Filozofia, Știința, Religia și Politica (4): Stoicismul grec – Zenon — Revista ARMONIA – Saltmin Media

de Vavila Popovici „Fericirea constă în curgerea frumoasă a vieții” – Zenon Filozofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, începând cu secolul al VII-lea î. Hr., cu gânditorii presocratici și are legături cu alte culturi ale antichității, precum cea egipteană, mesopotamică, persană și ebraică. După victoriile grecilor împotriva perșilor, și menționăm bătălia decisivă […] […]

PUTEREA SUBTILĂ A ABUZULUI SPIRITUAL / Cum să recunoşti şi să eviţi manipularea spirituală şi autoritatea falsă din biserică de, David Johnson şi David VanVonderen

download-1

PUTEREA SUBTILĂ A ABUZULUI SPIRITUAL

Cum să recunoşti şi să eviţi manipularea

spirituală şi autoritatea falsă din biserică

de, David Johnson şi David VanVonderen

Cartea este dedicată, “tuturor celor ce sunt obosiţi şi împovăraţi, dar iubiţi nespus de Dumnezeu,  şi care au descoperit că Vestea Bună a devenit oarecum o veste rea”

Cartea de faţă “rupe tăcerea” asupra abuzurilor din biserică, abuzuri ce-i fac pe creştini să se simtă, “folosiţi, manipulaţi, intimidaţi şi ruşinaţi”.

Bisericile se presupun să fie nişte locuri sigure unde liderii spirituali să îi ajute şi să îi echipeze pe membrii lor pentru lucrarea de slujire a Trupului lui Hristos. Cu toate acestea, există unele biserici în care liderii îşi folosesc autoritatea lor spirituală pentru a-i controla şi a-i domina pe alţii, încercând în acest fel să-şi satisfacă propria lor sete de importanţă, de putere, de intimitate şi de satisfacţie spirituală. Prin folosirea cuvintelor spirituale “potrivite”, membrii bisericilor sunt manipulaţi sau intimidaţi să se comporte într-un anume fel sau să facă fapte ce-i aruncă în capcana legalismului, a vinovăţiei şi a unei slujiri pline de frustrare.

            Acesta este abuzul spiritual ale cărui rezultate pot fi distrugătoare. Coduri spirituale ascunse, reguli scrise sau nescrise, controlează şi condamnă spiritele oprimate ale credincioşilor şi îi privează de harul şi bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu. Credincioşii se trezesc înrobiţi unui sistem, unui lider sau eforturilor legale care-i vlăguiesc de vitalitatea lor spirituală.

            Acesta este un mesaj adresat creştinilor care cred că sunt abuzaţi spiritual, cât şi acelora care poate cauzează abuzul. Autorii VanVonderen şi Johnson vor aborda aceste teme şi vor arăta care este calea spre libertate:

  • Care sunt factorii spirituali abuzivi ce se pot dezvolta într-o biserică ?
  • Cum sunt “prinşi” oamenii în aceste sisteme abuzive ?
  • Care sunt semnele unei conduceri spirituale abuzive şi care este impactul ei asupra adunării ?
  • Care sunt câteva dintre versetele şi conceptele doctrinare care sunt folosite pentru a-i înrobi pe creştini ?
  • Cum pot găsi creştinii abuzaţi odihnă şi cum se pot reface ?

Abuzul spiritual este un fenomen real ce într-adevăr se întâlneşte în Trupul lui Hristos. El este o capcană subtilă în care cei ce săvârşesc abuzul asupra altora sunt la fel mult controlaţi de crezurile şi faptele lor nesănătoase ca şi cei pe care, conştient sau inconştient, îi abuzează. Eşti tu o victimă ?

 Ce este abuzul spiritual ? Abuzul spiritual este maltratarea unei persoane aflate în nevoie de ajutor, de sprijin, sau de o mai mare putere spirituală, care rezultă în slăbirea, subminarea sau micşorarea capacităţii spirituale a respectivei persoane.

            Aceasta este o definiţie largă. Haideţi să o rafinăm cu nişte definiri funcţionale. Abuzul spiritual poate surveni atunci când un lider îşi foloseşte poziţia lui spirituală pentru a controla sau a domina o altă persoană. Adesea se face trecând peste sentimentele şi opiniile altuia, fără consideraţie faţă de ce se poate întâmpla în viaţa celeilalte persoane, de sentimentele şi starea ei spirituală.

            Abuzul spiritual mai poate surveni atunci când se foloseşte “spiritualitatea” pentru a-i face pe alţii să trăiască conform unui anume “standard spiritual”. Această acţiune va promova “performanţa spirituală” exterioară, din nou fără a se ţine seama de starea spirituală propriu-zisă a unei persoane, sau este folosită ca metodă de “dovedire” a spiritualităţii acesteia. Ce anume reprezintă această “performanţă spirituală” la care ne referim ? Când îşi încalcă o autoritate limitele ei, administrând judecata în loc de sprijinul care este necesar ?

…Abuzul spiritual nu poate fi pus doar pe seama liderilor (a celor ce ocupă poziţii de conducere – n.tr.), ci şi pe seama celor cei urmează pe aceştia, sau, a membrilor de rând. Sub nici o formă nu atacăm liderii sau conducerea spirituală. Noi dezvăluim un fenomen care-i răneşte pe mulţi.

Oricum ar sta lucrurile, consecinţele abuzului spiritual sunt aceleaşi: individul este lăsat să-şi poate greutatea vinovăţiei sale, să se simtă judecat sau condamnat, confuz în ce priveşte valoarea lui şi poziţia lui ca şi creştin.

La fel cum victimele abuzului spiritual au multe în comun, tot aşa au şi sistemele religioase ce săvârşesc abuzul. Când vedeţi că se pozează în putere şi se legislează performanţa religioasă, luaţi seama ! Când cei ce observă problema devin problema, aveţi mare grijă !

 Însă adevărul nu este niciodată problema. Priviţi acum la adevărul despre sistemele religioase ce abuzează spiritual.

CAPITOLUL 5

IDENTIFICAREA SISTEMULUI (RELIGIOS) ABUZIV

 Există anumite caracteristici care se pot observa la toate sistemele ce abuzează spiritual. În următoarele două capitole, vom identifica şi descrie şapte dintre acestea care par cele mai întâlnite. Acest capitol se va concentra asupra dinamicilor nesănătoase care le dictează oamenilor cum să se comporte în sânul sistemelor abuzive spiritual. În capitolul de faţă vom vorbi despre dinamicile care ridică zidurile din jurul sistemelor abuzive spiritual, îngreunându-le atât de mult oamenilor părăsirea lor.

            Ambii factori este important să fie înţeleşi fiindcă asemenea tuturor celorlalte abuzuri, cei ce sunt abuzaţi spiritual, foarte frecvent, nu fac decât să treacă de la un sistem abuziv la altul. Mulţi reuşesc într-adevăr să-şi facă curajul de a părăsi o biserică abuzivă, dar iată că nu după mult timp nici în următoarea nu mai văd realitatea şi se conving singuri că nu mai văd aceleaşi semne de abuz de care au scăpat din grupul anterior.

            Relaţia existentă între oameni şi sistemele abuzive spiritual este dictată de următorii factori:

Postura puterii

Prima trăsătură a unui sistem religios abuziv este ceea ce noi numim “pozarea puterii”. Pozarea puterii îi arată pe lideri petrecând foarte mult timp concentrându-se asupra propriei lor autorităţi şi apoi atrăgându-le altora atenţia asupra ei. Lucrul acesta este necesar deoarece autoritatea lor spirituală nu este reală şi nu este bazată pe un autentic caracter evlavios, ci este pozată.

            De curând un cuplu tânăr a fost la o biserică unde pastorul insista ca membrii ei să trateze ceea ce el spunea ca şi cum Hristos însuşi s-a exprimat prin el pentru că, “în această adunare, eu sunt pastorul principal”. Dacă autoritatea spirituală a acestui pastor ar fi fost reală, el nu ar fi trebuit să pretindă celorlalţi să o bage în seamă şi să o observe. Nici nu s-ar fi pus în poziţia idolatră în care s-a impus singur, arogându-şi locul rezervat Regelui Regilor !

Matei cap.7 ne spune că, “după ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (v.28,29). În timp ce cărturarii şi fariseii pozau drept autorităţi bazându-se pe poziţia lor, Isus, a avut autoritate (sau, putere) şi oamenii puteau să-şi dea seama singuri. În cartea lui, “A cuceri oraşele noastre pentru Dumnezeu”, John Dawson spune că “cel ce oferă cea mai multă speranţă are cea mai mare autoritate”. Isus ne-a oferit cea mai mare speranţă ce s-a putut oferi şi de aceea El are o autoritate adevărată.

            Cei ce se află în poziţii de adevărată autoritate spirituală demonstrează autoritate, putere spirituală şi credibilitate prin vieţile lor şi mesajul lor. Dacă nu fac asta, nu sunt cu adevărat nişte lideri. Motivul pentru care autoritatea spirituală este oferită vreunuia dintre noi este pentru că Dumnezeu ne-a condus prin experienţe reale de viaţă prin care s-a revelat pe Sine şi a atestat Cuvântul Său adevărat. Autoritatea spirituală este văzută în bărbatul şi femeia care spun prin viaţă lor, că “Dumnezeu şi Cuvântul Său este adevărat – am dovedit acestea cu toată fiinţa mea. Ştiu că la Dumnezeu este speranţă !”

            Aşa cum spune Romani 13:1, “nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu”. În Matei 28:18 Isus a spus, “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Apoi, Matei 10:2 spune că, “Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere…”. A fi ales sau angajat într-o poziţie spirituală, a vorbi cel mai tare, sau a dărui cel mai mult nu conferă nimănui autoritate. Dumnezeu o dă şi El o dă cu scopul de veni în ajutorul celor din Trupul lui Hristos pentru a-i zidi, a le sluji şi a-i echipa să facă voia lui Dumnezeu, intenţie care poate sau nu să coincidă cu scopul conducerii respective.

            Fără îndoială că în Trupul lui Hristos există mulţi lideri pe care oamenii îi urmează din motive îndreptăţite, şi anume pentru că Dumnezeu le-a dat autoritate şi aceştia păstoresc turma. Ei îi fac pe oameni liberi. Din nefericire există şi din aceia care au fost aleşi să fie lideri dar ei nu demonstrează vreo autoritate reală în a-i face pe oameni să se simtă liberi din punct de vedere spiritual. Aceştia îşi irosesc multă energie pozând cu autoritatea multă pe care presupun că o au şi căreia toţi ceilalţi trebuie să se supună. Faptul că sunt atât de doritori să şi-i supună pe oameni, să-i pună sub cuvântul lor, sub “autoritatea” lor, este un indiciu uşor de depistat că aceştia operează în propria lor autoritate (putere) şi nu în autoritatea dată lor de Dumnezeu.

Preocuparea cu performanţa

            În sistemele ce abuzează spiritual, se pozează în putere iar autoritatea este legislată. De aceea, aceste sisteme sunt preocupate de performanţa religioasă a membrilor lor. Ascultarea şi supunerea sunt două cuvinte foarte importante ce sunt des folosite.

            Ceea ce urmează este un extras din buletinul unei biserici, de pe coloana personală a Pastorului:

“Căzuţi din har”

Duminica trecută am căzut pentru prima oară, în 13 săptămâni, sub cifra de 200. Frecvenţa la adunări de peste 200 a membrilor noştri s-a oprit în a 13-a săptămână. Incredibilul s-a petrecut. Am căzut din har ! …Aş dori să-i vedem pe toţi oamenii noştri unindu-se în închinare în următoarele patru Duminici şi să ajute ca să trecem anul cu succes. Putem într-adevăr să facem ca acest an să rămână în istorie pentru biserica noastră. Am avut o frecvenţă numeroasă, s-a dăruit mult, s-a participat din plin la toate programele noastre. Haideţi să pregătim scena unei noi decade prin a ne “umple de har”, din nou.

În ce fel au primit aceşti oameni, din capul locului, harul lui Dumnezeu ? Prin a veni la biserică ? Prin a avea 200 + (deci, peste 200) de oameni ? Şi cum şi-au pierdut harul ? Ce imagine deformată a harului ! Încerca acest pastor să-şi “umple de har” oamenii, sau să-i pună la performanţă, să le ceară să se depăşească în atingerea ţelului său ? Venim la biserică pentru a fi încurajaţi să ne încredem în Isus, sau pentru a fi presaţi să “încercăm mai mult” ?

            Este foarte probabil ca acest pastor evanghelic (protestant – n.tr.) să echivaleze frecvenţa la biserică cu ascultarea de Hristos. Însă Dumnezeu ne învaţă că El priveşte mai întâi la inimă, şi că Dumnezeu este preocupat ca noi să nu facem ce este drept din motive pe de-a întregul greşite. Într-adevăr ascultarea de Dumnezeu nu este negociabilă, dar îţi poţi da seama dacă cineva face ce trebuie dintr-o motivaţie greşită, dacă îşi ţine socoteala faptelor. Daţi-mi voie s-o spun altfel. Dacă ascultarea şi slujirea vin natural din partea ta, ca şi rezultat al dependenţei tale doar de Dumnezeu, nu le vei ţine socoteala cu ochii pe răsplată, ci pur şi simplu acestea vor decurge natural din viaţa ta. Dar, dacă eşti preocupat să faci suficient pentru a-i fi plăcut lui Dumnezeu, atunci nu priveşti la El ci la propriile tale fapte. În plus, te vei mai îngrijora de cine se mai uită la tine şi te evaluează. De ce ar ţine cineva seama de purtarea lui “evlavioasă” decât dacă urmăreşte să câştige puncte spirituale în schimbul ei ?

            Luaţi în considerare exemplul unei biserici care a început cu o lucrare ce s-a dovedit de un folos nepreţuit oamenilor din comunitate. Din nefericire, celor ce slujeau în acea lucrare li se cerea să apară înaintea conducerii bisericii şi să documenteze cum petreceau fiecare minut al fiecărei zile. (!) Aceştia erau evaluaţi în funcţie de cum şi-au folosit timpul, cu înţelepciune sau nu, “în felul în care Dumnezeu dorea” ca ei să-l folosească. Majoritatea acestor lucrători erau confruntaţi pentru că nu citeau Biblia îndeajuns, conducerea decizând în ce consta acest “îndeajuns”. Au mai fost confruntaţi pentru că petreceau 15 minute pentru o baie, în loc de 10. La urma urmei, în cele cinci minute ar fi trebuit să-şi citească Bibliile, ceea ce însemna că în acest sistem conducerea respectivă decidea care era timpul “spiritual” potrivit pentru o baie !? Este evident că acest sistem nu conferea nici o sfinţenie şi nu stimula ascultarea de Dumnezeu, ci doar acomoda interpretarea bolnavă a spiritualităţii de către acei lideri şi satisfăcea setea lor de control.

            Sunt supunerea şi ascultarea importante ? Fără îndoială ! Lucrul acesta poate fi dedus din Romani 13:1, “Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu”. Iar 1 Petru 5:5 spune, “Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni” (aici fiind vorba de liderii biserici, n.tr.). Evrei 13:17 ne spune foarte apăsat, “Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi”. Pentru a menţine echilibrul, trebuie să adăugăm acestor verset un pasaj deopotrivă de important. Gândiţi-vă la cuvintele lui Petru şi ale celorlalţi apostoli din Fapte 5:29, “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” Observaţi că Petru le spunea acest lucru liderilor religioşi pe care-i nesocotea, cărora nu se supunea. Scoasă din context, ascultarea faţă de lideri pare o bună teologie. Dar adăugaţi contextul general şi veţi vedea că se cuvine şi este potrivit să asculţi şi să te supui conducerii doar atunci autoritatea liderilor acesteia vine de la Dumnezeu şi poziţia lor se potriveşte cu a Lui.

