Cuvantul Lui Dumnezeu pentru Astazi – 31.12.2018

download

 

Publicat pe 28 dec. 2018

ABONAT(Ă) 40 K

Această emisiune este realizată de Credo TV în colaborare cu FUNDAȚIA SEER ROMÂNIA, și are la bază meditațiile zilnice „Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi”, coordonatori Bob & Debby Gass. Lectură Cristi Pavel.

RĂSPLATĂ

download

RĂSPLATĂ. Există treisprezece rădăcini ebr. în VT cu sensul de „răsplată” dintre caresakal şi sohad sunt cele mai importante. În gr. este folosit verbul apodidömi şi substantivulmisthos. Toate au înţelesul de plată, angajare sau retribuţie, şi există cazuri în care „răsplată” este folosit ca plată pentru depunerea unei munci cinstite (1 Timotei 5:18) precum şi ca dar primit pe nedrept, adică cu semnificaţia de dar obţinut prin luare de mită (Mica 3:11).

1.Orice răsplată depinde în ceea ce priveşte semnificaţia ei de caracterul celui care o dă, iar răsplătirile lui Dumnezeu de care se ocupă cel mai mult scriitorii Bibliei, atât sub formă de binecuvântări, cât şi de pedepse, sunt manifestări ale dreptăţii Lui, adică ale Lui (de ex. Psalmul 58:11) şi nu pot fi separate de legământ (Deuteronom 7:10) la care sunt anexate poruncile Lui. Astfel, a doua poruncă face legătura între pedeapsa neascultării şi geloziia lui Dumnezeu şi, de asemenea, între răsplătirea ascultării şi mila Lui (Exod 20:5). Deuteronom 28 explică binecuvântările lui Israel ca o consecinţă a respectării legământului, o temă dezvoltată de prorocii de mai târziu (de ex. Isaia 65:6-7; 66:6). Faptul că ascultarea de Dumnezeu avea să aducă răsplătiri vremelnice este un lucru evident pe tot parcursul Bibliei, dar din învăţătura prezentată în Deuteronom 28 s-au tras şi două concluzii greşite şi anume: (1) că neprihănirea este automat răsplătită material şi (2) că suferinţa este un semn cert al păcatului (Iov; Psalmul 37; 73 reflectă tensiunea creată de aceste deducţii greşite, iar Eclesiastul 8:14 marchează un extrem cinicism). Totuşi trebuie notat că în VT chiar Dumnezeu Însuşi şi mântuirea Lui sunt cunoscute ca răsplata supremă (Isaia 62:10-12; Psalmul 63:3), mai curând decât darurile Lui.

2.Isus le-a promis ucenicilor Lui o răsplătire (Marcu 9:41; 10:29; Matei 5:3-12), atât de mult legată de renunţarea la sine şi suferinţa pentru Evanghelie, încât să prevină formarea unei atitudini de mercenar. El a anihilat conceptul fariseic al serviciului meritoriu (Luca 17:10) şi a descurajat dorinţa obţinerii unei răsplătiri omeneşti (Matei 6:1), întrucât Tatăl reprezintă cea mai bună răsplată a ucenicului. Isus arată că răsplata este inseparabilă de Sine Însuşi şi de Dumnezeu, iar apostolii s-au străduit să stabilească o completă dependenţă a supunerii şi a credinţei omului de mila şi harul Lui (Romani 4:4; 6:23). Faptele sunt, desigur, importante şi, ca atare, şi răsplata, însă doar ca un indice al credinţei vii (Iacov 2:14-16; Ioan 6:28), nu ca o bază de revendicare înaintea lui Dumnezeu. Răsplata mântuirii în Cristos începe în timp (2 Corinteni 5:5) iar împlinirea ei este căutată după judecată (răsplătirea şi pedeapsa finală), când cei cu care s-a încheiat legământul intră în deplina bucurie a prezenţei lui Dumnezeu, care este răsplata lor permanentă (Apocalipsa 21:3).

BIBLIOGRAFIE

Arnt (la termenul misthos) J.-J. von Allmen, Vocabulary of the Bible, 1958, (la termenul „reward”; K.E. Kiek, The Vision of God (versiune abreviată), 1934, p. 69-76; P.C. Böttger ş.a., NIDNTT 3, P. 134-145. M.R.W.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/rasplata_4.html

ISUS LUMINA LUMI 1 Ioan 1:1-10 Ardelean Viorel

download

ISUS LUMINA LUMI 1 Ioan 1:1-10 Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE. Autorul[1]cărții este apostolul Ioan care scrie Evanghelia după Ioan, 1,2,3, Ioan şi Apocalipsa. Redactarea cărţii se face între anii 90 – 100 d. Cr, iar cartea are un caracter personal şi pentru „aleasa Doamnă”, cuvântul grecesc este „ electa” şi se poate referi la o persoană sau la o biserică din perioada Bisericii primare. Autorul[2] nu se prezintă direct dar stilul este al apostolului Ioan şi se adresează cu apelativul „ copilaşilor” ce caracterizează un om mai în vrâstă. El foloseşte cuvinte din epistola scrisă, ca adevăr şi minciună, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, lume, copii, bucurie deplină, mânietor „ paracletot”, şi altele. Autorul nu acceptă zone gri în viaţa creştinului. Scrisoarea are un caracter intim ce ne dace să credem că exista o relaţie strânsă între autor şi destinatar. Tema cărţii[3] este “De dragul adevărului”, pentru care trebuie să lupţi şi în acelaşi timp este incorect să dai credit şi să primeşti învăţători falşi. Cartea se împarte întrei mari secţiuni : 1.despre dragostea reală şi frăţească, 2.viaţa creştinului exprimă învăţătura lui Isus Hristos 3. salutări personale. Cuvinte cheie şi teme caracteristice[4] : Tema principală este : siguranţă creştină, cuvintele folosite fiind „ginoskein” – a   cunoaşte, a observa, a pricepe” şi „eidenai” – a fi sigur”, iar cuvinte caracteristice sunt „parresia” -„îndrăzneală, încredere în atitudine”. Încrederea este privită sub două aspecte : 1. aspectul obiectiv care se referă la o sumă a adevărurilor creştine 2. aspectul subiectiv, cu încrederea că fiecare creştin Născut din Nou are arvuna vieţii veşnice (Efeseni 1:14). Cunoaşterea tinde spre absolut şi referinţa se face la aspectul calitativ, nu cantitativ. Creştinul ştie lucrurile despre lume şi păcatul ei (1 Ioan 5:19, … 3:15), despre el însuşi, datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, … 5:18), dar mai ales cunoaşte adevărul despre Dumnezeu,   Isus Hristos şi Duhul Sfânt (1 Ioan 5:20; 2:13, … 7 Fapte 1:8 ). Există adevărul istoric despre Isus Hristos pentru că a fost trimis (1Ioan 4:9, 10, 14) şi a venit pe pământ (1 Ioan 5:20), s-a manifestat („ephanerothe” în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9), iar venirea a fost în trup (Ioan 1 :1 şi 1:14). Avem apoi mărturia apostolilor (1 Ioan 1:1-3; 4:14) şi lucrarea Duhului Sfânt în om pentru a ajunge la „(gnosis„, – cunoaştere, 1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).   In epistolă găsim mereu “voi” şi „ei„, corespunzător cu adevăraţi şi falşi credincioşi. Pentru a face diferenţa Ioan propune teste ale credinţei. 1. Testul teoretic, “Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (2:23). 2. Testul moral. În care se arată că păcatul nu se poate împăca cu natura lui Dumnezeu care este lumină ” (1 Ioan1:5). 3. Testul social este testul dragostei faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu 1 Ioan 4:7, 8 Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” . Dacă cineva nu trece aceste teste înseamnă că nu este copil al lui Dumnezeu (1 Ioan1:6). „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim   adevărul„. Aceste teste sunt o mărturie tărie şi putere pentru fiecare creştin şi pentru biserică. Versete-cheie[5]1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” 1 Ioan 3.6: „Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.” 1 Ioan 4:4  Voi, copilaşilor, Sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume ». 1 Ioan 5.13: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică.” Cuvântul-cheie este cunoaşterea; împreună cu cuvintele asociate, apărând de cel puţin treisprezece ori în cartea 1 Ioan. Atestări externe[6], ale epistolei sunt făcute de Papias (140 d Cr), este citată de Policarp prin 180-200 d.Cr, de Isustin 150-160 d Cr, şi acceptată de Iraneus (cca 200 d. Cr). De asemenea o găsim în Canonul Muratorian (cca 180-200 d.Cr) şi de Clement din Alexandria. Nu au existat îndoieli cu privire la autenticitatea epistolei şi faptul că face parte din Canon, lucru care este reflectat în scrierile lui Eusebiu care citează pe Origen (J. Stevenson, op. cit. No. 289). Legături[7] . Ioan descrie aspecte ale păcatului care se găsesc în 1 Ioan 2.16, primul păcat fiind neascultarea Evei, având ca şi rezultat cedarea în faţa a trei ispite ca pofta trupească, lăudăroşenia vieţii şi de dorit pentru a primi înţelepciune Geneza 3:6  „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el ” şi au urmat consecinţele neascultării. Aplicaţie practică. Epistola este o carte care exprimă dragoste şi bucurie şi face diferenţa dintre o fericire trecătoare şi una veşnică pe care creştinul are posibilitatea să o primească. Ioan l-a cunoscut personal pe Isus Hristos, a fost „ucenicul prea iubit”, astfel avem o mărturie directă despre Mântuitor. Experienţele lui personale ne motivează pentru o viaţă de sfinţenie. În timpul lui Ioan Biserica[8] era tulburată de tot felul de erezii printre care gnosticismul, care înseamnă mântuire prin cunoaştere. Mesajul cărţii este : Dumnezeu, Isus Hristos este lumina (1Ioan 2:8). Genul cărţii este mai mult o predică, sau meditaţii didactice, gândurile merg în spirală, autorul afirmă şi reafirmă adevăruri despre Isus Cristos, viaţă vecinică, Dumnezeu, păcat. Elevii lui Ioan au fost Policarp, Papias, Ignaţiu, au devenit părinţii ai bisericii. Epistola[9] semănă mai mult cu un tratat, care tratează o anume situație. Exista deja o clasă formată din învățători falși care aveau pretenții ezoterice de cunoaștere superioară a anumitor lucruri spirituale. Ei au fost înaintașii gnosticilor de mai târziu. Învățătorii falși aveau pretenția că nu au păcat, și nu recunoșteau divinitatea lui Isus Hristos, prin urmare urmau căile lumii în care trăiau (1Ioan 2:4, 2:15).

2). Dumnezeu este lumină. Este necesar să vorbim puțin despre Trinitate, implicit despre Persoanele care fac parte din Trinitate și atributele divine pentru a înțelege   mesajul Evangheliei apostolului. Ioan 8:12  ”Isus le-a vorbit din nou și a zis: „Eu Sunt lumina lumii; cine Mã urmeazã pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții,” iar acest aspect vizează domeniul spiritual. De la conceptul de lumină se ajunge la o Persoană, în cazul acesta Isus Hristos. Dacă mergem în Apocalipsa la sfârșitul tuturor lucrurilor și la un nou început dăm de următorul verset : Apocalipsa 21:23  ”Cetatea n-are trebuințã nici de soare, nici de lunã, ca s-o lumineze; cãci o lumineazã slava lui Dumnezeu, Și fãclia ei este Mielul”. Lumina nu este singurul atribut al dumnezeirii, și vom aborda și celelalte atribute divine. Trinitatea[10] Este o doctrină specifică creştinismului dezvoltată mai târziu de biserică datorită valurilor de prigoană şi timpului necesar clarificări învăţăturilor. Trebuie specificat că până în anul 313 d. Cr, Biserica Primară numită şi Apostolică, a suferit 10 valuri de prigoană, dar sub împăratul Constantin, Biserica devine Catolică (universală), dar şi „biserica împăratului”, şi este puternic păgânizată, fiindcă multe popoare, cucerite, au fost forţate să se creştineze cu forța şi elemente păgâne au pătruns în Biserică. Poporul iudeu era monoteist şi credea doar într-un singur Dumnezeu. După Momentul Hristos în ziua cincizecimii se naşte Biserica, la Rusalii şi începe Creştinismul ca religie, paralel cu iudaismul şi alte religii contemporane din timpul acela. Religia Creştină are un specific aparte în sensul cu nu mai este Monoteistă. Trinitatea se regăsea pe paginile Bibliei, dar a trebuit să fie dezvoltată. Astfel noi cunoaştem un singur Dumnezeu. (Ex. 20 : 2-3) „să nu ai alţi dumnezei afară de mine” dar şi Dumnezeu manifestat în trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. La botez lui Isus Hristos apar toate Trei Persoane ale trinităţii în acelaşi moment. (Mat 3: 16-17). Dumnezeu prin Glasul Său, Duhul Sfânt, în chip de porumbel și Fiul Întrupat ce primea botezul. Încă de la început este necesară precizarea că omul poate să accepte Trinitatea, dar niciodată înţeleasă. Biblia firmă divinitatea celor Trei Persoane din Trinitate. Divinitatea Tatălui este uşor acceptată, (Deutr. 6:4) „ Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.” Divinitatea Fiului e susţinută în Evrei cap 1 : superior îngerilor, moştenitorul tuturor lucrurilor, creator al universului, manifestarea Slavei lui Dumnezeu, numit de Tatăl Dumnezeu. Divinitatea Duhului Sfânt, este mai greu de conceptualizat. (Fapte 5:4) al minţi pe Duhul înseamnă al minţi pe Dumnezeu, se prezintă ca Persoană dar și putere, şi se folosea termeni interschimbabili între Dumnezeu şi Duhul Sfânt, de asemenea El regenerează viaţa, şi   credincioşii sunt Templu Duhului Sfânt. Persoanele trinităţii sunt una în esenţă şi substanţă dar în ce cunoaştem noi subordonate doar în lucrare. Isus Cristos face voia Tatălui şi este asistat de Duhul Sfânt. Persoanele trinităţii trăiesc în armonie, se iubesc relaţia dintre ele este una de dragoste. Din veşnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt (Matei 28:19). Aceste trei Persoane sunt absolut egale in esenţa,  și substanţă și există nedespărţite, în mod simultan si etern. In aspectul „Trinitarii economice,” Dumnezeu Tatăl acţioneză ca autoritate, iar Fiul si Duhul Sfânt sunt subordonaţi în lucrare. (Ioan 14:26; 1 Cor 11:3). „Trintate Economica” este termenul dat aspectului Trinităţi în perioada ce a început la naşterea Domnului Isus in aceasta lume. Există un specific ce iese în evidenţă din Sfânta Scriptură : Tatăl   creează alege şi cheamă, Fiul face lucrarea de răscumpărare, Duhul Sfânt face o lucrare de sfinţire în viaţa credinciosului. În Biblie descoperim pe Dumnezeu, ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu desăvârşire una şi nedespărţiţi în fiinţa lor. Exemple de câteva versete : Avem o poruncă. Matei 28:19 “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Hristos afirmă că : 1 Ioan 5:7 “Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt.” De asemenea când Cristos este pe Cruce apelează tot la Tatăl. Luca 23:46  Isus a strigat cu glas tare: Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul! Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul.” Ioan începe Evanghelia vorbind despre Cristos şi ne aruncă în atemporalitate. Ioan 1:1  “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu, iar ucenicii vestesc acelaşi lucru : Faptele Apostolilor 8:37  “Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, se poate. Famenul a răspuns: Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Nu[11] se îngăduie o intermediere între: neprihănire și păcat sau lumină și întuneric ori adevăr și minciună sau iubire și ură. Lumina se referă la o lucrare de sfinţire în viaţa noastră. Sfinţirea este o separare de lume și de păcat este o lucrare a Duhului Sfânt şi o acceptare a omului. Lumina este legată de divinitate,   Dumnezeu este lumină și Isus Cristos este lumină. Ioan 8 :12 Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii,” dar în (Ioan 3:19) .. oamenii au iubit mai mult întunericul, oamenii iubesc opusul luminii. Cuvântul lumină este în contrast cu durerea, adversitatea, întunerecul, moartea. Aici este vorba de lumina Evangheliei, iar roada lumini   este neprihănire, bunătate, adevăr (Ef.5:9). De asemenea intervine și un alt factor care este părtășia ”cainonia” ce implică   ceva în comun cu Dumnezeu și cu oamenii ce presupune o participare activă, dar şi un duşman comun care este Satana. Creştinii au o credinţă comună, acelaşi Dumnezeu, același mântuitor pe Isus Hristos și Duhul Sfânt. Părtăşia cu El implică umblarea în lumină, cu Dumnezeu, cu oamenii, intervine obligatoriu aspectul relaţiilor pe verticală cu divinitatea și pe orizontală cu ceilalți credincioși . O altă Abordare a Conceptului de Trinitate[12]. Avem pe de o parte : Dumnezeu unic, Persoane care sunt Dumnezeu, şi caracterul Triunic. Dumnezeu Unic: ca exemplu există cele 10 porunci din Exod 20, (primele 4, cu privire la Dumnezeu iar celelalte 6 cu referire la relațiile dintre oameni), plus 613   porunci care reglementau viața religioasă, igienă și relații dintre oameni, sau Şema Israel din Deutr. 6:4, în care se  respinge politeismul, care este   porunca a treia. Persoane care sunt Dumnezeu : Dumnezeu Tatăl în care divinitatea lui este uşor acceptată, şi Divinitatea Fiului exprimată în Evrei cap 1:3 ‘‘manifestarea Slavei Lui, Creator, şi numit de Tatăl şi Dumnezeu„, Iar Duhul Sfânt, este mai greu de conceptualizat. Caracterul Triunic este exprimat în mai multe versete din Scriptură ca : 1 Ioan 5:7  (Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una Sunt.), sau formula de plural “Elohim”, şi pluralul din Gen. 1:26 (să facem), și Isaia 6:8  Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!”, sau Benedicţia din 2 Cor. 14, și Ioan 1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu, sau Ioan 10:30  Eu şi Tatăl una Suntem.”, și Ioan 14:9  Isus i-a zis: „De atâta vreme Sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?” Formula de botez din Matei 28 :19, înseamnă scufundarea în realitatea Sfintei Treimi, Sfânta Scriptură este sursa primară a revelării de Sine al lui Dumnezeu, este baptistierul în care este scufundat credinciosul, şi botezul este un proces de o viaţă, păşim pe urmele lui Dumnezeu, în spaţiul sacru a Sfintei Scripturi, al descoperiri de Sine al lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt şi în acest caz, botezul devine un eveniment, dar şi un proces de o viaţă.   Aşa cum am mai spus relaţia dintre Persoanele Trinităţii este una de armonie şi dragoste, ele trăiesc într-o părtăşie dincolo de înţelegerea umană, niciodată înţeleasă pe deplin de către om, dar acceptată de oamenii care s-au Născut din Nou, şi noi avem posibilitatea, de a avea intrare liberă   la Tatăl prin curăţirea de păcate prin Sângele Mielului, şi sfinţirea Duhului Sfânt. Adevărata credinţă, se manifestă prin acceptarea lui Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor în inimile noastre, implicit credinţa în Dumnezeu şi lucrarea de sfinţire a Duhului Sfânt. Formula de 3 = 1 şi 1= 3 este matematica lui Dumnezeu, care diferă de matematica umană, care este doar o umbră palidă a lucrurilor din cer.

3). DESPRE ISUS CRISTOS – Cristologie[13] . Domnul Isus Cristos este o persoană din Trinitate (Ioan 1:1) și este co-etern și egal cu Dumnezeu și Duhul Sfânt în esența Lor din veșnicie în veșnicie (Mat. 28:19; Fil. 2:6). El a intrat în lume prin nașterea din fecioară (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). Isus a fost pe deplin Dumnezeu și om, o Persoană cu două naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste două naturi divinitate și om au fost unite în același timp dar fără a fi confundate (Rom.1:3-4; Fil. 2:6-8). Isus Hristos a fost ispitit de Satana dar nu a păcătuit (Evrei 4:15; Iacov 1:13).  El a renunțat în mod deliberat și parțial la folosirea atributelor divine (Fil. 2:6-8), a făcut voia lui Dumnezeu (Ioan 10:18), iar în unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). După   lucrarea pe pământ Dumnezeu l-a înălţat într-o poziție de autoritate și putere (Filipeni. 2:9-10).  O divinitatea nu poate să moară pentru acest lucru a fost necesară Întruparea. Ca simplu om jertfa nu avea valoare, dar Cristos fiind și divin Jertfa Sa a avut un caracter universal și infinit. Jertfa a fost una de ispășire pentru păcatele omenirii întregi (Ioan 19:30) și era în planul lui Dumnezeu (Fapte 2:23). Valoarea Jertfei este așa de mare că nu poate fi prețuită (1 Ioan 2:2). Ea are un caracter de răscumpărare (Matei 20:28), este ispășitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  si înlocuitoare (Is. 53:6).  ”Răscumpărarea este universala în valoarea si suficienta ei (1 Ioan 2:2; Evrei 2:9)”, Isus Cristos a înviat a trei zi din morți (Luca 24:39), și a confirmat sacrificiul pentru păcat și a dat nădejde credincioşilor. Învierea este un act al Trinități (Fapte 2:24, … Ioan 2:19) , și reprezintă cea dintâi roadă a învierii (1 Corinteni 15:20), care dă valoare predicării Evangheliei, credinței și mântuirii (1 Cor. 15:14-17).  Isus s-a înălţat la cer (Fapte 1:9-11) și stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere ca Mare Preot, (Evrei 4:14-16), Avocat (1 Ioan 2:2), și Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). El revine pentru a judeca lumea (Matei 25: 31-33), își ia Biserica Sa (1 Tes. 4:16) și în final realizează și stabilește Împărăția Sa. (Apoc. 19:11).

4). REALITATEA PĂCATULUI Păcatul este o realitate a existenţei umane. Dacă pretindem că nu avem păcat îl facem mincinos pe Dumnezeu. (Ioan 1:10) Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. ”Păcatul[14] este incapacitatea omului de a se conforma Legii morale ale lui Dumnezeu, prin faptă, atitudine sau natură”. El are un aspect   etic și moral. Îngerii (Isaia 14:12-15, Ezekil 28 : 14-15) şi omul (Gen.3) au păcătuit prin alegere. Păcatul are un caracter universal și este transmis de Adam întregii rase umane Geneza 5:3  La vârsta de o sutã treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul și asemănarea lui și i-a pus numele Set. Astfel sunt afectate toate categoriile umanități[15], toate rasele, ambele sexe, toți oamenii fără să conteze statutul lor economic, cei tineri, bătrânii, cei care încă nu s-au născut, oameni căsătorii sau necăsătoriți, sau timpul, locul geografic în care au trăit. Terminologia[16] folosită pentru cuvântul păcat are numeroși termeni atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Cuvântul cel mai folosit este ht cu derivatele corespunzătoare și indică ideea de a rata ținta (Judecători 20:16), dar fără a viza neapărat o motivație religioasă. Păcatul este o răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu, care are un caracter de sfidare a unui Dumnezeu care conduce   și care domnește (Isaia 1:28; 1 Împăraţi 8:50; etc ).  Cuvântul wh redă sensul de răstălmăcire deliberată   (Isaia 24:1; Plângerile 3:9), fapt care înseamnă o comitere voită a răului și a unei nelegiuiri (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Cuvântul awoncare sagah indică depărtarea omului de la voia lui Dumnezeu (Geneza 44:16; Ieremia 2:22, Ezekil 34:7). Mai pot fi menționate cuvinte ca rasa, amal,   care indică aceleași lucruri. În Noul Testament cuvântul folosit este hamartia (cu derivatele lui), echivalent cu ht, având aceeaşi semantică și înseamnă și călcarea legii lui Dumnezeu. (Ioan 8:46; … 1 Ioan 1:8). Pavel afirmă faptul că păcatul este un principiu care guvernează viața umană. Apar și alți termeni pentru păcat ca parabis – călcare de lege Romani 4:15; Evrei 2:2), paraptoma – gafă, Efeseni 2:1; Matei 6:14 ş.urm.), asebia – absența evlaviei (Efeseni 2:1; Matei 6:14 …) și alţi termeni ca anomia- dispreț față de lege, pornei – depravare morală și spirituală , adikia – nedreptate, – enochos – termen juridic care înseamnă vină, opheilema – datorie (Matei 6:12). Orice păcat indiferent de numele lui sau de termenii care se folosesc este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Natura păcatului[17] se manifestă sub diferite forme ca ignoranța, greșeală, neatenția, ratarea țintei, lipsa de evlavie, încălcarea legii, inechitate, răzvrătire, trădare, strâmbătate, urâciune, agitaţie, răul, vina, necazul, senzualitate, egoismul, înlocuirea lui Dumnezeu. Consecințele păcatului[18] sunt multiple iar neascultarea lui Adam și Eva a afectat întreaga rasă umană. În primul rând omul s-a ascuns de Dumnezeu pentru că s-a produs o schimbare în mintea omului( Geneza 3:7-8) și se arata ruptura care s-a produs. Schimbarea s-a produs și în comportamentul lui Dumnezeu față de om care este alungat din Grădina Eden și blestemat (Geneza 3). Consecințele păcatului se răsfrâng și asupra creației   (Geneza 3:17, Romani 8:22). Moartea este ceva străin omului, era acolo din momentul creației și intră în scenă în momentul în care păcatul a intrat în lume. Ea este o pedeapsă dată omului ca și o consecință a păcatului. (Geneza 3:19). Omul nu a fost creat ca să moară, din această pricină moartea produce groază, spaimă și frică. Alte consecințe sunt Imputarea, care înseamnă că păcatul făcut de Adam și Eva este imputat întregii omeniri Romani 5:12  ”De aceea, dupã cum printr-un singur om a intrat pãcatul în lume, și prin pãcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricinã cã toți au păcătuit…” sau ” toți mor în Adam” (1Corinteni 15:22). Se face   o paralelă între Adam și Cristos fiindcă prin Adam venit moartea iar prin Isus Hristos viața veșnică. Adam înseamnă ”păcat – condamnare moarte iar Cristos înseamnă neprihănire – îndreptăţire – viaţă”. Depravarea înseamnă o inimă păcătoasă (Marcu 7:20-23, Proverbe 4:23; 23:7), iar păcatul include o minte perversă și cu o predispoziție deliberată spre rău. (Psalmul 51:5), în plus Isus afirmă   „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6). Depravarea nu se manifestă în mod egal la toți oamenii   (Romani 1:24,28), iar ”depravarea totală” – are și   sensul că afectează totul, dar unii dintre ei în anumite momente ale vieții fac și voia lui Dumnezeu (Romani 2:14….), dar aceste fapte nu sunt îndeajuns ca omul să primească mântuire. Incapacitatea (Romani 8:8), este o altă consecință a păcatului în sensul că inima omului trebuie să fie transformată ( Naștere din Nou) pentru a face voia lui Dumnezeu.   Ioan 3:3  ”Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îți spun cã, dacã un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. Culpabilitatea este o altă consecință a păcatului față de care Dumnezeu nu poate rămâne indiferent fiindcă păcatul este îndreptat împotriva Lui și Dumnezeu își manifestă mânia. Vechiul Testament are termeni care exprimă această mânie ca haron, ap, hema, za,am, cu derivatele lor. Se exprimă și ideea de vehemență, indignare, răzbunare și alte forme iar referințele sunt numeroase (2 Regi 22:17). În Noul Testament avem termeni ca orge și thymos care se referă la mânia lui Dumnezeu (Romani 1:18; 2:5,… Apocalipsa 6:17). Mânia Dumnezeu indică caracterul sfânt și este legat de sentimentele Sale. Și Isus a experimentat mânia (Marcu 3:5,10:14). Păcatul nu este impersonal, are au caracter legat de individ sau grup de oameni, inclusiv un popor, sau popoare. De asemenea   păcatul are efecte în relaţiile cu oamenii ca și competiţia, egoismul, respingerea autorităţii, absenţa dragostei divine. Păcatul[19] poate fi înfrânt prin Cristos care a biruit, iar aceasta este Vestea Bună a Evangheliei. Biruința a fost demonstrată prin Învierea din morți, și se va întoarce la judecata popoarelor (Matei 25) și va duce sfinții în slavă (Apocalipsa 1:7), iar în final răul va fi biruit și va fi creat un cer nou și un pământ nou (Apocalipsa 21:1).

4). ISUS ESTE LUMINĂ[20] Ioan 8:12 Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Dacă Dumnezeu și Isus sunt lumină atunci și credincioșii beneficiază de ea prin părtășie. În contrast gnostici aveau pretenția de o cunoaștere superioară, dar ei acceptau doar divinitatea lui Isus și îi negau umanitatea. Atunci când ne referim ”la început”, avem trei momente: Primul început este în Geneza 1.1„ La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”, un început ne datat, cu privire le teoria pământului tânăr sau bătrân. Acest început presupune pentru un om cât de cât rațional un design inteligent, în cazul nostru Dumnezeu. Al doilea început îl găsim în Ioan 1:1-3 1  La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. 2  El era la început cu Dumnezeu. 3  Toate lucrurile au fost fãcute prin El; și nimic din ce a fost fãcut, n-a fost fãcut fãrã El. Ioan ne aruncă în atemporal, la început era Cuvântul, un adevăr peste înțelegerea minți noastre. Doar dacă citim versetul 14 ajungem să înțelegem Ioan 1:14 „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Aici este vorba de Isus Întrupat și un loc precis în spațiu și timp la Betleem. Al treilea început este în 1 Ioan 1:1 – „Ce era de la început”, cu privire la Isus, iar Ioan vede întreaga personalitate a lui Isus : ”ce am auzit (cu ajutorul urechilor noastre), ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit (am admirat), şi ce am pipăit cu mâinile noastre” fiind vorba de un martor ocular. Atât Isus Hristos cât și Petru fac afirmația că ”ferice de cei care nu văd și cred”. Cuvântul folosit este „theaomai”, – a privi cu insistență. Domnul Isus Cristos trebuie privit prin ochii credinței pentru a fi mântuiți și sfințiți. Ioan a fost martor ocular al Învierii lui Isus, care avea un Trup nou (Luca 24:39-40) . După ce Pavel a murit în (anul 67 d.Hr), în Biserica a apărut erezia gnosticilor, care au susținut că Isus a fost un om obișnuit și abia în momentul botezului a devenit Cristos, iar la Crucificare Dumnezeu l-a părăsit, învățătură pe care Ioan o respinge în mod categoric ca și martor ocular. Isus Hristos care este lumină a fost arătat și este Cuvântul vieții și este sursa vieții materiale dar în primul rând a vieții spirituale. Un alt aspect important că cel credincios are posibilitatea de a avea părtășie cu Dumnezeu și cu ceilalţi credincioși. Părtășia este realizată cu Dumnezeu, Cu Fiul și cu Duhul Sfânt prin Isus Hristos. Dificultatea părtășiei[21] constă în faptul că noi suntem păcătoși iar Dumnezeu este sfânt, iar lumina nu se împacă cu întunericul Ioan 1:5 ”Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o”. Doar Dumnezeu rezolvă această problemă. Cuvântul folosit pentru părtășie este ”koinonia” – care însemnă a avea ceva în comun cu cineva în cazul nostru cu Isus Cristos și frații credincioși, iar acest lucru înseamnă să-l cunoști pe Hristos în calitate de Mântuitor personal. Această lucrare este a Duhului Sfânt (Ioan 20:22) înseamnă aceeași credință și participare activă dar și un dușman comun pe Satana. Părtășia înseamnă a vorbi despre El, Jertfa Sa și cuvintele Sale, care este un liant între credincioși. Ioan abordează această problemă ca bucuria creștinului să fie completă, dar acest lucru include și părtășia credincioșilor, Cina Domnului, rugăciunea, dărnicia sau alte aspecte din Biserică. Dar părtășia cu Cristos presupune în unele cazuri și suferința (Filipeni 3:10). O bucurie deplină a cunoscut-o și famenul etiopian (Fapte 8:39). Aici apare o dilemă între un Dumnezeu sfânt care este lumină și omul ca și păcătos. Iov vede necesitatea unui mijlocitor între om și Dumnezeu (Iov 9:33), iar Isaia vede prăpastia dintre căile lui Dumnezeu și gândurile oamenilor (Isaia 55:8). Lumina este o calitate a lui Dumnezeu, ca și dragostea și viața, care sunt doar o parte din atributele lui Dumnezeu. Prin lumina spirituală Dumnezeu descopere aspecte ale divinităţi Sale dar și păcatul din inima omului în noi. Lumina ne ”vorbește despre lumina, gloria, despre strălucirea, frumuseţea şi minunăţiile lui Dumnezeu” dar și puritatea Sa. De asemenea o calitate a luminii este că se vede și luminează opusul ei, întunericul, necurăția și defectele noastre. Lumina alungă întunericul și te ajută să ieși din întuneric. Lumina și întunericul sunt în conflict permanent, iar haosul spiritual din această lume ne indică aspectul malefic al întunericului și faptul că oamenii se complac în el iar aici intervine Harul lui Dumnezeu care oferă mântuire tuturor oamenilor. Apostolul Pavel recunoaște acest lucru (Romani 7:18) și Romani 3:10  ”dupã cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar”. Din păcate este mai mult de atât fiindcă inima omului tinde spre răzvrătire față de Dumnezeu. Astăzi majoritatea credincioșilor încercă diferite metode   de a ”reduce” pe Dumnezeu la nivelul oamenilor. Primul lucru pe care omul îl face este să se mintă singur ”umblăm în întunerec, minţim, şi nu trăim adevărul”, lucru pe care mulți creștini îl fac, căutând tot felul de pretexte pentru a-și acoperi păcatele. Mulți creștini vorbesc despre păcat foarte lejer, fapt care dovedește minciuna sau superficialitatea trăirii prin necredință. Dar omul nu poate să coboare pe Dumnezeu la standardele umane. De fapt omul umblă în întuneric spiritual. Acest lucru înseamnă o viață imorală ” a credinciosului”, trăire în păcat, ei nu sunt Născuți din Nou (Ioan 3:7-9), în contras cu credincioșii care trăiesc în sfințeniei, și în părtășie cu Dumnezeu. Există un ”dacă”, cu privire la umblarea creștinului în lumină, care este o condiție esențială pentru părtășia credincioșilor și doar în atunci se poate afirma că suntem curățiți de păcat în Sângele Mielului. Una este simpla afirmație a acestor lucruri, dar cu totul altceva înseamnă realitatea lor. Există posibilitatea ca fizic să fii în biserică și în realitate să umbli în întuneric spiritual, iar Cuvântul lui Dumnezeu să treacă pe lângă ureche, iar trăirea în păcat să fie ceva real și ne mințim și amăgim singuri. Un om ipocrit trăiește în întuneric. Aici se poate pune accentul și pe Biserică ca Trup al lui Cristos, iar pe cel care trăiește în păcat și întuneric Dumnezeu îl tratează ca și pe un păcătos care nu a fost curățit în Sângele Mielului și care nu l-a cunoscut niciodată pe Isus Cristos (Matei 7:21-22), cu alte cuvinte în afara Trupului lui Cristos. Alți credincioși au pretenția că se pot ridica la perfecțiune și la cel mai înalt grad de sfințenie, dar Ioan contrazice acest lucru. Se ridică în mod acut o problemă de sinceritate, iar acest lucru însemnă minciună și autoînşelare. Din păcate există și acest gen de creștini. Nimeni nu poate ajunge la iertare oferită dacă susține că este fără păcat, fiindcă este imposibil să atingem perfecțiunea dorită și cerută. Exemplele de acest gen sunt multiple începând de la respectul pentru părinți și așa mai departe. Atunci când facem afirmația de genul ”nu am păcătuit”, ne înșelăm pe noi dar nu și pe Dumnezeu. Fiindcă mul nu are puterea ”să-l ridice sau coboare pe Dumnezeu” din sferele înalte singura opțiune este să ne recunoaștem păcatul pentru a primi iertare. Credincioșii trebuie să fie conștienți de natura păcătoasă a omului care sunt o ameninţare continuă la viața de credință, de aceea există cuvântul vegheați 1 Petru 5:8  ”Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită”. Soluția pe care o dă Pavel acestei situații este mărturisirea păcatelor pentru a primi iertare. A mărturisii vine din termenul grec ”homologeo”, „Logeo” care înseamnă a spune, mai precis a spune păcatului pe nume și a recunoaște cu adevărat stare de păcat în care te afli. Dumnezeu iartă păcatul 1 Ioan 1:9  ”Dacã ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca sã ne ierte păcatele și sã ne curãțeascã de orice nelegiuire”. Un exemplu este pilda fiului risipitor pe care tatăl l-a primit acasă. Un prim rezultat al mărturisirii păcatelor este iertarea și împăcarea credinciosului cu Dumnezeu, curățirea și distrugerea păcatului, și dorința după o viață sfântă Proverbe 28:13  ”Cine își ascunde fărădelegile, nu propãșește, dar cine le mãrturisește și se lasã de ele, capãtã îndurare”. Apostolul Ioan trage o concluzie pertinentă, în care se afirmă faptul că dacă cineva susține că nu are păcat, îl facem mincinos pe Dumnezeu Romani 3:23  ”Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. iar Cuvântul lui nu este în inima noastră”, cu referire la gnosticii și unii dintre creștini, care pretindeau o cunoaștere absolută și mântuire prin cunoaștere. Gnosticismul[22] era o mișcare religioasă formată din sisteme de credințe, sincretism religios, iar cuvântul gnosticism este de origine greacă ”γνῶσις gnōsis, cunoaștere” care vine din religia indiană sanscrită gnana. Gnosticismul era o erezie dualistă cu tendințe ezoterice și mistice. Mulți dintre ei s-a infiltrat în rândurile bisericii influenţând în mod negativ credința creștină. Este un lucru deosebit de   groaznic să afirmi că Dumnezeu minte. Părtășia cu Dumnezeu nu se realizează în felul acest, ci din contră acest gen de oameni se osândesc singuri. Doar atunci când păcatele noastre sunt spălate în Sângele Mielului, suntem conștienți de falimentele din viața noastră. Mărturisirea păcatului este deosebit de importantă și doar prin ea avem posibilitatea de a avea o relație corectă și mântuitoare cu Dumnezeu 1 Ioan 1:9  ‘‘Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire‘‘.

5).CONCLUZII. Ioan în prima dintre epistole vorbește despre Isus Cristos ca fiind lumina lumii, scrisoare adresată unei persoane „aleasa Doamnă”, sau biserică. El l-a cunoscut personal pe Isus Cristos fiind ”ucenicul preaiubit”, și avem o mărturie directă despre Isus Cristos. Ea are un caracter intim, deci atât Ioan cât și destinatarul se cunoșteau bine. Canonul biblic încă nu a fost adunat fiind știut că scrisorile apostolilor, aveau aspect circular în sensul că se citeau în mai multe biserici. Autorul se adresează prin formula ”copilașilor”, Ioan fiind mai în vrâstă decât destinatari epistole. El pune în contrast diferiți termeni opuși care nu pot exista simultan în cazul nostru fiind vorba de lumina și întunericul spiritual, fără să accepte nuanțe sau zone gri. Pentru Ioan adevărul este ceva sacru și nu dă credit unor învățători falși adevărului biblic, care doar imitau în mod artificial adevărul fiind mincinoși. El face referință la o dragoste reală între frați, iar în viața creștinului trebuie să se manifeste prin cuvinte, idei, sentimente învățătura lui Isus Hristos și o viață sfântă. Ioan vorbește despre siguranța vieți creștine care trebuie să fie caracterizată de încredere sub aspectul obiectiv cât și subiectiv. Această siguranță rezultă din cunoașterea lui Dumnezeu din punct de vedere calitativ. Se face mereu diferența dintre voi și ei, având cu referință la și adevărații și falșii credincioși, așa că Ioan   recomandă testul teoretic, moral și social, iar cei care nu trec aceste probe rezultă că nu este un copil al lui Dumnezeu. Testele respective trecute cu bine sunt o mărturie bună pentru creștin și biserică. Ioan pune accent pe mărturisirea păcatelor, biruinţă, viață veșnică, cunoaştere lumină și altele. Ioan face legătură dintre Noul Testament și Vechiul Testament cu privire la ispită și păcat și consecințele acestuia. În scrisoare Ioan redă dragoste și bucurie și face diferența dintre o fericire pământească limitată și trecătoare față de o fericire veșnică pe care un credincios o poate dobândi în viitor. Gnosticismul ”mântuire prin cunoaştere proprie” era o erezie care circula pe timpul Ioan, care trebuia să fie combătută și care se infiltrase și în biserică. Învățătorii falși aveau o convingere nejustificată cu pretenții ezoterice a unei ”cunoaşteri” superioare în domeniul spiritual. Susțineau că nu au păcat și negau divinitatea lui Isus Cristos, și erau creștini firești. Ioan afirmă clar că Dumnezeu și Isus Cristos sunt lumină, el cugetează la acest adevăr, cu gânduri în spirală, afirmă și reafirmă aceste adevăruri cu privire la Dumnezeu, Isus Cristos lumină, întuneric, păcat și viață veșnică. Ioan a fost părinte spiritual pentru Policarp, Papias, Ignaţiu, care au fost la rândul lor părinți ai biserici. A susține biblic că Dumnezeu și Isus sunt lumină ajungi implicit la conceptul de Trinitate și Persoanele Trinității din care face parte Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Trinitatea este o doctrină specifică creștinismului și de la monoteismul iudaic în care avem un singur Dumnezeu, se trece în religia creștină din Noul Testament la un Dumnezeu manifesta în trei Persoane, care în acelaşi timp sunt și Dumnezeu. Matematica aceasta ne depășește 3=1 și 1=3, dar dincolo de cifre, Persoanele din Trinitate sunt una în esență, vin din veșnicii, și au o legătură de dragoste una față de cealaltă. Ele sunt egale în substanță, trăiesc în armonie, sunt nedespărțite, egale, în mod simultan și etern. La botezul lui Isus sunt prezente toate cele trei Persoane din Trinitate, Dacă divinitatea Tatălui este mai ușor de acceptat, în special în Vechiul Testament, divinitatea Fiului este susținută în special în cartea Evrei, dar divinitatea Duhului Sfânt este mai greu de înțeles fiindcă se prezintă atât ca și putere cât și ca Persoană. Ca și specific în modul foarte comprimat Dumnezeu creează, alege și cheamă, Fiul răscumpără iar Duhul Sfânt, sfințește. Ele sunt subordonate în lucrare în sensul că Fiul face voia Tatălui și este sub călăuzirea Duhului Sfânt, cu referință la lucrarea de mântuire a oamenilor. O altă abordare a Persoanelor din Trinitatea este că avem un Dumnezeu unic, Persoane care sunt Dumnezeu, și caracterul Triunic specific fiecărei Persoane din Sfânta Treime. Trinitatea se află pe paginile Sfintei Scripturi atât în Vechiul Testament, mai evidentă în Noul Testament, este dincolo de înțelegerea umană, nu poate fi înțeleasă ci doar acceptată. Matematica lui Dumnezeu diferă mult de matematica firavă a umanități, care este doar o umbră a lucrurilor viitoare. Ea a fost dezvoltată mai târziu de către biserică în momentele de răgaz. Pentru ca mântuirea oamenilor să fie realizată a fost necesară Întruparea Fiului, pentru că o divinitate nu poate să moară, a fost o cerință ca Isus Cristos să devină om prin Întrupare. Pe de altă parte moartea, jertfa, unui om nu avea cum să mântuiască fiind incapabil de acest lucru. Astfel Isus Cristos a fost și divin și om, ambele naturi fiind absolut necesare fără a se contopi una cu alta. Ca om a experimentat întregul palier al sentimentelor și trăirilor umane și a trăit ca și noi inclusiv ispita. Fiind divin el a renunțat parțial la întrebuințarea atributele divine s-a supus voii Tatălui și în unele cazuri Duhului Sfânt. Astfel Jertfa de pe Cruce a avut o valoare universală și infinită și de neprețuit și suficientă sub aspect soteorologic. Învierea a fost un act al Trinității, a confirmat sacrificiul pentru păcat, ea dă nădejde credincioșilor, este cea dintâi roadă a învierii ”pârga”, iar predicare Evangheliei are valoare ca și credința și mântuirea noastră. Cristos s-a înălțat la Tatăl având poziție de autoritate și putere ca Avocat, Mare Preot și Mijlocitor, urmând să revină ”parousia” și să ia Biserica sus la El să facă judecata lumii și să instaureze Împărăția Sa. Este necesar să recunoaștem păcatul ca o realitate în existența umană, altfel ne mințim pe noi înșine dar și pe alții, iar acesta este primul pas spre pocăință. Definirea păcatului a fost dată ulterior și o reamintim că reprezintă incapacitatea omului de a se conforma Legilor morale și sfinte a lui Dumnezeu, în gândurile noastre, atitudini, fapte, etc, cu privire la aspectul etic și moral, omul și îngerii au păcătuit în mod deliberat prin alegere. Păcatul are un caracter universal afectând creația și rasa umană indiferent de statutul oamenilor. Când există păcat relația omului cu Dumnezeu este ruptă. Există cuvinte care definesc păcatul atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, care definesc același lucru și este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Păcatul se manifestă în viața oamenilor sub diferite forme ca ignoranța, greșeală, neatenția, ratarea țintei, lipsa de evlavie, încălcarea legii, inechitate, răzvrătire, trădare, strâmbătate, urâciune, agitaţie, răul, vina, necazul, senzualitate, egoismul, înlocuirea lui Dumnezeu cu alte lucruri sau persoane. Păcatul are multiple consecințe multiple care afectează întreaga rasă umană, este blestemat omul, femeia, șarpele, dar și pământul și este suficient să ne uităm la dezastrele naturale. Omul a fost blestemat să moară deșii nu a fost creat pentru așa ceva, de aceea, toți oamenii se tem de moarte care produce frică și groază, ea fiind ceva străin omului. Alte consecințe sunt   imputarea, imposibilitatea omului de a se mântuii singur, culpabilitatea, etc. Efecte ale   păcatului se regăsesc în relaţii umane și divine ca și competiţia, egoismul, respingerea autorităţii, absenţa dragostei umane și divine. Dumnezeu nu rămâne indiferent la această realitate a păcatului și Își manifestă mânia împotriva lui. Păcatul are un caracter personal, dar este legat și de   un grup, trib de oameni, națiune, sau mai multe popoare, iar dacă ne gândim la ce a spus Isus Cristos Luca 18:8  ”Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ ?”, de umanitatea întreagă. Păcatul a fost biruit prin Jertfa lui Isus Cristos, iar biruința a fost demonstrată prin Înviere lui Cristos, și iertarea se primește doar prin Sângele lui Isus Cristos care ne spală de păcat. Jertfa de pe Cruce și Învierea sunt stâlpii de bază ai creștinismului. Vestea bună a Evangheliei trebuie dusă mai departe de fiecare creștin conform cu Marea Trimitere din Matei 28: 18:20. Isus Cristos face afirmația că este lumina lumii, iar cei care îl urmează nu vor umbla în întuneric, fiind vorba de lumina vieții. În inima omului nu poate fi lumină și întuneric în mod simultan. Avem mai multe începuturi cu privire la lumină, începând din Geneza, un timp ne datat, al doilea început este la Întruparea Fiului, Ioan 1:1, în care suntem aruncați în atemporalitate, iar al treilea început este tot în Evanghelia după Ioan 1: 14, în care evanghelistul este martor ocular și mai există în un început în 1Ioan 1:1, în care Isus este privit în diferite moduri care includ în primul rând personalitatea Sa. De fapt este o continuitate și un progres, o revelație care are un caracter ascendent, prin ochii credinței atunci când credinciosul se uită la Isus Cristos. Se face precizarea faptului ” ferice de cei care cred și nu vă”, iar la 2000 de ani după evenimentul Cristos doar prin credință ai posibilitatea să fii mântuit. După moartea apostolului Pavel au apărut tot feluri de erezii care trebuiau clarificate, printre care gnostici, iar apostolul Ioan ia o poziție fermă împotriva lor. Ei s-au infiltrat în biserică, cu influenţe din religia indiană și au influenţat în mod negativ credința și închinarea Nu există posibilitatea părtășiei omului cu divinitatea și cu ceilalți credincioși atât timp cât omul se află în păcat și întuneric spiritual, ci doar când se află în lumina lui Cristos. Dar atunci când Isus Cristos este mântuitor personal se poate vorbi de părtășia credinciosului cu Dumnezeu și cu biserica, iar această lucrare aparține Duhului Sfânt, și înseamnă a avea ceva comun cu Dumnezeu,cu credincioșii, dar și un dușman comun pe Șarpele cel Vechi. Părtășia este liantul care ține credincioșii împreună unii cu alți și cu Dumnezeu cu aplicație în diferite domenii a spațiului spiritual. Părtășia cu Dumnezeu s-a realizat și în Vechiul Testament, avem cazul lui Iov, dar el vede și faptul că între el și Dumnezeu este necesar o Persoană care să medieze conflictul în timp ce Isaia percepe distanța enormă dintre ”gândurile oamenilor și gândurile lui Dumnezeu”, concept care în teologie se numește Transcendență. Lumina este o calitatea a lui Dumnezeu care descopere păcatul din inima omului și intră în contrast, ea vorbește despre gloria lui Dumnezeu dar și despre puritatea și sfințenia Sa, care nu se împacă cu întunericul păcatului sunt în conflict permanent, iar haosul spiritual din lumea această indică un întuneric malefic și drăcesc. Pavel recunoaște prin Duhul Sfânt că nu este nici un om neprihănit de acea aduce în discuție Harul lui Dumnezeu. Foarte mulți creștini care nu sunt Născuți din Nou indică surogate, pentru a se complace mai departe în tot felul de păcate dar se mint pe ei, persoanele din jur dar în primul rând pe Dumnezeu, ceea ce este un lucru foarte grav. Un creștin fățarnic este cu trupul în biserică iar în dimensiunea spirituală să trăiască în păcat. Aici se ia în discuție Biserica ca și Trup a lui Cristos, iar credinciosul respectiv va fi tratat de Dumnezeu ca și un om care nu și-a curățat păcatele în Sângele Mielului, deci este în afara Trupului lui Isus Cristos și se încadrează în textul din Matei 7:21  ‘‘Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri‘‘. Alți credincioși afirmă că se ridică la o sfințenie desăvârșită, dar acest lucru însemnă autoînşelare, cum au fost gnosticii din timpul lui Ioan sau astăzi unii dintre credincioși când Biblia afirmă altceva Romani 7:24  ”O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?..”. Nici un om nu are puterea reală de al coborâ sau ridica pe Dumnezeu, ci doar în mintea și imaginația lui, iar singura modalitate este sinceritatea de a recunoaște păcatul, să-l mărturisim pentru a primi iertare. Biblia are multe îndemnuri pentru veghere pentru că Satana vrea să ”înghită‘‘ și pe cei aleși. Scriptura ne îndeamnă la mărturisirea păcatelor în mod specific și pe nume 1 Ioan 1:9  ”Dacã ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca sã ne ierte păcatele și sã ne curãțeascã de orice nelegiuire”. Un exemplu este pilda Fiului risipitor pe care Tatăl l-a aşteptat și l-a primit cu dragoste. Trebuie să fim conștienți de falimentele noastre spirituale și doar prin mărturisirea păcatelor avem posibilitatea de a avea o relație mântuitoare cu Dumnezeu prin Jertfa lui Isus Cristos. De asemenea lumina Evangheliei trebuie arătată tuturor oamenilor prin cuvinte și fapte. Universul lui Dumnezeu înseamnă armonia şi disonanţele din univers care sunt cauzate de păcat vor dispărea iar în final Biserica va fi prezentată ca și o Fecioară curată. Efeseni 5 :9 ‘‘Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr‘‘. Amin

6). BIBLIOGRAFIE

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait Theophilos  http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistolele-lui-ioan.html

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA   MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea   1995.

O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de WAYNE GRUDEM Editura Universității Emaneul Oradea – România, Editura Făclia 2004

Millard, Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 Editura „Cartea Creştină”   Oradea 1998.

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

Ardelean Viorel

[1] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[2] SCURTĂ INTRODUCERE   BIBLICĂ pag 242-243

[3] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[4] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[5] http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

[6] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistolele-lui-ioan.html

[7] http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

[8] Ardelean Viorel

[9] Dicționar Bibilic pag 581

[10] Ardelean Viorel

[11] Ardelean Viorel

[12] Ardelean Viorel

[13] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[14] TEOLOGIE SISTEMATICĂ   de Wayne Grudem pagina 518

[15] Teologie Creștină vol 2 de   Miilar J. Erickson pag 97

[16] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

[17] Teologie Creștină de   Miilar J. Erickson vol 2 pp 123-141

[18] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

[19] Dicționar Bibilic pag 991

[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[22] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

CE ESTE ARMINIANISMUL?

download

Jacobus (James) Arminius a fost un teolog olandez care a trait între anii 1560-1609. Arminius a învăţat că în general omul nu este vinovat de pacatul lui Adam, doar când alege în mod voluntar să păcătuiască. Arminius la început a fost un Calvinist, dar mai târziu şi-a schimbat opiniile, care au fost prezentate într-un document care a apărut în anul 1610 intitulat ” Declaraţia de atitudinii.” Arminismul este baza teologica pentru bisericile Metodiste, Wesleyane, Nazariniene, Penticostale, o parte din bisericile Baptiste care au aderat la conceptul „Alegerii Libere”, bisericilor Sfinţeniei şi a multor mişcări carismatice. Arminianismul învaţă:

1.Alegerea bazată în cunoştinţă.Înţelegerea că Dumnezeu alege pe cei care vor fi mântuiţi în eternitate (înainte de Creaţie), bazat pe atot-ştiinţa Sa, a celor care vor răspunde chemarii Evangheliei lui Cristos. Arminianismul respinge conceptul că Dumnezeu ar alege pe unii pentru iad (infern).

2.Ispăşire nelimitată este conceptul în care Isus a murit pe cruce pentru toţi oamenii, ca sângele Lui este plata suficientă pentru păcatele fiecărui păcătos, a fiecărui bărbat, femeie şi copil care au trăit vre-odata. Cu alte cuvinte, întreaga omenire poate fi mântuită.

3.Inabilitatea naturalăeste învăţătura care susţine ca omul nu se poate mintuii pe sine însuşi, şi că Duhul Sfint trebuie să intervină să producă naşterea din nou. Arminismul nu crede că omul ar fi într-o stare de depravare totală şi condamnat pentru păcatul lui Adam.

4.Harul anticipateste conceptul Arminianist în care lucrarea pregătitoare a Duhului Sfânt ajută pe credincios să răspundă Evangheliei şi să coopereze cu Dumnezeu în planul de mântuire.

5.Perseveranţa condiţionalăeste conceptul că omul poate sa aleagă sau să respingă pe Dumnezeu, pierzânduşi mântuirea, chiar după ce a fot născut din nou. În loc de conceptul doctrinei Calvinste ” odata mântuit pentru totdeauna mântuit”, Arminian crede că trebuie să rămâi ăn Cristos ca să fi mântuit, şi că tu alegi să te îndepărtezi de Dumnezeu.  La început nici Arminius nu era sigur pe această învăţătură, spunând că trebuie să studieze mai bine problema, însă mai tirziu a acceptat această doctrină.

Înainte de a prezenta teologia alegerii libere, care mai este cunoscut ca sistemul teologic Arminist, prezentăm doua articole care îl prezintă pe James Arminius, autorul teologiei alegerii libere.

5 articole pun sub semnul întrebării gindirea si înţelegerea teologică a lui Arminius, care în esenţă a încercat sa răspundă teologiei Calviniste şi teologiei predestinării.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_June04.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/ce-este-arminianismul/

Bahrain – locul 48 în Topul Mondial al Persecuției

  29-12-2018 20:00:15

De unde vine persecuţia

În ciuda faptului că este o ţară majoritar musulmană, cu o majoritate şiită însă cu o familie conducătoare ce aparține islamului sunit, Bahrain este o ţară relativ tolerantă din punct de vedere religios comparativ cu vecinii săi din Golful Persic. Această toleranță se datorează şi poziţiei importante pe care îl are la nivel internaţional sectorul bancar şi comerţul din ţară. Cu toate acestea, conducătorii Bahrainului sunt recunoscuţi prin faptul că se menţin la putereprin mijloace represive.

Persecuţia creştinilor se manifestă prin interzicerea prozelitismului religios în rândul musulmanilor, restricţionarea libertăţii de exprimare şi îngreunarea libertăţii de întrunire impusă de către autorităţi. Deoarece Bahrain este o ţară conservatoare din punct de vedere religios, părăsirea religiei islamice este considerată o trădare a familiei şi tribului, iar convertiţii vor fi presaţi să se întoarcă la islam.

Cum suferă creştinii

Cu toate că oficial constituția Bahrainului garantează libertatea religioasă, există o prevedere care stabileşte că această libertate nu poate încălca obiceiuri, politici şi  morala publică, toate aceste fiind direct influenţate de islam. În ţară există creştini migranţi care se bucură de o oarecare libertate de închinare, însă autorităţile exercită o supraveghere strictă asupra lor.

Convertiţii de la islam îndură cele mei crunte forme de persecuţie, şi asupra lor se fac în mod constant presiuni pentru a renunţa la noua credinţă şi a se întoarce la islam. Totuşi cazurile în care creştinii sunt ucişi, aruncaţi la închisoare sau torturaţi sunt rare.

Exemple de creştini

În aprilie 2017, un amendament la constituţia Bahrainului, promulgat de regele Hamad, a dat putere instanţelor militare să judece civilii acuzaţi de „acte de terorism sau de infracţiuni cu violenţă.” Cu toate că autorităţile au pretins că acest amendament reprezintă o cale de e lupta împotriva terorismului, organizaţia Amnesty Internaţional a semnalat faptul că formularea lui vagă ar putea fi folosită împotriva oricărei opoziţii din ţară, care ar putea include şi creştinii.

Această modificare legislativă are loc după o perioadă în care, prin procese injuste şi tortură, s-au obţinut mărturisiri în timpul unei stări de necesitate în anul 2011, perioadă ce a fost marcată de represiuni împotriva oricărei idei ce contravine poziţiei oficiale ale conducătorilor.

Rugaţi-vă pentru Bahrain

Rugaţi-vă pentru credincioşii cu trecut musulman, ca aceştia să crească în credinţă şi în cunoaşterea lui Hristos. Rugaţi-vă pentru cei care au fost alungaţi de familie şi comunitateatunci când s-a aflat de conversia lor.

Prevederile constituţionale din Bahrain privind libertatea religioasă sunt foarte contradictorii. Pe de o parte, există libertate religioasă, însă pe altă parte există  restricţii ce prevăd că practicarea unei religii, alta decât islamul, nu poate „viola obiceiurile tradiţionale, politicile şi morala publică.” Rugaţi-văpentru o libertate religioasă autentică pentru Bahrain.

Rugaţi-vă pentru creştinii din Bahrain, să aibă curaj şi înţelepciune să iniţieze relaţii cu vecini, colegii şi prietenii lor musulmani şi să aibă ocazia de a mărturisi despre dragostea lui Hristos.

Sursa: OpenDoorsUSA

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/29/bahrain-locul-48-in-topul-mondial-al-persecutiei/

Creștinii pe cale de dispariție în țara în care a început Crăciunul

Posted: 29 Dec 2018 12:27 PM PST

În perioada sărbătorii Nașterii Domnului nostru, ne strângem în biserici și auzim povestea unui Orient Mijlociu, în care familia sfântă, în calitate de minoritate religioasă din Imperiul Roman, a fost martora nașterii lui Hristos, într-un oraș departe de locul lor natal. Ne amintim, că apoi au fugit în Egipt ca refugiați politici.

Două mii de ani mai târziu, comunitățile creștine din Orientul Mijlociu – descendenți ai primilor creștini – stăruiesc în credința lor în Hristos. Ei trăiesc într-o eră a violenței, în neliniște și persecuție. Mulți au fost forțați să își părăsească locuințele și chiar mai mulți au trebuit să își părăsească țara.

Arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, a scris recent despre situația creștinilor din Orientul Mijlociu, afirmând următoarele: „Mulți au plecat. Sute de mii au fost forțați să plece din casele lor”. El trage un semnal de alarmă, spunând, că „în întreaga regiune, comunitățile creștine care au stat la baza Bisericii universale, se confruntă acum cu amenințarea dispariției iminente”. Din păcate, cuvintele arhiepiscopului nu sunt o exagerare a situației cu care se confruntă comunitățile creștine din întreaga regiune.

Libanul, care este ultima țară unde se pot refugia în siguranță creștinii din Orientul Mijlociu, a primit un număr mare de sirieni care au fugit din cauza războiului civil din țara lor. O națiune de 4 milioane de persoane găzduiește aproximativ 2 milioande de refugiați și persoane strămutate – este țara cu cei mai mulți refugiați pe cap de locuitor din lume. Această creștere a populației a adus cu sine provocări legitime pentru sistemul de infrastructură, economie și educație din Liban. După șapte ani de conflict în Siria – care nu pare că se va termina curând – în Liban s-au născut mai mulți copii ai refugiaților decât copiii cetățenilor libanezi.

Balanța delicată și pluralistică între grupările de credință din Liban ar putea schimba complet harta demografică. Lipsa unui procedeu care să permită întoarcerea în Siria în condiții de siguranță a refugiaților și a persoanelor strămutate, nu le oferă victimelor un viitor rezonabil.

În fostul grânar al Irakului de Nord, în Câmpiile din Ninive, comunitățile antice creștine și yazidi, se întorc încet și își reconstruiesc casele, dar ele sunt numai un schelet a ceea ce au fost cândva. Populația creștină din Irak a scăzut de la 1,5 milioane înainte de anul 2003, la mai puțin de 250.000 în prezent. Cei rămași se luptă să își păstreze viu patrimoniul și cultura, chiar în locul în care familiile lor au sărbătorit Crăciunul încă din timpul lui Hristos.

În Egipt, Biserica Coptă a fost din nou ținta violenței teroriste în ultimele luni. Numai în anul 2017, 128 de creștini au fost uciși din cauza credinței. Mai multe biserici au fost bombardate, pelerinii au fost atacați și casele creștinilor au fost vandalizate. Atacurile asupra comunității copte au fost îngrozitoare și oamenii părăsesc Egiptul într-un număr record.

Și a mai trecut încă un an în care Statele Unite nu recunoaște genocidul armean, iar Turcia continuă să hărțuiască biserici și să închidă pe nedrept oameni nevinovați.

Cu toate acestea, Crăciunul este un moment de anticipare, de naștere și speranță nouă. Așa că, în timp ce ne doare din cauza suferinței minorităților religioase din Orientul Mijlociu, dorim să reflectăm asupra binelui care s-a făcut în anul 2018, pentru a aduce o rază de speranță și însuflețire pentru anul următor.

În Irak, promisiunea vicepreședintelui Pence, care a spus că „ajutorul este pe drum”, a determinat Agenția pentru Dezvoltarea Internațională din Statele Unite (USAID) să acorde mai mult de 300 de milioane de dolari pentru ajutorarea minorităților religioase. Administratorul Mark Green al USAID, s-a deplasat personal în regiune pentru a efectua o evaluare a nevoilor și l-a numit pe reprezentantul special Max Primorac să supravegheze direct implementarea programelor de finanțare din SUA. Green merită acreditat pentru gestionarea distribuirii de ajutor într-un mediu sectar complex.

Cu doar două săptămâni în urmă, președintele Trump a ajuns în istorie prin semnarea Actului privind Combaterea Genocidului din Siria și Irak. Este vorba de o lege bipartizană, care să stabilească un precedent, sponsorizată de către reprezentanții Chris Smith (din partea Partidului Republican – New Jersey) și Anna Eshoo (membră a Partidului Democrat – California), care va permite pentru prima dată minorităților religioase, care sunt cele mai vulnerabile victime ale statului islamic din Irak și din Siria (ISIS), să primească ajutor direct din partea guvernului Statelor Unite ale Americii.

Un alt precedent s-a stabilit atunci când administrația Trump a sancționat Turcia, care este aliat al NATO, până când aceasta l-a eliberat pe pastorul american Andrew Brunson. Această utilizare directă a influenței americane pentru eliberarea unui om nevinovat ar trebui să fie un model pentru viitorul politicii externe.

În Egipt, presiunea constantă a guvernului l-a determinat pe președintele Abdel Fattahal-Sisi să facă pași importanți în direcția justiției și a siguranței pentru copți. Președintele i-a pus în urmărire în justiție pe teroriștii care au distrus clădirile bisericiilor, a ajutat la reconstruirea bisericilor distruse, și a numit prima guvernatoare coptă a unei provincii egiptene. Egiptul a lansat, de asemenea, recent un program de restaurare a siturilor religioase evreiești. Având în vedere că Egiptul este destinatarul al 1,6 miliarde de dolari ca ajutor din partea Americii, ar trebui să li se clarifice faptul, că sprijinul viitor depinde de îmbunătățirea drepturilor omului.

În Liban, America continuă să sprijine Forțele Armate Libaneze, forța legitimă de securitate a națiunii, și denunță în mod constant interferențele iraniene care amenință Libanul cu instabilitate și conflict.

În timp ce multe lucruri s-au realizat, mai trebuie depuse eforturi mari înainte ca creștinii să poată sărbători Crăciunul fără teamă în locul în care a început totul cu două milenii în urmă.

Crăciun fericit, din partea unui creștin din Orientul Mijlociu, scriind din ținuturile pe unde a mers Isus.

Toufic Baaklini este un libanez american cu peste 30 de ani de experiență de afaceri în domeniul finanțelor și al dezvoltării. Baaklini este directorul executiv și președintele consiliului de administrație al In Defense of Christians (În Apărarea Creștinilor) și este activ de ani de zile în serviciul pentru păstrarea comunităților creștine istorice din Orientul Mijlociu.

Sursa: The Hill

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/29/crestinii-pe-cale-de-disparitie-in-tara-in-care-a-inceput-craciunul/

Columbia – locul 49 în Topul Mondial al Persecuției

   30-12-2018 16:38:13

De unde vine persecuţia

Columbia este o ţară în care corupţia face ravagii, principalii factori de persecuţie împotriva creştinilor fiind liderii cartelurilor de droguri şi cei ai gherilelor ce luptă împotriva autorităţilor guvernamentale.

Liderii locali îi persecută de asemenea pe creştini pentru suspiciunea că încearcă să-şi impună concepţia lor de viaţă pentru a câştiga avantaje teritoriale. Răspândirea în societate a ideologiilor seculariste a determinat o eliminare treptată a implicării creştinilor în viaţa politică şi socială, în timp ce autorităţile favorizează Biserica Catolică în special în ceea ce priveşte alocările de fonduri pentru activități religioase.

Cum suferă creştinii

Violențele fizice împotriva creştinilor sunt la ordinea zilei în Columbia, responsabili de ele fiind grupările criminale de droguri şi diverse alte grupări revoluționare locale. Aceste grupări de gherilă îi forţează pe creştini să plătească „taxe de protecţie”, ca un fel de asigurare împotriva violenţelor şi a crimelor. Creştinii activi în evanghelism sunt adesea ameninţaţi cu moartea, din cauza opoziţiei acestora la regimul de teroare instituit de grupările criminale pentru a-şi menţine puterea.

În comunităţile locale, violența este folosită pentru a descuraja creştinii care sunt văzuţi că o ameninţare la obiceiurile, tradiţiile şi stilul de viaţă practicat. În toate aceste situaţii, creştinii sunt împiedicaţi să se adune în mod liber şi să-şi împărtăşească credinţa, şi riscă să fie atacaţi şi bătuţi de cei care deţin puterea la nivel local.

Exemple de creştini

În mai 2017, un preot catolic a primit ameninţări cu moartea pentru că a denunţat activitatea criminală din regiunea sa. Două luni mai târziu, un alt preot a fost găsit ucis.

În lunile iunie şi iulie 2017, mai multor credincioşi din comunităţile locale le-a fost restricţionat accesul la servicii de bază într-o încercare de a-i determina să renunţe la credinţă.

Rugaţi-vă pentru Columbia

În mod oficial, Columbia este o ţară modernă, democratică, în care liberatea religioasă este garantată. Totuşi, porţiuni întinse din ţară sunt controlate de grupări criminale, carteluri de droguri, revoluţionari şi grupări paramilitare. Creştinii sunt foarte vulnerabii la ostilitate şi violențe. Rugaţi-vă pentru vindecare şi pace pentru Columbia.

