ESTE PRINCIPIUL SOLA SCRIPTURA BIBLIC?

download-1

ESTE PRINCIPIUL SOLA SCRIPTURA BIBLIC?

Când în anul 1517 Martin Luther şi-a afişat pe uşa castelului şi bisericii din Wittenberg cele “95 de Teze” ale sale, el nu punea în discuţie doar abuzurile Romano-Catolicismului în practicarea „indulgenţelor”. Disputa însă s-a intensificat şi s-a lărgit într-atâta până ce Luther şi susţinătorii săi au considerat necesar să se despartă complet de Roma. Aşa a început Reforma Protestantă, iar temele doctrinare care i-au separat pe reformatori de Catolicismul medieval sunt încă aceleaşi care-i divizează şi astăzi pe protestanţi şi pe catolici. Deşi doctrina mântuirii (adică, a justificării prin credinţă) a devenit tema centrală a disputei, chestiunea fundamentală a autorităţii religioase a constituit de asemenea o preocupare majoră a reformatorilor.

Luther a fost convins că autoritatea ierarhizată a Catolicismului(Scriptura/Tradiţia/Magisterium-ul sau Rolul de Învăţător asumat de biserică), nu a fost deloc legitimă. Astfel, el a afirmat că părinţii bisericii, papalitatea şi consiliile bisericii erau failibile, adică puteau să greşească şi că de fapt au şi greşit de-a lungul istoriei. În timpul dezbaterilor sale cu teologii catolici, Luther a formulat principiul numit “sola scriptura” (din latină :”Numai Scriptura”), care recunoştea numai Scriptura singură ca fiind autoritatea supremă şi infailibilă a Bisericii cât şi a credinciosului individual. Toate autorităţile ecleziastice trebuiau judecate după Sfânta Scriptură şi nu invers. Principiul “sola scriptura” a respins atât ideea că biserica Romano-Catolică posedă revelaţii separate de Scriptură cât şi ideea că biserica este interpretul infailibil al Scripturii.

De la Reformă încoace o largă varietate de teologi de diverse convingeri au apelat la o deopotrivă de largă varietate de surse ca autoritate religioasă finală. Printre acestea se pot enumera, raţiunea, experienţa, crezurile, consensurile bisericii şi conştiinţa individului. Deşi recunoaşte că acestea au o importanţă a lor, Protestantismul istoric a continuat să afirme că numai Biblia este autoritatea finală în domeniul credinţei şi practicii creştine. Totuşi, asupra acestui punct adesea se ridică unele semne de întrebare: „Cum ajungem la acest principiu de „Sola Scriptura” ? De unde îşi derivă Biblia autoritatea ei ? Şi unde învaţă/afirmă Scriptura acest principiu ?”

Pentru a răspunde la aceste întrebări este important să recunoaştem că teologia creştină consideră autoritatea ca fiind un lanţ. Pentru creştin, autoritatea absolută, supremă, este Însuşi Dumnezeu. Mai exact, este Dumnezeul Treime care se revelează pe Sine, deoarece autoritatea şi revelaţia Lui sunt corelate. Deşi Dumnezeu s-a revelat pe Sine în cuvânt şi-n faptă în Vechiul Testament, cea mai mare şi cea mai clară descoperire de Sine se găseşte în întrupatul Logos – Domnul Isus Hristos (vezi, Ioan 1:1,14; 14 : 6-10). Aşadar Domnul Isus Hristos, care atât îl revelează pe Dumnezeu cât şi este Dumnezeu, este pentru Biserică şi pentru credinciosul individual, autoritatea supremă (vezi, Evrei 1:1-3). Cu toate acestea, Hristos, Cuvântul Viu şi-a delegat autoritatea Sa apostolilor Săi care, prin inspiraţia Duhului Sfânt, au redactat şi istorisit Cuvântul Scris (Ioan 14:26; 2 Petru 1:21). În felul acesta Scriptura a devenit autoritatea noastră finală deoarece ca şi istorisire/înregistrare infailibilă a revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu, ea perpetuează autoritatea personală a lui Hristos. Fiindcă Scriptura este în mod obiectiv Cuvântul lui Dumnezeu (vezi, 1 Tes.2:13; 2 Tim.3:16) ea este de aceea, autoritară !

Afirmă Biblia principiul „sola Scriptura” ? Se poate răspunde cel mai bine la aceasta examinând modul în care Hristos şi apostolii Săi au tratat Scriptura. Evangheliile ne revelează că Isus a acordat Scripturii cel mai înalt respect. Afirmaţiile Sale vorbesc de la sine: „Scriptura nu poate fi desfiinţată” (Ioan 10:35); „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slova din Lege…” (Mat.5:18); „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege” (Luca 16:17). Isus a afirmat de asemenea că măreţia în ceruri va fi măsurată după ascultarea de Scriptură (Mat.5:19), în timp ce judecata va fi măsurată după acelaşi standard (Ioan 5:45-47).

Cea mai puternică dovadă în favoarea autorităţii Bibliei este faptul că Isus a folosit Scriptura ca fiind „curtea supremă de apel” a oricărei chestiuni aflate în dispută. Când se adresa fariseilor cu privire la înalta lor consideraţie a tradiţiei, El a proclamat: „Şi aşa aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina/tradiţia voastră…” (Marcu 7:13). Ca prin urmare Scriptura determină dacă tradiţia este acceptabilă sau nu, şi nu invers. Atunci când Isus a fost încercat de saduchei cu privire la înviere, El a replicat: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi Scripturile…” (Mat.22:29). Când a avut de înfruntat ispitele diavolului, El a răspuns de trei ori cu expresia „Este scris” (Mat.4:4-10). Devine astfel limpede că Isus a acceptat Scriptura ca fiind autoritatea supremă şi s-a supus şi pe El Însuşi, ei (Luca 24:44). De aceea, pentru noi ca şi urmaşi ai lui Hristos, concepţia noastră despre Scriptură nu poate fi inferioară celei pe care a avut-o Domnul nostru !

