Spălarea Creierului

download - Copie

Batranii chinezi aveau o vorba de duh: “Sa nu dea Cerul sa straim vremuri intereante!“. Ma tem, ca de ceva vreme, Cerul ingaduie omului sa se confrunte cu propriile lui limite sau haruri. Traind intr-un univers radionic de la 0,5 hz in Delta, pana la 20 de hz in Beta, suntem supusi in fiecare clipa a vietii la conexiuni spontane sau premeditate. Inca de la inceputurile sistemelor de putere s-a impus ideea controlului maselor, fie prin legi si regulamente, fie prin constrangeri si conditionari. Daca demonii sistemelor totalitare au fost intotdeauna forta, frica si nepasarea, in democratie, armatele intunericului, dau dovada de ceva mai multa subtiltate persuasiva. Astazi, prin manipulare, dezinformare si mai ales prin agresiuni PSI, masele sunt modelate ca o plastelina. Macar de-ar fi degetele guvernantilor fine si flexibile…

Inca din 1907, in Petersburg se infiinta Institul de Psihoneurologie sub conducerea unui mare savant, Vladimir Mihailovich Behterev. Depasind cu mult capacitatea de intelegere holistica a generatiei sale, Behterev a postulat teroria biomodalarii, care sustine ca orice subiect uman poate fi influentat de la distanta, prin manipularea diferitelor plaje hertziale, omul comportandu-se asemeni unui post de radio cu mai multe frecvente: constient: 16-20 hz; subconstient: 7-13 hz si inconstient: 0,5-7 hz.

Experimentele din laboratorul Institutului de Psihoneurologie constau in inducerea starii de hipnoza asupra unui subiect, iar cand acesta era anesteziat bine, vizau modalitatile de influentare ale unor regiuni diferite din creier. Daca pana la declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, asemenea experimente erau puse in slujba sanatatii si progresului stiintific, imediat dupa inceperea impunerii Noii Ordini Mondiale, precedata de invazia Europei de catre Hitler si apoi de declansarea Razboiului Rece intre URSS si SUA, scopul si obiectivele au fost preluate exclusiv de militari si servicii secrete.  Incepand cu 1948, Institutul de Radiotehnica si Electronica V.A. Kotelnikov al Academiei de Stiinte a URSS a impus studiul potentialului psihicului uman. Miza era creerea unui individ perfect, capabil sa indeplineasca eficient sarcinile militare, dar si obiective cu caracter industrial, social, stiintific. Este vorba despre visul lui Stalin de a construi omul de tip nou, multilateral dezvoltat, microb care l-a inflamat si pe Ceausescu, ultimul stalinist din Europa.

Acest tip de cercetare necoventionala asupra psihicului uman a continuat pana la destramarea URSS, in 1991, cand Comitetul pe Probleme de Stiinta si Tehnologie de pe langa Consiliul Suprem al URSS s-a exprimat impotriva finantarii cercetarilor psihotronice. Dar nu din considerente umaniste sau spirituale ci dintr-un motiv mult mai prozaic: armata si serviciile secrete au ajuns la un nivel de cunoastere cu cel putin doua secole avans fata de societatea civila, si a dorit ca in democratie, populatia sa nu aiba vreodata acces la un asemenea arsenal cognitiv. Daca am stii cu totii aceleasi lucruri unde ar mai fii stapanii si unde sclavii?

-Sursa: Oreste Teodorescu – http://codulluioreste.ro/agresiunile-info-energetice-si-controlul-maselor/

Controlul mintii umane: tehnologii folosite pentru subjugarea maselor

Fragmente din lucrarea: Controlul minții umane – tehnologii folosite pentru subjugarea maselor de Dr. Nick Begich publicată la Editura Infinit

În cursul dezvăluirilor despre programul HAARP am atins subiectul potenţialelor implicaţii ale tehnologiilor care pot interfera cu – sau care chiar pot prelua – controlul minţii şi conştiinţei oamenilor. Ideea manipulării minţii umane pentru scopuri personale sau pentru a-i controla pe alţii, a fost de secole o temă care a preocupat umanitatea. Dar acum, cu metodele ştiinţifice existente care se dezvoltă rapid, precum şi, odată cu convergenţa mai multor tehnologii, controlul minţii şi al emoţiilor a devenit deja posibil. După opinia noastră, în prezent, cel mai semnificativ aspect este importanţa acestei probleme. Au voie oamenii să interfereze cu gândurile şi emoţiile semenilor lor? Are cineva voie să controleze liberul arbitru al altcuiva? Acestea sunt câteva întrebări pe care le lansează cartea de față. Fiecare dintre noi trebuie să răspundă la acestea, deoarece generaţia actuală este cea care va decide dacă aceste tehnologii ne vor înrobi sau ne vor elibera, propulsându-ne către cele mai înalte culmi ale potenţialului uman.

Informaţiile dezvăluite de armată au făcut cunoscută publicului o nouă generație de arme, care interacţionează cu sistemul nostru energetic viu, ce este responsabil de susţinerea vieţii şi a proceselor mentale. Aceste arme noi nu au mai fost niciodată întâlnite în istoria omenirii.

Unii oameni pot prevedea dezvoltarea surselor de energie electromagnetică, al căror semnal de ieşire poate fi modulat în formă de puls, format şi focalizat, astfel încât să se poată conecta la corpul uman într-o manieră care le va permite respectivilor să controleze mişcările muşchilor, emoţiilor (şi alte acţiuni de acest fel), să inducă somnul, să transmită sugestii, să interfereze cu memoria de scurtă şi de lungă durată; pot produce sau pot şterge un set de experienţe diverse.”

Una dintre cele mai revelatoare surse pe care le-am găsit în legătură cu aceste tehnologii noi, a fost furnizată de Comitetul Logistic al Forţelor Aeriene. Forţele Aeriene au iniţiat un studiu semnificativ pentru a prevedea ce ar putea fi posibil în acest secol pentru noile tipuri de arme moderne. Una dintre aceste previziuni a revelat într-un mod şocant următoarele: „Gândiţi-vă pentru un moment la toate acestea – un sistem care poate manipula emoţiile, poate controla comportamentul, te poate adormi, îţi poate crea amintiri false şi îţi poate şterge memoria. Conştientizarea faptului că aceasta era doar o previziune, nu trebuie să ne facă să credem că ea nu a devenit deja realitate. Aceste sisteme sunt departe de a fi speculative. De fapt, s-a investit multă muncă în aceste domenii şi multe sisteme sunt deja operative.”

Declaraţia continuă: „De asemenea, se pare că a devenit posibilă introducerea, cu un grad înalt de fidelitate, de cuvinte sau chiar texte întregi în corpul uman, crescând astfel posibilitatea inducerii unor sugestii şi a unor influenţe psihologice. Când un puls de microunde de mare putere, de domeniul gigahertzilor, loveşte corpul uman, la nivelul acestuia (al trupului) apare o abia perceptibilă perturbare termică. Aceasta este asociată cu dilatarea bruscă a ţesutului încălzit. Această expansiune este însă suficient de rapidă pentru a produce o undă acustică. Dar dacă se foloseşte un fascicul de pulsuri, devine posibilă crearea unui câmp acustic audibil intern, având între 5-15 kHz. Astfel, devine posibilă o «conversație» cu subiectul țintă selectat, într-o manieră care poate fi foarte deranjantă pentru acesta.”

Este oare posibil să vorbim cu o persoană aflată la mare distanţă, prin proiectarea unei voci în capul ei? Autorii sugerează că acest lucru ar fi cel puţin „deranjant” pentru victimă, ba chiar ar fi pur şi simplu terorizant. O armă care poate intra în creierul unui individ reprezintă o invadare cât se poate de dură a vieţii sale personale. Aceste sisteme noi vor fi perfectate în următorii câţiva ani, iar rezultatele obținute ar trebui să fie tema unor discuţii serioase în cercurile de specialitate, precum şi a dezbaterilor publice.

De zeci de ani, Statele Unite, fosta U.R.S.S., precum şi alte state importante au fost implicate în dezvoltarea unor sisteme noi, sofisticate care să influenţeze sănătatea mintală şi fizică a oamenilor. Se dorea – şi  cercetările s-au focalizat pe aceasta – descoperirea unor modalități de manipulare a comportamentului uman, care să vină în întâmpinarea intereselor politice, în contextul apărării naţionale şi al războiului. Interesantă în toate acestea este complexitatea dispozitivelor exterioare create, care pot altera chiar esenţa stării de umanitate.

În articolul Mintea nu are firewall, autorul spune: „Un articol recent al armatei ruse a oferit o opinie uşor diferită asupra problemei, declarând că «umanitatea se află pe muchia unui război psihotronic», care are ca ţintă mintea şi corpul uman. Acel articol vorbea despre încercările Rusiei şi ale altor state de a controla condiţia psiho-fizică a oamenilor şi procesele decizionale ale acestora, prin folosirea generatoarelor VHF, a unor casete «fără sunet» şi a altor tehnologii.”

Articolul continuă afirmând că scopul acestor arme noi este acela de a altera psihicul sau de a interfera cu diferite părţi ale corpului uman, în aşa manieră încât să producă confuzie sau să distrugă semnalele interne care menţin funcţiile vitale ale corpului fizic. Articolul descrie modul în care „teoria informaţională a războiului” neglijează cel mai important factor din domeniul informaţiilor militare, și anume fiinţa umană. În teoriile informaţionale despre război din trecut, discuţiile se limitau la sistemele făcute de mâna omului, şi nu la operatorii umani. În scenariile de război ale informaţiilor, discuţiile se limitau doar la faptul că oamenii puteau fi afectaţi prin propagandă, înşelăciune şi minciună – unelte bine cunoscute ca făcând parte din arsenalul utilizat pentru manipularea minţii. În zilele noastre abordarea este mult mai sinistră, iar aceasta trebuie luată în considerare în contextul drepturilor şi al valorilor umane de bază, care se sprijină fundamental pe dreptul nostru de a gândi liber. Articolul continua: „Şi totuşi este posibil nu numai să înşelăm, să manipulăm sau să dezinformăm corpul uman, ci, de asemenea, îl putem opri sau distruge – ca pe orice alt sistem de procesare de date. Datele pe care corpul uman le primeşte de la surse exterioare lui – spre exemplu undele de energie electromagnetică, undele acustice sau vortexurile energetice – sau pe care le creează prin stimulii săi interni electrici sau chimici, pot fi manipulate sau modificate la fel cum pot fi alterate datele (informaţiile) din orice sistem hardware.”

În patentele SUA din 1976 apare faptul că încă de atunci era posibilă monitorizarea activităţii creierului şi alterarea acesteia. Deşi aparatul era rudimentar, a constituit un exemplu a ceea ce era posibil în urmă cu 30 de ani. Ideea era de a capta, interpreta şi apoi controla activitatea creierului folosind un semnal de frecvenţă radio. Mai recent, au fost dezvoltate sisteme mult mai puternice pentru a vizualiza activitatea creierului în timp real pe un monitor de calculator. Aceste dispozitive noi folosesc biofeedback-ul creierului în combinaţie cu alte generatoare de semnal pentru a altera activitatea şi tiparele mentale ale creierului unei persoane.

În final, în timp de război, ţelul este ca informaţiile să ajungă la fiinţa umană. Politica Statelor Unite este aceea de a controla toate sistemele dependente de informaţii, fie ele „umane sau automate”, ceea ce a dus la extinderea și folosirea acestor noi tehnologii și asupra oamenilor, ca şi cum aceștia ar fi doar nişte procesoare hardware de date.

Articolul din revista Parametri expune în continuare munca d-lui Victor Solntsev de la Institutul Tehnic Bauman, din Moscova. El insista asupra faptului că trupul uman trebuie văzut ca un sistem deschis, în loc să fie considerat, ca până acum, doar un simplu organism sau un sistem închis. Dr. Solntsev consideră că mediul fizic înconjurător al unei persoane poate cauza schimbări în corpul şi mintea respectivei persoane, dacă se folosesc stimuli electromagnetici, acustici sau de altă natură.

Acelaşi cercetător rus a examinat problema „zgomotului informaţional”, care poate crea un „zid” dens între o persoană şi realitatea exterioară. „Zgomotul” poate fi creat atât prin semnale, mesaje, imagini sau alți stimuli informaționali, având ca ţintă conştiinţa unui grup sau a unor indivizi separați. Scopul este supraîncărcarea minţii unei persoane, astfel încât aceasta să nu mai reacţioneze la stimulii sau la alte informaţii din exterior. Această supraîncărcare va servi la destabilizarea capacităţii de judecată sau la modificarea comportamentului individului sau grupului care a fost influențat.

În conformitate cu spusele lui Solntsev, a fost creat cel puţin un virus de computer pentru a afecta psihicul unei persoane – „Virusul Rusesc 666”. Acest virus apare la fiecare al 25-lea cadru pe display-ul calculatorului, unde pulsează un amestec de culori care s-a dovedit că poate induce stări de transă operatorului de la acel computer. Percepţia display-ului de către subconştientul celui care utilizează computerul respectiv poate fi folosită pentru a induce un atac de cord, pentru a controla sau a altera în mod subtil percepţiile operatorului. Acelaşi sistem manipulator poate fi folosit cu ușurință în cadrul oricărei emisiuni televizate.

Psiho-terorismul

Termenul de „psiho-terorism” a fost inventat de către scriitorul rus N. Anisimov, de la Centrul Anti-Psihotronic din Moscova. El indică faptul că armele psihotronice pot fi utilizate în vederea extragerii unor informaţii ce sunt stocate în creierul unei persoane, care apoi vor fi introduse într-un calculator care le va rearanja, astfel încât ulterior să existe posibilitatea controlării acelei persoane.

Informaţia astfel modificată va fi apoi reintrodusă în creierul respectivei persoane (de la care a fost extrasă) şi va fi percepută de căre aceasta ca fiindu-i proprie. Aceste sisteme criminale sunt capabile să inducă halucinaţii, boli, diverse mutaţii în celulele umane, zombificarea sau chiar moartea. Tehnologiile aferente acestor sisteme includ generatoare VHF, raze X, ultrasunete şi unde radio. Maiorul rus I. Chernishev descrie în jurnalul militar Orienteer (în februarie 1997), dezvoltarea armelor „psi” pe întregul glob. Tipurile specifice de arme menţionate de el în acel jurnal militar sunt:

– Un generator psihotronic care produce o emanaţie electromagnetică puternică, ce poate fi transmisă prin liniile telefonice, TV, radio, ţevi de alimentare şi lămpi cu incandescenţă. Semnalul astfel transmis va manipula comportamentul celor cu care ajunge în contact.

– Un generator de semnal care operează în banda 10-150 Hertz și care, atunci când operează în frecvența 10-20 Herz, creează o oscilaţie infrasonică ce este distructivă pentru toate organismele vii.

– Un generator care acţionează asupra sistemului nervos şi care este proiectat să paralizeze sistemul nervos central al insectelor. Acesta a fost optimizat, astfel încât să aibă acelaşi efect şi asupra oamenilor.

– Semnale ultrasonice cu o structură foarte specială, cu ajutorul cărora se pot realiza operaţii interne fără incizii şi fără sângerări, care nu lasă niciun fel de urme. Ele pot fi folosite însă și pentru a ucide.

– Japonezii au creat casete audio care permit suprapunerea unor tipare de voce de frecvenţe joase peste muzică. Acestea sunt inaudibile pentru urechea umană, dar sunt receptate de subconştient. Ruşii pretind că folosesc și ei „bombardamente” psihice similare pentru a trata dependenţa de alcool şi fumat.

– Efectul celui de-al 25-lea cadru, despre care am mai discutat anterior, este o tehnică în care fiecare al 25-lea cadru al unui film sau al unei înregistrări video conţine un mesaj ce este perceput doar de către subconştient şi care influenţează mintea conştientă.

– Psihotropica este o ramură a medicinei care se ocupă cu inducerea stărilor de transă, de euforie sau depresie. Acestea sunt numite şi „mine cu efect întârziat”. Simptomele unui atac psihotronic se pot manifesta prin dureri de cap, ameţeli, zgomote, voci sau comenzi percepute direct în creier, dureri în cavitatea abdominală, aritmie cardiacă sau chiar distrugerea sistemului cardiovascular.

Un articol din revista Forţelor Aeriene ale SUA, AFLR Technology Horizonts, relatează că „prin studiul şi modelarea creierului uman şi a sistemului nervos, se poate obţine influenţarea mentală a personalului sau i se pot crea acestuia stări de confuzie. Prin păcălirea simţurilor este posibil să fie create imagini sintetice sau holograme, pentru a induce în eroare simţul vizual al unui individ; într-o manieră similară, se poate induce în eroare simţul auditiv, gustativ sau cel al mirosului.” Gândiţi-vă la asta pentru o clipă – memorie sintetică, experienţe sintetice care nu pot fi diferenţiate de cele reale. Acesta este rezultatul folosirii acestor tehnici.

Într-un raport apărut în presă la sfârşitul lui 2005, cea mai mare companie de telecomunicaţii japoneză, Nippon Telegraph and Telephone Corporation, a anunţat că a inventat un dispozitiv care poate controla oamenii de la distanţă. Conform articolului, această tehnologie poate fi folosită la orice dispozitiv sonor pentru aprofundarea realităţii virtuale sau a performanţelor sunetului. De exemplu, a fost discutată printre altele şi ideea de a-l determina pe un ascultător să se mişte exact ca un dansator profesionist fără a se putea împotrivi, copiind mişcările acestuia, ca şi cum ar fi profesionistul însuși.

Lucrurile mari devin posibile graţie efortului combinat al celor mulţi. Noi toți suntem parte a unui „internet organic”, care cuprinde întreaga rasă umană și care se combină într-un mod armonios cu alte planuri ale Creației. Nu există sisteme închise. Suntem cu adevărat interconectaţi și conectați cu tot ceea ce există, ceea ce face ca fiecare dintre noi să aibă potenţialul de a influența întregul din care face parte. Prin urmare, este responsabilitatea fiecăruia să creeze cu atenţie şi să se asigure că tehnologiile pe care le dezvoltăm împreună vor susţine manifestarea potenţialului divin care există în fiecare om, ca individualitate creată după chipul şi asemănarea Creatorului.

Ce mai citim !? Astăzi: SPĂLAREA CREIERULUI – Complotul psihopolitic al Comunismului

După ce veți citi această carte, veți constata șocați, analizând istoria recentă (prin prisma informațiilor dezvăluite de acest volum) că – din păcate, Comunismul nu a murit în lume (cu excepțiile binecunoscute China – Coreea de Nord – Cuba), ci a proliferat precum un cancer tăcut, fără simptome vizibile, cuprinzând întreaga planetă. Căderea Cortinei de Fier, perestroika, reunificarea Germaniei, lupta împotriva terorismului, criza globală, toate acestea sunt jaloane, etape ale unui plan bine pus la punct de către strategii comunismului de la Moscova.

Cartea – a cărei autenticitate nu poate fi contestată, este o veritabilă foaie de parcurs/plan de cucerire/manifest politic ce rivalizează sub aspectul concretizării ei în viața reală – cu celebrele Protocoale ale Sionului.

“Constituţia omului îl face să fie foarte adaptabil la reorientarea ataşamentelor proprii fiinţei sale. Când acesteataşamente nu pot fi acceptate de constituţia individului ca, de exemplu, ataşamentul faţă de mica burghezie, faţă desistemul capitalist, faţă de ideile antiruseşti, corpul individului este foarte receptiv la boală; aşa se explică epidemiile de tot felul, nevrozele, tulburările şi stările confuzionale din sânul maselor în Statele Unite şi în celelalte ţâri capitaliste.

 Aici ataşamentul muncitorului este greşit şi impropriu orientat, ceea ce îi provoacă boala. Pentru a-1 salva şi pentru a-1orienta corect spre ţelul lui de făurire a unui Stat superior, este absolut necesar să-1 ajutăm să-şi îndrepte ataşamentul în direcţia cea bună. Scopul şi direcţia Psihopoliticii pot fi clar înţelese dacă ne gândim că, în capitalism, ataşamentele muncitorilor sunt abătute de la calea lor firească şi că supunerea lor este urmărită cu mare insistenţă de indivizi ce nule vor binele; dar aceşti indivizi sunt puţini chiar şi în ţările capitaliste. Pentru a-i ajuta pe muncitori într-o asemenea situaţie grea este necesar să eliminăm, printr-o propagandă generală, prin alte mijloace şi prin propria lor cooperare, bunul plac al liderilor pervertiţi. Este necesar, de asemenea, să-i îndoctrinăm pe cei din straturile educate, propagând în rândurile lor tezele şi principiile cooperării cu mediul social; în acest fel li se va asigura muncitorilor o conducere mai puţin denaturată şi o cooperare mai bună cu ideile şi idealurile statului comunist.Tehnologiile Ppsihopoliticii sunt îndreptate spre acest scop.”

Într-o ţară aflată în plin proces de cucerire, cum este America, în cadrul unei politici lente şi ascunse, pentru a ne atinge scopul de a exercita un control din ce în ce mai mare asupra voinţelor individuale, nu trebuie să facem altceva decât să profităm de ciclurile de avânt economic şi de cădere, inerente statelor capitaliste. Pentru noi, perioada de avânt economic este la fel de avantajoasă ca şi aceea de cădere, căci, în timp de prosperitate, nu trebuie decât să continuăm să scoatem în evidenţă bogăţia pe care această perioadă o oferă puţinilor săi aleşi; în acest fel îivom îndepărta pe aceştia de la controlul Statului. în timpul depresiunii economice, nu trebuie decât să arătăm că această stare a apărut ca rezultat al lăcomiei câtorva oameni şi al incompetenţei politicii generale a conducătorilor ţării. Mânuirea propagandei economice nu-i este proprie sferei Psihopoliticii, dar psihopoliticianul trebuie să înţeleagămăsurile economice şi obiectivele comuniste legate de ele.

 Masele trebuie să ajungă să creadă că numai impozitarea excesivă a celor bogaţi poate să le uşureze de„povara claselor avute” şi să fie aduse în starea de a accepta o măsură ca aceea a impozitului pe venit, principiu marxist strecurat pe nesimţite, în 1909, în legislaţia capitalistă a Statelor Unite. Şi asta s-a întâmplat cu toate că legea de bază a Statelor Unite interzicea un asemenea lucru şi cu toate că, pe acea vreme, Comunismul nu avea în America decât puţini ani de activitate. Dacă un succes atât de mare ca legea impozitării venitului ar fi fost urmat şi de altele lafel de însemnate, Statele Unite şi nu Rusia ar fi devenit primul stat comunist din lume. Dar vitalitatea şi bunul simţ al popoarelor ruse a învins. S-ar putea ca Statele Unite să nu devină în întregime comuniste decât după mijlocul secolului, dar când acest lucru se va împlini, el se va datora modului nostru superior de a înţelege problemele economice şi psihopolitice.

Iată și cartea, disponibilă gratuit online în ediția română, pe scribd:

Sergiu Grossu – Spalarea creierului

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/spalarea-creierului/

SOLSTIŢIUL DE VARĂ 2015, CEA MAI LUNGĂ ZI DIN AN.

download - Copie

Tradiţiile păgânilor din Europa cu ocazia debutului verii astronomice – FOTO

FOTO: rebloggy.com    +ZOOM

SOLSTIŢIUL DE VARĂ 2015, cea mai lungă zi din an. Tradiţiile păgânilor din Europa cu ocazia debutului verii astronomice - FOTO

Galerie foto (3)

Duminică, 21 iunie, este cea mai lungă zi a anului 2015, eveniment care marchează debutul verii astronomice. Un moment semnificativ al anului, solstiţiul de vară este asociat cu diverse tradiţii populare în toată lumea, de sorginte păgână şi creştină.

Duminică, 21 iunie, este cea mai lungă zi a anului 2015, eveniment care marchează debutul verii astronomice. Un moment semnificativ al anului, solstiţiul de vară este asociat cu diverse tradiţii populare în toată lumea, de sorginte păgână şi creştină.

Solstiţiul de vară marchează cea mai lungă zi a anului, de obicei pe 21 iunie – 20 iunie, în anii bisecţi.

Click pentru a mări

Potrivit Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti, în jurul datei de 21 iunie, longitudinea astronomică a Soarelui este de 90°. Este momentul solstiţiului de vară, care marchează începutul verii astronomice.

Pământul execută atât o mişcare anuală de revoluţie în jurul Soarelui, cât şi o mişcare diurnă de rotaţie în jurul axei polilor tereştri. Axa polilor păstrează (în prima aproximaţie) o poziţie fixă în spaţiu, ea fiind înclinată pe planul orbitei Pământului (numit planul eclipticii) cu 66° 33′. Datorită acestui fenomen, cele două emisfere terestre sunt luminate de Soare inegal în decurs de un an, fapt ce generează la latitudinile medii inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor.

Click pentru a mări

Pentru un observator terestru, fenomenul se materializează pe sfera cerească prin mişcarea anuală aparentă a Soarelui în lungul eclipticii cu aproximativ 1° pe zi, planul eclipticii fiind înclinat faţă de cel al ecuatorului ceresc cu 23° 27′. La momentul solstiţiului de vară, Soarele se va afla la 23° 27′ distanţa unghiulară nord faţă de ecuatorul ceresc, el descriind mişcarea diurnă pe un cerc paralel cu ecuatorul, numit tropicul racului.

Denumirea de solstiţiu („Soarele stă”) este dată de faptul că la data respectivă are loc schimbarea gradientului mişcării Soarelui în raport cu declinaţiile acestuia. Soarele aflându-se la culminaţie (pentru latitudinea medie a ţării noastre) la 67° 52′ deasupra orizontului, durata zilei va avea cea mai mare valoare din an, respectiv 15 ore şi 32 de minute, durata nopţii fiind de numai 8 ore şi 28 de minute. Din acelaşi motiv şi crepusculul are durata maximă din an, iar la latitudinile ridicate, crepusculul se prelungeşte toată noaptea, locuitorii regiunilor respective fiind martorii frumoaselor „nopţi albe”.

După momentul solstiţiului de vară, durata zilei va începe să scadă, iar a nopţii să crească, timp de 6 luni, până la 21 decembrie, momentul solstiţiului de iarnă. În emisfera sudică a Pământului fenomenul se derulează în sens invers.

Observatorul Astronomic aminteşte faptul că, bazându-se pe acest fenomen, învăţatul grec Eratostene a reuşit să determine încă din anul 250 î.e.n., cu o precizie remarcabilă, lungimea meridianului terestru. Astfel, observând Soarele la momentul culminaţiei în ziua solstiţiului de vară în oraşele egiptene Siena, unde acesta se află chiar la zenit, şi Alexandria, unde Soarele avea o distanţă zenitală de 7° 12′, şi cunoscând distanţa terestră între cele două oraşe, Eratostene a obţinut valoarea lungimii cercului meridian. Aceasta a fost prima operaţie geodezică cunoscută în istorie.

Un moment semnificativ al anului, solstiţiul de vară este adesea asociat cu tradiţii populare care marchează noi începuturi. Oamenii din toată lumea sărbătoresc această zi cu petreceri, picnicuri, cântece, dansuri şi focuri uriaşe.

În vechime, solstiţiul de vară era folosit pentru a calcula momentele importante privind muncile agricole. De asemenea, era o perioadă foarte populară din an pentru a organiza nunţi.

În China antică, solstiţiul de vară era asociat cu energiile feminine – yin. Atunci se celebra Pământul, feminitatea, fiind o sărbătoare complementară solstiţiului de iarnă, asociat cu raiul, masculinitatea şi energiile yang.

În vechea Galie, actuala Franţă, avea loc sărbătoarea Eponei, zeiţa fertilităţii şi protectoarea cailor, în timp ce în zonele populate de triburile germane, slave şi celtice se aprindeau focuri uriaşe. În America de Nord, băştinaşii aveau diverse ritualuri prin care sărbătoreau Soarele, cu dansuri şi post alimentar.

Ziua de 21 iunie reprezintă o ocazie pentru druizii din timpurile moderne să se adune la complexul megalitic Stonehenge din Marea Britanie, pentru a participa la diverse ritualuri păgâne. Stonehenge („pietre în picioare”, în engleza veche), inclus în patrimoniul mondial UNESCO în anul 1986, reprezintă cel mai important complex de menhire din lume. Cele 17 blocuri de piatră ale sale, care cântăresc până la 45 de tone, ce susţin alte bârne de piatră, sunt aliniate în direcţia de unde răsare Soarele în timpul solstiţiului de vară, alimentând astfel teoriile potrivit cărora complexul de la Stonehenge ar fi un observator astronomic preistoric sau un templu al Soarelui.

După răspândirea creştinismului, în Europa, multe obiceiuri păgâne au fost preluate de această religie. În zone din Scandinavia, solstiţiul de vară a fost în continuare sărbătorit, dar s-a suprapus peste sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie.

În România, solstiţiul de vară este asociat cu sărbătoarea Sânzienelor, cunoscută în popor şi ca Drăgaica, celebrată pe 24 iunie. Asociate la rândul lor sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar şi poartă în unele locuri şi numele „Cap de vară”.

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi „Amuţitul cucului”. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară sau de Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Potrivit etnologului Marcel Lutic „sub numele Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica”.

Sursă: Mediafax

Tag-uri: traditii | europa | crestinism | eveniment | SOLSTITIU DE VARA | SOLSTITIU DE VARA 2015 | traditii solstitiu

http://www.descopera.ro/dnews/14480620-solstitiul-de-vara-2015-cea-mai-lunga-zi-din-an-traditiile-paganilor-din-europa-cu-ocazia-debutului-verii-

SIC TRANZIT GLORIA MUNDI

download - Copie

Sic transit gloria mundi

Posted on December 30, 2013 by barzilaiendan

S-ar putea să-i consideri ,,mai marii“ tăi și s-ar putea să-i invidiezi pentru faima de care s-au bucurat o vreme. Iată însă un studiu crunt despre adevărata lor valoare în fața contemporanilor lor. Mai bine un anonim în adunarea sfinților decât o ,,celebritate“ în drum către iad.


Zece personalităţi care au murit în sărăcie: poveştile triste ale lui Schindler, Alan Poe şi Nietzsche

Vlad Epurescu,

Istoria este presărată de poveştile unor celebrităţi care şi-au aruncat banii pe fereastră şi, în ciuda talentului cu care au fost înzestrate, au murit în sărăcie. Iată, mai jos, zece dintre cele mai şocante şi depresive destine.

Sammy Davis jr (1925 – 1990)

Sammy Davis Jr. a fost un prezentator şi un actor celebru şi membru al celebrei trupe al lui Frank Sinatra, “Rat Pack”. In ciuda faptului că a câştigat 50 de milioane de dolari de-a lungul carierei sale, la data morţii sale, 16 mai 1990, actorul avea o datorie de peste 15 milioane de dolari. A decedat din cauza unui necruţător cancer la gât. I-a plăcut săcheltuiască peste măsură şi să consume substanţe interzise.

Joe Luis (1914 – 1981)

 Boxerul Joe Luis a deţinut titlul la categoria grea în perioada 1937 – 1949. A fost cea mai lungă perioadă de supremaţie din istoria boxului. În ciuda succesului său sportiv, Louis a câştigat doar 800.000 de dolari. A făcut o serie de investiţii neprofitabile, a făcut uriaşe donaţii pentru armata americană iar Fiscul l-a urmărit aproape toată viaţa. Sfârşitul vieţii sale a fost unul dramatic. A suferit de depresie în urma consumului de cocaină, a ajuns internat la psihiatrie cu diagnosticul de paranoia severă şi a murit în urma unui stop cardiac pe 12 aprilie 1981.

Judy Garland (1922 – 1969)

Judy Garland a rămas faimoasă în lumea cinematografiei pentru Dorothy, rolul său celebru interpretat în filmul Vrăjitorul din Oz, ecranizat în 1939. Viaţa sa a fost presărată din plin de dezastre, atât financiare cât şi emoţionale. Persoană instabilă şi depresivă, s-a lăsat pradă şi consumului de droguri. Judy a murit pe 22 iunie 1969, după o supradoză de barbiturice, îndatorată şi cu Fiscul pe urmele sale.

Bela Lugosi (1882 – 1956)

Bela Lugosi a fost un actor maghiar celebru care a jucat în Dracula, Fiul lui Frankestein sau Zombie-ul Alb. Lugosi era simbolul filmelor de groaza ale anilor ’20. Atunci când Universal a renunţat să mai producă filme de groază, cariera lui Lugosi s-a prăbuşit. A ajuns să trăiască în sărăcie şi a murit în uma unui atac de cord în apartamentul său din Los Angeles, la vârsta de 73 de ani.

George Best (1946 – 2005)

George Best a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti ai campionatului britanic. S-a consacrat la Manchester United însă suferea de alcoolism cronic. Atunci când a fost întrebat de un reporter ce a făcut cu cei 100 de milioane de dolari pe care i-a câştigat în cariera sa, Best a răspuns: “Am investit 90% din ei pe femei, băutură şi maşini. Pe restul de 10% i-am cheltuit.” Era dependent de droguri, a fost diagnosticat în 2000 cu leziuni hepatice severe şi a murit cinci ani mai târziu, la vârsta de 59 de ani.

Friedrich Nietzsche (1844–1900)

Scriitorul german Friedrich Nietzsche a stârnit primele controverse atunci când a afirmat, prima dată, că “Dumnezeu a murit” şi pentru faptul ca el credea că moralitatea convenţională era depăşită în lumea modernă. Filosofia sa se baza nu pe compasiune, ci pe dorinţa pentru putere şi pe Ubermensch, cel căruia nu îi pasă de sentimentele cuiva mai prejos decât el. Nietzche şi-a văzut sfârşitul atunci când a suferit în urma unei căderi nervoase când a văzut un cal vătut până la sânge pe stradă. Nietzche a fost îngrijit în ultimii săi ani de viaţă de mama şi de sora sa.

Vincent van Gogh (1853–1890)

Vincent van Gogh a fost unul dintre cei mai mari pictori post-impresionism din istorie. În timpul vieţii, însă, a reuşit să îşi vândă o singură capodoperă. A suferit de sindromul bipolar şi avea o predispoziţie pentru depresie, halucinaţii şi paranoia. În 1888, după o dispută cu pictorul francez Paul gauguin, şi-a tăiat urechea stângă şi i-a dat-o unei prostituate. Van Gogh a murit fără niciun ban, pe 29 iulie 1890, la două zile după ce s-a împuşcat în piept. Munca sa a fost apreciată după moartea sa.

Oscar Wilde (1854–1900) 

 Oscar Wilde a fost una dintre cele mai mari figuri ai literaturii din secolul XIX. Wilde a ajuns să fie arestat pentru indecenţă şi condamnat la doi ani de muncă forţată. După ce a fost eliberat, a căzut în depresie iar cariera sa a luat sfârşit. A murit pe 30 noiembrie 1900 într-un hotel mizer din Paris după ce s-a îmbolnăvit de meningită.

Oscar Schindler (1908–1974)

 Schindler era un om de afaceri extrem de tenace. În 1939, s-a înscris în Partidul Nazist. Aflat în opoziţie cu politica de persecutare a evreilor, Schindler s-a mutat în Polonia pentru a angaja şi a salva, astfel, practic, de la moarte o mulţime de evrei. Schindler a cheltuit o groază de bani mituind pentru a-i salva pe evreii care munceau pentru el. După căderea nazismului, afacerile lui Schindler s-au prăbuşit. Deseori era umilit de către publicul german care, nu de puţine ori, arunca până şi cu cu pietre în el, în plină stradă. Marele om de afaceri şi/a petrecut ultima parte din viaţă graţie unor organizaţii caritabile evreieşti şi a murit în Germania de Vest, în 1974.

Edgar Allan Poe (1809–1849)

 Poveştile gotice ale lui Poe, precum “The Tell-Tale Heart” sau poemul “The Raven” au rămas, peste timp, în literatura universală. Viaţa lui Poe a fost, însă, una extrem de tulburătoare. Se chinuia să îşi ducă traiul de la o zi la alta şi nu era în stare să aibă un loc de muncă din cauza personalităţii sale şi a faptului că suferea de alcoolism. Pentru poemul “The Raven” nu a primit decât câţiva dolari la publicarea sa.

Posted on December 30, 2013 by barzilaiendan

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/sic-tranzit-gloria-mundi

Seria Ponturi Creştine: Ce înseamnă să iubeşti banii?

download - Copie

Întrebare de o sută de puncte: dacă ai găsi o bancnotă de 100 de lei pe jos, ai ridica-o? Părerea mea este că răspunsul tău probabil că va fi „da„. Ştiu că eu aşa aş răspunde… Banii sunt singurul lucru pe care oamenii de pe pământ par să nu aibă niciodată destul. Renunţăm la timpul nostru, lucrăm de sărbători doar ca să primim sau să facem mai mulţi bani, sau poate mai sunt unii dintre noi care joacă la loterie sau participă la show-uri tv pentru o şansă de câştig „barosan„. Nu avem cum să negăm faptul că şi conturile noastre bancare se leagănă tare peste viaţa noastră de zi cu zi – şi totuşi Biblia are câteva cuvinte tăioase legate de umanitate şi bogăţie.

Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.” (1 Timotei 6:10)

John Piper - imagine preluată de pe blogul său, desiringgod.org

Este un verset pe care John Piper (foto alăturat) l-a ales în mod specific pentru o examinare într-o postare recentă de pe blogul său, Desirig God. Piper a început prin a întreba ce a vrut să spună apostolul Pavel atunci când a scris prima dată acest mesajEra un păcat pe vremea aceea să fi bogat? Era ceva greşit pentru creştini să fie ambiţioşi, sau să lucreze sârguincios pentru o slujbă care plăteşte bine? În cele din urmă Piper a concluzionat faptul că versetul nu era de fapt o avertizare contra banilor, ci a ceea ce reprezintă aceştia.

„Sugestia mea este că toate relele din lume provin dintr-un anumit tip de inimă, şi anume, o inimă care iubeşte banii.”

Ce înseamnă de fapt să iubeşti banii? Nu înseamnă să admirăm hărtia verde sau monezile de cupru sau şechelii de argint. Ca să descoperim ce înseamnă să iubeşti banii, mai întâi trebuie să punem întrebarea Ce sunt banii? Şi eu aş răspunde la această întrebare astfel: Banii sunt pur şi simplu un simbol care reprezintă resursele umane. Banii stau pentru ceea ce poţi primi de la om în loc să primeşti de la Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Pavel nu îi avertiza pe urmaşii săi împotriva banilor pe cât îi avertiza cu referire la lăcomiePuţini creştini realizează cât de subtilă poate fi lăcomia. Este inexorabil legată de bogăție, de aici toți ucenicii au lansat avertismente cu privire la bani, doar că asta nu înseamnă neapărat că e limitată de ea; lăcomia se poate manifesta în forme diferite precum nemulțumireazgârceniaciuda. Autorul Steven K. Scott a întocmit recent o listă de simptome de avertizare timpurie pentru creștinii preocupați cu lăcomia, și e bine să ținem lucrurile acestea în minte de fiecare dată când îți scoți la iveală portofelul:

Râvnirea
. Fiecare dintre noi vedem lucrurile pe care le au alții și simțim o dorință de moment să le avem și noi. Aceasta este ceva perfect natural. Râvnirea (după anumite lucruri), pe de altă parte, este o dorință puternică și persistentă, un fel de ardoare după ceva pe care nu îl ai tu personal. Acesta devine ulterior atenția gândurilor și a dorințelor tale. A-l dobândi în cele din urmă devine o prioritate în viața ta, lăsând baltă sau înlocuind alte priorități mult mai importante.

Mai mult, mai mult, mai mult. Pe măsură ce îți realizezi scopurile și dobândești lucrurile pe care le dorești, în loc să fi mulțumitor că le ai, te concentrezi pe a te muta spre ceea ce nu ai. Ulterior descoperi că ai o sumedenie de dorințe dar prea puțină satisfație sau bucurie.

Îți închizi ochii la compromis. Când te afli în momentul de a contempla asupra compromiterii valorilor sau a integrității proprii de a realiza ceea ce-ți dorești mai mult și mai repede decât e normal, atunci cu siguranță că te-a acaparat lăcomia. De fapt în clipa când îți compromiți valorile tale, totul este deja prea târziu. Vestea bună este că imediat ce devi conștient de tendința ta față de lăcomie, poți apăsa pe frâne și poți inversa cursul.”

Comerțul va fi întotdeauna parte a vieții umane. Creștinii trebuie să se preocupe cu facturile și conturile bancare la fel ca oricine altcineva, diferența la noi este că știm că mântuirea noastră nu stă în bogăție. După cum scria John Piper, ”Dumnezeu lucrează cu valuta harului, nu a banilor” și harul Său este dincolo de neprețuit. Așadar, nu vă lăsați amăgiți de lăcomie, adevărata comoară este găsită doar în Hristos.

Notă: Articol adaptat de mine dintr-un material compilat de Ryan Duncan pe 26 iulie 2016 într-o postare pe blogul său de la CrossWalk.com. Imaginea de la începutul acestei postări este din articolul sursă. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, nota aceasta de final, și să nu uitați să oferiți sursa de citare, adică acest blog.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2016/11/seria-ponturi-crestine-ce-inseamna-sa.html?utm_sour

Pagina Pastorală / Pogorârea duhului lumii sau Pogorârea Duhului Sfânt de Mihai Ciuca…Tendinte ale mediului evanghelic de Laurentiu Balcan

download - Copie

Pagina Pastorală

Pogorârea duhului lumii sau Pogorârea Duhului Sfânt

de Mihai Ciuca

Scriu aceste rânduri în ziua în care românii celebrează în fel şi chip Pogorârea Duhului Sfânt, eveniment care a marcat momentul naşterii Bisericii lui Isus Hristos. Deşi am ascultat de dimineaţă o predică în care a fost expus în mod corect ceea ce s-a întâmplat în ziua de Rusalii şi cu toate că în mine şi, probabil nu doar în mine ci şi în mulţi alţii există o dorinţă adâncă după experimentarea revărsării de Duh la aceleaşi cote experimentate de ucenicii Domnului în acea zi binecuvântată, nu pot să nu remarc trista realitate că ale noastre Rusalii sunt o dovadă vie a pogorârii duhului lumii asupra creştinilor evanghelici români, asta într-o perioadă în care Biserica ar trebui să fie mai mult ca oricând purtătoarea făcliei divine care să lumineze cărarea semenilor noştri.

Într-o vreme în care, cu vădită superioritate morală, spiritul lumii este identificat cu purtarea hainelor şi a podoabelor, cu stilul de muzică sau cu abandonarea tradiţiilor cu care am crescut, nu mai avem timp să observăm că de câţiva ani are loc o OTV-izare a spaţiului evanghelic românesc, în care în numele libertăţii de exprimare s-a ajuns la o exploatare mediatică exacerbată a unor subiecte care nu au ce căuta pe blogurile, siturile, publicaţiile sau mijloacele de informare deţinute de cei care se numesc ucenici ai Domnului.

Internetul este un mediu care exploatat inteligent poate fi de un folos imens pentru creştini. Dar atunci când valorile Împărăţiei sunt date la schimb pe click-uri, statistici şi vizibilitate, acelaşi internet devine un mediu hidos în care se sinucid dpdv spiritual tot mai multe persoane care se lasă îmbrăţişate de duhul lumii în detrimentul Duhului lui Dumnezeu. Ca şi creştini suntem chemaţi să fiinţăm în această lume ca parte a soluţiei dar, din ce în ce mai vizibil este faptul că foarte mulţi dintre noi sunt parte a problemei. Şi vinovăţia celor în cauză este mult mai mare decât a celor care trăiesc în ignoranţă şi acţionează fără a şti ce fac. Noi se presupune că ştim ce e de făcut, dar nu facem.

Astfel în loc să promovăm valori răspândim mizerie, în loc să oferim modele bârfim cu sete, în loc să încurajăm criticăm, în loc să ridicăm pe cei căzuţi le mai tragem şi noi un şut în fund, în loc să oferim compasiune ne grăbim să exploatăm senzaţionalul, în loc să plângem cu cei ce plâng chestionăm vina lor sau sinceritatea lor, în loc să ne bucurăm cu cei care se bucură facem comentarii răutăcioase şi tendenţioase, în loc să zidim dărâmăm, adică, într-un cuvânt: în loc să ne umplem de Duh Sfânt ne lăsăm mânaţi încoace şi încolo de duhul acestei lumi.

Parafrazând un citat celebru, poate că ne păcălim pe noi, poate că păcălim şi pe unii din jurul nostru, dar cu siguranţă că pe Dumnezeu nu-l păcălim. Hainele, podoabele sau lipsa lor, stilul de muzică şi limbajul de lemn ne pot da o etichetă dar nu spiritualitate, poleială dar nu profunzime, abstinenţă dar nu înfrânare.