            Din mai multe motive, cei supuşi uneori ascultă sau urmează ordinele, fie pentru a evita să fie făcuţi de ruşine, fie pentru a cuceri aprobarea cuiva şi a-şi păstra intacte poziţia sau statutul din biserică. Însă aceasta nu este ascultare, sau supunere adevărată. Este o prefăcătorie din interes personal. Atunci când comportamentul este stimulat pur şi simplu din exterior, în loc de a veni dintr-o inimă care-l iubeşte pe Dumnezeu, nu poate fi vorba de ascultare. Acesta nu este decât o slabă încuviinţare acordată unei forme de presiune exterioară.

            În Romani 12:2 Pavel spune, “Să nu vă potriviţi (conformaţi) chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre”. Nu vă conformaţi, ci transformaţi-vă ! Cuvântul “potriviţi” (sau, conformaţi) înseamnă “a fi strânşi din afară înăuntru”. Astfel, Pavel spunea, “nu vă lăsaţi strânşi”. Într-o biserică sau familie concentrată asupra faptelor şi preocupată de performanţă acest verset se poate aplica aşa: “Biserica sau liderul nostru, are dreptate. Noi avem un ‘cuvânt’ mai adevărat şi mai pur de la Dumnezeu decât alţii. De aceea, noi trebuie să aderăm la formula noastră sau tipul nostru de Creştinism cât mai bine şi mai serios cu putinţă. Ca să nu ajungem ca şi ceilalţi din afară care nu gândesc ca noi. Dacă nu trăieşti potrivit cu toate cele învăţate de noi aici, îl vei dezamăgi pe Dumnezeu”. Această orientare îi strânge pe oameni din afară înăuntru. Ei nu sunt transformaţi, sau schimbaţi, ci conformaţi.

            Transformarea este o treabă dinăuntru în afară. Nu, din afară înăuntru. Nu îngăduiţi să fiţi strânşi. Transformaţi-vă !

Regulile negrăite

            În sistemele ce abuzează spiritual, vieţile oamenilor sunt controlate din afară înspre interior prin reguli grăite, sau negrăite. Regulile negrăite sunt cele ce guvernează biserici nesănătoase, sau familii nesănătoase, şi care nu sunt spuse cu voce tare. Fiindcă nu sunt rostite cu glas tare nu afli care sunt acestea până ce nu le încalci.

            De exemplu, nimeni la biserică nu va spune vreodată cu glas tare, “ştiţi, niciodată noi nu putem să fim în dezacord cu pastorul în predicile lui, şi dacă o faci, niciodată nu vom avea încredere în tine şi nu-ţi va fi îngăduit să slujeşti cu ceva în această biserică”. În acest caz regula negrăită este: nu poţi în dezacord cu autorităţile bisericii, îndeosebi cu pastorul, sau altfel loialitatea ta va fi suspectată. Regulile de acest fel rămân negrăite pentru că dacă ar fi examinate în lumina unui dialog matur s-ar dezvălui instantaneu cât de ilogice, deplasate şi anticreştine, sunt. Astfel, tăcerea devine zidul de protecţie al fortăreţei, ferind poziţia pastorului de orice contestare şi scrutin.

            Dacă ţi-ai exprima dezacordul public sau în mod deschis, atunci a-i frânge tăcerea, şi foarte probabil că vei fi pedepsit. Fără să vrei vei descoperi că există o regulă, deşi una negrăită. Când descoperi regulile negrăite prin a le încălca neintenţionat, vei suferi ori una ori cealaltă din cele mai întâlnite consecinţe. Vei fi, ori neglijat (ignorat, trecut cu vederea, sau, evitat), ori vei fi supus unui legalism agresiv (chestionat, cenzurat fără fereală, sfătuit să pleci, sau în cazurile extreme, blestemat).

            Regulile negrăite deţin o putere incredibilă. Poate că trăieşti sub imperiul lor chiar în prezent. Haidem să facem un test.

            Ai un fond religios în care ai fost învăţat că regula scrisă, Biblia, are ultimul cuvânt ? “Biblia este autoritatea finală”, a fost regula grăită. A mai existat în aceea biserică, sau respectiva familie, şi o regulă nescrisă şi negrăită care spunea că, “este mai bine să fi bun decât să cinstit” ? În regula scrisă, Biblia, ni se spune în Efeseni 4:25, “lăsaţi-vă de minciună: ,,Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul„, pentru că suntem mădulare unii altora”.

            În cazul de faţă ne-am ales cu un conflict. Regula scrisă spune una iar regula nescrisă, alta. Iată care este testul atunci. În ce-i priveşte pe cei ce provin dintr-un sistem în care ambele reguli operează, care regulă avea mai mult câştig de cauză ? A fost cinstea, onestitatea, suprimată, reprimată sau chiar oprimată ? În bisericile şi familiile unde se abuzează spiritual şi unde se afirmă că se pune baza pe autoritatea Scripturii, vedem că nici chiar Scriptura nu are puterea pe care o au regulile nescrise.

Regula lui, “Nu poţi spune nimic”

            Cea mai puternică dintre toate regulile negrăite regăsite în sistemul religios abuziv este cea supranumită de noi, regula lui “nu poţi spune nimic”. Această “regulă” are următorul raţionament: “Problema reală nu poate fi dezvăluită fiindcă atunci trebuie rezolvată şi multe vor trebui schimbate, şi astfel trebuie protejată în spatele zidurilor tăcerii (neglijării), sau prin asalt (printr-un atac legalist). Dacă vorbeşti cu glas tare despre problemă, tu eşti problema. Cumva trebuie să fi redus la tăcere sau eliminat”. Celor ce dau glas problemelor le este foarte des spus, “Nu am avut toate problemele acestea până ce nu ai bătut tu din gură. Totul era bine până ce nu te-ai apucat tu să le tulburi”. Sau, altfel spus şi să pară mai spiritual, “Te-ai înfuriat şi nu ai abordat problema ‘cu dragoste’. Demonstrezi că nu ai tratat problema într-o manieră matură şi creştinească”. Oricum ar fi spus, problema rămâne.

            Adevărul este că atunci când oamenii dau glas problemelor ei nu le cauzează ci pur şi simplu, le dezvăluie.

            În sistemele abuzive spiritual există adesea atitudinea de, “fă-te că-i pace”, adică exact ceea ce Ieremia a denunţat spunând, “Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ‘Pace! Pace!’ Şi totuşi pace nu este” (Ieremia 8:11). Dacă ceea ce ne uneşte este pretenţia noastră de a fi de acord, deşi nu suntem de acord, atunci nu avem nimic mai mult decât o pace şi unitate falsă caracterizată de tensiuni şi vorbe spuse pe la spate. Aşa ceva este departe de a “păstra unitatea şi pacea în Duhul Sfânt” (sau, de a “rămâne în unitatea şi pacea Duhului Sfânt”), trăsătura distinctivă a unor biserici creştine sănătoase. Cu alte cuvinte, ar trebui ca orice subiect să fie deschis discuţiei şi asupra unor puncte să putem să convenim în dezacord, continuând dialogul deschis asupra subiectului, la înţelegerea ambelor părţi. Sau putem să convenim să suspendăm discuţia pentru o vreme, dacă vedem că aceasta naşte tensiuni. Ideea importantă ce trebuie reţinută este ca ambele părţi să fie implicate în trasarea acordului, în formularea înţelegerii. Dacă ceea ce ne uneşte este într-adevăr Duhul Sfânt şi dragostea, unii pentru ceilalţi, atunci este posibil să ne aflăm în dezacord fără ca să ne fie distrusă unitatea.

            Cu toate acestea, regula lui “nu poţi spune nimic”, aruncă vină asupra persoanei care vorbeşte, iar pedepsele rezultate o forţează pe aceasta să tacă.

            Iată un alt test/exemplu. Susan este consiliată de către John, consilier creştin şi lider în biserică. Într-o după-amiază de consiliere John îi face nişte avansuri sexuale agresive lui Susan. Susan îi anunţă pe liderii bisericii de incidentul petrecut, cât şi face plângere autorităţilor seculare. John o dă de bucluc şi apare înaintea tribunalului, a comitetelor şi comisiilor de cercetare. De ce a păţit John toate acestea ? Oare fiindcă Susan l-a atras şi ea a dat semnalul ? NU. John a păţit-o fiindcă avansurile sale au fost nepotrivite şi ilegale. Cu toate acestea, ceea ce el ar trebui să facă ar fi să găsească o cale să-i comunice (poate cerând ajutorul pastorului bisericii, sau al altora din biserică), că motivul pentru care el are atât de multe necazuri este din cauza luării ei de poziţie.

            Din nefericire, sunt atât de multe femei ca Susan care suferă abuzul spiritual atunci când sunt considerate “nesupuse”, “prea puternice”, “neloiale”, sau poreclite “Iezebel” deoarece i-au demascat pe bărbaţi lideri creştini ce abuzează, sau i-au chestionat. Sunt prea multe bisericile ce transmit acest fel de mesaj stânjenitor susţinând că, “problema nu este că au fost încălcate şi violate limitele lor (în ce-i priveşte pe cei abuzaţi; n.tr.), ci că au vorbit. Dacă (victimele) nu ar fi făcut un scandal atât de mare, totul ar fi încă bine.” Dar, dacă cineva acceptă un astfel de mesaj, respectivul va înceta să vorbească.

            Totuşi problema reală constă în faptul că dacă un creştin ce se simte abuzat îşi “ţine gura”, abuzatorul nu va niciodată tras la răspundere pentru purtarea lui. Iar victima va trebui să-şi înăbuşească durerea şi furia de a fi abuzată spiritual.

            Deşi unora dintre persoanele aflate în autoritate le-ar plăcea să nu fie chestionate niciodată, sau să nu li se împotrivească nimeni, realitatea este că o asemenea atitudine constituie o capcană şi o ispită valabilă pentru orice lider. Dacă observarea problemelor este considerată neloialitate, lipsă de supunere, dezbinare şi o ofensă adusă autorităţii, atunci nu există decât o faţadă de pace şi unitate. Este imposibil ca rănile să fie vindecate, iar într-o zi abuzul se va escalada. Dacă autorităţile nu sunt răspunzătoare în faţa nimănui, atunci sistemul întemeiat stă în contradicţie cu libertatea ce se găseşte în Hristos. Se ignoră Iacov 3:1, ce spune, “Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră”.

            Liderii sunt mult mai responsabili datorită poziţiei lor de autoritate, nu mai puţin responsabili. De ce ? Pentru că dacă eşti un lider oamenii te urmează, se poartă aşa cum o faci tu. Dacă eşti lider are loc ceea ce se poate numi “o reproducere după soiul tău”. Ce anume se “reproduce” din tine ?

Lipsa de echilibru

 Ce-a patra caracteristică a sistemului spiritual abuziv este abordarea dezechilibrată a trăirii adevărului vieţii creştine. Această caracteristică este exemplificată de două extreme:

Obiectivismul extrem

             Prima extremă este cea a unei concepţii empirice asupra vieţii ce elevează adevărul obiectiv în detrimentul experienţei subiective valide. Ea este observată în sistemele religioase unde deşi lucrarea Duhului Sfânt poate fi recunoscută teologic, la un nivel practic aceasta este negată sau suspectată.

            Această atitudine faţă de spiritualitate creează un sistem în care autoritatea se bazează pe nivelul de educaţie, sau depinde doar de capacitatea intelectuală, în locul intimităţii cu Dumnezeu, ascultării şi sensibilităţii faţă de Duhul Său. Un astfel de sistem se află în contradicţie cu Scriptura şi Duhul lui Dumnezeu. Priviţi doar la Faptele Apostolilor 4:13: “Când au văzut ei (liderii religioşi) îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus”. Îndrăzneala şi autoritate lui Petru şi a lui Ioan rezultau din faptul că ei fuseseră cu Isus şi că au fost “umpluţi cu Duhul Sfânt” (Fapte 4:8).

            Sistemul spiritual obiectiv îl limitează pe Dumnezeu şi îl îngrădeşte în acţiunea Lui numai conform celor ce se pot explica, dovedi sau cunoaşte. Îl pune pe Dumnezeu într-o cutie ! Atunci rămânem cu o trinitate a lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfânta Scriptură, ca şi cum doar prin înţelegerea şi memorarea Scripturilor îl auzim pe Dumnezeu. Suntem reduşi la cântece care amintesc de minunile pe care Dumnezeu odată   obişnuia să le facă. Acum nu ne mai închinăm marelui “Eu Sunt”, ci marelui “Am Fost” !

Subiectivismul extrem

            Cealaltă manifestare a lipsei de echilibru se găseşte într-o abordare extrem de subiectivă a vieţii creştine. Se determină ce este adevărat pe baza sentimentelor, emoţiilor sau a experienţelor, acestora dându-le o mai mare greutate decât Bibliei. În acest sistem oamenii nu pot înţelege şi nu pot cunoaşte adevăruri (fundamentale) (chiar dacă într-adevăr le înţeleg sau le cunosc), până ce liderii nu “le primesc prin revelaţie spirituală, de la Domnul” şi apoi “o împărtăşesc” celorlalţi.

            În asemenea sisteme este mult mai important să acţionezi după cuvântul liderului care a primit o “lucrare” (revelaţie; n.tr.) pentru tine, decât să acţionezi conform Scripturii, sau după ceea ce-ai învăţat în viaţa ta de creştin.

            Totuşi, ca o notă de adăugire, noi suntem convinşi că astăzi se poate ca “lucrări de înţelepciune”, sau “descoperiri”, să vină de la Dumnezeu prin intermediul unor oameni ce-i sunt ascultători lui Dumnezeu. Însă aceste descoperiri nu poartă în mod automat aceeaşi greutate şi autoritate ca cele ale lui Pavel, Petru, Iacov sau Ioan, aceia a căror cuvinte se găsesc în Biblie şi reprezintă chiar cuvintele lui Dumnezeu. Singura modalitate de a fi absolut sigur că o astfel de descoperire te priveşte, este doar dacă aceasta este Cuvântul Domnul, adică Scriptura. Dar chiar şi în această ipostază nu se presupune să folosim Scriptura pentru a-i manipula pe oameni. “Tocmai citeam despre Anania şi Safira, când mi-ai venit în minte. Crezi că dai destul bisericii ?”

            Faptul că cineva îţi citeşte (sau, recită) chiar din Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu, nu înseamnă neapărat că respectivul a şi primit o descoperire de la Domnul, ce te priveşte. O îndrumare, călăuzire, sau mustrare de la Domnul, fie din Scriptură fie sub forma unui dar spiritual, va fi confirmată de către Duhul Sfânt care locuieşte în tine. Până ce El nu o confirmă, nu primi aceea descoperire ca venind de la Domnul, chiar dacă aceasta vine din partea unui prezbiter sau pastor. În plus, credem că este necinstit, chiar periculos, să fie primită şi ascultată necondiţionat o asemenea “lucrare” doar fiindcă “se presupune să fii supus”, sau fiindcă acolo se găseşte cineva “cu autoritate”. În final, Dumnezeu este Acela înaintea căruia toţi vom sta, şi Cel înaintea căruia va trebui să răspundem.