Care a fost însă relaţia dintre Scriptură şi biserica primară ? Deşi este adevărat că Biserica a precedat (deci, s-a format înaintea) scrierilor apostolice, mesajul, care a fost mai târziu scris şi folosit în expunerea din scrierile apostolice, este de fapt cel ce a dat naştere bisericii. Noul Testament a devenit atunci permanenta şi infailibila istorisire a ceea ce a constituit anterior un mesaj oral şi fiindcă Scriptura este identificată cu evanghelia, ea este autoritară.

Biserica (care era alcătuită din adunările ce credeau evanghelia, deci Scriptura) se supune Cuvântului (evangheliei) care a creat-o. Scriptura nu-şi derivă autoritatea ei din Biserică, ci autoritatea ei este inerentă şi înnăscută fiindcă ea reprezintă chiar cuvintele lui Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…” (2 Tim.3:16). Scopul Scripturii este să mărturisească despre Hristos, care la rândul Lui mărturiseşte integritatea şi autoritatea Scripturii: „Voi cercetaţi Scripturile…tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Afirmă Biblia principiul “sola Scriptura” ? Este acesta biblic ? Fără îndoială că, DA ! Isus Hristos ne vorbeşte cu autoritate numai prin obiectivul Cuvânt al lui Dumnezeu, şi nu prin vreun alt subiectiv canal omenesc.

de Kenneth R. Samples. Titlul original: “Does the Bible Teach ”Sola Scriptura” ?” Publicat în toamna lui 1989 în Christian Research Journal, publicaţie a lui Christian Research Institute, Box 500, Capistrano, CA 92693-0500. Traducerea: Teodor Macavei 1995. Capela Calvarului Petroşani, str. Aurel Vlaicu nr.11, Petroşani, 2675, HD., România.

https://www.rcrwebsite.com/solasc.htm

Șapte sunt deja și nici unul nu zice că e Antihristul…

download-1

Ultimul Testament - cartea scrisă de Jonas Bendiksen, care vorbește despre cei 7 bărbați care se pretind a fi Isus Hristos - coperta preluată de pe site-ul gostbooks.com
În septembrie 2017, înainte să se dezmeticească unii dintre noi din concediu, de vara toridă, de eclipsa de soare, de uraganele care au urmat… a apărut o carte ”ciudată” scrisă de Jonas Bendiksen, un tânăr norvegian de 40 de ani, care și-a început cariera la vârsta de 19 ani în calitate de stagiar la biroul celor de la Magnum Photos din Londra. Pe lângă primele sale cărți – Satellites (editura Apperture 2006), The Places We Live(editura Apperture, 2008), el a primit câteva premii internaționale în domeniul fotografiilor și a fost publicat de multe reviste internaționale din lume, inclusiv National GeographicSunday Times Magazine

Cea mai recentă carte a lui – The Last Testament(editura Ghost, septembrie 2017, foto alăturat) – intitulată Ultimul Testament prezintă de fapt pe șapte bărbați care pretind a fi – fiecare în parte – Isus Hristos.

Imaginată ca o continuare a Vechiului și a Noului Testament din Biblia pe care o știm cu toții, ”Ultimul Testament” (voi folosi titlul cărții în română, deși nu a fost și nu cred că va fi tradusă prea curând în românește de cineva…înfățișează relatările vizuale și povestirile a șapte bărbați din jurul lumii care pretind că sunt a Doua Venire a lui Isus Hristos. Construită după forma și structura biblică, capitolele dedicate fiecărui ”Isus” includ extrase din testamentele lor scripturale, descriind teologia și cerințele lor asupra omenirii în propriile lor cuvinte. Jonas Bendiksen ia la valoare nominală pe fiecare dintre ei ca fiind adevăratul Mesia reîntors pe Pământ, pentru a forja o relatare care este o lucrare de jurnalism apocaliptic și imaginație artistică convingătoare.

Tierra Sante, din Buenos Aires, conduce evenimente live de re-crucificare alături de membrii îmbrăcați în costume tradiționale - fotografia a fost preluată din site-ul ChristianPost.com

Deși nu am avut ocazia personal să citesc această carte, relatările de mai jos sunt din scrierile reporterului Stoyan Zaimov, din cadrul Christian Post, de unde am preluat cele ce veți citi mai jos. Autorul – sugera reporterul – spunea că povestirea celor șapte bărbați, care se pretind a fi Isus Hristos revenit pe pământ, s-ar putea să nu fie ”mai ridicole” decât ceea ce 1,4 miliarde de alți creștini din lume cred. Iată ce declara autorul cărții într-un interviu cu site-ul Vice.com

Cred că dacă cineva râde de vreunul dintre acești Mesia sau de credința prezentată aici, de ce râd ei de acestea și nu de oricare altă credință improbabilă? Oare este vreunul din aceste personaje sau teologia lor mai puțin plauzibilă decât religia în masă?

Vissarion - Hristosul Serbiei - imagine preluată de pe site-ul Vice.com

Dacă cineva așteaptă ca Isus să revină la sfârșitul veacurilor – și așa de mulți din cadrul Creștinismului așteaptă acest eveniment – de ce nu ar fi vreunul din aceste caractere? De ce nu ai vrea să-i vezi? De ce nu ar fi aceasta ceva plauzibil? Cine este cel care să definească ce este ridicol și ce este acceptabil în sfera lucrurilor? De ce să râzi de Vissarion (de care am mai scris și în acest articol) și nu la cei 1,3 miliarde de Creștini?” a mai adăugat el, referindu-se la unul dintre bărbații care se numesc pe sine ”Hristosul Serbiei” (foto alăturat). 