Duhul este cel care aduce roadă şi acolo unde nu este roada Duhului, chiar nu mai contează ce este. Fiindcă orice altceva ar fi este deşertăciune. În loc să oferim lumii imaginea bisericii triumfătoare din Ierusalim preferăm să o oferim pe cea a bisericii compromise din Corint. Găsim rapid şi justificări teologice: “Duhul nu se mai manifestă astăzi ca la Rusalii”, asta ca să nu lăsăm să se vadă că duhul care ne mână nu mai este Duhul de la Rusalii ci e duhul lumii pogorât cu toată puterea lui peste noi. Şi vizibilitatea lui e maximă tocmai acum în sezon de Rusalii.

~~~~~~~~~~~~

Mihai Ciucă este din Brăila, are 46 de ani, fiind căsătorit şi tatăl unui băiat de 17 ani. Cochetează cu jurnalismul chiar de după revoluţie, publicând sporadic sau consecvent în diverse publicaţii, unele dintre ele doar cu apariţie electronică. Este membru fondator al organizaţiei BIG Impact şi inţiator al proiectului Mersul Vremurilor. Blogul personal al lui Mihai poate fi accesat aici.

Ecclesia in perspectiva relatiei dintre credinta si fapte I de Paul Negrut

Orice observator atent al spatiului religios din zilele noatre poate remarca faptul ca asa numitii crestini se deosebesc intre ei nu doar prin ceea ce tine de specificul denominatiei de care apartin, ci chiar in cadrul aceleasi denominatii, prin ceea ce tine de profunzimea si autenticitatea vietii spirituale. Fiecare denominatie crestina are:

I. Un set de invataturi fundamentale care constituie temelia credintei respective;

II. Un set de valori comportamentale care exprima practica vizibila a a acelei credintei.

  1. Apartenenta formala la o denominatie, in absenta acceptarii doctrinelor fundamentale, indica prezenta unei duplicitati intelectuale, spirituale si morale a persoanei respective. Duplicitatea poate avea multe cauze, de la lasitate pana la interese ascunse. Este cunoscut faptul ca o grupare crescanda de duplicitari incearca sa-si acopere adevarata fata ascunzandu-se, in general, dupa o masca hermeneutica (interpretarea textelor sacre). Este adevarat ca anumite texte sacre (Scripturi) sunt mai criptice si prin urmare mai greu de interpretat. Adevarul acesta il afirma si Apostolul Petru cand vorbeste despre epistolele Apostolului Pavel:

“In ele sunt unele lucruri grele de inteles, pe cari cei nestiutori si nestatornici le rastalmacesc ca si pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (II Petru 3:16).

In esenta, Apostolul Petru spune ca oamenii care rastalmacesc Scripturile ( le interpreteaza deformat) au doua mari probleme:

a) intelectuale (nestiutori, nu au platit pretul studiului corect al Scripturilor) si

b) caracteriale (nestatornici, schimbatori, fara integritate si consecventa).

a). Cei care nu au urmat calea corecta a interpretarii Scripturilor sunt osanditi prin insusi faptul ca la inceputul Epistolei, Apostolul Petru explica hermeneutica biblica de urmat:

“Fiind ca mai intai de toate, sa stiti ca nici o proorocie din Scriptura nu se talcuieste singura, caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant” (II Petru 1:20-21).

Altfel spus, Dumnezeu care a inspirat Scripturile prin Duhul Sfant nu se contarzice pe Sine in Scripturi. Acest adevar este descoperit cu usurinta de catre toti oamenii credinciosi, care nu scot textele biblice din context si nu se ascund dupa textele neclare.

Cu privire la orice subiect abordat in Biblie exista texte care vorbesc clar pe intelesul copiilor. Daca in legatura cu acel subiect exista si texte mai putin clare, calea corecta de interpretare este aceasta: in lumina textelor clare se interpreteaza textele mai putin clare.

Caracteristica oamenilor duplicitari este exact calea inversa: in ceata textelor neclare vor sa intunece lumina textelor clare. Concluzia Apostolului Petru cu privire la acesti oameni este clara: “spre pierzarea lor.”

b). Cei care au probleme de caracter sunt descrisi de Apostol in cuvinte clare:

“Oamenii acestia sunt niste fantani fara apa, niste nori alungati de furtune: lor le este pastrata negura intunerecului. Ei vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc, cu poftele carnii si cu desfranari, pe cei ce de abia au scapat de cei ce traiesc in ratacire. Le fagaduiesc slobozenia in timp ce ei insisi sunt robi ai stricaciunii. Caci fiecare este robul lucrului de care este biruit” (II Petru 2:17-19).

Aroganta, flecareala, carnalitatea si promisiunile de libertate sunt elemente din dotarea acestor oameni fara caracter. Grupul tinta al activitatii lor de racolare sunt oamenii imaturi in credinta si cei frustrati la gandul ca nu au libertate suficienta in cadrul bisericii de care apartin. Calea ingusta trebuie largita pentru acesti oameni, altfel nu au libertate suficienta pentru manifetarea firii lor carnale. Recrutarea altor nemultumiti devine prioritate misionara si, cu timpul, cresterea numarului de adepti se transforma in argument doctrinar: “Nu va intrebati de ce vin atat de multi cu noi?” Inadins se fac ca nu stiu ca numarul mare al celor care merg pe calea larga nu legitimeaza doctrinar aceasta cale. Nu calea legimeaza Scriptura, ci Scriptura legitimeaza calea.

Va urma…

Mediul evanghelic si teologia canonica (3) de Claudiu Dobra

In ultimul timp incep sa asist la un element, pe care inca nu stiu cum sa-l cataloghez – schimbarea limbajului la pseudo-liderii religiosi ai miscarii evanghelice din Romania. Pana recent, mai bine spus in urma cu 15-20 de ani, folosirea cuvintelor sau expresiilor prea-fericitul, sfantul, prea-inaltul sau intai-statatorul in subcultura evanghelica era considerat un limbaj care aducea leziuni serioase credintei. Astazi, din ce in ce mai multa lume vorbeste despre Sfantul Apostol Pavel sau despre Sfantul Augustin (cei cu influente catolice, ca cei cu putina cultura ortodoxa cunosc faptul ca este doar fericit) sau despre Sfantul Atanasie.

De cand lumea evanghelica are persoane canonizate?! Sau care este sensul cuvintelor: sfant, fericit in subcultura evanghelica? Oare chiar putem sa imprumutam tot ce dorim si de unde dorim numai ca avem impresia ca suna interesant ori intelectual/academic, fara a ne ridica legitima intrebare: Care sunt implicatiile teologice ale acestor imprumuturi catolice, ortodoxe, etc in teologia si credinta evanghelica?

Tendinte ale mediului evanghelic de Laurentiu Balcan

Observasem asta mai demult, dar refuzasem sa cred ca este o atitudine generalizata. In esenta, tendintele din mediul evanghelic nu se deosebesc mai deloc de cele din afara mediului nostru, din mediul pe care noi il numim cu infatuare: “lumesc”. Cele mai citite stiri din mediul evanghelic sunt cele de senzatie,  iar cele mai cautate subiecte sunt cele de scandal. Reteta succesului e garantata: “daca vrei sa fii in top, publica subiecte de scandal.” Un subiect despre dragostea lui Dumnezeu nu va ajunge, probabil, in topul postarilor, dar un subiect despre divortul pastorului X, sau despre averea presedintelui Y va ajunge cu siguranta acolo.

Dincolo de informatiile de calitate pe care multe bloguri evanghelice le ofera, trebuie sa recunoastem ca unele bloguri evanghelice sunt extrem de oportuniste: cand apare o stire de scandal, hopa si ei in prim – plan. Iar unii cred ca abia asteapta sa mai moara careva, sa se mai sinucida cineva, sa mai cada cineva de la credinta ca sa aiba si domniile lor ce scrie.

Astazi, pe la ora 15:00, in top 10 postari wordpress se aflau patru postari care vorbeau despre sinuciderea lui Lucian Bartos. Una dintre ele se afla pe primul loc.

Tragedia in sine este o stire, datorita notorietatii dr. Emil Bartos, dar de la a informa pana la a dezbate tragedia mi se pare o cale lunga. Nu putem dezbate tragediile fratilor nostri in spatiul public. Nu avem voie sa judecam pe nimeni si nici nu putem arunca piatra pe care nici macar Hristos nu a aruncat-o.

Cunosc persoane care abia asteapta sa moara cineva ca sa poata predica la inmormantare. Fara un mort in sicriu nu stiu sa faca evanghelizare. Sunt oportunistri si agresivi. Transforma tragedia unor credinciosi intr-o ocazie de a-si etala  talentul evanghelistic. Rezultatele? Nu stiu cum e in alte zone, dar la noi in zona nu cunosc nici macar o persoana care sa se fi pocait la inmormantare.

Modul in care abordam tragedile fratilor nostri arata, de fapt,  caracterul pe care il avem. Din pacate, internetul doar informeaza publicul, nu formeaza caractere. Oamenii citesc pentru a se informa, nu pentru a se transforma. Iata provocare noastra, a bloggerilor evanghelici, dar si responsabilitatea noastra: nu avem voie, de dragul lui Hristos, sa devenim “stirile de la ora 5″, chiar daca le coloram cu vopsea evanghelica!

Nu avem voie sa dezbatem tragediile prin care trec fratii nostri!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_iul09.htm

Învață interpretarea imnului „O Doamne Mare” la pian cu Cristian Chifan

download - Copie - Copie

 CulturăInterneMuzică CreștinăVideo

 Doina Bejenaru  29-08-2020 19:35:39

Istoria imnului „Ce mare esti – O Doamne Mare” începe cu domnul Carl Gustaf Boberg ( 1859-1940). El a fost un pastor suedez, editor, şi membru în parlamentul Suediei. Domnul Boberg se plimba într-o zi când o furtună de fulgere a umplut cerul dintr-o dată. Un vânt puternic a început să sufle. După furtună, domnul Boberg s-a uitat în depărtare peste golful proaspăt curăţat şi a auzit sunetul unui clopot de biserică. Atunci, cuvintele imnului „Ce mare eşti” s-au format în inima sa: „O Doamne mare, când privesc eu lumea şi tot ce mâna Ta mare a creat…”. Vă puteţi imagina ce a simţit Boberg când aceste cuvinte se formau în mintea lui? A fost atâta linişte după furtuna sălbatică că el se gândea doar la cuvinte de pace… Această poezie „O Store Gud” (O Doamne Mare) a văzut lumina tiparului în anul 1891 în revista „Martorii Adevarului”, o revistă săptămânală editată de Boberg. A fost mai târziu tradusă în limba germană. În anul 1927, a fost tradusă şi publicată în limba rusă pe baza traducerii din limba germană.

„Ce mare eşti” a fost tradusă în limba engleză de Stuart K. Hine, un misionar englez în Ucraina. A tradus primele trei strofe în limba rusă şi le-a cântat împreună cu soţia la o seară de evanghelizare. Apoi, a tradus strofele în limba engleză, şi le-a cântat la o seară de evanghelizare din Anglia în timpul primului război mondial. A tipărit primele trei strofe (în limba engleză şi în limba rusă) în anul 1949 în magazinul „Har şi Pace”, un ziar evanghelistic în limba rusă editat de domnul Hine. Mai tarziu, Hine a scris şi ultima strofă ca un mesaj triumfant despre viaţa veşnică:

„Când Domnul bun mă va chema la Sine şi când voi sta uimit în faţa Sa,
Privind pe Domnul Sfânt al veşniciei, Căzând la tronu-I mă voi închina.”

Doctorul J. Edwin de la seminarul Fuller Theological Seminary a fost cel care a introdus acest imn în America. Dupa ce l-a auzit cântat la diferite grupe creştine din India, l-a introdus la mai multe grupe creştine din America. În anul 1954, Doctor Cyrus Nelson de la Gospel Light Publications a publicat cântecul sub licenţa. „O Doamne Mare” – a fost cântat de George Beverly Shea la cruciada evanghelistică a lui Billy Graham din Londra în anul 1954. El a cântat acest imn de peste 100 de ori la diferite cruciade evanghelistice ale echipei Billy Graham din New York în anul 1954.  Din această cauză, acest imn a primit o atenţie nouă în Suedia şi în America şi a fost publicat în mai multe cărţi de cântări. Astăzi, milioane şi milioane de persoane din toata lumea continuă să cânte acest cântec minunat. Şi toţi dau toată slava, toată gloria, şi toată cinstea lui Dumnezeu, Creatorul acestui univers:

VERSURI:
O, Doamne mare! Când privesc eu lumea,
Ce ai creat-o prin al Tău cuvânt,
Şi fiinţele ce-mpodobesc natura,
Cum le-ntreţii cu braţul Tău cel sfânt:

Atunci îţi cânt, Măreţ Stăpânitor:
Ce mare eşti! Ce mare eşti!
Atunci îţi cânt, Măreţ Stăpânitor:
Ce mare eşti! Ce mare eşti!

Privirea când mi-o-nalţ şi văd minunea:
Mulţimea astrelor ce-alerg pe cer,
Frumosul soare, cât şi mândra lună
Ca mingi de aur plutind prin eter.

Cînd întâlnesc pe Domnu-n Cartea Sfântă,
Şi când zăresc mulţimea de-ndurări,
Peai Săi aleşi cum i-a iubit într-una
Şi i-a condus prin binecuvântări:

Şi-L văd pe Isus pe pământu-acesta
Ca serv, dar plin de dragoste şi har,
Zăresc în duh amara-I suferinţă
Şi mântuirea ce ne-o dă în dar:

Când mă apasă sarcini mari şi grele
Şi sufletu-mi e trist pân-la mormânt,
Iar El se apleacă plin de mângâere
Şi-mi ia tot chinul de-orice legământ:

Când Domnul bun mă va chema la Sine
Şi când orbit voi sta în faţa Sa,
Privind pe Regele marei mărire,
Căzând la tronu-I mă voi închina.

Descoperiți noul mode de a învăța pianul împreună cu Cristian Chifan pe platforma Flowkey.com

Descărcați partitura imnului „Ce mare ești” de pe Patreon.com

https://www.stiricrestine.ro/2020/08/29/invata-interpretarea-imnului-o-doamne-mare-la-pian-cu-cristian-chifan/?

PREDICA de DUMINICĂ cu Bebe Ciaușu: Psalmul 63:1-8 – Vreau să Te cunosc mai mult! 

download - Copie

 Doina Bejenaru  30-08-2020 16:18:51

V-aţi gândit vreodată cât timp petrecem clădind relaţii noi sau consolidându-le pe cele vechi? Cultura în care trăim a făcut din conectarea oamenilor afacerea mileniului. Telefoanele, mai ales cele inteligente (smart-phonurile), tabletele, Facebook, Twitter şi tot ce ţine de internet, ne oferă acces foarte rapid la prieteni, familie, ne ajuta la slujbe (pe cei mai tineri) etc. Relaţiile online cer timp şi li-l oferim din plin. Dar v-aţi gândit cât timp petrecem clădind sau păstrând relaţii faţă în faţă (offline). Mai ales, cât timp petrecem şi cât efort depunem în relaţia cu Dumnezeu, în a clădi o relaţie faţă în faţă cu cel de care ne-am legat viaţa pentru veşnicie?

Studiem subiectul acesta fascinant al dezvoltării intimităţii cu Dumnezeu şi aş vrea să îmi îngăduiţi să vă întreb: Ce fel de relaţie aveţi cu Dumnezeu? Este El un Dumnezeu distant pentru dumneavoastră sau un Prieten apropiat? Scriptura ne dă de înţeles că Dumnezeu ne-a creat pentru a-L cunoaşte şi pentru a-I reflecta gloria şi caracterul în lume, pentru a popula pământul cu fiinţe care să-I semene. Şi pentru că El Însuşi este un Dumnezeu relaţional, dovadă fiind faptul că există în trei persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – şi pentru că noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, suntem creaţi să relaţionăm, mai ales cu El. Deşi a creat tot ce există în univers, Dumnezeu nu poate relaţiona cu munţii şi cu stelele, ci doar cu noi, fiinţele create după chipul şi asemănarea Sa. Ce onoare extraordinară ni s-a oferit!

Dar când păcatul a intrat în lume, chipul şi asemănarea cu Dumnezeu au fost cumplit de afectate. Duhul omului, sufletul lui şi trupul lui au murit, relaţia omului cu Dumnezeu s-a rupt, ne-am înstrăinat de Creator şi am devenit incapabili să comunicăm cu El. Totuşi Dumnezeu S-a întrupat şi a coborât la noi, să ne aducă la viaţă, să ne ierte păcatele şi să ne înfieze pentru Sine; să se facă punte peste prăpastia pierzării şi să ne deschidă drumul spre cer. Prin credinţă, putem avea din nou comuniune cu El. Pavel exprimă foarte frumos acest adevăr în Efeseni 2:13-14. După ce ne aduce aminte că a fost o vreme în viaţa noastră când eram fără Cristos, fără drept de cetăţenie în poporul lui Dumnezeu, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume, Pavel spune: „Dar acum, în Cristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Cristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea…”.

Datorită acestei împăcări, Dumnezeu vrea să fim fiii Lui, iar relaţia noastră cu El să reflecte că El ne este Tată şi noi Îi suntem fii. Nu vrea o relaţionare distantă, ca un patron cu angajatul lui, ca un profesor cu elevul lui, ca un vecin cu alt vecin, ci una intimă, profundă, ca un tată cu propriii-i copii. Mulţi credincioşi frecventează slujbele bisericii, citesc Biblia, se roagă şi postesc şi totuşi relaţionarea lor la Dumnezeu este extrem de distantă. Mereu sunt confuzi şi frustraţi, întrebându-se de ce ei nu aud vocea lui Dumnezeu şi de ce nu-I discern

voia, de ce nu-I simt prezenţa, ajutorul şi călăuzirea. De ce? Haideţi să îndrăznim să răspundem: din cauza lipsei intimităţii cu Dumnezeu, a unei relaţii profunde cu Tatăl ceresc.

Să înţelegem ce este intimitatea cu Dumnezeu

Pentru a înţelege ce este intimitatea cu Dumnezeu, haideţi să privim la cuvintele lui David, pe care Biblia îl numeşte „om după inima lui Dumnezeu”. Psalmul 63:1-8 ne oferă o descriere a pasiunii acestui om pentru cunoaşterea lui Dumnezeu.

Setea după Dumnezeu

Unul dintre cele mai evidente elemente din acest psalm este setea lui David după Dumnezeu (v. 1).  Orice altă căutare, orice altă îndeletnicire, era pentru David ca un deşert, ca un ţinut uscat, înfierbântat şi lipsit de viaţă în comparaţie cu împlinirea sufletească pe care i-o aducea relaţia cu Dumnezeu. Sufletul şi duhul nostru nu vor fi niciodată împlinite până nu vom descoperi bucuria trăirii cu Cel care ne-a creat. Acesta este una dintre celebrele afirmaţii ale lui Augustin: „Dumnezeule, ne-ai creat pentru Tine şi sufletul nostru nu-şi va găsi odihna până nu se va odihni în Tine!”.

Pasiunea lui David pentru Dumnezeu este exprimată într-un mod incredibil de arzător: „îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă”. Cel care are o relaţie profundă cu Dumnezeu are parte de astfel de trăiri, îşi doresc mereu mai mult.

Deşteptarea simţurilor duhovniceşti

Al doilea aspect al intimităţii lui David cu Dumnezeu este abilitatea de a fi învăţat să-L vadă pe Dumnezeu prin credinţă (v. 2): „Aşa Te privesc eu în Locaşul cel sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava”.

Apropierea de Dumnezeu trezeşte capacităţile noastre duhovniceşti, simţurile spirituale. Pe măsură ce ne apropiem de El, învăţăm să-L vedem pe Cel nevăzut. S-ar putea să ziceţi: „Dar cum Îl putem vedea, pentru că Biblia spune că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, doar Fiul Lui, care ni L-a făcut cunoscut?” Lui Moise i-a zis Dumnezeu: Nu poate omul să mă vadă şi să trăiască. Şi aşa este: Dumnezeu nu poate fi văzut de ochii noştri plini de păcate. Şi atunci, cum Îl putem vedea? Despre Moise se spune în Evrei 11:27:  „Prin credinţă a părăsit el Egiptul, pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut”.

Pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu, abilităţile, capacităţile noastre spirituale care au fost moarte sau amorţite se trezesc la viaţă şi începem să-L vedem, prin credinţă. Un nou simţ al discernământului duhovnicesc, o nouă vedere spirituală se trezeşte în mine şi aşa învăţ ca, prin credinţă, să-L văd, să-L aud, să-I simt prezenţa şi să mă las călăuzit de El.

Noi valori şi priorităţi

Pe măsură ce relaţia cu Dumnezeu devine cel mai preţios lucru din viaţa mea, tot ce se întâmplă în viaţa mea începe să graviteze în jurul relaţiei mele cu El. Vă rog să ascultaţi: „Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele tale. Te voi binecuvânta, dar, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile”.

Tot ce am, tot ce sunt, tot ce mi se întâmplă este evaluat prin prisma relaţiei mele cu Dumnezeu. Toate posesiunile, toată puterea, tot prestigiul toată popularitatea pe care lumea aceasta mi le oferă sunt deşertăciune în comparaţie cu cunoaşterea lui Dumnezeu.

Satisfacţie şi împlinire

Pe măsură ce încep să mă adâncesc în cunoaşterea lui Dumnezeu, El devine satisfacţia mea supremă, împlinirea sufletului meu. Ascultaţi: „Mi se satură sufletul ca ne nişte bucate grase şi miezoase şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze când mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu şi când mă gândesc la Tine în timpul privegherilor nopţii” (vv. 5-6).

Îţi aminteşti când ai simţit ultima dată o astfel de împlinire în Dumnezeu? Nimeni nu trebuie să-ţi aducă aminte să te gândeşti la cei dragi, pentru că oriunde eşti şi orice faci, instinctiv gândurile se îndreaptă spre ei. Asta se întâmplă în viaţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu: oriunde sunt, orice ar face, gândurile li se îndreaptă spre El.

Încredere şi dependenţă

Când te apropii de Dumnezeu, El devine scutul şi adăpostul tău în furtunile vieţii. Prezenţa Lui te protejează şi ajungi să nu mai poţi trăi fără El. Ascultaţi din nou: „Căci Tu eşti ajutorul meu şi sunt plin de veselie la umbra ariilor Tale. Sufletul meu este alipit de Tine, dreapta Ta mă sprijină” (vv. 8-9).

Cei care-L cunosc într-un mod intim cu Dumnezeu au parte de siguranţa ce vine din supunerea faţă de El. N-au de ce să se teamă când ştiu şi cred că Dumnezeu este cu ei. David zice în Psalmul 27:1-3: „Domnul este lumina şi mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. De cine să-mi fie frică? Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei – prigonitorii şi vrăjmaşii mei – se clatină şi cad. Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aş fi.

Cine n-ar vrea o experienţă atât de extraordinară cu Dumnezeu? Dar ea nu vine nici automat, nici accidental, ci este rezultatul cultivării unei relaţii de intimitate cu Dumnezeu. La fel ca în cazul relaţiilor de prietenie dintre două persoane. Prietenia adâncă nu are loc instantaneu, ci este rezultatul unei relaţionări pe termen lung. La fel este şi prietenia cu Dumnezeu: cere timp, cere dorinţă din partea noastră, cere disponibilitate, dedicare. Dar răsplata este pe măsură.

Bebe Ciaușu
Pastorul Bisericii Baptiste din Ineu

https://www.stiricrestine.ro/2020/08/30/predica-de-duminica-cu-bebe-ciausu-psalmul-631-8-vreau-sa-te-cunosc-mai-mult/?

Curajul de a trasa linia și a spune ferm NU!

download - Copie - Copie

 Doina Bejenaru  30-08-2020 16:42:19

Daniel și pritenii lui au fost duși ca și robi în Babilon, într-o țara străină sub o conducere pagână. Rând pe rând, li s-a luat un drept după altult. Le-au luat numele lor Iudee (de popor a lui Dumnezeu peste care era chemat numele Domnului) și le-au  înlocuit cu nume care conțineau referiri la zeități pagâne. Au acceptat…, Au acceptat portul noii civilizații, educația noii culturi în miturile lor păgâne. Au acceptat să vorbească o nouă limbă, s-au conformat… până la un punct… Când li s-a cerut să mănânce din masa împăratului care, posibil, era inchinată idolilor și conținea porc și altă carne necurată, ei au tras linie, au spus nu, până aici.

De ce? Care era marea problemă? Conștiința lor, închinarea lor și devoțiunea lor față de Dumnezeu.

Ai curaj să tragi linia când conștiința ta îți este atacată. Nu uita cine ești.

„Daniel n-a vrut să se spurce cu bucatele împăratului” (Daniel 1:8). Orice regulă nouă a fost acceptată și urmată, dar aceasta era o lege care contravenea și ataca direct indentitatea lor ca și evrei. Ei știau că prin dieta lor erau puși deoparte ca și popor sfințit al lui Dumnezeu. Ei știau că înainte de a fi slujitorii împăratului sunt slujitorii lui Dumnezeu. Înainte de a fi cetățeni Români suntem cetățeni ai cerului. Să uităm sau să ignorăm asta este să uităm și să ignorăm pe Dumnezeul nostru.

Ai curaj să tragi linia când supunerea ta față de Dumnezeu este amenințată. Nu uita de cine te temi.

În Daniel 3 prietenii lui au fost obligați să se închine idolului de aur ca și totală supunere împăratului. Aceasta a fost impusă prin frică, frica de cuptorul aprins. Ei au făcut alegerea… și au fost izbăviți. Frica lor de Dumnezeu a biruit frica de om. Suntem supuși, credincioși față de ceea ce ne temem: fie Dumnezeu, fie om. Moașele mamelor evreice s-au temut mai mult de Dumnezeu decât de faraon și astfel s-a născut un Moise… „Frica de Domnul este începutul înțelepciunii” altfel ești ca și un nebun care „spune că nu este Dumnezeu” (Psalmi 14:1). În alte cuvinte, când nu te temi de Dumnezeu trăiești ca și când nu există Dumnezeu și atunci devii o pradă ușoară oricărui vânt care bate mai tare….

Ai curaj să tragi linia când devoțiunea ta față de Dumnezeu este asaltată. Nu uita cine te iubește.

În Daniel 6 cei care îl urau pe Daniel au reușit să înduplece pe rege să interzică închinarea personală a lui Daniel înaintea Dumnezeului lui (doar pentru 30 de zile). Nu s-a conformat pentru o zi, două, 10… el nu s-a conformat deloc Pentru Daniel „nu exista putere să închidă fereastra. Nu-ncercați să opriți rugăciuni spre cer, nu veți izbuti” (din cântarea „O privire ce zboară” de Avram Lupu).

Daniel știa cine este Dumnezeul lui și cine îl iubește… Ca și el, și noi știm cine este Dumnezeul nostru și că El ne iubește… Și-a dat Fiul să moară pentru noi. Isus „a suferit crucea și a disprețuit rușinea” din dragoste pentru noi cei pierduți…

„Te iubesc Isuse, știu că ești al meu; A lumii plăcere nu o mai doresc eu, mai mult ca bucuria-ți, nu prețuiesc, de Te-am iubit cândva, acum Te iubesc.”

În harul Său,  Daniel Miheț
Pastorul Bisericii Bethany Dumfries din Scoția

În Marea Britanie încă restricțilie impun nu mai mult de 50 persoane în local indiferent de capacitatea clădirii bisericii și fără cântare. Încă nu a fost cazul să depășim numărul (ne rugăm să ne dea Domnul această binecuvântare în două servicii, iar de lăudat pe Domnul o facem în continuare pe… sub mască („ajută” că nu suntem o biserică gălăgioasă). Vasta majoritate a bisericilor, bazat pe acest considerent încă nu se adună, deși este îngăduit de cinci săptămâni, preferând „biserica virtuală online”.

https://www.stiricrestine.ro/2020/08/30/curajul-de-a-trasa-linia-si-a-spune-ferm-nu/?

Experiențe și aventuri într-un proiect unic „Hamac, Cățărat și Drumeții” la Tabăra Creștină Brădățel

download - Copie

Tabăra Creștină Brădățel a transformat vara aceasta neobișnuită într-o aventură și mai neobișnuită pentru cei participanții care au acceptat cu mare curaj invitația în proiectul „Hamac, Cățărat și Drumeții”. Participanții din cele trei ture au avut parte de o unică cu mai multe provocări. De la o noapte de somn în hamac sub cerul liber, la cățăratul pe stâncă, kilometri de urcușuri și coborâșuri pe munții Parcului Național Retezat.

Pe lângă provocările fizice și pieptul plin de aer rece și proaspăt de munte, participanții au călătorit în timp, cu eroi biblici care au trăit experiențe unice cu Dumnezeu pe vârf de munte. Dimineața la devoțional și seara în jurul focului, ghidați de liderii Taberei Brădățel, participanții au studiat viața lui Moise, David și Domnul Isus în circumstanțele când sau întâlnit cu marele Creator pe vârf de munte.

Cât de unică a fost această experiență fizică, emoțională și spirituală vă invităm să aflați din mărturiile și impresiile lor împărtășite cu  noi.

„Tabăra de aventură de la Brădățel a venit ca o provocare bine primită pentru mine. De la cățăratul pe zidul de granit, la dormitul sub cerul liber în hamac, la concursul de literatură cu premii care mai de care mai dulci. Cele mai profunde momente ale taberei au fost poveștile din timpul serii, noi toți fiind adunați în jurul focului. Per total cred că am câștigat niște prieteni pe viață, și multe amintiri care mă vor urmări mulți ani de acum înainte. Dacă te vei găsi și tu în această tabără, să știi că nu e o întâmplare… fii gata să îți deschizi ochii, urechile și inima în această tabără, iar Dumnezeu negreșit te va surprinde”, sunt emoțiile și provocarea împărtășită de Denis Micu, din Lugoj, participant la proiectul Hamac și Cățărat al Taberei Brădățel.

„Pentru mine Brădățel reprezintă acel „acasă” departe de casă, plin de prieteni care în cele din urmă ajung să devină familie. De fiecare dată cand plec, simt că o parte din mine rămâne acolo, doar că atunci când revin, redescopăr o versiunea mai bună a mea. Așa a fost și la ultima mea vizită în cadrul proiectului „Cățărat și drumeții la Brădățel”. Pe lângă timpul minunat de părtăție pe care l-am avut împreună, am învățat noi tehnici de cățărare și ne-au fost împărtășite idei esențiale de supraviețuire în natură. Deși am revenit la Brădățel după o pauză de aproximativ 6 ani, am regăsit versiunea mea de atunci, dar acum am plecat plină de dragoste pentru oameni și cu o inimă pentru Domnul. Brădățel este cu adevărat un loc mai aproape de cer” este părerea Adreii Tănase din Pitești.

„O noapte înstelată în hamac, o dupămasă de cățărat pe stâncă și o zi de aventură pe munte – de atât a fost nevoie pentru ca tabăra Brădățel să mă aducă mai aproape de Dumnezeu! Obișnuită fiind cu tainele orașului, n-aș fi crezut că m-aș fi putut acomoda atât de rapid cu somnul în pădure. Însă, n-ar fi mers nimic așa ușor fără compania lui Ionică, Victor și a dragilor voluntari – care au avut grijă ca fiecare moment să fie de neprețuit! Deși punctele culminante ale taberei au fost nenumărate – cum ar fi: provocarea de a mă cățăra pe un întreg traseu pe stâncă sau chiar trecerea prin parcul de aventură al taberei – nimic n-a întrecut activitatea spirituală ce a avut loc la cele trei focuri de tabără. Acolo ne-am apropiat de Dumnezeu mai mult, ne-am rugat, am cântat, am observat stelele căzătoare și constelațiile, dar am și legat prietenii valoroase! De aceea, aș putea spune că Brădățel este, într-adevăr, un loc care aduce oamenii aproape de cer!” afirmă Ligia Gherman din Timișoara.

Cum s-a născut această idee și cum a fost pentru gazdă experiența mai neobișnuită din agenda verii 2020 aflăm de la organizatorii proiectului, Victor și Ionică Olariu.

„A fost un proiect diferit de tot ce am făcut până acum, ce ne-a arat că cele mai bune lucruri se alfă dincolo de zona de confort, zonă din care am ieșit din plin cu toții, atât în noaptea în hamac cât și pe stâncă. Totuși, dincolo de aventură, ce a făcut acest proiect special au fost prieteniile legate în jurul focului de tabără, și atmosfera ce te făcea să te simți ca acasă. Toate acestea ne-au arăt că nu numărul participanților e cel care contează, ci calitatea timpului petrecut împreună. Așteptăm astfel cu nerăbdare următoarele ediții ale proiectului”, a declarat pentru ȘtiriCreștine.ro, coordonatorul proiectului, Victor Olariu.

„Sunt deosebit de bucuros de reușita acestui proiect. Noi ca tabără suntem antrenați în a organiza proiecte mari, cu zeci sau chiar sute de participanți. Acest proiect însă a fost unul mic, ca și număr de participanți, însă impactul pe care la avut atât în taberiști cât și în echipa de organizare, a fost unul deosebit. Ne-am uitat împreună la trei oameni din scriptura, care au urcat pe munte ca și noi, Dumnezeu a schimbat viața lor, dar a celor care au intrat în legatură cu ei. Primul la care ne-am uitat a fost Moise, de la care am învățat că atunci când te trimite Dumnezeu, primești și autoritate în ceea ce îți dă de făcut. Al doilea a fost David, de la care am învățat că Dumnezeu ne încearcă înainte de a ne trimite în lucrare și că El apreciază expresia bunătății noastre față de cei din jur. Și al treilea este Domnul Isus, care ne arată că El va purta de grijă, ca să ne asigure resursele necesare în lucrarea pe care o avem de făcut”, a împărtășit pentru ȘtiriCreștine.ro, Ionică Olariu, directorul Taberei Creștine „Brădățel”.

Mulțumim participanților și echipei Brădățel pentru aceste momente unice împărtășite. Trăiți fiecare clipă cu bucurie, căutați să petreceți timpul cu oameni care îl caută pe Dumnezeu. Pandemia este o șansă unică de a construi relații mai calitative decât o făceam înainte de această perioadă. Haideți să facem din această situație un mijloc de a face lumea mai bună, de a influența oamenii pozitiv și de a împărtăși cu fiecare bucuria mântuirii noastre.

https://www.stiricrestine.ro/2020/08/30/experiente-si-aventuri-intr-un-proiect-unic-hamac-catarat-si-drumetii-la-tabara-crestina-bradatel/?

VIDEO Noi proteste în Belarus: 125 de manifestanți au fost arestați / Mașini blindate au ieșit pe străzile din Minsk / Lukașenko, fotografiat din nou cu pușca în mână / Doi fotbaliști ar fi fost reținuți și bătuți de N.O. HotNews.ro

download - Copie

Articol actualizat

Femeile infrunta fortele de ordine la Minsk
Duminică, 30 august 2020, 15:20 Actualitate | Internaţional

Femeile infrunta fortele de ordine la Minsk
Foto: captura video

Poliția belarusă a reținut duminică 125 protestatari, după ce zeci de mii de oameni s-au adunat din nou în centrul capitalei pentru a cere retragerea președintelui Alexandr Lukașenko, care neagă acuzațiile opoziției potrivit cărora a fraudat alegerile din 9 august, relatează Reuters. În același timp, președintele Rusiei, Vladimir Putin, l-a invitat pe liderul de la Minsk la Moscova, un mod de a-și arăta sprijinul.

În pofida prezenţei masive a forţelor anti-revoltă, inclusiv de vehicule blindate, care au împiedicat mai multe coloane de opozanţi să se ralieze protestelor, centrul capitalei belaruse este plin de lume, mai ales în Piaţa Octombrie şi în cea a Independenţei, dar şi lângă Monumentul Steaua (Zvezda), protejat de armată.

Manifestanţii au purtat drapele în culorile opoziţiei, albastru şi roşu, şi scandează sloganuri împotriva lui Lukaşenko.

În mai multe locuri din centru, forţele de ordine au intervenit la începutul manifestaţiei, în jurul orelor locale 14:00 (11:00 GMT), arestând mai multe zeci de persoane.

 Cum s-au desfășurat evenimentele, LIVETEXT:

22.00: Maria Kolesnikova, unul dintre liderii opoziției belaruse, unificate în jurul Svetlanei Tihanovskaia, a apărut și ea la protest și s-a apropiat de cordonul forțelor de ordine.

21.55: Potrivit Europa Liberă, aproximativ 10 mii de oameni au participat la protest

21.30: Doi fotbaliști de la clubul FC Krumkachy, Sergei Kozeka și Pavel Rassolko, au fost reținuți în timpul unei acțiuni de protest. Potrivit informațiilor de la club, jucătorii nu au participat, ci pur și simplu se întorceau de la antrenamente. Ei se aflau cu antrenorul lor, când au fost reținuți imediat după ce au trecut de corodoanele poliției. Aceștia ar fi fost chiar bătuți.

19.50: Mai multe persoane au reușit să scape un protestatar de a fi băgat în dubă

18.55: Președintele Alexandr Lukașenko a fost fotografiat în fața Palatului Independenței din Minsk cu o pușcă în mână, relatează RIA Novosti.

Imagine

18.30: Zeci de mii de protestatari scandează ”La mulți ani, șobolanule!”

18.25: Hanna Liubakova, jurnalistă, scrie pe pagina sa de Twitter că există relatări că vehicule blindate se îndreaptă spre centrul capitalei.

Imagine

18.15: Imagini impresionante de la protest sunt distribuite de Europa Liberă pe Facebook. Femeile s-au întins pe asfalt pentru a opri forțele de ordine, care înaintează cu mașini și scuturi. Filmarea a fost făcută la începutul protestului din Minsk.

blob:https://www.facebook.com/e2118e66-953b-4cca-ab65-f6ecc4c744f2

UPDATE Poliția din Belarus a reținut 125 de protestatari în timpul manifestației de duminică din Minsk, a relatat agenția Ria, citându-l pe ministrul Afacerilor de Interne.
Inițial, martorii vorbeau de cel puțin zece manifestanți arestați.

Zeci de mii de persoane s-au strâns din nou în piața centrală a capitalei acolo unde poliția a creat cordoane pentru a opri manifestanții de a ajunge în apropierea clădirilor guvernului.

blob:https://www.facebook.com/8ccfa199-41fd-4c68-a345-d29a2f24c937

Președintele Lukașenko, care a împlinit 66 de ani duminică, se străduiește să țină sub control protestele care au început acum trei săptămâni după ce a câștigat scrutinul de pe 9 august și despre care opoziția acuză că a fost fraudat. El neagă frauda și a spus că protestele sunt susținute de țări străine.

”A fost de acord să avem o întâlnire la Moscova în săptămânile următoare”, a spus Kremlinul.

blob:https://www.facebook.com/968e0171-402f-4265-90fa-22e3646b599f

Mii de femei au ieșit sâmbătă în capitala Belarusului pentru a-i cere președintelui Alexandr Lukașenko să facă un pas în spate.

Protestul de ieri a fost punctat de un moment emoționant în care femeile au rupt pentru scurt timpul cordonul forțelor de ordine.

Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

Subiectele zilei

Duminica, 30 August 2020

Guvernul va achiziționa doar 70-80.000 din cele 250.000 de tablete promise elevilor. Orban dă vina pe Oficiul pentru achiziții: Vom schimba conducerea

Guvernul va putea achiziționa doar 70-80.000 din cele 250.000 de tablete promise elevilor în noul an școlar pentru desfășurarea cursurilor online, în condițiile pandemiei de COVID-19.
citeste tot articolul
Moțiunea de cenzură: Negocieri intense pe ultima sută de metri/ Calcule de moment din tabăra PSD

Parlamentul dezbate și votează luni moțiunea de cenzură depusă de PSD. Cu mai puțin de 24 de ore înaintea ședinței, situația este incertă în ceea ce privește succesul sau eșecul
citeste tot articolul
Problemă la alegeri: Cum se va face identificarea alegătorilor – cu mască sau fără mască / Ce spune Orban

Una dintre principalele probleme pentru alegerile locale din 27 septembrie este cum va fi făcută identificarea alegătorilor – cu sau fără masca de protecție pe față, a declarat duminică seară
citeste tot articolul
VIDEO Noi proteste în Belarus: 125 de manifestanți au fost arestați / Mașini blindate au ieșit pe străzile din Minsk / Lukașenko, fotografiat din nou cu pușca în mână / Doi fotbaliști ar fi fost reținuți și bătuți

Poliția belarusă a reținut duminică 125 protestatari, după ce zeci de mii de oameni s-au adunat din nou în centrul capitalei pentru a cere retragerea președintelui Alexandr Lukașenko, care neagă
citeste tot articolul
Orban: Dacă PSD nu ar fi vrut să treacă moțiunea de cenzură, nu ar fi trebuit să ne apărăm cu atâta energie / Strategia liberalilor la votul de luni

Parlamentarii PNL nu vor gira moțiunea de cenzură depusă de PSD și nu vor intra în sală la vot, afirmă Ludovic Orban, cu o zi înaintea votului. „Eu, din ce am simțit, cei de la PSD
citeste tot articolul
Lukașenko apare din nou cu vestă antiglonț și pușca în mână

Președintele Alexandr Lukașenko a fost fotografiat în fața Palatului Independenței din Minsk cu o pușcă în mâini, relatează RIA Novosti. Asta în contextul în care tancuri
citeste tot articolul
Cântăreața Irina Loghin și familia ei au COVID-19 / Ei s-ar fi infectat la mare

Cântăreața de muzică populară Irina Loghin, în vârstă de 81 de ani, a fost diagnosticată cu COVID-19. Artista, soțul și fiul său sunt internați la Institutul Matei Balș din Capitală,
citeste tot articolul
Vara va continua și în septembrie. 2020 ar putea să fie cel mai călduros an din istorie – directorul ANM

Vara 2020 a fost una a recordurilor de temperaturi, iar anul acesta ar putea fi considerat cel mai călduros an din istoria măsuratorilor meteorologice, a spus la Digi24 Elena Mateescu, directorul
citeste tot articolul
VIDEO Asistent-șef ATI: Vedem zilnic cum mor oamenii / Alții merg în concediu și ne spun că acest coronavirus nu există

Asistenta șefă a Secției ATI a Spitalului de Boli Infecțioase ”Victor Babeș” din Timișoara, Simona Penteleiciuc, spune că este dureros că există oameni care nu cred în coronavirus,
citeste tot articolul
Sindicatul Europol, despre comunicatul IGPR: Calomniem polițiștii pentru a-l salva pe șeful Poliției Române

Sindicatul Europol spune că prin comunicatul transmis de IGPR cu „clarificări” în scandalul generat de întâlnirea șefului IGPR, Liviu Vasilescu, cu membri ai clanului
citeste tot articolul
Ponta: Deja s-a negociat rezultatul moțiunii de luni. Rămânem cu Orban și „gașca”/ Ciolacu: Declarațiile privind blaturi nu țin loc de vot

Liderul Pro România, Victor Ponta, sugerează un „blat” la votul de luni la moțiunea de cenzură a PSD, susținând că rezultatul a fost negociat deja și că premierul Ludovic Orban
citeste tot articolul
Ofițer francez care lucrează la NATO, arestat pentru spionaj în favoarea Rusiei

Un locotenent-colonel al armatei franceze, care lucrează la NATO, la baza din Italia, a fost pus sub acuzare în urmă cu zece zile pentru încălcarea securității. Este suspectat că a
citeste tot articolul
VIDEO Fetiță de trei ani, ridicată de la pământ de un zmeu, în timpul unui festival

O fată de trei ani a fost ridicată în aer de către o rafală de vânt, după ce s-a încurcat în coada unui zmeu, relatează BBC.
citeste tot articolul
Presupuse mutilări ritualice în Franța: Zeci de cai au fost omorâți, iar urechile le-au fost tăiate

Aproximativ 30 de incidente au fost raportate în grajduri și cluburi de echitație în Franța, în ceea ce polițiștii cred că este vorba de mutilări ritualice. Atacatorii vizează cai și
citeste tot articolul
Autoritatea americană a medicamentului, dispusă să autorizeze un vaccin experimental anti-Covid înainte de încheierea testelor din faza a treia: Care sunt condițiile

Directorul Autorității americane a medicamentului (Food and Drug Administration, FDA), Stephen Hahn, este pregătit să accelereze procedura de omologare a unui vaccin împotriva Covid-19, a spus
citeste tot articolul
Tensiuni în Mediterana: Președintele turc Erdogan îi califică drept ”lacomi și incompetenți” pe liderii Greciei și Franței

Președintele turc Recep Tayyip Erdogan i-a calificat duminică drept „lacomi și incompetenți” pe liderii Franței și Greciei, într-un context de puternice tensiuni între Ankara,
citeste tot articolul
Alegeri parlamentare în Muntenegru: Rezultatele parțiale arată un scor strâns între partidului președintelui Milo Djukanovic și coaliția ”Pentru viitorul Muntenegrului”, care vrea legături cu Rusia – UPDATE

Potrivit unor rezultate parțiale de la alegerile parlamentare din Muntenegru, Partidul Democrat al Socialiștilor (PDS), condus de președintele țării, Milo Djukanovic, se află la mică distanță de
citeste tot articolul
Coronavirus în România : 952 de cazuri noi, la 14.670 de teste. Bilanțul a ajuns la 86.785 / Alte 39 de decese în ultima zi

Alte 952 de cazuri noi de COVID-19 au fost raportate în România în ultimele 24 de ore, în urma a 14.670 de teste. Bilanțul infecțiilor a ajuns la 86.785, potrivit datelor
citeste tot articolul

https://www.hotnews.ro/stiri-international-24258939-video-nou-protest-belarus-protestatarii-inceput-fie-arestati-timp-putin-invitat-lukasenko-moscova-i

 SOTEOROLOGIE / HARUL IREZISTIBIL John Murray

download - Copie - Copie

HARUL IREZISTIBIL John Murray

Referitor la toate aspectele sub care harul salvator al lui Dumnezeu poate fi privit, trebuie să luăm în considerare realitatea şi gravitatea păcatului. Salvarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu este mai mult decât salvare de păcat şi de consecinţele lui. Planul acesta conţine mai mult decât bogăţiile harului lui Dumnezeu şi ia în considerare cel mai înalt destin posibil ce ar putea fi dat creaţiei în conformitate cu chipul Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie primul născut dintre mai mulţi fraţi. (cf. Rom. 8:29). Dar un astfel de destin nu poate fi prevăzut sau obţinut fără salvarea din păcat cu toate ramificaţiile şi obligaţiile lui. Pentru a putea vorbi de salvare trebuie mai întâi vorbit de salvarea din păcat.

Nu putem evalua gravitatea păcatului dacă nu cercetăm ceea ce este central în definiţia lui. Dacă spunem că păcatul este egoism, afirmăm ceva ce aparţine caracterului păcatului, mai ales dacă ne gândim la centrarea pe sineşi interpretăm aceasta ca implicând închinarea la sine mai mult decât la Creator. (cf. Rom. 1:25). Nedreptatea păcatului este deci dezvăluită. Dacă spunem că păcatul este afirmarea autonomiei omeneşti împotriva suveranităţii lui Dumnezeu, spunem ceva relevant. Păcatul este aceasta şi este aparent în Eden, când a început păcatul rasei noastre.

Dar trebuie să întrebăm: sunt aceste analize suficiente? Cu alte cuvinte: nu dă Scriptura o definiţie mai pătrunzătoare? Când Pavel spune „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7), ne-a furnizat elementul ultim al definiţiei păcatului. Păcatul este în contradicţie cu Dumnezeu, contradicţie pe toată linia slavei unice şi fundamentale a lui Dumnezeu. Nimic nu este mai apropiat de slava lui Dumnezeu decât adevărul Lui; El este adevărul. Ispititorul era conştient de aceasta şi deci strategia lui a fost făcută în conformitate. Femeii i-a spus: „Hotărât, că nu veţi muri!” (Gen. 3:4). Aceasta era o contradicţie ţipătoare a adevărului lui Dumnezeu. Când femeia a consimţit la această contradicţie, atunci integritatea ei a eşuat şi a devenit prizoniera păcatului. Acuzaţia Domnului nostru asupra ispititorului este datorată faptului că propria lui cădere din integritate a avut acelaşi caracter cu cea cu care a sedus-o pe Eva. „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (John 8:44).

Da, esenţa păcatului este a fi împotriva lui Dumnezeu (cf. Ps. 51:4); este vorba de contradicţia faţă de Dumnezeu în totalitatea conotaţiei şi aplicaţiei. Când Pavel a scris „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,” el a adăugat „căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu,” (Rom. 8:7). Este semnificativ că legea lui Dumnezeu este menţionată în această legătură. Duşmănia se manifestă prin nesupunere la legea lui Dumnezeu. Şi nu numai aceasta. Nesupunerea este duşmănie, contradicţie. Deoarece legea este slava lui Dumnezeu ce se exprimă pentru aranjarea gândirii umane, cuvântului, acţiunii în acord cu chipul în care omul a fost creat. Păcatul poate fi definit în termenii legii ca fiind „fărădelege”  (I Ioan 3:4).

Contradicţia păcatului faţă de Dumnezeu şi de voinţa Lui, dacă nu este descrisă adecvat ca fiind o rezistenţă, atunci implică şi se exprimă prin rezistenţă. Scriptura foloseşte uneori acest termen sau echivalenţii lui pentru a exprima atitudinea necredinţei. (cf. Fapte 7:51; 13:45; Rom. 10:21; II Tim. 3:8; Tit. 1:9).Este evident că păcatul constă în rezistenţă faţă de voia lui Dumnezeu. Dacă cerinţele lui Dumnezeu nu erau rezistibile, atunci nu ar fi existat păcat. Cerinţele lui Dumnezeu se exprimă în Evanghelie şi toată respingerea Evangheliei şi a cererilor ei este rezistenţă. În Biblie avem revelaţia supremă a harului lui Dumnezeu, iar Hristos este întruparea acelui har. Slava lui Dumnezeu nu este nicăieri mai strălucitoare decât în faţa că Isus Hristos. Deci, necredinţa este rezistenţă în faţa harului, la zenitul dezvăluirii şi propunerii acestuia. Deci, a spune că tot harul este irezistibil înseamnă a nega faptele clare de observare şi experimentare din învăţăturile Scripturii. Ştefan a fost curajos pentru a pune sub acuzaţie audienţa necredincioasă  pentru că rezista Duhului Sfânt: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” (Fapte 7:51). Aceasta este enormitatea necredinţei; este contradicţia păcatului ce se exprimă prin rezistenţa opusă cererilor şi propunerilor dragostei şi harului suprem. „judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19).

Când vorbim de harul irezistibil, nu o facem ca să afirmăm că tot harul este irezistibil, nici ca să negăm aspectele fără număr în care harul întâmpină opoziţie până la culmea rezistenţei până la osânda veşnică. De fapt adevărul despre şi necesitatea harului irezistibil poate fi demonstrată prin premisa harului rezistibil. Duşmănia inimii omeneşti este cea mai virulentă în punctul revelaţiei supreme a slavei lui Dumnezeu. Contradicţia este atât de adâncă şi persistentă, încât Salvatorul, ca şi întrupare a harului este respins. Numai când recunoaştem aceasta, este percepută nevoia pentru harul irezistibil.

În evanghelismul din ziua de astăzi se presupune că lucrul pe care omul îl poate face în practicarea propriei libertăţi este să creadă în Hristos pentru salvare. Se presupune că aceasta este contribuţia pe care trebuie să o facă omul însuşi pentru a pune forţele salvării în mişcare şi că Dumnezeu nu poate face nimic faţă de acest sfârşit până când omul nu ia decizia crucială. În această afirmaţie este un eşec total să iei în considerare decăderea umană, cu natura contradicţiei pe care o implică păcatul. Pavel ne spune că nu numai că mintea firească nu este supusă legii lui Dumnezeu, dar nici nu poate fi. (Rom. 8:7). Această imposibilitate se extinde şi la Evanghelie. Este implicaţia celorlalte cuvinte ale lui Pavel „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (I Cor. 2:14). Dar pentru acest adevăr avem cel mai exact şi clar martor al Domnului Însuşi „.Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” (Ioan 6:44); „că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (Ioan 6:65). Aici este martorul celui care ştie ce este în om şi care-L cunoaşte pe Tatăl, cum şi Tatăl îl cunoaşte pe el. Şi este ca urmare o imposibilitate spirituală şi morală pentru un om să vină la el, cu excepţia darului liber al Tatălui, în atragerea Lui secretă şi eficientă.

Cuvintele anterioare ale Domnului nostru trebuie coordonate cu altele din acelaşi context. „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Ceea ce dă Tatăl, în acest text, a fost înţeles ca o alegere în Hristos, făcută înainte de întemeierea lumii. (cf. Efes. 1:4, 5) sau cel puţin, în termenii dăruirii Fiului în mod corespunzător cu sau provenind din alegere. Dar în nici un caz, aceasta nu pare să fie ceea ce Tatăl a făcut, la care se referă textul. Există două motive pentru această concluzie. În primul rând, în alt loc din Evanghelie, când Isus vorbeşte despre cei care I-au fost daţi de Tatăl, ei sunt identificaţi ca fiind aceia daţi lui, ieşiţi din lume, ca cei care I-au ţinut cuvântul, ca cei care au ştiut că toate lucrurile date Lui erau de la Tatăl, ca cei care primiseră cuvintele date Lui şi ajunseseră să cunoască adevărul că El, Isus, venise de la Tatăl. (Ioan 17:6-8). Aceste caracterizări necesită mai mult decât alegere înainte de întemeierea lumii; ele implică o relaţie de credinţă. În al doilea rând, În contextul imediat, Isus se referă la atragerea eficace şi ceea ce Tatăl a dat. (Ioan 6:44, 65). Deci, trebuie să concludem că ceea ce Tatăl a dat este actul de a da ce apare în procesul harului, definit mai specific ca fiind atragerea şi darea din domeniul conştiinţei. Constrângerile harului Tatălui în inimile oamenilor sunt simultane cu, sau poate pot fi interpretate ca donaţii din partea Tatălui către Fiul. Dumnezeu Tatăl atrage oamenii, pune constrângeri sfinte asupra lor, îi cheamă la părtăşie cu Fiul Său, şi îi prezintă lui Hristos ca pe nişte trofee ale răscumpărării pe care Hristos Însuşi a realizat-o.

Această constrângere a fost numită „eficace”. Nici o altă concluzie ar putea fi trasă în mod rezonabil din Ioan 6:44, 45. Isus vorbeşte despre venirea la El, angajamentul credinţei şi despre imposibilitatea ce se află în afara atragerii Tatălui. Excepţia implică faptul că atunci când Tatăl atrage, intervine excepţia — persoana atrasă vine. Mai mult, ar fi o greşeală împotriva tuturor să se înţeleagă natura şi intenţia atragerii Tatălui şi a ceea ce El dăruieşte, în termenii versetelor 44, 65 ca aceste acţiuni să fie considerate ineficiente. Dar Ioan 6:37 pune aceasta dincolo de orice dubiu: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine,” Isus nu spune : tot ce Tatăl îmi dă îmi este adus. El foloseşte termenul care denotă mişcarea din partea persoanei —„va veni la Mine”. Venirea la Hristos este mişcarea angajamentului faţă de Hristos, venire ce angajează întreaga activitate a sufletului persoanei ce vine. Nu este vorba că ar putea veni, că are ocazia să vină, că probabil va veni, nu că are împuternicire să vină, ci că va veni. Este vorba de siguranţa absolută. Este o necesitate divină; porunca cerului asigură succesiunea.

Este o imposibilitate morală şi spirituală a persoanei de a veni la Hristos în afara atragerii Tatălui. Găsim că este o imposibilitate morală şi spirituală pentru persoana dăruită de Tatăl Fiului să nu vină. Aceasta este, după opinia lui Isus, conjunctura invariabilă a acestor două feluri diferite de acţiuni. – „tot ce îmi dă Tatăl, vine la Mine”. Este o eficienţă de neînvins în acţiunea Tatălui, iar aceasta înseamnă har irezistibil.

Realitatea acestui har este scrisă în cuvintele lui Isus. Dar învăţătura indică de asemenea şi necesitatea. Premisa învăţăturii Domnului nostru este imposibilitatea credinţei când există numai puterea omenească. Puterea Tatălui este interpusă pentru a întâmpina această imposibilitate şi imposibilitatea stabileşte indispensabilitatea interpunerii.

Până aici, atenţia a fost concentrată asupra acţiunii lui Dumnezeu Tatăl cu privire la constrângerea ce apare în credinţă. Este foarte important ca accentul Scripturii să fie apreciat. Altfel nu-L cinstim pe Dumnezeu Tatăl şi părerea noastră cu privire la asigurarea salvării este distorsionată serios. Dragostea Tatălui este fântâna din care toate actele şi procesele răscumpărării încep. Dar trebuie să recunoaştem de asemenea că începutul salvării este în lucrarea harului al cărui reprezentant este Tatăl. El este Cel care cheamă eficace la părtăşia cu Fiul (cf. Rom. 8:28, 30; I Cor. 1:9; Gal. 1:15, 16; Efes. 1:18) şi El atrage oamenii către Salvator. Când păcătoşii experimentează pentru prima dată atracţia de neînfrânt a Răscumpărătorului, sunt încântaţi de frumuseţea Sa, şi se predau Lui cu totul, aceasta se întâmplă deoarece Tatăl a făcut un dar Fiului Său şi a aşezat peste oameni o constrângere irezistibilă. A numi toate acestea mai puţin decât har irezistibil înseamnă a-i nega caracterul şi a pune la îndoială eficacitatea voinţei Tatălui.

Mai frecvent, în teologie, s-a crezut că harul irezistibil îşi are centrul în regenerare, iar aceasta este actul specific al Duhului Sfânt. (cf .Ioan 3:3-8). Ar fi simplu să spunem că acţiunile Tatălui, la care ne-am referit mai sus, sunt doar alte modalităţi de a exprima regenerarea. Aceasta este mult prea simplist şi eşuează în a considera varietatea lucrării harului. În planul salvării există o organizare. În realizarea pentru totdeauna a răscumpărării există o organizare. Adică sunt roluri specifice şi diferite ale persoanelor diferite ale Dumnezeirii. Există de asemenea o organizare în aplicarea răscumpărării şi trebuie să ţinem cont de diversitatea implicată. A egala acţiunile Tatălui cu regenerarea înseamnă a ignora diversitatea, teologia noastră este deci, trunchiată, iar credinţa noastră privată de bogăţia cerută de organizare.

Regenerarea este lucrarea specifică a Duhului Sfânt, iar aprecierea noastră cu privire la economia mântuirii ne cere să-L onorăm cu privire la rolurile distincte pe care le are.

Nici o parte a varietăţii procesului salvării nu este mai relevantă cu privire la subiectul harului irezistibil ca şi regenerarea. Din nou, învăţătura Domnului nostru este baza: „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.… dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3, 5). Imposibilitatea găsită mai devreme în legătură cu credinţa apare aici în legătură cu înţelegerea şi participarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi naşterea de sus, din apă şi din Duh este interpunerea ce întâmpină neputinţa umană. Nu există îndoială că evaluarea Domnului nostru asupra situaţiei omului este totala incapacitate referitor la ceea ce este cel mai relevant pentru bună-starea lui şi are acelaşi efect ca şi acuzaţia lui Pavel cu privire la omul firesc. (I Cor. 2:14).

Clauza harului apare în această legătură ca şi în Ioan 6:44, 65, cu excepţia faptului dacă este născut de sus, din apă şi din Duh, excepţia ce asigură înţelegerea şi participarea la Împărăţia lui Dumnezeu. Şi siguranţa acestui rezultat este sugerată nu numai în „dacă” din versetele 3 şi 5 dar este afirmată expres în versetul 6: „Ceea ce este născut din Duh este Duh.” O nouă persoană ce locuieşte înăuntru, călăuzită şi controlată de Duhul Sfânt.

Numai Ioan înregistrează pentru noi cuvintele Domnului către Nicodim. Efectul profund lăsat de această învăţătură asupra lui gândirii lui Ioan manifestat în prima sa epistolă. În şase ocazii apar referinţe la regenerare (I Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18). Pertinent pentru interesul nostru prezent este accentul pus pe invariabila concomitenţă a naşterii din Dumnezeu şi a vieţii noi. „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte… şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (3:9). „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” (5:4). „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte…şi cel rău nu se atinge de el.” (5:18). Deci persoana născută din Dumnezeu nu mai trăieşte în păcat, ci are biruinţa, deci este convertită.

Când aceste informaţii sunt puse în contrast cu imposibilitatea despre care vorbea Domnul nostru cu Nicodim, singura deducţie este că noua naştere este eficientă în mod invincibil, iar aceasta confirmă harul irezistibil.

Este semnificativ că în prologul Evangheliei lui Ioan apar cuvintele „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”  (Ioan 1:13). Trăsăturile negative cumulative întăresc pozitivul, iar lecţia este despre un monergism divin. Nu este vorba despre ceea ce face omul, ci despre ceea ce Dumnezeu face; şi numai Dumnezeu, până la excluderea întregii voinţe sau puteri umane. Acelaşi monergism este evident în învăţăturile Domnului nostru. În Ioan 3:3-8 nu putem înăbuşi analogia la care se întoarce limbajul regenerării. Când o persoană este născută din carne, nu este pentru că aceasta a decis acest eveniment. A fost datorită voinţei şi influenţei altora. La fel este şi în cadrul naşterii din nou. Şi prin a cărui voinţă şi putere nu este lăsată nici o îndoială. Numai Duhul Sfânt este puterea. În termenii versetului 3 acţiunea este supranaturală, în termenii versetului 5 este prin purificare radicală şi împărtăşire, în termenii versetului 6 este determinant în mod invincibil, în termenii versetului 8 este eficient în mod misterios şi suveran.

De ce ar exista ezitare în acceptarea adevărului harului irezistibil? Este intervenţia lui Dumnezeu de a face pentru noi ceva ce noi nu putem face. Este harul uimitor al lui Dumnezeu care întâmpină neputinţa noastră fără speranţă. Iată Evanghelia îndurării suverane. Este singura speranţă de succes pentru salvarea sufletelor pierdute. Duhul Sfânt însoţeşte declaraţia Bibliei cu puterea şi demonstraţia Lui suverană. Cei pierduţi sunt născuţi din Duh şi roada este sfinţirea, iar sfârşitul este viaţa veşnică.

În concluzie, ne întoarcem la Ioan 6:37, 44, 65. Când un păcătos vine la Hristos, în angajamentul credinţei, când voinţa rebelă este reînnoită şi lacrimi de pocăinţă încep să curgă, este datorită faptului că o tranzacţie misterioasă a avut loc între persoanele Dumnezeirii. Tatăl a făcut un dar, o donaţie Fiului Său. Astfel să piară gândul că a veni la Hristos îşi are explicaţia în hotărârea autonomă a voinţei umane. Îşi are cauza în voinţa suverană a lui Dumnezeu Tatăl. El a pus asupra acestei persoane constrângerea de care a fost captivată de slava Răscumpărătorului şi a investit în el toate interesele lui. Hristos este făcut înţelepciune de la Dumnezeu, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Aici este harul care depăşeşte şi este harul de neînvins.

 Despre autor

John Murray a fost profesor de teologie sistematică la Westminster Theological Seminary din Philadelphia, Pennsylvania. Profesorul Murray şi-a primit M.A. de la Universitatea din Glasgow şi Th. B şi Th. M. de la Princeton Theological Seminary. Profesorul Murray este cunoscut pentru publicaţiile sale, Răscumpărarea, realizată şi aplicată şi Principii de comportament.

Acest articol a fost extras din  Soli Deo Gloria: Essays in Reformed Theology, ed. R.C. Sproul, publicat de Presbyterian and Reformed Publishing, 1976

http://www.voxdeibaptist.org/irresistible_grace_John_Murray_trd.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/soteoriologie/harul-irezistibil-john-murray/

SOTEOROLOGIE FEMEILE ÎN BISERICĂ / UN STUDIU BIBLIC AL ROLULUI FEMEII ÎN CADRUL BISERICII / Samuele Bacchiocchi, Ph. D , Andrews University

download - Copie - Copie

FEMEILE ÎN BISERICĂ / UN STUDIU BIBLIC AL ROLULUI FEMEII ÎN CADRUL BISERICII / Samuele Bacchiocchi, Ph. D., Andrews University

Capitolul 6

FEMEILE ŞI FUNCŢIA BISERICEASCĂ

Cum se relatează principiul de subordonare faţă de cap, examinat de noi în capitolul anterior, la rolul femeii în biserică? Permite acest principiu femeilor să funcţioneze ca pastori sau bătrâni ai congregaţiei? Astfel de întrebări primesc doar o tratare limitată în Noul Testament, probabil pentru că doar în anumite instanţe s-a ivit întrebarea referitoare la rolul pe care să-l îndeplinească femeia în congregaţiile creştine. Cele două pasaje principale care se referă la aceste întrebări sunt 1 Timotei 2:9-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36. În cadrul observări importanţei lor majore, s-au făcut numeroase investigaţii recente în ceea ce priveşte înţelesul şi relevanţa lor pentru astăzi.

Obiective. Acest capitol reprezintă o încercarea proaspătă de a re-examina însemnătatea şi relevanţa contemporană a textelor din 1 Timotei 2:9-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36 în lumina cercetării contemporane. Nu se va face nici o încercare de a se interacţiona direct cu toată literatura curentă, deşi cei ce sunt familiari cu acest subiect vor recunoaşte răspunsurile mele la poziţiile majore.

Scopul specific este de a stabili învăţătura acestor două texte cruciale din cadrul contextului gândirii lui Pavel şi a obiceiurilor zilelor lui. Acest studiu va forma baza pentru considerarea relevanţei acestor pasaje pentru situaţia noastră contemporană. Evident că concluziile nu îi vor satisface pe toţi. Ceea ce se poate cel mai mult spera este că majoritatea cititorilor vor recunoaşte efortul de a nu încălca integritatea şi autoritatea acestor două pasaje ale Scripturii.

PARTEA I

1 Timotei 2:9-15: FEMEILE ŞI CONDUCEREA ÎN BISERICĂ

Importanţa şi aplicabilitatea pasajului

Importanţa pasajului. În cadrul dezbaterii contemporane asupra rolului femeii în biserică, un pasaj i-a polarizat pe interpreţi mai mult decât oricare altul. acest pasaj este 1 Timotei 2:11-15, care spune: „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”.

Semnificaţia acestui pasaj stă în faptul că acesta adresează în mod specific întrebarea rolului femeii din cadrul bisericii. Astfel, nu este surprinzător faptul că acest pasaj a fost examinat destul de mult de către evanghelici care se opun sau limitează1 sau sprijină deplina participare a femeii în lucrarea bisericii2. De obicei, părerea preluată de un autor asupra unui astfel de pasaj reflectă părerile sale asupra rolului femeilor din biserică şi vice versa.

Scopul lui 1 Timotei. Înainte de a examina instrucţiunile specifice date de Pavel în acest pasaj, este adecvat să luăm în considerarea faptul dacă astfel de instrucţiuni au fost intenţionate pentru situaţia locală care exista în Efes sau exclusiv pentru biserică, ca întreg. Pentru a răspunde la această întrebare, să privim mai întâi la scopul general al epistolei.

Se admite faptul că 1 Timotei a fost scrisă pentru a contracara influenţa păcătoasă a anumitor învăţători falşi din cadrul biserici din Efes. Natura exactă a acestor învăţături false nu este definită de Pavel, dar aparent aceasta includea speculaţii despre „genealogii” (1:4), interzicerea căsătoriri şi abstinenţa de la anumite mâncări (4:3). Rezultatul unei astfel de învăţături este că unii membrii „s-au rătăcit şi s-au apucat de flecării” (1:6).

Preocupat fiind de sfărâmătoarea influenţă a acestor învăţături false din viaţa bisericii, Pavel a scris lui Timotei, reprezentativul său delegat, oferindu-i acestuia instrucţiuni despre felul cum să ordoneze şi să conducă viaţa unei congregaţii: „Îţi scriu aceste lucruri cu nădejde că voi veni în curând la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (3:14-15).

Formularea precisă folosită aici de Pavel indică faptul că el a considerat instrucţiunile sale a fi normative ce trec dincolo de situaţia locală a bisericii din Efes. Impresionantul verb dei („ar trebui”) accentuează o puternică necesitatea, de obicei derivând dintr-o obligaţie morală stabilită în mod divin3. În mod similar forma de infinitiv prezent anastrephesthai („a se comporta”), care nu preia nici un număr de persoană, sugerează o aplicaţie generală mai degrabă decât una restrânsă.

James Hurley arată clar faptul că „Pavel nu a spus, ‚Timotei, uite cum ar trebui să te comporţi tu personal.’ El a spus în mod deliberat că el vroia ca Timotei să cunoască ‚felul cum cineva ar trebui să se comporte în casa lui Dumnezeu’”4. Folosinţa lui Pavel a acestui limbaj generic indică o aplicaţie generală a instrucţiunilor conţinute în 1 Timotei. Această concluzie este sprijinită de faptul că scopul explicit al lui Pavel este acela de a oferi sfat în felul cum să ordoneze şi să direcţioneze nu doar biserica din Efes, ci şi „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (3:15). Implicaţia este clară. Ceea ce este declarat despre ordinea din biserică se aplică bisericii universale.

Doar aplicaţie locală? În ciuda scopului general declarat, numeroşi scriitori recenţi au argumentat faptul că instrucţiunile oferite în 1 Timotei, în special cele referitoare la femei, ar trebui să fie înţelese ca fiind relevante doar către acel timp şi ocazie particulară. David Scholer, de exemplu, conclude: „Prin urmare, 1 Timotei ar trebui să fie înţeles ca o scrisoare ocazională ad hocă direcţionată în mod specific spre a permite lui Timotei şi bisericii de a evita şi a combate falşii învăţători din Efes. Această învăţătură falsă făcea un apel puternic la femei şi le rătăcea aşa de mult încât valorile tradiţionale ale căsătoriei şi ale căminului erau în mod serios violate. . . . 1 Timotei 2:9-15 ar trebui să fie înţeles ca un paragraf unificat despre locul femeii în biserica din Efes. Acesta oferea instrucţiuni pentru şi era limitat la o situaţie particulară a învăţăturii false”5.

Eforturile depuse în a detecta circumstanţele locale din spatele instrucţiunilor lui Pavel, în special cele legate la comportamentul adecvat al femeii creştine din cadrul serviciului de închinare, sunt motivate de presupunerea că dacă se pot demonstra circumstanţele locale, atunci instrucţiunile puse la îndoială nu sunt aplicabile în mod universal. Această presupunere este în mod evident greşită. Faptul că o învăţătură particulară a fost ocazionată de circumstanţele locale nu neagă per se natura normativă a unei astfel de învăţături. Învăţătura lui Pavel că „omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos” (Galateni 2:16) nu este privită ca lipsindu-i validitatea universală deoarece aceasta a fost ocazionată de o erezie de iudaizare care îi atrăgea pe galateni. Aplicabilitatea de font a oricărei porunci biblice ar putea să fie negată simplu prin a se argumenta că există circumstanţe locale posibile în spatele acesteia.

Patru criterii ajutătoare. Pentru a determina extinderea aplicabilităţii unei învăţăturii sau porunci biblice, patru criterii principale sunt de folos6:

(1)            Sunt circumstanţele care însoţeau instrucţiunea apte de a se repeta? În cazul pasajului în discuţie, am putea întreba, Există vreo ispită pentru femeile emancipate de astăzi, ca în vremea lui Pavel, de a părăsi „rolurile casnice cum sunt cele de creştere ale copiilor pentru a-şi asuma astfel de roluri proeminente în viaţa de congregaţie cum ar fi învăţătura?”7

(2)            Este oare baza pentru o poruncă sau o învăţătură o situaţie locală, temporară sau un principiu general? În cazul lui 1 Timotei 2:11-15, şi-a bazat Pavel porunca sa pe anumite probleme locale cauzate de femei emancipate sau pe ordinea creaţiei?

(3)            Mai este dată aceeaşi poruncă sau învăţătură în alte situaţii? Dacă este aşa, cineva ar putea deduce cu uşurinţă că învăţătură are rolul de a avea o aplicaţie mai largă. În cazul lui 1 Timotei 2:11-15, instrucţiune similară se poate găsi şi în 1 Corinteni 11:3-16 şi 14:34-35.

(4)            Indică autorul o aplicabilitate generală sau limitată a învăţăturii sale? În pasajul de faţă Pavel nu restrânge interzicerea exercitării rolurilor improprii în cadrul bisericii doar la anumite femei liberale, ci la femei în general. Aşa cum observă şi Susan T. Foh: „Nu este nici o menţionare de învăţătură falsă, nici un cuvânt de corecţie în 1 Tim 2:9-15. Pavel spune că femeile nu ar trebui să înveţe sau să exercite autoritate peste bărbaţi, punct. Nu există nici o condiţie ataşată care să permită excepţii de la porunca lui Pavel”8.

Aplicabilitate generală. Chiar şi o citire superficială a lui 1 Timotei ajunge pentru a se vedea că instrucţiunile oferite de Pavel erau intenţionate nu doar pentru biserica locală din Efes, ci pentru biserica Creştină ca întreg. În timp ce epistola a fost ocazionată de influenţa sfărâmătoare a numitor învăţători falşi (1:3-6: 6:3-5), preocuparea lui Pavel nu este de a lansa o răsturnarea detailată a învăţăturilor lor, ci mai degrabă să explice congregaţiei, liderilor ei, şi lui Timotei, de felul cum ar trebui să-şi trăiască vieţile evlavioase creştinii într-un cadru de învăţătură nesănătoasă şi de păgânism depravat.

Aplicabilitatea generală a lui 1 Timotei este evidentă în special în natura subiectelor discutate. Capitolul de deschidere discută de folosirea pervertită a legii de către falşii învăţători, folosirea adecvată a legii pentru dezvoltarea caracterului, lucrarea lui Hristos şi provocarea lui Timotei de a exercita conducere competentă. Al doilea se ocupă de rugăciunile pentru conducători şi procedurile de închinare pentru bărbaţi şi femei. Al treilea şi al patrulea capitol discută calificările pentru liderii bisericii şi sugestiile practice pentru o lucrare mai serioasă. Capitolele cinci şi şase explică felul în care Timotei ar trebui să funcţioneze în relaţia cu membrii bătrâni şi tineri, văduve, bătrâni aleşi, învăţători falşi şi bogăţiile lumeşti.

Subiectele discutate nu se relatează cultural, deşi ele sunt adresate în cadrul contextului culturii vremii lui Pavel. Orice încercare de a reduce instrucţiunile lui 1 Timotei la o aplicabilitate locală şi temporară nu poate fi susţinută legitim din intenţia însăşi a epistolei.

Modestia şi supunerea

Rugăciunea şi modestia. Prima parte din 1 Timotei 2 se ocupă de rugăciune şi de modestie. După ce îndemână ca să se facă rugăciuni „pentru toţi oamenii”, în special pentru „regi şi cei care sunt în poziţii înalte” (2:1-2), Pavel se întoarce pentru a discuta despre cum „ar trebui să se roage bărbaţii”, prin „ridicarea de mâini curate fără mânie şi îndoieli” (2:8). Acest comentariu ne aminteşte de Psalmul 24:3-4 în care David afirmă că „cel cu mâinile curate şi o inimă pură” poate sta în locul sfânt. Pavel era preocupat de faptul ca bărbaţii să nu-şi strice rugăciunile lor prin „mânie şi ceartă” (îndoială, în versiunea din limba română, n. tr.).

Apoi Pavel îşi exprimă preocuparea sa pentru femei prin a spune: „Doresc. . . ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (2:9-10).

Chemarea lui Pavel spre un mare standard de modestie în îmbrăcăminte şi în împodobirea părului este în mod evident că nu are o relatare culturală. Ceea ce ar fi relatat cultural sunt unele din exemplele date „împletituri de păr sau cu aur, sau mărgăritare sau haine scumpe” (2:9). Este de notat faptul că numeroase texte iudaice şi păgâne favorizează modestia şi resping împodobirea externă extravagantă, argumentând faptul că o împodobire reală a unei femei ar trebui să fie frumuseţea ei interioară9.

Împodobirea şi nesupunerea. Împodobirea externă pompoasă exprima în mod aparent independenţa unei femei de soţul ei. David Scholer conclude analiza sa a numeroase texte referitoare la împodobirea femeii şi a hainelor din culturile iudaice şi greco-romane prin a spune: „Ceea ce este mai important, în fondul a toate textele iudaice şi păgâne, respingerea împodobirii externe era partea a supunerii unei femei faţă de soţul ei, şi o recunoaştere a locului ei printre bărbaţi în general. Folosirea împodobirii externe cum ar fi mărgăritarele, bijuteriile de aur, împletituri şi îmbrăcăminte scumpă şi provocatoare, indicau două caracteristici inoportune – extravaganţa materială şi infidelitatea sexuală”10.

Legătura dintre împodobirea modestă a unei femei şi supunerea faţă de soţul ei este de asemenea sugerat de îndemnul dublu al lui Petru ca soţiile să fie supuse soţilor lor şi ca ele să fie modeste în împodobirea lor (1 Petru 3:1-4). Unii argumentează asupra faptului că există o progresie de gândire de la preocuparea lui Pavel pentru îmbrăcămintea indecentă a femeilor (v. 9-10), care exprima nesupunerea, faţă de dispoziţia sa ca femeile să tacă în cadrul serviciilor de închinare în public (v. 11-12). Concluzia este că Pavel nu a interzis doar femeilor în general să nu înveţe în biserică, ci doar acelor femei din biserica din Efes care erau îmbrăcate indecent. Aşa cum exprimă Philip Payne aceasta, „Căci o astfel de indecenţă le înveşmânta pe femei să înveţe în biserică ceea ce avea să aducă evanghelia la dispreţ”11.

Acest argument poate fi drept în sugerarea existenţei unei unităţi profunde dintre avertizarea lui Pavel împotriva îmbrăcării indecente a femeilor şi a rolurilor lor neadecvate din cadrul bisericii. După cum se pare, ambele lucruri exprimau nesupunerea. Însă argumentul este greşit în susţinerea faptului că un „factor de contribuţie la restricţia lui Pavel asupra femeilor din biserica din Efes era o îmbrăcăminte indecentă”12. În primul rând, problema pare a fi ceea de îmbrăcare împopoţonată mai degrabă decât una superficială, aşa cum este indicat în accentul pus pe îmbrăcarea în mod risipitor (cf. 1 Petru 3:3-5). În al doilea rând, motivul dat de Pavel pentru interzicerea lui din v. 12 nu este îmbrăcămintea indecentă ci ordinea creaţiei lui Adam şi Eva (v. 13). Astfel, încercarea de a relativiza interzicerea lui Pavel prin a se face apel la pretinsa îmbrăcăminte indecentă a femeilor din Efes trebuie să fie respinsă ca fiind lipsită de suportul contextual.

Învăţarea în tăcere. De la modestia în îmbrăcăminte, Pavel purcede în a discuta în v. 11 şi 12 aspectele de învăţare şi de predare din vieţile „femeilor care spun că să închină lui Dumnezeu” (2:10): „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (2:11-12). Aceste două versete trebuiesc luate ca o unitate, deoarece ele formează un paralelism inversat. Ceea ce este afirmat în mod pozitiv în v. 11, este reafirmat şi amplificat în mod negativ în v. 12. învăţarea în tăcere este paralelă cu porunca de a nu învăţa pe alţii, şi atitudinea de supunere este paralel cu porunca de a nu exercita autoritate.

Prima dispoziţie este semnificativă deoarece conţine porunca pozitivă a lui Pavel (manthaneto – un verb imperativ): „Femeia să înveţe”. Această poruncă arată faptul că Pavel a presupus că femeile pot şi trebuie să înveţe adevărurile Evangheliei. Părerea sa despre femei, prin urmare, nu este una rabinică, „chiar radicală pentru vremea sa”13.

Maniera în care femeile trebuie să înveţe este calificată de două fraze: „în tăcere (hesychia) şi în deplină supunere (hypotage).” Cuvântul hesychia nu cere o linişte totală la fel ca şi cuvântul sigao din 1 Corinteni 14:34, ci mai degrabă „linişte, în pace”14. Aşa cum indică James Hurley, „Pavel nu cheamă doar la ‚buze lipite’ ci la o receptivitate tăcută şi o supunere faţă de autoritatea din descrierea sa a manierei femeii de învăţare”15.

Pentru a aprecia relevanţa dispoziţiei lui Pavel este important să ne amintim că un serviciu de biserică Nou Testamentală era mai degrabă diferit decât al nostru. Diferenţa este clar explicată de N. J. Hommes: „Evidenta şi cea mai izbitoare diferenţă dintre serviciile de biserică de atunci şi de acum se bazează pe faptul că predica, cuvântul vorbit, era discutat printre închinători, şi că exista mai mult de un predicator la un serviciu. Vedem aceasta clar în 1 Corinteni 14:26 şu. Este adevărat că Pavel aduce ordinea serviciului de închinare în linie cu charisma profeţiei, însă o astfel de discuţie reciprocă era, în vremea apostolică, întotdeauna o parte a serviciului de închinare”16.

Învăţarea în supunere. Învăţarea „în tăcere” este recomandată de Pavel, probabil nu doar pentru că o mare parte din vorbirea care se derula în dispoziţia sa cu „tipul de discuţie” al serviciului de închinare nu conducea întotdeauna la învăţarea efectivă, ci şi pentru că anumite femei prin vorbirea lor ar fi exprimat nesupunere faţă de soţii lor sau faţă de oficialii bisericii. Cea din urmă este sugerată de cea de-a doua frază de calificare „cu toată supunerea”. Conceptul de „supunere” (hypotasso) se repetă în mod regulat în discuţia femeilor în relaţia cu bărbaţii (Efeseni 5:21-24; 1 Petru 3:1-5). „Supunerea” apare a fi conceptul central care uneşte învăţătura femeilor din v. 11 cu subiectul din învăţătura lor în v. 1217.

Învăţarea şi exercitarea autorităţii

Învăţarea autoritară. După ce le chemă pe femei să înveţe „în tăcere şi supunere deplină”, Pavel merge mai departe la a interzice contrariul: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (2:12). Am notat anterior că acest verset formează împreună cu cel precedent un paralelism inversat. Prin urmare, este important să privim împreună la ambele versete, pentru a înţelege ceea ce accentuează Pavel. Introducerea paralelismului este bine explicat de James Hurley: „Versetul 11 cheamă la învăţarea în linişte şi supunere. Versetul 12 interzice învăţarea sau exercitarea autorităţii peste bărbaţi. Cele două lucruri sunt în mod vizibil paralele. Învăţarea în tăcere este un paralelism invers (verbal) al învăţării şi a deplinei supuneri care este paralela inversă a exercitării autorităţii. Ambele versete au aceeaşi situaţie în minte, una în care femeile nu trebuie să înveţe în mod autoritar ci în tăcere. Remarca de încheiere a versetului 12 clarifică aceasta prin a însuma ambele versete cu o singură afirmaţie scurtă: ‚ea trebuie să stea în tăcere’. Concludem, prin urmare, că Pavel a intenţionat ca femeile să nu fie învăţătoare autoritare în biserică”18.

Interzicere locală sau universală? Înainte de a încerca să definim ceea ce constituie învăţătura autoritară, este important să stabilim dacă interzicerea lui Pavel este de natură locală sau universală. Unii scriitori argumentează faptul că porunca lui Pavel nu este nici universală şi nici permanentă (trans-temporală), deoarece el foloseşte forma activă de indicativ prezent a persoanei întâi din cadrul verbului: „Eu nu permit….” Această formă a verbului, conform cu Philip B. Payne, „este felul tipic al lui Pavel de exprimare a propriei sale păreri”. Pentru a sprijini această dispută Payne apelează la faptul că verbul „a permite” (epitrepo) „din Noul Testament apare rar cu referinţă la o stare continuă” şi că „Pavel în 1 Timotei 2:12 nu revendică faptul că această restricţie asupra femeilor este de la Domnul sau că trebuie să fie observată de toate bisericile”19.

Argumentul folosirii indicativului activ prezent al persoanei întâi de către Pavel pentru a exprima propria sa părere personală mai degrabă decât un principiu valabil universal nu poate fi susţinut. Deşi această formă este destul de rară în scrierile lui Pavel, există instanţe în care apostolul foloseşte indicativul singular de la persoana întâi pentru a comunica ceea ce credea el a fi voia lui Dumnezeu. De exemplu, în Romani 12:1, Pavel face apelul: „Vă îndemn fraţilor, . . . să prezentaţi trupurile voastre ca o jertfă vie” (cf. 1 Corinteni 4:16; 11:2; 12:3; Galateni 5:2,3; Efeseni 4:1; 1 Tesaloniceni 4:1; 5:12,14). Nimeni nu ar interpreta acest îndemn ca fiind părerea personală, presupusă a lui Pavel doar pentru că el foloseşte indicativul singular al persoanei întâi fără vreo calificare universală.

Rara apariţie a verbului „a permite” (epitrepo) de a exprima o stare continuă, este per se irelevantă deoarece verbul în sine nu are nici o implicaţie temporală. În mod similar, faptul că Pavel „nu revendică faptul că această restricţie asupra femeilor este de la Domnul sau să fie observată în toate bisericile”, nu neagă aplicabilitatea sa universală. Pavel şi-a stabilit fundamentul autorităţii sale în versetul 7: „propovăduitorul şi apostolul lui am fost pus eu”.

Rareori Pavel clarifică dacă instrucţiunea sa este un sfat personal sau o poruncă de la Dumnezeul. Această clarificare este de obicei oferită în anumite situaţii nesigure, ca referitor la sfatul lui Pavel pentru cei căsătoriţi şi cei necăsătoriţi (1 Corinteni 7:6, 10, 12, 25, 40). Atunci când Pavel foloseşte în aceste instanţe părerea sa personală, el spune în mod explicit: „eu spun, nu Domnul” (1 Corinteni 7:12; cf. v. 6, 40). Astfel, absenţa unui calificator în cadrul interzicerii din 1 Timotei 2:12 sugerează faptul că Pavel nu a avut nici o îndoială în ceea ce priveşte natura normativă a instrucţiunilor sale. Această concluzie este sprijinită de faptul că instrucţiunea similară dată în 1 Corinteni 14:34-35 este urmată de afirmaţia lui Pavel: „Ceea ce vă scriu este o poruncă a Domnului” (1 Corinteni 14:37).

Învăţători feminini falşi? Care este înţelesul poruncii lui Pavel: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (2:12)? Evident că intenţia lui Pavel de aici nu este de a interzice toate formele de învăţătură ale femeilor şi de vorbire din biserică. Am notat în capitolul 5 că în 1 Corinteni 11:5 Pavel presupunea că unele femei se rugau şi proroceau alături de bărbaţi în cadrul serviciului de închinare. Mai mult, Pavel impune femeilor mai în vârstă „să înveţe pe alţii ce este bine” (Tit 2:3-4).

Unii autori argumentează faptul că porunca lui Pavel este doar „direcţionată împotriva femeilor implicate în învăţătură falsă care au făcut abuz de exercitarea adecvată a autorităţii în cadrul bisericii (care nu este negat nicăieri de Pavel faţă de femei) prin uzurparea şi dominarea liderilor şi a învăţătorilor masculini din biserica din Efes”20. Această concluzie se bazează pe două presupuneri false: (1) Ordinul lui Pavel a fost ocazionat şi direcţionat (în mod exclusiv) faţă de „învăţătura falsă care infesta biserica din Efes”21. (2) Verbul authentein tradus de obicei cu „a avea autoritate peste” pare „mai degrabă a purta sensul negativ de ‚autoritar’ sau de ‚autoritate uzurpatoare’”22. Astfel Pavel interzice învăţarea la acele femei care erau învăţători falşi şi care uzurpau autoritatea liderilor bărbaţi. Dacă femeile ar fi fost învăţătoare ortodoxe şi respectuoase faţă de liderii bisericii, Pavel nu ar fi avut nici o obiecţie faţă de învăţătura lor.

Prima presupunere este discreditată de faptul că, aşa cum am arătat anterior, deşi scrierea lui 1 Timotei a fost ocazionată de influenţa frapantă a anumitor învăţători falşi (1:3-6: 6:3-5), Pavel a ales să contracareze o astfel de influenţă prin a nu se adresa în mod specific falşilor învăţători, ci mai degrabă prin oferirea de linii călăuzitoare despre felul cum ar trebui să trăiască creştinii în biserică în faţa învăţăturilor nesănătoase şi a mediului păgân depravat.

Dacă Pavel intenţiona să interzică doar învăţătura adusă de anumiţi învăţători de gen feminin, el ar fi făcut cu siguranţă aluzie la aceştia, aşa cum se referă el la tinerele văduve care au intrat „în obiceiul de a umbla fără nici o treabă din casă în casă. . . şi vorbesc ce nu trebuie vorbit” (5:13). Ba mai mult, motivul oferit de Pavel pentru această interzicere nu este datorită efectului sinistru al anumitor învăţături false a femeilor, ci prioritatea creaţiei lui Adam şi înşelarea lui Eva, ambele fiind nerelatate faţă de problema învăţăturii false.

„Autoritate peste” sau „dominator”? A doua presupunere că verbul authenteo ar trebui tradus cu „a domina, a uzurpa autoritatea”, în schimbul la „a avea autoritate”, este greşit din două motive principale. În primul rând, studiul recent al lui George Knight a tuturor cazurilor lexicale majore ale lui authenteo (publicate în New Testament Studies [Studii ale Noului Testament], ianuarie 1984), au arătat că „înţelesul recunoscut pentru documentele din primul secol î. Hr. şi d. Hr. . .  este de ‚a avea autoritate peste’. Nuanţa este pozitivă, sau cel puţin neutră, însă în nici un caz nu există nici o conotaţie inerentă negativă ca cea care este sugerată de cuvântul ‚dominator’”23.

În al doilea rând, înţelesul la „a avea autoritate peste” se potriveşte cel mai bine în text cu verbul „a învăţa” (didasko) cu care este legat acesta, din moment ce ultimul nu are nici o implicaţie negativă. Am văzut că autoritatea şi învăţătura din versetul 12 sunt paralele cu supunerea şi tăcerea din versetul 11. aceasta sugerează faptul că inversul lui authenteo trebuie să fie găsit în fraza „deplină supunere”: conceptul „supunerii”, aşa cum am văzut din studiul nostru al Efeseni 5, nu poartă cu sine înţelesul de „ghemuire cu servilism sub o persoană care domină ci o supunere voită faţă de o autoritate recunoscută”24. Ceea ce refuză Pavel, deci, nu este abuzul sau uzurparea autorităţii, ci simpla exercitare a autorităţii de către femei peste bărbaţi în cadrul bisericii.

Femei needucate? Unii susţin faptul că Pavel a interzis femeilor să înveţe şi să exercite autoritate peste bărbaţi în biserică deoarece femeile erau needucate. Din moment ce aceasta nu mai este adevărat astăzi, atunci interzicerea lui Pavel nu ar mai fi deloc relevantă. Dacă lipsa educaţiei ar fi fost motivul interzicerii lui Pavel, atunci el ar fi interzis atât la bărbaţi cât şi la femei să înveţe, dacă aceştia nu erau educaţi. Mai mult, femeile precum şi bărbaţii puteau să fie pregătite să devină învăţători buni. Diaconiţele şi lucrătorii din vremurile apostolice trebuie să fi primit o anumită educaţie.

Situaţia reală din Efes se poate să fi fost chiar din contra. Unele dintre femei se poate să fi fost mult mai educate decât mulţi dintre bărbaţi, şi în consecinţă ele s-ar fi simţit justificate să acţioneze ca învăţători şi lideri în congregaţie. Priscila era destul de educată în credinţa creştină să poată să instruiască pe un intelectual ca Apolo atunci când acesta a mers la Efes (Fapte 18:26). Pavel, aşa cum am văzut în capitolul 2, le laudă pe anumite femei pentru contribuţia lor uimitoare la viaţa şi creşterea bisericii. Toate acestea sugerează faptul că motivul dispoziţiei lui Pavel nu a fost faptul că femeile erau needucate.

Natura învăţăturii.  Care este natura învăţăturii interzisă la femei? Această întrebare a fost dezbătută destul de mult. Unii au presupus că Pavel interzice femeilor de a participa în oricare fel de învăţare sau de vorbire, inclusiv învăţarea în şcolile publice şi în a avea o slujbă unde femeia să exercite autoritate peste bărbat. O astfel de părere este în mod evident nejustificată deoarece, aşa cum am văzut în capitolul 2, în lucrarea lui Pavel femeile se rugau, proroceau şi exercitau o lucrare de învăţare (1 Corinteni 11:5; Fapte 18:26; Filipeni 4:3; Romani 16:12).

Natura învăţăturii interzise femeilor în 1 Timotei 2:12 este fără îndoială învăţătura autoritară limitată doar pastorului sau bătrânului/supraveghetorului congregaţiei. Această concluzie este sprijinită nu doar de înţelesul paralelismului inversat discutat mai devreme, ci şi de folosirea verbului „a învăţa” şi a pronumelui „învăţătură” din cadrul epistolelor pastorale. Lucrarea de învăţare este prezentată, în special în epistolele pastorale, ca o funcţie guvernantă îndeplinită de Pavel, Timotei sau de bătrânii/supraveghetorii congregaţiei. Pavel vorbeşte despre sine ca un „învăţător al neamurilor” (1 Timotei 2:7; cf. 2 Timotei 1:11). El îi încredinţează lui Timotei să „poruncească şi să înveţe” (1 Timotei 4:11), „Să iei aminte la tine însuti şi la învăţătura ta” (4:16), „să înveţi şi să îndemni apăsat aceste datorii” (6:2), „predică cuvântul. . . în învăţătură” (2 Timotei 4:2).

Înţelesul restrictiv al lucrării de învăţare este evidenţiat în mod evident în 2 Tim 2:2 unde Pavel oferă o poruncă solemnă lui Timotei: „ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii”. „Oamenii de încredere” se presupune a fi bătrânul/supraveghetorii congregaţiei. O calificare pentru o astfel de slujbă era aceea de a fi „capabil să înveţe pe alţii” (1 Timotei 3:2). Pavel îndeamnă să se acorde o recunoaştere specială „Presbiterii (sau bătrâni) care cârmuiesc bine. . . mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Timotei 5:17).

Importanţa ataşată învăţăturii sănătoase din 1 Timotei şi alte epistole pastorale este ilustrată de faptul celor 21 de cazuri ale cuvântului „învăţătură, doctrină” (didaskalia) din Noul Testament, de 15 ori apare în 1 şi 2 Timotei şi în epistola către Tit25. Învăţătura prin lideri rânduiţi era cea mai importantă deoarece aceasta implica transmitea atentă a învăţăturilor lui Isus Hristos (cf. Galateni 1:12) şi a semnificaţiei lor pentru viaţa bisericii. Înaintea existenţei şi a disponibilităţii scrierilor Noului Testament, învăţătorul (pastor, bătrân, supraveghetor) slujea congregaţiei ca un fel de Biblie vie. El era gardianul trupului de învăţături care au fost primite de către biserici şi faţă de care ele trebuiau să rămână adevărate (Romani 16:17; Efeseni 4:21; Coloseni 2:7; 2 Tesaloniceni 2:15).

În lumina folosirii limitate a cuvintelor „a învăţa” şi „învăţătură” din cadrul epistolelor pastorale, este raţional să concludem că învăţătura interzisă femeilor este învăţătura autoritară făcută de „liderii congregaţiei”26 cum ar fi Pavel, Timotei, Tit, bătrân/supraveghetor. „Deşi femeilor li s-a permis o participare perceptibilă în cadrul adunărilor bisericii, ele nu trebuie să aspire la rolul de conducere cum ar fi cel de supraveghetori al congregaţiei locale”27. Rolul de învăţătură al acestor lideri este accentuat în special în epistolele pastorale, în care învăţătura distructivă şi demonică (1 Timotei 4:1) impunea lideri care să susţină „învăţătura sănătoasă” (2 Timotei 4:3). Pavel interzice femeilor să înveţe în calitate de lideri ai bisericii deoarece aceasta avea să le pună pe ele într-un rol principal de autoritate peste bărbaţi. Acest rol este nepotrivit pentru femei, nu pentru că ele sunt mai puţin capabile sau competente decât bărbaţii, ci datorită ordinii de creaţie pentru bărbaţi şi femei stabilit de Dumnezeu (1 Timotei 2:13). Aceste motive teologice oferite de Pavel vor fi examinate acum.

Motivele teologice

Motiv sau ilustraţie? Pentru a-şi justifica părerea sa în ceea ce priveşte excluderea femeilor de la învăţătură (ca lideri) şi de la exercitarea autorităţii peste bărbaţi în cadrul bisericii, Pavel propune două motive: „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:13-14). Înainte de examinarea acestor două motive, trebuie acordat atenţie conjuncţiei „căci” (gar).

Unii argumentează faptul că acest „căci” este ilustrativ şi nu deductiv, adică, acesta este desemnat pentru a introduce un exemplu şi nu un motiv pentru concluzia lui Pavel28. Pentru a justifica această părere ei apelează la gramatică şi la context. Din punct de vedere gramatical, folosirea ilustrativă a lui gar („căci”) este o posibilitate lexicală. Din punct de vedere contextual, ei văd referinţa lui Pavel la Eva ca fiind un exemplu istoric a ceea ce s-a întâmplat atunci, într-o situaţie similară cu cea din Efes, o femeie înşelată a învăţat pe un bărbat. Astfel, afirmaţia lui Pavel nu oferă motive pentru excluderea generală a femeilor de la învăţătură sau de la exercitarea autorităţii peste bărbaţi în biserică, ci doar un exemplu istoric doar relevant faţă de situaţia locală din biserica din Efes.

Interpretarea lui gar („căci”), aşa cum a arătat Douglas Moo în mod convingător, se zbate din greu atât pe gramatică precum şi pe context29. Din punct de vedere gramatical, folosirea acestui cuvânt este rară. Toate lexicoanele majore şi manualele de gramatică oferă înţelesul obişnuit ca fiind primul şi cel mai comun. Din punct de vedere contextual, folosirea ilustrativă a lui gar („căci”) nu poate explica felul în care, de exemplu, prioritatea creării lui Adam ar putea explica ceea ce se întâmplă atunci când femeile falsei învăţături învaţă şi exercită autoritate peste bărbaţii din biserică. Motive ca aceste indică faptul că această conjuncţie „căci” este folosită pentru a introduce nu o ilustraţie ci un motiv pentru baza versetelor 11-12.

Prioritatea creării lui Adam. Primul motiv dat de Pavel pentru a justifica verdictul său prioritate creării lui Adam: „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva” (1 Timotei 2:13). Înţelesul acestei afirmaţii este clar exprimat de Paul Jewett: „Înţelesul clar al argumentului lui Pavel este că supunerea femeii faţă de bărbat este o parte esenţială a ierarhiei pe care însăşi Dumnezeu a stabilit-o pentru a garanta o ordine corespunzătoare în relaţiile vieţii”30.

Conform cu câţiva scriitori, argumentul lui Pavel din creare este defectuos din două lucruri. În primul rând, acesta este bazat pe greşita declarare a creării. În locul folosirii declaraţiei de creaţie din Geneza 1 care vorbeşte în mod clar despre creaţia simultană a femeii şi a bărbatului, Pavel a făcut nefericita greşeală de a folosi a doua, „poetică” relatare despre creaţie31. În al doilea rând, aceasta ataşează o semnificaţie ierarhică la faptul că omul a fost creat înaintea femeii. „Dacă fiinţele ce au fost create la început ar avea precedenţă, atunci animalele sunt în mod clar lucrurile mai bune ale noastre”32. În mod presupus Pavel a recurs la eisegeza sa rabinică, care l-a determinat să argumenteze pentru o doctrină greşită dintr-un text greşit33. Prin urmare, argumentul din creaţie nu oferă nici un suport valid faţă de decretul lui Pavel din versetele 11-12.

Autoritatea Scripturii. Acuzaţiile care au fost aduse împotriva lui Pavel în acest subiect sunt neimportante. Dacă Pavel a făcut o greşeală în interpretarea înţelesului lui Geneza în ceea ce priveşte relaţiile de rol ale bărbaţilor şi femeilor, el ar fi putut fi la fel de eronat în interpretarea înţelesului vieţii şi morţii lui Hristos, a învierii, a Celei de-a Doua Veniri, sau a relaţiei dintre credinţă şi fapte din procesul mântuirii. În cele din urmă ceea ce este în mijloc este autoritatea Scripturii. Dacă vreo parte din Scriptură prezintă învăţătură falsă prin exegeza greşită sau raţionament, atunci autoritatea sa normativă este discreditată.

Pavel a declarat foarte clar propria sa părere despre autoritatea învăţăturii sale şi a acelora care aveau să o provoace: „Dacă crede cineva că este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului. Şi dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!” (1 Corinteni 14:37-38). În mod frapant, Pavel a făcut această declaraţie în însăşi cadrul învăţăturii sale despre rolul bărbaţilor şi a femeilor din biserică. Prin urmare, se cuvine să acceptăm interpretarea sa a Scripturii.

Prioritatea creării şi supunerea. De ce a făcut Pavel apel la formarea anterioară a lui Adam pentru a-şi justifica dispoziţia sa ca femeilor să nu li se permise „să înveţe sau să aibă autoritate peste bărbaţi” (1 Timotei 2:12)? Iniţial pentru că Pavel a văzut în prioritatea creării lui Adam simbolul rolului de conducere pe care l-a intenţionat Dumnezeu ca omul să-l împlinească în cămin şi în biserică.

Dintr-un punct de vedere empiric, se pare a fi arbitrar şi iraţional ca unei conduceri să i se acorde poziţia ei pe baza priorităţii creaţiei. Dintr-un punct de vedere biblic, totuşi, arbitrarul şi iraţionalul dispar deoarece prioritatea creaţiei este văzută nu ca un accident ci ca un proiect divin, intenţionat să simbolizeze conducerea şi rolul de cap al omului pentru care a fost creat să-l îndeplinească. Sfinţirea zilei a şaptea oferă un alt exemplu. Dintr-un punct de vedere empiric, se pare a fi arbitrar faptul că Dumnezeu ar fi trebuit să aleagă să binecuvânteze şi să sfinţească ziua a şaptea în schimbul primei zile sau oricare altă zi. În cele din urmă, cele şapte zile, fiecare constând din aceleaşi 24 de ore, par identice una de alta. Dintr-un punct de vedere biblic, totuşi, nu este arbitrar ca Dumnezeu să fi ales ziua a şaptea ca simbol al creaţiei şi al sfinţirii (Geneza 2:2-3; Exod 31:13, 17; Ezechiel 20:20).

În acelaşi fel Pavel vede prioritatea formării lui Adam şi a derivării femeii de la bărbat (1 Corinteni 11:8) ca simbolizând distincţiile de rol dintre bărbaţi şi femei. Această înţelegere tipologică a priorităţii formării lui Adam este reflectată atât în înţelesul ataşamentului Vechiului cât şi al Noului Testament la dreptul primului născut. Primul fiu născut moştenea nu doar o „porţie dublă” a bunurilor tatălui său, ci şi responsabilitatea de a acţiona ca un lider de închinare în urma morţii tatălui său.

Hristos „Primul Născut”. Însemnătatea tipologică a întâiului născut este folosită de Pavel cu referire la Hristos în Coloseni 1:15-18: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile . . . El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea”. Reprezentarea bogată folosită aici îl prezintă pe Hristos ca fiind (1) Chipul lui Dumnezeu, (2) Întâiul născut, (3) Sursă a Creaţiei, (4) Capul bisericii toate acestea sunt aduse laolaltă pentru a stabili autoritatea preeminentă a lui Hristos peste toate lucrurile.

Este de notat faptul că autoritatea şi calitatea de cap a lui Hristos sunt strâns legate de idee de „Întâi născut” a Sa. Studiul nostru anterior al Efeseni 5 arăta felul cum Pavel a folosit autoritatea şi calitatea de cap a lui Hristos ca model al rolului de cap al soţului pe care îl exercită acesta de dragul soţiei sale. Folosirea sa a tipologiei „primul născut” pentru a exprima capul şi autoritatea lui Hristos sugerează faptul că el a ataşat acelaşi înţeles la ideea că Adam „a fost format mai întâi”. În lumina fundalului Vechiului Testament, Pavel probabil că a văzut prioritatea formării lui Adam ca un tip al rolului de cap la care Dumnezeu l-a chemat pe om să-l îndeplinească, motiv pentru care bărbaţii, mai degrabă decât femeile, ar trebui să exercite învăţarea autorităţii de conducere din cadrul bisericii.

Prioritatea animalelor. Observaţiile de mai sus ajută în a arăta slăbiciunea argumentului care revendică faptul că motivul lui Pavel duce la concluzia că animalele ar trebui să stăpânească omenirea datorită dreptului lor la prioritate temporală în creaţie. Propunătorii acestui argument au trecut cu vederea faptul că nu este ataşat nici o semnificaţie tipologică în Scriptură în ceea ce priveşte prioritatea temporală a animalelor. Mai mult, în 1 Corinteni 11:8-9 Pavel asociază în mod clar prioritatea formării lui Adam cu derivarea lui Eva de la bărbat. Animalele au fost create înaintea omenirii, dar omenirea nu derivă din animale.

Semnificaţia faptului pe care o ataşează Pavel priorităţii de formarea a lui Adam este compatibilă cu rolul central al omului din Geneza 2. Am arătat în Capitolul 3 că rolul de conducere al bărbatului este implicat în Geneza 2, nu neapărat prin prioritatea creării sale, ci şi prin faptul că Dumnezeu i-a oferit acestuia o grădină, o ocupaţie şi o soţie care să fie „ajutorul potrivit pentru el” (v. 18). În plus Dumnezeu l-a numit pe om ha-’adam („omul”, „umanul”) numele colectiv al omenirii, şi i-a încredinţat responsabilitatea de a denumi mai întâi animalele şi apoi pe femeie. Pavel oferă în 1 Timotei 2:13 o interpretare explicită a acestor fapte istorice, aplicându-le la rolul femeilor în cadrul serviciului de închinare, care ar trebui să fie în conformitate cu supunerea, rolul de ajutare luat în considerare de către acestea în creaţie.

Înşelarea lui Eva. Al doilea motiv oferit de Pavel pentru a sprijini decizia sa este derivat din înşelarea lui Eva: „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14). Acest argument este puţin dezvoltat de Pavel şi a produs multe interpretări periculoase. Unii au presupus că acest verset învaţă că femeile nu sunt calificate să înveţe doctrina religioasă din biserică deoarece ele nu au aceeaşi perspectivă critică precum bărbaţii şi astfel ele sunt susceptibile faţă de presiunile exterioare34.

Această părere este fără nici o bază, deoarece textul nu spune că „femeia este capabilă să fie înşelată”, ci că „ea a fost înşelată”. Dacă era adevărat ca femeile să fi fost mai susceptibile faţă de decepţie, aceasta l-ar fi făcut în cele din urmă pe Dumnezeu să fie responsabil de faptul că a creat femeile mai puţin perfecte decât bărbaţii. Dacă Pavel a crezut că femeile au mai mare tendinţa să greşească decât bărbaţii, el nu ar mai fi îndemnat atunci ca ele „să înveţe ceea ce este bine” copiilor şi altor femei (Tit 2:3-4; cf. 2 Timotei 1:5; 3:15).

Rolul tipologic al Evei. Cea mai bună cale de a înţelege afirmaţia „femeia a fost înşelată” este să nu privim la aceasta în mod empiric, adică, să ne întrebăm de felul cum afectează înşelarea lui Eva supunerea femeii; ci mai degrabă tipologic, adică, prin a întreba ceea ce reprezintă înşelarea lui Eva pentru Pavel. Stephen B. Clark subliniază în mod perceptiv faptul că noi avem tendinţa să gândim empiric, adică, în termeni de a cauze observabile, în timp ce scriitorii Bibliei sunt „mai înclinaţi să gândească tipologic”35, adică, în termenii înţelesului simbolic al unui eveniment. „Gândirea tipologică,” explică Clark, „se concentrează pe evenimentul concret – ‚tipul’ care descoperă scopul general sau intenţia lui Dumnezeu. Generalizările empirice se concentrează asupra faptelor verificabile şi a regularităţilor observate”36.

Gândirea tipologică presupune că dacă Adam a fost format mai întâi, atunci Scriptura trebuie să indice ceva mai presus decât rolul bărbatului. În mod similar, dacă femeia a fost înşelată şi nu bărbatul, Scriptura trebuie să indice ceva despre rolul femeilor. Aşa cum Adam este un bărbat „tip” (Romani 5:12, 18), în acelaşi fel şi Eva este o femeie „tip”, şi faptul că ea a fost înşelată arată spre ceea ce ar trebui femeile să facă sau să nu facă.

Cum putea să privească Pavel înşelarea lui Eva ca un tip al subordonării femeii faţă de bărbat? Textul nu ne spune. Putem presupune faptul că Pavel a înţeles că înşelarea lui Eva era rezultatul încercării ei de a-şi afirma independenţa sa faţă de bărbat. Comentariu Bibliei al Adventiştilor de Ziua a Şaptea sprijină această interpretare: „Al doilea argument al apostolului pentru supunerea femeilor este că Eva a încercat să-şi afirme conducerea cu care ea a fost ademenită”37. Ceea ce s-a întâmplat lui Eva în acea ocazie cea mai istorică şi mai semnificativă devine prin urmare un tip a ceea ce se poate întâmplă atunci când ordinea creaţiei este inversată. „În versetele 13-14, deci,” aşa cum observă Douglas Moo, „Pavel dovedeşte învăţătura sa din versetele 11-12 prin a argumenta că ordinea creată stabileşte o relaţie de subordonare a femeii faţă de bărbat, ordine care dacă este ignorată, duce la dezastru”38.

Supunerea şi căderea. Unii se luptă asupra faptului că argumentul din cadrul înşelării femeii este de neapărat deoarece acesta bazează supunerea femeii faţă de bărbat pe rezultatul Căderii. Dacă decizia lui Pavel despre supunerea femeilor în biserică este bazat pe „blestemele” care au rezultat de la Cădere, atunci o astfel de decizie a fost inversată de lucrarea lui Hristos39.

Slăbiciunea acestei motivări este dublă. În primul rând, aceasta ignoră faptul că apelul primar al lui Pavel este faţă de prioritatea formării lui Adam. În al doilea rând, acesta eşuează în a distinge între cauza şi rezultatele Căderii. Înşelarea lui Eva a fost cauza Căderii însă aceasta a avut loc înainte ca rasa umană să înfrunte judecata lui Dumnezeu şi să înceapă să îndure consecinţele ei. Pavel nu bazează supunerea femeilor pe Cădere, ci pe creaţie. Punctul argumentului său este că „Adam a fost făcut mai întâi” şi că „femeia a fost înşelată” (v. 13-14). Aceste două evenimente, care au avut loc înaintea rasei umane au înfruntat judecata lui Dumnezeu, simbolizează pentru Pavel rolul de conducere al bărbatului şi rolul de supunere al femeilor.

Mântuită prin naştere de copii? Pentru a contracara orice înţelegere greşită posibilă derivată din afirmaţiile sale negative din v. 11-14, Pavel îşi conclude argumentul său cu o afirmaţie pozitivă: „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie” (v.15). Acest verset este în mod clar conectat cu cel precedent prin prepoziţia de („totuşi”) şi formează concluzia culminantă faţă de argumentul introdus în versetul 9 cu fraza „astfel femeile”. Prin urmare, o înţelegerea a acestei afirmaţii de încheiere poate să clarifice mai departe însemnătatea întregului pasaj.

Interpretarea acestui pasaj pozează anumite probleme lingvistice. Cea majoră se pare că are de a face cu verbul sothesetai, care poate însemna ori că „ea va fi mântuită” sau că „ea va fi în siguranţă prin naşterea de copii”. A doua opţiune a fost adoptată de Noua Versiune Internaţională (din limba engleză, n. tr.)40. Conform acestei traduceri ceea ce spune Pavel este că femeia va supravieţui la naşterea de copii dacă ea este evlavioasă. Această interpretare nu numai că este irelevantă faţă de context ci şi neadevărată din punct de vedere empiric. Femei creştine evlavioase au murit în timp ce năşteau copii.

Prima traducere este în armonie cu folosirea verbului „a mântui” din scrierile lui Pavel în care acesta se referă întotdeauna, în fond, la mântuirea de păcat. Întrebarea este, în ce sens va fi o femeie mântuită prin naşterea de copii? Unii cred că aceasta înseamnă că femeile creştine vor fi mântuite prin fapte bune, reprezentate figurativ de naşterea de copii41. Aceasta ar fi o contradicţie clară a părerii lui Pavel despre mântuirea prin credinţa în Hristos.

Alţii cred că aceasta înseamnă că femeile creştine vor fi mântuite prin naştere de copii, adică, prin venirea lui Mesia42. Această interpretare îşi găseşte sprijinul în special în prezenta articolului de la expresia „naşterea de copii” (tes teknogonia), care ar putea sugera o naştere particulară, anume, aceea a lui Hristos. O astfel de părere, totuşi, este discreditată în primul rând de însăşi înţelesul lexical al lui teknogonia („purtarea de copii” sau „creştere de copii”) care denotă rolul femeii în a da naştere, şi nu naşterea ca urmare (cf. 1 Timotei 5:14). În al doilea rând, această interpretare nu se potriveşte cu contextul. Cum ar putea fi rolul lui Maria în naşterea lui Isus mijlocul de mântuire a femeilor?

Credincioşie faţă de rolul corespunzător. Interpretarea care se potriveşte cel mai bine cu vocabularul şi locaţia contextuală a versetului 15 – afirmaţia de concluzie referitoare la rolul femeilor în biserică – este următoarea: Femeile vor fi mântuire, nu prin aspirarea la rolul de conducere de învăţător-supravheghetor al congregaţiei locale, ci prin credincioşia faţă de rolurile lor materne şi casnice, dacă ele continuă în credinţă, dragoste şi sfinţire, cu modestie43.

Această interpretare se potriveşte în mod admirabil cu contextul imediat al versetelor 9-14, unde preocuparea lui Pavel este de a accentua sfera adecvată a activităţilor femeilor. Aceasta îşi găseşte de asemenea suport în contextul mai larg al epistolelor pastorale în care ideea dominantă repetată este nevoia ca femeile creştine să se devoteze pe ele insele în rolurile lor materne si casnice (1 Timotei 5:9-14; Tit 2:3-5).

Aparent era nevoie de o astfel de avertizare pentru a contracara influenţa sinistră a falşilor învăţători, care le sfătuiau pe femei să se abţină de la căsătorie (1 Timotei 4:3) şi să caute împlinirea în afara căminului (1 Timotei 5:13-15), prin a-şi asuma roluri de conducere în biserică (1 Timotei 2:12). Pentru a contracara această învăţătură, Pavel le îndeamnă pe femeile creştine să îşi menţină modestia lor (sophrosyne) – un termen pe care el îl foloseşte de două ori (v. 9, 15), la începutul şi sfârşitul îndemnului său. Femeile creştine trebuiau să-şi arate modestia şi proprietatea lor prin a se îmbrăca în mod sensibil, prin a învăţa în supunere, prin a se abţine de la aspirarea la rolul de învăţător (lider) al congregaţiei, şi prin îndeplinirea rolurilor lor materne-casnice.

Mântuirea prin naşterea de copii? Interpretarea noastră produce o problemă: A vrut Pavel să spună în versetul 15 că toate femeile ar trebui să se căsătorească şi să aibă copii ca să poată fi mântuite? Evident că nu. Ştim din 1 Corinteni 7 că Pavel a luat în considerare ambele căsătoria şi celibatul ca o chemare divină. Mai mult, această părere ar reduce mântuirea la o relaţie umană şi la un proces biologic, mai degrabă decât un dar divin al harului (Romani 3:28; Galateni 2:16). Prin urmare, este mai probabil faptul că Pavel menţionează naşterea de copii ca un aspect tipic, dar nu exclusiv al rolului femeii. Acesta este sprijinit de 1 Timotei 5:14 în care Pavel îşi exprimă dorinţa ca tinerele văduve să se „căsătorească” şi „să aibă copii” (teknogonein). Este evident că Pavel nu s-a aşteptat ca toate femeile tinere să se căsătorească; mai degrabă, el s-a aşteptat ca ele să-şi menţină rolurile lor casnice adecvate.

Pentru a elimina orice posibilitate de atribuire a unei valori merituoase naşterii de copii, Pavel adaugă virtuţile esenţiale creştine pe care trebuie să le menţină femeile „credinţa şi dragostea în sfinţenie, cu modestie” (v. 15). Versetul 15 se încheie prin a accentua „modestia”, însăşi calitatea menţionată la începutul pasajului (v. 9). Aceasta este accentuată de Pavel deoarece exprimă virtutea principală a unei femei creştine, manifestată nu doar în aspirarea de a fi lider-învăţător al congregaţiei, ci în menţinerea unui rol de supunere şi casnic, care este în acord cu rolul femeilor stabilit de Dumnezeu la creaţie.

În contextul său imediat şi mai larg, deci, 1 Timotei 2:15 ajută la clarificarea motivului pentru care Pavel interzice femeilor „să înveţe sau să aibă autoritate peste bărbaţi” în biserică, anume, deoarece el vede un astfel de rol ca fiind o violare a rolului casnic şi de supunere adecvat pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru femei la creaţie. Prin menţinerea acestui rol corespunzător în credinţă, dragoste şi sfinţenie, femeile, precum bărbaţii, devin recipienţi ai darului vieţii veşnice.

Relevanţa contemporană. Cât de relevant este pentru noi astăzi învăţătura lui Pavel despre rolul femeii în cămin şi în biserică? Unii argumentează faptul că acesta este total irelevant deoarece astăzi multe femei măritate îşi găsesc împlinirea nu în a se îngriji de familie, ci în a urma o carieră profesională. Ei argumentează că dacă Pavel ar fi trăit în era noastră, el ar fi avut o atitudine diferită. În consecinţă, pentru a fi credincios „vârfului central” sau a „viziunii mai mari” a lui Pavel, noi trebuie să respingem restricţiile lui şi să permitem femeilor să funcţioneze ca lideri nu doar în lumea seculară, ci şi în biserică unde ele ar trebui să fie ordinate ca pastori/bătrâni ai congregaţiei. Această raţionalizare este inacceptabilă din trei motive principale.

În primul rând, convingerea lui Pavel despre rolul femeilor în biserică şi în cămin derivă nu din percepţiile culturale, ci din înţelegerea sa a rolului special la care Dumnezeu le-a chemat pe femei să-l împlinească. A se îngriji de o familie şi a fi supusă erau pentru Pavel elementele centrale ale definiţiei biblice a feminităţii şi a împlinirii ei a chemării lui Dumnezeu pentru omenire. Prin urmare, dacă Pavel ar fi trăit astăzi el tot ar mai avertiza femeile să rămână adevărate faţă de rolurile lor stabilite divin.

Un al doilea motiv pentru care învăţăturile lui Pavel despre rolul femeilor sunt importante astăzi este pentru că în anumite feluri emanciparea contemporană a femeilor ar putea să fie uluitor de similară cu ce din vremea sa44. Dacă, aşa cum argumentează numeroşi scriitori, oponenţii lui Pavel din epistolele pastorale le includeau şi pe „femeile [care] erau fruntea tendinţei libertine”45, evidenţiată prin îmbrăcămintea extravagantă, „părăsirea rolurilor casnice cum ar fi creşterea copiilor pentru a-şi asuma un rol proeminent în viaţa congregaţională – ca învăţatul”46, atunci Pavel se adresa unei situaţii mai degrabă similare cu cea care există astăzi.

Existenţa unei mişcări de „libertate a femeilor” din Creştinismul timpuriu este implicat nu numai de stricteţea lui Pavel (1 Timotei 2:11-12; 5:13; 2 Timotei 3:6; 1 Corinteni 11:5-10; 14:34), ci şi de documente cum sunt cele post-Noul Testament cum sunt apocrifa Faptele lui Pavel (circa 185 d. Hr.). În cea din urmă, Pavel deleagă o femeie, Tecla, să fie un predicator şi învăţător al cuvântului lui Dumnezeu: „Mergi şi predică cuvântul lui Dumnezeu”. Tecla a ascultat prin a merge în Iconia. Acolo ea a „mersa la casa lui Onisifor. . . şi a învăţat prezicerile lui Dumnezeu”47.

Încercarea acestui document apocrif de a-l prezenta pe Pavel nu numai ca interzicând ci şi ca delegând o femeie să fie un învăţător oficial al Cuvântul lui Dumnezeu în biserică, oferă o indicaţie adiţională a posibilei existenţe a unei mişcări feministe deja din vremea lui Pavel48. Dacă o astfel de mişcare a existat în acel timp, atunci instrucţiunea lui Pavel despre rolul femeilor în biserică ar fi în particular relevant pentru vremurile noastre, când o mişcare feministă din cadru bisericii câştigă teren.

Mărturia textului. Un al treilea motiv pentru acceptarea învăţăturii lui Pavel din 1 Tim 2:11-15 ca fiind relevantă pentru astăzi este faptul că textul nu conţine nici un element cultural care să fie modificat în lumina situaţiei noastre istorice noi. Dacă Pavel ar fi spus „Nu permit ca o femeie să înveţe ca un lider al bisericii sau să aibă autoritate peste bărbat deoarece femeia este needucată şi din punct de vedere cultural inacceptabil să fie lider în biserică”, atunci ar fi existat un motiv legitim de respingere a dispoziţiei lui ca relatându-se din punct de vedere cultural.

Pavel, totuşi, îşi bazează verdictul său nu pe factori culturali, ci pe evenimentele din capitolele de deschidere ale Genezei. El nu face nici un fel de referinţă la factorii culturali cum ar fi lipsa educaţiei şi orice posibilă ofensă culturală care ar fi rezultat dacă femeile erau acceptate să înveţe în calitate de lideri ai congregaţiei. Argumentul său înlătură introducere „noilor factori culturali” care l-ar determina pe acesta să aibă o atitudine diferită astăzi în ceea ce priveşte rolul femeilor în biserică.

Concluzie. Concluzia examinării noastre a textului din 1 Timotei 2:9-15 este că intenţia acestui pasaj, în lumina contextului imediat şi mai larg al epistolelor pastorale, este de a nu interzice femeilor să participe în lucrarea generală de învăţare din biserică („ele [femeile] să înveţe ceea ce este bun” – Tit 2:3), ci mai degrabă să le împiedice pe femei de la aspirarea la rolul restricţionat de învăţătură a liderului congregaţiei. Motivul verdictului lui Pavel este că dacă o femei exercită un astfel de rol de conducere ea este incompatibilă cu rolul de supunere pe care Dumnezeu l-a desemnat la început femeilor în cămin şi în biserică. În mod esenţial aceeaşi părere este exprimată de Pavel în 1 Corinteni 14:33b-36, un pasaj pe care îl vom examina acum.

PARTEA II

1 Corinteni 14:33b-36

VORBIREA FEMEILOR ÎN CADRUL BISERICII

Conţinutul şi interpretările pasajului

DispoziţiaÎn 1 Corinteni 14:33b-36 Pavel oferă o scurtă instruire referitoare la rolul femeilor în biserică, oarecum similar cu sfatul găsit în 1 Timotei 2:9-15. Iată ce spune pasajul: „Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică. Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el?” (1 Corinteni 14:33b-36).

Această afirmaţie are loc în cadrul contextului discuţiei despre cum să se menţină ordinea în adunările de închinare. Începând cu versetul 26 Pavel oferă instrucţiuni specifice despre cum ar trebui să se desfăşoare vorbirea în limbi şi prorocia în cadrul bisericii, ca să predomine ordinea. În acest context Pavel îşi oferă instrucţiunea sa referitoare la tăcerea femeilor în adunare. Acest pasaj a fost subiectul controversei considerabile, în special pentru că aceasta pare să fie într-un contrast puternic cu 1 Corinteni 11:5, unde, aşa cum am văzut, Pavel presupune că femeile se vor ruga şi vor proroci în biserică.

Patru interpretări. Patru interpretări principale au fost propuse pentru a rezolva contradicţia aparentă dintre 1 Corinteni 11:5 şi 14:34. O primă părere susţine că 1 Corinteni 14:34-35 este o interpolaţie post-Paulină49. Nu există nici o evidenţă textuală pentru o astfel de părere, deşi, câteva manuscrise tind să editeze textul prin a pune pasajul după versetul patruzeci50. Cu excepţia dificultăţii textului, nu există nici un motiv să îl privim ca o interpolare.

O a doua părere susţine că Pavel a fost pur şi simplu inconsistent în aplicarea sa a Evangheliei51. Este greu de crezut că un om de calibrul lui Pavel să nu fi recunoscut inconsistenţa sa într-un anumit domeniu, în cadrul a trei capitole. O astfel de părere subminează confidenţa în inspiraţia Scripturii.

O a treia părere presupune faptul că Pavel în 1 Corinteni 11 nu a dat permisiune femeii să se roage sau să prorocească în public ci doar în particular. În consecinţă, în 1 Corinteni 14 avem „o interzicere absolut împotriva vorbirii femeilor în slujbă”52. Slăbiciunea acestei păreri este că există puţină garanţie spre a se crede că rugăciunea şi profeţirea menţionată în 1 Corinteni 11:5 trebuia să fie făcută doar în particular acasă. Pavel a văzut prorocia ca un dar pentru folosire publică53. Mai mult, este greu de crezut ca Pavel să interzică femeilor să se roage cu capul neacoperit în casele lor. Prin acelaşi indiciu, este greu de conceput ca Pavel să interzică ca un om să se roage cu capul acoperit când este afară şi este frig.

O a patra părere susţine faptul că acest capitol 14 nu-l contrazice pe al 11lea, ci doar limitează anumite forme preluate de femei, cum ar fi soţiile să întrebe în public ceva pe soţii lor, sau ca femeile să se angajeze într-o formă dezorganizată de vorbire54. O slăbiciune de bază a acestei păreri este că aceasta ignoră faptul că Pavel le instruieşte pe femei să tacă în biserică nu pentru că ele sunt dezordonate, ci pentru că ele sunt femei.

Dacă problema era vorbirea dezordonată, este dificil să vedem de ce ar pune Pavel deoparte pe femei (ca soţii) în timp ce în contextul imediat el vorbeşte despre confuzia creată de oameni în general care vorbesc simultan în limbi sau prorocesc. Dacă problema era una de dezordine, cum ar fi cu limbile şi prorocia, atunci Pavel ar fi prescris pur şi simplu ordinea (cf. v. 27, 29, 31), şi nu tăcerea femeilor. Cu siguranţă că nu toţi cei se comportă în mod dezordonat erau femeile.

În al doilea rând, Pavel spune că aceeaşi regulă este prezentă în toate bisericile sfinţilor. Este puţin probabil ca problema femeilor gălăgioase să fi apărut în toate bisericile. În fine, Pavel afirmă în mod clar că „este o ruşine ca o femeie să vorbească în biserică” (v. 35). Ceea ce este ruşinos nu este vorbirea ei dezordonată ci „vorbirea” ei ca femeie. Astfel motivul pentru această dispoziţie trebuie căutat nu într-o anumită vorbire dezordonată, ci în felul vorbirii care era neadecvat pentru o femeie în adunare.

Interzicerea vorbirii autoritare

Fraza cheie. Propoziţia care poate oferi cheia înţelegerii dispoziţiei este fraza „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.” (1 Corinteni 14:34). Fraza „să fie supuse” este adesea trecută cu vederea în determinarea înţelesului pasajului, totuşi aceasta conţine o calificare importantă. Contrastul puternic implicat de prepoziţia „ci” (alla), sugerează faptul că vorbirea pe care o are Pavel în gând este cea care implica nesupunerea. Femeilor li se interzice un tip specific de vorbire, anume, acela care este constituit dintr-un anumit exerciţiu al autorităţii şi care era prin urmare inconsistent cu rolul de supunere pe care Pavel credea că femeile trebuie să-l îndeplinească în cadrul bisericii. Vorbirea negată în dreptul femeii este o vorbire care este neadecvată poziţiei lor ca femei sau ca soţii.

Ce fel de vorbire din partea femeilor din biserică reprezenta pentru Pavel o violare a principiului supunerii femeii faţă de bărbaţi? Trei păreri majore au fost exprimate.

(1) Învăţarea. Unii susţin că Pavel trebuie să se fi referit la învăţătură deoarece „învăţătura este prin natură un exerciţiu al autorităţii şi ar viola principiul supunerii femeilor faţă de bărbaţi”55. Această părere este plauzibilă deoarece, aşa cum explică George W. Knight, „corelarea dintre vorbire şi linişte găsită aici este paralelă cu cea din 1 Timotei 2:11-14, unde ceea ce se interzice este ca femeile să înveţe pe bărbaţi. O astfel de înţelegere pare a fi cea mai adecvată pentru 1 Corinteni 14”. Pe de altă parte, trebuie admis faptul că nu există nimic specific în contextul din 1 Corinteni 14:34 care să indice faptul că Pavel se referă în mod exclusiv la învăţătură.

(2) Evaluarea profeţilor. Pe baza unei analize convingătoare mai degrabă structurală a 1 Corinteni 14:29-36, atât James Hurley cât şi Wayne Grudem conclud faptul că ceea ce a interzis Pavel este participarea femeilor la evaluarea profeţilor57. Chestiunea specifică adresată în versetele de la 29 la 33a este regularea vorbirii profeţilor. Numărul vorbitorilor este limitat la doi sau trei iar cuvintele profeţilor trebuiau „cantaride” (literal, „judecate” sau „evaluate”, diakrino) pentru a se asigura conformitatea cu învăţătura apostolică.

Următoarele trei versete 33b la 36 sunt văzute ca o instrucţiune în plus referitoare la evaluarea de către femei a mesajului profetului. În această privinţă, ceea ce ar fi spus Pavel este, „Femeile să tacă în biserici în timpul evaluării profeţiilor”. Motivul pentru care li se interzicea femeilor să evalueze în mod public mesajul unui profet este pentru că aceasta ar fi văzută ca o exercitarea a rolului de conducere inadecvat pentru femei.

(3) Cuvintele vorbite. O neînsemnată variaţie a acestei păreri este oferită de Walter L. Liefeld care crede că „judecarea” nu trebuieşte limitată faţă de mesajul profeţilor, ci s-ar putea referi la cuvintele vorbite în general de oricare lider al congregaţiei. El găseşte sprijin pentru această interpretare în referinţa lui Pavel la „lege”: „aşa cum spune şi legea” (v. 34). El sugerează că un exemplu al unei astfel de legi ar putea fi Numeri 12:1-15 unde Miriam şi Aaron s-au plâns împotriva lui Moise. Liefeld trage următoarea concluzie din acest exemplu: „Miriam a fost o prorocită (ca şi Debora, Judecători 4:4, şi Hulda, 2 Împăraţi 22:14; 2 Cronici 34:22), însă atunci când ea a contracarat autoritatea lui Moise, ea a păcătuit. Ea era un lider (Mica 6:4) dar  nu ar fi trebuit să-l judece pe profetul Moise (Deuteronom 18:15). Astfel, argumentul lui Pavel ar putea decurge în acest fel, femeile din biserică por proroci, dar nu ar trebui să judece cuvintele altora. Ele ar trebui să fie „în supunere” aşa cum ar fi trebui să fie Miriam faţă de conducerea lui Moise. Aceasta se potriveşte bine dar nu necesită faptul ca limitarea pusă peste femei în capitolul 14 să fi fost cu referire la „judecarea” profeţilor.”58

Vorbirea autoritară. Toate încercările de mai sus de a defini natura vorbirii interzise femeilor în 1 Corinteni 14:34 în termenii învăţării oficiale, evaluarea profeţilor sau a cuvintelor rostite de alţii, par să conţină un element de adevăr. Noţiunea că un anumit fel de „judecare” poate fi implicat este sugerat de contextul imediat care vorbeşte despre cântărirea cuvintelor profeţilor (v. 29). Pe de altă parte, lipsa unei legături explicite dintre regularea despre profeţi (v. 29-33a) şi cea referitoare la femei (v. 33b-36) sugerează că vorbirea interzisă femeilor include orice formă de vorbire inadecvată faţă de rolul de supunere al femeilor.

Fraza cheie care califică felul de vorbire al femeilor pe care o avea Pavel în minte este „dar să fie supuse” (v. 34). Această frază sugerează faptul că vorbirea interzisă femeilor este un tip de vorbire care a fost văzut drept inadecvat lor în calitate de femei sau soţii. Din acestea puteau face parte femeile care vorbeau în biserică în calitate de învăţători autoritari ai congregaţiei, sau ca judecători ai cuvintelor rostite de profeţi, bătrâni sau chiar de proprii lor soţi. Aceasta ar fi putut să includă orice formă de întrebare care era văzută ca provocatoare pentru conducerea bisericii. În lumina acestor observaţii, este preferabil să înţelegem interzicerea lui Pavel în termeni mai extinşi, adică, care să includă orice formă de vorbire de către femei care era văzută ca reflectând lipsa de supunere faţă de soţul lor şi/sau faţă de liderii bisericii.

Vorbirea şi autoritatea. Pentru a aprecia semnificaţia declaraţiei lui Pavel, este important să notăm că în majoritatea culturilor, incluzând cultura evreiască din vremea lui Pavel, oamenii erau presupuşi să vorbească într-o manieră adecvată cu poziţia şi statutul lor. De exemplu, Stephen B. Clark indică faptul că „un ucenic pregătit în cadrul Palestinei din secolul întâi ar fi foarte şovăitor în exprimarea unei opinii în prezenţa rabinului său sau a altor rabini; el ar fi la fel de şovăielnic în a interveni într-o discuţie cu rabinul său prezent”59. Am descoperit spre surpriza mea că acelaşi obicei era adevărat în majoritatea claselor la care am fost la Universitatea Pontifical Gregorian din Roma. Întrebările nu trebuiau să fie puse în public în clasă, ci în particular profesorului, după terminarea clasei. Reţinerea de la a pune întrebări în clasă era văzut ca un semn de respect pentru autoritatea învăţătorului.

Ucenicii, soţiile şi copiii se presupuneau să-şi reţină vorbirea lor într-o adunare publică în care învăţătorii sau capii caselor discutau chestiuni care preocupau comunitatea. Aceşti oameni reprezentau în public preocupările membrilor căminelor lor la care ei le explicau ulterior sau cu care se discutau mai extins orice altă întrebare discutată60. În mod presupus acesta este motivul pentru care Pavel le îndemână pe femei să pună întrebări nu în mod public în adunare, ci în privat în casa soţilor lor (v. 35). Făcând astfel ele arătau respect pentru rolul de cap al soţilor lor. Din contra, dacă o femeie insista în a-şi prezenta propria sa părere, lipsită de respectul prezenţei soţului ei sau a liderilor bisericii, care, conform cu Pavel, era „ruşinos” (v. 35), deoarece aceasta încălca „legea” (v. 34) referitoare la supunerea femeilor.

Baza şi scopul decretului lui Pavel

Lege culturală sau biblică? Pentru a valida autoritatea decretului său, Pavel face apel la „lege”: „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi legea” (v. 34). La care „lege” se referă Pavel? Unii argumentează faptul că el se referă la „legile culturale evreieşti şi ale neamurilor care limitau participarea publică a femeilor”61. Această părere este discreditată de faptul că termenul „lege” (nomaos) nu este niciodată folosit în scrierile lui Pavel cu referire la obiceiurile culturale. Mai mult, aşa cum am văzut din analiza noastră a textului din 1 Timotei 2:13 şi 1 Corinteni 11:8-9, Pavel îşi bazează decretul său referitoare la femei nu pe obiceiuri culturale, ci pe revelaţia biblică.

Problema e să descifrăm care „lege” a Vechiului Testament o avea Pavel în minte. Evident că el nu se putea gândi la o lege a Vechiului Testament care să le ceară femeilor să tacă în tot timpul la închinare, deoarece nu există o astfel de lege. Vechiul Testament arată că opusul este adevărat (Exod 15:20-21; 2 Samuel 6:15; Psalmul 148:12). „Legea” pe care Pavel o avea în minte este cel mai probabil principiul Vechiului Testament al rolului de cap şi al supunerii pe care l-am discutat în Capitolul 1.

Unii comentatori cred că Pavel se gândea la Geneza 3:16 („Soţul tău. . . să stăpânească peste tine”) atunci când a vorbit despre „lege”62. Aceasta puţin probabil deoarece Noul Testament nu apelează niciodată la „blestemele” Căderii ca bază pentru conduita creştină sau învăţătură. Am văzut că în celelalte pasaje în care Pavel dă instrucţiuni despre rolurile femeilor, el apelează în mod consistent la relaţia lui Adam şi Eva dinainte şi nu după Cădere, adică, la Geneza 2 şi nu la Geneza 3 (cf. 1 Timotei 2:13; 1 Corinteni 11:8-9).

Principiul de supunere faţă de cap. Din moment ce legea la care apelează Pavel în pasajele paralele sau analoge (1 Corinteni 11:8-9; 1 Timotei 2:13) este ordinea creaţiei în Geneza 2, putem presupune cu siguranţă că ultima este ceea ce a avut şi Pavel în vedere în referirea sa la „lege” în 1 Corinteni 14:34. aceasta înseamnă că apelul lui Pavel la „lege” nu trebuie să aibă nici un text particular în minte. Este suficient pentru el să le reamintească femeilor de principiul de supunere faţă de cap pe care Dumnezeu l-a stabilit în Vechiul Testament, un principiu încă aplicabil în participarea femeii la serviciul de închinare (1 Corinteni 11:5).

La acest punct este necesar să facem distincţia dintre un principiu biblic permanent şi aplicarea sa culturală, legată de timp. Abţinerea de la a pune întrebări în adunare era obiceiul prin care femeile arătau supunere faţă de soţii lor şi/sau faţă de liderii bisericii. Astfel, „să nu pună întrebări în adunare” era un obicei servil faţă de principiul „[femeile] să fie supuse” (1 Corinteni 14:34). În timp ce principiul este permanent, aplicarea sa este condiţionată din punct de vedere cultural. Totuşi, în fiecare cultură principiul trebuie să fie exprimat în cămin şi în biserică prin obiceiuri adecvate.

Interpretarea este consistentă cu preocuparea lui Pavel de a menţine o structură autoritară în cămin şi în biserică, unde bărbaţii erau chemaţi să exercite conducere responsabilă şi de sacrificiu, iar femeile să răspundă în mod susţinut. Am văzut în cursul studiului nostru că Pavel accentuează în mod repetat importanţa respectării principiului de supunere faţă de cap: „capul unei femei este bărbatul ei” (1 Corinteni 11:3); „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului” (Efeseni 5:22; cf. Coloseni 3:18); „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (1 Timotei 2:11-12); „învaţă-le pe femeile tinere. . . să fie supuse soţilor lor” (Tit 2:4-5).

Armonia dintre 1 Corinteni 11:5 şi 14:34. În lumina principiului de supunere faţă de cap, se înţelege de ce are nega Pavel unei femei funcţia de  vorbire autoritară din 1 Corinteni 14:33b-34. A permite ultima ar fi subminat principiul de mai sus. Pe de altă parte, Pavel a permis în mod prompt ca femeile să se roage şi să prorocească în 1 Corinteni 11:5, deoarece aceste activităţi nu implicau presupunerea unei poziţii de autoritate peste bărbaţi.

Prorocirea în Corint era în mod aparent înţeleasă în sensul larg de comunicare pentru congregaţie a unui mesaj de îndemn de la Dumnezeu. Această lucrare nu implică asumarea rolului de conducere al bisericii pentru cel puţin două motive. Primul, Pavel sugerează faptul că lucrarea profetică de „zidire, sfătuire şi mângâiere” (1 Corinteni 14:3) era deschisă tuturor: „Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul” (14:31). În al doilea rând, fiecare membru al congregaţiei ar putea pune la întrebare limbajul profeţilor: „Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece” (1 Corinteni 14:29).

Implicaţia cuvântului grecesc diakrino, tradus aici prin „a cântări ceea ce este spus”, este că membrii trebuiau să asculte în mod critic, cernând binele de rău. E greu de imaginat că un profet al Vechiului Testament ca Isaia să îi invite pe oameni să evalueze în mod critic mesajul său şi să accepte doar ceea ce ei vedeau ca sănătos. Acesta sugerează faptul că, aşa cum notează Wayne A. Grudem, „că profeţii din Corint nu au fost învăţaţi de Pavel să vorbească cu o autoritate divină a cuvintelor actuale”63.

Această concluzie este sprijinită de versetul 36: „Ce? de la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el?” Aceasta implică faptul că Cuvântul lui Dumnezeu a venit de la Pavel şi de la alţi apostoli; astfel chiar şi profeţii din bisericile locale trebuiau să fie supuşi directivelor apostolice. În lumina acestei observaţii nu există nici o contradicţie între vorbirea profetică a femeilor din 1 Corinteni 11:5 şi interzicerea vorbirii lor în mod autoritar din 1 Corinteni 14:34, din moment ce prima nu a implicat-o pe ultima.

Soţii sau femei? Este directiva lui Pavel din 1 Corinteni 14:34 intenţionată pentru toate femeile sau doar către soţii? Versetul 35 se referă în mod explicit doar la soţii: „Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă”. Această afirmaţie i-a determinat pe unii să concludă faptul că verdictul lui Pavel se aplică în mod exclusiv soţiilor şi nu inclusiv şi tuturor femeilor64. În discuţia noastră a textului din 1 Corinteni 11:3 am arătat că pentru Pavel relaţia dintre soţ-soţie este paradigma pentru relaţia bărbat-femeie în general. Femeile căsătorite, care alcătuiau majoritatea femeilor din congregaţie, slujeau ca model pentru femei în general. Stephen B. Clark ilustrează acest punct cu o analogie potrivită: „Dacă Pavel ar fi interzis copiilor să nu vorbească în public ca o expresie a supunerii lor faţă de părinţii lor, nimeni nu ar ezita să aplice această regulă la orfani precum şi la copiii cu părinţi. Relaţia părinte-copil ar fi cauza normală, însă regula s-ar aplica şi copiilor cu părinţi surogat. În mod similar, femeile necăsătorite ar fi aşteptate să adere la o regulă pentru femeile măritate”65.

Femeile şi darurile spirituale. Trebuie notat faptul că decretul lui Pavel referitor la femeile din biserică din 1 Corinteni 14 este oferit în contextul unui capitol care are de a face cu darurile spirituale. În mod aparent unii oameni le revendicau, ca şi cum, că dacă o persoană a primit un dar spiritual, atunci el sau ea îl poate folosi în mod liber în biserică fără restricţii. O întrebare pusă adesea este cine are dreptul de a nega unei femei oportunitatea de slujire ca pastor/învăţător al congregaţiei dacă Duhul Sfânt i-a dat acesteia un astfel de dar?

