O diagnoză biblică a profeţiei false “…căci în lume au ieşit mulţi prooroci falşi” (1Ioan 4:1)

download-1

O diagnoză biblică a profeţiei false  “…căci în lume au ieşit mulţi prooroci falşi” (1Ioan 4:1)

Scripturile recunosc existenţa atât a profeţiei adevărate cât şi a celei false având în vedere că-n Israel se găseau profeţi falşi cât şi adevăraţi. Profeţi autentici ca Ieremia şi Ezechiel au denunţat profeţii mercenari care fiind motivaţi de interese personale, de dorinţa de recunoaştere şi de popularitate, preziceau pace şi linişte unei naţiuni stricate şi răzvrătite. La rândul său, Isus a avertizat că vor apărea profeţi falşi care vor amăgi pe mulţi (Mat.24:11). Apostolii Pavel şi Ioan au avertizat de asemenea (Fapte 20:29-31; 1Ioan 4:1). Nici proorociţele false nu erau necunoscute Israelului sau bisericii (Ezechiel 13:17, Neemia 6:14, Apoc.2:20).

          În plus, atât profeţii falşi cât şi cei adevăraţi pretindeau că sunt inspiraţi şi că vorbeau din partea lui Dumnezeu! Această problemă este foarte evidentă în relatarea din 1Împăraţi 22 a conflictului dintre profetul Mica şi cei patru sute de profeţi ai lui Ahab. Mica i-a acuzat pe aceştia că sunt “profeţi mincinoşi” motiv pentru care Zedechia, unul dintre profeţii împăratului l-a certat pe acesta şi apropiindu-se “a lovit pe Mica peste obraz, şi a zis: ,,Pe unde a ieşit Duhul Domnului din mine ca să-ţi vorbească?” (v.24)

Acesta este un exemplu în care profetul mincinos emite pretenţia inconfundabilă de a vorbi prin inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. Faptul că acesta nu a fost un incident izolat în care un profet fals să pretindă că aduce Cuvântul lui Dumnezeu se poate vedea din alte pasaje ale Scripturii cum ar fi Ieremia 28 unde profetul Hanania foloseşte formula profetică “Aşa vorbeşte Domnul” (v.2, 22) cu intenţia de a-şi autentifica mesajul său care vine în contradicţie cu cel al lui Ieremia. În aceeaşi manieră, Ieremia îşi autentifică mesajul său cu această formulă, “Aşa vorbeşte Domnul”. Cum putea atunci poporul să discearnă cine era un veritabil profet al lui Israel? Cum puteau să-l deosebească de profetul fals? Contrar spuselor unora, deosebirea nu consta în premiza că cei numiţi profeţi ecstatici (transcedentali) fiindcă, susţineau ei, “aveau Duhul” erau opuşi profeţilor canonici (biblici) care “aveau Cuvântul”. Această concepţie este infirmată de faptul că ambele grupuri susţineau să aibă Duhul şi să dea glas Cuvântului lui Iehova. Nici nu se poate ca profeţia adevărată să fie un rod al celei false prin care unii ca Isaia şi Ieremia având o pătrundere spirituală mai profundă să se ridice mai presus de contemporanii lor şi să fie recunoscuţi ca mari profeţi ai Israelului. Testul prin care Israelul putea distinge între profeţii falşi şi cei adevăraţi este oferit de către Dumnezeu Însuşi în Cuvântul Său. Să privim aşadar la,

Caracteristicile (trăsăturile, testele) biblice ale profetului adevărat

Testul nr. 1 – Vorbeşte doar în Numele lui Dumnezeu

Acest prim test prin care Israelul putea deosebi între profetul veritabil şi impostor este înfăţişat în Deuteronomul 13:1-5 şi 18:20.

1 Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune,

2 şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: ,,Haidem după alţi dumnezei“, -dumnezei pe cari tu nu-i cunoşti, -,,şi să le slujim“!

3 să n-asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.

4 Voi să mergeţi după Domnul, Dumnezeul vostru, şi de El să vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; de glasul Lui să ascultaţi; Lui să-I slujiţi, şi de El să vă alipiţi.

5 Proorocul sau visătorul acela de vise să fie pedepsit cu moartea, căci a vorbit de răzvrătire împotriva Domnului, Dumnezeului vostru, care v-a scos din ţara Egiptului şi v-a izbăvit din casa robiei, şi a voit să te abată de la calea în care ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să umbli. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău.

20 Dar proorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună, sau care va vorbi în numele altor dumnezei, proorocul acela să fie pedepsit cu moartea.“

Întâi de toate, ce se poate deduce din aceste pasaje este că dacă un profet vorbea în numele oricărui alt Dumnezeu decât Iehova chiar dacă îşi întărea spusele cu prezicerea unui semn care ar trebui să se materializeze, sau prin săvârşirea unui miracol, acesta nu trebuia crezut, ci pedepsit (omorât cu pietre) ca profet fals sau mincinos. Faptul în sine că el căuta să inducă Israelul să-l părăsească pe Domnul Dumnezeu era un test suficient să-l dovedească un impostor. La urma urmei, cum s-ar fi putut ca profetul ce încerca să-i depărteze de Domnul să fie trimis tot de Domnul?

           Merită observat că Deut.13 nu sugerează că semnul sau minunea pe care profetul fals putea să-l indice, nu era autentic. Dimpotrivă, Scripturile demonstrează că Satana poate săvârşi semne şi miracole (ex. 2Tes.2:9, Apoc.13:13-15). De asemenea, conform lui Ezechiel 14:9-11, ca o pedeapsă, Dumnezeu însuşi poate chiar îngădui unui profet fals să se amăgească singur şi la rândul lui să amăgească poporul necredincios şi păcătos.

Ca prin urmare, acest prim test nu este suficient de unul singur să dovedească categoric caracterul veritabil al unui profet, deoarece şi profeţii falşi vorbeau adesea în numele lui Dumnezeu:

Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri, care sunt în mijlocul vostru, nici de ghicitorii voştri; n-ascultaţi nici de visătorii voştri, ale căror visuri voi le pricinuiţi! Căci ei vă proorocesc minciuni în Numele Meu. Eu nu i-am trimis, zice Domnul.“ (Ieremia 29:8-9)

Grăitor pentru faptul că nu era o treabă uşoară să se facă deosebirea între un profet adevărat şi unul fals pe baza acestui singur test este relatarea biblică a profetului din Iudea trimis să proorocească la Betel împotriva lui Ieroboam I-lea. Deşi acesta era un profet al lui Dumnezeu, şi a fost avertizat de către El să nu zăbovească şi nici să nu mănânce în Betel, a putut fi el însuşi amăgit de cuvintele false ale bătrânului profet al respectivei cetăţi care a pretins că-i vorbeşte în numele Domnului şi astfel l-a convins să rămână şi să mănânce cu el (1Împăraţi 13).

Acesta este exemplul tipic al unui profet autentic care este amăgit de cuvintele altuia care a pretins că vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Şi aşa cum se comentează mai târziu, acesta putea să evite inducerea sa în eroare dacă supunea mesajul profetului bătrân unui alt test care ar fi demonstrat falsitatea cuvintelor sale. Acesta este,

Testul nr. 2 – Vorbeşte doar prin revelaţie sau inspiraţie

Un alt test prin care să se diferenţieze între profeţii adevăraţi şi cei falşi priveşte revelaţia (descoperirea) şi inspiraţia. Dacă un profet afirma că vorbeşte din partea lui Iehova Dumnezeu şi practica ghicitul, vrăjitoria, chemarea duhurilor morţilor, descântatul şi alte metode oculte, el trebuia respins ca fiind un profet fals. Deuteronomul 18:9-14 descrie metodele folosite de popoarele păgâne în încercarea de a descoperi secretele lumii spirituale, sau de a dobândi cunoştinţa unor evenimente viitoare.

După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să nu te înveţi să faci după urâciunile neamurilor acelora. Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu-ţi îngăduie lucrul acesta.

Aceste metode au fost condamnate fără rezerve de Dumnezeu şi calificate drept tentative de obţinere a unor date ascunse de la surse demonice. De aceea, instituţia profetică trebuia să devină aceea prin care Israelul urma să aibă parte de revelaţie adevărată. Când Dumnezeu alegea să le vorbească, Cuvântul Său ajungea neinvitat la ei prin intermediul profeţilor eliminând necesitatea ghicitului sau al descântatului, pe lângă faptul că aceştia trebuiau să vorbească doar atunci când El le vorbea. Aceasta devine una dintre cele mai importante deosebiri dintre religia lui Israel şi religiile păgâne. Neamurile căutau să descopere adevărul prin intermediul ghicitoriei şi vrăjitoriei, pe când Israelul îl primea prin revelaţie (descoperire). Practicile oculte şi păgâne de descoperire a oracolelor prin ghicitorie nu trebuiau adoptate şi de către profeţii adevăraţi. Dacă se făcea, profetul respectiv era un înşelător care proorocea minciuni în numele Domnului.

Ezechiel 12:24   Căci nu vor mai fi vedenii mincinoase, nici proorociri înşelătoare, în mijlocul casei lui Israel!

Ezechiel 22:28   Proorocii lui au pentru ei tencuieli de ipsos, vedenii înşelătoare, proorocii mincinoase. Ei zic: ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu!“ Şi Domnul nu le-a vorbit!

Ieremia 14:14   Dar Domnul mi-a răspuns: ,Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu; Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă, şi nu le-am vorbit; ci ei vă proorocesc nişte vedenii mincinoase, proorociri deşerte, înşelătorii şi închipuiri scoase din inima lor.

Mica 3:7, 11   Văzătorii vor fi daţi de ruşine, ghicitorii vor roşi, toţi îşi vor acoperi barba; căci Dumnezeu nu va răspunde. V.11 Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată, şi proorocii lui proorocesc pe bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: ,,Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire!“

El nu era inspirat (insuflat de Duhul lui Dumnezeu), ci vorbea din inima lui, după cum ne arată pasajele de mai jos:

Ier.23:16, 26 ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,N-ascultaţi cuvintele proorocilor care vă proorocesc! Ei vă leagănă în închipuiri zadarnice; spun vedenii ieşite din inima lor, nu ce vine din gura Domnului. V.26 Până când vor prooroci aceştia să proorocescă minciuni, să proorocească înşelătoriile inimii lor?

Ezechiel 13:2   ,,Fiul omului, prooroceşte împotriva proorocilor lui Israel, care proorocesc, şi spune celor ce proorocesc după gustul inimii lor: ,Ascultaţi cuvântul Domnului!

Adevăratul profet primea revelaţia prin intermediul viselor şi al vedeniilor, ne spune Numeri 12:6, şi-i descoperă atunci când doreşte să facă ceva, vezi Amos 3:7

Şi a zis: ,,Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis.

Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.

Cu toate acestea există cazuri în care un profet fals nu apelează la metodele oculte ale ghicitului, ci profeţeşte în numele Domnului şi pretinde să aducă un mesaj de la Domnul pe care spune că l-a primit în vis, sau într-o vedenie. Putem spune că aşa stau lucrurile în cazul profeţilor falşi descrişi în Ieremia 23:16 unde aceştia “spun vedenii ieşite din inima lor”, amăgindu-i cu “închipuiri zadarnice”, sau poate fi cazul unei amăgiri de sine a profetului prin care Dumnezeu a dorit să pună la încercare sau să pedepsească Israelul, după cum se arată mai jos:

Deut.13:1-5 Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: ,,Haidem după alţi dumnezei“, -dumnezei pe care tu nu-i cunoşti, -,,şi să le slujim“! să n-asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Voi să mergeţi după Domnul, Dumnezeul vostru, şi de El să vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; de glasul Lui să ascultaţi; Lui să-I slujiţi, şi de El să vă alipiţi. Proorocul sau visătorul acela de vise să fie pedepsit cu moartea, căci a vorbit de răzvrătire împotriva Domnului, Dumnezeului vostru, care v-a scos din ţara Egiptului şi v-a izbăvit din casa robiei, şi a voit să te abată de la calea în care ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să umbli. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău.

 1Împăraţi 22:13-28 Solul care se dusese să cheme pe Mica i-a vorbit aşa: ,,Iată, că proorocii, într-un glas, proorocesc bine împăratului; să fie dar şi cuvântul tău ca al fiecăruia din ei! Vesteşte-i bine!“   Mica a răspuns: ,,Viu este Domnul, că voi vesti ce-mi va spune Domnul.“ Când a ajuns la împărat, împăratul i-a zis: ,,Mica, să mergem să luptăm împotriva Ramotului din Galaad, sau să ne lăsăm?“ El a răspuns: ,,Suie-te, căci vei izbândi, şi Domnul îl va da în mâinile împăratului.“   Şi împăratul i-a zis: ,,De câteori trebuie să te pun să juri că nu-mi vei spune decât adevărul în Numele Domnului?“   Mica a răspuns: ,,Văd tot Israelul risipit pe munţi, ca nişte oi care n-au păstor. Şi Domnul zice: ,Oamenii aceştia n-au stăpân; să se întoarcă fiecare acasă în pace.“ Împăratul lui Israel a zis lui Iosafat: ,,Nu ţi-am spus că el nu prooroceşte nimic bun despre mine, ci prooroceşte numai rău?“ Şi Mica a zis: ,,Ascultă dar cuvântul Domnului! Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Lui de domnie, şi toată oştirea cerurilor stând lângă El, la dreapta şi la stânga Lui. Şi Domnul a zis: ,Cine va amăgi pe Ahab, ca să se suie la Ramot din Galaad şi să piară acolo?‘ Şi au răspuns unul într-un fel, altul într-altul. Şi un duh a venit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului, şi a zis: ,Eu îl voi amăgi.‘ Domnul i-a zis: ,Cum?‘ ,Voi ieşi‘, a răspuns el, ,şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor proorocilor lui.‘ Domnul a zis: Îl vei amăgi, şi-ţi vei ajunge ţinta; ieşi, şi fă aşa!“ Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor proorocilor tăi care sunt de faţă. Dar Domnul a hotărât lucruri rele împotriva ta.“ Atunci Zedechia, fiul lui Chenaana, apropiindu-se, a lovit pe Mica peste obraz, şi a zis: ,,Pe unde a ieşit Duhul Domnului din mine ca să-ţi vorbească?“ Mica a răspuns: ,,Vei vedea în ziua când vei umbla din odaie în odaie ca să te ascunzi.“ Împăratul lui Israel a zis: ,,Ia pe Mica, du-l la Amon, mai marele cetăţii, şi la Ioas, fiul împăratului, şi să le spui: ,Aşa vorbeşte împăratul: ,Puneţi pe omul acesta la închisoare, şi hrăniţi-l cu pâinea şi cu apa întristării, până când mă voi întoarce în pace.“ Şi Mica a zis: ,,Dacă te vei întoarce în pace, Domnul n-a vorbit prin mine.“ Apoi a mai zis: ,,Auziţi, popoare, toate.“

Ezechiel 14:9-11 Dacă proorocul se va lăsa amăgit să rostească un cuvânt, Eu, Domnul, am amăgit pe proorocul acela; Îmi voi întinde mâna împotriva lui, şi-l voi nimici din mijlocul poporului Meu Israel. Îşi vor purta astfel păcatul lor, şi pedeapsa proorocului va fi la fel cu pedeapsa celuice întreabă, ca să nu se mai rătăcească de la Mine casa lui Israel, şi să nu se mai spurce cu toate fărădelegile ei. Atunci vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, zice Domnul, Dumnezeu!“

Cum puteau oare ei deosebi profetul adevărat de cel fals şi cum puteau să-şi dea seama că vorbeşte în urma unei descoperiri (revelaţii) divine? Din nou este limpede că un singur test nu poate verifica/dovedi afirmaţiile profetului de aceea ne mai sunt oferite alte teste biblice care luate împreună (coroborate) pun într-adevăr la încercare veridicitatea afirmaţiilor profetului.

Testul nr. 3 – Poate fi identificat după mărturia propriului său caracter moral

Profeţii falşi au fost dintotdeauna caracterizaţi de o moralitate îndoielnică, noi putând să facem deosebirea între profeţii falşi şi cei adevăraţi după acest test personal sau intrisec. Profetul fals era mercenarul care proorocea pentru o plată (Mica 3:5:11), era beţiv (Isaia 28:7), era profan şi stricat (Ier.23:11, conspira alături de alţii pentru a înşela şi a prăda (Ezechiel 22:25), era uşuratic şi înşelător (Ţefania 3:4), comitea adulterul, trăia în minciună şi le era alături răufăcătorilor (Ier.23:14), în general, era imoral în viaţă şi purtare (Ier.23:15).

Pe lângă toate acestea, profetul fals era un oportunist religios, proorocind doar ceea ce oamenilor stricaţi (imorali) le plăcea să audă (Isaia 30:10-11; Mica 2:11) şi proclama un mesaj optimist de pace şi prosperitate (Ezechiel 13:1-16, Ieremia 14:13, 23:17, Mica 3:5), adesea practica ghicitoria (Eze.22:28, Ier.14:14), proorocind minciuni din inima lui (Eze.13:2, Ier.23:16).   Astfel, într-un sens foarte real însuşi caracterul moral al profetului este cel care atestează, adevereşte autoritatea sa şi originea divină a mesajului său. Cel ce mărturisea o însărcinare divină din partea Sfântului lui Israel trebuia să reflecte un comportament şi un caracter potrivite acestei pretenţii (vezi, Mate 7:15-20).

Testul nr. 4 – Era conştient de o experienţă deosebită (distinctă) a chemării sale

Lucrarea profetică nu era una la care orice ins se putea oferi singur. Nici înclinaţiile religioase şi nici pregătirea spirituală nu-l pot face pe un om să fie un profet. De asemenea, slujba de profet nu era moştenită. Doar Dumnezeu putea să înzestreze şi să-i cheme pe oameni la această lucrare (slujbă) aşa cum ne demonstrează numeroasele exemple ale Scripturilor.   Moise, cel mai mare profet al Vechiului Testament, a cunoscut exact o asemenea chemare atunci când a fost informat de Dumnezeu în respectiva întâmplare că El Însuşi îi pregătea şi-i dăruia pe oameni pentru această lucrare:

Moise a zis Domnului: ,,Ah! Doamne, eu nu sunt un om ori vorbirea uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba mi-este încurcată.“ Domnul i-a zis: ,,Cine a făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul? Du-te, dar; Eu voi fi cu gura ta, şi te voi învăţa ce vei avea de spus.“ (Exodul 4:10-12)

În momentul chemării sale, Ieremia a fost anunţat că a fost rânduit de Dumnezeu să devină profetul Său mai înainte ca să fie zămislit în pântecele mamei lui (Ier.1:4-10). Amos, la rândul lui, a insistat asupra acestui aspect în replica pe care o oferă la reproşurile lui Amaţia:

Amos a răspuns lui Amaţia: ,,Eu nu sunt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sunt păstor, şi strângător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul mi-a zis: ,Du-te şi prooroceşte poporului Meu Israel!‘ (Amos 7:14-15)

Originea divină a experienţei chemării lui Samuel este limpede prezentată în 1Samuel 3. Versetele 19-20 o evidenţiază în mod deosebit: “ Samuel creştea, Domnul era cu el, şi n-a lăsat să cadă la pământ nici unul… din cuvintele sale. Tot Israelul, de la Dan până la Beer-Şeba, a cunoscut că Domnul pusese pe Samuel prooroc al Domnului.”

Chemarea lui Ezechiel a fost precedată de o vedenie cerească care a autentificat însărcinarea sa divină şi mesajul său. Toţi profeţii adevăraţi ai lui Israel erau conştienţi de această distinctă chemare personală de care poporul îşi dădea seama foarte bine, nu doar datorită mărturisirilor foarte clare ale profeţilor asupra acestui fapt (vezi, Ier.1:6-9), ci şi datorită efectului avut asupra mesajelor lor. Profetul lui Dumnezeu nu a căutat niciodată slujba profetică din proprie iniţiativă, ci a fost constrâns să vorbească cu sentimentul unei însărcinări şi împuterniciri divine. De aici rezultă că mesajul lui purta propria pecete a autorităţii divine şi convingea asupra acestui fapt.

