Pagina de Teologie
Mântuirea de Iosif Ton
Conceptul de „mântuire”, sau „salvare”, este central în Sfânta Scriptură şi în teologia creştină. Este normal, în situaţia aceasta, ca subiectul să fie dezbătut în nenumărate cărţi, să fie interpretat în zeci de feluri, să fie adeseori răstălmăcit, şi chiar tratat în mod eretic.
În cele ce urmează, voi căuta să dezvolt conceptul de „mântuire” aşa cum îl explică şi dezvoltă apostolul Pavel în epistola către Romani.
În primul capitol, apostolul ne arată starea de la care oamenii trebuie să fie mântuiţi. Oamenii nu L-au păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, adică, au considerat că mintea lor, independentă de Dumnezeu, le este ghid suficient pentru viaţă. Dumnezeu le-a respectat dreptul lor de a alege şi i-a lăsat în voia minţii lor, adică i-a lăsat să vadă unde vor ajunge călăuziţi numai de propria raţiune. Rezultatul a fost dezastru moral şi de acolo dezastru pe toate celelalte planuri.
Capitolul doi si partea dintâi a capitolului trei sunt dedicate de apostol în special să arate că situaţia decăzută prin separarea de Dumnezeu este generalizată, cuprinzând întreaga omenire.
În partea a doua a capitolului trei, apostolul începe să relateze acţiunea lui Dumnezeu pentru redresarea situaţiei create de separarea oamenilor de Dumnezeu.
Faptul fundamental este că, în ciuda rebeliunii oamenilor, Dumnezeu îi vrea înapoi la Sine. El vrea să rezolve problema lor. Obstacolul principal în calea recuperării oamenilor este de natură juridică: justiţia lui Dumnezeu cere pedepsirea celor răzvrătiţi. Dumnezeu nu-i poate primi pe oameni la Sine atâta timp cât ei sunt declaraţi de justiţia lui ca fiind vinovaţi. Căci, dacă Dumnezeu i-ar declara nevinovaţi, când ei sunt vinovaţi, s+ar face El însuşi vinovat. Trebuie să adăugăm aici că în ebraică nu se lucra cu termenii de „vinovat” şi „nevinovat” ci cu termenii de „drept” şi „nedrept.” La judecată, evreul cerea judecătorului să-i dea lui dreptate, să-l considere pe el „drept” şi pe pârâşul lui „nedrept”. Dacă judecătorul îl declara „drept”, omul spunea că a fost „îndreptăţit.” Dacă omul, fiind drept, era declarat de judecător ca nedrept, însemna că judecătorul este nedrept!
Apostolul Pavel cu aceşti termeni ebraici când discută problema omenirii în a doua parte a capitolului trei. Problema era a lui Dumnezeu Însuşi. Oamenii erau „nedrepţi”. Cum putea oare Dumnezeu să-i primească la Sine, şi prin aceasta să-i declare „drepţi” când ei erau „nedrepţi”, căci dacă o făcea, El însuşi devenea „nedrept”. Problema este formulată succint in versetul 25: „pentru ca El să fie drept şi totuşi să-i socotească (declare, considere) drepţi…”
În joc aici era „dreptatea lui Dumnezeu”! Şi Dumnezeu „şi-a arătat dreptatea Lui”. Cum? Prin fiul Său, cu care El era una”, Dumnezeu a luat asupra Lui Însuşi păcatele lor şi le-a ispăşit murind încărcat cu ele pe cruce. Astfel, justiţia Lui a fost satisfăcută. Acum, pe cei care cred în Isus ca unul care a murit şi a înviat pentru ei, Dumnezeu îi socoteşte drepţi şi totuşi El Însuşi rămâne drept.
Aceasta este numai o dimensiune a mântuirii. Mai trebuie arătate încă două, despre care aflăm din alte surse decât Romani.
A doua dimensiune ne-o dă Însuşi Fiul lui Dumnezeu când ne spune că „Fiul omului a venit să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28 şi Marcu 10:45).
„Răscumpărarea” era pe acea vreme actul prin care cineva plătea preţul pentru un sclav (îl „răscumpăra”) şi apoi îl punea în libertate. Imaginea aceasta este dezvoltată tot de Domnul Isus, în cuvintele pe care i le spune lui Saul, pe drumul Damascului: „Te-am ales din mijlocul acestui popor şi din mijlocul naţiunilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub autoritatea lui Satan la Dumnezeu şi să primească prin credinţa în Mine iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Faptele apostolilor 26:17-18. Italicele îmi aparţin, I.Ţ.).
Actul de proprietate a lui Satan asupra oamenilor erau păcatele oamenilor. Când Fiul lui Dumnezeu a murit încărcat cu aceste păcate, El a nimicit actul sau certificatul lui Satan de proprietar asupra oamenilor. El nu i-a plătit lui Satan un preţ, cum se spunea în perioada patristică. El i-a răscumpărat pe oameni, adică i-a eliberat din sclavia lui Satan anulând dreptul de proprietar al acestuia când a anulat păcatele oamenilor.
De la moartea Domnului Isus pe cruce, Diavolul nu mai este proprietar de drept asupra oamenilor. Dar oamenilor trebuie să li se deschidă ochii să vadă unde sunt şi, prin credinţa în Domnul Isus, să iasă de sub autoritatea lui Satan şi să vină sub autoritatea lui Dumnezeu.
Oamenii pot să aleagă să rămână sub proprietatea lui Satan, dar ei sunt acum acolo ori prin faptul că nu ştiu că ar putea fi liberi, ori prin actul lor liber de alegere să rămână acolo.