În acest capitol despre darurile spirituale, Pavel arată, în primul rând, că o folosire nelimitată a darurilor rezultă într-o confuzie şi dezordine. Ultima este contrară cu voia lui Dumnezeu, „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14:33). În al doilea rând, apostolul respinge disputa aparentă că dacă femeilor nu lise permită să vorbească în calitate de lideri autoritari ai congregaţiei, atunci biserica s-ar opune lui Dumnezeu şi Duhului Său. Pavel răspunde că un astfel de exerciţiu al acelui dar spiritual este contrar legii lui Dumnezeu, adică, faţă de principiul de supunere faţă de cap care este bazat pe ordinea creaţiei. Prin urmare, darurile spirituale sunt date pentru a fi folosite, nu contrar cu, ci în armonie cu voia revelată a lui Dumnezeu. În alte locuri Pavel explică felul cum femeile îşi pot folosi darurile lor spirituale cu cuviinţă prin rugăciunile şi prorocirea din biserică (1 Corinteni 11:5) şi prin a învăţa pe femei şi pe copii (Tit 2:3-5; 1 Timotei 5:14).

Nici o normă independentă. Pavel îşi încheie instrucţiunile sale despre „vorbirea” femeilor în biserică prin a spune: „Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el?”(1 Corinteni 14:36). Aceste cuvinte sunt direcţionate nu doar către femei ci atât bărbaţilor cât şi femeilor, aşa cum indică forma de masculin plural monous („numai voi”). În această afirmaţie Pavel provoacă dreptul bisericii creştine de a stabili norme pentru închinarea bisericii care sunt contrare cu cele enunţate, anume, ca femeile, într-un sens calificat să păstreze liniştea în biserici.

Provocarea directă a lui Pavel din acest verset sugerează faptul că biserica din Corint a adoptat practica permiterii femeilor să vorbească şi să înveţe în mod autoritar în calitate de lideri ai congregaţiei. Apostolul provoacă cursul lor de acţiune prin a le aminti că acestea nu erau sursa şi definiţia principiilor şi practicilor creştine; din contra, ei ar trebui să se conformeze faţă de ceea ce a fost făcut „în toate bisericile sfinţilor” (v. 33).

Pentru a întări autoritatea instrucţiunilor lui date în întregul capitol, Pavel face apel la cei care se privesc pe ei înşişi ca „un profet, sau un om spiritual” pentru a recunoaşte că ceea ce a fost scris „este o poruncă de la Domnul” (v. 37). Această afirmaţie puternică clarifică faptul că Pavel privea învăţăturile întregului capitol, inclusiv cele referitoare la femei, ca aplicându-se nu doar situaţiei locale a bisericii din Corint ci la bisericile creştine în general. Aceasta înseamnă că învăţăturile lui Pavel despre rolul femeilor trebuiesc acceptate ca parte integrantă a revelaţiei lui dumnezeu găsită în Scriptură.

CONCLUZIE

Am Întrebat la începutul capitolului: Cum se relatează principiul de cap şi de supunere la rolul femeilor în biserică? Examinarea noastră a textelor din 1 Timotei 2:9-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36 a arătat că aplicarea acestui principiu în biserică necesită ca femeile să fie numite „să înveţe” (1 Timotei 2:12) sau „să vorbească” (1 Corinteni 14:34) în mod autoritar ca lider al congregaţiei. Am descoperit că această instrucţiune Paulină derivă nu din convenţiile culturale ale vremii lui care limita participarea femeilor la adunările publice, ci mai degrabă din înţelegerea lui Pavel a rolurilor distinctive pentru bărbaţi şi femei pe care Dumnezeu le-a stabilit la creaţie.

Pavel a simţit că modelul de creaţie ca calităţii de cap a bărbatului şi supunerea femeii în cămin şi în biserică, cere ca femeile să nu exercite supravegherea spirituală pentru turmă. El şi-a bazat părerile lui pe relaţia omului şi a femeii de dinainte, şi nu de după, rezultatele Căderii. El nu a făcut apel la factorii local sau cultural cum ar fi comportamentul dezordonat al unor femei, a lipsei lor relative de educatei sau a impactului negativ asupra celor de afară a numirii femeilor ca lideri în biserică. Natura argumentelor lui Pavel nu lasă ni un loc pentru a face din instrucţiunile sale să aibă doar o aplicare locală şi legată de timp.

Excluderea femeilor din oficiul de învăţare şi de conducere din 1 Timotei 2:11-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36 nu trebuie construită ca să însemne că Pavel le exclude pe femei de la participarea activă din lucrarea bisericii. Am văzut în Capitolul 2 că Pavel laudă un număr semnificativ de femei că lucrează din greu alături de el în lucrarea misionară a bisericii. Totuşi, femeile slujeau în biserică, nu ca lideri numit, ci în roluri de susţinere cum ar fi acelea de „tovarăşi de lucrare”, diaconiţe şi prorociţe care edificau şi încurajau congregaţia.

Pentru a aprecia mai bine motivul pentru care doar anumit bărbaţi şi nu femei au fost numite în biserica apostolică să slujească drept pastori sau bătrâni sau supraveghetori ai congregaţiei, vom lua în considerare în următorul capitol înţelegerea Noului Testament a rolului pastorului.

Note de subsol

  1. Some of the studies which view 1 Timothy 2:9-15 as limiting or prohibiting the full participation of women in the ministry of the church, are: George. W. Knight III, „Authenteoin Reference to Women in 1 Timothy 2:12,” New Testament Studies30 (1984): 143-157; Douglas J. Moo, „The Interpretation of 1 Timothy 2:11-15: A Rejoinder,” Trinity Journal2 (1981): 198-222; Carroll D. Osburn, „Authenteo (1 Timothy 2:12),” Restoration Quarterly 25 (1983): 1-12; A. J. Panning, „Authentein–A Word Study,” Wisconsin Lutheran Quarterly 78 (1981): 185-191; B. W. Powers, „Women in the Church: The Application of 1 Timothy 2:8-15,” Interchange 17 (1975): 55-59; Susan T. Foh, Women and the Word of God (Phillipsburg, New Jersey, 1979), pp. 122-128; James B. Hurley, Man and Woman in Biblical Perspective (Grand Rapids, Michigan, 1981), pp. 193-228.
  2. Some of the studies which view 1 Timothy 2:9-15 as supporting the full participation of women in the ministry of the church, are: J. J. Davis, „Ordination of Women Reconsidered: Discussion of 1 Timothy 2:8-15,” Presbyterian Communique12 (November/December 1979): 1-15; N. J. Hommes, „Let Women Be Silent in the Church: A Message Concerning the Worship Service and the Decorum to Be Observed by Women,” Calvin Theological Journal4 (1969): 5-22; Catherine C. Kroeger, „Ancient Heresies and a Strange Greek Verb,” Reformed Journal 29 (March 1979): 12-15; „1 Timothy 2:12–A Classicist’s View,” in Women, Authority and the Bible, ed. Alvera Mickelsen (Downers Grove, Illinois, 1986), pp. 225-244; Philip B. Payne, „Libertarian Women in Ephesus: A Response to Douglas J. Moo’s Article: ‘1 Timothy 2:11-15: Meaning and Significance,’” Trinity Journal2 (1981): 169-197; David M. Scholer, „Exegesis: 1 Timothy 2:8-15,” Daughters of Sarah 1 (May 1975): 7-8; also „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry” in Women, Authority and the Bible,  Alvera Mickelsen (Downers Grove, Illinois 1986), pp. 193-224; Aida D. B. Spencer, „Eve at Ephesus (Should Women Be Ordained As Pastors According to the First Letter to Timothy 2:11-15?),” Journal of the Evangelical Theological Society 17 (1974): 215-222.
  3. See, for example, Rom 1:27; 1 Cor 15:25, 53; 2 Cor 5:10; 1 Thess 4:1; 1 Tim 3:2; 2 Tim 2:6, 24; Titus 1:7, 11).
  4. James B. Hurley (n. 1), p. 196.
  5. David M. Scholer, „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry” (n. 2), pp. 200, 218. The same view is strongly defended by Philip B. Payne (n. 2), pp. 190-194; Catherine C. Kroeger, „1 Timothy 2:12 — A Classicist’s View,” (n. 2), pp. 225-244.
  6. I am indebted for some of the criteria to Douglas J. Moo, „The Interpretation of 1 Timothy 2:11-15: A Rejoinder” (n. 1), pp. 220-221.
  7. Carroll D. Osburn (n. 1), p. 11.
  8. Susan T. Foh (n. 1), p. 123.
  9. For an extensive documentation of this point, see David M. Scholer, „Women’s Adornment: Some Historical and Hermeneutical Observations on the New Testament Passages,” Daughters of Sarah6, (January/February 1980):3-6.
  10. David M. Scholer, „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry” (n. 2), pp. 201-202; see also n. 9.
  11. Philip B. Payne (n. 2), p. 191; see also David M. Scholer, „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry,” (n. 2), p. 202.
  12. Philip B. Payne (n. 2), p. 192.
  13. Aida Spencer, „Eve at Ephesus,” The Journal of the Evangelical Theological Society17 (1974): 217.
  14. Philip B. Payne offers very compelling reasons for translating hesychiaas „quiet” and not „silence” (n. 2), pp. 169-170.
  15. James B. Hurley (n. 1), p. 200.
  16. J. Hommes, „Let Women Be Silent in Church,” Calvin Theological Journal4 (April 1969): 7.
  17. Douglas J. Moo sees in verses 11 and 12 a chiastic structure (inverted parallelism) with the word „submission” (hypotage) functioning as the pivotal point of the verses („1 Timothy 2:11-15: Meaning and Significance,” Trinity Journal1 [1980]: 64).
  18. James B. Hurley (n. 1), p. 201.
  19. Philip B. Payne (n. 2), p. 172; also G. Osborne, „Hermeneutics and Women in the Church,” Journal of the Evangelical Theological Society20 (1977): 347.
  20. David M. Scholer (n. 10), p. 205; also Grant Osborne (n. 18), p. 346; Richard and Joice Boldrey, Chauvinist or Feminist? Paul’s View of Women(Grand Rapids, Michigan, 1976), p. 62; Philip B. Payne (n. 2), pp. 173-175; Catherine C. Kroeger (n. 2), pp. 225-232.
  21. David M. Scholer (n. 10), p. 203.
  22. Ibid., p. 205; the same view is defended by Philip B. Payne (n. 2), p. 175. A similar conclusion is reached by Catherine C. Kroeger who interprets 1 Timothy 2:12 as follows: „I do not allow a woman to teach nor to represent herself as the originator or source of man” („1 Timothy 2:12 — A Classicist’s View” [n. 2], p. 232).
  23. George W. Knight III, „Authenteoin Reference to Women in 1 Timothy 2:12,” New Testament Studies30 (January 1984): 152. The same view is expressed by Fritz Zerbst, The Office of Woman in the Church(St. Louis, Missouri, 1953), p. 53 (Zerbst gives an extensive list of other authors who hold the same view); J. N. D. Kelly, A Commentary on the Pastoral Epistles (London, 1963), p. 68; James B. Hurley (n. 1), p. 202; Stephen B. Clark, Man and Woman in Christ (Ann Arbor, Michigan, 1980), pp. 197-198.
  24. George W. Knight III (n. 23), p. 152.
  25. See 1 Tim 4:6, 13, 16; 2 Tim 3:14-17; 4:1-4; Titus 1:9; 2:1, 7.
  26. Karl H. Rengstorf, „Didasko,” Theological Dictionary of the New Testament, ed. Gerhard Kittel (Grand Rapids, Michigan, 1974), vol. 2, p. 147; also Douglas J. Moo, „1 Timothy 2:11-15: Meaning and Significance” (n. 1), pp. 65-66; „The Interpretation of Timothy 2:11-15: A Rejoinder” (n. 1), pp. 200-202; R. C. H. Lenski, The Interpretation of St. Paul’s Epistles to the Colossians, to the Thessalonians, to Timothy, to Titus, and to Philemon(Minneapolis, 1937), p. 564; David P. Scaer, „May Women Be Ordained as Pastors?” The Springfielder 36-2 (September, 1972): 104; Susan T. Foh (n. 1), p. 125.
  27. Keir Howard, „Neither Male nor Female: An Examination of the Status of Women in the New Testament,” The Evangelical Quarterly55, 1 (January, 1983): 41.
  28. Aida Spencer, (n. 2), p. 219; Philip B. Payne (n. 2), pp. 175-177.
  29. Douglas J. Moo provides a most compelling critical refutation of this interpretation in („The Interpretation of 1 Timothy 2:11-15: A Rejoinder,” Trinity Journal 2 (1981): 202-204.
  30. Paul K. Jewett, Man as Male and Female(Grand Rapids, MI, 1975), p. 57.
  31. Virginia Mollenkott, Women, Men and the Bible (Nashville, 1977), p. 99; Arlene Swidler, Woman in a Man’s Church (New York, 1972), pp. 34-35; Karl Schelkle, The Spirit and the Bride(Collegeville, Minnesota, 1979), p. 90.
  32. Letha Scanzoni and Nancy Hardesty, All We’re Meant to Be: A Biblical Approach to Women’s Liberation(Waco, Texas, 1974), p. 28; see also Paul K. Jewett (30), pp. 126-127; Karen Hoover, „Creative Tension in 1 Timothy 2:11-15,” Brethren Life22 (1977): 164; Margaret Howe, Women and Church Leadership(Grand Rapids, Michigan, 1982), pp. 46-47.
  33. Elizabeth Fiorenza, in The Liberating Word: A Guide to Nonsexist Interpretation of Scripture, ed. Letty Russel (Philadelphia, 1976), p. 49.
  34. Paul K. Jewett (n. 30), p. 61; Francis Cleary, „Women in the New Testament,” Biblical Theology Bulletin10 (1980): 81; Donald Guthrie, The Pastoral Epistles: an Introduction and Commentary(Grand Rapids, Michigan, 1957), p. 77; H. P. Liddon, Explanatory Analysis of St. Paul’s First Epistle to Timothy(Minneapolis, 1978), p. 19.
  35. Stephen B. Clark, Man and Woman in Christ(Ann Arbor, MI, 1980), p. 204.
  36. Ibid.
  37. The Seventh-dayAdventist Bible Commentary(Washington, D. C., 1957), vol. 7, p. 296; see also George W. Knight III, The Role Relationship of Men and Women (Chicago, 1985), p. 32.
  38. Douglas J. Moo (n. 17), p. 70.
  39. See, for example, Ida Ramig, Exclusion of Women from the Priesthood: Divine Law or Sex Discrimination?(Metuchen, 1976), pp. 111-116; A. M. McGrath, O. P., What a Modern Catholic Believes about Women(Chicago, 1972), pp. 36-37.
  40. This translation has been adopted also by Moffat and NASB.
  41. See C. Spicq, Les Epîtres Pastorales(Paris, 1969), p. 380.
  42. Philip B. Payne (n. 2), p.; Aida Spencer (n. 2), pp. 219-220; H. P. Liddon (n. 34), pp. 38, 39; Walter Lock, A Critical and Exegetical Commentary on the Pastoral Epistles(Edinburgh, 1924), p. 33; Pace Don Williams, The Apostle Paul and Women in the Church(Van Nuys, California, 1977), p. 113.
  43. This view is expressed by Douglas J. Moo (n. 17), pp. 71-72; Robert Falconer, „1 Timothy 2:14-15. Interpretative Notes,” Journal of Biblical Literature66 (1941): 376-378; J. N. D. Kelly, A Commentary on the Pastoral Epistles (London, 1963), p. 69; C. Spicq (n. 41), pp. 382-383; Herman Ridderbos, Paul: An Outline of His Theology (Grand Rapids, Michigan 1975), p. 309.
  44. For information on the improved social status of women in the Roman world in New Testament times, see Mary Lefkowitz and Maureen Fant, Women in Greece and Rome(Toronto, 1977); J. P. V. D. Balsolon, Roman Women (London, 1962).
  45. Philip B. Payne (n. 2), p. 190; see also David M. Scholer (n. 10), pp. 195-205; Catherine Clark Kroeger (n. 22), pp. 226-232.
  46. Carroll D. Osborn (n. 1), p. 11.
  47. Acts of Paul41, 42, in New Testament Apocrypha, eds. Edgar Hennecke and Wilhelm Schneemelcher (Philadelphia, 1965), vol. 2, p. 364; Tertullian challenges the use that some made of Thecla’s example to defend the right of women to teach and to baptize, by pointing out that the presbyter who fabricated the story was convicted and removed from office (On Baptism17).
  48. The suggestion is made by Martin Dibelius and Hans Conzelmann, The Pastoral Epistles,Hermeneia(Philadelphia, 1972), p. 48.
  49. See, William O. Walker, Jr., „The ‘Theology of Women’s Place and the ‘Paulinist’ Tradition,” Semeia28 (1983): 101-112; E. Schweizer, „The Service of Worship: An Exposition of 1 Corinthians 14,” Interpretation13 (1959): 402f.; Arnold Bittlinger, Gifts and Graces: A Commentary on 1 Corinthians 12-14(London, 1967), p. 110f.; Hans Conzelmann, 1 Corinthians, Hermeneia (Philadelphia, 1975), p. 246.
  50. For a discussion see Wayne A. Grudem, The Gift of Prophecy in 1 Corinthians(Washington, D. C., 1982), p. 241.
  51. Paul K. Jewett (n. 30), p. 115; Hans Conzelman (n. 49), p. 246.
  52. W. Grosheide, Commentary on the First Epistle to the Corinthians (Grand Rapids, Michigan, 1983), p. 342; cf. George Eldon Ladd, A Theology of the New Testament(Grand Rapids, Michigan, 1974), p. 528.
  53. For a discussion of prophecy as a gift for public use, see Wayne A. Grudem (n. 50), p. 181.
  54. Among those who believe that the issue is disorderly speech are R. Banks, „Paul and Women’s Liberation,” Interchange18 (1976): 94; Letha Scanzoni and Nancy Hardesty (n. 32), pp. 68-69; D. Pape, In Search of God’s Ideal Woman (Downers Grove, Illinois, 1975), p. 138.
  55. Birney, The Role of Women in the New Testament Church (Pinner, 1971), p. 15.
  56. George W. Knight III (n. 37), pp. 24-35.
  57. James B. Hurley (n. 1), pp. 188-193; Wayne A. Grudem (n. 50), pp. 249-255.
  58. Walter L. Liefeld, „Women, Submission and Ministry in 1 Corinthians,”_ in Women, Authority and the Bible, ed. Alvera Mickelsen (Downers Grove, Illinois, 1986), p. 150.
  59. Stephen B. Clark (n. 35), p. 187.
  60. See discussion in Stephen B. Clark (n. 35), pp. 186-187.
  61. See Walter L. Liefeld (n. 58), p. 149.
  62. See C. K. Barrett, A Commentary on the First Epistle to the Corinthians(London, 1968), p. 330; Leon Morris, The First Epistle of Paul to the Corinthians(London, 1958), p. 201.
  63. Wayne A. Grudem (n. 50), p. 73. See Grudem’s analysis of the prophetic speech at Corinth on pp. 58-73.
  64. See, for example, E. Earle Ellis, „The Silenced Wives of Corinth,” in New Testament Textual Criticism, eds. Eldon Jay Epp and Gordon D. Fee (Oxford, 1981), p. 217; Gilbert Bilezikian,Beyond Sex Roles (Grand Rapids, Michigan, 1985), p. 149.
  65. Stephen B. Clark (n. 35), p. 187.

ww.voxdeibaptist.org/women_in_the_church_trd.htm

Isus din evanghelii (21) – Epilog

download - Copie - Copie

john 21

Publicat pe 29 august, 2020 De danutj

În evanghelia a patra, capitolul 21 apare ca o paranteză sau ca un epilog care mută lucrurile în contextul experienței bisericii, al vieții ucenicilor care vor beneficia de ceea ce a înfăptuit Isus Cristos. Învierea a avut loc, iar discipolii au avut parte deja de întâlnirea cu Isus, biruitorul morții. Acum urmează un fel de despărțire, care a fost anunțată în mai multe rânduri, dar și promisiunea că relația dintre maestru și ucenici va continua într-un alt cadru. Discipolii sunt puși în situația de a face alegeri, de a lua decizii cu privire la modul în care își vor trăi viața și vor duce mai departe misiunea încredințată de Domnul și învățătorul lor. Scena pescuirii minunate reprezintă contextul narativ și simbolic care vorbește despre această mutație de la viața care presupunea urmarea lui Isus prin Iudeea fără a avea nici o grijă, nici măcar pentru hrana zilnică, spre una care implică asumarea tuturor responsabilităților trăirii în această lume și asigurarea continuității slujirii cristice după modelul lui Cristos. Această trecere nu se realizează deloc ușor, iar textul biblic ne invită să evaluăm propria experiență și modul în care trăim prezența lui Isus cu noi în lume. Învierea aduce o schimbare majoră atât pentru discipolii Domnului de atunci, cât și pentru toți cei care au decis să-l urmeze de-a lungul timpului. Isus a promis că va rămâne alături de ucenici până la sfârșitul veacurilor, dar într-o formă diferită, neașteptată. Pentru a avea parte de asistența lui Cristos cel înviat în istorie este necesară angajarea credinței și a întregii ființe a discipolului, disponibilitatea actualizării a tot ceea ce a realizat Isus cât a trăit alături de noi, curajul de a împlini poruncile lui, indiferent de consecințe. Întrebările noaste cu privire la modul în care beneficiem de prezența Domnului nu sunt puține și nici simple. Evanghelia ne sugerează câteva piste de reflecție pe care le analizăm mai jos.

În primul rând, textul biblic ne introduce cu măiestrie în realismul vieții cotidiene a evreilor care își asigurau subzistența din activități primare precum pescuitul sau păstoritul. Ucenicii lui Isus erau pescari. Au practicat sporadic această activitate și în perioada în care l-au urmat pe Cristos prin Galileea și Iudeea. Scriptura ni-i prezintă pe șapte dintre discipoli (unii interpreți apelează aici la simbolistica numerelor specifică autorului acestei evanghelii pentru a sublinia totalitatea ucenicilor, nu doar de atunci, ci de pretutindeni, a corabiei care trimite la biserică și a mării care reprezintă lumea) pe Marea Tiberiadei la pescuit. Descrierea evenimentului este sumară, grăbind evenimentele spre partea centrală a arătării lui Isus. Fără a apela și la alte elemente cu potențial simbolic, cum ar fi noaptea, dimineața și efortul depus de ucenici fără nici un succes, ne apropiem de evenimentul care adună lucrurile. Isus ia inițiativa de a se implica în viața discipolilor, așa cum a mai făcut-o și odinioară. Prezența sa pe țărm dimineața este misterioasă și ucenicii nu îl recunosc. Această lipsă de receptivitate a fost amendată de cititori și interpreți mereu, iar unii pun lucrurile pe seama unei schimbări profunde a trăsăturilor lui Isus după înviere. Alți autori sunt de acord că problema se află de fapt la ucenici. Învierea lui Isus trebuie acordată cu ființa celor ce-l întâlnesc. Organul credinței discipolilor nu este încă suficient ajustat pentru manifestarea lui Cristos cel înviat. Arătările Domnului, după ridicarea sa dintre cei morți, reprezintă asemenea ocazii de recalibrare a ființei umane în raport cu noul tip de prezență a învățătorului în lume. În primă instanță, deși Isus îi interpelează de pe țărm, ucenicii nu îl recunosc. Cristos le cere să mai încerce o dată munca lor și să arunce năvodul în mare. Ochii li se deschid după ce are loc minunea prin care ei prind o mulțime mare de pești. Acest declic reprezintă mai mult decât participarea la un deja-vu. Este un moment semnificativ, o lecție importantă pe care discipolii o primesc în contextul vieții lor cotidiene. Promisiunea lui Isus stă în picioare. El este cu ei și va rămâne cu ei în permanență. Însă acest mod nou de a participa la relația cu Cristos presupune un efort și o transformare a ființei ucenicului, la fel de incomodă cum a fost și cea din perioada anterioară. Asistența divină nu eludează efortul și responsabilitatea ucenicilor. Isus nu le promite minuni și ușurarea muncii lor și nici nu le sugerează că asigurarea subzistenței este ceva nesemnificativ de care nu îi pasă. Schimbarea produsă prin acceptarea misiunii lui Cristos nu reprezintă o mutație care îi scoate pe ucenici din cadrele normalității acestei lumi. Identitatea de discipoli ai Domnului nu presupune un as în mânecă ce poate fi folosit oricând ca pe un atu în fața problemelor inerente vieții umane în lume. Ucenicii nu devin supraoameni care beneficiază de minuni în permanență pentru a se putea axa pe misiunea superioară a predicării evangheliei. Noua lor identitate contează, este definitorie, însă ea presupune o schimbare de perspectivă, asumarea faptului că urmarea lui Cristos și împlinirea misiunii lui presupun prezența maestrului alături de ucenici în permanență. Minunea este un semn al acestui adevăr care îi cere discipolului o reorientare, o redefinire a propriei condiții. Minunea atrage atenția asupra lecției pe care trebuie să ne-o însușim cu toții, anume că trebuie să ne trăim viața ca ucenici care beneficiază de prezența învățătorului și că ființa noastră are nevoie de o schimbare profundă pentru a se acorda la această realitate. Prezența discretă, dar eficientă, a lui Cristos cu noi în lume ne invită să ne asumăm cu îndrăzneală locul și rolul pe care îl putem juca în contextul în care am fost așezați, conștienți de faptul că nu suntem singuri, abandonați, pe cont propriu.

În al doilea rând, textul biblic ne mișcă spre întâlnirea cu Isus printr-un gest neașteptat. Asistăm la o mutație evidentă de pe o nevoie deja împlinită pe una mai profundă spre care suntem conduși de acțiunea Sf. Ap. Petru. Tristețea și apăsarea ucenicilor nu este legată numai de faptul că nu au prins nimic toată noaptea, ci este mai adâncă și este pricinuită de plecarea lui Isus. Apariția învățătorului schimbă complet lucrurile. Apostolul se aruncă în mare pentru a ajunge mai repede în prezența Domnului. Acest act însă nu este prezentat până la capăt. Nu ni se prezintă nici scena unei îmbrățișări calde și nici a unei închinăciuni solemne. Autorul ne lasă nouă să ne imaginăm întâlnirea dintre Petru și Isus, dar nu a ascuns ardoarea și pasiunea apostolului. Cadrul se mută imediat pe ceea ce găsesc ucenicii pe țărm. Ceva misterios plutește în aer. Nu se spun cuvinte și nu se fac gesturi neașteptate. Isus îi invită la masă. Ucenicii sunt așteptați cu un foc aprins, cu pește pe jeratic și pâine. Este o masă la care Cristos a lucrat sau pentru care a făcut iarăși o minune? Nu știm, dar ne place să credem că a muncit pentru ea, că a depus un efort cu mâinile și pasiunea sa pentru a le oferi ucenicilor o masă binevenită după o noapte de trudă. Această grijă atentă a maestrului pentru toate nevoile noastre ne scoate din imaginea falsă a unui creștinism orientat doar pe problemele sufletești sau incorect numite „spirituale”. Întâlnirea cu Isus are loc la o masă, în miezul experienței umane celei mai banale și, în același timp, celei mai profunde. Cadrul prânzului de pe țărm anticipează experiența credincioșilor într-o logică nouă pe care o aduce învierea. Omul este invitat la masă cu Dumnezeu. Promisiunile Scripturii capătă contur în acest cadru care adună întreaga noastră viață în ecuația restaurării. Gestul lui Isus este profetic și arată că existența noastră în lume este complet în grija atentă a lui Dumnezeu și că tot ceea ce suntem și facem fac parte din procesul întoarcerii noastre la Dumnezeu. Așa cum Isus a subliniat de nenumărate ori, Tatăl nostru din ceruri ne are în vedere și se implică alături de noi, în toate nevoile noastre. Fiul lui Dumnezeu ne deschide perspectiva unui alt raport cu Tatăl și ne promite că va fi mereu cu ucenicii săi în toate lucrurile. Dimensiunea simbolică a mesei de pe țărm este clară și ea anunță și pregătește cadrul pentru experiența profundă a participării la prezența lui Cristos cu cei credincioși în contextul eucaristiei (am alocat un alt text doar pentru această dimensiune a prezenței cristice în eucaristie). Isus ia pâinea și o frânge și apoi o împarte ucenicilor așezați la masă. Doar gesturile și acțiunea vorbesc, iar cuvintele sunt fără rost. Fiecare știa că se află în prezența lui Isus cel înviat și acest lucru era suficient. Fiecare era în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu și cu ceilalți participând la aceeași masă. Prin acest prânz pe malul mării, orizontul se deschide spre toți ucenicii din întreaga lume. Masa Domnului este locul întâlnirii tuturor cu Cristos și ocazia reafirmării credinței noastre în el, este participarea noastră efectivă la viața lui, la ființa lui, pentru că ni se oferă tuturor ca hrană.

Nu în ultimul rând, deși tabloul se restrânge către o discuție privată, textul biblic ne menține în aceeași atmosferă revelatoare. După ce au mâncat, Isus se adresează lui Petru într-un mod cu totul interesant, ciudat chiar. Apostolul joacă aici rolul ucenicului model, nu neapărat al liderului comunității apostolice. Întrebarea repetată de trei ori face trimitere la fundamentul relației dintre Isus și discipolul său, precum și la fundamentul slujirii și îndeplinirii misiunii încredințate de maestru. Creștinismul se fondează pe actul suprem al iubirii personale. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume animat de iubire pentru oameni, iar opera sa va continua după înviere pe aceeași bază. Isus nu le cere discipolilor să adere la un set de reguli, la o morală sau o religie ce se pretinde superioară. El cere o relație de iubire, angajarea într-o misiune care are ca temelie o nouă identitate ce se clădește prin raportarea la celălalt ca motor al propriei vieți. Slujirea creștină nu se întemeiază pe obligație, porunci sau jurământ, ci pe fidelitatea unei legături de iubire. Schimbarea pe care o produce Dumnezeu în noi nu se declanșează de frica judecății sau a morții, ci de promisiunea împlinirii pe care o aduce persoana lui Cristos. Este clar că această angajare într-o relație de dragoste implică standarde și dedicare, o misiune și un țel, dar nu invers. Nu îl iubim pe Isus pentru că ne-a dat un scop în viață sau pentru că ne-a oferit un sistem de valori, ci pentru ceea ce este el, pentru că se oferă pe sine în totalitate ca sursă de inspirație, schimbare, motivație, respect. Îl iubim pentru că iubirea ne împlinește și ne face să trăim în mod autentic ca ființe personale care găsesc că actul dăruirii de sine reprezintă toată profunzimea vieții. În Isus Cristos avem persoana care ne oferă iubirea sa necondiționată, mâna întinsă oricui dorește să îi fie aproape.

În biserica sa, Cristos se oferă lumii în mai multe moduri, pe mai multe căi. Isus se face manifest la cina cea de taină, în cuvintele Scripturii, în contextul liturgic al adunării laolaltă a credincioșilor, în misiunea creștină care aduce slujire tuturor. Dar toate acestea nu se pot realiza fără manifestarea reală și autentică a iubirii ucenicilor față de învățătorul lor. Isus Cristos cel înviat este prezent și manifest în lume prin relațiile de iubire pe care cei credincioși le trăiesc și le exprimă în viața lor. Discipolii pot fi pescari de oameni sau păstori pentru semenii lor doar dacă îl iubesc pe Fiul lui Dumnezeu. Această iubire nu poate fi una nominală, declarativă, de formă sau din obligație. Iubirea creștină reprezintă semnul distinctiv al prezenței unei noi identități și al unui nou mod de viață în lume care îl arată pe Dumnezeu-omul Isus Cristos. Iubirea lui Isus înseamnă urmarea lui, trăirea după modelul lui, raportarea la Dumnezeu după exemplul lui. Pare ciudat că Isus ne poruncește să-l iubim sau că ne spune că iubirea lui înseamnă împlinirea poruncilor sale. Pricepem însă că această iubire implică jertfa de sine, transformarea ființei noastre și trăirea după o altă logică decât cea pe care ne-o oferă lumea. Ucenici ai Domnului nu pot fi decât cei marcați profund de iubirea lui Isus și care sunt gata să răspundă cu aceeași iubire. Creștinismul nu poate cuceri lumea nici cu armele, nici cu puterea economică, nici cu știința sau civilizația. Calea cristică este cea a slujirii umile, a respectului pentru persoana celuilalt, a iubirii aproapelui așa cum este el. Cristos a înviat!

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/08/29/isus-din-evanghelii-21-epilog/

Mana profetică – Rostește viață…

download - Copie

Mana profetică – Rostește viață…

Dumnezeu dorește să fii atent la cuvintele pe care le rostești deorece ele au puterea, fie să ucidă, fie să aducă viață peste situațiile din viața ta. Faptul că te plângi de cât de lipsite de speranță par lucrurile din viața ta sau cât de rău îți merg toate, nu face altceva decât să îți distrugă credința. În timp ce meditam astăzi la acest cuvânt, am simțit în duhul că există o categorie de oameni spre care se îndreaptă acest cuvânt. Ei s-au obișnuit să rostească mai degrabă cuvinte de apărare, decât de biruință. Oamenii aceștia au ajuns să se blesteme ei înșiși, fără să-și dea seama că fac lucrul acesta. Dumnezeu dorește să te elibereze astăzi. Rostește viață și cuvinte de speranță peste viața ta și privește cum puterea lui Dumnezeu începe să lucreze în favoarea ta.

Citeste mai departe

Mana profetică – Întoarce-te la Isus…

Sunt mulți oameni care și-au formulat propria lor doctrină și se bizuiesc pe propria lor neprihănire și pe acțiunile religioase pe care le săvârșesc; pe Isus, însă, L-au lăsat pe dinafară. Noi suntem mântuiți prin credința în Isus, nu prin faptele noastre. Centrează-ți atenția asupra lui Hristos, căci tot ce El a săvârșit pe cruce pentru tine nu e în zadar. Aceasta este vremea să te pocăiești, să cauți iertare de la Domnul și să-L urmezi pe Hristos cu toată inima ta. Sarcina grea, cu care te-ai împovărat în încercarea ta de a-i impresiona pe alții, va fi ridicată de pe umerii tăi.

Citeste mai departe

Mana profetică – Blocaj…

Îmi vine stăruitor în minte cuvântul „blocaj”, iar apoi o imagine a unui birou pe care se află o tăviță compartimentată pentru documente care vin și care trebuie să plece. Compartimentul pentru documentele cu intrări este plin și trebuie rezolvate. Blocajul este o situație în care nimic nu progresează. Este vorba despre acele persoane ale căror blocaje se țin în lanț datorită amânărilor. S-au menținut ocupați cu lucruri plăcute lor, în timp ce au neglijat problemele care se cereau a fi rezolvate, și, astfel, s-au blocat.

Citeste mai departe

Mana profetică – Lămâi sau limonadă?

Puterea mărturisirii noastre e în stare să transforme o lămâie în limonadă. Dumnezeu îți vorbește astăzi cu privire la cuvintele pe care le mărturisești peste situația ta. Ai luat în considerare ce spune Cuvântul despre cuvintele pe care tu le mărturisești?

Citeste mai departe

Mana profetică – Virusul…

Recent mi s-a întâmplat să am un virus în computer, virus care mi-a distrus fișierele, și, în consecință, a trebuit să-mi formatez computerul și să-l readuc la setările inițiale, reinstalând totul din nou. Ca și creștin, poți fi foarte ușor infectat cu viruși care te vor corupe la nivelul sufletului și chiar al duhului. Trebuie, prin urmare, să te asiguri că ești conectat în permanență la Duhul Sfânt, care, precum un antivirus, te va proteja de orice atac distrugător.

Citeste mai departe

Mana profetică – Ține-te tare!

Inima ta este încă îndurerată datorită pierderii unei persoane iubite. Vremea aceasta a trebuit să vină, dar nu este menită să rămână pentru totdeauna. Dumnezeu dorește să te vindece și să te mângâie în timp ce treci prin această perioadă. El te va întări iar tu vei ieși din acest sezon mai puternic ca niciodată. Dumnezeu este Tatăl orfanilor și apărătorul văduvelor (Psalmul 68:5).

Citeste mai departe

Mana profetică – Purtător de drapel…

Este o chemare pentru cei ce poartă drapelul lui Dumnezeu să se adune și să-și ocupe pozițiile. Oamenii lui Dumnezeu sunt chemați să ridice, într-o astfel de vreme, drapelul lui Isus Hristos. Pe drapelul nostru se află blazonul cu numele lui Isus. Isus a spus că dacă numele Lui este înălțat, El va atrage la El pe toți oamenii. (Notă: cei se sunt atrași la El, sunt cei care vin de fapt la Isus. Ei vin la El deoarece Dumnezeu le-a deschis inimile și i-a învățat. Vezi Ioan 6:44-45. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie proclamat și declarat.

Citeste mai departe

Mana profetică – Integritate…

Aud în duhul meu, într-un mod foarte pătrunzător, cuvântul „integritate”. Dumnezeu ne dorește a fi oameni onorabili și integri în tot ceea ce facem. Cum vei știi să-ți controlezi comportamentul dacă nu e nimeni în fața căruia să dai socoteală pentru faptele tale? Amintește-ți că orice lucru făcut în ascuns, va fi adus la lumină și văzut de toți. Biblia ne învață în Romani 12:1, următorul lucru: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.”

Citeste mai departe

Mana profetică – Condus de Domnul…

Am avut un vis în care mă confruntam cu niște persoane care răspândeau o doctrină falsă și îi duceau pe alții în confuzie. Am avut mai apoi imaginea unei busole ce indica spre nord. Lucrul acesta vorbește despre a primi ceea ce a fost făgăduit, atât în domeniul natural, cât și în cel spiritual. Chemarea este aceea de a umbla în această vreme cu multă înțelepciune, cunoștință și discernământ. Roagă-te să primești toate acestea, pentru a le manifesta atât în domeniul natural, cât și în cel spiritual.

Citeste mai departe

Mana profetică – Nu judeca pe alții…

Nu te grăbi să judeci pe fratele tău sau să arăți cu degetul spre persoana de lângă tine. De multe ori judecăm prea repede și judecata aceasta se bazează pe standardele noastre. Încearcă să te pui în papucii celuilalt și vei vedea atunci propriile tale greșeli. Haideți mai degrabă să ne rugăm unul pentru celălalt, atunci când suntem gata să judecăm, și să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate mai degrabă păcatele noastre; iar în loc să-l doborâm pe cel de lângă noi, să fim mai bine gata să-l ridicăm.

Citeste mai departe

Mana profetică – Iartă…

Ultimele luni au fost pentru tine o mare provocare în ce privește căsnicia ta. În consecință, te gândești la un posibil divorț. Cel mai la îndemână lucru care îți vine să-l faci, este de a distruge tot ceea ce s-a clădit în viața ta; situația prin care treci, însă, este un test al abilității tale de a ierta. Iertarea ta este cea care va aduce restaurarea, vindecarea relației și unitatea în căsnicia ta și chiar în relațiile cu unii membri mai apropiați ai familiei. Pe măsură ce ierți, vei vedea lucruri noi întâmplându-se, iar căsnicia ta nu va mai fi niciodată la fel, deoarece va trece testul timpului, iar voi veți începe să vă mișcați în direcția și pe calea hotărâtă de Dumnezeu pentru voi.

Citeste mai departe

Mai multe articole…

Câteva cuvinte despre orfanii României | Teofil Stanciu

Câteva cuvinte despre orfanii României | Teofil Stanciu

În discursul demagogic, problemele familiei și ale copiilor sunt mereu transformate în arme. Și fiecare tabără își fabrică – în funcție de propria pricepere și creativitate – și folosește aceste arme nu neapărat în mod etic. Există însă și oameni, organizații, instituții care, fără să beneficieze neapărat de foarte multă mediatizare și notorietate, se înhamă la diverse proiecte menite să-i ajute pe cei mai năpăstuiți.

Biserica și societatea de Laviniu Gabor

Biserica și societatea de Laviniu Gabor

Laviniu Gabor (n.1974) este soț și tată a patru copii. Fondator și director general al unei firme de IT și fondator și președinte a platformei decenu.eu. Este pasionat de teologia publică și de un creștinism laic pe care dorește să-l vadă implementat în toate sferele societății.

Tinerii și Biserica, azi și mâine - Interviu cu Lucian Bălănescu

Tinerii și Biserica, azi și mâine – Interviu cu Lucian Bălănescu

Cum ai caracteriza, sintetic, perioada pe care o traversăm? 

Dincolo de pandemia care ne afectează pe toți, trăim în plină cultură a confuziei. Altfel spus, traversăm o deplină perioadă de post-adevăr. Suntem împărțiți pe preferințe. Preferințele doctrinare, politice, ideologice par mult mai seducătoare decât adevărul. Adevărul ar trebui să fie nemilos cu preferințele noastre, dar se pare că am hotărât să-l îngropăm. Așa că ce are de suferit este chiar gândirea critică. Buna judecată. Oamenii se dedică total propriilor gusturi și orice dialog se poartă de pe marginea confirmării propriilor prejudecăți.

Apostolii reconcilierii - Valorile creștine și părinții Uniunii Europene

Apostolii reconcilierii – Valorile creștine și părinții Uniunii Europene

N.red. AOTV: Vă prezentăm povestea prea puțin cunoscută din spatele nașterii Uniunii Europene și a modului în care valorile creștine au influențat puternic părinții fondatori ai Europei pentru a merge pe un drum de reconciliere, iertare, acceptare și unitate, după un război distrugător încheiat cu înfrângerea nazismului, distrugerea unei mari părți a Europei, zeci de milioane de morți, sărăcie, tensiuni sociale extreme și ridicarea comunismului în Est.

COVID-19: Lecții pentru Biserică - Interviu cu Lucian Chiș

COVID-19: Lecții pentru Biserică – Interviu cu Lucian Chiș

De mai multe luni auzim spunându-se încontinuu „nu va mai fi cum a fost”, că vor exista schimbări. Noi, ca lideri creștini care slujim Bisericii lui Hristos, ne punem întrebări care sunt schimbările care ar trebui făcute în Biserica din România. Ca să putem vorbi despre aceste schimbări și pentru a le face, cred că este important să ne referim la lecțiile pe care le-am învățat în această perioadă de distanțare socială, voi face referire la trei din ele.

OPORTUNITĂȚILE Pandemiei - Interviu cu Costel Grămadă

OPORTUNITĂȚILE Pandemiei – Interviu cu Costel Grămadă

Perioada pandemiei de COVID-19 poate fi caracterizată ca una de șoc, de frustrări, necaz și încercări. A fost o pandemie neanunțată care a șocat întreaga omenire, a provocat teamă și dezamăgiri, o perioadă de necaz pentru unii care au pierdut pe cineva drag în familie sau au pierdut locul de muncă. A fost o perioadă grea pentru toți, pe plan personal, bisericesc, dar și în societate.

Când o treime din populația lumii moare

Când o treime din populația lumii moare

În octombrie 1347, un vas genovez ce aducea pește proaspăt din Crimeea ancora într-un port din Sicilia. Morți și muribunzi erau la vâsle. Marinarii aveau umflături negre de mărimea unui ou la subsuoară și în regiunea înghinală, din care se scurgeau sânge și puroi, iar pete și bube se întindeau pe piele. Cei bolnavi îndurau dureri îngrozitoare și mureau în cinci zile de la primele simptome.

Biserica după COVID-19 - editorial de Sorin Pețan

Biserica după COVID-19 – editorial de Sorin Pețan

Trăim vremuri interesante. Totul a fost dat peste cap, am fost nevoiți să reevaluăm tot ce făceam, ținând cont de noile realități. Pentru mulți, pandemia a adus durere și pierdere. Pentru alții, resetarea cauzată de pandemie a fost benefică, o ocazie să ne reconsiderăm prioritățile, starea spirituală, relațiile cu cei dragi. Și cu toții resimțim nesiguranța cu privire la viitor.

Pandemia și eternitatea de Aurel Avram, pastor, Biserica Speranța Timișoara

Pandemia și eternitatea de Aurel Avram, pastor, Biserica Speranța Timișoara

COVID – Experiența personală

Am avut o experiență ca familie, dar și cu familia din biserică pe care am asistat-o ca păstor. Acolo am fost infectat (cu COVID, n.red.). Am avut și această experiență, ca sora din acea familie să plece acasă la Domnul, dar și mama-soacră să ajungă și ea infectată în spital. La vârsta de 83 de ani, Domnul a chemat-o acasă.

Biserica după COVID-19 | de Viorel Iuga

Biserica după COVID-19 | de Viorel Iuga

Acest virus fie a fost trimis de Dumnezeu, fie a fost permis de El. Dumnezeu e pe tron, nimic nu se întâmplă fără voia Lui, fie cea directivă sau cea permisivă.

Cum să-ți administrezi finanțele, Petru Bulica  Idei PRACTICE

Cum să-ți administrezi finanțele, Petru Bulica Idei PRACTICE

Cum să-ți administrezi finanțele, Petru Bulica | Idei PRACTICE 🙂
Cum să NU îi ajuți pe săraci  Petru Bulica

Cum să NU îi ajuți pe săraci Petru Bulica

Uneori, unele persoane au probleme financiare nu fiindcă pur și simplu sunt sărace, există cazuri în care și dacă ar primi o sumă uriașă, nu le-ar ajunge. Problema e că mulți oameni nu știu să își chivernisească banii și îi risipesc pe lucruri inutile. Cu toate acestea, nu trebuie condamnați, ci ajutați.
Eutanasia: moartea, singura soluție?

Eutanasia: moartea, singura soluție?

Boala unui copil ne provoacă să ne întrebăm de ce ? De ce el și nu eu ? Asta cu siguranță schimbă viețile părinților.
Documentar „TRANSUMANISMUL, reinventând umanitatea prin tehnologie!”: Realități și perspective 057

Documentar „TRANSUMANISMUL, reinventând umanitatea prin tehnologie!”: Realități și perspective 057

Transumanismul e un curent nou ce susține că următoarea etapă a evoluției va fi combinarea ADN-ului uman cu mașinăriile sau computerele, pentru a obține niște superoameni, cu superputeri, care vor fi ca niște zei.

Cu ce se confruntă studenții creștini la universitate

Cu ce se confruntă studenții creștini la universitate

Unde ne mai poți vedea:
Ce au în comun educația și migrația | Nicu Grămesc

Ce au în comun educația și migrația | Nicu Grămesc

Unde ne mai poți vedea:

De ce să le pese creștinilor de mediul înconjurător

De ce să le pese creștinilor de mediul înconjurător

Veștile despre ce se întâmplă cu mediul înconjurător nu au fost niciodată mai sumbre și nici nu au captat atenţia jurnaliștilor și publicului larg așa cum se întâmplă astăzi. De asemenea, studiile din ce în ce mai alarmante ale cercetătorilor au încetat să mai fie de interes doar pentru comunitatea știinţifică, concluziile lor regăsindu-se pe prima pagină a ziarelor sau în fluxul de știri al utilizatorilor reţelelor de socializare.

Isus ne poruncește să ne implicăm în societate  Ioan Bădăliță

Isus ne poruncește să ne implicăm în societate Ioan Bădăliță

De ce există rezerve când vine vorba de implicarea creștinilor în societate?
Relevanța Bisericii în societate | Pastor Viorel Iuga

Relevanța Bisericii în societate | Pastor Viorel Iuga

Fiecare credincios trebuie să fie relevant pt cei din jur, fiecare biserică trebuie relevantă în societat prin subiectele pe care le abordează și prin activitățile desfășurate. Relevanța nu e complicată: presupune o trăire frumoasă, o vorbire înțeleaptă. În plus, nu e un stas, ci trebuie să găsim modalități de a fi relevanți omului cu care ne întâlnim, iar Duhul Sfânt ne călăuzește în relația cu fiecare. Vorbirea nu trebuie să fie complicată, savantul înțelege și limbajul omului de rând.

Ce înseamnă să fii cetățean al Împărăției Cerului | Pastor Viorel Iuga

Ce înseamnă să fii cetățean al Împărăției Cerului | Pastor Viorel Iuga

Țara în care ne-am născut ne dă dreptul de a fi cetățeni ai ei. Când ne naștem din nou. Dumnezeu ne face onoarea de a fi cetățeni în Împărăția Cerului. În societatea în care ne aflăm, ne bucurăm de privilegiile pe care le avem, dar să nu uităm de responsabilități. La fel, în Împărăția lui Dumnezeu primim drepturi, dar și responsabilități pe care trebuie să le îndeplinim. Atât timp cât cele două coexistă fără să existe fricțiuni, nu avem dileme morale. Dar, dacă societatea impune reguli care contravin principiilor divine, trebuie „să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.

Despre bunătatea crizei ce ni s-a dat | Teofil Stanciu

Despre bunătatea crizei ce ni s-a dat | Teofil Stanciu

Situația în care ne aflăm – generată de Coronavirus – este una de criză, truism evident, dar așa o percepem, așa o trăim. Și această criză îngrijorează, sperie, îngrozește chiar. Reacții normale, inevitabile, deloc condamnabile la urma urmei. Natura noastră umană ia act de noutatea înfricoșătoare a unei realități.

Biserica, încotro? - Editorial de Sorin Pețan

Biserica, încotro? – Editorial de Sorin Pețan

În anii ‘90, România cunoștea un interes crescut de spiritualitate creștină. Această etapă, în care s-au născut multe biserici și lucrări creștine de mare impact, s-a stins gradual. Motivele sunt multiple: secularizarea, materialismul, deschiderea spre alte religii sau idei datorată circulației libere în UE și avansului tehnologiei, problemele slujitorilor Bisericii; o viață spirituală creștină neconvingătoare.

Evanghelicii români față cu viitorul - de Teofil Stanciu

Evanghelicii români față cu viitorul – de Teofil Stanciu

Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție.

Adrian Stupar - Am făcut avort în trecut, ce mai pot face acum?

Adrian Stupar – Am făcut avort în trecut, ce mai pot face acum?

Sunt multe femei care în trecut, în mod special în anii ’90, au făcut unu sau mai multe avorturi. Ulterior ele au realizat că acest lucru este greșit înaintea lui Dumnezeu. Ce se mai poate face acum? Răspunde la această întrebare Adrian Stupar, lider al comunității penticostale din Timișoara.

https://alfaomega.tv/devotional?start=803

Documente şi date din Istoria Bisericii de Nicolae Moldoveanu / 12.CULTUL MAICII DOMNULUI

download - Copie - Copie

Adevăr Istoric

12.CULTULMAICII DOMNULUI

În primele 3 secole se vorbea puţin despre Maica Domnului, iar sărbători în cinstea ei nu se cunosc. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 155). Există o evanghelie apocrifă: “Despre adormirea Sfintei Măria”, scrisă spre sfârşitul sec. al III-lea sau începutul sec. al IV-lea. Nu se ştie cine este autorul. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 201). Această scriere apocrifă a circulat mult printre creştini şi astfel Maica Domnului a câştigat mulţi simpatizanţi, care, cu trecerea timpului, au început s-o venereze.

“Marea veneraţie ce s-a dat Maicii Domnului în biserică, evident, a avut consecinţă asupra creştinilor, care, în fantezia lor au căutat ştiri despre soarta ei. Credinţa că Maica Domnului, după moarte, sufletul ei s-a dus imediat în cer, a prins tot mai mult teren, adăugându-se fel de fel de fantezii pe tema aceasta. Aşa se spunea că apostolii ar fi îngropat-o, dar după trei zile nu i-au mai găsit trupul, căci şi acesta a fost luat în cer. Această tradiţie nu e dogmatică ci istorică. Deşi ea nu e un obiect de credinţă obligatorie. (Eusebiu Popovici, Ist. Bisericii Univ. vol. 1, pag. 202). Fantezia creştinilor înflorea tot mai mult cu timpul şi Biserica din apus, a primit vorba că Măria s-a dus în cer. Biserica de răsărit n-a cunoscut această versiune. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 202). În decursul istoriei s-au stabilit şi sărbători în cinstea ei.

Biserica Catolică, prin Papa Pius al IX-lea, a definit, în bula dogmatică “Ineffabilis Deus”, din 8 dec. 1854, învăţătura că Maica Domnului s-a născut fără păcat. (Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 351). Chiar şi despre Ioan Botezătorul şi despre proorocul Ieremia, se spune că s-ar fi născut fără păcat. (Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 351; Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 91 – 92 şi 358). Învăţătura aceasta neoficial a fost declarată ca dogmă încă din sec. al XIV-lea. Chiar şi Biserica Ortodoxă susţine că: “Fecioara Măria n-a făcut în viaţa sa nici măcar un singur păcat venal” – care atinge conştiinţa. (Confesiunea Ortodoxă, întrebarea nr. 43; Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 525 ).

“Fiecare creştin să rostească cântarea: «Bucură-te cea plină de dar Mărie, Domnul este cu tine…» cerând mijlocirea Fecioarei, că mult poate face rugăciunea Maicii spre îmblânzirea (?) Fiului.” (Confesiunea Ortodoxă, întrebarea nr. 42; Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 472).

Cum adică? Domnul Isus nu este blând? Este rău intenţionat în mântuirea oamenilor, aşteptând doar să-l vadă pe careva păcătuind şi apoi să-l trântească în iad? Trebuie ca cineva să-L îmblânzească…? Oare aceasta nu se cheamă blasfemie, defăimare? Cum a ştiut diavolul să întoarcă toate lucrurile pentru a răpi slava lui Dumnezeu şi a întuneca adevărul!

A îmblânzi pe Dumnezeu prin rugăciune este o reminiscenţă păgână. Dumnezeu este blând şi plin de milă, prin însăşi natura Lui. El nu este rău intenţionat în ceea ce priveşte mântuirea oamenilor, ci, dimpotrivă, El Şi-a dat ce-a avut mai scump. L-a dat pe Domnul Isus ca să moară pentru mântuirea noastră.

Chiar sf. Ioan Gură de Aur foloseşte această expresie: “…Apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu, rugându-L pentru dânşii?” (Epistola către Filipeni, Omilia IV, pag. 37).

 Pr. dr. Nicolae Dură: “…Fecioara nu este reprezentată (în icoană) ca o mamă oarecare, ci ca mama lui Dumnezeu, Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care mijloceşte între Dumnezeu-Fiul şi oameni.” (Teologia icoanelor, în “Ortodoxia” nr. 1/1982, pag. 62).

“Se poate spune fără teamă de a greşi, că Maica Domnului e mai prezentă în cult şi în evlavia populară decât în teologia ortodoxă, (dr. Antonie Plămădeală, “Ca toţi să fie una”, pag. 406, Ed. Inst. Biblic şi de Mis. Ort. Română, Bucureşti, 1979).

Faptele sunt mai importante decât vorbele. Cu vorbele te arăţi evanghelic, iar cu faptele idolatru.

 Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului:

“…Maică a vieţii, cu rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre.” (Din Troparul Adormirii Maicii Domnului).

“Maica Domnului are toate darurile celor nouă cete îngereşti.” (Studii Teologice, nr. 1 – 2, 1974, pag. 86).

Cu referire la cele din Luca 2: 35 şi Ioan 19:25 – 27, unii spun că în vremea răstignirii Domnului, Fecioara Măria ar fi fost străpunsă de îndoială cu privire la biruinţa din urmă a Fiului său. Origen, de pildă, scrie că dacă Măria nu s-ar fi scandalizat de patimile Domnului, “Isus n-ar fi murit şi pentru păcatul ei.” (Luc. Horn. 17, M.P.G., XIII, 1845).

Drd. Pintea Dumitru scrie: “Învăţătura despre mijlocirea Maicii Domnului la Fiul său pentru noi are ca bază dogma Sinodului al III-lea ecumenic despre vrednicia sa de Maică a lui Dumnezeu şi cea a Sinodului al VII-lea ecumenic prin care se legiferează cultul de supravenerare… Preasfintei Fecioare îi cerem nu numai să se roage pentru noi, ci ea însăşi să ne ajute…” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 517- 518, art. “Învăţătura sf. Ioan Damaschin despre Maica Domnului.”)

Şi mai scrie acest doctorand: “Definiţiile dogmatice ale sinoadelor al V-lea şi al VII-lea ecumenice (în anul 553, la Constantinopol şi în anul 787, la Niceea) constituie în Biserica Ortodoxă până astăzi pietrele de temelie ale învăţăturii despre Maica Domnului, şi ale cultului care i se aduce.”

Continuă, zicând: “Pururea Fecioria Maicii Domnului… Sfânta Tradiţie o confirmă ca pe un atribut al Maicii Preacurate nedespărţit de numele ei, iar Sinodul al V-lea ecumenic (în anul 553, la Constantinopol) o decretează ca dogmă.

Darurile speciale cu care a fost înzestrată Preasfânta Fecioară i-au fost acordate pentru întreaga omenire. De aceea ea se arată pentru întreaga Biserică o “comoară neîmpuţinată” şi un izvor nesecat de haruri.” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 501, 505, 517, art. “Învăţătura sf. Ioan Damaschin despre Maica Domnului.”)

 Sf. Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea) este socotit ca “psalmistul Maicii Domnului” (dogmei Panagia Theotocos, “Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”). El aduce cel mai sublim elogiu părinţilor Maicii Domnului: Ioachim şi Ana. (Ortodoxia, nr. 3, pag. 549, 1980).

Pr. dr. Dumitru Belu: “Creştinarea, după sec. al IV-lea, se făcea global şi repede, fără pregătirea menită să asigure catehumenilor o acceptare din convingere a creştinismului. Biserica era pusă astfel în faţa unor greutăţi uriaşe. Trebuiau totuşi găsite mijloace spre a le face faţă. Unul din aceste mijloace a fost găsit în înfrumuseţarea Cultului, în îmbogăţirea lui prin acceptarea şi consacrarea liturgică a imnelor.” (Mitropolia Ardealului, 1960, nr. 3 – 4, pag. 256 – 257, “Imnele Liturgice ca izvor omiletic”).

Redăm mai jos din Mineiul pe luna martie a Bisericii Ortodoxe:

“Ceea ce ai născut pe pricinuitorul liniştii, Hristos, linişteşte viforul cel sălbatic al patimilor mele, Preasfântă Stăpână.” (martie, ziua -, la utrenie, cânt. 6, 3).

“Sufletul meu cel omorât din pricina dezmierdărilor înviază-l, Născătoare de Dumnezeu…” (martie, ziua I, cântarea 8, 3).

“Ca pe o ocrotitoare dumnezeiască şi ca pe o nădejde adevărată, pe tine singură te am, Maica lui Dumnezeu, ca să fiu izbăvit de păcate şi din primejdii.” (martie, ziua -, cântarea 9, 3).

“…Preacurată, nu mă trece cu vederea, pe mine cel ce sunt acum apăsat. Ci te milostiveşte degrabă şi mă slobozeşte…” (martie, ziua II, stih. 4).

“…Preacurată, să fie izbăviţi cei ce te laudă pe tine.” (martie, ziua II, cânt. 2, 5).

“Tămăduieşte sufletul meu cel slăbit de năvălirile şarpelui celui viclean şi robit de păcat Preacurată.” (martie, ziua II, cânt. 3, 5).

“Moartea până la tine a stăpânit, căci ai născut Izvorul nemuririi, Preasfântă: pe Hristos…” (martie, ziua II, la utrenie, cânt. 3, 9).

“Pe noi toţi, cei omorâţi de păcat, născând Viaţa, ne-ai înviat. Pentru aceasta îţi strigăm ţie: Maică a lui Dumnezeu, Fecioară, pururea slăvită.” (martie, ziua II, cântarea 7, 10).

“Liman liniştit şi ancoră cu neputinţă de smuls având, credincioşilor, pe Născătoarea de Dumnezeu, să ne izbăvim din rătăcirea celor cumplite.” (martie, ziua III, la utrenie, cânt. 1, 9).

“Nădejdea creştinilor, Preasfântă Fecioară, roagă neîncetat, împreună cu puterile cele de sus, pe Dumnezeu, pe care L-ai născut mai presus de minte şi de cuvânt, să ne dea iertare de păcate şi îndreptare vieţii nouă tuturor, celor ce cu

credinţă şi cu dragoste pururea te slăvim pe tine.” (martie, ziua III, la utrenie, cânt. 3, 7). *

“Pe cei omorâţi de păcat şi ajunşi în stricăciunea morţii, tu însăţi i-ai înviat, născând pe începătorul vieţii, pe Hristos, Dumnezeul nostru, Stăpână Fecioară preacurată, Născătoare de Dumnezeu.” (martie, ziua IX-a, din Irmosul cântării a VIII-a, canonul 2).

“Sufletul meu cel întunecat, cu arătarea luminii tale… Fecioară, ceea ce eşti Uşa dumnezeieştii Lumini şi din focul cel veşnic învredniceşte-mă a mă mântui, cel ce cu credinţă cu dragoste şi cu cântări, te slăvesc pe tine, Curată.” (martie, ziua a IX-a, din Irmosul cântării a IX-a, canon 2).

“Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu: păzeşte-mă sub acoperemântul tău.” (martie, ziua a IX-a, la Vecernie).

“Nu vom tăcea nici odată, noi, nevrednicii, a grăi puterile tale, Născătoare de Dumnezeu. Că de nu ai fi stătut tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu izbăveşti pe robii tăi din toate nevoile.” (martie, ziua a X-a, cântarea 3, 6).

“Ceea ce neispitită de nuntă ai născut pe Dumnezeu cel întrupat, pe mine cel ce mă clatin de viforul patimilor, mă întăreşte: căci nu am, Curată, alt ajutor afară de tine.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 3, 3).

“Pe tine armă nebiruită împotriva vrăjmaşilor înainte te punem ancoră şi nădejde a mântuirii noastre te-am dobândit, Mireasă dumnezeiască.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 5, 4).

“Primeşte rugăciunile norodului tău, către Fiul tău, Născătoare de Dumnezeu, Îmblânzindu-L cu bunăvoinţă… Tu care eşti ocrotitoarea vieţii noastre.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 9, 3).

“Fecioară Născătoare de Dumnezeu, fii şi mie curăţire de greşelile mele, preasfântă Mireasă dumnezeiască.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 3, 3).

“Nemăsurata bogăţia milei tale şi puterea cea nebiruită a tăriei tale primind-o în minte… la acoperemântul tău alergând, strig către tine: Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, ajută-mi, ceea ce singură eşti lumii folositoare.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 3, 6).

“Ca pe un rai înţelegător, te slăvim pe tine Fecioară …” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 4, 3).

“Avându-te pe tine ocrotitoare tare, nădejde şi zid… şi singură scăpare, prin tine cu toţi ne mântuim, Prealăudată şi Preacurată.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 9, 3).

“Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărturisim pe tine, Fecioară curată, cei mântuiţi prin tine, slăvindu-te împreună cu cetele celor fără de trupuri.” (martie, ziua a XV-a, Irmosul cântării a IX-a).

“…Binecuvântată Stăpână, te binecuvântăm, Fecioară preaslăvită, închinându-ne preasfintei tale naşteri.” (mart. ziua a XVIII-a, cântarea 8, 3).

“…Pe tine singură Milostivă, te avem curăţire înaintea Stăpânului, noi credincioşii.” (martie, ziua a XX-a, cântarea 5, 3).

“Tu eşti începutul mântuirii noastre, a tuturor celor de pe pământ, Născătoare de Dumnezeu…” (martie, ziua XXIV, la utrenie, cânt. 6, 6).

“Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte pe cei ce te măresc pe tine.” (Din Troparul de luni seara, glas I).

Cei ce nu voiau să se închine icoanei tale şi a Fiului tău s-au arătat nouă preavrăjmaşi şi blestemaţi…” (martie, ziua a XXX-a, cântarea 5, 3).

Urmaşii lui Hristos se poartă faţă de Maica Domnului aşa după cum ne învaţă Sfânta Scriptură. (Luca 1:48; Ioan 2:5).

Iată şi câteva citate din “CINSTITUL PARACLIS” al doilea (Tip. Mănăstirea Neamţu, 1937):

“…Tu eşti Preacurata Maica lui Dumnezeu Celui Preaînalt, Ţie ne rugăm, grăbeşte de mântuieşte pe robii Tăi.”

“…Bucură-Te uşa cerului… Bucură-Te lumina a toată lumea… Bucură-Te mântuirea credincioşilor… Bucură-Te apărătoare şi scăparea tuturor creştinilor, Stăpână.”

“…Bucură-Te Preacurată care eşti slava creştinilor… Bucură-Te Masa cea Dumnezeiască…”

“Pe ceea ce eşti mai înaltă decât cerurile… pe Stăpâna lumii… La Tine scap ceea ce eşti cu dar dăruită. Nădejdea celor fără nădejde, Tu îmi ajută.”

“Mute să fie buzele ce nu se închină cinstitei Icoanei Tale.”

“Milostivă fii mie smeritului, că afară de Tine altă năzuinţă nu ştiu…”

“Adevărată născătoare de Dumnezeu, Te mărturisim Stăpână, pe Tine ceea ce ai pierdut stăpânirea morţii, căci ca ceea ce din fire eşti vie, din legăturile iadului către viaţă m-ai scos pe mine.”

“Nu avem alt ajutor, nu avem altă nădejde, fără numai pe Tine Preacurată Fecioară: Tu ne ajută nouă, că spre Tine nădăjduim, şi cu Tine ne lăudăm, ca să nu ne ruşinăm, că suntem robii Tăi.”

“Mireasă a lui Dumnezeu, nu este cu putinţă a număra măririle Tale şi a spune adâncul cel nepătruns al minunilor Tale care sunt mai presus de minte care pururea le săvârşeşti, celor ce cu dragoste te cinstesc pe Tine şi cu credinţă ţi se închină ca uneia adevărată Născătoare de Dumnezeu.”

O cântare liturgică a Bisericii Ortodoxe:

“Pre-Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii întru cântări, cinstind-o, să o mărim!” – Deci, slavă şi închinare omului.

Biserica Ortodoxă închină şi alte nenumărate cântări de laudă şi mulţumire Maicii Domnului: “Imnul-Acatist – de exemplu -, este o cântare de laudă şi de mulţumire către Maica Domnului. Acest imn, care are 24 de strofe, este cântat de cler şi popor stând în picioare.” (pr. Ioan G. Coman, Patrologia, pag. 298, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Rom. Bucureşti, 1956).

Creştinul adevărat (omul născut din nou), citind cele scrise în cartea mai sus amintită, despre mama Domnului Isus, rămâne înlemnit faţă de aceste cuvinte de slavă şi închinare, ce se cuvin numai lui Dumnezeu.

În Evanghelia după Ioan 10:9, citim: “Eu sunt Uşa”, adică Domnul Isus. Unde găsim scris în Noul Testament despre mama Domnului Isus: “Uşa cerului” sau “Uşa dumnezeieştii Lumini” cum am citit mai sus?

“În Noul Testament nu se întâlneşte numele «Născătoare de Dumnezeu». (Ortodoxia, 1982, nr. 4, pag. 601).

Multe din dogmele şi actele de cult ale Bisericii Ortodoxe şi ale Bisericii Catolice sunt luate de la gnostici.

Iată ce scrie teologul ortodox, econom. P. Vintilescu: “Sinodul al III-lea ecumenic ţinut la Efes (431), a hotărât patru sărbători în cinstea Maicii Domnului, sărbători trecute în rândul celor împărăteşti şi care au luat loc în calendarul bisericesc, mai întâi în Răsărit, iar apoi în Apus prin sec. al VII-lea şi al VIII-lea… O mulţime de imnologi au adus prinos cântări foarte frumoase sfintei Fecioare. Aşa, Chirii al Alexandriei (+434) a introdus imnul «Născătoare de Dumnezeu», iar împăratul Iustinian (535) a rânduit să se cânte în biserica sf. Sofia imnul “Unule născut”, pentru combaterea nestorienilor. În acelaşi veac, a început să răsune în biserici condacul “Fecioară astăzi” al lui Roman Metodul, iar la începutul veacului următor intră în întrebuinţare liturgică cântarea de laudă adresată Maicii Domnului, numită Acatist, compusă de patriarhul Sergiu (+638) de la Constantinopol. Peste 100 de ani, Cosma de Maiuma compune axion-ul “Cuvine-se cu adevărat.” (ec. P. Vintilescu, Cultul şi ereziile, pag. 71 – 72).

Maica Domnului, în credinţa celor care spun rugăciunile de mai sus, apare ca o zeiţă deopotrivă cu Dumnezeu, şi câteodată mai mare.

Pr. prof. dr. Ene Branişte, scrie: “Cultul Sfintei Fecioare a început să se dezvolte din sec. al V-lea după sinoadele ecumenice din Efes (431) şi Calcedon (451), care pun bazele dogmei mariologice, stabilind atributele de “pururea fecioară” şi “născătoare de Dumnezeu” ale Maicii Domnului.” (Liturgica Generală, pag. 89, Bucureşti, 1985, şi Studii Teologice, 1963, nr. 3 – 4, pag. 137 – 138, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin).

Secolele al XIII-lea şi al XIV-lea constituie secolele de aur ale teologiei mariane. (Mitropolia Ardealului, nr. 7-8,1958, pag. 222).

Pr. dr. Alexandru Moisiu, scrie: “Se ştie că în primele veacuri stăpâneşte un fel de mister în jurul persoanei Maicii Domnului. Ea este fiinţa despre care se vorbeşte mai puţin, iar scriitorii şi apologeţii vremii o lasă în umbră în scrierile lor.

Cultul Maicii Domnului – scrie în continuare Alexandru Moisiu – s-a manifestat cu o oarecare timiditate şi rezervă până târziu de tot, prin veacurile al V-lea şi al VI-lea.” (Mitropolia Ardealului, anul 5, nr. 3 – 4, pag. 232, Ce învaţă Fer. Augustin despre Maica Domnului).

  1. Cartojan, scrie: “Cultul Maicii Domnului s-a statornicit în Biserica Ortodoxă în sec. al X-lea.” (Cărţile populare în literatura românească, vol. 2, pag. 95, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1974).

Pr. prof. Constantin Galeriu: “Cultul este corp al Sfintei Tradiţii… Mai inspirat, cultul a luat-o… Înaintea teologiei şi a catehezei… Căci comuniunea cu Dumnezeu o simţim mai puternic, mai profund, mai integral… În cult.” (Ortodoxia, nr. 3, 1980, pag. 454, Maica Domnului “Povăţuitoarea”).

Pr. prof. dr. Grigorie Marcu, teolog ortodox, scrie: “Despre «Maica Luminii», Sfânta Scriptură, izvor al credinţei noastre, vorbeşte rar şi puţin… Faptul acesta este explicabil şi nu se datoreşte omisiunii voite a sfinţilor autori ai cărţilor inspirate. Ei au notat esenţialul: Rolul Preasfintei Fecioare în economia mântuirii s-a limitat la naşterea Mântuitorului.” (Telegraful Român, nr. 29 – 30, 1979, art. “Maica Luminii”).

Observăm însă că în Biserica Ortodoxă, mântuirea neamului omenesc se deplasează înspre Maica Domnului când se zice: “Cu naşterea acestei copile, se face începutul mântuirii noastre.” (Mitropolia Ardealului, nr. 4 – 6, 1974, pag. 281).

Imaculata concepţie proclamată de către Biserica Catolică, şi care nu este încuviinţată de Biserica Ortodoxă, o găsim altfel formulată în ortodoxie, dar tot în afara luminii Sfintelor Scripturi. Biserica Ortodoxă susţine că Fecioara Măria s-a născut cu păcatul strămoşesc, dar prin zămislirea Domnului Isus, a fost curăţită de acest păcat. După naştere, a fost scutită de orice păcat personal, întrucât a fost “plină de har”. (Mitropolia Ardealului, 1974, nr. 4 – 6, pag. 281).

Deci pentru ea, jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus a fost de prisos.

Tot teologul de mai sus, mai scrie: “În Fap. Ap. 1:14, pentru ultima dată se aminteşte despre Maica Domnului. Ferestrele Bibliei îşi trag obloanele în faţa pomenirii ei. Tradiţia bisericească, mai generoasă, socoteşte că Născătoare de Dumnezeu a fost de faţă la Pogorârea Duhului Sfânt. Iconografia creştină a valorificat această informaţie acordându-i atenţia care se cuvine certitudinilor.” (Telegraful Român, nr. 29 – 30, 1979, art. “Maica Luminii”).

Deci, tradiţia! (vezi Coloseni 2:4, 8 şi 18).

Învăţătura Bisericii Ortodoxe spune că Maica Domnului s-a suit la cer ca să “treacă la cer pe cei de pe pământ, căci prin ea s-a deschis raiul.” (Acatistul Bunei Vestiri, Icosul 2).

într-un Tropar se cântă: “Firii celei dumnezeieşti ne-am făcut părtaşi prin tine, de Dumnezeu Născătoare, pururea Fecioară.” (Troparele Născătoarei, luni seara). Scriptura însă spune cu totul altceva. (2 Petru 1:4). De cine ascultăm?

învăţătura despre “pururea fecioria” Maicii Domnului n-a fost dogmatizată decât la Sinodul al V-lea ecumenic, ţinut în anul 553, la Constantinopol. (Studii Teologice, 1981, nr. 5 – 6, pag. 330).

Biserica Ortodoxă consideră pe Maica Domnului ca “Eva cea nouă, care a născut Adevărata Lumină.” (Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 56).