            La fel ca şi în cazul concepţiei obiective extreme, acei creştini ce sunt extrem de subiectivi au o concepţie despre educaţie, în cele mai multe cazuri, considerând-o rea sau inutilă. Aproape că se exprimă mândrie în a nu fi educat, şi se arată dispreţ faţă de cei ce sunt. Tot ceea ce este necesar ne este predat de către Duhul Sfânt. “La urma urmei, Petru şi Timotei nu au mers la facultate, sau la seminar…”.

Adevărul este că Petru a mers la seminar. Atât adevărul obiectiv cât şi experienţa subiectivă i-au fost amândouă date lui de către Isus Hristos. Seminarul lui Timotei, a fost Pavel. Lucrurile stau aşa fiindcă pe vremea lor oamenii învăţau prin metoda rabinică de învăţare. Aceasta însemna să trăiască viaţa împreună şi alături de mentorul spiritual. Astfel, ucenicia lui Petru a durat trei ani de zile. Despre Timotei, putem spune că deşi a intrat în lucrare, el a continuat totuşi “seminarul”, şi anume prin corespondenţă. Amintiţi-vă că Pavel i-a scris lui Timotei în 2 Timotei 2:15, “Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului”. Binecunoscuta versiune King James spune, “Fii sârguincios şi înfăţişează-te înaintea lui Dumnezeu care un lucrător care nu trebuie să se ruşineze, împărţind corect Cuvântul adevărului.”

            Este important să studiem Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, este bine, şi nu rău, să ne formăm instrumentele intelectuale de interpretare corectă a Cuvântului. Fiţi cu băgare de seamă la cei ce pun mare preţ pe lipsa de educaţie, sau doar de a fi educaţi la anumite şcoli. În numele unei “iluminări superioare” a Duhului Sfânt şi aflat sub influenţa unora dintre acei învăţători irealişti care nu se lasă învăţaţi de nimeni, poţi avea de suferit spiritual foarte mult.

În capitolul următor, vom examina acele trăsături (caracteristici) ale sistemelor spirituale abuzive care le îngreunează oamenilor părăsirea lor.

CAPITOLUL 7

Folosit cum trebuie Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie care descoperă gândurile inimilor sau o candelă ce luminează calea celor ce-l urmează pe Dumnezeu. Utilizat greşit însă, nu poate fi decât o bâtă în mâinile celor ce echivalează prefăcătoria cu supunerea şi tăcerea cu pacea. Să studiem diferenţele.

ABUZUL ŞI SCRIPTURA

Nu cu mult timp în urmă (Jeff fiind cel ce vorbeşte) am ţinut un curs de seminar în care am arătat cum chestiunile bazate pe intimidare afectează bisericile şi familiile noastre. După una dintre sesiunile ţinute despre abuzul spiritual, o femeie s-a apropiat de mine pe podium.

            “Pur şi simplu nu mă mai pot pune să citesc Biblia”, s-a destăinuit ea. “Sunt tristă deoarece până nu demult Cuvântul lui Dumnezeu era foarte important pentru mine. Însă acum de fiecare dată când vreau să-l citesc îmi vine rău la stomac”.

            După ce am vorbit cu ea mi-a fost dat să descopăr că această femeie a fost îngrozitor de abuzată cu Cuvântul lui Dumnezeu. De fiecare dată când ei i se întâmpla ceva, sau intervenea ceva în familia ei, ea era trimisă la Scriptură să-şi caute, chipurile, o “credinţă supranaturală”. De asemenea, i s-a mai spus că dacă s-ar fi rugat şi s-ar fi “angajat în războiul spiritual”, acele atacuri asupra ei şi a familiei ei nu ar fi reuşit să-şi facă efectul.

            “De aceea, cred că eu sunt de fapt problema. Nu am destulă credinţă. Sunt o creştină slabă”, a concluzionat ea. Anticiparea primirii unor veşti spirituale proaste era atât de mare încât femeia nu se putea pune să citească Biblia.

            În epistola lui Pavel către Timotei, în primul capitol al ei, ni se spune că liderii bisericii trebuie să acorde atenţie învăţăturii sănătoase a Cuvântului lui Dumnezeu.

“…să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici. Într-adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe cari nu trebuie să le înveţe.” (9-11)

Acest pasaj ne reaminteşte de tradiţionala problemă a punerii unor poveri religioase grele în spatele celor apăsaţi prin manipularea şi interpretarea eronată a Scripturii. În loc de a folosi Cuvântul lui Dumnezeu ca o sabie care să penetreze gândurile şi intenţiile propriilor lor inimi, mulţi lideri spirituali l-au folosit ca şi bâtă cu care să-i mâne pe alţii. Fac astfel dintr-o varietate de motive: pentru a-i împiedica pe alţii să-i tragă la răspundere; pentru a-şi proteja imaginea lor; pentru a-şi susţine doctrina pe care şi-au bazat întreaga lor lucrare; pentru a continua să-şi strângă fondurile; pentru a-şi ridica împărăţii religioase cu care să-şi întărească propriul respect de sine. Cu alte cuvinte, este posibil ca unii lideri să înveţe Cuvântul pentru un câştig (dintr-un interes) personal, şi nu pentru a tămădui şi vindeca.

Punerea în scenă

Trei factori principali operează în sistemul spiritual abuziv şi alcătuiesc “terenul” pe care poate să apară abuzul spiritual. Aceştia sunt: mentalitatea, motivaţia, şi metoda. O privire la fiecare dintre aceştia vă va ajuta să înţelegeţi cum pot ei crea un mediu în care oamenii sunt abuzaţi cu Scriptura.

            Primul factor îl reprezintă mentalitatea oamenilor în ce-i priveşte şi în ce priveşte Scriptura. Într-un sistem abuziv din punct de vedere spiritual, mentalitatea oamenilor constă în faptul că aceştia nu cred că pot, sau cred că pot foarte puţin să înţeleagă singuri Cuvântul lui Dumnezeu. Părerea lor despre Scriptură este că aceasta reprezintă o carte de reguli prevăzută să producă un comportament plăcut lui Dumnezeu, sau o carte care descrie ce vrea Dumnezeu de la noi. Cu alte cuvinte, Biblia nu înseamnă pentru aceştia o carte care să ducă la transformarea caracterului nostru şi pentru ca noi să fim făcuţi asemenea lui Hristos, ci este o carte despre “tehnicile” de purtare corectă care să atragă binecuvântările corespondente de la Dumnezeu. Astfel, spiritualitatea este înlocuită cu manipularea.

            În consecinţă, aceşti oameni îşi privesc liderii lor ca fiind singurii care deţin ultimul cuvânt asupra înţelesului şi sensului Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece doar ei, liderii, au (sau, ei spun că au) parte de succes în a face şi a primi de la Dumnezeu. Mentalitatea liderilor, în ce-i priveşte pe ei înşişi, urmaşii lor şi în ce priveşte Scriptura, este că ei au “ajuns” la un nivel mai înalt de realizare (împlinire; n.tr.) spirituală, “dobândindu-şi” astfel dreptul de a conduce.

            Vă rugăm să observaţi că “realizarea” (de ce nu, experienţa; n.tr.) liderilor este cea care stabileşte standardul performanţei religioase al turmei lor. În unele cazuri, acesta poate fi evanghelizarea sau mărturia publică, ucenicirea creştinilor tineri, sau obţinerea victoriilor prin credinţă, organizarea studiilor biblice în celule de casă, orice este dictat de personalitatea conducerii. Cu alte cuvinte, a împlini cât mai îndeaproape comportamentul prescris este ţelul, şi nu transformarea interioară după chipul lui Isus. Cei ce excelează la capitolul purtării standard sunt răsplătiţi, iar cei ce nu o fac sunt îndemnaţi să o facă sau sunt sfătuiţi (consiliaţi), iar celor ce suferă le este spus că acesta este răspunsul la toate, sau aproape toate, maladiile lor. Acest aspect ne conduce la cel de-al doilea factor.

            Într-un sistem abuziv spiritual, liderii pozează în “postura puterii” utilizând Scriptura. Motivaţia lor este de a atrage performanţa religioasă din partea oamenilor pentru ca nevoile lor să fie împlinite şi pentru a “dovedi” că teologia lor este corectă. Din nou, motivaţia lor nu este de a hrăni sufletele, şi nici să ajute la împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa vreunui om.

            Pe lângă a-i epuiza şi a-i stoarce spiritual pe oameni, a-i presa pe oameni să trăiască “potrivit cu” Scriptura poate duce la o percepţie deformată a lui Dumnezeu. El este astfel recreat după imaginea liderilor respectivi. Din nou, prin aceasta nu se ajută oamenii să dobândească o mai profundă pricepere a lui Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său, cu toată frumuseţea lui diversă. De fapt, a deţine o mai profundă înţelegere a Scripturii va duce probabil la dezvăluirea întregului abuz care se face.

            Cel de-al treilea factor îl reprezintă metoda folosită pentru a studia şi a aplica adevărul Scripturii. Într-un sistem abuziv spiritual Scriptura este utilizată pentru a dovedi şi a susţine interesele personale ale persoanei care o foloseşte. Practica aceasta se numeşte “dovedirea cu textul” (din engl., “proof-texting”). Prin această “dovedire” se foloseşte Scriptura pentru a se susţine aproape orice. În acest fel, cu preţul ignorării sau îndepărtării de ideea originală a textului pentru care a fost scris, se folosesc versete care să sprijine sistemul.

            Pentru că această metodă este o folosită de lideri, şi urmaşii lor învaţă să o folosească. În consecinţă, există puţine şanse ca ei să fie în stare să “împartă drept Cuvântul adevărului” (2Tim.2:15).

            Pentru a reduce posibilitatea abuzării Scripturii pentru orice text al ei ar fi de folos să se pună nişte întrebări. Cui a fost scris ? Cu ce fel de probleme se confruntau cei cărora le-a fost scris textul ? Ce a însemnat pentru primitorii ei ? Comunică acest text (sau texte) un adevăr universal sau o îndrumare exactă ce priveşte doar o anume situaţie ? Uneori, chiar şi o foarte scurtă privire aruncată contextului unui pasaj ce este studiat va dezvălui imediat că ideea pe care încearcă cineva să o “dovedească” cu respectivul text este complet diferită de intenţia originală a autorului care l-a scris.

            Am stat de vorbă cu mulţi oameni care au avut parte de acest fel de abuz scriptural săvârşit de lideri spirituali, sau suferit în familiile şi bisericile lor. Pentru a descrie magnitudinea acestui abuz ar fi necesară încă o carte. În acest capitol vom privi doar la câteva exemple deosebite a unor abuzuri scripturale ce s-au săvârşit împotriva unor persoane ce provin din diferite categorii sociale. Însă înainte de aceasta trebuie să examinăm mai pe larg această utilizare greşită a Scripturii care rezultă în mult abuz. Ea priveşte legea lui Dumnezeu precum şi diferite alte legi găsite în întreaga Scriptură.

Utilizarea greşită a Legii lui Dumnezeu

Acest fel de abuz scriptural reprezintă o mentalitate care de fapt acoperă toate formele de abuz scriptural. Este înrădăcinat în două dintre principalele neînţelegeri privitoare la motivul pentru Dumnezeu ne-a dat Legea Sa.

            În primul rând există mulţi oameni religioşi care cred că o relaţie adevărată cu Dumnezeu se poate obţine doar prin împlinirea Legii. Totuşi Pavel spune în Galateni 2:16, “fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii”.

            În al doilea rând, mai există şi mulţi creştini care cred că Dumnezeu a dat Legea Lui pentru a fi o cale de viaţă victorioasă, pentru a primi o binecuvântare de la Dumnezeu. Însă, Dumnezeu nu a dat Legea pentru ca oamenii să fie drepţi înaintea Lui prin faptele lor bune. În acelaşi fel, comportamentul legal nu poate fi o modalitate de a rămânea neprihănit înaintea lui Dumnezeu. O relaţie adevărată cu Dumnezeu constă într-un dar oferit datorită a ceea ce Dumnezeu a făcut prin Hristos. Nu-l poţi câştiga sau merita. Îl poţi avea doar gratis.

De ce a dat Dumnezeu Legea ?

Există trei motive pentru care Dumnezeu a dat legea. Întâi, a dat legea pentru ca toţi să putem vedea că am păcătuit. Standardul lui Dumnezeu este ca şi o oglindă care ne arată că purtarea noastră este departe de aşteptările lui Dumnezeu. Romani 3:20 spune că, “…prin lege (standardul lui Dumnezeu) vine cunoştinţa păcatului (ceea ce înseamnă a nu trăi conform acestuia)”. A realiza că ai dat greş în viaţă este un lucru bun.

            În al doilea rând, legea are scopul de a ne convinge că prin eforturile noastre nu suntem în stare să trăim conform standardului ei. Romani 11:32 spune că, “Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare”. Cuvântul grecesc folosit aici simbolizează încuierea sau consemnarea noastră într-o închisoare. De aici, putem vedea că legea lui Dumnezeu nu a fost dată pentru a ne împăca cu El, sau pentru a ne încuraja să trăim vieţi sfinte. Mai degrabă ne-a fost dată pentru a ne arăta că pacea cu Dumnezeu şi sfinţenia sunt absolut imposibil de obţinut prin încrederea în sine. Legea lui Dumnezeu ne întemniţează pe toţi şi ne defineşte ca fiind oameni ce trăiesc într-o stare de inferioritate/condamnare faţă de lege.

            În al treilea rând, scopul legii este de a ne aduce într-o relaţie strictă de har cu Dumnezeu, pe baza harului arătat prin Hristos. Citiţi mai departe Romani 11:32 şi veţi vedea ce vreau să spun: “Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” Deci, Dumnezeu ne oferă pacea şi îndreptăţirea înaintea Lui în dar, pe cheltuiala Lui ! Odată ce lucrul acesta este realizat, scopul legii este împlinit. Romani 10:4 spune, “Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea”. Lucru care este lămurit în plus şi de Pavel, în Galateni capitolul 3:

Înainte de venirea credinţei, noi eram supt paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem supt îndrumătorul acesta. (v.23-25)

Termenul “îndrumător”, sau altfel spus, “tutore”, nu zugrăveşte complet scopul legii. Alte traduceri folosesc cuvintele “învăţător”, sau “dascăl”, reprezentând nişte redări mai reuşite ale cuvântului grecesc “paidagogos”, ce înseamnă “pedagog/instructor pentru copii” (vă aminteşte cumva de termenul de “guvernantă” ? Cam asta-i situaţia celor ce nu cunosc harul lui Dumnezeu. Sunt încă “guvernaţi” de lege şi se află încă sub controlul ei; n.tr.). Aceasta este persoana uneori angajată de părinţi să se ocupe de copii. Ori de câte ori copiii se abăteau, “tutorele” (sau, “pedagogul”) lor îi lovea cu un băţ lung. În felul acesta copiii erau mânaţi literalmente la şcoală, asemenea vitelor. Dar, odată ajunşi la şcoală unde se găsea adevăratul “învăţător/diriginte”, slujba lui “paidagogos” se încheia. Treaba tutorelui/educatorului era de a-i îndruma spre învăţătura adevărată. La fel cum pedagogul îi menţinea pe copii pe calea cea bună şi îi mâna înspre şcoală, tot aşa legea este îndrumătorul nostru care să ne mâne la Hristos. Când ne abatem de la drumul nostru, menirea legii este de a explica lămurit că greşim faţă de standardul lui Dumnezeu. Ea ne “mână” cu nuiaua ei înapoi la calea care să ne conducă la o relaţie bună cu Hristos.