Rugaţi-vă pentru pace şi speranţă pentru creştinii care sunt ameninţaţi de grupările criminale. Rugaţi-vă ca Domnul să-i întărească în fața persecuţiei.

Rugaţi-vă pentru mângâiere pentru credincioşii a căror rude sau prieteni au fost ucişi pentru credinţă. Rugaţi-vă pentru har pentru ei, ca să îi ierte pe persecutorii lor.

Sursa: OpenDoorsUSA

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/30/columbia-locul-49-in-topul-mondial-al-persecutiei/

Nelămuriri din… Egipt

O cămilă în zona piramidelor din Egipt - foto de  Fynn schmidt - unsplash.com

Zilele trecute am pus mâna pe o biblie care o aveam de mult în casa părinților, primită de la un prieten vechi de familie venit din America să instruiască – pe vremea comunismului – o mână de oameni din biserică cursuri biblice fundamentale. Nu o să intru în detalii despre el sau despre ceea ce făceau ei, v-am spus de unde aveam Biblia. Și am deschis-o la Iosua 24… și în timp ce citeam, mi-au sărit în ochi versetul 4: ”Și lui Isaac i-am dat pe Iacov și pe Esau; și lui Esau i-am dat muntele Seir, pentru a-l stăpâni; dar Iacov și fiii săi au coborât în Egipt” (sublinierile din text îmi aparțin).

La doar câteva zile în urmă citeam despre relatarea nașterii lui Isus, cum îngerul îl avertiza pe Iosif și Maria să… plece în Egipt (vezi Matei 2:13 – ”Și după ce au plecat, iată, îngerul Domnului se arată lui Iosif în vis, spunând: Ridică-te și ia copilul și pe mama lui și fugi în Egipt și stai acolo până îți voi trimite eu vorbă; fiindcă Irod va căuta copilul, să îl nimicească”)… așa că acest pasaj parcă vroia să-mi spună ceva. O să vă relatez mai jos detaliile.

Cu câțiva ani în urmă un alt amic de al meu urma să se căsătorească și m-a rugat să-i găsesc o ofertă de lună de miere în… Egipt. După ce i-am trimis mai multe variante, care includeau ”tot tacâmul” (avion, cazare, masa, transferuri, informații despre viza, etc.) am revenit cu un mesaj la el să-l întreb ce a decis. Interesant e că nu se decisese pentru Egipt. Am rămas puțin uimit – în sensul rău al cuvântului pentru că lucrasem ceva la oferta lui… și el… pur și simplu a dat cu piciorul în eforturile depuse de mine. Desigur că eu nu m-am supărat, am încercat să-l ajut pe amicul meu și să mă pun în pielea lui… ce ar fi pentru el o lună de miere fericită?

În cele din urmă el s-a dus pe cont propriu în Italia. Rămăsesem dezamăgit de felul cum a abordat lucrurile. Culmea e că atunci când am citit zilele trecute Iosua 4, că Iacov și fiii săi au coborât în Egipt, mi s-a adus aminte și de prietenul meu care ar fi vrut să meargă în luna de miere în Egipt. De curiozitate l-am întrebat atunci de ce nu a mai ales Egiptul, pentru că nu se punea vorba de buget prea mare, nici de alte aspecte la el. Răspunsul lui m-a frapat. A auzit de la alți prieteni, colegi de-ai lui cum că… oamenii de acolo sunt colorați la piele… și că el nu prea ar vrea să își petreacă luna de miere printre colorați.

Probabil că era bine dacă ”amicul” meu l-ar fi cunoscut întâi pe Esau (care era roșcat, conform descrierilor din Geneza 25:25, și păros) și ar fi primit o altă părere și un ”review” pozitiv de la Iacov (care înseamnă ”cel care trage de călcâi”), care, forțat de circumstanțe… a mers cu fiii săi în Egipt. Acum parcă îmi vine să-i zic, ”Prietene, nu ai citit Biblia cum trebuie!”

Am căutat să văd circumstanțele sau paralelismele dintre relatarea din Iosua 24 și cea din Matei 2:13 legat de coborârea în Egipt… și am contra-pus toate acestea într-o altă paralelă cu întâmplarea neplăcută a amicului meu care nu a mai dorit să-și facă luna de miere în Egipt.

Iosua – precum și o mare parte din Vechiul Testament – vorbește din punct de vedere istoric atunci când relatează despre Iacov și coborârea sa în Egipt. De fapt, Iosif, unul din copiii lui Iacov a fost vândut de frații săi și a ajuns să fie conducător peste toate lucrurile din Egipt. După alte sute de ani, după mulți ani de robie – o stare jalnică în care a ajuns poporul Israel în Egipt – Dumnezeu aude strigătul poporului evreu și îi scoate din Egipt.

Doar că inima lor era tot în Egipt. Și ceva dramatic – pentru ei, că au trebuit să experimenteze asta – și dureros – pentru noi, că trebuie să recitim lucrurile acestea și să simțim prin intermediul imaginației noastre ceea ce s-a întâmplat cu ei atunci – are loc în Iosua 5 (despre care am mai scris și în această postare uimitoare, un mesaj care l-am predicat cu câțiva ani de zile la o biserică din Brașov).

Poporul care ieșise din Egipt, după ce au fost scăpați cu mână tare de Dumnezeu, după ce au văzut toate minunile făcute de Dumnezeu prin Moise și Aaron, au ajuns în pustie și ei nu erau tăiați împrejur pentru că Moise nu a mai făcut acest ritual cu copiii lui Israel.

Tăierea împrejur este de fapt găsită pentru prima dată în Geneza 17 unde Dumnezeu a reînnoit legământul de promisiune cu Avraam. Dumnezeu îi promisese lui Avraam țara Canaanului pentru el și urmașilor lui și le-a dat semnul circumciziei care avea să fie impus asupra lui Avraam și a urmașilor săi ca un semn al acelui legământ (Geneza 17:10). Pentru israeliți circumcizia era un ritual religios care avea intenția de a marca începutul solidarității față de aceste legământ pentru Avraam și urmașii lui mai degrabă decât să descrie originile istorice a acestei proceduri (pentru mai multe detalii, consultați acest material în limba engleză). Acest obicei trebuia făcut la copiii evreilor de la vârsta de 8 zile… și se pare că Moise a dat uitării acest aspect. În Exod 4:24 Moise era cât pe ce să fie ucis de Domnul pentru acest aspect, însă soția lui, Sefora, a îndeplinit acest ritual asupra copiilor săi.

În Iosua 5, după ce Iosua ascultă de porunca Domnului de a face cuțite și de a tăia împrejur pe toți copiii lui Israel care au ieșit din Egipt, are loc ceva dramatic. În timp ce ei erau în tabără și stăteau să fie vindecați după această procedură religioasă… Dumnezeu îi spune lui Iosua că ”Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră…” (Iosua 5:9). Și tot în acel moment pentru ei încetează să mai apară mana, și au sărbătorit Paștele. De a doua zi ei au mâncat din grânele țării pe care Dumnezeu a promis că o va da lui Avraam și urmașilor săi.

Este uimitor să vedem acest lucru acum. Ei au plecat în Egipt forțați de circumstanțe… au devenit robi acolo… și când au fost scoși din robie, ei încă aveau în inimile și mințile lor Egiptul. Pentru mulți dintre ei li se părea că în Egipt le era mai bine, duceau dorul mâncării de acolo atunci când nu aveau carne în pustie. Și totuși, Dumnezeu le-a purtat de grijă, le-a dat prepelițe… și după o lungă perioadă de timp a scos din inimile lor ”memoria” Egiptului.

Atât în cazul lui Iacov și a fiilor săi, cât și în cazul lui Iosif și Maria – cu pruncul Isus – Egiptul a fost doar ”o ușă de scăpare” pentru o vreme. Am realizat ulterior că Dumnezeu a folosit o țară vecină cu poporul Israel pentru a aduce ”refugiu” pentru ei. În decursul istoriei Egipt nu a fost altceva decât un ”anti-refugiu” pentru poporul Israel, chiar dacă pruncul Isus a fost acolo adăpostit pentru o vreme, până ce îngerul a înștiințat pe Iosif și Maria să revină în Iudeea cu pruncul pentru că Irod murise.

Și totuși, Dumnezeu are milă de Egipt, printre alte neamuri, și spune că își va întinde mâna să-și răscumpere rămășița din Egipt (și din alte țări) – Isaia 11:11. Adică El va interveni ca să aducă în țara Israel pe poporul Israel care mai este risipit prin aceste locuri. Și o va face precum a făcut-o atunci când a scos din robie pe poporul evreu.

Așadar, Egipt încă este încă în planul și în inima lui Dumnezeu. În Isaia 19 ni se spune:

Atunci Domnul Se va descoperi egiptenilor, și egiptenii vor cunoaște pe Domnul în ziua aceea. Vor aduce jertfe și daruri de mâncare, vor face juruințe Domnului și le vor împlini. Astfel, Domnul va lovi pe egipteni, îi va lovi, dar îi va tămădui. Ei se vor întoarce la Domnul, care-i va asculta și-i va vindeca. În aceeași vreme, va fi un drum care va duce din Egipt în Asiria: asirienii se vor duce în Egipt, și egiptenii, în Asiria, și egiptenii împreună cu asirienii vor sluji Domnului. Tot în vremea aceea, Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul și cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului. Domnul oștirilor îi va binecuvânta și va zice: „Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu, și Asiria, lucrarea mâinilor Mele, și Israel, moștenirea Mea!”” (Isaia 19:21-25)

Probabil că suntem martori, sau vom fi, a ceea ce scrie Isaia mai sus. Probabil că acesta este un motiv în plus să ne rugăm pentru Egipt. Nu știu dacă veți avea vreodată posibilitatea să vizitați Egiptul, însă dacă o veți face, rog să nu vă uitați la culoarea pielii oamenilor de acolo. Egiptul și egiptenii sunt oameni care au fost folosiți de Dumnezeu, în decursul istoriei, pentru multe scopuri, deși există multe profeții și împotriva Egiptului. Dumnezeu, în dreptatea și mila Sa, printre sutele de nedumeriri pe care le avem acum și aici… a ales să ridice o laudă din inima unor oameni cu care noi poate nu vrem să avem vreodată de a face. Sper ca Cuvântul lui Dumnezeu să vă lumineze în ceea ce vă rugați și gândiți cu privire la Egipt – și nu numai. Mai jos vă redau un videoclip (disponibil la momentul postării) cu un grup mare de peste 70.000 de egipteni care laudă numele Domnului – poate chiar mai autentic și mai unic decât mulți dintre noi. Ei cântă despre Emanuel, cel care s-a născut în Betleem, care a venit să ne răscumpere din moarte și păcat. El este Domnul care este cu noi, fie că suntem români, evrei, egipteni, sau de oricare altă nație.

31622400 secunde ale anului 2018 – Ce am făcut cu ele?

 

De obicei oameni se scoală dimineața și se culcă seara. La mine este altfel: „Mă scol azi și mă culc mâine.” De ce? Nu am timp să fac tot ce-mi propun. Asta nu e ceva lăudabil, ci mai degrabă lipsă de organizare sau dorință de a face prea multe.

„Timpul mă face să prețuiesc veșnicia” spunea unul din bunii mei prieteni (Emil Creangă), omul care măsură totul cu privirea și cântărea totul cu inima. Am învățat de la el că totul trebuie privit prin prisma lui Dumnezeu și mai cu seamă „timpul” în care au loc o sumedenie de evenimente dorite sau unele nedorite, evenimente ce ne umplu viață de zi cu zi. Gândindu-mă la prietenia mea cu Emil Creangă, am rămas cu multe amintiri ale anilor de pe vremea comunistă. Petreceam timp pe ascuns pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune sau uneori chiar discuții legate de viața de fiecare zi trăită într-un sistem comunist. Ne gândeam cum ar fi oare ca întreaga noastră echipă de prieteni să dăm timpul peste cap emigrând în lumea „liberă” unde să luăm viața (timpul) de la început. După un „timp” destul de lung trăit în țara ta nu era ușor să te gândești cum ar fi să lași totul și să iei viața de la zero, să iei „timpul” de la început. Și totuși s-a întâmplat!

Eu am plecat în lumea largă, iar prietenul meu bun Emil a rămas pradă șacalilor din lumea comunistă. A rămas dincolo de gard continuând „timpul” în lumea comunistă. După plecarea mea din țară, l-au chemat „tovarășii” să-l întrebe: „Tovarășe Creangă, ce relații sunt între dumneavoastră și domnul Ilie Tomuța (eu nu mai eram tovarăș, eram numit domn pentru că eram de partea cealaltă a gardului). Răspunsul prietenului meu Emil a fost pe măsura întrebării puse: „Nici o legătură tovarăși. Eu doar îi spun domnului Tomuța ce se întâmplă la noi în România și el îmi spune ce se întâmplă în lumea capitalistă.” Sărmanul, s-a trezit cu un alt buboi în cap. L-am felicitat. Nu pentru buboi, ci pentru deșteptăciunea lui de filosof. I-am zis doar trei cuvinte: „Bravo ție Emil.”

Comuniști ne-au învățat că „timpul” trebuie omorât. Cu mintea mea de anticomunist nu puteam înțelege de ce trebuie să omorâm timpul care în sine este o mare valoare? Cu ce-i devină el să-l omorâm? Pentru ei, tot ce era de valoare trebuia făcut praf, trebuia omorât. Ei nu puteau crede că o să le vină și lor „timpul”. Ei nu credeau că omorând timpul puteau face greșeala fatală de a vătăma eternitatea.

Mi-a venit în minte un cuplu de pe vremea comunistă ce voiau să-și sărbătorească ziua căsătoriei. Soția a zis soțului: „Dragul meu, ce repede trece timpul. Parcă abia ne-am căsătorit. Ce-ai zice să facem sărbătoare și să chemăm rudele și prietenii și să avem un „timp” în care să ne veselim!” „Draga mea, dorința ta e nemaipomenită. Chiar că merităm să ne facem timp pentru o asemenea sărbătoare, dar de unde bani?” La care soția i-a zis: „Nu te îngrijora, o să tăiem porcul.” Soțul și mai speriat i-a zis: „Draga mea, cu ce-i devină porcul că noi ne-am căsătorit.” „Nici nu a fost la nunta noastră. Ce vina are el?” Așa era în comunism nu trebuia să ai vreo vină. Vina o născoceau ei.

Dumnezeu deschide pentru noi în fiecare zi un nou cont format din 86.400 de secunde, și acest cont se expiră la încheierea fiecărei zi. La sfârșitul fiecărei zi ceea ce ni s-a încredințat nu mai este al nostru, nu ne mai aparține. Rămâne să ne facem socotelile cum am folosit acel „timp”. E scopul lui Dumnezeu să ne învețe matematica Lui, cum să numărăm secundele, minutele, orele, zilele și astfel să dobândim o inimă înțeleaptă. El are întotdeauna „timp” pentru că îi aparține, nu stă de vorbă cu oamenii grăbiți! El vrea ca noi să învățam numărătoarea corectă în care este inclusă fiecare secundă fiecare minut. El vrea să învățam să ne numărăm bine zilele în așa fel încât să-L cuprindă pe El în prim plan al listei noastre, iar apoi să investim timp și în viețile altora care trec pe lângă noi fără să-i vedem, fără să le auzim gemetele, fără să le înțelegem suferința.

Apostolul Pavel spune Filipenilor să fie echilibrați chiar și în lucrurile legate de semeni. Fiecare să ne uităm ce nevoi au și alții. În Filipeni 2:4, expresia „nevoile altora” poate fi legată chiar de cei care nu sunt lângă noi, ci de unii care sunt destul de departe și indiferent cât de mulți ar fi ei.

  • Să investim timp în a-L face cunoscut pe Dumnezeu celor de lângă noi sau celor de departe,
  • să ne facem „timp” să le arătăm oamenilor pe Isus Hristos,
  • să ne facem „timp” smulgându-I din iad și pentru a le îndrepta privirile spre Cel ce le poate da viața veșnică,
  • să ne facem „timp” pentru cei lipsiți de pâinea cea de toate zilele de cei în suferință.

Asta vrea Dumnezeu de la noi. Numărătoarea lui Dumnezeu începe cu „unu”, cu un suflet (care este mai de preț decât tot cerul și pământul) și continuă cu: „… în oricât de mare număr îi va chema Dumnezeu”. Este sigur că vom da socoteală de fiecare secundă, de fiecare minut sau de felul în care am tratat oamenii, care sunt singurele valori eterne.

Timpul a fost, este și va rămâne al lui Dumnezeu. Nouă ni s-a dat să-l administrăm printr-o trăire zilnică cu Dumnezeu. Îl avem ca să-l investim în sufletele oamenilor.

Încheiem din nou un alt an. Ce fel de administratori am fost în anul 2018? Cum am administrat cele 3153600 de secunde ale anului 2018?

Ne vom grăbi și în anul 2019 ca și în 2018? Încotro mergem?

Traian Dorz

Versurile lui Traian Dorz sunt o adevărată inspirație divină în a ne arata cum să folosim timpul. Vom învață oare?

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând,
Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis,
Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor,
Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur sâ te rogi,
Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni,
Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.

Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios,
Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Cristos,
Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat,
Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.

Fă-ți timp de rugăciune, de post și meditări,
Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări,
Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți,
Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;

Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

utu-creion2

Rev. Ilie U. Tomuța

DIRECTOR GENESIS MISSION

TREI MERE

download

Se spune că trei mere au schimbat istoria lumii: mărul din grădina Eden, mărul care a căzut pe capul lui Isaac Newton şi compania Apple Inc.

Steve Jobs, cofondatorul, preşedintele şi directorul executiv al companiei Apple Inc. avea un talent deosebit de a anticipa schimbarea tehnologică. Apple şi produsele sale se află în fruntea revoluţiei IT care transformă modul în care folosim şi comunicăm informaţiile. În ceea ce îl priveşte pe Isaac Newton, mărul nu a căzut literal pe capul lui, ci l-a determinat să gândească: „De ce oare mărul acela coboară întotdeauna perpendicular înspre pământ?” Legile gravitaţiei formulate de el, alături de lucrările din alte ramuri ale ştiinţei, datează din secolul al XVII-lea, dar se află încă la baza înţelegerii pe care o avem despre univers.

Ce să zicem despre primul măr? Biblia îl numeşte „rodul” pomului cunoştinţei binelui şi răului. Când Adam şi Eva au mâncat din acest rod, au făcut ceea ce Dumnezeu le spusese să nu facă „pentru că, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17; 3:6). Neascultarea lor, nu rodul, a avut ca rezultat acest efect mortal. De ce? Deoarece păcatul – împlinirea voinţei proprii – ne separă de Dumnezeu, izvorul întregii vieţi. Aceasta este cea mai mare schimbare dintre cele trei, iar Biblia o rezumă în felul acesta: „după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit” (Romani 5:12)

Unii dintre noi folosesc produse marca Apple, alţii nu. Cei mai mulţi oameni recunosc geniul ştiinţific al lui Isaac Newton, însă ne descurcăm în viaţă fără a înţelege toate detaliile descoperirilor lui. Cu toate acestea, noi toţi am fost implicaţi în mod personal în schimbarea care a avut loc în grădina Eden.

S-ar putea să ignorăm acest eveniment, să îl negăm, să îl luăm în râs, însă nu putem să ne sustragem de la realitate acestuia şi de la consecinţele sale. În plus, Biblia afirmă următoarele: „Şi nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13).

Steve Jobs a murit la vârsta de 56 ani datorită unui cancer. A spus un lucru renumit cu privire la înfruntarea morţii: „Eşti deja gol. Deci nu ai niciun motiv să nu îţi urmezi inima”. Dacă eşti tentat să îi urmezi sfatul, la urma urmei a avut dreptate în multe lucruri din domeniul tehnologiei, ascultă mai întâi ce spune Biblia: „Inima este nespus de înşelătoare şi fără nicio speranţă de vindecare: cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Inima noastră este aceea care ne-a adus într-o stare nenorocită chiar de la început! Nu, trebuie să ne întoarcem de la sinele nostru la Fiul – Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, care ne iubeşte atât de mult încât „a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18).

Dumnezeu are tot dreptul să ne judece, însă El este „îndelung-răbdător faţă de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Prin urmare „vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel care n-a cunoscut păcat [Domnul Isus], L-a făcut păcat pentru noi [pentru mine şi pentru tine], ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:20, 21). Isaac Newton a spus cu privire la univers: „Acest sistem extrem de frumos… putea să îşi aibă originea doar în planul şi guvernarea unei Fiinţe inteligente şi puternice.” El a avut dreptate, iar această salvare extrem de minunată izvorăşte din aceeaşi sursă.

Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit” (Fapte 16:31)

PENTRU MINE ESTE PREA TÂRZIU

download

Dragă surioară,

Mă gândesc foarte mult la tine în ultimul timp. Sper că ceea ce scriu să aibă sens, şi mai ales să aibă un anumit efect. Aş dori să-ţi scriu despre soţii creştini sau, mai degrabă, despre lipsa acestora.Mai întâi vreau să-ți spun că-l iubesc pe soţul meu din toată inima. El este un om bun, responsabil, muncitor, de încredere – lucruri care sunt foarte importante. Dar el nu este creştin. Deseori îmi sună în minte încurajările şi sfaturile părinților noștri. Aș dori să fi putut înțelege cuvintele lor pe deplin. Rugăciunile mele pentru soțul meu sunt neîncetate. Doresc ca interesul lui pentru lucrurile spirituale să fie cumva stârnit, ca el să-L accepte pe Dumnezeu, si pe Fiul Lui, Domnul Isus Hristos.

Nu pot să-ți descriu durerea ce mă încearcă atunci când nu pot împărtăși cu soțul meu ceea ce este cel mai important în viaţa mea— relația mea cu Hristos. Doare duminica  dimineaţa, atunci când trebuie să mă pregatesc pe mine şi pe copii pentru a merge la biserică. Doare când stau singură și văd soți şi soții, care se străduiesc să crească în puterea lui Dumnezeu. Doare atunci când eu şi soţul meu avem neîntelegeri din cauza faptului că eu îmi bazez cunoştinta pe Cuvântul lui Dumnezeu, iar el şi-o bazează pe cunoştinţa lumii. Ne ciocnim, uneori în linişte, pentru că inimile şi minţile noaste sunt în lumi diferite. Angajamentul meu faţă de Dumnezeu nu este atât de complet pe cât mi-aş dori, pentru că nu pot participa la viaţa bisericii aşa cum simt nevoia s-o fac.

Câteodată sunt nevoită să le răpesc copiilor timpul de părtăşie, care trebuie sacrificat pentru a putea avea timp împreună ca familie. Mă gândesc la veşnicia soţului meu. Am sa fiu dureros de cinstită şi am să-ţi spun că el nu va fi în cer cu noi dacă nu-l acceptă pe Domnul Isus ca Mântuitor al său personal. Acest gând mă face să plâng, ca să nu mai menţionez bucuria şi direcţia pe care ar putea-o avea dacă i-ar permite Domnului să vină în viaţa lui. Mă rog pentru soţul meu în fiecare zi. Știu că Domnul are putere ca să intre, dar ştiu, de asemenea, că El este un gentleman şi nu forţează pe nimeni.

Mă îngrijorează faptul că soţul meu ar putea divorţa din cauza angajamentului meu faţă de Dumnezeu. Trebuie să-mi pregătesc inima pentru pierderea căsătoriei mele, datorită credincioşiei mele în Dumnezeu. Totuşi, atunci când inima mea este zdrobită, îmi aduc aminte de „la oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate sunt posibile la Dumnezeu” (Marcu 10 :27).

Viaţa devine mai serioasă pe măsură ce îmbătrânești, surioară. Nu mai este joacă şi distracţie. Este căsătorie, şi copii, şi muncă din greu, şi mai ales a învăţa să-L pui pe El pe  primul loc. Cu orice persoană cu care îţi dai întâlnire există riscul de a te îndragosti. Sunt foarte mulţi bărbaţi drăguţi care nu sunt creştini; dar dacă ei nu au aceleaşi angajamente şi crezuri ca şi tine, iar tu îţi vei permite să fii vulnerabilă, există posibilitatea să te îndrăgosteşti şi să te măriţi cu unul ca acesta. Atunci vor începe conflictele şi durerile de cap. Îmi iubesc soţul. Nu pot să-ți spun cât de mult! Ne bucurăm unul de celălalt şi împartăşim lucrurile bune. Dar, pentru că inima lui este închisă faţă de Dumnezeu, aceasta produce tristeţe întregii familii uneori.

Îmi iubesc şi familia de la biserică. Atunci când se strâng împreună să manânce, sau se urcă în autobuzul bisericii pentru a merge în excursii, îmi doresc mult să fiu cu ei. Dar pentru că nu putem face lucrul acesta ca familie, lucrul acesta ne desparte şi ne creează neplaceri. Deci nu putem să mergem.

Surioară, roagă-te în fiecare zi Domnului pentru un soţ frumos şi credincios. Şi roagă-te pentru ca El să-ţi deschidă inima să primeşti ce are El pentru tine. S-ar putea ca prinţul tău fermecat să vină călare pe un tractor si nu pe un porsche. Dar gândeşte-te la Domnul Isus. El a călărit un magaruş. Roagă-te pentru un bărbat care e smerit în Domnul!

Eşti sora mea, şi te iubesc tare mult! Mă rog ca Domnul să-ţi dea ce este mai bun pentru tine. Mă rog, de asemenea, să primeşti acest lucru.

Ce este lumea și cum poate trăi un creștin în ea – de J. N. Darby

download

Pentru cel sincer și preocupat să mediteze, de multe ori se ridică întrebarea: Ce este lumea? De ce anume trebuie să ne păstrăm neîntinați? Există trei sensuri în care cuvântul „lume” poate fi folosit: literal, înseamnă ordinea sau sistemul conform căruia se conduc afacerile oamenilor pe pământ; pământul însuși este lumea, pentru că este platforma pe care lumea ca sistem operează, iar oamenii care trăiesc conform acestui sistem alcătuiesc, la rândul lor, lumea. Se poate observa deci această diferență:

Lumea — spațiu fizic (pământul)
lumea — totalitatea oamenilor
lumea — sistem.

Atunci când citim că Isus Hristos a venit în lume să-i salveze pe cei păcătoși, înțelegem că El a venit în lumea ca spațiu și, făcând aceasta, în mod obligatoriu a venit în contact cu lumea ca sistem, care L-a urât. El le-a spus ucenicilor Săi: „voi nu sunteți din lume, după cum Eu nu sunt din lume”, adică nu sunteți sub sistemul guvernat de lume, negăsindu-vă astfel viața în el. Cel care este prietenul acestui sistem, lumea, este un dușman al lui Dumnezeu, pentru că sistemul se guvernează independent de Dumnezeu, nu supus Lui. Să luăm drept exemplu sistemul militar. Atunci când un om merge la război, găsește totul aranjat pentru el: departamentul de contabilitate furnizează salariul, alt departament, îmbrăcămintea, alt departament, muniția. Sunt organizate pentru el locurile în care trebuie să meargă și cele în care trebuie să locuiască; există ore fixe pentru exerciții, pentru paradă, pentru încolonare, etc., etc.

Iar când intră în armată, el devine legat de acest sistem care este atât de ordonat și de organizat în toate aranjamentele lui, încât este de remarcat că reprezintă „o lume în ea însăși”. Aceasta nu este decât o imagine palidă a sistemului numit ‚lume’, unde pentru fiecare dorință a omului se furnizează și unde fiecare capacitate este pusă în exercițiu.

Omul vrea societate, iar lumea furnizează sistemul social. Acesta este un studiu amplu în el însuși. Poziția înseamnă totul, este căutată cu mare ardoare, și nicio cheltuială nu este prea mare pentru a o asigura. Priviți măreața scară „Societatea”, cu miliardele ei trepte: unii încearcă să se suie din ce în ce mai sus, alții să-și mențină credibilă poziția la care au ajuns. Ce putere teribilă are sistemul social de a absorbi inima și mintea!

Apoi omul vrea guvernare politică, vrea protejarea vieții, aproprietății, a drepturilor; această nevoie este împlinită deplin de sistemul lumii — adică de lume ca sistem. Și ce aranjament complet pentru ceea ce numim afaceri! Sistemul de funcționare al lumii este uimitor de perfect. Oamenii cu forță fizică găsesc muncă fizică; mințile ingenioase au obictive clare pentru „geniul” lor; sufletele artistice se descoperă în lumea sculpturii, a picturii, a muzicii, a poeziei; studenții aprofundează și dezleagă probleme; scriitorii redactează cărți. Luxul și pofa unora furnizează mijloace de existență pentru alții. Se spune că pentru a forma lumea este nevoie de toate genurile.

Omul este o ființă nespus de complexă. În majoritatea cazurilor, se cer multe domenii distincte întrepătrunse: puțină afacere, puțină politică, puțină societate, puțin studiu, puțină religie. Omul este în mod natural religios.

Religia lumii, pe care o folosim atât de mult, este amintită doar de cinci ori în toată Biblia. Religia nu implică evlavie, pentru că și închinătorii la idoli sunt religioși. Religia este parte din natura omului la fel de mult ca intelectul sau memoria; fiind deci o parte atât de importantă a naturii omului, sistemul lumii are resurse specifice pentru toate necesitățile lui, complete în orice aspect. Unul este foarte receptiv pentru latura afectivă — are o dragoste pentru ce este frumos, pentru muzica armonioasă, pentru festivitățile impunătoare; pentru o asemenea persoană sunt oferite ceremoniile religioase. Altul este spontan și dezinvolt în natura lui: el trebuie să aibă ocazia să dea frâu liber și fără restricții sentimentelor sale. Altul este rezervat, rece, rațional: o ortodoxie severă i se potrivește foarte bine. Un altul cu o fire conștiincioasă își impune anumite pedepse, de o formă sau de alta, iar pentru exigențele lui de asemenea sunt resurse. Există crezuri și doctrine și secte pentru fiecare tip de temperament, pentru fiecare formă de sentiment religios.

Poate fi oare un alt sistem mai demn de admirație și mai complet? Nimic nu este trecut cu vederea. Există îndeajuns de multă satisfacție și bucurie pentru a ține ocupată această largă masă a umanității, și, în mod evident, împlinită; inimile lor sunt ținute ocupate; mințile lor sunt de asemenea acaparate; dacă un lucru eșuează, un altul îi ia locul; chiar și moartea și doliul nu sunt lăsate în afara calculelor, pentru că sistemul lumii are procesiunile lui de înmormântare, haine de doliu, vizite și telegrame de simpatie, precum și întreaga paletă de accesorii; astfel lumea este capabilă să acopere durerile cu mult înainte și să se mențină la fel de ocupată ca mai înainte.

Dumnezeu îi conduce pe unii, foarte puțini, să vadă că toate acestea — afacerile, politica, educația, guvernările, știința, invențiile, transporturile, aranjamentele sociale, instituțiile caritabile, reformele, religia — fac parte din sistemul lumii. Iar acest sistem se perfecționează în fiecare zi. „Progresul vremii” este doar acel element al lumii care se dezvoltă de unul singur.

Indiferent care este relația tă a lui Hristos cu lumea, aceeași prezeneste și a celui credincios cu lumea — adică Domnul prezent în cer și în același timp absent pe pământ — și aceasta definește poziția noastră. De unde toate acestea? Ar surprinde oare pe cineva să audă că Satan este dumnezeul lumii acesteia, căpetenia autorității văzduhului și conducătorul acestui sistem extraordinar? El este energia, geniul conducător, prințul ei. Atunci când Isus Hristos a fost pe pământ, diavolul a venit și I-a oferit toate împărățiile lumii și gloria lor, spunând că toată stăpânirea „mie mi-a fost dată și o dau oricui vreau”, și „dacă Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta”. Aici cortina este ridicată și este descoperit motivul real al întregii închinări religioase omenești. Scriptura îl descrie ca „plin de înțelepciune, desăvârșit în frumusețe”, prezentându-se pe sine însuși ca „un înger de lumină”. Este oare de mirare că oameni care nu gândesc și chiar și cei raționali sunt înșelați și păcăliți? Cât de puțini sunt cei care au ochii deschiși să vadă, prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin ungerea Duhului Sfânt, ce este de fapt lumea! Unii cred că au scăpat de capcana de a fi lumești dacă au renunțat la așa-zisele plăceri lumești și dacă au devenit membri ai unor biserici sau ai unor asociații religioase, nerealizând că sunt la fel de mult implicați în sistemul lumii ca și mai înainte și că Satan, prințul lumii acesteia, i-a mutat dintr-un departament în altul, ca să le liniștească conștiințele tulburate, făcându-i mulțumiți de ei înșiși.

https://tineri.clickbible.org/2018/12/22/ce-este-lumea-si-cum-poate-trai-un-crestin-in-ea/

RĂSCUMPĂRARE, RĂSCUMPĂRĂTOR.

download

RĂSCUMPĂRARE, RĂSCUMPĂRĂTOR.

Răscumpărare înseamnă eliberarea de un rău prin plătirea unui preţ. Este mai mult decât o simplă eliberare. Astfel, prizonierii de război pot fi puşi în libertate prin plătirea unui preţ numit „preţ de răscumpărare” (gr. lytron). Grupul de cuvinte bazat pe lytron a fost format în mod specific pentru a reda această idee de eliberare pe baza plătirii preţului de răscumpărare. În acest context de idei, moartea lui Cristos pe cruce poate fi considerată „o răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45).

De asemenea, sclavii puteau fi eliberaţi printr-un proces de răscumpărare. Printr-o cumpărare fictivă de către un zeu, sclavul plătea preţul libertăţii lui în vistieria templului. Apoi trecea prin formalitatea solemnă de a fi vândut zeului „pentru libertate”. Practic, el continua să fie sclavul zeului, şi îi reveneau anumite obligaţii religioase. Dar din punct de vedere omenesc, era liber din acel moment. În mod alternativ, sclavul putea să-i plătească acel preţ stăpânului său. Aspectul caracteristic în legătură cu oricare dintre formele de eliberare este plătirea preţului de răscumpărare (lytron). „Răscumpărarea” este numele dat procesului respectiv.

Printre evrei putem discerne o situaţie diferită, bine ilustrată în Exod 21:28-30. Dacă un om avea un bou periculos, trebuia să-l ţină închis. Dacă ieşea şi împungea pe cineva, astfel încât persoana respectivă murea, legea era clară: „boul să fie ucis cu pietre… şi stăpânul lui să fie pedepsit cu moartea”. Însă acesta nu este un caz de ucidere intenţionată. Nu există o intenţie criminală premeditată. Astfel se prevedea ca stăpânului să i se pună un preţ de răscumpărare (ebr. koper). El putea să plătească o sumă de bani, şi astfel să-şi răscumpere viaţa.

Alte utilizări ale răscumpărării în antichitate sunt în cazul răscumpărării proprietăţii etc., dar cele trei pe care le-am menţionat sunt cele mai importante. Toate trei au în comun ideea libertăţii câştigate prin plătirea unui preţ. În afara Bibliei, utilizarea termenului este aproape invariabilă. Apar câteva pasaje metaforice, dar acestea servesc doar pentru a clarifica semnificaţia fundamentală a cuvântului. Plătirea unui preţ pentru eliberare este aspectul de bază şi caracteristic.

Acest sens face conceptul atât de util pentru primii creştini. Isus îi învăţase că „oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8:34). În această idee, Pavel poate să se considere pe sine „pământesc, vândut rob păcatului” (Romani 7:14), vândut ca de către un stăpân de sclavi plin de cruzime. El le aminteşte creştinilor din Roma că mai demult ei fuseseră „robi ai păcatului” (Romani 6:17). Din alt punct de vedere, oamenii erau sub pedeapsa morţii din cauza păcatului lor. „Fiindcă plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Păcătoşii sunt robi. Păcătoşii sunt sortiţi morţii. Oricum am privi lucrurile, lumea antică se vedea pe sine într-o căutare disperată a răscumpărării. Fără răscumpărare robia avea să continue, şi pedeapsa cu moartea avea să fie dusă la îndeplinire. Crucea lui Cristos este văzută în acest cadru. Ea este preţul plătit pentru eliberarea robilor, pentru a le reda celor condamnaţi libertatea.

Ceea ce conferă forţă metaforei este constanta prezenţă a ideii de plătire a unui preţ. Dar tocmai aceasta este ceea ce constituie subiectul de dispută al unora care cred că răscumpărarea nu este decât o altă alternativă de a spune „eliberare”. Cauza principală a acestei interpretări este existenţa unor pasaje din VT în care se spune că Iahve a eliberat (izbăvit) pe poporul Său (Exod 6:6; Psalmul 77:14 ş.urm., etc.) şi este de neconceput ca El să plătească cuiva un preţ. Dar se deduce prea mult. Metafora n-a fost deprivată de ideea ei (comp. afirmaţia „el şi-a vândut pielea scump”). Uneori Iahve este considerat atât de puternic, încât toată puterea naţiunilor este înaintea Lui doar un lucru neînsemnat. Dar în astfel de pasaje nu se vorbeşte despre răscumpărare. În pasajele referitoare la răscumpărare este implicat conceptul efortului. Iahve răscumpără „cu braţul întins”. El îşi face cunoscută puterea. Deoarece îşi iubeşte poporul, El îl răscumpără plătind El însuşi. Acest efort este considerat „preţul”. Aceasta explică folosirea terminologiei răscumpărării.

Termenul caracteristic din NT echivalent cu răscumpărare este apolytrosis, un cuvânt care de altfel apare relativ rar. Este întâlnit de zece ori în NT, dar se pare că se mai găsesc opt alte apariţii în întreaga literatură greacă. Acest lucru poate să exprime convingerea primilor creştini că răscumpărarea prin Isus este unică. Nu înseamnă, aşa cum au crezut unii, că ei înţelegeau răscumpărarea doar ca pe o „eliberare”. Pentru eliberare ei foloseau termenul rhyomai: „scăpare”. Dar apolytrosis înseamnă eliberarea pe baza plătirii unui preţ, iar acel preţ este moartea reconciliatoare a Mântuitorului. Când citim despre „răscmpărarea prin sângele Lui” (Efeseni 1:7), sângele lui Cristos este în mod clar considerat preţul de răscumpărare. Tot astfel reiese şi din Romani 3:24 ş.urm.: „Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire”. Pavel foloseşte aici trei metafore, pe cea a judecăţii, a jertfelor şi a eliberării. Pe noi ne interesează a treia. Pavel vizează un proces de eliberare, însă prin plătirea unui preţ, sângele lui Cristos. Răscumpărarea este asociată cu moartea lui Cristos şi în Evrei 9:15. Uneori este menţionat preţul, dar nu şi răscumpărarea, ca de exemplu în expresia „cumpăraţi cu un preţ” (1 Corinteni 6:19 ş.urm.; 7:22 ş.urm.). Ideea de bază este aceeaşi. Cristos i-a cumpărat pe oameni cu preţul sângelui Lui. În Galateni 3:13 preţul răscumpărării este redat astfel: „făcându-Se blestem pentru noi”. Cristos ne-a răscumpărat luând locul nostru, purtând blestemul nostru. Aceasta ne îndreaptă atenţia spre ideea categoric substitutionară din răscumpărare, o idee care uneori este accentuată, ca în Marcu 10:45 („răscumpărare pentru mulţi”).

Răscumpărarea nu numai că priveşte înapoi spre Calvar, ci şi înainte spre libertatea de care se bucură cei răscumpăraţi. „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru” (1 Corinteni 6:20). Tocmai pentru că au fost răscumpăraţicu un asemenea preţ, credincioşii trebuie să fie oameni ai lui Dumnezeu. Ei trebuie să arate în vieţile lor că nu mai sunt prinşi în sclavia din care au fost eliberaţi, şi sunt îndemnaţi să rămână tari şi să nu se mai plece iarăşi sub jugul robiei (Galateni 5:1).

BIBLIOGRAFIE

LAE, p. 318 ş.urm. L. Morris, The Apostolic Preaching of the Cross, 1965, cap. 1; B.B. Warfield,The Person and Work of Christ, ed. S.G. Craig. 1950, cap. 9, O. Procksch, F. Büchsel, în TDNT 4, p. 328-356; C. Brown ş.a. în NIDNTT 3, p. 177-223. L.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/rascumparare-rascumparator.html

MODURI ÎN CARE FACTORII CULTURALI, SEX ŞI SPIRITUALITATE INFLUENŢEAZĂ RAPORTAREA MEMBRILOR BISERICII LA SECTELE ŞI MIŞCĂRILE ERETICE DIN ROMÂNIA

download

CUPRINS :

1). INTRODUCERE

2). FACORII CULTURALI

  1. televiziunea
  2. literatura
  3. sportul
  4. abordarea de la om la om

3). FACTORI SPIRITUALI

  1. religia minţii
  2. sentimente umane
  3. psihologia
  4. îndumnezeirea omului

4). FACTORII DE SEX

  1. televiziunea
  2. literatura
  3. relaţii extraconjugale
  4. pervertirea minţii

5). CONCLUZIE

6). BIBLIOGRAFIE

1). INTRODUCERE

Omenirea mileniului trei a pornit pe o pantă spirituală descendentă parcă fără precedent. Europa de Est scăpată din chingile comunismului, aflată într-o perioadă de tranziţie prelungită  şi o criză acută, scapă din vedere valorile creştine fundamentale,  mulţumindu-se doar cu aspectul declarativ al numelui de creştin,  viaţa şi spiritualitatea fiind golite de conţinut. 2 Timotei 3:2  Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie. România nu face excepţie de la această stare. Succesul material este acela care primează, iar din păcate, şi în biserică, „regula jocului” se numeşte realizare în plan profesional şi material[1]  Marcu 12:17  Atunci Isus le-a zis: „Daţi, deci, Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Şi se mirau foarte mult de El.  Etica protestantă s-a erodat suficient de mult  pentru ca multe din bisericile noastre, să nu mai fie sare şi lumină. Matei 5:13  Voi Sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni. Biserica are de luptat pe trei fronturi, ducând un război în plan cultural, sex şi spiritualitate (în afară de frământările interne), un război pe care pe care se pare  că îl pierde. Coloseni 2:8  Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Secolele XIX şi XX, au dus la definitivarea ideii scornite de Satan, în ideea că „veţi fi ca Dumnezeu”.[2] Pe de altă parte cea mai mare găselniţă a lui Satan este că „ el nu există.  Modernismul şi Pragmatismul au dorit ca Biserica să fie modernă[3]  mai actuală, dar schimbarea  formelor de închinare a dus şi la pierderea unora din funcţiile bisericii vizavi de textul din Fapte 2: 42.   Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni. Paul Thilic  a redefinit termenii biblici[4]  lucru de care s-au folosit sectele şi cultele eretice, pentru a penetra creştinismul, dar sub această formă nu poate exista o comunicare reală între un credincios şi un eretic, sau necreştin.[5]  Misticismul face parte din modul indian de a trăi şi, în această ţară, el a fost practicat sub diferite  forme de-a lungul secolelor. Sunt mii de ani de când ţări ca India sunt celebre prin învăţăturile lor mistice care,  într-o mare măsură, stau la baza întregii lor culturi. Însuşi termenul de “guru”, care este atât de strâns legat de  misticismul de astăzi, e un cuvânt indian. Gurul era poate un maestru în diferite formă de învăţământ, în domenii  ca lupta şi muzica, dar poziţia avea şi conotaţii spirituale centrate deasupra structurii generale a religiei de stat  hinduse.[6] Pe de altă parte şi bisericile s-au schimbat  mult şi suntem martorii unor programe bisericeşti menite să satisfacă apetitul  simţurilor şi mândriei omeneşti[7]. Din păcate societatea este aceea care modelează bisericile şi nu Biserica este aceea care ar trebuii să fie diferită de lume, să se confrunte cu lumea şi să o transforme. Matei 5:14  Voi Sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Nu putem enumera toate sectele din România, care pot să influenţeze creştinismul, dar pe parcurs vom atinge câteva. Scopul alegerii aceste teme este de a arăta şi atenţiona pericolul care pândeşte Biserica lui Hristos, pericol care a planat atât asupra bisericii primare,  a Evului Mediu, cât şi asupra bisericii din mileniul trei, şi care constă în faptul a nu păstra puritatea învăţăturile creştine de bază şi modul în care se raportează credincioşii la lumea în care trăiesc şi la cultele eretice. Se va încerca o metodă de analiză a societăţii şi a influenţelor suferite de biserici în momentul actual.

 2). FACORII CULTURALI

După  revoluţia din 1989, România scăpată din chingile comunismului a devenit o ţară deschisă tuturor posibilităţilor, privită mai ales sub aspectul negativ al influenţelor americane, occidentale, sau orientale. Până în 1989, în ţară printre alte lucruri de import, în principal erau interzise pentru a fi introduse în ţară trei lucruri: arme, droguri şi biblii.  După acest moment ţara a fost realmente invadată cu absolut orice începând de la lucruri materiale, până la aspectul cultural  spiritual şi religios. Pentru mentalitatea românului tot ce este străin este şi bun. Multe dintre realizările românilor, în plan spiritual sau cultural, au rămas în uitare. În România interesul pentru cultura şi religia orientală există de multă vreme. Despre guru se credea că este dovada vie că Dumnezeu Se manifestă în carne în epoca contemporană; a-i  urma exemplul însemna să faci posibilă dobândirea idealurilor spirituale ale divinităţii. Dacă voiai să fii iniţiat în  cunoaşterea zeilor, atunci trebuia să urmezi învăţăturile acestui guru, căci el era cel care putea conduce la  Dumnezeu. Căutătorul sincer auzea o voce interioară, şi această voce îl conducea la un guru care urma să aibă  o influenţă asupra direcţiei speciale pe care trebuia s-o urmeze viaţa sa. El continua să ducă o viaţă normală,  dar gurul lui îi recomanda să-şi facă sadhana, sau exerciţii spirituale, mai ales în timpul sfârşitului de săptămână.  Unii adepţi înflăcăraţi şi-au abandonat modul obişnuit de trai şi s-au consacrat în întregime căutării contopirii  sufletului cu „Dumnezeu”[8]. Mircea Eliade a dezvoltat aceste ideii[9], „profunde  şi inedite”, ele având în general un ecou modest,  dar abia mai târziu în zilele noastre ele au luat un avânt considerabil. De fapt ele primează în gândirea multor credincioşi cochetând cu ele, şi acest lucru este periculos.

 televiziunea

Televizorul a avut un impact deosebit asupra credincioşilor, timpul de închinare trecând pe planul al doilea. Înainte de 1989, programele erau puţine, şi timpul de vizionare foarte scurt, primând cultul personalităţii, iniţiat de „cel mai iubit dintre pământeni”, ca după revoluţie, să se producă reversul.  Pe ecran sunt prezentate horoscoape[10], vrăjitoare, (Exodul 22:18  Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.), divertisment de orice natură, ştiri mai mult sau mai puţin importante, toate fiind în vogă.  Ideile oculte apar  sub cele mai neaşteptate forme. Există o similaritate între ocultism şi fenomenul OZN.[11] Aceste teorii, oferă oamenilor o falsă salvare extraterestră, fiind de fapt o deviaţie de la Cuvântul lui Dumnezeu. Romani 1:17  deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Filmele science – ficţion, au făcut credibile[12] puterile supranaturale, copiii şi tineretul ajungând să facă grave confuzii între realul de zi cu zi, şi imaginarul de pe ecrane, mai târziu ei dorind să deţină cu adevărat aceste puteri.   Proverbe 22:6  Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.  Au apărut şi filmele creştine, în care actorii joacă rolul Mariei,  al lui Moise, dar şi mai grav al Domnului Isus Hristos, şi se calcă astfel prunca a doua din Exodul 20:4  Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul, iar dacă gândim în termeni Trinitari responsabilitatea este şi mai mare.  Sunt mulţi credincioşi care se mulţumesc cu vizionarea unui program religios, dar se pierde părtăşia cu ceilalţi credincioşi.

 Literatura

Literatura de ficţiune a apărut mai de mult, ştim că nu este adevărată, dar acum a părut şi literatura creştină de ficţiune[13] şi pentru mulţi există o periculoasă extindere de la Cuvântul lui Dumnezeu în domeniul imaginaţiei. Dar realitatea este alta : Psalmi 18:30  Căile lui Dumnezeu Sunt desăvârşite, Cuvântul Domnului este încercat: El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El. Literatura de proastă calitate este consumată în detrimentul unor opere care fac parte din Literatura Universală, sau a Bibliei şi în care există valori mult mai reale.  Ioan 17:3  Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu. Pe de altă parte cultele eretice asaltează creştinii cu o serie de manuale, broşuri, tractate. Ca exemplu avem Martorii lui Iehova cu „Turnul de veghe” care şi-au dat seama că sunt milioane de creştini declaraţi,  care nu sunt suficient de bine ancoraţi în Scriptură, fiind uşor să se desprindă de Biblie, pentru a adera la secta lor.[14]  Scriptura ne avertizează asupra acestor aspecte. Coloseni 2:8  Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Şi alte secte au înţeles acest lucru şi asaltează creştinismul cu literatură specifică. Doctorul Koch afirmă faptul că se merge şi mai departe şi face afirmaţia că în spatele multora mişcări pseudo- creştine, sau necreştine, citirea cărţilor ocultice şi aderarea la aceste mişcări, este un lucru periculos, persoana în cauză poate deveni medium, cu grave consecinţe asupra spiritualităţii.[15]  Cartea sa Be Here Now (Fii aici acum), un ansamblu de meditaţii şi tehnici în care se regăsesc multe imitaţii ale  creştinismului, a fost pe placul publicului. Dass vorbeşte în ea despre căutarea pură a credinţei şi despre  puritatea credinţei. Totuşi, în ochii iniţiatului (cum era Richard Alpert),  acest bătrânel scund era o personificare a iluminării universale. Pe el – şi pe discipolul său, Richard Alpert (acum  Baba Ram Dass) – trebuie să-i asculte lumea.[16] 2 Timotei 4:3  Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. 4  Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.

 sportul

A face sport nu este un lucru rău în sine, dar au apărut elemente noi care înseamnă mai mul decât sport în sensul că s-au înfiinţat tot feluri de cluburi şi societăţi care practică carate, yoga (în care realitatea ultimă este Brahma, care este un zeu hindus, deci un demon)[17], arte marţiale[18],  tot felul de meditaţii, cursuri de folosire a bioenergiei, iar în spatele acestui paravan se ascund tot felul de secte şi culte eretice dintre care unele cochetează cu  forţele ocultice. Bineînţeles tineretul este atras în primul rând, dar şi alte persoane în etate care aspiră la tot feluri de lucruri noi şi inedite, şi care nu au un orizont spiritual suficient de clar. Scriptura este clară în acesta privinţă. Evrei 12:2  Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Dacă sporul rămâne la nivel de activitate sportivă în sine, fără a tinde spre performanţă, şi nu mă refer aici ca exemplu la,  fotbal, box, alergare, etc, nu există nici o problemă în a dobândii o cupă de aur, argint sau bronz,  dar în privinţa  artelor marţiale lucrurile se schimbă, prin faptul că presupune dobândirea unor puteri specifice, dobândite prin contactarea forţelor demonice. Lucrul acesta este păcat.

 abordarea de la om la om

Cultele şi sectele eretice folosesc  abordarea de la om la om, care este invitat într-o discuţie, în care se foloseşte un limbaj religios creştin dar cu conotaţii şi semantici diferite[19], şi încearcă să le îmbrace într-o haină culturală adecvată.  Galateni 1:8  Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Dialogul de felul acesta nu este benefic pentru credincios, care simte cum îşi pierde echilibrul spiritual. În loc ca noi să evanghelizăm, se stă foarte comod în biserică, iar mesagerii cultelor eretice preiau iniţiativa, aşa fac Martorii lui Iehova, Ştiinţa Creştină, Spiritismul, Scientologia, etc. Scopul lor final este de a opune Evangheliei un fals credibil şi comod, pentru a înşela oamenii.[20] Acest lucru îl face şi mas – media prin televiziune, ziare, reviste şi alte mijloace pentru a dezinforma, denigra şi a duce oamenii în rătăcire, pentru a fi mai uşor manipulaţi.[21]  Noi nu respectăm  Matei 28:19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Standardul de căpetenie pentru credincioşi trebuie să fie Sfânta Scriptură, şi nici un alt fel de literatură nu trebuie să influenţeze gândirea credinciosului, ei trebuie să ţină pasul cu realizările acestei lumi în diferite domenii, dar să nu fie contaminaţi de ea. Realizarea în diferite domenii, culturale, sportive, profesionale, trebuie să fie pe locul doi în viaţa credinciosului şi „ Marea Trimitere” din Mat : 28:18-20 ar trebuii să fie motivaţia fiecărui dintre noi. Mesajul Evangheliei este adesea o piatră de poticnire şi supărătoare pentru mândria omenească conform cu Romani 9:33  după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.”  şi deşi de multe ori nu avem succes, exeplul lui Ieremia este  util pentru noi. Cultele eretice, mascate sau nu prin ceea ce fac influenţează spiritualitatea credinciosului. Pericolul major vine totuşi din interior.  2 Petru 2:1-2.   În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. 2  Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău.[22]

 3). FACTORI SPIRITUALI

 religia minţi

Metafizica oferă o religie amintii, a intelectului şi o alternativă pentru oamenii „inteligenţi”[23]  care doresc o mântuire prin propriile puteri. Yoga oferă omului acest gen de mântuire, punând  accentul pe faptul că gândirea umană gândirea umană este cea mai mare din univers. Yoga aplicată în fiecare zi glorifică eul personal, dar adevărata decepţie va fi sub anticrist.[24]  În general, se crede că această Kundalini nu poate fi trezită în alt mod decât prin procedee specifice, însoţite  de semne specifice. Cu toate acestea, multe grupări oculte folosesc metode diferite pentru a trezi Kundalini (de  exemplu, metoda lui Edgar Cayce nu este cea a lui Avalon), dar rezultatele sunt asemănătoare, ceea ce arată  că trezirea are loc în moduri diferite. Astfel, “Kundalini” poate servi ca deghizare pentru activitatea demonică,  permiţând demonilor să-şi atingă scopurile prin metode diverse.[25] Pe de altă parte Meditaţia Transcedentală este o tehnică simplă, fără efort, ea se practică de două ori pe zi, nu este în sine o religie, nu presupune o credinţă anume şi are efecte imediate[26]. Dar Meditaţia Transcedentală face un lucru periculos în sensul că goleşte mintea umană care poate fi invadată de demoni[27]. Matei 12:43  Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte…. „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit…. 45  Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Deşi nu s-a făcut cunoscut publicului larg posedarea adevărată datorată MT, există cazuri cunoscute. Ocultiştii  înşişi avertizează că cei care caută fără să ştie ce caută pot deveni primele ţinte ale spiritelor rele. Meditaţia  de genul non-MT, totdeauna orientală, a ocazionat posedarea şi stări apropiate de nebunie. Meditaţia, inclusiv  MT, poate produce scrierea şi pictura automată, fenomene care nu pot avea loc fără demonizare. Este de  remarcat că înşişi demonii, cu care comunică mediumii, îşi încurajează subiecţii să practice meditaţia de tip  oriental – zicând chiar că în ea se găseşte însăşi cheia contactului cu spiritele. Această meditaţie este uneori  absolut paralelă cu genul MT, completată cu utilizarea obligatorie a mantrelor[28]. Gândirea Pozitivă a cărei campioni sunt liderii charismatici[29], chiar dacă mulţi nu ştiu ce înseamnă acest lucru, cu adevărat, este la fel de periculoasă.  Noua gândire este mişcarea care l-a înlăturat pe Dumnezeu din calculele minţii omeneşti şi a ridicat raţiunea la rangul de dumnezeu.  New Age este un conglomerat de sincretism religios, nedefinit în termeni clari, care luat fiinţă în anii şaptezeci. În ciuda celor o mie cinci sute de pagini de documente predate de gruparea MT în favoarea  pretenţiilor sale “nereligioase”, judecătorul H. Curtis Meanor a declarat că: “Singura concluzie posibilă este că  învăţăturile SCI/MT şi puja sunt de natură religioasă, nu există altă concluzie‚ acceptabilă’ sau rezonabilă”. (E  interesant de remarcat faptul că “promisiunea făcută lui Maharishi” semnată de orice profesor de MT declară că  el îşi recunoaşte datoria de a “servi Sfânta Tradiţie şi de a răspândi Lumina lui Dumnezeu tuturor celor care au  nevoie de ea” – A se vedea ultimul paragraf al capitolului următor). Şi totuşi, la conferinţa sa publică, fiecare  profesor de MT pretinde că “MT nu e o religie”[30]. El a pătruns şi în biserică prin aşa zisă „ Evanghelie a prosperităţii, şi prin ideea de gândire pozitivă[31]. Dar dacă suntem deplini în El, Galateni 2:20  Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine, ce completări mai poate aduce o religie, orientală, indiană sau de altă natură care nu face altceva decât să fie o amăgire a Satanei.

 sentimentele umane

Teofizia susţine că Dumnezeu trebuie experimentat în mod direct, dacă vrem să-L cunoaştem într-un anumit fel[32],   astfel se ajunge la un sistem filozofic şi religios de tip panteist, cu trăsături mistice cristalizate în secolele XIX şi XX[33]. Ea nu are nici o legătură adevărată cu relaţia de tipul  Dumnezeu Tatăl şi omul regenerat prin puterea Duhului Sfânt. Luca 6:12  În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. În momentul în care rugăciunea creştină devine un şablon, a cărei încărcătură sentimentală este ignorată, ea devine un fel de mantră creştină,[34] dar fără vreun efect în domeniul relaţiei dintre om şi Divinitate. Isaia 59:1  Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, 2  ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte! Din păcate mulţi dintre credincioşi vor să se simtă bine în biserică, şi mulţi clerici şi predicatori vor să placă oamenilor[35]. Nu există dragoste, se vorbeşte tot mai puţin despre păcat, de păcatele din biserică cum ar fi invidia, răutatea, mândria, bârfa, minciuna, lupta pentru putere, adică roadele firii pământeşti. Galateni 5:19  Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

 psihologia creştină

A apărut în scenă modernă şi psihologia creştină care este o altă amăgire a oamenilor. Se face afirmaţia că lumea modernă este influenţată şi modelată de psihologie[36] în contrast cu avertismentul din Biblie din Iacov 3:13  Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii! 14  Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. 15  Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească (Greceşte: sufletească.), drăcească. În cadrul acestei discipline se studiază senzaţiile, percepţia, imaginaţia, afectivitatea, temperamentul, caracterul, etc,  enumerând doar câteva dintre ele, dar care prezintă un teren alunecos, cu un grad mare de risc. Câţi dintre credincioşii care studiază psihologia, au un bagaj mare de încărcătură biblică, literatură creştină, sau teologică, pentru a contrabalansa riscul la care se expun. D-ea lungul istoriei au fost numeroase glasuri care au afirmat faptul că filozofia este necesară creştinismului, iar altele au afirmat contrariul. Credinţa sau puterea credinţei poate fi denaturată în scopuri negative, nefiind în acest caz vorba despre credinţa în Dumnezeu.  Matei 12:43  Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. 44  Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. 45  Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.”Golul lăsat în inimă prin abandonarea credinţei, este umplut de parapsihologie, ocultism,[37] etc. În final prin aceste practici se ajunge la o închinare directă în faţa lui Satan. Unii evanghelici au împrumutat psihologia şi metodologia practicilor şi standardelor din lume[38], în contrast cu ce spune Biblia  în  1 Corinteni 1:17  De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică. (Ocultismul şi alte practici necreştine, sunt o rătăcire fiind interzise de Dumnezeu. Exodul 22:18  Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.  În mod categoric ele implică contacte demonice[39] care sunt ostile creştinismului.

 îndumnezeirea omului.

Setea de putere îşi face simţită prezenţa şi în biserici.[40] 2 Petru 2:3  În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează.  Există o tentaţie reală a puterii celor mulţi, care pretind faptul că vor să-l cunoască pe Dumnezeu, dar în realitate o face doar pentru o slavă deşartă, şi a manipula,[41]  dar sigurele puteri acceptarea de creştinii autentici sunt Darurile Duhului Sfânt din Gal. 5: 22-23. De fapt mulţi dintre aşa zişii credincioşi, încearcă să se afirme, eul personal fiind pe primul loc. Isaia 2:12  Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat. Se produce astfel procesul întoarcerii omului spre sine ceea ce înseamnă o îndumnezeire a omului, ceea ce este un păcat. Păcatul de bază nu este mândria ci chiar cel pomenit mai sus, păcat de care s-a făcut vinovat Adam şi rasa umană. Dorinţa omului de a fi apreciat, a condus inevitabil la căderea multora dintre lideri creştini de la credinţă. 2 Timotei 4:10  Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic.….. Omul merge mai departe şi doreşte să exploreze supranaturalul, dar aceasta este o atitudine de răzvrătire faţă de Creator[42]. El doreşte puteri supranaturale şi astfel invocă puteri ostile lui Dumnezeu[43]. Matei 7:22  Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”. Oamenii umblă să dobândească o proprie neprihănire, o slavă deşartă, (ca şi iudeii din timpul lui Hristos ), dar numai Duhul Sfânt convinge omul de păcat. Ioan 16:8  Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata,  pe când firea caută justificare. Lauda în biserică,  înălţarea eului personal, este tema unui mare procentaj de predici creştine[44]. Credinţa adevărată este o credinţă în Dumnezeu şi  este în primul rând o credinţă a minţii dar şi o schimbare a inimi, care este puternic ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu. Sentimentele umane îşi au locul în părtăşia pe care o are credinciosul cu Dumnezeu şi cu Biserica, factorul unificator fiind Duhul Sfânt. Efeseni 5:23  ………….., după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Există zone interzise în Biblie în care ne opreşte să ne aventurăm. De asemenea în mintea şi inima noastră Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc.

 4)FACTORII DE SEX

 televiziunea

Majoritatea programelor de televiziune abordează sexualitatea mai ales sub aspect negativ. Filmele şi alte programe trebuie să aibă o încărcătură sexuală pentru a fi atractive, intervenind nu calitatea ci preţul de piaţă. Chiar şi în unele reportaje despre animale se surprinde foarte des aspectul reproducerii. Este suficient ca să priveşti, nu este obligatoriu să faci păcatul şi în trup. El există şi sub aspectul mintal, te uiţi şi pofteşti în inima ta : Matei 5:27  Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” 28  Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui[45].  dar tot păcat rămâne.  Căsătoria este actul de bună voie prin care un bărbat şi o femeie consimt să trăiască împreună toată viaţa.  Bărbatului îi este îngăduit a avea o singură femeie, ca soţie; la fel şi femeii îi este îngăduit să aibă un singur bărbat, ca soţ.  După moartea unuia din soţi, cel rămas se poate căsători. 1 Corinteni 7:39  “O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul.[46]”  În calitate de creştin după ora 24, dar chiar şi mai devreme trebuie să fii atent ce fel de canal de televiziune alegi pentru vizionare. Prin faptul că televiziunea ocupă un loc important în viaţa cotidiană, ea oferă o educaţie de prost gust şi cu tendinţe agresive în domeniul depravării umane, pe care îl accentuează. Biblia spune altfel : În cazul de adulter dovedit sau a unei părăsiri răutăcioase a căminului, credem că Sfânta Scriptură admite divorţul. Matei 19:9  “Isus le-a răspuns: ‘Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară din pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte

 literatura

La toate chioşcurile de ziare, poţi să găseşti reviste şi broşuri în care eşti asaltat de subiecte de acest gen. Mai grav este faptul că şi copii au acces la ele. Una din cele mai vândute cărţi din anul 2000 a fost Farmecul discret al adulterului, carte care reflectă prin succesul ei tendinţele oamenilor contemporani. Civilizaţia secolului XX, a ajuns o junglă sexuală[47]. Există o adevărată industrie în literatura pornografică, şi care aduce profituri enorme. La capitolul moralitate, raportat la etica din Scriptură stăm cel mai prost. Ceea ce seamănă omul aceea va secera şi aşa zisa libertate te transformă de fapt în rob al păcatului. Romani 1:28  Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. 29  Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; Sunt şoptitori, 30  bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, 31  fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Dacă se calcă porunca lui Dumnezeu, oamenii suferă consecinţele, fiindcă :  Plata păcatului este moartea (Rom. 6:23). Cu ce fel de informaţii se  hărănesc oamenii din punct de vedere spiritual, acele informaţii vor fi procesate de mintea lor, în cazul de faţă sub aspectul negativ. Se pune întrebarea câţi dintre tineri, sau adulţi citesc o literatură de calitate, chiar dacă nu este de factură creştină. În revista Divine Times din ianuarie-februarie 1979 se află un  articol conţinând douăzeci şi patru de fotografii ale lui Maharaj Ji şi intitulat “Fotografiile secrete şi revelate ale  lui Dumnezeu”, şi în el se regăseau pretenţiile la atotputere. Desigur, adevăratul Dumnezeu vede aceste  pretenţii cu un alt ochi: “Inima ţi s-a înălţat, şi tu ai zis: Eu sunt Dumnezeu, şed pe scaunul lui Dumnezeu… de  aceea, pentru că îţi iei voia ta drept voia lui Dumnezeu… vei muri de moartea celor necircumcişi” (Ezechiel  28:2,6,10)[48].

 relaţii extraconjugale

Rata divorţurilor a ajuns să fie alarmantă nu în lume ci chiar în biserici. Mai mult, persoane divorţate, cântă în cor sau au tot felul de activităţi în biserică. Societatea modernă a dezlănţuit un război fără precedent împotriva familiei.[49]  Pe de altă parte, pacea şi înţelegerea sunt mai importante decât o învăţătură sănătoasă ancorată în Scriptură şi preferăm să ne ocupăm de subiecte contemporane şi mondene.[50] Natura noastră păcătoasă nu opune rezistenţă la păcat şi ne complace-m în îndepărtarea faţă de Dumnezeu. Se calcă în mod deliberat porunca a şaptea din Exod 20, şi   Matei 5:31  S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.” 32  Dar Eu vă spun că ori şi cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.5: Matei 5:31  S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.” 32  Dar Eu vă spun că ori şi cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte. Iubirea aproapelui nu presupune relaţii cu partenera sa. Se ajunge la divorţ prin a pofti, şi prin relaţii extraconjugale. În Evrei 13:4 Cuvântul spune : căsătoria să fie ţinută în toată cinstea. Într-un studiu făcut acum 15 ani, 75 % dintre bărbaţii căsătoriţi  şi 60 % dintre femei au avut relaţii extraconjugale[51].   Din 10 fete, 8 îşi pierd virginitatea până la 18 ani. Mai grav în Arad există o mişcare denumită Familia, cu blazon creştin, dar admit relaţii sexuale libere între membrii grupării lor.[52] De asemenea şi rata avorturilor este foarte mare,  familiile din biserică au unul sau doi copii, chiar şi în cazul pastorilor. Rezultă printre altele şi o populaţie îmbătrânită. Din religiile orientale apar alte învăţături. Deseori oamenii sunt sfătuiţi de către ghizi spiritişti, de către adepţi ai reincarnării sau de către vindecători-mediumi să comită adulter sau să divorţeze pentru că nu s-ar fi căsătorit chipurile cu adevăratul lor “suflet-frate/soră”, adică cel cu care ar fi trăit într-o  viaţă precedentă. Dacă aceşti subiecţi doresc să înainteze din punct de vedere spiritual, ar trebui atunci să se  alăture acestui nou partener sub ameninţarea de a suferi consecinţele karmice. [53]

 Pervertirea minţii

Biblia ne îndemnă să „ fugiţi de curvie”, cuvântul grecesc este poreneia. 1 Corinteni 6:18  Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său, care implică toate formele în care conceptul de sexualitate permis de Dumnezeu este deformat. El este un păcat în trup, iar porunca a şaptea se poate traduce  prin a nu avea relaţii sexuale nelegitime cu altcineva[54]. Dar în primul rând acest păcat este un păcat al minţii, care ulterior se poate traduce şi în practică. Dacă se calcă porunca a şaptea se mai calcă şi câteva porunci, cum ar fi a treia, a opta,  nouă şi zece. Pavel îl îndeamnă pe Timotei să fugă de poftele tinereţii. 2 Timotei 2:22  Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.  Un alt mare păcat al omului este mândria, el ţine să fie bine văzut.  Filipeni 2:3  Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş,  iar smerenia a devenit desuetă. Telenovela preferată, microbiştii, un serial din care ai pierdut un episod anume, a devenit o problemă pentru un credincios. Dar cuvântul citit sau învăţat, are impact real asupra vieţii spirituale, prin ajutorul Duhului Sfânt. De cele mai multe ori nu Biblia este hrana noastră spirituală, ci folosim tot felul d surogate, şi fiind săraci în faţa ispitelor cedăm mult prea uşor. Se ajunge din păcate la o situaţie în care păcatul nu mai este recunoscut ca păcat, pentru că avem o minte stricată şi pervertită. Religiile orientale au un impact major. Mişcarea Hare Krishna  Una dintre caracteristicile acestei grupări este faptul că membrii ei cred că pot atinge iluminarea cântând  numele zeului lor – şi acesta este motivul pentru care cete de oameni defilează pe străzile oraşelor cântând  “Hare Krishna” sau “Hare Rama”, Krishna şi Rama fiind cele două nume ale zeului lor. Melopeea este adesea  însoţită de transe şi devoţiune extatică[55].