“Ea (Maica Domnului) îi creşte în bucurie sfântă şi în nădejde pe fiii luminii: pentru că ei ştiu că în slava ei Maica Domnului este Maica mângâierii şi a rugăciunii neîncetate pentru toţi.” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 84).

Se înţelege de aici că nu Duhul Sfânt creşte pe copiii lui Dumnezeu, ci Maica Domnului. Mare îndrăzneală din partea celor care afirmă aceste lucruri.

Dr. Antonie Plămădeală, episcop, scrie: “Scriptura vorbeşte despre Maica Domnului cu mare economie. În primele secole nici nu se poate vorbi de o teologie mariologică. Şi chiar când începe să se vorbească, se vorbeşte nu despre Maica Domnului pur şi simplu, ci despre Maica Domnului în legătură strânsă cu întruparea Domnului. Însăşi dogma emisă la Efes de Sinodul din anul 431, în realitate este o dogmă hristologică ce avea să pregătească pe cea de la Calcedon din anul 451.

Nimeni n-ar putea susţine că mariologia actuală (în liturghie, cult, devoţiune, teologie) ar fi cea a primelor timpuri. Nimeni n-ar îndrăzni să susţină că apostolii şi sf. părinţi ar fi crezut spre exemplu în Imaculata Concepţie.” (Ca toţi să fie una, pag. 399, 401 -402, Bucureşti, 1979).

În Epistolele sfinţilor apostoli, Maica Domnului nu este amintită nici odată.

Biserica Catolică, în anul 1854 a proclamat dogma “Imaculatei Concepţii” (nepătatei zămisliri), susţinând că Maica Domnului s-a născut fără păcatul originar, şi în 1930 dogma “Înălţării cu trupul a Sfintei Fecioare la cer. (Despre Maica Domnului, născută fără păcat şi ridicată cu trupul la cer, vezi revista: Viaţa Creştină, nr. 15 – 16, pag. 1).

În Cartea Iov 14: 4, citim: “Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.”

 Cât de departe este credinţa ortodoxă şi cea catolică de Noul Testament, de ceea ce ne învaţă însuşi Domnul Isus despre mama Sa!

Tot dr. Antonie Plămădeală, în aceeaşi carte citată mai sus, referindu-se la dogmatizare, scrie: “Dar oare, ştim noi în urma acestor dogmatizări, totul?” înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului este o învăţătură a Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii Catolice, legată de învăţătura Imaculata Concepţie (naşterea fără păcat), despre care Antonie Plămădeală scrie mai departe: “Cineva născut fără păcatul originar trebuie exceptat de la moarte, căci moartea e o consecinţă a păcatului originar… Când începi să greşeşti, antrenezi şi alte greşeli… Ortodocşii cred în mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer.”

 Maica Domnului este după expresia lui Kniazeff, «omniprezentă» în cultul ortodox… Din douăsprezece sărbători împărăteşti, socotite cele mai mari sărbători creştine, cinci sunt dedicate Maicii Domnului.

Multe biserici sunt închinate Maicii Domnului şi icoane ale Maicii Domnului sunt considerate făcătoare de minuni şi locuri de pelerinaj ca spre exemplu Maica Domnului de la Mănăstirea Neamţu, Maica Domnului de la Rarău, etc. Numai icoana Maicii Domnului este făcătoare de minuni, nu şi alte icoane, de exemplu icoana lui Dumnezeu, sau icoana Domnului Isus. (Oare nu-i semnificativ lucrul acesta? n. n.)

Despre rugăciunile la Maica Domnului, A. Plămădeală spune: “Pe Dumnezeu (credincioşii) îl roagă mai sobru, la Maica Domnului vin cu rugăciune mai stăruitoare pentru că ea e din neamul omenesc.”

Mai departe acest autor spune: “…Maica Domnului e de fapt expresia bucuriei întâlnirii umanului cu divinul. Dumnezeu a venit în lume şi S-a făcut om. A venit prin om şi a rămas în om, căci acest Dumnezeu e un Dumnezeu-Om. Şi a venit ca să deschidă calea Omului-Dumnezeu, cale la capătul căreia cea dintâi a ajuns Maica Domnului. Cum? Prin naştere, prin lipsă de păcat…

…Maica Domnului este maica tuturor creştinilor şi îi cheamă să fie una, să fie fraţi aşa cum sunt fiii aceleiaşi mame.”

Ne întrebăm noi, însă: dacă Domnul Isus este numit “Fratele nostru” – după Tatăl Ceresc, care ne-a născut din nou din sămânţa Sa – (Romani 8: 29; Evrei 2:11; Ioan 20:17; Matei 28: 10), de ce mama după trup a Domnului Isus să fie mama noastră, şi nu sora noastră? Singur Dumnezeu este Tatăl nostru. Nu aşa ne învaţă chiar Domnul Isus? (Matei 23: 9).

Cultul Maicii Domnului, cuprinde şi sărbători pentru cinstirea ei, care sunt prilej de manifestare a Bisericii Ortodoxe.

  1. Buna-Vestire, la 25 martie. Este consemnată în sec. al IV-lea, statornicită definitiv în sec. al VII-lea.
  2. Adormirea Maicii Domnului, la 15 august, a început să fie ţinută în sec. al V-lea, iar generalizarea ei şi fixarea datei de 15 august, în anul 582, prin împăratul bizantin Mauriciu (539 – 602).
  3. Naşterea Maicii Domnului, la 8 sept. statornicită la sinodul al III-lea ecumenic (431).
  4. intrarea în Biserică (templu) a Maicii Domnului, la 21 nov. s-a generalizat în sec. al VIII-lea în răsărit, iar în apus la 1375 (Franţa). (România Liberă, 12 dec. 1992, pag. 5; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească).

“Până spre finele sec. al IV-lea, Biserica nu avea o sărbătoare specială pentru Fecioara Măria.” (Rev. Ortodoxia, nr. 4/1982, pag. 601).

Pr. prof. dr. N. C. Buzescu: “Tradiţia este izvorul adevărului divin ca şi viaţa autentică a bisericii. Tradiţia împleteşte ceea ce este logic, demonstrabil, cu ceea ce este metalogic (după sau dincolo de logică, n. n)… Datele istorico-scripturistice sunt foarte sumare, chiar sărace, ce ar putea fi interpretat ca o situaţie minoră a Maicii Domnului în ansamblul vieţii lui Hristos. În schimb, tradiţia Bisericii suplineşte aceste date şi ne furnizează elemente completive de o uimitoare bogăţie în legătură cu persoana Prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, ceea ce denotă că tradiţia are un conţinut revelator mult mai profund decât Sfânta Scriptură.” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 534 – 538, Panagia Theotokos).

În Sfânta Scriptură nu întâlnim termenul “preasfânt” ca nume al lui Dumnezeu sau al Domnului Isus. În Biserica Ortodoxă însă întâlnim acest cuvânt panhagia, “preasfânt” de nenumărate ori dat Maicii Domnului: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.” De ce acest lucru? Este Maica Domnului mai sfântă decât Dumnezeu?

Datoria noastră de creştini (urmaşi ai Domnului Isus Hristos) este supunerea şi ascultarea în tot ce au lăsat scris sfinţii apostoli.

Credinţa adevărată se măsoară cu ascultarea desăvârşită de Cuvântul scris al Noului Legământ (Noul Testament).

Numai ascultătorii de Cuvântul sfânt sunt mântuiţi. Neascultătorii atrag mânia lui Dumnezeu asupra lor.” (Colos. 3:6).

Filotei Sinaitul, scrie: “Căci în nimic altceva nu se află Mântuirea noastră, decât în Hristos Isus.” (Filocalia, IV, pag. 111).

</s™an>

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_iul09.htm

PERSECUȚION

download - Copie - Copie

https://youtu.be/PsQjzokxgVs?t=8

https://youtu.be/PsQjzokxgVs

Dear Ardleean Viorel,
For many years, Boko Haram and Fulani militants have terrorized Christian farming communities throughout Nigeria. The attackers violently sweep into the villages, destroying the families’ farms and displacing them from their land.
In response, ICC has been helping these communities get back on their feet through massive communal farms. By handling the upfront costs of rebuilding the farms, we are helping them get back to the work they love in a dignified manner.
But we are just getting started! If you are interested in supporting our Nigerian brothers and sisters who are still in need, click here to learn more.
Be Blessed,
Jeff King
President of International Christian Concern
Author of Islam Uncensored and The Last Words of the Martyrs
Host of Into the Deep Podcast

Pastorul din India de Nord Bătut puternic de Mobul Extremiștilor

26 august 2020: Pe 21 august, pastorul Prasanna Kumar, al cărui nume a fost schimbat din motive de securitate, a fost atacat și bătut brutal de către naționaliștii hinduși radicali din Uttar Pradesh, India.

MAI MULT

Masjid Sri Sendayan

Dispariția soției unui pastor malasian

29 august 2020: 29.08.2020 Malaezia (Preocuparea creștină internațională) – noiembrie 2016 a fost ultima dată când Ruth Sitepu, un creștin indonezian căsătorit cu un […]

MAI MULT

Militarii burkinabi acuzați din nou de crime extrajudiciare

29 august 2020: 29.08.2020 Burkina Faso (Preocupare creștină internațională) – La sfârșitul lunii iunie a acestui an, doisprezece bărbați ar fi fost arestați de militari […]

MAI MULT

Algeria stabilește data pentru referendumul constituțional

29 august 2020: 29.08.2020 Algeria (Preocupare creștină internațională) – După luni de întârziere din cauza pandemiei, președintele Algeriei a anunțat în cele din urmă că […]

MAI MULT

Poliția a ordonat să asigure securitatea adolescenților creștini răpiți în Pakistan

29 august 2020: 29.08.2020 Pakistan (Preocupare creștină internațională) – Potrivit The Nation, Înalta Curte Lahore a ordonat poliției din Pakistan să […]

MAI MULT

CPI trimite o scrisoare președintelui algerian pentru a redeschide bisericile închise

28 august 2020: 28/08/2020 Washington DC (International Christian concern) – International Christian Concern a trimis recent o scrisoare deschisă președintelui Tebboune din Algeria […]

MAI MULT

 POVESTEA PREZENTATĂ

 Straturile de persecuție ale Pakistanului: Constituția

28 august 2020: Persecuția creștinilor din Pakistan este severă și complexă. Zilnic, creștinii pakistanezi sunt tratați ca cetățeni de clasa a doua pur și simplu datorită identității lor religioase.

MAI MULT

Vezi mai mult

Doamne, Învață-ne să lucrăm Învățând din lucrarea lui Hristos

download - Copie - Copie

Articol de   David Mathis

Editor executiv, desiringGod.org

O viață umană în toate turnurile Scripturilor deasupra celorlalte. Toți cei care au venit înainte l-au anticipat și toți cei care urmează după orientarea către el. Și datorită schițelor biografice găsite în cele patru Evanghelii ale Noului Testament, știm mai multe detalii despre viața de zi cu zi a lui Isus decât orice altă figură biblică.

Moise și David, și Petru și Pavel, care amândoi au scris multe și au scris multe despre ei, nu sunt dezvăluiți cu aceeași bogăție, profunzime și detaliu ca Hristos. Și din motive întemeiate. Nimeni nu se compară cu Dumnezeu însuși care locuiește printre noi în sufletul și corpul deplin uman. Și nimeni nu a îndeplinit munca pe care a îndeplinit-o.

„Evangheliile ne arată doar un om care lucra, dar și unul care nu lucra numai”.

Toate cele patru relatări sunt Evanghelii , conducând spre ultima sa săptămână, arestarea sa, procesul său, moartea sa, lunga pauză a Sâmbetei Sfinte și apoi, în sfârșit, învierea sa. Așadar, în calitate de cititori atenți ai Evangheliilor, avem grijă să adunăm detalii despre viața lui Isus și să le dezlănțuim de unde mergea întreaga sa viață. Cu toate acestea, avem mai multe de învățat din viața lui Hristos decât evenimentele din ultima săptămână a lui (care cuprind mai puțin de jumătate din Evanghelii). O temă, pronunțată în special în Evanghelia după Ioan, este ceea ce am putea vedea ca „etica de lucru” a lui Hristos.

Isus a lucrat

Observați, mai întâi, că Isus a lucrat – și luați în considerare ce a vrut să spună prin muncă, mai degrabă decât ceea ce am putea presupune. În noaptea înainte de a muri, s-a rugat Tatălui său, în timp ce oamenii săi ascultau: „Te-am proslăvit pe pământ, după ce am împlinit lucrarea pe care mi-ai dat-o să fac ” (Ioan 17: 4). Într-un anumit sens, întreaga sa viață a fost o singură operă – am putea spune „opera vieții”. A avut o chemare și o comisie. Tatăl său ia dat de lucru. Și acest lucru a fost bun – o binecuvântare, nu un blestem.

Isus nu a lăudat această lucrare. În schimb, a experimentat un fel de satisfacție în realizarea lucrărilor pe care Tatăl său i le-a atribuit. De fapt, sufletul său s-a hrănit cu îndeplinirea lucrării Tatălui său, în timp ce a mărturisit stând lângă fântână în Samaria. „Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis și să-mi îndeplinesc lucrarea ” (Ioan 4:34).

Isus vorbește, de asemenea, în Ioan 9 despre timpul de păstrare a unei astfel de vieți. Aici sună ca rugăciunea lui Moise pentru „să ne învețe să ne numărăm zilele” (Psalmul 90:12) și îndemnul lui Pavel pentru „[să] folosim cel mai bine timpul” (Efeseni 5: 15-16). „Vine noaptea, când nimeni nu poate lucra”, spune el, știind că „trebuie să lucrăm lucrările Celui care m-a trimis cât este ziua” (Ioan 9: 4). A avut un anotimp desemnat al vieții pământești. Veșnicia avea să vină, dar deocamdată era pe ceas. El a avut de lucru pentru a realiza. „Atâta timp cât eu sunt în lume, eu sunt lumina lumii” (Ioan 9: 5). El chiar a „lucrat” în Sabat sau cel puțin a fost acuzat de asta. Și el a răspuns acuzației nu spunând că nu lucrează, ci că „Tatăl meu lucrează până acum și eu lucrez” (Ioan 5:17).

El nu a lucrat doar

Evangheliile nu ne arată doar un om care a lucrat, ci și unul care nu a lucrat doar . Viața lui a fost mai mult decât munca sa . S-a odihnit și s-a retras și și-a chemat ucenicii obosiți să se odihnească cu el. Când s-au întors de la însărcinarea lor și „i-au spus tot ce au făcut și învățat” (și învățarea, făcută bine, poate fi o muncă grea), le-a spus:

„Pleacă de unul singur într-un loc pustiu și odihnește-te un timp”. Căci mulți veneau și plecau și nici nu aveau timp liber să mănânce. Și au plecat în barcă într-un loc pustiu de la sine. (Marcu 6: 30–32)

Isus a dormit și el . Poate că a stat toată noaptea să se roage înainte de a-și alege doisprezece și a pierdut somnul pentru a se ruga în grădină, dar acestea au fost împrejurări neobișnuite. El a dormit în pace pe o corabie aruncată de furtună până când discipolii săi l-au trezit frenetic și, ca mare împlinire personală a Psalmilor, nu a disprețuit înțelepciunea lui Solomon din Psalmul 127: 2,

Degeaba te ridici devreme
și mergi târziu să te odihnești,
mâncând pâinea trudei neliniștite;
căci dă somnului iubit.

Ceea ce lucrarea Lui a îndeplinit

Că Iisus a lucrat (și nu a funcționat doar ) este destul de simplu, dar ce a însemnat lucrarea sa?

O mare parte din ceea ce avem din Evanghelii despre lucrarea sa provine din propria sa gură. În primul rând, el era conștient de faptul că lucrarea sa dădea mărturie Tatălui său. Într-adevăr, lucrarea sa de viață a fost să-l glorifice pe Tatăl său, să-l facă cunoscut cu adevărat și admirat în mod corespunzător (Ioan 17: 4, 6, 26).

„Fiecare indicație pe care o avem despre viața și slujirea lui Isus este că el a fost (și a fost cunoscut ca) lucrător, nu idil.”

Iar lucrările lui Isus au demonstrat că Tatăl la trimis. „Lucrările pe care Tatăl mi le-a dat să le îndeplinesc, însăși lucrările pe care le fac, mărturisesc despre mine că Tatăl m-a trimis” (Ioan 5:36; de asemenea, Ioan 10:25, 32). Nu doar că a fost trimis ca un simplu om. Modul în care a învățat (cu autoritate, Matei 7:29; Marcu 1:22, 27; Luca 4:32; Ioan 7:17), și minunile pe care le-a făcut, au arătat că este mai mult decât un profet – spre aproape nespus adevăr că acesta este Dumnezeu însuși.

Chiar dacă nu mă credeți, credeți lucrările, ca să știți și să înțelegeți că Tatăl este în mine și eu sunt în Tatăl . (Ioan 10:38)

Nu crezi că sunt în Tatăl și Tatăl este în mine ? Cuvintele pe care vi le spun nu vorbesc pe propria mea autoritate, ci Tatăl care locuiește în mine își face lucrările. Crede-mă că sunt în Tatăl și Tatăl este în mine , sau altfel credeți din pricina lucrărilor în sine . (Ioan 14: 10–11)

Lucrările sale, interpretate în lume cu cuvinte și mâini umane, au arătat cine era și a cui era – la fel cum cei care l-au respins au arătat prin lucrările lor cine a fost tatăl lor (Ioan 8: 38-41).

Industrie Frenzy

Fiecare indiciu pe care îl avem despre viața și slujirea lui Isus este că el a fost (și a fost cunoscut ca) muncitor, nu minunat. Nu numai că a lucrat în obscuritate ca meserias timp de treizeci de ani, sprijinindu-și familia ca om al casei după moartea lui Iosif, dar tenorul slujirii sale era unul de energie și industrie, nu de lene sau letargie. Viața lui nu a fost lipsită de oboseală (Ioan 4: 6); nici nu a fost fără odihnă fizică și retragere spirituală (Marcu 6:31). El nu s-a gândit la lucrarea sa ca a lui, ci ca a Tatălui său. Și, de dragul credinței oamenilor pe care i-a dat-o Tatăl său, el a cheltuit energia pe care Dumnezeu i-a acordat-o, zi de zi, pentru a-și îndeplini chemarea.

Avem impresia clară din Evanghelii că era ocupat. Era foarte solicitat. Zilele lui au fost lungi. Cu toate acestea, nu avem niciodată sentimentul că era neliniștit sau frenetic (chiar și atunci când un tată disperat încearcă să-l îndepărteze pentru a salva o fiică pe moarte, Marcu 5: 22–36). Viața lui era ocupată, dar nu grăbită.

Știa chemarea lui și se dădu singur. Nu fără somn sau timp liber, dar nu trăia să se odihnească.

Lucrăm pentru bine

Pentru cei dintre noi care îl pretind ca Domn, este îngrijorător să ne dăm seama că Isus ne numește de mai multe ori „lucrători” (Matei 20: 1, 2, 8, 14). Nu numai că a spus că Evanghelia „muncitorul își merită salariul” (Luca 10: 7; Matei 10:10), ci ne-a instruit, ca lucrători ai săi, să ne rugăm pentru mai mult:

Recolta este abundentă, dar muncitorii sunt puțini; rugați-vă deci cu stăruință Domnului secerișului pentru a trimite muncitori în recolta lui. (Matei 9: 37–38; Luca 10: 2)

Isus ne cheamă să lucrăm , să cheltuim energie și efort, pentru binele altora. Aceasta este ceea ce face ca actele noastre să fie bune : că munca noastră este bună pentru alții , nu doar pentru sine. „Lăsați-vă lumina să strălucească înaintea altora, pentru ca ei să vadă faptele voastre bune și să dea glorie Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5:16).

Învățăm limite umile

În Hristos lucrăm, dar învățăm rapid și recunoaștem cu bucurie limitele muncii noastre. Învățăm, împreună cu Petru, că cuvântul lui Hristos este eficient într-un mod în care lucrarea noastră nu este. „Maestre, ne-am chinuit toată noaptea și nu am luat nimic! Dar la cuvântul tău voi lăsa mrejele ”(Luca 5: 5). Munca noastră în această lume depinde de faptul că lucrarea sa este cu adevărat rodnică și de valoare durabilă.

De fapt, în anumite perioade și moduri, nostru nu funcționează ( la fel ca în îndreptățirea numai prin credință) este o modalitate de a accentua furnizarea și să lucreze pentru noi (Romani 4: 5) a lui Hristos. Există un timp pentru a fugi, în harul său, cu propriile noastre picioare pentru eliberarea din Egipt și un timp pentru a ne lăsa înapoi „și a vedea mântuirea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru tine. . . . Domnul va lupta pentru tine și nu trebuie decât să taci ”(Exod 14: 13-14). Munca noastră este rod. Opera sa este rădăcină. În partea de jos, suntem ca niște crini de câmp care „nici nu trudesc, nici nu se învârtesc”, spune Isus, „totuși vă spun, chiar și Solomon în toată slava Sa nu a fost îmbrăcat ca unul dintre aceștia” (Matei 6: 28-29; Luca 12:27).

„Isus a primit un apel și s-a dat pe el însuși. Nu fără somn sau timp liber, dar nu a trăit ca să se odihnească ”.

Fundamentul eticii muncii lui Isus ca exemplu pentru noi este unicitatea lucrării sale pentru noi . Punctul culminant al lucrării sale a fost moartea și învierea sa pentru păcătoși într-un mod pe care nu-l putem imita. Există un curs finalizat (Luca 13:32), o lucrare unică terminată (Ioan 19:30), o lucrare inimitabilă pe care nu îndrăznim să o înlocuim cu a noastră. Hristos ne cheamă într-adevăr să fim lucrători, dar nu în primul rând. Și când ne cheamă pe câmpuri, ne invită la un fel de odihnă:

Vino la mine, toți cei care muncesc și sunt grei, și eu îți voi da odihnă. Ia-mi jugul asupra ta și învață de la mine, căci sunt blând și cu suflet slab și vei găsi odihnă pentru sufletele tale. Căci jugul meu este ușor și povara mea este ușoară. (Matei 11: 28-30)

Nu înțelegeți greșit. El nu ne cheamă doar în odihnă. Dar într-un fel de muncă, în el, aceasta este adevărata odihnă – într-un fel de odihnă în care primim jugul și povara lui , și totuși sunt ușoare și ușoare . În timp ce el însuși lucrează atât de sârguincios, este blând cu noi și cu o inimă modestă.

Deci, munca în care intrăm, în slujba lui, este o lucrare umilă. Recunoaștem și recunoaștem, oricât de pionier și întreprinzător ar părea lucrarea noastră, că acolo unde contează cel mai mult, construim pe lucrarea și secerăm secerișul altora – mai întâi Hristos însuși, și, de asemenea, semenii noștri din el. „Te-am trimis să culegi ceea ce nu ai muncit”, le spune ucenicilor săi. „Alții au muncit, iar voi ați intrat în munca lor” (Ioan 4:38).

Cu smerenie, nu ne prefacem că începem munca regatului de la zero, o pretindem ca pe a noastră și ne facem eroi. Mai degrabă, Dumnezeu ne cheamă să construim pe muncile credincioase ale altora. Munca noastră nu este un tribut adus măreției noastre. Cu smerenie, îmbrățișăm contextul în care ne cheamă Dumnezeu și ne străduim cel mai bine să construim, pentru a face următorii pași modesti.

Cum lucrăm

În cele din urmă, ce ne poate învăța viața și lucrarea lui Hristos pentru modul în care trebuie să lucrăm?

În primul rând, suntem proprii că lucrarea noastră și darul (harul) lui Isus nu sunt în contradicție. Muncim pentru că el lucrează . „Cine face ceea ce este adevărat iese la lumină, astfel încât să se vadă clar că lucrările sale au fost realizate în Dumnezeu ” (Ioan 3:21), adică în „puterea pe care Dumnezeu o oferă” (1 Petru 4 : 11). Lucrările noastre, dar realizate în lucrarea lui Dumnezeu.

Și cu greu putem spune destul despre ce înseamnă pentru noi, în Hristos, să avem Duhul Său Sfânt . De fapt, Isus ne împuternicește să facem „lucrări mai mari”, într-un anumit sens, decât a făcut-o pentru că merge la Tatăl său pentru a ne trimite Duhul său . „Cu adevărat, vă spun cu adevărat, cine crede în mine va face și lucrările pe care le fac; și va face lucrări mai mari decât acestea, pentru că mă duc la Tatăl ”(Ioan 14:12).

Apoi, el ne învață să căutăm răsplata , așa cum a făcut el însuși (Evrei 12: 1-2). După cum ne amintește apostolul Pavel, în contextul „muncii din greu”, Iisus însuși a spus: „Este mai binecuvântat să dai decât să primești” (Fapte 20:35). El nu numai că a spus-o, ci a trăit-o și o laudă. Învățăm să îmbrățișăm costurile muncii grele, privind peste frecare și bariere în acest moment, spre binecuvântarea viitoare.

În lucrarea Lui

În Hristos, lucrăm – și facem acest lucru în propria sa energie . Nimeni nu a modelat acest lucru ca Paul. Sau a vorbit despre asta la fel de des ca Pavel. Există o putere în Hristos în care ne cheamă să lucrăm. Hristos însuși a fost sursa puterii lui Pavel: „Îi mulțumesc celui care mi-a dat putere, Hristos Isus Domnul nostru” (1 Timotei 1:12). Deci, Pavel îi scrie protejatului său: „Copilul meu, fii întărit de harul care este în Hristos Isus” (2 Timotei 2: 1). Și către Efeseni, „Fiți puternici în Domnul și în puterea puterii Lui” (Efeseni 6:10). Iar Filipienilor mărturisește: „Eu pot face toate lucrurile prin intermediul Celui care mă întărește” (Filipeni 4:13).

Nu doar o putere în Hristos, ci o putere a lui Hristos . Isus, Omul-Dumnezeu, își dă propria energie divino-umană prin Duhul său pentru a ne împuternici lucrarea. Când Pavel se descurcă , așa cum spune în Coloseni 1:29, „se luptă cu toată energia [lui Hristos] pe care o lucrează cu putere în mine.”

Deci, în Hristos, și pentru el și prin el, lucrăm și facem acest lucru într-o putere pe care Hristos însuși o oferă. Pentru justificare înaintea lui Dumnezeu, ne depunem eforturile și, în viața creștină de zi cu zi, luăm energia omului Dumnezeu însuși și mergem. Pentru că „noi suntem manopera Lui, creați în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să mergem în ele” (Efeseni 2:10).

David Mathis ( @davidcmathis ) este editor executiv pentru desiringGod.org și pastor la Cities Church din Minneapolis / St. Paul. Este un soț, tată de patru ani și autor al „ Habits of Grace: Bucurându-L pe Isus prin intermediul Disciplinelor spirituale .

https://www.desiringgod.org/articles/lord-teach-us-to-work?

Nu mai sunt eu Cine mama / Unirea cu Hristos (și copiii mici)

download - Copie

Articol de 

Colaborator invitat

Ca mame, zilele noastre sunt adesea pline de neașteptate și haotice.

Jonglăm mai multe sarcini și cerințe, în timp ce încercăm să anticipăm și să prevenim următoarea catastrofă înainte de a se întâmpla – pentru cei care urmăresc vizitele în camera de urgență, știți ce vreau să spun. Magazinele noastre personale de cunoștințe, răbdare și forță sunt deseori întinse peste capacitate. Cererile asupra atenției noastre sunt neîncetate. La sfârșitul zilei, ne simțim obosiți și cheltuiți. Și mergem la culcare știind că mâine va fi mult ca azi.

În mijlocul zilelor aglomerate, ne poate fi ușor să căutăm ajutor și să sperăm mai întâi de la lucrurile create, mai degrabă decât de la Dumnezeu. Este ușor să apelezi la înlocuitori pentru a oferi liniște și confort în haos. S-ar putea să ne distragem atenția cu confortul pe termen scurt, parcurgându-ne prin rețelele de socializare, sărbătorind o delicatese preferată, căutând online soluții la problemele noastre sau numărând, pur și simplu, orele până la sfârșitul zilei.

Dragă mamă care se luptă, există un magazin bogat de ajutor și speranță pentru noi și nu are rădăcini în conforturi sau plăceri pe termen scurt. Nu se găsește în distrageri. Puterea, rezistența și bucuria noastră pot fi zilnic și riguros înrădăcinate în cine este Hristos pentru noi și cine suntem în El.

Noi mama ca regine

Doctrina unirii cu Hristos este unul dintre acele adevăruri fundamentale pe care adesea le trecem cu vederea, sau dacă o recunoaștem, nu reușim să înțelegem semnificația ei. Știm că este adevărat și că avem nevoie de el, și cu toate acestea, mulți dintre noi, dacă suntem sinceri, ne luptăm să experimentăm cu adevărat sau să aplicăm unirea noastră cu Hristos.

„Unirea noastră cu Hristos nu este doar un sentiment sau o învățătură pe care să o acordăm; este o realitate. Noi suntem ai lui, iar el este al nostru. „

Când Iisus Hristos a venit pe acest pământ, a luat trup uman și a trăit în lumea noastră căzută. El simpatizează suferința și slăbiciunea noastră. El a trăit viața perfectă pe care noi nu am putut să o trăim și a murit moartea pe care o merităm. Prin darul credinței în cine este Hristos și în ceea ce a făcut El, suntem acum uniți cu el. După cum scrie apostolul Pavel, „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos care trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine pentru mine ”(Galateni 2:20). Dumnezeu ne privește și ne vede alături de Hristos și de dreptatea Lui. Tot ce are Isus și tot ce este el este acum al nostru, așa cum suntem ai lui.

În lucrarea lui Luther Cu privire la libertatea creștină , el descrie această unire prin ilustrația unui rege care alege să se căsătorească cu o prostituată. Prin uniunea lor de căsătorie, prostituata devine regină și tot ce aparține regelui devine al ei. Ea este deodată regalitate; cârpele ei murdare sunt înlocuite cu haine regale. Nu numai asta, dar regele și-a asumat și și-a asumat toate nelegiuirile și datoriile sale ca ale sale. După cum scrie Luther ,

Hristos, acel soț bogat și evlavios, ia ca soție o prostituată nevoiașă și impioasă, răscumpărând-o de toate relele ei și aprovizionând-o cu toate lucrurile sale bune. Este imposibil acum ca păcatele ei să o distrugă, deoarece au fost puse asupra lui Hristos și înghițite în el și din moment ce ea are în Soțul ei Hristos o neprihănire pe care o poate pretinde ca a ei și pe care o poate înființa cu încredere. împotriva tuturor păcatelor ei, împotriva morții și a iadului, spunând: „Dacă am păcătuit, Hristosul meu, în care cred, nu a păcătuit; toate ale mele sunt ale lui și toate ale lui sunt ale mele. ”

Unirea noastră cu Hristos nu este doar un sentiment sau o învățătură la care să fim de acord; este o realitate. Suntem sinceri și profund uniți cu Mântuitorul nostru. Noi suntem ai lui, iar el este al nostru.

Născând în victoria altuia

Rankin Wilbourne explică unirea cu Hristos astfel: „Când suntem în Hristos, fiecare parte a vieții lui Hristos, nu numai moartea sa, are o semnificație pentru noi. Ne împărtășim viața și ascultarea, moartea și învierea lui, chiar ascensiunea lui! Participăm la victoria altuia ”( Unirea cu Hristos , 45).

„Hristos este pentru tine tot ceea ce nu poți fi pentru tine. El este sursa și izvorul tuturor celor de care aveți nevoie. ”

De-a lungul scrisorilor sale, Pavel folosește expresia „în Hristos” pentru a descrie unirea noastră. „În Hristos” suntem îndreptățiți, adoptați, sfințiți și proslăviți (1 Corinteni 1:30; 2 Corinteni 5:17). Experimentăm realitatea acestei uniri prin intermediul Duhului lui Hristos care trăiește în noi. În seara înainte ca Iisus să fie trădat, el le-a promis ucenicilor că Duhul va veni și va trăi în ei. De fapt, el a spus că este bine să le lase deocamdată, pentru ca Duhul să poată veni (Ioan 16: 7).

Duhul Sfânt este avansul, promisiunea și sigiliul că aparținem lui Hristos (Efeseni 1: 13-14). Experimentăm părtășia cu Dumnezeu prin Duh. El este Mângâietorul și Avocatul nostru. El ne încurajează, ne condamnă, ne învață și mijlocește pentru noi. Acum trăim, și mamă, prin Duh și nu prin carne (Romani 8: 9).

Unirea în viața maternității

Ce legătură are unirea cu Hristos cu viața de mamă? Cum se intersectează cu viața noastră de zi cu zi și ne dă speranță în timp ce ne străduim să ne iubim copiii?

Când îți schimbi al doisprezecelea scutec pentru ziua respectivă și simți că nu ai realizat nimic altceva, îți poți aminti că ești unit cu Hristos. Dacă mamei cu suflet, cu privire la Domnul, știind că vei primi recompensa de la el, părinția ta îi aduce glorie (Coloseni 3: 23-24). Când lucrezi pentru gloria și lauda lui Hristos, oricât de aparent menționantă sau repetitivă este lucrarea ta, nu este niciodată irosită. Prin lucrarea perfectă a lui Hristos în numele vostru, munca voastră este sfințită înaintea lui Dumnezeu. El vede dragostea voastră autentică, plină de Duh și grija pentru copiii voștri și este slăvit de aceasta (1 Corinteni 10:31; 16:14).

Când simți un eșec ca mamă, deoarece copilul tău a avut o mulțumire pe podeaua magazinului local și toată lumea s-a întors și s-a uitat fix la tine, poți să-ți amintești că performanța copilului tău nu este ceea ce îți dă viața sensul și scopul. Valoarea și valoarea ta nu se bazează pe cât de bine te mamești sau pe cât de bine se comportă copiii tăi. Se găsește, prin credință, în cine este Hristos pentru voi și în voi (Galateni 2:20; Efeseni 1: 4-5).

Când păcătuiești ca mamă , când răspunzi copiilor cu nerăbdare sau mânie, amintește-ți că prin unirea ta cu Hristos, Dumnezeu își acceptă moartea pentru păcatul tău. „Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios și doar pentru a ne ierta păcatele noastre și pentru a ne curăța de orice nelegiuire” (1 Ioan 1: 9). Prin unirea voastră, aveți și Duhul Său trăind și lucrând în interiorul vostru, rafinându-vă păcatul și transformându-vă în chipul lui Hristos. El va termina ceea ce a început și te va pregăti pentru ziua lui Hristos Isus (Filipeni 1: 6).

Când vă simțiți slabi, neajutorați sau insuficienți , amintiți-vă unirea voastră cu Hristos, care este înțelepciunea întrupată (Coloseni 2: 3). El este puterea ta. Hristos este pentru tine ceea ce nu poți fi pentru tine. El este sursa și izvorul tuturor celor de care aveți cu adevărat nevoie (2 Petru 1: 3). Strigați-l după ajutor și speranță. Caută-i înțelepciunea. El este suficient.

Când copiii tăi se maturizează și devin mai puțin dependenți de tine și începi să te simți inutil, amintește-ți că în Hristos ai fost creat pentru fapte bune înainte de începerea timpului (Efeseni 2:10). Dumnezeu are sarcini importante și necesare pentru tine în acest nou sezon. Este posibil ca acele fapte bune să fi fost concentrate mai mult asupra copiilor tăi o perioadă, mai ales când erau mici, dar el te va folosi în altă parte. Prin unirea ta cu Hristos, El va aduce roade în tine pentru scopurile sale bune (Ioan 15: 5).

Mamele, zilele noastre sunt adesea pline de provocări care ne întind și ne testează, dar nu suntem singuri. Suntem uniți prin credință cu Isus. Amintiți-vă acea unire. Îndepărtați-vă de el, trageți putere de la el și bucurați-vă de el.

Christina Fox ( @christinarfox ) este scriitoare, vorbitoare de retrageri și conferințe și autoră a mai multor cărți, inclusiv Idoli de inimă de mamă și Speranță suficientă: meditații evanghelice și rugăciuni pentru mame . Puteți găsi mai multe dintre scrierile sale pe site-ul ei web .

 

https://www.desiringgod.org/articles/no-longer-i-who-mother?

Cum mă pot recupera dintr-o tragedie insuportabilă?

download - Copie - Copie

Episodul 1518 28 august 2020

Interviu cu  John Piper

Fondator și profesor, desiringGod.org

Transcriere audio

Fiind 28/8, pare potrivit să înregistrăm un episod despre suferință, în cinstea prețioasei adevăruri la care ne agățăm în Romani 8:28. Cu siguranță nu este greu să găsești un astfel de e-mail: mii de oameni ne trimit un e-mail din cea mai tragică durere pe care au experimentat-o ​​vreodată. Este un regret că nu putem răspunde la fiecare dintre aceste e-mailuri. Mi-aș dori să putem. Putem răspunde la acest e-mail de la un ascultător de podcasturi, o femeie spartă. „Pastor John, am nevoie de ajutorul tău. În mod tragic, în 2007, m-am întors și l-am ucis pe nepotul meu de 18 luni cu o mașină. Am fost devastat. Rămân devastat. Ziua aceea m-a schimbat. Am fost cândva director de biserică pentru copii și profesor de școală duminicală. Nu mai servesc. Treisprezece ani mai târziu, cu greu pot conduce fără să plâng. Vina pe care o simt pentru nepotul meu este mai mare decât vina pe care o simt pentru că nu i-am slujit lui Dumnezeu. Oamenii spun că ar trebui să fiu fericit; este într-un loc mai bun. Sau spun că Dumnezeu i-a cruțat o viață proastă – că știa că nepotul meu va merge pe un drum prost. Ce spui? Ce m-ar face fericit din nou, slujind din nou lui Dumnezeu și în pace fără nepotul meu? După toți acești ani, mă puteți ajuta? ”

Dacă pot fi de ajutor după tot acest timp, treisprezece ani, va depinde dacă Duhul Sfânt are plăcerea de a lua ceea ce spun și de a face miracolul – minunea continuă – că în mine, cu siguranță nu sunt în stare să fac. Așadar, cuvintele mele, acum, când voi vorbi, despre care m-am rugat, vin în speranța că va exista o atingere a lui Dumnezeu și o minune săvârșită prin ele, care, în sine, nu s-ar putea întâmpla niciodată.

Prin multe pericole

Acum, înainte de a-i indica prietenului nostru trei considerații biblice, permiteți-mi să spun un cuvânt despre Romani 8:28 aici, în luna a opta și a douăzeci și opt a anului 2020.

Fluxul de gândire din Romani 8 este următorul: „Știm că pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu toate lucrurile lucrează împreună pentru bine, pentru cei care sunt chemați conform scopului său” (Romani 8:28). Apoi săriți câteva versete și citiți,

Cine ne va despărți de dragostea lui Hristos? Oare va fi necazul, sau necazul, sau persecuția, sau foametea, sau goliciunea, sau pericolul, sau sabia? [Și ați putea adăuga „sau să vă alergați peste propriul nepot”.] După cum este scris,

     „De dragul tău suntem uciși toată ziua;
suntem considerați ca niște oi de sacrificat ”. (Romani 8: 35–36)

„Unele dizabilități sunt fizice, altele sunt mentale, iar altele sunt emoționale și spirituale.”

Iar Pavel răspunde la acea litanie a ororilor care se întâmplă poporului lui Dumnezeu: „Nu, în toate aceste lucruri suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37). Nu în loc de , ci „ în toate aceste lucruri suntem mai mult decât cuceritori prin cel care ne-a iubit”. Deci, este absolut crucial, de fiecare dată când cităm Romani 8:28, că ne dăm seama că versetul nu ne scutește pe creștini suferință, foamete, goliciune, pericol, ci mai degrabă ne face inseparabile de Hristos în aceste mizerii – în ele .

Aceasta este lămurirea pe care trebuie să o ținem întotdeauna în fața noastră: Romani 8:28 nu este o promisiune de evadare din nenorocire, ci o promisiune de a fi păstrați de amăgire, necredință și distrugere în ea și că, în timp util, Dumnezeu o realizează pentru binele nostru .

Trei modalități de a continua

Acum, iată trei considerații pe care aș dori să le ia în considerare prietenul nostru rănit – încă rănit după treisprezece ani.

1. Trăiește cu durerea.

Când Isus a intrat în viața lui Pavel pe drumul Damascului, el a spus: „Saul, Saul, de ce mă prigonești?” (Fapte 9: 4). La început, Pavel habar nu avea ce înseamnă asta. „Îl persecutăm pe Iisus, Domnul înviat al universului? Nici nu cred că exiști! ” Luca tocmai spusese mai devreme trei versete despre ceea ce implica persecuția lui Pavel: „Saul [încă] respira amenințări și omor împotriva discipolilor Domnului” (Fapte 9: 1). Se evidențiază două cuvinte: crimă și liniște .

Și noi și Noël tocmai am citit devoții noaptea trecută, de altfel, în Faptele Apostolilor 26:10, unde Paul folosește pluralul pentru decesele în care fusese implicat. Nu mai observasem acest plural înainte, dar aici, în Fapte 9, spune el încă respiră crimă, adică „am făcut parte din uciderea lui Stephen și încă fac același lucru în drumul meu spre Damasc”. A fost un ucigaș creștin. Și pe drumul Damascului, Isus i-a spus că nu este doar un ucigaș creștin; a fost un ucigaș al lui Hristos. „Mă persecuți – Isus. Îmi atingi urmașii, mă atingi. Îi închizi, mă închizi. Le ucizi, mă ucizi pe mine. ”

„Durerea și pierderea ta nu sunt o boală care se vindecă; sunt o amputare care produce o șchiopătare pe tot parcursul vieții. ”

Și din 1 Timotei 1:15 și 1 Corinteni 15: 9 se pare că Pavel nu a uitat-o ​​niciodată. Nu a încetat niciodată să simtă înțepătura, groaza, de a fi un ucigaș creștin și un ucigaș Hristos. El nu a vrut să fie un ucigaș al lui Hristos, ci a vrut să fie un criminal creștin. Și iată-l acum la sfârșitul vieții sale în 1 Timotei, spunând că încă o simte: se simte ca cel mai important păcătos; el se numește „cel mai de seamă” sau „șeful păcătoșilor” pentru că, potrivit 1 Corinteni 15: 9, el a persecutat și ucis pe creștini și, prin ei, pe Domnul însuși.

Acum, ideea mea nu este că alerga peste propriul tău nepot este ca și cum ai ucide creștini intenționat sau ai ucide pe Hristos din greșeală. Ideea mea este aceasta: iată ceva atât de oribil în viața lui Paul, în fundalul său, încât a făcut asta niciodată, niciodată nu a încetat să-l ia în considerare. Nu a depășit niciodată. Nu a încetat niciodată să se gândească la asta și la implicațiile sale; nu a încetat niciodată să joace vreun rol emoțional în viața lui.

Așadar, sugerez că calea de urmat nu trebuie căutată mai ales în uitarea – sau, Doamne interzicerea, minimizarea – groazei, ci, de fapt, amintind, deținând, găsind modul supranatural al lui Pavel de a trăi cu durerea și greșeala care a fost făcut, în așa fel încât să nu paralizeze slujirea, ci misterios, dureros – chiar frumos – o adâncește. Citiți contextul din 1 Timotei 1:15 și meditați la această posibilitate. Asta e prima mea observație.

2. Purtă cu handicapul.

Iată-l pe al doilea și rezultă din primul: poate că Domnul te cheamă să te gândești la această tragedie și la efectul ei nu ca o rană care trebuie vindecată, ci ca o dizabilitate de suportat. Unele dizabilități sunt fizice: Iacob s-a luptat cu Dumnezeu, Dumnezeu și-a scos șoldul și a umblat șchiopătat pentru tot restul vieții, ca un memento inevitabil al întâlnirii sale cu Dumnezeu (Geneza 32: 24-25).

Unele dizabilități sunt mentale, iar altele sunt emoționale și spirituale. Și s-ar putea să vă ajute dacă mentalitatea voastră trece de la a trece dincolo de durere, dincolo de remușcare, dincolo de memoria oribilă și vie – de a trece dincolo de toate acestea – la recunoașterea prezenței continue a durerii, a remușcărilor, a memoriei, așa cum a fost transformată miraculos de la un minister care paralizează realitatea într-o realitate de aprofundare, de înmuiere a ministerului, de abilitare a ministerului.

Gândiți-vă la oamenii care înalță pe Hristos, pe care îi cunoașteți, care au un handicap profund. Cu toții ne-am putea gândi probabil la unul sau doi sau trei. Și poate au acest handicap din cauza unui accident fără minte. Și printr-un miracol al harului suveran, au transformat acea dizabilitate care distruge viața într-o slujire a harului care dă viață, putere-în-slăbiciune. Aceasta este a doua observație a mea: o modificare a mentalității.

3. Îmbrățișați bucuria cu inimă spartă.

Și acum, în sfârșit, a treia observație, care rezultă din aceasta și, într-un anumit sens, este o extensie a primelor două. Cu siguranță, una dintre marile piedici pentru a sluji în urma unei asemenea calamități de nedescris este simțul profund că, dacă mă bucur sau dacă mă bucur de o slujire, voi trata, prin acea bucurie, prin acea bucurie, să tratez moartea nepotului meu cu lipsă de respect; Prin acea bucurie, voi reduce la minimum groaza faptei și pierderea pentru familie. Așadar, stă peste tine un sentiment că nu îndrăznești să te întorci la nicio formă de normalitate, ca să nu faci lumină din ceea ce se simte infinit de greu.

Iată ce sugerez: că minimizarea nu se va întâmpla după treisprezece ani cu tine; nu este. Vocea a treisprezece ani de întristare și paralizie ministerială este să vă arate că aveți un handicap pe care nu îl veți lăsa niciodată în urmă. Niciodată nu vei deveni ciudat despre asta. Nu vei deveni niciodată frivol în privința asta. Niciodată nu veți deveni tare față de asta. Nu vei deveni niciodată indiferent față de acel moment îngrozitor și de acea pierdere nemăsurată. Nu vei face. Nu o vei face .

„Pavel a găsit un miracol al harului pentru a transforma greutatea dureroasă și emoțională a trecutului său”.

Sugerez că durerea și pierderea nu sunt o boală care se vindecă; sunt o amputare care produce o șchiopătare pe tot parcursul vieții: nu vei rula niciodată la fel. Și acea șchiopătare, sugerez eu, este capacitatea miraculoasă de a sluji altor oameni cu un fel de bucurie (marcați acest cuvânt: un fel de bucurie), un fel de speranță și un fel de pace pe care doar o persoană o poate avea cine a băut această ceașcă amară pe care ai băut-o tu. Va fi unic pentru tine: felul tău particular de bucurie, speranța ta, pacea ta.

Ce a vrut să spună Pavel când a spus în 2 Corinteni 6:10 că și-a îndeplinit slujirea „ca întristat, dar totdeauna bucuros”? Ar putea fi acea parte din povestea pe care Pavel a purtat-o ​​cu el tot timpul a fost amintirea că el a fost un ucigaș al lui Hristos, întrucât, într-adevăr, toți suntem într-un singur sens ucigași ai lui Hristos?

Oricare ar fi fost întristarea (și, oh, câte motive a avut Pavel să fie întristat), ceea ce contează cel mai mult este că Pavel a găsit un miracol al harului pentru a transforma greutatea emoțională și dureroasă a trecutului său dintr-o memorie paralizantă a slujirii într-o putere de aprofundare a slujirii , chiar și cu un fel de bucurie care era specific acestui om uimitor – nu o bucurie superficială, ci genul de bucurie pe care numai șeful păcătoșilor îl poate avea în harul lui Dumnezeu.

Și asta e rugăciunea mea pentru tine.

John Piper ( @JohnPiper ) este fondator și profesor al desiringGod.org și cancelar al Bethlehem College & Seminary. Timp de 33 de ani, a slujit ca pastor al Bisericii Baptiste Bethlehem, Minneapolis, Minnesota. Este autorul a peste 50 de cărți , printre care Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist and very recent Coronavirus and Christ .

https://www.desiringgod.org/interviews/how-do-i-recover-from-an-unbearable-tragedy?

Calea dintre Lukewarm și Wound Out

download - Copie - Copie

Articol de   Marshall Segal   Scriitor personal, desiringGod.org

Viața creștină obișnuită, normală, este un miracol spectaculos, ceva literal imposibil fără intervenția divină reală și zilnică. Acest miracol este o uniune autentică, trăită, la nivelul inimii, viață în viață cu Isus Hristos însuși.

Cei care încearcă să-L urmeze pe Hristos, fără a experimenta unirea cu el, fug în mod inevitabil pe un drum din două moduri. Fie că îmbrățișăm o credință de har ieftin, ascultător, opțională, care se simte îndepărtată și călduță în timp, fie ne înrobim de porunci exterioare, lăsându-ne epuizați, rușinați și chiar mai departe de Dumnezeu. Rankin Wilbourne scrie:

Unirea cu Hristos este cântarea pe care trebuie să o recuperăm și să o auzim astăzi ca inima Evangheliei. Cântecul harului fără unire cu Hristos devine impersonal, un calcul rece care te poate lăsa cinic. Cântecul uceniciei fără unire cu Hristos devine o datorie de bucurie, un deal fără sfârșit care te poate lăsa epuizat. ( Unirea cu Hristos , 78)

Unirea cu Hristos este melodia caldă dintre cinismul detașat și legalism zdrobitor. Nu vom supraviețui, cu atât mai puțin să ne bucurăm de ceea ce Dumnezeu ne cheamă să facem decât dacă învățăm ce înseamnă să trăim în Hristos – și să-l avem pe acesta să trăim în noi.

Pericolele „Grace”

Acolo unde harul conduce cu adevărat – într-o inimă umană, într-o familie, într-o biserică – păcatul fuge și neprihănirea înflorește. Din păcate, unii dintre noi încearcă să facă harul rege, dar fără a-i da nicio autoritate reală în viața noastră. Vrem iertarea, libertatea, aprobarea, conștiința curată, dar ne temem de orice corzi care ar putea fi atașate – orice condiții sau comenzi care nu miros sau se simt fără efort.

Cu toate acestea, apostolul Pavel spune că harul a venit nu doar pentru a ierta, ci pentru a domni (Romani 5:21). Apoi întreabă: „Ce vom spune atunci? Trebuie să continuăm în păcat ca harul să abundă? ” (Romani 6: 1). Dacă harul domnește în viața mea, sunt deja iertat, nu? De ce stresul și transpirația asupra a ceea ce spune Biblia să fie și să facă? De ce să lăsăm vinovăția vreun sfert în inimile noastre?

„Unirea cu Hristos este melodia caldă dintre cinismul detașat și legalismul zdrobitor.”

Pavel își răspunde la propria întrebare cu un avertisment sever: „Să păcătuim pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? În niciun caz! Nu știți că, dacă vă prezentați cuiva ca sclavi ascultători, sunteți robi ai celui pe care îl ascultați? ” (Romani 6: 15-16). În momentul în care ne gândim că „harul” înseamnă că nu mai trebuie să ne facem griji pentru păcat, ne-am făcut de două ori mai mult sclavul păcatului. Ne sunt ascultare, dar suntem ascultarea de maestru crud și opresiv în noi (Romani 6:12).

Iar cei care împrumută harul în timp ce se supun păcatului în cele din urmă se răcesc față de Dumnezeu. El este doar judecătorul care trebuie să ne achite din nou, Butlerul care ne așteaptă nevoile, bancherul care trebuie să ne ascundă datoria. Cinismul izvorăște pentru că Dumnezeu trebuie să ne ierte, să ne accepte, să ne iubească. El nu prea îi pasă de noi, ne vrea, încântă în noi. Dacă harul devine dumnezeu, Dumnezeu va părea plictisitor, detașat și îndepărtat, iar bucuria se va simți mai îndepărtată și mai evazivă.

Pericole de „ascultare”

Dar ascultarea necinstită este la fel de periculoasă ca harul ieftin. În timp ce unii caută doar să scape de vină și rușine, alții dintre noi caută în liniște orice scuză pentru încredere în sine și mândrie. Iar Biblia (în mâinile greșite) ne poate oferi o mulțime de nutrețuri pentru autoexaltare. Chiar și doar știind ce spune Biblia poate face un om mândru (1 Corinteni 8: 1).

Același Pavel care a avertizat despre capcanele harului spune: „ Toți cei care se bazează pe faptele legii sunt sub blestem; căci este scris: „Blestemat să fie toți cei care nu vor respecta toate lucrurile scrise în Cartea Legii și le vor face” (Galateni 3:10). Încrederea excesivă pe iertare ne va lăsa înrobiți de păcat și, astfel, ne vom baza prea mult pe sine. Dacă începem subtil să credem că Dumnezeu ar trebui să fie impresionat de neprihănirea noastră, că crucea ar fi putut fi depășită în cazul nostru, că ascultarea noastră ar trebui să curgă inima cerului, atunci Satana s-a furișat pur și simplu în ușa din spate. Dacă nu ne poate ademeni cu păcate mai evidente, își va disimula năluca cu o ispită mai șiretă, mai măgulitoare, mai religioasă.

„Nu mai trebuie să ne dovedim. Trebuie doar să-i dovedim harul. ”

Și în timp ce emoțiile inițiale ale mândriei se pot simți îmbucurătoare pentru o perioadă – sentimentul cald de încredere în sine și de realizare, privirea aprobatoare a celorlalți, sentimentul de scădere a nevoii – mândrii se confruntă în cele din urmă cu ceea ce nu putem face. Cu oamenii, încă suntem după ce se stabilește praful tuturor eforturilor noastre. Deci, ne epuizăm și bucuria noastră se scurge. Nu numai că trebuie să ne înțelegem cu cât de dureros am căzut, ci și cu cât de puțin din Dumnezeu am gustat în ciuda tuturor lucrărilor noastre.

Înlocuirea Sinelui

Fie că suntem atrași să folosim greșit harul sau să ne hrănim mândria (sau ambele în diferite momente ale vieții noastre), Dumnezeu însuși a deschis o cale între licențiunea călduță și legalismul uzat. Dar trebuie să fim dispuși să demisionăm de la a fi centrul. Wilbourne scrie,

Unirea cu Hristos ne îndepărtează de centrul vieții noastre. Ne spune că putem descoperi cine ne-a creat Dumnezeu pentru a fi doar trăind în uniune vitală cu Fiul Său. Ne spune că lucrarea lui Hristos pentru noi nu poate fi separată de persoana lui Hristos din noi . . . . Fiecare viață este mai bună cu Hristos în centrul ei, dar asta înseamnă că Hristos trebuie să devină, din ce în ce mai mult, centrul animator al tot ceea ce faci și spui – aceasta este unirea cu Hristos. (72)

Cei care folosesc harul pentru a justifica păcatul și cei care ascultă pentru a se justifica pe ei înșiși au o mare problemă comună: eul , nu Hristos, este în centru. Totul – harul și legea, credința, lucrarea și biserica, Hristos și toți ceilalți – se învârte în jurul meu . Dar dacă Hristos devine soarele aprins, centrul de greutate irezistibil, atunci harul va domni cu adevărat în noi și va aduce rodul dreptății reale. După cum spune Tim Keller, „Isus este singurul Domn care, dacă îl primiți, vă va împlini complet și, dacă nu îl veți ieși, vă va ierta veșnic” ( Motiv pentru Dumnezeu , 179).

Deci, cum ne împiedică unirea cu Hristos să abuzăm de har și să ne încredem în noi? Apostolul Ioan, în prima sa scrisoare, arată puterea de purificare a unirii în ambele direcții.

Hristos în tine

În primul rând, cum ne împiedică unirea cu Hristos să abuzăm de har? Ioan le scrie celor care ar putea presupune harul și vor continua în păcat: „Dacă spunem că avem părtășie cu El în timp ce umblăm în întuneric, mințim și nu practicăm adevărul” (1 Ioan 1: 6). Mersul în păcat trădează că nu-l cunoaștem cu adevărat pe Isus și că nu trăiește cu adevărat în noi. Persistența în păcat îndepărtează măștile și ne expune ca străini, chiar dușmani, ai harului.

„Așteptați-vă că harul nu numai că anulează mânia lui Dumnezeu împotriva voastră, ci creează sfințenia lui Dumnezeu în interiorul vostru.”

„ Dar dacă umblăm în lumină, așa cum este și el în lumină, avem părtășie unul cu celălalt și sângele lui Isus Fiul său ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1: 7). Acesta este un remediu uimitor pentru cei care abuzează de grație. Mergând în lumină, încântându-ne să ascultăm din ce în ce mai mult de poruncile lui Hristos, ne dezvăluie cât de profund îl cunoaștem pe Isus și harul său. Observați, ascultarea nu ne curăță de orice păcat. Numai sângele Fiului fără păcat ar putea să ne plătească datoria și să ne elibereze. Însă dovezile acelei libertăți se plimbă în lumină, nu rămân în întuneric. Ascultarea parade domnia harului.

Harul care doar iartă nu este la fel de mare ca harul care se transformă și el. Când vă apropiați de tronul lui Dumnezeu cu păcatul vostru, așteptați-vă ca harul să fie mai mare decât toate așteptările noastre ieftine. Așteptați-vă ca harul să nu numai să anuleze mânia lui Dumnezeu împotriva voastră, ci să creeze sfințenia lui Dumnezeu în voi. Așteaptă-te ca Hristos să trăiască, să trăiască cu adevărat, în tine (Galateni 2:20).

Tu în Hristos

Dar pentru ca „umblarea în lumină” să nu devină un spectacol pentru propria noastră putere, înțelepciune și hotărâre, Ioan se confruntă și cu neprihănirea de sine (și chiar în cuvintele sale următoare). „Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1: 8). Dacă creștinismul devine în liniște o confirmare a dreptății noastre în afară de Hristos, nu este creștinismul. Cei care cred că câștigăm cumva dragostea lui Dumnezeu sclavi de ascultare mint despre Dumnezeu, despre har și chiar despre ascultare. Și, cel mai tragic, ne mințim pe noi înșine.

Dar „dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios și doar pentru a ne ierta păcatele noastre și pentru a ne curăța de orice nelegiuire” (1 Ioan 1: 9). Trebuie să mărturisim că suntem curați. Trebuie să recunoaștem, să recunoaștem și să ne pocăim de păcatul rămas dacă vrem să pășim în lumină. Nu trebuie să purtăm greutatea tuturor păcatelor noastre sau să urcăm vreun munte stricător spre neprihănire, pentru că trăim în Hristos . Prin credință, el a devenit înțelepciunea pe care nu am putut să o învățăm, neprihănirea pe care nu am putut-o câștiga, sfințirea pe care nu am putut-o produce și răscumpărarea pe care nu am putut-o realiza (1 Corinteni 1:30). Nu mai trebuie să ne dovedim. Trebuie doar să-i dovedim harul.

Ioan luminează din nou această cale îngustă câteva versete mai târziu, în 1 Ioan 2: 1: „Copilașii mei, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătiți” (feriți-vă de abuzul harului). „Dar dacă cineva păcătuiește, avem un avocat cu Tatăl, Isus Hristos cel drept” (ferește-te de neprihănirea de sine). Aceasta este calea către libertate și bucurie: sfințenie și smerenie, convingere și mărturisire, efort și dependență, toate acestea umplute și alimentate cu har, toate acestea sunt dovezi că suntem uniți cu el .

Marshall Segal ( @marshallsegal ) este scriitor și editor manager la desiringGod.org. El este autorul cărții Nu s-a căsătorit încă: urmărirea bucuriei în singuratate și întâlniri . A absolvit Colegiul și Seminarul Bethlehem . El și soția sa, Faye, au un fiu și locuiesc în Minneapolis.

https://www.desiringgod.org/articles/the-path-between-lukewarm-and-worn-out

Stire de groaza: La o familie din Leeds, Marea Britanie, li s-au luat sambata 6 copii de catre autoritati- DISTRIBUIE și ROAGĂ-TE! — Ciprian I. Bârsan

In aceasta dupa- masa, 5 martie 2016, am primit o stire de groaza din Leeds, UK. Fratele Ciriblean Leonard, un frate din biserica Rugul Aprins Leeds ne-a dezvaluit ca aseara o familie din biserica, frati penticostali, au primit vizita nedorita a autoritatilor britanice. Scopul vizitei era dezvoltarea inspectarii cazului de neglijenta din familia lor […] via […]

SOTEOROLOGIE  / EŞECUL RELIGIEI EMOŢIONALE – Norman H. Street.

download - Copie

EŞECUL RELIGIEI EMOŢIONALE – Norman H. Street.

Credinta şi Asigurarea
J.C.Ryle

«M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui. » (2 Tim 4:7-8)

O speranţă plină de încredere, aşa cum o exprimă Pavel în 2 Timotei 4:6-8, este biblică şi adevărată. Aş spune pe deplin şi foarte deschis că un creştin adevărat, un om transformat , poate ajunge la acel grad de credinţă în Hristos încât, în general se va simţi plin de încredere cu privire la iertarea şi siguranţa sufletului său,  — rar va fi tulburat de îndoială — rar va fi abătut de ezitare — rar va fi abătut de întrebări neliniştitoare, — şi, pe scurt, deşi agitate de multe şi de conflictul interior cu păcatul, va privi întotdeauna spre moarte fără a tremura şi spre judecată fără spaimă.

Marea majoritate a celor care sunt lumeşti se opun doctrinei asigurării. Că ei nu o pot primi nu este nici o mirare. Dar sunt şi unii credincioşi adevăraţi care resping asigurarea, sau se feresc de ea, ca fiind o doctrină plină de primejdii. Ei cred că ea se află la limita îndrăznelii. Se pare că ei cred că este o dovadă de smerenie a nu fi niciodată plin de încredere şi a trăi cu un anumit grad de îndoială. Aceasta este de regretat şi face mult rău.

Presupunerea”, spune Adams, ”este însoţită de instabilitatea vieţii; convingerea are o conştiinţă calmă: care provoacă păcatul deoarece este sigură; aceasta nu provoacă de teama de a pierde asigurarea. Convingerea nu va păcătui, deoarece L-a costat pe Salvatorul ei atât de mult;  presupunerea va păcătui, deoarece harul este din abundenţă. Smerenia este calea către cer. Cei ce sunt siguri, cu mândrie, că ajung în cer, nu ajung la fel de des acolo ca cei care se tem să nu meargă în iad.”

Recunosc cu sinceritate că există persoane îndrăzneţe care susţin că simt o încredere pentru care nu au garanţie biblică. Întotdeauna există oameni care cred numai bine despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede altceva, la fel cum există oameni care cred rău despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede bine. Vor exista întotdeauna. Încă nu a existat vreun adevăr biblic fără abuzuri şi falsificări. Aleşii lui Dumnezeu, neputinţa omului, salvarea prin har, toate sunt abuzate. Există fanatici şi entuziaşti cât timp există lumea. Dar cu toate acestea, asigurarea este ceva real, obiectiv şi adevărat ; şi copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se lase conduşi de la folosirea adevărului, numai pentru că de acesta se face abuz.

Cititorule, poţi fi sigur că Pavel a fost ultimul om din lume care şi-ar fi construit încrederea pe ceva ce-I aparţinea. El a scris despre sine ca fiind “cel dintâi păcătos”(1 Tim 1:15), avea sentimentul profund al vinei lui şi al depravării lui. Dar avea un sentiment şi mai adânc al lungimii şi lăţimii neprihănirii lui Hristos, atribuită lui. Cel care striga “ O nenorocitul de mine” (Rom 7:24), avea o imagine clară asupra fântânii răului din inima sa. Dar avea o şi mai clară imagine despre cealaltă Fântână care îndepărtează orice păcat şi necurăţie. Cel care s-a crezut cel mai mic dintre sfinţi” (Efes 3:8), avea un sentiment viu şi stăruitor asupra slăbiciunilor proprii, dar unul şi mai viu despre promisiunile lui Hristos, “Oile mel nu vor pieri” (Ioan 10:28), nu poate fi încălcată. Pavel ştia, dacă a ştiut vreun om vreodată, că era slab, scoarţă fragilă, plutind pe un ocean furtunos. Dacă a văzut cineva, el a văzut valurile ce se rostogolesc şi furtuna ce urlă de care era înconjurat. Dar nu a privit la el, ci la Isus şi nu i-a fost teamă. Şi-a amintit de ancora ce era de neclintit şi sigură ;  — şi-a amintit Cuvântul şi lucrarea şi intervenţia constantă a Celui care îl iubea şi care S-a dat pentru el. Şi aceasta, nu altceva i-a permis să spună curajos “O cunună este pregătită pentru mine, şi Domnul mi-o va da” şi să concluzioneze atât de sigur “Domnul mă va păstra: nu voi fi niciodată înfrânt.”

Nu mai insist pe această parte , trec la cel de-al doilea lucru, şi anume, că un credincios s-ar putea să nu ajungă vreodată la această speranţă plină de încredere, despre care spune Pavel, şi totuşi să fie salvat.

Recunosc aceasta cu libertate. Nu o contest nici un moment. Nu vreau să fac întristez inima cuiva dacă Dumnezeu nu o face, sau să descurajez un copil al lui Dumnezeu slab, sau să las impresia că oamenii nu au parte cu Hristos dacă nu au încrederea.

O persoană poate avea credinţa salvatoare în Hristos şi totuşi să nu se bucure niciodată de speranţa plină de încredere, ca şi Apostolul Pavel. A crede şi a avea o speranţă pâlpâitoare de acceptare este un lucru; a avea bucurie şi pace în credinţa noastră şi a abunda în speranţă este cu totul altceva. Cred că aceasta nu ar trebui uitat niciodată. Num ă feresc să spun că prin har un om poate avea credinţă destulă pentru a ajunge la Hristos, destulă pentru a rămâne în El, pentru a avea încredere în El,  — să fie cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, — să fie salvat cu adevărat; şi totuşi să nu fie liber de anxietate, îndoială şi frică până în ultima lui zi.

“O scrisoare”, spune un scriitor bătrân “poate fi scrisă, ceea ce nu înseamnă pecetluită; deci harul poate fi scris în inimă, dar Duhul poate să nu o pecetluiască cu încrederea.”

Un om poate fi copil în familia lui Hristos; să gândească, să vorbească ca un copil; şi deşi este salvat, să nu se bucure niciodată de speranţa vie sau să nu cunoască niciodată adevăratele privilegii ale moştenirii lui.

Cititorule, să nu înţelegi greşit, când mă auzi insistând pe încredere. Nu-mi fă nedreptatea să spui că ţi-am zis că nimeni nu este salvat decât cei care pot spune ca Pavel”ştiu că sunt convins…este o cunună pregătită pentru mine.” Nu spun aceasta. Nimic de felul acesta.

Credinţă în Isus Hristos trebuie să o aibă omul, dincolo de orice îndoială, dacă vrea să fie salvat. Nu cunosc altă cale de acces la Tatăl. Nu văd altă îndurare decât prin Hristos. Un om trebuie să-şi vadă păcatele şi starea pierdută, trebuie să vină la Isus pentru iertare şi salvare, trebuie să-şi pună speranţa în El şi numai în El. Dar dacă are credinţă numai pentru aceasta, oricât de slabă şi plăpândă acea credinţă poate fi, eu promit conform garanţiilor biblice, nu va pierde cerul.

Niciodată, niciodată să nu reducem libertatea glorioasei Evanghelii, sau să-I retezăm proporţiile corecte. Să nu facem poarta mai strâmtă şi calea mai îngustă decât le-a făcut deja mândria şi iubirea păcatului. Domnul Isus este foarte milos şi îndurător. El nu se uită la cantitatea de credinţă, ci la calitate. El nu-i măsoară gradul, ci adevărul. El nu rupe trestia frântă şi nu stinge mucul care fumegă. El nu va îngădui să se spună că a pierit vreunul la picioarele crucii. “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37).

Da cititorule, deşi credinţa unui om nu va fi mai mare ca bobul de muştar, dacă ea îl aduce la Hristos şi îi îngăduie să atingă marginea hainei Lui, va fi salvat, la fel de sigur ca cel mai vechi sfânt din cer; la fel de complet şi de veşnic ca şi Petru, Ioan sau Pavel. Sunt mai multe grade în sfinţirea noastră. În îndreptăţirea noastră nu este nici unul. Ceea ce este scris, este scris şi nu va da greş: “Oricine crede în El,  — nu oricine are o credinţă puternică, ci  “Oricine crede în El,  nu va fi dat de ruşine” (Rom 10:11).

Dar în tot acest timp vreau să observaţi, bietul suflet poate că nu are încredere deplină în legătură cu iertarea şi acceptarea lui de către Dumnezeu. El poate fi tulburat de teamă şi de îndoială. Poate avea multe întrebări şi anxietate — multe lupte şi lipsă de înţelegere — nori şi întuneric, furtună până la sfârşit.

Repet că voi afirma faptul că simpla credinţă în Isus salvează un om, deşi el poate niciodată nu va ajunge la încredere, asigurare; dar nu afirm că va ajunge în cer cu o mângâiere puternică şi abundentă. Voi afirma că va ajunge în siguranţă în port ; dar nu că va intra acolo cu toate pânzele sus, plin de încredere şi bucurie. Nu voi fi surprins dacă va ajunge în cerul dorit, bătut de furtună şi de vreme, abia realizându-şi siguranţa până când deschide ochii în slavă.

Cititorule, cred că este foarte important să avem în vedere diferenţa dintre credinţă şi încredere. Explică lucruri pe care cineva care studiază religia găseşte că este greu de înţeles.

Să ne amintim că credinţa este rădăcina şi încrederea este floarea. Fără îndoială, nu poţi avea floarea fără rădăcină; dar este la fel de sigur că poţi avea rădăcina şi să nu ai floarea.

Credinţa este acea biată femeie tremurătoare care a venit în spatele lui Isus, în mulţime şi I-a atins marginea hainei (Marcu 5:27). Încrederea este Ştefan care stă calm în mijlocul ucigaşilor lui, “Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu!”

Credinţa este hoţul care se pocăieşte strigând: “Doamne, aminteşte-Ţi de mine”(Luca 23:42). Încrederea este Iov, stand în praf, acoperit de bube şi spunând: “Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19:25). «Deşi mă va ucide, voi avea încredere în El »  (Iov 13:15).

Credinţa este Petru care strigă în timp ce se scufundă: “Doamne, salvează-mă!” (Mat 14:30). Încrederea este acelaşi Petru declarând înaintea Consiliului după aceea, “El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:11-12).

Credinţa este vocea anxioasă, tremurătoare, “ Doamne, cred, ajută necredinţei mele” (Marcu 9:24). Încrederea este provocarea plină de siguranţă Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? …Cine-i va osândi?(Rom 8:33,34). Credinţa este Saul rugându-se în casa lui Iuda, la Damasc, plin de durere, orb şi singur (Fapte 9:11). Încrederea este Pavel, prizonierul în vârstă, privind calm spre mormânt şi spunând “Ştiu în Cine m-am încrezut…este o cunună pregătită pentru mine.” (2 Tim 1:12, 4:8).

Credinţa este viaţa. Ce binecuvântare mare! Cine poate spune golul dintre viaţă şi moarte? Şi totuşi, viaţa poate fi slabă, bolnavă, fără sănătate, dureroasă, încercând, neliniştită, epuizată, împovărată, fără bucurie, fără zâmbet, până la capăt.

Încrederea este mai mult decât viaţa. Este sănătatea, puterea, tăria, vigoarea, activitatea,  energia, bărbăţia, frumuseţea.

Cititorule, nu se pune problema despre salvat sau nesalvat, ci despre privilegiu sau nu. Nu este vorba despre a avea sau nu pace, ci despre o mare pace sau o pace mai puţină. Nu este vorba despre rătăcitorii acestei lumi şi şcoala lui Hristos, ci despre cei care sunt în şcoală:–este vorba despre primul şi ultimul.

Cel care are credinţă este bine. Ar trebui să fiu fericit, dacă aş crede că toţi cititorii acestui articol o au. Binecuvântaţi, de trei ori binecuvântaţi sunt cei ce cred. Sunt în siguranţă. Sunt spălaţi. Sunt îndreptăţiţi. Sunt dincolo de puterea lui iadului. Satan, cu toată răutatea lui, nu-I va scoate niciodată din mâna lui Dumnezeu.

Dar cel ce are încredere este mult mai bine  — vede mai mult, simte mai mult, ştie mai mult, se bucură mai mult, are mai multe zile ca acelea despre care se vorbeşte în Deuteronom 11:21, “cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului.

http://www.voxdeibaptist.org/the_failure_of_emotional_religion_trd.htm

SOTEOROLOGIE / ERORI ARMINIENE Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A.

download - Copie - Copie

ERORI ARMINIENE Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A.

Doctrinele cardinale ale evangheliei veşnice pe care Arminianii
le susţin spre propria lor distrugere sunt:

I. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU;
Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii
II. DEPRAVAREA TOTALĂ;
III. CHEMAREA EFICACE;
Credinţa Mântuitoare
Incapacitatea şi Responsabilitatea omului
IV. ISPĂŞIREA;
Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite
Garanţia păcătosului de a crede în Hristos
O prezentare eronată a chemării Evangheliei
V. PERSEVERENŢA SFINŢILOR.
Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului

SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU

Dumnezeu putea să lase întreaga omenire să se distrugă în păcatul lor şi în mizerie, aşa cum El i-a lăsat pe îngerii care nu şi-au păstrat poziţia lor de la început, dar potrivit cu buna plăcere a voii Sale, El ne-a ales în Hristos, înainte de întemeierea lumii, pe toţi pe care El şi-a propus să îi mântuiască. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,” (Efeseni 1:4, 5). „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Romani 8:28-30) Aceste versete care au fost citate de mulţi, şi întreaga schemă a răscumpărării de la Geneza la Apocalipsa, oferă o dovadă infailibilă şi calificată că mântuirea este gratuită şi este prin harul suveran.

Capitolul nouă din Romani este comentariul Duhului Sfânt asupra decretelor veşnice ale lui Dumnezeu. În legătură cu aceste mistere sublime nouă ni se pare, ca şi creaturi finite păcătoase, să stăm liniştiţi şi să ştim că El este Dumnezeu, drept în toate căile Sale, sfânt în toate lucrările Sale, că judecăţile Sale sunt de nepătruns şi căile Sale întrec înţelegerea noastră. La fel cum alegerea tuturor celor care El i-a destinat pentru a fi mântuiţi decurge din buna Sa plăcere suverană, tot aşa trecerea pe lângă restul omenirii îşi are şi ea sursa în sfatul de neînţeles al voii Sale suverane, în toate acţiunile în care El este sfânt, drept şi adevărat. „Alegerea este expresia milei divine; respingerea este cea a justiţiei divine. Oricine susţine doctrina alegerii trebuie să susţină şi doctrina respingerii. Respingerea implică faptul că Dumnezeu pur şi simplu trece pe lângă păcătos lăsându-l aşa cum este el. În alegere El îl alege pe păcătos în harul Său suveran. Amândouă sunt acte ale suveranităţii lui Dumnezeu.” (Pastorul D. Beaton, Free Presbyterian Magazine, Vol. 35: p. 244). Cei care nu sunt aleşi de Dumnezeu, potrivit sfatului de nepătruns al voii Sale, sunt rânduiţi „pentru dezonoare şi pentru păcatul lor, spre lauda justiţiei Sale glorioase” („Confession of Faith,” Ch. 3, sec. 7). Nu pentru s-a trecut peste fiinţa lor vor fi ei judecaţi, ci pentru păcatele lor. Faptul că fiinţa lor a fost trecută cu vederea este un act suveran: condamnarea lor este un act justiţiar al lui Dumnezeu în capacitatea Sa de judecător. „Mântuirea este toată prin har, pedeapsa tuturor este datorită păcatului. Mântuirea lui Dumnezeu de la primul la ultimul – Alfa şi Omega; dar pedepsirea oamenilor nu este de la Dumnezeu: şi dacă tu pieri, din mâinile tale ţi se va cere sângele tău” (C. H. Spurgeon).

„Suveranitatea lui Dumnezeu este piatra de poticnire pe care mii cad şi pier; şi dacă ne luptăm cu Dumnezeu în privinţa suveranităţii Sale aceasta va fi spre ruina noastră veşnică. Este absolut necesar ca noi să ne supunem lui Dumnezeu ca unui suveran absolut, şi suveranul sufletelor noastre; ca Unuia care poate avea milă şi poate împietri pe cine vrea El” (Jonathan Edwards).

Toţi oamenii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, sunt aduşi în acest punct – să vadă că Dumnezeu are un „popor,” „un popor specific,” un popor separat de lume, un popor pe care El l-a „creat pentru Sine, ca ei să vestească lauda Sa.” Alegerea mai devreme sau mai târziu este ascunsă în inimile poporului lui Dumnezeu. Iar un om care trăieşte şi moare împotriva acestei doctrine binecuvântate, trăieşte şi moare în păcatele sale; şi dacă moare în această ostilitate, el va fi blestemat în acea ostilitate (J. C. Philpot).

„Pe de altă parte, Arminienii susţin şi învaţă alegerea condiţionată pe baza credinţei prevăzute. Acest lucru este contrar Adevărului. Câtă vreme oamenii sunt neregeneraţi, ei sunt într-o stare de necredinţă, fără speranţă în Dumnezeu şi fără credinţă în Hristos. Când sunt mântuiţi prin har, ei au credinţă, dar nu de la ei înşişi. Aceasta nu este din propria lor putere sau din voinţa lor liberă, ci este darul lui Dumnezeu prin învăţătura eficientă a Duhului Sfânt. De aceea, credinţa nu poate fi cauza alegerii. Ea este efectul ei şi este asigurată de ea. „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.”(Fapte 13:48) „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10)

Textul citat de Arminieni pentru a-şi susţine doctrina lor a alegerii condiţionate pe baza credinţei prevăzute, este „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte, etc.” (Romani 8:29) O astfel de promisiune este superficială şi nu poate fi susţinută. „Cuvântul „cunoscut mai dinainte” în sensul folosit de Noul Testament, aşa cum a remarcat Dr. W. G. T. Shedd, este întrebuinţat în sensul ebraicului yada (cunoaşte) care indică dragostea şi favoarea. „Nu cunoaştere mai dinainte ca o simplă preştiinţă,” zice Calvin, „ci adopţia prin care Dumnezeu i-a deosebit din veşnicie pe copiii Săi de cei condamnaţi.” Scripturile reprezintă alegerea ca având loc în trecut, făcând abstracţie de meritul personal. „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare Hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic” după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:11-13) Suveranitatea alegerii lui Dumnezeu devine clară în afirmaţia lui Pavel că Hristos a murit pentru oamenii Săi în timp ce ei erau încă păcătoşi (Romani 5:8). S-a spus bine că Arminianii iau alegerea din mâinile lui Dumnezeu şi o pun în mâinile oamenilor” (The Reformed Faith (Credinţa Reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 24). „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36)

Un alt subterfugiu la care au recurs Arminianii pentru a explica alegerea particulară a indivizilor, este să spună că textul „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:13) înseamnă o alegere naţională, nu persoane deosebite, ci copiii lui Iacov şi copiii lui Esau – copiii lui Israel şi copiii lui Edom. „Acum, îi întrebăm prin tot ceea ce este rezonabil,” comentează C. H. Spurgeon, „nu este la fel de nedrept din partea lui Dumnezeu că alege o naţiune şi o lasă pe cealaltă?” Argumentul pe care ei şi-l imaginează că ne răstoarnă pe noi îi răstoarnă şi pe ei. Niciodată nu a fost un subterfugiu mai prostesc decât acela de a încerca să arăţi clar alegerea naţională. Ce este alegerea unei naţiuni, decât o alegere de mai multe unităţi, de atât de mulţi oameni? – şi aceasta este egală cu alegerea particulară a indivizilor. În gândire, oamenii nu pot vedea clar că dacă – ceea ce nu credem noi în nici un caz – ar fi vre-o nedreptate în Dumnezeu în alegerea unui om şi nu a altuia, cu cât mai mare ar fi nedreptatea în cazul alegerii unei naţiuni şi nu a alteia. Nu! Nu putem scăpa de această dificultate astfel, ci ea este mărită foarte mult prin această denaturare prostească a Cuvântului lui Dumnezeu. În plus, aici este dovada că aceasta nu este corect: citiţi versetele care îl precedă. Acesta nu spune nimic despre naţiuni; el spune, „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, se referea la copii, nu la naţiuni. Desigur, ameninţarea a fost împlinită după aceea în poziţia celor două naţiuni; Edom a fost făcut să îl slujească pe Israel. Dar textul înseamnă exact ceea ce spune; el nu se referă la naţiuni, ci se referă la persoanele menţionate. „Iacov” – acesta este omul a cărui nume era Iacov – „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Aveţi grijă, prietenii mei dragi cum vă amestecaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am auzit de cineva care schimba pasajele care nu îi plăceau. Aceasta nu se poate, ştiţi, nu le puteţi schimba; ele sunt într-adevăr la fel. Singura noastră putere cu Cuvântul lui Dumnezeu este pur şi simplu să îl lăsăm să stea aşa cum este el şi să ne străduim prin harul lui Dumnezeu să ne adaptăm noi înşine la el. Nu trebuie niciodată să încercăm să facem Biblia să se plece înaintea noastră, de fapt nu putem, pentru că adevărurile revelaţiei divină sunt tot atât de sigure şi solide ca şi tronul lui Dumnezeu. Dacă un om vrea să se bucure de o perspectivă încântătoare şi un munte măreţ îi stă în calea lui, începe el să îl reteze de la bază, în speranţa deşartă că în final acesta va deveni o câmpie netedă înaintea lui? Nu, ci dimpotrivă, el îl foloseşte cu grijă pentru împlinirea scopului său urcându-l, cunoscând bine că acesta este singurul mijloc prin care îşi poate îndeplini obiectivul avut în vedere. Deci ce trebuie să facem; nu putem coborî adevărurile lui Dumnezeu la înţelegerea noastră slabă şi finită; muntele nu va cădea niciodată înaintea noastră, dar noi putem căuta tăria de a ne urca mai sus şi mai sus în percepţia noastră a lucrurilor divine şi doar în acest fel putem spera să obţinem binecuvântarea.” (Din predica despre „Iacov şi Esau” de C. H. Spurgeon).

Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii

Westminster prezice în capitolul 3 secţiunea 8 din „Mărturisirea de credinţă” afirmând că „doctrina acestui mister înalt al predestinării trebuie să fie tratat cu o prudenţă specială şi cu grijă.” Aceasta este atât de mult depărtată de doctrina moartă şi oarbă a fatalismului cum este lumina faţă de întuneric. Cartea decretelor eterne ale lui Dumnezeu este în mâinile Mântuitorului (Apocalipsa 5). În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Matei 11:25, 26) În lumina deplină a acelei suveranităţi pe care El ca şi Fiu veşnic o putea înţelege, şi care a fost pentru El motivul de laudă şi de mulţumire, El continuă în mila şi în dragostea Sa să dea chemarea evangheliei deplină, gratuită şi care descătuşează celor păcătoşi care sunt trudiţi şi împovăraţi ca să vină la El ca la Singurul în care ei vor găsi odihnă pentru sufletele lor. Dacă suveranitatea lui Dumnezeu în harul Său a fost un motiv de laudă şi de mulţumire pentru Marele Profet al Bisericii, singurul care ne-a revelat voia lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, cât de necuviincioase sunt criticile celor care resping doctrina alegerii, sau o explică atribuind-o voii instabile a omului, şi nu aşa cum o fac Scripturile, bunei plăceri a voii veşnice a lui Dumnezeu. Când Hristos îi mulţumeşte Tatălui, Domnul cerului şi al pământului, să căutăm să avem gândul care era în El, şi să oferim laudă şi adorare înaintea voii Suverane a marelui EU SUNT, pe de o parte, şi pe de altă parte să ne dăm chemării şi ofertei gratuite a evangheliei, pe care El prin Duhul Său poate să o facă eficace pentru mântuire.

Pastorul R. M. McCheyne în predica asupra cuvintelor „Oamenilor, către voi strig, şi spre fiii oamenilor se îndreaptă glasul meu” (Proverbe 8:4) spune: „Foarte adesea persoanele trezite stau şi ascultă o descriere vie a lui Hristos şi a lucrării Sale de substituire în locul păcătoşilor; dar totuşi întrebarea lor încă este „Este Hristos un Mântuitor pentru mine?” Acum la această întrebare eu răspund: Hristos este oferit gratuit întregii rase umane. „Oamenilor, către voi strig.” Nu este un subiect mai greşit înţeles de către sufletele neconvertite ca cel al gratuităţii necondiţionate a lui Hristos. Noi avem o idee atât de mică în mod natural despre harul gratuit încât nu putem crede că Dumnezeu poate să ne dea un Mântuitor nouă, în timp ce noi suntem într-o condiţie rea, meritând iadul. O, este trist să ne gândim cum oamenii argumentează împotriva fericirii lor proprii şi nu vor crede întocmai cuvântul lui Dumnezeu!

„Dacă aş şti că sunt unul dintre aleşi, aş veni; dar mi-e frică de faptul că nu sunt!” Ţie iţi răspund: Nimeni nu a venit vreodată la Hristos pentru că ştiau că sunt aleşi. Este adevărat că Dumnezeu are pe câţiva pe care i-a ales din buna sa plăcere pentru viaţa veşnică, dar ei nu au ştiut aceasta până când nu au venit la Hristos. Nicăieri Hristos nu îi invită la El pe cei aleşi. Întrebarea pentru tine nu este, Sunt eu unul dintre cei aleşi? Ci, Sunt eu din rasa umană?

„Dacă aş putea să mă pocăiesc şi să cred, atunci Hristos ar fi gratuit pentru mine; dar eu nu pot să mă pocăiesc şi să cred. Ţie îţi spun, Nu eşti tu un om, înainte de a te pocăi şi de a crede? Atunci Hristos iţi este oferit înainte ca tu să te pocăieşti şi să crezi. Hristos nu iţi este oferit pentru că tu te pocăieşti, ci pentru că tu eşti un păcătos ticălos, pierdut. Dacă Hristos este oferit gratuit tuturor oamenilor, atunci este clar că toţi cei care trăiesc şi mor fără a-l accepta pe Hristos vor suporta sentinţa celor care îl refuză pe Fiul lui Dumnezeu.”

„Lucrurile ascunse Sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite Sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” (Deuteronom 29:29) Nouă celor păcătoşi nu ne revine să fim curioşi încrezuţi în lucrurile secrete care aparţin Domnului Dumnezeului nostru. Mai degrabă să ne preocupe lucrurile despre care Domnul spune că ne aparţin nouă. Ofertele gratuite, invitaţiile şi avertizările din evanghelie ne aparţin nouă, pentru ca noi să ne pocăim şi să ne întoarcem la Domnul. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” (Isaia 55:7)

„Nici un om,” scrie Christopher Ness, „nu se poate judeca pe sine ca şi condamnat în această viaţă, şi astfel să dispere; pentru că neascultarea finală (singura dovadă infailibilă a condamnării) nu poate fi descoperită până la moarte.” (An Antidote Against Arminianism, (Un antidot împotriva Arminianismului) p. 51).

„Nici o persoană care îl caută pe Dumnezeu şi mântuirea prin Fiul Său,” a spus marele Dr. John Love, „nu ar trebui să aplice doctrina suveranităţii divine astfel: Dumnezeu este suveran şi de aceea deşi eu caut mântuirea El ar putea să mi-o respingă. Aceasta este fals. Dar astfel, Dumnezeu este suveran şi de aceea probabil El m-a lăsat aşa cum i-a lăsat pe alţii nu să îl caute pe El, ci să îl respingă şi să îl dispreţuiască, dar El nu a făcut aceasta. Aceasta este sfera potrivită a suveranităţii. Ea este manifestată în lucrarea minunată prin care în cursul providenţei Sale un păcătos este făcut să îl caute pe El şi altul este lăsat fără să facă aceasta. Dar aceasta nu este manifestată în faptul că cineva a căutat vreodată degeaba faţa Sa, „Cei ce îl caută pe Domnul îl vor lăuda.” Da, în fiecare etapă a căutării Sale, această reflectare ar trebui să ne încurajeze şi să ne conducă să spunem, „Binecuvântat să fie Dumnezeu care m-a ajutat până aici, mai departe decât pe alţii.” Doctrina ar trebui să fie aplicată în practică pentru lucrurile din trecut şi nu la ceva care va veni. Aşa este ea întotdeauna în Scriptură. Cunoaştem hotărârea divină cu privire la evenimente prin evenimentele în sine.”

DEPRAVAREA TOTALĂ

Adevărul lui Dumnezeu ne învaţă că omul prin Cădere este într-o stare de moarte spirituală şi de înstrăinare faţă de Dumnezeu. El este pervertit şi murdărit în natura sa. Înţelegerea sa, voinţa şi sentimentele sale sunt sub puterea şi dragostea de păcat. „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia.” (Marcu 7:21-22) „Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” (Psalmul 14:2, 3) „Întreaga rasă umană,” în cuvintele lui Dr. Charles Hodge, „este total depravată prin apostazia lor faţă de Dumnezeu. Prin depravarea totală nu se înţelege că toţi oamenii sunt răi în mod egal, nici că orice om este în întregime corupt atât cât este posibil pentru om să fie – ci este o înstrăinare totală a sufletului faţă de Dumnezeu comună tuturor oamenilor, astfel că nici un om ne reînnoit nu îl înţelege sau nu îl caută pe Dumnezeu: un astfel de om nu îl face niciodată pe Dumnezeu partea sa, sau din slava lui Dumnezeu scopul principal al fiinţei sale. Apostazia faţă de Dumnezeu este totală sau completă. Toţi oamenii se închină şi slujesc mai degrabă creatura, şi mai mult decât pe Creator. De aceea, toţi sunt declaraţi în Scriptură ca fiind morţi spiritual. Ei sunt lipsiţi de orice principiu al vieţii spirituale.” Aceasta este condiţia omului aşa cum este el înaintea lui Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8:7, 8) „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” (Ioan 3:6, 7) „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9)

Arminianii neagă depravarea totală a omului, în faptul că ei susţin că voinţa omului este liberă şi are capacitatea de a-l alege pe Hristos şi mântuirea care este în El. O astfel de învăţătură este falsă şi înşelătoare. Voinţa omului este liberă doar de a alege potrivit cu natura sa morală, şi deoarece natura sa este sub stăpânirea păcatului, omul alege în mod corespunzător. „Prin căderea sa într-o stare de păcat, omul şi-a pierdut toată capacitatea voinţei pentru orice bine spiritual care însoţeşte mântuirea, deci ca un om natural, fiind în totalitate potrivnic faţă de acel bine, şi mort în păcat, nu este în stare prin puterea sa să se convertească sau să se pregătească pe sine la aceasta.” („Confession of Faith”, (Mărturisirea de credinţă) capitolul 9, secţiunea 3). „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:44) „Şi a adăogat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.”(Ioan 6:65, 66) Despre toţi care sunt născuţi din nou se spune că sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1:13) „Evanghelizarea” prin decizie, venirea în faţă sau a sta în picioare pentru a lua o decizie pentru Hristos, sau semnarea unor cartele de decizie, este pur Arminiană. Aceasta nu este de la Dumnezeu, ci din voia omului şi poate sfârşi doar în amăgire şi disperare veşnică.

„Evanghelizarea” prin decizie este bazată pe o altă doctrină falsă şi eronată susţinută şi propagată de Arminiani, acea a Ispăşirii universale. „În fiecare minte există o oarecare cunoştinţă despre adevărul evanghelic,” a spus eminentul Dr. John Kennedy din Dingwall, „ideea că un interes în moartea lui Hristos este esenţial pentru siguranţă. În fiecare inimă ne reînnoită există o dorinţă de a evita necesitatea de a avea de a face cu un Mântuitor personal şi de a dobândi speranţa, prin evanghelie, fără a fi „născut din nou.” Minciuna unei ispăşiri universale a fost produsă pentru a împli această solicitare. Aceasta este chiar evanghelia pervertită pentru a se potrivi cu gustul omului carnal mândru. „Hristos a murit pentru toţi şi de aceea şi pentru mine; eu cred aceasta şi de aceea voi fi mântuit,” sunt stadiile scurte ale unei scurte călătorii spre speranţa păcii. A crede că Hristos a murit pentru mine, deoarece El a murit pentru toţi, înseamnă să „crezi o minciună”; dar chiar dacă aceasta ar fi adevărat, care ar fi avantajul acestei credinţe pentru mine? Moartea Sa pentru mine, deoarece a fost pentru toţi, nu asigură nimic pentru mine. Şi a crede aceasta este ceva diferit decât a crede în Hristos Însuşi. De fapt, aceasta înseamnă să faci moartea Sa un înlocuitor pentru El Însuşi. Dar în loc să priveşti la moartea lui Hristos ca referindu-se la tine, priveşte în primul rând, la aspectul ei asupra aptitudinii Lui de a mântui şi la perspectiva tuturor care sunt una cu El. A vedea aceasta astfel, înseamnă a-l vedea pe Hristos lăudat în loc să fie înlocuit de moartea Sa. Primul lucru pe care eu îl cer ca să fiu asigurat este potrivirea lui Hristos de a mă mântui pe mine, un păcătos. În El eu sunt chemat să mă încred. Înainte de a putea face aceasta, eu trebuie să fiu convins că El este vrednic de încrederea mea. Nu pot fi asigurat de aceasta, până nu îl cunosc pe El ca o jertfă pentru păcat. Nu pot aprecia meritul sacrificiului Său, decât în lumina slavei Sale personale. Nu pot potrivi avantajele asigurate de aceasta, până când nu l-am luat mai întâi pe El Însuşi prin credinţă, ce pot descoperi în lumina crucii este că El mă poate mântui într-un fel care va fi spre slava lui Dumnezeu. Aceasta este marea Sa recomandare ca Mântuitor pentru mine. Dacă aceasta nu ar fi fost adevărat cu privire la El, nu m-aş fi putut încrede în El niciodată. Şi în lumina în care realizez meritul infinit al sacrificiului Său, cunosc dragostea Sa ca una care „întrece cunoştinţa.” A uni acea dragoste şi moartea prin care ea a fost lăudată, cu cei pe care Tatăl i-a dat Lui, nu mă lipseşte de speranţă. Aceasta doar mă asigură de cât de sigur şi cât de dezirabilă este răscumpărarea pe care el a cumpărat-o cu sângele Său. Persoana care îmi este prezentată în toată puterea şi dragostea; şi autoritatea lui Dumnezeu mă face să-l accept pe El pentru mântuirea mea. Lumina, descoperind persoana glorioasă, meritul infinit şi dragostea inexprimabilă a lui Hristos, şi o chemare care îmi cere să vin la El; şi nu vre-o referinţă presupusă a morţii Sale pentru mine, care mă încurajează să îl primesc pe El pentru ca să fiu mântuit.”

 CHEMAREA EFICACE

„De toţi cei pe care Dumnezeu i-a predestinat pentru viaţă, şi numai aceia, El este mulţumit în timpul Său rânduit şi acceptat, chemaţi în mod eficient după Cuvântul şi Duhul Său, din starea de păcat şi moarte, în care ei sunt prin natură la harul şi mântuirea prin Isus Hristos, iluminând minţile lor spiritual şi mântuitor pentru a înţelege lucrurile lui Dumnezeu, înlăturând din ei inima de piatră şi dându-le o inimă de carne; înnoind voinţa lor şi prin puterea Sa atotputernică determinându-i să facă ce este bine; şi aducându-i în mod eficace la Isus Hristos; totuşi ca ei să vină liber, făcuţi să dorească aceasta prin harul Său.” (Mărturisirea de credinţă de la Westminster, capitolul 10 secţiunea 1).

„Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat” (Romani 8:30). „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după Hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.” (2 Timotei 1:9)

„Aici este criteriul prin care putem testa chemarea noastră nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit cu scopul şi harul Său. Această chemare interzice toată încrederea în faptele noastre şi ne conduce doar la Hristos pentru mântuire, dar apoi ne curăţă de faptele moarte pentru a-i sluji Dumnezeului viu şi adevărat. Aşa cum Cel care v-a chemat este sfânt, tot aşa trebuie să fiţi şi voi sfinţi. Dacă trăieşti în păcat, tu nu eşti chemat, dar dacă eşti cu adevărat al lui Hristos, poţi spune, „Nimic nu mă doare mai tare decât păcatul. Doresc să scap de el; Doamne ajută-mă să fiu sfânt.” Este aceasta suflarea inimii tale? Este aceasta direcţia vieţii tale spre Dumnezeu şi spre voia Sa divină? Din nou, în Filipeni 3:13, 14 ni se spune despre chemarea înaltă a lui Dumnezeu în Hristos Isus. Este oare chemarea ta o chemare înaltă? A înnobilat ea inima ta şi a îndreptat-o spre lucrurile cereşti? A înălţat ea speranţele tale, gusturile tale, dorinţele tale? A ridicat ea cursul constant al vieţii tale, aşa că tu o petreci cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu? Un alt test îl găsim în Evrei 3:1 – „Părtaşi ai chemării cereşti.” Cereşti înseamnă o chemare din cer. Dacă nici un om nu te poate chema aşa, tu nu eşti chemat. Este chemarea ta de la Dumnezeu? Este ea o chemare spre cer şi din cer? Dacă nu eşti un străin aici, şi cerul este casa ta, nu ai fost chemat cu o chemare cerească; pentru că cei care au fost chemaţi astfel declară că ei sunt în căutarea unei cetăţi care are fundaţii, a cărei constructor şi creator este Dumnezeu, şi ei înşişi sunt străini şi călători pe pământ. Este chemarea ta astfel de sfântă, înaltă, cerească? Atunci preaiubitule, tu ai fost chemat de Dumnezeu, căci astfel este chemarea cu care Dumnezeu îi cheamă pe oamenii Săi.” – C. H. Spurgeon.

Pe de altă parte, Arminianii cred că omul are puterea naturală a voinţei pentru a exercita credinţa în Hristos. De aceea păcătoşii sunt îndemnaţi să ia o decizie pentru Hristos. Pe această fundaţie de nisip mulţi şi-au construit speranţa lor pentru veşnicie. Convertirea prin decizie nu este altceva decât exerciţiul voinţei ne reînnoite. Credinţa în Hristos profesată nu este darul lui Dumnezeu. Bucuria experimentată este bucuria ascultătorilor cu un pământ împietrit. Speranţa nutrită nu este speranţa bună prin har, ci speranţa ipocritului care va pieri. Toate activităţile religioase care urmează nu sunt din Duhul ci din carne. „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7:22, 23)

Credinţa Mântuitoare

Credinţa mântuitoare, care este rodul chemării eficace sau a naşterii noi este darul lui Dumnezeu. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8, 9)

„Credinţa se uită la Hristos ca având slujba unui Mântuitor. Porunca este dată, şi observaţi că ea este dată tuturor ca orbi, vinovaţi şi neajutoraţi a privi la Hristos pentru ca ei să poată să fie mântuiţi; şi prima dovadă decisivă şi satisfăcătoare a unei schimbări a inimii este să îl priveşti pe Hristos ca şi Mântuitor. Chiar înainte de aceasta, să avem speranţe bune despre tine, că Duhul harului a început să lucreze în tine: dar nu îndrăznim, deoarece noi preţuim sufletele oamenilor, şi oferim slava lui Dumnezeu, nu îndrăznim să spunem că vre-un om este născut din Dumnezeu, cu alte cuvinte convertit cu adevărat, până când el nu îl vede pe Hristos.

„Mulţi dintre voi spuneţi că aveţi credinţă în Hristos. Ne puteţi spune ceva despre El în care spuneţi că credeţi? Au fost vreodată sufletele voastre gata să se scufunde în iad? V-aţi lipit vreodată repede în lipiciul murdar al corupţiei? Închişi în închisoarea necredinţei? Înconjuraţi de gheţuri de ne pocăinţă? Culcaţi mai jos decât bestiile cu pofte? Chinuiţi ca şi când aţi fi blocaţi de diavoli? A venit cineva să vă salveze în starea aceea? Cine este El? Este El un Mântuitor? Maria l-a văzut pe Domnul; ea ar putea să spună ceva despre aceasta. Şi la fel şi cei doi ucenici care mergeau la Emaus. Puteţi azi să coborâţi asupra unui singur incident, chiar până la întinderea unei clipiri din ochi? Vre-o condiţie a trupului sau a sufletului în care l-aţi văzut pe Domnul prin credinţă? Puteţi spune ce a trecut între El şi voi?” (Pastorul Jonathan R. Anderson, Glasgow. A murit în 1859).

În timp ce convertiţii Arminiani manifestă o abstinenţă strictă şi lăudabilă faţă de băutură, fumat, jocuri de noroc, cinematografe, în viaţa pe care o trăiesc, şi un zel de negare a eului pentru propagarea evangheliei lor şi câştigarea convertiţilor, atitudinea lor faţă de ziua Domnului nu este una de blândeţe şi dragoste. „Noi nu suntem sub lege, ci sub har,” este Scriptura cu care se luptă ei pentru a se justifica. Adevăraţii credincioşi în Hristos nu sunt sub condamnarea legii – „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus,” ci ei sunt „sub legea lui Hristos” ca şi regulă a vieţii lor. Aceasta afirmă apostolul în 1 Corinteni 9:21. Dragostea faţă de Hristos este manifestată şi dovedită prin dragoste faţă de poruncile Sale. „Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele.” „Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.” (1 Ioan 2:4) Toţi cei care nu au nici o dragoste pentru ziua sfântă a Domnului, care nu sunt mâhniţi cât de puţin vor ţine Sabatul sfânt pentru Domnul şi care nu sunt răniţi şi întristaţi în suflet când văd ziua Domnului profanată, indiferent de profesia lor, şi indiferent de ce nume poartă, ei au doar numele că trăiesc: ei sunt încă în iritaţia amărăciunii şi în lanţul fărădelegii. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Când Domnul îşi scrie legea Sa în inimă în regenerare există iubire pentru a Patra Poruncă, desigur la fel şi pentru celelalte porunci. Dragostea pentru Domnul, pentru Cuvântul Său, pentru Cauza Sa, pentru poporul Său şi pentru poruncile Sale, sfântul Sabat fiind inclus, nu pot fi separate.

Bisericile Arminiane din zilele noastre au înlăturat punctele de reper vechi care au fost puse părinţii evlavioşi în trecut ca şi protecţii şi parapete ale sfinţeniei sabatului. Rezultatul este evident. Blestemul Papal sau „continentala duminică” s-a răspândit pe pământ ca un potop. Este vre-o îndoială că Dr. Kennedy din Dingwall a spus că Voluntarismul şi Arminianismul trebuie să fie pionierii Raţionalismului, pentru că amândouă sunt copiii necredinţei?

Incapacitatea şi Responsabilitatea omului

Arminianii susţin că responsabilitatea deduce capacitatea şi de aceea susţin că atunci când păcătoşii sunt chemaţi să creadă şi să se pocăiască, că ei au puterea de a face aceasta. O astfel de învăţătură este falsă din temelii. Chemarea dată în evanghelie, şi dată de toţi care predică evanghelia în deplinătatea ei, a crede şi a se pocăi este chemarea exterioară. Ea este doar privilegiul Duhului în lucrarea sa internă şi de răscumpărare pentru a face eficace chemarea exterioară. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”

Deşi omul prin cădere şi-a pierdut capacitatea sa, el încă este responsabil şi răspunzător faţă de Dumnezeu şi pentru că el este responsabil el este dator legat să folosească mijloacele exterioare şi decretele rânduite de Dumnezeu, şi eficienţa de care el este dependent doar de puterea Sa. Dumnezeu a stabilit o legătură între mijloace şi finalul dorit. El ne porunceşte să le folosim, şi El a promis că le va binecuvânta. A separa mijloacele de final, pe care Domnul l-a rânduit pentru salvarea păcătoşilor înseamnă să fi vinovat de a separa ceea ce Domnul a unit. Dispreţuirea şi neglijarea mijloacelor înseamnă o dispreţuire a mântuirii prin care ea a fost adusă înaintea noastră. „Şi cum vom scăpa dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire atât de mare?”

ISPĂŞIREA

Ispăşirea este satisfacerea cu care Domnul Isus Hristos prin ascultarea Sa până la moarte a dat-o tuturor pretenţiilor legii şi justiţiei lui Dumnezeu în locul tuturor lucrurilor care i-au fost date Lui de către Tatăl. Pe baza ispăşirii lui Hristos – lucrarea pe care El a sfârşit-o şi sacrificiul pe care El l-a oferit, păcătoşii sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Sacrificiul pe care Dumnezeu Însuşi în dragostea Sa infinită, în mila şi în înţelepciunea Sa l-a oferit într-un fel compatibil cu dreptatea naturii Sale, este cel prin care păcătoşii, pierduţi, vinovaţi şi meritând iadul, vor fi salvaţi cu o mântuire veşnică. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:10) Dragostea Fiului în venirea Sa pentru a suferi şi a muri este egală cu dragostea Tatălui care L-a trimis pe El. Sacrificiul lui Hristos este unicul sacrificiu pentru păcat. El are o valoare şi un merit infinit datorită sacrificiului lui Dumnezeu în natura noastră. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) Doar la Hristos ca şi împăcător prin credinţa în sângele Său, noi ca şi păcătoşi suntem trimişi ca să privim pentru mântuire, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12)

Arminianii cred într-o Ispăşire Universală, că Hristos a murit pentru toţi şi pentru fiecare om la fel, pentru Iuda cât şi pentru Petru, şi pentru a sprijini punctul lor de vedere ei apelează la anumite pasaje din Scriptură, care la suprafaţă par să înveţe că Hristos a murit pentru întreaga omenire. Este evident din Scriptură că termenul „lume” are o diversitate de înţelesuri, şi că el trebuie să fie întotdeauna interpretat potrivit contextului în care se găseşte. Aceasta se aplică şi cuvântului „toţi.” Textele folosite de Arminiani pentru a-şi susţine teoria lor despre Ispăşirea Universală pot fi explicate în lumina contextului ca lămurirea unei ispăşiri pentru toţi cei aleşi şi numai pentru cei aleşi. Ele nu contrazic în nici un fel doctrina Scripturală şi Calvinistă a unei Ispăşiri Limitate sau Categorice – limitată în proiectul ei, nelimitată în eficacitatea ei. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, prin moartea Sa, Hristos a asigurat infailibil mântuirea celor aleşi, acei aleşi în El şi care i-au fost daţi lui de către Tatăl înainte de întemeierea lumii. Cei pentru care Hristos a suferit şi a murit sunt numiţi „oile Sale” (Ioan 10:11, 15); „Biserica Sa” (Fapte 20: 28; Efeseni 5: 25-27); „poporul Său” (Matei 1:21); „aleşii Săi” (Romani 8: 32-35). Dacă Hristos a murit pentru toţi, atunci toţi vor fi mântuiţi, pentru că este imposibil ca cei pentru care Hristos a murit şi a căror vină El a ispăşit-o, să fie condamnaţi şi pierduţi din cauza acelei vine. În rugăciunea Sa de mijlocire Hristos se roagă pentru toţi pentru care El S-a oferit pe Sine ca o jertfă. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Şi numai acestora El le dă viaţa veşnică. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite

Dacă moartea lui Hristos a fost numai pentru cei aleşi, cum poate fi oferită iertarea şi mântuirea tuturor?

„Predicatorii evangheliei” spune Dr. John Owen, „în congregaţiile lor, ne fiind familiarizaţi în întregime cu scopul şi sfatul secret al lui Dumnezeu, fiindu-le interzis să îl cerceteze sau să caute în el, (Deuteronom 29:29) pot chema justificabil pe fiecare om să creadă, cu asigurarea mântuirii pentru fiecare în particular care fac aşa; cunoscând şi fiind pe deplin convinşi de aceasta, că există suficient în moartea lui Hristos pentru a mântui pe fiecare care face aşa; lăsând scopul şi sfatul lui Dumnezeu asupra cărora El va acorda credinţă şi pentru care Hristos a murit în particular, lui Însuşi. Când Dumnezeu îi cheamă pe oameni să creadă, El nu îi cheamă în primul rând pe ei să creadă că Hristos a murit pentru ei: ci că nu există alt nume sub cer printre oameni, prin care noi trebuie să fim mântuiţi, ci doar cel al lui Isus Hristos, prin care mântuirea este predicată.” (Death of Death (Moartea Morţii) cartea 4, capitolul 1).

În vol. 3, p. 295 din cartea sa Works (Fapte), Dr. Owen mai spune, „Predicatorii evangheliei şi alţii au garanţii suficiente să impună asupra tuturor oamenilor datoriile de credinţă, pocăinţă şi ascultare, deşi ei ştiu în ei înşişi că ei nu au capacitatea suficientă pentru performanţa lor datorată; pentru (1) Este voia şi porunca lui Dumnezeu ca ei să facă aşa şi este regula datoriilor lor. Ei nu trebuie să considere ce pot sau ce vor face oamenii, ci ce cere Dumnezeu. A judeca capacitatea oamenilor şi a adapta poruncile lui Dumnezeu la ea în mod corespunzător, nu este compatibil cu nici unul dintre fiii oamenilor … astfel sunt poruncile lui Dumnezeu, şi astfel sunt datoriile cerute în ei. În şi prin ei Dumnezeu se foloseşte pentru a comunica harul Său sufletelor oamenilor: nu cu privire la ei ca şi datorii ale lor, ci pentru că ei sunt căi rânduite şi sfinţite de El pentru astfel de scopuri.”

John Calvin spune, „De vreme ce slujitorii Evangheliei sunt mesageri între Dumnezeu şi oameni, prima datorie transmisă lor este ofere gratuit harul lui Dumnezeu, şi a doua este să se străduiască, cu toată tăria lor ca acesta să nu fie oferit în zadar.”

Garanţia păcătosului de a crede în Hristos

Nici un păcătos să nu se excludă de la câştigul evangheliei, spunând sau că eu nu ştiu dacă sunt ales, sau că nu ştiu dacă sunt un credincios şi nu ştiu dacă Hristos a murit pentru mine şi s-a dat pe Sine pentru mine în particular. Aceasta înseamnă să greşeşti temelia şi obiectul credinţei, şi mântuirea în posesia credinciosului nu este temelia credinţei, ci mântuirea în Cuvântul harului şi în oferta evangheliei: acestea sunt veştile bune care vin în maşina păcătosului, pe care el poate să-şi clădească credinţa sa şi speranţa mântuirii.

Atunci întrebarea nu este, eşti tu o persoană aleasă sau nu? Nici dacă eşti tu un credincios sau nu? Ci întrebarea este, eşti tu un păcătos care are nevoie de un Mântuitor? El nu este Hristos din decretul alegerii la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu ştii că eşti ales, aceasta înseamnă să mergi prea mult înapoi; nici nu este Hristos din inimă sau în posesia ta la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu eşti un credincios, aceasta înseamnă să mergi prea mult înainte; ci este Hristos în Cuvânt. Tu şti că eşti un păcătos şi Hristos un Mântuitor oferit ţie acolo, spunând, „Priviţi la Mine şi fiţi mântuiţi din toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu este altcineva.” (Ralph Erskine).

O prezentare eronată a chemării Evangheliei

„În formularea chemării evangheliei, fiţi atenţi la garanţia cu care o însoţiţi,” a spus Prof. R. Watts, D.D., LL.D., un eminent teologic Calvinist în zilele lui într-un discurs – „The Gospel Call,” (Chemarea Evangheliei) pe care el l-a ţinut unor studenţi la divinitate de la Assembly College, Belfast, în 1867. „În chemarea oamenilor de a crede, păziţi-vă să nu daţi o altă garanţie decât cea pe care Cuvântul lui Dumnezeu vă autorizează să o daţi … Garanţia credinţei care constă în asigurarea tuturor oamenilor că Hristos a murit pentru ei, este, în viziunea faptului îngrozitor că nu toţi oamenii sunt mântuiţi este absolut nedemnă faţă de lucrarea Răscumpărătorului, cât şi faţă de onoarea, justiţia şi adevărul Tatălui veşnic. Veţi fi conduşi să concluzionaţi că pretinsa ispăşire nelimitată este atât de limitată în realitate încât nu este deloc o ispăşire. Oferirea unei astfel de garanţii, în vederea faptului îndoielnic, că milioane dintre cei pentru care se pretinde că a fost făcută satisfacerea, au pierit, implică o acuzare a dragostei, adevărului şi a justiţiei Tatălui, sau a dreptăţii perfecte în întregime a lui Hristos. Oricare ar fi dificultăţile pe care le-aţi putea simţi când faceţi o chemare a evangheliei, nu trebuie să încercaţi să înlăturaţi adoptând o teorie a ispăşirii care o dezbracă de toată slava ei şi separă din ea tot ceea ce o exprimă răscumpărătoare eficace, sau care o constituie o temelie credinţei poporului lui Dumnezeu şi o garanţie pentru mântuirea lor deplină şi finală. O dorinţă pentru succes i-a condus pe mulţi ambasadori să cadă în această greşeală. Însărcinat să „predice evanghelia” – să îl predice pe Hristos şi pe El răstignit – să proclame tainicele bogăţii care sunt în persoana şi în lucrarea Sa – ambasadorul a redus evanghelia, tema inepuizabilă la o propoziţie, şi scurtându-şi mesajul său, l-a uşurat la o singură propoziţie – „Hristos a murit pentru tine!” Din această primă eroare s-au ridicat toate încurcăturile sale. O astfel de garantare a credinţei cere, ca şi fundalul ei, sau o revelaţie specială cu privire la părţile la care se adresează sau o ispăşire universală. Ne având prima revelaţie, mesagerul s-a străduit să găsească uşurare adoptând-o pe ultima.”

Predicarea evangheliei nu constă în rostirea a una sau două invitaţii laconice (scurte) de a veni la Hristos. Scopul predicării este să „producă deopotrivă credinţă şi pocăinţă şi astfel de invitaţii sunt potrivite pentru a nu produce nici una dintre ele … Trebuie să clarifici şi să proclami tuturor oamenilor calea vieţii, prin expunerea lui Hristos în demnitatea infinită a persoanei Sale şi harul relaţiilor Sale oficiale şi a lucrării Sale; trebuie să îi îndemni pe oameni asupra datoriei de a accepta mântuirea oferită de Dumnezeu în El, şi de predarea pentru a fi mântuit în felul în care a rânduit Dumnezeu în mila sa infinită. Făcând aceasta, trebuie să îi convingi pe cei cărora te adresezi cu toate argumentele furnizate de valoarea sufletului, fericirea din cer, gemetele inexprimabile ale celor pierduţi, justiţia şi mânia lui Dumnezeu, descoperită în legea Sa şi în istoria administrării ei, şi prin dragostea şi mila Sa arătate în Hristos şi în lucrarea Sa. Făcute fiind acestea, îi poţi asigura că toţi care ascultă aceasta vor fi mântuiţi. Făcute fiind acestea, lucrarea ta ca şi ambasador este terminată. Ai spus tot ceea ce ai autoritatea să spui. În executarea unei astfel de însărcinări, această întrebare va veni din nou şi din nou la tine – Pot trăi aceste oase? Dar atunci când simţi incompetenţa ta de a învia morţii care sunt presăraţi în valea viziunii în care Capul Bisericii te poate duce, adu-ţi aminte de adevărul spre care atenţia ta a fost întotdeauna direcţionată; adu-ţi aminte că tu eşti co-lucrător cu Dumnezeu; că în timp ce tu ai însărcinarea chemării exterioare, există alta – o chemare interioară – dată de Duhul Omnipotent care dă viaţă, care străluceşte în inimile oamenilor şi le face să vadă acea slavă a lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos pe care tu trebuie să îl prezinţi înaintea minţii oamenilor în starea lor naturală.” (Free Presbyterian Magazine, (Revista Prezbiteriană gratuită) Vol. 37:1).

PERSEVERENŢA SFINŢILOR

Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului

„Avertizările de la amvon şi denunţarea erorilor Arminianismului nu se mai aud azi ca şi altădată. Chiar de la amvoane unde este predicat adevărul, în unele cazuri unii se tem ca nu cumva să fie ridicată o mărturie credincioasă împotriva Arminianismului. Cauza acesteia este datorată într-o anumită măsură faptului că în apărarea cauzei adevărului a trebuit să fie expuse şi combătute noi forme ale erorii, cu rezultatul că vechiul duşman este lăsat fără să fie necăjit ca şi când ar fi mort. Din nefericire, aceasta nu este aşa; Arminianismul este foarte viu la amvon, în presa teologică şi cea religioasă, şi în întrunirile evanghelice moderne … Când purtăm în minte oroarea cu care strămoşii noştri au privit Arminianismul, atitudinea modernă faţă de aceasta indică, cât de departe a deviat poziţia teologilor din acele zile.” (The Reformed Faith I (Credinţa reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 18).

Arminianismul a fost evanghelia falsă a lui John Wesley şi a urmaşilor săi din secolul optsprezece şi cea a lui D. L. Moody din secolul nouăsprezece. El este capitalul de bază al aproape tuturor evangheliştilor din acest secol de la Billy Graham în jos. Sălile evanghelice ale Fraţilor, Deschise şi Închise, sunt grădiniţele Arminianismului. Agenţii activi ai Misiunii Credinţei şi a Armatei Salvării, în ciuda rezultatelor morale şi sociale a celei din urmă, a răspândit epidemia peste tot. Toate sectele care au izvorât în aceste vremuri din urmă, oricât de divergente sunt în doctrinele şi în practicile lor – Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a şaptea, Mormonii, Hristadelfienii, Cooneyites, etc., etc., toate au în comun minciuna fatală a liberului arbitru. Acesta este drogul Satanei, care determină sufletul să doarmă în amăgire, şi sfârşitul unei astfel de iluzii este moartea. „Voinţa liberă,” spune Spurgeon, „a dus multe suflete în iad dar niciodată un suflet în cer.”

Arminianismul este înarmat până în dinţi în duşmănie faţă de adevărata şi vitala evlavie. Unde acesta înfloreşte roadele sale sunt o formă superficială sentimentală a evlaviei – candela şi lumina fecioarelor nechibzuite care au mers la moarte şi în disperare. Actele Declaraţiei din 1879, 1892 şi 1921 din Scoţia, şi în 1901 în Biserica Prezbiteriană din Noua Zealandă au deschis stăvilarele potopului faţă de potopul Arminianismului. Moartea spirituală şi devastarea au urmat. Pământul gras a fost transformat în pustiu, şi Bisericile care au adoptat aceste Acte Declarative sunt pe drumul spre Roma. „Drogul suveran” al Arminianismului a înflorit dincolo de cele mai sălbatice vise ale preoţilor şi ale iezuiţilor. Dar Satan nu lucrează acum prin Acte Declarative necinstite deschise ca un înger de lumină. Infiltrarea subtilă este politica şi tehnica sa din prezent. Ceea ce avem nevoie acum este „denunţarea” şi „oroarea” la care se referă Pastorul D. Beaton, copita despărţită a Arminianismului este văzută fără nici o greşeală dincolo de corturile convenţiilor, părtăşiilor şi uniunilor evanghelice populare din zilele noastre! Uniunea Scripturii, Părtăşia Inter-universitară, Consiliul Internaţional al Bisericilor Creştine, convenţiile fraternităţii Keswick, etc., sunt toate străpunse cu cancerul Arminianismului.

http://www.voxdeibaptist.org/erori_arminiene.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/soteoriologie/erori-arminiene-din-brosura-o-alta-evanghelie-de-pastorul-william-maclean-m-a/

SOTEOTOLOGIE CREDINŢA ŞI ASIGURAREA – J.C.Ryle.

download - Copie - Copie

CREDINŢA ŞI ASIGURAREA – J.C.Ryle.

«M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui. » (2 Tim 4:7-8)

O speranţă plină de încredere, aşa cum o exprimă Pavel în 2 Timotei 4:6-8, este biblică şi adevărată. Aş spune pe deplin şi foarte deschis că un creştin adevărat, un om transformat , poate ajunge la acel grad de credinţă în Hristos încât, în general se va simţi plin de încredere cu privire la iertarea şi siguranţa sufletului său,  — rar va fi tulburat de îndoială — rar va fi abătut de ezitare — rar va fi abătut de întrebări neliniştitoare, — şi, pe scurt, deşi agitate de multe şi de conflictul interior cu păcatul, va privi întotdeauna spre moarte fără a tremura şi spre judecată fără spaimă.

Marea majoritate a celor care sunt lumeşti se opun doctrinei asigurării. Că ei nu o pot primi nu este nici o mirare. Dar sunt şi unii credincioşi adevăraţi care resping asigurarea, sau se feresc de ea, ca fiind o doctrină plină de primejdii. Ei cred că ea se află la limita îndrăznelii. Se pare că ei cred că este o dovadă de smerenie a nu fi niciodată plin de încredere şi a trăi cu un anumit grad de îndoială. Aceasta este de regretat şi face mult rău.

Presupunerea”, spune Adams, ”este însoţită de instabilitatea vieţii; convingerea are o conştiinţă calmă: care provoacă păcatul deoarece este sigură; aceasta nu provoacă de teama de a pierde asigurarea. Convingerea nu va păcătui, deoarece L-a costat pe Salvatorul ei atât de mult;  presupunerea va păcătui, deoarece harul este din abundenţă. Smerenia este calea către cer. Cei ce sunt siguri, cu mândrie, că ajung în cer, nu ajung la fel de des acolo ca cei care se tem să nu meargă în iad.”

Recunosc cu sinceritate că există persoane îndrăzneţe care susţin că simt o încredere pentru care nu au garanţie biblică. Întotdeauna există oameni care cred numai bine despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede altceva, la fel cum există oameni care cred rău despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede bine. Vor exista întotdeauna. Încă nu a existat vreun adevăr biblic fără abuzuri şi falsificări. Aleşii lui Dumnezeu, neputinţa omului, salvarea prin har, toate sunt abuzate. Există fanatici şi entuziaşti cât timp există lumea. Dar cu toate acestea, asigurarea este ceva real, obiectiv şi adevărat ; şi copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se lase conduşi de la folosirea adevărului, numai pentru că de acesta se face abuz.

Cititorule, poţi fi sigur că Pavel a fost ultimul om din lume care şi-ar fi construit încrederea pe ceva ce-I aparţinea. El a scris despre sine ca fiind “cel dintâi păcătos”(1 Tim 1:15), avea sentimentul profund al vinei lui şi al depravării lui. Dar avea un sentiment şi mai adânc al lungimii şi lăţimii neprihănirii lui Hristos, atribuită lui. Cel care striga “ O nenorocitul de mine” (Rom 7:24), avea o imagine clară asupra fântânii răului din inima sa. Dar avea o şi mai clară imagine despre cealaltă Fântână care îndepărtează orice păcat şi necurăţie. Cel care s-a crezut cel mai mic dintre sfinţi” (Efes 3:8), avea un sentiment viu şi stăruitor asupra slăbiciunilor proprii, dar unul şi mai viu despre promisiunile lui Hristos, “Oile mel nu vor pieri” (Ioan 10:28), nu poate fi încălcată. Pavel ştia, dacă a ştiut vreun om vreodată, că era slab, scoarţă fragilă, plutind pe un ocean furtunos. Dacă a văzut cineva, el a văzut valurile ce se rostogolesc şi furtuna ce urlă de care era înconjurat. Dar nu a privit la el, ci la Isus şi nu i-a fost teamă. Şi-a amintit de ancora ce era de neclintit şi sigură ;  — şi-a amintit Cuvântul şi lucrarea şi intervenţia constantă a Celui care îl iubea şi care S-a dat pentru el. Şi aceasta, nu altceva i-a permis să spună curajos “O cunună este pregătită pentru mine, şi Domnul mi-o va da” şi să concluzioneze atât de sigur “Domnul mă va păstra: nu voi fi niciodată înfrânt.”

Nu mai insist pe această parte , trec la cel de-al doilea lucru, şi anume, că un credincios s-ar putea să nu ajungă vreodată la această speranţă plină de încredere, despre care spune Pavel, şi totuşi să fie salvat.

Recunosc aceasta cu libertate. Nu o contest nici un moment. Nu vreau să fac întristez inima cuiva dacă Dumnezeu nu o face, sau să descurajez un copil al lui Dumnezeu slab, sau să las impresia că oamenii nu au parte cu Hristos dacă nu au încrederea.

O persoană poate avea credinţa salvatoare în Hristos şi totuşi să nu se bucure niciodată de speranţa plină de încredere, ca şi Apostolul Pavel. A crede şi a avea o speranţă pâlpâitoare de acceptare este un lucru; a avea bucurie şi pace în credinţa noastră şi a abunda în speranţă este cu totul altceva. Cred că aceasta nu ar trebui uitat niciodată. Num ă feresc să spun că prin har un om poate avea credinţă destulă pentru a ajunge la Hristos, destulă pentru a rămâne în El, pentru a avea încredere în El,  — să fie cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, — să fie salvat cu adevărat; şi totuşi să nu fie liber de anxietate, îndoială şi frică până în ultima lui zi.

“O scrisoare”, spune un scriitor bătrân “poate fi scrisă, ceea ce nu înseamnă pecetluită; deci harul poate fi scris în inimă, dar Duhul poate să nu o pecetluiască cu încrederea.”

Un om poate fi copil în familia lui Hristos; să gândească, să vorbească ca un copil; şi deşi este salvat, să nu se bucure niciodată de speranţa vie sau să nu cunoască niciodată adevăratele privilegii ale moştenirii lui.

Cititorule, să nu înţelegi greşit, când mă auzi insistând pe încredere. Nu-mi fă nedreptatea să spui că ţi-am zis că nimeni nu este salvat decât cei care pot spune ca Pavel”ştiu că sunt convins…este o cunună pregătită pentru mine.” Nu spun aceasta. Nimic de felul acesta.

Credinţă în Isus Hristos trebuie să o aibă omul, dincolo de orice îndoială, dacă vrea să fie salvat. Nu cunosc altă cale de acces la Tatăl. Nu văd altă îndurare decât prin Hristos. Un om trebuie să-şi vadă păcatele şi starea pierdută, trebuie să vină la Isus pentru iertare şi salvare, trebuie să-şi pună speranţa în El şi numai în El. Dar dacă are credinţă numai pentru aceasta, oricât de slabă şi plăpândă acea credinţă poate fi, eu promit conform garanţiilor biblice, nu va pierde cerul.

Niciodată, niciodată să nu reducem libertatea glorioasei Evanghelii, sau să-I retezăm proporţiile corecte. Să nu facem poarta mai strâmtă şi calea mai îngustă decât le-a făcut deja mândria şi iubirea păcatului. Domnul Isus este foarte milos şi îndurător. El nu se uită la cantitatea de credinţă, ci la calitate. El nu-i măsoară gradul, ci adevărul. El nu rupe trestia frântă şi nu stinge mucul care fumegă. El nu va îngădui să se spună că a pierit vreunul la picioarele crucii. “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37).

Da cititorule, deşi credinţa unui om nu va fi mai mare ca bobul de muştar, dacă ea îl aduce la Hristos şi îi îngăduie să atingă marginea hainei Lui, va fi salvat, la fel de sigur ca cel mai vechi sfânt din cer; la fel de complet şi de veşnic ca şi Petru, Ioan sau Pavel. Sunt mai multe grade în sfinţirea noastră. În îndreptăţirea noastră nu este nici unul. Ceea ce este scris, este scris şi nu va da greş: “Oricine crede în El,  — nu oricine are o credinţă puternică, ci  “Oricine crede în El,  nu va fi dat de ruşine” (Rom 10:11).

Dar în tot acest timp vreau să observaţi, bietul suflet poate că nu are încredere deplină în legătură cu iertarea şi acceptarea lui de către Dumnezeu. El poate fi tulburat de teamă şi de îndoială. Poate avea multe întrebări şi anxietate — multe lupte şi lipsă de înţelegere — nori şi întuneric, furtună până la sfârşit.

Repet că voi afirma faptul că simpla credinţă în Isus salvează un om, deşi el poate niciodată nu va ajunge la încredere, asigurare; dar nu afirm că va ajunge în cer cu o mângâiere puternică şi abundentă. Voi afirma că va ajunge în siguranţă în port ; dar nu că va intra acolo cu toate pânzele sus, plin de încredere şi bucurie. Nu voi fi surprins dacă va ajunge în cerul dorit, bătut de furtună şi de vreme, abia realizându-şi siguranţa până când deschide ochii în slavă.

Cititorule, cred că este foarte important să avem în vedere diferenţa dintre credinţă şi încredere. Explică lucruri pe care cineva care studiază religia găseşte că este greu de înţeles.

Să ne amintim că credinţa este rădăcina şi încrederea este floarea. Fără îndoială, nu poţi avea floarea fără rădăcină; dar este la fel de sigur că poţi avea rădăcina şi să nu ai floarea.

Credinţa este acea biată femeie tremurătoare care a venit în spatele lui Isus, în mulţime şi I-a atins marginea hainei (Marcu 5:27). Încrederea este Ştefan care stă calm în mijlocul ucigaşilor lui, “Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu!”

Credinţa este hoţul care se pocăieşte strigând: “Doamne, aminteşte-Ţi de mine”(Luca 23:42). Încrederea este Iov, stand în praf, acoperit de bube şi spunând: “Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19:25). «Deşi mă va ucide, voi avea încredere în El »  (Iov 13:15).

Credinţa este Petru care strigă în timp ce se scufundă: “Doamne, salvează-mă!” (Mat 14:30). Încrederea este acelaşi Petru declarând înaintea Consiliului după aceea, “El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:11-12).

Credinţa este vocea anxioasă, tremurătoare, “ Doamne, cred, ajută necredinţei mele” (Marcu 9:24). Încrederea este provocarea plină de siguranţă Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? …Cine-i va osândi?(Rom 8:33,34). Credinţa este Saul rugându-se în casa lui Iuda, la Damasc, plin de durere, orb şi singur (Fapte 9:11). Încrederea este Pavel, prizonierul în vârstă, privind calm spre mormânt şi spunând “Ştiu în Cine m-am încrezut…este o cunună pregătită pentru mine.” (2 Tim 1:12, 4:8).

Credinţa este viaţa. Ce binecuvântare mare! Cine poate spune golul dintre viaţă şi moarte? Şi totuşi, viaţa poate fi slabă, bolnavă, fără sănătate, dureroasă, încercând, neliniştită, epuizată, împovărată, fără bucurie, fără zâmbet, până la capăt.

Încrederea este mai mult decât viaţa. Este sănătatea, puterea, tăria, vigoarea, activitatea,  energia, bărbăţia, frumuseţea.

Cititorule, nu se pune problema despre salvat sau nesalvat, ci despre privilegiu sau nu. Nu este vorba despre a avea sau nu pace, ci despre o mare pace sau o pace mai puţină. Nu este vorba despre rătăcitorii acestei lumi şi şcoala lui Hristos, ci despre cei care sunt în şcoală:–este vorba despre primul şi ultimul.

Cel care are credinţă este bine. Ar trebui să fiu fericit, dacă aş crede că toţi cititorii acestui articol o au. Binecuvântaţi, de trei ori binecuvântaţi sunt cei ce cred. Sunt în siguranţă. Sunt spălaţi. Sunt îndreptăţiţi. Sunt dincolo de puterea lui iadului. Satan, cu toată răutatea lui, nu-I va scoate niciodată din mâna lui Dumnezeu.

Dar cel ce are încredere este mult mai bine  — vede mai mult, simte mai mult, ştie mai mult, se bucură mai mult, are mai multe zile ca acelea despre care se vorbeşte în Deuteronom 11:21, “cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului.

http://www.voxdeibaptist.org/faith_and_assurance_trd.htm

SOTEOROLOGIE Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism? Ernest Reisinger

download - Copie - Copie

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism?   Ernest Reisinger

Unul dintre cei mai mari evanghelişti care a pus vreodată piciorul pe pământul American a fost George Whitefield. Citiţi cu atenţie următorul citat şi observaţi pledoaria sa cu păcătoşii.

Vă ofer mântuirea în această zi; uşa milei nu este încă închisă, totuşi rămâne o jertfă pentru păcat, pentru toţi cei care îl vor accepta pe Domnul Isus Hristos. El te va îmbrăţişa în braţele dragostei sale. O întoarce-te la el, întoarce-te simţind nevrednicia ta; spune-o cât de murdărit eşti, cât de ticălos şi nu fi necredincios, ci crede. De ce vă temeţi că Domnul Isus Hristos nu vă va accepta? Păcatele voastre nu vor fi o piedică, nevrednicia voastră nu va fi o piedică; dacă inimile voastre corupte nu vă reţin, nimic nu îl va împiedica pe Hristos să vă primească. El iubeşte să vadă păcătoşi sărmani venind la el, el este mulţumit să îi vadă aplecându-se la picioarele sale rugându-se pentru promisiunile sale; şi dacă voi veniţi astfel la Hristos, el nu vă va trimite de la el fără Duhul său; nu, ci vă va primi şi vă va binecuvânta. O, nu socotiţi ca ceva neînsemnat dragostea infinită – el vrea doar ca voi să credeţi în el, pentru ca voi să puteţi fi mântuiţi. Aceasta este tot ceea ce doreşte scumpul Mântuitor, să vă facă fericiţi, ca voi să părăsiţi păcatele voastre, să staţi jos etern cu el la ospăţul nunţii Mielului. Vă implor să veniţi la Isus Hristos; vă invit pe toţi să veniţi la el, şi primiţi-l ca Domnul şi Mântuitorul vostru; el este gata să vă primească. Vă invit să veniţi la el, ca voi să puteţi odihnă pentru sufletele voastre. El se va bucura şi va fi bucuros. El vă cheamă prin pastorii săi; O veniţi la el – el se trudeşte să vă aducă înapoi din păcat şi de la Satan, la sine: deschideţi uşa inimii voastre, şi Împăratul slavei va intra. Inima mea este plină, este totalmente plină şi trebuie să vorbesc, altfel voi izbucni. Ce, credeţi sufletele voastre nu au nici o valoare? Le stimaţi ca şi când nu merită să fie mântuite? Sunt oare plăcerile voastre mai valoroase decât sufletele voastre? Aţi luat mai degrabă în considerare distracţiile vieţii acesteia, decât mântuirea sufletelor voastre? Dacă este aşa, nu veţi fi părtaşi niciodată cu el în glorie; dar dacă veniţi la el, el vă va aproviziona cu harul său aici şi apoi vă va duce în slavă; şi acolo voi veţi putea cânta laudele şi aleluia Mielului pentru totdeauna. Şi fie ca acesta să fie sfârşitul fericit al tuturor celor care mă ascultă!

George Whitefield un Calvinist de neclintit. Doar un lucru este sigur – Calvinismul lui Whitefield nu a umezit deloc zelul său sfânt pentru sufletele oamenilor.

Ce este Calvinismul?

Marele teolog din Princeton, Dr. B. B. Warfield, descrie Calvinismul după cum urmează:

Calvinismul este o evanghelizare singura sa expresie stabilă şi pură, şi când spunem evanghelizare vorbim despre păcat şi mântuire. Acesta înseamnă a rosti dependenţa de Dumnezeu pentru mântuire. De aceea, el implică nevoia de mântuire şi sensul profund al acestei nevoi, alături de un sens egal de profund de neputinţă în prezenţa acestei nevoi, şi rostirea dependenţei de Dumnezeu pentru satisfacerea ei. Tipul ei este găsit în vameşul care se bătea în piept şi a strigat, „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Nu se pune problema de a se mântui pe sine, sau să îl ajute pe Dumnezeu să îl mântuiască, sau să deschidă calea spre Dumnezeu ca să îl mântuiască. Nu se pune nici o întrebare ci spune „Eu sunt un păcătos, şi toată speranţa mea este în Dumnezeu, Mântuitorul meu!” Acesta este Calvinismul, nu doar ceva asemenea Calvinismului, sau o abordare a Calvinismului, ci Calvinismul în manifestarea sa vitală. Oriunde se găseşte această atitudine a inimii şi ei i se dă expresie în termeni direcţi şi fără ambiguităţi, acolo este Calvinismul. Unde această atitudine a minţii şi a inimii este diminuată cât de puţin, acolo Calvinismul a devenit imposibil.

Într-un cuvânt, Calvinistul este omul care îl vede pe Dumnezeu. El a zărit Viziunea inexprimabilă, şi el nu o va lăsa să pălească pentru un moment din ochii săi – Dumnezeu în natură, Dumnezeu în istorie, Dumnezeu în har. Pretutindeni el îl vede pe Dumnezeu în paşii Săi măreţi, peste tot el simte lucrarea braţului Său puternic, pulsul inimii Sale măreţe … Calvinismul este doar creştinism. Supranaturalul care îl susţine Calvinismul este chiar suflarea nărilor creştinismului; fără ea creştinismul nu poate exista… Calvinismul apare astfel în privirea noastră ca nimic mai mult sau mai puţin decât ca speranţa lumii.

John A. Broadus, unul dintre marii părinţi respectaţi baptişti de sud, a descris Calvinismul co-fondatorului său al Seminarului de Sud, Dr. James P. Boyce, ca nimic mai puţin decât numele tehnic pentru „acel sistem înălţat al adevărului Pavelian.”

Charles Haddon Spurgeon, marele câştigător de suflete a spus odată,

Noi folosim termenul „Calvinism” doar pentru scurtimea sa. Doctrina care este numită „Calvinism” nu a izvorât de la Calvin; noi credem că aceasta a izvorât de la marele fondator al întregului adevăr. Probabil Calvin însuşi l-a derivat în principal din scrierile lui Augustin. Fără îndoială, Augustin şi-a obţinut punctele sale de vedere prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dintr-un studiu harnic al scrierilor lui Pavel, şi Pavel le-a primit de la Duhul Sfânt şi de la Isus Hristos, marele fondator al bisericii creştine. Astfel, noi folosim acest termen nu pentru că acordăm o importanţă extraordinară lui Calvin pentru că a învăţat aceste doctrine. Am putea să le numim cu orice alt nume, dacă am găsi unul care ar fi mai bine înţeles şi care să fie în întregime la fel de consecvent cu acest fapt.

Spurgeon a continuat să spună,

Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.

Atitudini diverse cu privire la Calvinism

Subiectul acestui articol este unul care stârneşte diverse simţuri în minţile oamenilor. Istoria a fost martoră la o mare parte din controversa asupra „Calvinismului.” Subiectul rămâne vital în vremea aceasta. Aceasta este adevărat în special în lumina devierilor moderne de la ortodoxia istorică şi biblică.

Din nefericire, multe opinii dăunătoare deşi elegante au invadat aproape fiecare domeniu al vieţii religioase. De aproape fiecare parte auzim vocea întrebării alături de vechea întrebare a lui Pilat, „Ce este adevărul?” Există o mie de opinii religioase diferite cu privire la răspunsul acestei interogări. Uneori această întrebare este pusă de sceptic, care se îndoieşte chiar de existenţa unui răspuns obiectiv. Totuşi, adesea, ea este pusă de sufletele serioase, doritoare şi îngrijorate de a-şi găsi calea lor prin mulţimile religioase de stâncă în furtuna confuziei religioase de pe marea vieţii. Sper că acest studiu îi va ajuta pe cei din urmă.

La fel de diversificate ca şi religiile lumii moderne profesate pot fi privite numeroasele ei secte şi comunităţi, divizate de crezuri şi certuri incompatibile, totuşi se va descoperi, după o examinare apropiată şi critică, faptul că printre cei care pot fi numiţi (rezonabil) creştini, în esenţă sunt doar două secţiuni sau partide. Practicile pot varia, se pot susţine diverse puncte de vedere cu privire la multe subiecte, se pot lua atitudini diferite în relaţie cu multe întrebări, şi perspectivele pot fi fixate din unghiuri largi diferite, dar poziţiile fundamentale ocupate vor fi găsite centrând unul sau altul dintre aceste forme distincte de credinţă. Probabil este mai corect să spunem că toate perspectivele sunt derivate dintr-un sistem sau două de teologie. Principiile rădăcină se pot găsi toate încrustate în Calvinism sau în Arminianism. Astfel, aceştia sunt termenii moderni folosiţi pentru a distinge şi a descrie aceste două sisteme de gândire şi învăţătură teologică foarte diferite. Totuşi aceşti termeni au o tendinţă de a produce confuzie şi de a îndruma greşit.

Creştinismul ar trebui să ne aducă la picioarele apostolilor şi sigur la picioarele Domnului nostru Însuşi. Orice înţelegere a adevărului revelat care eşuează să facă aceasta nu este demnă de numele „creştin.” Punctele de vedere care sunt afirmate şi apărate în următoarele pagini, când sunt îmbrăţişate potrivit, au precis acest efect.

Noi îl numim Calvinism. Acesta poate fi numit la fel de corect şi Augustinianism. Prin forţa aceluiaşi argument al raţiunii, putem merge mai departe înapoi în paginile istoriei clericale şi să îl numim Pavelianism. Totuşi, orice nume folosim, acesta trebuie privit doar ca o simplă convenţie necesară de a fi exprimată acum datorită adoptării ei generale. Personal, noi considerăm numele ca o întreagă greşeală deoarece el a fost mijlocul hrănirii multor calvinisme ignorante care au fost auzite nu numai în zilele acestea ci şi în cele din trecut.

Azi are loc o reînviere autentică a marelui şi gloriosului sistem Pavelian al adevărului biblic – în special printre baptiştii de sud. Pentru aceia dintre noi care se numără în acest grup, aceasta nu este nimic mai puţin decât întoarcerea acasă la rădăcinile noastre doctrinare. Părinţii întemeietori ai SBC au fost scufundaţi în acel şuvoi de adevăr biblic unde nici un om nu poate atinge partea de jos, şi care l-a determinat pe marele Apostol să strige „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse Sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese Sunt căile Lui! Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

Nu mergeţi mai departe decât Scripturile

Următoarea avertizare ar trebui să îl conducă pe oricine studiază Calvinismul:

Importanţa subiectului discutat ar trebui să ne conducă să înaintăm doar cu cea mai profundă reverenţă şi precauţie. În timp ce este adevărat că misterele trebuie să fie mânuite cu grijă, şi în timp ce speculaţiile negarantate şi impertinente cu privire la lucrurile divine trebuie să fie evitate, totuşi dacă noi am declara Evanghelia în puritatea şi în plinătatea ei trebuie să fim atenţi să nu reţinem de la credincioşi ceea ce este declarat în Scripturi cu privire la adevărul Calvinismului. Putem să ne aşteptăm ca unele dintre aceste adevăruri vor fi pervertite şi abuzate de cei păcătoşi. Indiferent cât de clar este aceasta învăţată de Scriptură, mintea neluminată o consideră ca fiind absurdă, de exemplu, faptul că Dumnezeu există în trei persoane, sau că Dumnezeu ştie mai dinainte întregul curs al evenimentelor mondiale, la fel cum planul său include destinul fiecărei persoane. Şi în timp ce noi putem cunoaşte despre Calvinism doar atât cât Dumnezeu a considerat potrivit să descopere, este important ca noi să ştim atât; altfel, acesta nu ar mai fi fost revelat. Unde Scriptura ne conduce putem să o urmăm în siguranţă (L. Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination (Doctrina reformată a predestinării), pp. 54-55).

Există prea multe reprezentări greşite a celor care nu cunosc ceea ce este cu adevărat Calvinismul biblic. Majoritatea celor din acest grup numesc Calvinismul „hiper-Calvinism.” Unii cred că dacă tu crezi în punctul de vedere antinomian al „securităţii veşnice” atunci eşti un Calvinist şi oricine altcineva este sau un Arminian sau un hiper-Calvinist.

Nu se pune problema că mulţi Calvinişti nu sunt atât de evanghelişti cum ar trebui să fie, dar aceasta nu este datorită Calvinismului ci datorită unei inimi reci şi indiferente. Mulţi Arminiani nu sunt evanghelişti dar aceasta nu este din cauza Arminianismului lor. Din nou, aceasta este din cauza unei inimi reci şi indiferente.

De asemenea este adevărat că, Calvinismul va ucide unele feluri de evanghelizare dar acesta nu va ucide niciodată evanghelizarea biblică reală. Unor oameni nu le place muzica rock dar aceasta nu înseamnă că lor nu le place muzica. La fel este şi cu evanghelizarea superficială, nebiblică. Aceasta este respingătoare pentru Calvinişti, dar aceasta nu înseamnă că ei nu iubesc evanghelizarea biblică, adevărată, centrată în Dumnezeu.