Al treilea aspect al mântuirii priveşte lăuntrul omului. Păcatul este nu numai o încălcare a justiţiei divine şi nu numai o intrare sub sclavia lui Satan, ci este şi o pângărire lăuntrică. Era nevoie de o substanţă care să cureţe această poluare interioară. Iată de ce Şi-a vărsat Fiul lui Dumnezeu sângele pe cruce: „Şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7).
Apostolul Pavel explică în Romani 4 importanţa credinţei ca actul prin care ne însuşim ceea ce a realizat Fiul lui Dumnezeu pe cruce pentru noi. Apoi, la începutul capitolului 5, el rezumă ceea ce a spus până aici: „Deci, fiindcă suntem consideraţi drepţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos.
Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu” (Romani 5:1-2).
Sunt convins că marea majoritate a credincioşilor evanghelici vor zice că aceasta este mântuirea! Pentru mulţi evanghelici, ceea ce urmează de aici încolo sunt doar comentarii şi sfaturi pioase, bune şi ele, dar neesenţiale pentru mântuire. Mulţi teologi evanghelici argumentează pentru această interpretare. Dar, să vedem cu ochii deschişi ce spune Pavel în continuare: „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem consideraţi drepţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.
Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (5:9-10. Italicele ne aparţin, I.Ţ.).
Observaţi că moartea Domnului Isus a realizat două lucruri: (1) prin ea suntem consideraţi drepţi, şi (2) prin ea suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Aceasta este esenţa versetelor 1 şi 2, şi anume că suntem consideraţi drepţi şi avem pace cu Dumnezeu.
Dar! Mântuirea nu este aici! Mântuirea urmează de aici înainte: vom fi mântuiţi prin El (v.9) şi vom fi mântuiţi prin viaţa Lui (v.10).
O primă observaţie de ordin mai general. În epistolele lui Pavel, după numărătoarea mea, de trei ori mântuirea este la timpul trecut („am fost mântuiţi”), odată este la timpul prezentul continuu, adică suntem în curs de mântuire (în Cornilescu: „suntem pe calea mântuirii”, 1 Cor. 1:18) şi în toate celelalte cazuri (cel puţin zece) este la viitor: „vom fi mântuiţi”, aşa cum este aici de două ori.
Aceasta, desigur, îl armonizează pe Pavel cu Domnul Isus, care ne învaţă că „cine va răbda (persevera) până la sfârşit va fi mântuit” (Matei 24:13).
Să urmărim acum modul în care tratează apostolul Pavel mântuirea în continuare, în Romani, de la capitolul 5 până la capitolul 8.
În capitolul 6, Pavel ne explică unirea Domnului Isus cu noi şi a noastră cu El. Să ne gândim bine că dacă suntem una cu El, aşa cum mlădiţa este una cu viţa, aşa cum ne explică Domnul Isus Însuşi (Ioan 15:1-10), atunci viaţa Lui este în noi, şi noi suntem mântuiţi prin viaţa Lui.
Scopul unirii cu Cristos este exprimat clar: „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (6:7).
Moartea Domnului în locul nostru a rezolvat problema trecutului nostru. Dar în prezent noi mai locuim într-un trup înclinat spre păcat, un trup care ne împinge irezistibil spre păcat, şi astfel ne ţine robi ai păcatului. Problema este: Acum că am scăpat de vina păcatului, cum să scap de sub puterea păcatului?
Prima jumătate a răspunsului lui Pavel este: prin unirea cu Cristos şi prin viaţa Lui, care ne vine din această unire!
Dar, unirea cu Cristos nu ne scapă în mod automat, în mod mecanic, de sub robia păcatului. Pavel ne spune în continuare că noi înşine trebuie să învăţăm să nu ne mai dăm părţile trupului nostru în slujba păcatului. În discuţia care urmează în cap.6, de la v.12 la 23, Pavel ne dă două principii majore ale vieţii spirituale, de care dacă nu ţinem seama ne rătăcim totalmente. Ţineţi cont că Pavel se adresează aici credincioşilor care s-au unit cu Cristos şi cărora le-a spus să se socotească, să se considere „în Cristos”.
Iată aceste două principii.
Primul. Credinciosul se află încă faţă în faţă cu cei doi stăpâni: cu Dumnezeu şi cu Diavolul. Fiecare dintre ei ne cheamă să trăim cum ne spune el. Iată acum principiul: „Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi…?” (v.16). Când tu decizi să-l asculţi pe unul sau pe celălalt, prin actul acesta tu te dai celui pe care îl asculţi, intri sub stăpânirea lui, devii sclavul lui!
Când Eva şi Adam au decis să-l creadă şi să-l asculte pe Diavolul, ei au intrat sub stăpânirea Diavolului. Ceea ce ne strigă apostolul Pavel cu tărie este că acest principiu rămâne valabil şi pentru cei credincioşi, pentru cei ce s-au unit cu Cristos! Păcatul are şi acum acelaşi efect: te duce sub stăpânirea celui rău!
Al doilea principiu: „plata păcatului este moartea” (v.23). Nouă ne place să cităm acest verset la evanghelizări şi să-l aplicăm celor necredincioşi, ca săi convingem să vină din moarte la viaţă. Nu-i greşit să folosim versetul şi în aceste ocazii, dar aici, în textul nostru, el se referă la cei credincioşi, la cei uniţi cu Cristos!
Cu alte cuvinte, păcatul întotdeauna separă de Dumnezeu; păcatul întotdeauna îl duce pe cel ce-l comite sub sclavia lui Satan şi păcatul întotdeauna atrage după el moartea, adică separarea finală de Dumnezeu!