 5). CONCLUZIE

Dumnezeu alege pe Avram  Isac şi Iacob iar din mari partriahi apare pe scena istoriei poporul evreu, care trebuia să fie o lumină a neamurilor, având ca scop glorificarea lui Dumnezeu. (Deutr. 4:4-9). Deşii ei nu îşi îndeplinesc mandatul, fiind duşi în robie , şi o mică parte repatriaţi, Dumnezeu îşi îndeplineşte promisiunea făcută lui David, şi Mesia cel promis se Întrupează şi face Lucrarea Ispăşitoare pentru păcatele omenirii. Apariţia creştinismului a avut acelaşi rol de a fi lumina neamurilor. Religiile necreştine , sectele, cultele eretice,  ect, au avut ca scop de a prezenta un fals credibil, fiind o lucrare a diavolului. Mormonii , Hare Crisna,  Budismul Zen, Sahaja Yoga[56],  şi altele au negat divinitatea lui Hristos, şi Doctrina Trinităţii[57]. Ele prosperă în perioade de tranziţie sau instabilitatea socială[58]. Aceşti guru continuă să vină în Occident. Un lucru este limpede: aduc cu ei învăţături distrugătoare ale  moralităţii, ale spiritualităţii inteligente şi ale valorilor creştine. Pledoaria lor făţişă în favoarea diferitelor forme  de ocultism (de exemplu yoga), a spiritismului, a imoralităţii sexuale (de exemplu tantra) a ruinat mii de vieţi. Fie  că este vorba de Hare Krishna care e un atac la adresa caracterului sacru al căsătoriei, femeii şi familiei, fie că  e vorba de ritul de posedare divină şi anarhia socială a lui Bubba Free John, ori de credinţa lui Meher Baba că  nebunia este o formă de înaltă spiritualitate, ori de spiritismul lui Ram Dass, ori de ciudatele experienţe oculte  ale lui Muktananda, ori de eforturile lui Paramahansa Yohananda de a “hinduiza” creştinismul, etc…, mai  devreme sau mai târziu va trebui plătit preţul angajamentului personal. Adevăratul înţelept e cel care evită tot  ce este “înţelepciune” şi “spiritualitate” orientală[59].  În confruntarea dintre ele şi creştinism, în mod obligatoriu, termenii şi conceptele biblice trebuie să fie în mod clar definiţi, pentru a exista un dialog adevărat. Creştinismul nu este deloc o cale simplă, căci ni se cere să abandonăm ceea ce iubim,  orgoliul nostru, succesul şi stima de sine, tendinţa de a ne demonstra singuri valoarea,[60] alternativa fiind succesul de sine care au devenit importante şi în biserică.  Cu cât o biserică este mai mare cu atât mai mult este considerată o biserică de succes. Credincioşii care fac parte din „mega bisericii”, au înţeles că au probleme şi s-au format grupuri mai mici de rugăciune şi părtăşie, dar tot aparţinând bisericii. Smerenia a devenit ceva demodat. Credinţa este ceva ce ai înţeles şi realizat prin revelaţia personală prin Cuvânt,  iar adevărata părtăşie cu Hristos şi Biserica, o are doar cel care este regenerat, Născut din Nou. Nu se poate ajunge la dorinţa de „îndumnezeirea” omului, dacă suntem Născuţi din Nou, şi ancoraţi în Sfânta Scriptură. Factorii culturali, sex, literatură, sport, televiziune, şi alte forme, pot să influenţeze în mod negativ, datorită presiunii pe care o exercită. Mulţi credincioşi se raportează la factorii culturali, sau secte şi culte eretice, respingându-le în mod declarativ, dar acceptând în mod tacit învăţăturile lor. Alţii pur şi simplu părăsesc biserica. După 1989, a avut loc un proces de divizare a bisericilor, de coborâre a standardelor spirituale. La acest proces şi-au adus aportul factorii culturali şi sectele, cultele eretice, şi religiile orientale. Acolo unde învăţătura a rămas curată, factorii culturali sau ereziile nu au avut nici un succes. Întotdeauna mandatul cultural trebuie subordonat mandatului spiritual.

 6). Bibliografie:  

Dave, Hunt. T.A. McMahon   Seducerea Creştinătăţii, Editura Agape. 1995

Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei Pap

John, F. MacArthur   Când sarea îşi pierde gustul, Editura   „AGAPE”   Făgăraş copyright 1997

Martin, Walter  Împărăţia Cultelor Eretice,   Editura Cartea Creştină Oradea 2001

Religii noi în România, de Constantin Ciucu

Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu

VALEA, ERNEST   Creştinismul şi Spiritualitatea indiană, Editura ARIEL, Timişoara, 1996

CELE 10 PORUNCI de Cristian Bărbosu Editura MULTIMEDIA Arad 2001

Sait www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.baptist-tm.ro/

 Ardelean Viorel   

[1] Seducere Creştinătăţii de Dave Hunt, T. A. Mc Mahon, pag 13

[2] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei Pap, pag 13

[3] Când sarea îşi pierde gustul. de Jhon  F. MacArthur, pag 12

[4] Împărăţia Cultelor Eretice, de Walter Martin, pag 22-23

[5] Împărăţia Cultelor Eretice, de Walter Martin, pag 22-23

[6] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[7] Când sarea îşi pierde gustul. de Jhon  F. MacArthur, pag 14

[8] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[9] Religii noi în România, de Constantin Ciucu pag 105

[10] Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu, pag 9-10

[11] Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu, pag 9-10

[12] Seducere Creştinătăţii de Dave Hunt, T. A. Mc Mahon, pag 50

[13] Seducere Creştinătăţii de Dave Hunt, T. A. Mc Mahon, pag 51

[14] Împărăţia Cultelor Eretice, de Walter Martin, pag 158-159

[15] Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu, pag 28

[16] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[17] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei pag 40

[18] Religii noi în România, de Constantin pag 106

[19] Împărăţia Cultelor Eretice, de Walter Martin, pag 476

[20] Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu, pag 8

[21] Când sarea îşi pierde gustul. de Jhon  F. MacArthur, pag 73-79

[22] N a.  o lucrare de rătăcire

[23] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei pag 5

[24] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei pag 5

[25] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[26] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei pag  pag 47

[27] Creştinismul şi Spiritualitatea Indiană de Ernest Valea pag 42

[28] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[29] Creştinismul şi Spiritualitatea Indiană de Ernest Valea pag  49

[30] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[31] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei pag 67

[32] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei pag 25

[33] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei pag 25

[34] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei pag 25

[35] Tendinţe şi practici oculte, în creştinismul contemporan de Timotei pag 25

[36] Seducere Creştinătăţii de Dave Hunt, T. A. Mc Mahon, pag 31

[37] Când sarea îşi pierde gustul. de Jhon  F. MacArthur, pag  35-43

[38] Când sarea îşi pierde gustul. de Jhon  F. MacArthur, pag 8

[39] Seducere Creştinătăţii de Dave Hunt, T. A. Mc Mahon, pag 31

[40] Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu, pag 10

[41] Când sarea îşi pierde gustul. de Jhon  F. MacArthur, pag  115

[42] Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu, pag 24

[43] Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu, pag 24

[44] Seducere Creştinătăţii de Dave Hunt, T. A. Mc Mahon, pag 66

[45] Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu, pag 36

[46]   Sait http://www.baptist-tm.ro/

[47] Devieri de la calea vieţii de Cristian Moisescu, pag 18

[48] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[49] Seducere Creştinătăţii de Dave Hunt, T. A. Mc Mahon, pag 66

[50] CELE 10 PORUNCI se Cristian Bărbosu pag 162

[51] CELE 10 PORUNCI se Cristian Bărbosu pag 162

[52] CELE 10 PORUNCI se Cristian Bărbosu pag 162

[53] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[54] CELE 10 PORUNCI se Cristian Bărbosu pag 153

[55] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[56] CELE 10 PORUNCI se Cristian Bărbosu pag 150

[57] CELE 10 PORUNCI se Cristian Bărbosu pag 150

[58] CELE 10 PORUNCI se Cristian Bărbosu pag 150

[59] Sait http://www.theophilos.3x.ro

[60] Religii noi în România, de C.  Constantin pag 5

Când barba, sutana și crucea nu mai sunt îndeajuns. Câteva revelații de campanie / Valentin Făt 26 NOIEMBRIE 2014

download

Atât de tare ne-am bucurat de victoria lui Klaus Iohannis la alegerile prezidențiale, încât aproape că am pierdut din vedere câteva aspecte deosebit de importante. Pentru cine a avut ochi să vadă, perioada alegerilor a fost una a revelațiilor și nu mă refer doar la lumea politică. S-a observat deci, fără eforturi considerabile (!), apariția unei noi generații. Pentru că ne aflăm în contextul alegerilor, am putut să observăm și opțiunile politice ale acestei noi generații. De fapt am văzut mult mai clar ce nu-i place, decât ceea ce-i place. Am văzut că oamenii nu mai sunt dispuși să accepte corupția și disprețul sistemului și că sunt gata să taxeze derapajele. Consider însă că ar fi interesant și important deopotrivă, să privim câteva clipe la opțiunile religioase ale acestei generații. Cred că nu doar clasa politică, dar și preoții, pastorii și biserica, în general, au foarte multe de învățat din săptămânile acestea.

Nu sunt dogmatic în afirmațiile pe care urmează să le fac. Mai degrabă este vorba despre presupuneri, dar cred că sunt presupuneri cu un temei destul de solid în realitate. Astfel o parte din această nouă generație nu este doar anti-sistem politic corupt, ci și anti creștinism și, în mod deosebit, anti-biserică. Cei care au avut ochii deschiși au putut să vadă lucrurile acestea cu mult timp înainte de alegeri. Această aversiune față de creștinism se bazează, parțial, pe argumente. În opinia mea însă, nu argumentele solide sunt forța principală care generează aversiunea. În general este vorba de argumente slabe, adeseori aduse de oameni care nu prea pricep credința creștină. Care e atunci problema?

(1) Corupția, compromisul observate în sânul bisericii. Biserica permite politicului să pătrundă în viața ei de alegeri, iar între alegeri politicul permite, ca răsplată, bisericii, să se amestece în treburile lui. (este de notat problema orelor de religie, fonduri pentru construcții etc. etc.) Aceasta este corupția sistemului, dar trebuie să amintim și corupția măruntă, pe care omul o simte direct pe pielea lui: plătește la înmormântări, plătește la nunți, comerțul cu obiecte religioase.  Întotdeauna când oficiez un serviciu de înmormântare pentru un membru al bisericii noastre al cărui familie este ortodoxă, oamenii se uită foarte mirați la mine când refuz banii și le spun că noi nu percepem taxă pentru actele de cult.  Să punem însă pietrele jos. Corupție există și la evanghelici. Da, corupție. Și la noi se amestecă biserica și politicul. Pastorii trăiesc adesea cu impresia că ”micile” aranjamente nu se observă. Fals! Se observă și sunt taxate, în mod special de tineri.

(2) Prostia, ignoranța. Îmi cer scuze că trebuie să fiu atât de direct, dar nu am găsit  cuvinte mai bune. Pentru foarte mulți credința creștină se rezumă la ritualuri  prea puțin înțelese, dar care sunt practicate cu obstinație și îndârjire, în speranța că or face ele ceva bun. Ca băbuța care a fost întrebată ce face ceaiul pe care îl bea și care a răspuns ”știe el ce are de făcut înăuntru.”Este foarte trist că biserica nu are niciun interes în a stopa aceste ”cumplite meșteșuguri de tâmpenie.” Revin din nou în ograda evanghelică. Dragostea noastră nemăsurată de kitschuri, teama de semnul fiarei, predicile slab pregătite, studiile biblice în carul cărora fiecare spune ce vrea…

Corupția și ignoranța sunt deci cele care dau forță, argumentelor împotriva creștinismului, cele mai multe foarte slabe. (Prea puțini atei cunosc argumentele serioase ce pot fi aduse împotriva creștinismului…În general aceștia sunt mai rezervați, pentru că le cunosc și pe cele bune ale creștinilor.)  Să înțelegem deci că am ajuns vremuri în care postularea autorității nu mai e suficientă. Faptul că te cheamă preot, pastor, ai sutană sau barbă nu îți conferă automat autoritate. Să ne lepădăm de orice formă de compromis bisericesc ca de cel rău. (cele două sunt oarecum sinonime.) Să prezentăm credința relevant și argumentat. Să înțelegem că o predică înseamnă mai mult decât trei puncte care încep cu ”co-” și ”re-.” Să redescoperim profunzimea învățăturii biblice și să ne supunem.

Foarte important pentru păstori: să ciulim urechile la mediul virtual și să ascultăm mesajul pe care ni-l transmite, întrebările pe care le adresează. Să mai ieșim un pic din lumea amvoanelor, a ședințelor și a conferințelor.

Faptul că biserica s-a implicat într-o asemenea măsură în această campanie, a trezit și a întărâtat multe spirite. Să ne oprim, să cugetăm și să acționăm. Biserica poate să trateze ceea ce se întâmplă ca o chemare la reformare, la transformare.

dead-church

Bine ar fi să se trezească înainte ca manifestanții furioși să apară la ușă și să ne spună că lumea ar fi mult mai frumoasă fără noi.

Mai multe articole de Valentin Făt pe:https://valentinfat.wordpress.com/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/cand-barba-sutana-si-crucea-nu-mai-sunt-de-ajuns-cateva-revelatii-dupa-campanie/

Cel mai bun prieten – de Emanuel Munteanu

download

Subiectul acesta este unul foarte popular, dar poate prea puțin înțeles. Cei talentați pot scrie frumos despre acest subiect, dar realitatea este că există foarte puțini prieteni adevărați în viața noastră. Cineva îmi spunea odată că poți avea doar un singur prieten care să fie „cel mai bun”. O persoană cu care să împărtășești lucruri pe care nu le poți spune nimănui este greu de găsit. Chiar Scriptura spune acest lucru: „Mulți oameni își vor vesti propria bunătate, dar cine va găsi un om credincios?”(Proverbe 20:6) Pentru cei care își doresc un astfel de prieten vestea bună este că se poate. În ciuda unor experiențe triste care poate ne-au descurajat, putem spera și ne putem ruga pentru o astfel de persoană în viața noastră. Mă refer acum la tinerii care vor citi aceste rânduri și nu sunt încă căsătoriți, și care doresc o astfel de relație sănătoasă, aprobată de Scriptură. Există astăzi în mediul creștin evanghelic o practică pe care Scriptura nu o aprobă, ci o sancționează: prietenia între un tânăr și o tânără, mascată de multe ori de așa zise „intenții serioase”. Astfel de relații, care nu onorează un copil de Dumnezeu, se sfârșesc de cele mai multe ori cu răni, lacrimi, și chiar consecințe nedorite. M-am gândit să scriu pentru cei care doresc un astfel de prieten trei lucruri care se văd atât de frumos în caracterul Domnului Isus. Trei lucruri pe care El le-a arătat față de ucenicii Săi, și care au cimentat între ei o relație de dragoste, în care au mers până la moarte, pentru prietenul cel mai bun. Mai întâi El și apoi unul câte unul, fiecare a mers până la capăt drumul prieteniei adevărate.

Prima trăsătură a unui prieten adevărat este dispoziția de se smeri pentru binele celuilat. Ioan 13:5 este scena umitoare în care El, care era cel mai mare, se coboară pentru a le spăla picioarele. Fără nicio ezitare, dorea ca ceea ce ar fi putut împiedica părtășia lor să fie dat la o parte. Și pentru aceasta El s-a coborât, lăsând un model și pentru noi: „fericiți sunteți dacă le veți face.

A doua trăsătură este comunicarea fără rezerve. „Toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscut.” Ioan (15:15). Doi prieteni care nu-și ascund nimic, care au o mare încredere unul în celălat și care-și pot deschide inima fără rezerve de a comunica orice lucru.

A treia trăsătură este dispoziția de a ierta. Vă mai aduceți aminte de Petru? De declarațiile lui de prietenie? „…cu Tine sunt gata să merg și la închisoare și la moarte” (Luca 22:33). Chiar după ce Petru a tăgăduit a treia oară că-L cunoaște, urmeaza ceva divin: „Și Domnul întorcându-se a privit la Petru”. Deja iertat. Acea privire spunea, „Petru, rămânem prieteni. Cei mai buni prieteni!”

Poate cineva se întreabă: „mai există astăzi asemenea persoane?” Răspunsul este: Da! Aceste trăsături divine care s-au văzut atât de clar în caracterul Lui, sunt trăsăturile pe care Duhul Sfânt le formează în toți cei care se bucură de libertatea creștină. Acea trăsătură descrisă de Pavel, un alt minunat prieten al Domnului Isus: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.”(2 Corinteni 3:18). Curaj, rugăciunea făcută cu credință va găsi răspuns înaintea Domnului și El te va ajuta și pe tine să poți avea o asemenea relație.

Prietenia… o binecuvântare sau o cursă – de Costi Dosinescu

Cuvântul „prietenie” înseamnă mai mult decât o amiciție, cunoștință, coleg sau cineva cu care ai anumite legături de conjunctură. Astfel mă gândesc la textul din Evanghelia după Ioan capitolul 15, versetele 13-15, unde Domnul Isus vorbește ucenicilor cu scopul de a-i învața ce înseamnă prietenia. El se referă la cea mai înaltă formă a prieteniei, pe care numai El a realizat-o și viața Sa ne este descrisă pentru a sădi în noi dorința de a-L urma: „Nimeni nu are iubire mai mare decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce Eu vă poruncesc. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscut”. Pe scurt, vedem că în relația de prietenie există câteva caracteristici :

– dăruire — El a mers până la moarte pentru noi;
– menținerea prieteniei — nu poți avea o relație de prietenie cu cineva care nu ține cont de anumite reguli și dorințe ale celui cu care intră în această relație;
– sinceritate — în relația de prietenie inimile se deschid pentru a cunoaște gândurile, planurile, sentimentele celuilalt.

Dumnezeu l-a creat pe om și apoi a spus: „nu este bine ca omul să fie singur…”. Acest verset se referă în mod direct la familie, Dumnezeu i-a dăruit lui Adam o soție, pe Eva. Omul nu a fost creat pentru a trăi singur, ba mai mult, Biblia chiar acuză omul care trăiește în singurătate: „cine se izolează caută plăcerea lui, este cu totul împotriva oricărei înțelepciuni”  (Proverbe 18:1). Așadar, omul este o ființă socială care are nevoie de semenii săi și interacționează cu ei.

În cazul unei prietenii, trebuie să ne punem câteva întrebări: care este motivul pentru care ne împrietenim cu cineva? Ce dorim de la prieteniile pe care le legăm? Unde ne vor duce acestea? Avem nevoie de orice relație de prietenie?

Tinerii, adolescenții, simt cu toții nevoia de a aparține unui grup, sau de a dezvolta prietenii și mai târziu de a-și întemeia o  familie. Unii dintre noi poate au gustat deja roadele amare ale unei prietenii nepotrivite, sau poate alții se află într-o astfel de prietenie.

Realizând că niciun om nu ar putea răspunde la toate întrebările pe care le au tinerii, dorința mea este să vedem ce ne spune Dumnezeu în Cuvântul Său în privința relațiilor și prieteniilor pe care le legăm. Părinții credincioși își instruiesc copiii astfel încât ei să capete obiceiuri bune, obiceiuri care să-i ajute mai târziu să-L slujească pe Domnul. În funcție de prieteniile pe care le legăm, caracterul nostru, obiceiurile și viața noastră pot căpăta o direcție bună sau rea. În 1 Corinteni 15:33 citim un avertisment: „Nu vă amăgiți: Tovărășiile rele strică obiceiurile bune!”, astfel ceea ce au investit părinții în creșterea copiilor, poate fi stricat în momentul în care se leagă o tovărășie greșită. Tot ceea ce ei au construit cu multă dragoste și responsabilitate poate fi distrus de aceste tovarășii greșite.

În Proverbe 1:8,9 fiul (fiica) este povățuit să asculte îndrumarea tatălui său și să nu părăsească învățătura mamei, iar pericolul este arătat începând cu versetul 10, unde sunt descriși niște păcătoși ce dau târcoale pentru a-l abate pe tânărul (tânăra) instruit după gândul lui Dumnezeu. Observăm că, pentru a exercita o astfel de influență asupra tânărului, aceștia trebuie să aibă legătură cu el, în verset fiind menționată învoiala. Amos 3:3 spune: „Pot să meargă împreună doi, fără să se fi învoit?”.

Sfatul pentru o astfel de „priete nie” este atât de clar: „fiul meu, – să nu porneşti la drum cu ei, fereşte-ţi piciorul de cărarea lor” (Proverbe 1:15). Dragul(a) meu(a), te rog oprește-te puțin și analizează-ți prieteniile, vezi încotro te duc relațiile pe care le ai, ce sfaturi primești, ce activități desfășori împreună cu prietenii tăi? Acest lucru nu înseamnă că suntem chemați să nu avem niciun fel de relație cu oamenii din jur, însă, trebuie să fim atenți în permanență până unde putem înainta în relațiile pe care le avem.

Sunt multe exemple în Biblie lega te de prietenii rele care au dus ladistrugere, iar pentru cei care au dorința sinceră de a descoperi adevărul și să ia aminte la ele, menționez câteva din acestea:

– 2 Samuel 13: Prietenia lui Amnon cu Ionadab, un om șiret, finalul a fost moartea.
– 1 Împărați 22: prietenia lui Iosafat cu Ahab, puțin a lipsit ca Iosafat să sfârșească rușinos.
– Geneza 34: biata Dina, fiica lui Iacov, din dorința de a cunoaște preocupările, felul de a fi al fiicelor Sihemului a sfârșit înjosită…

O mare binecuvântare este pentru tânărul (tânăra) care ia aminte la Cuvântul lui Dumnezeu. El(ea) este scutit(ă) de multe răni sufletești, dar și trupești. Prieteniile lumii acesteia rămân un real pericol pentru tânărul și tânăra care dorește să-l urmeze pe Domnul. Însă, pentru a fi scutit de prietenii nepotrivite și înainte de orice prietenie cu oamenii, este nevoie de o relație personală cu Prietenul care nu a dezamăgit niciodată pe nimeni.Drag suflet, ai nevoie de o relație de prietenie cu Domnul Isus! Prietenia cu El este atât de scumpă și are o valoare veșnică! El Și-a arătat la Golgota, pe cruce, dorința de a intra în această relație cu fiecare dintre noi. Să nu gândim niciodată că Domnul are nevoia acestei relații, noi suntem cei care avem nevoia urgentă și permanentă cu El. În această relație nu se intră decât prin pocăință și acceptarea unei vieți de ascultare față de El. „Împrieteneşte-te cu El, te rog, şi fii în pace: prin aceasta îţi va veni fericirea” (Iov 22:21-22).

Primeşte, te rog, învăţătura din inima ta.” Aici înțelegem că cine nu s-a împrietenit cu Domnul, în fapt, nu are pace cu El. Asta arată clar că mai există o latură, pentru cei ce nu se vor împăca cu El, într-o zi vor suporta judecata eternă datorită respingerii dragostei Sale. Dorința Sa este pentru noi, dar respingerea relației cu El va fi trasă la răspundere.

În dragostea Sa, Domnul ne-a pre gătit și prieteni, oameni cu care să ne bucurăm, să ne împărtășim întristările, frământările, preocupările… Apostolul Pavel îi scria tânărului Timotei: „Dar fugi de pofele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Timotei 2:22).

În concluzie, prieteniile de dorit sunt cu oameni (tineri) care urmăresc virtuțile lui Dumnezeu. Doresc sa închei cu aceste întrebări: tu, ce urmărești de la o prietenie? Tu, ce fel de prieten ești și la ce îți îndemni prietenii? Ai tu dorința să împărtășești din relația ta cu Domnul și cu alții?

El a mers până la cruce. Tu până unde vrei să mergi?

download

Emanuel Munteanu       Viaţa de credinţă

Permalink

Avem din ce în ce mai multe dificultăți în a merge pentru Domnul. Nu are importanță unde. La adunare, într-o vizită, la studiu, la o conferință, la metrou cu pliante, la spital, la colinde. Ne este greu să mergem. Suntem ocupați, obosiți lipsiți de energie, de motivație. Nu mai sunt resurse pentru lucrurile spirituale. Pur și simplu rezervorul este gol, și nu mai avem nicio dorință. Nici măcar dorința de a merge la “stație” ca să facem un plin. Culmea este că plinul e gratis. Nu te costă nimic. Doar să mergi. Prea departe, prea devreme, prea lung programul, prea plictisitor vorbitorul, prea lungi rugăciunile. Pur și simplu prea de tot!

Acum aș pune și eu o întrebare. El până unde a mers? Până unde a mers El pentru tine? Adică Hristos. Despre El este vorba, poate nu ți-ai dat seama. Nu ai pus niciodată problema în felul acesta, nu-i așa? Nici măcar nu ți-a trecut prin minte că așa ar trebui să gândim. Să fim motivați.

Păi hai să vedem. Chiar așa, până unde a mers?

Prima oară, dacă-ți mai aduci aminte, a mers până la iesle. În han nu a fost loc pentru El și a trebuit să meargă undeva unde să poată dormi la adăpost. Până la iesle. Știi ce este o iesle, nu? Un obiect unde se pune fânul ca să poată mânca animalele. Un obiect care să găsește în grajd. Un loc special construit pentru animale, nu pentru oameni. Oamenii stau în casă.

A mers apoi la templu și a adus, așa cum cerea legea pentru fiecare întâi născut, o pereche de porumbei. Atât aveau părinții lui. Aveau ceva, nu mult, dar au dorit ca puținul lor să fie în ascultare de Cuvânt.

A urmat apoi o pauză lungă, de la 12 la 30 de ani. Probabil a fost vremea în care a mers în fiecare zi în atelierul de tâmplărie al tatălui său, ca să construiască și să repare. Oare cum era mobila ieșită din mâna Lui?

Apoi de la 30 de ani, a mers prin satele Galileii, Iudeii și Samariei. În Samaria nu mergea nimeni, ca să nu se întineze și să păstreze religia națională neatinsă de vreun samaritean. Nici azi nu merge nimeni în „Samaria”. Miroase. E praf. Nu au apă. Niște păcătoși.

După trei ani de slujire neobosită, în care a făcut atât de mult bine încât lumea n-ar putea cuprinde înregistrările faptelor Sale, a mers în grădina Ghetsimani, ca să se roage, să plângă să lupte pentru mine. Și pentru tine. A mers cu prietenii Lui dar ei erau prea obosiți să meargă în aceea luptă sufletească, a rugăciunii. Mult prea obosiți. A mers și a luptat singur.

Apoi trădat de unul pe care l-a iubit și l-a slujit a mers la judecată. Nu pentru ce a făcut ci pentru cine era. Ai mai auzit așa ceva? Pentru identitatea Lui. A mers la Ana, la Caiafa, la Irod, și la urmă a mers la Pilat.

Pentru un scurt timp a mers în pretoriu, sala de judecată. Acolo a fost biciuit fără milă, lovit peste cap, scuipat și insultat. Era să uit. Pe cap i-a fost apăsată o cunună de spini. Tot în batjocură.

De acolo a mers la Golgota, un cimitir. La cruce, la răstignire. I-au fost bătute cuie și în mâini și în picioare. A fost ridicat între cer și pămînt.

Apoi ultimul loc în care a mers a fost în sala de judecată a lui Dumnezeu. A stat acolo 3 ore. Înainte să intre în această sală a luat ceva cu el. De fapt asupra Lui. Păcatele mele. Pe toate. Urâte, murdare, grele. Și pe ale tale. A ieșit de acolo spunând ultimul Lui cuvânt de pe cruce: S-a sfârșit! Adică totul a fost plătit!

Data viitoare când vei fi prea obosit să mergi undeva pentru El, să-ți aduci aminte până unde a mers El: PÂNĂ LA CRUCE!

http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/el-mers-pana-la-cruce-tu-pana-unde-vrei-sa-mergi/

Creștinul și dragostea de bani

download

În Vechiul Testament există două păcate care sunt în mod special caracteristice necredinței poporului Israel: idolatria și curvia. Din nefericire și noi trebuie să fim avertizați față de ele foarte serios în Noul Testament. Suntem de asemenea avertizați și față de alte pericole. Unul dintre ele pare să fie un pericol foarte mare pentru creștin: dragostea de bani. Există multe referințe pentru acest lucru în a doua parte a Cuvântului lui Dumnezeu.

Lăcomia de bani în Noul Testament

Niciunul din scriitorii Noului Testament nu omite acest subiect. Ei ne avertizează din nou și din nou să nu ne punem încrederea în valorile materiale sau financiare pentru că le putem pierde peste noapte. Atât de multe lucruri pot merge greșit. Într-adevăr ne putem asigura față de anumite riscuri, cum ar fi focul, etc. dar Dumnezeu are multe căi prin care ne poate descoperi natura trecătoare a acestor bogății. Nu trebuie să fie neapărat un portofoliu financiar care își pierde valoarea dramatic. Dumnezeu are multe feluri prin care ne poate descuraja în a ne pune încrederea în valori pe care am încercat să le protejăm. Cei care cred că sunt în siguranță datorită bogăției lor materiale se înșală amarnic. Sunt multe cazuri în istoria creștinismului care ne avertizează împotriva acestei concepții greșite.

Poți să-ți crești bogăția materială dacă te ocupi constant cu a deveni mai bogat. Dar poți de asemenea să o protejezi, ignorând nevoile celor credincioși și a celorlalți oameni. Scriitorii Noului Testament condamnă ambele lucruri foarte tăios.

Sunt multe expresii pe care le putem folosi pentru a descrie tendința firească a bărbaților și femeilor de a tânji și de a se încrede în lucrurile materiale: lăcomie, invidie (în sensul financiar), zgărcenie (în legătură cu cei săraci) certuri pe moștenire, etc. Cine poate spune că nu are nicio slăbiciune în aceste lucruri? Nimeni nu ar trebui să se grăbească în a se absolvi de la o asemena atitudine. Este un pericol și pentru cei bogați și pentru cei săraci. Deseori o persoană bogată dorește să devină și mai bogată, uneori chiar și prin metode nepotrivite, iar cei săraci sunt în pericolul de a invidia pe cei bogați. Dacă așa stau lucrurile și ei pot sfârși în a face orice efort pentru a deveni bogați de asemenea.

Câteva exemple luate de la scriitorii Noului Testament arată cât de multe aspecte are acest subiect:

Matei: Isus i-a spus: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai şi dă la săraci şi vei avea comoară în cer; şi vino, urmează-Mă! Dar tânărul, când a auzit cuvântul acesta, a plecat întristat, pentru că avea multe proprietăţi.” (Matei 21:22)

Marcu: Şi a spus: „Ce iese din om, aceea îl întinează pe om. Pentru că dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere, curvii, ucideri, furturi, lăcomii, răutăţi, înşelăciuni, destrăbălări, un ochi rău, hulă, trufie, nebunie;” (Marcu 7:20–22).

Luca: Şi cineva din mulţime I-a spus: „Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine.” Dar El i-a spus: „Omule, cine M-a pus judecător sau împărţitor peste voi? Şi le-a zis: „Luaţi seama şi păziţi-vă de orice lăcomie de bani, pentru că viaţa cuiva nu este în belşugul averilor lui” (Luca 12:13–15).

Ioan: “Dar cine are bunurile lumii şi îl vede pe fratele său având nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3:17)

Pavel: ‘Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea” (1 Tim. 6:10–11,1 Tim. 3:3; 2 Tim. 3:2; Evr. 13:5).

Iacov: “Dacă un frate sau o soră sunt fără îmbrăcăminte şi lipsiţi de hrana zilnică, iar unul dintre voi le-ar spune: „Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi vă!“, dar nu le daţi cele necesare trupului, ce folos? Aşa şi credinţa: dacă nu va avea fapte, este moartă în sine.” (Iacov 2:15–17; 5:1–5).

Petru: “având ochii plini de adulter şi care nu se opresc de la păcat, ademenind suflete nestatornice; având o inimă deprinsă la lăcomie, copii ai blestemului.” (2 Petru 2:14).

Iuda: “s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată.” (Iuda v. 11).

A ști și a acționa

Oricine știe că următorul citat al apostolului Pavel către Timotei, atât de des citat, este o evidență din viață: ‘Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea. (1 Timotei 6:6–8). Nu avem nevoie de o descoperire specială să înțelegem că atunci când ne naștem nu aducem nicio posesiune cu noi. Venim în această lume goi. La fel stau lucrurile și cu sfârșitul vieții aici: nimeni nu poate lua nici măcar un bănuț cu el sau ea pentru ceea ce urmează după. Cu toate acestea, deseori trăim și acționăm ca și cum aceste posesiuni materiale ar fi ale noastre de sute de ani, și ca și cum succesul, existența, și fericirea noastră ar depinde de bogăția noastră. Ce vedere scurtă putem avea! Oricine citește cartea Eclesiastul cu atenție va fi condus spre această convingere! Solomon a avut tot ceea ce ți-ai fi putut imagina ca și proprietăți pământești în acele zile, dar în ciuda acestui lucru a experimentat un sentiment de goliciune interioară.

Bogății cerești

Creștinii au bogății care le întrec cu mult pe cele pământești. Dumnezeu ne-a dat binecuvântări spirituale în cele cerești (Efeseni 1:3) Acestea sunt cerești în natură deci le vom gusta deplin în cer dar și aici pe pământ. Prin contrast va trebui să ne lăsăm banii și posesiunile aici pe pământ.

Atunci de ce ne lipim de ele atât de mult? De ce atât de multe certuri pentru moștenire între cei credincioși? Domnul a refuzat odată să se ocupe de o problemă de moștenire (Luca 12:14). Moștenirea unor lucruri materiale este deseori mult mai importantă decât să ne luăm moștenirea spirituală, credință pe care au avut-o înaintașii noștrii. Ne luptăm pentru posesiuni pământești decât să ne îndreptăm inimile spre cele cerești. Ce ușor ne punem încrederea în bogăția materială în loc să ne-o punem în Dumnezeu ca el să ne țină în siguranță și să ne ajute în provocările cu care ne confruntăm aici! Uneori Dumnezeu ne arată căt de trecătoare și instabile sunt posesiunile pământești. Dar alteori El ne lasă în voia felului nostru de viață atât de orientat spre pământ. În astfel de cazuri vom realiza doar mai târziu pierderea spirituală pe care am suferit-o, poate doar la scaunul de judecată al lui Hristos.

Oare dragostea lui Dumnezeu rămâne în noi?

Am citat deja cuvintele apostolului Ioan în prima sa epistolă. Sunt foarte mișcătoare: “Dar cine are bunurile lumii şi îl vede pe fratele său având nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3:17). Astăzi mulți dintre cei răscumpărați de Domnul au mult mai mult decât este necesar pentru viață. Cu toate acestea avem deseori dificultăți să ne deschidem mâna atunci când vedem că un frate sau o soră suferă o nevoie. Dumnezeu ne încearcă pentru a vedea dacă avem o inimă pentru cei care au nevoie de ajutor și dacă suntem dispuși să le dăm ceva din abundența noastră: ”cum rămâne dragostea lui Dumnezeu în el?” Dragostea este un lucru abstract dar se arată întotdeauna în mod practic. Dumnezeu și-a arătat dragostea față de noi dându-l pe Fiul Său. Noi arătăm dragoste fraților în credință prin acțiunile pe care le facem față de ei. Nu vom fi capabili să ne bucurăm de dragostea lui Dumnezeu dacă nu ne ocupăm de nevoile fraților și ale surorilor într-un mod iubitor.

Pavel a scris odată ”Iar dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de cei ai casei, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios.” (1 Timotei 5:8). Acest verset se referă în mod deosebit la văduve dar îl putem aplica oricui și-a pierdut capul familiei într-o anume împrejurare a vieții. Acei credincioși care sunt aproape de noi au nevoie de interesul noastru special. Dumnezeu se îngrijește de ei, dar El dorește ca și noi să avem grijă de ei.

Cine se lipește de banii săi și iubește ceea ce are, mai mult decât pe Domnul și poporul Său, va suferi declin spiritual mai devreme sau mai târziu ca urmare a lăcomiei sale. S-ar putea să sune foarte spiritual cuvintele noastre, dar ele sunt fără valoare și goale dacă faptele bune nu împodobesc viața noastră.

O persoană care-L iubește pe Domnul și deci iubește poporul Său, arată aceasta în mod practic. El va fi răsplătit din belșug dacă face acest lucru. Aceasta nu este răsplată materială în general. Totuși este de asemenea adevărat că Domnul nu ne oferă o răsplată doar în viitor, ci nu este nimeni care slujind pe Domnul cu posesiunile sale si este generos astăzi ”care să nu primească însutit acum, în timpul acesta: case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ogoare, cu persecuţii, şi, în veacul care vine, viaţă eternă.” (Marcu 10:30). Răsplata Domnului este todeauna din belșug. Întrebarea este: unde căutăm răsplata?

http://www.clickbible.org/teme-biblice/alte-teme/crestinul-si-dragostea-de-bani/

COPIII APARȚIN FAMILIEI! – PASTOR VIOREL IUGA

Fotografia postată de Comunitatea Bisericilor Baptiste Arad.

Copiii aparțin familiei!

Aşa a decis Creatorul! El, Cel care a dăruit şi dăruieşte copii, a decis ca aceştia să crească împreună cu părinţii lor. Părinţii nu au fost perfecţi, au făcut şi greşeli, nu au putut oferi copiilor tot ce şi-au dorit şi nici tot ce au cerut copiii, dar copiii au rămas cu familia lor.

Părinţilor li s-a poruncit să îi iubească şi să îi educe în Legea lui Dumnezeu, deşi aceasta implica şi disciplinare. Copiilor li s-a poruncit să îşi respecte şi să îşi asculte părinţii, chiar dacă aceştia erau supuşi greşelilor. Principiul acesta a fost respectat şi în cazul Domnului Isus Cristos. Mântuitorul a fost crescut de părinţi! Domnul Isus S-a născut într-o familie şi a stat cu părinţii Lui. Iosif şi Maria nu au fost perfecţi, nu au fost la fel de înţelepţi ca El, nu au fost bogaţi şi nu au avut popularitate.

Un anume tip de sistem social ar fi spus că Domnul Isus trebuie să crească într-o altă familie. Dumnezeu însă a decis ca El să crească cu părinţii. Copilul şi părinţii trebuie să fie împreună şi în staul şi în casă, dar şi în pribegie. Irod vrea să ucidă Pruncul, dar Dumnezeu va avea grijă ca El să crească cu părinţii şi să fie folositor planului Său de salvare şi răscumpărare.

Legile Creatorului nu pot fi schimbate de nici o autoritate pământească! Suntem chemaţi de Domnul să facem copiii, să îi creştem cum ne porunceşte El în Cuvântul scris, dar şi să îi ocrotim de atacurile duşmanului, indiferent pe ce căi vine acesta şi cât de oficiale sunt. Autorităţie trebuie să ajute părinţii şi copiii să rămână împreună, nu să îi despartă!

Pastor Viorel Iuga

https://www.baptisti-arad.ro/articole/copiii-apar-familiei-

RĂBDARE

download

RĂBDARE. Răbdarea biblică este puterea dată de Dumnezeu pentru a te înfrâna în faţa opoziţiei sau a oprimării. Ea nu este pasivitate. Iniţiativa aparţine dragostei lui Dumnezeu sau a credinciosului care răspunde în acest fel la rău. În VT conceptul este desemnat de ebr. ‘arek, care înseamnă „îndelung”. Despre Dumnezeu se spune că este „îndelung” răbdător sau „încet” la mânie, ‘erek ‘appayim (vezi Exod 34:6; Numeri 14:18; Neemia 9:17; Psalmul 86:15; 103:8; 145:8; Ioel 2:13; Iona 4:2). Această idee este exact reprezentată în cuvântul gr. makrothymia, tradus adesea cu „îndurător” şi definit de Trench cu „un efort de voinţă prelungit” înainte de a da drumul mâniei.

O asemenea răbdare este caracteristică acţiunilor lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi, care merită pe deplin mânia Lui (Isaia 48:9; Osea 11:8). Semnul Lui protector asupra ucigaşului Cain (Geneza 4:15), semnul providenţial al potopului faţă de o lume care şi-a pierdut dreptul de a exista (Geneza 9:11-17; comp. 1 Petru 3:20), nenumăratele cazuri în care a restaurat poporul Israel în ciuda neascultării sale (Osea 11:8-9), cruţarea Ninivei (Iona), repetatele Lui rugăminţi adresate Ierusalimului (Marcu 12:1-11; Luca 13:1-9, 34; Romani 9:22), întârzierea celei de-a doua veniri a lui Cristos (2 Petru 3:9) – toate acestea sunt expresii ale răbdării Lui. Creştinii trebuie sa prezinte un caracter asemănător (Matei 18:26, 29; 1 Corinteni 13:4; Galateni 5:22; Efeseni 4:2; 1 Tesaloniceni 5:14). În Proverbele este subliniată valoarea practică a răbdării; ea evită cearta şi promovează rezolvarea înţeleaptă a afacerilor oamenilor în special în cazul apariţiei provocărilor.

Răbdarea lui Dumnezeu este „o concesie intenţionată cu privire la spaţiu şi timp” (Barth). Ea reprezintă o ocazie de pocăinţă (Romani 2:4; 9:22; 2 Petru 3:9). Îngăduinţa lui Dumnezeu a fost „un armistiţiu cu păcătosul” (Trench, despre anoche, Romani 2:4; 3:25) care a aşteptat revelaţia şi răscumpărarea finală în Cristos (Faptele Apostolilor 17:30). Rugăciunea poate să prelungească ocazia de pocăinţă (Geneza 18:22 ş.urm.; Exod 32:30; 1 Ioan 5:16).

Răbdarea pe care o are creştinul faţă de alte persoane (makrothymia) trebuie să fie corespunzătoare cu răbdarea referitoare la lucruri (hypomone), adică, în faţa necazurilor şi a încercărilor timpurilor noastre (Romani 5:3; 1 Corinteni 13:7; Iacov 1:3; 5:7-11; Apocalipsa 13:10). Dumnezeu este cel care dă o astfel de răbdare, asemenea răbdării lui Cristos (Romani 15:5; 2 Tesaloniceni 3:5), iar Isus este marele Exemplu în această privinţă (Evrei 12:1-3). Cel care va răbda până la sfârşit, ptin răbdarea lui îşi va câştiga sufletul (Marcu 13:13; Luca 21:19; Apocalipsa 3:10).

BIBLIOGRAFIE

R.C. Trench, Synonyms of the New Testament, 1880, p. 195 ş.urm.; Karl Barth, Church Dogmatics, 2.1, sect. 30, p, 406 ş.urm.: „The Patience and Wisdom of God”; U. Falkenroth, C. Brown, W. Mundle, în NIDNTT 2, p. 764-776. J.H.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/rabdare.html

NAŞTEREA DIN NOU Ioan 3 : 1-10 Ardelean Viorel

download

 1). INTRODUCERE. Foarte mulţi   credincioşi o falsă siguranţă a mântuirii, trăind în „ păcate mărunte„ cu speranţa că Dumnezeu este bun şi că vor ajunge în cer, dar uitând de dreptatea şi mânia lui Dumnezeu. Dar păcatul este păcat indiferent de gravitatea lui şi este o barieră între noi şi Dumnezeu, iar acest lucru a fost valabil şi în Vechiul Testament cu privire la poporul Israel, în care Domnul spune răspicat Isaia 59:1 „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, 2  ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte„! Zidul în mod simbolistic poate să fie o bucată de carton, o scândură sau o cazemată, dar tot zid este şi întrerupe relaţia noastră cu Dumnezeu. La fel stau lucrurile şi în Noul Testament, iar cel mai potrivit exemplu se află în Galateni 5 cu privire la roadele firii pământeşti în contrast cu roada Duhului Sfânt. Roada firii : Galateni 5:19  Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Se observă faptul că Pavel pune pe acelaşi palier preacurvia cu pizmele, beţiile, îmbuibările şi afirmă în mod răspicat că cei care fac aceste lucruri „nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu„. În contrast sunt puse roadele Duhului Sfânt tot în Galateni 5:22  „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege„.Problema care se pune este faptul că omul prin puterea sa nu poate să treacă de la roadele firii la roadele Duhului Sfânt, ci această lucrare de schimbare este a Duhului Sfânt care regenerează inima omului „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt„ (Tit 3:5). Pe de altă parte mulţi credincioşi trăiesc cu frica de Iad pentru cu nu au siguranţa mântuirii din cauza faptului că în viaţa de creştin se fac păcate şi nu ţin seamă de ce spune Ioan în epistola sa 1 Ioan 2:1  „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihănit„. Printre alte lucrări ale Duhului Sfânt este faptul că pecetluişte pe ce Născuţi din Nou „ Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13), iar cel care a păcătuit, nu rămân în păcat, conştientizează păcatul, îşi cer iertare şi relaţia lor cu Dumnezeu se reface. Cei care nu sunt Născuţi din Nou, trăiesc mai departe în păcat, fiind inconştienţi de gravitatea situaţiei în care se află. Faptul că cineva ne este Născut din Nou, face ca păcatul să se lipească de el şi să ajungă la viciu. Un om se poate Naşte din Nou cu aproximaţie în momentul convertirii, a botezului sau niciodată. Totuşi pentru cineva care s-a Născut de Sus, şi poartă numele de creştin, este necesar un punct de referinţă s-au o perioadă din viaţa sa la care se poate raporta ca eveniment în mod precis. Ioan[1] spre deosebire de celelalte trei evanghelii sinoptice,   are abordare mai spirituală. El este ucenicul preaiubit. Redăm câteva date despre Evanghelia lui Ioan care scrie Evanghelia după Ioan, 1,2,3, Ioan şi Apocalipsa. S-a născut în Betsaida. Se pare că erau înstăriţi şi aveau zilieri (Marcu 1:19-20), şi avea acces   şi relaţii cu familia Marelui Preot. În anul 44 Iacov fratele lui este decapitat la Ierusalim. Datorită prigoanei Ioan se duce la Efes. Este apreciat de bisericile din Asia Mică, fapt dedus din cele trei epistole şi din scrisorile pe care le trimite celor şapte biserici din Apocalipsa. Din mărturiile celor din antichitate se pare că a atins o vârstă înaintată şi după ce se reîntoarce din insula Patmos unde a fost exilat,   moare în Domnul în orașul Efes. Este de notat faptul că părinţi ai Bisericii primare atribuie cea de-a patra Evanghelie apostolului Ioan: Iganaţiu a fost episcop al Antiohiei, 98-117 şi Ireneu cam prin190 d.Cr., discipol al lui Polycarp, care a fost discipol al lui Ioan şi Clement din Alexandria în anul 200 d.Cr, de asemenea fragmentul muratorian afirmă că autorul este Ioan. Data[2] scrierii cărţii este între anii 90-100, d Cr. şi se presupune că au fost scrise în ultimii 10 ani din viaţa apostolului. Titlul[3] În originalul grec, cartea, poartă titlul: „Kata Ioannen” adică Evanghelia „după Ioan„. Destinatarul nu este o persoană ci bisericile din Asia Mică pe care le cunoştea Ioan. Evanghelia este scrisă de o persoană care trăia Evanghelia Lui Hristos. Ca şi Structură[4] este necesar a aminti câteva trăsături. Primele trei evanghelii se numesc sinoptice pentru că au aceaşi perspectivă cu privire la viaţa, învăţăturile şi Persoana lui Isus Hristos și un material comun. Matei şi Marcu pun accentul învăţătura şi minunile lui Isus. Luca dă atenţie mai mare pildelor lui Isus. Ioan se ocupă mai mult de umanitatea împletită cu Divinitatea lui Isus dar şi de calităţile lui Isus ca apa vie, pâinea vieţii şi alte elemente de acest gen. Ioan foloseşte mult şi metaforele. De asemenea există şi o simplitate a limbajului, şi o succesiune cronologică şi logică a evenimentelor, el vorbește simplu, este şi profund în acelaşi timp : Voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi” (Ioan14:20). Numele lui Isus este folosit predominant, superior, iar Numele lui Hristos este mult mai puţin folosit. Scopul Evangheliei este oferit de Ioan, (20:30-31), de asemenea corectează concepţia greşită cu privire la Ioan Botezătorul, şi combate erorile lui Cerintius. Ca şi Aprecieri, a avut un impact deosebit. Origen a spus că ea este o desăvârşire a evangheliilor, Jerome o percepe ca pe ceva care aprofundează tainele divine, Culross, afirmă că a stors multe lacrimi sufletelor noastre, iar A.T. Pierson, spune că ea ne duce dincolo de perdea în Sfânta Sfintelor. D. A. Hayes, vede imaginea cea mai adecvată şi glorioasă a lui Hristos între oameni, iar John Wesley a spus: “Dumnezeu care este veşnic – S-a limitat pe Sine la un răstimp determinat.” Tema ne arată scopul suprem al lui Isus, care arată caracterul mesianic în Ioan 20:31  Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui. Conţinutul [5]cărţii, ne arată că Ioan a pornit de la alte premize. Ea este gândită ca o completare a celor trei evanghelii. Ioan ajunge într-o perioadă a vieţii sale în care divinitatea lui Isus este contestată, şi încearcă să-şi convingă cititorii că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, singurul care poate aduce mântuire (Ioan 20:31). Evangheliile sinoptice se concentrează asupra faptelor lui Isus, pe când Ioan lămureşte doctrinele. Ca şi Cuvinte cheie şi Teme caracteristice avem planul mântuirii într-o secvenţă de miracole realizate de Domnul Isus Hristos. Autorul a ales anumite întâmplări care ne ajută să credem că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Ioan ne prezintă schimbarea apei în vin (Ioan 2),   efectul primirii Cuvântului într-o inimă de piatră (Ioan 25), Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4), acceptarea prin credinţă (Ioan 4:50), vindecarea ologului (Ioan 5), un răspuns pozitiv la porunca divină, (Ioan 5:8)   înmulţirea plinilor (Ioan 6), săvârşirea mântuirii (Ioan 6:32-33), umblarea pe mare (Ioan 6), un ajutor dincolo de puterile umane (Ioan 6:21), vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9), vedere nouă într-o lume nouă, (Ioan 9:3), învierea lui Lazăr (Ioan 11), nemuritor prin Isus Cristos (Ioan11:25). Persoanele care cunosc limba greacă au fost încurcaţi de cuvântul locuit, pentru faptul că o traducere exactă ”a cortuluii”, cuvânt care la noi nu există. (Ioan 1:14)   Ioan atrage atenţia asupra dezlegării misterelor ascunse în tiparul Cortului Întâlnirii săvârşite de preot aici pe pământ. Domnul Isus se identifică cu Iehova. Ca Dumnezeu întrupat se prezintă pe Sine prin expresii tipice ca Eu   sînt pîinea vieţii (Ioan 6:35, 48), Eu sînt lumina lumii (Ioan 8:12; 9:5), Eu sînt uşa   (Ioan 10:7, 9), Eu sînt păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14), Eu sînt învierea şi viaţa (Ioan 11:25), Eu sînt calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14:6), Eu sînt adevărata viţă (Ioan 15:1-5). O împărţire a Evangheliei ar putea fi şi aceasta Ioan cap. 1-12 LUMINA, Ioan 13-19, DRAGOSTEA, Ioan 18-21            VIAŢA. Aplicaţia practică[6]a Evangheliei este folositoare pentru că ea conţine multă informaţie pentru evanghelizare. Din întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană se poate învăţa modelul de evanghelizare de la om la om. De asemenea sunt multe cuvinte de mângâiere care sunt folositoare în momentul în care pierdem pe cineva drag (Ioan 14:1-6). Învăţăturile sunt folositoare pentru combaterea unor învăţături false în ceea ce priveşte divinitatea lui Isus Hristos ( Ioan 1:1-3 şi 14). Pentru o mai bună abordare a acestui subiect redăm discuţia dintre Isus şi Nicodim.

2). Isus şi Nicodim[7] El era un fruntaş al fariseilor şi spre deosebire de majoritate lor Nicodim este un om sincer, dar totuşi vine la Isus noaptea ştiind că nu este ceva în regulă cu mântuirea sa. Fariseii credeau în Vechiul Testament, aşteptau venirea lui Mesia, credeau în minuni şi în înviere. Nicodim era un gen de om ziua când de fapt purta o mască, dar în faţa lui Isus o dă jos. El face o afirmaţie „ştim”, adică noi fariseii, că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu şi nimeni nu poate face semnele şi minunile pe care le face Tu. Credem că Nicodim a vrut să ştie şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că o majoritate a evreilor, nu prindea aspectul spiritual al lui Mesia ci unul pământesc care să îi scape de jugul roman. Minunile făcute de Isus nu au putut fi contestate şi fariseii recunosc acest lucru. Isus trece direct la problemă şi face afirmaţia „,Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.„ Mai târziu Pavel îndemnă la acelaşi lucru în Fapte 14:22. În faţa acestei afirmaţii Nicodim devine iudeu şi începe să pună întrebări cu caracter fizic” Cum se poate naşte un om bătrîn? Poate el să intre a doua oară în pîntecele maicii sale, şi să se nască?„. Dar cuvântul în greacă cu privire la naştere este “din nou” e anothen care înseamnă și “de sus”. Isus vorbea despre o naştere spirituală, dar Nicodim nu reuşeşte să înţeleagă acest lucru şi insistă pe aspectul material al problemei. Era un adevăr pe care nu l-au înţeles nici iudeii în Ioan 2:20, dar nici femeia de la fântână Ioan 4:15 când s-au întâlnit cu Isus. Născut din apă[8] nu înseamnă a fi botezat cu apă, fiindcă apa sau curăţirile, îmbăierile în Vechiul Testament, simbolizează şi reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, iar Isus se referea la dimensiunea spirituală „ de sus” cu privire la Naşterea din Nou. În Evanghelia lui Ioan se afirmă acest lucru. Ioan 17:17  „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”. Un om se naşte din apă care este Cuvântul lui Dumnezeu şi din duhul de către Duhul Sfânt o lucrarea reală în inima omului. Aceasta este condiţia ca cineva să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, și are ca rezultat viaţă veşnică. Dar acest lucru nu exclude botezul creştin pe care şi Ioan şi Isus le-au practicat Ioan 3:22  „După aceea Isus, şi ucenicii Lui, a venit în ţinutul Iudeii; şi stătea acolo cu ei şi boteza”. Dar Duhul Sfânt are şi un rol de sfinţire şi curăţire, prin faptul că locuieşte in ei (Rom. 8:9, Ioan 15:3). Din păcate se dă dovadă de îndoială spirituală (Romani 2:20), o înţelegere greşită a lucrurilor (Ioan 6:60), dar şi de taina credinţei (Ioan 3:8)   În cartea Fapele apostolilor se dă trei exemple de convertiri vrednice de luat în seamă, pe famenul etiopean, Corneliu şi Pavel, iar în fiecare dintre aceste cazuri Cuvântul lui Dumnezeu a fost folosit de Duhul Sfânt pentru convertirea lor. Doar atunci se poate vorbi de un creştin care este conform cu adevărul şi realitatea Scripturii. Naşterea din Nou este un imperativ duhovnicesc pentru ca cineva să aibă posibilitatea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ne gândim la felul în care apostolul Pavel descrie viaţa creştină ea este privită   în termeni de luptă şi alergare, şi va fi un un conflict permanent între natura umană „eu”, cu ce este născut din Duhulu sfânt. Acest lucru este exemplificat în faptul că firea păcătoasă este în război cu Dumnezeu. “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se spune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8:7-8). Versetul 6, Ce este născut din carne este carne”, este o axiomă, iar Dumnezeu nu are intenţia de a salva trupul ci sufletul omului, iar pentru acest lucru este necesară o Naştere Spirituală.  Este necesar să reafirmăm că doar aşa un om devine nou în Cristos. Romani 6:4  „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Aici mai există un aspect important fiindcă Dumnezeu este Duh iar închinarea se face tot în duh. Ioan 4:24  „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Dacă nu îl cunoşti pe Dumnezeu revelat în Scriptură ai fi surprins şi nedumerit aşa cum a fost Nicodim de cerinţele şi modul în care operează prin Duhul Sfânt. Isus face comparaţie între vânt şi Duhul Sfânt care nu pot să fie percepuţi de ochiul omenesc, iar noi doar vedem efectele Duhului Sfânt în inima şi viaţa credinciosului. De fapt referinţa mai exactă se face la faptul că Duhul Sfânt, fiind o Persoană din Trinitate este Suveran. Isus înlătură masca fariseului şi a iudeului, iar Nicodim trebuie să stea aşa cum este în faţa lui Isus aşa cum este el de fapt. Ca şi un adevăr valabil redăm ce spune David. Psalmi 139:3  „Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. 4  Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul”, iar acest lucru este valabil şi astăzi pentru fiecare credincios sau necredincios. Nicodim persistă şi doreşte un răspuns pe placul lui dar cu Isus nu se poate face aşa ceva. Acest lucru rămâne un adevăr permanet cu privire la statutul de om în dialog sau confruntare cu Creatorul „când toate măştile cad”. În faţa lui Dumnezeu trebuie să venim cum suntem noi în realitate, altfel nu există şanse de dialog, mărturisire şi iertare. Dacă nu facem aşa vom fi trataţi ca atare ca şi Nicodim, persistând în orbire spirituală şi ne eschivăm cu tot felul de întrebări tangenţiale. Isus îi pune o întrebare lui Nicodim Ioan 3:10 „….Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri”?. Întrebarea care se pune este că în postura de învăţător al legii chiar nu a priceput ? sau nu a dorit să înţeleagă, întrebare care vine până în zilele noastre, chiar nu ştim? sau nu vrem să cunoaştem adevărul din Scriptură, iar dacă privim în   noi şi jurul nostru vedem un adevăr dureros cu privire la viaţa de credinţă. Faptele Apostolilor 28:26  „când a zis: „Du-te la poporul acesta, şi zi-i: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; cu ochii voştri veţi privi, şi nu veţi vedea. 27  Căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec”, iar această realitate era şi în timpul lui Pavel, dar şi în zilele noastre. Pentru a duce firul ideii mai departe trebuie să ținem seama de câteva realități pe care un om trebuie să le perceapă cu mintea și cu inima.

 2). Realitatea Crucii. Trebuie să amintim că sunt două vârfuri ale răului în Univers, din care unul este momentul când Hristos a fost răstignit pe Cruce iar al doilea este Realitatea Iadului. Crucea este momentul când toate păcatele lumii, trecute, prezente şi viitoare, au fost puse efectiv pe Cristos, iar justiţia și dreptatea lui Dumnezeu au fost satisfăcute. Înainte de crucificare Hristos experimentează lupta sufletească, cu El însuși. În sfinţenia Sa perfectă i s-a revoltat caracterul și s-a opus din instinct. A avut o puternică reacţie negativă la purtarea păcatelor noastre. El a purtat păcatele multora. (Is.53:12). Dumnezeu l-a făcut pe Isus Cristos păcat pentru noi. (2 Cor. 5:21). Dumnezeu a pedepsit în mod efectiv păcatul omenirii prin Fiul Său. Pentru prima dată Isus Cristos era despărţit de Tatăl. Matei 27:46  Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Cristos[9] este perceput ca Robul care sufere în Isaia 53 cu împlinire în Crucificarea lui Isus Hristos, iar El biruieşte prin Cruce și este Înviat din morți. Umanitatea nu va experimenta niciodată răul suferit de Cristos pe Cruce iar prigoana credincioșilor este un argument al credinţei. Moartea prin crucificare era cea mai oribilă formă de execuţie, o moarte înfioratoare. Unii suportau câteva zile şi pentru acest lucru se zdrobea fluierele picioarelor ca să moară mai repede. Suferinţa fizică era dublată de durerea psihologică, pricinuită de purtarea păcatelor omenirii. El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. (1Petru.2:24). Dumnezeu a pus efectiv păcatul lumii pe Isus Cristos iar Suferinţa lui Isus Cristos va fi una fără precedent. Momentul Crucificării lui Hristos nu sufere nici un termen de comparaţie. Suferinţele noastre sunt o palidă analogie. El a suportat vina a milioane de păcate. Chiar şi pentru o clipă o uriaşe suferinţă, care însemna pedepsirea păcatului era mult pentru un caracter sfânt şi perfect. El a suportat pedeapsa, mânia și pedeapsa lui lui Dumnezeu. Suferinţa Lui a fost o plată completă   a păcatului sub aspectul mântuitor. (1.Petru 1:18 ) ”căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19 ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. Suferința îndurată[10] de Isus Hristos este exemplul final al urii și furiei pe care oamenii păcătoși le simt față de sfințenia lui Dumnezeu. ”Aşadar, oricât de brutale au fost suferințele fizice ale lui Iisus, acest lucru era nimic comparativ cu faptul că a trebuit să îndure păcatele noastre şi să moară pentru a plăti pedeapsa pentru ele (Romani 5:8)[11]. Pentru prima dată[12], în istoria cunoscută de noi, Trinitatea a fost ruptă dar refăcută prin Înviere. Dar a mai existat un lucru important cu impact în viața credinciosului. Jertfa lui Isus Hristos a fost o jertfă de Ispășire care a înlocuit jertfele aduse de Marele preot în Vechiul Testament. Evrei 9:13  ”Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, 14  cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!” Dumnezeu a pedepsit păcatul omenirii prin Fiul Său. Pentru prima dată Isus Cristos era despărţit de Tatăl. În strigătul „de ce” al lui Cristos, se canalizează toate „de ce” – urile umane, da la suferinţa individuală, la suferinţa extinsă a speciei umane. Prigoana este un test și argument al credinţei. Isus Hristos a ieșit biruitor, iar noi vom avea victorie doar prin El pentru că Pavel spune Coloseni 2:15  ”A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” Această Realitate a Crucii nu este repetabilă în istorie, iar alegerea ne aparține în a crede sau nu a crede Hristos Crucificat care este mântuirea noastră.

3). Realitatea Iadului. Termenul de Iad[13] în Noul Testament este transliterat prin cuvântul ” Ghenă”, (o vale din preajma Ierusalimului), în care focul nu poate fi stins, este etern (Matei 18:8) și exemplificat de Isus Hristos. Imaginile din Noul Testament despre Iad sunt uniforme, iar în afară de foc și pedeapsă, Iadul este descris și ca întuneric, (Matei 25:30) moarte, ( Apoc 2.11), nimicire și excludere din prezența lui Dumnezeu (Matei 7: 21-23) și o datorie care trebuie plătită (Matei 5: 25-26). În conformitate cu Biblia[14] iadul este un loc real și veșnic. Pedepsirea celor răi în Iad va fi veșnică, și este descrisă în Scriptură ca fiind ”focul veșnic” (Matei 25:41), ”focul care nu se stinge” (Matei 3:2), ”ocara și rușinea veșnică” ( Daniel 12:2), un loc unde ”viemele nu moare și focul nu se stinge” (Marcu 9:44-49), un loc al chinurilor ”în foc și pucioasă, , unde fumul se suie în sus în vecii vecilor” (Apoc 14:10-11), ”un lac de foc și pucioasă” unde cei răi vor fi chinuiți, zi și noapte în vecii vecilor” (Apoc. 20:10). Oamenii care nu s-au împăcat cu Dumnezeu for vi sub pedeapsa și mânia lui Dumnezeu. În Iad oamenii vor fi nevoiți să recunoască dreptatea lui Dumnezeu. Iadul[15] este un loc de pedeapsă destinat lui Satan și îngerilor care sau răzvrătit dar și oamenilor care nu s-au împăcat cu Dumnezeu. În Iad există un chin permanent, puternic, mintal și fizic da   și despărţirea totală și definitivă de Dumnezeu. ”Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua” (Apoc. 20:14). Dacă se pune întrebarea cine ajunge în Iad avem un răspuns Biblic : Apocalipsa 21:8  Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Din nou se poate afirma că libertatea de alegere ne aparține.

4). Realitatea Cerului. Atunci când ne gândim la cer înțelegem cel puțin trei lucruri. Cerul fizic, material perceput de noi pe care zboară păsările și avioanele, Cerul înstelat, respectiv universul   cunoscut de noi prin telescoape, rachete, etc, și Cerul spiritual aflat într-o altă dimensiune în care locuiește Dumnezeu. Cerul[16] este un loc real și se fac referi la el de aproape 300 de ori. Pavel ne spune că a fost răpit până la al treilea cer (2 Cor. 12:1-9). Orice om care crede în Isus Hristos va avea viața veșnică și va intra în cer. (Ioan 3:16). În cer nu va fi noapte, soarele și luna nu mai sunt necesare pentru că însuși Dumnezeu este Lumină (Apoc 22:5). El este descris în mod plastic cu 12 porți, 12 fundații, Paradisul Grădinii Edenului va fi restaurat și va fi plin de pietre prețioase. În mijlocul grădinii va curge un râu cu apă vie, Pomul vieții va fi pus la dispoziția tuturor oamenilor, rodește de 12 ori pe an și va vindeca neamurile (Apoc. 22). Nimic întinat nu va intra ea. Omul nu este capabil să descrie cum va fi acolo (1 Cor. 2:9). De asemenea în cer nu va fi lacrimi sau durere ci o stare de fericire (Apocalipsa 21:4) Cerul este locuința lui Dumnezeu[17], a în gerilor Lui și o destinație a sfinților de pe pământ. El este un loc dar și o stare și este perceput încă din Vechiul Testament. Deuteronomul 26:15 ” Priveşte din locaşul Tău cel Sfânt, din ceruri, şi binecuvântează pe poporul Tău Israel, şi ţara pe care ne-ai dat-o, cum ai jurat părinţilor noştri, ţara aceasta în care curge lapte şi miere.” sau Neemia 9:6  ”Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta”. În Noul Testament cerul este amintit în rugăciunea Tatăl Nostru (Matei 5:44). Credincioșii au o moștenire păstrată în cer (1Petru 1:4), de asemenea trebuie să definim dimensiunea escatologică a cerului, care este în viitor pentru faptul că universul fizic va dispare și Dumnezeu va crea un cer nou și un pământ Nou. (2 Petru 3:10-13). Trebuie să înțelegem că în final lucrurile vor fi de așa natură încât vor fi după voia lui Dumnezeu. Biblia [18] afirmă că Cerul este tronul lui Dumnezeu (Isaia 66:1), (Fapte 7:48-49).   De asemenea după înviere Isus Hristos s-a Înălțat la cer și stă la dreapta lui Dumnezeu. La fel în Cartea Evrei ni se spune faptul că : Evrei 9:24  ”Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” loc în care slujește ca și Mare Preot ( Evrei 6: 19-20). Isus spune că se va întoarce și ne va duce în cer (Ioan 14.1-4). Când oamenii neagă existența cerului, ei neagă Cuvântul lui Dumnezeu. Există în noi un dor după veșnicie și cerul este speranța credincioșilor (2 Cor. 5:1-4). Pavel îndeamnă credincioșii care se află în suferință să privească la lucrurile veșnice adică la cer (2 Cor. 4:17-18). Dumnezeu a pus în mintea oamenilor faptul că El există ( Romani 1:19-20), iar toți cei spălați în Sângele Mielului vor avea parte de Împărăția Cerurilor (Evrei 10: 19-20).