Calvinismul poate ucide evanghelizarea centrată pe om, dar Calvinismul adevărat, biblic oferă evanghelizării temelia ei doctrinară potrivită. Mai mult, acesta garantează succesul evanghelizării. Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – acesta este Calvinismul. El nu doar face posibilă mântuirea, cu de fapt el mântuieşte prin plan şi putere.

Doctrina este vitală pentru evanghelizare şi pentru alegere

Doctrina alegerii necondiţionate este una dintre doctrinele fundamentale ale Calvinismului. Înainte de a considera câteva dovezi biblice pentru alegere, să distingem diferenţa dintre mijloace şi cauză.

Dumnezeu a ales mijloacele mântuirii şi primitorii mântuirii. Cuvântul Său descoperă faptul că El a ales să îşi salveze poporul Său prin predicare şi mărturisire: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură.”

Dar trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că predicarea şi rugăciunea sunt mijloacele şi nu cauza mântuirii cuiva. Cauza este dragostea necondiţionată, alegătoare a lui Dumnezeu. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea pentru ca „oricine” va crede nu va pieri.

Cine este „oricine”?

Răspuns:

„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine …” (Ioan 6:37)

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10:27)

De ce unii nu cred?

Răspuns:

„Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” (Ioan 10:26)

Tatăl i-a dat Fiului Său câteva oi şi El ne-a trimis pe noi să predicăm şi să mărturisim deoarece acestea sunt mijloacele folosite de El pentru a-i chema. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Ei vor veni pentru că Hristos a murit pentru ei şi Hristos s-a rugat pentru ei. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Isus s-a rugat pentru viitoarele oi care vor veni. „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” (Ioan 17:20) „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24)

De ce este dragostea alegătoare a lui Dumnezeu atât de importantă pentru predicator şi pentru misionar? Aceasta este doctrina care asigură succesul eforturilor noastre misionare. Cei mai mari predicatori evanghelişti din istoria bisericii au crezut în doctrina biblică a alegerii. Aceasta este o parte importantă a temeliei doctrinare a Calvinismului.

Ar fi înţelept pentru baptiştii de sud din zilele noastre să ia seama la îndemnul găsit în Isaia 51:1 – „Ascultaţi-Mă, voi, care umblaţi după neprihănire, care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi.”

Israeliţilor li s-a poruncit să îşi amintească de trecutul lor. Amintirea milei lui Dumnezeu din trecut va fi avantajoasă în multe feluri. O amintire a trecutului va stimula cu siguranţă mulţumirea noastră. Poporul lui Dumnezeu sunt întotdeauna fericiţi când sunt mulţumitori. Dar în această perioadă specială din istorie va fi avantajos să ne examinăm temelia noastră doctrinară, „stânca din care aţi fost ciopliţi.” O privire sinceră înapoi ne va învăţa importanţa doctrinei sănătoase, în special ca temelie a predicării evangheliei. Baptiştii de sud, (toţi baptiştii pentru această chestiune) au fost marcaţi întotdeauna de un zel pentru evanghelizare şi pentru misiuni. De aceea noi avem peste 3.000 de misionari în străinătate în 91 de ţări diferite şi cam 3.200 de misionari în ţara lor şi aproximativ 40.000 de biserici cu peste 15.000.000 de membri.

Privind înapoi la marii luptători în lucrarea de evanghelizare şi de misiune ar trebui să ne întrebăm, „Ce au crezut aceşti oameni despre Dumnezeu, om, păcat şi mântuire?” Privind înapoi este uşor să aflăm că ei erau majoritatea Calvinişti şi eforturile lor în evanghelizare au fost întemeiate pe temelia doctrinară a Calvinismului. O temelie doctrinară biblică este mai importantă decât cred mulţi baptişti. Doctrina sănătoasă încinge toată închinarea şi mărturisirea adevărată, şi aceasta este adevăratul creştinism. Doctrina nu exprimă doar experienţa convertirii adevărate ci ea determină mesajul şi metodele de evanghelizare.

Temelia doctrinară a evanghelizării biblice este la fel de importantă în lucrarea de evanghelizare la fel cum este coloana vertebrală pentru trupul omului. Doctrina oferă unitate şi stabilitate.

Temelia doctrinară este cea care produce tăria spirituală care ajută evanghelizarea să îndure furtunile opoziţiei, greutăţile şi persecuţiile care o însoţesc adesea. De aceea, biserica aceea care neglijează temelia doctrinară adevărată pentru evanghelizarea biblică îşi va slăbi curând eforturile sale.

Lipsa unei temelii doctrinare va lucra împotriva unităţii şi va invita eroarea şi instabilitatea în toate eforturile evanghelistice. Este imposibil să exagerăm importanţa unei temelii biblice sănătoase pentru adevărata evanghelizare centrată în Dumnezeu.

Doctrina modelează destinul nostru şi în prezent noi culegem roadele evanghelizării nebiblice. Marele apostol, instruind un păstor tânăr de a face lucrarea unui evanghelist, îi spune că doctrina este primul scop al Scripturii. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru DOCTRINĂ.” 2 Timotei 3:16

Când vorbesc despre doctrină nu vorbesc despre orice doctrină şi despre cea pe care fondatorii primului nostru seminar au crezut-o şi au predat-o. Doctrinele lui Boyce crezute şi predate au fost temelia devoţiunii sale şi devoţiunea pe care el a inspirat-o şi în alţii. Acum, mulţi recunosc importanţa doctrinei şi continuă să folosească termenul. Martorii lui Iehova au o doctrină, la fel şi Mormonii şi creştinii Ştiinţifici. Toţi baptiştii au o doctrină. Dar ce doctrină?

Despre ce doctrine vorbesc? Vreau să spun că aceste doctrine au fost definite, apărate, exprimate şi explicate de Sinodul de la Dort din 1618; doctrinele au fost explicate în Mărturisirea de credinţă de la Westminster şi în Catehismul de la Heidelberg; acele doctrine au fost exprimate în Mărturisirea baptiştilor vechi din 1689, mai târziu adoptate de Asociaţia Philadelphia, din care provin baptiştii din sud.

Aceste doctrine preţioase care expun un Dumnezeu care salvează, şi nu doar face posibilă mântuirea păcătoşilor pentru ca ei să se mântuiască cumva printr-o decizie, sau prin cooperare în mântuirea lor. Mai degrabă, aceste doctrine declară un Dumnezeu care mântuieşte printr-un plan, un scop şi prin putere.

Vreau să spun acele doctrine care descoperă cele trei acte măreţe ale Dumnezeului triunitar în recuperarea sărmanilor păcătoşi pierduţi, adică:

  1. Alegerea iubitoare a Tatălui.
  2. Răscumpărarea puternică realizată de Fiul.
  3. Chemarea efectivă a Duhului.

Fiecare Persoană din Trinitate lucrează pentru mântuirea aceloraşi oameni, asigurând astfel în mod infailibil mântuirea acelor oameni.

Aceste doctrine fac mântuirea să depindă de lucrarea lui Dumnezeu, nu de capacitatea sau de voinţa omului. Aceste doctrine îi dau toată slava lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor – nu împart acea slavă între Dumnezeu şi păcătoşi. Aceste doctrine revelează faptul că istoria nu este mai puţin decât înfăptuirea planului prestabilit al lui Dumnezeu. Aceste doctrine expun un Dumnezeu care este suveran în creaţie şi suveran în răscumpărare; Trinitatea lucrează împreună pentru mântuirea oilor. Dumnezeu Tatăl a planificat aceasta. Dumnezeu Fiul a realizat aceasta. Dumnezeu Duhul o comunică şi o aplică în mod eficient. Nu există nici un război în Trinitate. Toţi lucrează împreună pentru aceiaşi oameni: „Oile Mele aud vocea Mea …”

Noi nu susţinem ideea eronată că Dumnezeu a făcut tot ce a putut El, şi acum stă inactiv aşteptând să vadă ce vor face păcătoşii suverani cu un Isus neputincios, patetic. Nu! Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – mântuirea este a Domnului. Nu trebuie să slăbim acest mare adevăr scindând unitatea din Trinitate sau divizând realizarea mântuirii între Dumnezeu şi om.

Calviniştii cred şi învaţă că crucea nu este doar locul unde mântuirea a fost făcută posibilă, ci mai degrabă un loc în care s-a asigurat mântuirea poporului Său (Isus. 53:11). Aceste doctrine arată crucea ca revelând puterea lui Dumnezeu de a mântui, nu neputinţa Sa. Dumnezeu nu a fost frustrat la cruce. El a fost Stăpânul Ceremoniilor. Aşa cum a declarat Petru, „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23).

Un Calvinist nu crede că decizia lui Dumnezeu de a-l mântui pe om printr-un decret îl lasă pe om pasiv sau inert. Nu! Nu! Are loc chiar contrariul! Legământul harului nu îl omoară pe om, nu îl priveşte ca pe o conservă sau ca o bucată de lemn sau un robot; acesta îl ia în posesie pe om, apucă întreaga sa fiinţă cu toate facultăţile sale, puterea sa a sufletului şi a trupului – pentru veşnicie.

Harul suveran al lui Dumnezeu nu anihilează puterile omului, mai degrabă biruieşte neputinţa sa. Acesta nu distruge voinţa sa ci îl eliberează de păcat. Acesta nu înăbuşe sau şterge conştiinţa sa ci o eliberează de întuneric. Acesta regenerează şi recreează omul în întregime şi prin înnoirea sa prin har, îl determină să îl iubească pe Dumnezeu şi să se consacre lui în cel mai liber mod.

Sunt conştient că în timp ce scriu aceste cuvinte există o prejudecată adânc aşezată în multe părţi ale bisericii împotriva expunerii sistematice a doctrinelor Bibliei. Probabil în experienţa fiecărui pastor se întâmplă să vadă mulţimea încruntându-se, umerii îndepărtaţi şi capetele care cad, de îndată ce sunt anunţate anumite doctrine ca temă de discuţie. Nu ne emoţionează şi nu ne surprinde faptul că lumea celor păcătoşi arată o astfel de nemulţumire; pentru că aceeaşi „minte carnală” care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este la fel de duşmănoasă şi împotriva adevărului lui Dumnezeu. Totuşi, faptul că acei creştini care profesează ar trebui să se angajeze în această cruciadă nesfântă împotriva religiei doctrinare, şi chiar slujitorii evangheliei ar trebui să ofteze la proclamarea cinstită a acestor adevăruri, şi să îi acuze pe martorii credincioşi de „tencuirea cu un mortar nestăpânit,” este cu siguranţă cel mai trist şi mai atroce scandal.

Priviţi înapoi

Multă vreme am nutrit convingerea că, lângă Biblie, din care trebuie extrase toate lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la suflet, nu există cărţi pe care le-aş recomanda pentru o utilizare experimentală şi devoţională decât cele scrise de părinţii noştri Calvinişti, precum, John Bunyan, Andrew Fuller, Charles Haddon Spurgeon, Basil Manly, James P. Boyce şi John L. Dagg.

Privind înapoi la stânca din care am fost ciopliţi nu putem trece cu vederea pe unii dintre marii părinţi şi conducători ai Convenţiei Baptiste de Sud, care au fost Calvinişti dedicaţi şi articulaţi:

Basil Manly, Sr. – Un istoric a spus că Manly a jucat rolul de maestru de concert în orchestrarea evenimentelor care au avut ca rezultat o convenţie conservatoare a baptiştilor. Manly a produs o rezoluţie puternică din şase puncte care a condus la separarea dintre baptiştii de nord faţă de baptiştii de sud. Această rezoluţie a fost „aprobată în unanimitate.” Basil Manly a fost un Calvinist de prim rang.

James P. Boyce – El a fost principalul fondator al primului nostru seminar (Southern Seminary) (Seminarul de sud). Cu mult timp după moartea lui Buyce, unul din foştii săi studenţi, Dr. David Ramsey, a rostit un discurs de Ziua Fondatorilor adresat în 11 ianuarie 1924, intitulat „James Petigru Boyce: Gentleman-ul lui Dumnezeu.” Câteva linii din discursul lui Dr. Ramsey va spune povestirea în care Boyce a fost un Calvinist dedicat şi că, în acelaşi timp, el a iubit sufletele oamenilor.

Dr. Ramsey a spus:

Disputa mea este că nici o altă teologie decât cea dragostei copleşitoare şi consumatoare pentru oameni a sufletului îl va justifica pe James P. Boyce şi cariera sa. Această dragoste pasionată a fost motivul care a direcţionat gândirea sa în acele conferinţe timpurii şi în pregătirea acelor hârtii care au condus la întemeierea seminarului.

Acest scop de a ajuta pe semenii săi în toate planurile sale, prin conversaţia sa, scrierile sale şi predicarea şi învăţarea sa ca un fir roşu care traversează prin fiecare metru de cablu al Marinei Engleze.

Acest zel pentru suflete a chemat fiinţa sa ca şi soarele de dimineaţă care face să se încline spre dumnezeul zilei florile şi plantele umplute cu rouă.”

Boyce nu doar i-a iubit pe oameni, el l-a iubit pe Dumnezeu. Ramsey a spus despre acest punct, „Fie ca gândul să îmbrăţişeze deopotrivă dragostea subiectivă şi cea obiectivă; dragostea omului pentru Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru om.”

Cel mai apropiat prieten al lui Boyce şi co-fondator al seminarului, John A. Broadus, şi-a exprimat sentimentele sale despre teologia lui Boyce: „A fost un mare privilegiu să fiu direcţionat şi sprijinit de un astfel de învăţător în studierea acelui sistem lăudat al adevărului Pavelian care este numit tehnic Calvinism, care îl constrânge pe un student serios la o gândire profundă şi când este urmărit cu o combinaţie de gândire sistematică şi experienţă înflăcărată, te face să fii acasă printre cele mai inspiratoare şi mai înnobilatoare viziuni ale lui Dumnezeu şi ale universului pe care El l-a făcut.”

Moştenirea lui Boyce pentru noi şi posteritatea noastră este teologia biblică exprimată în Abstract of Systematic Theology, (Teologia sistematică abstractă) care nu este nimic altceva decât învăţătura sa din clasa de studiu. Aceasta este Calvinism pur.

În apărarea Calvinismului lui Boyce, William A. Mueller, autorul lucrării A History of Southern Baptist Theological Seminary, (O istorie a Seminarului teologic baptist de sud) a spus, „Ca şi teolog, Dr. Boyce nu se teme să fie găsit „în căile vechi.” El este conservator şi eminent biblic. El îi tratează cu o mare corectitudine pe cei a căror puncte de vedere asupra unor puncte variate discutate, el refuză să le accepte, totuşi în învăţătura sa el este decis calvinist, după modelul „vechilor preoţi.” Dificultăţile legate de astfel de doctrine cum ar fi conducerea federală a lui Adam, alegerea şi ispăşirea pe care el ţinteşte să le indice, nu pentru a-l reduce la tăcere pe cel controversat, ci pentru a-l ajuta pe întrebătorul sincer.”

Reverendul E. E. Folk, în the Baptist Reflector (Reflectorul Baptist) a comentat capacităţile şi roadele lui Boyce ca un profesor de teologie: „Trebuie să iţi cunoşti teologia ta sistematică, sau altfel nu poţi să i-o reciţi lui Dr. Boyce. Şi deşi în general tinerii aveau rang de Arminiani când au venit la seminar, sunt puţini dintre ei care au terminat acest curs cu el fără să fi fost convertiţi de vederile sale Calviniste puternice.” Boyce a fost un Calvinist puternic.

  1. Johnson– primul Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.
  2. C. Howell– al doilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Richard Fuller – al treilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Patrick Hues Mell, care a fost cunoscut ca „Prinţul Parlamentarilor” a fost profesor de greacă şi latină la Mercer University, Georgia. Unul din lucrurile remarcabile despre P. H. Mell este că el a fost de 17 ori preşedinte la SBC – de două ori mai mult decât oricare alt om. Mell a fost un apărător polemic al Calvinismului. Dna. D. B. Fitzgerald, membru al Bisericii Antioch a lui Mell din Oglethorpe, Georgia şi o rezidentă în casa lui Mell timp de un număr de ani, îşi aminteşte de eforturile iniţiale ale lui Mell de la biserică: „Când a fost prima dată chemat să aibă grijă de biserică, Dr. Mell a găsit-o într-o stare tristă de confuzie. El a spus că un număr de membrii aveau tendinţe spre Arminianism. El iubea prea mult adevărul pentru a sufla şi cald şi rece cu aceeaşi suflare. Aceasta era o biserică baptistă şi aceasta trebuia să aibă o doctrină specifică acelei confesiuni predicată ei. Şi cu acea îndrăzneală, curăţenie şi vitalitate a discursului care îl marcau, el le-a predicat doctrinele predestinării, alegerii, a harului gratuit, etc. El a spus că treaba sa era întotdeauna să predice adevărul aşa cum l-a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lase lucrurile aşa, simţind că Dumnezeu se va îngriji de rezultate. (A Southern Baptist Looks at the Doctrine of Predestination) (Aspecte baptiste ale doctrinei predestinării) pag. 58, 59.)

Numele altor conducători baptişti de sud care au fost Calvinişti dedicaţi şi puternici în evanghelizare, poate fi înmulţit. Totuşi încă unul şi va fi suficient.

Dr. John A. Broadus, un mare predicator şi unul dintre fondatorii seminarului nostru mamă a spus, „Oamenii care surâd batjocoritor la ceea ce este numit Calvinism ar putea surâde la fel de batjocoritor şi la Mont Blanc. Noi nu suntem legaţi deloc să apărăm toate opiniile sau acţiunile lui Calvin, dar nu pot înţelege cum cineva care înţelege cu adevărat greaca Apostolului Pavel, sau latina lui Calvin sau Turretin, să nu poată vedea că aceştia din urmă doar au interpretat şi au formulat esenţa a ceea ce învăţătorii lor anteriori au predat.”

Nici un predicator sau evanghelist de după Apostolul Pavel nu a pus un accent atât de mare pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o marele câştigător de suflete, Jonathan Edwards. Şi pentru promotorii evanghelizării centrate pe om din zilele noastre aceasta poate veni ca o surpriză, şi anume să descopere că predicarea suveranităţii lui Dumnezeu a fost foarte roditoare. Sub misiunea lui Edwards, trezirea s-a răspândit în biserica sa. El a spus, „Cred că am descoperit că nici un discurs nu a fost mai remarcabil binecuvântat decât acelea în care au fost accentuate doctrinele suveranităţii absolute a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea păcătoşilor.”

Omul care a făcut cel mai mult pentru evanghelizarea biblică internaţională decât oricine din generaţia noastră a fost defunctul Dr. Martyn Lloyd-Jones. Dr. Lloyd-Jones s-a considerat în principal ca un evanghelist. Cei care l-au cunoscut cel mai bine l-au văzut în acelaşi fel. D-na Lloyd-Jones era cu un grup de oameni care, în absenţa soţului ei îi făceau complimente despre abilităţile sale. În timp ce îi asculta ea s-a gândit că ei au omis lucrul principal şi i-a surprins printr-o remarcă liniştită, „Nimeni nu îl va înţelege vre-odată pe soţul meu până când nu va realiza că mai întâi el este un om al rugăciunii şi apoi un evanghelist.”

Ca un Calvinist convins, Dr. Lloyd-Jones s-a opus majorităţii trăsăturilor populare ale evanghelizării moderne. Aceasta i-a condus pe cei care au fost incomodaţi de stricteţea sa să afirme că el era „un învăţător, nu un evanghelist.” Un critic a provocat odată dedicarea sa pentru evanghelizare cu întrebarea, „Când ai avut ultima dată o campanie la Westminster Chapel?” Răspunsul pe care l-a primit nu a avut intenţia să fiu umoristic, „Am una în fiecare duminică.” Când Martyn Lloyd-Jones îi instruia pe studenţi pentru misiune el a spus, „Disput foarte tare şi îndemn ca trebuie să fie întotdeauna un serviciu de evanghelizare în legătură cu fiecare biserică în fiecare săptămână.” În cazul său, serviciul de duminică seara avea acest scop şi el a continuat această practică de la începutul slujirii sale în 1927 până când şi-a încheiat supravegherea sa pastorală în 1968.

Unde este speranţa pentru succesul evanghelizării?

Calvinismul este siguranţa succesului în lucrarea de evanghelizare. El este temelia şi speranţa pentru eforturile misionare.

Dacă speranţa predicatorilor şi a misionarilor a fost în puterea şi în capacitatea lor de a converti păcătoşii, sau dacă speranţa noastră a fost în puterea sau capacitatea păcătoşilor morţi de a-şi da singuri viaţă, toţi ar dispera. Dar când speranţa lucrătorului pentru rezultate este în lucrarea Duhului Sfânt, care este singurul care poate impulsiona, noi lucrăm cu aşteptarea că Dumnezeu va face ceea ce nici un predicator nu poate face. Putem fi siguri că El va chema eficace oile Sale prin voia şi puterea Sa proprie prin rugăciune şi predicare.

O mare parte din confuzia modernă cu privire la Calvinism provine din deformările şi caricaturile învăţăturilor sale reale. Din această cauză este vital să înţelegem ce nu învaţă Calvinismul.

Ce nu este Calvinismul

Calvinismul nu este anti-misionar, ci oferă fundamentul biblic pentru misiuni. (Ioan 6:37; 17:20, 21; 2 Timotei 2:10; Isaia 55:11; 2 Petru 3:9, 15).

Calvinismul nu distruge responsabilitatea omului. Oamenii sunt responsabili pentru orice lumină au, fie ea conştiinţa (Romani 2:15), natura (Romani 1:19, 20), legea scrisă (Romani 2:17-27), sau evanghelia (Marcu 16:15, 16). Incapacitatea omului de a face dreptate nu îl eliberează de responsabilitate la fel cum Satan este incapabil să face dreptate.

Calvinismul nu îl face pe Dumnezeu nedrept. Binecuvântarea Sa faţă de un mare număr de păcătoşi nevrednici cu mântuirea nu este o nedreptate faţă de restul păcătoşilor nevrednici. Dacă un guvernator îl iartă pe un condamnat, este aceasta o nedreptate faţă de restul (1 Tesaloniceni 5:9)?

Calvinismul nu îi descurajează pe păcătoşii convinşi, ci le urează un bun venit la Hristos. „celui ce îi este sete, să vină” (Apocalipsa 22:17). Dumnezeul care convinge este Dumnezeul care mântuieşte. Dumnezeul care mântuieşte este Dumnezeul care a ales oameni pentru mântuire. El este acelaşi Dumnezeu care invită.

Calvinismul nu descurajează rugăciunea. Dimpotrivă, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, pentru că numai El este cel care poate mântui. Rugăciunea adevărată este la îndemnul Duhului Sfânt; şi astfel ea va fi în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 8:26).

Cuvinte de precauţie

  1. Nu este înţelept să facem remarci nedemne despre ceea ce este în Biblie dacă o înţelegem sau nu.
  2. Nu este înţelept să respingem ceea ce învaţă Biblia cu privire la orice subiect, în special dacă nu am studiat ceea ce are de spus Biblia despre aceasta.
  3. Nu este înţelept să facem un subiect favorit din nici o doctrină. Deşi această doctrină este de o importanţă vitală, ea nu trebuie separată de tot adevărul creştin.
  4. Nu este înţelept să respingem vre-o doctrină pentru că ea a fost abuzată, folosită greşit şi confuz. Toate doctrinele cheie au fost pervertite şi abuzate.
  5. Nu este înţelept să învăţăm ce este un Calvinist de la cei care nu sunt Calvinişti.

Un cuvânt de avertizare

Avertizarea lui Calvin împotriva speculaţiei inoportune cu privire la mândra doctrină a predestinării poate fi aplicată la fel de bine la toate doctrinele Calvinismului:

„Curiozitatea umană redă discuţia despre predestinare, care este deja dificilă în sine, foarte confuz şi chiar periculos. Nici o piedică nu o poate ţine în spate de a rătăci pe potecile izolate interzise şi să împingă spre înălţimi. Dacă i se permite, ea nu va lăsa nici un secret lui Dumnezeu pe care să nu îl caute şi să nu îl descurce. Dacă acest gând predomină în noi, că al Domnului Cuvânt este singura cale care ne poate conduce în căutarea noastră pentru tot ce este permis să susţinem despre el, şi este singura lumină care ne luminează viziunea noastră a tot ceea ce trebuie să vedem despre el, aceasta ne va ţine repede şi ne va împiedica de orice nesocotinţă. Căci vom şti că în momentul în care depăşim graniţele Cuvântului, cursul nostru este în afara potecii şi în întuneric, şi că acolo vom rătăci, vom aluneca şi ne vom poticni în mod repetat. De aceea, fie ca aceasta să fie mai întâi înaintea ochilor noştri; a căuta orice altă cunoştinţă despre predestinare decât cea pe care o dezvăluie Cuvântul lui Dumnezeu nu este o nebunie mai mică decât dacă cineva şi-ar propune să meargă într-un pustiu fără nici un drum (conform Iov 12:24), sau a vedea în întuneric. Şi să nu ne fie ruşine să fim ignoranţi de ceva în această privinţă, în care există o anumită ignoranţă învăţată” (Institutes, III. 21. 1-2).

Concluzie

Relaţia armonioasă între Calvinism şi evanghelizare a fost adesea exprimată în imnurile noastre evanghelice. Două astfel de imnuri oferă o concluzie potrivită pentru acest studiu.

L-am căutat pe Domnul, şi apoi am aflat

El mi-a mişcat sufletul meu să îl caute pe el, căutându-mă pe mine;

Nu eu am fost cel care a găsit, O Mântuitor adevărat,

Nu, eu am fost găsit de tine.

Tu ţi-ai întins mâna ta şi m-ai îmbrăţişat;

Am umblat pe marea furtunoasă şi nu m-am scufundat,

Nu te-am prins eu atât de tare pe tine,

Cât Tu, dragă Doamne pe mine.

Eu găsesc, eu umblu, eu iubesc, dar, în întregime

Doar din dragoste este răspunsul meu, Doamne spre tine;

Căci tu ai fost mai dinainte cu sufletul meu,

Şi m-ai iubit mereu.

– Anonim

„Aceasta nu pentru că eu te-am ales pe tine, Căci, Doamne, aceasta nu se poate;

Această inimă încă te-ar refuza pe tine, Dacă tu nu m-ai fi ales pe mine.

M-ai curăţit şi m-ai eliberat de păcatul care mă păta;

Demult tu m-ai predestinat, ca să trăiesc pentru tine.

A fost mila suverană ce m-a chemat şi a-nvăţat mintea mea deschisă;

Lumea de altfel mă captivase, fiind orb la slăvile cereşti.

Inima-mi nu are nimic înaintea ta, după harul tău bogat însetez;

Această cunoştinţă, dacă eu te iubesc, Tu trebuie să mă fi iubit mai întâi.”

 Josiah Conder

http://www.voxdeibaptist.org/what_should_we_think_trd.htm

SOTEOROLOGIE Captivitatea Pelagiană a Bisericii de R. C. Sproul 

download - Copie - Copie

Captivitatea Pelagiană a Bisericii de R. C. Sproul 

La scurt timp după ce Reforma a început, în primii câţiva ani după ce Martin Luther a pus cele Nouăzeci şi Cinci de Teze pe uşa bisericii la Wittenburg, el a tipărit câteva broşuri scurte având o diversitate de subiecte. Una dintre cele mai provocatoare a fost intitulată The Babylonian Captivity of the Church (Robia Babiloniană a Bisericii). În această carte, Luther privea înapoi la acea perioadă a istoriei Vechiului Testament când Ierusalimul a fost distrus de armatele invadatoare ale Babilonului şi elita poporului a fost dusă în captivitate. În secolul şaisprezece Luther a luat imaginea istorică a captivităţii Babiloniene şi a aplicat-o din nou erei sale şi a vorbit despre noua captivitate Babiloniană a Bisericii. El vorbea despre Roma ca fiind Babilonul modern care ţinea ostatică Evanghelia prin respingerea înţelegerii biblice a justificării. Puteţi înţelege cât de cruntă era controversa, cât de polemic putea să fie acest titlu în acea perioadă spunând că Biserica nu doar a greşit sau s-a rătăcit, ci a căzut – că de fapt ea este acum Babiloniană; ea este acum în captivitatea păgână.

M-am întrebat adesea dacă Luther ar fi viu azi şi ar veni şi s-ar uita, nu la comunitatea bisericii liberale, ci la bisericile evanghelice, ce ar trebuie să spună el? Desigur, nu pot răspunde la această întrebare cu vre-un fel de autoritate definitivă, dar presupunerea mea este aceasta: Dacă Martin Luther trăia azi şi îşi lua stiloul său să scrie, cartea pe care ar scrie-o el în vremurile noastre ar fi intitulată Captivitatea Pelagiană a Bisericii Evanghelice.

Luther a văzut doctrina justificării ca fiind alimentată de o problemă teologică adâncă. El scrie despre aceasta pe larg în cartea The Bondage Of the Will (Sclavia voinţei). Când privim la Reformă – sola Scripturasola fide, solus Christussoli Deo Gloriasola gratia – Luther era convins că adevărata problemă a Reformei era problema harului; cea care subliniază doctrina sola fide, justificarea numai prin har, a fost încredinţarea anterioară pentru sola gratia, conceptul justificării numai prin har.

În ediţia lui Fleming Revell, a cărţii The Bondage Of the Will, traducătorii J. I. Packer şi O. R. Johnston, au inclus o introducere istorică şi teologică provocatoare la cartea în sine. Iată finalul acelei introduceri:

 

     Aceste lucruri trebuie să fie cântărite de Protestanţii de azi. Cu ce drept putem noi să ne numim copii ai Reformei? O mare parte din Protestantismul modern nu ar fi aparţinut şi nici măcar nu ar fi fost recunoscuţi de pionierii Reformei. The Bondage of the Will pune în faţa noastră în mod cinstit ceea ce au crezut ei despre mântuirea omenirii pierdute. În lumina ei, suntem forţaţi dacă nu cumva Creştinismul Protestant nu şi-a vândut în mod tragica dreptul ei de întâi născut între zilele lui Luther şi zilele noastre. Nu a devenit Protestantismul de azi mai Erasmian decât Luteran? Nu încercăm adesea să minimizăm şi să lustruim peste diferenţele noastre doctrinare de dragul păcii  dintre partide? Suntem noi nevinovaţi de indiferenţa doctrinară cu care Luther l-a acuzat pe Erasmus? Mai credem aceste chestiuni de doctrină?1

 

Din punct de vedere istoric, este doar o chestiune minoră faptul că Luther, Calvin, Zwingli şi toţi teologii Protestanţi conducători din prima epocă a Reformei au stat precis pe aceeaşi temelie aici. În alte puncte de vedere ei au avut diferenţele lor. În afirmarea neputinţei omului în păcat şi a suveranităţii lui Dumnezeu în har, ei sunt în întregime una. Pentru ei toţi aceste doctrine erau sângele vieţii credinţei creştine. Un editor modern al lucrărilor lui Luther spune aceasta:

 

     Oricine pune această carte jos fără să fi realizat că teologia Evanghelică stă sau cade împreună cu doctrina sclaviei voinţei a citit-o în zadar. Doctrina justificării gratuite numai prin credinţă, care a devenit punctul furtunii unei controverse atât de mari în timpul perioadei Reformei, este considerată foarte des ca fiind inima teologiei Reformatorilor dar acest lucru nu este corect. Adevărul este că gândirea lor a fost centrată pe disputa lui Pavel, repetată de Augustin şi de alţii, că întreaga mântuire a păcătosului este numai prin harul suveran şi gratuit, şi că  doctrina justificării prin credinţă a fost importantă pentru ei deoarece ea proteja principiul harului suveran. Suveranitatea harului a găsit expresie în gândirea lor la un nivel mai profund decât în doctrina regenerării monergistice.2

 

Adică, credinţa care îl primeşte pe Hristos pentru justificare este în sine darul gratuit al unui Dumnezeu suveran. Principiul sola fide nu este înţeles corect până când nu este văzut ca o ancoră în principiul mai larg al lui sola gratia. Care este sursa credinţei? Ea este în mijloacele date de Dumnezeu prin care este primită justificarea dată de Dumnezeu, sau este o condiţie a justificării care este lăsată pentru ca să fie împlinită? Auziţi diferenţa? Să o pun în termeni mai simpli. L-am auzit pe un evanghelist recent spunând, „Dacă lui Dumnezeu face o mie de paşi pentru a ajunge la tine pentru a te răscumpăra, totuşi în analiza finală, tu trebuie să faci pasul decisiv pentru a fi mântuit.” Consideraţi afirmaţia care a fost făcută de cel mai iubit şi mai important evanghelist al secolului douăzeci, Billy Graham, care spune cu o pasiune mare, „Dumnezeu face nouăzeci şi nouă procente din ea dar totuşi tu trebuie să faci acel ultim procent.”

Ce este Pelagianismul? 

Să ne întoarcem acum pe scurt la titlul meu, „Captivitatea Pelagiană a Bisericii.” Despre ce vorbim?

Pelagius a fost un călugăr care a trăit în Anglia în secolul cinci. El a fost contemporan cu cel mai mare teolog din primul mileniu al istoriei Bisericii dacă nu al tuturor timpurilor, Aurelius Augustin, Episcop de Hippo în Nordul Africii. Noi am auzit de Sf. Augustin, despre marile sale lucrări de teologie, despre cărţile sale City of God (Cetatea lui Dumnezeu), Confessions(Mărturisiri) şi aşa mai departe, el rămâne unul dintre creştinii Clasici.

Augustin a fost nu numai un teolog titanic şi un intelectual prodigios, el a fost şi un om de o spiritualitate profundă şi un om al rugăciunii. În una dintre faimoasele sale rugăciuni, Augustin a rostit o rugăciune aparent inofensivă şi nevătămătoare către Dumnezeu în care el a spus: „O Dumnezeule, porunceşte ceea ce doreşti şi acordă ceea ce tu porunceşti.” Acum, v-ar da aceasta o apoplexie – să auziţi o astfel de rugăciune? Ei bine, aceasta l-a pus cu siguranţă pe traiectorie pe Pelagius, acest călugăr englez. Când el a auzit aceasta, el a protestat zgomotos, chiar a apelat la Roma ca să fie cenzurată această rugăciune oribilă a lui Augustin. Iată de ce. El a spus: „Spui tu Augustin că Dumnezeu are dreptul inerent să poruncească orice doreşte el de la creaturile sale? Nimeni nu va combate aceasta. Dumnezeu, ca şi creator inerent al cerului şi al pământului, are dreptul să impună obligaţii asupra creaturilor sale şi să spună, „Să faci aceasta şi să nu faci aceea.” „Porunceşte orice doreşti” – este o rugăciune perfect legitimă.”

A doua parte a rugăciunii este cea care a detestat-o Pelagius – când Augustin a spus, „şi acordă ceea ce tu porunceşti.” El a spus, „Despre ce vorbeşti? Dacă Dumnezeu este corect, dacă Dumnezeu este drept şi Dumnezeu este sfânt, şi Dumnezeu porunceşte creaturii să facă ceva, cu siguranţă acea creatură are puterea în ea însăşi, capacitatea morală în ea, pentru a face aceasta sau Dumnezeu nu ar mai fi cerut aceasta de la bun început.” Acum, aceasta are sens, nu-i aşa? Ce spunea Pelagius este că responsabilitatea morală implică mereu şi pretutindeni capacitatea morală sau, simplu, abilitatea morală. Atunci de ce a trebuit el să se roage, „Dumnezeule, acordă-mi, dă-mi darul de a fi în stare să fac ceea ce tu îmi porunceşti să fac”? Pelagius a văzut în această afirmaţie o umbră care este aruncată pe integritatea lui Dumnezeu însuşi, care i-ar considera responsabili pe oameni pentru ceva care ei nu pot face.

Astfel, în dezbaterea care a urmat, Augustin a clarificat că în creaţie, Dumnezeu nu le-a poruncit nimic lui Adam şi Eva care ei nu erau capabili să facă. Dar odată ce păcatul a intrat şi omenirea a căzut, legea lui Dumnezeu nu a fost abrogată şi nici Dumnezeu nu şi-a reglat cerinţele sale sfinte în jos pentru a se adapta condiţiei slăbite, căzute a creaţiei sale. Dumnezeu şi-a pedepsit creaţia sa prin imputarea asupra ei a judecăţii păcatului original, astfel că oricine s-a născut după Adam şi Eva în această lume s-a născut deja mort în păcat. Păcatul original nu este primul păcat. El este un rezultat al primului păcat; el se referă la corupţia noastră inerentă, prin care noi suntem născuţi în păcat şi în păcat ne-a zămislit mama noastră. Noi nu suntem născuţi într-o stare neutră de inocenţă, ci suntem născuţi într-o condiţie păcătoasă, căzută. Efectiv, fiecare biserică din istoricul Consiliu Mondial al Bisericilor într-un anumit punct din istoria ei şi din dezvoltările sale de crez articulează o anume doctrină a păcatului original. El este atât de clar în revelaţia biblică, încât pentru a nega păcatul original trebuie să respingi cu desăvârşire viziunea biblică a omenirii.

Exact aceasta era chestiunea problematică în bătălia dintre Augustin şi Pelagius în secolul al cincilea. Pelagius a spus că nu există păcatul original. Păcatul lui Adam l-a afectat numai pe Adam. Nu există nici o transmitere sau vre-un transfer de vină sau cădere sau corupţie către urmaşii lui Adam şi Eva. Fiecare este născut în aceeaşi stare de inocenţă în care Adam a fost creat. Şi, a spus el, trăirea unei vieţi de ascultare faţă de Dumnezeu, a unei vieţi de perfecţiune morală, este posibilă fără vre-un ajutor de la Isus sau fără vre-un ajutor al harului lui Dumnezeu. Pelagius a spus că harul – şi aici este deosebirea cheie – facilitează neprihănirea. Ce înseamnă „facilitează”? Acesta ajută, o face mai uşoară, mai lesne, dar nu eşti obligat să îl ai. Tu poţi să fi perfect fără el. Pelagius a afirmat mai departe că nu este doar teoretic posibil pentru unii oameni să trăiască o viaţă perfectă fără vre-un ajutor din partea harului divin, ci de fapt există unii oameni care trăiesc astfel. Augustin a spus, „Nu, nu, nu, nu… noi suntem infectaţi de păcat prin fire, până în adâncurile şi în centrul fiinţei noastre – atât de mult încât nici o persoană nu are puterea morală să se încline pe sine pentru a coopera cu harul lui Dumnezeu.” Ca un rezultat al păcatului original, voinţa umană încă are puterea de a alege, dar este în sclavie faţă de dorinţele şi înclinaţiile rele. Condiţia umanităţii căzute este una pe care Augustin ar descrie-o ca şi incapacitatea de a nu păcătui. Cu cuvinte simple, ceea ce spunea Augustin este că în Cădere, omul îşi pierde capacitatea morală de a face lucrurile lui Dumnezeu şi este ţinut captiv de înclinaţiile sale rele.

În secolul cinci Biserica l-a condamnat pe Pelagius ca şi eretic. Pelagianismul a fost condamnat la Consiliul de la Orange şi a fost condamnat din nou la Consiliul de la Cartagina şi de asemenea, în mod ironic, la Consiliul de la Trent în secolul şaisprezece în primele trei anateme ale Canoanelor Sesiunii Şase. Astfel, în toată istoria Bisericii, Biserica a condamnat în mod repetat şi puternic şi răsunător Pelagianismul – deoarece Pelagianismul neagă căderea naturii noastre; el neagă doctrina păcatului original.

Acum ceea ce este numit Semi-Pelagianism, aşa cum sugerează prefixul „semi,” a fost ceva la mijloc între Augustinianism şi Pelagianism. Semi-Pelagianismul a spus aceasta: da, a existat o cădere; da, există păcatul original; da, natura constituentă a umanităţii a fost schimbată de această stare de corupţie şi toate părţile umanităţii noastre au fost slăbite semnificativ de cădere, atât de mult încât fără ajutorul harului divin, nimeni nu poate să fie răscumpărat, astfel că harul nu numai că este ajutător, ci este absolut necesar pentru mântuire. În timp ce noi suntem atât de căzuţi încât nu putem să fim mântuiţi fără har, nu suntem atât de căzuţi încât să nu avem abilitatea de a accepta sau respinge harul când el ni se oferă. Voinţa este slăbită dar nu este înrobită. Mai rămâne în centrul fiinţei noastre o insulă de dreptate care rămâne neatinsă de cădere. Din acea mică insulă de dreptate, acea mică parcelă de bunătate care este încă intactă în suflet sau în voinţă, este diferenţa determinantă între cer şi iad. Acea insulă mică trebuie să fie exersată când Dumnezeu face cei o mie de paşi pentru a ajunge la noi, dar în analiza finală, acel singur pas pe care îl facem noi este ceea ce determină dacă mergem în cer sau în iad – dacă exersăm sau nu acea mică dreptate care este în centrul fiinţei noastre. Acea mică insulă Augustin nu a vrut să o recunoască nici măcar ca un atol în Pacificul de Sud. El a spus că ea este o insulă mitică, că voinţa este înrobită şi că omul este mort în păcatul său şi în fărădelegile sale.

În mod ironic, Biserica a condamnat Semi-Pelagianismul la fel de vehement cum a condamnat Pelagianismul original. Totuşi atunci când ajungi la secolul şaisprezece şi citeşti înţelegerea Catolică a ceea ce se întâmplă în mântuire, Biserica a respins în esenţă ceea ce Augustin şi Aquinas au predat. Biserica a concluzionat că în voinţa umană încă mai rămâne această libertate şi că omul trebuie să coopereze cu – şi să aprobe – harul preventiv care le este oferit lor de către Dumnezeu. Dacă exercităm acea voinţă, dacă exercităm o cooperare cu oricare dintre puterile care ne-au mai rămas, noi vom fi mântuiţi. Şi astfel în secolul şaisprezece Biserica a reîmbrăţişat Semi-Pelagianismul.

În vremea Reformei, toţi reformatorii au fost de acord într-un punct: incapacitatea morală a fiinţelor umane căzute de a se înclina singure înspre lucrurile lui Dumnezeu; că pentru a fi mântuiţi, toţi oamenii sunt în totalitate dependenţi, nu nouăzeci şi nouă de procente, ci o sută de procente dependenţi de lucrarea de regenerare monergistică pentru a ajunge la credinţă, iar acea credinţă în sine este un dar de la Dumnezeu. Ei nu au crezut că nouă ni se oferă mântuirea şi că vom fi născuţi din nou dacă alegem să credem. Dar noi nici măcar nu putem să credem până când Dumnezeu în harul şi în mila sa nu schimbă mai întâi înclinarea sufletului nostru prin această lucrare suverană de regenerare. Cu alte cuvinte, toţi reformatorii au fost de acord cu faptul că dacă un om nu este născut din nou, el nici măcar nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum spune Isus în capitolul şase din Ioan, „nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” – condiţia necesară pentru credinţa şi mântuirea oricărui om este regenerarea.

Evanghelicii şi credinţa 

Evanghelicii moderni învaţă aproape uniform şi universal că pentru ca o persoană să fie născută din nou, ea trebuie să exercite credinţă. Tu trebuie să alegi să te naşti din nou. Nu aceasta este ceea ce auziţi? Într-un sondaj de opinie al lui George Barna, mai mult de şaptezeci de procente din „creştinii evanghelici declaraţi” din America şi-au exprimat credinţa că omul este în esenţă bun. Şi mai mult de optzeci de procente au articulat viziunea că Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută pe ei înşişi. Aceste poziţii – sau ca să spun acest lucru în mod negativ – nici una dintre aceste poziţii nu este Semi-Pelagiană. Ele sunt Pelagiane amândouă. A spune că noi suntem în esenţă buni este un punct de vedere Pelagian. Aş dori să presupun că cel puţin treizeci de procente dintre oamenii care citesc ceea ce scriu aici, şi probabil mai mult, dacă examinăm cu adevărat adâncimea gândirii lor, am putea găsi inimi care bat pentru Pelagianism. Noi suntem copleşiţi de el. Noi suntem încercuiţi de el. Suntem scufundaţi în el. Îl auzim în fiecare zi. Îl auzim în fiecare zi în cultura seculară. Şi îl auzim în fiecare zi nu numai în cultura seculară, îl auzim în fiecare zi la televiziunea creştină şi la radioul creştin.

În secolul nouăsprezece a existat un predicator care a devenit foarte popular în America, care a scris o carte de teologie, ce provine din pregătirea sa în drept, în care el nu a ezitat cu privire la Pelagianismul său. El nu a respins doar Augustinianismul, dar a respins şi Semi-Pelagianismul şi a susţinut clar subiectul nelustruit al Pelagianismului, fără a folosi termeni nesiguri, fără vre-o ambiguitate, că nu a existat nici o Cădere şi că păcatul original nu există. Acest om a continuat să atace nărăvaş doctrina ispăşirii înlocuitoare a lui Hristos şi în plus, a respins cât a putut de clar şi de tare doctrina justificării numai prin credinţă prin imputarea neprihănirii lui Hristos. Teza de bază a acestui om a fost, noi nu avem nevoie de imputarea neprihănirii lui Hristos deoarece noi avem capacitatea în noi înşine să devenim neprihăniţi. Numele său: Charles Finney, unul dintre cei mai respectaţi evanghelişti ai Americii. Acum, dacă Luther a fost corect când a spus că sola fide este articolul pe care Biserica stă sau cade, dacă ce spuneau reformatorii că justificarea numai prin credinţă este un adevăr esenţial al creştinismului, care au argumentat de asemenea că ispăşirea înlocuitoare este un adevăr esenţial al creştinismului; dacă ei au fost corecţi în evaluarea lor că acele doctrine sunt adevăruri esenţiale ale creştinismului, singura concluzie la care putem ajunge este că Charles Finney nu a fost creştin. Citesc scrierile sale – şi spun, „nu văd cum vre-o persoană creştină putea să scrie aceasta.” Şi totuşi, el este în Muzeul celebrităţilor creştinilor evanghelici din America. El este sfântul patron al Evanghelicilor din secolul douăzeci. Şi el nu este Semi-Pelagianist; el este neşlefuit în Pelagianismul său.

Insula dreptăţii 

Un lucru este clar: că nu poţi fi pur Pelagian şi să fi binevenit în întregime în mişcarea evanghelică de azi. Nu este ca în cazul în care cămila îşi bagă nasul ei în cort; el nu doar intră în cort – el îl dă afară din cort pe proprietarul acestuia. Evanghelicii moderni privesc cu suspiciune la teologia Reformată, care a devenit un fel de cetăţean evanghelic de clasa a treia. Acum tu spui, „Stai o clipă, R. C. Hai să nu îi ungem cu smoală pe toţi cu peria extremă a Pelagianismului, pentru că, la urma urmei, Billy Graham şi restul acestor oameni spun că a fost o Cădere; tu trebuie să ai har; există păcatul original; şi Semi-Pelagianii nu sunt de acord cu viziunea uşoară şi optimistă a lui Pelagius despre natura umană necăzută.” Şi aceasta este adevărat. Şi aceasta este adevărat. Fără nici o îndoială. Dar datorită acelei mici insule de dreptate unde omul are abilitatea, în şi de la el însuşi, să se întoarcă, să se schimbe, să se încline, să dispună, să îmbrăţişeze oferta harului care descoperă de ce istoricul Semi-Pelagianism nu este numit Semi-Augustininianism, ci Semi-Pelagianism. Acesta nu scapă cu adevărat de ideea centrală a sclaviei sufletului, captivitatea inimii umane de a păcătui – care nu este doar infectată de o boală care poate fi fatală dacă este lăsată netratată, ci este mortală.

L-am auzit pe un evanghelist folosind două analogii pentru a descrie ceea ce se întâmplă în răscumpărarea noastră. El a spus că păcatul ne ţine într-o fortăreaţă, o prinsoare care ne sugrumă, care este ca o persoană care nu poate înota, care cade peste bord într-o mare înfuriată şi ea se scufundă a treia oară şi doar vârfurile degetelor sale mai sunt încă deasupra apei; şi dacă nu intervine cineva să o salveze, ea nu are nici o speranţă de supravieţuire, moartea ei este sigură. Şi dacă Dumnezeu nu îi aruncă colacul de salvare, ea nu poate fi salvată. Şi nu numai că Dumnezeu trebuie să îi arunce un colac de salvare în apropierea ei, ci colacul de salvare trebuie să o lovească exact acolo unde degetele sale mai sunt întinse în afara apei şi să o lovească astfel încât ea să îl poată prinde. Colacul trebuie să fie aruncat perfect. Dar totuşi acel om se va îneca dacă nu îşi prinde degetele sale de colacul de salvare şi astfel Dumnezeu îl va salva. Dar dacă acea mică acţiune umană nu este făcută, persoana va pieri cu siguranţă.

Cealaltă analogie este aceasta: un om este foarte bolnav, muribund, stă întins în patul său de spital având o boală care este fatală. El nu poate fi vindecat decât dacă cineva din afară vine cu un remediul, un medicament care va trata această boală fatală. Dumnezeu are remediul şi intră în cameră cu medicamentul. Dar omul este atât de slab încât nici măcar nu poate lua el însuşi medicamentul; Dumnezeu trebuie să îl toarne într-o lingură. Omul este atât de bolnav încât el este aproape în stare de comă. El nu poate nici măcar să îşi deschidă gura şi Dumnezeu trebuie să se aplece peste el şi să îi deschidă gura. Dumnezeu trebuie să aducă lingura la buzele omului, dar totuşi omul trebuie să înghită medicamentul.

Acum dacă vom folosi analogii, să fim exacţi. Omul nu se scufundă pentru a treia oară; el este mort, rece, împietrit, la fundul oceanului. Acolo erai tu odată când erai mort în păcat şi în fărădelegi şi umblai potrivit cursului lumii acesteia, potrivit prinţului puterii aerului. Şi în timp ce tu erai mort Dumnezeu te-a înviat împreună cu Hristos. Dumnezeu s-a scufundat până pe fundul mării şi a luat acel cadavru înecat şi a suflat în el suflarea vieţii sale şi te-a înviat dintre cei morţi. Şi tu nu erai pe moarte într-un spital din cauza unei boli, ci mai degrabă, când te-ai născut te-ai născut cu D.O.A. Aceasta spune Biblia: că noi suntem născuţi morţi din punct de vedere moral.

Avem noi voinţă? Da, desigur că noi avem o voinţă. Calvin a spus, dacă prin liberul arbitru înţelegi o facultate de a alege prin care ai puterea în tine de a alege ceea ce tu doreşti, atunci cu toţi avem liberul arbitru. Dacă prin liberul arbitru înţelegi abilitatea fiinţelor umane căzute de a se înclina pe ei înşişi şi de a exercita acea voinţă de a alege lucrurile lui Dumnezeu fără lucrarea anterioară monergistică a regenerării, atunci, a spus Calvin, liberul arbitru este un termen mult prea grandios pentru a se aplica unei fiinţe umane.

Doctrina Semi-Pelagiană a liberului arbitru din lumea evanghelică de azi este o viziune păgână care neagă captivitatea inimii umane faţă de păcat. Aceasta subestimează efectul de sugrumare pe care îl are păcatul asupra noastră.

Nici unul dintre noi nu vrea să vadă lucrurile atât de rău precum sunt ele cu adevărat. Doctrina biblică a corupţiei umane este aspră. Noi nu îl auzim pe Apostolul Pavel spunând, „Ştiţi, este trist că noi avem un lucru ca păcatul în lume; nimeni nu este perfect. Dar fiţi voioşi. Noi suntem buni în esenţă.” Nu vedeţi că chiar şi o citire superficială a Scripturii neagă aceasta?

Acum să ne întoarcem la Luther. Care este sursa şi statutul credinţei? Este ea mijlocul dat de Dumnezeu prin care este primită justificarea dată de Dumnezeu? Sau este ea o condiţie a justificării care este lăsată pentru noi pentru a fi împlinită? Credinţa ta este la lucru? Este ea acea singură lucrare pe care Dumnezeu te lasă să o faci tu? Recent, am avut o discuţie cu câţiva oameni în Grand Rapids, Michigan. Eu vorbeam despre sola gratia şi un om era supărat. El a spus: „Încerci să îmi spui că în analiza finală Dumnezeu este cel care regenerează sau nu o inimă în mod suveran?”

Şi am spus, „Da,” iar el era foarte supărat din cauza aceasta. Am spus, „Lasă-mă să te întreb ceva: tu eşti creştin?”

El a zis, „Da.”

Am spus, „Ai prieteni care nu sunt creştini?”

El a zis, „Ei bine, desigur.”

Am spus, „De ce tu eşti creştin şi prietenii tăi nu sunt? Este aceasta din cauza faptului că tu eşti mai drept decât ei?” El nu era prost. El nu urma să spună, „Desigur, aceasta este din cauză că eu sunt mai drept. Eu am făcut lucrul corect şi prietenii mei nu au făcut aceasta.” El ştia unde mă îndreptam eu cu acea întrebare.

El a spus, „Oh, nu, nu, nu.”

Eu am spus, „Spune-mi de ce. Este pentru că tu eşti mai deştept decât prietenul tău?”

Şi el a spus, „Nu.”

Dar el nu dorea să accepte faptul că, chestiunea decisivă era harul lui Dumnezeu. El nu dorea să ajungă la aceasta. Şi după ce am discutat aceasta timp de cincisprezece minute, el a spus, „Foarte bine! Îţi spun. Sunt un creştin deoarece am făcut lucrul corect, am răspuns corect şi prietenul meu nu a făcut aceasta.”

În ce se încredea această persoană pentru mântuirea sa? Nu în faptele sale în general, ci în acea singură lucrare pe care a înfăptuit-o. Şi el era un Protestant, un evanghelic. Dar viziunea sa despre mântuire nu era diferită de viziunea Romană.

Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire 

Aceasta este problema: Este mântuirea o parte a darului lui Dumnezeu, sau ea este contribuţia noastră pentru mântuire? Este mântuirea noastră în întregime a lui Dumnezeu sau ea depinde în final de ceva ceea ce noi facem pentru noi înşine? Cei care spun ultimul lucru, că ea depinde în final de ceva ceea ce noi facem pentru noi înşine, în consecinţă, neagă neputinţa totală a umanităţii în păcat şi afirmă că o formă de Semi-Pelagianism este adevărată în cele din urmă. Nu este de mirare faptul că teologia Reformată târzie a condamnat Arminianismul ca fiind în principiu, deopotrivă o întoarcere la Roma deoarece, ca efect al lui, el a transformat credinţa într-o lucrare meritorie, şi o trădare a Reformei deoarece el neagă suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor, ceea ce a fost cel mai adânc principiu teologic la care s-au gândit reformatorii. Arminianismul era în ochii celor Reformaţi, o renunţare la creştinismul Noului Testament în favoarea Iudaismului Noului Testament. Pentru că a te baza pe credinţa ta nu este un lucru diferit în principiu faţă de a te baza pe faptele tale, şi primul lucru este ne-creştin iar celălalt este anti-creştin. În lumina a ceea ce i-a spus Luther lui Erasmus nu este nici o îndoială că el ar fi susţinut această judecată.

Şi totuşi această viziune este raportul majorităţii copleşitoare de azi în cercurile evanghelice declarate. Şi atâta vreme cât Semi-Pelagianismul – care este simplu o versiune slab învelită a Pelagianismului real în miezul său – atâta vreme cât el predomină în Biserică, nu ştiu ce se va întâmpla. Dar ştiu, totuşi, ce nu se va întâmpla: nu va exista nici o Reformă nouă. Până când nu ne umilim şi nu înţelegem că nici un om nu este o insulă şi că nici un om nu are o insulă a dreptăţii, că noi suntem total dependenţi de harul neamestecat al lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, nu vom începe să ne odihnim pe har şi să ne bucurăm de măreţia suveranităţii lui Dumnezeu, şi nu vom debarasa de influenţa păgână a umanismului care înalţă şi îl pune pe om în centrul religiei. Până când nu se întâmplă aceasta, nu va fi o Reformă nouă, deoarece în inima învăţăturii Reformate este locul central al închinării şi al mulţumirii date lui Dumnezeu şi numai lui Dumnezeu. Soli Deo gloria, numai a lui Dumnezeu să fie slava.

  1. Sproul este un membru al Alianţei Evangelicilor declaraţi şi Preşedintele Misiunii Ligonier în  Orlando, Florida.

http://www.voxdeibaptist.org/the_pelagian_captivity_trd.htm

SOTEOROLOGIE Calvinismul şi baptiştii de Dr. Laurence M. Vance

download - Copie - Copie

Calvinismul şi baptiştii de Dr. Laurence M. Vance

Ceea ce urmează este din lucrarea excelent revizuită recent de Dr. Laurence M. Vance intitulată, „The Other Side of Calvinism.” (Cealaltă parte a Calvinismului.) Această lucrare definitivată este un tratat de 800 de pagini a sistemului teologic cunoscut prin numele de Calvinism. Ea este extinsă cu note de subsol. Această carte poate fi cumpărată scriind la Vance Publications, P.O. Box 11781, Pensacola, FL 32524, USA. Phone: (850) 474-1626. Vance Publications este specializată în găsirea cărţilor care nu se mai tipăresc. Vă rugăm să trimiteţi orice întrebări sau comentarii pentru autor la Vance Publications. Pusă pe Internet prin permisiunea autorului. Adresa de e-mail a lui Dr. Laurence M. Vance este vancepub@juno.com

Controversa asupra Calvinismului între baptişti cere o atenţie specială. Nu numai că această dezbatere a fost furioasă printre baptişti timp de sute de ani, cei mai mari exponenţi ai Calvinismului de azi nu sunt Presbiterienii sau Reformaţii ci Baptiştii. Faptul că un baptist spune că el nu este un Calvinist nu înseamnă nimic, pentru baptişti, mai mult decât pentru oricare alţi Calvinişti, când încearcă să distragă atenţia de la numele lui Calvin, folosesc fraza „Doctrinele Harului” ca o metaforă pentru Calvinism.105 Un alt termen folosit de baptişti este „Harul Suveran.”106 Termenul „har” în sine este de asemenea folosit pentru a sta pentru doctrinele Calvinismului.107 Un baptist Calvinist chiar a scris o carte numită Har nu Calvinism.108 Dar aşa cum a fost subliniat mai înainte, dacă acest Calvinism este doctrina harului găsită în Biblie, atunci aceasta implică faptul că dacă nu eşti de acord cu Calvinismul atunci tu negi mântuirea prin har. Unii baptişti Calvinişti sunt ofensaţi direct când sunt acuzaţi că ei sunt Calvinişti. Joseph Wilson, fostul editor al ziarului baptist Calvinist, a afirmat:

Noi suntem Baptişti Misionari Jalonaţi prin Harul Suveran. Aceasta suntem noi. Aşa ne facem noi reclamă. Aşa dorim noi să fim cunoscuţi şi aşa vrem să fim numiţi de alţii. Dacă ne numeşti aşa, nu vei obţine nici o ceartă. Nu ne este ruşine de aceasta. Noi suntem fericiţi să purtăm această etichetă. Numeşte-ne „Calvinişti” şi ne vei jigni.109

Încercarea acestor „Baptişti ai Harului Suveran” de a se distanţa de John Calvin prin pretenţia de a menţine „Doctrinele Harului” şi negarea că ei sunt Calvinişti nu este doar insultătoare faţă de toţi aderenţii şi destinatarii doctrinei harului lui Dumnezeu gratuit în mântuire, ci a ascuns mai mult adevărata lor identitate şi de aceea a făcut necesar studiul mai atent al Calvinismului şi al Baptiştilor.

Toate argumentele întâlnite până acum care sunt folosite pentru a dovedi adevărul Calvinismului sunt continuate de baptişti care îmbrăţişează această doctrină. Afirmaţiile strălucitoare despre Calvinism care îl prezintă ca pe singura formă de creştinismul biblic sunt repetate cu răzbunare:

Dacă sunt crezute, doctrinele Calvinismului sunt un remediu suveran împotriva celor două mari erezii din lumea aşa zisă creştină, şi anume: ritualism, sau mântuirea sacramentală, pe de o parte, şi raţionalism, pe de altă parte; una fiind urmaşa superstiţiei, cealaltă, produsul infidelităţii.110

Nu există un astfel de lucru precum predicarea lui Hristos şi a lui crucificat, decât dacă predici ceea ce în zilele noastre este numit Calvinism.111

Milburn Cockrell, editorul unui alt ziar baptist Calvinist, susţine că nimic nu dovedeşte mai mult starea de apostazie în care sunt majoritatea bisericilor baptiste decât „devierea lor faţă de doctrina harului gratuit şi suveran.”112 Într-adevăr, el nici măcar nu recunoaşte o biserica baptistă adevărată ca fiind o biserică ce este împotriva Calvinismului:

Noi nu recunoaştem ca biserici adevărate cele care denunţă doctrinele harului ca fiind doctrinele Diavolului. Nu vom da şi nici nu vom primi vre-o scrisoare de la o biserica aşa-numită baptistă. Admitem că o biserică poate fi slabă cu privire la harul suveran şi totuşi să îşi menţină statutul ei de biserică, dar nu credem că o biserică ce se opune violent şi în mod deschis harului suveran poate fi o Biserică Nou Testamentală Baptistă.”113

Cockrell nu explică niciodată diferenţa dintre „violent şi deschis” opunându-se harului suveran şi fiind „slabă cu privire la harul suveran.” Cât de „slabă cu privire la harul suveran” trebuie să fie o biserică baptistă pentru a-şi pierde „statutul ei bisericesc”? Şi mai departe, cine decide când a fost traversată linia?

Dar în ciuda antipatiei lor faţă de numele lui Calvin, baptiştii au folosit întotdeauna bifurcaţia Calvinist / Arminiană pentru a-şi sprijini poziţia lor la fel ca şi „verişorii” lor Presbiterieni şi Reformaţi. Din nou trebuie să fie accentuate două lucruri despre Arminianism. Primul este că atunci când un Calvinist foloseşte termenul, el niciodată nu îl limitează la doctrinele presupuse ale lui James Arminius, pentru că potrivit Calviniştilor, Arminianismul este orice contrar Calvinismului. Şi în al doilea rând, despărţirea arbitrară a oamenilor în Calvinişti sau Arminiani este tăria sistemului Calvinist, căci dacă sunt doar două puncte de vedere justificabile atunci dacă nu eşti un Calvinist atunci trebuie să fi un Arminian. Roy Mason (1894-1978) susţine „cei doi termeni sunt ficşi şi întemeiaţi” astfel că „dacă o persoană vrea să fie etichetată Calvinistă sau Arminiană sau nu vrea, nu există nici un fel în care să putem evita aceasta.”114 Odată ce acest sistem cu două straturi este aranjat, se fac obişnuitele afirmaţii şocante despre Arminianism:

Arminianismul este o formă modernă a căii lui Cain, pentru că face cuvintele, valoarea şi faptele oamenilor să valoreze mai mult decât a făcut Hristos. Cu adevărat Arminianismul este păgânism şi catolicism sub steagul creştinismului. Acesta va culmina prin adorarea unui om în persoana finală a lui Antihrist.115

Adam şi soţia sa au fost primii care au demonstrat filozofia care în cele din urmă a ajuns să fie cunoscută sub numele teologic de „Arminianism.” Ei au inventat un sistem de soteriologie care, în timp ce includea unele elemente de revelaţie divină, se potriveau în conformitate cu propria lor înţelepciune mai degrabă decât pe cea a lui Dumnezeu.116

Odată ce Calviniştii îi etichetează pe toţi oponenţii săi ca fiind Arminiani, argumentul vinei prin asociere este folosit la fel. Kenneth Good (1916-1991) ne aminteşte că Penticostalii, Mişcarea Sfinţirii şi Carismaticii „sunt toţi definitiv Arminiani.”117 El mai face şi jalnica legătură dintre Arminianism şi Semi-Pelagianism.118 Cu toate acestea, unii baptişti Calvinişti consideră că aceasta este o „tactică ieftină,” şi dispreţuiesc această despărţire a oamenilor în aceste două tabere: „Am scris un articol în urmă cu câţiva ani în care am pledat cu predicatorii, să nu îi numesc pe alţi predicatori Arminiani sau Calvinişti. Dacă ei sunt baptişti, ei nu sunt Calvinişti şi ei nu sunt Arminiani.”119 Dar aşa cum vom vedea în curând, Calviniştii nu vor recunoaşte nici o poziţie de mijloc între Calvinism şi Arminianism.

Din cauza insistenţei lor că, Calvinismul este Evanghelia, baptiştii Calvinişti au făcut câteva afirmaţii pripite despre „Arminianism” încât numărul lor a fost forţat să se micşoreze. Cockrell insistă că „Hristosul Arminianismului nu este Hristosul Noului Testament.”120 Wilson pretinde că „nimeni nu a fost sau nu va fi mântuit prin calea învăţată de Arminianism.”121 Acestea sunt acuzaţii foarte serioase, pentru că ei insinuează că nimeni în afară de Calvinişti nu poate fi mântuit. Dar unii dintre cei ai Harului Suveran au călcat uşor în această chestiune, pentru că ei recunosc faptul că ei au fost „mântuiţi prin predicarea unui predicator şi a unei biserici Arminiane.”122 Chiar Wilson însuşi recunoaşte că „mulţi dintre noi am fost mântuiţi în biserici Arminiane şi sub predicare Arminianistă”123 Astfel, cum se împacă aceasta cu afirmaţiile sale de mai devreme? El explică: „Înţelegeţi că eu cred că unii (chiar mulţi) dintre Arminiani sunt mântuiţi, dar susţin tare că ei vor fi mântuiţi în calea învăţată de Harul Suveran.”124 Faptul că aceşti Arminiani mântuiţi îşi pot trăi viaţa lor în sfidare faţă de Calvinism nu este o problemă, pentru că aceşti Arminiani „vor fi ai Harului Suveran când vor ajunge în cer şi vor striga eliberaţi veşnic, bucurându-se pentru că doctrina lor a fost falsă.”125

Deşi Calviniştii baptişti insistă că ei au dreptul să respingă termenii Calvinist şi Calvinism, ei nu vor acorda acest privilegiu oponenţilor lor. Keener spune Calvinismul ar trebui să fie numit „anti-Arminianism”126 Wilson menţionat mai devreme, care respinge atât de tare eticheta Calvinist, se plânge că acei baptişti care sunt opuşi Calvinismului „le este ruşine de cuvântul „Arminian.””127 El spune adversarilor săi „Numiţi-vă cum doriţi; voi sunteţi Arminiani.128 Dar să presupunem că un critic al Calvinismului respinge eticheta? Wilson se luptă mai departe că „voi nu trebuie să vă numiţi altfel; dar dacă nu vă numiţi nicicum aceasta nu schimbă faptul a ceea ce sunteţi. Refuzând să vă numiţi un Arminian nu schimbă faptul că aceasta sunteţi.”129Good insistă că „sunt unii Arminiani care nu ştiu că ei sunt Arminiani.”130 Din cauza acestei duplicităţi a Calviniştilor, termenii Calvinist şi Calvinismvor fi folosiţi în toată această carte pentru a denumi orice om sau doctrină care este Calvinistă – indiferent dacă denumirile sunt acceptate sau nu. Şi în ciuda obsesiei pe care Calviniştii o au faţă de termenii Arminian şi Arminianism, ei pretind că „un fel de „Calvi-fobie” se dezvoltă în mintea Arminiană” când este abordat subiectul Calvinismului.131 Dar în vederea lucrurilor uluitoare şi exagerate care au fost spuse până acum despre Arminianism, este evident că cel care are o fobie este Calvinistul datorită obsesiei sale faţă de Arminianism. Aceasta este cel mai evident atunci când un baptist alege pur şi simplu să se identifice ca fiind un credincios al Bibliei.

Pentru acei baptişti care acceptă Biblia ca autoritate finală în locul speculaţiilor filozofice şi a implicaţiilor teologice ale Calvinismului sau ale Arminianismului, Calvinistul îşi rezervă cel mai mare dispreţ. A te numi „Biblicist,” în loc de Calvinist sau Arminian, deşi este ofensator faţă de aderenţii faţă de cele două sisteme deoarece aceasta implică în mod corect că amândouă sunt nebiblice, este deranjant în special pentru un Calvinist datorită insistenţei sale tari că cineva trebuie să fie sau un Calvinist sau un Arminian. Ca un răspuns la cei care spun „adevărul stă între Calvinism şi Arminianism,” Spurgeon a replicat: „Nu; nu există nimic între ele decât o pustietate stearpă”132 Good insistă că cei care pretind titlul de Biblicist caută „un slogan simplist pentru a evita problema sau pentru a evita studiile.”133 Şi în timp ce el laudă dorinţa de a fi identificat ca şi Biblicist, Good priveşte „temelia raţionamentului” ca „fiind mai degrabă şubredă. De fapt aceasta nu are o bază potrivită în Scriptură.”134 Problema pe care o are Good cu Bibliciştii este că „de fapt ei nu sunt Biblicişti deloc.”135 De fapt ei „urmează sistemul doctrinar inventat de Arminius.”136 Cu alte cuvinte, ei sunt Arminiani – la fel cum oricine altcineva care nu este un Calvinist. Curtis Pugh susţine că pastorii Biblicişti „cer membrilor din biserică să le îngăduie să „vorbească din ambele părţi ale gurii lor””137 Dar a crede că, Calvinismul este biblic, el pur şi simplu se priveşte pe sine „de asemenea ca un Biblicist”138 pentru a opri dezbaterea. Orice încercare de a fi doar un baptist care crede Biblia şi tu porţi eticheta semnului de „Calminian,”139 evident un derivat al celor două sisteme acceptate.

Un corolar faţă de dihotomia Calvinist / Arminian şi unul care este specific baptiştilor, este diviziunea anterioară a baptiştilor în două grupuri (unde am mai auzit despre aceasta mai înainte?) numiţi baptişti „Generali” şi „Speciali” – baptiştii generali susţin că Hristos a murit pentru toţi oamenii în general şi baptiştii speciali privesc Ispăşirea doar pentru un grup special al lui Dumnezeu numit aleşii.140 În America aceştia erau numiţi baptişti „Separaţi” şi baptişti „Obişnuiţi”.141 După învierea acestor titluri, Calviniştii fac afirmaţii lăudând virtuţile baptiştilor Calvinişti:

„Ortodoxia baptistă s-a păstrat printre baptiştii Speciali sau Calvinişti.”142

„Doar baptiştii Speciali englezi au scăpat cu bine de apostazia teologică”143

În mod natural aceasta implică faptul că baptiştii Generali sau Separaţi au fost într-un fel mai puţin ortodocşi. Good susţine că noi ar trebui să ne identificăm cu baptiştii Speciali deoarece ei au fost „cel mai larg corp de biserici baptiste,”144 în timp ce Jack Warren, editorul altui ziar baptist Calvinist, ne porunceşte să ne „întoarcem la vechile căi şi la rădăcinile noastre baptiste Speciale.”145

Totuşi, unii baptişti au refuzat să fie îmbinaţi cu aceste distincţii arbitrare. În această ţară, aşa cum povesteşte istoricul baptist David Benedict (1779-1874), o asociaţie neobişnuită a bisericilor s-a format odată în vestul Pennsylvaniei numit „Covenanted Independent Baptists.” (Legământul baptiştilor independenţi) Printre aceste biserici el relatează: „Aceste biserici sunt, aşa cum spun ei, numite de unii Semi-Calvinişti, de alţii, Semi-Arminiani.”146După discutarea felurilor de baptişti din Anglia, istoricul baptist englez Thomas Crosby (c. 1685-1752) observaţi pertinent în cartea sa The History of the English Baptists (Istoria baptiştilor englezi):

Şi ştiu că există mai multe biserici, pastori şi multe persoane speciale, printre baptiştii englezi, care nu doresc să meargă nici sub numele de Generali nici de Speciali, nici nu pot fi încadraţi sub nici unul dintre aceste nume; deoarece ei primesc ceea ce ei gândesc a fi adevăr, fără a considera cu ce schemă umană este aceasta de acord sau nu.147

Şi despre aceeaşi perioadă de timp, un istoric baptist mai recent relatează despre un fond înfiinţat în 1717 pentru a-i ajuta pe pastorii nevoiaşi că aceasta era „argumentată împotriva limitării ei la baptiştii Speciali” de vreme ce „mulţi baptişti nu mergeau sub nici un nume.”148 Astfel nu toţi baptiştii au acceptat aceste denumiri întocmite de oameni, contrar eforturilor fierbinţi ale Calviniştilor de a-i forţa pe toţi oponenţii lor în tabăra Arminiană.