Acum, să urmărim ce scrie Pavel în continuare. Dacă decidem să ne dăm toate părţile fiinţei noastre lui Dumnezeu şi cu toate ascultăm de El, ajungem robi ai lui Dumnezeu, şi toate părţile fiinţei noastre sunt roabe ale dreptăţii. Dacă stăruim în acest fel de viaţă, rezultatul este o viaţă sfântă! Şi rezultatul vieţii sfinte este viaţa veşnică! (versetele 18-23). Cred că toţi veţi fi de acord cu mine că scopul pentru care suntem mântuiţi este să căpătăm viaţa veşnică cu Dumnezeu. Dar această mântuire nu este descrisă în Romani 5:1-2, ci în Romani 6:18-23! Adică mântuire înseamnă că am fost eliberaţi de puterea păcatului şi am intrat în ascultare de Dumnezeu, care duce la sfinţirea vieţii. Numai dacă lucrul acesta a devenit realitate în viaţa noastră aici şi acum, avem ca rezultat viaţa veşnică!
Desigur, vom striga că a trăi aici şi acum în sfinţenie este imposibil, cu toată unirea noastră cu Cristos! Pavel a ştiut că aceasta va fi reacţia cititorilor săi şi de aceea continuă discuţia şi ne dă a doua jumătate a răspunsului la întrebarea: Cum să ies de sub puterea păcatului?
Capitolul 7 este o discuţie tot despre robia păcatului şi despre modul în care ne putem scăpa de ea. Esenţa discuţiei este în aceste cuvinte: „Eu vreau să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.”
Pavel încheie capitolul acesta cu rezumatul a ceea ce a spus în capitolul 6. La strigătul disperat al omului, „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”, el răspunde: „Prin Isus Cristos, Domnul nostru!” (7:24-25). Dar imediat, la începutul capitolului 8, el ne dă a doua parte a răspunsului său la întrebarea „Cum pot scăpa de sub puterea păcatului?”
Iată a doua jumătate a răspunsului:
„Legea Duhului vieţii în Cristos Isus m-a eliberat de sub legea păcatului şi a morţii” (8:2).
Să desfacem în bucăţile constitutive această declaraţie extrem de compactă. În primul rând, Pavel vorbeşte despre „viaţa în Cristos”, care a fost subiectul capitolului 6. Apoi, el ne spune că Duhul Sfânt este „Duhul vieţii în Cristos”, adică El este cel care guvernează viaţa în Cristos. Apoi, el ne mai informează că există o „lege” a „Duhului vieţii în Cristos.” Secretul întregului text stă în a afla care este acea lege a Duhului Sfânt şi în a te supune cu toată fiinţa legii aceleia, deoarece acea lege aduce eliberarea de sub robia păcatului şi a morţii!
Legea aceasta o aflăm când pătrundem în esenţa explicaţiei pe care ne-o dă Pavel în versetele 4-14. Aici avem o mare problemă cu traducerea pe care ne-o dă Cornilescu. Eu voi urma şi aici „Cornilescu revizuit”, cu singura deosebire că vă semnalez de pe acum că versetul 6, care este una dintre cheile înţelegerii întregului pasaj, sună în original aşa: „Mintea cărnii ( a firii pământeşti) este moarte, pe când mintea Duhului este viaţă şi pace”.
În acest pasaj, Pavel împarte oamenii in două categorii: cei care sunt kata sarka (literal „după carne”) şi cei care sunt kata pneuma (literal „după Duhul”). El spune apoi că cei care sunt după carne „se gândesc la ale cărnii”, iar cei care sunt după Duhul „se gândesc la ale Duhului” şi, in versetul şase: Gândirea (sau mintea) cărnii este moarte, iar gândirea (mintea) Duhului este viaţă şi pace. O problemă de traducere avem şi în versetul 9. Traducerea literată este aceasta: „Voi nu mai sunteţi în carne ci în Duhul.”
În versetul unu, Pavel ne spune că „cei ce sunt în Cristos nu umblă (adică nu trăiesc) după carne, ci după Duhul.”
În versetul 9, Pavel ne precizează că cine este al lui Cristos are Duhul lui Cristos (adică Duhul Sfânt), deoarece nu poţi fi al lui Cristos fără să ai Duhul lui Cristos.
Concluzia lui Pavel în versetele 10-12 este că dacă avem pe Cristos şi avem Duhul lui Cristos „nu mai datorăm nimic cărnii, ca să trăim după carne”. Apoi trage concluzia întregii discuţii:”Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.
Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14. Italicele îmi aparţin, I.Ţ.).
Vă reamintesc că discuţia a început în capitolul 5 şi ea se referă la mântuirea prin viaţa lui Cristos.
Am văzut, din 8:9-11 că unirea cu Cristos înseamnă şi locuirea Duhului Sfânt (numit şi Duhul lui Cristos şi Duhul lui Dumnezeu) în cel unit cu Cristos: Duhul Sfânt este Duhul vieţii în Cristos.
La sfârşitul discuţiei, Pavel trage câteva concluzii de importanţă fundamentală.
Prima concluzie este că dacă suntem una cu Cristos şi Duhul Sfânt locuieşte în noi, „noi nu mai datorăm nimic cărnii, ca să trăim după îndemnurile ei. Cu alte cuvinte, noi nu mai suntem robii cărnii; noi avem puterea necesară să spunem „NU!” cărnii. De unde avem această putere: Din Cristos şi din Duhul Sfânt! Când carnea ne îndeamnă la lucruri contrare voii lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne călăuzeşte cum să facem în situaţia aceea voia lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt ne dă şi puterea necesară să nu mai ascultăm de carne, ci să ascultăm de El! Pentru mai multă claritate, în Galateni 5:16-25 Pavel ne spune exact spre ce ne călăuzeşte carnea şi spre ce ne călăuzeşte Duhul Sfânt.
A doua concluzie este că cei care trăiesc sub călăuzirea Duhului Sfânt sunt fii ai lui Dumnezeu.