 5). ISUS CRISTOS CA MÂNTUITOR ŞI DOMN. Atunci când facem aplicaţia practică la relaţia dintre om şi Dumnezeu, relaţia de tip eu –Tu, trebuie să avem în minte trei lucruri. a) Răstignirea lui Hristos, b). Convertirea, c). Naşterea din Nou. Aceste trei lucruri trebuie să aibă un aspect punctual în viaţa credinciosului. Răstignirea lui Isus Hristos, o găsim relatată în cele patru evanghelii, dar convertirea trebuie să fie personală în care participă omul şi Duhul Sfânt, iar Naşterea din Nou este o lucrare a Duhului Sfânt şi o acceptare a omului. Este greu să afirmi dacă aceste lucruri sunt instantaneu sau au aspect procesual în viaţa celui convertit. Ambele variante pot fi valabile.

a). Răstignirea lui Hristos[19]. Pentru a vorbi despre Dumnezeu la modul personal, respectiv Isus Cristos ca şi creştini este potrivit să vorbim despre răstignirea lui Isus Hristos, ca bază în gândirea creştină cu privire le relaţia eu –Tu realizată prin El. În primul rând asistăm la judecare lui Isus Hristos. Isus după ce prins în Grădina Gestimane şi dus în faţa soborului, aceştia doreau să găsească o vină în El, indiferent de preţ. În timpul ocupării poporului evreu de către romani, evrei aveau dreptul la judecată, dar nu și pedeapsa cu moartea. Consiliul trebuia să găsească o vină în El, acesta fiind motivul pentru care a fost interogat o noapte întreagă. Cei care l-au acuzat, s-au folosit de martori falşi, au dat alte semnificaţii cuvintelor lui Isus, astfel El dimineaţa ajunge în faţa lui Pilat. Era de fapt o uneltire împotriva lui Hristos Matei 27:13  „Atunci Pilat I-a zis: „N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei?” Ca şi revers la judecată pe care o va face Cristos, necredincioșii vor fi acuzaţi şi de egoism (Matei 25:43). La fiecare sărbătoare importantă a evreilor Pilat deşi locuia în Cezareea venea la Ierusalim pentru a preîntâmpina revoltele. Ierusalimul în perioada sărbătorilor, era supraglomerat din cauza pelerinilor care veneau din toată Iudeea la sărbătoare şi închinare, sărbătoare   era de paşti şi se sărbătorea ieşirea poporului evreu din Egipt, aspectul eliberării şi naţionalismul erau puternic accentuate, iar oraşul era în fierbere şi la figurat şi la propriu. Matei, reia firul naraţiunii şi se întoarce la comportamentul lui Iuda vânzătorul. Se poate face comparaţie între Iuda vânzătorul şi Petru care s-a lepădat de Isus Hristos. Iuda este cuprins de remuşcări şi se duce la marii preoţi ca să înapoieze banii. Preoţii refuză iar Iuda nu vede altă cale decât să-şi ia viaţa. Dar nici preoţii de la Templu nu erau mai buni şi pun accent pe lucrurile mărunte. Fiindcă era preţ de sânge ei cumpără ţarina „ Ţarina olarului”, numită mai târziu „Ţarina sângelui”, loc în care erau îngropaţi străini pentru îngroparealui Cristos. Nu îi interesa moartea unui om ci se conformau tradiţiei poporului evreu. Preoţii erau nemiloşi, şi au vărsat sânge nevinovat. De fapt fără să ştie au împlinit o profeţie pe care a făcut-o prorocul Ieremia   În cazul lui lui Iuda găsim căinţă pentru păcat, dar cu întârziere fatală şi lipseşte mărturisirea păcatului în faţa Persoanei care avea puterea să ierte păcatele. Nu știm dacă în cazul lui Iuda se putea primii iertare. Ioan 17:12  „Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura”. În contrast[20] lepădarea lui Petru prezintă alt aspect. El neagă că a avut legătură cu Hristos în faţa unei slujnice, dar la cântarea cocoşului îşi aduce aminte de cuvintele lui Isus şi a plâns cu amar. Căinţa lui a fost una care a primit iertarea. Domnul Isus ajunge înaintea lui Pilat. Acesta îi pune întrebarea dacă este Împăratul iudeilor, iar Isus răspunde „Da” i-a răspuns Isus „Sunt.” Cei care îl acuzau pe Hristos de acest lucru considerau răspunsul lui ca o blasfemie. În plus Isus Hristos indică şi o profeţie (Matei 26:64)  „Da” i-a răspuns Isus „Sunt! „Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.” Marele Preot a avut o reacţie de impulsivitate, nestăpânire, şi agresiune „Atunci marele preot şi-a rupt hainele, şi a zis: „A hulit!” Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui.” Pentru acest lucru a ajuns ca iudeii să îi dorească moartea cu orice preţ, dar trebuiau să găsească o vină pentru ca romanii să îl poată condamna la moarte. „Domnul Isus este Mielul lui Dumnezeu, este Mesia, şi este Regele iudeilor, deci, nu era nici un neadevăr în cuvintele Domnului”. Isus Hristos tace şi nu răspunde acuzaţiilor aduse de evrei. Pilat avea nevoie de mai multe dovezi împotriva lui Isus pentru a nu-l condamna la moarte şi considera cererea evreilor un lucru fără însemnătate. Matei atinge două aspecte importante din procesul lui Isus, primul fiind legat de oferta lui Pilat, care voia să elibereze un deţinut şi acesta să fie Hristos, fiidcă el ştia că din invidie şi orgoliu Hristos a fost adus la judecată, dar şi că evreii de rând îl iubeau pe Isus, aşa că se temea de o răscoală, şi era prins la mijloc.   El este obligat a alege între bine şi rău. Şi soţia lui Pilat are o poziţie binevoitoare faţă de Isus în urma visului din timpul nopţi. Pilat pune în faţa mulţimii pe Isus şi Baraba, care era un tâlhar ca unul dintre ei să fie eliberat. De fapt Pilat fuge de răspundere, dar între timp preoţii au convins norodul să ceară eliberarea lui Baraba. Norodul era influienţabil şi schimbător, aşa că cer eliberarea lui Baraba. Nu ştim exact dacă era acelaşi norod care a asistat la intrarea lui Isus în Ierusalim cu o săptămână înainte când l-au aclamat ca rege Matei 21:9  „Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!”, dar probabilitate este mare iar acum doreau moartea lui Hristos. Dilema lui Pilat rămâne, fiindcă nu ştia ce să facă cu Isus şi iarăşi întreabă mulţimea ce să facă cu Isus. El nu mai ave nici o autoritate în momentul acela. În cazul acesta Pilat nu mai este judecător ci mulţimea, iar acest fapt este o raritate. Spălarea pe mâini nu îl absolvă de vina de a condamna un nevinovat la moarte. De multe ori se uită de către credincioşi faptul că judecata va fi personală şi va fi judecat în funcţie de cum au crezut şi au trăit cu Isus Hristos. Pilat şi-a spălat mâinile, dar nimeni nu poate să fie curat în ceea ce priveşte sângele care a curs pe Cruce, pentru că şi noi avem „mâinile murdare”, pentru că și păcatele noastre sunt cele care l-au răstignit Isus Cristos a murit și pentru noi. În momentul alegeri poporul în mod inconştient cer ca Isus Hristos să fie răstignit şi o pedeapsă viitoare care va fi greu de purtat. „Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, astfel s-a cerut păcate şi pedapsă peste generaţii iar istoria a confirmat acest lucru. Baraba a fost eliberat, iar Hristos este dat să fie răstignit. Era o mare nedreptate, iar oamenii care l-au bătut şi răstignit erau cei mai cruzi. Isus Cristos este batjocorit în cel mai mare grad cu putinţă, de oameni cu o natură pervertită de păcat. Isus a primit pe cap o cunună de spini, o trestie în mâna dreaptă, iar soladaţii şi-au bătut joc de El „Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” şi îl scuipau. Isus[21] a primit o haină stacojie, iar lucrurile se leagă de escaton Apocalipsa 17:3  „Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne”. Legătura aceasta nu este întâmplătoare. După ce l-au îmbrăcat iarăşi în hainele lui l-au dus la locul de osândă, prin crucificare. Oameni de astăzi nu s-au schimbat în bine, iar inima omului este plină de răutate, iar posibilitatea de a face rău semenilor este mult mai mare. Soldaţii erau satisfăcuţi de durerea lui Isus, dar El era de Mielul care suferea pentru păcatele omenirii întregi. Isus nu a mai avut putere să ducă Crucea până la locul execuţiei, iar soldaţii l-au silit pe Simon din Cirene să o ducă mai departe până la Golgota. Acolo au vrut să îi dea vin amestecat cu fiere dar Isus a refuzat. Băutura era oferită condamnaţilor la moarte, pentru a „atenua” suferinţele, cu scopul ca cel crucificat să sufere cât mai mult. Hainele lui au fost trase la sorţi împlinind o profeţie fără ca să ştie. Isus Hristos a fost umilit de fiinţa umană. Pilat dă ordin ca să scrie pe Cruce : INRI „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor,” în trei limbi de circulaţie în cadrul imperiului Roman latină, greacă şi ebraică. Isus a fost răstignit între doi tâlhari. Fiecare dintre evanghelişti se axează mai mult pe ce se întâmplă în jurul Crucii lui Hristos, iar mai târziu mulţi artişti au încercat să surprindă suferinţa lui Hristos, dar este o viziune umană limitată, dar Isaia capitolul 53, redă cel mai bine această suferinţă. Biblia ne spune că au fost trei ceasuri de întuneric asupra pământului, cerul nu a privit ce se întâmplă la Cruce, era un eveniment dintre Tată şi Fiu. Decizia lui Isus Hristos de a muri pentru oameni era una personală şi era motivată de dragoste.

b). Convertirea[22]. Doar o confruntare a omului păcătos cu sfinţenia lui Dumnezeu are ca rezultat pocăinţa şi convertirea păcătosului care este o intrarea pe uşă şi face dovada a mergând pe cale și poate fi socotită o convertire adevărată. Omul trebuie să recunoască că trebuie să fie mântuit, ca răspuns în faţa mâniei lui Dumnezeu. Răspunsul este simplu la problema păcătosului Fapte 16:31  „Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” Omul s-a bazat pe credinţă, pe Isus Hristos, cu lucrurile care derivă de aici, Isus este Fiul lui Dumnezeu, este Mesia, Domnul şi Hristosul, care a murit şi a Înviat pentru păcatele oamenilor (Romani 10:9). A fi convertit înseamnă „a se întoarce”  , înseamnă o schimbare a minţi „metanoia” şi înseamnă pocăinţă. „Credinţa şi pocăinţa sunt complementare”, iar creştinul adevărat va renunţa la păcat (1Tesaloniceni 1:9). Pe de altă parte Duhul Sfânt va transforma păcătosul într-o persoană nouă. Creştinismul nu înseamnă o religie, chiar dacă are diferite forme de ritual, ci credinţa în Isus Hristos. Adevăratul creştin nu va trece de a o religie la alta. Întrebarea vitală pentru cel care trăieşte în păcat este ”ce să fac ca să fiu mântuit?”, iar Pavel dă răspunsul : Fapte 2:38  „Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. O altă întrebare de acest gen pune și temnicierul și primește un răspuns : Fapte 16:31  „Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” Convertirea[23] în Vechiul Testament înseamnă întoarcerea poporului lui Dumnezeu sau a unor naţiuni păgâne la căile Domnului. Există numeroase exemple de „convertire”, a poporului păgân ca norodului din Ninive (Iona 3:7-10), a poporului Israel la scară naţională, şi convertirea unor persoane individuale ca David, (Psalmul 51:13), Naman (2 Împăraţi 5), Iosia (2 Regi 23:25), Manase ( 2 Cronici 33:12 şi mai departe). De asemenea se face referinţă la convertiri care antrenează toate lumea (Psalmul 22: 27). Pentru evrei convertirea însemna întoarcerea la „Dumnezeul tău Iahve” (Deuteronom 4:30; 30:2, 10), iar motivul convertiri era că evreii au călcat Legământul mozaic şi s-a depărtat de la Căile Domnului. În momentul convertirii poporului era necesar o înnoire publică a legământului„ (Iosua 24:25; Iehoiada, 2 Împăraţi 11:17; Asa, 2 Cronici 15:12; Ezechia, 2 Cronici 29:10; Iosia, 2 Cronici 34:31)”. Legământul era o legătură stabilă între poporul evreu şi Dumnezeu, iar căderea în păcat a adus pedeapsa (Amos 3:2), dar nu l-au distrus şi dacă poporul se convertea urmau binecuvântările   (Zaharia 1:3), iar naţiunea era iertată şi vindecată (Deuteronom 4:23-31; …Isaia 6:10). Întoarcerea adevărată presupune regrete, o smerenie şi umilire în inima omului, o transformare şi o căutare sinceră a lui Dumnezeu (Deuteronom 4:29… 30:2,10; …. Ieremia 24:7), şi urmează cunoaşterea clară și punerea în aplicare a Căilor Sale (Ieremia 24: 7, 2 Cronici 33:13). În Noul Testament termenul folosit pentru convertire este epistrepho, şi înseamnă şi întoarcerea unui creştin la Cristos după ce a căzut în păcat (Luca 22:32), şi la decizia unui păcătos, evreu sau dintre neamuri de a se întoarce la Cristos prin credinţă. Convertirea are şi un aspect escatologic cu privire la iertarea păcatelor (Matei 18:3; Faptele Apostolilor 3:19; 26:18). Ea este un eveniment unic în viaţa omului (timpul aorist al verbelor) şi înseamnă întoarcerea de la idolatrie, păcat şi de sub domnia lui Satana la închinare adevărată şi slujirea unui Dumnezeu adevărat   şi a Fiului Isus Cristos (Fapte14:15; 26:18; 1 Tesaloniceni 1:9) şi a Fiului Său Isus Cristos (1 Petru 2:25). Şi în Noul Testament convertirea şi credinţa sunt inseparabile (Faptel11:21). Convertirea poate să aibă un aspect violent şi dramatic a unor persoane ca la Pavel, Corneliu, temnicerului din Filipi, sau mai puţin impresionante ca a famenului etiopean şi a Lidiei, exemple care au o mare semnificaţie pentru Biserica primară. Scriitorii nu se ocupă aşa de mult de aspectul psihologic a persoanei convertite ci mai mult de eveniment, care este perceput ca şi o acţiune practică şi o acceptare a Evangheliei lui Cristos. Din punct de vedere teologic convertirea înseamnă „predarea de sine pentru unirea cu Cristos”, cu tot ce derivă din aceste lucru (Romani 6:1-14 Coloseni 2:10-12, 20 …). Când omul se întoarce la Dumnezeu este o acţiune a lui şi liber să aleagă acest lucru, dar pe de altă parte Biblia ne indică o lucrare a lui Dumnezeu în om în Vechiul Testament păcătoşii s-au întors la Dumnezeu numai când au fost întorşi de El (Ieremia 31:18, Plângerile 5:21). În Noul Testament când oamenii vor să fie mântuiţi, tot Dumnezeu îi face să acţioneze (Filipeni 2:12…), fiind o lucrare divină în ei şi reprezintă o Naştere din Nou (Ioan 3:1…), şi o înviere din morţi (Efeseni 2:1…). De asemenea acest lucru înseamnă o deschidere a inimi, o iluminare a ochilor şi primesc o altă înţelegere (1 Ioan 5:20). Dumnezeu atrage oamenii printr-un sentiment puternic, copleşitor, chiar o constrângere divină prin Duhul Sfânt (Ioan 16:8; 1 Corinteni 2:4 … 1 Tesaloniceni 1:5), ce însemnă în final înnoire. Acest aspect trebuie să se găsească în mod violent sau mai puţin izbitor în viaţa celui convertit care în mod creştinesc trebuie să corespundă unui anumit moment din viaţa sa, mai lung sau mai scurt, iar aici nu se pot da reţete.

c). Naşterea din Nou[24]. Duhul Sfânt ca termen în Vechiul Testament apare ca „ruah”, iar în limba greacă „penuma”, şi are înţeles de bază ca vânt (Geneza 8:1; Exod 10:13), suflare   diminuată (Iosua 5:1; 1 Împăraţi 10:5; Isaia 19:3), putere divină (Numeri 24:2; 1 Samuel 10:6-10; 19:20-23). Astfel în   gândirea ebraică veche „ruah”, are diferite înţelesuri dar exprimă acelaşi lucru. Termenul de „ruah” este un termen existenţial ce exprimă o forţă nevăzută şi puternică, o manifestare a energiei divine. În Noul Testament este folosit cuvântul „pneuma” şi indică un compartiment al spiritului uman prin care credinciosul are posibilitatea de a avea o relaţie cu Dumnezeu. (Marcu 2:8; Faptele Apostolilor 7:59; 1 Tesaloniceni 5:23; Iacov 2:26). La baza conceptului de Trinitate stă faptul că Pavel recunoaşte că un credincios care trăieşte prin Duhul Sfânt are o dublă relaţie cu Dumnezeu ca şi Tată (Romani 8:15 … Galateni 4:6) şi cu Isus Hristos ca Fiu și Domn (1 Corinteni 12:3). Duhul sfânt s-a arătat sub formă vizibilă ca : vâjâit ca de vânt, chip de porumbel şi limbi ca de foc. El se manifestă şi ca o Persoană dar şi ca o putere. Fapte 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Duhul Sfânt[25] este a Treia persoană din Trinitate (Fapte 5:3-4), este egală în esenţă cu Tatăl şi cu Fiul şi există din veşnicii. El are atributele personalităţii ca : intelect (1 Cor. 2:11; Rom. 8:26-27),  – voință (1 Cor. 12:11),  – sentimente (Efes. 4:30)  – comunicare (Fapte 8:29).  De asemenea El are atribute divine ca: – atotştiinţa (1 Cor.2:10-11),  – atotprezenţa (Ps. 139:7-10),  – atotputernicie (Gen. 1-2),  – adevăr (1 Ioan 5:7),  – eternitate (Evrei 9:14).  Acţiunile Sale sunt numeroase şi vom face referire la cei credincioşi.  El regenerează (Tit. 3:5), botează (1 Cor. 12:13), locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte (Efes. 1:13), controlează (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom. 8:14;Gal. 5:18), luminează (1 Cor. 2:15); 1 Ioan 2:20,27) si este arvuna noastră (Efes. 1:14). În timpul de astăzi este necesar să ne uităm la roadele Duhului Sfânt din Galateni 5: 22-23, pentru a recunoaşte un om Născut din Nou. La întrebarea ce înseamnă a fi un creştin Născut din Nou[26] (de sus), avem exemplu dialogul dintre Isus şi Nicodim (Ioan 3:1-21), mai precis Ioan 3:3-7. Naşterea din Nou este necesară pentru că omul nu poate face nimic prin forţele proprii Romani 3:23  „Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Naşterea din Nou are loc prin Harul lui Dumnezeu Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. 9  Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Cristos a plătit pentru păcatele noastre iar cine este în Cristos este o făptură nouă (2 Corinteni 5:17) în felul acesta credinciosul primeşte viaţă veşnică. Doar prin puterea[27] lui omul nu se poate schimba Ieremia 13:23  „Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care Sunteţi deprinşi să faceţi răul”?   „Naşterea din nou e lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a corespunde voinţei Sale.  Pentru ca un păcătos să fie născut din nou, el trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea prin Har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt.” 1 Petru 1:23  “fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” Romani 8:7  “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” Naşterea din Nou este o schimbare radicală a vieţii. Coloseni 3:9-10  “Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” Numai altoirea în Cristos poate să schimbe natura umană. 1 Petru 1:23  “fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” De asemenea prin Naştere din Nou deveni moştenitori a lui Dumnezeu Romani 8:17  “Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Naşterea din Nou este absolut necesară pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu Ioan 3:3  “Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Problema[28] se pune în mod acut în relația credinciosului   eu – Tu cu divinitatea, pentru că prima dată Hristos trebuie să aibă calitatea de Mântuitor în viața credinciosului. și abia apoi El este Domn și Stăpân peste viața de credință. Aceste lucruri nu se pot inversa. Intrăm pe ușa cea strâmtă și facem dovada credinței mergând pe calea îngustă. Acest lucru se vede prin roadele pe care le ducem conform cu Galateni 5:22. Atunci când rostim Numele lui Hristos, realitatea Crucii, realitatea Iadului și Realitatea Cerului, sunt prezente în ființa noastră și chiar dacă nu le gândim în mod simultan, ele sunt acolo, dar în plus avem și calitatea de robi a lui Hristos, în contrast fiind în același timp eliberați de păcat. Isus Hristos[29] are calitatea de mântuitor pentru că s-a Întrupat (Ioan 1:1 și 1:14), ca să învețe, să vindece trupul dar în primul rând sufletul, să ne ierte și să moară pentru noi. Biblia face afirmația că toți am păcătuit și am făcut fapte rele (Romani 3:8-10), ca urmare ne așteaptă judecata lui Dumnezeu care este Iadul cel veșnic ( Apoc. 20:11-15). Din această pricină avem nevoie de un Mântuitor. Isus Hristos a plătit prețul pentru păcatele noastre (Romani 5:8), și în acest fel, suntem salvați de realitate   Iadului. Membralitatea într-o biserică locală, săvârșirea unor ritualuri creștine, nu suplinesc adevărata relație pe care trebuie să o aibă credinciosul cu Isus Hristos, care înseamnă pocăință și Naștere din Nou. Acceptarea unui Hristos Mântuitor și personal înseamnă să-ți pui întreaga credință în El. Întrebarea rămâne și anume ce avem în mintea noastră când rostim Numele lui Isus Hristos.

6). CONCLUZII. Naşterea din Nou este un imperativ pentru ca cineva să intre în Împărăţia cerurilor. Isus în discuţia pe care o are cu Nicodim şi Pavel în Galateni afirmă răspicat acest lucru ”cu nici un chip nu vor intra”, iar cei care cred că în Împărăţia Cerurilor se poate intra prin fraudă sau alte căi, sau credinţe se înşeală amarnic, fiindcă există o singură credinţă mântuitoare iar mântuirea vine de la iudei Ioan 4:22  „Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la Iudei”. Omul nu are capacitatea de a se schimba singur, iar această lucrare aparţine Duhului Sfânt. El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt„(Tit 3:5). De asemenea Duhul Sfânt pecetluieşte pe cei credincioşi şi nu îi lasă dacă au cedat ispitei să rămână în păcat, şi atenţionează credinciosul de starea în care se află, iar acesta conştientizează păcatul îşi cere iertare şi relaţia lui cu Dumnezeu se reface, pentru că avem la Tatăl un mijlocitor, dar nu tot aşa se petrece cu un „credincios”, care nu s-a Născut de Sus, el rămâne în păcat care va devenii o stare permanentă cu destinaţia finală spre Iad. Naşterea din Nou trebuie să aibă un punct de referinţă bine conturat la un moment dat,   legat de timp, sau perioadă scurtă din viaţa credinciosului. Nicodim era un fariseu care a înţeles că ceva nu este clar cu privire la mântuirea personală, aştepta pe Mesia şi Împărăţia Cerurilor, credea în înviere, dar aşteptarea era denaturată de învăţăturile rabinilor. Evreii aşteptau în acel moment un mesia care să îi elibereze de jugul roman. Nicodim era un om sincer care totuşi vine la Isus noaptea (de ce?), dar cu diferite măşti pe care este nevoit să le dea jos în faţa lui Isus, fiind obligat să facă acest lucru. În faţa lui Dumnezeu totul este gol şi descoperit, şi dacă dorim să avem iertare şi o părtăşie cu El, trebuie să fim noi înşine aşa cum suntem în realitate. Chiar şi după ce Isus l-a obligat pe Nicodim să dea toate măştile jos, acesta nu reuşeşte să înţeleagă dimensiunea spirituală a Împărăţiei Cerurilor, ci se axează pe aspectul fizic al problemei, aşa cum mulţi creştini fac şi astăzi. Isus a mai afirmat o serie de adevăruri care la momentul respectiv nu au fost înţelese. Apa în Vechiul Testament însemna Cuvântul lui Dumnezeu, adevăr valabil şi în Noul Testament Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”. Astfel prin Cuvântul lui Dumnezeu Duhul Sfânt regenerează, înnoieşte inima credinciosului. Tit 3:5  „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. Duhul Sfânt are şi un rol de sfinţire şi curăţire, în inima omului. Naşterea din Nou este urmată de botez, pentru că Ioan Botezătorul, Isus şi apostolii au practicat acest lucru, iar botezul este exprimat de Petru ca şi o mărturie a credinciosului şi intrarea credinciosului în Biserică. 1 Petru 3:21  „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”. În Noul Testament avem cazuri de convertiri adevărate, ca famenul etiopean, Corneliu, Pavel, Lidia, dar şi exemple de „botezuri” în care nu exista sinceritate : Matei 3:7  „Dar când a văzut pe mulţi din Farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare”? Deşii creştinul este Născut din Nou, nu   este scutit de ispite, căderi, iar Pavel descrie viaţa creştină în termeni de luptă şi alergare. De asemenea un alt aspect important este faptul că închinarea trebuie să fie făcută în „ duh şi adevăr” fiindcă Dumnezeu este Duh, iar sub altă formă nu este primită. De multe ori avem impresia falsă că Dumnezeu acceptă tot felul de surogate în închinarea noastră, dar acest lucru este contrar adevărului. De fapt aşa ca şi Nicodim, dorim un răspuns şi o închinare în termenii noştri, dar Dumnezeu acceptă închinarea doar în termenii Lui. Închinarea se face prin Duhul Sfânt care este o Persoană din Trinitate. De multe ori prin firea noastră se persistă în greşeli şi orbire spirituală, aducând înaintea lui Dumnezeu aspecte tangenţiale, fără efect în plan spiritual. Aşa a fost pe timpul lui Isus, Pavel, momente când religia creştină era o formă fără fond şi din păcate şi azi în creştinism. Pentru a aprofunda condiţiile în care are loc Naşterea din Nou trebuie să avem în minte şi inimă aspecte reale care conduc omul la mântuire. Omul trebuie să aibă în minte şi inimă suferinţa îndurată de Isus Cristos pe Cruce, Trupul frânt, Sângele care aduce iertarea păcatelor, iar cea mai puternică imagine, o redă prorocul Isaia în capitolul 53. Crucea a fost unul dintre vârfurile răului din univers când toate păcatele lumii au fost puse efectiv pe Cristos şi mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra Lui. A fost momentul în care Fiul este despărţit de Tatăl „Eli, Eli, Lama Sabactani?”, iar dreptatea lui Dumnezeu a fost a fost împăcată şi împlinită. Nimic din lumea această nu se poate compara cu suferinţa lui Cristos, iar prigoana care se abate uneori asupra credincioşilor este un argument şi un test în favoarea credinţei adevărate. Întrebarea pe care a pus-o Isus, de ce ?, curge de-a lungul istoriei, de câte ori suferinţa este prezentă în om de la suferinţa individuală, la întreaga specie umană, dar nu se poate compara cu durerea fizică şi morală experimentată de Isus Cristos, din care iese biruitor, iar noi vom avea victorie şi izbândă tot prin Cristos. Cu această imagine în minte şi străpunşi în inimă, se poate face pasul următor pentru a conştientiza ce se întâmplă cu cei care neagă, sau resping pe Cristos, iar aceasta este o realitate viitoare şi cumplită. Iadul este al doilea vârf al răului din univers. Iadul, o transliteraţie a cuvântului Ghenă, este descris ca formă ultimă de pedeapsă a lui a lui Dumnezeu împotriva lui Satan şi a îngerilor răi plus a oamenilor care au refuzat mântuirea oferită de Cristos. El este descris ca şi „întuneric, moarte, nimicire, focul care nu se stinge, ocara și rușinea veșnică, viemele nu moare și focul nu se stinge, un lac de foc și pucioasă” unde cei răi vor fi chinuiți, şi și noapte în vecii vecilor” iar în final chiar „şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua”. Acolo va fi un chin fizic şi mintal permanent, oamenii vor suporta pedeapsa lui Dumnezeu o veşnicie întreagă, şi va fi o   separarea totală şi definitivă de Dumnezeu. Nu ştim dacă vor fi grade de pedeapsă acolo, nu se poate compara un Hitler, Stalin etc, cu un necredincios, „care nu a dat foc la casa nimănui”, dar tot Iad se cheamă. Acolo vor ajunge „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua”. În această viaţă libertatea de alegere aparţine fiecărei fiinţe umane, iar după moartea fizică, nu se mai poate face nimic pentru că Pavel spune Evrei 9:27  „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, şi omul va sta în faţa Scaunului de Judecată a lui Cristos. Există o   altă alternativă după moarte denumită cer ca o stare de binecuvântare în prezenţa lui Dumnezeu, dar din păcate Isus face afirmaţia Matei 7:13  „Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. 14  Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află”. Cerul este prezentat în dimensiunea sa spirituală, ca o stare şi un loc în care se află Dumnezeu. El este un loc real, iar în Biblie se fac referinţă la cer de nenumărate ori. Pavel a fost răpit până la al treilea cer şi face o afirmaţie. 2 Corinteni 12:4  „a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească”. Oamenii care cred în Isus Cristos   vor intra în cer şi vor beneficia de viaţă veşnică. Cerul este descris în mod sugestiv ca un loc plin de lumină, o cetate cu 12 porţi, vor fi pietre preţioase, Grădina Edenului va fi refăcută, va fi un râu din care curge apă vie, şi pomul vieţii care rodeşte de 12 ori pe an, care vindecă neamurile. De asemenea nu va mai exista lacrimi ci o stare de fericire veşnică. Cerul este amintit atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, unde credincioşii au o moştenire viitoare. Isus Cristos se va întoarce „parousia”, şi ne va ridica la cer. Cerul este perceput ca o dimensiune escatologică, pentru că cerul de acum şi pământul vor arde şi va exista un cer nou şi un pământ nou. Isus Cristos acum stă la dreapta Tatălui ca Împărat, Mare Preot şi Mijlocitor, iar toţi oamenii care şi-au spălat păcatele în Sângele Mielului, vor intra în Împărăţia cerurilor. Negarea Iadului şi a Cerului, nu le desfiinţează, iar oamenii de fapt resping Cuvântul lui Dumnezeu. Reamintim faptul că pentru ca un om să se convertească trebuie să aibă în minte şi în inimă suferinţa lui Isus Cristos pe Cruce, pentru ca mai târziu Isus Cristos să aibă calitatea de Mântuitor şi Domn în inima credinciosului, astfel se restabileşte relaţia eu – Tu dintre fiinţa creată şi Creator. Judecata lui Cristos a fost o bătaie de joc în ceea ce priveşte acţiunea unui tribunal în exerciţiu pe atunci Soborul. Se apelează la martori mincinoşi, se calcă toate regulile, se instigă mulţimea, se fac presiuni asupra lui Pilat, iar preoţii şi mulţimea decid în final cine va merge la moarte, acesta fiind Isus Cristos acuzat de blasfemie şi de faptul că se declară regele iudeilor. Moartea prin crucificare era cea mai cumplită moartea din timpul acela destinată tâlharilor şi celor care se împotriveau imperiului roman. Isus nu a avut puterea fizică necesară să-şi ducă crucea până la Calvar, iar pe Cruce i s-a oferit vin amestecat cu fiere, pentru ca agonia înainte de moarte să fie cât mai mare. Isus Cristos este batjocorit, a primit pe cap o cunună de spini, o trestie în mâna dreaptă, i s-au adresat cu„Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” şi soldaţii îl scuipau şi a mai primit o haină stacojie, iar hainele Lui au fost trase la sorţi. Pe Cruce Pilat dă ordinul să se scrie INRI „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor,” Evangheliştii oferă detalii din jurul Crucii lui Cristos. Suferinţa era aşa de cumplită încât privitorii au lăsat capul în jos „îţi întorceai faţa de la El”, spune Isaia. Percepţia oamenilor era complet greşită pentru că „era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi”. Crucificarea avea un scop în planul lui Dumnezeu : „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui”. Sămânţa acesta de urmaşi sunt creştinii. Pilat şi-a spălat mâinile în zadar, dar şi noi avem „mâinile murdare” pentru că Isus Cristos a murit şi pentru păcatele noastre (Ioan 3:16). Dacă atunci inima oamenilor era aşa plină de răutate, nici astăzi nu este mai bună şi fiecare om are nevoia de mântuire, iar libertate de alegere este o decizie personală care are consecinţe veşnice. Convertirea omului se realizează atunci când omul se confruntă cu Sfinţenia lui Dumnezeu, sau că măreţie Lui cum a fost cazului Iov. Este necesară o recunoaştere a persoanei în cauză a faptului că este păcătos o schimbare a minţii. Convertirea este legată strâns de credinţa în Isus Cristos, ca Persoană şi lucrarea de Ispăşire a păcatelor, ea este un eveniment unic în viaţa omului, însemnă întoarcerea de la păcat şi de sub domnia lui Satana, la Isus Cristos, o închinare adevărată, şi o slujire reală a lui Dumnezeu şi Isus Cristos. În Noul Testament avem exemple de convertiri reale a oamenilor, ca exemple pentru noi. Ea trebuie să fie un eveniment în viaţa creştinului, iar el este liber să aleagă acest lucru sau să refuze. Totuşi Dumnezeu îi face să acţioneze în felul acesta pentru că este o lucrare divină a Duhului Sfânt care realizează Naşterea din Nou, (dar şi o acceptare a persoanei respective) prin care oamenii îşi deschid inima faţă de Dumnezeu, există o iluminare spirituală şi se primeşte o idee clară şi exactă şi se cuprinde cu mintea Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă o înnoire a minţii, aspect care trebuie să se vadă în viaţa celui convertit. Nu se pot da reţete cu privire la momentul convertirii dar ea trebuie să fie punctuală, sau procesuală într-un interval de timp dat, ca moment de referinţă în viaţa fiecărui credincios ambele variante pot fi valabile. Chiar dacă aceste lucruri sunt reale, omul are în continuare liber arbitru şi poate să accepte sau să refuze mântuirea oferită prin Isus Cristos. Am afirmat faptul că Naşterea din Nou este o lucrare a Duhului Sfânt, iar Pavel admite că Duhul Sfânt face parte din Trinitate, iar credinciosul poate să aibă o dublă relaţie atât cu Dumnezeu cât şi cu Isus Cristos. Nu se poate trece de la roadele firii pământeşti la roadele Duhului Sfânt decât prin Naşterea din Nou, prin care devenim o „făptură nouă”. Un om păcătos trebuie să creadă în Isus Cristos şi să primească mântuirea prin Har, iar atunci Dumnezeu va realiza Naşterea din Nou prin Duhul Sfânt. Pavel ne vorbeşte despre „altoirea în Cristos”, ce are capacitatea de a schimba natura păcătoasă a omului. Naşterea din Nou este un imperativ pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ioan 3:3  „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” În momentul în care rostim Numele lui Isus Cristos, trebuie să avem în minte simultan realitatea Crucii, a Iadului, a Cerului, şi a faptului că suntem păcătoşi în contrast cu sfinţenia divinităţi. Acest lucru este valabil şi pentru cei care sunt în biserica locală, iar membralitatea, sau funcţia, diferite activităţi nu au legătură neapărat şi cu Naşterea din Nou, care înseamnă pocăinţă. Naşterea din Nou se produce aproximativ în timpul convertirii, a botezului, iar din păcate la alte persoane niciodată. Întrebarea rămâne în mod retoric pentru fiecare din noi în parte, anume ce avem în minte când rostim numele Mântuitorului pentru că El trebuie să aibă calitatea de salvator şi Domn în inima omului şi peste Biserică. Amin

 7). BIBLIOGRAFIE

„DICŢIONAR BIBLIC „ SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

 SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Noului-Testament.html

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-suferind.html

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/iad-real-vesnic.html

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ca-si-in-cer.html

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/realitatea-cerului.html

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/convertirea-la-crestinism.html

Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/convertire.html

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-nascut.html

 O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Mărturisirea de credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/

Ardelean Viorel

 [1] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 148-153

[2] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[3] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[4] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[5] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[6] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Noului-Testament.html

[7] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[8] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[9] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-suferind.html

[10] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-suferind.html

[11] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-suferind.html

[12] Ardelean Viorel

[13] Dicținar Biblic pag 540

[14] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/iad-real-vesnic.html

[15] Ardelean Viorel

[16] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ca-si-in-cer.html

[17] Dicționar Biblic pag 214

[18] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/realitatea-cerului.html

[19] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[22] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/convertirea-la-crestinism.html

[23] Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/convertire.html

[24] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-nascut.html

[25] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[26] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-nascut.html

[27] Mărturisirea de credință Baptistă   http://www.baptist-tm.ro/

[28] Ardelean Viorel

 [29] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Mantuitor-personal.html

CÂND APARE APOSTAZIA ?

download

Prezentarea mea anterioară a părut unora prea blândă și mult prea îngăduitoare din dorința de a fi împăciuitor. Am fost întrebat: Suntem chiar toți la fel sau unii sunt pierduți de la mântuire? Când se transformă «diferențele» în abateri de la credința mântuitoare și se naște apostazia?

Ca sa mă înțelegeți, în simplitatea mea de tehnician metrolog, am nevoie de o reprezentare grafică. Dacă am spune că floarea creștinismului este compusă din mai multe petale legate de un corp comun, mi-ar fi mai ușor să ma fac înțeles.

Corpul comun, mijlocul florii reprezintă corpul comun al articolelor de credință strict necesare pentru mântuire. Dincolo de el, fiecare confesiune, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin, mai pe față sau mai discret, își adaugă un «specific» de crez și manifestare.

Petalele par despărțite, dar ele sunt legate între ele de apartenența la centrul comun. Câtă vreme o grupare creștină are o «petală confesională» încă ancorată trainic în corpul comun al credinței mântuitoare, ea rămâne în perimetrul credinței adevărate. Când petalele devin mai importante decât centrul sau se desprind de centru, gruparea respectivă iese din cadrul părtașiei creștine și este privită ca apostată.

Dați-mi voie să ilustrez cele spuse cu o întâmplare adevărată. Când am închiriat o sală pentru întrunirile noastre, păstorul adventist al bisericii gazdă m-a chemat să stăm de vorbă puțin. M-a primit foarte amabil și prietenos, neobișnuit pentru antecedentele mele cu alți frați adventiști. „Vino, ia loc și spune-mi ceva despre tine și despre biserica voastră“.

I-am spus că suntem din România și suntem baptiști.

„Ce fel de baptiști?“, m-a întrebat el. Văzând mirarea de pe chipul meu, a continuat: „Există 21 de feluri de baptiști în Statele Unite. Voi de care fel sunteți?“

M-am gândit puțin și i-am răspuns: „În România nu sunt decât două feluri de baptiști: baptiști buni și baptiști răi. Noi suntem din ăia buni.“

A izbucnit în râs: „Ar fi bine să fie așa de simplu …“

L-am întrebat cum de este așa de prietenos cu un baptist. Mi-a răspuns: „Anul acesta, în mișcarea adventistă s-a făcut o mare schimbare. Până acum, noi stăteam cu fața la Sabat și ne întâlneam acolo cu toți cei care țineau Sabatul Ei erau singurii noștri frați. Crucea era și ea în crezul nostru, dar o țineam cumva într-o parte. De anul acesta, conducătorii noștri au hotărât să ne întoarcem cu fața spre cruce și să ne întâlnim acolo cu toți frații noștri. Oricine crede în mântuire doar prin crucea de la Calvar este frate cu noi. Sabatul este încă alături de noi și încă ținem la el, dar el nu ne mai desparte de ceilalți frați de la cruce.“

A fost pentru prima dată când am auzit această explicație, dar ea avea să mă urmărească toată viața, ajutându-mă și pe mine să-mi definesc poziția și să-mi recunosc … frații.

Din păcate, mișcarea adventistă mondială s-a răzgândit între timp; s-a modificat schimbarea sau s-a schimbat modificarea. Nu știu precis, dar este suficient să vă spun că astăzi, adventismul este privit cu suspiciune de celelalte familii creștine, la granița dintre părtășie și apostazie.

Ori de câte ori și oriunde o grupare creștină își dezvoltă un crez și o practică separată și chiar contrară credinței mântuitoare ea se autoexclude din părtășia creștină și … cade din har. Ea este ca petalele desprinse din corola unei flori și căzute uscate la pământ. Martorii lui Iehova, Christian Science, etc. s-au uscat deja și sunt apostate. Alte familii creștine care cochetează cu homosexualitatea, liberalismul, materialismul, negarea inspirației Scripturilor, etc. sunt plecate spre aceeași evoluție fatală.

Cât de necesare sau acceptabile sunt «tradițiile» care înfloresc dincolo de centrul florii creștine? Nu spun că sunt «necesare», dar s-au dovedit «inevitabile». Așa este natura noastră umană! Criticăm catolicismul și ortodoxia, dar, dați-ne și nouă două mii de ani de istorie și, cine știe, poate că tradițiile noastre le vor întrece pe ale lor …

Deocamdată, «tradițiile» mișcărilor neoprotestante sunt mici și nedezvoltate. Petalele noastre sunt mici și încă ne mai confundăm cu centrul florii. Lucrurile care ne deosebesc sunt mult mai puține și mai neimportante decât cele care ne leagă, asta am vrut să spun în postul meu anterior (aici).

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor“  (Col. 2:8).

Într-o discuție despre apartenența la diferite denominații creștine, Vasile Talos, profesorul meu de la Seminarul din București, mi-a scris:

Abordarea mea este una pastorala si in aceasta privinta as vrea sa fac doua precizari:

1. PARTEA BUNA A LUCRURILOR: Biserica este Turma lui Hristos si prin ea se manifesta spiritual, Imparatia lui Dumnezeu; iar Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat o biserica sau o confesiune (traditie crestina). Misiologic s-ar putea spune ca fiecare din principalele traditii crestine se focalizeaza pe un anumit eveniment salvific (legat de persoana Domnului Isus): Intruparea; Rastiginirea; Invierea; Inaltarea; Pogorarea (Duhului Sfant); Parousia (A doua venire). Aici cuvantul traditie se limiteaza strict la sensul de denominatiune. Deci:

(1)-Traditia Catolica se concentreaza pe Intruparea Domnului; de aici si importanta exagerata data Mariei. Dar ca aplicatie misiologica, crestinul trebuie sa intrupeze Evanghelia si deci sa fie o prezenta a dragostei lui Hristos. Asa intelegem misiunea maicii Thereza in India.

(2)-Traditia Evanghelica (inclusiv Baptistii) se concentreaza asupra Rastignirii, a jertfei Domnului Isus. In casele de rugaciune baptiste, versetul preferat este: “Noi predicam pe Hristos cel rastignit!”. Si este adevarat ca Dumnezeu a gasit cu cale sa mantuiasca pe credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii.

(3)-Traditia Ortodoxa se concentreaza asupra Invierii.De aceea cea mai mare sarbatoare in tarile ortodoxe este Sarbatoarea Invierii. De aici si Theosis (Indumnezeirea) prin transfigurare.

(4)-Traditia Reformata considera ca toate celelalte evenimente salvifice sunt secundare fata de Inaltarea Domnului, prin care Dumnezeu I-a dat autoritatea de Domn al domnilor si Rege al regilor (Filipeni 2:9-11). Presbiterienii, de exemplu privesc misiunea bisericii ca actiune in societate pentru promovarea valorilor Imparatiei.

(5)-Traditia Penticostala (si charismatica) se focalizeaza pe Pogorarea Duhului Sfant, si aduc in atentia Bisericii importanta darurilor duhovnicesti si a manifestarilor (lucrarilor) Duhului. (6)-Traditia Adventa (in principal Adventistii, dar nu numai) subliniaza A Doua Venire a Domnului Isus.

Dupa cum fiecare eveniment salvific este vital pentru mantuirea noastra, tot asa, fiecare abordare misiologica are valoare esentiala pentru o biserica echilibrata. In sensul acesta, fiecare biserica are ceva frumos si important de invatat de la celelalte. In acelasi timp, focalizarea pe o anumita abordare duce la exagerari si dezechilibre mai mult sau mai putin grave; unele insemnand saracirea vietii spirituale, iar altele de-a dretul erezii nimicitoare. Totusi, credinciosul, desi puternic influentat, nu trebuie intotdeauna confundat cu traditia din care face parte. Iar lupta noastra ar trebui sa fie cu noi insine in sensul de a ne depasi anumite limite traditionaliste si de a nu ne lasa ispititi de exagerari pagubitoare.

2. PARTEA DELICATA A LUCRURILOR. Biserica este si o institutie umana, nu doar un organism spiritual. Nu stiu daca staulul este metafora cea mai potrivita. Dar Domnul Isus spune:  Mai am si alte oi, care nu sunt din staulul acesta.” (Se referea probabil la staulul Iudaismului si la oile dintre neamuri).

Un frate mi-a zis odata cu naduf: “Pastorii de astazi se ingrijesc mai mult de staul decat de turma”. Teologul Augustin spunea: “Numai Dumnezeu stie cati lupi sunt in staul si cate oi sunt in afara staulului.” Siguranta turmei sta nu atat in staul, cat in Pastorul cel Bun. Daca intra cineva prin Mine, va intra si va iesi, si va gasi pasune.

Biserica locala nu este o capcana care inregimenteaza, ci este o turma in continua apropiere de Pastorul cel Bun. De aceea, cel mai important lucru este ce directie are calatoria noastra spirituala, spre Hristos sau dinspre Hristos, suntem centrati in El sau in noi. Preocuparea apostolului Pavel era: „Sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui… si aurncandu-ma inainte alerg spre tinta.” (Filipeni cap. 2). Iata dece este numai o problema de timp sa se descopere autenticitatea sau lipsa de autenticitate. De asemeni, slujitorul (presbiterul, pastorul–vezi Fapte 20:28-30) care nu intra pe Usa care este Hristos, este dupa cuvantul Domnului, hot si talhar (Ioan 10:1). Aici, cred ca are loc dezbaterea ta. Dar ea nu trebuie redusa la o singura institutie.

E nevoie de institutie, asa cum banana are nevoie de coaja. Daca iti dau banana fara coaja, nu o poti pastra o saptamana. Dar daca ar fi ca cineva sa manance numai coji de banane, se satura de BISERICA!

DANIEL BRÂNZAI

Și aşa, aţi desfiinţat Cuvîntul lui Dumnezeu, prin datina (tradiția)
 voastră“ (Marcu 7:13).   Și astfel, creatură năucă și oarbă și-a răstignit
 Creatorul.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/cand-apare-apostazia/

Arheologii confirmă: Sodoma și Gomora au fost distruse de o ploaie de foc și pucioasă căzută din cer

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   ȘTIRI    /   Actualizat: Joi, 27 decembrie 2018, 20:03   

Arheologii confirmă: Sodoma și Gomora au fost distruse de o ploaie de foc și pucioasă căzută din cer

Un grup de arheologi și oameni de știință afirmă că au descoperit dovezi puternice potrivit cărora regiunea din sudul Văii Iordanului, cunoscută sub numele Tall el-Hammam, unde se presupune că au existat orașele biblice Sodoma și Gomora, a fost distrusă, de explozia unui meteorit, care a lansat asupra regiunii materie supraîncălzită și care a crescut temperatura la mii de grade. O teorie care vine să confirme povestea biblică a distrugerii celor două cetăți.
Potrivit teoriei lansate de specialiști și publicate de lifesitenews, meteoritul a explodat la altitudine joasă, având forța unei bombe atomice de zece megatone, la o altitudine de aproximativ un kilometru peste colțul nord-estic al Mării Moarte, ștergând toată civilizația pe o rază de 25 de kilometri din regiunea Tall el-Hammam.
Cercetătorii și-au prezentat concluziile preliminare cu privire la acest subiect la întâlnirea anuală a Școlilor Americane de Cercetări Orientale, care a avut loc luna trecută, dezvoltând această teorie încă din anul 2015. Ei susțin că excavările și datările cu  radiocarbon indică faptul că mai multe civilizații au înflorit în zonă timp de peste două milenii, până în jurul anului 1700 î.Hr., când majoritatea zidurilor construite din pământ au dispărut simultan, rămânând numai fundațiile de piatră.
Explozia uriașă ar fi distrus în proporție de 100% orașele de la mijlocul Epocii Bronzului, dar și solurile agricole ale zonelor considerate până atunci fertile, mai dezvăluie cercetătorii în studiu. Unda de șoc ar fi împins apa fierbinte din Marea Moartă spre țărm.
În același timp, afirmă autorii acestei teorii, ceramica din aceste așezări a fost supusă unor teste speciale ale cristalelor de zirconiu, în final reieșind că au fost expuse pe o perioadă scurtă unei temperaturi de aproximativ 4000 până la 12000 de grade Celsius, comparabil cu temperatura suprafeței soarelui.
Descoperirea platinei la locul respectiv, precum și a lavei topite, confirmă, spun specialiștii, faptul că sursa distugerii celor două cetăți a fost explozia unui meteorit, știut fiind faptul că platina se găsește în concentrații mai mari în meoriți.
Detalii despre evenimentele petrecute în Sodoma și Gomora aflăm exclusiv din Sfânta Scriptură, descoperirile arheologice și legendele care circulă astăzi încercând doar să confirme scrierile biblice. Urmare a păcatelor locuitorilor celor două cetăți, Dumnezeu a decis distrugerea lor în totalitate: „Strigarea Sodomei și a Gomorei e mare și păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor” (Facerea 18, 20-21).
Într-un dialog pe care patriarhul Avraam îl poartă la Mamvri cu cei trei oaspeți – prefigurare a Sfintei Treimi -, aflăm că în cele două cetăți nu s-au aflat nici măcar zece locuitori drepți înaintea lui Dumnezeu, în ciuda speranțelor pe care Avraam le avea: „«Dar de se vor găsi acolo numai zece drepți?» Iar Domnul i-a zis: «Pentru cei zece nu o voi pierde»”. (Facerea 18, 32). Dezastrul care a urmat a constituit un răspuns pentru Avraam.
Din Sodoma, doar nepotul lui Avraam, Lot, și familia sa, soția și cele două fiice, au fost salvați de Dumnezeu. Femeia lui Lot, însă, în fuga lor spre munți, nesocotind porunca de a nu se uita înapoi, „s-a prefăcut în stâlp de sare”. Din cele două fiice ale lui Lot aveau să se nască, în păcat, strămoșii a două popoare, moabiții și amoniții. (sursa: Ziarul Lumina).
CELE MAI POPULARE

Rugăciunea lui Billy Graham de Anul Nou

download

Comunitatea Bisericilor Baptiste Arad

Rugăciunea lui Billy Graham de Anul Nou

“Tatăl nostru și Dumnezeul nostru, așa cum stăm la începutul acestui nou an ne mărturisim nevoia ca prezența Ta să ne călăuzească în viitor.

Fiecare dintre noi avem speranțele și așteptările noastre pentru anul care este înainte, dar doar Tu știi ce este bine pentru noi și doar Tu poți să ne dai puterea și înțelepciunea de care avem nevoie pentru a putea face față provocărilor. Ajută-ne cu smerenie să punem mâinile noastre în mâinile Tale, să avem încredere și să căutăm voia Ta pentru viețile noastre în anul care vine!

În mijlocul incertitudinilor vieții, în zilele următoare, asigură-ne cu certitudine de dragostea Ta neschimbătoare!

În mijlocul dezamăgirilor inevitabile și a necazurilor vieții, ajută-ne să apelăm la Tine pentru stabilitatea și liniștea de care vom avea nevoie!

În mijlocul ispitelor vieții și a voinței proprii care se încăpățânează, ajută-ne să nu ne pierdem drumul nostru, să avem curajul de a face ceea ce este drept înaintea Ta, indiferent de costuri!

Și în mijlocul preocupărilor noastre zilnice, deschide-ne ochii la durerile și nedreptățile din lumea noastră rănită și ajută-ne să răspundem cu compasiune și sacrificiu pentru prietenii noștri care sunt în nevoie! Fie ca rugăciunea noastră constantă să fie cea a psalmistului: “Învaţă-mă, Doamne, calea orânduirilor Tale, ca s-o ţin până la sfârşit!” (Psalmul 119:33).

Ne rugăm pentru națiunea noastră și pentru liderii săi în aceste vremuri dificile, precum și pentru toți cei care caută să aducă pace și dreptate în lumea noastră periculoasă și tulburată. Ne rugăm în special pentru protecția Ta peste toți cei care slujesc în armată, și Îți mulțumim pentru angajamentul lor de a apăra libertățile noastre, chiar cu costul propriilor vieți. Fii, de asemenea, cu familiile lor și asigură-le de dragostea și grija Ta pentru ei!

Unește națiunea noastră împărțită și dă-ne o viziune mai mare a ceea ce dorești Tu să fim! Cuvântul Tău ne amintește că “Binecuvântat este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul” (Psalmul 33:12).

Acum ne uităm înapoi pe parcursul acestui an trecut și Îți mulțumim pentru bunătatea Ta mult mai mare decât am meritat. Poate nu ne-am dat seama că a fost bunătatea Ta sau am uitat de toate îndurările Tale, fie ca acesta să ne ducă la pocăință, și la un nou angajament de a Te face pe Tine fundamentul și centrul vieților noastre în acest an!

Și astfel, Tatăl nostru, Îți mulțumim pentru promisiunea și speranța pentru acest nou an, și ne uităm înainte cu așteptări și credință. Acest lucru îl cer în numele Domnului și Mântuitorului nostru, care, prin moartea și învierea Sa ne-a dat speranță, atât pentru lumea aceasta cât și pentru Împărăția care va veni.

Amin”

Fotografia postată de Comunitatea Bisericilor Baptiste Arad.

https://www.facebook.com/pg/ComunitateaBaptistaArad

Cum reușesc să împac artele marțiale cu credința creștină?

Publicat pe 29 decembrie 2018 de ADMIN în Anunturi

Întrebare:

Practic Qwan Ki Do de mai bine de un an. Am însă o dilemă… Vreau să practic arte marțiale și să ating un nivel cît mai înalt. Trebuie să adopt filosofia orientală ca să pot obține centura neagră și să continui această călătorie în lumea artelor marțiale? Vreau să-mi păstrez religia și în același timp să excelez în Qwan Ki Do. Dar cînd vine vorba de meditație, de yoga, de gimnastica medicinală, mă simt confuz… Înseamnă aceasta să renunț la Dumnezeu? Dumneavoastră cum reușiți să le echilibrați? Aștept cu interes un răspuns.

Am căutat pe Wikipedia să aflu mai multe despre această artă marțială și nu am găsit nimic despre filosofia orientală care ar veni în contradicție cu Biblia. Poate autorii articolului nu au scris totul în această privință.

Chiar dacă am citit Biblia întreagă până la aceasta, în convertirea mea a jucat un mare rol convertirea instructorului meu de Taekwon-Do Ion Cheptene. El a fost primul care a experimentat nașterea din nou și, fiind la Moscova unde învăța intensiv Taekwon-Do, m-a invitat și mi-a mărturisit și mie cum pot să mă nasc din nou, cum am și făcut. Deci, cum vedeți, tocmai prin instructorul de arte marțiale am aflat despre Hristos.

La vremea aceea eram și eu instructor și am hotărât să vin acasă și să le spun tuturor ucenicilor mei care erau sub 100 și se antrenau la Universitatea de Medicină din Chișinău. Eram în fața unei dileme și nu știam ce să fac: pe de o parte nu eram sigur dacă fiind creștin mai pot practica artele marțiale și pe de alta mă gândeam că antrenamentele îmi oferă un cadru ideal ca să-i învăț despre Hristos și dacă nu voi face eu aceasta, toți ucenici mei se vor duce la alte școli de arte marțiale unde chiar pot fi învățați lucruri periculoase din punct de vedere spiritual și care se vor reflecta negativ asupra eternității lor.

https://moldovacrestina.md/relatie-arte-martiale-credinta-crestina/

Vasile Filat

Vasile Filat

Am căutat pe Wikipedia să aflu mai multe despre această artă marțială și nu am găsit nimic despre filosofia orientală care ar veni în contradicție cu Biblia. Poate autorii articolului nu au scris totul în această privință.

Chiar dacă am citit Biblia întreagă până la aceasta, în convertirea mea a jucat un mare rol convertirea instructorului meu de Taekwon-Do Ion Cheptene. El a fost primul care a experimentat nașterea din nou și, fiind la Moscova unde învăța intensiv Taekwon-Do, m-a invitat și mi-a mărturisit și mie cum pot să mă nasc din nou, cum am și făcut. Deci, cum vedeți, tocmai prin instructorul de arte marțiale am aflat despre Hristos.

La vremea aceea eram și eu instructor și am hotărât să vin acasă și să le spun tuturor ucenicilor mei care erau sub 100 și se antrenau la Universitatea de Medicină din Chișinău. Eram în fața unei dileme și nu știam ce să fac: pe de o parte nu eram sigur dacă fiind creștin mai pot practica artele marțiale și pe de alta mă gândeam că antrenamentele îmi oferă un cadru ideal ca să-i învăț despre Hristos și dacă nu voi face eu aceasta, toți ucenici mei se vor duce la alte școli de arte marțiale unde chiar pot fi învățați lucruri periculoase din punct de vedere spiritual și care se vor reflecta negativ asupra eternității lor.

Mulțumesc Domnului că mi-a scos în cale din primele zile când am devenit ucenic al Domnului Isus pe un sportiv creștin care se numea Carl Dambman. L-am întrebat ce spune Biblia despre sport și el, spre deosebire de alții, a deschis și mi-a arătat mai mult decât foarte cunoscutul verset care spune: “deprinderea trupească este de puțin folos” și am înțeles că sportul nu este condamnat în Biblie, ci invers, din sport apostolii au luat multe ilustrații bune ca să-i învețe pe creștini dedicare, perseverență, disciplină și concentrare la scop – calități deosebit de importante pentru fiecare creștin care vrea să trăiască frumos pentru Dumnezeu.

La scurt timp m-am întâlnit cu învățătorii Mia și Costel Oglice care m-au învățat Cuvântul lui Dumnezeu și m-au ajutat să fac o viziune și un plan concret pentru folosirea sportului în facerea de ucenici ai lui Hristos.

Eu practic Taekwon-Do și văd că acum, ca și atunci când am început să practic această artă, chiar și instructorii de nivel internațional mai mult vorbesc despre pregătirea spirituală decât fac aceasta. Nu există aici nici un sistem unic de pregătire și nici nu se pune accentul prea mare. Există niște principii sau mai degrabă un cod moral care nu vine în contradicție cu Sfintele Scripturi, căci ține mai mult de etică în relații. Un principiu de bază al acestei arte marțiale este să fie respectată libertatea religioasă a fiecărui om.

În cadul Clubului de Taekwon-Do “Stolas Leukas”, pe care îl conduc, toți instructorii și ucenicii studiază Biblia după metoda inductivă și astfel avem ocazia să le spunem oamenilor despre Hristos. De la fondarea clubului în 1997 până azi au studiat Biblia cu noi peste 26.000 de copii, adolescenți și tineri. Mulți din ei L-au primit pe Dumnezeu în inimă, au ales să fie ucenicii lui Hristos și chiar au devenit slujitori în Evanghelie.

Cu trei ani în urmă s-a dat startul Școlii Internaționale de Misiune – Precept Ministries Eurasia unde pregătim pentru lucrarea de misiune antrenori de Taekwon-Do, Fotbal și Fitness. Mai pregătim și jurnalișiti creștini aici.

Nu practicăm noi nici un fel de filosofii orientale sau yoga sau alte lucruri care ar fi potrivnice învățăturii sănătoase a Mântuitorului.

Vă invit să citiți și alte articole care le-am scris cu referire la artele marțiale și la legătura dintre sport și credința creștină:

Cum am mai scris, nu știu ce vi se cere la antrenamentele de Qwan Ki Do să faceți împotriva învățăturii creștine, dar dacă este ceva de felul acesta, atunci trebuie să încetați a mai merge. Căutați un antrenor creștin de arte marțiale și mergeți să învățați de la el. Vă invit și la tabăra de Taekwon-Do care se va desfășura în Moldova în perioada 12-22 iulie 2016. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Cum reușesc să împac artele marțiale cu credința creștină?

AFR: Gânduri de sfârşit de an

   27-12-2018 11:47:41

Ediția de azi e ultima din 2018. Privim în urmă și mulțumim lui Dumnezeu pentru încă un an în care ne-a privilegiat să fim o voce a familiilor din România și pentru familiile ei. Suntem mulțumitori pentru oportunitatea pe care am avut-o și încă o avem să facem ce ne stă în putință pentru promovarea bunăstării spirituale, morale, și valorice a celei mai prețioase instituții sociale din istoria omenirii: familia și căsătoria. Cu cât citim și studiem mai mult subiectul, cu atât ne dăm seama și mai mult de frumusețea și perfecțiunea acestei instituții atât de indispensabile societății și civilizației: familia. Cuvântul lui Dumnezeu spune că Dumnezeu face toate lucrurile frumoase la vremea lor. Acest adevăr se aplică în mod special familiei și căsătoriei. Dumnezeu le-a creat și le-a instituit ca primele instituții ale omenirii. Înainte de a se naște statul, autoritățile, parlamentele, Curtea Constituțională, ori chiar Uniunea Europeană, familia a existat și a dat naștere tuturor instituțiilor pe care le vedem în jurul nostru astăzi. Merită deci să facem tot ce putem pentru promovarea familiei și a bunăstării ei.

Cu ajutorul lui Dumnezeu în toamna această scrisoarea săptămânală de joi AFR a ajuns la nouă (9) ani. Cu foarte mici excepții ați primit în cutiile poștale electronice la 6:30 dimineața, în fiecare zi de joi, câte un comentariu informativ despre valori. Ediția săptămânală de marți AFR a ajuns la 507 de numere în care am făcut la fel: am informat, am încurajat, am dezbătut. Anul acesta am transmis, prin intermediului buletinului informativ de marți, aproximativ 2.000 de știri, comentarii, recenzii de cărți, lansări de cărți ori anunțuri privind valorile, evoluția societății globale din perspectiva valorilor, sau curente ideologice ori politice care afectează direcția valorilor. La sfârșit de an mulțumim din nou mulților voluntari care au investit mii de ore de muncă pentru a asigura trimiterea la timp a materialelor. Au scris, au tradus, au aflat materiale relevante pentru România și familiile României. Le-au prelucrat. Voluntarii noștri sunt părinți, bunici, ori tineri, căsătoriți și necăsătoriți, care își investesc timpul pentru binele comun al familiilor din România. Nici unul nu e plătit pentru munca lui. Trebuie deci apreciați. Le mulțumim încă odată.

Mulțumim de asemenea colegilor de la alte organizații pro-familie și pro-vita din România pentru hărnicia și abnegația cu care și ei lucrează la scopul comun de întărire a familiei și promovare a valorilor. Și ei trebuie apreciați. Eforturilor lor sunt la fel de importante ca și ale noastre și ne bucurăm să avem o cooperare frumoasă și fructuoasă și mai ales de lungă durată.

Vă mulțumim pentru multele mesaje de încurajare și apreciere pe care ni le trimiteți. Din lipsă de spațiu nu putem publica atât de multe câte am dori.

Mulțumim lui Dumnezeu

În mod special, la sfârșitul acestui an, dorim să mulțumim lui Dumnezeu și vouă pentru biruințele și eșecurile de care am avut parte anul acesta și la care toți ne-am făcut contribuția. Revizuirea Articolului 48 nu a eșuat. Referendumul a dovedit că România este campioană mondială privind atașamentul la familia și căsătoria naturală, peste 91% dintre cei care s-au prezentat la vot votând în favoarea ei și respingând în mod clar și convingător instituirea oricărei alte instituții paralele.  Nici unde în altă parte a Europei nu au mai votat 3,5 milioane de cetățeni în favoarea căsătoriei și familiei naturale.

Pace în familiile noastre

Ultima parte a lunii decembrie la români și în tot creștinismul este o vreme nu doar pentru comemorarea Nașterii Mântuitorului, dar și pentru familie. Un timp pe care îl petrecem mai mult în casă, la o ceașcă de ceai, cafea, și o felie de cozonac. În jurul mesei, împreună cu toți cei dragi. La discuții. Asta e tradiția românească. O tradiție bună și frumoasă care îmbogățește tezaurul nostru spiritual ca români. Sărbătorim nu doar Nașterea Mântuitorului ci și familia, începând cu cel încă nenăscut până la bunicul ori bunica care se aproprie de plecarea spre cele veșnice. Vă urăm tuturor un timp plăcut cu cei dragi din casele voastre. Dorim pacea și binecuvântările lui Dumnezeu peste orice familie și casă din România, fie mică fie mare, fie săracă fie înstărită, fie sănătoasă, fie cu oameni suferinzi în casă.

Vă urăm un Crăciun Fericit și un An Nou Fericit! Nădăjduim să ne auzim, în pace și sănătate, după Anul Nou.

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/27/afr-ganduri-de-sfarsit-de-an/?

RAHELA

download

RAHELA (ebr. rahel, „oaie”; LXX Rachel). Un cuvânt aramaic, cunoscut în primul rând ca numele celei de-a doua soţii a lui Iacov. Fiica lui Laban, şi mama celor doi fii mai tineri ai lui Iacov, Iosif şi Beniamin, Rahela a fost înzestrată cu o frumuseţe deosebită (Geneza 29:17). Se pare că Iacov s-a îndrăgostit de ea la prima vedere iar afecţiunea lui a rămas aceeaşi până în ziua morţii ei. Ea a avut însă totodată un caracter necinstit (Geneza 31:19,34-35), şi i-a lipsit acel devotament unic faţă de Dumnezeu, pe care Iacov şi l-a însuşit de-a lungul experienţelor lui cu El la Betel şi la Peniel. Probabil că n-a renunţat la idolii ei păgâni decât la scurt timp înainte de moarte. Rahela a fost strămoaşa a trei triburi: Beniamin, Efraim şi Manase, şi ea împreună cu sora ei Lea au fost cinstite de generaţiile ulterioare în calitate de femei care „amândouă au zidit casa lui Israel (Rut 4:11).

(a) Căsătoria (Geneza 29:6-30). Iacov fusese trimis de Isaac şi Rebeca să-şi găsească o soţie printre rudele mamei lui de la Padan-Aram (28:1-2; *FAMILIE). El a întâlnit-o pe Rahela în ţinutul Haran pe când păştea turmele tatălui ei, şi a ajutat-o imediat să adape animalele, rostogolind piatra de la gura fântânii. Laban l-a primit în casa lui unde Iacov a locuit timp de 20 de ani. Dragostea lui Iacov pentru Rahela este unul din exemplele cele mai reprezentative din Biblie a ceea ce înseamnă dragostea umană – 7 ani „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (29:20). Ca rezultat al înşelătoriei lui Laban care i-a dat-o lui Iacov de nevastă întâi pe Lea, înşelătorie posibilă prin faptul că mireasa era acoperită cu un văl, Iacov i-a slujit încă şapte ani pentru Rahela, dar dragostea lui a rămas neschimbată.

Se poate face o paralelă cu unele detalii ale căsătoriei Rahelei din surse diferite de VT. Slujirea pentru o soţie în loc de a plăti pentru ea este cunoscută dintr-un document din sec. al 15-lea î.Cr. de la *Nuzi (Jen 661), deşi împrejurările erau foarte diferite. Dăruirea de către Laban a sclavei Bilha, ca parte a zestrei Rahelei era un obicei de asemenea cunoscut la Nuzi, deşi mai multe exemple sunt cunoscute din texte babiloniene mai vechi. Dimpotrivă, obiceiul la care s-a referit Laban de a mărita pe fiica mai mare înaintea celei mai tinere este până în prezent unic – era ori o practică aramaică locală, ori inventată de Laban, deşi nu se poate şti cu certitudine. Sugestia că Iacov a fost adoptat de Laban prin căsătoria lui cu Lea şi cu Rahela pe baza unui obicei din Nuzi este explicat mai pe larg în alte locuri (*ADOPTARE, *NUZI).