Ca şi semenii lor Calvinişti, baptiştii Harului Suveran folosesc argumentul istoric când încearcă să dovedească adevărul doctrinei lor. În mod natural, ei încep cu Biblia şi progresează simplu cu timpul. Mason începe să se lupte că „Biblia este o carte a predestinării.”149 „Hristos şi apostolii Săi” au fost Calvinişti, potrivit lui Milburn Cockrell.150 Apostolul Pavel a fost chiar un predicator al Harului Suveran.151 Nedorind să se limiteze doar la apostoli, Mason insistă că, „creştinii din timpurile Noului Testament erau credincioşi puternici în măreţia şi suveranitatea lui Dumnezeu şi în consecinţă şi în doctrinele alegerii şi predestinării.”152 Şi în afară de apelarea la Calvinismul Puritanilor, grupării Legământului şi a Hughenoţilor, el mai relatează că „marii teologi ai istoriei” şi „majoritatea crezurilor din istoria creştinismului” au fost Calviniste.153 Alţi baptişti apelează la fel la aceste crezuri Calviniste ca o dovadă a adevărului Calvinismului.154 Cu privire la baptişti în special, Mason susţine: „Baptiştii au fost Predestinarieni de-a lungul secolelor, din zilele lui Hristos.”155 Garner Smith repetă că „doctrinele harului au fost crezute şi învăţate de baptiştii dinaintea apariţiei lui Calvin pe scenă.”156 Altul adaugă că „majoritatea baptiştilor au fost Calvinişti din punct de vedere istoric.”157 Warren ne aminteşte că „moştenirea noastră este una Calvinistă.”158 Wilson insistă asupra faptului că, Calvin a obţinut Calvinismul său din „conservarea baptistă” a doctrinelor sale.159 De aceea, Spurgeon a putut spune: „Cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai clar se pare că sistemul lui John Calvin este cel mai aproape de perfecţiune.”160 Uneori se face un apel de către baptişti faţă de Calvinismul vechii Asociaţii Baptiste din Philadelphia (întemeiată în 1707).161 Alteori, rugămintea este faţă de Calvinismul confesiunilor de credinţă baptistă.162 Chiar ne-baptistul Boettner apelează la Calvinismul confesiunilor baptiste când caută să dovedească adevărul Calvinismului cu argumentul istoric.163 Presbiterianul McFetridge abia spune: „Baptiştii, care sunt Calvinişti,”164 şi apoi continuă aşteptând ca cititorul doar să accepte afirmaţia sa.

Deoarece grupurile Presbiteriene şi Reformate sunt inerent Calviniste, ei nu au apelat niciodată la oameni individuali în istorie care erau Calvinişti aşa cum au făcut baptiştii. De la autorii baptişti nu găsim doar secţiuni,165 ci capitole întregi în cărţi dedicate baptiştilor Calvinişti în istorie.166 Există şi cărţi cu acest subiect.167 Teza afirmată de un scriitor este că, „Calvinismul, denumit popular Doctrinele Harului, a predominat în cele mai influente şi mai trainice arene ale vieţii confesionale baptiste până la sfârşitul celei de-a doua decade a secolului al douăzecilea.”168 Dar chiar presupunând fără nici o rezervă că această afirmaţie este adevărată, cum dovedeşte aceasta că, Calvinismul este adevărat şi că, în consecinţă toţi baptiştii ar trebui să fie Calvinişti? Ce este implicat în teza de mai sus (şi ceea ce încearcă autorul să dovedească în restul cărţii sale) este că deoarece majoritatea predicatorilor, teologilor şi misionarilor baptişti au fost Calvinişti – Calvinismul trebuie să fie adevărat. În afară de Spurgeon menţionat mai devreme, sulul cu baptiştii Calvinişti este următorul:

Isaac Backus (1724-1806); W. B. Johnson (1782-1862)

Abraham Booth (1734-1806); Adoniram Judson (1788-1850)

James P. Boyce (1827-1888); Benjamin Keach (1640-1704)

John Brine (1703-1765); William Kiffin (1616-1701)

John A. Broadus (1827-1895); Hanserd Knollys (1599-1691)

John Bunyan (1628-1688); John Leland (1754-1841)

William Carey (1761-1834); Basil Manly Sr. (1798-1868)

  1. Carroll (1843-1914); Basil Manly Jr. (1825-1892)

Alexander Carson (1776-1884); Patrick Hues Mell (1814-1888)

John L. Dagg (1794-1884); Jesse Mercer (1769-1841)

Edwin C. Dargan (1852-1930); J. M. Pendleton (1811-1891)

Andrew Fuller (1754-1815); J. C. Philpot (1802-1869)

Richard Furman (1755-1825); Arthur W. Pink (1886-1952)

John Clarke (1609-1676); Luther Rice (1783-1836)

  1. Gambrell (1841-1921); John Rippon (1751-1836)

John Gano (1727-1804); John C. Ryland (1723-1792)

John Gill (1697-1771); John Skepp (c. 1670-1721)

  1. Graves (1820-1893); A. H. Strong (1836-1921)

Robert Hall (1728-1791); John Spilsbery (1593-1668)

Alva Hovey (1820-1903); H. Boyce Taylor (1870-1932)

  1. C. Howell (1801-1868); J. B. Tidwell (1870-1946)

Henry Jessey (1601-1663); Francis Wayland (1796-1865)

Lista impresionantă de nume ale unor baptişti proeminenţi care se presupune că au fost Calvinişti şi care este compilată în mod regulat de baptiştii Harului Suveran este presupusă a fi atât de copleşitoare pentru cititor încât îl convinge pe acesta că el ar trebui să fie Calvinist dacă vrea să fie un baptist istoric. Dar dacă acel Calvinism al oamenilor mai sus menţionaţi este verificat, se va vedea că el este răspândit de la radical la îngăduitor şi orice între acestea. Într-adevăr, unii dintre aceşti Calvinişti au avut dispute unii cu ceilalţi cu privire la subiect. Deci care este exact poziţia istorică baptistă?

Dintre aceşti oameni sunt trei care se detaşează ca având cea mai mare influenţă: John Gill, Charles Spurgeon, şi Arthur W. Pink – toţi fiind englezi.

Numit „Dr. Voluminos” datorită scrierilor sale lungi,169 Gill este discutabil de a fi cel mai mare cărturar pe care l-au avut vre-odată baptiştii, în pofida Calvinismului său. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, el a fost chemat să păstorească o biserică deja remarcabilă la Goat’s Yard Passage, Fair Street, Horselydown, în Londra târgului Southwark.170 Aici el a rămas peste cincizeci de ani. În afară de comentariul său asupra întregii Biblii, el este notat pentru cartea Body of Divinity (Trupul Divinităţii) şi numeroasele sale scrieri polemice despre baptism şi Calvinism. Majoritatea lucrărilor lui Gill au fost retipărite de The Baptist Standard Bearer (Agentul Standard Baptist).171 Aşa cum a fost menţionat mai înainte, Spurgeon este cel la care apelează baptiştii şi pedo-baptiştii ca la un exemplu de Calvinist care a avut o misiune roditoare. Totuşi, ceea ce nu se cunoaşte în general este că Spurgeon a fost succesorul lui John Gill, cu toate că la câţiva ani mai târziu. Ca şi predecesorul său, Spurgeon a preluat păstoria la o vârstă tânără şi a rămas pastor până la moarte. El este în principal amintit pentru predicile sale, care au continuat să fie publicate timp de câţiva ani după moartea sa. Întinderea Calvinismului lui Spurgeon este dezbătută în mod continuu, amândouă părţile folosesc extrase din predicile sale pentru a-şi dovedi punctele lor respective. Dar deşi mulţi ne-Calvinişti au căutat să dejoace Calvinismul său, Spurgeon este esenţial Calvinist. Good pretinde că „ceea ce a fost David pentru armatele lui Israel în zilele lui Goliat, Spurgeon a fost pentru baptiştii Calvinişti în vremurile noastre.”172 Natural, predicile sale Calviniste au fost extrase din miile pe care el le-a predicat şi le-a publicat separat.173 Majoritatea lucrărilor lui Spurgeon au fost retipărite de Pilgrim Publications (Publicaţiile Pelerinului).174 Deşi a fost un englez, Pink şi-a început misiunea sa în Statele Unite ale Americii după o scurtă limitare la Moody Bible Institute (Institutul Biblic Moody) în 1910.175 Începând ca un dispensaţionalist premilenist, Pink a respins mai târziu ambele învăţături sar a rămas un Calvinist radical în toată viaţa sa. El este cel mai bine cunoscut pentru cărţile sale care au crescut din articolele din revista sa Studies in the Scriptures, (Studii în Scriptură) cea mai scandaloasă fiind The Sovereignty of God (Suveranitatea lui Dumnezeu), prima dată publicată în 1918.176Calvinismul lui Pink i-a supărat pe unii Calvinişti atât de rău încât s-a făcut o încercare de a fi redusă la tăcere prin The Banner of Truth Trust (Drapelul încrederii în adevăr) care a publicat în 1961 o „Ediţie britanică revizuită” a cărţii The Sovereignty of God în care trei capitole şi patru anexe au fost şterse.177 Pentru aceasta ei au fost criticaţi sever (şi corect) de alţi Calvinişti.178 Majoritatea lucrărilor lui Pink sunt tipărite azi de o varietate de editori diferiţi.179 Printre cei apelaţi ca baptişti Calvinişti se găsesc patru mari lideri ai mişcării misionare baptiste moderne: Adoniram Judson, Luther Rice, William Carey, şi Andrew Fuller. Calvinismul lor profesat este valoros în special pentru Calvinişti deoarece el este folosit pentru a dovedi că, Calvinismul nu este incompatibil cu lucrarea misionară. Judson şi Rice au fost Congregaţionalişti Americani care mai târziu au devenit baptişti: primul mergând la Burma şi ultimul strângând fonduri în Statele Unite ale Americii. Dar indiferent de profesia lor, ei au dovedit prin acţiunile lor în numele misiunilor străine pretenţia „Calvinismului” lor. Carey, numit „părintele misiunilor moderne,”180 a fost un englez care a mers în India. El a fost autorul cărţii Inquiry into the Obligation of Christians to Use Means for the Conversion of the Heathen (Investigaţie în obligaţia creştinilor de a folosi mijloace pentru convertirea păgânilor), şi datorită experienţei sale în învăţarea limbilor, a fost responsabil pentru numeroase versiuni ale Scripturii în alte limbi. Şi în timp ce este adevărat că societatea misionară a lui Carey a fost numită oficial „Particular Baptist Society for the Propagation of the Gospel Among the Heathen,” (Societatea baptistă specială pentru propagarea Evangheliei printre păgâni) a susţine că, Carey a fost un Calvinistconsecvent este o altă poveste. Din cauza acestei deosebiri, se presupune că John Ryland i-a ripostat lui Carey la apelul său pentru folosirea mijloacelor în lucrarea de misiune: „Tinere, stai jos. Când o să îi placă lui Dumnezeu să convertească păgânii, el o va face fără ajutorul tău sau al meu.”181 În timp ce păstorea la Kettering, Anglia, Fuller a publicat The Gospel Worthy of All Acceptation (Evanghelia demnă de toată acceptarea) în 1785 şi a fost instrumentul pentru formarea societăţii misionare baptiste care l-a trimis pe Carey în India. Astfel acţiunile lor dovedesc că doar în ciuda Calvinismului lor aceşti oameni au luat asupra lor eforturile lor misionare.

Deoarece denumirile Obişnuit şi Separat, cât şi Special şi General, nu se mai folosesc pentru a-i denumi pe baptiştii, majoritatea baptiştilor Calvinişti au anumite nume care îi identifică, ca fiind Calvinişti. Datorită antipatiei baptiste pentru numele lui Calvin care îi împiedică să folosească numele său, cineva poate găsi prefixe ca „Harul Suveran,” „Hardshell,” „Elementar,” „Vechi,” „Şcoala Veche,” „Strict,” „Ortodox,” sau „Reformat.” The „Gospel Standard Baptists” (Baptiştii Evangheliei Standard) sunt un grup Calvinist şi la fel sunt şi „Continental Baptist Churches.” (Bisericile Baptiste Continentale) Numele de „Missionary Baptists” (Misionari Baptişti) pe care unii baptişti Calvinişti îl iau pentru ei este o folosire greşită a numelui. Toţi baptiştii ar trebui să fie baptişti misionari. Motivul pentru care baptiştii Harului Suveran folosesc termenul menţionat anterior este pentru a se distinge de baptiştii mai stricţi Elementari – cei care practică un Calvinism al lor. Aceşti baptişti accentuează rapid Calvinismul lor, astfel că nu este greu să îi recunoşti pe majoritatea dintre ei. Totuşi, unii baptişti sunt greu de legat. Veţi găsi baptişti cu înclinaţii Calviniste în felurite asociaţii şi părtăşii baptiste, cât şi printre cei care sunt strict independenţi. A existat o înviere a Calvinismului în târzia Conferinţă Baptistă de Sud.182 Când sunt cercetaţi, majoritatea acestor oameni îşi vor afirma Calvinismul lor; totuşi, aceasta nu înseamnă că toţi dintre ei au predicat public şi au învăţat aceste opinii şi nici că le-au pus în practică. Unii dintre aceşti oameni sunt ceea ce s-ar putea numi „Calvinişti apropiaţi,” de vreme ce ei îşi păstrează Calvinismul lor, ca şi scheletul proverbial, în cămară, pentru ca membrii bisericii lor să nu pună la inimă ceea ce crede pastorul lor şi să nu mai viziteze şi să nu mai dea bani pentru misiuni. Aceasta nu implică faptul că aceşti oameni desconsideră vizitările şi misiunile – dimpotrivă – ei pot fi înflăcăraţi cu privire la vizitarea şi sprijinirea multor misionari. Ei sunt trişti inconsecvenţi; ei niciodată îşi întrebuinţează ferm teologia lor. Un Calvinist i-a denumit mai degrabă „Calvinişti de raft” pe aceşti oameni, de vreme ce Calvinismul lor se găseşte în principal în rafturile bibliotecilor lor.183 Mai multe ziare sunt publicate de baptişti Calvinişti (The Christian Baptist, Atwood, Tennessee; The Berea Baptist Banner, Mantachie, Mississippi; The Baptist Examiner,Ashland, Kentucky; the Baptist Evangel, Saginaw, Texas), şi ei susţin câteva colegii mici (Baptist Voice Bible College, Wilmington, Ohio; Landmark Baptist Theological Seminary, Fort Worth, Texas; Lexington Baptist College, Lexington, Kentucky), dar fără o cercetare profundă nu s-ar şti niciodată că aceste publicaţii şi şcoli sunt Calviniste. Deci, aşa cum a fost menţionat la începutul acestei secţiuni, faptul că un baptist spune că el nu este Calvinist aceasta nu înseamnă nimic. Adesea este nevoie de un studiu harnic pentru a identica dacă o biserică, şcoală sau predicator baptist este Calvinist. Totuşi, uneori, un grup de baptişti ai Harului Suveran emit un catalog al bisericilor lor.

Încercarea aranjată a baptiştilor Calvinişti de a egala Calvinismul cu baptiştii ortodocşi nu este împărtăşită de „verişorii” lor Presbiterieni şi Reformaţi. Aceste două grupuri au în esenţă aceeaşi doctrină: termenul Reformat accentuează doctrinele Reformei şi termenul Presbiterian accentuează forma lor de conducere a bisericii. Istoria cum s-a dezvoltat fiecare grup va fi găsită în următoarele patru capitole. Dar în relaţie cu baptiştii, mai întâi ar trebuie punctat faptul că denominaţiile Presbiteriene şi Reformate îşi consideră teologia lor ca fiind cea a creştinismului biblic:

Convingerea mea fermă este că singura teologie conţinută în Biblie este teologia Reformată.184

Creştinismul îşi găseşte expresia sa deplină în Credinţa Reformată.185

Doctrina apostolică a fost o Teologie Reformată.186

Totuşi, prin apelul la un spectru mai larg de creştinism, termenul Reformat devine mai puţin interesant. Titlul unui manual de teologie larg adoptat scris de teologul Reformat Louis Berkhof (1873-1957) a fost schimbat din Reformed Dogmatics (Dogmele Reformate) în Systematic Theology(Teologie Sistematică) şi schimbări similare au făcute şi ale altor cărţi ale sale.187

Există două doctrine care sunt centrale pentru Credinţa Reformată: teologia Legământului şi Calvinismul. Prima este detestată de toţi baptiştii şi a doua este preţuită de baptiştii Harului Suveran. Această contradicţie dintre baptişti este o motivaţie pentru lucrarea sa, căci aşa cum se va susţine în toată cartea aceasta, Calvinismul nu este doar o doctrină greşită, ea este o doctrină Reformată. Nu este nici o îndoială că teologia Reformată se identifică, cu teologia Legământului.188 Relaţia este atât de puternică încât Sproul recunoaşte că „Teologia Reformată a fost denumită „Teologia Legământului.””189 Dar aderenţii teologiei Reformate o identifică, cu Calvinismul:

Acest termen este folosit adesea în mod sinonim cu termenul Calvinist când descrie o poziţie teologică.190

Marele avantaj al Credinţei Reformate este că ea este în cadrul celor Cinci Puncte ale Calvinismului care arată clar ceea ce învaţă Biblia cu privire la calea mântuirii.”191

Predestinarea poate fi luată ca un semn special al teologiei Reformate.192

Astfel, Calvinismul poate fi egalat cu teologia Reformată – nu doar printr-o simplă acceptare, ci fiind un termen înrudit în totalitate. D. James Kennedy menţionat mai înainte relatează de ce el este un Presbiterian: „Sunt un Presbiterian pentru că eu cred că Presbiterianismul este cea mai pură formă de Calvinism.”193 Mai mult, Kuyper susţine că, „Calvinismul înseamnă evoluţia completă a Protestantismului.”194 Talbot şi Crampton insistă mai departe că „dacă biserica nu se întoarce la ţărmurile sale Reformatoare, ea va secera vântul general al unei evanghelii trunchiate şi o credinţă centrată în om.”195 Dar dacă, Calvinismul este esenţa Protestantismului; culmea Reformei, atunci el este clădit pe o fundaţie falsă, căci aşa cum chiar şi baptiştii Calvinişti vor fi de acord, Reformarea a fost doar aceasta: o reformare, nu o întoarcere completă la creştinismul biblic. Când Loraine Boettner a scris cartea sa The Reformed Doctrine of Predestination, (Doctrina reformată a predestinării) el a spus în mod neglijent adevărul simplu: predestinarea în sistemul Calvinist este o doctrină Reformată la fel cum Masa Catolică este o doctrină Catolică. De aceea, Calvinismul este o doctrină Reformată distinctă, în ciuda baptiştilor.

Deşi Kenneth Good susţine că baptiştii pot fi Calvinişti (în cartea sa Are Baptists Calvinists? (Sunt baptiştii Calvinişti?)) fără a fi Reformaţi (în cartea sa Are Baptists Reformed? (Sunt baptiştii Reformaţi?)), cei care sunt de convingere Reformată nu sunt de acord:

Controversa noastră că baptiştii sunt Reformaţi este cu adevărat un lucru imposibil. Baptistul care apără liberul arbitru, iniţiativa omului în lucrarea de mântuire, harul faţă de care poţi să te împotriveşti, chemarea la altar, oferta gratuită a evangheliei, etc., este baptistul care este consecvent. Baptistul care apără dispensaţionalismul, în orice formă ia el, este baptistul care îşi menţine consecvent poziţia sa. Pe de altă parte, baptistul care susţine doctrinele harului şi respinge dispensaţionalismul este inconsecvent cu teologia sa. Nu neg faptul că, în teologia sa, el ar putea fi un Calvinist. Nu neg faptul că el ar putea respinge dispensaţionalismul. Dar pentru toate acestea el este vinovat de o inconsecvenţă fericită.196

Cei care susţin adevărul botezului copiilor au susţinut în general că ideea botezului credinciosului şi harul suveran sunt mutual exclusive şi cei care susţin aceste două poziţii susţin un punct de vedere contradictoriu despre mântuire.197

Nu se poate să fi un Presbiterian sau un Reformat fără a fi un Calvinist, dar cu siguranţă nu poţi fi un baptist. Un baptist Calvinist ar trebui să aibă un nume greşit, deoarece, în cuvintele Reformatorului olandez Herman Hanko: „Un baptist este doar inconsecvent cu un Calvinist.”198

  1. Curtis Pugh, „Six Reasons I Love the Doctrines of Grace,” The Berea Baptist Banner,November 5, 1994, pp. 207-208; Thomas J. Nettles, By His Grace and for His Glory(Grand Rapids: Baker Book House, 1986), p. 13; Tom Ross, Abandoned Truth: The Doctrines of Grace(Xenia: Providence Baptist Church, 1991), pp. ix-x.
  2. Joseph M. Wilson, „Sovereign Grace Versus Arminianism,” The Baptist Examiner,July 22, 1989, p. 1; Jack Warren, „For Sovereign Grace; Against Arminian Heresy,” Baptist Evangel,January­March 1997, p. 2.
  3. Ted Gower, „Am I a Calvinist?” The Baptist Examiner,November 21, 1992, p. 9; Jimmie B. Davis, in „The Berea Baptist Banner Forum,” The Berea Baptist Banner,March 5, 1990, p. 51.
  4. Forrest L. Keener, Grace Not Calvinism(Lawton: The Watchman Press, 1992).
  5. Joseph M. Wilson, „From the Editor,” The Baptist Examiner,June 22, 1991, p. 2.
  6. Patrick H. Mell, The Biblical Doctrine of Calvinism(Cape Coral: Christian Gospel Foundation, 1988), p. 18.
  7. Spurgeon, Sovereign Grace Sermons, p. 129.
  8. Milburn Cockrell, Introduction to Tom Ross, Abandoned Truth: The Doctrines of Grace, v.
  9. Milburn Cockrell, „Second Trip to the Philippines,” The Berea Baptist Banner,January 5, 1995, p. 4.
  10. Mason, pp. 5, 4-5.
  11. Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. vi.
  12. Good, Calvinists, p. 85.
  13. , p. 62.
  14. , pp. 60-61, 96.
  15. Keener, p. 21.
  16. Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. vi.
  17. Wilson, Sovereign Grace, p.3.
  18. Garner Smith, in „The Berea Baptist Banner Forum,” The Berea Baptist Banner,September 5, 1992, p. 172.
  19. Joseph M. Wilson, „Is There an Arminian Gospel?” The Baptist Examiner,December 7, 1991, p. 11.
  20. Wilson, Sovereign Grace, p.3.
  21. Keener, p. 18.
  22. Joseph M. Wilson, „Sovereign Grace View and Arminian View of Salvation,” The Baptist Examiner,July 18, 1992, p. 8.
  23. Good, Calvinists, p. 63.
  24. Charles H. Spurgeon, quoted in Good, Calvinists, p. 63.
  25. Good, Calvinists, p. 2.
  26. , p. 124.
  27. Curtis Pugh, „The Biblicist Position,” The Berea Baptist Banner,July 5, 1993, pp. 128-129.
  28. , p. 121.
  29. Good, Calvinists, pp. 124, 133, 140; Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. v.
  30. Thomas Crosby, The History of the English Baptists(Lafayette: Church History Research & Archives, 1979), vol. 1, p. 173.
  31. John T. Christian, A History of the Baptists(Texarkana: Bogard Press, 1922), vol. 2, p. 407; Thomas Armitage, The History of the Baptists(Watertown: Maranatha Baptist Press, 1980), vol. 2, p. 731.
  32. Good, Calvinists, p. 150.
  33. Nettles, By His Grace, p. 73.
  34. Good, Calvinists, p. 156.
  35. Jack Warren, „More on Particular Baptists,” Baptist Evangel,January 1994, p. 2.
  36. David Benedict, A General History of the Baptist Denomination in America, şi Other Parts of the World(Gallatin: Church History Research & Archives, 1985), vol. 1, p. 602.
  37. Crosby, vol. 1, p. 174.
  38. Robert G. Torbet, A History of the Baptists,3rd (Valley Forge: Judson Press, 1963), p. 70.
  39. Mason, p. 5.
  40. Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. v.
  41. Warren, For Sovereign Grace, p. 2.
  42. Mason, p. 1.
  43. , p. 2.
  44. Fred Phelps, „The Five Points of Calvinism,” The Berea Baptist Banner,February 5, 1990, p. 25
  45. Mason, p. 3.
  46. Garner Smith, in „The Berea Baptist Banner Forum,” The Berea Baptist Banner,February 5, 1995, p. 30.
  47. Kober, p. 46.
  48. Warren, Particular Baptists, p. 2.
  49. Wilson, Sovereign Grace, p. 1.
  50. Charles H. Spurgeon, citat în Iain H. Murray, The Forgotten Spurgeon(Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1978), p. 79.
  51. Good, Calvinists, p. 156; Nettles, By His Grace, p. 42.
  52. Mason, p. 24; Good, Calvinists, pp. 34-35, 66-67, 80; The Biblical and Historical Faith of Baptists on God’s Sovereignty(Ashland: Calvary Baptist Church, n.d.), pp. 50-51.
  53. Boettner, Predestination, p. 1.
  54. McFetridge, p. 49.
  55. Tom Ross, Abandoned Truth, pp. 21-28; Good, Calvinists, pp. 137-149.
  56. Mason, chap. 3; Robert B. Selph, Southern Baptists and the Doctrine of Election(Harrisonburg: Sprinkle Publications, 1988), chap. 2.
  57. Nettles, By His Grace and for His Glory; The Biblical and Historical Faith of Baptists on God’s Sovereignty.
  58. , 13.
  59. Nettles, By His Grace, p. 73.
  60. Pentru a biografie a lui Gill d succesorul său imediat, vezi John Rippon, A Brief Memoir of the Life and Writings of the Late Rev. John Gill, D.D.(Harrisonburg: Gano Books, 1992); pentru o lucrare mai recentă, vezi George M. Ella, John Gill and the Cause of God and Truth(Durham: Go Publications, 1995).
  61. The Baptist Standard Bearer, Number One Iron Oaks Dr., Paris, AR 72855.
  62. Good, Calvinists, p. 147.
  63. Spurgeon’s Sovereign Grace Sermons;Spurgeon’s Sermons on Sovereignty(Pasadena: Pilgrim Publications, 1990).
  64. Pilgrim Publications, P.O. Box 66, Pasadena, TX 77501.
  65. Despre viaţa lui Pink, vezi Richard P. Belcher,Arthur W. Pink: Born to Write(Columbia: Richbarry Press, 1982), şi Iain H. Murray, The Life of Arthur W. Pink(Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1981); pentru o examinare şi o analiză a Calvinismului său, vezi Richard P. Belcher, Arthur W. Pink: Predestination(Columbia: Richbarry Press, 1983).
  66. Arthur W. Pink, The Sovereignty of God,4th (Grand Rapids: Baker Book House, 1949). Toate referinţele la această carte sunt la această ediţie.
  67. Arthur W. Pink, The Sovereignty of God, ed. (Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1961).
  68. Marc D. Carpenter, „The Banner of Truth Versus Calvinism,” part 1, The Trinity Review,May 1997, pp. 1-4.
  69. Majoritatea sunt publicate de Baker Book House, P.O. Box 6287, Grand Rapids, MI 49516.
  70. Good, Calvinists, p. 79.
  71. , p. 73.
  72. Vezi în jurnalul oficial al the Southern Baptist Convention, „A Study Tool for the Doctrine of Election,” SBC Life,April 1995, pp. 8-9, şi „Arminian/Calvinist Responses,” SBC Life,August 1995, pp. 8-9.
  73. Kenneth H. Good, Are Baptists Reformed?(Lorain: Regular Baptist Heritage Fellowship, 1986), p. 67.
  74. B. Kuiper, God-Centered Evangelism(London: The Banner of Truth Trust, 1966), p. 9.
  75. Boettner, Reformed Faith, p. 24.
  76. Talbot and Crampton, p. 79.
  77. Henry Zwaanstra, „Louis Berkhof,” în David F. Wells, ed. Dutch Reformed Theology(Grand Rapids: Baker Book House, 1989), pp. 48, 53. Publicistul său, the Wm. B. Eerdmans Publishing Co., obişnuia să fie cunoscut ca „The Reformed Press.”
  78. Pentru o scurtă evaluare a teologiei Reformate, vezi George W. Zeller, The Dangers of Reformed Theology(Middletown: The Middletown Bible Church, n.d.); pentru o critică majoră, vezi Good, Are Baptists Reformed?Pentru o analiză coprinzătoare a teologiei Legământului, vezi Renald E. Showers, There Really is a Difference(Bellmawr: The Friends of Israel Gospel Ministry, 1990).
  79. C. Sproul, Grace Unknown(Grand Rapids: Baker Books, 1997), p. 99.
  80. Coppes, p. x.
  81. Boettner, Reformed Faith, p. 24.
  82. John H. Leith,Introduction to the Reformed Tradition, rev. ed. (Atlanta: John Knox Press, 1981), p. 103.
  83. James Kennedy, Why I Am a Presbyterian(Fort Lauderdale: Coral Ridge Ministries, n.d.), p. 1.
  84. Kuyper, p. 41.
  85. Talbot and Crampton, p. 78.
  86. Herman Hanko, We and Our Children(Grand Rapids: Reformed Free Publishing Association, 1988), p. 11.
  87. Hanko,Covenant of Grace, p. 2.
  88. Hanko, We and Our Children, p. 12.

http://www.voxdeibaptist.org/calvinism_and_the_baptists_trd.htm

SOTEOROLOGIE Augustin şi Pelagius de R.C. Sproul

download - Copie - Copie

Augustin şi Pelagius de R.C. Sproul

„Augustin este cel care ne-a dat Reforma.” Aşa a scris B. B. Warfield în evaluarea sa a influenţei lui Augustin asupra istoriei bisericii. Nu numai faptul că Luther a fost un călugăr Augustinian, sau faptul că Calvin l-a citat pe Augustin mai mult decât orice alt teolog, este ceea ce a provocat remarca lui Warfield. Mai degrabă, faptul că Reforma a fost martorul triumfului final al doctrinei lui Augustin despre har asupra moştenirii viziunii Pelagiane despre om.

Umanismul, în toate formele sale subtile, recapitulează nelustruitul Pelagianism împotriva căruia s-a luptat Augustin. Deşi Pelagius a fost condamnat ca un eretic de Roma şi forma sa modificată, Semi-Pelagianism a fost şi ea condamnată de Consiliul de la Orange în anul 529, presupunerile de bază ale acestui punct de vedere au persistat în toată istoria bisericii pentru a reapărea în Catolicismul Medieval, Renaştere, Umanism, Socinianism, Arminianism şi modernul Liberalism. Germenul gândirii lui Pelagius supravieţuieşte azi nu ca o urmă sau ca o influenţă tangenţială ci una penetrantă în biserica modernă. În schimb, biserica modernă este ţinută în captivitate de ea.

Care a fost neînţelegerea principală dintre Augustin şi Pelagius? Inima dezbaterii s-a centrat pe doctrina păcatului original, în special cu privire la chestiunea referitoare la voinţa omului căzut care este „liberă.” Adolph Harnack a spus:

„Probabil că nu a fost niciodată o altă criză de o importanţă egală în istoria bisericii în care oponenţii şi-au exprimat principiile problemă atât de clar şi de abstract. Doar disputa Ariană dinaintea Consiliului de la Nicea poate fi comparată cu aceasta.” (History of Agmer (Istoria lui Agmer) V/IV/3)

Controversa a început când călugărul englez Pelagius, s-a opus la Roma celebrei rugăciuni a lui Augustin: „Autorizează ceea ce Tu porunceşti, şi porunceşte ce doreşti Tu.” Pelagius s-a ferit cu oroare la ideea că este necesar un dar divin (har) pentru a săvârşi ceea ce porunceşte Dumnezeu. Pentru Pelagius şi adepţii săi responsabilitatea implică întotdeauna capacitate. Dacă omul are responsabilitatea morală de a asculta de legea lui Dumnezeu, el trebuie să aibă şi capacitatea morală de a face aceasta.

Harnack rezumă gândul Pelagian:

„Natura, liberul arbitru, virtutea şi legea, acestea definite strict şi făcute independente de noţiunea de Dumnezeu – au fost cuvintele capcană ale Pelagianismului: virtutea dobândită de sine este binele suprem care este urmat de răsplată. Religia şi moralitatea stau în sfera spiritului liber; ele sunt în orice moment prin efortul propriu al omului.”

Diferenţa dintre Pelagianismul şi Semi-Pelagianism este mai mult o diferenţă de grad decât de fel. Pentru a fi siguri, la suprafaţă se pare că există o diferenţă enormă dintre cele două, în special cu privire la păcatul original şi la dependenţa păcătosului de har. Pelagius a negat categoric doctrina păcatului original, argumentând că păcatul lui Adam l-a afectat numai pe Adam şi că la naştere copiii sunt în aceeaşi stare ca şi Adam înainte de Cădere. Pelagius a argumentat de asemenea că deşi harul poate uşura dobândirea dreptăţii, el nu este necesar pentru acest final. De asemenea, el a insistat că natura constitutivă a umanităţii nu este convertibilă; ea este nezdruncinat de bună.

Împotriva lui Pelagius, Semi-Pelagianismul are o doctrină a păcatului original prin care omenirea este considerată căzută. Harul consecvent nu doar facilitează virtutea, el este necesar pentru a rezulta virtutea. Natura omului poate fi schimbată şi a fost schimbată de Cădere.

Totuşi, în Semi-Pelagianism mai rămâne o capacitate morală în om care nu este afectată de Cădere. Noi o numim o „insulă a dreptăţii” prin care păcătosul căzut încă are capacitatea inerentă de a înclina sau de a se mişca pe sine pentru a coopera cu harul lui Dumnezeu. Harul este necesar dar nu necesar eficient. Efectul său depinde întotdeauna de cooperarea păcătosului cu el prin virtutea exercitării voinţei.

Nu din întâmplare cartea lui Martin Luther „The Bondage of the Will” (Sclavia voinţei) este considerată cea mai importantă carte a sa. El a văzut în Erasmus un om care, în ciuda protestelor sale contrarii, a fost un Pelagian în haine Catolice. Luther a văzut această furişare sub controversa meritului şi a harului, şi credinţa şi faptele a fost problema în ce grad este voinţa umană sclavă faţă de păcat şi în ce grad suntem noi dependenţi de har pentru eliberarea noastră. Luther a argument din Biblie că firea nu ajută la nimic şi că acest „nimic” nu este un mic „ceva.”

Punctul de vedere al lui Augustin în ce priveşte Căderea a fost opus şi faţă de Pelagianism şi faţă de Semi-Pelagianism. El a spus că omenirea este o massa peccati, o „confuzie de păcat,” incapabilă de a se ridica din moartea spirituală. Pentru Augustin omul nu se poate mişca sau înclina pe sine spre Dumnezeu la fel cum nici un pahar gol nu se poate umplea singur. Pentru Augustin lucrarea iniţială a harului divin prin care sufletul este eliberat de sclavia păcatului este suverană şi eficientă. Pentru a fi siguri noi cooperăm cu acest har, dar numai după lucrarea divină iniţială de eliberare.

Augustin nu a negat că omul căzut încă are o voinţă şi că voinţa sa este capabilă să facă alegeri. El a argumentat că omul căzut încă are un liberul arbitru (liberium arbitrium) dar el şi-a pierdut libertatea sa morală (libertas). Starea păcatului original ne lasă în condiţia nenorocită de a fi incapabili să ne abţinem de la a păcătui. Noi încă suntem în stare să alegem ce dorim, dar dorinţele noastre rămân înlănţuite de impulsurile noastre rele. El a argumentat că libertatea care rămâne în voinţă conduce întotdeauna la păcat. Astfel în carne noi suntem liberi numai să păcătuim, o libertate găunoasă. Ea este o libertate fără libertate, o sclavie morală reală. Adevărata libertate poate veni numai din lucrarea lui Dumnezeu asupra sufletului. De aceea noi nu suntem doar în parte dependenţi de har pentru convertirea noastră ci total dependenţi de har.

Evanghelicii moderni au izvorât din Reforma a căror rădăcini au fost plantate de Augustin. Dar azi viziunea Reformată şi cea Augustiniană a harului este toată eclipsată în Evanghelici. Unde Luther a triumfat în secolul şaisprezece, generaţiile următoare s-au înclinat spre Erasmus.

Evanghelicii moderni resping Pelagianismul nelustruit şi frecvent Semi-Pelagianismul. Se insistă că harul este necesar pentru salvare şi că omul este căzut. Se recunoaşte că voinţa este slăbită chiar până în punctul de a fi „99 %” dependentă de har pentru eliberarea ei. Dar acel 1 % din capacitatea morală neafectată sau de putere spirituală este cel care devine diferenţa decisivă între mântuire şi pierzare este legătura care păstrează lanţul spre Pelagius. Noi nu am fost eliberaţi de captivitatea Pelagiană asupra bisericii.

Acel 1 % este „micul ceva” pe care Luther a încercat să îl demoleze pentru că el înlătură sola din sola gratia (numai harul) şi în final sola din sola fide (numai credinţa). Ironia poate fi că prin evanghelicii moderni care denunţă tare şi repetat Umanismul ca fiind un duşman mortal pentru creştinismul, el întreţine un punct de vedere Umanist despre om şi despre voinţă în adâncul miezului său.

Avem nevoie de un Augustin sau de un Luther care să ne vorbească din nou ca nu cumva lumina harului lui Dumnezeu să nu fie doar umbrită ci ştearsă din vremea noastră.

http://www.voxdeibaptist.org/Augustine_and_Pelagius_trd.htm

Doamne, Învață-ne să lucrăm Învățând din munca lui Hristos

download - Copie

Articol de  David Mathis Editor executiv, desiringGod.org

O viață umană în toate Scripturile se înalță deasupra celorlalte. Toți cei care au venit înainte l-au anticipat și toți cei care urmează după el se orientează spre el. Și datorită schițelor biografice găsite în cele patru Evanghelii ale Noului Testament, cunoaștem mai multe detalii despre viața de zi cu zi a lui Isus decât orice altă figură biblică.

Moise și David, și Petru și Pavel, care amândoi au scris multe și au scris multe despre ele, nu sunt dezvăluite cu aceeași bogăție, profunzime și detaliu ca Hristos. Și din motive întemeiate. Nimeni nu se compară cu Dumnezeu însuși care locuiește printre noi în sufletul și corpul deplin uman. Și nimeni nu a realizat munca pe care a realizat-o.

„Evangheliile nu ne arată doar un om care a lucrat, ci și unul care nu a lucrat doar.”

Toate cele patru relatări sunt Evanghelii , conducând spre ultima sa săptămână, arestarea sa, procesul său, moartea sa, lunga pauză a Sâmbetei Sfinte și apoi, în sfârșit, învierea sa. Așadar, în calitate de cititori atenți ai Evangheliilor, avem grijă să adunăm detalii despre viața lui Isus și să le dezlănțuim de unde mergea întreaga sa viață. Totuși, avem mai multe de învățat din viața lui Hristos decât evenimentele din ultima sa săptămână (care cuprind mai puțin de jumătate din Evanghelii). O temă, pronunțată în special în Evanghelia după Ioan, este ceea ce am putea vedea ca „etica de lucru” a lui Hristos.

Isus a lucrat

Observați, mai întâi, că Isus a lucrat – și luați în considerare ce a vrut să spună prin muncă, mai degrabă decât ceea ce am putea presupune. Cu o seară înainte de a muri, el s-a rugat Tatălui său, în timp ce oamenii săi ascultă: „Te-am glorificat pe pământ, după ce am îndeplinit lucrarea pe care mi-ai dat-o să fac”( Ioan 17: 4 ). Într-un fel, întreaga sa viață fusese una singură operă – am putea spune o „operă a vieții”. A avut o chemare și o comisie. Tatăl Lui i-a dat de lucru. Și acest lucru a fost bun – o binecuvântare, nu un blestem.

Iisus nu a supărat această lucrare. În schimb, el a experimentat un fel de satisfacție făcând lucrarea pe care i-o încredințase Tatăl său. De fapt, sufletul său s-a hrănit cu îndeplinirea lucrării Tatălui său, în timp ce a mărturisit stând lângă fântână în Samaria. „Mâncarea mea este să fac voia celui ce m-a trimis și să împlinesc lucrarea sa”( Ioan 4:34 ).

Isus vorbește și în Ioan 9 despre timpul de administrareo astfel de viață. Aici el sună ca rugăciunea lui Moise pentru „să ne învețe să ne numărăm zilele” ( Psalmul 90:12 ) și îndemnul lui Pavel pentru „[să] folosim cel mai bine timpul” ( Efeseni 5: 15-16 ). „Vine noaptea, când nimeni nu poate lucra”, spune el și, știind asta, „trebuie să lucrăm lucrările celui care m-a trimis în timpul zilei” ( Ioan 9: 4 ). A avut un anotimp desemnat al vieții pământești. Veșnicia avea să vină, dar deocamdată era pe ceas. El a avut de lucru pentru a realiza. „Atâta timp cât eu sunt în lume, eu sunt lumina lumii” ( Ioan 9: 5)). El chiar a „lucrat” în Sabat sau cel puțin a fost acuzat de asta. Și el a răspuns acuzației nu spunând că nu lucrează, ci că „Tatăl meu lucrează până acum și eu lucrez” ( Ioan 5:17 ).

El nu a lucrat doar

Evangheliile ne arată doar un om care lucra, dar și unul care nu lucra numai . Viața lui a fost mai mult decât munca sa . S-a odihnit și s-a retras și și-a chemat ucenicii obosiți să se odihnească cu el. Când s-au întors de la însărcinarea lor și „i-au spus tot ce au făcut și învățat” (și învățarea, făcută bine, poate fi o muncă grea), le-a spus:

„Veniți singuri într-un loc pustiu și odihniți-vă o vreme.” Căci mulți veneau și plecau și nici nu aveau timp liber să mănânce. Și s-au dus cu barca într-un loc pustiu singuri. ( Marcu 6: 30–32 )

Isus a dormit și el. Poate că a stat toată noaptea să se roage înainte de a-și alege doisprezece și a pierdut somnul pentru a se ruga în grădină, dar acestea au fost împrejurări neobișnuite. El a dormit în pace pe o corabie aruncată de furtună până când discipolii săi l-au trezit cu frenezie și, ca mare împlinire personală a Psalmilor, nu a disprețuit înțelepciunea lui Solomon în Psalmul 127: 2 ,

Degeaba te ridici devreme
și mergi târziu să te odihnești,
mâncând pâinea trudei neliniștite;
căci dă somnului iubit.

Ceea ce lucrarea Lui a îndeplinit

Că Iisus a lucrat (și nu a funcționat doar ) este destul de simplu, dar ce a însemnat lucrarea sa?

O mare parte din ceea ce avem de la Evanghelii despre opera lui este din propria lui gură. În primul rând, a fost conștient de faptul că lucrarea sa dădea mărturie Tatălui său. Într-adevăr, munca sa de viață a fost să-L glorifice pe Tatăl său, să-l facă cunoscut cu adevărat și admirat în mod corespunzător ( Ioan 17: 4 , 6 , 26 ).

„Fiecare indicație pe care o avem despre viața și slujirea lui Isus este că el a fost (și a fost cunoscut ca) lucrător, nu idil.”

Iar lucrările lui Isus au demonstrat că Tatăl la trimis. „Lucrările pe care Tatăl mi le-a dat să le îndeplinesc, însăși lucrările pe care le fac, mărturisesc despre mine că Tatăl m-a trimis” ( Ioan 5:36 ; de asemenea, Ioan 10:25 , 32 ). Nu doar că era trimisca un simplu om. Felul în care a predat (cu autoritate, Matei 7:29 ; Marcu 1:22 , 27 ; Luca 4:32 ; Ioan 7:17 ) și minunile pe care le-a făcut, au arătat că este mai mult decât un profet – spre aproape nespusul adevăr că acesta este Dumnezeu însuși.

Chiar dacă nu mă credeți, credeți lucrările, ca să știți și să înțelegeți că Tatăl este în mine și eu sunt în Tatăl. ( Ioan 10:38 )

Nu crezi că sunt în Tatăl și Tatăl este în mine ? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun din propria mea autoritate, ci Tatăl care locuiește în mine își face lucrările. Credeți-mă că sunt în Tatăl și Tatăl este în mine , sau altfel credeți din cauza faptelor în sine. ( Ioan 14: 10-11 )

Lucrările sale, interpretate în lume cu cuvinte și mâini umane, au arătat cine era și a cui era – la fel cum cei care l-au respins au arătat prin lucrările lor cine a fost tatăl lor ( Ioan 8: 38-41 ).

Industrie Frenzy

Fiecare indiciu pe care îl avem despre viața și slujirea lui Isus este că el a fost (și a fost cunoscut ca) muncitor, nu minunat. Nu numai că a lucrat în obscuritate ca meserias timp de treizeci de ani, sprijinindu-și familia ca om al casei după moartea lui Iosif, dar tenorul slujirii sale era unul de energie și industrie, nu de lene sau letargie. Viața lui nu a fost lipsită de oboseală ( Ioan 4: 6 ); nici fără odihnă fizică și retragere spiritualăMarcu 6:31 ). El nu s-a gândit la lucrarea sa ca a lui, ci ca a Tatălui său. Și, de dragul credinței oamenilor pe care i-a dat-o Tatăl său, el a cheltuit energia pe care Dumnezeu i-a acordat-o, zi de zi, pentru a-și îndeplini chemarea.

Avem impresia clară din Evanghelii că era ocupat. Era foarte solicitat. Zilele lui au fost lungi. Cu toate acestea, nu avem niciodată sentimentul că era neliniștit sau frenetic (chiar și atunci când un tată disperat încearcă să-l îndepărteze pentru a salva o fiică pe moarte, Marcu 5: 22–36 ). Viața lui a fost ocupată, dar nu grăbită.

Știa chemarea lui și se dădu singur. Nu fără somn sau timp liber, dar nu trăia să se odihnească.

Lucrăm pentru bine

Pentru cei dintre noi care îl pretind ca Domn, este îngrijorător să ne dăm seama că Isus ne numește de mai multe ori„Lucrători” ( Matei 20: 1 , 2 , 8 , 14 ). Nu numai că a spus că Evanghelia „muncitorul își merită salariul” ( Luca 10: 7 ; Matei 10:10 ), ci ne-a instruit, ca lucrători ai săi, să ne rugăm pentru mai mult:

Recolta este abundentă, dar muncitorii sunt puțini; de aceea, rugați-vă cu stăruință Domnului secerișului pentru a trimite lucrători în secerișul său. ( Matei 9: 37–38 ; Luca 10: 2 )

Isus ne cheamă să lucrăm , să cheltuim energie și efort, pentru binele altora. Aceasta este ceea ce face ca actele noastre să fie bune : că munca noastră este bună pentru alții, nu numai de sine. „Să strălucească lumina voastră înaintea altora, pentru ca ei să vadă faptele voastre bune și să dea slavă Tatălui vostru care este în ceruri” ( Matei 5:16 ).

Învățăm limite umile

În Hristos lucrăm, dar învățăm rapid și recunoaștem cu bucurie limitele muncii noastre. Învățăm, împreună cu Petru, că cuvântul lui Hristos este eficient într-un mod în care lucrarea noastrănu este. „Maestre, ne-am chinuit toată noaptea și nu am luat nimic! Dar la cuvântul tău, voi lăsa mrejele ”( Luca 5: 5 ). Munca noastră în această lume depinde de lucrarea sa reală fructuoasă și de valoare durabilă.

De fapt, în anumite momente și moduri, funcționarea noastră(ca și în justificarea numai prin credință) este o modalitate de a accentua proviziile și lucrarea lui Hristos pentru noi ( Romani 4: 5 ). Există un timp pentru a fugi, în harul său, cu propriile noastre picioare pentru eliberarea din Egipt și un timp pentru a ne lăsa înapoi „și pentru a vedea mântuirea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru tine. . . . Domnul va lupta pentru tine și trebuie doar să tăci ”( Exod 14: 13–14 ). Munca noastră este rod. Opera sa este rădăcină. În partea de jos, suntem ca niște crini care nu „trudesc și nici nu se învârtesc”, spune Isus, „totuși vă spun, chiar și Solomon în toată slava Sa nu a fost îmbrăcat ca unul dintre aceștia” ( Matei 6: 28-29 ; Luca 12:27 ).

„Isus a primit un apel și s-a dat pe el însuși. Nu fără somn sau timp liber, dar nu a trăit ca să se odihnească ”.

Fundamentul eticii muncii lui Isus ca exemplu pentru noi este unicitatea lucrării sale pentru noi lucrare finalizată lucrare inimitabilă pe care nu îndrăznim să o înlocuim cu a noastră. Hristos ne cheamă într-adevăr să fim lucrători, dar nu în primul rând. Și când ne cheamă pe câmpuri, ne invită la un fel de odihnă:. Culmea lucrării sale a fost moartea și învierea sa pentru păcătoși într-un mod pe care nu-l putem imita. Există un curs finalizat ( Luca 13:32 ), un unic ( Ioan 19:30 ), un an

Vino la mine, toți cei care muncesc și sunt grei, și eu îți voi da odihnă. Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este ușor și povara mea este ușoară. ( Matei 11: 28–30 )

Nu intelegeti gresit. El nu ne cheamă doar în odihnă. Dar într-un fel de muncă, în el, aceasta este adevărata odihnă – într-un fel de odihnă în care primim jugul și povara lui , și totuși sunt ușoare și ușoare . În timp ce el însuși lucrează atât de sârguincios, el este blând cu noi și cu o inimă modestă.

Deci, munca în care intrăm, în slujba Lui, este o muncă smerită. Recunoaștem și recunoaștem, oricât de pionier și întreprinzător ar părea lucrarea noastră, că acolo unde contează cel mai mult, construim pe lucrarea și secerăm secerișul altora – mai întâi Hristos însuși, și, de asemenea, semenii noștri din el. „Te-am trimis să culegi ceea ce nu ai muncit”, le spune ucenicilor săi. „Alții au muncit, iar voi ați intrat în munca lor” ( Ioan 4:38 ).

Cu smerenie, nu ne prefacem că începem munca regatului de la zero, o pretindem ca pe a noastră și ne facem eroi. Mai degrabă, Dumnezeu ne cheamă să construim pe munca credincioasă a altora. Munca noastră nu este un tribut adus măreției noastre. Cu smerenie, îmbrățișăm contextul în care ne cheamă Dumnezeu și facem cel mai bine nivelul nostru pentru a construi, pentru a face următorii pași modesti.

Cum lucrăm

În cele din urmă, ce ne-ar putea învăța viața și lucrarea lui Hristos pentru modul în care trebuie să lucrăm?

În primul rând, suntem de părere că lucrarea noastră și dăruirea (harul) lui Isus nu sunt în contradicție. Muncim pentru că el lucrează . „Oricine face ceea ce este adevărat vine la lumină, astfel încât să se vadă clar că lucrările Lui au fost săvârșite în Dumnezeu o dă”( Ioan 3:21 ), adică în„ puterea pe care o dă Dumnezeu ”( 1 Petru 4:11 ). Lucrările noastre, totuși realizate în lucrarea lui Dumnezeu.

Și cu greu putem spune destul despre ce înseamnă pentru noi, în Hristos, să avem Duhul Său Sfânt . De fapt, Isus ne împuternicește să facem „lucrări mai mari”, într-un anumit sens, decât a făcut-o pentru că merge la Tatăl său pentru a ne trimite Duhul său. „Cu adevărat, vă spun cu adevărat, cine crede în mine va face și lucrările pe care le fac; și va face lucrări mai mari decât acestea, pentru că mă duc la Tatăl ”( Ioan 14:12 ).

Apoi, el ne învață să căutăm răsplataașa cum a făcut el însuși ( Evrei 12: 1-2 ). După cum ne amintește apostolul Pavel, în contextul „muncii din greu”, Iisus însuși a spus: „Este mai binecuvântat să dai decât să primești” ( Fapte 20:35 ). El nu numai că a spus-o, ci a trăit-o și o laudă. Învățăm să îmbrățișăm costurile muncii grele, privind peste frecare și bariere în acest moment, spre binecuvântarea viitoare.

În lucrarea Lui

În Hristos lucrăm – și o facem în propria sa energie . Nimeni nu a modelat acest lucru ca Paul. Sau a vorbit despre asta la fel de des ca Pavel. Există o putere în Hristosîn care ne cheamă la muncă. Hristos însuși a fost sursa puterii lui Pavel: „Îi mulțumesc celui care mi-a dat putere, Hristos Isus Domnul nostru” ( 1 Timotei 1:12 ). Așadar, Pavel îi scrie protejatului său: „Copilul meu, fii întărit de harul care este în Hristos Isus” ( 2 Timotei 2: 1 ). Și către Efeseni, „Fiți puternici în Domnul și în tăria puterii Lui” ( Efeseni 6:10 ). Iar Filipienilor mărturisește: „Eu pot face toate lucrurile prin intermediul Celui care mă întărește” ( Filipeni 4:13 ).

Nu doar o putere în Hristos, ci o putere a lui Hristos . Iisus, omul Dumnezeu, își dă propria sa energie dumnezeiască-umană prin Duhul său, pentru a împuternici lucrarea noastră. Când Pavel se descurcă, așa cum spune el în Coloseni 1:29 , el „luptă cu toată energia [lui Hristos] pe care o lucrează cu putere în mine”.

Deci, în Hristos, și pentru el și prin el, lucrămși faceți acest lucru într-o tărie pe care Hristos însuși o oferă. Pentru justificare înaintea lui Dumnezeu, ne depunem eforturile și, în viața creștină de zi cu zi, luăm energia omului Dumnezeu însuși și mergem. Pentru că „noi suntem manopera Lui, creați în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să mergem în ele” ( Efeseni 2:10 ).

David Mathis ( @davidcmathis ) este editor executiv pentru desiringGod.org și pastor la Cities Church din Minneapolis / St. Paul. Este un soț, tată de patru ani și autor al „ Habits of Grace: Bucurându-L pe Isus prin intermediul Disciplinelor spirituale .

https://www.desiringgod.org/articles/lord-teach-us-to-work

Mana profetică – Nu renunța acum…

download - Copie - Copie

Mana profetică – Nu renunța acum…

Într-o lume, în care lucrurile se desfășoară cu repeziciune și în care împărăția luminii se confundă cu împărăția întunericului și întunericul este confundat cu lumina, sunt mulți oameni care devin frustrați și neliniștiți atunci când nu au parte imediat de miracolul pe care se așteaptă să-l primească. Există multă confuzie în viața atâtor creștini, deoarece aceștia doresc ca minunile să se producă repede. Ceea ce noi avem nevoie să ne amintim este faptul că, deși Domnul dorește ca noi să avem succes în tot ceea ce intreprindem, totuși El este mult mai interesat de creșterea caracterului nostru.

Citeste mai departe

Mana profetică – Odihna Lui…

Nu ți-am spus că e vremea să intri în odihna Mea? Nu este oare acesta sezonul în care să te odihnești de lucrările tale? Promisiunea intrării în odihna Lui este valabilă și astăzi, este pentru mine și pentru tine. Totuși, există două condiții de îndeplinit pentru a intra în odihna Lui. În Evrei 4:2 ni se explică de ce israeliții nu au putut să intre în odihna lui Dumnezeu. (1) Datorită necredinței lor, și (2) nu erau în unitate cu cei care aveau credință.

Citeste mai departe

Mana profetică – Rămâi în credință…

Văd imaginea unei biblii deschise, dar care a fost pusă deoparte, iar acum stă așezată cu fața în jos. Pare a fi o stare de disperare și deznădejde. „Tu nu ai fost menit doar pentru a supraviețui. Intenția și scopul Meu pentru tine este ca tu să propășești și să umbli în victorie, oriunde te-ai afla în umblarea ta pe acest pământ. Promisiunea Mea pentru tine se află în Ioan 10:10. Acolo stă scris faptul că hoțul vine să fure, să ucidă și să prăpădească. Eu, însă, am venit să aduc viață din abundență.”

Citeste mai departe

Mana profetică – Revendică…

Într-o viziune, am văzut pe cineva care se tot muta de la un loc de muncă la altul, dintr-o relație de căsătorie în alta. Este prinsă într-un cerc vicios din care nu mai poate ieși. Situația aceasta a generat în viața ei o teamă cumplită. Îi este frică chiar să își împacheteze lucrurile atunci când trebuie să se mute în alt loc, temându-se că în curând va trebui să plece din nou. Domnul îți spune acum, că această perioadă de instabilitate s-a sfârșit, ești pe cale să-ți primești moștenirea. Așa cum a fost cu Iacov, fiecare loc unde calcă talpa piciorului tău va fi al tău, revendică-l în numele lui Isus! Roagă-te pentru locul de muncă, pentru orice loc pe care-l ocupi și cere-I lui Dumnezeu să intri în stăpânire în acel loc. Lucrurile vor începe să se schimbe în favoarea ta.

Citeste mai departe

Mana profetică – Nu ezita!

Ce se întâmplă atunci când eziți să faci ceea ce Dumnezeu ți-a spus să faci. Adversarul tău va fi în avantaj. Dacă dorești să trăiești prin credință, ezitarea este unul dintre cele mai dăunătoare obiceiuri pe care le poți avea. Și aceasta datorită faptului că ești șovăielnic. Biblia spune despre un astfel de om că „seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo… este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale”(Iacov 1:6-8), și anume, în ce privește ceea ce crede, simte și decide.

Citeste mai departe

Mana profetică – Căror cuvinte le dai crezare?

Ieremia 49:14. Sunt mulți care se zbat în încercarea lor de a înțelege evenimentele care au loc în jurul lor. Multe dintre acestea sunt evenimente determinate de deciziile luate de alții. Ca și parte din această omenire, noi nu putem face nimic în acest sens, însă putem fi afectați de ele. Văd pe unii care trec chiar și prin crize ale credinței. Ei Îl pun la îndoială pe Dumnezeu și pun la îndoială chemarea, locul și poziția lor.

Citeste mai departe

Mana profetică – Rămâi liber!

Am văzut mulți oameni care au avut parte de eliberare în urma rugăciunilor făcute pentru ei, dar care nu au făcut nimic mai apoi, pentru a rămâne eliberați. Domnul îți spune astăzi că trebuie să te menții liber, stând departe de păcat, deoarece vrăjmașul caută mereu o fisură prin care să reintre în viața ta, lucru care îți va cauza o durere și mai mare. Nu lăsa păcatul să-ți conducă viața, împotrivește-te diavolului și el va fugi de la tine (Iacov 4:7).

Citeste mai departe

Mana profetică – Lauda…

Când israeliții au fost pe punctul de a intra în Țara Promisă, ei au trebuit să înconjoare cetatea Ierihonului cu strigăte de laudă, pentru ca zidurile cetății să cadă și ei să intre în posesia țării făgăduite de Domnul lor. Astăzi, mărșăluiește și tu lăudându-L pe Dumnezeu pentru promisiunile care stau gata să se împlinească în dreptul tău. Nu lăsa ca zidurile înalte să-ți obstrucționeze vederea a ceea ce te așteaptă de partea cealaltă. În timp ce vei începe să-L lauzi pe Dumnezeu, zidurile se vor prăbuși. Deschide-ți ochii spirituali și vezi ce te așteaptă de cealaltă parte.

Citeste mai departe

Mana profetică – Confruntarea…

Sunt persoane care trec prin situații în care e nevoie să facă față confruntării. De multe ori ne lipsește tăria de a confrunta anumite situații și îi tolerăm astfel pe cei care abuzează de noi. Dumnezeu vorbește acelora care au nevoie să crească în acest domeniu. Când înțelegem scopul și ținta confruntării, atunci două persoane pot sta împreună pentru a face față confruntării. Dumnezeu are un Cuvânt puternic pentru cei care nu se angajează în confruntări constructive:

Citeste mai departe

Mana profetică – Împovărat…

Domnul le vorbește astăzi acelora care se simt împovărați și obosiți datorită greutăților și dificultățiilor împrejurărilor cărora aceștia au trebuit să facă față încă de la începutul acestui an. Văd o femeie care, de la începutul acestui an, a pierdut atât de multe lucruri, inclusiv relații foarte importante. Femeia aceasta se simte secătuită emoțional și epuizată mintal, neștiind încotro să se îndrepte pentru ajutor. Domnul vorbește astfel: „Cheamă-Mă și aruncă asupra Mea toate poverile tale, căci Eu sunt mai aproape de tine ca niciodată (Psalmul 34:18). Eu îți voi restaura bucuria.”

Citeste mai departe

Mana profetică – Nu ești doborât!

Aud cuvântul CĂDERE. Îl aud pe Domnul spunându-le acelora dintre copiii Săi, care se văd căzuți, următorul lucru: „Se poate că acum te vezi căzut, Eu însă Mă folosesc de această situație ca să te învăț. Vei învăța să Mă cauți, să lași Cuvântul Meu să te călăuzească și astfel credința ta în Mine va crește. Eu nu am renunțat la tine și vreau ca nici tu să nu renunți la Mine sau la visul pe care Eu l-am pus în inima ta.” Prin credință și răbdare, vei crește în cunoștință și înțelepciune și în acest mod vei intra în țara promisă.

Citeste mai departe

Ultimele articole – creaționism

  • De ce să le pese creștinilor de mediul înconjurător
    De ce să le pese creștinilor de mediul înconjurător
  • Adrian Totan - Care sunt efectele cursului de educație sexuală pe care îl predă Fundația Estera?
    Adrian Totan – Care sunt efectele cursului de educație sexuală pe care îl predă Fundația Estera?
  • DOC: E Adevărat - 38 - Planeta Goldilocks
    DOC: E Adevărat – 38 – Planeta Goldilocks
  • DOC: E Adevărat -  37 - Probleme cu spatele
    DOC: E Adevărat – 37 – Probleme cu spatele
  • DOC: E Adevărat - 36 -  Sondaje inteligente
    DOC: E Adevărat – 36 – Sondaje inteligente
  • DOC: E Adevărat -  35 - Omul cu mușchi
    DOC: E Adevărat – 35 – Omul cu mușchi
  • DOC: E Adevărat -  34 - Trei în unul
    DOC: E Adevărat – 34 – Trei în unul
  • DOC: E Adevărat -  40- Pământ
    DOC: E Adevărat – 40- Pământ

https://alfaomega.tv/devotional?start=814

Pagina de Teologie / Să ştim cine suntem de Iosif Ţon / Pilde şi Minuni (partea III)  de Dr. Benjamin Cocar

download - Copie - Copie

Pagina de Teologie

Să ştim cine suntem de Iosif Ţon

Iosif Ton

Cine suntem noi baptiştii? De unde am pornit? Ce credem? Spre ce ţintim? Ce avem de dăruit lumii şi ţării în care trăim? Iată întrebări fundamentale la care fiecare baptist trebuie să ştie să răspundă.

Noi baptiştii suntem credinţa şi practica din Noul Testament. În primele două secole de creştinism, toţi creştinii au fost baptişti, adică toţi creştinii au crezut în Domnul Isus şi şi­au mărturisit credinţa aceasta prin botez la vârsta maturităţii, când erau în stare judece şi să decidă pentru ei înşişi, au avut biserici în care toţi credincioşii erau preoţi şi cred3eau în relaţia personală directă cu Dumnezeu prin Domnul Isus, fără ceremonii, fără aşa­zise „taine”, adică au practicat numai ceea ce scrie în Noul Testament.

Prin secolul al treilea au început să se introducă în unele biserici nişte practici noi, străine de Noul Testament. Astfel, s­au introdus preoţii, s­au introdus ceremonii asemănătoare cu cele din Vechiul Testament şi ceremonii împrumutate de la religii păgâne, s­a introdus botezul copiilor mici şi s­au introdus credinţe false, ca aceea că botezul spală păcatul strămoşesc şi produce naşterea din nou, că preotul prin anumite formule magice transformă pâinea în trupul lui Cristos şi vinul în sângele Lui, că preotul poate ierta păcatele oamenilor, că prin slujbele făcute de preot chiar şi cei morţi pot fi duşi în cer.

Grupuri mari de biserici au refuzat să accepte aceste schimbări. Ei au fost imediat consideraţi „sectanţi” sau „Schismatici”. Ei au primit de­a lungul secolelor diferite nume, ca „novaţieni”, „donatişti”, „paulicieni”, „bogomili”, „valdenzi”, „albigenzi”, etc.

Când Martin Luther a început reforma religioasă în anul 1517, el n­a dus această reformă până la capăt. El a păstrat botezul copiilor mici, precum şi alte credinţe şi practici catolice. În anul 1525, un grup de credincioşi din oraşul Zurich, din Elveţia, au ajuns la concluzia că reforma nu este completă decât dacă recunosc că botezul copiilor mici nu este valabil şi dacă se botează din nou cu botezul credinţei. Unul dintre ei l­a botezat pe altul, iar apoi acesta i­a botezat pe toţi ceilalţi.

Fiindcă ei s­au re­botezat, au fost numiţi ana­baptişti, adică re­botezători. După ce ei s­au răspândit prin toată Europa, au primit nume ca „menoniţi”, „huteriţi”, etc.

La anul 1612, un grup de englezi care au trăit o vreme în Olanda şi acolo au primit credinţa de la menoniţi şi au fost botezaţi cu botezul credinţei, au întemeiat lângă Londra prima biserică pe care ei au numit­o biserica baptistă. De la ei s­a răspândit apoi credinţa baptistă în America şi, treptat, în toată Europa.

În România, anabaptiştii au venit foarte curând, pe la 1560, în Transilvania şi în Bucovina. Baptiştii au venit mai târziu. În 1856 s­a format în Bucureşti prima biserică baptistă germană. În 1875 s­a format la Salonta prima biserică baptistă maghiară. În 1881 s­au format în judeţul Bihor primele biserici baptiste române. De acolo s­au răspândit foarte repede în toată Transilvania şi Bucovina (care era ca şi Transilvania sub stăpânire austriacă).

Din Bucovina, baptiştii au trecut şi în Basarabia.

Baptiştii reprezintă pe aceste meleaguri întoarcerea la credinţa curată şi simplă pe care o găsim în Noul Testament. Noi restituim poporului adevărata credinţă. Căci numai credinţa pe care ne­a dat­o Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, este adevărata credinţă. Noi aruncăm la o parte funcţia preotului de mijlocitor între om şi Dumnezeu şi toate slujbele şi ceremoniile făcute de preot. Ceea ce ne rămâne este relaţia personală a fiecărui credincios cu Dumnezeu mijlocită numai de Domnul Isus!

Această relaţie personală a fiecărui om cu Dumnezeu aduce adevărata viaţă, adevărata trăire cu Dumnezeu.

Noi aducem poporului Cuvântul lui Dumnezeu curat, aşa cum este el scris în Sfânta Scriptură. Şi prin Cuvântul lui Dumnezeu aducem lumina, adevărul, viaţa, moralitatea, împlinirea individuală şi o societate curată, bazată pe învăţătura (moralitatea) Domnului nostru Isus Cristos.

Pilde şi Minuni (partea III) de Dr. Benjamin Cocar

V. PRINCIPII DE INTERPRETARE A PILDELOR

Interpretarea pildelor nu este uşor, însă anumite principii ne vor ajuta să evităm erorile din trecut şi să ajungem la o interpretare corectă.

Sarcina hermeneutică creată de pilde este unică. Aceasta are de a face cu faptul că atunci când ele au fost rostite în original, ele abia dacă aveau nevoie de interpretare. Ele aveau un caracter imediat pentru ascultătorii lor, parte în care era şi efectul că multe dintre ele aveau abilitatea să „prindă” ascultătorul.

  1. Pildele ar trebui să fie analizate în mod temeinic. Personajele, mişcarea povestirii, culmea sa, cuvintele sau ideile cheie ar trebui notate cu atenţie.
  2. Ascultaţi la pilde fără alte preconcepţii în privinţa formei sau înţelesului lor. Acelaşi tip de analiză care este folosit în interpretarea pasajelor narative şi expozitive ar trebui să fie folosit şi în interpretarea pildelor.
  3. Priviţi la contextul imediat al pildelor. Determinaţi mediul general istoric şi cultural al scriitorului şi al audienţei sale. Circumstanţele istorice generale trebuiesc determinate. Circumstanţele culturale şi normele care adaugă înţeles pildelor ar trebui luate în socoteală. Nivelul de înţelegere spirituală al audienţei trebuie discernut.
  4. Găsirea punctelor de referinţă. În Luca 7:40-42, Isus îi spune lui Simon, Fariseul, povestirea despre cămătarul cu cei doi datornici. Simon nu putea să scape din vedere punctul lui Isus. Dumnezeu era cămătarul şi prostituata era unul dintre datornici, iar Simon era celălalt. În fiecare pildă, punctele de referinţă ar trebui să fie identificate.
  5. Notează felul cum pilda se potriveşte în scopul şi planul întregii cărţi. În special pildele lui Isus care sunt găsite în Evanghelii, locaţia lor, şi felul cum au fost ele modelate să se potrivească în scopul fiecărui scriitor de Evanghelie.
  6. Determină pe cât de explicit posibil mesajul pildei. În pilda lui Natan către David (2 Samuel 12:1-14), mesajul a fost aşa de clar încât David a tras concluzia corectă: acel om e vinovat! „Sigur”, i-a spus Natan, „tu eşti acel om!”.
  7. Caută punctul central al pildei, şi oferă accentuarea semnificativă cu privire la detalii pe măsură ce se relatează faţă de ideea centrală. Detaliilor nu le trebuiesc date înţeles care este independent de învăţătura principală a pildei.

(Chrysostom şi Theophylact a argumentat că există doar un punct central în pildă, restul este ornament. Augustin, în timp ce se argumenta cu principiul lor, în practică, îşi extindea adesea interpretările sale chiar până la cele mai minuţioase fibre de naraţie. În secolul 17-18, Cocceius, părintele teologiei de legământ, şi urmaşii săi, a afirmat puternic că oricare parte a pildei este semnificativă.) Trench, „Notes on the Parables”, p. 15, 33.

VII. O TRECERE ÎN REVISTA A PILDELOR VECHIULUI TESTAMENT

Lockyer discută 69 de pilde ale Vechiului Testament în lucrarea sa „Toate Pildele Bibliei” („All Parables of the Bible”). El recunoaşte, însă, că există doar cinci pasaje „care sunt învăţate să reprezinte cea mai apropiată abordare faţă de Pildă, în sensul tehnic” (Lockyer, p. 27).

The Baker Bible Encyclopedia listează nouă pilde ale Vechiului Testament:

  1. Pilda lui Natan către David despre mieluşea, 2 Samuel 12:1-7
  2. Pilda celor doi fraţi şi răzbunătorul sângelui, 2 Samuel 14:1-24
  3. Prizonierul care a scăpat, 1 Împăraţi 20:35-40
  4. Via, Isaia 5:1-7
  5. Vulturii şi via, Ezechiel 17:2-10
  6. Puii de leu, Ezechiel 19:2-9
  7. Viţa, Ezechiel 19:10-14
  8. Focul din pădure, Ezechiel 20:45-49
  9. Oala care fierbe, Ezechiel 24:3-5

În adiţie, Judecători 9:7-15 înregistrează o fabulă a pomilor, şi 2 Regi 14:9 conţine fabula ciulinului şi a cedrului. (O fabulă este o povestire în care plantele şi animalele vorbesc şi se comportă precum oamenii) (BBE, 2:1611). Aşa cum am spus anterior, cuvântul evreiesc mashal stă pentru o varietate de devize literare, unul dintre ele fiind parabolee din LXX (traducerea grecească a Vechiului Testament). Vechiul Testament este bogat în folosirea de ilustraţii parabolice. Jertfa lui Isaac aduce un astfel de exemplu. Comentând actul de ascultare a lui Avraam, scriitorul cărţii Evrei spune că Avraam a primit pe Isaac într-o parabolee, într-o figură, Evrei 11:19. Versiunea engleză NASB traduce parabolee cu „tip”. E semnificativ să observăm că punerea lui Isaac pe altar era o reprezentare parabolică a morţii, şi eliberarea sa era o reprezentare parabolică a învierii. Nu cuvintele, ci acţiunile au revelat două mari adevăruri, moartea şi învierea. Rostirile profetice ale lui Balaam sunt numite pilde, Numeri 22-24.

Pilda lui Natan, 2 Samuel 12:1-7

De ce pilda?

David a păcătuit cu Batşeba, el a încercat să-şi acopere păcatul, şi când acel plan a eşuat, el a adăugat crima la adulter. Doar Ioab şi David ştia de complot… pe de această parte, însă pe de altă parte Dumnezeu ştia, şi El a spus „secretul” lui Natan. Insensibilul şi nesuspectul rege trebuia să fie adus la realitate, în cele din urmă, el era omul după inima lui Dumnezeu! Cum? Fără să-l acuze direct de adulter şi crimă, ci prin folosirea pildei a doi oameni, proprietatea şi acţiunile lor.

Rezultatele

Reacţia lui David este normală, însă cât de înfuriat a fost în privinţa acelui om din acel oraş… încât Natan să poată aduce acuzaţia, „tu eşti acel om!” Fără de pildă, profetul lui Dumnezeu putea să fie ucis, sau alungat din ţară. David s-a pocăit şi evidenţa se poate găsi în doi Psalmi care i-a scris după această experienţă, Psalmul 32 şi 51.

Pilda femeii din Tecoa, 2 Samuel 14:1-24

De ce pilda?

David era atât rege cât şi părinte. Regele l-a văzut pe Absalom drept un criminal, însă tatăl din David pleda pentru întoarcerea lui Absalom. Dreptatea l-a constrâns pe rege către severitate. Ioab îl ştia foarte bine pe David, şi într-un fel îl controla. De data aceasta nu s-a putut duce direct la rege şi să ceară întoarcerea lui Absalom (lui Ioab nu îi plăcea deloc de Absalom), însă îi cere ajutorul unei femei de la Tecoa. Ea a folosit o pildă.

Rezultatele

David înţelege limbajul pildei; mai mult, el ştie cine e în spatele pildei, şi înţelege ceea ce are de făcut. Absalon a fost rechemat la Ierusalim. O cerere directă din partea lui Ioab nu ar fi fost adecvată, însă pilda a funcţionat.

Prizonierul care a scăpat, 1 Regi 20:35-40

De ce pilda?

Ahab a lăsat pe regele asirian, Ben-Hadad, să plece liber. Dumnezeu a dat acestui rege nelegiuit şanse bune împotriva duşmanilor săi, însă el nu s-a folosit de aceste oportunităţi. Majoritatea profeţilor nu mai erau în acele zile, singurul care mai era, probabil Mica, fiul lui Imlah, nu avea nici o dorinţă să meargă şi să-l atace pe Ahab. O acţiune parabolică este cea mai adecvată deviză pentru a-i da o lecţie lui Ahab. Încăpăţânatul şi nepocăitul rege avea nevoie de cineva care să-i penetreze inima.

Rezultatele

Ahab a