Ce este mântuirea? Pentru cei care au fost „fiii celui rău” (Matei 13:38 şi Ioan 8:44), mântuire înseamnă că acum au devenit „fii ai lui Dumnezeu”! Şi cine sunt fii ai lui Dumnezeu: Cei ce trăiesc, nu din îndemnurile cărnii, ci din îndemnurile sau călăuzirea Duhului Sfânt.
Permiteţi-mi să formulez altfel această concluzie: Mântuirea nu este descrisă de Pavel în Romani 5:1-2, ci este formulată de el în Romani 8:14!
Să recapitulăm cu alte cuvinte întreaga discuţie. Când trăim după îndemnurile cărnii, suntem robi ai păcatului, robi ai celui rău. Când trăim în unire cu Cristos şi după îndemnurile Duhului Sfânt, suntem robi ai dreptăţii şi avem ca rod sfinţirea, prin care dovedim să suntem fii ai lui Dumnezeu.
Dacă trăim după îndemnurile cărnii, rezultatul este că plata păcatului este moartea, separarea finală de Dumnezeu. Dacă trăim după îndemnurile Duhului Sfânt ne este garantată viaţa veşnică.
Dar cine poate fi sfânt în lumea aceasta? Este strigătul după care se ascund toţi cei care vor să-şi scuze trăirea în carne, trăirea după firea pământească!
Întrebarea este alta: Am învăţat oare să trăim în unire cu Domnul Isus Cristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt? Am luat noi în serios această realitate divină?
Poate aţi observat că am pierdut pe drum un element cheie: „legea Duhului vieţii în Cristos”, care ne eliberează de sub stăpânirea păcatului. Care este această „lege a Duhului”?
În contextul din Romani 8:1-14, se poate deduce că răspunsul are de a face cu mintea, cu gândirea. Mintea este un element central al persoanei umane. Omul trebuie să fie stăpân pe mintea lui, adică el trebuie să decidă dacă mintea lui, sau gândirea lui se îndreaptă şi se concentrează spre carne, cu impulsurile, dorinţele şi poftele ei, sau se îndreaptă şi se concentrează spre Duhul Sfânt cu preocupările Lui. Cu alte cuvinte: este mintea omului ancorată în carne, sau este ancorată în Duhul Sfânt?
Lucrul acesta este formulat de Pavel tot sub formă de lege în Galateni 6:7-8:
„Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul aceea va secera. Cine seamănă în carnea lui (în firea lui pământească) va secera din carnea lui (din firea lui pământească) putrezirea; dar cine va semăna în Duhul va secera din Duhul viaţa eternă.”
Pus pe înţelesul nostru. Dacă toată ziua te uiţi la telenovele şi noaptea la filme murdare, sau la pornografia din internet, mintea ta este impregnată cu imaginile acestea, carnea ta este aţâţată la maximum, şi este normal să faci şi tu ceea ce ai văzut că fac alţii. Dar dacă ai învăţat bucuria comuniunii cu Dumnezeu prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt, dacă petreci în această comuniune (părtăşie, comunicare în ambele sensuri) până când înveţi ce înseamnă să te bucuri în Domnul, să-ţi găseşti plăcerea în Domnul, să-ţi găseşti desfătarea (delectarea) în Domnul, să-ţi găseşti – realmente şi plenar – fericirea în Domnul, atunci vei vedea cum atracţia cărnii şi a lumii îşi pierde puterea şi în tine curge, prin Isus şi prin Duhul Sfânt, puterea lui Dumnezeu!
Aşadar, există o lege a Duhului şi această lege îmi spune că mintea mea trebuie să fie ocupată cu „lucrurile Duhului”, să o umplu cu Cuvântul lui Dumnezeu, să o învăţ să se gândească mereu la cele spirituale, să o ţin ocupată cu cele sfinte sa că nu o năpădească din nou buruienile lumii acesteia. Dacă nu respect această lege, mă înşel pe mine însumi crezând că sunt al lui Dumnezeu!
Cu aceasta venim la problema, spinoasă şi atât de controversată, a posibilităţii pierderii mântuirii. Dacă mântuirea ar fi un obiect, un bun pe care mi-l pune Dumnezeu mie în mână, atunci aş putea să mă întreb dacă o mai pot pierde. Dar noi tocmai am văzut că mântuirea este un proces, care începe cu scoaterea mea de sub stăpânirea celui rău şi de sub condamnarea justiţiei lui Dumnezeu şi care are ca scop eliberarea mea de sub puterea şi robia păcatului şi sfinţirea vieţii, prin unirea cu Cristos şi prin trăirea sub călăuzirea şi în ascultare de Duhul Sfânt.
Să mai avem în vedere încă un element. Dumnezeu ne-a făcut persoane, adică fiinţe capabile să discernem şi să alegem. Dumnezeu ne oferă dragostea Lui şi părtăşia cu El, dar nu ne obligă să intrăm în ele. Şi nici după ce intrăm în unire cu Cristos, El nu ne bate în cuie acolo şi nu face să fie imposibil să mai ieşim de acolo. De aceea stăruie El de noi: „Rămâneţi în Mine!” El face clar că o mlădiţă care nu rămâne în El, adică una care nu aduce rodul sfinţeniei, este tăiată şi este aruncată în foc (Ioan 15:5-10).
Uitaţi-vă şi la pilda fiului risipitor. Tatăl, adică Dumnezeu, nu-l obligă pe fiul Său să rămână în casa Lui. Mai târziu, Tatăl spune: „Acest fiu al meu era mort!”
