Antropologia: Doctrina Umanităţii Unde mă duc eu?

Antropologia: Doctrina Umanităţii  Antropologia: Doctrina Umanităţii

Unde mă duc eu? 3

Unde mergem de aici? Care este destinul final al fiinţei umane? Ce are de spus Biblia despre moarte şi despre lucrurile finale?

Moartea

Primele trei capitole din Geneza îl învaţă pe cititor că moartea este consecinţa păcatului; în mod specific, ea este rezultatul neascultării lui Adam şi Eva. Aceste prime două fiinţe umane, trăind într-un mediu perfect, au încălcat legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu ei şi a adus asupra lor consecinţele inevitabile din partea inhibatoare a dragostei lui Dumnezeu. Moartea vine din cauza morţii? Da, aşa de ciudat precum se pare. După ce am spus aceasta, trebuie să adăugăm repede că moartea nu este ceva care să îi placă lui Dumnezeu cu care el îi loveşte pe oameni. Ezechiel clarifică aceasta când înregistrează cuvintele lui Dumnezeu în Ezechiel 33:11:

Spune-le: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?”

Totuşi, aşa cum este clar din Psalmul 136 (vezi Capitolul trei), moartea şi distrugerea celui rău este un act de dragoste, care este spre folosul celui drept:

Pe Cel ce a lovit împăraţi mari,

căci în veac ţine îndurarea Lui!

Pe Cel ce a ucis împăraţi puternici,

căci în veac ţine îndurarea Lui! (Psalmul 136:17-18)

Consideraţi că indiferent de cât de ticăloasă sau de josnică este o persoană, răutatea ei este limitată de durata vieţii sale. Toate legămintele pe care Dumnezeu le-a făcut cu oamenii – legăminte care au fost făcute întotdeauna datorită dragostei lui Dumnezeu – au avut cel puţin una din pedepsele lor, pedeapsa cu moartea. Priviţi la legământul cu Noe (Geneza 9:6):

Dacă varsă cineva sângele omului,

şi sângele lui să fie vărsat de om;

căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui.

Sau priviţi la Legământul Mozaic (Evrei 10:28):

Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori.

Şi chiar şi Noul Legământ promite moartea pentru neascultare – spre surprinderea unor creştini, care par să uite pe Anania şi Safira (Fapte 5:1-11). Priviţi la Evrei 10:29-31:

Cu cît mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său.” Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!

Deci putem concluziona că moartea este o pedeapsă impusă de un Dumnezeu iubitor ca un rezultat al unui legământ rupt. Dar totuşi încă de pare greu să fie iubitor, nu-i aşa? Dar consideraţi Geneza 3:22:

Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedecăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci.”

Dacă fiinţele umane ar fi mâncat din pomul vieţii şi nu mai puteau muri, Isus nu ar fi putut deveni niciodată un om ca să moară pentru păcatele noastre; atunci noi am fi fost de ne-răscumpărat – pierduţi veşnic în păcatele noastre, ca şi demonii.

Viaţa după moarte

În zilele lui Hristos, Saducheii erau o sectă iudaică ce respingea ideea unei învieri. Aceasta se baza pe citirea lor a Pentateuhului, în care ei nu au găsit nici un indiciu despre viaţa după moarte de orice fel: nu o dată în Pentateuh Moise a menţionat o înviere a celor morţi. Când Saducheii l-au întrebat pe Isus despre aceasta, el a răspuns spunând că ei sunt într-o greşeală serioasă cu privire la întrebarea referitoare la viaţa de dincolo; pentru a dovedi acest punct, el a citat Exod 3:6:

În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre „Rug”, ce i-a spus Dumnezeu, când a zis: „Eu sînt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?” Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciţi!” (Marcu 12:26-27; vezi şi Luca 20:37-38)

Isus a citat din Pentateuh respingând învăţătura falsă a Saducheilor, nu pentru că acesta era cel mai clar pasaj din Vechiul Testament care poartă mărturie despre înviere, ci pentru că Saducheii refuzau să accepte altceva decât cele cinci cărţi ale lui Moise ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Pentru Saduchei, restul Vechiului Testament era contrafăcut.

Cărturarii moderni nu sunt atât de limitaţi ca şi Saducheii, căutând ce are de spus Vechiul Testament despre viaţa după moarte; totuşi, trebuie să admitem că Vechiul Testament rar face aluzie la viaţa după moarte şi când o face, aceasta este fără detalii.