Testul nr. 5 – Însărcinarea profetică era adesea dovedită prin semne şi miracole

Acest test al unui adevărat profet sau om ce vorbea din partea lui Dumnezeu reprezintă un alt mijloc prin care profetul se putea adeveri (identifica) singur. Ne este amintit aici de semnele şi miracolele lui Moise din Egipt care au constituit dovada însărcinării sale divine (Ex.4:1-9, 21), de despărţirea apelor Iordanului pentru a-l evidenţia pe Iosua ca succesor al lui Moise (Iosua 3:7-13), de miracolul tunetului şi ploii lui Samuel ce i-au validat cuvintele înaintea Israelului (1Sam.12:16…), de miracolele lui Ilie şi Elisei, sau de semnele lui Isaia (Isa.7:14), ale lui Mica (1Împăraţi 22:28), Ezechiel (cap.4-5), şi Amos (8:1-3) (vezi şi 1Împăraţi 13:1-5).

Cu toate acestea ca şi în cazul altor teste observăm că şi acesta dacă este luat de unul singur este neconcludent şi nu oferă o validare, confirmare, sigură, ştiind că şi profeţii falşi indicau spre semnele şi miracolele săvârşite de ei în încercarea de a-şi demonstra autoritatea divină (vezi, Deut.13:1-5, Ex.7:8-13, 20-22, 8:7; Mat.24:24; Marcu 13:22; 2Tes.2:9).

Testul nr. 6 – Mesajul se armonizează (potriveşte) cu revelaţia precedentă

Definiţia testului:

Conform lui Deuteronomul 13:1-3, cuvântul profetului nu poate contrazice, sau diferi de revelaţia anterioară a adevărului, ci poate doar să o confirme sau să se întemeieze pe aceasta. Profetul din Iudea din 1Împăraţi 13 care a fost avertizat de Dumnezeu să nu zăbovească şi nici să nu mănânce în Betel nu ar fi fost indus în eroare şi amăgit de cuvintele contradictorii ale profetului bătrân dacă ar fi respectat acest principiu de bază.

Ieremia i-a acuzat pe profeţii falşi că vorbeau acele lucruri care subminau şi contraziceau revelaţiile anterioare făcute de Dumnezeu inducându-i astfel în eroare pe oameni (cap.23). O ilustraţie clasică a acestui defect îl avem în istoria Israelului şi se găseşte în Ieremia 26 unde Ieremia prezice distrugerea Ierusalimului la care locuitorii cetăţii se indignează şi conduşi de preoţi şi profeţi încearcă să-l omoare. Cu toate acestea unii dintre bătrânii cetăţii îşi amintesc la un moment dat că şi profetul Mica a prezis acelaşi lucru când a predicat în timpul domniei lui Ezechia, iar împăratul nu l-a omorât. Semnificaţia acestui incident se găseşte în faptul că viaţa lui Ieremia a fost cruţată exact din motivul că mesajul său a fost adeverit ca revelaţie de la Dumnezeu fiindcă s-a potrivit, s-a armonizat cu revelaţia precedentă făcută de Dumnezeu profetului Mica cu ani în urmă! Acesta rămâne principiul călăuzitor:

Isaia 8:20 La lege şi la mărturie!“ Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.

Testul nr. 7 – Împlinirea istorică (istoria) îl confirmă pe un profet adevărat

Definiţia testului: Împlinirea propriu-zisă a unei profeţii este de fapt dovada autenticităţii acesteia. Confirmarea cuvintelor profetului de către istorie face deosebirea între profeţii adevăraţi şi acei profeţi de profesie care-şi conformau mesajul după placul ascultătorilor lor. Acest test al profetului adevărat se găseşte în Deuteronomul 18:21-22:

Poate că vei zice în inima ta: ,,Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?“ Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.

Deci, mesajul profetului urma să fie confirmat şi întărit de împlinirea lui în istorie. Un exemplu istoric remarcabil al valabilităţii acestui test se găseşte în Ieremia cap. 28. După deportarea lui Ioiachin şi a comorilor templului în Babilon, profetul Hanania prezice o revenire rapidă în decursul a doar doi ani:

,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Eu sfărâm jugul împăratului Babilonului! Peste doi ani, voi aduce înapoi în locul acesta toate uneltele Casei Domnului, pe care le-a ridicat Nebucadneţar, împăratul Babilonului, din locul acesta, şi le-a dus în Babilon. Şi voi aduce înapoi în locul acesta, zice Domnul, pe Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi pe toţi prinşii de război ai lui Iuda, care s-au dus în Babilon; căci voi sfărâma jugul împăratului Babilonului.“ (v.2-4)

Hanania a făcut această prezicere în directă opoziţie faţă de profeţia anterioară a lui Ieremia (vezi, 25:11-12) a unei robii de şaptezeci de ani (vezi, 27:16-22). Din cauza profeţiei false a lui Hanania, Dumnezeu îl foloseşte pe Ieremia pentru a pronunţa judecată asupra lui şi pedepsirea sa:

Şi proorocul Ieremia a zis proorocului Hanania: ,,Ascultă, Hanania! Domnul nu te-a trimis, ci tu însufli poporului o încredere mincinoasă. De aceea, aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, te izgonesc de pe pământ, şi vei muri chiar în anul acesta; căci cuvintele tale sunt o răzvrătire împotriva Domnului.“ Şi proorocul Hanania a murit chiar în anul acela, în luna a şaptea. (28:15-17)

Prezicerea lui Ieremia a morţii lui Hanania s-a confirmat la un an, pe când cuvintele lui Hanania s-au dovedit false când evenimentele istoriei le-au infirmat la trecerea celor doi ani fără să aibă loc ce spuse. În schimb profeţia cu bătaie lungă a lui Ieremia este confirmată de exilul de şaptezeci de ani al Israelului în Babilon.

Un alt exemplu istoric al aplicării acestui test se găseşte în 1Împăraţi cap.22 unde Mica dorind să demonstreze originea divină a mesajului său în contrast cu cel al profeţilor falşi de la curtea lui Ahab, îşi supune propriile previziuni, sau preziceri, acestui test rigid. Astfel, în contradicţie cu prezicerile favorabile ale profeţilor lui Ahab, el declară înaintea întregului popor că Ahab va fi ucis în bătălie şi spune, ,,Dacă te vei întoarce în pace, Domnul n-a vorbit prin mine.“ Apoi a mai zis: ,,Auziţi, popoare, toate.“ (1Împ.22:28). Din nou, evenimentul istoric i-a confirmat cuvintele.

În acelaşi fel, valabilitatea acestui test este întărită de Zaharia atunci când le amiteşte iudeilor întorşi din exil că întâmplările istoriei adevereau previziunile profeţilor lui Dumnezeu făcute cu privire la ei:

Totuş cuvintele Mele şi poruncile pe care le dădusem slujitorilor Mei proorocii, ca să le vestească, n-au atins ele pe părinţii voştri? Şi atunci ei s-au întors, şi au zis: ,,Domnul oştirilor ne-a făcut cum hotărâse să ne facă, după căile şi faptele noastre!“ (Zaharia 1:6)

Astfel, prezicerile profeţilor adevăraţi în contrast cu ale celor ce profeţeau pacea, şi-au găsit împlinirea în exilul (robia) lor şi-n restul evenimentelor istorice care au avut loc. Exprimată în mod negativ, neîmplinirea prezicerilor reprezenta dovada profeţiei false. Din nou, nu trebuie să uităm aici că Deuteronomul 13:1-5 ne spune că dacă un profet îndemna la idolatrie, chiar dacă acesta beneficia de împlinirea vreunui semn sau miracol, totuşi lucrul acela nu-i autentifica mesajul sau lucrarea profetică a respectivului.

Amos a bazat autenticitatea şi autoritatea cuvintelor unui profet adevărat pe faptul că “Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3:7). De aceea, profeţii înşişi nu solicitau vreo confirmare istorică ca să asigure că evenimentele profeţite se vor împlini întocmai. Nu le descoperise oare Dumnezeu cuvântul Lui prin vise şi vedenii? (Numeri 12:6; Amos 1:1, unde Cuvântul lui Dumnezeu constă din vedeniile pe care le-a avut profetul; n.tr.). Nici nu s-au simţit obligaţi să încerce să le dovedească autoritatea cuvintelor lor ghicitorilor sau duşmanilor lor, până ce prezicerile făcute nu erau confirmate de evenimentele istorice, având în vedere că mai erau şi alte teste care adevereau cuvintele unui profet fals.

Datorită relaţiei importante care există între profeţie şi împlinirea ei, şi în vederea faptului că unii se întreabă dacă toată profeţia biblică trebuie aşteptată să se împlinească literalmente, chestiunea împlinirii şi neîmplinirii profeţiei va fi discutată mai încolo.

Notă: “Proorocirea” datei celei de-a doua veniri a lui Hristos, sau a unor evenimente asociate acesteia se raportează la acelaşi test de mai sus.

Testul nr. 8 – Calitatea morală a mesajului lor făcea deosebirea între cei adevăraţi şi cei falşi

Orice valoare ar avea celelalte teste ale profeţiei nici unul nu este mai semnificativ ca şi testul calităţii morale, sau al esenţei spirituale a mesajului profetului. Mesajele profeţilor falşi erau motivate de două lucruri: un sentiment naţionalist exagerat şi o dorinţă după un câştig (folos, avantaj) personal.

Pe de-o parte profeţiile lor erau calculate să facă apel la patriotismul popular încurajând Israelul să devină un stat militar, ajungând astfel să se încreadă în propria lor putere decât în Domnul. Profeţii cărora Ezechiel, Mica şi Ieremia s-au opus erau aceia care anunţau pace şi siguranţă şi care insistau asupra inviolabilităţii Ierusalimului în ciuda unor strigătoare la cer păcate naţionale şi a unei apostazii (lepădări de credinţă) a poporului.   De aceea, un Ezechiel declara cuvântul lui Dumnezeu de condamnare al profeţilor falşi care “văruiau/tencuiau cu ipsos” zidurile nesigure şi şubrede ridicate de popor (Eze.13:10-16), în sensul că acopereau superficial vieţile păcătoase ale oamenilor cu cuvinte liniştitoare de pace.

Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu, zicând: ,Pace!‘ când nu este pace. Poporul Meu zideşte un zid, şi ei îl tencuiesc cu ipsos… Îmi voi potoli astfel mânia împotriva zidului şi împotriva celor ce l-au tencuit cu ipsos; şi vă voi spune: Nu mai este nici un zid! Şi s-a isprăvit cu cei ce l-au tencuit cu ipsos! S-a isprăvit cu proorocii lui Israel, care proorocesc asupra Ierusalimului, şi au vedenii de pace asupra lui, când nu este pace, zice Domnul Dumnezeu.‘ (Ezechiel 13:10, 15-16)

În aceeaşi manieră, Mica a exprimat mesajul unui profet adevărat când după ce Dumnezeu îi dă cuvinte de mustrare “despre proorocii care rătăcesc pe poporul meu, care, dacă au de muşcat ceva cu dinţii, vestesc pacea…” (3:5),   el asigură: “Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, şi lui Israel păcatul lui.“ (3:8).

De cealaltă parte, dorinţa lor de a fi populari, a-şi face un nume, îi făcea să încuviinţeze păcatele poporului şi să aprobe răutatea lui:

14 Dar în proorocii Ierusalimului am văzut lucruri grozave. Sunt preacurvari, trăiesc în minciună; întăresc mâinile celor răi, aşa că nici unul nu se mai întoarce de la răutatea lui; toţi sunt înaintea Mea ca Sodoma, şi locuitorii Ierusalimului ca Gomora.“ 16 ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,N-ascultaţi cuvintele proorocilor care vă proorocesc! Ei vă leagănă în închipuiri zadarnice; spun vedenii ieşite din inima lor, nu ce vine din gura Domnului.

17 Ei spun celor ce Mă nesocotesc: ,Domnul a zis: ,Veţi avea pace;‘ şi zic tuturor celor ce trăiesc după aplecările inimii lor: ,Nu vi se va întâmpla niciun rău.‘

32 ,,Iată, zice Domnul, am necaz pe cei ce proorocesc visuri neadevărate, care le istorisesc şi rătăcesc pe poporul Meu, cu minciunile şi cu îndrăzneala lor; nu i-am trimis Eu, nu Eu le-am dat poruncă, şi nu sunt de niciun folos poporului acestuia, zice Domnul.“ (Ieremia 23)

Pe lângă faptul că profeţii falşi prooroceau visuri şi vedenii neadevărate, Dumnezeu i-a mai acuzat şi de lipsă de originalitate în multe aspecte ale mesajul lor datorită faptului că recurgeau la plagiat. Când profeţiile profeţilor adevăraţi păreau folositoare scopurilor lor, aceştia “le furau” cuvintele şi le dădeau drept ale lor pentru a-şi autentifica propria lucrare. “De aceea, iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care îşi ascund unul altuia cuvintele Mele.” (Ier.23:30).

Mai mult, dacă erau nişte profeţi adevăraţi i-ar fi chemat pe oameni la pocăinţă şi i-ar fi întors de la răutatea lor. “Dacă ar fi fost faţă la sfatul Meu, ar fi trebuit să spună cuvintele Mele poporului Meu, şi să-i întoarcă de la calea lor rea, de la răutatea faptelor lor!” (Ier.23:22). În timp ce profetul fals calcula din situaţia respectivă ce urma cel mai sigur să se întâmple şi era cel mai potrivit convingerilor religioase ale poporului păcătos, profetul adevărat proclama acele lucruri care erau complet contrare aparenţelor exterioare şi convingerilor religioase populare. Inspirat de Domnul Dumnezeu, profetul adevărat arăta un dispreţ sfânt faţă de necesitatea ca mesajul său să placă şi o neglijare completă a consecinţelor care le putea avea pentru propria-i viaţă.

În această privinţă Ieremia a propus un test (28:5-9) care să diferenţieze între profeţii adevăraţi şi cei falşi. Profetul Hanania care a vestit Iudeii un mesaj optimist, a trecut sub tăcere răutatea poporului şi iminenţa pedepsirii lui şi situându-se alături de cei ce preziceau pacea şi stabilitatea. În Ieremia 28:1-4 Hanania a prezis încheierea oprimării Iudeii de către Babilon după numai doi ani, în timp ce Ieremia prin mesajul său anunţa o perioadă de şaptezeci de ani de robie (25:11-12). Acela a fost momentul în care Ieremia a propus un test bazat pe conţinutul etic sau moral al mesajului profetic:

Proorocul Ieremia a răspuns proorocului Hanania, în faţa preoţilor şi a întregului popor, care stăteau în Casa Domnului. Ieremia, proorocul, a zis: ,,Amin! Aşa să facă Domnul! Să împlinească Domnul cuvintele, pe care le-ai proorocit tu, şi să aducă înapoi din Babilon în locul acesta uneltele Casei Domnului şi pe toţi prinşii de război! Numai ascultă cuvântul pe care-l rostesc eu în auzul tău şi în auzul întregului popor: Proorocii, care au fost înaintea mea şi înaintea ta, din vremile străvechi, au proorocit război, foamete şi ciumă împotriva unor ţări puternice şi unor împărăţii mari. Dar, dacă un prooroc prooroceşte pacea, numai după împlinirea celor ce prooroceşte, se va cunoaşte că este cu adevărat trimes de Domnul.“ (28:5-9)

Calitatea morală şi conţinutul spiritual al mesajului profetului reprezintă baza acestui test. Profetul care prezice judecată unui popor păcătos nu face decât să calce pe urmele profeţilor dinaintea sa, prin urmare, mesajul său nu avea nevoie de o autentificare suplimentară, pe când profetul care promitea pace şi linişte unui popor degenerat şi ticălos, era dovedit fals chiar de neîmplinirea promisiunii sale!

Testul nr. 9 – Discernământul celor ce auzeau profeţia determina dacă este adevărată, sau nu

Acest test a fost enunţat de Moise în Deuteronomul 18:15-19 şi a fost confirmat de Hristos în Ioan 7:17. Principiul afirmat în aceste pasaje deşi se aplică îndeosebi lucrării profetice a lui Hristos este cu toate acestea un test valabil al tuturor profeţiilor adevărate. Şi anume, în inima credinciosului există o mărturie lăuntrică adusă de către acelaşi Duh care a inspirat Cuvântul profetic şi care-l face în stare să-l deosebească ca fiind adevărul şi însăşi Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturia din inima credinciosului corespunde adevărului conţinut în Cuvânt.

Apoi, ca şi ultimă analiză coroborarea acestei mărturii cu cuvintele profetului îi revine celui ce le aude şi astfel este complet subiectivă. Capacitatea morală a poporului din orice veac de a judeca între profeţii falşi şi cei adevăraţi oferă indiciul stării lui spirituale. Însă respingerea constantă de către Israel a profeţilor adevăraţi a fost indiciul degradării lui morale şi spirituale: Nicăieri nu este mai evident faptul acesta ca în Ezechiel 2:3-7:

El mi-a zis: ,,Fiul omului, te trimit la copiii lui Israel, la aceste ,popoare îndărătnice,‘ care s-au răzvrătit împotriva Mea; ei şi părinţii lor au păcătuit împotriva Mea, până în ziua de azi. Da, copiii aceştia la care te trimit, sunt neruşinaţi şi cu inima împietrită. Tu să le spui: ,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu!‘ Fie că vor asculta, fie că nu vor asculta, -căci sunt o casă de îndărătnici-vor şti totuşi că în mijlocul lor este un prooroc. Tu, fiu al omului, să nu te temi de ei, nici să nu te sperii de cuvintele lor; şi măcar că ei sunt nişte mărăcini şi spini lângă tine, şi măcar că locuieşti împreună cu nişte scorpii, totuşi nu te teme de cuvintele lor şi nu te înspăimânta de feţele lor, căci sunt o casă de îndărătnici. Ci să le spui cuvintele Mele, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta; căci sunt nişte îndărătnici!

Deosebirea dintre profetul adevărat şi cel fals era făcută duhovniceşte. Cuvântul lui Dumnezeu care are propria lui dovadă şi autoritate se recomanda astfel singur inimilor şi conştiinţelor copiilor lui Dumnezeu: “Nu este Cuvântul Meu ca un foc, zice Domnul, şi ca un ciocan care sfărâmă stânca?“ (Ier.23:29). “Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” “Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt, şi ştiţi orice lucru” (1Ioan 2:20).

Testul subiectiv presupune un anumit discernământ moral şi spiritual pe care poporul nu-l poseda întotdeauna, în consecinţă în momentele de declin spiritual când profeţii falşi profeţeau lucruri plăcute la auz, ignorând complet necesitatea pocăinţei şi a schimbării morale, aceştia erau onoraţi înaintea sau în dezavantajul profeţilor adevăraţi care subliniau judecata şi nevoia ca neprihănirea să-şi facă loc în inimi. Nu aşa se întâmplă în fiecare secol?

          În concluzie

Nici un test luat de unul singur nu este suficient pentru a proba şi autentifica afirmaţiile/pretenţiile unui profet. Atât profeţii adevăraţi cât şi cei falşi puteau vorbi în numele Domnului Dumnezeu, ambii puteau pretinde inspiraţie divină. Apoi, visele şi vedeniile neadevărate (înşelătoare) erau şi ele prezentate ca fiind revelaţii veritabile. Semnele şi minunile puteau însoţi mesajul unui profet fals cât şi cel al unuia adevărat. În plus, devreme ce profetul fals copia unele adevăruri profetice de la profeţii veritabili, criteriile fundamentale care trebuie să însoţească şi pe care să se bazeze aceste teste ar fi următoarele:

  • v mesajul profetului să se armonizeze cu revelaţiile anterioare ale Cuvântului lui Dumnezeu
  • v caracterul profetului trebuie să se potrivească cu natura sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu aşa cum s-a descoperit pe Sine lui Moise
  • v calitatea morală şi spirituală net superioară a conţinutului mesajului îl va deosebit de banalităţile compromiţătoare ale profeţilor falşi
  • v în final, adevărul din inima credinciosului va confirma veridicitatea cuvintelor unui profet şi autoritatea sa divină.