Cartea spune povestirile a șapte bărbați din Anglia, Brazilia, Rusia, Africa de Sud, Zambia, Japonia și Filipine, fiecare dintre ei pretinzând a fi Isus. Autorul cărții a petrecut trei ani în a-i fotografia pe aceștia și a declarat că mulți dintre ei folosesc site-urile de socializare precum Facebook și YouTube pentru a-și răspândi mesajul lor.

Inri Cristo din Brazilia, imagine preluată de pe Wikipedia

Unul dintre ei, Inri Cristo din Brazilia (foto alăturat), și-a uimit ucenicii săi care cred că el este Mesia biblic, deși a fost condamnat de bisericile principală ca fiind blasfemiator.Bendiksen a spus către cei de la Vice că șase bărbați dintre aceștia pe care i-a întâlnit cred că ei sunt Hristos.

Ei trăiesc prin asta – pentru multe decade, în majoritatea cazurilor – și ei cred într-adevăr aceasta. Ei merg, în fond, în jurul lumii și acționează conform acelui crez: că Dumnezeu le-a vorbit lor cumva, orice ar însemna acele lucruri, și că ei purced așa cum cred că ar trebui. Nu am avut sensul că vreunul din acești oameni eram mari manipulatori”, a descris el.

Fotograful a spus că unii dintre acești auto-intitulați Mesia au fost bătuți pe străzi și au experimentat violența. Liderii bisericilor principale au vorbit împotriva lor și i-au acuzat de blasfemie, a mai adăugat el.

Au mai fost alte zeci de bărbați din diferite părți ale lumii care pretind a fi Isus Hristos, după cum indica un articol Christian Post din 2013.  deși liderii creștini au explicat de ce aceștia nu sunt adevărați și că nu sunt ceea ce pretind.

Fostul pastor de la New Spring Church din South Carolina, Perry Noble - imagine preluată de pe site-ul outreachmagazine.com

Perry Noble, fostul pastor de la NewSpring Church din South Carolina (foto alăturat), a amintit celor de la Christian Post (în acea perioadă când a apărut articolul din 2013) ceea ce a spus Isus în Matei 24 – că vor veni alții în numele Lui și vor pretinde că ei sunt Mesia. ”El spune să nu cădem în capcana aceasta. Isus spune că atunci când va reveni El, vom știi lucrul acesta”, a parafrazat Noble. 

Prima dată când a venit El, a venit într-un mod foarte obscur – știți doar, bebelușul din ieslea din Betleem. Dar atunci când El va reneni… El va veni ca rege, și noi Îl vom cunoaște”, a adăugat fostul pastor. ”Nu va exista nici o îndoială în mintea noastră… Și până atunci, ne spunea El, să nu credem pe oamenii care pretind că ei sunt Isus. El a spus că aceasta are să se întâmple”.

Spre uimirea cititorilor, vă redau și link-urile la interviul celor de la Vice.com cu autorul acestei cărți, disponibil în limba engleză aici, unde apar și alte fotografii cu o parte din cei șapte pretinși Mesia. Cartea ”The Last Testament” este publicata de editura Apperture / Gost și costă £40 / €45 / $50. Articolul de mai sus, așa cum am menționat la început, a fost preluat din site-ul Christian Post, publicat pe 6 septembrie 2017 și este o adaptare personală. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile de mai sus și să oferiți link la acest blog ca sursă de citare a acestui material. Mulțumesc.

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) CAPITOLUL V PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR. Secţiunea VII

download-1

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent  de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL V

PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.

 Secţiunea VII

Baptiştii din Anglia – Proclamaţia lui Henry VIII – Predica lui Latimer dinaintea lui Edward VI – Baptiştii exceptaţi din „Actele de Iertare” – Mandatele Regale împotriva lor – Ridley – Cranmer – Joan Boucher – Rogers – Philpot – Scrupulele Episcopului Hooper – George Van Pare – Persecuţii protestante de neiertat – Congregaţiile din Essex şi Kent – Bonner – Disputele Gardiner din Gaol – Proclamaţia Reginei Elizabeth împotriva Baptiştilor – Episcopul Jewel – Arhiepiscopul Parker – Baptiştii Olandezi

Pretutindeni unde Reforma a predominat, sentimentele Baptiste au apărut şi ele odată cu ea. Aşa a fost în Anglia. În 1534, când Henry VIII şi-a sumat conducerea Bisericii Angliei, el a emis două proclamaţii împotriva ereticilor. Prima se referea la anumite persoane care au presupus să aibă o dispută cu privire la botez şi Cina Domnului, unii dintre ei fiind străini: aceştia au primit ordin să plece din ţară în cadru a 8 sau 10 zile. A doua declara mult mai explicit că străinii care au fost botezaţi în pruncie, dar care au renunţat la acel botez şi au fost re-botezaţi, au intrat în Anglia, şi îşi răspândeau opiniile lor despre împărăţie. Ei au fost condamnaţi să se retragă în cadru a 12 zile, cu ameninţarea durerii de suportare a morţii dacă mai rămâneau acolo. Ori că au rămas câţiva dintre ei, sau alţii au vizitat Anglia în anii următori, căci 10 au fost arşi, în perechi, în locuri diferite, în 1535, şi alţi 14 în 1536. În 1538, şase Baptişti olandezi au fost detectaţi şi întemniţaţi; patru dintre ei purtau pederaste la Crucea Sf. Pavel, şi doi au fost arşi. Episcopul Latimer se referă la aceste circumstanţe într-o predică înaintea lui Edward VI, în anul 1549. „Anabaptiştii”, spune el, „care au fost arşi în diverse oraşe din Anglia (aşa cum am auzit de la oameni credibili, eu nu i-am văzut), au mers la moartea lor chiar îndrăzneţi, cum aţi spune, fără nici o frică în lume, cu bucurie. Ei bine, să meargă!”1 Acel om bun a fost orb în domeniul libertăţii religioase, aşa cum erau în general Reformatorii. El şi cu colaboratorii săi s-ar putea să ia decizii în numele lor; dar dacă se mai aventurau şi alţii să facă astfel, şi se gândeau a fi în principiile Baptiste, focul era gata pentru ei, şi chiar Latimer putea spune, „Ei bine, lasă-i să meargă!” Să fim aşadar mulţumitori că „vremurile acelei ignoranţe” au trecut de mult.