Privind lucrurile din punctul de vedere al Duhului Sfânt, când ni se spune să nu minţim, să nu furăm, să nu ne mâniem, să nu vorbim urât, toate se adună sub acest avertisment: „Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt cu care a-i fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).
Poate cineva va zice: „Şi ce dacă îl întristăm? El tot nu mai pleacă din noi.” Este adevărat că Domnul Isus ne învaţă că Duhul Sfânt vine ca să rămână în noi (Ioan 14:15-17), dar nu ne spune că El va rămâne în noi indiferent dacă îl ascultăm sau nu.
Iată ce scrie la Evrei: „Căci cei care au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi totuşi au căzut…” (Evrei 6:4-6).
Ca să nu mai rămână nici o urmă de îndoială, să vedem întregirea acestui text din Evrei „Căci dacă am păcătuit cu voia după ce am primit cunoaşterea adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar aşteptarea înfricoşată a judecăţii…
Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel care-L va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi-L va batjocori pe Duhul harului?” (Evrei 10: 26 şi 29).
Câteva cuvinte despre păcatul cu voia. Dacă tu ţi-ai făcut fiţuică pentru teză şi apoi te-a prins copiind, mai poţi să spui că a fost un „accident”, că n-a fost cu voia? Dacă tu minţi sistematic pe clienţii tăi şi înscrii în acte altceva decât adevărul, poţi să spui că nu păcătuieşti cu voia?
Sunt foarte mulţi credincioşi evanghelici care practică tot felul de asemenea afaceri necinstite. Cât de amar se înşeală ei când cred că ei mai sunt în relaţie cu Dumnezeu!
Un adaos pastoral este necesar la acest punct. De câteva ori, apostolul Pavel scrie să nu ne înşelăm crezând că putem face asemenea păcate şi totuşi să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10; Galateni 5:16-23, cu încheierea în 6:7-8; Efeseni 5:3-6). La fel face şi apostolul Ioan (1 Ioan 1:6-8).
Este posibil însă ca cineva, citind sau auzind aceste învăţături, să se trezească şi să-şi dea seama că a trăit în amarnică autoînşelare. Mai este scăpare? În lumina întregii Scripturi vreau să-i spun unei asemenea persoane că atâta timp cât Dumnezeu ne mai ţine în această viaţă, El ne mai lasă să mai trăim tocmai fiindcă vrea să ne mai dea o şansă de pocăinţă şi de adevărată întoarcere la El. Apostolul Petru, cel care este şi mai clar cu privire la posibilitatea căderii (vezi 2 Petru 2:20-22), spune chiar că Domnul îşi amână a doua venire pentru că „are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).
Să ne întoarcem la discuţia despre mântuire pe care o face apostolul Pavel în Romani, de la 1 la 8.
Am văzut că Domnul Isus a vorbit despre moartea Sa ca având ca scop „răscumpărarea” noastră. Am văzut apoi că această răscumpărare înseamnă scoaterea noastră de sub stăpânirea lui Satan şi punerea noastră în libertatea de a-I sluji lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
În Romani 8:19-24, Pavel vorbeşte despre o altă răscumpărare, care va avea loc atunci când Dumnezeu va restaura întreaga creaţie, eliberând-o din „robia stricăciunii”, şi anume, „răscumpărarea trupului nostru” (v.23). Aceasta va avea loc atunci când vom primi trup nou, trup ceresc, trup glorificat ca al Domnului Isus (1 Cor. 15: 40-52 şi Filipeni 3:20-21).
Apoi, către sfârşitul capitolului 8, Pavel ne spune care este scopul întregii creaţii şi al actualei istorii: Dumnezeu vrea să-şi nască şi să-şi formeze aici fii care să devină asemenea Fiului cel din eternitate, pentru ca acesta, fiind în veşnicie singurul născut din Tatăl, să devină doar cel dintâi dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:28-29).
Acum notaţi vă rog bine: Fiul lui Dumnezeu a lucrat întotdeauna cu Duhul lui Dumnezeu. Tot aşa fii ai lui Dumnezeu sunt aceia –şi numai aceia – care lucrează cu Duhul lui Dumnezeu.
Mai mult, fii ai lui Dumnezeu sunt aceia care sunt asemenea Fiului lui Dumnezeu. Cum pot ei să fie aşa? Învăţând să trăiască în unire cu Fiul lui Dumnezeu şi sub călăuzirea şi împuternicirea Duhului lui Dumnezeu.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Citatele din Noul testament sunt luate din Noul Testament, Traducerea D. Cornilescu, ediţie revizuită, făcută de Societatea Misionară Română în colaborare cu Licht im Osten, publicat în 2003 de Editura Lumina lumii.
Naşterea din fecioară a lui Hristos de Dr. Benjamin Cocar
Matei 1:18, 22 25 şi Luca 1:26 38 învaţă că naşterea lui Isus a rezultat dintr-o concepere miraculoasă. El a fost conceput în pântecul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt fără vreo sămânţă bărbătească. Aceasta este doctrina naşterii din fecioară, care trebuie distinsă de alte doctrine referitoare la Maria precum virginitatea perpetuă, conceperea imaculată, arogarea sa, care sunt respinse de majoritatea Protestanţilor, şi de părerile în care fraza „naşterea din fecioară” este luată ca să indică un anumit fel de implicare divină în întrupare fără afirmarea virginităţii biologice a mamei lui Isus. Părerile ultime sunt destul de comune în teologia liberală, dar este un abuz de limbaj ca să le numim afirmaţii despre naşterea din fecioară; ele sunt negări ale naşterii din fecioară, deşi poţi fi afirmaţii despre alte lucruri.