Deşi, se mai poate adăuga că în Noul Testament găsim şi următorul test:

– discernământul spiritual al profeţilor adevăraţi va judeca autenticitatea unei exprimări profetice (1Cor.14:29; sau, Ier.28, 1Împ. 22). Testul

Adaptare a materialului găsit în cartea “An Introduction to the Old Testament Prophets”, de Hobart Freeman

Teodor Macavei            Page 9            05.07.2019

https://www.rcrwebsite.com/falseprophecy.htm

ALBIGENZII

download-1

ALBIGENZII

 O erezie din vremea evului mediu care s-a dezvoltat în oraşul Albi din sudul Franţei. Această eroare învăţa că există doi dumnezei: cel bun al luminii la care se făcea referire de obicei ca Isus în Noul Testament şi cel al întunericului şi al răului asociat cu satan şi „Dumnezeul Vechiului Testament”. Tot ce era material era considerat rău inclusiv trupul care a fost creat de satan. Sufletul, creat de dumnezeul bun, era întemniţat în trupul rău şi mântuirea era posibilă numai prin trăirea sfântă şi prin facerea de fapte bune. La moarte, dacă persoana a fost destul de spirituală, mântuirea avea să vină la credincios. Dar dacă persoana nu a fost destul de bună, el este reîncarnat într-un animal sau alt om. Albigenzii au negat învierea trupului din moment ce aceasta era considerată rea.

Albigenzii au învăţat că Isus era Dumnezeu dar că El a fost om numai cât a fost pe pământ. Această erezie învăţa şi faptul că biserica Catolică din acea vreme era coruptă de puterea şi bogăţia ei. Ascetismul şi umilinţa lor comparat cu afluenţa mare a clerului a ajutat la producerea de mulţi convertiţi la mişcarea evanghelică.

Existau două tipuri de Albinenzi: cei credincioşi şi Perfecţii. Credincioşii erau Albigenzii care nu s-au iniţiat în ritualul de a deveni un Perfect. Perfecţii denunţau toate posesiunile materiale. Ei se abţineau de la carne, lapte, brânză, ouă, şi relaţiile sexuale. Pentru a deveni un Perfect un credincios trebuia să treacă prin consolamentum, un ritual de iniţiere care implica punerea mâinilor care se presupunea că aduce botezul Duhului Sfânt. Rareori, sinuciderea era practicată drept cale de debarasare a cuiva de trupul uman rău.

În 1208, Peter de Castelnau, un reprezentativ oficial al Papei, a fost ucis de un Albigenz. Din moment ce ei creşteau în număr, devenind o ameninţare, şi nu aveau să se convertească la Creştinism, Papa Innocent III a poruncit să fie eliminaţi aceştia. Persecuţia a fost aprinsă şi mişcarea a fost oprită.

(courtesy of www.carm.org)

Albigenzienii era numele uzual dat ereticilor, mai ales Cathariştilor, din sudul Franţei în secolul 12 şi 13.

Numele îşi are originea în ultima parte a secolului al 12lea, şi a fost folosit în 1181 de cronicarul Geoffroy de Vigeois. Numele se referă la oraşul din sud Albi (anticul Albiga). Desemnarea este din greu exactă, căci centrul eretic era la Toulouse şi în districtele vecine.

Erezia, care a intrat în aceste regiuni prin rutele de comerţ, a provenit original din Europa de răsărit. Numele de Bulgarieni (Bougres) a fost de asemenea aplicat Albigenzilor, şi aceştia menţineau o asociere cu Bogomilii din Thrace. Doctrinele lor au numeroase asemănări faţă de cele ale Bogomililor, şi mai ales ale Paulicianilor, cu care ei sunt în legătură uneori. Este dificil să formăm o idee precisă despre doctrinele Albigensiene, din moment ce toată cumoasterea existentă a acestora este derivată de la oponenţii lor, şi din câteva texte ale Albigenzilor (Rituel cathare de Lyon şi Nouveau Testament en provencal) care conţin foarte puţină informaţie despre crezurile şi practicile lor morale. Ceea ce este sigur este că ei au format o partidă anti-sacerdotală în opoziţie faţă de biserica romană, şi au ridicat un protest continuu împotriva corupţiei clerului. Teologii Albigenzieni, numiţi Cathari sau perfecti (în Franţa bons hommes sau bons chretiens) erau puţini la număr; masa de credincioşi (credentes) nu era iniţiată deloc în doctrină – ei erau eliberaţi de toată interzicerea morală şi de obligaţia religioasă, cu condiţia ca ei să promită printr-un act numit convenenza pentru a deveni „ereticizaţi” prin a primi consolamentum, botezul Duhului, înaintea morţii lor.

Primii eretici Catharişti au apărut în Limousin între 1012 şi 1020. Câţiva au fost descoperiţi şi au fost ucişi la Toulouse în 1022. Sinoadele din Charroux (Vienne) în 1028 şi Toulouse în 1056, au condamnat secta crescută. Predicatorii au fost convocaţi în districtele din Agenais şi Toulousain pentru a combate propaganda eretică din anii aceia. Dar, protejaţi de William, duce de Aquitaine, şi de o proporţie semnificativă din nobilimea sudică, ereticii au câştigat din nou teren în sud. Poporul era impresionat de bons hommes, şi de predicarea anti-sacerdotală a lui Peter de Bruys şi Henry de Lousanne în Perigord.

În 1147, Papa Eugene III a trimis un împuternicit în districtul afectat. Puţinii succesori izolaţi ai stareţului Clairvaux nu au putut ascunde slabele rezultate al acestei misiuni, şi arată bine puterea sectei în sudul Franţei din acea perioadă. Misiunile Cardinalului Peter (din Sf. Chrysogonus) la Toulouse şi Toulousain în 1178, şi a lui Henry, episcop-cardinal de Albano, în 1180-1181, au obţinut doar succese de moment. Chiar şi atunci când Henry de Albano a condus o expediţie înarmată şi a preluat fortul ereticilor de la Lavaur, acesta nu a arestat deloc progresul ereziei.

Deciziile persistente ale conciliilor împotriva ereticilor din această perioadă – în particular, cele ale conciliului din Tours (1163) şi a celui de-al Treilea Conciliu de la Lateran (1179) – cu greu au avut mai mult efect. Dar atunci când a ajuns la putere în 1198 Papa Innocent III a rezolvat să suprime pe Albigenzi. La început el a încercat conversia pacifică, şi a trimis în regiunile afectate un număr de împuterniciţi. Ei trebuiau să se lupte nu numai cu ereticii, cu nobilii care-i protejau, şi oamenii care-i venerau, dar şi cu episcopii districtului, care au respins autoritatea extraordinară pe care a conferit-o papa asupra împuterniciţilor săi. În 1204 Innocent III a suspendat autoritatea episcopilor din sudul Franţei. Peter de Castelnau s-a răzbunat prin a excomunica socoteala de la Toulouse, ca un complice la erezie (1207). De îndată ce el a auzit de crima lui Peter de Castelnau, papa a ordinat împuterniciţilor săi să proclame cruciada contra Albingezilor. Acest război implacabil a aruncat întreaga nobilime din nordul Franţei contra celei din sud, şi l-a implicat şi pe regele din Aragon care deţinea vasali şi fiefi în acea zonă. Peter II de Aragon a murit în cruciadă. Aceasta a s-a încheiat în tratatul de la Paris (1229), prin care regele Franţei a deposedat casa din Toulouse de partea mai mare a sa de fiefi, şi cea din Beziers de toţi fiefii. Independenţa prinţilor din sud a fost la un final, dar pe măsură cât era preocupată erezia, Alibenzianismul nu a fost stins, în ciuda multelor masacre de eretici din timpul războiului.

Inchiziţia, totuşi, operând insistent în sud la Toulouse, Albi, Carcassonne şi alte oraşe în tot secolul 13 şi o mare parte din 14, a dus la zdrobirea ereziei. Măsurile represive au fost teribile, în 1245, ofiţerii regali care au luat parte la Inchiziţie au cuprins citadela eretică din Montsegur, şi 200 de Catari au fost arşi într-o singură zi. Mai mult, biserica a decretat pedepsirea severă împotriva tuturor laicilor suspectaţi de simpatia cu ereticii (conciliul de la Narbonne, 1235; Bula Ad extirpanda, 1252).

Vânaţi de Inchiziţie şi abandonaţi de nobilii districtului, Albigenzii au devenit tot mai răspândiţi, ascunzându-se în păduri şi munţi, şi se întâlneau numai pe furiş. Oamenii au făcut câteva încercări de a abandona jugul Inchiziţiei şi al francezilor, şi insurecţiile au izbucnit sub conducerea lui Bernard de Foix, Aimery de Narbonne, şi Bernard Delicieux la începutul secolului 14. Dar în acest punct s-au început vaste anchete din partea Inchiziţiei, care au terorizat districtul. Indicaţiile precise despre acestea sunt găsite în totalizatorii Inchiziţiei, Bernard de Caux, Jean de St Pierre, Geoffroy d’Ablis şi alţii. Secta a fost epuizată şi nu şi-a mai putut găsi adepţi şi după 1330 înregistrările Inchiziţiei conţin puţine dezbateri împotriva Cathariştilor.

Textul iniţial din enciclopedia din 1911.

Cruciada Albigenziană, 1209-1229

Cruciadele Sfintei Ţări, pentru cea mai mare parte, după ce au rezultat în eşec şi ruină, Innocent III şi-a propus să îşi încovoie muşchiul militar mai aproape de frontul intern. Albigenzii erau o sectă Cathară care a apărut prima dată în Limousin, centrul sudic al Franţei, în partea timpurie a secolului unsprezece.

Este extrem de dificil să formăm vreo idee precisă despre doctrinele Albigensiene deoarece cunoştinţele prezente despre acestea sunt derivate de la oponenţii lor şi din textele foarte rare şi neinformative Albigenziene care au ajuns până la noi. Ceea ce este sigur este că, mai presus de toate, ei au format o partidă anti-sacerdotală în opoziţie permanentă faţă de biserica Romană şi au ridicat un protest continuu împotriva corupţiei clerului din vremea lor. [Copyright © 1994-2000 Encyclopædia Britannica, Inc., Albigenses]

Protejat de nobilimea franceză sudică, ei au crescut şi s-au răspândit mult în sudul Franţei. Conciliul de la Toulouse din 1119, condus de Calixtus II, episcop al Romei, i-a excomunicat pe aceştia şi pe oricine îi primea, şi în zadar a poruncit puterilor civile să-i persecute. Conciliile subsecvente au repetat şi au intensificat condamnarea – poruncind ca aceştia să fie privaţi de bunurile lor (Conciliul de la Tours, 1163, sub Alexander III), să fie readuşi la sclavie (al Treilea Lateran, 1179, sub Alexander III), şi extirpaţi prin război (al Patrulea Lateran, 1215, sub Innocent III). În 1206 Innocent a autorizat pentru prima dată pe călugării din Citeaux să proclame cruciada, şi pregătirile au continuat până în primăvara lui 1209, când armatele au fost pregătite să mărşăluiască.

În acest an a început o cruciadă împotriva Catharilor înrudit cu cel care se desfăşura contra musulmanilor pentru ceva vreme. Aceasta a fost pentru prima dată când conceptul de cruciadă a fost folosit contra dizidenţilor care se numeau pe sine creştini. „Pentru 20 de ani lungi Languedoc şi Provence în Franţa au fost supuse la o baie de sânge care nu numai că a şters cea mai avansată cultură a timpului dar a şi introdus în Biserică, şi de acolo a adus în tot Apusul, regula că orice deviere ideologică trebuie să fie zdrobită prin forţă”. [The Waldensian Movement From Waldo to the Reformation, II, Growth and Reaction, A Research Paper by Dennis McCallum]

Primii săi vestitori au fost călugării de Citeaux, trimişi de Innocent III în 1206 pentru a proclama cruciada în toată Franţa şi în împărăţiile învecinate. Apoi a urmat Sf. Dominic şi trupa lui, care a mers pe jos, doi câte doi, cu puteri depline din partea Papei de a-i căuta pe eretici, să aibă dispută cu ei, şi să pună un semn peste cei care aveau să fie arşi atunci când se oferea oportunitatea. În această misiune de inchiziţie vedem primele începuturi ale unui tribunal care a ajuns ca mai apoi să poarte numele teribil de „Inchiziţie”. [The History of Protestantism, Volume First – Book First, Chapter 9, by James A. Wylie]

Peter de Castelnau, împuternicit papal şi inchizitor împotriva Albigenziilor, la presarea lui Raymond VI de Toulouse pentru a stinge erezia, a fost asasinat.

… El a fost asasinat, se presupune că la instigarea lui Raymond, şi în răspuns faţă de acest act Innocent a lansat Cruciada Albigenziană, un război sfânt în care Toulouse a fost distrus precum şi locuitorii săi, Catharii şi cei care nu erau Cathari, au fost masacraţi. [Copyright © 1994-2000 Encyclopædia Britannica, Inc., Peter of Castelnau]

Un alt reprezentativ şi inchizitor papal, dincolo de graniţa Germaniei, a fost Konrad von Marburg:… primul inchizitor papal din Germania, a cărui cruzime excesivă a dus la propria sa moarte. În 1214 el a fost împuternicit de Papa Innocent II să preseze cruciada sa contra Albigenzilor, o sectă eretică creştină care înflorea în apusul Europei. Rezultatul eforturilor lui Konrad au fost o succesiune de masacre sângeroase…. [Copyright © 1994-2000 Encyclopædia Britannica, Inc., Konrad von Marburg]

Masacrul a continuat până în 1229, când Tratatul de la Paris a oferit un anumit răgaz.  … Acest război implacabil, Cruciada Albigenziană, care a răsturnat toată nobilimea din nordul Franţei contra celei din sud şi a distrus civilizaţia strălucită Provençal, s-a încheiat, din punct de vedere politic, în Tratatul de la Paris (1229), care a distrus independenţa prinţilor din sud dar nu a stins erezia, în ciuda multelor masacre ale ereticilor din timpul războiului. Inchiziţia, totuşi, operând în mod perseverent în sud la Toulouse, Albi, şi în alte oraşe în timpul secolelor 13 şi 14, a reuşit să o zdrobească. [Copyright © 1994-2000 Encyclopædia Britannica, Inc., Albigenses]

(courtesy of http://jmgainor.homestead.com)

Masacrul Albigenziilor

Prin istoria modernă ne referim la o înregistrare a evenimentelor trecute care este bazată pe o cunoaştere mai mare decât cea pe care a avut-o lumea înainte şi, mai presus de toate, o folosire critică a documentelor originale. Aceasta este o ştiinţă, şi este la fel de drastic opusă faţă de religie pe cât este ştiinţa evoluţiei. Aceasta elimină în întregime supranaturalul din cronica dezvoltării umane; aceasta arată că evenimentele în care ne-am aştepta cel mai confident la intervenţia lui Dumnezeu, dacă era vreun Dumnezeu – în evenimentele umane – nu există nici cea mai vagă urmă de ceva decât propriile virtuţii şi slăbiciuni ale omului: şi aceasta împrăştie complet versiunea epicului uman pe care Creştinismul l-a impus asupra lumii.

Dar istoria modernă nu a încântat ranchiuna şi ostilitatea teologilor în acelaşi fel precum ştiinţa modernă. Motivul este simplu, şi acesta nu este în întregime de creditat faţă de istorici. Acele evenimente umane pe care le studiază istoricul sunt în mare parte religioase. Omul de ştiinţă poate ignora teologie atunci când îşi descrie nebuloasa ori dinozaurii lui, orhideele sau biatomii lui. Dar religiile şi bisericile şi toate fenomenele vieţii lor pentru cinci sau şase mii de ani sunt un trecut, şi o parte foarte importantă, sau partea materială a istoriei. Şi un conflict mortal a fost evitat doar prin stratagema de distingere dintre istoria sacră şi cea profană.

Istoricii nu observă acum această distincţie pe atât de riguros pe cât au fost de siliţi să facă în zilele lui Bossuet. Voltaire şi Gibbon nu au trăit în zadar. Noi avem, de fapt, o ramură specială a ştiinţei şi a istoriei combinată – hierologia, sar ştiinţa religiilor comparate – care pare să ignore distincţia; şi maeştrii istoriei antice ne vorbesc despre religiile egiptene şi cele babiloniene pe atât de liber precum discută ei de costumele sau obiceiurile vechilor civilizaţii.

Dar observaţi acum cât de atent, cât de diplomatic, devin aceştia de îndată ce trebuie să declare ceva care contrazice Vechiul Testament sau versiunea creştină curentă a istoriei! În privinţa lui Hristos şi a evenimentelor istoriei europene care depind în mod vital de religie, câţi istorici îndrăznesc măcar să se atingă de ele? Ele sunt „istoria sacră”. În cel mai bun caz există o recunoaştere formală a convenţiei că Hristos a fost „cel mai sublim moralist” care a apărut vreodată; cursul istoriei şi-a schimbat oarecum culoarea după „acceptarea” (nu vei citi niciodată despre silirea obligatorie) a Creştinismului; şi că toate lucrurile sinistre din erele credinţei trebuie să fie interpretate în mod generos drept conduita naturală a unui popor chiar diferit de noi înşine.

Împotriva acestor convenţii timide de istorie, oriunde ar fi preocupată religia, aceste pagini protestează. Ele arată că crezul comun că civilizaţiile erau vicioase şi stupide şi brutale înaintea lui Hristos este fondat pe o minciună. Ele dovedesc că silirea Creştinismului a fost urmat de o astfel de masă mare şi josnică de asprime şi brutalitate încât nu s-a cunoscut niciodată înainte aşa ceva în istoria civilizată. Nu este mai puţin mitic să presupunem că Europa tindea spre Creştinism până în vremurile moderne; chiar şi aceşti strămoşi brutalizaţi ai noştri, mişcarea în care s-au aranjat ei mai mult sau mai puţin în civilizaţiile ordonate, s-au răzvrătit împotriva doctrinelor Bisericii şi a autorităţii uzurpate a acestui cler corupt şi a trebuit să fie ciomăgit în supunere.

Anul 1000 a fost un punct de întorsură foarte real în istoria Europei. Prietenul meu, Profesorul Robinson, însăşi istoricul de la Columbia University, nu este de acord cu mine că a existat o aşteptare larg răspândită a finalului lumii în anul 1000, dar odată am făcut cercetări în cronicile vremii şi am descoperit multă evidenţă a acestei aşteptări. Roma şi Papalitatea, este adevărat, au continuat în degradarea lor jalnică pentru alţi 50 de ani, dar nimeni din cei ce cunosc istoria nu priveşte Roma drept centru de lumină în Europa într-o oricare vreme după ce aceasta a încetat să fie păgână. Eu nu uit distincţia sa artistică din timpul Renaşterii pentru că atunci era mai păgână încă o dată pentru un anotimp.

Iluminismul a ajuns în Europa pe două căi care erau foarte depărtate de Roma. Una era drumul care venea din est alături de valea Dunării. Celălalt era ruta stranie de circuit, care începea în est, traversând întreaga Africă şi Strâmtorile Gibraltarului, intrând în Europa Creştină prin Pirinei şi în sudul Franţei.