(b) Copiii (29:31; 30:1-8,14-15,22-24). În primii ani de căsătorie Rahela nu a avut copii, şi din invidie faţă de fertilitatea surorii sale, Lea, Rahela i-a dat-o lui Iacov pe sclava ei, Bilha, ca să-i nască ea copii. Infertilitatea era o problemă binecunoscută în Orientul Apropiat din antichitate, şi din această cauză, soţul recurgea adesea la încă o soţie sau o concubină. Totuşi, uneori soţia îi punea soţului la dispoziţie propria ei sclavă, pentru a-şi proteja poziţia, cum s-a întâmplat cu Rahela, Lea, Sara, şi exemple din afara Bibliei din *Alalah, *Nuzi, *Babilon, (Codul lui Hammurabi) şi în alte locuri. Sclava câştiga în poziţia ei, fiind considerată soţie secundară (Bilha este denumită ‘issa, „soţie”, 30:4; compară cu ana assutidin Nuzi „ca soţie”, HSS 5.67), iar fiii care rezultau puteau fi moştenitori dacă erau adoptaţi sau recunoscuţi legitimi de soţ şi de soţie. Textul de la Nuzi menţionat mai sus menţionează de asemenea că soţia principală putea să-şi exercite autoritatea asupra acestor copii. Astfel, cei doi fii ai Bilhei, Dan şi Neftali au fost recunoscuţi de Rahela ca ai ei (lit. „ca eu să fiu zidită prin ea” – 30:3), şi prin faptul că le-a pus ea numele, Rahela şi-a manifestat autoritatea asupra lor. După aceasta Rahela l-a născut pe fiul favorit al lui Iacov, deşi nu este clar dacă mandragorele lui Ruben, o plantă cu presupuse calităţi afrodisiace, a avut vreun efect (30:14-15). Naşterea celui de-al doilea fiu al Rahelei, Beniamin i-a cauzat moartea (35:18-19).

(c) Întoarcerea în Palestina (30:25-26; 31;4-55). Influenţat de ostilitatea fraţilor Rahelei şi de o revelaţie de la Dumnezeu, Iacov a hotărât să se reîntoarcă acasă după naşterea lui Iosif. Rahela şi Lea au fost de acord, deoarece Laban cheltuise banii puşi deoparte pentru zestrea lor (31:15 – o frază identică kaspa akalu „a cheltui banii” a fost întrebuinţată de câteva ori în textele de la Nuzi, în situaţii foarte asemănătoare). Fără nici o moştenire de la tatăl lor, fetele erau considerate de el ca „străine”. S-a sugerat adesea că furtul idolilor sau al *terafimilor de către Rahela a fost o încercare de a redobândi o moştenire pentru ea şi Iacov, dar faptul că ei au fost furaţi anulează această interpretare. Poate că Rahela voia să-şi asigure o protecţie în lunga călătorie, sau pur şi simplu a dorit să-i răpească tatălui ei posesiunile lui preţuite. Dar Iacov, care nu era conştient de acţiunea soţiei sale a considerat ofensa ca fiind vrednică de pedeapsa cu moartea, deşi ameninţarea nu a fost dusă la îndeplinire. Rahela a continuat să fie soţia favorită a lui Iacov după incident (33:2,7), iar serafimii (terafimii) au fost probabil printre lucrurile înlăturate, întrucât existenţa lor constituia o piedică în închinarea lui Dumnezeu (35:2-4). În aceeaşi călătorie, Laban şi Iacov au încheiat un legământ prin care Iacov s-a angajat să se poarte frumos cu soţiile lui şi să nu-şi mai ia altele. Aceste două condiţii sunt prezente în contracte de căsătorie datând din diverse perioade ale antichităţii Orientului Apropiat.

(d) Moartea (35:16-20). Rahela a murit între Betel şi Betleem, la naşterea celui de al doilea fiu al ei. Dragostea continuă pe care i-a purtat-o Iacov este evidentă în stâlpul memorial (masseba) pe care l-a înălţat pe mormântul ei, iar locul lui mai era cunoscut încă pe timpul lui Saul, când a fost descris că se află în hotarul lui Benianmin la Ţelţah, (1 Samuel 10:2). În prezent locul este necunoscut, deşi Ieremia 31:15 (compară Matei 2:18) sugerează că ar putea fi lângă Rama, cca. 8 km la N de Ierusalim. Totuşi, amintirea Rahelei a fost păstrată şi la Beteleem, în timpul lui Rut, (Rut 4:11), probabil pentru că se afla lângă locul mormântului ei.

BIBLIOGRAFIE

C.H. Gordon, BA 3, 1940, p. 1-12, M J. Selman, TynB 27, 1976, p. 114-136; ANET, p. 219 ş.urm.  M.J.S.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/rahela.html

NOUL LEGĂMÂNT

download

NOUL LEGĂMÂNT

 1). INTRODUCERE. Încă din cele mai vechi timpuri, specia umană s-a organizat în societăţi tribale dezvoltate mai târziu în neamuri, popoare, rase, etc, ajungându-se astăzi la state naţionale independente au avut legături sociale unele cu altele. Oamenii s-au aşezat în special pe malurile râurilor şi fluviilor, dar şi în locuri cu condiţii mai vitrege, au construit sate şi oraşe cetăţi, care erau de cele mai multe ori suverane, fiecare având împăratul lor. Ele au avut contacte sub diferite forme, s-au tolerat unele pe altele, s-a războit, sau influenţat iar atunci când două civilizaţii sau două mari puteri, sau alte relații s-au ciocnit, dar au existat şi variante de compromis şi înţelegere. Ele se realizau sub diferite forme, pe care noi în limbaj modern le numim tratate. Astăzi tratatele se fac sub formă scrisă, între două sau mai multe state, cu privire la drepturi şi obligaţii, care trebuiau respectate, prin acord sau convenţii internaţionale. De multe ori ele erau călcate în mod flagrant iar istoria omenirii este plină de exemple de genul acesta. Un tratat[1] este un acord în legea internaţională dintre două sau mai multe state şi poartă nume diferite şi poartă denumiri diferite ca protocoale, convenţii, acorduri internaţionale, dar regulile în sine rămân dependente faţă de numele documentului. Ele pot fi comparate cu contracte în care ambele părţi îşi asumă obligaţii şi îndatoriri, dar au şi drepturi. Aici este un principiu denumit pacta sunt servanda – care înseamnă faptul că „ pactele trebuie respectate” Aceste tratate ţineau e obicei o vreme, erau reânoite sau călcate. Ambiţia după putere, banul, sau dorinţa de a stăpânii proprietăţi sau mai grav stăpâni de sclavi și robi oameni care în urma războaielor deveneau ori una ori alta, acest aspect al relațiilor de-a lungul istoriei şi-au spus cuvântul. Acest lucru pornește din inima omului și a societății respective. Ieremia sesizează bine acest lucru în una în cartea sa Ieremia 17:9  „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”. În plus viţa omului nu este ceva static ci dinamic şi din păcate în aspectul eticii şi moralităţii are o direcţie descendentă. Noi cunoaştem câteva etape istorice de la Antichitate, Evul Mediu, Burghezie, Capitalism şi Comunism, dar care privite în profunzime regăsim aceleaşi aspecte negative în inima omului sau în societatea cu alte cuvinte răul. În plus când cineva ajunge la putere i se vede şi adevăratul caracter şi poate să facă mult rău, destul de rar și lucruri bune. În altă ordine de idei nu avem cum să privim tratatele dintre state de astăzi cu înţelegerea pe care o aveau ţările din antichitate. Ele erau mai simple şi se realizau în alţi termeni. Aspectul pe care   dorim să-l privim, este în final tratatele dintre Dumnezeu şi oameni numite şi Legăminte divine, prin care în final s-a ajuns la Noul Legământ. În Geneza ni se spune cum Dumnezeu a creat Universul, iar ca şi coroana creaţiunii a făcut omul. Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră……….” Dumnezeu a dorit să-şi reverse dragostea peste fiinţa creată şi să aibă părtăşie cu omul. După tragedia din Eden (Geneza 3), Domnul a iniţiat un plan de salvare a omului din faţa mâniei Sale (Genneza 3:15), prin care Domnul a hotărât să aducă omul la starea iniţială din Gen 1: 26 prin Naştere din Nou şi s-a revelat în creaţie, natură şi în fiinţa umană în mod progresiv în istorie, prin lucrările Sale, cea mai importantă formă a revelaţiei a fost momentul când Dumnezeu s-a făcut om prin Întruparea Fiului. Ioan 1:14  „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Dar până la „împlinirea vremii” (Gal 4:4), au trecut milenii de istorie pentru că revelaţia lui Dumnezeu în istorie a avut o dezvoltare continuă. Astfel ne vom ocupa la început de o parte din legămintele divine.

 2). LEGĂMINTE DIVINE. Este necesar a aborda și acest subiect pentru că Isus Hristos este persoana în care se adună aceste legăminte divine și El este o împlinire a lor. Cuvintele folosite în Biblie[2] sunt legământ ori alianță, în ebraică berit, iar în greacă diateche, în traducerea din LXX, iar cuvântul în Noul Testament cuvântul are înțelesul de testament. Legământ înseamnă în termenii de azi contractul dintre doi parteneri, incluzând și clauzele de rigoare. Mai există în Vechiul Testament și alte cuvinte asociați legământului ca ”aheb, „a iubi”, hesed, „dragoste prin legământ” sau „solidaritate prin legământ”, toba, „bunătate” sau „prietenie”, salom, „pace prin legământ” sau „prosperitate prin legământ”, şi yada’, „a sluji cu credincioşie în conformitate cu legământul”. De asemenea cuvintele sunt asociate cu terminologia tratatelor din timpul acela din Orientul Apropiat. Există ritualuri atunci când se face un legământ, deși nu există informații precise, dar din vestigii ne dăm seama de felul în care au fost făcute. Se sacrifica un animal (oaie, taur, etc), deducând acest lucru din informații scrise și date culese în textele de la Mari, tăbliţele de la Alalah şi din Vechiul Testament, cartea Exodului. În Orient se găsesc informații despre tratatele hitite a lui Esar-Hadon și legământul aramaic din Sefire. Ca termeni se foloseau termenii de tată – fiu, domn – slujitor(abdu), care indică o relație de prietenie dar și vasalitate dintre domn și slujitor în care regele era suveran, iar vasalul este numit slujitor. Sunt două tipuri de tratate : 1. Un tratat în care părțile sunt egale, iar partenerii sunt ”frați” cu drepturi egale stipulate în legământul respectiv. 2. Un legământ de vasalitatea între un rege cuceritor și altul mai mic. Aceste tratate aveau un ritual, în care se prezenta calitățile regelui cuceritor și îndatoririle regelui vasal. La încheierea tratatului erau martori zeii, sau elemente ale naturii. Legământul se încheia cu blesteme și binecuvântări. Din când în când tratatul era recitit și reânoit, se punea accent pe blesteme în cazul în care era călcat și ele vizau sfera divină și armata sau familia regelui în cauză. În Vechiul Testament există exemple de tratate de ambele feluri, prietenie și vasalitate între popoare păgâne, sau poporul evreu și alte popoare. Un exemplu este tratatul dintre David și Hiram (1Împăraţi 5:1) sau legământul de paritate dintre Hattuşil III şi Ramses II, care se încheie cu căsătoria dintre Hattuşil și fica lui Ramses. Un exemplu de tratat este acela dintre poporul evreu și gabaoniți (Iosua 9-10). Termenii flosiți au fost „noi suntem robii voştri” – (‘abadeka ‘anahnu)”, fapt care indică vasalitate dar și obligația poporului evreu de a da ajutor militar gabaoniților. Evreii cunoșteau bine diferitele forme de tratate sau legăminte din Orientul Apropiat. Vom enumera[3] legămintele dintre Dumnezeu și lumea cu precizarea că aceste legăminte sunt de două feluri. 1. Legăminte condiționate, care au în componență cuvântul dacă, în care omul este responsabil și sufere consecințele de rigoare dacă nu îl respectă. 2. Legăminte necondiționate în care Dumnezeu își duce la îndeplinire voia Sa hotărâtoare indiferent de voința omului. Există opt legăminte istorice majore în care majoritatea sunt date sub formă de promisiune. Dintre legămintele istorice[4] Din cele opt legăminte istorice, doar cel Edenic si cel mozaic au fost legăminte condiţionate. Ne vom concentra asupra Legământului din Eden, Legământul făcut de Domnul cu Avram, Legământul cu David  și asupra Noului Legământ, iar pe celelalte le vom enumera doar, ele fiind : Legământul cu Adam – după cădere (Gen. 3:16-19),   Legământul cu Noe, după potop (Gen. 9:1-18), Legământul mozaic (Exod 20:1 – 31:18), Legământul Palestinian (Deut. 30:1-10), Legământul cu David (2 Sam. 7:4-16; 1 Cr. 17:3-15). Deși făcute în mod separat ele de fapt se împletesc în mod armonios în cadrul planului lui Dumnezeu, în care prin legămintele condiționate s-a arătat neputința omului de a le respecta, iar prin legămintele necondiționate ne este prezentată voia hotărâtoare a lui Dumnezeu pe care o duce la îndeplinire, indiferent de circumstanțe.

a). Legământul Edenic (Gen. 1:26-31; 2:16-17), a fost primul legământ pe care Dumnezeu îl face cu omul, este un legământ condiționat, în care ascultarea sau neascultarea însemna viață și binecuvântarea sau blestem și moarte fizică și spirituală. Adam și Eva falimentează și aruncă întreaga rasă umană în blestem și moarte și este necesară reabilitarea omului prin pocăință și Nașterea din Nou.

b). Legământul cu Avraam (Gen. 12:1-4; …. 17:1-8), este o promisiune divină, irevocabilă, o revelație a lui Dumnezeu în istorie, prin alegerea unui om, a unui popor, care îl va aduce pe scena istoriei pe Mesia. Semnul legământului a fost tăierea împrejur (Gen.17:9-14), iar conținutul se împarte în trei legăminte. 1. Pentru Avraam în care se promite o mulțime de urmași (Gen. 17:16), va fi binecuvântat (Gen. 13:14-15,…… Ioan 8:56), numele lui va fi vestit (Gen. 12:2), iar Avaram va fi o binecuvântare pentru alții. 2. Pentru neamul lui Avraam care anunță formarea unui popor deosebit și diferit de popoarele lumii (Gen. 12:2), format din cele douăsprezece seminţii a lui Iacov, și îi promite o țară urmașilor săi (Gen. 12:7, …. 17:7-8). 3. Pentru toate toate familiile pământului în care Dumnezeu îl anunță că Israel va fi o binecuvântare pentru toate neamurile de pe pământ (Gen. 12:3) din care se va naște Mesia Mântuitorul lumii întregi. De asemenea Dumnezeu va binecuvânta pe cei care arată bunăvoință față de Israel și va pedepsi pe acea care urmăresc distrugerea poporului evreu (Gen. 12:3). Legămintele au ca suport suveranitatea și atotputernicia divină (Gen. 15:13-15).

c). Legământul cu David. (2 Sam. 7:4-16; 1 Cr. 17:3-15), este un legământ necondiționat prin care Dumnezeu promite lui David un împărat cu o domnie, un tron și o împărăție veșnică. Legământul va fi împlinit prin nașterea lui Hristos (Fapte 2:30). În ciuda a ceea   ce s-a întâmplat cu poporul evreu, întotdeauna a existat o rămășiță prin care Dumnezeu și-a dus planul mai departe (Ier. 33:20-21), deși domnia lui David a fost oprită în mod temporara pentru că poporul evreu trebuia să fie disciplinat, Dumnezeu își duce planul la îndeplinire. (Luca 1:32-33).„El va fi mare si va fi chemat Fiul Celui Prea Inalt; si Domnul Dumnezeu ii va da scaunul de domnie al tatalui Sau David. Va imparatii peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit”  (Ezec. 34:23-24).„Voi pune peste ele un singur pastor, care le va paste, si anume pe Robul Meu David; El le va paste, El va fi pastorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor si Robul Meu, David, va fi voievod in mijlocul lor” . Împărăția Cerurilor a fost inaugurată, este în desfășurare, deja- dar nu încă, și va avea o finalitate în viitor

 3). CARTEA EVREI[5]. Autorul este apostolul Pavel dovedită prin referințe interne, ”în lanțuri” (Evrei 10:34), Scrisoarea este scrisă în Italia (Evrei 13:24), iar stilul de scriere este paulin. Ea a fost scrisă înainte de căderea și distrugerea Ierusalimului de către Titus a în anul 70 d Cr. De   asemenea și Petru îl identifică pe Pavel ca și autor. (2 Pet 3:15,16) Destinatarii cărţii [6] sun poporul evreu (Evrei 1:1), pentru că atât iudeii cât mai ales creştinii evrei erau în pericol să cadă în iudaism privind slujbele religioase, şi ceremoniile din Templu, care intrau în contrast izbitor cu închinarea simplă a creştinilor în Duhul, iar ca loc de închinare   erau folosite case și sinagogi. Redactarea cărţii este înainte de anul 70 d. Cr, prin faptul că epistola nu face nici o referire la aşa ceva. Ea este citată de Clemenţiu din Roma de mai multe ori, iar tradiţia afirmă faptul că apostolul Pavel a murit ca martir sub cezarul Nero sau Domiţian. Autenticitatea cărţii este confirmată de Clemenţiu din Roma, Clemenţiu din Alexandria, plus dovezile interne. Tema cărţii[7] se axează pe cuvântul „mai bun”, şi apar îndemnuri de tipul „haideți, și haideți să” şi „perfect”. Evreii l-au respins pe Hristos când l-au răstignit şi la Rusalii, dar au fost şi evrei care au crezut în Isus Hristos şi au format comunităţi în jurul Templului, a sinagogilor şi în case particulare, religie numită „ calea cea nouă” (Fapte 19:9). Creştinii[8] au suportat atacuri dure atât din partea iudeilor cât şi a romanilor. Epistola ne prezintă superioritatea lui Isus Hristos, care este mai bun ca îngerii, Moise, Iosua, Aron, iar Noul Legământ este superior Legământului Mozaic. De asemenea epistola ne prezintă pe Dumnezeu – om, aspect refuzat de majoritatea evreilor. Biblia[9] ne prezintă pe Hristos care are trei slujbe ca Împărat, Profet și Mare Preot. Cartea Evrei ne prezintă în special pe Hristos ca Mare Preot. Ea este denumită și a cincea Evanghelie, prin care arată lucrarea lui Hristos sus în cer, iar cele patru evanghelii ne arată lucrarea lui Hristos pe pământ. Cartea evrei prezintă superioritatea credinţei creştine. Scopul cărţii este dublu, pe de o parte are un aspect didactic în care Pavel aduce argumente că Isus Hristos a fost Mesia, iar practic creştinii au rămas copii în credinţă iar apostolul Pavel doreşte maturizarea lor. El arată aspectele negative ca cei care sunt pasivi faţă de mântuire, împietrirea inimi, decădere spirituală, păcatul cu voia, o viaţă fără sfinţire, dar apar şi aspecte pozitive ca Legământul cel Nou, ca aspectul moştenirii, nădejdea credinciosului, slujba, Jertfa de pe Cruce, mântuirea, judecata și răscumpărarea. Hristos este prezentat ca şi „Moștenitor, Creator, Oglindirea Slavei Lui, Susținător al tuturor lucrurilor, Cel care ne curățește păcatele, Regele, Născut din Tatăl, Unsul lui Dumnezeu, Domnul veșniciei”. Cuvântul utilizat pentru credinţă este „ hypostasis” ce înseamnă a avea o încredere neclintită, în contrast cu cuvântul ipoteză sau teorie. De asemenea „ Puternică încredinţare” este un cuvânt grecesc ελεγψηος” care are sens juridic. La fel cuvântul ”aionas”   înseamnă lume, vremuri, cu referinţă la Cuvântul lui Dumnezeu care a vorbit (energie) şi a creat materia, care la rândul ei se poate transforma înapoi în energie. Se face referire la eroii credinţei începând cu neprihănitul Abel, care indică faptul că fără vărsare de sânge nu există iertare. Enoh umblă cu Dumnezeu prin credinţă, Avram dă dovadă de ascultare, Sara reprezintă tăria credinţei, Isac este gata pentru sacrificiu şi îl prefigurează pe Hristos (Tatăl aduce ca şi jertfă pe Fiul), Iacob prezintă viitorul credinţei pe când Iosiv este o împlinire a ei. Viaţa lui Moise ne arată sacrificiile credinţei, Iosua ne prezintă o „nebunie” a credinţei, fiind vorba de zidurile Ierihonului, Rahav ne arată locuri neaşteptate în care poate să existe credinţă, şi lista eroilor credinţei continuă. Dacă privim în capitolul 11 : 33-40 avem exemple de credincioşi care unii sunt aparent biruitori , alţii înfrânţi dar pe care Dumnezeu îi priveşte la fel. În Vechiul Testament credinţa era legată de ascultare, indica o posesie a omului, o calitate. Cuvântul folosit este ” שצשמת – aman” care înseamnă statornicie iar în Noul Testament cuvântul utilizat este ” πιστις, πιστιος – pistis” şi înseamnă a admite o realitate, existenţa ei şi faptul că te încrezi în ea. Credinţa este un lucru esenţial pentru că Evrei11:6 „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu!.” Credinciosul abandonează forţele proprii, iar credincioşia este un atribut al lui Dumnezeu de care nu se dezminte 1 Ioan 1:9  Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Ea este demonstrată pe paginile Bibliei şi vedem realizarea ei în Istoria Mântuirii. Schiţa cărţii [10] ne indică câteva aspecte importante ca : Hristos este mai bun decât rânduiala Vechiului Testament, Hristos este superior îngerilor Hristos este superior profeţilor, se arată pericolul neglijenţei, pericolul îndoielii, pericolul dispreţuirii, Hristos aduce beneficii şi îndatoriri mai bune, pericolul negării, Hristos este Marele nostru Preot după rânduiala lui Melhisedec, ni se prezintă umanitatea lui Hristos, Înălţarea lui Hristos, mai presus decât îngerii, Hristos este superior lui Moise, Hristos este superior lui Iosua, Hristos este superior preoţiei levitice, Hristos este Preotul perfect, Hristos este veşnic şi Mare Preot, Hristos, Marele nostru Preot care slujeşte într­un cort mai bun, printr­un legământ mai bun, bazat pe promisiuni mai bune, Noul legământ este mai bun decât Vechiul Legământ, Noul Sanctuar este mai bun decât cel vechi, avem o Jertfă mai bună, există încurajare, credinţa, speranţa, dragostea, viaţa secretă a credincioşilor, viaţa socială a credincioşilor și viaţa spirituală a credincioşilor. Versete cheie[11] sunt mai multe : Evrei 1:1  „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, 2  la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile”. Evrei 11:1  „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”, care de fapt este cea mai bună definiţie a credinţei. Evrei 4.14-16: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” Evrei 12.1-2: „Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Legături. Autorul cărţii Evrei care ca şi ţintă trei grupuri distincte şi anume credincioşi în Hristos, credincioşi doar la nivel intelectual şi necredincioşi care l-a început au acceptat creştinismul, dar mai târziu resping învăţătura creştină.   În Noul Testament cartea Evrei pune accentul pe Vechiul Testament, care are ca şi bază preoţia leviţilor. Pavel compară insuficienţa sistemului de jertfe din Vechiul Testament, care se finalizează şi ajunge la desăvârşire în Hristos. În Noul Legământ Hristos s-a jertfit o singură dată Evrei 10:10  „Prin această „voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna”. Lucrarea lui Hristos[12] este prezentată pe fundalul slăbiciunii ritualurilor aronice, în contrast cu superioritatea Jertfei lui Isus Hristos care implică finalitatea Jertfei lui Hristos (Evrei 7:27; 9:12, 28; 10:10), caracterul personal al jertfei, Isus s-a jertfit pe sine însuşi (Evrei 9:14), caracterul spiritual al jertfei (Evrei 9:14) şi caracterul permanent prin care s-a realizat o mântuire veşnică (Evrei 9:12). Ca şi momentul cel mai important este aspectul soteorologic în care se afirmă faptul că” Isus Cristos S-a jertfit pe Sine „prin Duhul cel veşnic” acțiune făcută în mod deliberat, care contrastează puternic cu jertfele aduse înainte care era victime, şi se aduceau tot în contul Jertfei lui Isus Hristos. Ca şi aplicaţie practică trebuie să ne apropiem cu încredere de Dumnezeu pe baza lucrării Marelui Preot care este Hristos. Un alt aspect este credinţa în are un aspect dinamic. În Evrei 11 autorul descrie calităţile active ale credinţei. Este o abordare practică nu una mistică. Pavel se foloseşte de Psalmul 8 pentru a arăta că prin faptul că Isus Hristos s-a umilit, ia adus pe mulţi în slavă (Evrei 2:5-10). Mântuirea este înţeleasă ca o eliberare de sub jugul Satanei, (Evrei 2:14-15), iar credinciosul intră în Odina lui Dumnezeu şi primeşte o moştenire (3:1-4:13). „Procesul de mântuire este descris ca sfinţire (hagiasmos, Evrei 12:14; cf. 2:11; 10:10, 29- 13:12) şi perfecţiune (teleiosis, Evrei 7:11; cf. 11:40; 12:23)”. Aplicaţia practică constă într-o doctrină bogată, care dă exemple de încurajare pentru credincioşi, cine au rămas ferm în credinţa lui în circumstanţe potrivnice (Evrei 11). Există şi avertizări cu privire la diferite pericole, ca necredinţa, (Evrei 3.7-4.13), neglijarea (Evrei 2.1-4), imaturitate spirituală (Evrei 5.11-6.20), pericolul eşecului în perseverenţă (Evrei 10.26-29), şi pericolul de a refuza pe Dumnezeu (Evrei 12.25-29). În cartea Evrei se găseşte portretul Domnului Isus Hristos (Evrei 12.2).

4). HRISTOS[13] – cristologie – despre Isus Cristos. Pentru a înţelege la modul parţial Persoana Fiului ne vom folosi tot de o mărturisire de credinţă scrisă într-un mod comprimat. Astfel Isus Hristos este prezentat de Biblie ca o Persoană din Trinitate (Ioan1:1). În Evanghelia după Matei 28:19, ne   este înfăţişat ca Fiul care vine din eternitate, egal în esenţă cu Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt. Prin naşterea din fecioară Fiul s-a întrupat şi a devenit om ca şi noi (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). Fiul şi-a păstrat cele două naturi disctinte de Om şi Dumnezeu (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste două naturi sunt unite într-o singură persoană (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). El a fost ispiti de Satan ca şi noi, dar nu a păcătuit Evrei 4:15  „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Isus Hristos de bună voie a renunţat la folosirea parţială şi independentă a atributelor divine, dar şi-a păstrat personalitatea (Fil. 2:6-8). El s-a supus voinţei lui Dumnezeu (Ioan 10:18) şi în unele cazuri Duhului Sfânt (Matei 4:1). Dezbrăcare de Sine a Fiului a fost voluntară, ca ulterior Dumnezeu   la înălţat şi mai mult (Fil. 2:9-10).  Întruparea era necesară în procesul de mântuire a omului pentru că în postură divină Isus Hristos nu putea să moară, iar ca să moară a trebuit să devină Om, dar fără să renunţe la divinitatea Sa. Ambele naturi au fost necesare, pentru că moartea unui om simplu nu avea nici o valoare soteorologică, iar ca Dumnezeu Jertfa Sa a avut un caracter universal şi infinit. Deci Hristos trebuia să fie şi Om şi Dumnezeu sub aspect mântuitor. Isus Hristos a murit pentru păcatele omului (1Ioan 1:1-2). Moartea lui a fost ceva real şi a avut un caracter de ispăşire a păcatelor (Ioan 19:30). De asemenea Moartea lui Isus Hristos a fost în planul veşnic a lui Dumnezeu şi nu se poate cântări (Fapte 2:23). Astfel moartea lui Isus Hristos „este : răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  si înlocuitoare (Is. 53:6)”.  Isus Hristos a fost înviat în trup după trei zile şi a fost o lucrare a Trinităţii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Astfel Isus Hristos a fost înviat (Luca 24:39), şi a validat sacrificiul pentru păcat şi este o nădejde a credincioşilor. Învierea înseamnă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor (1 Cor.15:23), dă valoare credinţei, mântuirii şi predicării Evangheliei (1 Cor. 15:14-17). Întruparea Moartea şi Învierea lui Isus Hristos sunt stâlpii de bază ai creştinismului. Isus Hristos s-a înălţat la cer (Fapte 1:9-11),   unde stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, iar în calitate de Mare Preot, este Avocat, şi Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). El urmează să revină pentru aşi lua Biserica Sa (1 Tes. 4:16), apoi în calitatea de judecător Matei 25:31-33 (parousia,), şi în final pentru a stabili Împărăţia cerurilor (Apoc. 19:11). Isus Hristos este Dragoste iar dragostea lui Isus Cristos ne învaţă jertfa de Sine. Dragostea este motivul cel mai înalt din univers pentru acţiunea Fiului şi implicit pentru acţiunile noastre. Rezultatul real al dragostei este salvarea vieţii altora sub aspect spiritual (Ioan 17 : 24). Pilda fiului risipitor, pilda cu oaia pierdută sau cu leul pierdut exprimă infinitatea dragostei divine. Cel mai elocvent verset este Ioan 3 :16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” şi este o aplicaţie a dragostei divine. Isus Cristos şi-a arătat dragostea pe tot parcursul vieţii, chiar şi pe Cruce, s-a rugat pentru cei care îl răstigneau. Luca 23:34 Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”……….”. De remarcat faptul că există un paradox care trece dincolo de înţelegerea noastră. Din dragoste Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii l-au omorât, ca prin El, ei, tot oamenii care cred să aibă viaţă veşnică.

5). NOUL LEGĂMÂNT[14]. Iudaismul şi creştinismul au cel puţin şase deosebiri esenţiale. 1. În iudaism se concepe un Dumnezeu unic, la modul absolut, pe când în creştinism se afirmă existenţa a trei persoane diferite divine care sunt Dumnezeu şi anume : Dumnezeu Tată, Fiul şi Duhul Sfânt, chiar dacă „Fiul a purces din Tatăl” iar Tatăl şi Fiul au pus în desfăşurare şi acţiune pe Duhul Sfânt (cf. creştinismului occidental). 2. Dumnezeu nu poate îmbrăca sau să fie vizualizat în formă umană, dar creştinismul crede că Fiul care face parte din Trinitate s-a întrupat în persoana lui Isus. 3. deşi în iudaism există conceptul de păcat originar provenit de la Adam, mulţi evrei cred că omul se poate mântuii singur. În creştinism mântuirea se obţine doar prin Mesia care este şi divin şi uman. 4. În viziunea evreilor mesia este perceput ca şi un om politic, care descinde din casa lui David, va restaura monarhia, ca reclădii cel de al – III -lea Templu şi va aduce pe toţi evreii în ţara sfântă, dar creştinii îl percep pe Isus ca fiul Mariei, urmaş al lui David pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp, care a realizat prin Jertfa de la Calvar mântuirea lumii întregi. 5. Legământul poporului Israel cu Dumnezeu, aşa cum este înregistrat în Biblie are o valabilitate vecinică, iar prin respectarea poruncilor fiecare evreu poate fi mântuit în mod personal, dar în creştinism se crede în Noul Legământ făcut între Dumnezeu şi toţi oamenii realizat prin persoana lui Isus Hristos care este iniţiatorul Noului Legământ primesc mântuirea. 6. În Noul Legământ creştinii consideră faptul că sunt fiii spirituali ai lui Avram, dar evreii consideră că numai ei sunt descendenţi fizici şi spirituali a marelui patriarh. Aceste polemicii de pe poziţii aşa de diferite au fost şi sunt frecvente în istorie, iar iudeii consideră creştinismul o religie falsă. Dar au existat şi evrei convertiţi aşa cum există şi astăzi deşi minoritari. Lupta ideologică s-a dus la cele mai înalte niveluri în lucrări de apologetică şi teologie, dar ea reflectă şi stare religiei poporului. Misionarii creştini au evanghelizat în rândul evreilor într-un mod moderat, dar au existat şi forme violente sau creştinări forţate. În Evul Mediu existau controversele publice cu reprezentanţii celor două religii „la Paris (1240), Barcelona (1263) şi Tortosa (1413-1414)”, dar de cele mai multe ori ele aveau şi un substrat politic. Deşii iudaismul şi creştinismul s-au înfruntat reciproc, creştinismul timpuriu a împrumutat practici iudaice cum ar fi rugăciune şi botezul, dar fiind influenţat şi de păgânismul grec. În Evul Mediu evreii „au transmis Europei creştine filozofia neoaristotelică în versiunea sa arabă”, iar mulţi creştini au folosit opera lui Maimonide inclusiv Toma d’Aquino. Creştinismul a influenţat iudaismul prin practici religioase, în teologie în domeniul mistic şi altele. Epoca modernă cunoaşte o influenţă reciprocă mult mai mare de ambele părţi. Evreii au privit creştinismul pe ceva care şi-a însuşit în mod abuziv drepturi pe care nu le avea, iar credinţa creştină în care exista conceptul de Trinitate este privită ca o idolatrie. Au existat totuşi evrei care au considerat Trinitatea superioară idolatriei politeiste. Printre aceştia erudiţi ca Iuda, Halevi şi Maimonide au apreciat extinderea creştinismului şi chiar a islamului. Alte persoane percep acest lucru ca o modalitate ca neamurile să se închine lui Dumnezeu (Franz Rosenzweig). Recent mulţi creştini au înţeles că prin antisemitism au contribuit la Holocaustul evreilor (Şoa), iar Biserica Catolică a condamnat public antisemitismul, dar o parte dintre catolici şi neoprotestanţi liberali încearcă rar să convertească evrei la credinţa creştină, şi de pe poziţie opusă protestanţii evanghelici continuă eforturile de convertire a evreilor, “Evreii pentru Isus”, făcând parte din această campanie. Evanghelicii au susţinut în general Statul Israel în baza credinţei mesianice şi escatologice, dar catolicii şi catolicii şi protestanţii liberali au fost mai rezervaţi. Biserica Ortodoxă răsăriteană a îngheţat în vechile tipare şi a păstrat prejudecăţile împotriva evreilor. Noul Legământ este o împlinire[15] a Legămintelor divine în Cristos, la modul complet în ceea ce privește funcția de Mesia Unsul, Împărat și Mare Preot, dar cu o împlinire parțială care așteaptă împlinirea (Ier. 31:31-33) și este un Legământ necondiționat. Noul Legământ a fost făcut cu ”casa lui Israel si cu casa lui Iuda” (Ier. 31:31), și se poate numi așa doar dacă se compară cu Legământul mozaic (Ier. 31:32). În Noul Legământ Dumnezeu promite că Ier. 33:33 „Voi pune Legea Mea inlauntrul lor, o voi scrie in inima lor: si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau, zicand: „Cunoaste pe Domnul!” Ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul; caci le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatul lor” , fapt care încă nu s-a realizat fiindcă încă se face evanghelizare și misiune. Există mai multe interpretări cu referire la împlinire prin Biserică, alți susțin că este legat de convertirea poporului Israel. Oricum el conține două interpretări majore.

 a).Pentru Biserica – Dumnezeu se angajează sa-i mântuiască, sa-i păstreze si sa-i prezinte in slava desăvarșiti pe toti cei care au crezut in Fiul Sau, Isus Christos: „Sunt incredintat ca Acela care a inceput in voi aceasta buna lucrare, o va ispravi pana in ziua lui Isus Christos” (Fil. 1:6)”. Unul dintre atributele divine este Imuabilitatea, un Dumnezeu care nu se schimbă şi care îşi duce la îndeplinire planurile prin voia Sa hotărâtoare indiferent de voinţa oamenilor

b). Pentru Israel – in virtutea „alegerii”, Dumnezeu va mântui Israelul: „Ii voi scoate din toate abaterile cu care au păcătuit si-i voi curati; ei vor fi poporul Meu si Eu voi fi Dumnezeul lor” (Ezec. 37:23). „Fratilor, pentru ca sa nu va socotiti singuri intelepti, nu vreau sa nu stiti taina aceasta: o parte din Israel a cazut intr-o impietrire, care va tinea pana va intra numarul deplin al Neamurilor. Si atunci tot Israelul va fi mantuit, dupa cum este scris: „Izbavitorul va veni din Sion si va indeparta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi lagamantul, pe care-l voi face cu ei, cand le voi sterge pacatele.  In ce priveste Evanghelia, ei sunt vrajmasi, si aceasta este spre binele vostru, dar in ce priveste alegerea, sunt iubiti, din pricina parintilor lor. Caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile si de chemarea facuta” (Rom. 11:25-29)”. Tot ce promite Dumnezeu se împlinește fiindcă este Atotputernic și își duce planul la îndeplinire pentru salvarea omului. !” (Rom. 11:32-36). „Fiindca Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in neascultare, ca sa aiba indurare de toti. O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui si cat de neintelese sunt caile Lui! Si in adevar, „cine a cunoscut gandul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine i-a dat ceva intai, ca sa aiba de primit inapoi?” Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile. A Lui sa fie slava in veci! Amin”

6). Legământul cel Nou, defineşte[16] relaţia omului cu Dumnezeu, dar legământul nu îşi are originea în fiinţa umană ci în Dumnezeu şi de fapt descrie relaţie dintre El şi om şi o aflăm în natură Trinitară al lui Dumnezeu. O viaţă bazată pe un Legământ divin decurge din natura Trinitară a lui Dumnezeu, care a extins „în exterior”, creaturi care să fie model şi analogie pentru a înţelege măcar în parte aspectul relaţiei dintre Persoanele Trinităţii (Michael Horton).

Noi suntem fiinţe create după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi prin ceea ce reprezintă Legămintele divine avem posibilitate de a înţelege relaţia pe care o avem cu Hristos ca şi Mântuitor. Scopul legămintelor divine este o cunoaştere şi amplificare a dragostei pe care o avem pentru Dumnezeu. Din perspectiva[17] cerului termenul „a apărea, a veni”, se pune întrebarea de unde a venit Hristos. Pentru oameni Evanghelia începe cu Hristos a venit, şi se termină cu plecare lui Isus Hristos în cer. Perspectiva cerului este invers în sensul că planul lui Dumnezeu începe cu plecare Fiului şi după ce şi-a săvârşit lucrarea se reîntoarce înapoi, revenirea Fiului în slava pe care o lăsase la Întrupare. Noul Legământ[18] a cunoscut un interes semnificativ în ultimii 600 de ani î, Cr, iar secta de la Qumran este considerată o comunitate a legământului. “În NT cuvântul „legământ” (diatheke, traducerea gr. a termenului berit-în ebraică) este folosit în asociere strânsă cu *Cina Domnului (cf. Marcu 14:22-25; 1 Corinteni 11:23-25). La instituirea Sfintei împărtăşanii Isus Se referă la trupul Său ca fiind pâinea, iar sângele Său fiind vinul”. Mielul pascal a devenit un simbol al legământului la poporul evreu dar cu altă interpretare la creştini. Se observă rolul important al sângelui în Vechiul Testament, dar şi mai mult în Noul Testament unde Isus Hristos urma să fie Mielul de Jertfă. Evrei 9:13  “Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, 14  cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu”! Pavel[19] a interpretat aşa cum se cuvine Jertfa de pe Calvar, care a luat asupra lui blestemul legii şi a răscumpărat umanitatea (Galateni 3:13). După jertfa de pe Cruce blestemul din Legământul de la Sinai este îndepărtat prin Sângele lui Isus Hristos. Astfel Isus devine Rege peste Împărăţia Cerurilor pe linia lui David cu o domnie veşnică. Atunci când se examinează scrierile prorocilor într-o descriere mai largă se caută elementele legământului, blestemele şi binecuvântările în corelaţie cu prevederile legământului dacă erau călcate sau nu. Judecata poporului se face în cadrul prevederilor Legământului Mozaic de la Sinai. Acest lucru îl găsim în scrierile profetice ca Amos, Osea, Isaia, Ieremia. Judecata legământului este o sursă veche la darea Legii din Numeri şi Deutronom 32, începând cu profeţii vechi iar mai târziu (Isaia 1:2-3, 10-20; Ieremia 2:4-13; Mica 6:1-8), iar la judecată poporul evreu este judecat pentru idolatrie, adică interdicţia de a se închina altui dumnezeu. Aici se observă atât la poporul evreu cât şi la vechile tratate hitite legătura dinte forma tratatelor şi forma legământului între care există o legătură strânsă. În gândirea poporului evreu legământul avea un loc prioritar (Theology of the Old Testament, Eichrodt), dar existau şi alte moduri în care evreii în mod spiritual aveau relaţie cu Dumnezeu. Legământul şi prevederile sale lăsa libertatea poporului sau a individului de a călca legământul, o posibilitate a păcatului, dar cu consecinţele de rigoare, care s-au şi întâmplat de fapt fiindcă a urmat judecata şi pedeapsa. Dar mai exista şi promisiunea şi aşteptarea tot în cadrul legământului, iar în legământul Davidic era aşteptat un Rege care urma să fie Mesia, fiul lui David care să aibă o domnie veşnică. Acest lucru este foarte important în Noul Legământ, pentru că se face legătura dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, în care prin Isus Hristos, Unsul Mesia, Regele, Marele Preot este o împlinire a Vechiului Legământ dar şi o speranţă şi aşteptare la a doua venire a lui Isus Hristos “parousia”, care este o aşteptare escatologică. Isus Hristos este acela prin care se împlineşte Noul Legământ. Evrei 10:7  Atunci am zis: Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Apocalipsa 5:1)  „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi”. Apocalipsa 5:5  „Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei”. Am menţionat aceste versete care se referă în mod foarte clar la Isus Hristos şi a fost gata să răspundă cu formula Iată-mă. Pentru a înţelege ne vom folosi de cartea Evrei care ne spune ce face Domnul Isus[20] sus în cer. Cartea Evrei vorbeşte în special de Noul Legământ. Dacă ne uităm în capitolele opt şi nouă vom observa câteva aspecte. Isus Hristos a primit o slujbă mai înaltă, El este mijlocitorul unui legământ mai bun care are ca şi temelie promisiuni mai bune. Isus Hristos are întâietate Apocalipsa 1:11  „care zicea: „Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. ……..” .   Slujba lui Aron şi a urmaşilor lui era doar o umbră a lucrurilor viitoare, dar adevăratul cort este în cer unde locuieşte Hristos şi ne garantează mântuirea. Noul legământ pe de o pare vine în contras cu Vechiul Legământ dar este şi o împlinire a lui fiindcă Jertfa lui Hristos este mai bună. El este Mere Preot şi slujeşte în cortul ceresc pentru noi, pentru că şi-a dat sângele pentru păcatele noastre. Creştinii suntem parte a acestui legământ, dar Dumnezeu   nu şi-a dus încă la îndeplinire planul cu poporul ales, iar acele făgăduinţe mai bune, se vor împlini prin poporul evreu. Poporul Israel încă nu s-a întors în ţara lui (Ieremia 31:8), iar prorocul face referire la un alt legământ diferit de cel pe care l-a făcut la Sinai. (Ieremia 31:31)  „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”. Autorul face diferenţa dintre cele două legăminte în care Dumnezeu face precizarea faptului că avea drept de soţ asupra lor, iar în legământul dintâi „“Le-am dat legea scrisă pe table de piatră rece – şi nu au putut s-o împlinească,” în contrast cu Legământul cel Nou în care „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” (Ieremia 31:31-33). Dacă ne uităm în secolul XXI nu se poate afirma că există o întoarcere în masă a poporului evreu la Hristos, primul legământ era imperfect prin faptul că se desfăşura în timp şi era prevăzut înlocuirea lui cu un legământ etern. (Evrei 9:23)  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”. Mustrare nu se referă la Vechiul legământ, ci la faptul că oamenii nu au avut capacitatea spirituală de a-l respecta. Domnul reaminteşte faptul că a scos evreii din robia egipteană, dar nu au respectat legământul de vasalitate făcut între Dumnezeu şi poporul evreu la Sinai şi a urmat pedeapsa (Romani 1:31-32). Domnul reaminteşte poporului evreu faptul vă va scrie legea în inimile oamenilor, astfel ca oamenii să aibă capacitatea să-l ducă la îndeplinire, iar Dumnezeu va avea un popor a Lui. 1 Petru 1:13  „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos”. Acest aspect vizează viitorul, fiindcă încă se face evanghelizare şi misiune, iar domnul promite o iertare deplină a păcatelor, o promisiune a îndurării. Sunt[21] doi reprezentanţi ai omenirii ( Romani 5:12-21) în care se compară doi oameni, Adam şi Hristos şi impactul acestora asupra oamenilor unul a făcut ca umanitatea să cadă în păcat şi moarte fizică şi spirituală   prin neascultare iar Hristo denumit şi aş doilea Adam, Isus Hristos „a murit faţă de păcat, fără păcat şi pentru păcat” astfel primul Adam a fost o uşă către moarte, iar al doilea Adam a devenit uşa către viaţă, o poartă a vieţii. Creştinii nu sunt incluşi în legământul mozaic ci în Noul Legământ[22] care este făcut prin Domnul Isus Hristos care este mântuitorul nostru. Pavel recunoaşte faptul că legea mozaică nu avea posibilitatea să producă un lucru bun în om. (Romani 7:18)  „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Acest lucru este valabil şi în creştinism la fiecare creştin în parte şi la biserică. Doar înnoirea prin Duhul Sfânt oferă această posibilitate. Credinciosul trebuie să renunţe la „regimul cu lapte” şi să se hărănească cu bucate tari. Locul Prea Sfânt din cer este superior sanctuarului pământesc, deci şi creştinul trebuie să aspire spre o relaţie mai înaltă cu Domnul. De fapt asistăm la sfârşitul legii ceremoniale Evrei 7:17  „Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. Capitolul 9 este cel mai semnificativ şi ne arată slujba preotului pe pământ şi a lui Hristos în cer. Aici există aspectul închinării în faţa lui Dumnezeu a preoţilor pe pământ, şi a fost prezentat Cortul închinării. Preoţii intră în toată vremea, mereu necontenit în partea dintâi a Cortului o dat pe an Marele Preot intră în Sfânta Sfintelor, pentru faptul că latreia nu era încheiată. În contrast Hristos a intrat o singură dată în Locul prea Sfânt. Aici se face referire la o închinare adevărată, nu la un ritual creştin în cadrul serviciilor divine. Isus Hristos este vrednic de închinarea noastră , care va implica şi slujire. Matei 4:10  „. …„Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Un ritual nu ne va aduce niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, iar adevărata închinare implică şi slujire. Când Marele preot de Ziua ispăşirii la sărbătoarea Yom Kippur intră în Sfânta Sfintelor, pentru a mijloci pentru popor aducând o jertfă de sânge, care trebuia reluată peste un an. Tradiţia afirmă că Marele preot era legat de picioare în cazul în care jertfa nu va fi primită. Aici există şi un tipar al rugăciunilor de mijlocire în creştinism în sensul că Marele Preot aducea Jertfă prima dată pentru el şi abia apoi pentru popor, iar creştinul trebuie să se roage pentru el prima dată şi apoi pentru alţi. Dacă[23] se ia ca şi referinţă textul din 1 Ioan 5 –   2:2, păcatul trebuie mărturisit altfel nu există iertare. Nu poţi pretinde că ai părtăşie cu Dumnezeu dacă trăieşti în păcate dosite şi nemărturisite. Pavel pune accent pe cuvântul astăzi, care este un imperativ Evrei 3:15  câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.” Marele Preot[24] Isus Hristos a intra în Sfânta Sfintelor în prezenţa lui Dumnezeu şi El este acolo în timpul când noi suntem în lume. El va venii pe nori atunci când îşi va lua Biserica sus în cer. Isus Hristos trebuie să fie prezent în inimile noastre. Superioritate Lui Isus Hristos ca Mare Preot este evidentă, iar noi deşi avem un anume ritual în biserică închinarea adevărată se face în duh şi adevăr. (Ioan 4:23)  „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl”. Isus Hristos este cale prin care credinciosul poate să aibă părtăşie cu Dumnezeu. Azi noi avem dreptul de a ne închina lui Isus Hristos cel Înviat. Închinarea în Cort era un model care ne spunea că încă nu era deschisă calea pentru ca omul să ajungă direct în prezenţa lui Dumnezeu. Isus Hristos este uşa, Duhul Sfânt este acela care ne învaţă cum să ajungem în prezenţa lui Dumnezeu. Efeseni 2:18  „Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh”. În Vechiul Testament posibilitatea de a ajunge în prezenţa lui Dumnezeu era blocată de trei intrări. Poporul ajungea doar la intrarea Cortului şi acolo se aducea jertfa conform ritualului de jertfă din Legea mozaică. În locul Sfânt intrau doar preoţii, iar în Sfânta Sfintelor, intra doar Marele Preot odată pe an, aceste lucruri fiindcă date doar pentru un anumit timp, fiind un aranjament trecător şi provizoriu. Astăzi Isus Hristos ne poate aduce în prezenţa lui Dumnezeu „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Astfel locul de închinare la Cort era făcut de mâini omeneşti, a fost o umbră a lucrurilor care armau să vină, poporul nu avea acces acolo, de multe ori era ineficient pentru schimbarea inimi omului (Warren Wiersbe). Din păcate mulţi aşa zişi credincioşi se joacă de biserica, sunt activi în formaţii muzicale, predau la şcoala duminicală, au o mulţime de activităţi şi doar îşi închipuie că îl slujesc pe Dumnezeu dar cu inima sunt departe de El. Matei 12:7  „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe” n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi”.   Aici este o problemă de prioritate între omul de afară şi ce anume este în inima omului. Închinarea nu trebuie să aibă un aspect superficial (1 Corinteni 8:8)  „Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea, şi nu perdem nimic dacă nu mâncăm”. Isus Hristos este un Mare Preot al „ bunurilor viitoare”, iar Sanctuarul din cer nu este făcut de mâinile oamenilor, iar persoanele care nu au o relaţie cu Isus Hristos neavând capacitatea de a comunica cu Creatorul, vor apela la tot felul de surogate în serviciile de închinare ca picturi, lumânări, cruci în miniatură, pentru satisfacerea spirituală. Dar adevărata închinare este în duh şi adevăr (Ioan 4:24) în faţa lui Dumnezeu şi a Marelui Preot care este Isus Hristos. Decorul contează mai puţin sau deloc. Răscumpărarea veşnică este oferită prin Isus Hristos. 1 Petru 1:18  „căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. Jertfa lui Hristos[25] este superioară tuturor jertfelor aduse până atunci şi vine în contrast cu jertfele practicate în Vechiul Testament. Hristos a intrat o singură dată în Locul preasfânt, pe când preoţii din vremea Vechiului Testament intrau în mod repetat pentru că răscumpărarea era trecătoare şi provizorie. De remarcat faptul că Moartea Domnului Isus Hristos ne-a mântuit. Răscumpărarea este oferită de Hristos Evrei 10:19  „Astfel, deci, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea Sfânt”. În Vechiul Testament când un om era declarat necurat, preotul amesteca cenuşa unei vaci (roşii) şi stropea pe cel în cauză. Era un ritual de curăţire, iar nelegiurile noastre vin din slăbiciunea noastră. Sunt amintiţi tauri şi ţapi şi sângele lor, dar este demn de remarcat vaca roşie. Roşul şi negrul sunt culori care reprezintă păcatul. Isaia 1:18 „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna,” prin Isus Hristos care s-a făcut păcat pentru noi. Pe de altă parte animalul adus pentru jertfă trebuia să fie fără nici un defect, iar Isus Hristos nu a fost sub robia păcatului, chiar dacă s-a făcut păcat pentru noi pe Cruce. Isus Hristos a fost în acelaşi timp şi jertfă şi Mare Preot, lucrarea Sa fiind încheiată, El a răscumpărat întreaga creaţie inclusiv cerul. Evrei 9:23  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”, pentru că păcatul a început acolo odată cu răzvrătirea lui Satana. Cuvântul apă în Biblie este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu, care are puterea de a descoperii păcatul din viaţa omului. Jertfa lui Hristos a însemnat răscumpărarea celor din timpul Vechiului Testament, mântuiţi prin credinţa lor, care au dus ca jertfe un miel, care prefigura pe Mielul Isus Hristos, care prin Jertfa lui a acoperit păcatele omenirii întregi trecute prezente şi viitoare, a celor care cred în El. Epistola către Evrei are ca şi scop de a convinge destinatari, în special poporul evreu faptul că închinarea în Domnul Isus Hristos este superioară celei din Legea Mozaică. Dar din păcate și în mediul creştin de astăzi multe activităţi devin repede ritualuri moarte. Există o promisiune a curăţirii de păcate (Tit 3:5)  „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”, care se realizează prin Sângele lui Hristos. Curăţirea este un proces exemplificat în Numeri 9 (vaca roşie) şi este un simbol pentru faptul că omul credincios are nevoie de o curăţire constantă. Curăţirea este de ordin spiritual (1 Ioan 1:9)  „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Conştiinţa omului[26] este alertată de păcat prin intermediul Duhului Sfânt şi când ducem păcatul înaintea lui Isus Hristos el este curăţat. Mulţi credincioşi nu au siguranţa mântuirii pentru faptul că nu conştientizează păcatul şi nu îl aduc înainte Mântuitorului pentru a primi iertare. Faptele bune nu sunt un garant al mântuirii ci ele sun rezultatul faptului că creştinul este mântuit. Închinarea şi slujirea nu se pot despărţii, iar dacă cineva este leneş nu se pune la îndoială „închinarea” ci mântuirea persoanei respective. Isus Hristos este mijlocitorul Legământului cel Nou. Coloseni 1:20  „şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui”. Dumnezeu[27] a mântuit toţi oameni, sau mai corect le-a facilitat accesul la mântuire în contul Jertfei lui Hristos. El a trecut cu vederea păcatele de la Adam până la Cruce. (Romani 3: 25)  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu”, iar de atunci şi până azi şi în viitor fiecare om poate să vină la Isus Hristos prin Credinţă. Un alt aspect este Testamentul lăsat de Isus Hristos care a fost valabil după moartea Lui. Aşa cum primul Legământ a fost sfinţit prin sânge şi Legământul cel Nou a fost sfinţit prin Sângele lui Hristos şi tot prin El se primeşte iertarea. Acestea sunt imperative şi nu există compromis. În cartea Apocalipsa biruinţa a fost câştigată prin Sângele Mielului, nu prin altceva. Isus Hristos a Înviat și s-a înălţat la cer (1 Petru 3:21)  „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos, 22  care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile”. Isus Hristos stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere şi mijloceşte pentru noi (Evrei 12:24)  „……Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”. Atunci când Biblia vorbeşte despre „sfârşitul veacurilor” nu se referă la sfârşitul lumii ci la prima venire a lui Hristos care a venit la sfârşitul timpului Legii, şi a început perioada Harului. (Matei 28:20)  „Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Oamenii se sperie de moarte pentru că din punct de vedere ontologic, omul nu a fost creat să moară ci să trăiască de aceea moartea este ceva străin şi necunoscut pentru om. Dar există și reversul, (2 Corinteni 5:4)  „Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă”, iar apostolul Pavel sesizează corect acest lucru. Biblia afirmă că trăim o singură dată (nu vieţi anterioare) şi urmează judecata. În succesiunea evenimentelor moartea este ultimul eveniment, după aceea omul   nu mai are şansă la pocăinţă după care umanitatea se prezintă la judecată în faţa lui Dumnezeu. Hristos va venii a doua oară, „parousia” ca să judece omenirea (Matei 25:32), dar cine va şti lucrul acesta ? (2 Petru 3:10)  „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde”. La a doua venire a lui Hristos El va aduce mântuirea aşteptată de credincios. (1 Ioan 3:2). “Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” Există[28] o „teologie” a legământului, ce este mai concret un mod de interpretare a Scripturii care intră în conflict cu „Teologia dispensaţionalistă” interpretare populară în bisericile evanghelice din America între secolele 19 şi 21, derivat din convingeri protestante reformate calviniste. Există 7 dispensaţii prin care Dumnezeu foloseşte relaţia Sa cu omul, ea poate fi definită şi ca şi ca o perioadă specifică în istoria răscumpărării. Teologia legământului percepe şi defineşte Legământul faptelor şi Legământul Harului, iar al treilea legământ este menţionat ca şi Legământul răscumpărării. Teologia Legământului este o acţiune şi manifestare a Legământului Faptelor şi a Legământul Harului, iar Istoria răscumpărării este percepută încă din faza ontologică (Geneza 3:15), cu împlinire în Hristos. Unii teologi văd în teologia legământului Biserica faptul că este despărţită de poporul Israel, (teologia înlocuiri), în care Biserica înlocuieşte poporul ales, dar nu este adevărat prin faptul că spre deosebire de dispensaţionalim biserica este formată din evrei şi neamuri. Galateni 3:28  „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus”. Evreii[29] văd invers problema în sensul că deşi poporul Israel a fost lăsat în aşteptare într-o zi Dumnezeu va restaura Israelul prin Legământul făcut cu Avaram, Isaac, Iacov și urmașii lor printr-un legământ etern. Există azi evrei care recunosc pe Mesia, dar creştinii nevrei nu au înlocuit Israelul. Dar în viziunea evreilor „De fapt, se creează un om nou, evreu și ne-evreu la un loc, care au o credință comună în Isus. Este o nouă creație, nu o înlocuire”. Argumentul este adus din epistola lui Pavel către romani (Romani 11:26) Teologia[30] Legământului este doar o modalitate de înţelegere şi interpretare a Scripturilor. Dispenţionalismul şi Teologia Legământului au multe diferenţe între ele fapt ce duce la concluzii diferite, dar ambele au puncte esenţiale în creştinism ca mântuirea prin Har, prin credinţă în Isus Hristos şi gloria este a lui Dumnezeu.În Noul Legământ creştinii aşteaptă „ parousia” cu nădejde şi speranţă

 6). CONCLUZII. Legămintele   au existat din cele mai vechi timpuri sub diferite forme şi denumiri între popoare care au interacţionat unele cu altele în mod paşnic sau conflictual, lucru inevitabil în istorie. După cădere inima omului şi a societăţii din care făcea parte era îndreptată spre rău, lucru valabil şi în ziua de astăzi. Este relevant versetul din Geneza care spune aşa Geneza 4:23  „Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ascultaţi glasul meu! Nevestele lui Lameh, ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele”. Exemple sunt suficiente în Biblie pentru a exemplifica răutatea omului. Şi astăzi se fac diferite tratate şi alianţe, dar care nu garantează pacea dintre popoare iar cursa înarmărilor este un lucru obişnuit. Abordarea biblică care ne preocupă ca şi creştini este aceea a Legămintelor divine pe care Dumnezeu le-a făcut cu omul, sau cu poporul Israel, ne conduce la Noul Legământ care a avut împlinirea în Isus Hristos prin care toţi oamenii care cred au posibilitate să intre în relaţie cu Dumnezeu şi să aibă părtăşie cu El. În Vechiul Testament sunt mai multe cuvinte folosite în cadrul legămintelor dar cuvântul berit – alianţă, este folosit în XXV şi are înţeles şi de testament. Legămintele se făceau în cadrul unor ritualuri în care erau invocaţi zeii sau natura în cazul popoarelor păgâne, dar legămintele divine care se făceau între Dumnezeu erau diferite nu neapărat ca ritual ci ca o problemă de fond fiindcă natura şi creaţia erau ţinute prin El. Psalmi 104:27  „Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă, ca să le dai hrana la vreme. 28  Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. 29  Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în ţărâna lor”. Tocmai de aceea dintre cele două tipuri de Legăminte, egalitate şi vasalitate, legământul dintre Dumnezeu şi oameni, respectiv poporul evreu şi creştinism, nu putea să fie decât de vasalitate. Pavel afirmă clar acest lucru 2 Corinteni 10:5  „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. În altă ordine de idei Legămintele divine am văzut că sunt de două feluri. Legăminte condiţionate în care omul îşi are partea sa de responsabilitate, iar dacă le calcă suportă consecinţele drastice prevăzute în prevederile legământului, aşa cum s-a întâmplat cu poporul evreu care a cunoscut disciplinarea prin moarte şi robie şi legăminte necondiţionate în care Dumnezeu îşi aduce planul la îndeplinire independent de voinţa oamenilor. Sunt o serie de legăminte în Biblie, opt legăminte majore, dar ne-am concentrat la Legământul Edenic legământul cu Avram, legământul cu David, finalizat cu Noul legământ prin Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos. Cartea Evrei se ocupă în special de Noul Legământ, iar dacă cele patru evanghelii ne prezintă ce a făcut Isus Hristos pe pământ, ne arată ce face Isus Hristos acum în cer, denumită şi cea de a cincea Evanghelie. În epistola către Evrei se specifică faptul că credinţa creştină este superioară celei iudaice prin cuvântul mai bun, şi prezintă un Hristos superior ca înaintaşii Săi dar şi rolul Mesianic în postura de Uns, Mare Preot şi Împărat care face liturghia sus în cer, este Rege, iar noi supuşi. De asemenea Noul Legământ este mai bun ca şi Legământul mozaic fiindcă este o împlinire a lui. La fel Hristos este prezentat în mai multe ipostaze, din care cea mai importantă este „oglidirea Slavei Lui”, cu referinţă la Slava lui Dumnezeu. De asemenea cartea Evrei pune accentul şi pe credinţă şi nădejde prezentând şi o listă a eroilor credinţe.   În carte apostolul Pavel dă una din cele mai bune definiţii a credinţei. Într-o armonie desăvârşită cartea Evrei, adună elementele din Vechiul Testament, ca ungere, jertfe, legăminte, rege care se împlinesc în Hristos. De remarcat că intrarea în Noul Legământ respectiv Împărăţia cerurilor se face doar pe Sângele Lui Hristos, care are puterea să spele păcatele, şi nu se poate intra prin înşelăciune. Noul Legământ, o împlinire a legămintelor divine în persoana şi lucrarea lui Isus Hristos a fost o permanentă sursă de polemică şi luptă între iudei şi creştini, cu diferenţe esenţiale, dar şi cu influenţe reciproce de-a lungul istoriei. S-a împrumutat practici, crezuri şi ritualuri în mod reciproc, dar creştinii, au împrumutat mai mult de la iudei. De la stări moderate în unele cazuri s-a ajuns şi la conflicte sângeroase. Este o permanentă luptă ideologică la nivel teologic dar şi la nivelul maselor. Conceptul de Trinitate, este una dintre cele mai mari probleme pe care evreii nu îl acceptă. Se împlineşte ce a spus Hristos. Matei 24:9  „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorâ; şi veţi fi urîţi de toate neamurile pentru Numele Meu”. Noul Legământ este o împlinire   desăvârşită a lui Mesia Unsul, Regelui şi Mare Preot în persoana lui Isus Hristos, fapt pe care evreii nu îl acceptă. Cele două interpretări majore care vizează Biserica şi poporul Israel, de fapt se împletesc şi formează un întreg fiindcă şi poporul evreu va intra în Noul Legământ tot prin Jertfa lui Isus Hristos. Pavel plin iluminarea Duhului Sfânt afirmă acest lucru. Romani 11:25  „Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor”. De asemenea împlinirea completă a Legământului cel Nou este legată de perioada mileniului conform unor texte din Ieremia 33:33 „Voi pune Legea Mea inlauntrul lor, o voi scrie in inima lor: si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau, zicand: „Cunoaste pe Domnul!…..”. În Noul Legământ Isus Hristos a fost Mielul de Jertfă, iar pâinea simbolizează Trupul frânt pe Cruce, iar vinul este simbolul sângelui, astfel creştinii prin ritualul Cinei Domnului simbolizează Mielul pascal, care a îndepărta blestemul Legii. Dacă poporul Israel a fost judecat pentru idolatrie, creştinii care au intrat în Noul Legământ dacă calcă legământul cel Nou vor fi judecaţi cam tot pentru aşa ceva şi anume zeii secolului XXI, bani sex şi putere. Aici se poate pune întrebarea dacă au intrat cu adevărat sau nu în Legământ, dacă se poate pierde mântuirea, aspectul predestinării, aşa că las problema deschisă. Poporul evreu aştepta pe Mesia, dar nu l-au recunoscut fiindcă a venit în postura de Miel de Jertfa, iar creştinii aşteaptă a doua venire a Domnului parousia când Isus Hristos va veni în postura de Leu. Tocmai acest lucru nu l-au înţeles evreii anul de îndurare dintre Miel şi Leu. Isaia 61:1  „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; 2  să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângîi pe toţi cei întristaţi”. Textul se găseşte şi în Luca unde Isus citeşte numai prima parte : Luca 4:18  „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, 19  şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” 20  În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos”. Între Mesia Hristosul ca Miel şi Leu, exista anul de îndurare, iar evreii nu au acceptat acest lucru Acum creştinii aşteaptă cea de a doua venire a lui Isus Hristos, o aşteptare în viitor, iar acest gen de aşteptare trebuie să fie conform Scripturi şi a practici din Biserica Primară în Fapte 2:42- 43  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. 43  Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne”. Din păcate în rândul creştinismului şi a multor biserici sentimentul „era plin de frică” este absent. Persoana Domnului Isus Hristos are o importanţă enormă în doctrina soteorologică. Astfel El este o persoană din trinitate, vine din veşnicii şi este egală în esenţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Ca divinitatea nu avea posibilitatea să moară de aceea a fost necesară Întruparea ca să poată muri. Moartea lui doar ca simplu om nu avea valoare dar fiind divin Jertfa de pe Cruce a avut un caracter universal. Moartea Lui şi Jertfa de pe cruce a avut caracter de ispăşire, răscumpără, împăcare cu Dumnezeu şi înlocuitoare. Învierea a fost un act al Trinităţi şi a validat Jertfa Lui. Întruparea, Jertfa şi Învierea sunt stâlpii de bază în credinţa creştină. După înălţarea la cer Isus Hristos stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, şi este Mare Preot Avocat şi Mijlocitor pentru noi. Isus Hristos vine a doua oară în calitate de Leu şi judecător şi îşi ia Biserica pentru a finaliza Împărăţia cerurilor. Cartea Evrei vorbeşte în special despre Noul Legământ, care intra în planul lui Dumnezeu din veşnicii. Evrei 10:7  „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Apocalipsa 5:1  „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi”. Apocalipsa 5:5  „Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei”. Aceste versete arată în mod clar disponibilitatea lui Hristos de a a face această lucrare, dar şi faptul că este hotărâtă mai dinainte din veşnicii   Apocalipsa 1:11  „care zicea: „Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. ……..”. Capitolele opt şi nouă din cartea Evrei, se referă în special la Noul Legământ, dar şi alte pasaje de carte. Noul Legământ intră în contrast şi în acelaşi timp este o împlinire a legământului de la Sinai. Vechiul Legământ mozaic avea un caracter temporar, limitata de timp, care urma să aibă împlinirea în Noul Legământ prin Mesia, Unsul, Isus Hristos. Slujba lui Aron, şi a celorlalţi care au urmat după el era doar o umbră al lucrurilor din viitor, nu garanta mântuirea şi era făcută în contul Jertfei lui Isus Hristos. Dar Hristos locuieşte în Cortul din cer ca Mare Preot, Avocat şi Mijlocitor şi lucrarea Sa este atemporală şi are un caracter universal. Noul Legământ se axează pe superioritatea lui Hristos „mai bun”, şi apar îndemnuri de tipul „haideți, și haideți să” şi „perfect. Noul Legământ nu s-a împlinit cu privire la poporul evreu, iar prorocul Ieremia vorbeşte despre un Legământ Nou, făcut cu poporul Israel şi face comparaţie dintre cele două legăminte. Legea lui Dumnezeu încă nu este scrisă în inima evreilor, dar şi a multor creştini care poartă doar etichetă de credincios. Evreii nu au reuşit să ţină Vechiul Legământ şi se arată slăbiciunea umană în contrast cu puterea divină. Acest aspect se referă la timpul viitor fiindcă misiunea de evanghelizare nu s-a luat şi încă Harul nu a fost luat de la neamuri. Acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri pentru că în prezent poporul evreu se întoarce în ţara făgăduită. Romani 11:25  „Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor”. De asemenea nu există închinare în duh şi adevăr fără slujire, în plus avem un tipar pentru rugăciunea de mijlocire. Mulţi credincioşi se roagă pentru alţii în timp ce ei înşişi au multe din roadele firii. Închinarea este un ritual exterior care poate îmbrăca diferite forme şi este firesc să avem forma, dar contează fondul în duh şi adevăr. În Vechiul testament evreul nu avea acces direct la Dumnezeu, poporul ajungea la uşa Cortului, în Locul Sfânt intrau dor preoţii, iar în Sfânta Sfintelor intra doar Marele Preot odată pe an. Prin împlinirea Noului Legământ creştinii au acces direct la Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, pentru închinare, părtăşie, rugăciune şi alte aspecte ale relaţiei eu –Tu. Dincolo de ritual, în cadrul serviciilor de închinare, inima noastră trebuie să se închine în duhul, în faţa Creatorului, iar surogatele, ca cruciuliţe, picturi sau altfel de lucruri fără o comunicare directă cu Hristos nu au nici o valoare. Locul de închinare contează, pentru că este sacru, dar în absenţa sa se poate apela şi la alte spaţii în care se poate efectua închinarea. Răscumpărarea noastră nu s-a efectuat cu lucruri care pier ci cu Sângele lui Hristos, Isus Hristos s-a făcut păcat pentru noi şi trebuie să ţinem seama de acest lucru. Dacă în Vechiul Testament ritualul de curăţire a păcatelor avea şi un aspect exterior omul nou este lucrare Duhului Sfânt şi doar aşa se poate intra în Noul Legământ. Dumnezeu afirmă în Vechiul Testament cu privire la păcate că pot fi curăţite, pe a paletă largă de la roşu la negru, totuşi în Noul Testament ne indică trei păcate care nu pot fi iertate. Primul este indicat de Isus Hristos şi se referă la păcatul împotriva Duhului Sfânt, prin context se deduce clar care este acesta, al doilea păcat este menţionat în cartea evrei şi este denumit păcatul cu voia, şi ne dăm seama despre ce este vorba, al treilea păcat este păcatul care duce la moarte menţionat de Ioan, dar pentru că avem date puţine este greu să dai un verdict. Isus Hristos a fost prima dată jertfă şi apoi Mare Preot sus în cer, a încheiat lucrarea şi-a răscumpărat întreaga creaţie inclusiv cerul care a fost pângărit de răzvrătirea lui Satan. Dacă revenim la om, mulţi nu au siguranţa mântuiri pentru că nu conştientizează păcatul, iar dacă totuşi o fac nu au puterea de al duce la Cruce pentru a fi curăţit. Scopul cărţii Evrei este a face să înţeleagă pe evrei că Legământul cel Nou este superior Legământului Mozaic. Faptele bune pe care le face un credincios sunt rezultatul credinţei, dar nu garantează mântuirea care se realizează doar la Cruce. Duhul Sfânt atenţionează inima omului în privinţa păcatului, dar factorul de decizie rămâne la om, cu consecinţele de rigoare, Iadul sau Cerul. Prin legământul cel Nou Dumnezeu „a împăcat totul ci Sine prin El”, şi a trecut cu vederea păcatele oamenilor de la Adam până la Hristos care a fost stabilit, destinat ş rânduit mai dinainte, cu acordul Fiului. Prin Moartea Lui, Hristos a lăsat un testament ce avea conotaţie juridică, iertarea se primeşte prin El. Acest lucru este o hotărâre ce nu poate fi schimbată fiind câştigată prin Sângele Mielului. Biblie ne vorbeşte despre „ sfârşitul veacurilor”, dar nu se referă la sfârşitul lumii ci la prima venire a lui Hristos şi începe perioada Harului. Dar şi în Vechiul Testament deşii cuvântul Har nu este folosit el exista sub altă denumire „heşed”, care înseamnă milă şi îndurare, iar alegere unui om din care descind evreii, iar apoi Unsul Mesia Hristosul, darea Legii la Muntele Sinai a fost tot Har. Moartea este un lucru care îi sperie pe oameni, dar există în mod ontologic şi viaţa şi moartea care erau prezente încă de la început. Faptul că prin neascultare omul a pierdut dreptul la viaţă, şi prin blestem este supus morţii, Dumnezeu iniţiază Legămintele divine, care culminează prin Noul Legământ prin care toţi oamenii au acces la mântuire. Există un pericol real pentru toţi creştinii în însăşi libertatea pe care o au prin faptul că sunt înşelaţi de păcat, după care urmează împietrirea inimi. Creştinii sunt vulnerabili din pricina ameninţării prunciei spirituale. Soluţia acestei probleme este o maturitate spirituală şi o cunoaştere al lui Dumnezeu. În privinţa siguranţei mântuirii, veriga salbă este credinţa noastră. Nu vom avea niciodată   siguranţa mântuirii, dacă ne uităm la noi înşine, la credinţa noastră, ci la credincioşia lui Dumnezeu, cunoaştere lui Isus Hristos şi lucrarea făcută de El. Viaţa veşnică este : Ioan 17:3  „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Cei care nu cred, sau au doar eticheta de creştin nu vor beneficia de viaţă ci de Moartea a doua, dar cei care au intrat cu adevărat în Noul Legământ, prin recunoaşterea păcatului, pocăinţă, şi Naştere din Nou, intrarea pe Uşă şi fac dovada pocăinţei umblând pe cale, aşteptând „parousia” vor sta la Masă la Nunta Mielului Amin.