Vă rog să observaţi următoarele lucruri:

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele,

şi voi locui veşnic în Casa Domnului. (Psalmul 23:6)

Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu,

şi că se va ridica la urmă pe pământ.

Chiar dacă mi se va nimici pielea,

şi chiar dacă nu voi mai avea carne,

voi vedea totuşi pe Dumnezeu.

Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor;

ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia.

Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu. (Iov 19:25-27)

Chiar aceste două pasaje, unul din Psalmi şi unul din Iov, nu sunt imagini precise ale învierii şi a vieţii după moarte. Psalmul 23:6 poate fi interpretat ca însemnând nimic mai mult decât o existenţă plăcută în această viaţă, înţelegând „veşnic în casa Domnului” a fi o hiperbolă. Între timp, pasajul din Iov este notoriu prin dificultatea de a fi tradus sau de a fi înţeles. Toate versiunile antice diferă, astfel că nu se poate pune nici un sprijin pe ele. Toţi şi fratele său a propus îmbunătăţiri pentru ceea ce este în text. Origen, unul dintre timpurii părinţi ai bisericii, a argumentat că acest pasaj a fost într-adevăr o afirmaţie a nemuririi şi a învierii. Totuşi, aşa cum a arătat Hrisostom (un alt părinte timpuriu al bisericii), este greu să împăcăm o astfel de interpretare cu Iov 14:12: „aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală…” sau Iov 10:21: „…înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc…” Totuşi, Hrisostom poate că exagerează problema. De fapt, Iov 14:12-15, pe care el îl ridică, ca şi obiecţie, poate părea că vorbeşte de fapt despre înviere:

Aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală;

cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă,

şi nu se mai scoală din somnul lui.

Ah! de m-ai ascunde în locuinţa morţilor,

de m-ai acoperi pînă-Ţi va trece mânia,

şi de mi-ai rândui o vreme

când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!

Dacă omul odată mort ar putea să mai învie,

aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele,

până mi se va schimba starea în care mă găsesc.

Atunci m-ai chema, şi Ţi-aş răspunde,

şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.

Alţii au socotit, totuşi, că Hrisostom a avut în cele din urmă dreptate. Chiar acest pasaj extins ar putea fi înţeles ca indicând că în realitate nu există nici o speranţă după moarte: „Dacă un om moare, va trăi el din nou?” O întrebare retorică, care aşteaptă „nu” ca şi răspuns. Ceea ce urmează întrebării lui Iov este simplu speranţa lui Iov că mizeria pe care o suferă nu o va mai îndura mult timp, ci că o reînnoire – o restaurare a vieţii bune – va veni în curând. Astfel au interpretat unii Iov 19:25-27. Observaţi traducerea acestuia pe care o dă Marvin H. Pope:

Ştiu că răscumpărătorul meu trăieşte,

Un garant asupra ţărânii va sta;

Chiar după ce păcatul meu este criticat,

fără carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu.

Îl voi vedea pe el de partea mea,

ochii mei îl vor vedea, nu un străin.

Inima leşină în mine.

Interpretarea în acest caz ar fi pur şi simplu că Iov speră că va fi restaurat din necazurile sale din această viaţă. El nu se gândeşte deloc despre viaţa după moarte.

Deci, vorbeşte vreodată Vechiul Testament clar, fără urmă de îndoială, despre viaţa după moarte? Sau cititorul trebuie să aştepte venirea Noului Testament înainte ca viaţa după moarte să fie învăţată clar? Suntem recunoscători că există cel puţin două pasaje care vorbesc fără îndoială despre înviere:

Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci. (Daniel 12:2-3)

Să învie dar morţii Tăi!

Să se scoale trupurile mele moarte!

Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână!

Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă,

şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.” (Isaia 26:19)

Cu aceste două pasaje, cel din Isaia şi cel din Daniel, este clar că ideea unei vieţi după moarte nu a fost o invenţie nouă în Noul Testament. Dar mai este clar faptul că întrebarea despre viaţa după moarte nu era de o mare importanţă pentru poporul lui Israel. Spre deosebire de vecinii lor din Egipt şi Mesopotamia, israeliţii nu îşi petreceau timpul lor planificând viaţa care va veni. Israeliţii s-au concentrat asupra întrebării vieţii şi a trăirii neprihănite înaintea lui Dumnezeu azi; aceasta ar trebui să fie o lecţie pentru creştini acum. Cuvintele lui Hristos vorbesc despre această chestiune:

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6:33-34)

Înţelesul şi natura iadului

Cuvintele care se află la baza cuvântului tradus prin „iad” în traducerea King James a Bibliei nu se referă toate la locul de suferinţă destinat pentru morţii care l-au respins pe Isus Hristos. Spunând aceasta, nu există nici o îndoială că un astfel de loc există, destinat pentru chinul veşnic al celor care au ales să-l urmeze pe diavol. Aceasta este foarte clar din următoarele pasaje: „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41)

Două cuvinte în particular, unul din Vechiul Testament, celălalt din Noul Testament, care nu se referă la chinul veşnic sunt ebraicul sheol şi grecescul hades, cu o excepţie. Amândouă cuvintele sunt cel mai bine traduse prin cuvântul „mormânt”.

Ebraicul SHEOL

Cuvântul sheol a fost în mod inutil deranjant pentru oameni pentru mult timp. Au fost făcute încercări de a egala sheol cu hades în Noul Testament; unii vor citi adesea că „sheol” este locul unde au mers toţi moţii, buni sau răi, înainte de timpul învierii lui Hristos: el este descris ca fiind un loc întunecat, o lume de jos.

Din nefericire, o astfel de idee este mai în acord cu conceptele greceşti ale vieţii după moarte decât sunt ele faţă de adevărul biblic. Sheol, este în mod constant pereche cu cuvintele „moarte” (Psalmul 18:5), „distrugere” (Psalmul 18:4-5), şi „adâncul” (Psalmul 30:3; Isaia 14:15); prin faptul că fiecare, indiferent de condiţia sa spirituală sfârşeşte aici, ar trebui să fie recunoscut pentru ceea ce este de fapt: un cuvânt ebraic care este cel mai bine tradus prin cuvântul „mormânt”. Nici o concepţie a vieţii după moarte nu este asociată cu acest cuvânt. El este folosit pentru a descrie locul în care sufletul veşnic al persoanei se va duce după moarte. În schimb, ele este folosit pentru a descrie unde va sfârşi trupul unei persoane după ce nu mai respiră. De exemplu, priviţi la Psalmul 31:17:

Doamne, să nu rămân de ruşine

când Te chem.

Ci să rămână de ruşine cei răi,

şi ei să se pogoare muţi în sheol!

Dacă interpretarea tradiţională a cuvântului sheol este reţinută, este dificil să împăcăm un astfel de pasaj cu textele din Noul Testament care indică faptul că pentru morţii răi este plânsul şi scrâşnirea dinţilor, sau ca acel bogat care este în chin şi vorbeşte cu Avraam.

De vreme ce şi cei răi (Numeri 16:30) şi cei drepţi (Geneza 37:35) se spune că merg în sheol, timpuriu în istoria interpretării, ideea dezvoltată era că erau două compartimente în sheol: o parte mai sus pentru cei credincioşi, şi o parte mai joasă pentru cei pierduţi. Partea de mai sus nu a fost bine definită. Era un fel de debara, unde patriarhii au atârnat până ce Hristos a murit. În momentul morţii sale, s-a explicat tradiţional că Isus a mers jos în sheol. Dovada citată este 1 Petru 3:18-20 ca şi sursă principală, cu 1 Petru 4:6 şi Efeseni 4:9 ca şi dovadă întăritoare. În sheol, tradiţionaliştii au explicat că Isus a anunţat mântuirea sa celor necredincioşi care erau chinuiţi în secţiunea de mai jos a sheol-ului, şi celor din secţiunea de mai sus, pe care i-a eliberat şi i-a adus în cer cu el; şi cerul este locul unde sunt acum cei credincioşi. Există câteva probleme cu această interpretare populară. În primul rând, întreaga doctrină este construită simplu pentru a justifica cuvântul sheol. Baza sa biblică este foarte săracă – de fapt, aş putea spune că este a este inexistentă. Efeseni 4:9 nu are nici o legătură cu acest subiect, aşa cum clarifică versiunea NIV:

Şi acest: „S-a suit”, ce însemnează decât că înainte Se pogorâse în părţile mai de jos ale pământului?