            Însă, odată ce ajungem să avem o relaţie cu Hristos, “educatorul” nostru şi-a pierdut slujba. Acum la venirea credinţei, nu mai suntem sub tutelajul legii. Dar, dacă totuşi te întorci la lege sau cazi din nou sub incidenţa ei, a legii lui Dumnezeu, sau o oricărei legi, pentru a trăi viaţa de creştin, atunci te vei simţi învins şi epuizat la urmă. A încerca serios, a te forţa, este de fapt o reacţie incorectă faţă de nişte reguli spirituale, reacţie care ori îţi va aduce şi mai multă oboseală, ori te va face să te crezi foarte neprihănit de sine. Răspunsul corect este de a te odihni din nou în ceea ce Hristos a făcut (în fapta Lui) pe Cruce pentru viaţă, şi să trăieşti prin Duhul Său.

            Romani 7:4 spune că s-a întâmplat ceva pentru ca noi să putem aduce roadă pentru Dumnezeu. “…Voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi, şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu”. Poate observaţi din verset că nu noi suntem cei producem singuri roada ci, noi aducem roada pe care Dumnezeu o produce. Dacă eşti unul ce a fost abuzat spiritual, ştii că liderii abuzivi spiritual caută exact acest lucru să-l obţină de la oamenii lor, şi anume să aducă roadă. Modalitatea principală prin care o încearcă, este să-i pună pe oameni sub lege, Hristos murind exact pentru acest lucru, ca să ne elibereze de sub ea.

“Lecţii” despre cum se trăieşte Creştinismul

La început când am deveni creştin (Jeff vorbeşte acum) m-am dus la o conferinţă ce a durat o săptămână ţinută pentru a mă învăţa cum să trăiesc viaţa creştină. Vorbitorul ne-a prezentat liste după liste de lucruri “spirituale” ce trebuia să le facem cât modul cum să le facem. Când am ajuns acasă am observat că mă simţeam foarte descurajat în ce mă priveşte şi credeam că şi Dumnezeu era destul de sătul de mine. Mă simţeam vinovat şi umilit.

            De atunci, am m-am gândit foarte mult la lucrurile care se petrec la astfel de conferinţe. Unul din lucrurile care mă deranjează este faptul că multe din versetele folosite în acele studii sunt complet scoase din context. Însă pe vremea aceea, pentru că ţelul acelor studii era de produce un anumit comportament, “dovedirea cu texte” (“proof-texting”) părea perfect acceptabilă.

            Am mai dedus câteva concluzii. Întâi de toate, nu cred că este posibil să pleci de la “seminarele de formulă creştină” cu o conştiinţă curată. Sub pretenţia de a fi un îndrumător, sau tutore, la Hristos, de cele mai multe ori aceste conferinţe îi fac pe oameni să devină aproape complet preocupaţi de sine. Noi însă ştim că ori de câte ori privim la noi înşine suntem dezamăgiţi. Presupun că o persoană poate să se analizeze cum se poartă ca şi creştin (creştină) şi să rămână complet ferită de vină. Din nefericire, acest lucru se numeşte neprihănire de sine.

            Mai cred de asemenea că acest fel de seminarii îi încurajează să trăiască viaţa creştină pentru nişte motive cu totul greşite. Oamenii preocupaţi de sine (absorbiţi de eu; n.tr.) ce pleacă de un astfel de seminar de reţetă creştină cu o listă de lucruri de făcut şi cu o conştiinţă vinovată vor încerca să-şi trăiască viaţa de creştini pentru a-şi curăţa conştiinţa.

            Dar, gândiţi-vă la aceasta. În 1Timotei cap.1, Pavel scrie următoarele: “Ţinta poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun (conştiinţă curată) şi dintr-o credinţă neprefăcută” (v.5). Cu alte cuvinte Pavel spune în acest pasaj că scopul învăţăturii sale este dragostea care să vină dintr-o conştiinţă curată, adică dintr-o inimă care este sinceră şi dintr-o credinţă care este adevărată. De unde vin aceste lucruri ? Din cât de bine satisfacem lista ? Din felul în care ne trăim vieţile ? Nu. Priviţi mai departe. La Evrei cap.10:

Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său: – şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. (v.19-22)

O conştiinţă bună şi o inimă bună nu se pot niciodată obţine pe baza unui comportament religios. În plus, noi putem să avem aşa ceva datorită lui Isus.

            Tot în 1Timotei cap.1 Pavel mai spune, “Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc”. (Iată aici o adaptarea a versetului din engleză: “Căci unii s-au îndepărtat de aceste lucruri şi au apelat la discuţii inutile, dorind să fie învăţători ai legii, deşi ei înşişi nu înţeleg nici ce spun nici afirmaţiile pe care le fac cu mare îndrăzneală”; n.tr.) Parcă şi-n primul secol existau astfel de seminarii de reţete de viaţă creştină !

            Cu aceste gânduri în minte asupra utilizării potrivite şi nepotrivite a legii, vă invit să privim la câteva metode specifice de utilizare greşită a Scripturii pe care le-am observat în vieţile celor ce i-am consiliat. Versetele folosite sunt doar reprezentative, nu exhaustive. Pentru a clarifica de la bun început, nu vă spunem să desconsideraţi aceste versete. Ele sunt importante şi utile, şi trebuie să le acceptăm în ceea ce spun. Cu toate acestea, au fost cazuri în care acestea au fost utilizate într-un mod abuziv.

Lepădarea de sine

1Corinteni 15:31 – “În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte” (engl., “Eu mor în fiecare zi”).   Am văzut mulţi oameni care şi-au propus singuri sarcina de a încerca să moară zilnic. Astfel, ei devin preocupaţi de eu-l lor, căutând întotdeauna să vadă dacă este ceva de care trebuie să se lepede, sau să repare. În permanenţă aceştia încearcă din greu să nu simtă, să nu bage în seamă, şi să nu dorească ceva.

            În contextul lui 1Corinteni 15, Pavel îşi susţine ideea învierii morţilor. De fapt, din pricina încrederii sale în învierea sa proprie din morţi el îşi permite să se expună morţii pentru evanghelie. În realitate, el se afla într-un asemenea constant pericol fizic încât spune “mă aflu aproape de moarte în fiecare zi”. Priviţi la Galateni 2:20 şi veţi vedea că vechiul “eu” răstignit despre care vorbeşte Pavel, a murit împreună cu Hristos. Noul “eu” plin de viaţa lui Hristos acum trăieşte pe baza credinţei în Hristos şi nu prin a încerca serios să împlinească o listă de îndatoriri religioase.

Matei 16:24 – “Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze”.

Şi acest verset asemenea lui 1Cor.15:31 a fost utilizat greşit pentru a pune în spinarea oamenilor o sarcină de purtat în numele lepădării de sine. În plus, “luarea crucii” într-un sistem abuziv spiritual de regulă devine o încercare de a-i face pe membrii bisericii să îmbrăţişeze programul conducerii ei.

            Ceea ce ar trebui să ne preocupe pe noi ar trebui să fie îndrumarea oamenilor la sursa vieţii care se poate găsi în odihna din prezenţa lui Dumnezeu. Viaţa creştină nici nu începe şi nici nu se continuă cu tipul de lepădare de sine ce necesită din partea creştinului îndeplinirea unui număr de acte creştine şi a comportării conform unui şablon, doar pentru împlinirea cerinţei “smereniei” aflate pe listă. Lepădarea de sine este crucială şi atât de esenţială de fapt, încât pentru a avea viaţa trebuie să negăm că ar fi ceva ce noi putem face pentru a o primi. Ea este disponibilă doar pe baza crucii lui Hristos. Dacă aceea cruce nu este “crucea” noastră, şi dacă propria noastră cruce (alcătuită din diverse comportări şi negări), este ceea ce noi purtăm atunci ne aflăm în mare încurcătură.

 Dărnicia

  • Maleahi 3:8 – “Se cade să înşele (jefuiască; n.tr.) un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi?” Dar voi întrebaţi: ,,Cu ce Te-am înşelat?” Cu zeciuielile şi darurile de mâncare”.
  • Luca 6:38 – “Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.”
  • 2Corinteni 9:6 – “Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera”.

Lista de versete folosită pentru a-i face pe oameni să dăruiască Domnului şi să-i fie astfel plăcuţi Lui, este într-adevăr lungă. Daţi pentru a trece de partea Domnului. Daţi pentru a rămâne de partea Lui. Şi, mai ales, daţi pentru a primi. Poate că este adevărat că învăţăturile greşite asupra acestui subiect sunt de fapt cele ce-i fac pe oameni să dea, pentru că apelează la lăcomia lor.

Cum ar fi însă să daţi pentru că “datoraţi” bisericii ? O prietenă de-a noastră a primit o scrisoare de la conducerea bisericii ei în care i se reproşa pentru că nu dăruia biserici deşi frecventa toate serviciile ei şi i se slujea. Scrisoarea continua spunând că ei au urmărit-o timp de un an şi că au observat că a primit mai mult la serviciile bisericii decât ea a plătit să i se ofere. La urma urmei se spunea, ei sunt o biserică “full-service”, adică cu servire completă, integrală.

După aceste lucruri, i s-a amintit în scrisoare că există sute de versete biblice care vorbesc despre zeciuială şi jertfe de bunăvoie, de dărnicie. Se mai afirma şi că Isus a menţionat mai mult dărnicia chiar decât nevoia oamenilor de pocăinţă. Conducătorii bisericii acestei femei încheiau scrisoarea spunându-i că există “o mulţime de lucrări care concurează pentru dolarul ei de generozitate”, şi dacă “există vreo modalitate prin care ei să o ajute să-şi canalizeze ceva din acesta înspre biserica ei, ei se oferă foarte bucuroşi să o ajute”.

De la un cuplu căsătorit ce a început de curând să frecventeze o altă biserică am aflat că aşa cum se obişnuia şi-n alte biserici, li s-a cerut să completeze un formular pentru noi-veniţi şi să-l depună în colectă. Pe lângă, dezvăluirea numelor lor şi a adresei locuinţei lor, au bifat o căsuţă care indica dacă doresc să primească o vizită pastorală.

Nu după mult timp, pastorul le-a făcut o vizită acasă. După aproape un sfert de oră de discuţii banale, acesta i-a întrebat dacă poate să le vadă fişele de salarizare. Miraţi, aceştia au întrebat de ce, la care pastorul le-a răspuns: “pentru ca să aflăm care ar fi suma potrivită pe care voi să o daţi conform procentului de 10% din venitul vostru.” Simţindu-se foarte ofensată, dar păstrându-şi totuşi calmul femeia i-a replicat cu, “îţi voi arăta fişa mea, dacă şi dumneata mi-o arăţi pe a ta…”. Vă puteţi închipui care a fost răspunsul acestuia.

Ce se poate spune despre zeciuială ? Ideea apare sporadic în Noul Testament, şi atunci într-o lumină foarte negativă (vezi, Matei 23:23; Luca 18:9-12). Zeciuiala îşi are originea în Vechiul Testament. De fapt, acolo se menţionează trei zeciuieli separate care totalizau cam 27,1 %, după cum urmează: 10% leviţilor, 10% pentru sprijinirea sărbătorilor naţionale, şi 10 % pentru restul săracilor. Darea acestor sume nu era deloc opţională. Pe vremea aceea, israeliţii trăiau sub o formă de guvernământ ce se numeşte teocraţie, care însemna că se aflau sub conducerea lui Dumnezeu şi a sistemului religios. Aceste zeciuieli echivalau cu banii de impozit necesari pentru administrarea ţării. Procentajul de 27,1 % reprezenta costul vieţii într-un asemenea stat-biserică şi este similar cu suma de bani ce noi suntem obligaţi să o plătim pentru viaţa din democraţia noastră de astăzi, purtând denumirea de taxe şi impozite.

Cum ar trebui să privim dărnicia ? Dărnicia este şi a fost din totdeauna o chestiune ce ţine de inima omului. Capitolul 25 din Exodul conţine descrierea colectării resurselor financiare pentru ridicarea sanctuarului. Dumnezeu i-a cerut lui Moise, “vorbeşte copiilor lui Israel: Să-Mi aducă un dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă” (dacă-mi permiteţi o adaptare, “să-l primiţi de la orice om a cărui inimă arată dorinţa de a dărui, este mişcată în direcţia aceasta”; n.tr.) (vezi, vers.2). După aproape alte zece capitole de instrucţiuni de construcţie a sanctuarului, îl vedem pe Moise repetând condiţiile dărniciei. În Exodul cap.35 el spune, “Iată ce a poruncit Domnul. Luaţi din ce aveţi şi aduceţi un prinos Domnului. Fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima…” (v.4-5).

În 2Corinteni cap.9 Pavel spune: “Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci ,,pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (v.7). Apoi, în versetul următor Pavel revelează izvorul de unde provine o dorinţă a inimii de a da: “şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună”. Credeţi că a crede în acel verset poate să aibe un impact asupra dărniciei d-voastre ? Noi credem că da.

În final câteva cuvinte pentru cei ce dau pentru a primi. În Romani 11, Pavel pune o întrebare retorică: “Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi ?” (v.35) Răspuns: nimeni. Nimeni nu i-a dat într-adevăr nimic lui Dumnezeu fiindcă toate lucrurile vin de la El. Noi culegem într-adevăr ceea ce semănăm într-un sens spiritual. Există o răsplată pentru fapte bune. Acestea sunt afirmaţii adevărate. Dar dacă facem fapte, sau semănăm pentru a obţine, a dobândi o răsplată, sau ca să ni-l îndatorăm pe Dumnezeu, atunci nu vom primi nimic. Dumnezeu nu-i datorează nimănui nimic. Matei 6:1-4 spune că dacă dăm pentru a fi observaţi, sau pentru a fi lăudaţi de alţii, deja ne-am primit răsplata. Cu alte cuvinte, ţi-a fost “achitată” pe deplin de datoria, la faţa locului, singura ta răsplată fiind faptul că cineva te-a băgat în seamă.

Pacea şi unitatea din Biserică

  • Matei 5:9 Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
  • Filipeni 2:2 …faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.
  • Efeseni 4:3 …şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.

Pacea şi unitatea sunt foarte importante în trupul lui Hristos. Dar a trăi într-o pace şi unitate adevărată nu înseamnă a ne preface că ne înţelegem sau a ne purta ca şi cum nu există nici o problemă. Versete ca cele de mai sus au fost utilizate pentru a-i face pe oameni să se poarte uniţi când în realitate nu erau. Lucrul acesta rezultă în formarea unui sistem de tip “nu se poate spune nimic”, unde problemele sunt măturate sub preş iar liderii nu dau socoteală înaintea nimănui pentru faptele lor. Fiindcă oamenii nu sunt în realitate deloc uniţi, disensiunile şi tulburările cresc în urma bârfelor şi a vorbitului pe la spate.

            Dacă priviţi mai îndeaproape la versetul din Filipeni veţi observa cuvântul “menţineţi” (în versiunea englezească a versetului; n.tr.). În versetul din Efeseni vedem că se foloseşte cuvântul “a păstra”. Pentru a proteja pacea şi unitatea acestea trebuie mai întâi să existe. Nu este posibil să păziţi/păstraţi sau să menţineţi ceva ce nu există. Într-un sistem abuziv din punct de vedere spiritual, oamenii sunt învăţaţi cum să pretindă pacea şi unitate. Ironia este că ceea ce se păstrează într-adevăr, este lipsa de pace şi unitate.