 7). BIBLIOGRAFIE :

 Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratat

Sait http://www.evanghelicreformat.org/ce-este-teologia-legamantului

„DICŢIONAR BIBLIC”   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău Cluj Napoca risoprint 2004

Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

„SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ” de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Explicaţii ale Bibliei pe Noul Testament Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evrei.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistola-catre-evrei.html

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

URLhttp://alfaomega.tv/israel/123-sectiuni-tematice/israel/2306-teologia-inlocuirii#ixzz4B3AxVcHX

Ardelean Viorel

[1] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratat

[2] Dicţionar Biblic pag 471- 742

[3] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[4] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[5] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[6] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 224 – 225

[7] Explicaţii ale Bibliei pe Noul Testament Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[8] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[9] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 223-227

[10] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[11] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evrei.html

[12] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistola-catre-evrei.html

[13] O scurta mărturisire de credita scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[14] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[15] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[16] Sait http://www.evanghelicreformat.org/ce-este-teologia-legamantului

[17] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 85

[18] Dicţionar Biblic pag 741

[19] Dicţionar Biblic pag 742 – 743

[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 116

[22] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[23] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 65

[24] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[25] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[26] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[27] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[28] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

[29] T.V. http://alfaomega.tv/israel/123-sectiuni-tematice/israel/2306-teologia-inlocuirii#ixzz4B3AxVcHX

[30] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

Cartea creatiei O geneză sau o evolutie?

download

„Geneza contează” după Ken Ham traducere şi adaptare, Teodor Macavei

Mulţi creştini nu realizează că evenimentele relatate în cartea Genezei au un caracter literar şi istoric (îndeosebi Gen.1-11), acestea făcând parte din temelia credinţei creştine. Toate doctrinele biblice ale teologiei îşi trag rădăcinile, direct sau indirect, din cartea Genezei. De aceea, a o accepta ca atare este o condiţie esenţială pentru a-l înţelege pe Dumnezeu şi planul Său pentru om. Dacă Geneza este doar un mit sau o alegorie, atunci doctrinele creştine nu au nici o bază.

Pe de altă parte, mulţi creştini au adăugat evoluţia Bibliei, poziţie ce-l acceptă pe Dumnezeu ca creator dar îl limitează pe Acesta procesului evoluţiei. Poziţia aceasta este dăunătoare creştinului din mai multe motive.

Haideţi să privim în detaliu la câteva argumente creştine importante, pentru a demonstra de ce trebuie să se militeze pentru o Geneză literară.

Să presupunem că suntem întrebaţi asupra doctrinelor pe care le cred creştinii. Gândiţi-vă bine cum aţi răspunde detailat la următoarele chestionări.

De ce credem în căsătorie (căsnicie)?

De ce susţinem purtatul hainelor?

De ce există reguli? De ce se crede în bine şi rău?

De ce există suferinţă şi moarte în lume?

De ce va fi un cer nou şi un pământ nou?

Vom lua în considerare fiecare întrebare devreme ce este important să avem motive pentru crezurile noastre, iar Dumnezeu doreşte ca cei ce cred în El să fie pregătiţi să răspundă pentru crezurile pe care aceştia le susţin. De aceea în 1 Petru 3:15 citim, „Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă”.

Spre deosebire de ateism, Creştinismul nu este o „credinţă oarbă”, ci una obiectivă, obiectul ei fiind Isus Hristos. El se descoperă pe Sine acelora care se apropie de El prin credinţă, crezând că El este. În Ioan capitolul 14 ni se spune că, „Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui” (versetul 21), iar în Evrei 1:16 că, „cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută”.

Dacă lipsesc raţiunile (sau, motivele) care să susţină valabilitatea (credibilitatea) credinţei creştine, mărturia în favoarea ei este slăbită şi o expune ridiculizării. De aceea creştinii trebuie să fie pregătiţi pentru a formula o apărare inteligentă Evangheliei înarmându-se cu argumente şi cunoscând formele pe care necredinţa le ia în zilele noastre. Majoritatea creştinilor nu ştiu cum să comunice faptul că legile lui Dumnezeu şi Cuvântul Său sunt adevărate. Rezultatul este demonstrat de generaţii întregi de creştini ineficienţi care cred multe, dar nu ştiu de ce. De asemenea, mărturia personală îşi poate pierde impactul dacă creştinul nu reuşeşte să ofere explicaţii inteligente pentru credinţa lui. Lucrul acesta trebuie evitat pentru a nu se aduce ruşine şi batjocură numelui lui Hristos.

Un bun exemplu a ceea ce se întâmplă când nu oferim motive/raţiuni pentru ceea ce credem îl găsim în scrisoarea către redactorul unui ziar din Arizona. În ea se spun următoarele: „Când eram tânăr, cu toţii credeam că bărbaţii au cu o coastă mai puţin decât femeile pentru că Dumnezeu a creat-o pe Eva dintr-o coastă a lui Adam. Când s-a scris povestea aceasta, cu 5 sau 10 mii de ani după potopul lui Noe, câţi oameni ştiau de fapt să scrie şi să citească? …Afirmi că eşti profesor de creaţionism la clasele de la şcoală. Ce ai răspunde la aceste întrebări? Dacă Noe a luat câte două din fiecare specie de animale în corabie, de unde au venit urşii polari, bizonii sau cangurii? Poate vei răspunde că pe atunci aceste animale trăiau în zona de est a Mării Mediterane. Următoarea întrebare, este atunci, cum s-au format diferitele rase umane de culoare dintr-o singură familie albă (foarte bronzată!) în 5.000 sau chiar 50.000 de ani? Am crescut într-o familie foarte religioasă şi mi s-a spus să nu pun la îndoială Biblia şi alte scrieri religioase. Pe atunci nu am primit nici un răspuns la astfel de întrebare, şi acum, cu 70 de ani mai târziu sunt încă în aşteptarea unei explicaţii rezonabile”.

Am avut personal ocazia să stau de vorbă cu autorul acestei scrisori şi stând de vorbă cu acesta am putut să descopăr cum i s-a spus să accepte Biblia cu o credinţă oarbă şi cum niciodată nu i-au fost date nişte răspunsuri competente. Lipsa acestora l-au făcut pe acest om să respingă Creştinismul evanghelic. Ce trist!

Însă răspunsurile pentru aceste întrebări se pot afla astăzi. De aceea să oferim motive pentru ceea ce credem. Să răspundem pentru nădejdea care este în noi, aşa cum suntem îndemnaţi în 1 Petru 3:15.

DOUĂZECI (20) DE MOTIVE PENTRU CARE GENEZA ŞI EVOLUŢIA NU AU NIMIC ÎN COMUN

Mulţi cred că pot adăuga evoluţia la Biblie. Aceştia, cred că făcând acest lucru pot explica apariţia vieţii prin utilizarea de către Dumnezeu a proceselor evolutive. Această poziţie este cunoscută sub numele de „evoluţie teistă”. Cu toate acestea, conceptul indicat este complet contradictoriu Scripturii. O altă ramură a evoluţiei teiste, ce este uneori susţinută de acei creştini ce ascultă la criticile evoluţionismului aduse creaţiei, este cunoscută sub numele de „creaţia progresivă”. Această concepţie afirmă că în timp ce viaţa se dezvolta de-a lungul nesfârşitelor secole imaginate de evoluţionişti, Dumnezeu a intervenit uneori în acest proces. Atunci, de fiecare dată El a creat ceva nou ce nu a putut fi produs prin procesul evoluţionist, lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.

Creaţia progresivă (sau, treptată; n.tr.) sugerează că precunoaşterea lui Dumnezeu nu a fost adecvată în privinţa procesului evolutiv de la început. Se va vedea cum argumentele împotriva „creaţiei progresive” sunt acoperite de cele enunţate împotriva evoluţiei teiste, îndeosebi în privinţa luptei pentru existenţă şi a morţii de dinainte de apariţia omului.

1. NU ERA MOARTE ÎNAINTE DE CĂDEREA OMULUI ÎN PĂCAT.

Evoluţia susţine că timp de mai multe milioane de ani, au existat fiinţe ce au trăit şi au murit. Acestea s-au bătut şi s-au luptat pentru existenţă. Au ucis şi au fost ucise. Acea lume era nemiloasă – „natura îşi arăta colţii însângeraţi”. Această istorie a evoluţiei este o istorie a morţii. Moartea a existat „de la bun început”, se spune.

Însă, Biblia ne învaţă limpede că moartea, îndeosebi moartea fizică şi spirituală a omului a pătruns în lume doar după ce Adam, primul om, a păcătuit.

În Romani 5:12 apostolul Pavel a scris: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. După aceea în 1 Corinteni 15:21-22 se spune, „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”. În Geneza 3:22-23 citim că, „Domnul Dumnezeu a zis: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”. Deci Adam a fost izgonit din grădină pentru ca să nu poată trăi pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, el trebuia să moară.

Ce s-a întâmplat însă cu animalele? A intrat moartea şi în lumea creată a animalelor? Există o serie de motive pentru care nu cred că mai înainte de Căderea omului în păcat, ar fi intervenit moartea oamenilor sau a animalelor.

a) Puteau animalele să moară de bătrâneţe? Înainte de căderea omului în păcat animalele nu puteau să moară de bătrâneţe deoarece Romani 8:1-11 ne aminteşte că putrezirea şi descompunerea au intrat în lume doar odată cu păcatul. Moartea de bătrâneţe ar fi însemnat că trupurile animalelor ar fi îmbătrânit şi s-ar fi descompus. Acest fapt nu s-ar potrivi descrierii din Geneza ce spune că înainte de păcat totul din creaţia lui Dumnezeu era „bun”. Isaia 51:6 ne spune că „cerurile vor pieri ca un fum, iar pământul se va preface în zdrenţe ca o haină…”. În Romani 8:22 citim că din cauza păcatului, „până în ziua de azi, toată firea (deci, creaţia) suspină şi sufere durerile naşterii”. Astfel este evident că întreaga creaţie, inclusiv toate fiinţele vii, a fost supusă „robiei stricăciunii” (vezi, Rom.8:21) ca şi rezultat al blestemului adus de păcatul lui Adam. Ca prin urmare, moartea din cauza bătrâneţii, a intervenit doar în urma blestemului.

Pentru noi cei ce trăim într-o lume care se strică ne este greu să înţelegem cum nu se petrecea îmbătrânirea într-o lume de dinainte de cădere. Cu toate acestea ne este oferită o perspectivă a acelei situaţii în Deuteronomul 8:4. Aici Dumnezeu le aminteşte israeliţilor că în timpul rătăcirii lor prin pustie, „haina nu ţi s-a învechit pe tine, şi nici nu ţi s-au umflat picioarele, în timpul acestor patruzeci de ani”. E limpede că este vorba de o conservare supranaturală pe care Dumnezeu a asigurat-o poporului Său în acele împrejurări deosebite.

Nu vedem acelaşi lucru petrecându-se şi astăzi. Dimpotrivă, hainele noastre se uzează foarte repede. Cu toate acestea când Dumnezeu sprijină ceva în totalitate, această uzură nu mai intervine. Este astfel evident că înainte de căderea în păcat tot ce-a fost creat a fost „bun” şi nimic nu suferea uzură sau stricăciune.

b) Puteau animalele să fi murit atunci când Adam, sau alte animale, le-au ucis pentru mâncare? Din nou, răspunsul este NU! Nu doar animalelor dar şi omului i-a fost spus să mănânce numai plantele (Gen.1:29). Animalele nu au murit pentru că s-au mâncat între ele, deoarece Gen.1:30 ne spune că hrana lor o constituia doar „iarba verde”. De asemenea, pentru că Dumnezeu a creat totul să fie „bun”, animalele nu se puteau omorî între ele degeaba. Aceasta ar însemna că nu totul a fost „bun”. Pentru că este bun, Dumnezeu nu ar fi creat animale slabe care să fie eliminate de cele puternice în lupta pentru supravieţuire. Tot pentru că ce s-a creat a fost „bun” nu se puteau să existe boli care să aducă moartea omului sau animalelor. Bolile de astăzi contribuie la stricarea trupurilor noastre, însă lucrul acesta nu era valabil şi înainte de păcat.

c) Puteau animalele să fi murit accidental, sau în urma unor răni? Din nou, acest lucru reprezintă o contradicţie a ideii de „bine”, deci, că animalele au fost create „bine”. O asemenea afirmaţie ignoră suveranitatea şi puterea lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut Dumnezeu poate susţine lucruri în existenţă împiedicând uzura lor. Înainte ca păcatul să intre în lume, nu se punea problema morţii. Dumnezeu deţinea controlul total asupra creaţiei şi o susţinea în existenţă sută la sută! Nu exista stricăciune, putrezire sau descompunere. De aceea, moartea nu constituia o posibilitate. Adam a fost creat în imaginea unui Dumnezeu iubitor, iar animalele se aflau sub autoritatea lui. Lui îi păsa de ele. Moartea şi vărsarea de sânge au apărut în lume ca şi rezultat al judecăţii lui Dumnezeu pentru rebeliunea omului. Însă, moartea a devenit în acelaşi timp mijlocul prin care omul urma să fie răscumpărat. Mai precis, prin moartea Mântuitorului. În concluzie, vărsarea de sânge nu putea să existe înainte de căderea omului.

Nu era vărsare de sânge înainte ca Adam să păcătuiască, moartea nu apăruse în existenţa animală şi totul era perfect. Cu toate acestea Adam a păcătuit iar Dumnezeu în legământul Său făcut cu Adam a specificat moartea ca şi condiţie a neascultării. După aceea citim că Dumnezeu este de fapt primul care a vărsat sânge făcându-le primilor oameni haine de piele cu care să le acopere goliciunea lor (Gen.3:21). Deşi nu exista nici o poruncă expresă scrisă, noi ştim că, „Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui” (Gen.4:4). Atunci este evident că s-a înţeles cerinţa apărută în urma păcatului.

Cel ce-a scris epistola către Evrei observă că, „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei 9:22). După căderea omului, Dumnezeu a hotărât apariţia a două aspecte în creaţie: 1) ca omul să moară ca şi răsplată pentru păcatul său, şi 2) ca sămânţa femei să zdrobească capul şarpelui, iar şarpele să-i zdrobească acesteia călcâiul (Gen.3:15). Astfel, moartea şi vărsarea de sânge sunt consecinţele păcatului. Moartea fiind pedeapsa pe care Cel de-al Doilea Adam, adică Hristos, a suferit-o prin vărsarea sângelui Său, însă asupra căreia a triumfat prin glorioasa Lui înviere din morţi şi răscumpărare a omului. Dacă moartea şi vărsarea de sânge ar fi existat înainte de păcatul omului, atunci mesajul mântuirii este ar fi un nonsens.

Evoluţionismul, de partea cealaltă, ne învaţă că moartea şi vărsarea de sânge au existat practic de la bun început. Milioanele de ani în care animalele s-au luptat pentru supravieţuire, prin vărsarea sângelui şi ucidere reciprocă, reprezintă partea integrală a mecanismului evoluţiei ce l-a adus pe om în existenţă. Din păcate, acesta este complet contradictoriu istoriei biblice a lumii.

Evoluţionismul susţine că moartea plus lupta pentru existenţă sunt cele ce au adus omul în existenţă, dar Biblia spune că faptele omului au dus la păcat, care în consecinţă a adus moartea. Aceste două poziţii sunt total contradictorii. Dacă evoluţionismul are dreptate, atunci motivul pentru care Hristos a murit este complet eliminat.

2. ADAM NU A CĂZUT „ÎN SUS”!

Creştinii vorbesc despre faptul că Adam a „căzut”. „Căderea lui Adam” se referă la faptul că atunci când Dumnezeu a creat, totul era perfect. Cu toate acestea, datorită faptei sale, Adam a devenit răspunzător pentru lucrul îngrozitor care i se făcea creaţiei. Romani 8:22 spune: „Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea (creaţie) suspină şi sufere durerile naşterii”. Din cauza păcatului lui Adam, Dumnezeu a blestemat întreaga creaţie, stelele, furnicile, elefanţii şi oamenii.

În Geneza citim că Dumnezeu spune: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp” (Gen.3:14), şi „blestemat este acum pământul din pricina ta” (Gen.3:17). Dumnezeu a trebuit să trimită blestemul asupra lumii din cauza răzvrătirii lui Adam. Ca prin urmare, creaţia a trecut dintr-o stare perfectă într-una blestemată. Ca şi consecinţă a blestemului, întreaga creaţie suferă o descompunere, gemând şi chinuind în durere.

Cu alte cuvinte lucrurile se înrăutăţesc, nu se îmbunătăţesc! Merg spre rău, nu spre bine. Crezul evoluţionist ne spune că lucrurile merg spre bine, deci se desăvârşesc, că viaţa evoluează luând forme tot mai complexe. Pentru acei creştini care cred în evoluţionism omul ar trebui să se facă mai bun, nu mai rău. Dar care este realitatea? Dacă Adam ar fi apărut în urma unei progresii evolutive, atunci de ce el a „decăzut” şi „cade înapoi” (merge îndărăt!? n.tr.)? Atunci trebuie să ne întrebăm ce este păcatul? Este acesta o trăsătură animală moştenită de om, sau acesta a apărut în urma căderii omului în neascultare?

Oamenii de ştiinţă ajung să înţeleagă mai bine ce se întâmplă cu această lume descoperind că întreaga structură (alcătuire) genetică a omului degenerează. Defectele genelor noastre cauzează fiziologia noastră să aibe tot mai multe probleme.

3. UN CER NOU ŞI UN PĂMÂNT NOU.

În Faptele Apostolilor citim: „pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor (restaurării; n.tr.): despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime”. Biblia vorbeşte despre o vreme când această creaţie va fi restaurată, adică refăcută să fie ceea ce s-a presupus să fie. Lucrul acesta ne arată că ceva este îngrozitor de strâmb în lumea de astăzi. Pentru acei creştini care acceptă evoluţia cuvintele lui Pavel despre chinul creaţiei ca în durerile naşterii nu au nici un ecou.

La fel stau lucrurile şi când se vorbeşte despre un cer nou şi un pământ nou, unde aşa cum ne spune Scriptura, va „locui neprihănirea” (2Petru 3:13). De ce să fie nevoie de un cer nou şi un pământ nou, dacă nu fiindcă ceva este defect (stricat) în cel vechi? Isaia 11:6-9 ne spune cum va fi în cerul nou şi pământul cel nou:

„Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii (viperei), şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului (scorpionului). Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele cari-l acopăr.”

Iată din nou aici o descriere care ne arată că animalele nu se vor mai mânca între ele, ci vor mânca plante/verdeaţa (vegetariene) şi că nu va exista violenţă sau suferinţă.

Apocalipsa 22:3 ne spune că, „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo”. Apocalipsa 21:4 afirmă că, „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Descrierea a ceea ce se va întâmpla la restaurarea tuturor lucrurilor poate fi rezumată după cum urmează: nu va mai fi moarte, vărsare de sânge, blestem, lacrimi, plâns, sau durere; animalele vor fi vegetariene. În mod sigur, aceasta nu este o descriere a lumii din zilele noastre, însă este o descriere a restaurării a ceva ce reflectă o stare trecută. Când citim primele două capitole ale Genezei, cam până la vers.25, avem o descriere a creaţiei originale din care lipseşte moartea, violenţa, etc. Cu alte cuvinte creaţia actuală va fi restaurată la ceea ce a fost odată deoarece starea ei din în prezent este deosebit de rea. Dacă cineva acceptă evoluţia, atunci cum va fi această restaurare? La ceea ce vedem astăzi? Va fi o restaurare a morţii, durerii şi violenţei de acum? Această concepţie neagă învăţăturile Scripturii despre un cer nou şi un pământ nou.

4. ANIMALELE AU FOST CREATE VEGETARIENE.

Observând lumea de astăzi, vedem că unele animale le mănâncă pe altele şi că oamenii, de asemenea, mănâncă carnea animalelor. Vederea violenţei printre animale a fost zugrăvită de către un poet cu expresia „colţii însângeraţi ai naturii”. Evoluţioniştii etichetează această violenţă ca fiind „supravieţuirea celor mai tari”. O consideră parte a procesului evolutiv. Pentru evoluţioniştii teişti, animalele carnivore constituie doar o parte a „creaţiei” actuale pe care Dumnezeu a folosit-o în evoluţia omului.

Cu toate acestea, în Geneza 1:29-30 „Dumnezeu a zis: ,,Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.” Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor cari se mişcă pe pământ, cari au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.” Şi aşa a fost”.

Omul şi animalele au fost creaţi vegetarieni. Bineînţeles lucrul acesta se potriveşte cu faptul că nu era moarte înainte de căderea în păcat. Dar din cauza intrării păcatului în lume, a rezultat moartea. Păcatul a afectat lumea atât de mult încât Dumnezeu a îngăduit să se abată asupra ei un potop pentru a o judeca. Geneza 6:12-13 spune că, „Dumnezeu S-a uitat spre pământ, şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: ,,Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie (violenţă); iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul”. Această silnicie, (deci, violenţă conform limbii române moderne; n.tr.), poate era cauzată de faptul că animalele au început să se omoare între ele, să-l atace pe om şi viceversa. Deşi omului nu i-au fost date instrucţiuni exacte că poate să mănânce carne decât după potopul lui Noe Geneza 9:3 ne spune: „Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde”. Mulţi oameni cred că datorită faptului că animalele au danturi diferite acestea au fost create ca şi carnivore. Cu toate acestea astăzi există multe animale care au canini puternici dar care mănâncă doar verdeţuri. Iniţial dinţii acestor animale le-au folosit pentru a mânca plantele pe care Dumnezeu le-a creat pentru ei. Ca şi consecinţă a căderii în păcat, unele animale acum mănâncă carne. Biblia nu exclude nici intervenţia directă a lui Dumnezeu la cădere, care să fi avut un efect biologic direct asupra creaturilor şi modului lor de hrănire.

5. CREAŢIA ESTE ÎNCHEIATĂ.

Biblia învaţă cu claritate că Dumnezeu şi-a încheiat lucrarea Sa de creare şi facere în cea de-a şasea zi a creaţiei. „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse” (Gen.2:1-3). Lucrarea de creare a lui Dumnezeu s-a încheiat la sfârşitul celei de-a şasea zi când Dumnezeu a făcut tot ceea ce şi-a propus. Însă, din pricina căderii omului, Dumnezeu lucrează acum pentru reconciliere (împăcare).

Aceia care cred că Dumnezeu a folosit evoluţia trebuie să creadă că aceleaşi procese pe care El le-a folosit în presupusa „creaţie” evolutivă, continuă şi în zilele noastre. Când evoluţionistul priveşte la lumea zilelor noastre şi observă mutaţiile (greşelile sau schimbările genetice) şi selecţia naturală („supravieţuirea celui mai tare”), el crede că acestea fac parte din mecanismele evoluţiei, spunând că dacă ar avea timp, selecţia naturală şi mutaţiile pot asigura trecerea organismelor de la o specie la alta. Evoluţionistul concepe această trecere, observând procesele de astăzi şi extrapolându-le în trecut, crezând că de-a lungul milioanelor de ani ele au fost mecanismele fundamentale ale evoluţiei.

Creştinii care spun că Dumnezeu a folosit evoluţia pentru a aduce totul în existenţă, inclusiv omul, se confruntă cu o mare problemă. Dacă evoluţia nu mai continuă astăzi (adică, Dumnezeu nu mai „creează” prin evoluţie), atunci nu avem nici o justificare pentru a extrapola în trecut şi a spune că evoluţia a avut loc vreodată, devreme ce nu există nici mecanism al ei.

Cu alte cuvinte, teoria evoluţionistă modernă susţine că evoluţia încă continuă (ca prin urmare, omul trebuie încă să evolueze!), de aceea dacă creştinul o acceptă acesta trebuie să recunoască că Dumnezeu încă o foloseşte şi în zilele noastre. Aşadar, El încă creează. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a spus că şi-a încheiat lucrarea Sa în creaţie. Evoluţionistul teist (sau, creştinul ce împărtăşeşte crezul că Geneza include şi procese evolutive; n.tr.) se află în acest caz într-o mare dilemă.

6. ŢĂRÂNA, PENTRU ADAM ŞI COASTA, PENTRU EVA.

Citim în Geneza 2:7 cum Dumnezeu l-a făcut întâi pe bărbat: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”.

Conform acestui verset luat literar, Dumnezeu l-a făcut pe primul om, Adam, din ţărâna pământului. Însă, nevasta lui, Eva, a fost făcută într-un mod diferit. „Atunci Domnul Dumnezeu a trimes un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: ,,Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie, pentru că a fost luată din om” (Gen.2:21-23).

Prima femeie, Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam. Există astăzi mulţi creştini ce au acceptat evoluţia şi care spun că „ţărâna” (sau, „dust”, „praful” pământului; n.tr.) menţionată în Gen.2:7 reprezintă de fapt nişte elemente chimice pe care Dumnezeu le-a folosit pentru declanşarea procesului de evoluţie. În felul acesta, Geneza 2:7 reprezintă un rezumat al evoluţiei, semnificând trecerea de la elementele chimice, la om.

În felul acesta cei ce susţin această concepţie se trezesc cu o problemă insurmontabilă: dacă trecerea de la ţărână la Adam reprezintă etapa evolutivă corespondentă a trecerii de la elementele chimice la om, atunci ce poate să însemne „trecerea” (evoluţia?!) de la coastă la femeie? Pentru consecvenţă, este nevoie de o explicaţie adecvată, iar dacă se acceptă evoluţia nu avem nici una! Eva nu a provenit direct din ţărână, ci dintr-un om deja creat şi viu.

7. ÎNTOARCEREA LA ŢĂRÂNĂ.

Unii spun că „ţărâna” din Geneza 2:7 reprezintă animalul (de pildă, creatura apropiată maimuţei) pe care Dumnezeu a insuflat-o şi care a devenit om (Adam). Aceştia spun că atunci când Biblia afirmă că Dumnezeu a luat ţărâna pământului şi l-a făcut pe Adam, lucrul acesta este simbolic pentru etapa evolutivă în care creaturi asemănătoare maimuţelor au evoluat în fiinţe umane. Din nou se cere consecvenţă într-o asemenea idee, iar Geneza 3:19 declară: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”.

Dacă ţărâna folosită de Dumnezeu pentru a-l crea pe Adam reprezintă o creatură ca şi maimuţa, pe care Dumnezeu a folosit-o să-l facă pe om, atunci conform Bibliei la moarte omul trebuie să se întoarcă la ţărâna ce-a fost şi din care a fost creat. Întrebarea care se pune atunci este, la ce „animal” se întoarce omul când moare? Oricine poate observa că atunci când murim ne întoarcem în ţărână, exact aşa cum spune Biblia. Ne întoarcem la ţărâna pământului din care am fost creaţi, la început!

8. DUMNEZEU ESTE BUN.

În Geneza 1:31 Dumnezeu şi-a pronunţat creaţia Lui ca fiind „foarte bună”. Ce a vrut să spună prin „bună”? Singura modalitate de a afla este de a găsi un absolut cu care să compari. Isus a spus în Matei 19:17, „Binele este Unul singur”, iar în Psalmul 25:8 ne este spus că, „Domnul este bun şi drept”. De aceea, atunci când Dumnezeu şi-a declarat creaţia „bună”, ceea ce se găsea în ea şi fusese creat de ea a reflectat atributele unui Dumnezeu care este bun. Când ne uităm la atributele lui Dumnezeu vedem de pildă în Noul Testament în persoana lui Isus că, Lui i-a păsat de cei săraci, i-a vindecat pe cei bolnavi, i-a înviat din morţi pe unii, a arătat milă şi i-a ajutat pe cei slabi. El este un Dumnezeu iubitor şi bun.

Acum gândiţi-vă la metodele evoluţiei: eliminarea celor slabi, supravieţuirea celor tari, moartea şi lupta pentru supravieţuire din progresul evolutiv, eliminarea celor inepţi, şi aşa mai departe. Ar fi descris tot ceea ce Dumnezeu ar fi creat în felul acesta ca fiind „bun”? Desigur că nu! Acest lucru ar veni în totală contradicţie cu natura lui Dumnezeu, aşa cum este revelată în Scripturi, iar creştinii care cred că Dumnezeu a folosit evoluţia trebuie să-l considere pe acesta un căpcăun!

9. GENEZA REPREZINTĂ ISTORIE LITERARĂ.

Mulţi susţin că Geneza este doar o relatare simbolică, un fel de analogie. Aceştia afirmă că nu contează ce spune Geneza, ci doar ceea ce ea simbolizează. Adică, o descriere alegorică a creaţiei. În realitate nu poate să simbolizeze nimic, dacă nu ar spune ceva. Cu toate acestea, mulţi creştini spun că Geneza este menită doar să ne înveţe că Dumnezeu este Creatorul, şi face acest lucru folosind termeni simbolici, deoarece în realitate cuvintele spun că Dumnezeu a folosit evoluţia.

Dar dacă aplicăm această idee – că Geneza este doar o carte simbolică – atunci trebuie să se pună întrebarea, „de unde aflăm că Dumnezeu este Creatorul?” Putem, desigur, să mergem la Gen.1:1 care spune că, „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Dar dacă cartea Genezei este doar simbolică, pentru consecvenţă trebuie să ne întrebăm dacă cuvintele „Dumnezeu a făcut” sunt sau nu simbolice. Va trebui să ne întrebăm ce vrea să se spună prin „a făcut”.

Când se afirmă de unii că Geneza este simbolică se dă dovadă de inconsecvenţă interpretaţională deoarece se acceptă unele părţi ca fiind literare (cum ar fi cea cu, „Dumnezeu a făcut”) iar altele, drept simbolice! Iar dacă este vorba de simbolic atunci pasajul a fost scris cu un scop, iar atunci fiecare frază ce se presupune să fie simbolică trebuie să fie un simbol a ceva. De aceea, cel ce citeşte trebuie să se întrebe, „ce înseamnă fiecare verset?” Ce simbolizează? De pildă, ce simbolizează facerea Evei dintr-o coastă a lui Adam? Aşa ceva nu ar avea sens. Oricum ai lua-o, nu ştii ce înseamnă pentru că nu are nici un rost ce spune.

Trebuie spus şi lucrul acesta, că aceste imagini reale şi istorice conţin totuşi un puternic simbolism, mai precis reprezintă o „umbră”, un „prototip”, al relaţiei din viitor dintre Hristos şi Biserica Lui. Însă ce ne spune, simbolic, poetic, sau în alt fel, în contextul propriu despre începuturi? „Umbre” ale Vechiului Testament (cum ar fi Moise, un model al lui Hristos) sunt de fapt persoane reale şi istorice, sau evenimente reale ale istoriei. Mai este de asemenea important să observăm că evreii şi-au împărţit scrierile lor în trei categorii: istorice, profetice şi poetice. Geneza a fost inclusă în lista lor de scrieri istorice. Astfel ei au acceptat-o ca relatare istorică reală.

10. TOATE DOCTRINELE SE GĂSESC ÎN GENEZA.

Orice studiu elementar al doctrinelor biblice va demonstra că de fapt toate doctrinele îşi (trag rădăcinile) au, direct sau indirect, bazele în cartea Genezei.

În Ioan 5:46-47 Isus Hristos a spus: „Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” Isus afirma cu tărie că scrierile lui Moise trebuiau acceptate pentru a înţelege ce spunea El, deoarece toate doctrinele pe care El le-a învăţat se găseau în cartea Genezei. De exemplu, în Matei 19:4-6 găsim răspunsul lui Isus la întrebarea despre divorţ şi căsătorie: „Drept răspuns, El le-a zis: ,,Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: ,De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?’ Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”.

Căsătoria îşi are temelia pusă în cartea Genezei, prima căsătorie pe care a rânduit-o Dumnezeu fiind aceea a lui Adam şi Eva. Pentru a înţelege sensul căsătoriei (căsniciei), trebuie să se înţeleagă şi să se accepte baza şi originea ei literară aşa cum este descrisă în cartea Genezei.

Hristos a murit pe cruce din cauza păcatului şi morţii, în vederea necesităţii înlăturării păcatelor prin vărsarea de sânge. Şi originea şi baza acestei învăţături se găseşte în cartea Genezei. De asemenea, purtăm haine fiindcă Dumnezeu ni le-a dat din pricina păcatului. Acest lucru îl citim în cartea Genezei. Pentru a înţelege doctrina creştină trebuie să înţelegem temeliile doctrinelor ce au fost puse în Geneza. Dacă Geneza nu poate fi luată în mod literar nu există nici o temelie pentru credinţa creştină, şi ca prin urmare doctrina creştină nu are nici un sens.

Mulţi oameni încearcă să spună că în Noul Testament Isus a citat doar scrierile vremii Sale şi că El nu a considerat Geneza ca fiind literară. Spun aceste lucruri pentru că s-a întâmplat ca iudeii să creadă în scrierile lui Moise şi în Geneza spunând că Isus le-a citat acestea doar pentru a se face plăcut lor. Cu toate acestea Biblia mai ne învaţă şi că Isus Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Deci, Isus este „adevărul”. De aceea a spune că Isus a susţinut în mod conştient un „mit” afirmând că este realitate, l-ar face pe Isus să fie un mincinos. Isus Hristos nu a fost doar un om. Nici nu a fost un păcătos, ci era perfectul „Dumnezeu-Om”. Creştinii care spun că citând din Geneza Isus doar pomenea miturile vehiculate în vremea Lui, să ia seama să nu-l facă mincinos pe Isus!

Mai sunt şi alte exemple în care Isus a citat din Geneza sau s-a referit la ea, înţelegând astfel că El o accepta. De pildă, iată cum a citat-o în Matei 24:37-39: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma (exact la fel; n.tr.) se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. Într-adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”.

11. REFERINŢE LA GENEZA DIN NOUL TESTAMENT.

În tot Noul Testament se găsesc referinţe la Geneza, acceptând-o ca istorie literară şi ca adevăr. Există cel puţin 165 de pasaje din Geneza care sunt fie în mod direct citate, sau pomenite cu claritate în întreg Noul Testament. Printre acestea se numără peste 100 de citate sau referinţe directe la capitolele de la 1 la 11 din Geneza.

Fiecare din autorii Noului Testament se referă în scrierea sa la Geneza, capitolele de la 1 la 11. La fiecare dintre primele 11 capitole ale ei se face aluzie în anumite pasaje din Noul Testament. O listă completă a tuturor referinţelor făcute la Geneza se poate găsi în cartea dr. Henry Morris (de la Institutul de Creaţionism Ştiinţific din California, S.U.A.), intitulată „The Genesis Record” („Cronica Genezei”), publicată împreună de Baker Book House şi Creation Life Publishers.

În întreg Vechiul şi Noul Testament este Geneza este citată, sau menţionată, de mai multe ori decât orice altă carte a Bibliei. Negreşit faptul acesta indică importanţa ei mare. De asemenea, ne arată că atât scriitorii Vechiului cât şi ai Noului Testament au acceptat Geneza ca fiind adevărată. Cel puţin de 6 ori, Isus Hristos a citat sau a menţionat pasaje din Geneza de la capitolele de la 1 la 11.

12. ZILELE GENEZEI NU POT FI MILIOANE DE ANI.

Mulţi creştini susţin că zilele creaţiei reprezintă în realitate milioane de ani din istoria pământului. Aceştia spun că Dumnezeu nu creat universul în şase zile literare ci în şase perioade de timp, ce reprezintă milioanele de ani susţinute de evoluţionişti.

Întâi de toate trebuie recunoscut că ştiinţa nu poate dovedi vârsta pământului. Există multe presupuneri făcute pe baza metodelor de datare de care majoritatea nu ştiu. Mai există şi multe dovezi ştiinţifice ce confirmă posibilitatea unui pământ tânăr. Însă Biblia ne învaţă cu claritate că zilele menţionate în Geneza sunt zilele literare obişnuite (aprox.24 de ore).

Cuvântul evreiesc pentru zi, „yom” poate să însemne o zi obişnuită sau o perioadă nelimitată (nedefinită) de timp. Trebuie precizat că în Geneza cuvântul acesta nu poate sub nici o formă să însemne o lungă perioadă de timp definit. Poate să însemne uneori o perioadă de timp mai lungă de o zi, dar asta doar într-un sens nelimitat şi nedefinit (de pildă, „ziua Domnului” din perioada Judecătorilor). Exodul 20:11 ne spune că Dumnezeu a creat universul în şase zile şi că în una, s-a odihnit, oferindu-i astfel un model omului. Acesta este motivul pentru care lui Dumnezeu i-au trebuit tocmai şase zile pentru a face totul: ne-a oferit modelul săptămânii de şapte zile, pe care-l folosim încă şi astăzi. Dumnezeu nu a spus că a lucrat şase milioane de ani şi apoi s-a odihnit pentru un milion de ani, sugerându-ne că şi noi trebuie să facem la fel.

Exodul 20:11 „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

Şi mai absurd ar fi să spunem că El a lucrat timp de şase perioade nelimitate de timp, apoi s-a odihnit.

Mai sunt şi alte aspecte pe care le putem considera pentru a demonstra că aceste zile au fost zile obişnuite. De pildă, Adam a fost creat în cea de-a şasea zi. El a trăit a şasea zi, a şaptea şi apoi a murit când era în vârstă de 930 de ani. Dacă fiecare din zilele sale ar fi fost de un milion de ani, am avea mari probleme. Trebuie de asemenea spus că pasajul din 2 Petru 3:8 care compară o zi cu o mie de ani nu defineşte cuvântul „zi” ca fiind o mie de ani. De fapt, luat în contextul lui 2 Petru 3:8 nu se referă la zilele creaţiei ci vrea să sugereze faptul că Dumnezeu se află în afara timpului.

Cuvântul „zi” cum este folosit pentru prima dată în Geneza nu poate fi simbolic. Un cuvânt nu poate fi simbolic chiar de prima dată când este folosit, ci doar atunci când întâi i s-a dat un sens literar bine definit. Acest sens literar definit îl are în Geneza 1:5, 8, 13, 19, 23, 31, unde este folosit pentru prima dată. De asemenea, cuvintele folosite pentru „seară” şi „dimineaţă” nu pot însemna decât ceea ce spun, adică o seară obişnuită, aşa cum o ştim noi şi o dimineaţă obişnuită.

În Geneza 1:14-19 unde avem cea de-a patra zi a creaţiei, cuvântul „zi” este utilizat de cinci ori în legătură cu zile, nopţi, vremi şi ani. Dacă cuvântul „zi” nu ar însemna o zi obişnuită, atunci ar fi absolut absurd modul în care este folosit în aceste pasaje.

13. DUPĂ SOIUL FIECĂRUIA.

În Geneza 1:1-31, expresia „după soiul lui/ei” apare de 10 ori. Această expresie este utilizată cu referire la animale şi plante şi la cum se vor reproduce (înmulţi) lor pe pământ. Biblia afirmă clar că Dumnezeu a creat soiuri distincte de animale şi plante, fiecare trebuind să se reproducă după soiul său. Un soi (specie) nu se poate schimba la altul. În zilele noastre noi ştim că într-un soi poate exista o mare varietate, însă vedem că există limite impuse fiecărui soi. De fapt, sistemul de clasificare pe care noi îl folosim pentru împărţirea plantelor şi animalelor în specii a fost formulat după învăţătura biblică a delimitării soiurilor, de către Carl Linnaeus (1707-1778).

Nu există nici unde în lume forme tranziţionale sau intermediare, fosile sau vii, care să arate trecerea de la o specie la alta (de la un soi la altul; n.tr.), fapt necesar evoluţioniştilor pentru a demonstra valabilitatea sistemului lor. Ceea ce noi observăm este existenţa grupurilor distincte de animale şi plante, exact aşa cum şi vedem că ne învaţă Biblia. Deci, şi în această privinţă a clasificării Biblia este mai realistă decât teoriile speculative contemporane. Cei ce cred în evoluţionism trebuie să formuleze teorii suplimentare care să explice lipsa acestor organisme intermediare (a „verigilor lipsă”), de felul „nu le-am descoperit încă”, sau, „evoluţia s-a petrecut atât de repede încât nu a lăsat nici un fel de forme intermediare”?!

14. EVOLUŢIA ŞI GENEZA AU O DESFĂŞURARE DIFERITĂ.

Pentru aceia care încearcă să armonizeze evoluţia cu Geneza (deci, creaţia; n.tr.), ordinea evoluţiei trebuie să se asemene cu ordinea evenimentelor din relatarea biblică a Genezei. Apar aici o serie de probleme.

Principiile fundamentale ale evoluţiei se contrazic complet cu ordinea Genezei. De exemplu, Geneza ne învaţă că Dumnezeu a creat pomii fructiferi înaintea peştilor, deci plantele în a treia zi, iar peştii în a cincea zi. Evoluţia însă, ne învaţă că peştii au apărut înaintea pomilor fructiferi. Evoluţia susţine că viaţa a apărut mai întâi în ocean, şi doar după mai multe milioane de ani ea s-a dezvoltat şi pe uscat. Biblia ne învaţă că pământul a fost creat întâi acoperit de apă, iar evoluţionismul susţine că pământul a fost la început un vulcan de lavă topită. Sub nici o formă ordinea evenimentelor indicată de evoluţie nu se poate împăca cu cea oferită de Biblie în Geneza!

15. PĂMÂNTUL A FOST ÎNTÂI, NU SOARELE.

O concepţie evoluţionistă a începuturilor pământului ne spune că acum 20 de miliarde de ani a avut loc un „Big Bang”, care a rezultat în formarea Soarelui şi după aceea a pământului ce era pe atunci un corp ceresc fierbinte. Biblia ne învaţă că atunci când, la început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul, soarele nu exista. În prima zi a fost creată lumina, iar soarele care urma să devină un luminător nu a fost creat decât în a patra zi. Pământul, de asemenea, era acoperit cu apă când a fost creat. În 2 Petru 3:5-6 găsim o profeţie privitoare la zilele sfârşitului în care Petru ne spune că oameni vor ignora deliberat că pământul a fost acoperit de apă. Teoria „Big Bang”-ului şi relatarea biblică a creaţie se găsesc în totală contradicţie.

16. CAPITOLELE 1 ŞI 2 DIN GENEZA SE COMPLETEAZĂ RECIPROC, NU SE CONTRAZIC.

Din moment ce Moise nu a fost un martor ocular al creaţiei, al potopului lui Noe, sau al evenimentelor petrecute la Turnul din Babel, etc., s-a presupus că Geneza constituia o serie de relatări timpurii pe care Moise, sub călăuzirea Duhului Sfânt le-a cules într-o singură lucrare a sa.

Datorită referirii în Noul Testament făcute de Isus la Moise, şi la paternitatea acestuia asupra Primelor Cinci Cărţi (Pentateuch; engl.), avem o foarte puternică dovadă ce sugerează că Moise este într-adevăr cel ce-a scris cartea Genezei. De la un capăt la celălalt al Genezei expresia, „Iată istoria pământului…” (vezi, de pildă, Gen.2:4), apare de mai multe ori. Din surse exterioare, cum ar fi utilizarea sistemului colofon din Mesopotamia lingviştii susţin că aceste expresii de legătură („aceasta este istoria…”), se află de fapt la sfârşitul fiecărei părţi. Cu alte cuvinte, expresiile apar drept semnături puse diferitelor părţi ale cărţii. Astfel în Geneza capitolele 1 şi 2, prima parte începe de la cap.1, vers.1, la cap.2, vers.4a, iar cea de-a doua parte, de la cap.2, vers.4b, la cap.5, vers.1a.

Mulţi însă spun că capitolele 1 şi 2 ale Genezei sunt două relatări contradictorii ale creaţiei. În realitate este uşor de văzut că aceste două relatări nu sunt contradictorii, ci complementare, deci se completează reciproc. Geneza 1:1-2:4a reprezintă o relatare în ordine cronologică (vezi, expresiile de felul „prima zi, a doua zi…”, etc.) a zilelor creaţiei. Geneza 2:4b începe cea de-a doua relatare, care reprezintă o mai detailată descriere a anumitor aspecte ale capitolul 1, al Genezei. Această a doua relatare nu se presupune să fie o cronică a fiecărei zile în parte, din creaţie. De fapt, ea pare să aibe intenţia să dezvăluie mai mult din detaliile ce-l privesc pe om şi grădina în care locuia, zugrăvind scena în care a avut loc căderea omului arătată în capitolul 3.

Cea de-a doua relatare ne este foarte necesară pentru a înţelege ce s-a întâmplat în capitolul 3 din Geneza. Pe lângă acest motiv această relatare mai include şi detaliile reale ale creării omului şi a femei de către Dumnezeu, în felul acesta noi fiind în stare să înţelegem mai bine natura relaţiei lor din căsătorie. Obiceiul de a plasa o relatare mai generală înaintea descrierii unor evenimente exacte nu se limitează doar la primele două capitole ale Genezei. Îl redescoperim şi în Geneza 10:2-32 unde avem tabla de distribuţie a populaţiei. Acest pasaj este la rândul lui urmat de Geneza 11:1-10 care ne spune ce s-a întâmplat la Babel aproximativ în cea de-a treia generaţie, conform genealogiei din capitolul 10.

Ar trebui observat că în Matei 19:4-5 unde Isus răspunde la întrebarea despre căsătorie, El citează din capitolele 1 şi 2 ale Genezei, arătând că El le-a considerat atât complementare cât şi autoritare. Matei 19:4 declară, „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască?”, referindu-se la Gen.1:27. Apoi, în Matei 19:5, „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?”, citând Gen.2:24.

17. ADAM PUTEA SCRIE!

Cei ce cred în evoluţie speculează că în dezvoltarea lui omul a trebuit întâi să înveţe să mestece apoi să scrie. Spun că acesta a trebuit să folosească unelte de piatră şi să înveţe să lucreze pământul mai înainte ca să pună bazele aşa numitei „tehnologii avansate”. Cu toate acestea Biblia ne spune că Adam nu a fost un „primitiv”, ci un individ extrem de dezvoltat şi dotat. De pildă, putem vedea în Geneza 2:20 că, „omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului…”. Este astfel evident că Adam putea să vorbească şi că poseda un limbaj complex.

În plus, în Gen.3:20 ni se spune că, „Adam a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii”. Apoi, în Gen.5:1 găsim „cartea neamurilor (generaţiilor) lui Adam”. Este perfect posibil ca Adam să fi scris toate detaliile pe care Dumnezeu i le-a dat privitoare la creaţie. De asemenea, călăuzit de Dumnezeu poate că el a descris şi alte evenimente, iar Moise le-a obţinut mai târziu şi le-a folosit în cartea sa a Genezei. Dacă s-a întâmplat aşa, lucrul acesta implica ca Noe să fi luat la bordul corabiei sale preţioasele documente pe care le-a scris Adam, sub orice formă ar fi existat acestea.

Ar mai trebui remarcat că descendenţii lui Adam au confecţionat instrumente muzicale şi au prelucrat arama şi fierul. Gen.4:21-22 afirmă că, „Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul. Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul (prelucrătorul; patriarhul breslei respective? n;tr.) tuturor uneltelor de aramă şi de fer…”. Aceşti oameni nu par deloc să fie nişte sălbatici primitivi aflaţi în procesul evoluţiei lor!

18. POTOPUL LUI NOE A FOST LA SCARĂ GLOBALĂ, NU LOCALĂ

Acei creştini care acceptă teoria evolutivă a istoriei pământului susţin că numeroasele fosile descoperite în pământ sunt rezultatul proceselor evolutive ce au survenit de-a lungul milioanelor de ani. Astfel se spune că aceste procese au condus la formarea lentă a straturilor sedimentare în care au fost prinse organismele vii şi unde au fost fosilizate. De aceea când se ajunge la porţiunea din Geneza din capitolele 6 până la 9, unde se află relatarea potopului lui Noe, aceştia se încurcă pentru că dacă într-adevăr ar fi existat un potop la scară planetară, acesta ar fi distrus fosilele presupuselor milioane de ani anteriori lui. Pe de altă parte Biblia mai învaţă că până ce Adam nu a păcătuit nu a existat moartea. Ca prin urmare, fosilele nu s-au putut forma în milioanele de ani ce au precedat păcatului lui Adam.

Cu toate acestea trebuie să existe o explicaţie a milioanelor de animale şi plante păstrate ca fosile de păturile de apă ce au acoperit pământul. Fără îndoială că un potop global ca cel al lui Noe constituie o excelentă explicaţie. Creştinii ce acceptă mărturia fosilelor ca fiind dovada a milioanelor de ani de evoluţie lentă, de obicei susţin că potopul lui Noe a fost doar local, şi nu global. Însă Biblia afirmă clar că atunci apa a acoperit întreg pământul. Geneza 7:19 „Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi, cari sunt supt cerul întreg, au fost acoperiţi”.

În plus, ne este spus în Geneza 9:11-13 că a existat un legământ al curcubeului. Prin acesta Dumnezeu semnifica că nu va mai distruge niciodată pământul printr-un potop. Fără îndoială că de atunci am mai văzut o mulţime de inundaţii, dar locale şi de aceea vedem că Dumnezeu nu şi-a încălcat legământul. De aceea, aceste pasaje nu se pot referi la un eveniment local, ci la unul care nu se va mai repeta niciodată – un deluviu global!

19. EVOLUŢIA TEISTĂ ESTE ECHIVALENTUL CONCEPŢIEI ATEISTE DESPRE EVOLUŢIE, DAR ÎL MAI ADAUGĂ PE DUMNEZEU!

În realitate evoluţia teistă nu se diferă de evoluţia ateistă. Singura diferenţă este că în aceasta, Dumnezeu a fost adăugat istoriei. Creştinii care cred că Dumnezeu a folosit evoluţia acceptă ceea ce ateismul le spune, dar după aceea îl recunosc şi pe Dumnezeu şi reinterpretează Biblia ca atare. Înţelegând natura omului, şi anume că acesta este păcătos şi părtinitor faţă de Dumnezeu, „că nu există nici unul neprihănit, nici unul măcar”, orice concepţie privitoare la originea vieţii care beneficiază de consens printre necreştini, ar trebui să fie cel puţin suspectă. Dar cum Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, al Dumnezeului care ştie totul, care a existat dintotdeauna, şi care nu poate să mintă, tot ceea ce noi credem şi susţinem ar trebui judecat după Cuvântul lui Dumnezeu şi comparat cu acesta. Pentru a înţelege vreun domeniu al vieţii noi trebuie să avem o filozofie creştină bazată pe cuvintele Dumnezeului care a fost dintotdeauna şi a oamenilor care nu au fost.

20. TOŢI OAMENII SUNT DESCENDENŢII (URMAŞII AI) LUI ADAM.

Din cauza acceptării evoluţiei există creştini care cred că unele culturi din lume sunt „primitive” dintr-un punct de vedere evoluţionist. Acestea, spun ei, nu au „evoluat” ca şi celelalte culturi. Cu toate acestea, Biblia spune în 1 Corinteni 15:45 că Adam a fost primul om. Nu există rase diferite de oameni într-un sens evoluţionist. Romani 5:12 ne spune că din cauza păcatului unui singur om (Adam), păcatul a trecut asupra tuturor oamenilor, fiindcă toţi au păcătuit. Toate culturile diferite din lumea zilelor noastre îşi au originea de la Turnul lui Babel. Atunci au început popoarele să vorbească limbi diferite, cauzându-le mutarea lor pe diferite părţi ale pământului.

Fiecare fiinţă omenească are acelaşi strămoş, Adam, motiv pentru care cu toţii avem aceeaşi problemă a păcatului şi deopotrivă avem nevoie şi de un Mântuitor.

Şi pentru noi ar trebui să fie valabilă porunca pe care Dumnezeu a dat-o Israelului prin Iosua, privitoare la ce alegem să credem:

„Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu (sau, Potop) şi în Egipt, şi slujiţi Domnului.” (Iosua 24:14)

Şi poate ar trebui să, „alegem şi noi astăzi cui să slujim: cuvintelor oamenilor ce sunt păcătoşi, şi care nu au existat dintotdeauna, sau cuvintelor Dumnezeului care ştie totul, care a existat dintotdeauna şi care ne-a descoperit tot ce trebuie să ştim”.

TOTUŞI DE CE A FOLOSIT DUMNEZEU ŞASE ZILE PENTRU CREAŢIE?

Concepţia ce a început să prindă teren în multe biserici creştine, şi anume că zilele descrise în Geneza 1 în care Dumnezeu a creat pământul şi întreg universul, au fost în durată de lungimea a milioane sau poate chiar miliarde ani, nu poate fi justificată biblic devreme ce zilele creaţiei au fost zile obişnuite de 24 de ore. Cum se poate determina acest lucru? La ce foloseşte să ştim care era lungimea „zilelor creaţiei”?

CE ESTE O ZI?

Cuvântul evreiesc din Gen.1 folosit pentru „zi” este „yom”. El poate să însemne fie o zi (obişnuită de 24 de ore), lumină, spre deosebire de noapte, sau în mod ocazional este folosit pentru a indica o perioadă nedefinită de timp (de exemplu, „vremea/ziua judecătorilor”, „Ziua Domnului”). Fără excepţie trebuie să spunem că în Vechiul Testament evreiesc cuvântul „yom” nu înseamnă niciodată „perioadă” (adică, să fie folosit pentru a indica o perioadă lungă definită, limitată de timp, ce are un început precis şi un sfârşit cunoscut). Cuvântul evreiesc ce înseamnă o lungă perioadă definită de timp este „olam”. În plus, este important să observăm că şi în cazul folosirii cuvântului „yom” pentru o perioadă nedefinită de timp, contextul biblic unde se recurge la o astfel de utilizare ne arată că este vorba de o „zi” în sensul literar al cuvântului.

Unii oameni susţin că cuvântul „zi” din Geneza este folosit în mod simbolic şi de aceea nu se presupune să fie interpretat literar. Totuşi un fapt important ignorat de foarte mulţi este că un cuvânt nu poate fi simbolic de prima oară când este folosit.! În realitate, un cuvânt poate fi folosit simbolic doar atunci când mai întâi i s-a stabilit un înţeles literar. Astfel, în Noul Testament ni se spune că Isus este „uşa”. Noi ştim ce înseamnă aceasta pentru că ştim că „uşă” înseamnă „intrare”. Doar fiindcă noi înţelegem sensul literar al cuvântului, cuvântul poate fi aplicat în mod simbolic lui Isus Hristos, şi astfel noi să înţelegem că El este literar „intrarea” în Împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul „uşă” nu putea fi folosit în această manieră dacă mai întâi nu ar fi avut un înţeles literar pe care noi să-l fi cunoscut.

La fel, nici cuvântul „zi” nu poate fi folosit simbolic de prima oară când este utilizat în cartea Genezei, acesta fiind nu doar locul unde l-a introdus pentru prima dat în naraţiune dar şi locul unde l-a definit aşa cum El a inventat-o. Într-adevăr acesta este motivul pentru care autorul Genezei a depus eforturi în a defini cu grijă cuvântul „zi”, chiar de la început când îl foloseşte. În Geneza 1:5 noi citim că, „Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte…” Cu alte cuvinte, termenii au fost bine definiţi. Prima dată când este folosit cuvântul „zi”, acesta este definit ca fiind „lumina”, pentru a-l deosebi de „întunericul” numit „noapte”. Geneza 1:5 se încheie atunci cu concluzia, „Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi.” Această frază este aceeaşi folosită pentru toate celelalte 5 zile ale creaţiei, demonstrând că exista un ciclu bine stabilit de zile şi nopţi, sau dacă doriţi, de perioade de lumină şi întuneric care defineau o zi.

ZIUA ŞI SOARELE

Dar cum putea să fie zi şi noapte dacă soarele nu exista încă? La urma urmei, este limpede din Geneza 1 că soarele a fost creat doar în ziua a patra. Gen.1:3 ne spune că Dumnezeu a creat lumina în prima zi, iar expresia „o seară şi o dimineaţă” arată existau perioade alternative de lumină şi întuneric. De aceea, lumina exista venind dintr-o singură direcţie asupra pământului ce se afla în rotire, rezultând în ciclul zi-noapte. Cu toate acestea, ni se spune de unde vine exact această lumină. Cuvântul „lumină” din Gen.1:3 înseamnă substanţa luminii ce a fost create. După aceea, în Gen.1:14-19 ni se descrie crearea soarelui care urma să fie de aici încolo, sursa de lumină.

Gen.1:14-17 „Dumnezeu a zis: ,,Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne cari să arate vremurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.”

Deci soarele a fost creat pentru a stăpâni ziua care deja exista. Ea a rămas aceeaşi, doar că a primit o nouă sursă de lumină. Primele trei zile ale creaţiei (înainte de facerea soarelui), au fost la fel ca şi celelalte trei în care a existat soarele.

Poate că Dumnezeu a lăsat în mod voit creaţia fără soare în primele zile, pentru că ştia că de-a lungul timpului vor fi popoare ce se vor închina lui şi-l vor considera sursa vieţii. Dacă nu ar fi fost de ajuns, teoriile moderne susţin că soarele a existat înaintea pământului! Însă Dumnezeu ne arată că El a făcut, pentru început, pământul şi lumina, că El îl poate susţine în existenţă şi îi poate respecta ciclul zi-noapte, şi că soarele a fost creat în ziua a patra ca instrument al Său purtător al luminii, din acel moment.

Probabil că unul dintre principalele motive pentru care unii tind să respingă zilele Genezei ca zile literare este fiindcă cred că oamenii de ştiinţă au dovedit că pământul este vechi de miliarde de ani. Lucrul acesta nu este adevărat. Nu există nici o metodă infailibilă de datare a vârstei care să determine cât de vechi este pământul. În plus, există multe dovezi care să ne facă să credem că pământul are o vârstă relativ tânără, poate de câteva mii de ani. Cei ce spun că o zi ar putea să însemne milioane de ani, trebuie să răspundă la întrebarea, ce este atunci o noapte? (poza 157)

DE CE ŞASE ZILE?

Dumnezeu este o fiinţă infinită. El are o putere, o cunoaştere, şi o înţelepciune infinită. Este evident atunci că Dumnezeu poate să facă ce doreşte. Putea să creeze întreg universul, pământul şi tot ce este pe el, într-o clipită. Întrebarea care trebuie să se pună este, de ce i-au trebuit lui Dumnezeu şase zile? La urma urmei, şase zile reprezintă o perioadă neobişnuită de timp în care o fiinţă infinită să facă ceva. Răspunsul la această întrebare se poate găsi în Exodul 20:11. Capitolul acesta conţine Cele Zece Porunci şi trebuie amintit că acestea au fost scrise în piatră cu „degetul lui Dumnezeu”. În Exodul citim: „Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ex.31:18). Cea de-a patra poruncă din Exodul 20:9 („Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău”) ne spune că trebuie să lucrăm şase zile şi să ne odihnim în a şaptea. Justificarea pentru această poruncă ne este oferită în versetul 11: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o”. Aceasta este o referire directă la creaţia lui Dumnezeu din Geneza cap.1. Pentru a fi consecvenţi (şi trebuie să fim), acelaşi înţeles pe care cuvântul „zi” l-a avut în Gen.1, trebuie să-l aibe şi aici în acest pasaj. Dacă spunem că o „zi” indică în Geneza o lungă perioadă (nedefinită) de timp (milioane şi milioane de ani; n.tr.), atunci şi în Exodul 20:9-11 trebuie menţinută aceeaşi interpretare. Aceasta însă ar rezulta în următoarea formulare: omului îi este poruncit să lucreze timp de şase lungi perioade nedefinite de timp, apoi să se odihnească în cea de-a şaptea lungă perioadă nedefinită de timp. Dar este limpede de înţeles că o astfel de interpretare este lipsită de sens. Acceptând sensul literar, obişnuit al celor şase zile, noi înţelegem că Dumnezeu ne spune să lucrăm timp de şase zile de 24 de ore, după modelul oferit de El în zilele de 24 de ore ale creaţiei, apoi să ne odihnim în cea de-a şaptea cum El a făcut, astfel stabilindu-se modelul săptămânii de şapte zile pe care-l avem şi astăzi.

NEPOTRIVIRILE EXISTENTE ÎNTRE ZI ŞI VEAC

În interpretarea zilelor din Geneza ca fiind lungi perioade de timp apar multe nepotriviri. De exemplu, în Gen.1:26-31 ni se spune că Dumnezeu l-a făcut pe primul om (Adam) în cea de-a şasea zi. Adam a trăit în ziua a şasea şi a şaptea. În Gen.5:5 ne este spus că a murit la vârsta de 930 de ani. Dacă fiecare zi ar fi fost, de exemplu, un milion de an ar apare numeroase probleme. De fapt, chiar dacă fiecare zi ar fi însemnat doar o mie de ani aceasta ar fi făcut ca vârsta dezvăluită a lui Adam de 930 de ani, să nu aibe sens.

O ZI ESTE CA O MIE DE ANI?

Atunci unii pomenesc 2 Petru 3:8 unde se spune: „Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”. Acest verset este folosit de mulţi dintre cei ce învaţă, cel puţin prin deducţii, că zilele din Geneza 1 trebuie să fie fiecare lungă de o mie de ani. Cu toate acestea, raţionamentul folosit este greşit. Întorcând la Psalmul 90:4 citim un verset similar: „Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă din noapte”. Atât în 2 Petru cât şi în Psalmul 90 contextul ne spune că Dumnezeu nu este limitat de procesele naturale şi nici de timp. Dimpotrivă, Dumnezeu se află „în afara” timpului, deoarece El a „creat” şi timpul. Nici unul din versetele existente în aceste pasaje nu se referă la zilele creaţiei din Geneza, căci ele privesc nelimitarea lui Dumnezeu de către timp. În 2 Petru 3, contextul priveşte cea de-a doua venire a lui Hristos, evidenţiind că pentru Dumnezeu o zi este ca şi o mie de ani, iar o mie de ani este ca şi o zi. El se găseşte în afara timpului. Nici unul din lucrurile spuse aici nu privesc zilele creaţiei.

Pe deasupra, în 2 Petru 3:8 cuvântul „zi” este contrastat cu „o mie de ani”. Astfel, cuvântul „zi” are un sens literar care face posibil ca aceasta să fie contrastată cu „mia de ani”. Nu ar fi fost posibil acest lucru, dacă ea (ziua) nu ar fi avut întâi un înţeles literar. De aceea, ideea pe care o evidenţiază apostolul este că Dumnezeu poate face într-un timp foarte scurt ceea ce „naturii” şi omului i-ar trebui un foarte îndelungat timp să facă, dacă pot să facă. Este interesat să observăm aici că evoluţioniştii susţin că şansa şi procesele evolutive ale „naturii” au necesitat milioane de ani pentru a-l produce pe om. Mulţi creştini au acceptat aceste milioane de ani, le-au adăugat Bibliei şi au început să afirme că lui Dumnezeu i-au fost necesari milioane de ani pentru a crea tot ce-a fost creat. Cu toate acestea, ideea din 2 Petru 3:8 ne spune că Dumnezeu nu este limitat de timp, pe când evoluţiei îi este necesar timpul, foarte mult timp!

ZILELE ŞI ANII

În Geneza 1:14 citim că, „Dumnezeu a zis: ,,Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne cari să arate vremurile, zilele şi anii”. Dacă cuvântul „zi” nu înseamnă aici o zi literară, atunci cuvântul „ani”, ce este folosit în acelaşi verset nu mai are sens.