Există un anumit motiv să credem că o biserică Baptistă a existat în Cheshire la o perioadă mult mai timpurie. Dacă am credita tradiţiile locului, biserica de la Hill Cliffe are 500 de ani. O piatră de mormânt a fost recent scoasă dintr-un cimitir care aparţinea acelei biserici, care purta data de 1357. Originea bisericii este desemnată, în „Manualul Baptist”, în anul 1523. Aceasta, totuşi, este sigur, că un domn Warburton, pastor al bisericii, a murit acolo în 1594. De cât timp existase biserica acolo nu există înregistrări scrise pentru a fi mărturie.2

Henry VIII avea o adulmecare dornică după erezie. El se pretinde a fi un judecător infailibil în acea materie, lipsit de eroare precum însăşi Papa. Şi aşa şi ea, fără îndoială; unul era mai bun decât celălalt. Baptiştii au fost în particular dezagreabili în privinţa lui. În anul 1538, Peter Tasch, un Baptist, a fost arestat în teritoriile din Landgrafului de Hesse. S-a descoperit la cercetarea lui că era în corespondenţă cu Baptiştii din Anglia, şi se aştepta să meargă într-acolo pentru a-i ajutat în propagarea opiniilor lor. Landgraful a dat informaţii Regelui; acesta a numit imediat o Comisie, unde Cranmer era preşedinte, a împuternicit pe membrii comisiei să adopte măsuri severe contra presupuşilor eretici dacă ar fi descoperiţi, să se ardă toate cărţile Baptiste, şi, dacă aceştia nu se lepădau, să îi ardă şi pe Baptişti. Ei nu au fost înceţi în a asculta porunca Regelui. Pe 24 noiembrie, trei bărbaţi şi o femeie au scăpat de foc purtând pederaste la Crucea Sf. Pavel; adică, ei au fost aduşi înaintea poporului, adunaţi în partea opusă marii cruci din afara Catedralei Sf. Pavel, şi au mers în procesiune, fiecare cu o bucată de pederaste pe umeri, pentru a semnifica faptul că meritau să fie arşi; după aceasta ei se confesau şi renunţau la presupusele lor erori. După trei zile un bărbat şi o femeie au fost încredinţaţi flăcărilor în Smithfield. Toţi aceştia erau nativi din Olanda. Fuller, istoricul Bisericii, scrie despre ei în stilul său ciudat. El scrie: „Olandezii s-au mişcat mai repede decât înainte în Anglia. Mulţi dintre aceştia aveau suflete active, aşa că în timp ce mâinile lor erau ocupate la fabricările lor, şi prea mândrii să ceară direcţia altora. Minţile lor aveau un curs de activitate mai mult decât era suficient pentru a le conduce vocaţia lor; şi această irosire a sufletelor lor au folosit-o în speculaţii inutile, şi la scurt timp au început să-şi lărgească straniile lor opinii, fiind denumiţi cu numele general de Anabaptişti”.3 Aceasta este destul de amuzant. Şi totuşi este un specimen de melancolie a ignoranţei în care anumiţi bărbaţi, de altfel bine informaţi şi chiar învăţaţi, au fost mulţumiţi să rămână. În locul examinării sentimentelor Baptiste, ei le-au luat la mâna a doua, şi le-au pronunţat drept „speculaţii inutile” şi „opinii ciudate”.

Ura faţă de Baptişti a fost mai apoi arătată prin excluderea lor din Actele generale de iertare. Astfel de Acte au fost publicate în 1538, 1540, şi 1550; dar cei care susţineau că „pruncii nu ar trebui să fie botezaţi” erau excluşi din acest beneficiu. Hoţii şi vagabonzii împărtăşeau favoarea Regelui, dar Baptiştii nu aveau să fie toleraţi.

Protestantismul a înflorit în mod nominal în cadrul domniei lui Edward VI. Dar au existat şi multe înfăptuiri ne-Protestante. Folosirea liturghiei reformate a fost forţată prin durerile şi pedepsele legii. Ridley, el însuşi un martir din următoarea domnie, a intrat în comisie cu Gardiner, mai târziu notoriu precum un persecutor al Protestanţilor, pentru a dezrădăcina pe Baptişti. Printre „Articolele de Vizitare” emise de Ridley în dioceza sa, în 1550, erau următoarele: „Fie că folosesc cei din secta Anabaptiştilor sau alţii în mod notoriu orice întrunire privată sau nelegitimă, prin care să folosească doctrine sau administrări de sacramente, nu se separa ei de restul parohiei?”4 Se poate spune clar din acest articol că existau biserici Baptiste în împărăţie în acea vreme.