Ar fi suficient aici să spunem că în timpul erei celei mai întunecate de Creştinism, secolul al 10lea, a existat o strălucită şi tolerantă civilizaţie mahomedană în Spania, şi că raze ale minunatei sale culturi treceau prin Pirinei, pentru a ilumina pe barbarii Europei. Un cercetător al secolului 10, Papa Silvester II (Gerbert), aparţinea de sudul Franţei şi a învăţat ştiinţa sa în Spania; el a durat 4 ani ca Papă şi a murit într-o odoare de sulf. Adevărul era, natural, că în sudul Franţei maurii aveau cea mai mare influenţă. Ei au şi ocupat-o pentru o vreme.

Între timp al doilea curs a fost trecerea Europei şi ajungerea în sudul Franţei şi în nordul Italiei. Erezia – revolta împotriva religiei Creştine – îşi făcuse rădăcini adânci şi puternice în districtul armenian al Imperiului Grec în timp ce lumea Latină era prea total brutalizată să creadă măcar. Această erezie era Paulicianismul, un amestec de idei Gnostice şi Manicheane şi creştine primitive. Deşi imperiul condus de un preot al secolului nouă, aşa cum admit toţi istoricii, ucisese nu mai puţin de o sută de mii dintre aceşti rebeli, un împărat din secolul al zecelea a găsit a fi necesar să transfere două sute de mii dintre ei spre frontiera pustiită a imperiului său, lângă Bulgaria.

Erezia a reapărut curând în Bulgaria în secta Bogomililor („Prietenii lui Dumnezeu”), care ar fi învins întreaga naţiune şi s-ar fi răspândit în Europa dacă Biserica nu s-ar fi folosit de arma sa spirituală de obicei: persecuţia sângeroasă. Aşa cum a fost, Bogomilii, o sectă cea mai serioasă şi mai ascetică, au trimis misionari în Europa, şi de la începutul secolului al unsprezecelea înainte găsim diferite umbre ale acestei religii semi-Manicheane – (adevărata bază a vrăjitoriei) apărând – în eşafod, bine înţeles – în variate părţi ale Europei.

S-ar putea să fie de folos să indicăm fascinaţia ideilor Manicheane care reapar în cele mai multe dintre ereziile europene. Această idee fundamentală a fost, aşa cum am spus, că existau două mari puteri creative: una care a creat tot ce era bun şi una care era responsabilă pentru rău. Se spune de obicei că perşii credeau în două principii supreme, dar principiul rău (creatorul materiei, al întunericului, firea, păcatul, etc.) nu era de fapt egal, deşi în prezent în conflict mortal cu Ahura Mazda, Dumnezeul adevărat; pentru că la final Ahura Mazda avea să distrugă lumea materială şi să-i judece pe toţi oamenii. Dar aceasta era o explicaţie de momeală a originii şi puterii răului, şi aceasta înlătura din Dumnezeu, spiritul pur, responsabilitatea pentru materie şi fire. Era mult mai rezonabilă decât Creştinismul. Aceasta respingea Vechiului Testament şi toată cruzimea sa morală, îl privea pe Hristos ca un spirit minunat (dar nu ca Dumnezeu), dispreţuia schema creată de preoţi a sacramentelor şi întreaga ierarhie, şi nu putea suferi nemurirea consacrată a celor mai mulţi dintre preoţi, călugări şi călugăriţe din Creştinism.

Aceasta era, în toate umbrele sale, o religie rivală faţă de Creştinism, şi spun confident că aceasta într-o oarecare formă ar fi eliminat Creştinismul dacă nu ar fi fost ucisă brutal şi cu sălbăticie. N-aţi auziţi niciodată de aceasta? Ei bine, aceasta vă dă valoarea istoriei despre aceste lucruri aşa cum este scrisă de obicei. Câţiva dintre noii scriitori vă vor vorbi foarte elevat despre erezia Prisciliană (şi ea tot semi-Manicheană) în Spania, şi de cea Ariană (sau Unitariană) care a fost larg adoptată de barbari. Dar Priscilianţii au dispărut – ucişi, de sigur – prin secolul şapte, şi o mică tocmeală politică şmecheră a determinat pe prinţii Teutonici să adopte Trinitatea (şi mari bucăţi din Europa odată cu ea) şi să silească pe oamenii ei să facă la fel.

Povestirea începe în secolul al unsprezecelea. Creştinismul în mare, sau Papii şi episcopii săi, erau încă, ca o domnie, prea mult interesaţi în vin şi femei pentru a se mai deranja cu privire la formulare, şi prea ignoranţi ca să-i înţeleagă. Dar luăm bucăţi semnificative din cronici. În 1012 câţiva „Manicheani” sunt urmăriţi în justiţie în Germania. În 1017 treisprezece canoane şi preoţi ai diocezei din Orleans au fost condamnaţi de Manicheanism şi arşi de vii. În 1022 există procese la Liege. În 1030 ei apar în Italia şi Germani; în 1043 lângă Chalons în Franţa; în 1052 din nou în Germania. În partea timpurie a secolului 12 câţiva „Săraci Oameni ai lui Hristos” sunt arşi în Germania.

Pe scurt, pe la mijlocul secolului al 12lea Europa fierbea şi făcea băşici cu erezia. Numele general pentru sectele eretice cele mai importante, Catharii, este cuvântul grecesc pentru „cei Puri”, şi acesta indică caracteristicile practice în care erau cu toţi de acord. EI priveau Biserica ca o instituţie umană coruptă, îi dispreţuiau în general sacramentele sale, ritualul şi ierarhia, dispreţuia pe călugării şi călugăriţele sale destrăbălate, şi încerca să se întoarcă la învăţătura pură a lui Hristos: povara voluntară, castitatea strictă, iubirea frăţească, şi viaţa ascetică.

Dintre ei erau Beguinii şi Begharzii care, fondaţi de un preot belgian în secolul al 13lea, au răspândit o reţea de comunităţi ascetice, în mare parte precum anticii Esenei şi Therapeutae decât călugării din toată Europa. Ei erau sever persecutaţi, deşi singura lor erezie deşi ei făceau aşa cum Hristos i-a îndemnat pe oameni să facă. Din punct de vedere substanţial la fel erau şi Waldensienii, urmaşii lui Peter Waldo, din acelaşi secol 13 şi 14. Ei se numeau pe sine „Săracii în Duh”, şi ascultau în mod literal de fiecare cuvânt al lui Hristos: aşa că ei au fost sortaţi drept eretici şi arşi în grupuri, şaizeci odată fiind dedicaţi flăcărilor în Germania în 1211, şi unii au fost arşi în Spania chiar mai devreme. Faimoşii Flagelaţi din secolele 13 şi 14 ajung cinstit sub aceiaşi denumire generală. Psihologul modern îşi risipeşte ingenuitatea pe ei. Lumea şi Biserica erau aşa de corupte încât ei se aşteptau un grabnic final al lumii şi ei făceau penitenţă pentru păcatele lor şi ale altora. Fraticelli, un detaşament din Ordinul Franciscan pe care corupţia clerică a adus-o în erezie, aparţineau de aceiaşi perioadă, şi au fost persecutaţi aspru.

Mult mai importanţi au fost Lollarzii, urmaşii lui J. Wyclif în Anglia, şi Husiţii din Bohemia. Erezia lui Wyclif – el a fost mai întâi susţinut de universitatea sa şi de nobili – era într-adevăr o revenire la Creştinismul primitiv; şi aceasta a preluat asemenea rădăcini în Anglia încât la mijlocul secolului 14, o zecime din naţiune, estimează unii istorici, erau Lollarzi. Se plătea cu pedeapsa obişnuită ca să fi adevărat faţă de Hristos.

Între timp, pe când regele Bohemiei s-a căsătorit cu o prinţesă engleză, ideile Lollarde au trecut către acea ţară, pe atunci una din cele mai iluminate din Europa, şi, prin predicarea lui John Hus, o parte foarte mare a naţiunii le-a îmbrăţişat şi le-a dezvoltat. Hussiţii ai dispreţuit pe preoţii corupţi, călugării şi călugăriţele, au atacat celibatul cleric, spovedania, eucharistul, şi ritualul – pe scurt, ei erau cei mai aproape de Hristos dintre toţi cei pe care i-am menţionat până acum, şi prin urmare cei mai mortali eretici. A fost nevoie de două sute de ani de război şi persecuţie sălbatică pentru a-i suprima pe aceştia. La un timp majoritatea nobililor din Bohemia erau Hussiţi.

Dar numele de Cathari, sau Puritani, a fost în special aplicat variatelor secte care au unit un zel pentru moralele creştine primitive cu o tinctură de filozofie Manicheană. Ei erau cunoscuţi sub numele de Patareni în Italia, ca Publicani în Franţa şi Belgia, şi prin alte nume în alte ţări. Numerele lor erau risipite în secolul care este ales precis drept „marele secol Catolic”, al treisprezecelea secol. Însăşi Dante ne spune cât de predominantă şi chiar radical de sceptică era erezia în Italia în zilele sale. Europa era pe o cale dreaptă spre dezertarea Creştinismului Roman, şi probabil că ar fi făcut-o cu mult timp în urmă dacă nu era acea armă teribilă a apărării plănuită acum de Biserică, Inchiziţia.

Trebuie doar să privim la povestirea Albigenziilor pentru a ne da seama de aceasta. Albi, de unde îşi trag aceştia numele, era un oraş important din acele provincii sudice plăcute ale Franţei care erau pentru acea ţară ceea ce este California de sud şi Florida pentru Statele Unite. În aceste provincii sudice exemplul strălucit al maurilor spanioli era cel mai bine cunoscut, şi în secolul 11 erezia Bogomililor a fost importată la aceştia prin misionarii din Bulgaria sau Bosnia.

În districtul Albigeois marea majoritate a populaţie au trecut la noua religie. Sf. Bernard de Clairvaux, cel mai faimos predicator al vremii, a făcut o campanie acolo în 1147. El a găsit bisericile abandonate şi nu a putut să-şi facă nici o impresie. Erezia s-a răspândit în Franţa, Belgia, vestul Germaniei, Spania şi Italia de nord, şi Papalitatea a fost extrem de alarmată. E nevoie doar de citit rapoartele trimise Romei aşa cum sunt oferite în „Analele” Cardinalului Baronius. Consecinţa va arăta că aceşti Cathari numărau cel puţin sute de mii numai în Franţa.

Papă după Papă a îndemnat cu mânie ca puterile seculare să-i persecute. Alexander III, în Conciliul Lateran din 1179, a îndemnat la folosirea forţei contra acestora. Prinţilor el le-a dat dreptul de a-i întemniţa pe ofensatori şi – un apel înspăimântător spre lăcomie pe care Roma începea să-l folosească de acum – de a confisca proprietatea lor. Pentru toţi cei care aveau să „ridice arme”, aşa cum spunea el, împotriva lor el le-a promis achitarea prin penitenţă de doi ani şi chiar privilegii mai mari. Pe scurt, Catharii au fost arşi sau întemniţaţi în multe locuri, dar în sudul Franţei prinţii şi nobilii i-au favorizat şi au fost mândrii de industria şi integritatea lor într-o lume coruptă. În 1167 capul sectei Pauliciene (mama sectei Bogomile, care era mama sectei Albigensiene) a mers la Albi, a ţinut un mare sinod, a consacrat cinci noi episcopi, şi a conferit religiei un splendid triumf public.

Aceasta era situaţia când, în 1198, Innocent III, cel mai mare dintre Papi, a îmbrăcat tiara. Unii din prietenii mei mă ocărăsc gentil pentru că eu, aşa cum fac de obicei istoricii, nu vorbesc amabil cel puţin de astfel de profunzi Pai religioşi precum Gregory I, Gregory VII şi Innocent III. Catolicii ar face bine să înţeleagă că, când scriitorii istorici necatolici au un cuvânt complimentar pentru astfel de Papi ei încordează evidenţa pentru a concilia cititorii religioşi. Căci însăşi aceşti oameni au făcut civilizaţiei Europene, şi prin urmare celei Americane care şi-a aşteptat dezvoltare, cea mai mortal injurie.

Pentru nouă ani Innocent a avut predicatori călugări în provinciile eretice, care-i îndemnau pe episcopi şi pe prinţi să persecuteze, dar aceştia au fost chiar ineficienţi. Împuternicitul său principal, Pierre de Castelnau, a primit instrucţiuni în 1207 de a aranja o campanie ca de război a prinţilor, şi majoritatea nobililor mai mici au căzut de acord. Este necesar ca cititorul să aibă în minte faptul că în secolul 13 războiul însemna prada nelimitată, şi oraşele Albigenziene erau printre cele mai prospere din Europa. Un spirit caustic a fost creat, şi Împuternicitul a fost ucis. Proclamând cu manie că Raymond, Conte de Toulouse, era responsabil – Innocent mai apoi a admis că nu exista nici o evidenţă, şi în cel mai mare grad improbabil – „marele” Papă a trimis o chemare răsunătoare la arme, şi a ameninţat puternic pe prinţii şi cavalerii creştini care nu ascultau aceasta.

Nu era nevoie de nici o ameninţare. Imaginează-ţi că preşedintele Statelor Unite informează pe puşcaşii din Chicago – cavalerii creştini din acele zile nu aveau nici o etică mai mare – că el le permitea acestora să invadeze şi să elimine Los Angeles, Hollywood şi Pasadena, şi aşa am avea o paralelă. Se spune de către un poet contemporan că două zeci de mii de cavaleri călare şi două sute de mii pe jos s-au concentrat asupra Albigezienilor. Ei au fost condus de Stareţul de Citeaux – un preot sângeros precum Torquemada – şi un aventurier ofilit engezo-francez, Simon de Montfort, a cărui geantă era goală. Regele Franţei nu era în aceasta – la început, doar pentru că termenele sale faţă de Papă erau exagerate.

Magnitudinea „ereziei” poate fi ghicită atunci când aflăm că după doi ani din cel mai brutal măcel Albigenzienii erau încă aşa de puternici încât, când Papa a reînnoit „cruciada” în 1214, o ceată proaspătă de două sute de mii de „pelerini” a trebuit să fie convocată. Innocent se laudă că ei au preluat două sute de oraşe şi castele de la eretici, şi că ei au înjunghiat în general pe fiecare om, femeie şi copil din oraşul pe care l-au luat. Femeile nobile cu fiicele lor au fost aruncate în fântâni, şi s-au aruncat cu pietre mari după ele. Cavalerii au fost spânzuraţi în grupe de câte optzeci. La primul mare oraş, când soldaţii au întrebat cum ar putea să-i distingă pe eretici de cei ortodocşi, stareţul Cistercian a tunat: „Ucideţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va ştii pe ai lui”, şi ei au pus pe sabie pe cei patru mii de oameni în viaţă, femeile şi copiii de acolo. Scriitorii catolici moderni recurg doar subterfugiu atunci când dispută aceste lucruri. Catolicii vremii sunt cei care ne spun.

Comportamentul Papei din aceşti ani teribili a fost revoltător. Am descris pe deplin răsucirile şi întorsurile lui în lucrarea mea „Crize în istoria Papalităţii” (bazată pe propriile scrisori ale Papei), şi aici trebuie pus pe scurt. Raymond de Toulouse, pentru a-şi cruţa oamenii, s-a predat înainte de a începe cruciada, deşi Papa a spus expres împuterniciţilor lui („Scrisorile”, xi, 232) de a-l „înşela să treacă la extirparea celorlalţi eretici”. Tratamentul său brutal faţă de Raymond, fără nici un proces, a câştigat cenzura chiar şi a regelui Franţei. El a oprit cruciada după doi ani după aproape un măcel fără paralel, apoi a admis fanatismul călugărilor şi lăcomia soldaţilor, şi a redeschis-o. El era pur şi simplu îmbolnăvit de uciderea şi de suferinţele deşarte ale instrumentelor sale, dar a făcut un vast profit material pentru Papalitate din crima monumentală, şi a lăsat lumea, pe care a părăsit-o curând, un dar pe atât de mortal şi revoltător precum masacrul său piatră de temelie al Inchiziţiei.

(courtesy of www.infidels.org)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

Creştini la o Convenţie Porno?

download-1

Eseuri Creştine

Pagina de Eseuri Creştine este o nouă pagină pe care o introducem din anul 2006, un loc unde veţi putea citi diverse lucrări pe teme teologice sau apologetice. Vă menţionăm că tot ceea ce este conţinut în cadrul acestei pagini reprezintă părerile personale a celor care le scriu şi nu sunt neapărat părerea Misiunii Vox Dei – deci tot ce va apare aici este destinat unui dialog care să producă interes, dorinţă de studiu şi de participare cu diferite eseuri, precum şi adăugare de oricare păreri pro sau contra. Dacă aveţi un subiect care se încadrează specificaţiilor de mai sus, vă rog să vă faceţi de cunoscut intenţia şi să ne trimiteţi materialul dumneavoastră la adresa eseuri@voxdeibaptist.org, care trebuie să fie semnat şi documentat. Nu vom publica nici o lucrare care nu este semnată. Eseurile care sunt cele mai votate, vor fi premiate la sfârşitul anului cu suma de $100 USD (lei la cursul zilei). Aşteptăm mesajele dumneavoastră!

Creştini la o Convenţie Porno?

O misiune creştină preocupată cu câştigarea celor implicaţi în pornografie – atât folositori cât şi producători – a fost prezentă la masiva „Expo Erotica” de la Los Angeles Convention Center. Considerată a fi cel mai mare show al consumatorilor de pornografie, evenimentul se aştepta să atragă peste 50.000 de persoane. Din standul lor de la locul show-ului, liderii de la http://www.xxxchurch.com au distribuit o ediţie a The Message (Mesajul – o parafrazare a Noului Testament) cu o copertă cu un desen artistic pe care era declarat: „Isus Iubeşte Starurile Porno”.

Detalii despre acest subiect îl puteţi găsi în ediţia din 25 iulie 2006 a ABC World News (disponibil în engleză aici), o discuţie cu Craig Gross de la misiunea XXXchurch (videoclip aici, transcrierea lui aici – ambele în limba engleză).

Iată câteva citate din transcrierea acelui material:

Creştinii sunt de acord că Biblia le porunceşte să „meargă şi să facă ucenici din toate neamurile” şi că Isus „a venit să îi invite pe păcătoşi” să fie urmaşi ai lui şi „să salveze pe cei ce erau pierduţi”. Dar o Biblie nouă cu cuvintele „Isus Iubeşte Starurile Porno” împodobite cu blazon pe copertă au aprins o dezbatere despre cât de departe este prea departe când e vorba de răspândirea Cuvântului.

 În acest weekend (23-24 iunie) la convenţia erotica din Los Angeles, Pastorul Craig Gross, care conduce o misiune anti-pornografie, a distribuit mii de Biblii „Isus Iubeşte Starurile Porno”. Gross, în „porn-mobilul” său, este o imagine regulată la convenţiile porno. Site-ul său anti-porno este provocativ intitulat XXXChurch.com (Biserica XXX).

 „Cred că Isus ar fi fost la show cu noi”, a spus Gross. „El s-ar fi amestecat cu aceşti oameni. Căci El nu se uită la ei ca staruri porno, sau ca producători de porno. El se uită la fiecare dintre noi la fel”.

Nu am nici o îndoială că Isus iubeşte starurile porno, şi că Biblia este perfect de clară în mesajul său plin de har că Hristos a venit să mântuiască pe păcătoşi. Isus a mâncat cu păcătoşii notorii şi s-a angajat în conversaţii cu ei. Cu toate acestea, prezenţa unei lucrări creştine în îngrădirea Expo Erotica este un pas dincolo de exemplul lui Isus, aş argumenta eu. Există o diferenţă între a vorbi cu o prostituată despre Evanghelie şi a intra într-un bordel – cu atât mai puţin să cumperi un spaţiu acolo.

O cercetare în fugă a relatărilor de la ştiri în privinţa Expo Erotica este suficientă, cred eu, pentru a indica faptul că o lucrare creştină nu îşi are locul acolo ca cineva care prezintă printre alţii. Nu m-aş gândi la această acoperire ca la o chestiune a propriei mele judecăţi. Cititorii acestui site sunt suficienţi de inteligenţi să găsească acoperirea pe cont propriu. Aţi fost avertizaţi.