ZIUA ŞI LEGĂMÂNTUL

Deschizând Biblia la Ieremia 33:25-26 citim: „Aşa vorbeşte Domnul: „Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David, şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război, şi voi avea milă de ei!”. Domnul îi spune aici lui Ieremia că a făcut un legământ cu ziua şi cu noaptea care nu poate fi încălcat, acesta fiind asemănat cu făgăduinţa făcută de El urmaşilor lui David şi care-l privea pe Cel ce urma să stea pe tronul lui (şi anume, Hristos). Acest legământ făcut de Domnul Dumnezeu cu ziua şi noaptea a început de fapt în Geneza 1, când Dumnezeu a creat şi a definit ziua şi noaptea. Nu există în Scriptură nici o altă origine a zilei şi nopţii decât cea descrisă în cap.1 din Geneza! De aceea, acolo trebuie să se găsească şi începutul acestui legământ. De aceea, dacă acest legământ dintre zi şi noapte nu există, când Dumnezeu spune clar că există (dacă se ia Geneza 1 ca însemnând şase zile obişnuite, literare, de 24 de ore), această promisiune dată prin profetul Ieremia este lipsită de credibilitate.

CONTEAZĂ LUNGIMEA ZILELOR?

În cele din urmă să ne întrebăm şi acest lucru: contează dacă luăm aceste zile în sensul literar sau nu? Răspunsul este un foarte categoric, „Da”! Este vorba aici despre principiul după care cineva ia (deci, interpretează) toată Biblia. De exemplu, dacă nu le acceptăm ca şi zile obişnuite, atunci trebuie să ne întrebăm ce sunt? Răspunsul ar fi, „nu ştim”! Dacă interpretăm zilele creaţiei în această manieră, atunci pentru a fi consecvenţi trebuie să interpretăm şi alte pasaje ale Genezei în acelaşi fel. De pildă, ce înseamnă atunci când Dumnezeu spune că a luat din ţărâna pământului şi l-a făcut pe Adam? Dacă nu înseamnă ceea ce şi spune, atunci nu ştim despre ce este vorba! Geneza nu poate fi luată decât literar. Pe deasupra trebuie amintit că nu poţi „interpreta literar”, căci expresia „interpretare literară” reprezintă o contradicţie de termeni. Geneza, ori o iei literar, ori o interpretezi! Este important de reţinut că ea trebuie luată literar, în afară de cazul în care este evidentă exprimarea simbolică. Când este simbolică (ca şi Apocalipsa, de pildă; n.tr.), contextul este cel ce determină ce ne spune textul.

Dacă spune cineva că nu se ştie ce înseamnă cuvântul „zi” din Geneza 1, poate fi acuzat cel ce spune că sunt zile literare, de greşeală? Răspunsul este, „nu”, deoarece cel ce le ia drept zile obişnuite, ştie ce înseamnă acestea. Cel ce nu ştie ce înseamnă „zi”, este cel ce nu poate acuza pe cineva că greşeşte!

Cei ce încearcă să facă cuvântul „zi” să însemne altceva, fac acest lucru din intenţia de a face loc epocilor lungi de geologie evolutivă. Aşa ceva nu se poate pentru că presupusele epoci sunt reprezentate de fosilele ce amintesc de moartea şi lupta pentru supravieţuire de dinainte de Adam, care ştim că nu are sens.

Când ceea ce Geneza învaţă este luat ca atare, adică aşa cum este, acceptând zilele creaţiei ca fiind zile obişnuite, de 24 de ore, atunci nu se întâmpină nici un fel de probleme în a înţelege tot ceea ce spune Geneza în restul ei.

„Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o”. (Ex.20:11)

EVOLUŢIA TEISTĂ ATACĂ TEMELIA CREŞTINISMULUI

În urma popularizării evoluţionismului ca şi fapt ştiinţific (deşi nu este), mulţi creştini au adăugat crezul evoluţionist crezului tradiţional al unui Creator. Aceasta departe de a fi o contribuţie lăudabilă a ştiinţei la credinţă, constituie de fapt un atac mascat asupra temeliilor Creştinismului. Adăugarea evoluţiei la creaţia literară şi specială descrisă în Geneza a condus la confuzie, mulţi punând acum la îndoială afirmaţiile clare ale Bibliei. Creştinii nu mai sunt deloc siguri ce este adevărat şi ce nu în Biblie! Aceştia nu realizează importanţa fundamentală a disputei creaţie-evoluţie.

Cum s-a spus la începutul acestui material, între origini şi chestiunile sociale ale căsniciei, veştmintelor, autorităţii statale şi părinteşti, orientărilor sexuale, etc. există o corelare directă. De îndată ce sunt înlăturate declaraţiile literare ale Genezei privitoare la aceste aspecte, apar deviaţiile binecunoscute ale zilelor noastre: distrugerea autorităţii, deviaţiile sexuale, imoralitatea, etc. Necredinţa şi ateismul sunt legate de felul în care este interpretată Geneza, tendinţă demonstrată de cuvintele lui Isus din Ioan 5:46-47, „Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el (de la Geneza la Deuteronomul), cum veţi crede cuvintele Mele?” Apoi, în pilda săracului Lazăr, Isus spune: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:31).

A nega literalismul Genezei pune la îndoială valabilitatea credinţei creştine. Ambele referinţe menţionate subliniază importanţa extraordinară atribuită de Isus scrierilor lui Moise. De fapt, dintre toate cele cinci cărţi ale sale care este cea mai citată în Noul Testament? Geneza. În acelaşi fel vedem că în zilele noastre cartea cea mai atacată, negată, batjocorită, ridiculizată, alegorizată, şi mitizată, dintre toate, în seminarii şi colegii biblice din toată lumea, este tot Geneza! Scrierile vechi testamentale cele mai citate de Isus vedem că sunt cele mai discreditate şi răstălmăcite. De ce este aşa?

Psalm 11:3 „Şi când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?”

Trebuie observată conexiunea pe care o face psalmistul. Societatea depinde de valorile ei morale. Printr-un acord mutual care adesea este numit un „contract social”, într-o societate civilizată şi ordonată omul îşi impune nişte limite comportamentale. Atunci când aceste obligaţii sunt repudiate iar legile se fărâmiţează, şi odată cu ele şi ordinea pe care acestea o instituie, ce opţiune îi rămâne omului care vrea pacea şi liniştea? Psalmistul spune că colapsul societăţii este inevitabil atunci când îi sunt subminate temeliile. De aceea, dacă cineva vrea să distrugă Creştinismul nu poate începe de la învierea lui Hristos, atestată istoric atât de istoricii seculari cât şi religioşi, ci de la Geneza şi relatarea creaţiei. Nu este de mirare că atacul începe cu subtilitate prin interpretarea simbolică a zilelor creaţiei.

Doctrina biblică a originilor, aşa cum este redată în cartea Genezei, este fundamentală pentru toate celelalte doctrine ale Scripturilor. Negaţi-o sau subminaţi-o în vreun fel şi restul Bibliei va fi compromis.

Înţelegerea literară a Genezei este esenţială pentru a-l crede pe cuvânt pe Dumnezeu în tot ceea ce a spus ulterior. În privinţa păcatului, a jertfei lui Hristos şi a nevoi noastre de mântuire. De aceea, nu o putem interpreta altfel.

„The Lie: Evolution”, de Ken Ham, Copyright (c) 1987 Kenneth A. Ham, Used by Permission.

Traducerea şi adaptarea materialului este efectuată de Teodor Macavei.

http://rcrwebsite.com/genesis4.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/cartea-creatiei-o-geneza-sau-o-evilutie/

Cele mai mari mistere ale Bibliei

Cele mai mari mistere ale Bibliei

Biblia este de departe cea mai cunoscută și mai publicată carte de pe pământ. Biblia sau mai corect Sfânta Scriptură este un izvor de cunoaștere, este piatra de temelie a creștinătății și cartea de căpătâi a peste un miliard de credincioși din toată lumea.Mai mult chiar, în lumea creștină se consideră că în momentul în care Biblia este tradusă în limba respectivă, acea limba este pe deplin formată.

Cu siguranta puține lucruri din cultura omenească pot egala Scripturile când vine vorba despre istorie, legende și controverse. O parte dintre acestea sunt datorate traducerii sale din ebraică, aramaică sau greacă veche. O altă parte a acestor controverse provin din limbajul incifrat și modul tainic în care este scrisă Biblia. Unii exegeți vorbesc de iluminarea divină a autorilor, alții de ștergerile deliberate a unor pasaje. Am încercat să adunam câteva dintre cele mai populare mistere cuprinse în Biblie.

Care este Numele lui Dumnezeu-YHVH

Numele lui Dumnezeu este o necunoscută, cel puțin din punct de vedere al pronunțării. Conform tradiției evreiești, există mai multe moduri în care se face referire la Dumnezeu, dar cel corect este Tetragrammaton, un cuvânt cu patru litere scris „YHVH”. Pronunția corectă a dispărut în istorie și ceea ce avem azi sunt doar presupuneri:Iahwe, Iahve sau Iehova. Totuși acest nume apare doar de vreo câteva ori în Vechiul Testament. Misterul este și mai mare pentru că pe cruce Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se referă la Dumnezeu Tatăl astfel:Eli, Eli, lama sabahtani? adica:Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? (Matei 27, 46).

Unde este Chivotul Legământului?

Chivotul Legii, cum se mai numește artefactul menționat în capitolul Exodului din Biblie, reprezintă cea mai importantă comoară a „Poporului Ales”.Pentru evrei, el constituia cel mai sacru obiect de pe Pământ, creat de Dumnezeu, prin intermediul lui Moise, pe Muntele Sinai. Descrirea sa îl arată ca fiind un cufăr masiv, poleit cu aur, cu doi heruvimi din aur dispuși față în față.Cufărul adăpostea câteva relicvele sacre:cele doua table de piatra pe care erau scrise Cele Zece Porunci, un vas cu mana din cer, primită drept hrană în pustie și toiagul lui Moise cu care despărțise apele Mării Roșii.

Chivolul era așezat în Sfânta Sfintelor din Templului lui Solomon, acolo unde accesul era interzis credinciosilor de rând. Chivotul a dispărut când au fost luați în robia babiloniană, 607 î.Hr. Din acest moment avem de-a face doar cu legende:că ar fi fost ascuns de către israeliți înainte de a fugi din oraș sau că însuși Dumnezeu a ascuns chivotul și că acesta va fi găsit doar de către cei drepți.

Totuși există câteva menționări în Biblie potrivit cărora israleiții ar fi folosit acest Chivot al Legii la vreme de război. Totuși una dintre cele mai frecvente referiri la Chivot, fără vreo dovadă istorică clară, se face de cătr crestinii etiopieni ce susțin că în situl funerar al regilor de la Aksum a fost ascuns Chivotul Legii. Vechi de peste 1.700 de ani și înalt de 24 de metri, Obeliscul din Aksum, în care se presupune că se afla Chivotul, cântărește aproximativ 100 de tone.

Care este anul de naștere al lui Hristos

Cele mai multe evenimente care sunt descrise în Evanghelii nu sunt legate de o dată exactă, iar nașterea lui Iisus nu face excepție. În Evanghelia după Luca se spune că Iisus s-a născut în timpul domniei lui Irod, când a avut loc un recensământ. Fapt ce este un pic complicat pentru că informațiile istorice plasează recensământul lui Quirinius în jurul anilor 6-7 d.Hr., dar acesta nu se suprapune cu domnia lui Irod.

La momentul recensământului, Irod murise de aproape un deceniu. Încă un lucru care a atras atenția cercetătorilor este faptul că evenimentul astronomic deosebit-steaua de la Răsărit, cea care a vestit nașterea lui Hristos-ar fi avut loc ceva mai devreme de momentul amintit în Biblie și considerat anul 0 al epocii creștine. Chiar și azi se recunoaște faptul că atunci când s-a fixat această dată ca moment de pornire al noii ere s-au făcut niște erori.

Au existat Sodoma și Gomora?

Biblia spune că pentru păcatele și murdaria morală a locuitorilor lor, orașele antice Sodoma și Gomora au fost distruse prin „foc și pucioasă venită de la Dumnezeu din ceruri” (Geneza 19:24-25). Interesant este că cele două orașe și soarta lor e relatată atât în creștinism cât și în islam.Totuși, existența istorică a Sodomei și a Gomorei este un subiect de dezbatere în rândul arheologilor. Biblia le așează în apropierea Mării Moarte.

Dar orașele candidate sunt mult mai numeroase:Bab edh-Dhra, Numeira, es-Safi, Feifeh si Khanazir. Toate prezintăurme de arsuri și de sulf pe multe din pietre și sunt caracterizate de o încetare subită și imediată a populării către finalul Epocii timpurii a Bronzului. Deși nu putem ști dacă acestea sunt celebrele orașe biblice sau care dintre ele, cert este căele erau niște orașe înfloritoare; au fost găsite aici chiar și urmele unui ziggurat (piramida in scari), alaturi de forme similare ca forma Sfinxului din Egipt.
Unde se afla Grădina Edenului?

Acest loc idilic, care chiar a dat naștere unui fenomen complex numit de specialiști simptomul paradisului pierdut, este nu de puține timp în atenția oamenilor. Unii teologi și specialiști considera că pasajul care vorbește despre Grădina Edenului este  simbolic, alții sunt de părere că locul chiar a existat.Biblia oferă unele indicii cu referire la locația sa.

Versetele din cartea Facerii menționează amplasarea geografică atât a Edenului, grădina celor patru râuri biblice (Pison, Gihon, Tigru și Eufrat), cât și a celor trei regiuni biblice (Havila, Asiria si Kush). Așadarexistă ipoteze ce indică poziția Edenului în zona izvoarelor râurilor Tigru și Eufrat sau în Golful Persic. Alții au amplasat această grădină în Africa, ca să fie mai apropiată de noile teorii ale evoluției umane. În timp ce adevarăta locație rămâne un mister, exista un amănunt ce merită menționat:Etiopia apare ca fiind în apropierea sau împrejmuind Grădina Edenului în Geneza 2:13 („Și numele celui de-al doilea râu este Gehon, același care a urzit tărâmul Etiopiei”).

Există și cărți lipsă din Biblie?

Biblia este una dintre cărtile care conțin cele mai multe cuvinte scrise vreodată. A fost scrisă în mai multe timpuri și de mai mulți autori. Totuși canonul cunoscut azi e mai sărac cu cel puțin 17 cărți, susțin specialiștii. Aceștia spun că unele  capitole din Biblie fac referiri la scrierile care lipsesc. Spre exemplu, în Cronici 29, se vorbește de „scrierile despre profetul Nathan și Gad” și detalii despre domnia regelui David. Dar încercând să căutam aceste scrieri în Biblie nu vom găsi nimic. La fel și cu Cartea Războaielor Domnului, care ar contine un ciclu epic de poeme. Nimeni nu știe ce s-a întamplat cu aceste scrieri. La un moment dat in istorie, ele au fost pierdute sau cineva a decis să le scoată din Biblie. În tradiția creștină știm că numărul cărților canonice a fost stabilit la primele sinoade ecumenice (sec.IV-V)

Ce s-a întâmplat cu 10 din cele 12 triburi ale Lui Israel?

Biblia ne spune așa:Patriarhul Avraam e părintele a două popoare: ismaeliți și evrei. El a avut un fiu neofical cu o slujnică pe Ismael și un fiu oficial Isaac. Acesta a avut alți doi băieți.

Pentru istoria poporului evreu contează doarIacob, care a fost redenumit Israel atunci cand Dumnezeu i s-a revelat în timp ce acesta părăsea Padn-Aram. Iacob a avut 12 fii, dintre care fiecare a devenit tatăl unuia dintre cele douăsprezece triburi ale lui Israel:Reuven, Shimon, Levi, Yehuda, Issachar, Zevulun, Dan, Naphtali, Gad, Asher, Joseph, Benjamin (în alte traduceri aparRuben, Simeon, Levi, Iuda, Dan, Neftali, Gad, Aşer, Isahar, Zabulon, Iosif și Benianim). După ce s-au întors din robia egipteană fiecare trib a primit pământurile sale, dar după moartea regelui Solomon, regatul s-a divizat în două.

Regatul de nord care cuprindea 10 triburi și Regatul de sudcu triburileYehuda (Iuda) și Benjamin în sud, loiali casei Davidiene.În anii 722-721 î.Hr., cele 10 triburi care compuneau Regatul nordic al Israelului au disparut, fiind cucerite de regele asirian Shalmaneser V. Acesta i-a deportat pe israeliți și Biblia nu mai relatează ce s-a întâmplat cu ei. Azi sunt tot felul de cereri și declarații că unii au aparținut acestor triburi pierdute.

Cele 2 triburi sudice constituie rădăcinile istorice ale celor mai mulți evrei așa cum sunt ei cunoscuți azi. Există o profeție a profetul Ezekiel care zice că aceste triburi și urmașii lor vor fi găsiți. Deocamdată aceste triburi sunt de negăsit.

Cine a fost faraonul Exodului?

Multe filme și cărți de azi presupun că marele Ramses al II-lea i-ar fi pierdut pe evrei din robie. Povestea biblică îl indică pe Moise ca lider al evreilor, cel care a despărțit apele Mării Roșii și și-a condus poporul către libertate, dar nu il menționează pe faraon. Chiar dacă unii consideră că această informație este ușor de aflat făcând o paralela între momentul Exodului și faraonul Egiptului de la acea vreme.

Totuși nu se știe când a fost exodul … Unii cercetatori au avansat anul1445 i.Hr.corelând informațiile din teren cu cele din cartea Regi 6:1, așadar exodul ar fi avut loc în cel de-al treilea an de domnie al faraonului Amenhotep al II-lea. Conform informațiilor din Biblie reiese ca predecesorul lui Amenhotep, Thutmose al III-lea, ar fi singurul faraon din intervalul cronologic specificat în Regi 6:1 care ar fi stapanit suficient de mult (54 de ani) încât să fie pe tron în momentul plecării lui Moise și să moară la scurt timp după întoarcerea acestuia în Egipt. Astfel însemnă ca Thutmose III ar fie faraonul care i-a oprimat pe evrei, iar Amenhotep II faraonul Exodului.

Unde este Arca lui Noe?

Rămășițele acestui artefact au fost căutate de toate civilizațiile. Mulți consideră că locul în care s-ar afla Arca lui Noe ar fi muntele Ararat din Turcia.

Deși Biblia menționează ca Arca ar fi ajuns la Urartu, un vechi imperiu din estul Turciei. Totuși, de curând, un grup de exploratori chinezi și turci aflați în căutarea relicvelor biblice a anunțat că este posibil să fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4.000 de metri, pe Muntele Ararat din Turcia. Echipa susține că a colectat specimene din lemn dintr-o structura de pe Muntele Ararat cărora datarea cu radiocarbon le-a stabilit originile în urmă cu 4.800 de ani, o perioada ce coincide cu cea în care se crede că a avut loc Potopul lui Noe.

Structura descoperită avea câteva compartimente, dintre care unele conțineau cuști din lemn, în care se crede că erau ținute animalele. Conform poveștii biblice cuprinse în Vechiul Testament, Dumnezeu a decis sa reverse un potop asupra Pământului după ce a văzut cât era de decăzut și i-a spus lui Noe să construiască o arcă, unde să ofere adăpost câte unei perechi din fiecare specie de animal. După ce apele potopului s-au retras, spune Biblia, arca a rămas încremenită pe un munte.

Un animal misterios-Behemoth

In Biblie, în cartea lui Iov (40, 15-24), se vorbeste despre o creatura numită în unele traduceri Behemoth, una gigantica și foarte puternică. În biblia ortodoxă traducerea se face cu hipopotam, dar se pare că nu e chiar așa. Din descriere, știm că Behemoth este un animal terestru foarte mare.

Azi nimeni nu are idee despre ce poate fi vorba. Cei mai mulți au sugerat că acest animal ar putea fi un hipopotam, alții au spus că este un elefant sau chiar un dinozaur, care a supravietuit în timpurile biblice. Totul este un mister total.

Cum arăta șarpele înaintea Păcatului Originar?

Căderea în păcat reprezintă un moment crucial în Biblie si este un lait motiv întâlnit în toată Sf. Scriptură. Despre sarpele care întruchipa diavolul se face următoarea referire:”Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului;pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!” (Geneza, 3:14).

Fragmentul „pe pântecele tău să te târăşti”, rostit ca o pedeapsa din partea lui Dumnezeu, face destul de evident faptul că înainte de acest moment șarpele folosea alt mijloc de locomoție, adica avea picioare asa cum au descoperit ca inainte serpii aveau picioare cauta pe google si vezi.

Care este locul crucificării lui Hristos

Noul Testament marchează Crucificarea lui Hristos drept evenimentul cel mai important din istoria omenirii sau cel puțin a creștinătății. Dar unde a avut loc acest eveniment de așa o importanță? Nu se cunoaște exact acest lucru. Biblia spune ca Răstignirea a avut loc pe Golgota, unul dintre dealurile din afara Ierusalimului. Este unul dintre foarte puținele detalii din cele patru Evanghelii care coincid.

Învățații contemporani consideră că Golgota ar putea fi zona denumită azi „Gordon’s Calvary”, în apropiere de Ierusalim, descoperită de britanicul Charles Gordon la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Sursa. Historia.ro si internet

http://sclipiri.ro/mistere-ale-bibliei/

Biserica Sion Timișoara

Proiecte / By 

Dumnezeu mi-a vorbit despre plantarea unei biserici pe când eram student la Facultatea de Teologie (în jurul anului 2000), însă am știut atunci că nu este timpul să îmi asum o astfel de aventură. În 2004 m-am mutat în Timișoara, m-am căsătorit cu Corina și mi-am început slujirea într-o biserică din Timișoara. Aici am fost parte a echipei pastorale și am avut numeroase ocazii să îmi dezvolt darurile spirituale și să învăț din experiențe diverse. În 2012, m-am retras din slujirea pastorală în care eram implicat și am stat o perioadă deoparte pentru a căuta fața lui Dumnezeu.

După o perioadă de câteva luni am primit în duhul meu semnul că Dumnezeu ne cheamă să plantăm o nouă biserică în Timișoara. Convingerea interioară a continuat să crească și am început să formăm un grup de casă. Discret, cu pași mici și ascuns de ochii publici, am slujit cu inimă celor care ne-au fost dați să îi slujim, iar noi am fost mângâiați prin slujirea noastră pentru că am început să vedem roade.

Au trecut astfel 4 ani. În această perioadă s-au întâmplat multe lucruri frumoase: s-au botezat 11 persoane, s-au format familii, s-au restaurat vieți, s-au vindecat suflete, am văzut bolnavi vindecați, am văzut multe minuni financiare și mâna lui Dumnezeu în multe momente, s-au format oameni pentru slujire, iar viziunea noastră s-a clarificat și s-a maturizat. Acum sunt două grupuri de casă, iar din noiembrie 2018 am început și întâlnirile publice de duminică dimineața în sala de conferințe a unui hotel din Timișoara. Așa a fost începutul. Povestea încă se scrie.

Ne dorim să fim o biserică biblică și total dedicată lui Hristos, hotărâtă să își asume mandatul formării de ucenici începând din Timișoara și până la marginile pământului. Viziunea noastră este să deschidem cel puțin câte o biserică de casă în fiecare cartier al Timișoarei și în comunele limitrofe. Pentru 2019 ne rugăm să putem amenaja un spațiu unde să dezvoltăm diverse proiecte și evenimente prin care să ajungem la inima orașului Timișoara.

Pastor Dr. Valentin Dedu

Biserica „Speranța” Viișoara, Constanța, România

Misiune / By 

Viișoara este o comună mică, din județul Constanța, România, cu un număr de 1000 de locuitori. Deoarece viața familiilor de acolo este precară, iar Evanghelia nu fusese vestită deloc, familia Arete Costel și Elena a primit din partea lui Dumnezeu viziunea de a planta o biserică în această localitate, ambii având absolvite cursurile de 2 ani ale Centrului Român de Studii Transculturale din Agigea, Constanța. Pe lângă această viziune, ei s-au  implicat și în educația copiilor, deschizând un program de educație tip „After School”. Prin aceasta s-a urmărit și legarea relațiilor cu părinții copiilor ce beneficiau de acest program. Scopul principal al lucrării este de a semăna Cuvântul lui Dumnezeu în viața oamenilor care nu îl cunosc personal pe Dumnezeu. Biserica „Speranța” fiind nou plantată, are nevoie să crească spiritual și numeric, să se ridice lideri și oameni destoinici care să ducă Evanghelia mai departe.

Conducător Costel Arete

EGOISMUL ESTE RADACINA RAULUI

DE LA EGOISM S-A AJUNS LA TOATE FORMELE DE RAUTATE. SE POATE SPUNE, ASADAR, CA ESENTA RAUTATII, CA SI SAMANTA RAUTATII, ESTE EGOISMUL.

Primii doi frați care au trăit pe acest pământ au fost Cain şi Abel. Cu siguranță că părinții lor, Adam şi Eva, le-au vorbit despre  modul în care, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, s-au simțit goi, le-a fost rușine, le-a fost frică şi s-au ascuns de Dumnezeu. Le-au spus apoi cum a venit Dumnezeu, a ucis câteva animale (probabil miei!) şi din pielea lor le-a făcut lor haine şi astfel le-a acoperit rușinea.Probabil că de aici le-a venit ideea că atunci când se simt vinovați față de Dumnezeu să jertfească un animal (probabil un miel!) şi jertfa aceasta le acoperea vinovăția.

Cei doi frați au decis să aducă câte o jertfă lui Dumnezeu. Cain s-a gândit că nu contează ce pune pe altar şi a pus un snop de grâu, din producția  ogorului lui. Abel va fi zis că  numai o viață de animal, în locul propriei lui vieți, va fi ceva potrivit cu actul prin care Dumnezeu însuşi „a jertfit animale” pentru a acoperi rușinea părinților lui şi astfel a adus jertfă un miel.

Spre surprinderea lui Cain, jertfa lui Abel a fost primită de Dumnezeu, iar a lui n-a fost primită. Cain s-a tulburat şi s-a înfuriat: De ce jertfa lui este primită şi a mea nu? Şi, în mânia lui, va fi zis: Cu ce-i Abel mai bun ca mine? Şi, de ce-i Abel înaintea mea? Dumnezeu l-a avertizat că gândurile lui îl pun în primejdie şi că el ar trebui să-şi stăpânească gândurile şi să se întrebe ce n-a făcut bine, în loc să se înfurie pe fratele său!

Cain nu se mai putea gândi la ce n-a făcut el bine şi, în loc de aceasta, şi-a vărsat mânia pe fratele său şi l-a omorât. Dumnezeu l-a pedepsit cu severitate pentru crima lui.

Fără să intrăm în analiza gândirii şi acțiunii lui Cain, arătăm doar că foarte mulți interpreți ai Scripturii consideră că punctul de pornire al întregii tragedii a fost egoismul: Cain s-a pus pe sine în centrul atenției, s-a mâniat că jertfa celuilalt a fost primită şi că întâietatea lui (doar era primul născut!) era călcată în picioare. De la amorul de sine jignit, a ajuns repede la crimă!

Următoarea referire la starea omenirii după Cain este aceasta: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate  în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). De la egoism s-a ajuns la toate formele de răutate. Se poate spune, aşadar, că esenţa răutății, ca şi sămânța răutății, este egoismul.

Trebuie să facem de la început precizarea că egoismul nu este același lucru cu „iubirea de sine”. Dumnezeu ne dă următoarea poruncă, despre care Isus zice că este tot atât de mare ca şi porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţă: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19:18). Cu alte cuvinte: „Aşa cum te iubești pe tine însuți, aşa să iubești pe fiecare altă fiinţă umană!” Dumnezeu ia ca de la sine înţeles faptul că fiecare om se iubește pe sine însuşi. El nu găsește nici un rău în faptul acesta. Porunca lui Dumnezeu este că aşa cum ne iubim pe noi înșine (cu tot ce cuprinde în sine lucrul acesta), aşa să iubim pe fiecare fiinţă umană cu care avem de a face.

Egoismul este concentrarea în sine şi plasarea propriei persoane deasupra oricărui alt lucru. Opusul acestei atitudini este aceasta: „În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora” (Filipeni 2:3-4). În continuare ni se spune că aşa gândea Isus şi să ne formăm o gândire ca a Lui.

Când a apărut creştinismul în Ierusalim, dușmanul numărul unu al noii mișcări a fost rabinul Saul. El era parte din sinagoga evreilor care vorbeau grecește şi a fost cel care a condus dezbaterea cu diaconul Stefan, pe care l-au acuzat că încearcă să strice religia iudaică şi l-au dus la Sobor (Consiliul Suprem al Statului), unde Stefan a fost condamnat la moarte prin lovire cu pietre. Cel care a condus acțiunea de ucidere a lui Stefan cu pietre a fost rabinul Saul. El nu s-a oprit aici, ci a vrut să extindă persecuția şi în țările vecine. Astfel citim că: „Saul sufla încă amenințarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc că, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbați cât şi femei, să-i aducă legați la Ierusalim” (Faptele ap. 9:1-2).

În rabinul Saul avem un exemplu clar de egoism feroce. După părerea lui, toţi evreii trebuia să creadă ca el şi oricine se abate de la această credinţă trebuie bătut, torturat şi ucis. Atitudinea aceasta trebuia să fie impusă cu forța. Cred că sunteți de acord cu mine că acest egoism mai poate fi numit şi răutate. Oare un asemenea om mai putea fi transformat?

http://iosifton.ro/blog/egoismul-este-radacina-raului_2015_06_01_blog

BINELE SI RAUL

NOI SINGURI, NU SUNTEM CAPABILI DE O ASEMENEA VIATA! DE ACEEA DUMNEZEU NE-A INFIPT IN CRISTOS, NE-A ZIDIT IN CRISTOS, NE-A PLANTAT IN CRISTOS.

La sfârșitul vieții, Moise  a făcut o ultimă adunare cu poporul Israel și ca ultim apel al unui om care i-a învățat timp de 40 de ani, le spune:

”Iată că vă pun în față viața și binele, moartea și răul… Iau astăzi cerul și pământul ca martori împotriva voastră că ți-am pus în față viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și descendenții tăi…” (Deut. 30:15, 19).

Pentru Moise, toate se concentrau în aceste două cuvinte: binele și răul. Binele era definit așa: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui și să păzești poruncile Lui, legile Lui și rânduielile Lui” (v.16).

Apostolul Pavel rămâne la această  ofertă pe care ne-a făcut-o Dumnezeu prin Moise. Foarte puțini oameni iau în seamă aceste cuvinte scrise de apostolul Pavel:

”Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui, și anume, va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului si ascultă de nelegiuire. Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul… Slavă, cinste și pace va veni peste oricine care face binele…” (Romani 2:5-10).

Textul acesta este pur și simplu trecut cu vederea de anumiți credincioși evanghelici, deoarece pare a propovădui mântuirea prin fapte, ori, spun ei, Pavel propovăduiește mântuirea ”prin har nu prin fapte”. Pavel nu se contrazice pe sine. El scrie clar, un capitol mai târziu, că Isus a murit și pentru credincioșii dinainte de răstignirea Lui (”în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu”, Rom.3:25). El mai scrie că păgânii care fac ”binele” (”lucrurile Legii”,Rom.2: 14-16), fără să cunoască Evanghelia, vor fi mântuiți și ei prin jertfa lui Isus. Adică toți oamenii care vor fi primiți în final de Dumnezeu vor fi primiți prin jertfa Fiului Său, fiindcă ”nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Cu alte cuvinte, Dumnezeu ”va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea” (2:7). Dar o va da fiindcă El a iubit toată ”lumea” (Ioan 3:16) și fiindcă El ”voiește ca toți oamenii să fie mântuiți” (1 Timotei 2: 4).

Textul de care fac abuz atâția ”evanghelici” este Efeseni 2:8-9, unde Pavel scriee:

”Căci prin har ați for mântuiți, prin credință; și aceasta nu este de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Ei iau aceste două versete, le rup din context (versetul imediat dinainte și cel imediat după) și construiesc pe ele o întreagă teologie. Înainte de toate, ei traduc cuvântul grec haris prin ”dar nemeritat”, în loc să admită că în limbajul curent din limba greacă a Noului Testament cuvântul haris era folosit cu sensul de bunătate generoasă, sau mărinimie.

Versetele imediat anterioare spun:

”El (Dumnezeu) ne-a înviat împreună și ne-a făcut să ședem împreună în locurile cerești în Cristos Isus, ca să-Si arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului său, în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus.  Căci prin har ati fost mântuiți…”

Procedura stilistică ebraică este să repeți o ideie în versetul următor, dar prin alte cuvinte: După ce scrie ”nemărginita bogățiea harului Său”, Pavel vrea să fie mai clar și repetă cu alte cuvinte: ”în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus”.

În cartea mea ”Bunătate”, am dovedit clar și convingător că la Pavel, sensul principal al cuvântului haris este ”bunătate”. Oriunde în epistolele lui Pavel poți înlocui ”har” cu ”bunătate” și vezi că ceea ce scrie el capătă un înțeles mai clar.

Aceasta ne spune că Pavel a scris că noi am fost mântuiți prin bunătatea lui Dumnezeu.

Dar în versetele anterioare și în cel ce urmază, Apostolul Pavel ne spune ceva  și mai important: Bunătatea lui Dumnezeu față de noi este ”în Cristos Isus”. Prin nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu (1:19), noi am fost făcuți una cu  Cristos și am fost răstigniți împreună cu El, am murit împreună cu El, am înviat împreună cu El și am fost înălțați în locurile cerești împreună cu El. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu prin puterea Lui și datorită imensei Lui bunătăți față de noi. Mântuirea noastră constă în această unire cu Cristos, prin care am fost scoși din ”împărăția întunricului” și am fost transferați în ”împărăția Fiului dragostei Sale” (Closeni 1:13). Pentru toate acestea noi n-am mișcat un deget. Toate sunt lucrarea puterii și a bunătății lui Dumnezeu. Dar să fim atenți la ce urmează.

Cu ce scop a făcut El toate acestea? Ne-o spune Pavel în versetul următor, adică versetul 10 din Efeseni 2:

”Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”.  Prepoziția ”pentru” are valoarea de ”în vederea”, sau ”cu scopul ca”. Adică: am fost făcuți una cu Cristos pentru ca noi să trăim un nou fel de viață, definită prin expresia ”fapte bune”, adică o viață caracterizată prin bunătate. Înainte am trăit o viață caracterizată prin fapte rele, acum trăim o viață caracterizată prin fapte care reflectă bunătatea lui Dumnezeu.

Noi singuri, nu suntem capabili de o asemenea viață! De aceea Dumnezeu ne-a înfipt în Cristos, ne-a zidit în Cristos, ne-a plantat în Cristos.

Cei care iau versetele 8 și 9 separate de context, dezvoltă din ele teoria că suntem mântuiți printr-un simplu act de credință prin care primim darul nemeritat al lui Dumnezeu fără nici o obligație! Căci, spun ei, dacă ni s-ar cere apoi să facem și noi ceva, prin aceasta s-ar anula caracterul nemeritat al darului. Falsitatea acestei interpretări se vede atunci când citești textul în contextul lui, așa cum am făcut noi mai sus.

Interpretarea noastră este confirmată de ceea ce scrie Pavel în continuare în capitolul 4 de la versetul 17 înainte: ”Să nu mai trăiți ca păgânii… căci voi nu L-ați învățat așa pe Isus…”.  Din ceea ce urmează rezultă că dacă l-am învățat bine pe Isus, am învățat că El a venit la noi ca să ne îmbrace în omul cel nou făcut după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate și de o sfințenie și pe care o dă adevărul” (v.24) și apoi urmează lucrurile pe care trebuie să le facem ca să devenim oameni care au în ei chipul lui Dumnezeu. Acestea sunt faptele pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.

De asemenea, acestea sunt ”binele” pe care dacă îl alegi, alegi viața, cum spune Moise. Și acestea sunt ”stăruința în bine” despre care scrie Pavel că aduce după sine viața veșnică și slava, cinstea și pacea (Romani 2:7-10).

http://iosifton.ro/blog/binele-i-raul_2015_05_04_blog

TOT MAI MULȚI GERMANI ÎȘI DISTRUG CIPURILE DIN CĂRȚILE DE IDENTITATE FOLOSIND CUPTORUL CU MICROUNDE. VIDEO

Washington Post relateaza cateva reactii ale germanilor fata de folosirea cipurilor in cartile de identitate, precum si fata de programul de spionaj electronic al NSA, realizat in complicitatea serviciilor secrete ale Germaniei.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Tot mai mulți germani își distrug CIPURILE din CĂRȚILE DE IDENTITATE folosind cuptorul cu microunde.

VIDEO https://www.aparatorul.md/tot-mai-multi-germani-isi-distrug-cipurile-din-cartile-de-identitate-folosind-cuptorul-cu-microunde-in-germania-video/

Astfel, vanzarile la clasicile masini de scris au explodat, probabil pentru evitarea folosirii corespondentei electronice. Recent, un tanar de 29 de ani a fost arestat la Aeroportul din Frankfurt dupa ce autoritatile au constatat ca cipul din cartea de identitate fusese distrus prin introducerea documentului in cuptorul cu microunde. Conform politiei, tanarul a recurs la acest gest din cauza ingrijorarilor legate de posibila violare a vietii sale private din cauza microcipului incorporat, din 2010, in actele de identitate. Distrugerea microcipurilor nu este, insa, un lucru foarte izolat. Pe internet exista chiar mai multe videouri si tutoriale care arata cum se pot distruge, prin diverse metode, microcipurile din actul de identitate. Autoritatile erau la curent cu reticentele populatiei, un document oficial pe aceasta tema aratand ca ar trebui sa treaca cel putin zece ani pana cand societatea se va obisnui cu noile acte de identitate. In orice caz, microcipul nu este folosit in mod activ de majoritatea populatiei, desi ar putea servi la completarea mai rapida a unor formulare electronice. Intr-un sondaj realizat in 2014, aproape 40% dintre germani au declarat ca digitalizarea crescanda a societatii si rolul serviciilor secrete sunt o amenintare.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Tot mai mulți germani își distrug CIPURILE din CĂRȚILE DE IDENTITATE folosind cuptorul cu microunde.

VIDEO https://www.aparatorul.md/tot-mai-multi-germani-isi-distrug-cipurile-din-cartile-de-identitate-folosind-cuptorul-cu-microunde-in-germania-video/

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Tot mai mulți germani își distrug CIPURILE din CĂRȚILE DE IDENTITATE folosind cuptorul cu microunde.

VIDEO https://www.aparatorul.md/tot-mai-multi-germani-isi-distrug-cipurile-din-cartile-de-identitate-folosind-cuptorul-cu-microunde-in-germania-video/

https://www.aparatorul.md/tot-mai-multi-germani-isi-distrug-cipurile-din-cartile-de-identitate-folosind-cuptorul-cu-microunde-in-germania-video/

O DEFINIRE A CEEA CE ADUCEM NOU

CUVINTELE DEFINITORII SUNT FOARTE NECESARE, PENTRU CA TOATA LUMEA SA STIE CE ESTE DISTINCTIV IN PLATFORMA ACEASTA. AM SPUS DEJA CA TEMA NOASTRA ESTE BUNATATEA SI CA URMARIM TRIUMFUL BUNATATII IN SOCIETATEA UMANA.

La ora actuală, bunătatea nici măcar nu este luată în serios ca subiect de discuție  în lumea culturii, a filosofiei, a sociologiei, a politicii, sau a economiei. Putem spune că nu există o știință a bunătății, așa cum nu există o cultură a bunătății. Mai mult, în  lumea creștină nu există o teologie a bunătății, așa cum nu există un accent major și primordial pe abandonarea răutății și pe transformarea după bunătatea lui Dumnezeu.

DEFINIȚIA BUNĂTĂȚII

Înainte de toate,  ce este bunătatea? Bunătatea este un mod de a privi și de a trata pe ceilalți oameni. Trebuie plecat de la datul fumndamental că toți, dar absolut toți oamenii au valoare inestimabilă șiu trebuie tratați ”la justa lor valoare”. Lucrurile de mare preț și fragile, fiind extrem de scumpe, sunt tratate cu mare grije, sunt păstrate la locuri sigure și evităm să le producem vreo daună.

Al doilea dat fundamental este că ființa umană are demnitate. Nici o ființă umană nu trebuie înjosită, nu trebuie jignită, nu trebuie să i se lezeze demintatea.

Al treilea dat fundamental este că fiecare ființă umană trebuie respectată, trebuie cinstită.

Al patrulea dat fundamental este că omul are nevoie de iubire. Dacă un copil nu capătă iubire, nu-i înfășurat în iubire, nu-i tratat cu iubire, el nu se dezvoltă ”normal”, el nu devine un om ”normal”.

Aceste lucruri fundamentale vin de la Dumnezeu. Prin faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, El i-a dat omului valoare inestimababilă. Dumnezeu îi spune omului ”ai preț (valoare) în ochii Mei” (Isaia 43:3-4). Și Isus ne spune că ”atât de mult l-a iubit (l-a prețuit) pe om încât a dat” ce-a avut mai scump pentru recuperarea lui (Ioan 3:16).

Când Isus ne învață că dacă îi spui unui om (oricărui om!) un cuvânt jignitor (”prostule”, ”nebunule”), ai comis o crimă, El ne arată cât de mult ține Dumnezeu la demnitatea omului!

Iar faptul că Dumnezeu îi respectă omului libertatea de a alege chiar și să Îi întoarcă Lui spatele, ne arată cât de mult îl respectă Dumnezeu pe om.

Iubirea lui Dumnezeu pentru om s-a manifestat în mod suprem în ceea ce a făcut El prin Fiul Său pentru om (pentru toți oamenii) la crucea de pe Calvar.

Prin urmare, fiecare om dorește să fie prețuit, să aibă demnitate, să fie respectat și să fie iubit. Dumnezeu Însuși i le acordă fiecărui om.

În acestea stă bunătatea lui Dumnezeu față de om.

Isus ne învață că pe lângă porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa ta, porunca tot atât de mare este ”Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Pe tine te iubești dorind să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Dumnezeu îți cere să tratezi pe toți oamenii așa cum ai dori să te trateze ei pe tine.

Isus reformultează această poruncă prin aceste cuvinte: ”Ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi la fel”. Tu dorești să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Tratează-i pe toți oamenii în felul acesta.

Când îi tratezi pe oameni cu toate acestea, tu ești un om bun!

SINONIME

Este o tehnică frecvent folosită în Biblie să spui același lucru de două, de trei ori, dar cu alte cuvinte. Cea mai importantă asemenea repetare cu alte cuvinte este în  rugăciunea ”Tatăl nostru”:

”Să vie Împărăția Ta, (cu alte cuvinte) Să se facă pe pământ voia Ta așa cum se face în ceruri”.

”Voia lui Dumnezeu” este ca toți să fim buni așa cum El este bun, adică să ne tratăm unii pe alții cum ne tratează El.

Câteva sinonime pentru bunătate: amabilitate, mărinimie, generozitate.

Biblia include și mila în conținutul noțiunii de bunătate.

Mai complet, mila și îndurarea. Cuvântul ”îndurare” în vine din limba latină, in-dolores, sau in-durere. Adică ai capacitatea de a te proiecta în celălalt, a intra în durerile celuilalt și chiar de a le lua asupra ta, de a suferi tu în locul celuilalt. În acest sens, Dumnezeu estee îndurător: El ia asupra Lui păcatele noastre și condamnarea noastră și poartă el păcatele și condamnarea.

La rândul ei, mila este capacitatea de a te uita la cel ce ți-a greșit și de a zice în tine însuți: ”Sărmanul de el, oare de ce o face?” Și găsindu-i o explicație, îi găsești o scuză și te înduri de el. Când lui Isus îi băteau cuie în mâini și picioare (Ce poate fi mai crud, mai barbar!), El vorbea cu Tatăl Său: ”Tată, sărmanii de soldați: ei nu știu ce fac, nu știu pe cine răstignesc! Prin urmare, fiindcă le-am găsit o scuză, iartă-i!”

Așadar, mila și îndurarea trebuie adăugate la conținutul termenului de bunătate pe care încercăm noi să-l definim.

LA CE NE CHEAMĂ DUMNEZEU

Când noi am plecat de la Dumnezeu și ne-am separat de Dumnezeu, fără să ne dăm noi seama, ne-am asociat cu un ”altul” pe care Isus l-a numit ”cel rău” și prin această asociere am devenit răi. Răutatea nu ne este nativă: la origine am fost buni, așa cum Creatorul nostru este bun.

În procesul acesta al separării de Dumnezeu, pe lângă faptul că am devenit răi, ni s-au mai întâmplat două lucruri: 1. Ne-am pierdut calitatea de fii ai lui Dumnezeu si am devenit fiii celui rău, și 2. Am intrat în conflict cu justiția lui Dumnezeu și am intrat sub condamnarea dreptății divine.

Să urmărim acum logica invitației divine. Fiul risipitor, ajuns în mizerie, își aduce aminte de frunusețea, de bogăția și de bunătatea casei lui Dumnezeu și decide să se întoarcă la acestea știind că el nu mai este vrednic de ele. Dar El se bazează pe bunătatea lui Dumnezeu și pornește spre casă. Tatăl (adică Dumnezeu) îl așteaptă, aleargă în întâmpinarea Lui, îl îmbrățișează cu iubire, îl restaurează în toate drepturile de fiu și îl primește înapoi în casa Lui.

Să fim atenți că același Isus, care ne-a spus istoria fiului risipitor și istoria bunătății Tatălui, ne face și invitația din predica de pe munte și în cea de pe câmpie. Să o privim în Luca 6 (predica de pe câmpie).

El începe prin a ne spune să ne iubim dușmanii și să le faceem bine celor ce ne fac rău și ne spune de ce să facem așa ceva: Fiindcă Dumnezeu este bun cu acest fel de bunătate și dacă acceptăm să venim înapoi la acest fel de bunătate recăpătăm calitatea de fii ai lui Dumnezeu: ”ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi”.

Fiul se gândea la faptul că a păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu, și că era vinovat și vrednic de pedeapsă și se gândea cum să capete iertarea înainte de a intra în casa Tatălui. Tatăl nu l-a lăsat să-și rostească pledoaria: i-a astupat gura cu sărutul de Tată bun și milos! Pentru Tata era suficient un singur lucru: fiul Lui a întors spatele răului și acum voia să intre înapoi în bunătatea Lui!

Invitația din Luca 6 (și Matei 5:43-48) trebuie citită în lumina pildei fiului risipitor. Singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este să întoarcem spatele răului și să dăm năvală în Împătăția lui Dumnezeu, care este Împărăția bunătății.

Dar ce ne facem că noi am păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu? Bunul nostru Dumnezeu ne spune clar: Când Fiul Meu era pe cruce încărcat cu păcatele voastre, Eu eram în El, împăcându-vă cu Mine. Voi nu mai trebuie să faceți nimic, nimic în această problemă, care este rezolvaată prin harul Meu, adică prin bunătatea Mea. Când veniți, cu aceasta dovediți cu adevărat că credeți în Mine și în Fiul Meu și eu vă restaurez în calitatea de fii, vă nasc din nou, vă nasc din Dumnezeu.

Dar mai este de adăugat un lucru de cea mai mare importanță: Fiul lui Dumnezeu ne cheamă în școala Lui. El ne dă calitatea de ucenici (elevi, studenți). Școala lui este școala bunătății, căci bunătatea se învață și crește și are ca țel să devenim buni, așa cum El este bun.

Ceea ce aducem noi ca un lucru distinctiv este că invitația noastră nu este la iertarea de păcate, ci la transformarea după chipul lui Dumnezeu în școala bunătății.

Platforma aceasta se vrea a fi parte din această școală a bunătății.

http://iosifton.ro/blog/o-definire-a-ceea-ce-aducem-nou_2015_04_28_blog

PUTEREA CHEILOR

download

PUTEREA CHEILOR. Aceasta este expresia folosită pentru a descrie autoritatea pe care a dat-o Domnul nostru ucenicilor Lui, aşa cum se relatează în Matei 16:19; 18:18; Ioan 20:22-23. Este o putere despre care se poate spune că operează în două feluri. În primul rând, prin predicarea Evangheliei Împărăţia lui Dumnezeu se deschide înaintea celor care cred şi se închide înaintea celor care nu se pocăiesc, iar în al doilea rând, prin disciplină, cei care se abat în mod grav de la regulile bisericii sunt excluşi până când se pocăiesc, după aceea fiind readmişi. În fiecare caz, iertarea este mijlocită prin biserică, aceasta acţionând în Duhul şi prin Cuvânt.

„Întrucât este doctrina Evangheliei care ne deschide cerul, ea este exprimată minunat prin metafora „cheilor”. Legarea şi dezlegarea nu sunt decât predicarea şi aplicarea Evangheliei” (Luther). Faptul că între aceste chei şi doctrină există o legătură atât de strânsă poate fi văzut din rolul cărturarilor de a da cheile, ca parte a responsabilităţilor lor (Matei 13:52-Luca 11:52). Prin predicarea Evangheliei unii oameni sunt reconciliaţi cu Dumnezeu prin credinţă, iar alţii sunt şi mai tare împietriţi în necredinţa lor. Acţionând ca şi reprezentant al lui Dumnezeu (Luca 10:16), Biserica pronunţă iertarea de păcate a celui care se pocăieşte. Aceasta este o tranzacţie reală numai în cazul în care biserica este umplută de Duhul lui Dumnezeu, aşa încât să poată administra judecata lui Dumnezeu Însuşi. *Legarea şi dezlegarea nu înseamnă numai pronunţarea cu autoritate a condiţiilor de intrare în Împărăţie; este necesar un sens mai strict – de a determina care sunt cei care au acceptat condiţiile. Această putere i-a fost dată în mod deosebit lui Petru, căci el, în ziua Cincizecimii, a deschis uşa credinţei pentru evrei, iar mai târziu pentru Neamuri şi pentru Samariteni. Dar ea le-a fost dată tuturor apostolilor (Ioan 20:23) şi de atunci încoace tuturor celor care au avut o credinţă şi un duh asemănător.

În continuare în ceea ce priveşte exercitarea puterii cheilor, în disciplina bisericească, ideea este aceea a unei autorităţi administrative (Isaia 22:22), cu privire la cerinţele unei case a credinţei. Cenzurarea, excomunicarea şi absolvirea sunt încredinţate Bisericii din fiecare epocă, pentru a fi utilizate sub călăuzirea Duhului Sfânt. „Oricine care, după ce face un păcat, îşi mărturiseşte în umilinţă greşeala şi cere bisericii să-l ierte, este absolvit nu numai de către oameni, ci şi de către Dumnezeu Însuşi; şi, pe de altă parte, oricine tratează cu dispreţ mustrările şi avertismentele bisericii, dacă este condamnat de către aceasta, decizia pe care au luat-o oamenii va fi ratificată şi în cer” (Calvin comentând pe marginea textului din 1 Corinteni 5).

De la reformatori încoace, a fost acceptată ideea că „puterea cheilor” reprezintă acestduplex ministerium, o putere reală de a lega şi a dezlega din punct de vedere spiritual. Dar acest sens juridic a fost contestat vehement, pledându-se în favoarea unui sens legislativ în virtutea căruia „a dezlega” înseamnă „a permite” şi „a lega” înseamnă „a interzice”. Această interpretarea corespunde cu felul în care rabinii au folosit aceste cuvinte: despre şcoala lui Shammai se spune că lega atunci când declara că există un singur motiv pentru divorţ; şcoala lui Hillel dezlega când era mai îngăduitoare cu privire la acest subiect şi la altele. Pentru acest sens, vezi de asemenea Matei 23:4; Romani 7:2; 1 Corinteni 7:27, 39. Tot aşa şi Petru, în cuvintele lui T.W. Manson, este locţiitorul lui Dumnezeu. „Autoritatea lui Petru este o autoritate care declară ceea ce este bine şi ceea ce este rău pentru comunitatea creştină. Deciziile lui vor fi confirmate de către Dumnezeu” (The Sayings of Jesus, 1954, p. 205). Observaţi însă că această utilizare a cuvintelor de către rabini a fost bazată pe caracterul juridic al literaturii rabinice şi că au fost folosite de către ei cu privire la puterea deplină a judecătorilor (cf. TDNT 3, p. 751). Chiar dacă vom considera că Matei 18:18 a fost scris la o dată mai târzie, trebuie totuşi să răspundem de ce contextul disciplinei bisericeşti ar trebui să pară compatibil la o dată timpurie cu cuvinte ca „a lega” şi „a dezlega”. A.H. McNeile pune la îndoială autenticitatea acestui pasaj, dar J. Jeremias a pledat cu ingeniozitate pentru credibilitatea lui (TDNT 3, p. 752 ş.urm.).

În orice caz, nu este corect să-l facem pe Petru, aşa cum îl văd adepţii acestui punct de vedere, un cărturar în Împărăţia lui Dumnezeu. „În Împărăţia care vine, apostolul va fi un fel de cărturar sau Rabi, care va lua decizii pe baza… învăţăturilor lui Isus (A.H. McNeile). Există însă o mare diferenţă între ceea ce au spus apostolii cu privire la unele chestiuni de etică şi sofisticările enciclopedice ale cărturarilor. Matei 23:8 arată că este imposibil ca Petru să fi aspirat la o asemenea funcţie. Principiul eticii creştine este acela de a privi la lucrurile mari (îndurare, dragoste, adevăr), iar lucrurile mici se vor rezolva atunci de la sine; nu o legislaţie prescrisă în detaliu, ci călăuzirea Duhului.

BIBLIOGRAFIE

Comentariile lui Calvin cu privire la pasajele din Matei şi din 1 Corinteni 5 sunt o reprezentare corectă a punctelor de vedere împărtăşite de reformatori. Pe lângă scriitorii moderni care au fost citaţi, R.N. Flew discută aceste probleme în Jesus and His Church, 1938, p. 131 ş.urm. Vezi de asemenea DCG (s.v. „Absolution”); ERE (s.v. „Discipline”); Calvin, Institutele, 4.12; J. Jeremias, TDNT 3, p. 744-753; D. Müller, C. Brown, NIDNTT 2, p. 731-733.

R.N.C.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/puterea-cheilor.html

PUTERE.

download

PUTERE.

I. În Vechiul Testament

Diferite cuvinte ebr. sunt traduse cu „putere”. Cele mai importante dintre ele sunt hayil, koah şi ’oz. Adevărata putere, capacitatea de a exercita cu eficacitate autoritatea, îi aparţine numai lui Dumnezeu (Psalmul 62:11). Puterea lui Dumnezeu este arătată în creaţie (Psalmul 148:5) şi în susţinerea lumii (Psalmul 65:5-8). O parte din autoritatea Lui le este delegată oamenilor (Geneza 1:26-28; Psalmul 8:5-8); 115:16), dar Dumnezeu intervine în mod activ în multe situaţii, arătându-şi puterea prin acte miraculoase de izbăvire. El l-a scos pe Israel din Egipt cu „mână tare şi cu braţ puternic” (Exod 15:6; Deuteronom 5:15, etc.) şi Şi-a demonstrat puterea prin faptul că le-a dat ţara promisă (Psalmul 111:6).

II. În Noul Testament

„Puterea” în traducerile moderne se referă în special la cuvintele dynamis şi exousio din gr. Termenul exousio înseamnă „autoritate” derivată sau conferită, garanţia dreptului de a face ceva (Matei 21:23-27); de aici ajunge să se refere concret la purtătorul autorităţii pe pământ (Romani 13:1-3), sau în spiritul lumii (Coloseni 1:16). dynamis este capacitate (2 Corinteni 8:3) sau tărie (Efeseni 3:16), sau se poate referi la un act în care se manifestă puterea (Faptele Apostolilor 2:22) sau la un duh plin de putere (Romani 8:38). Lui Cristos I-a fost dată toată puterea de către Tatăl (Matei 28:18) şi El a folosit-o pentru a ierta păcatele (Matei 9:6) şi pentru a scoate duhurile rele (Matei 10:1). El a dat autoritate ucenicilor Săi de a deveni fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12) şi de a fi lucrători împreună cu El (Marcu 3:15).

Isus a intrat în lucrare însoţit de puterea (dynamis) Duhului (Luca 4:14) şi puterea Lui a fost folosită pentru a face vindecări (Luca 5:17) şi multe lucrări nemaipomenite (Matei 11:20). Aceasta a fost dovada puterii Împărăţiei lui Dumnezeu, ca un preludiu al noului Exod (Luca 11:20; cf. Exod 8:19). Dar Împărăţia nu a venit în toată puterea ei. Acest lucru urma să aibă loc în ziua de Rusalii (Luca 24:49; Faptele Apostolilor 1:8; Marcu 9:1) şi se va consuma la Parousia (Matei 24:30, etc.).

În Faptele Apostolilor vedem puterea Duhului lucrând în viaţa Bisericii (4:7,33; 6:8; cf. 10:38), Pavel priveşte înapoi la înviere ca la dovada supremă a puterii lui Dumnezeu (Romani 1:4; Efeseni 1:19-20; Filipeni 3:10) şi vede Evanghelia ca mijlocul prin care puterea ajunge să lucreze în vieţile oamenilor (Romani 1:16; 1 Corinteni 1:18). (*AUTORITATE.)

BIBLIOGRAFIE

D.M. Lloyd-Jones, Authority, 1958; Cyril H. Powell, The Biblical Concept of Power, 1963; G.B. Caird, Principalities and Powers, 1956; A. Richardson, An Introduction to the Theology of the New Testament, 1958, p. 62 ş.urm.; W. Grundmann în TDNT 2, p.284-317; 3, p. 397-402; W. Foerster, TDNT 2, p. 562-574; O. Betz în NIDNTT 2, p. 601-611.

R.E.N.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/putere.html

SUNT AICI / Ardelean Viorel

download

1). INTRODUCERE

2). IATĂ –MĂ – ” HINNENI. – Avram

3). IATĂ –MĂ – ” HINNENIMoise

4 ). POPORUL CHEAMĂ PE DUMNEZEU

5). LEGĂMINTE DIVINE.

6). DUMNEZEU CHEAMĂ PE FIUL – IATĂ –MĂ – ” HINNENI Isus Hristos

7) . CONCLUZII

8). BIBLIOGRAFIE

1). INTRODUCERE.   Dumnezeu nu are început sau sfârşit Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic”. În plus una din calităţile lui Dumnezeu este Asietatea – autosuficienţa, iar crearea universului, a pământului şi a omului ţine de   Atotputernicia lui Dumnezeu, unul din atributele divine, dar şi de ”planul voie Sale, iar El ia decizia să aducă în fiinţă timpul, materia, spaţiul şi energia ”ex nihilo”.[1] Ca şi o încununare a creaţiei Dumnezeu face pe om după ”chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:26 ). Ymago Dey, în termeni teologici vizează aspectul mintal – raţiunea, aspectul moral – sfințenia şi aspectul social. Facerea omului a avut ca scop revărsarea dragostei lui Dumnezeu peste ființa creată cu libertate de alegere în ascultarea sau neascultare de poruncile lui Dumnezeu. Adam şi Eva sunt aşezaţi în Grădina Edenului, înconjuraţi de lucrurile făcute de Dumnezeu cu interdicţia clară ca să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:17), fiindcă dacă vor mânca din el vor muri.  Prin ascultare Adam şi Eva ar fi trebuit să-şi recunoască statutul de fiinţă creată şi să asculte de Dumnezeu. Din păcate la ispita Şarpelui cei doi calcă interdicţia pusă de Dumnezeu şi aruncă întreaga rasă umană în blestem şi moarte (Geneza 3). Odată cu blestemul vine şi prima promisiune a mântuirii din Geneza 3:15  ”Vrãşmãşie voi pune între tine şi femeie, între sãmânţa ta şi sãmânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi cãlcâiul, ”, care are o dublă semnificaţie. Abia în Geneza 4:24 pe linia genealogică a lui Set oamenii au început să cheme Numele Domnului, iar în Biblie găsim pe Enoh care a umblat cu Dumnezeu şi pe Noe care este scăpat de Potop prin mila Domnului (Geneza 6:8). În Geneza 12, Dumnezeu alege un om pe Avram din lumea păgână, face Legământ cu el, iar din Avram descinde poporul evreu care îl va aduce pe   scena istoriei pe Unsul Mesia Cristosul   prin care umanitatea va avea acces la mântuire. Isus Cristos face parte din Sfânta Treime, este atemporal şi este primul care răspunde la chemarea lui Dumnezeu prin formula iată-mă – ”hinneni”. În mod foarte comprimat[2] se poate face afirmaţia cu privire la Sfânta Treime faptul că Dumnezeu creează, alege și cheamă, Fiul răscumpără, iar Duhul Sfânt are rol de sfinţire în viaţa credinciosului, şi a Bisericii. Cuvântul hinneni este folosit în diferite împrejurări atunci când cineva este gata să facă o lucrare pentru Dumnezeu sau pentru oameni şi ţine de caracterul persoanei respective. Noi vom aborda aspectul relaţiei dintre Dumnezeu şi oamenii care sunt gata să răspundă prompt la chemarea lui Dumnezeu o relaţie de tip eu – Tu. În Scriptură avem exemple de credincioşi care sunt gata să răspundă chemării lui Dumnezeu, iar ca şi o caracteristică pozitivă este faptul că duc lucrarea până la capăt. Vom da câte exemple de credincioşi care prin răspunsul lor, iată-mă, sunt gata să facă ce le cere Dumnezeu, chiar cu preţul vieţii, dar să nu uităm că avem exemplul Persoanei din Trinitate, respectiv Isus Cristos ca măsură a ascultării şi credinţei noastre Evrei 10:7  „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Prima referinţă sub acest aspect o găsim la Avraam.

 2). IATĂ –MĂ – ” HINNEN. – Avram. Geneza 22:1  După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă” a răspuns el. 2  Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune Eu.” Avram[3] trece cel mai greu test al credinţei relatată în Geneza 22, care este şi o prefigurare și anticipare a faptului că Tatăl îşi trimite la moarte Fiul pe Isus Cristos. Dumnezeu este împotriva jertfelor umane aduse de popoare la zeităţile păgâne, iar jertfa cerută lui Avram nu este finalizată „berbecele„ pe când ”la împlinirea vremii”, Dumnezeu trimite pe Fiul care se Jertfeşte pentru păcatele omenirii la propriu. Se pot pune în comparaţie Psalmul 22 şi 53, pentru că primul prefigurează Jertfa lui Cristos, pe când Psalmul 53 ne prezintă imaginea Jertfei de pe Calvar, fapt care ne face să înţelegem că păcatul are un preţ. Credinţa lui Avram a fost numită neprihănire (Romani 4:3). Frământarea lui Avram pe calea de trei zile nu se poate compara cu durere lui Dumnezeu când Fiul a fost pe Cruce, aspect pe care teologii nu îl abordează. Dacă Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei (Ioan 3:16), ca Persoană simte emoţii, nu avem nici un motiv de a afirma că nu simte şi durere, iar dacă cineva face această afirmaţie neagă Trinitatea şi relaţiile dintre Persoanele care compun Sfânta Treime. Hristos are poziţia de Fiu ”Sigurul Fiu născut”, iar aici regăsim o imagine pe care Dumnezeu doreşte să o facă cunoscută. Existau în Vechiul Testament cinci tipuri de jertfă pentru păcat, pe care mai târziu poporul evreu trebuia să le aducă lui Dumnezeu conform Legământului mozaic, iar dintre jertfe, arderea de tot arăta spre Jertfa lui Isus Hristos. La momentul respectiv Avram nu avea o explicaţie pentru ceea ce îi cerea Dumnezeu, iar sus pe munte, între Avram și Isac era o problemă între tată şi fiu, care mai târziu se concretizează în cele trei ore de întuneric când Isus a fost pe Cruce, iarăși o problemă dintre Tată și Fiu, iar oamenii nu sunt prezenţi acolo, paralela fiind evidentă. Isac pune întrebarea unde este mielul pentru jertfă, iar Avram răspunde ”Domnul va purta de grijă”, – Yahweh Iireh (Geneza 22:14), iar la momentul respectiv dar şi profetic, nu exista un răspuns, dar mai târziu se înțelege faptul că   toate animalele mieii, iezii, berbecele erau aduse în contul jertfei lui Isus Hristos. Dacă animalele aduse ca şi jertfă erau victime, Jertfa lui Isus Cristos era adusă de bună voie făcând voia Tatălui, pentru toate păcatele omenirii. Credinţa lui Avram a fost încercată la maxim şi doar Dumnezeu a oprit în ultima clipă acţiunea, iar Avram trece testul credinţei. Aici este vorba de credinţa lui Avram şi de faptele sale şi este considerat neprihănit. După acest eveniment Dumnezeu reînnoieşte legământul cu Avram. Scriptura ne relatează mai departe viaţa lui Avram, după care el moare de o bătrâneţe fericită   (Geneza 25:8). De remarcat faptul că atunci când cineva răspunde lui Dumnezeu prin formula iată – mă, acesta reflectă relaţia credinciosului cu Dumnezeu pe verticală și el duce credinţa şi ascultarea până la capăt. Un alt personaj biblic este Moise, ales şi chemat de Dumnezeu să facă o lucrare şi care răspunde la chemarea lui Dumnezeu prin aceiaşi formulă iată-mă, ducând lucrarea până la sfârşitul vieţii.

3). IATĂ –MĂ – ” HINNEN[4] . – Moise v.4 Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, şi a zis: ,,Moise! Moise!„ El a răspuns: ,,Iată-mă!„. Moise de origine din poporul evreu, crescut la curtea lui faraon ca prinţ, de la care fuge din cauza unei interpretări greşite a rolului pe care urma să îl aibă ajunge, urmează să stea 40 de ani în pustie, în condiţiile vitrege care l-au smerit, dar acest lucru a însemnat o binecuvântare pentru poporul evreu. Smerenia şi încercările duse la extreme pot să întărească credinţa sau din contră unii oamenii ajung atei. Aşa a fost în cazurile din lagărele de exterminare naziste în care creştini sau evrei din nefericire au devenit atei, dar alţii s-au călit şi au devenit mai puternici. În postura de creştini trebuie să fim raportaţi la Persoana lui Isus Cristos, care practic nu a avut fericire pe acest pământ, fiindcă a dezbrăcat Slava din cer, a devenit om, a cunoscut umanitatea ca şi noi, mai mult a murit prin crucificare, iar nici o fiinţă umană nu poate egala suferinţa Jertfei de pe Calvar. Dacă ne întoarcem la Moise, după paranteza făcută, el se afla la muntele Horeb, păştea oile, iar Dumnezeu îl strigă din mijlocul unui arbust care ardea dar nu se mistuia. Moise se întoarce şi răspunde prin formula iată-mă. I se cere să se descalţe „pământul era sfânt”, iar el se supune şi pleacă capul smerit înţelegând că este ceva deosebit şi îi era frică. Aceasta trebuie să fie atitudinea credinciosului în faţa Celui care l-a creat. Trebuie să fim conştienţi despre incompatibilitatea omului păcătos şi sfinţenia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi Moise. Dumnezeu a auzit strigătele evreilor din robia egipteană şi prin Moise hotărăşte să îi scoată de acolo, din ceva rău spre bine în ţara făgăduinţei, în plus nelegiuirea amoriţilor şi a popoarelor cananite şi-a atins vârful (Geneza 15:16). Aşa cum Dumnezeu cum a auzit strigătele poporului evreu tot aşa aude şi rugăciunile noastre. Deviza este roagă-te crezi şi aşteaptă, iar de la păcat trebuie să ajungi la sfinţenie, iar din situaţie de conflict la pace şi linişte sufletească. De multe ori răspunsul la rugăciune nu este cel dorit de om dar Dumnezeu este Suveran. Moise avea o problemă   nu numai în ceea ce priveşte identitatea sa și al lui Dumnezeu ci şi una de smerenie şi umilinţă. Dumnezeu se prezintă lui Moise ca Dumnezeul lui Avram Isac şi Iacob, îi spune ce va face dar îi face şi o promisiune ” Eu voi fi negreşit cu tine”. De asemenea avea o problemă de credinţă, fapt amintit de Pavel în (Evrei 11:27), dar şi una de cine anume este Dumnezeu şi cum va fi prezentat în faţa bătrânilor lui Israel, cu privire la Numele lui Dumnezeu iar El se prezintă sub numele de bază, Eu Sunt – Eu Sunt Cel ce sunt, în ebraică YHWH, înlocuit cu Domnul. Astfel avem trei nume de bază[5] a lui Dumnezeu, care sunt Elohim – Creatorul, Iehova Domnul – şi   Adonai – Stăpânul, celelalte Nume fiind compuse. Nu toţi evreii au avut privilegiul de a li se permite să de un Nume lui Dumnezeu, iar acest lucru presupune o relaţie strânsă cu El. Domnul afirmă din nou că a auzit suferinţa poporului evreu şi ia hotărârea de ai scoate din robia egipteană şi să îi ducă spre ţara făgăduinţei, unde curge ‘‘lapte şi miere‘‘, şi Moise primeşte această însărcinare. Legământ făcut de Dumnezeu cu Avram Isac şi Iacob este pus în practică printr-o mână tare şi puternică şi este suficient să ne aducem aminte de împietrirea lui faraon şi de cele zece urgii care au lovit Egiptul. Din pricina necredinţei poporului evreu acesta rătăceşte 40 de ani în pustie, unde piere o generaţie întreagă cu excepţia lui Iosua şi Caleb. Nici Moise nu intră în ţara promisă din cauză că s-a îndoit în inima lui. Numeri 20:12  ‘‘Atunci Domnul i-a zis lui Moise: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau,”, fapt regretabil că în urma aşa de multor experienţe pe care Moise le-a avut cu Dumnezeu a fost pedepsit, dar care ne arată şi cât de exigent este Domnul, lucru care trebuie să ne dea de gândit nouă credincioşilor de astăzi. Totuşi lui Moise i se permite să vadă ţara promisă de pe muntele Nebo (Deuteronomul 34:1-7). Moise a răspuns lui Dumnezeu prin formula iată-mă şi face lucrarea până la sfârşit.