O Comisie Regală a fost numită de Edward VI, care împuternicea 31 de oameni numiţi de aceasta, Cranmer fiind capul şi Latimer unul din membrii săi, să purceadă împotriva tuturor ereticilor şi a dispreţuitorilor Cărţii de Rugăciune Comună. „Opiniile nelegiuite” ale Baptiştilor sunt menţionate specific, şi cei din Comisie (sau mai degrabă inchizitorii, căci aceasta şi erau de fapt) erau direcţionaţi, în cazul când persoanele nu ar renunţa la erorile lor, să le predea către puterea seculară, adică, la moarte. Joan Boucher, sau „Joan de Kent”, după cum era ea uneori menţionată, a fost prima victimă. Ea era o creştină, bine cunoscută la Curte, şi foarte zeloasă în strădaniile ei de a introduce adevărul creştin printre colegii ei. Strype spune, „Ea era mai întâi o mare distribuitoare a Noilor Testamente Tindal, traduse de el în engleză, şi tipărite la Colen [Cologne], şi era şi o mare cititoare a Scripturii; cărţile acestea le-a distribuit şi în Curte, şi astfel a ajuns să se cunoască între anumite femei de egalitate, şi era mult mai obişnuită în particular cu domnişoara Anne Ascue [Anne Askew, torturată crud, şi mai apoi arsă de vie, în anul 1546]. Ea obişnuia, pentru a fi mai în secret, să lege cărţile în corzi sub veşmintele sale, şi aşa a trecut cu ele în Curte”.5 Dar ea susţinea opinia multora dintre Baptiştii străini, că Răscumpărătorul, deşi născut din Fecioara Maria, şi într-adevăr om, nu a preluat trupul substanţei trupului ei. Pentru aceasta ea a fost condamnată să moară. A trecut un an de la judecare şi executare, timp în care multe eforturi s-au făcut, dar în zadar, pentru a convinge pe aceasta de eroare. Arhiepiscopul Cranmer, Episcopul Ridley şi alţii au vizitat-o frecvent pentru acel scop. S-a determinat în timp să fie arsă. Sentinţa finală poartă numele lui şi a lui Latimer. Pe 2 mai 1550, Joan Boucher a fost arsă în Smithfield. Episcopul Story a predicat cu acea ocazie, şi, aşa cum spune Strype, „a încercat să o convertească”; dar interpretările lui greşite şi calomniile erau aşa de grosolane încât ea i-a spus că „minţea precum un pungaş”, şi l-a înduplecat „mergi şi citeşte Scripturile”. Era fără îndoială un sfat de folos.

John Rogers, care a fost primul martir în domnia lui Mary, a aprobat această execuţie. Când cineva protesta cu el într-un subiect, şi îndemna în particular cruzimea modului morţii, el răspundea că „arsul de viu nu era o moarte crudă, ci destul de uşoară”. Arhidiaconul Philpot, în a 6a lui examinare înaintea Comisiei Reginei, pe 6 noiembrie 1555, la şase săptămâni înainte de propriul său martiraj, a spus, „Întrebaţi-o pe Joan de Kent, ea era o femeie deşartă (o cunoşteam bine), şi o eroică într-adevăr, care a meritat să fie arsă”.6 Este nefericit să înregistrăm astfel de spuse.

În timpul lui Edward VI Hooper a fost numit Episcop de Gloucester. Consacrarea lui a fost întârziată pentru câteva luni pe motivul scrupulelor sale împotriva obiceiurilor Episcopale, pe care el le-a privit corect ca Păpeşti. El aflase adevărul, care acum este cunoscut ca un principiu elementar, dar pe atunci era puţin înţeles, cu excepţia Baptiştilor, că în serviciul Bisericii nu ar trebui să fie admis nimic pentru care nu se poate aduce preceptul sau precedentul Apostolic, sau care este contrar cu oricare învăţătură apostolică. El nu a voit să cedeze faţă de autoritatea Bisericii sau faţă de obiceiul lung continuat. Ridley a fost copleşit de dificultăţile fratelui său. În scrierea despre subiectul care l-a afectat el a fost foarte logic, şi nu era cumpătat în înfloririle retorice, însă a fost o declamaţie mult mai sofisticată decât logică sau retorică. Astfel Episcopul scrie: „Dacă acest motiv ar avea loc, ‚Apostolii nu l-au folosit, prin urmare nu este legitim ca să-l folosim noi’ – sau nici aceasta, ‚Ei au făcut-o, aşadar şi noi trebuie să o facem’ – atunci toţi creştinii nu au loc de trăinicie, cu toţi trebuie, sub durerea osândei, să se depărteze cu [parte din] posesiunile lor, aşa cum a spus Petru că au făcut [‚Iată că noi am lăsat toate’, etc.]; noi nu am avea nici o slujire a sacramentelor lui Hristos în biserici, căci ei nu aveau biserici, ci erau bucuroşi să facă toate în casele lor; noi trebuie să botezăm peste tot în câmpuri, aşa cum au spus apostolii; noi nu ar trebui să primim sfânta împărtăşanie decât la cină, şi la masă să fie şi alte mâncăruri, aşa cum afirmă acum Anabaptiştii în mod trainic şi cu încăpăţânare că ar trebui să fie; numirea copilului la botez, rugăciunea peste el, semnul crucii şi tripla noastră renunţare, şi îmbrăcămintea noastră, toate trebuiesc lăsate, căci pe acestea nu le putem dovedi prin Cuvântul lui Dumnezeu căci apostolii nu le-au folosit. Şi, dacă ar fi să facem ceva care nu putem dovedi fie şi păcat, apoi cea mai mare parte este păcat pe care noi îl facem zilnic în botez. Ce urmează aşadar după altele, decât să primeşti opinia Anabaptiştilor, şi să fi rebotezat? O, nebunească nelegiuire şi ignoranţă oarbă!”7

Argumentul lui Ridley era, „Dacă iei o astfel de bază, mai bine ai deveni deodată Anabaptist. Dar aceasta ar fi un lucru şocant. Prin urmare trebuie să admiţi în aceste lucruri autoritatea Bisericii, şi să te supui ei”. Deci, în contradicţie totală faţă de principiile adevăratului Protestantism, a raţionat Episcopul. Cealaltă alternativă, adică, că Baptiştii erau drepţi, care trebuie să fi fost admisă, el ori nu a avut ochi să o vadă, sau nu a fost destul de cinstit să o admită.