            Din domeniul consilierii noi cunoaştem conceptul de persoană aflată într-o familie disfuncţională care menţine sau impune o pace falsă, şi care este denumită “pacificator”. Aceasta este persoana care se interpune în relaţiile dintre alţii încercând să-i ajute să-şi rezolve probleme pe care le au. De regulă îşi asumă responsabilitatea ca toată lumea să se înţeleagă. În realitate, “pacificator” nu este termenul potrivit pentru a descrie o asemenea persoană deoarece pentru a pacifica trebuie mai întâi să existe o pace instaurată. Acesta se poate numi mai degrabă “armistiţiator”. Armistiţiul reprezentând înţelegerea prin care se încetează lupta între părţi care încă nu renunţă la starea de conflict şi care încă trebuie să-şi rezolve diferendele. Din nou, ceea ce “armistiţiatorul” încearcă să evite este aparenţa vreunui conflict în sistemul lui, spiritual sau nu, care să indice că liderii au o problemă ce-i pune în conflict cu alţii. Conflictul, fiind un indiciu că ceva nu merge, iar conform regulilor negrăite, nu se poate spune că nu merge ceva.

            Un adevărat pacificator, aşa cum se observă în Matei 5, este cel ce merge acolo unde nu există pace şi aduce pacea. Nu este cel ce acoperă şi tăinuieşte dezacordurile cu faţada unei păci false, şi nu este cel ce-i face pe oamenii aflaţi într-un dezacord total să se comporte ca şi cum ar fi de aceeaşi parte a baricadei. Pentru ca să se instaureze o pace adevărată, trebuie să aibe loc nu doar o “încetare a focului” ci o schimbare a inimii. De unde vine aşa ceva ?

            În Iacov, cap. 3 apostolul ne scrie: “Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace”. (v.14-18)

Observaţi întâi că Iacov ne aminteşte că pizma (invidia) şi cearta sunt probleme ale inimii. Mai observaţi că unde se manifestă aceste lucruri, este prezentă dezordinea. Cu alte cuvinte, prezenţa dezordinii semnalează o problemă a inimii. De aceea, a-i îmbuna pe oameni, a-i convinge cu lucruri frumoase, nu ajută, ci dimpotrivă fac situaţia să fie mai proastă la urmă. Puteţi nota de asemenea, că înţelepciunea este mai întâi curată/pură, iar pacea vine în urma purităţii. Cuvântul “curată” înseamnă nepângărită, autentică, adevărată.

            Pavel spune în Efeseni 5, “nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osândiţi-le… Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală, este lumina” (v.11-13). Responsabilitatea, schimbarea de atitudine şi în plus pacea, sunt vizibile în lumina adevărului. Întunericul se găseşte acolo unde fărădelegea şi confuzia operează. În concluzie, Iacov spune că pacea falsă şi ipocrizia sunt demonice.

Disciplina în biserică

  • Matei 18:15-17 – “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”.
  • 1Corinteni 5:5 – “am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus”.

Aceste versete sunt versetele disciplinei în biserică. Disciplina în biserică reprezintă un subiect extrem de crucial, adesea înţeles greşit şi uneori abuzată printre creştini. Ea este crucială în două contexte: pentru reconcilierea între creştini, şi pentru protejarea de pericol (păcat; n.tr.) a trupului lui Hristos.

Într-un sistem abuziv spiritual aceste versete devin adevărate arme în mâinile celor ce vor performanţă religioasă, folosite pentru a-i face pe oameni să se comporte diferit, sau să se scape de ei dacă nu se conformează.

Încă odată, contextul este foarte ajutător în înţelegerea ideii de bază a acestor două pasaje. În Matei 18, versetele imediat precedente o descriu pe oaia rătăcită. Astfel, păstorul cel bun le lasă pe restul oilor sale pentru a pleca în căutarea celei ce s-a depărtat. În 1Corinteni 5, problema este creată de omul ce trăieşte în incest cu nevasta tatălui său, poate mamă vitregă a acestuia. Vestea acestei relaţii era foarte binecunoscută (v.1) şi era privită cu şoc, problema având un efect foarte negativ asupra întregii biserici (v.6).

Însă fratele ce a păcătuit împotriva ta este mai degrabă asemenea oii ce s-a rătăcit. Ca prin urmare “du-te şi mustră-l”. Cu alte cuvinte du-te la el şi adu-l înapoi. Dacă nu ascultă, ia-i şi pe alţii şi du-te la el. Dacă nici atunci nu ascultă, spune-l bisericii. “Biserica” nu înseamnă un grup de oameni care se strâng sub acelaşi acoperiş de vreo două ori pe săptămână. Biserica este grupul de oameni ce au o autentică legătură spirituală cu persoana rătăcită. Dacă totuşi nu ascultă, lăsaţi-l să se ducă. (În capitolul următor vom vorbi mai mult despre ce înseamnă a-l trata pe un astfel de om “ca un păgân şi un vameş”).

            În 1Corinteni lucrurile stau altfel. Aceasta nu este o persoană care doar s-a rătăcit pe drum. Acest om păcătuia în mijlocul trupului lui Hristos şi toată lumea o ştia. Păcatul lui afecta tot trupul, toată biserica. De ce ? Pentru că în relaţiile strânse de felul familiilor şi bisericilor ceea ce face un membru al lor afectează pe toţi membrii lor. Acum, este uşor să înţelegem cum un nelegiuit sexual poate avea un efect negativ asupra victimelor sale. Dar ce se poate spune despre o astfel de relaţie, ca în cazul de faţă ? Devreme ce toată lumea din biserică ştia de ea, aceasta era afectată pentru că purta povara tăinuirii acestei relaţii. Iar noi ştim că necesită tot atât de multă energie să nu înfrunţi problemele precum necesită să o faci. De fapt, este nevoie de mai multă pentru că a nu te ocupa de ea, înseamnă a o păstra şi în plus să depui un enorm efort suplimentar pentru a o tăinui.

            În această situaţie, Pavel este foarte sever. Este supărat pentru că creştinii din Corint nu au recunoscut gravitatea situaţiei pentru ca cel ce a săvârşit acele fapte, “să fie dat afară din mijlocul lor”. În versetele 9-10 el le aminteşte conform învăţăturii date de el lor să “nu vă asociaţi cu oamenii imorali, fără să mă refer la oamenii imorali ai lumii acesteia, pentru că atunci voi ar trebui să ieşiţi din lume”. Vedem că Pavel nu era paranoic şi nu se îngrijora de ceea ce se petrecea afară, ci era preocupat de ce se petrecea înăuntrul bisericii (vezi, v.12). Avertismentul său privea pe orice “aşa-zis frate, care totuşi este imoral…”. (traduceri libere din versetele din limba engleză; n.tr.)

            Lucrul acesta este greu de instaurat în unele biserici, pentru că cei ce trebuie disciplinaţi sunt chiar cei ce le conduc.

Concluzie

            Valoarea acestui capitol nu constă în tentativa de descurcare a fiecărui caz de abuz spiritual. Lucrul acesta ar fi imposibil. Speranţa noastră este ca măcar să vă fi fost clarificate nişte probleme. Însă mai mult decât atât noi am dorit ca d-voastră să ştiţi cum să abordaţi Scriptura, cum să fiţi abordaţi cu ea şi de asemenea cum să-i trageţi pe alţii la răspundere pentru “împărţirea dreaptă a adevărului” (2Tim.2:15).

            După cum aţi văzut, Cuvântul lui Dumnezeu este asemenea unei săbii puternice. Totuşi poate fi folosit ca un instrument al harului aducând aminte de dragostea lui Dumnezeu. El poate face ordine în vieţile noastre. Însă, aflat în mâinile cui nu trebuie, sau utilizat greşit, cu el se pot pune poveri pe umerii oamenilor, sau să-i manipuleze ruşinos în a face voia cuiva în numele lui Dumnezeu.

1 Cele Zece Porunci date lui Moise (Exodul 20:3-17; Deuteronomul 5:6-21) însumează Legea lui Dumnezeu – cerinţele Sale oferite umanităţii. Mai târziu Isus a rezumat Legea lui Dumnezeu prin dragostea perfectă faţă de Dumnezeu şi faţă de semenul nostru (Matei 22:35-40).

            În capitolul următor, vom privi la modul în care Cuvântul lui Dumnezeu a fost utilizat greşit în vieţile unor oameni ce au fost răniţi şi victimizaţi, şi ca prin urmare încă odată abuzaţi.

https://www.rcrwebsite.com/falsere2.htm

ARIANISMUL

download-1

ARIANISMUL

Data naşterii lui Arius, preotul Nord-african al cărui nume a fost împrumutat de una din cele mai tulburătoare schisme ale creştinismului, este nesigură. El pare să se fi născut în Libia. După toate probabilităţile a fost discipolul lui Lucien din Antiohia. În timpul episcopatului lui Petru din Alexandria (300-311) Arius a fost numit diacon în acel oraş şi şi-a început furtunoasa carieră pastorală  care este cunoscută în istorie. La scurt timp a fost excomunicat pentru faptul că s-a asociat cu melitiştii, a fost repus în drepturi de Achillas, Episcop de Alexandria (311-12), şi a fost ordinat ca preot şi i-a fost oferită spre păstorire biserica din Baucalis. Undeva între anii 318 şi 323 Arius a iniţiat conflictul cu Episcopul Alexandru cu privire la natura lui Cristos. Într-o serie întreagă de sinoade obscure, s-a încercat semnarea unui armistiţiu între adepţii lui Alexandru şi cei ai lui Arius. Arius a replicat prin publicarea lucrării Thalia (a cărei existenţă ne-a fost transmisă doar prin citatele folosite de Atanasie pentru a-l combate) şi prin negarea armistiţiului. În februarie 325, Arius a fost condamnat în cadrul sinodului întrunit în Antiohia. Împăratul Constantin a intervenit în această privinţă, şi el a fost cel care a convocat primul conciliu ecumenic, Conciliul de la Niceea. Acest conciliu s-a întrunit în 20 mai, 325, şi a avut ca rezultat condamnarea lui Arius şi a învăţăturilor sale. Atanasie a fost prezent în anturajul lui Alexandru. El [Atanasie] a participat în mică măsură la discuţiile Conciliului de la Niceea, însă atunci când a devenit Episcop de Alexandria în 328, a devenit duşmanul neobosit al lui Arius şi al Arianismului şi campionul de necontestat al formulei Niceneene.

Ca urmare a condamnării sale, Arius a fost exilat în Ilirica. Acolo a continuat să scrie, să predea şi să se adreseze unui cerc tot mai larg de adepţi ai Arianismului din pătura politică şi eclesiastică. Undeva prin anii 332 sau 333 Constantin a stabilit contact direct cu Arius, iar în anul 335 cei doi s-au întâlnit în Nicomedia. Acolo Arius a prezentat o mărturisire de credinţă pe care Constantin a considerat-o suficient de ortodoxă pentru a permite re-analizarea cazului lui Arius. Prin urmare, ca o consecinţă a dedicării Bisericii faţă de Învierea din Ierusalim, Sinodul întrunit la Ierusalim s-a declarat în favoarea re-acceptării lui Arius în comunitate, chiar în zilele când acesta se afla pe patul său de moarte în Constantinopol. De vreme ce concepţiile Ariene erau foarte intens susţinute de mulţi episcopi activi şi de membrii ai curţii [imperiale], iar Arius însuşi încetase să joace un rol vital în controversă, moartea sa care a survenit în 335 sau 336 nu a avut nici un efect în direcţia micşorării tulburării ce avea loc în biserică. În loc să rezolve chestiunea, Conciliul de la Niceea, prin condamnarea lui Arius, a lansat o dezbatere creştină ce avea să cuprindă întregul imperiu.

Arius a fost un meticulos raţionalist grec. A moştenit Cristologia Logosului a Orientului, doctrină susţinută aproape pe plan universal. A lucrat în Alexandria, centrul învăţăturilor lui Origen cu privire la subordonarea Fiului faţă de Tatăl. El şi-a îmbinat această moştenire într-o Cristologie raţionalistă care a determinat năruirea echilibrului pe care Origen o menţinuse în teologia sa sub-ordinaţionistă prin insistenţa sa asupra fiinţei eterne a Fiului.

Rezerva faţă de erezia lui Arius şi a Arianismului provocată de simbolul şi anatemele adoptate de Conciliul de la Niceea serveşte drept principiu pentru poziţia fundamentală a lui Arius.

Afirmaţia Niceneană „Şi într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, cel de o fiinţă cu Tată” a fost formulată tocmai pentru a nărui afirmaţia centrală a lui Arius conform căreia Dumnezeu era imuabil, unic, imposibil de cunoscut, unul absolut. Prin urmare Arienii considerau că nici o parte din Dumnezeu nu putea fi sub nici o formă comunicat sau împărtăşit cu vreo altă făptură. Afirmaţia conciliului „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut” a îndepărtat afirmaţia lui Arius că, de vreme ce Dumnezeu era imuabil şi imposibil de cunoscut, Cristos trebuie că era o făptură creată, făcut de Dumnezeu din nimic, primul fără îndoială din toată creaţia, dar parte a ei. Această afirmaţie a limitat conceptul preexistenţei lui Cristos adaptând Cristologia Logosului dominantă la Arianism. Logosul, primul născut, creat de Dumnezeu, a fost încarnat în Cristos, dar, aşa cum susţinea Arius, „a fost o vreme când el nu exista.”

Proclamaţia Niceneană „cel de-o fiinţă cu Tatăl” a transformat termenul homoousios drept cuvântul cheie al drept-credincioşilor [orto-docşilor]. Arianismul s-a scindat în două partide, una dintre ele considerând că Cristos era de-o fiinţă cu Tatăl (homoousios). O grupare mult mai extremă insista asupra faptului că Cristos, fiind o parte a creaţiei, nu era asemenea Tatălui în ce priveşte substanţa, [nu era de-o fiinţă cu Tatăl] (anomoios). Arius însuşi pare să fi aparţinut celei dintâi dintre partide, adică părţii mai moderate.

Anatemele pronunţate de conciliu au fost extinse asupra tuturor celor care susţineau că „a existat o vreme când [Fiul] nu exista”; „a existat o perioadă înainte de fiinţa Sa”; „a fost făcut din nimic”; „Fiul lui Dumnezeu este de altă fiinţă sau substanţă [decât Tatăl]”; şi „Fiul lui Dumnezeu [este] creat ca fiind supus pieirii sau schimbabil.” Ultima dintre anateme au atacat o altă afirmaţie conţinută de învăţăturile Ariene. Arius şi urmaşii săi Arieni au propovăduit faptul că Cristos a crescut, s-a schimbat, s-a maturizat în înţelegerea Sa cu privire la planul divin potrivit Scripturilor, şi prin urmare nu putea fi parte a unui Dumnezeu neschimbător. Eu nu era Dumnezeu Fiul; ci mai curând I S-a dat titlul de Fiu al lui Dumnezeu ca onoare.

Dacă am fi trăit în acele vremuri, ne-am fi putut gândi că Arianismul avea să prindă teren în doctrina Bisericii. Începând din vremea lui Constantin, curtea [imperială] a fost adesea de coloraţie Ariană. De cinci ori a fost trimis în exil Atanasie din Alexandria, exilări care i-au fărâmiţat îndelungul episcopat. O serie de sinoade au respins simbolul Nicenean în diferite moduri, Antiohia în 341, Arles în 353; şi în 355 Liberius din Roma şi Ossius din Cordoba au fost exilaţi, şi la numai un an mai târziu Hilary de Poitier a fost trimisă în Frigia. În anul 360 toate crezurile mai timpurii au fost desfiinţate la Constantinopol, iar termenul substanţă (ousia) a fost scos în afara legii. Fiul a fost declarat a fi simplu „precum Tatăl care L-a născut.”