Nu mă îndoiesc de faptul că sinceritatea evanghelică a acelora care conduc această misiune. Aceasta este o mare întrebare de judecată, principiu şi strategie – nu o chestiune legată de motivaţie. În plus, sunt destul de sigur că evanghelicii de clasă medie sunt prea lipsiţi de risc în misiunea evanghelistică către cei care se află în afara zonelor noastre de confort. Aceasta este spre ruşinea noastră.

Şi totuşi există întrebări reale aici – chestiuni discutate în cadrul The Albert Mohler Program [ascultaţi aici versiunea engleză, a transmisiei din 23 iunie, 2006].

*****

Material adaptat din blog-ul din 26 iunie 2006 al Dr. Albert Mohler Jr., Preşedinte al Southern Baptist Theological Seminary din Louisville, Ky. Pentru mai multe articole şi resurse de Mohler, şi pentru informaţii despre The Albert Mohler Program, vizitaţi site-ul www.albertmohler.com. Folosit cu permisiune.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/eseuri_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / EXISTENŢA DE SINE A LUI ISUS HRISTOS – William Romaine.

download-1

 EXISTENŢA DE SINE A LUI ISUS HRISTOS William Romaine 

„De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu Sunt, veţi muri în păcatele voastre” – Ioan 8:24.

Acesta este un pasaj foarte deşteptător şi ar trebui să-ţi stârnească atenţia ta particulară. Doctrina susţinută este existenţa de sine a lui Isus Hristos, care nu este un simplu punct speculativ, şi nici un lucru indiferent, fie că crezi sau nu aceasta; mântuirea ta veşnică este atât de mult preocupată în aceasta, încât dacă nu o crezi, vei muri în păcatele tale, şi va trebui ca fiecare dintre ele să dea răspuns la judecata lui Dumnezeu. Nu este aceasta un subiect interesant? Nu sunt aproape fiecare dintre noi preocupaţi în ceea ce se va întâmplă cu noi după moarte? Şi nu ne-a avertizat aici oare Domnul nostru mai dinainte ce are să se întâmple cu cei care neagă divinitatea Sa? „Ei vor muri în păcatele lor”. Şi El repetă aceasta de două ori în text, cu atât mai mult pentru a imprima aceasta asupra memoriilor lor. Şi ce înseamnă atunci a muri în păcatele lor? Este are aceasta o chestiune uşor de neglijat care să nu fie vrednică de atenţia şi consideraţia ta?

A muri în mijlocul unei vieţi păcătoase, de a fi luat cu toată vina care este pe capetele lor, şi a nu mai găsi după moarte nici o ispăşire, nici un Mijlocitor, pentru a te proteja de dreapta indignare a Dumnezeului prea sfânt, care a declarat că este cu ochi mai puri şi că nu poate să privească nici cea mai mică nelegiuire – Oare aceasta nu are nici o consecinţă pentru tine? Nu vine pericolul destul de aproape pentru a alarma chiar şi pe cel mai stupid şi mai insensibil păcătos? Aceasta însă nu este cel mai rău lucru din a murii în păcatele lor. Cea mai izbitoare circumstanţă este să consideri la ce adâncime de mizerie trebuie să te scufunde poluarea şi vina ta. Păcatul şi mizeria sunt inseparabil de conectate, şi nici una nu te poate elibera de păcat, decât Cel care a venit ca să ia păcatul lumii; şi El nu te poate elibera ca om, ci trebuie ca El să fie Dumnezeu care să aibă suficient merit pentru a putea înlătura păcatul, aşa că dacă Îl negi că este Dumnezeu, păcatele tale rămân, şi mizeria trebuie să fie moştenirea ta – mizeria, cel mai mare lucru pe care îl poţi suferi în suflet şi trup, printre spiritele condamnate în iad pentru vecii vecilor.

Acesta este înţelesul cuvintelor a muri în păcatele tale; şi poate fi oare vreun adevăr mai impresionant, sau vreun subiect mai interesant? Oare nu îţi trezeşte simpla propunere a sa speranţele şi temerile tale? Fiecare dintre voi este preocupat cu riscul fericirii sale veşnice de a ajunge la un punct în acest caz, şi să fie determinat; şi prin urmare, oameni şi fraţi, daţi-mi voie să vă propun să examinaţi acest subiect cu stricteţe şi solemnitate. Divinitatea lui Isus Hristos este însăşi temelia religiei creştine. Acesta este articolul prim şi principal. Totul se bazează pe aceasta; chiar şi ceea ce este numită drept moralitatea evangheliei îşi primeşte obligaţia sa din faptul că El este Dumnezeul adevărat. Dacă El era în orice privinţă inferior Tatălui, creştinismul ar fi fost în totalitatea cel mai stupid şi mai absurd sistem de religie, şi cea mai grosolană piesă de idolatrie care a fost vreodată inventată în lume; căci Biserica Creştină l-a recunoscut întotdeauna pe Isus Hristos a fi Dumnezeu co-egal şi co-etern cu Tatăl, şi că a adus rugăciuni şi laude Lui, şi L-a slujit cu fiecare act de închinare religioasă; şi biserica Angliei i-a oferit Lui onoarea divină în aceeaşi manieră deplină şi amplă ca cea pretinsă de El, „pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:23). Fie ca El să-şi trimită Duhul Său în inimile voastre şi să vă convingă că El este Dumnezeu într-adevăr, în timp ce voi vorbi despre cele două propoziţii conţinute în text.

Prima, Isus Hristos este Dumnezeul auto-existent.

A doua, Dacă nu credeţi aceasta, veţi muri în păcatele voastre: „De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu Sunt, veţi muri în păcatele voastre”.

Prima, existenţa de sine a lui Isus Hristos este declarată în aceste cuvinte, credeţi că EU SUNT, că Eu am existenţă în Mine însumi, şi că exist printr-o necesitate a naturii: Căci Eu am făcut toate lucrurile şi nimic nu a fost făcut fără Mine. Eu sunt Creatorul, ei sunt creaturile Mele. Şi Creatorul trebuie să existe într-o manieră diferită faţă de creaturi. Toate lucrurile depind de Mine, şi au doar o existenţă derivată – ele sunt ceea ce Le-am făcut să fie, şi continuă atâta timp cât le susţin Eu. Nici o creatură nu a venit vreodată la viaţă fără puterea Mea, şi atunci când retrag suflarea lor, ele mor, şi se întorc înapoi în cenuşa lor; aşa că ele au doar o fiinţă dependentă, în timp ce existenţa Mea este necesară şi nederivată. EU SUNT este numele Meu incomunicabil, şi ceea ce înseamnă acesta este atributul Meu incomunicabil.

Astfel binecuvântatul nostru Salvator este marele şi eternul EU SUNT. El este Iehova: căci EL există într-o manieră diferită de toate celelalte fiinţe şi lucruri, după cum denotă cuvântul Iehova. Scriitorii creştini, din câte ştiu eu, sunt unanimi în interpretarea lor a acestui nume divin; cu toţii sunt de acord că acesta se raportează la existenţa esenţei divine, şi este descriptiv al acelei proprietăţi independente prin care Iehova are existenţă în Sine, în timp ce toate celelalte fiinţe şi lucruri îşi derivă existenţa lor din El. Şi faţă de aceasta însăşi evreii sunt de acord, admiţând că Iehova semnifică esenţa care există în mod necesar. Acesta este prin urmare un punct rezolvat. Acum Mântuitorul nostru este numit în mod frecvent Iehova în Vechiul Testament, aşa că existenţa de sine a naturii divine îi este atribuită Lui. Astfel spune profetul, Isaia 43:11, „Eu, Eu Sunt Domnul (Iehova apare în versiunea din limba engleză, n. tr.), şi în afară de Mine nu este nici un mântuitor”. Nu era nici un Isus, nici un Salvator ci Iehova: prin urmare Iehova şi Isus sunt una. Şi din nou citim, capitolul 49:26, „Şi va şti orice făptură, că Eu Sunt Domnul, mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov”. Şi profetul Ieremia spune, „Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor” (Ieremia 50:34); numele Iehova aparţine de Răzbunătorul (în limba engleză a acestui verset se foloseşte cuvântul Răscumpărătorul în loc de Răzbunătorul, aşa cum apare în versiunea Cornilescu, n. tr.); aceasta este numele Lui comunicabil. Şi din moment ce se agreează în toate privinţele, că Iehova semnifică esenţa existentă prin sine, în consecinţă Isus Hristos este existent prin sine, căci El este Iehova. Acest argument, cred eu, este clar şi destul, şi forţa acestuia poate fi astfel pusă: Iehova este existent prin sine, dar Isus Hristos este Iehova, prin urmare El este existent prin sine (sau auto-existent).

În acest sens Domnul nostru spune în text, Dacă nu credeţi că EU SUNT, că Iehova este într-adevăr în Mine, veţi muri în păcatele voastre. EU SUNT nu se poate relata la fiinţa Sa creată: toată sofisticarea Arianismului şi a Socinianismului nu se poate lupta cu cuvinte de un asemenea sens, deoarece evreii nu puteau să facă altceva decât să creadă că El exista, atunci când auzeau că El spune, EU SUNT; sau dacă era posibil să se creadă aceasta, deşi nu ar fi fost o crimă capitală, decât dacă El era ceva mai mult decât o fiinţă creată: prin urmare însăşi motivul acestui lucru dovedeşte că El pretindea o anumită manieră de existenţă diferită de cea umană, şi care este absolut necesar ca fiecare om să creadă, altfel ar muri în păcatele lui, şi ar suferi pedeapsa care o merită pentru totdeauna. Translatorii au produs multă pagubă acestei scripturi prin a introduce cuvântul el, EU SUNT el, care nu este în original, şi prin introducerea acestuia, ei au distrus atât sensul pasajului cât şi forţa argumentului: căci eu sunt el, ar trebui să se refere la ceva spus; însă nu are nici o referinţă, nici un fel de legătură, nici cu ce este înainte sau ce urmează după acesta. Prin urmare este absurd să introduci cuvântul aici, aşa cum ar fi în Exod, unde atunci când Moise cerea numele descriptiv, prin care israeliţii să site că Dumnezeul părinţilor lor l-a trimis pe el să-i elibereze, „Dumnezeu i-a spus, EU SUNT CEL CE SUNT, şi tu să spui copiilor lui Israel, EU SUNT m-a trimis la voi”. Nu ar fi oare un nonsens dezgustător că citeşti cuvintele, eu sunt acela care sunt, şi eu sunt acela m-a trimis la voi? Lumea învăţată, creştinii şi evreii, nu ar admite o astfel de absurditate izbitoare; căci ei au admis că acest pasaj din Exod este expresiv al existenţei de sine a Divinităţii. EU SUNT denotă manieră necesară în care există El, şi din moment ce aceasta este înţelesul său într-o parte a Scripturii, cu siguranţă că trebuie să însemne acelaşi lucru în fiecare parte a Scripturii, în special când acesta este folosit de acea Persoană care a pretins pentru Sine toate atributele divinităţii: şi prin urmare înţelesul expresiei dacă exista vreo obscuritate în folosinţa acestuia în Noul Testament poate fi cu claritate contestat din folosinţa sa în Vechil. Când Dumnezeu l-a trimis pe Moise la israeliţi, cu numele divin EU SUNT, şi când Hristos, care nu a avut nici o remuşcare în a se numi pe Sine Dumnezeu, şi-a sumat acelaşi nume de EU SUNT, cu siguranţă că aceleaşi cuvinte vorbite despre acelaşi subiect trebuie să exprime aceiaşi idee de existenţă de sine, şi oricine este existent prin sine este adevăratul Dumnezeu, dar Hristos este existent prin sine, prin urmare El este adevăratul Dumnezeu.

Atunci când arienii şi socinienii sunt apăsaţi din greu cu argumente Scripturale, ei vor admite că Hristos este Dumnezeu într-un anumit sens limitat şi restrâns al cuvântul; însă ei nu suportă să audă de auto-existenţa Sa, deoarece aceasta îl face pe El egal cu Tatăl, ceea ce neagă ei: căci aceasta se pare o dificultatea de neînvins pentru ei, ca Acela pe care Scriptura îl numeşte un Fiu, să aibă aceiaşi auto-existenţă cu Tatăl. Aceasta este o obiecţie stabilă faţă de ei şi faţă de oricare alte specii de infideli, însă această obiecţie pusă pe starea adevărată a cazului se topeşte deodată: căci ea este bazată pe o greşeală grosolană, atât în privinţa naturii doctrinei cât şi în privinţa explicaţie scripturale a acesteia.

Natura doctrinei este aceasta. În unitatea esenţei divine există Trei persoane egale în toate perfecţiunile şi atributele, aşa că nici una nu este înaintea sau după alta, şi nici nu este mai mare sau mai mică decât alta, ci slava este egală, maiestate co-eternă. Trinitatea în unitate este astfel explicată în Scriptură, „Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt” (1 Ioan 5:7). „Una”, spune necredinciosul, „cum se poate să fie aşa? Cum pot Trei să fie Una? Asta-i contradicţie”. Dacă ar fi, aceasta este o contradicţie a sa proprie: căci dacă nu ar fi Trei în aceiaşi privinţă aşa cum sunt Una, opinie care nu poate fi susţinută de nici un om în simţurile sale, atunci el trebuie să preia asupra sa contradicţia; şi ar putea să fie, faţă de oricare lucru pe care îl cunoaşte din contra, Trei persoane într-o singură esenţă, decât dacă ar putea dovedi că unitatea esenţei exclude în mod necesar personalitatea. Dar înainte ca să îi permitem aşa ceva lui, el trebuie să ne ofere mai întâi o relatare clară a manierei existenţei esenţei divine, şi trebuie să demonstreze că acesta nu poate admite nici o persoană în ea; ceea ce el nu poate demonstra prin lumina naturii. Cel mai acut şi mai luminat dintre genii nu este egal cu acest subiect. Aceasta este atât de departe de capacitatea sa, pe cât sunt cerurile de pământ de departe. Să se ridice el pe cele mai puternice pinioane ale raţiunii morale, şi să încerce să măsoare infinitatea cu cel mai lung lanţ al argumentului metafizic; şi totuşi atunci când coboară din acest zbor semeţ, nu ne-ar putea da nici o inteligenţă proaspătă referitoare la existenţa divină. Modul şi maniera acesteia ar fi încă necunoscută. Ştim că există un duh nemuritor unit cu trupul; pretinde dar vreun filozof că determină modul de existenţă al acestui spirit creat? Ce idee îşi poate forma el despre acesta? De unde o va împrumuta? Sau în ce fel de limbaj o va comunica altuia? Dacă el nu ar fi clar în acest punct mai uşor, cum şi-ar putea forma o idee despre modul de existenţă al lui Iehova? Poate determina el cum există o esenţă spirituală infinită? Ce idee are el despre maniera de existenţă a unei esenţe care a fost din eternitate, şi care a fost prima cauză a tuturor celorlalte fiinţe? Când necredincioşii vor scrie despre acest subiect, şi vor stabili modul de existenţă al unei esenţe necreate, atunci ei ar putea vorbi cu o anumită certitudine despre aceasta. Însă în timp ce ei sunt forţaţi să mărturisească că ei nu cunosc modul existenţei divine, şi totuşi menţin că Iehova nu poate exista decât într-o singură Persoană, oare nu este evident că conduita lor este inconsistentă? Căci personalitatea este bazată pe maniera în care există esenţa; ei nu pretind să determine aceasta, şi totuşi ei neagă personalitatea esenţei, şi îşi riscă eternitatea lor pe aceasta. Oare nu este această conduită absurdă şi iraţională? Ai asculta apoi vreodată la ceea ce ar afirma necredincioşii despre maniera existenţei divine? Căci ei sunt într-adevăr ignoranţi de aceasta, şi poţi fi asigurat de ignoranţa lor, dacă dor le ceri să dea socoteală de maniera existenţei unui duh creat. Şi atunci când ei renunţă la acest punct, ceea ce trebuie să facă, apoi pune-le această întrebare, Cum poţi pretinde să dai socoteală de maniera de existenţă a unui Spirit infinit necreat, după ce se vede că nu poţi da socoteală de maniera de existenţă a unui spirit finit creat? Chiar să pretinzi la aceasta este cea mai izbitoare absurditate; şi prin urmare putem conclude, pe sprijinul raţiunii sănătoase, că pot exista trei Persoane în unitatea esenţei divine; şi Scriptura susţine în mod pozitiv că există Trei, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi aceştia Trei sunt Una. Şi,

Dacă nu mai rămâne nimic pentru cel infidel să obiecteze faţă de starea doctrinei, ce am putea oferi împotriva explicaţie Scripturii despre aceasta? Nu ar putea fi nici o dificultate decât ceea ce reiese din numele Persoanelor divine, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi acestea au fost o mare torţă a obiecţiei, şi încă mai este pentru necredincioşii care sunt aşa de orbiţi de viciile lor, încât ei nu cunosc nimic despre adevărat sens şi însemnătatea Scripturii, ci se uită în ea doar ca materie de critică: ei presupun, cu o ignoranţă comună celor infideli, că aceste nume au să ne dea idei despre maniera în care Persoanele există în esenţă, însă Scriptura a avut o părere diferită în folosirea lor. Trinitatea binecuvântată a preluat numele de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu pentru a descrie în ce maniere există ei ca Persoane divine, ci în ce manieră au acţionat acestea pentru noi oamenii şi mântuirea noastră. Aceste nume aveau să ne ofere idei ale oficiilor distincte, pe care Trinitatea a fost de acord să le susţină în economia răscumpărării noastre. Scriptura ne informează, Sf. Pavel în mod frecvent (Efeseni 1:4; 3:1; 2 Timotei 1:9; Tit 1:2, etc. şi 1 Petru 1:20), că legământul harului a fost făcut înaintea lumii, şi planul graţios al salvării omului a fost stabilit înainte ca el să-şi fi avut fiinţa sa. Conform planului acestui legământ, una din Persoanele divine a cerut sfinţire infinită pentru păcate, atunci când omenirea ar păcătui, şi că Tatăl naturii umane a lui Isus Hristos ar fi şi Tatăl nostru prin El; şi prin urmare El este numit Dumnezeu Tatăl, nu pentru a descrie natura Sa, ci oficiul Său. O alta dintre Persoanele divine este cea care avea să devină un Fiu, pentru a lua asupra Sa natura noastră, şi în această să plătească compensaţia infinită pentru păcat, şi prin urmare El este numit Fiul, Fiul lui Dumnezeu, şi nume asemănătoare, nu pentru a descrie natura Sa divină, ci oficiul Său divin. O altă Persoană dintre Personale divine s-a înţeles să facă efectivă sfinţirea infinită a Fiului lui Dumnezeu, prin inspirarea duhurilor oamenilor şi prin a le dispune să primească aceasta, şi prin urmare El este numit Sfântul Inspirator, sau Duhul Sfânt, şi Duhul lui Dumnezeu, nu pentru a descrie natura Sa divină, ci oficiul Său divin. Termenii Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt termeni de economie, şi sunt folosiţi în consecinţă în Scriptură pentru a descrie părţile distincte pe care veşnica binecuvântată şi adorabila Trinitate le-a susţinut în răscumpărarea noastră.