Un punct atrăgea atenţia ca Ridley să ceară explicaţie. Baptiştii, conform lui, învăţau că Cina Domnului ar trebui să fie celebrată la încheierea unei mese. Practica lor, se presupune, era în acord cu teoria. Ei au observat că ritualul era instituit în timp ce Domnul nostru şi apostolii Săi erau încă la masa de Paşte evreiesc; şi ei deduc că Cina Domnului ar trebui să fie precedată de o masă, luată în comun de ucenicii adunaţi. Noi i-am putea crede greşiţi, dar aceasta este clar, că Baptiştii şi-au demonstrat opinia scrupuloasă cu privire la direcţii, exprimate sau implicate, ale Cuvântului lui Dumnezeu. Instituirile pozitive ar trebui să fie observate, în judecata lor (şi nu erau oare ei corecţi?), şi pe atât de posibil precum în maniera exactă în care se bucurau ei. Preceptul original nu ar trebui să fie urmat literal, precedentele originale au urmat. Aceasta este distincţia caracteristică a trupului Baptist. Poate fi oare contrazis?

George Van Pare, un Baptist olandez, a fost ars în Smithfield pe 13 ianuarie 1551. El a fost acuzat de Arianism; dar s-a mărturisit că el era un om de pietate aprinsă şi de bunăvoinţă activă. Comportamentul său din miză era eminent de creştin. Sentinţa condamnatoare a fost semnată de Cranmer, Ridley şi Coverdale!

Oricare opinie am considera-o cu privire la părerile doctrinare susţinute de Joan Boucher şi Van Pare, nu poate fi nici o dificultate în a decide cu privire la conduita lui Cranmer şi a asociaţilor săi. Nici nu ar trebui să căutăm scuze pentru ei. Este un obicei să pledăm în dreptul lor predominarea generală, din acea eră, a Biserica şi Statului, principii de felul cel mai extrem, şi să susţinem că într-un anumit timp când toţi au crezut că magistratul era legat să facă lucrarea Bisericii, şi, prin urmare, să scape ţare de cei pe care i-ar condamna Biserica, nu se putea aştepta ca vreunul dintre eclesiastici să difere de fraţii lor, sau să nu fie dispus să îndeplinească politica de rând. Nu suntem dispuşi să admitem forţa acestei raţiuni. Apostolul Pavel „credea că trebuie să facă multe lucruri împotriva Numelui lui Isus din Nazaret” (Fapte 26:9); dar nici el, după ce a devenit creştin, şi nici noi, care umblăm în lumina secolului al nouăsprezecelea, nu justificăm dezolarea pe care a cauzat-o la Ierusalim, pe motivul ignoranţei şi a prejudiciului său. El trebuia să fi ştiut mai bine, şi păcatul lui a fost că el nu a întrebat în mod imparţial lucrurile privitoare la Creştinism înaintea ca el să-l persecuteze. La fel a fost şi în Cranmer, Calvin şi alţi persecutori Protestanţi. Roma i-a pregătit în sălbăticie. Dar tot ea i-a crescut în prostia superstiţiei ei, şi i-a instruit să se agaţe de închinarea voinţei şi a meritului. Când ei au părăsit aceste temelii nisipoase, ca să poată construi pe Hristos, a fost pentru că au descoperit din Noul Testament doctrina justificării prin credinţă. De ce nu au derivat ei tot din Noul Testament marele adevăr că împărăţia Salvatorului este „nu din această lume”, şi că, prin urmare, folosirea armelor carnale în propagarea sau apărarea sa este absolut interzisă? Aceste adevăruri au fost pe deplin învăţate de apostoli precum erau doctrinele credinţei şi a harului. Baptiştii erau clari în aceste subiecte. Ei au înţeles natura şi limitele conducerii de magistru. Ei au anticipat spusele Dr. Watts:

„Plătite fie într-una dările lui Cezar

Lui Cezar şi tronului său;

Dar conştiinţele şi sufletele-au fost făcute

Să fie doar a Domnului”.

Ei au acţionat în convingerile lor, şi s-ar retras dintr-o biserică coruptă pentru a se închina lui Dumnezeu conform Cuvântul Său. În a face astfel ei nu au comis nici o crimă împotriva Statului. Pentru acel act ei erau responsabili doar lui Dumnezeu. Statul nu avea nici un control asupra lor. Atâta timp cât ei erau supuşi paşnici şi ascultau legile, ei pretindeau de drept protecţia. În privinţa religiei, ei au cerut pe drept libertatea şi independenţa. Reformatorii au pus aceiaşi cerere de retragere faţă de Roma. Este adevărat că ei au cuplat cu aceasta pasul greşit de a cere voie să iasă din magistratul civil pentru a se retrage, şi pentru că au căzut în acea eroare care cerea ca nimeni să nu se retragă de la ei, datorită magistratului, după cum era condus de ei, li s-a interzicea aceasta. Dar, întrebăm noi din nou, unde era Noul Testament în tot timpul acesta? Şi cum se face că ei nu îl văd în Biserica spirituală, şi Regele spiritual, şi nelegiuirea absolută de a chema „foc din cer”, sau de a deviza alte ticăloşii împotriva acelora care diferă de ei? Baptiştii au văzut toate acestea. Cranmer şi partida sa se poate să o fi văzut. În a refuza să vadă ei erau vinovaţi de trădare faţă de principiile Protestante.