Contraatacul ortodox asupra Arianismului a subliniat faptul că teologia Ariană L-a redus pe Cristos la un semi-zeu şi în consecinţă a reintrodus politeismul în creştinism, de vreme ce lui Cristos i se aducea închinare în rândurile Arienilor, şi la fel şi în rândurile ortodocşilor. Dar per ansamblu, cel mai consistent argument împotriva Arianismului a fost constanta deviză soteriologică a lui Atanasie că doar Dumnezeu, singurul şi adevăratul Dumnezeu Întrupat putea reconcilia şi răscumpăra omenirea căzută pentru Dumnezeul cel Sfânt. Lucrările Părinţilor Capadocieni, ale lui Bazil cel Mare, ale lui Grigore de Nisa (Nissenul), Grigore de Nazians, au fost cele care au adus rezoluţia finală care s-a dovedit în cele din urmă acceptabilă în ochii bisericii. Ei au separat conceptul de substanţă (ousia) de cel de persoană (hypostasis) şi astfel au permis apărătorilor ortodocşi ai formulei Niceneene originale şi partidului ulterior numit moderat sau semi-Arian să găsească o formulă unitară în ce priveşte înţelegerea lui Dumnezeu drept o substanţă şi trei persoane. Cristos avea prin urmare aceeaşi substanţă cu Tatăl (homoousios) dar era o persoană distinctă. Prin acest mod de a expune crezul, Conciliul de la Constantinopol din 381 a reuşit să reafirme Crezul Nicenean. Prea-cuviosul Împărat Teodosie I a trecut de partea ortodoxiei iar Arianismul a început să piardă teren în imperiu.

Îndelunga bătălie cu Arianismul nu avea să se sfârşească încă, pentru că Ulfilas, vestitul misionar care a lucrat în triburile Germanice acceptase mărturisirea homoeană pronunţată la Constantinopol în 360. Ulfilas a propovăduit similarităţile Fiului cu Tatăl şi totala subordonare a Duhului Sfânt [faţă de celelalte două persoane]. El i-a învăţat pe vizigoţii aflaţi la nord de Dunăre, iar ei au readus semi-Arianismul înapoi în Italia. Vandalii au fost învăţaţă de preoţi vizigoţi iar în 409 aveau să poarte aceeaşi învăţătură semi-Ariană până în Spania, traversând Pirineii. Abia spre sfârşitul celui de-al şaptelea secol a reuşit ortodoxia să absoarbă Arianismul în cele din urmă. Totuşi Arianismul a renăscut în era modernă sub forma Unitarianismului extrem, iar Martorii lui Iehova îl consideră pe Arius drept înainte-mergătorul lui C. T. Russell.

V. L. Walter

(Dicţionarul Evanghelic Elwell)

Bibliografie

J. Danielou şi H. Marrou, The Christian Centuries, [Creştinismul de-a lungul secolelor] vol. I, capitolele. 18-19;

J. H. Newman, The Arians of the Fourth Century, [Arienii din secolul patru];

R. C. Gregg and D. E. Groh, Early Arianism, [Arianismul timpuriu];

T. A. Kopecek, A History of Neo-Arianism, [O istorie a Neo-Arianismului]  2 volume;

H. M. Gwatkin, Studies in Arianism [Studii ale Arianismului];

E. Boularand, l’Heresie d’Arius et la foi de Nicee, [Erezia lui Arius şi crezul de la Niceea] 2 vol.

(courtesy of http://mb-soft.com)

ARTICOLE ADIŢIONALE LA SUBIECT:

ARIANISMUL – Doctrină şi Istorie. Prima dintre disputele doctrinare care i-a deranjat pe creştini după ce Constantin a recunoscut Biserica în 313 d. Hr., şi părintele multor altora în timpul a trei secole, Arianismul ocupă un loc larg în istoria clericală. El nu este o formă modernă de necredinţă, şi de aceea va apărea ciudat în ochii moderni.  (courtesy of www-personal.si.umich.edu)

„Arianismul,” Philip Schaff,  numit astfel după conducătorul său – Arius (), un prezbiter din Alexandria (d. 336), vezi ARIUS – este una dintre cea mai puternică şi mai fermă dintre ereziile din istoria creştinismului străvechi. Acesta a fost în timpul secolului al patrulea crezul predominant în Biserica estică, deşi sub protestul constant viguros al partidei ortodoxe. De asemenea el a fost la început crezul celor mai multe rase barbare Teutonice, înainte ca ele să fie convertite la Catolicism. (courtesy of www.earlychurch.org.uk)

HISTORIA ARIANORUM  (ISTORIA ARIANILOR), PĂRŢILE I – V – ACEASTĂ Istorie ia naraţiunea din admiterea lui Arius la comuniune la „dedicarea” sinodului din Ierusalim (Consiliul amânat din Tyre) în 335, după cum este descrisă în Apol. c. Ar. 84. S-a presupus de obicei din începutul său abrupt (grecescul tauta, care se referă la o naraţiune antecedentă) că Istoria şi-a pierdut capitolele sale mai timpurii, care conţineau istoria Arianismului ab ovo.

HISTORIA ARIANORUM  (ISTORIA ARIANILOR), PĂRŢILE VI – VII – Dar deşi ei au făcut toate acestea, totuşi aceşti oameni păgâni au crezut că nu au realizat nimic, atâta vreme cât marele Hosius a scăpat de intrigile lor rele. Şi acum ei au încercat să îşi extindă furia lor [1] către măreţul bătrân. Ei nu au simţit nici o ruşine la gândul că el este tatăl [2] Episcopilor; ei nu au luat în considerare faptul că el a fost un Confesor [3]; ei nu au respectat lungimea Episcopatului său, în care el a continuat mai mult de şaizeci de ani; ci au pus totul deoparte, şi au privit numai la scopurile ereziei lor, ca fiind un adevăr cum ar fi frica de Dumnezeu, nu faţă de om [4].

Life of St. Athanasius and Account of Arianism.

ST. ATHANASIUS FOUR DISCOURSES AGAINST THE ARIANS – DISCOURSE I WRITTEN BETWEEN 356-360.

ST. ATHANASIUS FOUR DISCOURSES AGAINST THE ARIANS – DISCOURSE II WRITTEN BETWEEN 356-360

ST. ATHANASIUS FOUR DISCOURSES AGAINST THE ARIANS – DISCOURSE III WRITTEN BETWEEN 356-360

ST. ATHANASIUS FOUR DISCOURSES AGAINST THE ARIANS – DISCOURSE IV WRITTEN BETWEEN 356-360

SF. ATANASIE: APĂRAREA ÎMPOTRIVA ARIANILOR, PARTEA I – APĂRAREA ÎMPOTRIVA ARIANILOR „Această Apărare,” spune Montfaucon, „este cea mai autentică sursă din istoria Bisericii în prima jumătate a secolului patru. Atanasie este pe departe superior oricăror istorici ai perioadei, deopotrivă din mărturia sa personală pentru cea mai mare parte a faptelor pe care le relatează, şi din acurateţea şi folosirea documentelor actuale. Pe de altă parte, Rufinus, Socrates, Sozomen, Theodoret, nu trebuie să fie folosiţi fără precauţie extremă, decât dacă ei citează documente, ceea ce este cazul adesea.”

SF. ATANASIE: APĂRAREA ÎMPOTRIVA ARIANILOR, PARTEA II – APĂRAREA ÎMPOTRIVA ARIANILOR. Peter a fost Episcop printre noi înaintea persecuţiei, şi în timpul acesteia el a suferit martirajul. Când Meletius, care a deţinut titlul de episcop în Egipt, a fost condamnat de multe delicte, şi printre ele oferirea jertfei la idoli, Peter l-a demis într-un Consiliu general al episcopilor. Drept care Meletius nu a apelat la un alt Consiliu, sau să încerce să se justifice înaintea celor care trebuia să vină după aceea, ci a făcut o schismă, astfel că aceia care s-au dedicat cauzei lui sunt chiar numiţi Meletiani în loc de creştini [1].

ST. ATHANASIUS: DE DECRETIS OR DEFENCE OF THE NICENE DEFINITION

DEPOZIŢIA LUI ARIUS – Depoziţia lui Arius şi a tovarăşilor săi de către S. Alexander şi Scrisoarea Enciclică despre acest subiect.  

Arius din Alexandria şi Hristologia sa eretică. Datorită influenţei îndoielnice a lui Sf. Epiphanius, s-a presupus că Origen a fost responsabil pentru Arianism, datorită influenţei sale asupra lui Arius. Este adevărat că Arius a folosit anumite elemente din teologia lui Origen, dar fiecare dintre teologii de după Origen (chiar oponenţii săi cei mai înrăiţi) au exploatat comentariile sale şi scrierile sale pentru scopurile lor. Este foarte dificil să găsim un teolog care nu a fost influenţat de Origen.  (courtesy of http://home.zonnet.nl)

Ce s-a întâmplat după Arius? Controversa Ariană a început în 318 la Alexandria când Arius, un Prezbiter acuzat de episcopul Alexandrian, Alexander de a învăţa erezia. 1 Alexander a accentuat atât de mult unitatea lui Dumnezeu încât Arius a considerat doctrina sa periculos de apropiată de Sabellianism. 2 Răspunsul lui Arius a fost să accentueze esenţa distinctă a Tatălui şi a Fiului dar aceasta s-a făcut până în punctul în care Fiul a fost redus la o simplă fiinţă creată, subordonată Tatălui, şi de o esenţă diferită şi numit Dumnezeu doar într-un sens mai inferior. (courtesy of www.spotlightministries.org.uk )

O lume plină de Ariani – Un studiu asupra dezbaterii Ariane şi asupra controversei Trinitariene de la 360-380 Î.Hr. O încadrare a controversei Trinitariene dintre anii 360 şi 380 trebuie să înceapă cu un pas înapoi cu 3 ani , în 357 , când un grup mic de episcopi a căror identitate exactă rămâne un mister , (1) s-a întâlnit la Sirmium pentru al doilea consiliu care se ţinea la acea locaţie de la începutul dezbaterilor Ariene. Producerea celei de  

Arianismul din Constantinopole, 340-380 d. Hr. Constantinopole a fost locul principal şi fortăreaţa Arianismului; şi, într-un interval lung de patruzeci de ani,(24) credinţa prinţilor şi prelaţilor care au domnit în capitala estului a fost respinsă în şcolile mai pure din Roma şi Alexandria. Tronul arhiepiscopal al lui Macedonius, care a fost murdărit de atât de mult sânge creştin, a fost succesiv ocupat de Eudoxus şi Damophilus.

Decăderea arianismului la Constantinopol, 380 după Cristos, 26 noiembrie – Catolicii din Constantinopol erau însufleţiţi cu o încredere voioasă de botezul şi edictul lui Teodosiu şi aşteptau cu nerăbdare efectele promisiunii lui pline de milă. Speranţele lor au fost îndeplinite repede; şi împăratul, de îndată ce a terminat operaţiunile campaniei, şi-a făcut intrarea publică în capitală în fruntea unei armate victorioase. A doua zi după sosirea lui, l-a chemat la el pe Damofil, şi i-a oferit acestui prelat arian alternativa grea de a subscrie crezul nicenian, sau de a demisiona numaidecât, la credincioşii ortodocşi, la folosinţa si posesiunea palatului Episcopal, a catedralei Sfânta Sofia, şi a tuturor bisericilor din Constantinopol.

Against Auxentius: Sermon justifying Ambrose’s refusal to turn over Orthodox church property to the state-supported Arian Church.

Epistola XX. – Sfântul Ambrozie îi relatează surorii sale evenimentele de la Milan privitoare la cererea arienilor pentru o bazilică, şi cum oamenii s-au ridicat în opoziţie. Apoi că, în a doua zi, bazilica a fost ocupată de soldaţi, care oricum fraternizau cu catolicii. El îi face un rezumat al discursului său, comparând problemele lor cu cele ale lui Iov, mai mult acelea cauzate de soţia sa, şi alte cazuri datorate femeilor. Deşi bazilica a fost predată, el însuşi a fost ameninţat de un notar, dar aceasta nu l-a deranjat. El adaptează povestea lui Iona la circumstanţele actuale, leagă bucuria oamenilor la recuperarea bisericii lor, cuvintele lui Valentin către curtenii săi, şi comportamentul lui Calligonus faţă de el însuşi. Data scrisorii este Paştele, 385.

St. Gregory the Theologian: Oration 33 (Against the Arians, and concerning Himself):

St. Gregory the Theologian: Oration 34. Although the Patriarch of Alexandria was an Arian, Egyptian sailors       in port in Constantinople chose to attend St. Gregory church.

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/arianismul/

El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor… Ana Gabriela Olaru Corespondent Constanţa

Pagina de Mărturisiri

Ana Gabriela Olaru Pagina de Mărturisiri este realizată de

 Ana Gabriela Olaru

Corespondent Constanţa

El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor…

Luna trecută, pe pagina Mărturisiri, vă aduceam la cunoştinţa cazul unei familii cu patru copii, din Tuzla-Constanţa, copii care începând cu data de 09 iunie 2006 nu mai au tată.In urma intervenţiilor pe cord acesta a decedat la vârsta fragedă de 42 de ani.

Atenţia noastră ca şi lucrători sociali, dar mai ales ca şi oameni care au simţit să facă ceva pentru această familie, (1Iacov 1:27 „…înaintea lui Dumnezeu,Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor..”) s-a îndreptat permanent către copii, dar şi către ajutorul material, sub o forma sau alta acordat familiei Rifat Doina, copiii Neli,Erdin,Beniamin şi Sara. La acest capitol s-au implicat în continuare Daniel D. şi voluntari din Betania, care au consimtit să acordăm ceva alimente, s-au primit şi doua ajutoare în valută care au fost înmânate familiei, confirmând faptul că Dumnezeu poartă de grijă văduvei şi orfanului.

Prin bunavoinţa domnului Adrian Banu, donator constant al Betaniei, acum si al copiilor Rifat, de la Cofetaria “La brioche francaise” am ridicat două torturi şi am serbat, împreună cu voluntarii Betaniei, zielele de naştere ale lui Erdin şi Beniamin.

Doina a înţeles încă o dată să fie un exemplu al unei femei luptătoare, aflată în faţa unei situaţii de moment, ireparabilă, în care se îmbărbătează din Cuvântul Domnului Ps. 68:5 “El este Tatăl orfanilor,Apărătorul Văduvelor, El Dumnezeu..” şi porneşte mai departe cu fruntea sus. Ea este un exemplu pentru cei din jurul ei, vecini, prieteni, este cea care încurajează, se mobilizează, căci, deţi îndurerată de pierderea soţului, îşi da seama că trebuie să lupte pentru supravieţuire, având nădejdea vie ca Dumnezeu în care şi-a pus toată încrederea în urmă cu 7 ani, va purta de grijă familiei sale.

Voluntarii Betaniei trec cu uşurinţă de la patul de suferinţă al seniorilor, la alintarea şi petrecerea unui timp special cu cei doi micuţi, de 2 si 4 ani ai Doinei Rifat.

Beniamin, despre care luna trecută am scris ce handicapuri locomotorii are, este cel care spune de cateva ori pe zi “te ‘ubesc mami” … în ochii lui citim dragoste,seninătate, sinceritate şi multă blândeţe. Un copil cu ambiţia de-a mişca, de-a face eforturi nebănuite să mişte bicicleta, ori cu alte eforturi să prinda cu mânuţele jucăriile din preajmă. Doina va pleca cu el la o nouă operaţie, care o va ţine iarăşi departe de copii, cel puţin două săptămâni. Ne rugăm ca Domnul să se îngrijească de problema financiară în acest sens, să se atingă de mâna doctorilor chirurgi specialişti din Bucureşti, facilitând mobilitatea lui Beniamin.