Hristos care a s-a ridicat de pe Pământ la cer, este acelaşi Isus care a venit jos din cer pe Pământ în întruparea sa. Nu există nici o menţionare a unei coborâri în Iad – o astfel de idee nu se potriveşte rezonabil cu contextul.

1 Petru 4:6 se referă cu siguranţă la o predicare a cuvântului, dar la o predicare a cuvântului în trecutul îndepărtat, la oamenii care au trăit atunci. Aceasta nu afirmă că evanghelia a predicată lor după ce ei au murit. Teologic, ar fi o problemă în legătură cu aceasta, în cele din urmă. Dacă este rânduit oamenilor să moară o singură dată şi după aceea vine judecata, care ar fi ideea de a predica unor oameni morţi? Nu există o a doua şansă după ce ai murit.

În final, 1 Petru 3:18-20 nu se poate spune că dovedeşte punctul de vedere tradiţional. Mai degrabă, pasajul afirmă pur şi simplu că Hristos a predicat prin Duhul duhurilor din închisoare, care nu au ascultat cu mult timp în urmă. În acest pasaj se au în vedere zilele apostate din timpul lui Noe. Versetul nu spune că Hristos s-a coborât şi a anunţat personal crucea acestor oameni după crucificarea sa. Mai degrabă, acei oameni, în timp ce erau vii au ascultat mesajul. Acesta era mesajul predicat prin Duhul lui Hristos, prin Noe. Ei l-au respins, şi acum sunt în închisoarea lor veşnică.

A agăţa vre-o învăţătură despre sheol de acest pasaj ar fi ceva într-adevăr riscant. Mai degrabă, avem toate indiciile că Hristos, când a murit, s-a dus direct în cer (vezi Luca 23:43).

Cuvântul sheol apare doar de 65 de ori în Vechiul Testament. Dacă examinăm toate aceste referinţe, vom descoperi că „mormânt” este cel mai bun cuvânt echivalent pentru ceea ce este descris prin acest cuvânt ebraic (vezi Apendixul cinci pentru o listă completă).

Odihneşte-te cu părinţii tăi

Un alt grup de fraze care adesea sunt confuze şi enigmatice pentru cititorul Vechiului Testament sunt cele care spun cam aşa „şi el s-a odihnit cu părinţii săi” sau „şi el a fost adăugat la poporul său”. Mulţi comentatori au luat aceasta ca însemnând mersul în lumea de jos, unde se găsesc duhurile strămoşilor morţi. Totuşi, cât despre cuvântul sheol, nu există nici un gând al vieţii după moarte în această frază. În schimb, fraza este o referire la obiceiurile de îngropare obişnuite din vremea aceea. Poporul din Israelul antic aveau morminte ale familiei, unde fiecare era pus când ei mureau. „Odihna cu părinţii săi” a început ca o descriere literală a obiceiurilor de îngropare, de vreme ce oasele mortului erau amestecate cu cele ale celor care au murit înaintea lui. Excavări ale unor morminte vechi au descoperit că unele aveau podeaua acoperită de la un zid la celălalt având adâncimea unui genunchi plină de oase. Priviţi la Geneza 49:29 (conform 2 Împăraţi 9:28 şi 1 Împăraţi 13:22):

Apoi le-a dat porunca următoare: „Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei, în peştera care este în ogorul Hetitului Efron…”

În cele din urmă, fraza a devenit pur şi simplu o cale eufemistică de a se referi la moarte, ca şi expresia modernă „a plecat dintre noi”. Vă rog să observaţi încă două pasaje:

„În vremea aceea, zice Domnul, se vor scoate din mormintele lor oasele împăraţilor lui Iuda, oasele căpeteniilor lui, oasele preoţilor, oasele proorocilor, şi oasele locuitorilor Ierusalimului. Le vor întinde în faţa soarelui, în faţa lunii, şi în faţa întregii oştiri a cerurilor, pe cari i-au iubit ei, cărora le-au slujit, pe cari i-au urmat, pe cari i-au căutat şi înaintea cărora s-au închinat. Nu le vor mai strânge, nici nu le vor mai îngropa, şi se vor face gunoi pe pământ… (Ieremia 8:1-2)

Cei pe cari-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ… (Ieremia 25:33)

Aceste pasaje accentuează importanţa pe care israeliţii au simţit-o pentru o îngropare adecvată.