Dar ei nu i-au putut elimina pe Baptişti, care creşteau şi înfloreau în ciuda lor. Congregaţii au fost descoperite la Bocking, în Essex, la Faversham, în Kent, şi alte locuri. Numărul lor trebuie să fi fost considerabil, căci patru predicatori au fost arestaţi când s-a făcut descoperirea. Numele acestora era Humphrey Middleton, Henry Hart, George Brodebridge, şi – Cole. În vremea arestării lor ei au fost adunaţi la Bocking. Pe lângă predicatori, circa 60 de membrii din congregaţie au fost arestaţi. Organizarea lor creştină apare să fi fost corectă şi completă. Ei se întâlneau în mod regulat pentru închinare şi instrucţiune; ritualurile Evangheliei erau respectate; contribuţii erau făcute pentru a susţine cauza; şi zelul lor era aşa de mare încât cei care trăiau în Kent erau cunoscuţi că treceau ocazional prin Essex ca să se întâlnească cu fraţii de acolo – o călătorie de optzeci de mile, care, în secolul 16, nu era un lucru mic. Când au fost aduşi la curtea eclesiastică ei au fost examinaţi în 46 de articole, şi acuzaţi de Pelagianism şi alte erori. Sentimentele lor religioase, sau cele imputate lor, aveau să fie numite de acum Arminiane. Este clar, totuşi, că ei erau „Anabaptişti”. Ei susţineau şi că „noi nu trebuie să avem comuniune cu păcătoşii”. Cu alte cuvinte, ei apărau botezul credinciosului, şi susţineau puritatea bisericilor creştine. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi nu ştim, dar Middleton a fost încredinţat temniţei, unde a rămas până la moartea lui Edward VI. Membrii din Kent al acestor congregaţii au suferit tulburarea şi persecuţia continuă în diferite feluri. Cranmer a făcut tot ceea ce a putut pentru a suprima mişcarea Baptistă.

Nu putem face altceva decât să regretăm că se cunosc aşa de puţine despre această grupare de ucenici. Strype declară că ei „au fost primii care au făcut separarea de Biserica Reformată a Angliei, după ce şi-au adunat congregaţiile lor”. După cum au mărturisit că ei nu s-au împărtăşit în bisericile de parohie pentru doi ani, separarea lor trebuie să fi avut loc în jurul lui 1548, care a fost înaintea ca Presbiterienii sau Independenţii să fie cunoscuţi în Anglia. Baptiştii erau avangarda Ereticilor Protestanţi din această ţară”.8

Au fost mulţi Baptişti printre cei care au suferit sub domnia Reginei Mary. Unii au îndurat întemniţări dureroase, alţii au trecut la ceruri prin foc. Humphrey Middleton, unul din predicatorii menţionaţi mai sus, a fost ars la Canterbury, pe 12 iulie 1555. Puteam să fi cunoscut mai multe despre aceşti oameni dacă istoricii vremii ar fi fost mult mai credincioşi. Chiar şi venerabilul John Fox a admis prejudiciile sale aşa de mult încât să-l influenţeze şi să reţină informaţiile cu privire la martirii Baptişti. Dar „înregistrarea lor este sus”.

Episcopul Bonner s-a înviorat în mod silitor. În „Articolele Vizitării”, emise în anul 1554, el a cerut să se facă cercetări, „dacă ar exista vreunii care să fie Sacramentari sau Anabaptişti, sau Libertini, ori în reiterarea botezului, sau în susţinerea vreuneia dintre opiniile Anabaptiştilor, în special că un creştin nu ar trebui să jure înaintea unui judecător, şi nici să nu se dea unul pe altul în judecată pentru dreptul său, şi că toate lucrurile să fie în comun”.9 Acest ultim lucru, nu este necesar să spunem, a fost o calomnie – sau probabil, mai degrabă o părere greşită a ospitalităţii frăţeşti care predomină între Baptişti. Într-o „Declaraţie care avea să fie publicată către laicii diocezei sale cu privire la reconcilierea lor”, el a afirmat că Anglia a fost „groaznic de enervată” şi „infestată cu boală” cu „soiuri variate de secte de erezii”, printre care erau menţionaţi expres „Anabaptiştii”.10 Anul următor s-a publicat o carte de omilii, în care s-a avertizat poporul împotriva Baptiştilor. „Anumite erezii”, spunea el, „s-ar ridicat şi au izvorât în zilele noastre, împotriva botezării pruncilor” – o practică „pe care cea mai deplină autoritatea a Bisericii o condamnă”.11

Episcopul Gardiner a fost Cancelar al Universităţii din Cambridge. În 1555 a publicat 15 articole, care aveau să fie semnate de toate persoanele doritoare de a se bucura de privilegiile Universităţii. Al patrulea a avut efectul că „botezul este necesar pentru mântuire, chiar şi pentru prunci; că tot păcatul, atât cel actual cât şi cel original, este înlăturat şi distrus total, în botez; şi că presupusul botez nu trebuie repetat niciodată”.12 Acest limbaj trădează existenţa Baptiştilor în Cambridge, şi frica Episcopului ca nu cumva persoanele care îşi susţin părerile să apară acolo pentru educaţie din alte părţi ale împărăţiei.

Henry Hart, unul din colegii lui Humphrey Middleton, a fost încredinţat Temniţei Regelui Bench, Londra, cu alţi Baptişti. Temniţele din metropolă erau pline cu Protestanţi în acea vreme, mulţi dintre care, precum Bradford, Philpot şi alţii, îl lăudau pe Dumnezeu în flăcări. Dar spiritul de dispută a fost aşa de puternic în ei încât a exista aprinsa controversă chiar în temniţă. Hart şi prietenii săi, aşa cum am văzut anterior, diferea de alţi reformatori în ceea ce se numeşte întrebarea Arminiană. Aceste diferenţe au dus la aprinse dispute, şi la ocazionalele pierderi de temperament. Ridley, Bradford şi Philpot erau eminenţi pentru pietate; îi venerăm până astăzi; numele lor vor străluci în tot timpul viitor. Dar în zelul lor pentru adevăr ei au uitat uneori pretenţiile carităţii, şi în referire faţă de botez ei susţineau şi inspirau principii ale unui caracter într-adevăr ne-Protestant. Philpot trebuie să fi lăsat slăbiciunea cauzei sale când a pledat astfel, „Din moment ce tot adevărul a fost învăţat şi revelat către Biserica Primară, care este mama noastră, toţi aceia dintre noi care suntem copii ascultători ai lui Dumnezeu să ne supunem faţă de judecata Bisericii pentru înţelegerea mai bună a articolelor credinţei noastre şi a sentinţelor îndoielnice ale Scripturii. Să nu mergem să arătăm în noi prin urmarea interpretării cuiva a Cuvântului, un alt spirit decât cel care l-a avut Biserica Primitivă, ca nu cumva să ne înşelăm singuri; căci nu este decât o singură credinţă şi un singur Duh, care nu este contrar faţă de Sine, şi nici să ne înveţe că El le-a făcut. Aşadar să credem aşa cum ne-au învăţat ei din Scripturi, şi să fim în pace cu ei, conform adevăratei Biserici Catolice de până acum”.13