O nouă provocare la rugăciune şi nu numai, pentru cei ce citiţi acest material, ce cuprinde frânturi dintr-o poveste tristă, dar adevarată, ce se deapană încet, încet, aici la mal de mare…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/marturisiri_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Învierea – de John Brown.

download-1

Învierea  de John Brown

Ceea ce a dus la învierea lui Cristos – moartea Lui înlocuitoare – asigură învierea la viaţă a poporului Său.

Mai întâi să abordăm siguranţa pe care învierea lui Cristos o dă poporului Său în ce priveşte învierea acestuia. „Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”.

„Acum” nu exprimă în acest caz timpul, ci tranziţia. Dacă nu ar fi înviat Cristos, ar urma aceste consecinţe; „dar acum, Cristos a înviat”: nimic nu este şi nu poate fi mai sigur decât aceasta, iar prin învierea Lui, El este „pârga celor adormiţi”. Limbajul este figurat. Pârga sunt cele dintâi roade coapte ale grânelor, care sunt culese de pe câmp, sau cel dintâi rod copt care este cules din pom. Este o parte a recoltei şi o indicare a faptului că urmează şi restul. Ideea generală sugerată aici este următoarea: după cum primele roade sunt o garanţie a recoltei ce are să vină, iar operarea legilor stăpânirii fizice a lui Dumnezeu, care a copt o parte, va duce la coacerea la vremea potrivită a tuturor grânelor şi a tuturor fructelor – la fel învierea lui Cristos – Cel dintâi dintre oameni care S-a întors la viaţă, pentru a nu se mai supune niciodată morţii, în acest sens fiind „Cel dintâi înviat din morţi” – este o garanţie a învierii tuturor celor care fac parte din poporul Lui, a celor adormiţi în El, ca aplicare a legilor stăpânirii morale a lui Dumnezeu, care L-au înviat din morţi şi care, la vremea potrivită, îi vor învia din morţi şi pe ai Lui. El, reprezentantul desemnat de sus al poporului Său, Şi-a asumat natura lor şi S-a supus slăbiciunilor lor. A făcut tot ce era necesar pentru mântuirea lor, potrivit desăvârşirii caracterului divin şi ca ilustrare a acestuia. Ca împlinire a angajamentelor legământului Său şi eliberându-i de slăbiciunile lor, El a dus până la capăt o viaţă de ascultare desăvârşită, supunându-Se morţii în locul lor. El a spus pe cruce: „S-a isprăvit!” – datoria este plătită, lucrarea este îndeplinită’. Pe temeiul acestei ascultări desăvârşite şi satisfaceri a Tatălui, El a fost înviat din morţi de puterea Tatălui. Dacă lucrarea Lui nu ar fi fost completă, El ar fi trebuit să rămână printre cei morţi. Învierea este glasul Judecătorului Suprem, ca ecou al strigătului de pe cruce: „S-a isprăvit!” Ascultarea şi satisfacerea Tatălui, care constituie justificarea noastră, I-au asigurat învierea. După cum a fost dat la moarte din pricina păcatelor noastre, la fel El a înviat din morţi pe temeiul îndreptăţirii noastre, pe temeiul a ceea ce ne îndreptăţeşte – ascultarea Lui desăvârşită până la moarte. Iar acţiunea aceluiaşi har, neprihăniri şi credincioşii care, pe temeiul acestor lucruri, L-au readus la viaţă, la vremea potrivită ne vor învia pe noi, toţi cei care suntem ai Lui, pe toţi cei ce suntem „în El”. Primele roade ale pământului nu prevestesc atât de sigur coacerea întregii recolte, pe cum învierea lui Cristos prevesteşte învierea poporului Său. Legile coacerii grânelor sunt supuse interferării a numeroşi factori; în vreme ce primele roade au fost culese, fiind coapte pe deplin, din pricina unor schimbări atmosferice neaşteptate, restul recoltei poate fi totuşi compromis. Însă legile stăpânirii morale divine nu sunt supuse unor asemenea influenţe. Putem concluziona, cu deplină siguranţă că, dacă Isus Cristos a înviat, şi poporul Lui trebuie să învie.

În general, interpreţii Scripturii au considerat că, prin folosirea termenului „pârgă” cu privire la Cristos cel înviat din morţi, apostolul nu utilizează cuvântul numai în sens figurat, ci se referă şi la ceremonia religioasă solemnă prevăzută de lege, a aducerii celor dintâi roade la templul lui Iehova. Ei presupun că apostolul avea înaintea ochilor următorul ritual al instituţiei levitice: Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi îi veţi culege roadele, să aduceţi un snop din cele dintâi roade ale recoltei înaintea preotului; acesta va legăna snopul înaintea Domnului, ca să fie primit din partea voastră; „preotul îl va legăna în ziua de după sabat”. Toate roadele ţării Canaan erau considerate ca profane în ele însele – nimeni nu putea mânca din ele până când nu erau consacrate prin aducerea celor dintâi roade înaintea lui Iehova. Nici o recoltă nu putea fi culeasă înainte de această ceremonie. După aceea, momentul recoltării unora sau a tuturor roadelor era cel convenabil fiecărui israelit. Este remarcabil faptul că aducerea primelor roade trebuia să aibă loc în a doua zi a praznicului azimilor – ziua învierii Domnului. Nu încape îndoială că atunci când El, înviat din morţi, S-a prezentat înaintea Tatălui, a fost acceptat şi nu doar El Însuşi ci, după cum spune Episcopul Pearson, a fost acceptat „pentru întreg poporul Lui, pentru ca ţărâna lor să fie sfinţită, putrezirea lor să devină sacră şi mortalitatea lor să fie consacrată veşniciei”. Învierea Celui care era substitutul lor indica faptul că trupurile lor moarte nu erau lucruri degradate ci că, la vremea potrivită, vor fi însufleţite ca al Lui şi vor fi primite în prezenţa divină.

Orice opinie ar putea fi formulată cu privire la semnificaţia tipică a ritualului iudaic, am văzut că acele cuvinte, văzute simplu în sens figurat, exprimă izbitor sentimentul că învierea lui Cristos este simbolul şi garanţia, după cum a fost şi începutul, învierii poporului Său. Dacă El nu ar fi înviat, nici ei nu ar fi putut învia vreodată. Învierea Lui este asigurarea că şi ei vor învia. Acest fapt este sugerat într-o anumită măsură de exprimarea figurată, după cum am văzut. Apostolul continuă să ilustreze acest subiect şi în versetele următoare: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos”.

Ideea generală a cestui pasaj este aceeaşi cu cea dezvoltată mai pe larg în secţiunea finală a capitolului 5 din Epistola către Romani. Cristos, ca şi Adam, era un personaj reprezentativ; în egală măsură, cei doi îi reprezentau pe oameni: unul era reprezentatul întregii sale posterităţi materiale, iar celălalt al întregii posterităţi spirituale. „Prin om” – printr-un om, adică prin primul om, Adam – „a venit moartea”. Iată comentariul apostolului cu privire la aceste cuvinte: „Printr-un singur om a intrat păcatul” – vina, răspunderea şi pedeapsa – „în lume, şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Moartea nu a făcut parte din ordinea iniţială a lucrurilor, în ce îl privea pe om. „Dumnezeu l-a făcut pe om nemuritor şi l-a creat ca şi chip al propriei Sale veşnicii”. Omul a atras asupra lui natura muritoare şi moartea.

„Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om” – un om, omul Isus Cristos – „a venit şi învierea morţilor”. „Învierea morţilor”, după cum am afirmat în repetate rânduri şi am căutat să dovedesc, se referă aici şi în alte părţi ale scrierilor apostolului numai la învierea la viaţă – la acea înviere care înseamnă eliberare din moartea care era parte a blestemului.
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat o dispensaţie a restaurării şi cum se leagă învierea spre condamnare de învierea lui Cristos – căci nu încape îndoială că există o legătură între cele două – sunt întrebări interesante în ele însele, dar nu sunt relevante în acest context. Aducerea morţii asupra omului, ca efect al blestemului, a fost lucrarea unui singur om, Adam; izbăvirea omului din moartea care era efectul blestemului şi manifestarea neplăcerii divine, este lucrarea unui singur om, Cristos Isus. Păcătuind, primul om a adus moartea asupra lui şi asupra posterităţii sale naturale. Cel de-al doilea om, făcându-Se blestem în locul seminţei Sale spirituale şi, sub blestem, supunându-Se pe deplin legii şi primind pedeapsa ei, S-a izbăvit pe Sine Însuşi şi pe oameni de sub blestemul morţii şi a asigurat pentru Sine şi pentru ei o înviere glorioasă.

Forţa expresiei „Căci dacă” prin om sau printr-un om a venit moartea, tot prin om sau printr-un om a venit şi învierea morţilor, pare să fie următoarea: ‚Există o congruenţă divină a pregătirii în ce priveşte modul în care oamenii aveau să fie izbăviţi de moarte. Aceasta este similară felului în care oamenii erau supuşi morţii. Era potrivit ca, după cum unui om, care a abuzat prin păcatul lui de întâlnirea divină plină de har, devenind reprezentantul federal al rasei sale, Dumnezeu i-a îngăduit să introducă moartea universală în rândul posterităţii, la fel Dumnezeu a stabilit ca izbăvirea omului de la moartea care este plata păcatului, să se facă prin ascultarea unui singur om. Acesta este planul lui Dumnezeu şi poartă amprenta acelei armonii care este marca lucrărilor lui Dumnezeu’. Ideea este scoasă mai bine la lumină în paragraful final al capitolului 5 din Romani, la care am făcut deja referire. „După cum prin păcatul unuia moartea a stăpânit peste toţi, cu atât mai mult cei ce primesc abundenţa harului şi darul neprihănirii vor stăpâni în viaţă prin unul singur, Isus Cristos”. „După cum prin păcatul unui singur om” – sau printr-un singur păcat – „judecata a venit peste toţi oamenii spre condamnare, la fel prin neprihănirea unuia singur” – sau printr-o singură neprihănire – „darul fără plată vine asupra tuturor oamenilor spre îndreptăţirea vieţii”.

Afirmaţia pe care am ilustrat-o este menită să fie un argument al declaraţiei că Isus Cristos cel înviat este cel dintâi rod al celor adormiţi – că învierea Lui o asigură pe a lor. Căci prin faptele şi suferinţa Lui, care au dus la înviere, El S-a comportat ca un personaj reprezentativ, după cum Adam s-a comportat ca un astfel de personaj în ce priveşte lucrurile care au dus la moarte. Păcatul lui Adam, dovedit prin faptul că el a devenit muritor, a adus moartea tuturor urmaşilor săi naturali, căci Dumnezeu îl instituise pe el ca reprezentant al lor. Ascultarea lui Cristos, a cărei desăvârşire este dovedită de învierea Sa, duce la învierea tuturor urmaşilor Săi spirituali, căci Dumnezeu L-a instituit ca reprezentant al lor.

Versetul 22 pare a fi adăugat pentru a sublinia cu mai mare forţă faptul că toţi cei ce mor – adică toţi descendenţii naturali ai lui Adam – mor din pricina legăturii lor cu el; moartea lor este aplicarea blestemului lui Dumnezeu împotriva păcatului; toţi cei care ajung la învierea din morţi, la învierea la viaţă – adică întreaga sămânţă spirituală a lui Cristos – devin părtaşi la acest privilegiu exclusiv datorită faptului că Dumnezeu a fost mulţumit de ascultarea lui Cristos în locul lor şi de ei „în El” – dată fiind legătura lor cu El. „După cum toţi mor în Adam, toţi vor învia în Cristos”. Reiese că ‚Toţi cei ce mor, mor din cauza legăturii lor cu Adam; toţi cei care ajung la învierea din morţi, ajung acolo datorită legăturii lor cu Cristos’.

Moartea este pedeapsa primului păcat al primului om. Toate morţile care au urmat şi care vor urma trebuie văzute în această lumină. În sprijinul acestei afirmaţii, apostolul arată în capitolul 5 din Romani că toţi oamenii mor ca urmare a faptului că se fac vinovaţi – pasibili de pedeapsă – prin primul păcat al primului om. ‚Sub legea lui Moise’, spune el, ‚toţi au murit. Nu era aceasta executarea sancţiunii acelei legi? Nu, căci sancţiunea ei nu era moartea, ci moartea violentă înainte de vreme; este limpede faptul că nu legea este cauza morţii, căci unde nu este lege nu este nici călcare de lege, iar oamenii au murit şi înainte de lege şi sub lege – de la Adam până la Moise şi de la Moise la Cristos. Atunci nu este moartea executarea sancţiunii legii naturale? Nu, nu este nici aceasta. Căci moartea intervine şi în cazul copiilor şi al celor retardaţi, care nu sunt capabili de încălcarea legii naturale. Moartea lor era executarea sentinţei divine – expresia nemulţumirii divine – împotriva primului păcat al primului om. Ce s-a întâmplat acestuia s-a întâmplat tuturor.’ Oamenii mor pentru că sunt descendenţii omului care a încălcat legământul a cărui pedeapsă a fost moartea. Toţi cei ce mor – şi toţi mor, căci ‚oamenilor le este dat să moară’ – toţi cei ce mor, mor în Adam – fiind legaţi de acesta printr-o constituţie divină. După suferinţele lui Cristos şi durerile pedepsei veşnice, aceasta este manifestarea cea mai cumplită a răului conţinut de păcat.

După cum acesta este adevărul referitor la moarte, la fel există, în mod analog, un adevăr privitor la izbăvirea de moartea care este efectul blestemului – învierea la viaţă. Toţi cei ce ajung vii astfel, devin vii prin legătura lor cu Cristos. Într-adevăr, oamenii se bucură de toate binecuvântările mântuitoare numai prin legătura cu Cristos. Ei merită pedeapsa – nu pot merita vreodată altceva. Numai „în El” sunt ei „binecuvântaţi cu binecuvântări cereşti şi spirituale”. „Aleşi în El înainte de întemeierea lumii”, „ei au în El răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor” – „ei sunt acceptaţi în El” şi „în El primesc o moştenire”. Convingerea personală adâncă a apostolului cu privire la importanţa de a fi „în Cristos” pentru a ajunge la învierea glorioasă, este exprimată în mod izbitor în următorul pasaj din Epistola către Filipeni: „Şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos şi să fiu găsit în El nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi”. După părerea lui, nu se poate ajunge aici decât fiind găsit „în Cristos”. După cum moartea urmaşilor naturali ai lui Adam este manifestarea nemulţumirii lui Dumnezeu cu privire la primul păcat al primului om, la fel conferirea gloriei inefabile, de neconceput a învierii la viaţă a întregii seminţe a lui Cristos – „o mulţime pe care nimeni nu o poate număra, din orice neam, din orice popor, de orice limbă a fiilor omului” – este o dovadă minunată a faptului că Tatăl este mulţumit, „de dragul neprihănirii Lui”, pe baza căreia El ridică la o stare de fericire atât de înaltă şi de sigură astfel de mulţimi, al căror merit de drept ar fi fost „distrugerea veşnică dinaintea prezenţei Sale şi dinaintea slavei puterii Lui”. Întregul argument al acestei afirmaţii, după cum am remarcat, porneşte de la marele principiu fundamental al creştinismului, potrivit căruia „în economia harului, Cristos şi poporul Lui sunt una, într-o aşa măsură încât ceea ce se spune despre unul se spune automat şi despre celălalt şi acest lucru are viaţă numai pentru cei care îl înţeleg şi îl cred.”
Cuvintele următoare: „Dar fiecare om la rândul cetei lui; Cristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Cristos. În urmă va veni sfârşitul” par introduse pentru a întâmpina gândul: ‚Cum se va întâmpla aceasta? Vedem că toţi mor în Adam. El a murit şi toţi mor în el. Toţi urmaşii lui mor şi, deşi Cristos a înviat, nu vedem pe nici unul dintre cei ce sunt ai Lui, cu atât mai puţin pe toţi, înviind. Ei mor în Adam, dar nu învie în Cristos. El a înviat a treia zi din morţi, dar peste mormintele celor ce sunt „în El” trec ani şi veacuri, fără să aibă loc vreo înviere’. Totuşi, este aşa cum a spus apostolului şi afirmaţia lui nu este mai puţin adevărată. După cum toţi mor în Adam, toţi cei ce sunt „în Cristos” vor învia, dar „fiecare om la rândul cetei lui”.