Grecescul HADES

Hades este folosit de patru ori în evanghelii:

Matei 11:23, 16:18; Luca 10:15 şi 16:23

El apare de încă şapte ori în restul Noului Testament:

Fapte 2:2, 2:31; Apocalipsa 1:18, 6:8, 20:13, şi 20:14.

1 Corinteni 15:55 (totuşi, există unele manuscrise ale Noului Testament care au cuvântul grecesc thanatos (moarte) în locul acestuia).

În examinarea acestor referinţe ale lui hades singurul loc în care el nu poate fi tradus uşor prin „mormânt” este cel din Luca 16:23, care îl descrie pe omul bogat care a fost îngropat şi apoi şi-a ridicat ochii în „iad”. În mod evident, mai mult decât sensul tradiţional este avut în vedere în acest pasaj.

Cei care doresc să respingă un loc de chin pentru cei morţi vor încerca să explice acest pasaj din Luca 16:19-31 explicând că el este o parabolă care are doar un înţeles „spiritual” sau „alegoric”. Ce este ciudat în această afirmaţie, chiar dacă îngăduim faptul că ea este o parabolă cu un înţeles alegoric (ceea ce este o presupunere îndoielnică), vom descoperi că dacă ne uităm la celelalte parabole pe care Isus le-a spus, că toate sunt o referinţă la situaţii reale. Există semănători care seamănă sămânţa, există sămânţă care cade pe pământ tare sau bun. Există femei care pierd monezi, oameni care găsesc o comoară în câmp, domnişoare de onoare care ţin lămpi şi miri care ajung noaptea. A sugera că descrierea unui loc de chin pentru morţii nedrepţi este o falsificare completă se împotriveşte tuturor celorlalte exemple de parabole pe care Hristos le-a folosit, care toate şi-au avut rădăcina adâncă în situaţii reale pe care ascultători săi le putea înţelege. Şi nu este verosimil ca Isus să folosească o minciună teologică pentru convenienţa ascultătorilor săi. Dacă nu ar exista Iadul cu siguranţă că el nu l-ar fi folosit într-o parabolă destinată pentru a învăţa adevărul.

Grecescul GEHENNAH

Acest cuvânt tradus prin „iad” apare de doisprezece ori în Noul Testament, de unsprezece ori el apare în primele trei Evanghelii:

Matei 5:22

5:29

5:30

10:28

18:8

18:9

Marcu 9:43-47

Luca 12:5

Iacov 3:6

Istoric, cuvântul grecesc este derivat din ebraicul ge-hinnom (Valea Hinnom). Acesta este un loc situat chiar înafara zidurilor cetăţii şi era folosit ca o groapă de gunoi; în general era întotdeauna în flăcări şi a devenit o imagine vie a unui loc de întristare şi de tortură.

ALTE DESCRIERI DIN NOUL TESTAMENT ALE IADULUI

Alte pasaje din Noul Testament care descriu iadul sunt următoarele:

Matei 13:42 25:46

Filipeni 3:19

2 Tesaloniceni 1:9

Evrei 10:39

2 Petru 2:17

Apocalipsa 2:11 19:20

20:6, 10, 14 21:8

OBIECŢII ALE CELOR CARE RESPING IADUL

Un pasaj favorit al celor care resping iadul – cât şi a celor care resping ideea că la moarte un individ merge direct în cer sau în iad, este Eclesiastul 9:5 şi 10:

Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri;

dar cei morţi nu ştiu nimic,

şi nu mai au nici o răsplată,

fiindcă până şi pomenirea li se uită.

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!

O dificultate pentru cei care încearcă să folosească aceste două versete pentru un astfel de înţeles pe care ei îl derivă din ele este simplul fapt că ei trebuie să scoată cele două versete din contextul, un lucru notoriu de uşor care se poate face un cartea Eclesiastul. De exemplu, ca o glumă aş vrea să spun că Eclesiastul 10:19 este versetul vieţii mele:

Ospeţele se fac pentru petrecere,

vinul înveseleşte viaţa,

iar argintul le dă pe toate.

În afara contextului, cineva are un verset care contrazice restul Bibliei.

O frază repetată des în cartea Eclesiastul este „sub soare” sau „sub cer.” Aşa cum scrie Solomon aproape de începutul cărţii,

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul,

o deşertăciune a deşertăciunilor!