4). POPORUL CHEAMĂ PE DUMNEZEU[6] . Isaia 58   v.9 Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: ,Iată-Mă. Acesta este un mesaj de înştiinţare din partea lui Dumnezeu către poporul care s-a abătut de la Legile lui Dumnezeu, iar referinţa se face la postul evreilor care este şi pentru credincioşi o disciplină spirituală importantă. În timpul postului şi-a rugăciunii, de fapt a închinării nu este permis conflicte interne sau externe cu alţi credincioşi, fiindcă Dumnezeu nu primeşte această formă de închinare pervertită. Atitudinea exterioară nu contează, sau ritualul religios fals şi de suprafaţă, în care trupul să sufere anumite dogme impuse, iar inima să fie departe de Dumnezeu. Domnul spune prin prorocul Isaia ce trebuie să facă și cum să fie evreii şi credincioşii „desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug„. Dumnezeu pune accentul pe inima omului iar o inimă curată se reflectă   prin relaţiile dintre credincioşi și relaţia omului cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să fie miloşi, plini de compasiune şi să nu respingă necazul semenului său, iar Dumnezeu ne invită la pocăinţă şi ne porunceşte să facem fapte bune. Dacă evreii şi credincioşii ascultă de Dumnezeu ei vor avea parte de binecuvântări care nu ţin de practica religioasă ci de calitatea relaţiei dintre Dumnezeu şi noi. În plus Domnul ne ocroteşte, dar este necesar să fim lumină. Doar atunci Dumnezeu ne poate chema la El şi să ne dea binecuvântare când suntem în termenii de ascultare a Domnului. El doreşte să asculte rugăciunile noastre, să ne binecuvinteze, dar inima noastră de multe ori este închisă faţă de El şi se pune o condiţie „dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara„. (2 Cronici 7:14) şi să nu facem invers „Vă sfătuiesc, dar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o„ (Efeseni 4:1). Dumnezeu vorbeşte la modul concret despre lucruri clare cu privire la necazul poporului evreu, tot aşa cum o face şi în Noul Testament „Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume” (Iacov 1:27). Dumnezeu face promisiuni celor care fac dărnicie, celor milostivi iar răsplata este o viaţă de binecuvântare. El promite călăuzire, putere, ce a fost dărâmat va fi reclădit iar ţara va fi locuită. Evreii şi creştinii de azi trebuie să facă lucruri care îl onorează pe Dumnezeu. Postul[7] implicit rugăciune sunt prezentate în Biblie ca ceva pozitiv, de dorit de folos în viaţa creştinului, iar în Faptele Apostolilor sunt prezentate exemple de post ale credincioşilor mai ales atunci când se iau decizii importante. „Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece„(Faptele apostolilor 13:3). Postul înseamnă absenţa alimentaţie creştinului, dar scopul este de a ne desprinde de lucrurile lumeşti şi de a ne îndrepta privirea spre Dumnezeu, pentru consolidarea sau refacerea relaţie omului cu Domnul. O formă deosebită de post este de a renunţa la un lucru temporar pentru a te concentra pe relaţia ta cu Dumnezeu (1 Corinteni 7: 1-5). Abţinerea de la hrană se face pe timp limitat, pentru că un timp mai lung este dăunător organismului, iar Dumnezeu nu cere aşa ceva. De asemenea nu este indicat ca persoanele bolnave şi sub tratament să ţină post fiindcă sunt multiple modalităţi prin care se poate reface sau consolida relaţia eu –Tu. Postul trebuie să se facă într-o stare de umilinţă dar şi bucurie iar Isus specifică acest lucru „Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. (Matei 6:16-18). Contează ce este în inima omului în momentul postului şi al rugăciuni.

5). LEGĂMINTE DIVINE. Este necesar a aborda şi acest subiect pentru că Isus Hristos este Persoana în care se adună aceste legăminte divine şi El este o împlinire a lor. Cuvintele[8] folosite în Biblie sunt legământ ori alianţă, în ebraică „berit”, iar în greacă „diateche”, în traducerea din LXX, iar cuvântul în Noul Testament are înţelesul de testament. Legământ înseamnă în termenii de azi contractul dintre doi parteneri, incluzând şi clauzele de rigoare. Mai există şi alte cuvinte asociate legământului ca ”aheb, „a iubi”, hesed, „dragoste prin legământ” sau „solidaritate prin legământ”, toba, „bunătate” ori „prietenie”, salom, „pace prin legământ” ori „prosperitate prin legământ”, şi yada’, „a sluji cu credincioşie în conformitate cu legământul”. De asemenea cuvintele sunt asociate cu terminologia tratatelor din timpul acela din Orientul Apropiat. Există ritualuri atunci când se face un legământ, dar deși nu există informaţii precise, din vestigii ne dăm seama de felul în care au fost făcute. Se sacrifica un animal (oaie, taur, etc), informaţiile sunt extrase din textele scrise din cuvintele de la Mari, pe tăbliţele de la Alalah şi în Vechiul Testament, Cartea Exodului acestea fiind sursele de referinţă. În Orient se găsesc informaţii despre tratatele hitite a lui Esar-Hadon şi legământul aramaic din Sefire. Ca termeni se foloseau tată – fiu, domn – slujitor (abdu), care indică o relaţie de prietenie dar şi vasalitate dintre domn şi slujitor în care regele era suveran, iar vasalul este numit slujitor. Sunt două tipuri de tratate : 1. Un tratat în care părţile sunt egale, iar partenerii sunt ”fraţi” cu drepturi egale stipulate în legământul respectiv. 2. Un legământ de vasalitatea care se făcea între un rege cuceritor şi altul mai mic. Aceste tratate aveau un ritual, în care se prezenta calităţile regelui cuceritor şi regele vasal. La încheierea tratatului erau martori zeii, sau elemente ale naturii. Legământul se încheia cu blesteme şi binecuvântări. Din când în când tratatul era recitit şi reînnoit, se punea accent pe blesteme în cazul în care era călcat şi ele vizau sfera divină, sfera pământească, armata, familia regelui în cauză şi altele. În Vechiul Testament există exemple de tratate de ambele feluri, prietenie şi vasalitate între popoare păgâne, sau poporul evreu şi alte popoare. Un exemplu este tratatul dintre David şi Hiram (1Împăraţi 5:1) sau legământul de paritate dintre Hattuşil III şi Ramses II, care se încheie cu căsătoria dintre Hattuşil şi fica lui Ramses. Un alt exemplu de tratat este acela dintre poporul evreu şi gabaoniţi (Iosua 9-10). Termenii folosiţi au fost „noi suntem robii voştri –   (‘abadeka ‘anahnu)”, fapt care indică vasalitate dar și obligația poporului evreu de a da ajutor militar gabaoniților. Evreii cunoșteau bine diferitele forme de tratate sau legăminte din Orientul Apropiat. În Biblie[9] sunt menționate un număr mare de legăminte. Dumnezeu îl înştiinţează pe Noe că va distruge toate ființele vii și face un legământ cu el (Gen. 6-18), indicând și felul prin care Noe și familia sa va fi salvat printr-o corabie. După Potop face iarăși un Legământ cu Noe (Gen. 9- 8), prin care promite că nu va mai distruge pământul prin apă. De asemenea legămintele dintre oameni sunt arătate frecvent în Biblie (Gen. 21, 28; Ios. 9, 15 etc). Legămintele erau realizate prin ceremonii, ospețe, jurăminte, fiind însoțite de un simbol cum ar fi curcubeul, movile de pietre și alte forme. În istoria poporului evreu sunt menționate trei feluri de legăminte importanta ca : „legământul încheiat între jumătăţile animalelor de jertfă, legământul circumciziei şi legământul din Sinai„. 1. Legământul între jumătăţile animalelor de jertfă (Gen. 15, 7-21), este făcut între Dumnezeu și Avram, în care animalele erau despicate în două, dar fapt interesant este că doar Dumnezeu a trecut singur printre jumătăți, fiindcă știa că Avram și urmașii lui nu au posibilitatea să îndeplinească termenii legământului. Lui Avram îi este promis un neam mare, un nume și o țară. De fapt acesta era un legământ de constrângere, cu semnificația de blestem dacă era călcat, iar maniera de încheiere a legământului prin cuvântul ebraic “a tăia un legământ, (lihrot brit)„, este considerat și angajament prin care Dumnezeu promitea că îl va duce la îndeplinire. 2. Legământul circumciziei din (Gen. 17), s-a făcut când Avram avea 99 de ani și poruncește să fie tăiați împrejur toți urmașii lui de parte bărbătească, acesta fiind simbolul legământului. 3. Legământul din Sinai (Ex. 19-24) este un legământ reînnoit, o prelungire a legământului dintre Dumnezeu și Avram, ( legământul palestinian) dar și un Legământul mozaic dintre Dumnezeu și poporul Israel în care se dau cele 10 porunci și încă 613 care aveau caracter religios, social și de igienă. Poporul acceptă termenii Legământului mozaic care prevedea binecuvântări și blesteme în funcție de ascultarea sau neascultarea poporului de poruncile lui date de Dumnezeu prin Moise. Evreii au fost poporul ales de Dumnezeu să fie lumină între popoare și să-l aducă pe scena istorie pe Unsul Mesia Cristosul. Elementul fundamental în religia iudaică se baza pe relația personală a credinciosului și a națiunii cu Dumnezeu bazat pe prevederile acestui Legământ. Prorocii au atenționat mereu poporul Israel despre călcarea acestui legământ și pedepsele ce vor urma. Legământul făcut cu Dumnezeu avea un caracter unic fiind de origine divină și era însăși porunca lui Dumnezeu. Prin legile Torei Dumnezeu a oferit un cadru etic și moral cu caracter religios și este expresia voinței divine, astfel și astăzi noțiunea de legământ este centrală în gândirea poporului evreu care vede în Dumnezeu un eliberator de sub jugul egiptean și este garantul unei izbăvirii viitoare ca și destin final iar „Iosif Dov Soloveicik delimitează două Legăminte: cel “din Egipt” sau destinul, care-i leagă pe toţi evreii de istoria, suferinţele şi răspunderile pe care le împărtăşesc, şi cel “din Sinai”, un legământ al devenirii, în baza căruia fiecare evreu îşi împlineşte “fiinţa istorică”. Vom enumera[10] legămintele dintre Dumnezeu și lumea cu precizarea că aceste legăminte sunt de două feluri. 1. Legăminte condiționate, care au în componență cuvântul dacă, în care omul este responsabil și sufere consecințele de rigoare dacă nu îl respectă. 2. Legăminte necondiționate în care Dumnezeu își duce la îndeplinire voia Sa hotărâtoare indiferent de voința omului. Există opt legăminte istorice majore în care majoritatea sunt date sub formă de promisiune. Dintre legămintele istorice[11] doar Legământul edenic, davidic și mozaic sunt legăminte condiționate. Ne vom concentra asupra Legământului din Eden, Legământul făcut de Domnul cu Avram, Legământul cu David  și asupra Noului Legământ, iar pe celelalte le vom enumera doar, ele fiind : Legământul cu Adam – după cădere (Gen. 3:16-19),   Legământul cu Noe, după potop (Gen. 9:1-18), Legământul mozaic (Exod 20:1 – 31:18), Legământul Palestinian (Deut. 30:1-10), Legământul cu David (2 Sam. 7:4-16; 1 Cr. 17:3-15). Legământul cel Nou (Ier. 31:31-33). Deși făcute în mod separat ele de fapt se împletesc în mod armonios în cadrul planului lui Dumnezeu, în care prin legămintele condiționate s-a arătat neputința omului, iar prin legămintele necondiționate ne este prezentată voia hotărâtoare a lui Dumnezeu pe care o duce la îndeplinire, indiferent de circumstanțe. Legământul Edenic (Gen. 1:26-31; 2:16-17), a fost primul legământ pe care Dumnezeu îl face cu omul, legământ condiționat, în care ascultarea sau neascultarea însemna viață și binecuvântarea sau blestem și moarte fizică și spirituală. Adam și Eva falimentează și aruncă întreaga rasă umană în blestem și moarte și este necesară Nașterea din Nou pentru ca omul să fie reabilitat în fața lui Dumnezeu. Legământul cu Avram (Gen. 12:1-4; …. 17:1-8), este o promisiune divină, irevocabilă, o revelație a lui Dumnezeu în istorie, prin alegerea unui om, a unui popor, care îl va aduce pe scena istoriei pe Mesia. Semnul legământului a fost tăierea împrejur (Gen. 17:9-14), iar conținutul se împarte în trei legăminte. 1. Pentru Avraam în care se promite o mulțime de urmași (Gen. 17:16), va fi binecuvântat (Gen. 13:14-15,…… Ioan 8:56), numele lui va fi vestit (Gen. 12:2), iar Avaram va fi o binecuvântare pentru alții. 2. Pentru neamul lui Avraam care anunță formarea unui popor deosebit și diferit de popoarele lumii (Gen. 12:2), din cele douăsprezece seminţii a lui Iacov, și îi promite o țară urmașilor săi (Gen. 12:7, …. 17:7-8). 3. Pentru toate toate familiile pământului în care Dumnezeu îl anunță că Israel va fi o binecuvântare pentru toate neamurile de pe pământ (Gen. 12:3) din care se va naște Mesia Mântuitorul lumii întregi. De asemenea Dumnezeu va binecuvânta pe cei care arată bunăvoință față de Israel și va pedepsi pe aceea care urmăresc distrugerea poporului evreu (Gen. 12:3). Legămintele au ca suport suveranitatea și atotputernicia divină (Gen. 15:13-15). Legământul cu David (2 Sam. 7:4-16; 1 Cr. 17:3-15), este un legământ necondiționat prin care Dumnezeu promite lui David un împărat cu o domnie, un tron și o împărăție veșnică. Legământul va fi împlinit prin nașterea lui Hristos (Fapte 2:30). În ciuda a ceea   ce s-a întâmplat cu poporul evreu, întotdeauna a existat o rămășiță prin care Dumnezeu și-a dus planul mai departe (Ier. 33:20-21), deși domnia lui David a fost oprită în mod temporara pentru că poporul evreu trebuia să fie disciplinat, Dumnezeu își duce planul la îndeplinire. (Luca 1:32-33).„El va fi mare si va fi chemat Fiul Celui Prea Inalt; si Domnul Dumnezeu ii va da scaunul de domnie al tatalui Sau David. Va imparatii peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit”  (Ezec. 34:23-24).„Voi pune peste ele un singur pastor, care le va paste, si anume pe Robul Meu David; El le va paste, El va fi pastorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor si Robul Meu, David, va fi voievod in mijlocul lor” . Împărăția Cerurilor a fost inaugurată, este în desfășurarea „deja- dar nu încă și va avea o finalitate în viitor. Noul Legământ. Iudaismul şi creştinismul[12] au cel puţin şase deosebiri esenţiale. 1. În iudaism se concepe un Dumnezeu unic, la modul absolut, pe când în creştinism se afirmă existenţa a trei persoane diferite divine care sunt Dumnezeu şi anume : Dumnezeu Tată, Fiul şi Duhul Sfânt, chiar dacă „Fiul a purces din Tatăl” iar Tatăl şi Fiul au pus în desfăşurare şi acţiune pe Duhul Sfânt (creştinismului occidental). 2. Dumnezeu nu poate îmbrăca sau să fie vizualizat în formă umană, dar creştinismul crede că Fiul care face parte din Trinitate s-a Întrupat în persoana lui Isus. 3. deşi în iudaism există conceptul de păcat originar provenit de la Adam, mulţi evrei cred că omul se poate mântuii singur. În creştinism mântuirea se obţine doar prin Mesia care este şi divin şi uman. 4. În viziunea evreilor mesia este perceput ca şi un om politic, care descinde din casa lui David, va restaura monarhia, va reclădii cel de al – III -lea Templu şi va aduce pe toţi evreii în ţara sfântă, dar creştinii îl percep pe Isus ca fiul Mariei, urmaş al lui David pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp, care a realizat prin Jertfa de la Calvar mântuirea lumii întregi. 5. Legământul poporului Israel cu Dumnezeu, aşa cum este înregistrat în Biblie are o valabilitate vecinică, iar prin respectarea poruncilor fiecare evreu poate fi mântuit în mod personal, dar în creştinism se crede în Noul Legământ făcut între Dumnezeu şi toţi oamenii realizat prin persoana lui Isus Hristos care este iniţiatorul Noului Legământ prin care oamenii primesc mântuirea. 6. În Noul Legământ creştinii consideră faptul că sunt fii spirituali ai lui Avram, dar evreii consideră că numai ei sunt descendenţi fizici şi spirituali a marelui patriarh. Aceste polemicii de pe poziţii aşa de diferite au fost şi sunt frecvente în istorie, iar iudeii consideră creştinismul o religie falsă. Dar au existat şi evrei convertiţi aşa cum există şi astăzi deşi minoritari. Lupta ideologică s-a dus la cele mai înalte niveluri în lucrări de apologetică şi teologie, dar ea reflectă şi stare religiei poporului. Misionarii creştini au evanghelizat în rândul evreilor într-un mod moderat, dar au existat şi forme violente sau creştinări forţate. În Evul Mediu existau controversele publice cu reprezentanţii celor două religii „la Paris (1240), Barcelona (1263) şi Tortosa (1413-1414)”, dar de cele mai multe ori ele aveau şi un substrat politic. Deşii iudaismul şi creştinismul s-au înfruntat reciproc, creştinismul timpuriu a împrumutat practici iudaice cum ar fi rugăciune şi botezul, dar fiind influenţat şi de păgânismul grec. În Evul Mediu evreii „au transmis Europei creştine filozofia neo aristotelică în versiunea sa arabă”, iar mulţi creştini au folosit opera lui Maimonide inclusiv Toma d’Aquino. Creştinismul a influenţat   iudaismul prin practici religioase, în teologie în domeniul mistic şi altele. Epoca modernă cunoaşte o influenţă reciprocă mult mai mare de ambele părţi. Evreii au privit creştinismul pe ceva care şi-a însuşit în mod abuziv drepturi pe care nu le avea, iar credinţa creştină în care exista conceptul de Trinitate este privită ca o idolatrie. Au existat totuşi evrei care au considerat Trinitatea superioară idolatriei politeiste. Printre aceştia erudiţi ca Iuda Halevi şi Maimonide au apreciat extinderea creştinismului şi chiar a islamului. Alte persoane percep acest lucru ca o modalitate ca neamurile să se închine lui Dumnezeu (Franz Rosenzweig). Recent mulţi creştini au înţeles că prin antisemitism au contribuit la Holocaustul evreilor (Şoa), iar Biserica Catolică a condamnat public antisemitismul și o parte dintre catolici şi neoprotestanţi liberali încearcă destul de rar să convertească evrei la credinţa creştină, iar de pe o poziţie opusă protestanţii evanghelici continuă eforturile de convertire a evreilor, “Evreii pentru Isus” făcând parte din această campanie. Evanghelicii au susţinut în general Statul Israel în baza credinţei mesianice şi escatologice, dar catolicii şi protestanţii liberali au fost mai rezervaţi. Biserica Ortodoxă răsăriteană a îngheţat în vechile tipare şi a păstrat prejudecăţile împotriva evreilor. Noul Legământ este o împlinire[13] a Legămintelor divine în Cristos, la modul complet în ceea ce privește funcția de Mesia Unsul, Împărat și Mare Preot, dar cu o împlinire parțială aici pe pământ, care așteaptă împlinirea (Ier. 31:31-33) și este un Legământ necondiționat. Noul Legământ a fost făcut cu ”casa lui Israel si cu casa lui Iuda” (Ier. 31:31), și se poate numi așa doar dacă se compară cu Legământul mozaic (Ier. 31:32). În Noul Legământ Dumnezeu promite că Ier. 33:33 „Voi pune Legea Mea inlauntrul lor, o voi scrie in inima lor: si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau, zicand: „Cunoaste pe Domnul!” Ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul; caci le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatul lor” , fapt care încă nu s-a realizat fiindcă încă se face evanghelizare și misiune. Există mai multe interpretări cu referire la împlinire prin Biserică, alții susțin că este legat de convertirea poporului Israel. Oricum el conține două interpretări majore. ”Pentru Biserica – Dumnezeu se angajează să-i mântuiască, să-i păstreze si să-i prezinte in slava desăvârşiţi pe toţi cei care au crezut in Fiul Sau, Isus Christos: „Sunt incredintat ca Acela care a inceput in voi aceasta buna lucrare, o va ispravi pana in ziua lui Isus Christos” (Fil. 1:6)”. ”Pentru Israel – in virtutea „alegerii”, Dumnezeu va mântui Israelul: „Ii voi scoate din toate abaterile cu care au pacatuit si-i voi curati; ei vor fi poporul Meu si Eu voi fi Dumnezeul lor” (Ezec. 37:23). „Fratilor, pentru ca sa nu va socotiti singuri intelepti, nu vreau sa nu stiti taina aceasta: o parte din Israel a cazut intr-o impietrire, care va tinea pana va intra numarul deplin al Neamurilor. Si atunci tot Israelul va fi mantuit, dupa cum este scris: „Izbavitorul va veni din Sion si va indeparta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi lagamantul, pe care-l voi face cu ei, cand le voi sterge pacatele.  In ce priveste Evanghelia, ei sunt vrajmasi, si aceasta este spre binele vostru, dar in ce priveste alegerea, sunt iubiti, din pricina parintilor lor. Caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile si de chemarea facuta” (Rom. 11:25-29)”. Tot ce promite Dumnezeu se împlinește fiindcă este Atotputernic și își duce planul la îndeplinire pentru salvarea omului. !” (Rom. 11:32-36). „Fiindcă Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in neascultare, ca sa aiba indurare de toti. O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui si cat de neintelese sunt caile Lui! Si in adevar, „cine a cunoscut gandul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine i-a dat ceva intai, ca sa aiba de primit inapoi?” Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile. A Lui sa fie slava in veci! Amin”. Noul Legământ[14] a cunoscut un interes semnificativ în ultimii 600 de ani î, Cr, iar în antichitate secta de la Qumran este considerată o comunitate a legământului. “În Noul Testament cuvântul „legământ” (diatheke, traducerea gr. a termenului berit) este folosit în asociere strânsă cu „Cina Domnului ( Marcu 14:22-25; 1 Corinteni 11:23-25). La instituirea Sfintei împărtăşanii Isus Se referă la trupul Său ca fiind pâinea, iar sângele Său fiind vinul”. Mielul pascal a devenit un simbol al legământului la poporul evreu dar cu altă interpretare la creştini. Se observă rolul important al sângelui în Vechiul Testament, dar şi mai mult în Noul Testament unde Isus Hristos urma să fie Mielul de Jertfă. Evrei 9:13  “Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, 14  cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu”! Pavel[15] a interpretat aşa cum se cuvine Jertfa de pe Calvar, care a luat asupra lui blestemul legii şi a răscumpărat umanitatea (Galateni 3:13). După jertfa de pe Cruce blestemul din Legământul de la Sinai este îndepărtat prin Sângele lui Isus Hristos. Astfel Isus devine Rege peste Împărăţia Cerurilor pe linia lui David cu o domnie veşnică. Atunci când se examinează scrierile prorocilor într-o descriere mai largă se caută elementele legământului, blestemele şi binecuvântările în corelaţie cu prevederile legământului dacă erau călcate sau nu. Judecata poporului se face în cadrul prevederilor Legământului Mozaic de la Sinai. Acest lucru îl găsim în scrierile profetice ca Amos, Osea, Isaia, Ieremia și alții proroci. Judecata legământului este o sursă veche de la darea Legii din Numeri şi Deuteronom 32, începând cu profeţii vechi iar mai târziu Isaia 1:2-3, 10-20; Ieremia 2:4-13; Mica 6:1-8, iar la judecată poporul evreu este judecat pentru idolatrie, adică interdicţia de a se închina altui dumnezeu. Aici se observă atât la poporul evreu cât şi la vechile tratate hitite legătura dinte forma tratatelor şi forma legământului între care există o legătură strânsă. În gândirea poporului evreu legământul avea un loc prioritar (Theology of the Old Testament, Eichrodt), dar existau şi alte moduri în care evreii în mod spiritual aveau relaţie cu Dumnezeu. Legământul şi prevederile sale lăsa libertatea poporului sau a individului de a călca legământul, o posibilitate a păcatului, dar cu consecinţele de rigoare, care s-au şi întâmplat de fapt fiindcă a urmat judecata şi pedeapsa. Dar mai exista şi promisiunea şi aşteptarea tot în cadrul legământului, iar în legământul davidic era aşteptat un Rege care urma să fie Mesia, fiul lui David care să aibă o domnie veşnică. Acest lucru este foarte important în Noul Legământ, pentru că se face legătura dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, în care prin Isus Hristos, Unsul Mesia, Regele, Marele Preot este o împlinire a Vechiului Legământ şi o speranţă şi aşteptare la a doua venire a lui Isus Hristos “parousia”, care este o aşteptare escatologică.

 6). DUMNEZEU CHEAMĂ PE FIUL – IATĂ –MĂ – ” HINNENI Isus Hristos – Evrei 10:7  Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Apocalipsa 5:1  „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi”. Apocalipsa 5:5  „Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei”. Am menţionat aceste versete care se referă în mod foarte clar la Isus Hristos şi a fost gata să răspundă cu formula Iată-mă. Păcatul[16] a fost săvârşit în prezenţa lui Dumnezeu, iar soluţionarea lui trebuia făcută tot în prezenţa lui Dumnezeu. Atunci când se face comparaţie între cele două legăminte, zădărnicia primului legământ aronic era faptul că ceea ce se făcea pe pământ nu se putea face sus în cer. În contextul primului legământ problema era rezolvată pentru oamenii care erau şi se conformat legământului, dar problema nu era rezolvată în dreptul lui Dumnezeu, fiindcă exista o dimensiune cerească a ispăşirii (Exod 25:9). Cartea Evrei este mai explicită în acest sens, Evrei 8:4  „Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă Sunt cei ce aduc darurile după Lege. 5  Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama” i s-a zis „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”.   Primul legământ avea un imperfecţiune în sensul că era limitat la coordonatele pământului, Marii Preoţi trebuiau să fie înlocuiţi la moartea lor, plus răzvrătirea poporului evreu care a călcat   Legământul mozaic cu consecinţele de rigoare, dar Legământul cel Nou avea valabilitate pe pământ dar prioritar sus în cer, şi înlocuirea Vechiului Legământ se face prin împlinirea lui prin Noul Legământ. Dacă ne gândim la relaţia dintre cele două legăminte avem aspectul abrogării, înlocuirii, continuităţii şi a împlinirii prin Noul Legământ. În Vechiul Legământ găsim pe Marele Preot, preoţia levitică plus sistemul jertfelor şi preoţia lui Israel, pe când în Noul Legământ avem pe Marele Preot care este Isus Hristos şi preoţia Biserici. Dumnezeu[17] a decretat că „ plata păcatului este moartea”(Romani 6.23), dar a promis că cel neprihănit va trăi prin credinţă (Evrei 10:38), iar El este credincios și drept și îşi ţine promisiunile. Dumnezeu a păstrat un echilibru cu privire la credincioşii din perioada Vechiului Testament în sensul că iertarea era în contul Jertfei lui Hristos, iar creştini erau declaraţi neprihăniţi tot în contul Jertfei lui Cristos, cât despre Satana, acesta nu mai avea nici un argument sau pâră împotriva păcatelor oamenilor, pentru că rezolvarea lor a fost în Cristos. Ruperea Vechiului Legământ este un act hotărât definitiv, nerevocabil pentru faptul că evreii nu au respectat condiţiile Legământului Mozaic. Domnul foloseşte termenul de divorţ „pecetluit printr-o carte de despărţire” în relaţia Sa cu poporul evreu Dumnezeu a folosit termenul cel mai intim de „soţ”, dar evreii au nesocotit această relaţie. El face referire la „necredincioasa Israel, şi Iuda, care deşi a văzut pedeapsa a continuat să păcătuiască (Ieremia 3:6:11)„. Noul Legământ este unilateral în sensul că Dumnezeu nu pune nici o condiţie şi se obligă să îl respecte. Un aspect este jertfa pe care o duce Avram din Geneza 15, în care Domnul a trecut singur printre animalele despicate tocmai pentru faptul că ştia că oamenii nu au capacitatea de a ţine legământul. Anularea Vechiului Legământ a făcut ca atât evreii cât şi neamurile să aibă posibilitatea de a intra în Noul Legământ. Cartea Evrei care ne spune ce face Domnul Isus[18] sus în cer. Capitolul 9 este cel mai semnificativ şi ne arată slujba preotului pe pământ şi a lui Hristos în cer. Aici există aspectul închinării în faţa lui Dumnezeu a preoţilor pe pământ, şi a fost prezentat Cortul închinării. Preoţii intră în toată vremea, mereu necontenit în partea dintâi a Cortului o dat pe an, Marele Preot intră în Sfânta Sfintelor, pentru faptul că latreia nu era încheiată. În contrast Hristos a intrat o singură dată în Locul prea Sfânt cu Sângele Lui. Aici se face referire la o închinare adevărată, nu la un ritual creştin în cadrul serviciilor divine. Isus Hristos este vrednic de închinarea noastră , care va implica şi slujire. Matei 4:10  „. …„Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Un ritual nu ne va aduce niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, iar adevărata închinare implică şi  a oficia o slujbă religioasă. Când Marele preot de Ziua ispăşirii la sărbătoarea Yom Kippur intră în Sfânta Sfintelor, pentru a mijloci pentru popor aducând o jertfă de sânge, care trebuia reluată peste un an. Tradiţia afirmă că Marele preot era legat de picioare în cazul în care jertfa nu va fi primită. Aici există şi un tipar al rugăciunilor de mijlocire în creştinism în sensul că Marele Preot aducea Jertfă prima dată pentru el şi abia apoi pentru popor, iar creştinul trebuie să se roage pentru el prima dată şi apoi pentru alţi. Dacă[19] se ia ca şi referinţă textul din 1 Ioan 5:4, păcatul trebuie mărturisit altfel nu există iertare. Nu poţi pretinde că ai părtăşie cu Dumnezeu dacă trăieşti în păcate dosite şi nemărturisite. Pavel pune accent pe cuvântul astăzi, care este un imperativ Evrei 3:15  câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.” Marele Preot[20] Isus Hristos a intra în Sfânta Sfintelor în prezenţa lui Dumnezeu şi El este acolo în timpul când noi suntem în lume. El va venii pe nori atunci când îşi va lua Biserica sus în cer. Isus Hristos trebuie să fie prezent în inimile noastre. Superioritate Lui Isus Hristos ca Mare Preot este evidentă, iar noi deşi avem un anume ritual în biserică închinarea adevărată se face în duh şi adevăr. (Ioan 4:23)  „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl”. Isus Hristos este cale prin care   credinciosul poate să aibă părtăşie cu Dumnezeu. Azi noi avem dreptul de a ne închina lui Isus Hristos cel Înviat. Închinarea în Cort era un model care ne spunea că încă nu era deschisă calea pentru ca omul să ajungă direct în prezenţa lui Dumnezeu. Isus Hristos este uşa,   Duhul Sfânt este acela care ne învaţă cum să ajungem în prezenţa lui Dumnezeu. Efeseni 2:18  „Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh”. În Vechiul Testament posibilitatea de a ajunge în prezenţa lui Dumnezeu era blocată de trei intrări. Poporul ajungea doar la intrarea Cortului şi acolo se aducea jertfa conform ritualului de jertfă din Legea mozaică. În locul Sfânt intrau doar preoţii, iar în Sfânta Sfintelor, intra doar Marele Preot odată pe an, aceste lucruri fiindcă date doar pentru un anumit timp, fiind un aranjament trecător şi provizoriu. Astăzi Isus Hristos ne poate aduce în prezenţa lui Dumnezeu „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Astfel locul de închinare la Cort era făcut de mâini omeneşti, a fost o umbră a lucrurilor care armau să vină, poporul nu avea acces acolo, de multe ori era ineficient pentru schimbarea inimi omului (Warren Wiersbe). Din păcate mulţi aşa zişi credincioşi se joacă de biserica, sunt activi în formaţii muzicale, predau la şcoala duminicală, au o mulţime de activităţi şi doar îşi închipuie că îl slujesc pe Dumnezeu dar cu inima sunt departe de El. Matei 12:7  „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe” n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi”. Aici este o problemă de prioritate între omul din afară şi ce anume este în inima omului. Închinarea nu trebuie să aibă un aspect superficial (1 Corinteni 8:8)  „Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea, şi nu perdem nimic dacă nu mâncăm”. Isus Hristos este un Mare Preot al „ bunurilor viitoare”, iar Sanctuarul din cer nu este făcut de mâinile oamenilor, iar persoanele care nu au o relaţie cu Isus Hristos neavând capacitatea de a comunica cu Creatorul, vor apela la tot felul de surogate în serviciile de închinare ca picturi, lumânări, cruci în miniatură, moaște pentru satisfacerea spirituală. Dar adevărata închinare este în duh şi adevăr (Ioan 4:24) în faţa lui Dumnezeu şi a Marelui Preot care este Isus Hristos. Decorul contează mai puţin sau deloc. Răscumpărarea veşnică este oferită prin Isus Hristos. 1 Petru 1:18  „căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. Jertfa lui Hristos[21] este superioară tuturor jertfelor aduse până atunci   şi vine în contrast cu jertfele practicate în Vechiul Testament. De remarcat faptul că Moartea Domnului Isus Hristos ne-a mântuit. Răscumpărarea este oferită de Hristos Evrei 10:19  „Astfel, deci, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea Sfânt”. În Vechiul Testament când un om era declarat necurat, preotul amesteca cenuşa unei vaci (roşii) şi stropea pe cel în cauză. Era un ritual de curăţire, iar nelegiuirile noastre vin din slăbiciunea noastră. Sunt amintiţi tauri şi ţapi şi sângele lor, dar este demn de remarcat vaca roşie. Roşul şi negrul sunt culori care reprezintă păcatul. Isaia 1:18 „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna,” prin Isus Hristos care s-a făcut păcat pentru noi. Pe de altă parte animalul adus pentru jertfă trebuia să fie fără nici un defect, iar Isus Hristos nu a fost sub robia păcatului, chiar dacă s-a făcut păcat pentru noi pe Cruce. Isus Hristos a fost în acelaşi timp şi jertfă şi Mare Preot, lucrarea Sa fiind încheiată, El a răscumpărat întreaga creaţie inclusiv cerul. Evrei 9:23  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”, pentru că păcatul a început acolo odată cu răzvrătirea lui Satana. Cuvântul apă în Biblie este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu, care are puterea de a descoperii și curății păcatul din viaţa omului. Jertfa lui Hristos a însemnat răscumpărarea celor din timpul Vechiului Testament, mântuiţi prin credinţa lor, care au dus ca jertfe un miel, care prefigura pe Mielul Isus Hristos, care prin Jertfa lui a acoperit păcatele omenirii întregi trecute prezente şi viitoare, a celor care cred în El. Epistola către Evrei are ca şi scop de a convinge destinatari, în special poporul evreu faptul că închinarea în Domnul Isus Hristos este superioară celei din Legea Mozaică. Dar din păcate și în mediul creştin de astăzi multe activităţi   devin repede ritualuri moarte. Există o promisiune a curăţirii de păcate (Tit 3:5)  „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”, care se realizează prin Sângele lui Hristos. Curăţirea este un proces exemplificat în Numeri şi este un simbol pentru faptul că omul credincios are nevoie de o curăţire constantă. Curăţirea este de ordin spiritual (1 Ioan 1:9)  „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Conştiinţa omului[22] este alertată de păcat prin intermediul Duhului Sfânt şi când ducem păcatul înaintea lui Isus Hristos el este curăţat. Mulţi credincioşi nu au siguranţa mântuirii pentru faptul că nu conştientizează păcatul şi nu îl aduc înainte Mântuitorului pentru a primi iertare. Faptele bune nu sunt un garant al mântuirii ci ele sun rezultatul faptului că creştinul este mântuit. Închinarea şi slujirea nu se pot despărţii, iar dacă cineva este leneş nu se pune la îndoială „închinarea” ci chiar mântuirea persoanei respective. Isus Hristos este mijlocitorul Legământului cel Nou.   Coloseni 1:20  „şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui”. Dumnezeu[23] a mântuit toţi oameni, sau mai corect le-a facilitat accesul la mântuire în contul Jertfei lui Hristos. El a trecut cu vederea păcatele de la Adam până la Cruce. (Romani 3: 25)  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu”, iar de atunci şi până azi şi în viitor fiecare om poate să vină la Isus Hristos prin Credinţă. Un alt aspect este Testamentul lăsat de Isus Hristos care a fost valabil după moartea Lui. Aşa cum primul Legământ a fost sfinţit prin sânge şi Legământul cel Nou a fost sfinţit prin Sângele lui Hristos şi tot prin El se primeşte iertarea. Acestea sunt imperative şi nu există compromis. În cartea Apocalipsa biruinţa a fost câştigată prin Sângele Mielului, nu prin altceva. Isus Hristos a Înviat și s-a înălţat la cer (1 Petru 3:21)  „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos, 22  care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile”. Isus Hristos stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere şi mijloceşte pentru noi (Evrei 12:24)  „……Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”. Atunci când Biblia vorbeşte despre „sfârşitul veacurilor” nu se referă la sfârşitul lumii ci la prima venire a lui Hristos care a venit la sfârşitul timpului Legii, şi a început perioada Harului. (Matei 28:20)  „Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Oamenii se sperie de moarte pentru că din punct de vedere ontologic, omul nu a fost creat să moară ci să trăiască de aceea moartea este ceva străin şi necunoscut pentru om. Dar există și reversul, (2 Corinteni 5:4)  „Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă”, iar apostolul Pavel sesizează corect acest lucru. Biblia afirmă că trăim o singură dată (nu vieţi anterioare) şi urmează judecata. În succesiunea evenimentelor moartea este ultimul eveniment, după aceea omul nu mai are şansă la pocăinţă după care umanitatea se prezintă la judecată în faţa lui Dumnezeu. Hristos va venii a doua oară, „parousia” ca să judece omenirea (Matei 25:32), dar cine va şti lucrul acesta ? (2 Petru 3:10)  „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde”. La a doua venire a lui Hristos El va aduce mântuirea aşteptată de credincios. (1 Ioan 3:2). “Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” Există [24] o „teologie” a legământului, ce este mai concret un mod de interpretare a Scripturii care intră în conflict cu „Teologia dispensaţionalistă” interpretare populară în bisericile evanghelice din America între secolele 19 şi 21, derivat din convingeri protestante reformate calviniste. Există 7 dispensaţii prin care Dumnezeu foloseşte relaţia Sa cu omul, ea poate fi definită şi ca şi ca o perioadă specifică în istoria răscumpărării. Teologia legământului percepe şi defineşte Legământul faptelor şi Legământul Harului, iar al treilea legământ este menţionat ca şi Legământul răscumpărării. Teologia Legământului este o acţiune şi manifestare a Legământului Faptelor şi a Legământul Harului, iar Istoria răscumpărării este percepută încă din faza ontologică (Geneza 3:15), cu împlinire în Hristos. Unii teologi văd în teologia legământului, Biserica   este despărţită de poporul Israel, (teologia înlocuiri), în care Biserica înlocuieşte poporul ales, dar nu este adevărat prin faptul că spre deosebire de dispensaţionalim biserica este formată din evrei şi neamuri. Galateni 3:28  „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus”. Evreii[25] văd invers problema în sensul că deşi poporul Israel a fost lăsat în aşteptare într-o zi Dumnezeu va restaura Israelul prin Legământul făcut cu Avaram, Isaac, Iacov și urmașii lor printr-un legământ etern. Există azi evrei care recunosc pe Mesia, dar creştinii ne-evrei nu au înlocuit Israelul. Dar în viziunea evreilor „De fapt, se creează un om nou, evreu și ne-evreu la un loc, care au o credință comună în Isus. Este o nouă creație, nu o înlocuire”. Argumentul este adus din epistola lui Pavel către romani (Romani 11:26) Teologia[26] Legământului este doar o modalitate de înţelegere şi interpretare a Scripturilor. Dispenţionalismul şi Teologia Legământului au multe diferenţe între ele fapt ce duce la concluzii diferite, dar ambele au puncte esenţiale în creştinism ca mântuirea prin Har, prin credinţă în Isus Hristos şi gloria este a lui Dumnezeu. Problema pe are o pun evreii „teologia, legământului și înlocuirii„ este o falsă abordare. În Noul Legământ creştinii aşteaptă „ parousia” cu nădejde şi speranţă”.

7). CONCLUZII. În relaţia omului cu Dumnezeu, Biblia ne oferă destui de puţin credincioşi din Vechiul Testament, sau Noul Testament care sunt gata să răspundă răspund fără întârziere prin formula iată-mă, dar un lucru foarte important este că Isus Hristos, înaintea tuturor oamenilor a fost gata să răspundă prin această formulă, dar şi mai mult motivaţia Sa a fost dragostea. Am prezentat aspecte din cartea Geneza, o carte a începuturilor, Creaţie, Cădere, Răscumpărare, autorul cărţii fiind Moise care răspunde la chemarea lui Dumnezeu. În Geneza avem prima promisiune a răscumpărării, dar şi atenţionarea faptului că în paralel cu închinarea adevărată va exista şi una falsă, o realitate dureroasă în istoria trecută prezentă şi viitoare. În Geneza ni se prezintă planul lui Dumnezeu cu privire la salvarea oamenilor din păcat, contrastul dintre primul Adam şi al doilea Adam care este Isus Hristos,   „jertifirea lui Isac” care prefigurează Jertfa lui Hristos. În carte ne arată evenimente şi persoane importante, iar numele lui Avram iese în evidenţă pentru că din el descinde poporul Israel care îl aduce pe scenă pe Unsul, Mesia, Hristosul. Biblia începe cu Geneza şi se termină cu Apocalipsa. Cartea ne arată eternitatea lui Dumnezeu, puterea lui creatoare, facerea omului, dezastru din Grădina Eden şi faptul că numai prin Harul lui Dumnezeu avem şanse la mântuire. Atributele lui Dumnezeu, care este Spirit Infinit şi Perfect, sunt calități care țin de natura Sa, necomunicabile, dar și atribute, date în mod parțial și omului care țin și aspectul etic și moral pentru că se prezintă omului şi ca o Persoană, prin care omul are posibilitatea să aibă o relaţie cu Creatorul de tipul eu – Tu. Primul om care răspunde chemării lui Dumnezeu este Avram ales de Dumnezeu care răspunde chemării lui Dumnezeu prin formula iată-mă, iese la promisiunea lui Dumnezeu din mijlocul unui popor idolatru la promisiunea lui Dumnezeu şi pleacă spre ţara promisă. Poate cel mai important episod din viaţa lui Avaram este momentul când Dumnezeu îi cere să-şi jertfească Fiul. Avram a avut trei zile de frământare şi durere în care inima lui a ars şi nu înţelegea de ce Dumnezeu îi cere să facă acest lucru, iar acesta a fost cel mau greu test al credinţei.   Când Isac întrebă de miel Avram răspunde prin formula ”Domnul va purta de grijă”, şi pune Numele lui Dumnezeu IEHOVA IIRE. În paralel iese în evidenţă adevăratul Miel de jertfă Unsul, Mesia, Hristosul, care se duce la Cruce gata să facă voia Tatălui, dar în care se dă o luptă între umanitate şi divinitatea lui Hristos şi cere să nu ” bea paharul”, dar totuşi face voia Tatălui. Pe Cruce asupra Fiului s-a revărsat mânia Tatălui, ca prin El oamenii să aibă mântuire. După acest eveniment Dumnezeu reînnoieşte Legământul cu Avram, iar acesta îşi continuă viaţa în aşteptarea promisiunii lui Dumnezeu, şi moare de bătrâneţe fericită şi sătul de zile. Un alt om al Vechiului Testament este Moise, care este gata să răspundă prin formula iată-mă.   De remarcat că Moise a fost ales de Dumnezeu, chemat să facă o lucrare, a avut experienţe deosebite iar în drum spre ţara promisă, el se interpune între mânia lui Dumnezeu, şi poporul evreu şi îşi dă seama că nu cunoaşte pe Dumnezeu şi cere să vadă Slava lui Dumnezeu, care parafrazat înseamnă cum este Domnul care se prezintă în Exod 34:6  „Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, 7  care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” 8  Îndată Moise s-a plecat până la pământ şi s-a închinat.!” De remarcat că sfinţenia lui Dumnezeu nu se împacă cu natura păcătoasă a omului iar locul acela era sfânt prin prezenţa lui Dumnezeu iar Moise trebuia să se smerească. El avea şi alte probleme după ce Dumnezeu i se prezintă prin numele Său : Eu Sunt, sau Eu Sunt Cel ce Sunt   – YHWH – nume prea sacru pentru a fi pronunţat, înlocuit cu Domnul, avem cele trei nume de bază Iehova, Elohim şi Adonai, celelalte nume fiind compuse. Dumnezeu permite unor persoane din Vechiul Testament care sunt în relaţie cu El să îi dea Nume. Dar Moise în afara problemei identităţii mai dorea şi promisiunea că Dumnezeu va fi cu el şi Domnul îi face această promisiune. El se prezintă ca Dumnezeul lui Avarm Isac şi Iacob, cu promisiunea că va scoate pe evrei din ţara promisă şi este suficient să ne gândim la cele zece urgii abătute asupra Egiptului şi ieşirea poporului din robie care culminează cu moartea întâilor născuţi. După aşa de multe experienţe cu Dumnezeu cel mai trist lucru este momentul de îndoială a lui Moise (Numeri 20:12), fapt pentru care nu intră în ţara promisă ci doar o vede de pe muntele Nebo. Oare câţi dintre creştini nu se îneacă la mal şi astăzi ? Sunt şi situaţii în care o naţiune cheamă pe Dumnezeu, iar El răspunde tot prin formula iată-mă. Mesajul este unul de comunicare de la Dumnezeu la poporul evreu, care nu a mai ţinut Legământul mozaic și legile lui Dumnezeu, dar postea şi se ruga mai departe în mod paradoxal trăind mai departe în păcat, şi făcând în continuarea închinarea ritualuri şi jertfe. Cu referinţă la post şi rugăciune ele sun importante în viaţa de credinţă spirituală dar este necesar de a fi făcute în termenii lui Dumnezeu şi nu a omului. Forma de ritual exterior contează prea puţin fiindcă Domnul se uită la inima omului. Isaia spune în mod deosebit de clar cum trebuie să fim „desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug„ Relaţiile unei inimi curate se reflectă în viaţa credinciosului şi a bisericii. Acest lucru este afirmat şi de evanghelistul Ioan. 1 Ioan 4:20  „Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede”? Compasiunea, mila faţă de semenul nostru trebuie să fie lucruri care ne caracterizează iar faptele bune sunt un rezultat al credincioşiei noastre. La fel este şi cu rugăciunea pentru că Iacob afirmă : Iacob 5:16  „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”. Aceste aspecte ţin de calitatea relaţiilor credinciosului cu Dumnezeu. Binecuvântările pot avea şi un aspect material, dar contează dimensiunea spirituală acum şi în viitor. De asemenea facerea de fapte bune este o poruncă, repetată de multe ori în Noul Testament. Dumnezeu aşteaptă închinarea postul şi rugăciunile noastre nu pentru că nu ştie ce dorim, El este Omniscient, ci pentru a ne recunoaşte starea în vederea consolidării sau a refacerii relaţiei credinciosului cu Dumnezeu, dar trebuie să o facem în smerenie şi umilinţă şi să fim demni şi vrednici de chemarea noastră. Atât postul cât şi rugăciunea se regăsesc în Noul Testament în deosebi la decizii mai importante „Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece„(Fapte 13:3). Atunci când creştinul se menţine de la alimentaţie trebuie să o facă pe un timp limitat altfel este dăunător organismului, Dumnezeu nu cere aşa ceva, de asemenea persoanele bolnave şi sub tratament nu trebuie să ţină post dar se pot ruga. Intenţia este de întărire a relaţiei credinciosului cu Dumnezeu, iar acest lucru se poate face sub multiple forme. De asemenea se poate renunţa la diferite activităţi pentru a ne concentra pe cunoaşterea şi consolidarea relaţie eu-Tu. Isus spune şi El cum trebuie să se ţină postul şi cum să ne rugăm, iar în aceste momente starea inimi omului este un factor esenţial care ne poate duce la aut-osândire cât şi la binecuvântări cereşti. Nu se poate trece peste Legămintele divine dinamite de Sinai şi după Legământul mozaic dintre poporul evreu şi Dumnezeu realizat la muntele Sinai fiindcă altfel nu se poate înţelege Noul Legământ realizat prin Hristos. Evrei 10:7  Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Am amintit Legământul Edenic, Legământul cu   Avram, Legământul cu David şi Noul Legământ din cele opt legăminte majore din Biblie. În cartea Evrei este prezentat Noul Legământ împlinit în Hristos şi funcţiile pe care le are Isus Hristos sus în cer, acelea de Împărat, Profet și Mare Preot Mijlocitor şi Rege şi poziţia pe care o are la dreapta Tatălui, o poziţie de autoritate şi putere. Abordând doctrina despre Isus Hristos precizarea faptului că Unsul Mesia Hristosul trebuia să fie atât om cât şi Dumnezeu a fost absolut necesară, ca om s-a identificat cu omenirea, dar Jertfa era valabilă şi universală numai dacă era şi divin, astfel a fost necesară Întruparea   Moartea ispăşitoare de pe Cruce   Învierea şi Înălţarea la cer, care certifică şi este o garanţie a învierii şi mântuirii credincioşilor. Dumnezeu chemă pe Fiul care răspunde prin formula iată-mă, iar acest eveniment este atemporal făcând parte din planul lui Dumnezeu. În cartea Evrei Hristos este prezentat fiind mai bun şi superior rânduitelor levitice din Vechiul Testament, profeţilor, ca îngerii, este superior lui Moise şi Aron este un Mare Preot care face o slujbă mai bună într-un Cort mai bun, Jertfa Sa fiind perfectă, sub aspect soteorologic. Lucrarea Sa este în contrast şi în acelaşi timp mai bună împlinind Vechiul Legământ prin Noul Legământ prin care avem acces direct la Tatăl. Pavel ne prezintă şi aspecte ale credinţei, eroii credinţei (Evrei capitolul 11), cu implicaţiile de rigoare. Jertfa lui Hristos este o finalitate şi o împlinire a jertfelor din Vechiul Testament cât şi a legămintelor divine prin Noul Legământ arătând în acelaşi timp slăbiciunea oamenilor. La fel aici găsim înfăţişarea lui Hristos Evrei 12:2  „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Cristos face parte din Trinitate este în esenţă şi co-etern cu Tatăl iar lucrarea sa este de ispăşire a păcatelor omenirii. O divinitate nu poate să moară, pentru acest lucru a fost necesară Întruparea, dar Isus şi-a păstrat divinitatea, ambele naturi fiind în El. Ca şi om a avut posibilitatea să moară, iar prin Jertfa de pe Cruce, fiind divin, Jertfa Sa a avut un caracter universal şi permanent. Învierea a fost un act efectuat de Trinitate şi a dat valoare Jertfei lui Hristos, dar este şi convingerea credincioşilor în învierea de apoi spre viaţă veşnică. Învierea şi Înălţarea la cer sunt temelia de bază a creştinismului, iar noi aşteptăm a doua venire a lui Hristos. Lucrarea de ispășire făcută Isus Hristos este în planul lui Dumnezeu, iar El răspunde prin formula iată-mă. Evrei 10:7  Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Problema legămintelor divine era că pe de o parte arăta neputinţa omului, dar operau numai la nivel terestru, pentru că „ plata păcatului este moartea”, dar era necesară o rezolvare în cer datorită răzvrătirii şi căderii lui Satan. Noul Legământ este hotărât de o singură Persoană, având caracter unilateral, iar Dumnezeu nu pune nici o condiţie omului pentru a fi respectat pentru că Dumnezeu ştia că oamenii nu au capacitatea de a respecta prevederile Legământului cel Nou. (Avram – Geneza 15). Cristos a intrat o singură dată în Locul prea sfânt, l-a sfinţit cu Sângele Lui. Adevărata împlinire a Noului Legământ este sus în cer prin Isus Hristos, legămintele divine fiind doar o prefigurare a Noului Legământ prin care noi avem intrare liberă la tatăl. Noi suntem declaraţi neprihăniţi prin Jertfa lui Hristos, iar închinarea se face în Duh şi Adevăr care din concepte devine Persoane. Aici se pune accentul pe fond nu pe aspectul exterior al ritualului de închinare. Evreii nu au reuşit să respecte Legământul făcut la muntele Sinai şi au suportat pedeapsa drastică a lui Dumnezeu. Astfel Noul Legământ ne indică faptul că Hristos este superior îngerilor, lui Moise sau Iosua, a profeţilor din Vechiul Testament, rânduielilor aronice, este superior preoţiei levitice, El este Mare Preot pe care Melhisedec îl prefigurează, El se bazează pe promisiuni mai bune, iar Hristos slujeşte în Sanctuarul ceresc, fiind o Jertfă mai bună, iar credincioşii au credinţă, speranţă, dragoste şi moştenire în Noul Legământ. Biblia ne prezintă pe Hristos care are trei slujbe ca Împărat, Profet şi Mare Preot. Credinţa şi iertarea prin mărturisirea păcatelor este de neconceput pentru că şi victoria finală este realizată tot prin Sângele Mielului. Aici nu îşi au loc diferite surogate prin care omul are impresia că poate să – l manipuleze pe Dumnezeu. Slujba preoţilor din Vechiul Testament era temporară în contrast Slujba de Mare Preot lui Hristos în cer care are un aspect atemporal şi universal. Noul Legământ are şi un aspect juridic de testament, iar Învierea a dat valoare Evangheliei. La fel numai prin mărturisirea păcatelor se primeşte iertarea, iar accentul se pune pe „ astăzi”, pentru că viitorul nu ne aparţine. Hristos merită pe deplin închinarea noastră care trebuie să fie în „duh şi adevăr”, dincolo de aspectul exterior al închinării. Prin El avem intrare liberă la Tatăl: Evrei 10:19  „Astfel, deci, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea Sfânt, 20  pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său”. Un creştin adevărat nu se hărăneşte cu tot felul de surogate, ca diferite activităţi în biserică, ierarhii bisericeşti, elemente intermediare în închinare, sau altele şi cad în ce a spus Isus în Matei 7:21  „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri, fiindcă nu conştientizează cele mai importante lucruri „Milă voiesc, iar nu jertfe”. Petru pune un accent deosebit prin ce anume am fost răscumpăraţi, în consecinţă prin Sângele Mielului. Până la Hristos păcatele era iertate tot în contul Jertfei lui Isus Hristos în Vechiul Testament, iar de atunci azi și în viitor fiecare om are posibilitatea prin credinţă să vină la Hristos pentru a primii mântuirea. Legea s-a terminat şi începe epoca Harului, care de fapt a exista şi în vechime dar sub alte denumiri. Oamenii se tem de moarte, fiindcă nu au fost creaţi ca să moară ci să aibă viaţă veşnică, iar Pavel vede acest lucru. Omul trăieşte o singură dată şi apoi merge la judecată, după care nu mai are posibilitatea de iertare. Hristos va veni să judece omenirea şi unii vor merge la moarte veşnică iar alţii la viaţă veşnică. În Apocalipsa Hristos iese biruitor tot prin Sângele Lui şi va avea biruinţă completă asupra lui Satan. Dacă în cer păcatul este rezolvat, aici pe pământ este o rezolvare a lui la modul concret dacă ai fost Născut din Nou, Efeseni 1:13  „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit”. Aici se pune problema dacă ai intrat cu adevărat în Noul Legământ, în plus apar probleme ca predestinarea, siguranţa mântuirii, căderea sfinţilor din Har aspecte pe care majoritatea teologilor nu le finalizează. Dacă se merge în Geneza la scopul creării omului, istoria binecuvântării reprezintă acelaşi scop, adică restabilirea Ymago Dey în fiecare credincios. Dumnezeu cheamă în continuare pe oameni să intre prin credința în Isus Cristos în Noul Legământ. Amin

8). BIBLIOGRAFIE:

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Epistola către Evrei, vol. 2 de Biniamin Fărăgău Cluj Napoca risoprint 2004

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamant-alianta.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/postul-crestin.html

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

Saithttp://alfaomega.tv/israel/123-sectiuni-tematice/israel/2306-teologia-inlocuirii#ixzz4B3AxVcHX

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

Ardelean Viorel

[1] n a – din nimic

[2] Ardelean Viorel

[3] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[4] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[5] Dicţionar Biblic pag 359 – 360

[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[7] Sait https://gotquestions.org/Romana/postul-crestin.html

[8] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamant-alianta.html

[9] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[10] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[11] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[12] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[13] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[14] Dicţionar Biblic pag 741

[15] Dicţionar Biblic pag 742 – 743

[16] Epistola către Evrei vol 2 de Beniamin Fărgău pag 9 -23

[17] Epistola către Evrei vol 2 de Beniamin Fărgău pag 27 – 45

[18] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[19] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 65

[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[22] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[23] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[24] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

[25]Saithttp://alfaomega.tv/israel/123-sectiuni-tematice/israel/2306-teologia-inlocuirii#ixzz4B3AxVcHX

[26] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

Care sunt dovezile istorice că Iisus a existat sau nu? Ce ştim până în prezent

download

În continuare sunt voci care susţin că Iisus Hristos este „doar un concept”, mai degrabă decât o figură istorică, însă, cu toate astea, există mai multe dovezi istorice care atestă existenţa sa în urmă cu 2.000 de ani, scrie în The Guardian Simon Gathercole, cercetător specializat în studii despre Noul Testament la Cambridge.

Cât de siguri putem fi că Iisus Hristos a trăit cu adevărat?

Dovada istorică privind existenţa lui Iisus din Nazaret a fost deopotrivă bine argumentată de ani buni şi larg împărtăşită. La zeci de ani distanţă faţă de presupusa sa existenţă, El este menţionat de istoricii evrei şi romani, precum şi într-o sumedenie de scrieri creştine. Prin comparaţie cu Regele Arthur, care se spune că ar fi trăit în 500 d.Hr, vedem cum majoritatea înscrierilor istorice care fac referire la acea perioadă nici măcar nu îl menţionează pe Arthur, iar primele menţionări apar abia la 300-400 de ani de la domnia sa. În schimb, scrierile despre Iisus Hristos nu sunt limitate în timp.

Ce ne spun scrierile creştine?

Valoarea acestor dovezi este redată atât de rapiditatea răspândirii lor, cât şi de conţinutul detaliat. Primele scrieri creştine care îl menţionează pe Iisus sunt epistolele lui Pavel, iar în timp s-a agreat faptul că primele au fost scrise la 25 de ani de la moartea lui Hristos, în timp ce biografia detaliată a Mântuitorului, care apare în Noul Testament, ar fi fost conturată la 40 de ani de la moartea sa. Prin urmare, este greu de imaginat de ce scriitorii creştini ar inventa în amănunt un salvator al evreilor într-o perioadă în care – sub Imperiul Roman – existau suspiciuni puternice privind aderarea la iudaism.

Ce nu au spus autorii creştini despre Iisus?

Din ceea ce ştim până acum, primul autor din afara bisericii care să îl menţioneze pe Iisus Hristos a fost istoricul evreu pe nume Flavius Josephus, care a scris despre istoria iudaismului în jurul perioadei 93 d.Hr. Face două referinţe la Hristos. Una dintre acestea este controversată pentru că se bănuieşte că ar fi fost deformată de scriitorii creştini (cel mai probabil aceasta îmblânzeşte punctul de vedere al istoricului),  în timp ce cea de-a doua nu a ridicat suspiciuni (îl invocă pe „Iacob”, fratele lui Hristos).

La 20 de ani după Josephus, politicienii romani Plinius şi Tacitus vin cu o serie de noi consemnări. De la Tacitus am aflat că Iisus a fost executat în timpul guvernării lui Pilat din Pont în Iudea (26-36), în timp ce Tiberius era împărat (14-37), date care corespund cu cele din evanghelii. La toate aceste informaţii se adaugă cele consemnate de Plinius, potrivit cărora, în perioada în care era guvernator în nordul Turciei, creştinii îl considerau pe Iisus Dumnezeul lor. Niciunul dintre cei doi nu agreau creştinii – Plinius vorbea în scrierile sale despre obstinaţia lor în gândire, în timp ce Tacitus le cataloga religia drept o superstiţie distructivă.

Cât de controversată este existenţa lui Hristos în prezent?

Într-o carte publicată recent, filosoful francez, Michel Onfray, vorbeşte despre Iisus ca despre o ipoteză, referindu-se la existenţa sa ca la un „concept” şi nu ca la o figură istorică. În urmă cu zece ani, „Proiectul Iisus” a fost iniţiat în State. Una dintre principalele surse de dezbatere a guvernat în jurul întrebării dacă Iisus Hristos a existat sau nu. Câţiva autori au argumentat că Iisus din Nazaret a fost non-existent atât în ceea ce îl priveşte pe el, cât şi Nazaretul, susţinând că ambii sunt invenţii ale creştinilor. Cu toate acestea, trebuie notat că doi istorici importanţi, care au scris poziţionându-se frecvent împotriva acestor argumente sceptice, au fost atei: Maurice Casey (de la Universitatea Nottingham) şi Bart Ehrman (de la Universitea din Carolina de Nord).

Pe de altă parte, un studiu recent a arătat că 40% din adulţii din Anglia nu cred că Iisus a existat cu adevărat.

Sunt dovezi arheologice care să ateste existenţa sa?

Parte din confuzia creată în jurul existenţei Mântuitorului este cauzată şi de argumentele arheologice cel puţin stranii care sunt puse în legătură cu el. Recent au fost formulate revendicări potrivit cărora Iisus ar fi fost nepotul Cleopatrei, completate de existenţa unor monede care l-ar înfăţişa pe Hristos cu coroana de spini pe cap. În anumite cercuri, încă există interes pentru pânza în care se spune că ar fi fost învelit şi înmormântat Iisus. De altfel, Papa Benedict al XVI-lea a declarat că giulgiul reprezintă ceva ceea ce măiestria umană nu ar fi putut să creeze şi un simbol al Sfintei Sâmbete. Cu toate acestea, este dificil de găsit istorici care să vadă în acest material drept o dovadă arheologică serioasă. Documentele realizate de creştini, evrei şi scriitori romani alcătuiesc cea mai puternică dovadă.

http://www.gandul.info/magazin/care-sunt-dovezile-istorice-ca-iisus-a-existat-sau-nu-ce-stim-pana-in-prezent-16234656

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/care-sunt-dovezile-istorice-ca-iisus-a-existat-sau-nu-ce-stim-pana-in-prezent/

„Istoria de har a rezistenței”: Crăciunul în temnițele comuniste

DE RALUCA OANȚĂ  /   ȘTIRI    /   Actualizat: Luni, 24 decembrie 2018, 15:12  

„Istoria de har a rezistenței”: Crăciunul în temnițele comuniste

Sute de mii de români au petrecut- trecut, după cum spune unul dintre mărturisitori- ani de-a rândul sărbătoarea Nașterii Domnului în bezna temnițelor comuniste, în frig și teroare, departe de familie, dar cu bucuria Crăciunului în suflet.
Avem datoria morală să le ascultăm povestea, spusă în șoaptă, despre cei mai grei ani ai lor. Cei mai grei ani ai țării. Cu aceste mărturisiri vom învăța, așa cum spunea părintele Constantin Necula, „istoria de har a rezistenței”.
„La fereastra amintirii ne-adunăm,
Cântecul de altă dată colindăm…”
Preot Nicolae Bordașiu- Primul Crăciun în celulă, Oradea 1955
„A venit apoi Crăciunul, să ne mângâie surghiunul”, cum zice colindul închisorilor. În dimineața acelei zile sfinte, parcă ne simțeam mai întăriți, mai liniștiți. În fiecare zi ne făceam rugăciunea împreună, nevăzuți de gardieni, iar duminica părintele Vasile îngâna în taină Sfânta Liturgie. În această zi de Crăciun însă, cel mai mic dintre noi a avut ideea să adunăm toate crucile noastre și capete de Crist și să le punem împreună pe marginea de prici unde dormea părintele Vasile și astfel să facem ca și cum ar fi o iesle din staulul din Bethleem. Urechea noastră era atentă la pașii de gardian ce umbla ca pisica pe lângă ușă și mai mult cu sufletul de cât cu vocea am colindat pentru pruncul Iisus. Câtă duioșie s-a adăugat lângă aceste mici simboluri și câtă nădejde s-a înfiripat în inimile noastre:
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori
Să Le faci lumină…”
Traian Neamțu- Crăciun în lagărul Periprava, 1959 (126, 123)
„Și în Ajunul Crăciunului eram duși la muncă în bătăi, țipete și teroare. Și așteptam toți căderea nopții ca să ne întoarcem la Periprava. Dar nu ne-au dus în colonie, ci ne-au pus câte un lemn în spate și ne-au dus la o distanță de 5 km, la Grindu, o altă colonie, ca să lăsăm acolo lemnele. Și drumul era greu, cu lemnul în spate, eram epuizați, distrofici și nemâncați. Și mergând așa în Ajun de Crăciun, vedeam în depărtare casele din orașul Vâlcov. Vedeam cum iese fumul din coșuri și ne gândeam că acolo sunt familii care stau la căldură și așteaptă Crăciunul. Și în momentele alea de durere, mă gândeam cu ce am greșit de am ajuns în starea asta…”
„(…) Prima zi de Crăciun continua cu o zeamă de morcovi murați sau gogonele murate. O supă de arpacaș în care îți numărai alea 9-10 bucăți de arpacaș pe care le primeai și le puneai deoparte ca să le mesteci doar pentru a avea senzația că mănânci ceva”.
Vasile Jacques Iamandi- Crăciun in Lublianka, 1952 (pag 95)
„De multe ori în închisori am fost binecuvântați de Dumnezeu cu prezența unui preot și chiar a unui sobor creștin, catolic și ortodox, fiindcă de preoți pușcăriile erau pline pentru că erau prima țintă a politicii comuniste atee. Acești martiri au fost duhovnicii noștri cu riscul unor pedepse care mergeau până la izolare sau bătaie corporală. Preoții au fost întotdeauna o mângâiere divină pentru noi, ținând slujbe