Referinţa cu privire la „fiecare om” pare întrucâtva îndoielnică. Unii au restrâns-o numai la cei ce sunt ai lui Cristos. ‚Toţi cei ce sunt ai lui Cristos vor fi aduşi la viaţă la rândul cetei lor’. Însă afirmaţia lui Pavel nu pare să spună aceasta, căci toţi cei morţi în Cristos se vor ridica deodată, nu succesiv, şi nu fiecare la vremea lui. Ei au o ordine comună a învierii. Alţii au considerat că este mai probabil ca afirmaţia să se refere deopotrivă la Cristos şi la cei ce sunt ai Lui – fiecare la vremea lor; Cristos de îndată, în a treia zi după cum am spus înainte înviere, ca cel dintâi rod, iar ei, ca restul recoltei, la venirea Lui. Fără îndoială, aceasta ar fi interpretarea corectă dacă versetul 23 ar fi urmat imediat după versetul 20. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la faptul că „fiecare” sau „ei toţi” se referă la „toţi” cei ce mor în Adam şi la „toţi” cei ce primesc viaţă în Cristos. Acestea sunt cele două grupuri. Există un grup căruia îi revine moartea primului om şi a descendenţilor săi naturali; şi există un grup a cărui viaţă este restaurată – al doilea om – Domnul din ceruri şi toţi urmaşii Lui spirituali. Apostolul nu specifică ce se întâmplă cu privire la primul grup – Adam şi descendenţii lui. Nu acesta era subiectul dezbătut. Totuşi, noi ştim că lucrurile stau astfel: Adam a devenit muritor când a săvârşit primul păcat şi când s-a împlinit vremea desemnată vieţii lui pe pământ, s-a suspus sentinţei: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” şi toţi urmaşii lui, unul după altul, au coborât după el, în mormânt. Altfel stau lucrurile cu al doilea Adam şi cu urmaşii lui. După ce a încheiat lucrarea care a asigurat restaurarea Lui şi a lor la o viaţă glorioasă, după ce a zăcut în mormânt suficient timp pentru a oferi o dovadă satisfăcătoare că murise cu adevărat, a înviat din morţi a treia zi, potrivit Scripturilor. El a înviat ca cel dintâi rod. Situaţia diferă în ce-i priveşte pe urmaşii Lui spirituali, care sunt desemnaţi aici în mod semnificativ: „cei ce sunt ai lui Cristos”. Aceştia sunt cei despre care, în versetul anterior, s-a spus că sunt „în El”. Ei sunt ai Lui – s-au dat Lui prin legământul veşnic, sunt răscumpăraţi prin sângele Lui, aduşi la El de Tatăl, prin chemarea adresată lor, se află sub influenţa Duhului Său şi se predau Lui în mod voluntar, pentru a fi numai ai Lui, în întregime şi pentru veşnicie. „Cei ce sunt ai lui Cristos” mor ca El, dar nu învie ca El, a treia zi, aşa cum au presupus unii mistici. Ei nu învie unul câte unul, aşa cum mor în Adam. Cristos, cel dintâi rod, a fost adus la viaţă şi la fel se va întâmpla şi cu toţi care sunt în El, la venirea Lui, nu înainte de aceasta. Este vorba despre cea de-a doua venire a lui Cristos, „fără păcat”, adică o venire care nu reprezintă o jertfă pentru păcat – „pentru” desăvârşirea „mântuirii” poporului Său. Atunci, toţi cei ce sunt în El şi „se află în morminte Îi vor auzi glasul şi cei ce vor auzi vor trăi şi vor avea parte de învierea la viaţă”.

Aici intervine o întrebare firească: ‚De ce este aceasta ordinea pentru cel de-al doilea Adam şi pentru sămânţa Lui? De ce nu este distrusă moartea? De ce mor cei răscumpăraţi sau, dacă trebuie să moară, de ce rămân trupurile lor timp de secole în mormânt? De ce ajunge prada în mâna celui puternic? De ce captivii răscumpăraţi nu sunt eliberaţi de îndată?’ Nu se ştie cât de departe este înţelept să mergem cu astfel de întrebări sau cu răspunsul lor. Ar putea ajunge să spunem: „Nu este treaba noastră să ştim vremurile şi soroacele”. Este evident că vremea Lui nu a venit încă, iar vremea noastră este totdeauna gata. Pentru El, „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”. Poate ajunge să spunem că aceste întrebări se alătură altora, pe care oamenii le-au pus mai mult din curiozitate decât din înţelepciune. ‚De ce nu l-a creat Dumnezeu pe om cu o siguranţă absolută a rămânerii lui în starea de sfinţenie? De ce a depins destinul rasei umane în aşa măsură de comportamentul primilor oameni? De ce îngerii care au păcătuit au fost destinaţi nimicirii fără speranţă, în vreme ce oamenilor li s-a dat un Mântuitor? Dacă meritele şi puterea acelui Mântuitor sunt în mod egal infinite, de ce nu sunt toţi oamenii mântuiţi? De ce Mântuitorul a venit în lume numai după patru mii de ani de când oamenii aveau nevoie de intervenţia Lui? De ce a fost revelaţia încredinţată unei naţiuni, înainte de venirea Lui? De ce nu s-a extins ea la toate naţiunile după venirea Lui?’ Nu cred că îngerii se preocupă cu astfel de întrebări, dar „cei nechibzuiţi se năpustesc acolo unde îngerii se tem să păşească”. Nu greşesc însă dacă remarc faptul că, întârzierea învierii tuturor celor ce sunt ai lui Cristos până la finalul actualei ordini a lucrurilor nu se datorează vreunei deficienţe a meritului, puterii sau harului marelui Izbăvitor. Cred că nici noi nu depăşim măsura când menţionăm unele avantaje care par a fi legate de aranjarea – de „ordinea” – pe care înţelepciunea infinită a preferat-o, deşi în această privinţă, ca în toate de altfel, „gândurile Lui nu sunt gândurile noastre şi căile Lui nu sunt căile noastre”. Deşi nu este cu putinţă pentru noi să vedem în ce măsură o altă ordine ar fi afectat starea actuală a lucrurilor, nu putem evita faptul că asemenea efecte ar fi fost numeroase şi importante şi ar fi schimbat cu totul natura prezentă a lucrurilor, făcând-o nepotrivită pentru multe din scopurile cărora era menită să le servească şi pe care le serveşte acum. Denunţarea morţii – pedeapsa primului păcat al primului om, este extrem de precisă, iar executarea ei reprezintă, în cazul fiecărui individ, chiar şi a celor care sunt ai lui Cristos, o infirmare remarcabilă a primei minciuni şi o răzbunare izbitoare a adevărului, a lui Dumnezeu.

De asemenea, după cum am remarcat deja, moartea constituie o lecţie impresionantă cu privire la răul conţinut de păcat – generaţie după generaţie a coborât în mormânt, marcând neplăcerea lui Dumnezeu cauzată de o singură încălcare a legii Lui şi care, după părerea multora, nici nu era o încălcare prea flagrantă. Marele Judecător al tuturor apare plin de o maiestate înfricoşătoare când vedem moartea, mesagerul Lui, venind călare ca să cucerească. Cât de important este să beneficiem de favoarea Lui – să nu Îi stârnim neplăcerea! În diferite moduri, moartea – fie cea proprie, fie a altora – verifică mijloacele exersării şi întăririi principiilor sfinte ale celor care sunt ai lui Cristos – credinţa, speranţa, umilinţa, supunerea, răbdarea lor. Astfel, Mântuitorul smulge armele din mâinile diavolului şi le transformă în instrumente ale sfinţeniei şi fericirii, în locul unora ale păcatului şi ale mizeriei.

Apoi, se remarcă evident faptul că învierea simultană a tuturor celor morţi în Cristos – abolirea morţii o dată pentru totdeauna – va pune într-o lumină glorioasă puterea şi harul Învingătorului şi mărimea şi desăvârşirea victoriei. Dacă la învierea lui Cristos, toţi sfinţii morţi – un grup neprihănit, dar totuşi o turmă mică – ar fi fost eliberaţi de legăturile morţii şi ar fi fost luaţi cu El în cer şi dacă de atunci încoace, fiecare sfânt nu ar mai fi fost supus morţii, ci ar fi fost înveşmântat în loc să fie dezbrăcat, scena ar fi fost incomparabil mai puţin izbitoare decât cea care va avea loc în ultima zi a istoriei omenirii, când meritele Răscumpărătorului şi puterea Lui întemeiată pe aceste merite va scoate din morminte întreaga rasă umană, înaintea tribunalului Lui, şi Îi va da puterea de a le conferi tuturor o existenţă veşnică – celor răscumpăraţi de El o existenţă veşnică de o desăvârşită fericire sfântă. Ce zi a triumfului va fi pentru Răscumpărător şi pentru cei răscumpăraţi! Cât de glorios va fi Împăratul lui Israel, Căpetenia mântuirii noastre, în acea zi, în fruntea răscumpăraţilor Săi, a legiunilor aduse la viaţă! Da, dar oricât de strălucitori ar fi în lumina sfântă, slava lor va fi ca nimic faţă de slava mai mare – o slavă faţă de care splendoarea a o mie de sori este ca întunericul. Totuşi, El nu va fi slăvit numai în El Însuşi, ci va fi glorificat şi în sfinţii Lui înviaţi, cu trupuri „asemenea trupului Său slăvit”, în vreme ce El va fi „admirat” de milioane îngeri „în cei care au crezut”. Cât de tare, de splendid, de dulce şi prelung va fi strigătul de bucurie în faţă tiranului căzut – cel din urmă duşman – imnul de recunoştinţă faţă de Biruitorul care l-a nimicit, Prinţul vieţii, Împăratul nemuritor. Acest strigăt se va ridica din mijlocul mulţimii captivilor răscumpăraţi: „Unde îţi este boldul, moarte? Unde este biruinţa ta, mormântule? Mulţumiri fie aduse Celui care ne dă victoria”. „Mântuirea este a Domnului nostru, care stă pe tron şi a Mielului, în veci de veci”. Aleluia! Şi ei vor striga din nou şi din nou: Aleluia!

„Atunci va veni sfârşitul”. Secerişul s-a încheiat, pământul este cules, tot ce este bun este gata să meargă în cer, iar pământul şi tot ce este pe el trebuie să ardă. Aceste cuvinte: „Atunci va veni sfârşitul” – au fost asociate frecvent şi considerate a fi echivalente cu „atunci va veni sfârşitul lumii”; luate în sine, cuvintele pot însemna acest lucru, însă credem că este mai natural să le legăm de cele care le precedă: „Cristos, cel dintâi rod, apoi cei ce sunt ai Lui la venirea Sa, apoi va fi sfârşitul”. ‚Fie ‚atunci’ reprezintă o concluzie, fie este vorba de încheierea marelui seceriş’. O nouă frază începe cu cuvintele: „Când El va da Împărăţia” şi se încheie cu „vrăjmaşul cel din urmă, moartea, va fi nimicit”.

Închei ilustrarea acestei părţi a subiectului cu o reflecţie, care cred că s-a ivit deja în mintea fiecărui cititor atent. Fie ca ea să rămână pentru totdeauna, ca şi cum ar fi fost scrisă cu o peniţă de fier, ca turnată cu plumb în piatră. O, importanţa transcendentă a rămânerii „în Cristos”! Aceasta marchează diferenţa dintre vină şi îndreptăţire, depravare şi sfinţenie, pericol şi siguranţă, speranţa glorioasă şi aşteptarea plină de teamă a judecăţii, învierea la viaţă şi învierea spre condamnare, cerul şi iadul, fericirea veşnică şi nefericirea eternă. Câştigă acest lucru şi vei câştiga totul; pierde-l şi totul este pierdut. Fără El nu există fericire adevărată; în El este „mântuirea pentru slava veşnică”.

Autor


John Brown de Edinburgh a fost un lucrător scoţian, fiul cel mai mare al reverendului John Brown de Whitburn, Linlithgowshire şi nepotul lui John Brown de Haddington. S-a născut la 12 iulie 1784 şi a murit la Edingburgh, la 13 octombrie 1848. A studiat la Edinburgh şi în amfiteatrele de teologie de la Burgher Church din Selkirk. Şi-a luat licenţa în 1805 şi a fost ordinat ca lucrător al Burgher Church din Biggar, Lanarkshire, în 1806. După ce a slujit în pastoraţie, a devenit profesor de exegeză la United Associate Synod, din 1834. A susţinut puternic separarea bisericii de stat şi în 1845 a fost judecat (şi achitat) de un sinod, ca urmare a acuzaţiei că ar avea păreri nesănătoase cu privire la ispăşire.

A fost un bun orator şi un scriitor prolific. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: „Expunerea discursurilor şi cuvintelor Domnului nostru Isus Cristos” (3 volume, 1850), „Discursuri expozitive cu privire la Galateni” (1853) şi „Expunere analitică a Epistolei lui Pavel către Romani” (1857).

Acest articol este luat din „Învierea la viaţă”, o expunere a 1 Corinteni 15 (1852).

http://www.voxdeibaptist.org/invierea_Brown.htm

Stop redefinirii Căsătoriei! Definiția Căsătoriei a fost decisă într-o instanță divină…

download-1

Tot mai multe state și tot mai multe persoane publice susțin pe față legalizarea căsătoriilor între persoane de acelasi sex. Cu tot respectul cuvenit celor aflați în poziții de autoritate, doresc să-mi exprim dezacordul fată de opiniile și deciziile lor. Nu Curțile Constituționale, Curțile de Justiție, Parlamentele sau Guvernele sunt cele care au definit căsătoria și din această cauză nici nu au dreptul s-o redefinească.

Instituția căsătoriei a fost creată cu mult timp înainte să existe Guverne, Parlamente sau Curți de Justiție, de același Dumnezeu Atotputernic care a creat bărbatul și femeia. Această decizie a fost luată de o instanță divină și nu poate fi revizuită sau modificată de nicio instanță umană. Dumnezeu este foarte clar când definește căsătoria:

“De aceea bărbatul își va lăsa tatăl și mama și se va uni cu soția lui, iar ei vor deveni un singur trup” (Geneza 2:24).

Mă rog ca Dumnezeu să aibă milă de generația noastră, in ciuda acțiunilor noastre din ce în ce mai dezonorante la adresa Lui.

Samy Tuțac

Stop redefinirii Căsătoriei! Definiția Căsătoriei a fost decisă într-o instanță divină…