Posibilitate şi Probabilitate
Dacă cineva respinge posibilitatea miracolului în general, aşa cum o face de exemplu Bultmann, atunci aceasta trebuie să respingă şi naşterea din fecioară. Dar o astfel de respingere generalizată este arbitrară şi de neapărat în orice bază, şi este contrară faţă de cele mai fundamentale presupoziţii ale gândirii creştine. Naşterea din fecioară nu este mai miraculoasă decât ispăşirea sau învierea sau regenerarea păcătoşilor. Dacă miracolul este respins, atunci nu se mai poate retine nimic important pentru Creştinism.
Dacă cineva acceptă posibilitatea generală a miracolului, atunci el trebuie să se mai întrebe cu privire la posibilitatea şi probabilitatea naşteri din fecioară în particular. Pentru un creştin evanghelic faptul că această doctrină este învăţată în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu răspunde la astfel de întrebări. Cu toate acestea faptul nu face ca investigarea istorică să fie inutilă. Dacă într-adevăr Scriptura este infailibilă, aceasta este consistentă cu toată descoperirea istorică. Pentru a ilustra aceasta consistenţa poate fi doar ajutătoare, nu doar pentru a-i convinge pe cei care se îndoiesc de autoritatea Scripturii, dar şi să afirme credinţa acelora care o acceptă. Dar o astfel de investigaţie trebuie întreprinsă pe principiile compatibile cu revelaţia creştină, şi nu pe principii antagoniste (cum e şi cazul lui Bultmann) faţă de aceasta de la început.
Relatările Noului Testament
În această bază, deci, să examinăm credibilitatea martorilor Noului Testament, Matei şi Luca. Ambele evanghelii sunt adesea datate din 70-100 d. Hr., dar dacă presupunem că Isus putea să prezică dărâmarea Ierusalimului (anul 70, şi de ce ar nega un creştin aceasta?), există o amplă evidenţă pentru datarea acestor Evanghelii în anii 60 sau mai devreme. În oricare caz, cele două relatări sunt în general învăţate a fi independente una de alta şi astfel să fie bazate pe o tradiţie care le antedatează pe ambele.
Confirmând antichitatea acestei tradiţii este caracterul remarcabil „ebraic” al ambelor relatării a naşterii: teologia şi limbajul acestor capitole par a fi mult mai caracteristice despre Vechiul Testament decât de Noul Testament, aşa cum au notat mulţi cercetători. Acest fapt face ca ipoteza ca naşterea din fecioară să fie un theologumenon, o povestire inventată de biserica timpurie pentru a-şi susţine dogma Hristologică. Nu există nici o menţiune despre preexistenţa lui Isus. Titlul său „Fiul lui Dumnezeu” este văzut a fii viitor, după cum este şi moştenirea sa a tronului lui David (Luca 1:32, 35). În naraţiunile despre naştere Isus este Mesia al Vechiului Testament, fiul lui David, împlinirea profeţiei, cel care va răscumpăra pe poporul lui Dumnezeu prin fapte măreţe, înălţându-i pe cei umili şi zdrobindu-i pe cei mândrii (Luca 1:46 55). Scriitorii nu trasează nici o interferenţă faţă de naşterea din fecioară referitor la divinitatea lui Isus sau la calitatea ontologică de fiu faţă de Dumnezeu; mai degrabă, ei înregistrează pur şi simplu evenimentul ca un fapt istoric şi (pentru Matei) ca o împlinire a lui Isaia 7:14.
Luca pretinde să fi făcut un studiu atent al datelor istorice (1:1-4), şi această pretenţie a fost dovedită în mod repetat în multele detalii chiar şi de cercetătorii moderni sceptici precum Harnack. Atât vocaţiile sale, de istoric şi de medic, l-ar fi prevenit de la a răspunde în mod credul faţă de rapoartele despre o naşterea din fecioară. Cele două naraţiuni despre naştere au fost atacate drept inconsistente şi/sau eronate în diferite puncte: genealogiile, masacrul copiilor (Matei 2:16), recensământul din timpul lui Quirinius (Luca 2:1 2); dar explicaţiile plauzibile ale acestor dificultăţi au fost şi ele avansate. Moştenirea Davidică a lui Isus (accentuată în ambele relatări) a fost şi ea sub suspiciune; dar aşa cum argumentează Raymond Brown, prezenţa lui Maria şi a fraţilor lui Isus, în special Iacov (Fapte 1:14; 15:13 21; Galateni 1:19; 2:9), în cadrul bisericii timpurii ar fi prevenit dezvoltarea materialului legendar referitor la originea lui Isus. Cu toate acestea, avem motive bune, chiar aparte faţă de crezul în inspiraţia lor, să credem că Luca şi Matei, deşi ei diferă faţă de verdictele istoricilor antici şi moderni.
Restul Scripturii
Multe s-au spus cu privire la „tăcerea Scripturii cu privire la naşterea din fecioară în afara pasajelor menţionate. Această tăcere este reală, însă nu are nevoie să fie explicată de nici o ignoranţă sau negare a naşterii din fecioară de către oricare alţi scriitori ai Noului Testament. Este semnificativ faptul că însăşi Evanghelia lui Matei şi Luca sunt „tăcute” cu privire la naşterea din fecioară prin 50 din cele 52 de capitole combinate. Tăcerea restului Noului Testament poate fi explicată în mod esenţial în aceleaşi feluri cum ar explica cineva tăcerea parţială a lui Matei şi Luca. Noul Testament se ocupă în principal de (1) predicarea lui Isus, viaţa, moartea, învierea (Evangheliile şi la o anumită extindere epistolele); (2) predicarea şi lucrarea misionară în biserica timpurie (Faptele Apostolilor în special); (3) învăţătura cu privire la problemele teologice şi practice ale bisericii (Faptele Apostolilor, epistolele); (4) asigurările triumfului scopurilor lui Dumnezeu şi a viziunilor vremurilor de la sfârşit (Apocalipsa, şi alte cărţi ale Noului Testament).