Totul este deşertăciune.

Ce folos are omul din toată truda

pe care şi-o dă supt soare?

Am hotărât … să stărui astfel în nebunie … până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor supt ceruri, în tot timpul vieţii lor. (Eclesiastul 1:2-3, 2:3b)

De aceea, punctul lui Solomon în pasajul în chestiune, Eclesiastul 9:5 şi 10, este că cu moartea, toate planurile şi speranţele pe care le-ar fi avut acea persoană s-au dus. Dacă citim întregul pasaj vom vedea că acesta dă puţine speranţe celor care îşi imaginează că oamenii nu au nici o cunoştinţă după ce ei au murit; o astfel de idee pierde întreaga idee.

Iată cel mai mare rău în tot ce se face supt soare:

anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cît trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi. Căci cine este scutit? Oricine trăieşte, tot mai trage nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort.

Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri;

dar cei morţi nu ştiu nimic,

şi nu mai au nici o răsplată,

fiindcă până şi pomenirea li se uită.

Şi dragostea lor, şi ura lor,

şi pizma lor, de mult au şi pierit,

şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face supt soare.

Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie,

şi bea-ţi cu inimă bună vinul;

căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum.

Hainele să-ţi fie albe, în orice vreme,

şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap.

Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţi tale deşerte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu supt soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti supt soare. Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!

Din perspectiva celor vii, ceea ce spune Solomon este cu siguranţă adevărat. Un trup mort nu face ceva cu excepţia că încet el începe să miroasă urât. În cartea sa, Solomon a întors spatele lui Dumnezeu şi încearcă să găsească un sens în viaţă uitându-se la ceea ce se întâmplă în jurul său. Uitându-se strict la felul în care au loc lucrurile pe planeta Pământ, el a găsit imposibil să vadă vre-o rimă sau motiv pentru orice se întâmpla. De aceea, viaţa a devenit fără sens şi fie că erai bun sau rău, deştept sau prost, tot urma să mori şi unde era amuzamentul în aceasta? Valoarea cărţii Eclesiastul este că aceasta arată foarte puternic necesitate ca Dumnezeu să se descopere pe sine oamenilor şi să le spună ce vrea el, pentru că, cu siguranţă, aşa cum a descoperit Solomon, ceea ce vrea Dumnezeu nu este ceva care noi putem ghici noi înşine, doar privind la condiţiile de aici de pe această planetă.

Un al doilea pasaj care este uneori folosit în acelaşi fel ca pasajul din Eclesiastul 9:5 şi 10 este Psalmul 146:4. Eficienţa cu care neagă faptul că cei morţi continuă să fie conştienţi depinde de folosirea traducerii King James şi apoi când versetul este scos din contextul său:

Suflarea lor trece,

se întorc în pământ,

şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor.

Totuşi, priviţi la un context mai larg într-o traducere mai bună:

Nu vă încredeţi în cei mari,

în fiii oamenilor, în cari nu este ajutor.

Suflarea lor trece,

se întorc în pământ,

şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor.

Evident, a ne imagina că textul din Psalmi se referă la faptul că cel mort devine inconştient este ridicolă. O altă obiecţie împotriva concepţiei despre iad este ridicată cu Ieremia 7:31 care spune:

Au zidit şi locuri înalte la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc pe fiii şi fiicele lor: lucru pe care Eu nu-l poruncisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”

Argumentul este, „ei, dacă ideea arderii copiilor nu a fost în mintea lui Dumnezeu, atunci cum poţi să iţi imaginezi că el s-ar fi gândit că va arde fiinţele umane pentru toată veşnicia?”

Desigur, răspunsul este că, din nou pasajul este scos din context. Ceea ce nu a intrat în mintea lui Dumnezeu era ideea de a sacrifica acei copii ca şi jertfe de ardere de tot aduse lui. Singurele jertfe de ardere de tot acceptate erau cele ale animalelor. Dar Dumnezeu vorbeşte despre un foc ce va veni peste cei răi ca şi judecată, de exemplu asupra Sodomei şi Gomorei în Geneza 19:24 şi în cartea Amos, timp după timp (Amos 1:4, 7, 10, 12, 14; 2:2 şi 5).

http://www.voxdeibaptist.org/antropologie_Nettelhorst_part03.htm