Aş fi dorit să fi fost în puterea mea să explic doctrina Scripturii în astfel de cuvinte, pe care să le puteţi înţelege cu toţi cu uşurinţă. Doctrina Trinităţii este articolul cel mai necesar al religiei creştine, şi nu am putea face un pas sigur în calea către cer fără să fim clari în privinţa ei. Şi din moment ce aceasta este însăşi temelia credinţei noastre, vă supun atenţiei aceste lucruri, în timp ce le iau în considerare. Scriptura nu face nici o diferenţă între Persoanele divine, decât ceea ce este făcut prin oficiile distincte, pe care le susţin ele în legământul harului. Persoanele sunt fiecare egale în fiecare perfecţiune şi atribut; nici una nu este înaintea sau după alta, nici una nu este mai mare sau mai mică decât alta; dar toate cele trei Persoane sunt co-eterne împreună şi co-egale. Şi prin urmare Hristos, care era din eternitate co-egal cu Tata, nu s-a făcut pe Sine inferior, deoarece El s-a învoit să devină un Fiu, şi nici Duhul Sfânt, care era din eternitate co-egal cu Tatăl şi Fiul, nu s-a făcut pe sine inferior, deoarece El s-a învoit să facă spiritele oamenilor sfinte prin harul şi influenţa Sa. Fiul şi Duhul Sfânt sunt nume de oficii, şi numele oficiilor lor cu siguranţă că nu pot micşora din demnitatea naturii lor, ci mai degrabă să-i înalte înaintea ochilor noştri, pentru a căror mântuire ei au binevoit să susţină aceste oficii. Domnul nostru binecuvântat era Iehova, când s-a învoit să devină trup şi să devină un Fiu: şi însăşi natura şi termenii legământului dovedesc că în această facere El trebuie să fi fost o Persoană de o esenţă auto-existentă, deoarece El a avut astfel de oficii încredinţate Lui, pe care nimeni în afară de Dumnezeu nu le putea susţine. Întreaga economie şi guvernarea lumii, de la timpul creaţiei sale până la rezoluţia finală, a fost pusă în mâinile Lui; şi de aceea Scriptura ne asigură în mod expres, că El a creat-o, că o guvernează prin providenţa Sa, că şi-a răscumpărat poporul Său prin sângele Lui, şi că El are să vină din nou în ziua de pe urmă, în toate slava Sa ca să o judece. Şi Acela, care a fost atotputernic ca să creeze toate lucrurile, care a fost atotînţelept ca să guverneze toate lucrurile, care avea merit infinit să răscumpere trupul Său biserica, şi care are să fie Dumnezeu Judecătorul tuturor în ziua de pe urmă, cu siguranţă că acest Judecător atotputernic, atotînţelept, atotmerituos şi divin, trebuie să fie auto-existent. Şi deţinând aceste oficii, El ar putea într-adevăr să spună, EU SUNT; căci nu putea decât să aibă existenţa necesară în Sine, care a fost prima cauză, şi care a oferit existenţă oricărei fiinţe şi lucru.

Ceea ce a fost spus în apărarea primei propoziţii din text poate fi rezumat cu acest argument. Esenţa divină este existentă prin sine; prin urmare persoanele în esenţă sunt de asemenea existente prin sine; dar Isus Hristos este una din personale acestei esenţe, căci El este numit în mod frecvent Iehova în Vechiul Testament, şi Noul declară că El şi Tatăl sunt una, prin consecinţă El este existent prin sine; de aici eu ridic acest silogism. Oricine este existent prin sine este adevăratul Dumnezeu, dar Isus Hristos este existent prin sine, prin urmare El este adevăratul Dumnezeu. Acesta este un argument clar şi este aşa de evident din principiile Scripturii, încât îi sfidez pe toţi arienii şi socinienii din lume ca să răspundă la acest; căci se pare atât de sigur că Isus Hristos este o persoană a esenţei auto-existente, pe cât este de adevărat că există o esenţă auto-existentă. Hristos este marele şi eternul EU SUNT, adevăratul şi însuşi Dumnezeu, egal în toate lucrurile cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în privinţa Dumnezeirii Sale; şi prin urmare faţă de sfânta, binecuvântata şi glorioasa Trinitate, noi atribuim dominaţie egală şi onoare, şi închinare acum şi în veci, conform doctrinei Scripturii şi a practicii constante a biserici creştine. Şi,

Să nu se gândească nici o persoană că acesta este un punct speculativ. Acesta nu este un lucru indiferent fie că-l primeşti sau nu; ci starea ta eternă depinde de aceasta, va trebui să o primeşti, sau să mori pentru totdeauna; căci oricine nu crede aceasta va fi osândit. Aceasta ar suna destul de aspru în urechile studioşilor liberi şi candizi, dar nu pot să uşurez aceasta. Nu sunt un îndrăgit al tunării condamnării mai mult decât sunt oamenii în aceste vremuri moderate la auzirea acesteia, şi ştii că rareori am cuvântul în gura mea; însă există un asemenea lucru ca osândirea, şi Atotputernicul a ameninţat să o producă peste negatorii divinităţii lui Hristos, şi chiar dacă ar face o lumină din aceasta, El o va produce în mod infailibil; şi prin urmare trebuie să vă mustru din nou, că oricine nu crede că Isus Hristos este auto-existent, şi prin urmare egal cu Tatăl, va fi condamnat. Oare nu declară textul acelaşi lucru? „Ei vor muri în păcatele lor”, şi aceasta este pe departe de la a fi ceva lipsit de osândire, că moartea în păcat este cea mai de jos stare a mizeriei infernale, după cum voi dovedi sub următorul aliniat.

Al doilea, „Dacă nu credeţi că EU SUNT,” spune Hristos, „veţi muri în păcatele voastre”. Moartea în păcat este o expresie clară, a cărui înţeles nu poate fi cu uşurinţă greşit. Acesta denotă cea mai groaznică starea a păcătoşilor care se depărtează, care nu au nici un mijlocitor sau ispăşire în lumea spiritelor în care se duc ei, ci ei părăsesc această lume cu toată poluarea şi vina crimelor ei asupra sufletului; şi atunci când ei apar înaintea tribunalului justiţiei infinite, dezgustătoarea diformitate şi ticăloşia lor se va manifesta atunci; ei nu vor mai avea atunci nici o robă ca să-şi acopere lepra ofensivă şi greţoasă a impurităţilor lor; murdăria lor dezgustătoare va izbucni, şi cum s-ar putea uita cel mai sfânt şi mai pur Dumnezeu cu plăcere la aceşti leproşi dezgustători? El declară că nu poate. El are ochi mai curaţi decât să privească la cea mai mică dintre fărădelegi. El nu le poate privi şi prin urmare ei trebuie interzise în prezenţa Lui, aşa cum leproşii erau închişi în afara taberei; şi din moment ce ei nu se puteau face niciodată curaţi, ei trebuie înlăturaţi pentru totdeauna. Nimic nu poate curăţa conştiinţa de păcat, decât acea ofertă care perfecţionează pentru totdeauna. Doar aceasta ne curăţă pe noi de tot păcatul; însă aceasta o resping necredincioşii, aşa că păcatul lor rămâne. Ei trebuie să dea socoteală de aceasta la bara de judecată, şi oricare pedeapsă s-ar merita ei trebuie să o îndure în suflet şi trup, şi dacă este adevăr în Dumnezeu, atunci pedeapsa lor trebuie să fie eternă. Acestea sunt propriile Lui cuvinte, la care cineva s-au putea gândi în mod rezonabil că inima celui mai încăpăţânat infidel ar tremura. „Voi, cei de departe, ascultaţi ce am făcut! Şi voi, cei de aproape, vedeţi puterea mea!” Păcătoşii sunt îngroziţi, în Sion, un tremur a apucat pe cei nelegiuiţi, care zic: „Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor?” „Cine din noi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?” (Isaia 33:13-14). Cine va putea? Cu siguranţă că cei care mor în păcatele lor. Păcatul a aprins întâi aceste flăcări ale iadului, şi păcătoşii trebuie să le îndure. Şi cel mai mare dintre păcătoşii, arienii şi socinienii, trebuie să locuiască cu flăcările mistuitoare, şi cu flăcările veşnice.

Am văzut pe negatorii divinităţii lui Hristos fiind foarte încălziţi şi mânioşi la această stare a cazului, şi i-am auzit plângându-se tare de nevoia noastră de generozitate. Lor nu le place să li se spună despre chinurile iadului, şi ei se gândesc la aceasta foarte din greu, încât ar trebui să fie trimişi în iad pentru un punct speculativ (aşa cum numesc ei cu uşurime termenul respingerii existenţei de sine a lui Hristos) ca fiind chiar o opinie nevinovată a lor, un simplu subiect de dezbatere şi cercetare liberă. S-ar părea foarte uşor pentru ei, însă este de fapt aceiaşi consecinţă negarea fiinţei lui Dumnezeu: şi dacă ei şi fac dezbaterile şi cercetările lor libere despre aceasta după cercetare şi dezbatere o resping, ei ar trebui să-şi amintească că ei fac aceasta cu riscul vieţii lor. A-l nega pe Hristos că este auto-existent nu este o crimă mică, ci este cea mai mare pe care o poate comite un om; căci ce este a nega titlul regelui la coroană? Nu este aceasta înaltă trădare? Şi ce este atunci a nega Dumnezeirea binecuvântatului şi unicului Autocrat, Regele regilor şi Domnul domnilor? Nu este oare aceasta înaltă trădare împotriva maiestăţii supreme a cerului? Şi atunci când necredincioşii neagă Dumnezeirea lui Isus Hristos, încearcă să-L fure de auto-existenţa Sa, ridică societăţi cu scopul de a-L străpunge cu blasfemiile lor insolente, şi să-L tragă de pe tronul Său veşnic, şi apoi să se străduiască să-L dezbrace de slava sa divină, degradându-L şi punându-L într-o simplă creatură, şi călcându-L sub picior, de parcă El ar fi doar zgură şi bălegar, cel mai adorabil Dumnezeu al cerului şi al pământului; cum vei numi tu aceste ofense? Nu sunt oare acestea acte făţişe de rebeliune deschisă şi de înaltă trădare? Şi dacă cele mai mici dintre acestea ar fi aduse împotriva unui rege pământesc i-ar remite pe ofensatorii drept rebeli nenaturali şi vrednici de moarte, oare nu ar trebui ca aceste crime să crească în proporţie faţă de demnitatea infinită a Regelui împotriva căruia ele sunt comise? Înalta trădare împotriva Dumnezeirii lui Isus Hristos, oricât de mult ar încerca să o uşureze necredincioşii, este cu siguranţă o crimă infinită, şi dacă Dumnezeu este adevărat, aceasta va avea de a face cu pedeapsa infinită; căci dacă nu credeţi că EU SUNT, spune Însăşi Dumnezeul auto-existent, veţi muri în păcatele voastre, şi acelea pentru care nu s-a făcut ispăşire nu numai că vă vor exclude de la slăvile cerului, ci vă vor şi condamna de drept la chinurile fără de sfârşit ale iadului.

În timp ce această metodă de acţionare împotriva negatorilor existenţei de sine a lui Hristos nu este, aşa cum ar insinua ei, aspră şi riguroasă, aceasta însă este fondată în adevăr şi echitatea; pentru că fiecare om este un păcătos şi vinovat înaintea lui Dumnezeu, nu numai actual ci şi prin nelegiuirea originală, „prin încălcarea unuia, judecate a venit peste toţi oamenii spre condamnare”, şi prin urmare toţi oamenii fiind sub sentinţa condamnării, doresc o ispăşire pentru păcatele lor. Această ispăşire este cerută de, şi trebuie adusă către, justiţia infinită, şi oricine o face trebuie să fie o Persoană infinită, capabilă de a face un act infinit de merituos; aşa că El nu poate fi ceva mai puţin decât o Persoană sau esenţa auto-existentă. Dacă el ar fi fost o creatură de o demnitate aşa de mare, cel mai înalt în rangul fiinţelor, totuşi aşa cum este el doar ca o creatură, el nu ar putea face nici o acţiune care să aducă merit pentru alta, cu atât mai mult să aibă un merit infinit; în consecinţă el nu ar putea face nici o ispăşire faţă de justiţia infinită, şi prin urmare dacă Hristos nu ar fi auto-existent, noi trebuie să murim cu toţi în păcatele noastre, şi să răspundem pentru ele în faţa tribunalul lui Dumnezeu: şi plata păcatului este moartea, moartea trupului faţă de această lume, şi moartea atât a trupului cât şi a duhului din Dumnezeu şi slava Sa în lumea următoare, în vecii vecilor. Şi aceasta este într-adevăr cazul melancolic al fiecărui infidel. El neagă virtutea meritelor lui Hristos de a ispăşii ca Dumnezeu, şi, de sigur, el nu poate avea nici o ispăşire; căci nimic mai puţin decât o Fiinţă infinită nu poate face o ispăşire infinită; şi infidelul; fără o astfel de ispăşire, trebuie să fie sub vina atât a nelegiuirii actuale care şi a celei originale. El nu are nici un sacrificiu, nici o ispăşire, pentru a împăca justiţia lui Dumnezeu Tatăl, prin a cărui decret sigur şi ferm a fost făcut şi oferit în acest caz, că, „fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate”. Dar el respinge meritele sângelui Mielului lui Dumnezeu, care a fost vărsat pentru păcat, şi care numai el poate lua păcatele lumii; pentru care motiv nu există iertare de păcate pentru el, ci moare în păcatele lui, cu toată poluarea şi vina lor pe conştiinţa sa, şi atunci când apare la bara judecăţii, el îşi va descoperii Judecătorul său a fi un Dumnezeu gelos, un foc mistuitor. Şi cum ar putea apoi să se protejeze el pe sine de mânia celui Atotputernic? El nu poate scăpa de Omnipotenţa ofensată, el nu i se poate împotrivi; şi cine poate spune ce grad de mizerie va produce Omnipotenţa ofensată? O este un lucru teribil, dincolo de imaginaţie de teribil, să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! Şi oricine respinge meritele divine ale ispăşirii lui Hristos, va simţii neplăcerea Lui veşnică: căci după ce le va respinge, „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu?” Cel ce va călca în picioare divinitatea Sa (şi toţi infideli fac aceasta), a călcat şi chiar a bătut cu piciorul peste salva Dumnezeului auto-existent, şi dacă El era mi josnic ca un vierme, „va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului”. A batjocori pe Duhul harului este ultimul stagiu de infidelitate, şi fie ca Dumnezeul atotputernic să vă ţină departe de aceasta, ca u cumva să muriţi în păcatele voastre şi să pieriţi pentru totdeauna.

Aleg să închei a doua propoziţie din text cu aceste frapante cuvinte ale Sf. Pavel (Evrei 10:26, 27, etc.) deoarece ele sunt clare şi exact la subiect, şi declară în mod expres judecata şi indignarea aprinsă, pe care o va întâlni fiecare care va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu. Fie ca infidelul să considere, dacă Îl calcă sau nu sub picioarele lui, atunci când îl ridiculizează pe Creatorul atotputernic al lumii, şi cu trădare mai neagră decât făcut-ă vreodată în iad, încearcă să-l fure pe Dumnezeu de demnitatea Sa. Oare nu nesocoteşte el sângele legământului ca un lucru nesfânt, care nu pune nici o valoare pe cel mai preţios sânge al Mielului lui Dumnezeu? Oare nu trebuie el să moară în păcatele lui, şi să învie din morţi în păcatele lui, şi să apară în păcatele lui în ultima zi, şi să meargă cu păcatele lui la locul de judecată veşnică, acela care contrar decretului lui Dumnezeu a rezolvat să-şi pună judecarea lui peste această chestiune; că fără vărsare de sânge nu este iertarea de păcate? Înainte să se obţină vreo iertare de păcate, nu trebuie să fie doar sângele vărsat, ci şi sânge de o valoare infinită, şi nu poate fi în nici un sacrificiu o valoare infinită, decât în sângele preţios al lui Hristos, ca acela al unui Miel fără pată şi fără zbârcitură. Meritele acestui Miel le neagă infidelii, prin care ei resping singura metodă pe care a rânduit-o Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Această crimă se apropie aşa de mult de batjocorirea Duhului harului, şi spre întristarea şi stingerea Lui, încât inima mea jeleşte pentru aceşti oameni înşelaţi, şi nu doresc decât ca ei să fi fost atât de mult preocupaţi de mântuirea lor cât sunt şi eu pentru a lor. Eu vad vina lor, faţă de care ei sunt orbi. Vad pericolul lor, spre care ei şi-au închis ochii. Îi privesc gata de moarte în păcatele lor, şi prăpastia distrugerii deschisă ca să-i primească, că ei sunt chiar pe muchia ei şi într-un moment ar cădea în iad. Dragii mei tovarăşi creaturi, dacă aţi fi vrut faţă de Dumnezeu v-aşi fi numit tovarăşi creştini, dacă mai aveţi vreo dragoste pentru sufletele nemuritoare, opriţi-vă şi luaţi acestea în considerare. Rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă deschidă ochii, ca să vă vedeţi pericolul vostru. O! Vedeţi cât de aproape sunteţi de acea prăpastie! Dacă mai faceţi încă un pas, veţi pieri pentru totdeauna. Şi de ce să alegeţi mizeria veşnică? Vă chem şi vă îndemn, în timp ce încă mai este vreo posibilitate de scăpare din aceasta, să vă treziţi speranţele şi temerile: dacă vi se va da să vă aruncaţi armele şi să vă predaţi, încă veţi mai găsi milă. Căci El este milostiv şi plin de compasiune. El are daruri pentru oameni, chiar şi pentru cei rebeli. El poate da duhul de înţelepciune în a-L cunoaşte pe El. Cereţi, căutaţi şi veţi găsi credinţă şi pocăinţă din harul Său divin. La El este plinătate de răscumpărare. Dacă aţi recunoaşte din propria experienţă pe El a fi un Dumnezeu atotputernic să ierte. Şi dacă nici unul dintre aceste motive nu au avantaj cu voi ca să vă deschidă ochii, fie ca El, care a poruncit ca lumina să strălucească în întuneric, să strălucească în inimile voastre, şi să dea lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos.

Şi acum trecând prin argument, vă îndemn, fraţii mei, să-mi acordaţi atenţia voastră favorabilă, în timp ce mă voi strădui să fac unele îmbunătăţiri în ceea ce s-a spus, şi să aduc lucrurile la comun cu putere şi convingere pentru inimile voastre. Scriptura pe care am considerat-o este cea mai grozavă şi mai solemnă şi ne prezintă pentru noi o doctrină de o importanţă etenă, anume, că noi trebuie să murim în păcatele noastre dacă nu credem în existenţa de sine a lui Isus Hristos. Această doctrină am împărţit-o în două propoziţii; sub prima s-a propus să se dovedească că Isus Hristos este o persoană a esenţei auto-existente, de unde a urmat a doua, că fiecare trebuie să moară în păcatele lui, dacă nu crede existenţa de sine a lui Hristos. Şi dacă Scriptura şi clarul argument ar putea predomina împotriva prejudecăţilor şi păcatelor oamenilor, aceste două propoziţii ar apărea atât de evidente ca soare la prânz. Într-adevăr ele apar cu evidenţă completă faţă de fiecare creştin adevărat; şi declar deschis, că eu sunt pe atât de deplin convins de existenţa de sine a lui Isus Hristos pe cât sunt de orice altă materie de fapt, şi prin urmare cu această deplină convingere in mintea mea, era drept pentru mine să vorbesc cu mare deschidere şi libertate către acele persoane, dacă sunt printre voi, care neagă existenţa de sine a lui Isus Hristos. Şi sper că El va secunda îndemnurile mele cu harul Său, şi le va însoţi cu binecuvântarea Sa divină, în timp ce mai fac încă o dată apel la voi la a lua în considerare şi a cântării în mod imparţial argumentele care au fost aduse înaintea voastră. Ele conţin o foarte mică parte a evidenţei divinităţii Domnului nostru, Scriptura ne-a oferit câteva dovezi, care nu au fost atinse în prezent; dar sper că s-au spus destule ca să vă convingă, dacă minţile v-au fost deschise spre convingere. Marea obiecţie a infidelului împotriva existenţei de sine a lui Hristos este luată din unitatea esenţei divine; această unitate o admitem, căci este scris, „Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn” (Deuteronom 6:4); dar apoi susţinem că unitatea esenţei nu poate exclude personalitatea, decât dacă ar fi demonstrat, că maniera în care există esenţă nu va admite să fie nici o persoană în aceasta. Însă aceasta nu puteţi demonstra, căci este imposibil; deoarece nu cunoaşteţi maniera existenţei vreunei fiinţe spirituale, şi prin urmare este imposibil pentru voi să o demonstraţi, că relatarea Scripturii despre personalitate este falsă, şi totuşi cu riscul mântuirii voastre veşnică să vă aventuraţi să negaţi ceea ce este imposibil să combateţi. Oare nu vedeţi ce parte inconsistentă şi absurdă produceţi aici? Nu vă luptaţi în mod deschis împotriva Scripturii şi propriei voastre fericiri? Nu aveţi umbra unui argument împotriva divinităţii lui Hristos, şi totuşi nu vă temeţi să comiteţi o trădare înaltă împotriva Maiestăţii Sale supreme care este atotputernic să pedepsească. De ce, fraţii mei, v-aţi lupta împotriva celui Atotputernic? Nu vă mai răzvrătiţi, aruncaţi jos armele voastre, predaţi-vă lui Isus, aruncaţi-vă înaintea Lui, şi recunoaşteţi-L a fi Dumnezeul auto-existent.