Naşterea din fecioară nu era parte a predicării lui Isus sau cea a bisericii timpurii. Aceasta nu era nici o chestiune controversată precum cea adresată în epistole (Hristologia în general nu era o chestiune de controversă în particular printre creştini, şi chiar dacă aceasta ar fi fost aşa, naşterea din fecioară în cel mai rău caz nu a fost văzută ca mijloc de susţinere a dogmei Hristologice). Funcţia principală a naşterii din fecioară în Noul Testament, pentru a arăta împlinirea profeţiei şi a descrie evenimentele din jurul naşterii lui Isus, este adecvată doar pentru naraţiunile naşterii, şi doar două dintre acestea au fost păstrate în canon. Trebuie de asemenea să presupunem că biserica timpurie a susţinut o anumită rezervă cu privire la discuţia publică despre aceste chestiuni din respect pentru intimitatea familiei lui Isus, în special Maria.
Există ceva în Noul Testament care să contrazică relatările naşterii din fecioară? Există pasaje în care Isus este descris ca fiul lui Iosif: Ioan 1:45; 6:42; Luca 2:27, 33, 41, 43, 48; Matei 13:55. În mod clar, totuşi, Luca şi Matei nu au avut nici o intenţie de a nega naşterea din fecioară a lui Hristos, doar dacă naraţiunile naşterii sunt adăugiri de mai târziu la cărţi, şi nu este nici o evidenţă cu privire la aceasta. Aceste referinţe se referă în mod clar la Iosif ca tată legal al lui Isus fără referire la întrebarea cine era tatăl biologic. Acelaşi lucru este adevărat în relatările lui Ioan, cu faptul adiţional că cuvintele în discuţie au fost rostite de cei care nu erau prea obişnuiţi cu Isus şi/sau familia sa. (Textul din Matei 1:16, care spune că Iosif l-a născut pe Isus, nu este în mod sigur originalul).
Este Isaia 7:14 prezicerea naşterii din fecioară? Matei 1:22 declară că aceasta „împlineşte” acest pasaj, dar multă controversă a înconjurat această afirmaţie, întorcând înţelesul pasajului din Isaia în context, traducerea sa din LXX, şi folosirea lui Matei a ambelor.
Atestarea post-biblică. Crezul în naşterea din fecioară este larg atestat în literatura din secolul al 2lea. Ignatius a apărat doctrina împotriva docetiştilor, care susţineau că Isus doar „a apărut” a deveni om. Unii au învăţat că Ignatius arată o obişnuinţă cu o tradiţiei independentă de Evangheliile care afirmă despre naşterea din fecioară. Naşterea aceasta a fost negată doar de docetiştii gnostici şi de Ebioniţi, care susţineau că Isus era doar un simplu profet uman. Tăcerea anumitor părinţi bisericeşti, precum şi tăcerea Scripturii, a fost citată ca evidenţă a unei tradiţii contrare cu această doctrină, dar nu există nici o evidenţă clară de vreun astfel de lucru, şi argumentul din tăcere poate fi cu uşurinţă contracarat ca mai sus.
Fundalul păgân sau iudaic? Ocazional unii vor sugera ideea că naraţiunile despre naşterea din fecioară sunt bazate nu pe fapt ci pe povestiri păgâne sau iudaice ale naşterilor supranaturale. O astfel de ipoteză este cea mai neprobabilă. Nu există nici o paralelă clară faţă de noţiunea unei naşteri din fecioară în literatura păgână, doar de naşteri care rezultă din relaţia dintre un dumnezeu şi o femeie (de care nu ar fi nici o sugestie în Matei şi Luca), care rezultă într-o fiinţă jumătate divină şi jumătate umană (care este diferit de Hristologia biblică). În plus, nici una din povestirile păgâne nu localizează evenimentul în istoria ce poate fi trasată la fel cum ar fi cu o relatare biblică. Şi nici nu există vreo paralelă precisă în literatura iudaică. Cele mai apropiate paralele ar fi naşterea supranaturală a lui Isaac, Samson şi Samuel în Vechiul Testament, dar acestea nu erau din femei virgine. Isaia 7:14 nu a fost considerat un pasaj mesianic în literatura iudaică a vremii. Se prea poate că evenimentul naşterii din fecioară să fi influenţat înţelegerea lui Matei a lui Isaia 7:14 decât inversul.
Importanţa doctrinară
Consistenţa acestei doctrine cu alt adevăr creştin este important în utilitatea sa şi, într-adevăr faţă de credibilitatea sa. Pentru Matei şi Luca importanţa principală a evenimentului pare să fie că acesta ne aduce aminte (ca un „semn”, Isaia 7:14) de marile promisiuni din Vechiul Testament de mântuirea prin eliberatori născuţi supranatural, în timp ce trece de ei, arătând că eliberarea finală a lui Dumnezeu a venit. Dar oricine poate trece dincolo de preocupările specifice ale lui Matei şi Luca şi să vadă faptul că naşterea din fecioară este pe deplin consistentă cu rangul complet de doctrină biblică. Naşterea din fecioară este importantă: (1) Datorită doctrinei Scripturilor. Dacă Scriptura greşeşte aici, atunci de ce să ne încredem în ceea ce spune ea despre evenimentele viitoare precum învierea? (2) Datorită divinităţii lui Hristos. În timp ce nu putem spune dogmatic că Dumnezeu putea să între în lume doar printr-o naştere virgină, cu siguranţă că întruparea este un eveniment supranatural dacă este ceva acesta.