Dacă nu am fost capabil să vă ofer ceva suficient pentru a vă trezi şi a vă convinge, am prin urmare mai multă raţiune, în ultimul rând, să mă rog pentru voi. Şi sunt sigur că toţi credincioşii se vor unii din inimă cu mine în rugăciune către Dumnezeu pentru conversia voastră. Nu putem face altceva decât să plângem pentru vina voastră prezentă, şi ruina care se apropie de voi, şi să ne revărsăm cererile înaintea tronului harului pentru voi, deoarece suntem asiguraţi, că v-aţi îndepărtat de la Dumnezeul cel viu. Şi să concludem acum, fraţii mei creştini, aşa cum şi începem întotdeauna, prin a privi la Dumnezeu pentru binecuvântarea Sa, ca lucrarea noastră să nu fie în zadar în Domnul.

Adorabilul nostru Isus, Dumnezeul nostru Atotputernic şi Salvator, care ai declarat, că dacă nu credeţi că EU SUNT, veţi muri în păcatele voastre, Te binecuvântam şi Te lăudam căci ne-ai dat harul să credem în existenţa Ta de sine. Păstrează-ne, te rugam, tari în această credinţă, şi fă ca să nu locuiască aceasta în capetele noastre şi să stea acolo ca un punct speculativ de ştiinţă, ci permite ca aceasta să opereze asupra inimilor noastre, şi să locuiască acolo pentru a produce în noi toate caracterele Tale dulci şi cereşti, făcându-ne sfinţi aşa cum şi Tu eşti sfânt. Şi, o Doamne, fi încântat să trezeşti şi să converteşti pe toţi negatorii divinităţii Tale, şi să-i convingi că Tu este Dumnezeu într-adevăr, prin fericita lucrare a bunului Tău Duh asupra inimilor lor, întorcându-i din eroarea căilor lor şi aducându-i pe fiecare din ei în turma Ta, ca noi să devenim un singur ţarc sub un singur Păstor; şi fie ca cu o singură inimă şi voce să dăm mulţumiri şi laudă Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, sfintei, binecuvântatei şi glorioasei Trinităţi; să fie onoare egală şi închinare, şi dominaţie de acum şi până în veci. Amin.

Despre autor

William Romaine a fost un preot evanghelic englez care s-a născut la Hartlepool, Anglia pe 25 septembrie 1714. El a fost educat la Hart Hall and Christ Church, Oxford, primindu-şi titlul de B.A. în 1734 şi M.A. în 1737. A fost ordinat ca diacon în 1736, preot în 1738; şi a fost vicar pentru mulţi ani în Baustead, Surrey şi Horton, Middlesex. Atras spre trezirea evanghelică, la început a aderat la John Wesley, dar în 1755 a trecut de partea lui George Whitefield şi a rămas cel mai capabil exponent dintre evanghelici despre cea mai înaltă doctrină calvinistă.

După o carieră turbulentă, şi-a obţinut dreptul de a locui la St. Anne’s Blackfriars şi St Andrew de Wardrobe în 1764 unde a continuat sa fie o atracţie mare populară până la moartea sa în 26 iulie 1795. Ca predicator el a exercitat mare putere şi teologia şi părerile lui despre viaţa spirituală sunt cel mai bine cuprinse în lucrările de mult populare: Viaţa de credinţă – The Life of Faith (London, 17640; The Walk of Faith (1771) şi Triumful credinţei – The Triumph of Faith (1795).

http://www.voxdeibaptist.org/Existenta_de_Sine.htm

Marea buclă europeană IX – Dincolo de linia de sosire

14tips-articleinlineOare de ce ne acordăm mai greu cu fusul orar la revenirea acasă? Mi s-a spus că este mai greu pe direcția aceasta decât spre Europa. Dacă este adevărat, data viitoare mă întorc la Los Angeles prin Dubai și Tokyo!

Alții spun că s-a consumat adrenalina și corpul se resimte mai rău după două acomodări de fus orar decât după una. Dacă este așa, n-am ce face. Va trebui să aștept.

Mi s-a spus și că de vină n-ar fi neapărat decalajele de fus orar, ci … vârsta. Probabil că aceștia sunt cel mai aproape de adevăr. Același răspuns l-am primit și când am încercat să le povestesc unor colegi de drum despre necazurile din ultimul an cu sănătatea mea. ,,E vârsta, Daniel! E vârsta!“ Și eu, care-i credem prieteni! Nu mă supăr pentru că și ei au adunat cam același număr de primăveri ca și mine …

+++

Despre diaspora română din Europa. Din start, trebuie să încep cu răspunsul la întrebarea cea mai importantă: „Cum ți s-au părut bisericile române vizitate în această buclă europeană?“

Încep prin a vă spune că am avut sentimentul că se naște cel de al treilea pol de putere în lucrarea neoprotestantă română. Să mă explic: Foarte mulți ani, America a fost locul de unde a venit credința în România, locul unde s-au format lucrătorii și locul de unde s-a finanțat lucrarea. Era ca un topogan cu America sus și România la bază. Oameni entuziaști ca Ioan Truța, frații Popovici și Ieremia Hodoroabă (Franța) au adunat bani și au produs pentru România biblii, cărți de cântări, literatură creștină și emisiuni de radio. După 1989, România s-a ridicat mult în resurse pentru lucrarea din biserici. Nu mai are nevoie de Biblii tipărite pentru că și le poate tipări singură, nu mai are nevoie de cărți de cântări pentru că își publică cântările proprii, nu mai are nevoie de materiale de școala duminicală sau pentru educarea copiilor pentru că le produce și le tipărește singură. Mai mult, România a început să trimită în America astfel de resurse pentru lucrare.

Acum, prin emigrarea spre Europa, s-a format noua diasporă a românilor: Au apărut și au crescut biserici puternice și din ce în ce mai stabile în mai toate țările Europei. Noi le-am vizitat doar pe cele din Paris, Nuremberg și Viena, dar aud de peste 50 de grupuri distincte care se adună în Londra și de alte astfel de biserici locale românești în Italia și Spania.

Bisericile din America încep să scadă numeric din cauză că nu se mai dau vize pentru cei din România și din cauza procesului natural de americanizare a noilor generații. Bisericile din România scad și ele din motive varii, dintre care multe îmi sunt necunoscute. Bisericile din diaspora europeană se ridică, nivelând astfel planul de activitate al românilor de pretutindeni (n-am spus nimic de Australia!). Orice societate misionară și orice for de conducere și coordonare va trebui să ia în seamă această ,,noutate“. Vor trebui elaborate căi de colaborare „între egali“, „darea și primirea“ făcându-se în toate cele trei direcții. Pentru încă puțină vreme, America va merge să misioneze din inerție în România, iar cei din România vor considera ca diaspora europeană trebuie coordonată de la București. Diaspora europeană se maturizează însă. Cresc liderii de acolo și se vor muta acolo alți lideri deja formați în alte părți (și pe mine m-a ispitit acest gând cât am fost acolo). Cu o sursă materială superioară României, bisericile din diaspora pot și trebuie să înceapă să meargă pe propriile picioare.

+++

Există și calea integrării în națiunile gazdă pentru o lucrare extinsă cu Evanghelia. Europa nu este America! Peste ocean, cei care pleacă din bisericile românești au la dispoziție o sumedenie de biserici americane foarte bune, multe chiar foarte bune, la care și eu m-aș fi mutat de mult dacă n-aveam chemarea pe care o am.

În țările europene, bisericile ,,evanghelice“ sunt, dacă nu o notate nedorită, atunci o prezență ignorată sau chiar descurajată. Ce vor face românii din țările Europei la a doua și a treia generație? Eu le-am recomandat să urmeze două alternative: una pentru emigrarea temporară scurtă și alta pentru emigrarea pe termen lung. Ei trebuie să citească atent Biblia și să vadă ce au făcut cei din poporul Domnului în asemenea situații.

Profeții falși au căutat să-i amăgească pe evrei spunându-le că exodul babilonian va fi doar un sughiț, o deportare de scurtă durată și că toți se vor întoarce acasă.

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,,Eu sfărâm jugul împăratului Babilonului! Peste doi ani, voi aduce înapoi în locul acesta toate uneltele Casei Domnului, pe care le-a ridicat Nebucadneţar, împăratul Babilonului, din locul acesta şi le-a dus în Babilon. Şi voi aduce înapoi, în locul acesta, zice Domnul, pe Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi pe toţi prinşii de război ai lui Iuda, care s-au dus în Babilon, căci voi sfărâma jugul împăratului Babilonului.” (Ieremia 28:2-4).

Ieremia a primit însă un alt mesaj de la Domnul:

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, către toţi prinşii de război pe care i-am dus din Ierusalim la Babilon: ,,Zidiţi case şi locuiţi-le; sădiţi grădini şi mâncaţi din roadele lor! Luaţi-vă neveste şi faceţi fii şi fiice; însuraţi-vă fiii şi măritaţi-vă fetele, să facă fii şi fiice, ca să vă înmulţiţi acolo unde sunteţi, şi să nu vă împuţinaţi. Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!“ (Ieremia 29:4-7).

De aproape trei mii de ani aceasta este strategia din diaspora evreiască. Oriunde ajung, ei caută să se identifice cu poporul în care trăiesc și să contribuie la tot ce se întâmplă în țara aceea. Chiar și în Babilon, Daniel a mâncat carne de la masa împărătească (Daniel 10:3), a acceptat să i se schimbe numele după un zeu păgân de acolo, și-a schimbat portul și limba, dar și-a păstrat inima întreagă pentru Domnul. Așa au făcut toți ceilalți, inclusiv evreul Mardoheu și împărăteasa Hadasa.

Mă amuză, ca semi-evreu, să aud că românii îi dau exemplu pe evrei ca să-și țină limba și identitatea națională în America, Australia și Europa, deși nu vor să se mai întoarcă acasă. Acesta este mai mult un reflex care crează o zonă de confort personal, decât o strategie coerentă a exilului.

V-aș pune o întrebare: ,,Cum îi cheamă pe cei mai importanți evrei care au influențat viața în România?“ Cum se face că ei au purtat și poartă nume românești (incluzându-i aici pe Mircea Crișan, trio Grigoriu, pe Silviu Brucan, Vladimir Tismăneanu și pe Petre …Roman!). Cum s-au numit cei mai importanți zece evrei din Polonia? Dar din Rusia? Dar din Germania? Cum se face, la urma urmei, că majoritatea evreilor care trăiesc în diaspora au ajuns să nu mai aibe nume … evreiești? (Pentru o surprinzătoare listă cu evrei cunoscuți în toată lumea, mergeți aici)

În ce privește păstrarea limbii, românii se fac că nu știu că evreii și-au schimbat limba națională de câteva ori. Cartea profetului Daniel este scrisă în două limbi tocmai pentru că vremea aceea era una a tranziției de la limba vorbită înainte de Babilon (ebraica) și cea vorbită după aceea (aramaica). Domnul Isus a vorbit limba babiloniană, aramaica. Din cauza diferenței dintre diferitele versiuni ale limbii vorbite în țările diasporei lor, evreii care s-au întors acasă, în Israel, au trebuit să ,,reinventeze“ o limbă comună, cu unii termeni noi și cu alți readuși în uz după milenii! Nu-mi spuneți mie că românii trebuie să-și păstreze limba  … ca evreii.

Păstrarea încăpățânată a limbii române în viața celor ce au de gând să stea pe o durată lungă în țările Europei înseamnă statornicirea într-o categorie de clasa a doua și viața personală trăită ,,cu frâna de mână trasă“. Chiar și cei care vizitează doar Europa la lucru cu gând să se întoarcă cât mai repede posibil acasă ar face bine să-și însușească cât mai curând limba vorbită în țara în care au ajuns. Asta îi va ajuta să avanseze profesional la întreaga capacitate intelectuală și să propășească financiar așa cum merită. În America există un termen pentru aceasta și românii trebuie să-l învețe și ei: „Învață să nu te vinzi ieftin!“ Mulți din ,,căpșunarii“ truditori vor ajunge astfel ciberneticienii europeni și mulți din îngrijitorii de bătrâni ar putea profesa în calitate de cadre medicale. Părinții care-și forțează copiii să nu învețe limba țării în care trăiesc îi condamnă la un viitor schizofrenic, sfâșiat între două culturi, în loc să le acumuleze pe amândouă.

Prin acceptarea schimbărilor necesare vieții din ,,babilonul european“, cei din diaspora ar putea ajunge sus, sus de tot, iar la întoarcerea acasă ar putea folosi ceea ce au învățat ca să întrețină relații prospere cu oamenii de afaceri din țara exilului lor temporar. N-ar fi formidabil?!

Ca martori ai Evangheliei, românii trebuie să fie lumină în jur și să-i ajute pe vecinii lor să se întoarcă la Dumnezeul lor. Da, există un Dumnezeu al germanilor, un Dumnezeu al francezilor și un Dumnezeu al italienilor, tot așa cum există un Dumnezeu al românilor, mereu Același, egal cu Sine însuși, dar descoperindu-ni-Se în interiorul culturii în care ne aflăm.

Nu va reuși nimeni să convertească un german la Dumnezeul românilor! Așa cum nici un francez, spaniol, belgian sau italian nu se va face membru într-o biserică românească din diaspora (Ar trebui mai întâi să învețe să vorbească românește!). Orice manifestare a unui popor se face într-un climat specific unei anumite culturi, iar europenii sunt mândrii de cultura lor, incomparabilă istoric cu ,,realizările“ României.

De ce credeți că le-ar da Dumnezeu dispensă specială românilor plecați de acasă și le-ar îngădui să-și suspende misiunea de a fi lumină și sare acolo unde trăiesc? Uitați-vă la ei cum se îmbracă asemenea popoarelor europene, mănâncă la fel ca popoarele europene, își iau mașini europene, dar nu-și dau seama încă de responsabilitatea de a fi martorii Evangheliei în mijlocul popoarelor europene. Ciudată logică a lucrării! Ciudat paradox al credinței! Pe alocuri, singura ,,performanță“ urmărită de liderii bisericilor românești din diaspora este să ,,reziste“ oricărei schimbări liturghice care i-ar face să nu mai semene cu cei ,,de acasă“. Așa am făcut și noi o vreme, până ce au început să ne părăsească tinerii, nemulțumiți cu „viața de rezervație“, într-un încăpățânat „muzeu al satului“.

+++

Conform principiului că noi, americanii, mergem în diaspora românească din Europa la semănat, nu la secerat, am refuzat cu încăpățânare să iau bani de la bisericile vizitate. Nelu Moț mi-a adus însă un plic cu darul unei familii care, a spus el, mă simpatizează. L-am rugat să-i ducă înapoi ca să nu-mi pierd simpatia lor pentru mine și nici a mea pentru el, dar mi-a explicat că suntem deja plecați pe drum și nu se poate. I-am dublat cu ce aveam în portofel și i-am împărțit celor trei studenți care veniseră să se alăture corului nostru, unul din Suceava și doi din Ucraina (sau invers). Mi-a spus cineva că făcuseră eforturi mari să vină spre noi, închiriaseră o mașină și avuseseră chiar și două pene de cauciuc pe drum … Așa că providența divină s-a dovedit și de data aceasta perfectă.

+++

Ce nu mi-a plăcut la Paris?
Nu mi-a plăcut mulțimea pestriță de mărginași ai civilizației care au invadat metropola. Am auzit rar vorbindu-se franțuzește și atunci când am auzit era cu un puternic accent arab. Și nu mi-a mai plăcut nici că la un moment dat ai noștri au fost împinși cu forța de forțele de ordine: ,,Vite! Vite!“(aici cu sensul de „repede“). La câteva secunde s-a auzit zgomotul unei bombe artizanale puse de niște teroriști. Vorba aia: „Bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat!“

Acum aproximativ zece ani, parizienii îi acuzau în presă pe israeliți că merg cu puștile prin Ierusalim, întreținând o atmosferă de teroare pentru populația palestiniană. Acum, prin Parisul critic de altădată merg militari în patrulă, doi câte doi, și chiar trei. Despre autocritică însă …„qu’ils devront attendre encore un peu“.

+++

Ce mi-a plăcut la Paris?
Mi-a plăcut Parisul ca oraș și mulțimea de edificii cu iz de istorie. Orașul este un manual cu foile deschise. Parisul este locul în care a apărut ideea de răsturnare a dreptului divin de a conduce lumea, din care au izvorât apoi ateismul, socialismul și comunismul utopic. Franța reprezintă dreptul umanității de a se autoconduce după un slogan vrednic să fie pus deasupra porții unui orfelinat: ,,Liberte, egalite, fraternite“. O fraternitate care și-a ucis Tatăl ceresc și a uitat în morală și comportament ,,cei șapte ani de acasă“.

Francezii sunt celebri pentru că au o etică circumstanțială. Vreți un exemplu? Seara, Sami Prelipceanu s-a dus la compania de lângă hotel să ceară voia ca autobuzul care ne lua devreme a doua zi să parcheze în curte. ,,Nu“ și „nu“. Chiar și atunci când s-a oferit să plătească, răspunsul a fost tot un categoric nu. A venit șoferul, i-a spus ceva lui Sami în limba română și … s-a petrecut minunea. Patronul i-a auzit și, pentru că tocmai se terminase meciul în care România făcuse un „egal de salon“ cu Franța și eliminaseră astfel împreună Italia din turneul de fotbal al echipelor de până la 21 de ani, atitudinea lui s-a schimbat radical. „Mais non! Je ne savais pas que vous étiez roumaines!“ Și ne-a dat cel mai bun loc de parcare din curtea companiei lui.

Și mi-au plăcut la bisericile române! Sunt conduse de păstori tineri, energici și plini de râvnă. Circumstanțele din Europa sunt mult diferite de cele din America, de acea i-am admirat fără să le pot da un sfat oarecare. Proximitatea României și libertatea de liberă circulație pune păstorii din Paris la încercări mari. Ceea ce avem în comun cu ei este că avem un Dumnezeu mare și întotdeauna suficient pentru încercările prin care ne trece.

+++

În Nuremberg și în Viena, clădirile bisericilor în care am cântat aparțin românilor, nu ca la Paris, unde stau cu chirie la biserici franceze.

Este un mare pas înainte și o dovadă că ei au prins rădăcini durabile și binefăcătoare. Ambele orașe sunt mult mai mici decât Parisul și viața în ele este mai liniștită.

Nu pot spune că am vizitat francezi în Franța și austrieci în Austria. Probabil că ei nu locuiesc prin locurile prin care am ajuns eu. De fapt, românii de pe acolo mi-au spus că francezii și austriecii adevărați nu sunt cei din capitală, ci cei din orașele mai îndepărtate de ea, unde chiar și portul și dialectul le este specific.