A elimina supranaturalul din acest eveniment este a compromite în mod inevitabil dimensiunea divină a acesteia. (3) Datorită umanităţii lui Hristos. Acesta era lucrul important pentru Ignatius şi pentru părinţii din secolul al 2lea. Isus se născuse de fapt; el a devenit într-adevăr unul dintre noi. (4) Datorită lipsei de păcat a lui Hristos. Dacă era născut din doi părinţi umani, ar fi foarte dificil să percepem cum putea să fie el scutit de vina păcatului lui Adam şi să devină un cap nou pentru rasa umană. Şi ar părea a fi doar un act arbitrar al lui Dumnezeu ca Isus să se fi născut fără vreo natură păcătoasă. Cu toate acestea lipsa de păcat a lui Isus în calitate de cap nou al rasei umane şi mielul de sacrificiu al lui Dumnezeu este absolut vital pentru mântuirea noastră (2 Corinteni 5:21; 1 Petru 2:22 24; Evrei 4:15; 7:26; Romani 5:18 19). (5) Datorită naturii harului. Naşterea lui Hristos, în care iniţiativa şi puterea sunt toate ale lui Dumnezeu, este o imagine aptă a harului salvator al lui Dumnezeu în general din care aceasta este o parte. Aceasta ne învaţă faptul că mântuirea este prin actul lui Dumnezeu, nu prin efortul nostru uman. Naşterea lui Isus este ca şi noua noastră naştere, care este tot prin Duhul Sfânt; aceasta este noua creatură (2 Corinteni 5:21; 1 Petru 2:22 24; Evrei 4:15; 7:26; Romani 5:18 19).
Crezul lui Isaia în naşterea din fecioară ca „necesar”? Este posibil să fi mântuit fără să crezi; oamenii mântuiri nu sunt oameni perfecţi. Dar a respinge naşterea din fecioară este a respinge Cuvântul lui Dumnezeu, şi neascultarea este întotdeauna serioasă. În plus, necredinţa în naşterea din fecioară a dus la compromis în celelalte domenii de doctrină cu care este conectată în mod vital.
Profeţii ale naşterii din fecioar
Isaia 7:14
Un miracol este profeţit
Dumnezeu i-a promis lui Ahaz în fond un miracol nelimitat, 7:11
Se înţelege virgin prin sensul fizic tehnic. Există patru termeni evreieşti pentru cuvântul „virgin”:
1. ’Alma – o femeie tânăra de virginitate biologică. Acesta e cuvântul evreiesc cel mai bun care descrie virginitatea.
2. Yaldah – fată mică, una sub vârsta căsătoriei, Geneza 34:3-4; Ioel 3:3; Zaharia 8:5.
3. Na’arah – cuvânt normal pentru fată, cu un înţeles mai larg; căsătorită, Deuteronom 22:15; necăsătorită, Estera 2:13; o concubină, Judecători 19:2; o virgină căsătorită, Deuteronom 22:23-24; o virgină necăsătorită, Deuteronom 22:28.
4. Bethulah – adesea tradus prin virgin; o virgină din punct de vedere tehnic, Geneza 24:16; Judecători 21:21, o virgină logodită, Deuteronom 22:23-27; o virgină nelogodită.
Această fecioară putea să fie îndeplinită în Fecioara Maria
1. Nu putea să fie soţia lui Ahaz – Ezechia era de cel puţin 6 ani în acest timp, 734 d. Hr., 2 Împăraţi 18:2.
2. Nu putea fi soţia lui Isaia, Isaia 7:3, Isaia avea un fiu de la o prorociţă.
3. Nimeni altcineva nu se califică – nu este nici o înregistrare despre vreo naştere din fecioară în vremea lui Isaia.
4. Dovada finală – Matei 1:22-23
Importanţa şi necesitatea naşterii din fecioară
1. Aceasta este necesară pentru veridicitatea înregistrărilor Evangheliei
Dacă Evangheliile sunt greşite cu privire la naşterea lui Isus, atunci tot ceea ce spun ele despre El poate fi îndoielnic.
2. Aceasta este necesar pentru lipsa de păcat a lui Isus
Ceea ce se naşte din uniunea trupului fizic este şi corupt trupeşte în mod moral, Ioan 3:6. Isus a fost ferit de „păcatul original” atunci când El a devenit om. Altfel El nu putea să fie Mântuitorul lumii.
3. Aceasta este necesar pentru a proteja pe Isus şi Maria de alternativele de blasfemie, Matei 1:18-25; Luca 1:34
4. Aceasta este singura explicaţie teologică referitoare la personalitatea lui Isus
Isus era o persoană din toată eternitatea, El nu şi-a dobândit personalitatea Sa prin naşterea umană.
http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_oct08.htm
Apreciază:
Apreciază Încarc...
de George Damian
de Narcisa Balaban
Declaratia dintre SUA si Romania privind principiile de cooperare in vederea inculderii Romaniei in Visa Waiver va fi semnata luni la Washington de catre ambasadorul Romaniei Adrian Vierita si de Michael Chertoff, secretarul pentru securitate interna al SUA, informeaza Ministerul Afacerilor Externe (MAE). Semnarea acestui document, sustin oficialii MAE, va constitui un pas important catre ridicarea obligativitatii vizelor, dar practic are numai rolul de a confirma vointa politica a Romaniei de a adopta masurile necesare indeplinirii unora dintre criteriile de intrare in Visa Waiver. Concret, aceste criterii se refera la: schimbul de informatii cu privire la persoanele suspecte de activitati teroriste; raportarea pasapoartelor furate/pierdute si implementarea programului „Air Marshals” pe cursele aeriene directe Romania-SUA.
Preotul paroh se implică intens în activităţile social-filantropice, mai ales că numărul bătrânilor ajunge să-l depăşească pe cel al tinerilor 