+++

Despre predici. Nu este ușor să predici ,,din loc în loc“ atunci când nu ești un evanghelist și nici atunci n-ar fi ușor pentru că nu știi dacă este cineva neîntors la Dumnezeu în audiență. Am încercat să predic ca la Bethel, dar este foarte dificil să predici ,,ca acasă“ printre oameni pe care-i vezi pentru întâia oară în viață. M-a liniștit faptul că am fost doar o pauză între cântările corului și că misiunea mea a fost să țin ecoul încă activ până când ei vor cânta iar. Nu cred că am însoțit vreodată un cor mai bun ca acesta. Faptul că la cei veniți din America s-au alăturat și bărbați din Europa și mai ales unii ,,profesioniști“ veniți din Australia și România a ridicat foarte mult nivelul corului.

Am întâlnit mulți care mă cunosc mai mult de pe Internet sub numele meu de ,,barzilai en dan“. A fost un fel de confirmare a călăuzirii sub care am început și continui activitatea mea pe bloguri (aici).

Nu m-am dus să impresionez pe nimeni. Am trecut de faza în care eram interesat de imaginea mea în ochii oamenilor. Am căutat doar să le aduc aminte de Biblie, ca de singura busolă pe marea învolburată în care trăim. Dacă-L ascultăm pe Dumnezeu, chiar și când se sparge corabia putem ajunge la mal cu bine, ca cei care au călătorit împreună cu apostolul Pavel atunci … și de atunci încoace.

 

RELATED ARTICLES

Marea buclă europeană VIII – O zi a minunilor

Marea buclă europeană VII – Viena, valsul unui vis frumos cu un vierme veninos

Marea buclă europeană VI – Franco-Germania

Marea buclă europeană IV – valoarea fluctuantă a valorii

https://brzilaiendan.com/2019/07/04/marea-bucla-europeana-ix-dincolo-de-linia-de-sosire/

Ministrul învăţământului: „Copiii trebuie să învețe la şcoală despre relațiile homosexuale”

Ministrul învăţământului: „Copiii  trebuie să învețe la şcoală despre relațiile homosexuale”

Damian Hinds, ministrul educaţiei din Marea Britanie, a spus că niciun elev nu trebuie  să termine școala fără a lua lecții despre relațiile dintre același sex.

Potrivit ministrului, școlile vor fi „puternic încurajate” să vorbească despre părinții de același sex cu copii mici.

Comentariile vin după ce un parlamentar britanic laburist a fost admonestat pentru poziţia sa de a sprijini drepturile părinţilor de a-şi da acordul cu privire la conţinutul materialelor de educaţie sexuală pe care copii lor le vor studia la şcoală.

Familii diferite

Guvernul a finalizat în această săptămână programa școlară ce va introduce lecții obligatorii de Educație privind relațiile începând cu anul viitor.

Damian Hinds a declarat: „Noua noastră programă este clară, copiii trebuie să termine școala doar după ce au aflat şi despre relațiile LGBT.”

„Voi susține cu fermitate școlile să încurajeze discuţiile cu copiii în clasă, asupra faptului că există tot felul de familii diferite, puternice și iubitoare, inclusiv familii cu părinți de același sex, în timp cursurilor din școala primară”.

Opoziție puternică

O consultare recentă efectuată de autorităţi a evidențiat o opoziție pe scară largă față de planurile dea introduce  Educația privind relațiile în școlile primare.

Mai mult de 11.000 de persoane au răspuns,  dintre care 58% au spus că conținutul propus nu era „adecvat pentru vârsta copiilor.”

Cu toate acestea, Damian Hinds a insistat, iar noul subiect va fi obligatoriu din septembrie 2020.

Lipsă de interes

Marți, un parlamentar laburist, Roger Godsiff, a vorbit în numele unor părinți interesați într-o dezbatere despre lecţiile predate în şcoli cu privire la relaţiile LGBT. El a criticat profesorii pentru că sunt „total lipsiţi de interes” să se întâlnească cu părinții pentru a le afla obiecţiile legate de aceste lecții.

Parlamentarul din Birmingham a fost în prealabil avertizat de către Nick Brown, şeful laburiştilor,  după ce şi-a arătat sprijinul pentru părinții care protestează împotriva programului „No Outsiders” în școlile din Birmingham. La sfârșitul discursului său, Godsiff a cerut scuze „fără ezitare pentru orice ofensă adusă oricărei persoane de orice orientare sexuală, prin orice am spus sau am scris.”

Luna trecută, parlamentarul a declarat pentru publicaţia Birmingham Mail: „Am rezerve serioase cu privire la faptul că copiii de patru şi cinci ani sunt la vârsta potrivită pentru a le fi prezentate aceste idei”.

Parlamentarul a mai adăugat: „Nu este vorba de a avea un drept de veto asupra aspectelor legale privind egalitatea, ci despre a vorbi cu copiii, la o vârsta adecvată lor.”

Sursa: christian.org.uk

„Înainte de ideologia LGBT oamenii știau cine sunt, acum nu mai știu”, spune o fetiță de 10 ani din Marea Britanie, suspendată de școală pentru că a cerut să nu participe la ora de educație LGBT

 Știri pentru viață  04.07.2019

O elevă de 10 ani de la o școală din Marea Britanie a fost suspendată de la cursuri pentru o săptămână, deoarece a cerut permisiunea să absenteze de la lecțiile de ideologie LGBTQ, dedicate „pride month” (luna mândriei -luna iunie a fost confiscată de activiștii LGBTQ, la fel ca și culorile curcubeului, pentru a se făli cu orientarea lor sexuală prin organizarea de parade și alte manifestări care depășesc cu mult limita decenței și bunului simț, prin care sunt promovate și propagate în mod agresiv ideologia și stilul de viață LGBT).

„Înainte ca toată lumea să afle ce înseamnă LGBT, toți știau cărui gen aparțin, dar acum toată lumea este confuză și spun că sunt bisexuali sau transsexuali, deoarece sunt confuzi. Înainte toți erau foarte siguri cine sunt, dar acum nu mai sunt. Aceasta îi afectează și pe alți copii pentru că își pierd încrederea în sine și se întreabă de ce sunt această persoană și de ce nu ar putea să fie altcineva. Înainte ca toate acestea să se întâmple, oamenii știau cine sunt. Acum copiii se confruntă cu problema alegerii genului încă de la vărsta de 4 ani.”

Ați credcă acestea sunt cuvintele unui psiholog sau sociolog, însă este declarația lui Kaysey, o fetiță de numai 10 ani, foarte precoce, care a reușit în numai cîteva fraze să sintetizeze dezastrul, haosul și confuzia produse de extrem de nociva ideologie LGBT în rândul societății, și mai ales în ceea ce îi privește pe copii și adolescenți. Pe motivele prezentate mai sus Kaysey a avut curajul de a refuza să participe la orele de ideologie LGBT, iar pentru aceasta a fost pedepsită, împreună cu Farrell, colegul ei de bancă.

Poate că era nevoie de un semnal de alarmă tras de către un copil de numai 10 ani, pentru ca populația și în special autoritățile din Marea Britanie, dar și din alte țări considerate „modele ale democrației” cum ar fi SUA și Canada, să se trezească și să vadă realitatea. Kaysey este precum copilul din basmul lui Andersen „Hainele cele noi ale împăratului”. Atunci când împăratul se plimba țanțoș în fața norodului, fiind convins că poartă cele mai frumoase haine din lume, dar în realitate era gol, poporul și sfetnicii îl aclamau și se întreceau în a-i lăuda veștmintele, până când un copil din mulțime a spus că împăratul nu are haine și atunci toți au văzut că de fapt împăratul umbla dezbrăcat. De ce copilul a observat primul adevărul, deoarece acesta era un suflet curat, nepervertit. De aceea instaurarea prin legi și politici aberante, contra naturii și bunului simț, a dictaturii de gen în toate sferele sociale, dar cu cele mai devastatoare efecte în domeniul educației, urmărește tocmai pervertirea gândirii curate a copiilor, pentru ca aceștia să nu mai discearnă adevărul și să poate fi manipulați cu ușurință.

Termenul „dictatură” nu este deloc forțat. Cazul lui Kaysey fiind una din miile de dovezi ale abuzurilor comise în numele ideologie de gen în Marea Britanie, Canada și SUA, dar și în alte state occidentale. Studenți dați afară de la cursuri și sancționați pentru că au îndrăznit să rostescă adevăruri banale că nu există în natură decât două genuri, numeroase persoane anchetate de poliție, unele condamnate la amenzi sau chiar închisoare pentru că s-au exprimat contra ideologiei LGBTQ pe rețele de socializare sau pur și simplu au râs pe stradă de un travestit, părinți obligați sub amenințarea închisorii să accepte în programa școlară a copiilor lor, chiar de la vârste de 4-5 ani, lecții de îndoctrinare cu ideologia LGBT, care produc efectele menționate de Kaysey, sancționarea cadrelor didactice, mergând până la concediere, care nu sunt de acord cu introducerea ideologiei LGBT în școli, obligarea școlilor să participe la manifestările de promovare a stilului de viață LGBT prin arborarea drapelului în culorile curcubeului în „luna mândriei” și trimiterea elevilor să participe la parade deșănțate, iar lista se poate întinde pe multe pagini.

Cei care își pot aminti de dictatura comunistă știu ce ar fi însemnat ca un elev de să spună că nu dorește să participe la orele de educație politică. Evident ar fi fost sancționat la fel cum s-a întâmplat și în cazul lui Kaysey. Modul în care s-au petrecut lucrurile ne arată monștrii pe care i-a creat ideologia LGBT, cărora părinții sunt nevoiți să le încredințeze copiii pentru a-i educa.

Pe 20 iunie, Farrell și Kaysey i-au cerut permisiunea profesorului suplinitor, specializat în materia de educație LGBT, să nu participe la oră, după ce acesta le dăduse pentru colorat niște materiale LGBT. Profesorul a refuzat, spunând că lecția face parte din curricula obligatorie.

După oră profesorul l-a acuzat pe Farrell că ar fi utilizat un limbaj homofob, jignitor la adresa LGBT, fapt negat de elev. Acesta a spus doar că nu poate accepta LGBT, deoarece nu îi permite religia (catolică). Profesorul i-a întrebat dacă își doresc ca cei care sunt LGBT să moară, iar copiii au răspuns că nu.

Susan Papas, directoarea Școlii Primare „Heavers Farmer” din Croydon, South London, unde s-a petrecut incidentul, a țipat la cei doi copii în fața clasei spunându-le că „sunt o dezamăgire pentru școală” și cerându-le socoteală pentru faptul că au îndrăznit să afirme că „doresc moartea persoanelor LGBT”. Copiii au negat acest lucru, dar în zadar, directoarea nu a putu fi convinsă. Kaysey spune că a fost ținută în detenție 5 ore.

Declarațiile suplinitorului și directoarei școlii se contrazic cu cele ale copiilor, însă ceilalți elevi din clasă confirmă cele susținute de colegii lor. Părinții celor doi copii au depus plângere la autoritatea școlară împotriva directoare școlii.

Cazul prezentat ne arată că, deși pretinde că are ca principiu de bază toleranța, ideologia LGBT este un exemplu al intoleranței. Pentru simplul fapt de a avea altă opinie care contravine  „dogmelor” ideologice LGBT, 2 elevi de 10 ani au fost agresați verbal de directoarea școlii în fața clasei, puși în detenție și eliminați pentru o săptămână din școală. Aceasta nu are nicio legătură cu toleranța, ci mai degrabă se potrivește cu următorul citat: „Ideile sunt mult mai puternice decât armele. Nu le permitem duşmanilor noştri să aibă arme, de ce le-am permite să aibă idei?” Acesta aparține lui V.I. Ulianov, mai cunoscut în istorie ca Vladimir Ilici Lenin.

Cum s-a ajuns aici? Cum s-a creat acest monstru? Prin indiferența și pasivitatea societății, iar citatul pictorului spaniol Goya „somnul rațiunii naște monștri”  este mai  actual decât oricând. În societățile în care acești monștrii creați de ideologia LGBT au apărut este timpul ca lumea să se trezească, să vadă adevărul asemeni copilui din basmul lui Andersen și să reacționeze până nu va fi prea târziu. În țările unde monștrii ideologiei LGBT nu au apărut încă, însă așteptă să fie treziți, societate nu trebuie să doarmă, ci trebuie să rămână vigilentă.

Sursă: lifesitenews.com

http://stiripentruviata.ro/inainte-de-ideologia-lgbt-oamenii-stiau-cine-sunt-acum-nu-mai-stiu-spune-o-fetita-de-10-ani-din-marea-britanie-suspendata-de-scoala-pentru-ca-a-cerut-

Familia Wunderlich câștigă înapoi custodia copiilor după ani de luptă

Familia Wunderlich câștigă înapoi custodia copiilor după ani de luptă

Un tribunal german le-a acordat înapoi lui Dirk și Petra Wunderlich custodia copiilor lor minori, care le-a fost luată în 2013, pentru că aceștia au decis să facă homeschooling.

Această victorie în instanța de judecată pentru familia din Darmstadt, Germania, vine la câteva luni după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat împotriva apelului făcut de familia Wunderlich.

În Germania, un nou judecător a decis în favoarea familiei, după ce judecătorul, care a fost implicat în luarea copiilor de acasă în anul 2013, a fost înlocuit pe motiv de părtinire.

„Dreptul părinților de a decide asupra educației copiilor lor și de a-i îndruma în educația lor, este un drept fundamnetal, protejat în dreptul internațional”, a declarat Robert Clarke, directorul pentru Apărare Europeană al ADF International și consilier principal al familiei Wunderlich la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

„Ne bucurăm să vedem că instanța germană a decis să respecte acest drept și a recunoscut că, copiilor familiei Wunderlich le merge bine. Așteptăm ca acest caz să ajungă și înaintea Marii Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului, și sperăm că și acolo, drepturile familiei Wunderlich vor fi protejate”, a mai spus Clarke.

Tribunalul german a decis că cei doi copii minori, din cei patru copii ai familiei Wunderlich, vor rămâne cu părinții lor, după ce copiii și-au exprimat dorința de a face homeschooling. Curtea Eurpeană a Drepturilor Omului a constatat, de asemenea, că „nivelul de cunoștințe al copiilor nu este alarmant, și că aceștia nu erau opriți din a mearge la școală împotriva voinței lor”.

„Nu vreau să merg la o școală publică doar pentru faptul că judecătorii germani nu își pot imagina ca eu să fiu educat într-un mod diferit”, a scris unul din copii într-o scrisoare adresată judecătorului. „Vreau doar să trăiesc și să învăț liniștit alături de familia mea, fără teama constantă că voi fi luat de acasă, ca în 2009 și în 2013. Am mers la o școală publică timp de un an și, cu siguranță, nu mi-a plăcut.”

Familia Wunderlich câștigă înapoi custodia copiilor după ani de luptă

În anul 2013, poliția a percheziționat locuința familiei Wunderlich și i-a luat de acasă pe cei patru copii. Aceștia au fost înapoiați părinților abia după mai multe proteste internaționale și cu condiția ca, copiii să meargă la școală.

Custodia copiilor a rămas atunci a statului, astfel că, dacă familia ar fi vrut să părăsească Germania, să poată fi urmăriți. „Nu aveți dreptul să faceți acest lucru. Ne smulgeți copiii de acasă, îi trimiteți în plasament și îmi spuneți că acest lucru este spre binele familiei mele? Nu este corect să distrugeți o familie și să spuneți că acest lucru este pentru bunăstarea copiilor”, a fost reacția lui Dirk Wunderlich în 2013.

Familia Wunderlich câștigă înapoi custodia copiilor după ani de luptă

Copiii Wunderlich au declarat pentru CBN News, că anul pe care l-au petrecut la școala publică a fost o pierdere de timp, într-un mediu aflat în afara controlului, „când atât de mulți copii în clasă vorbesc despre tot felul de lucruri și când este mereu gălăgie”, a spus Joshua. Sora lui, Machsejah a adăugat: „Am simțit că învățând acasă, am putut învăța mai multe într-un timp mai scurt. La școală stai foarte multe ore și înveți mai puțin decât acasă”.

Dirk, tatăl lor, a adăugat: „Nu învață nimic. Li se induce o anumită părere despre realitate și, de asemenea, sunt expuși unui exemplu de comportament negativ.”

Sursa: CBN News

Operation Blessing, o organizatie umanitara crestina, ajuta o supravietuitoare a Holocaustului

Viata poate fi grea cand ajungi la 90 de ani si uneori lucrurile pe care le luam de-a gata ne fac cele mai multe necazuri. Haideti sa vedem cum Operation Blessing, o organizatie umanitara, a ajutat un supravietuitor al Holocaustului in nevoie.

Hava e o vaduva in varsta de 94 de ani si un supravietuitor al Holocaustului. Ea a fost unul dintre ultimii evrei unguri care au fost pusi in tren catre Auschwitz.

„Vagonul era foarte aglomerat si inconfortabil, dar nu ne temeam. Auzeam zvonuri despre ce s-a intamplat cu evreii din Polonia, dar nu le credeam. Mintea mea nu putea cuprinde ceea ce urma sa se intample. ”

In Auschwitz, femeile erau despartite pe doua randuri. Hava a fost selectata sa mearga la munca, in timp ce restul membrilor familiei ei au fost dusi in camerele de gazare.

„Pentru multa vreme, n-am inteles ce s-a intamplat cu ei. Chiar si dupa razboi, speram ca ii voi vedea din nou, dar ei au murit la Auschwitz.”

Hava ne-a spus la sfarsitul razboiului ca operatiunea nazista avansa atat de rapid, incat nici nu mai puneau numere pe prizonieri. Ea a fost fortata sa lucreze intr-o fabrica de textile pana ce rusii au eliberat lagarul in 1945. In mod miraculos, sotul lui Hava a supravietuit razboiului si ei s-au reintalnit. Mai tarziu s-au mutat la Ierusalim, unde si-au crescut copiii.

„Am fost singurul supravietuitor din familia mea, ceea ce m-a chinuit grozav, insa sotul meu si cu mine am stiut ca nu puteam plange mortii la nesfarsit si ca trebuia sa ne bucuram impreuna cu cei vii.”

Hava spune ca a te bucura poate fi ceva dificil, nu doar fiindca ea a trecut de 90 de ani, ci fiindca poarta aceleasi proteze dentare de 20 de ani. Acestea trebuiau inlocuite acum 13 ani.

„Acestea mi-au creat multa durere si nu puteam manca intre oameni fara proteze, asa ca am fost limitata pe plan social. Protezele noi sunt foarte scumpe si pur si simplu nu aveam bani. Ma simteam incapacitata.”

Atunci, Operation Blessing a cumparat proteze noi pentru Hava si a platit si vizitele la medic pentru a-i fi fixate incat sa-i fie bine. La final, i-au oferit si un cos-cadou incat a putut servi ceva dulce cu noii ei dinti.

„Ati fost atat de iubitori cu mine! Cu protezele vechi nu puteam spune nici macar Mazel Tov fiindca nu puteam forma cuvintele. Acum, pot sa spun cu usurinta, fara sa ma ingrijorez ca dintii mei ar putea cadea. Sunt atat de fericita!

Multumita Operation Blessing, Hava a primit ceea ce are nevoie pentru a se bucura la maximum de viata.

„E incredibil ca exista oameni in lume, neevrei, care au vazut suferinta noastra si si-au deschis inima fata de noi. Ati ales sa faceti ceva pentru a ne face vietile mai bune si sunt recunoscatoare pentru aceasta. Multumesc lui Dumnezeu pentru voi!

Stire difuzata in emisiunea Jerusalem Dateline 283 – iunie 2019. Ultimele stiri crestine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/10788-operation-blessing-o-organizatie-umanitara-crestina-ajuta-o-supravietuitoare-a-holocaustului#axzz5soKhNIwx