Fără a lua în considerare ferocitatea vigilentă a lui Bonner şi a asociaţilor săi, Baptiştii şi-au menţinut poziţia în Kent şi Essex, şi s-a găsit drept imposibil să fie dezrădăcinaţi. Împuterniciţii au fost trimişi la Colchester în 1558, cu putere deplină de a acţiona contra ereticilor; şi ei au intrat în datoriile lor cu activitate şi ardoare, sperând să facă o eliberare totală, când, pentru un motiv neexplicat, o scrisoare de rechemare a fost expediată. Dr. Chedsey, unul dintre Împuterniciţi, şi-a exprimat sentimentele cu această ocazie în limba unui regret de inchizitor. El a fost iritat la pierderea prăzii lui. „Să fim noi acum”, spunea el, scriind Conciliului din Privy, „în mijlocul examinării şi a articulării noastre. Şi dacă ar trebui să renunţăm la ea în mijloc, ar trebui să punem ţara într-un asemenea urlet, încât estimarea mea, şi reziduul Împuterniciţilor, să fie pentru totdeauna pierdut… Fie ca onorabilul conciliu să se îndrepte către Dumnezeu care a văzut faţa Essex-ului aşa cum o vedem noi! Avem nişte eretici aşa de încăpăţânaţi, Anabaptiştii, şi alte persoane neascultătoare aici de care nu s-a mai auzit niciodată”.14

Bradford, aşa cum am mai spus, era unul din cei care a disputat, în timp de întemniţare, cu colegii săi de suferinţă. El a fost destul de ingenios pentru a recunoaşte că, deşi i-a privit ca heterodocşi în opiniile lor, ei erau oameni de pietate neîndoielnică şi chiar de semnalat: „El a fost convins de ei, că se temeau de Domnul, şi prin urmare el îi iubea”.

De îndată ce Elizabeth s-a urcat la tron că a început să arate tendinţele despotice prin care domnia ei a fost distinsă. În acea privinţă ea s-a asemănat cu tatăl ei. Ea avea să reformeze, la o anumită extindere, dar nu până acolo încât să admită supuşilor ei să gândească şi să acţioneze în dreptul lor. Ea avea să le prescrie ceea ce să creadă ei, şi cum să se închine, sub pedeapsa înaltei neplăceri dacă aceştia îndrăzneau să treacă dincolo de limitele alocate. Naţiunea s-a supus în general în umilinţă. Unii s-au ros sub jug, dar tot au continuat să-l poarte. Alţii au demonstrat împotriva impunerilor eclesiastice, şi au cerut libertatea în lucrurile indiferente. Pentru ei se părea un lucru monstruos, în special la o vreme când erau aşa de puţini capabili şi credincioşi lucrători, pentru a porunci uniformitatea riguroasă, nu doar în opiniile teologice, dar şi în tăierea şi portul pălăriilor şi a robelor, şi în serviciile liturgice. Dar Elizabeth nu avea să derive de la scopul ei. Ea şi-a pus scopul de a merge aşa de departe şi nu mai mult. Şi ea a fost determinată, în privinţa laicilor din puterea ei, să verifice progresul supuşilor ei. „Actul de Uniformitate”, a fost emis în 1559, declara testamentul ei şi definea datoria lor. Clerul Puritan mormăia, dar Regina a spus, „Tăcere!” Şi aşa a şi fost. Ei trebuie să tacă sau să se retragă; şi dacă, după ce s-au retras, aceştia îşi reduceau principiile reformatoare la practică, ei înfruntau toate terorile Înalţii Curţi de Comisie.

Nu se aştepta ca Baptiştii să găsească vreo favoare cu Elizabeth. Mulţi au fugit din ţări străine în Anglia, sperând să se bucure acolo de pacea şi libertatea care în altă parte le-a fost negată. Ei s-au stabilit în principal în Londra şi „alte oraşe maritime”. Dar Regina nu avea să îi sufere acolo. O proclamaţie a fost emisă pe 2 septembrie 1560, care declara că Maiestatea sa „voieşte şi acuză orice manieră de persoane, născute ori în părţile străine sau în dominaţiile Maiestăţii sale, care au conceput vreo manieră de o opinie eretică precum o susţin Anabaptiştii, şi care nu vor să fie reconciliaţi prin învăţătura caritabilă, să plece din acest ţinut în 20 de zile după această proclamaţie, cu durerea confiscării tuturor bunurilor şi averii, şi să fie mai apoi întemniţaţi după lege, ori eclesiastic sau temporar, dacă este cazul”.15 Aceasta era o măsură crudă şi severă. În acele zile de călătorie înceată proclamarea avea să ajungă la avanposturi până în a 20a zi când tocmai expira; şi sărmanii oameni aveau puţin timp pentru a-şi dispune proprietatea lor care se putea transporta, şi a acelor bunuri pe care le puteau lua convenabil cu ei. În toate cazurile a fost fără îndoială un mare sacrificiu.

Episcopul Jewel a presupus că sectanţii urâţi erau debarasaţi în mod efectiv. Scriind către Peter Martyr, sub data de 6 noiembrie 1560, el spunea: – „Am descoperit la începutul domniei lui Elizabeth o largă şi de rău augur grupare de Ariani, Anabaptişti şi alte pacoste, care nu ştiu cum, dar au apărut ca ciupercile noaptea şi în întuneric, aşa că aceştia au apărut în întunericul şi nefericita noapte a vremurilor Mariane. Aceştia, sunt informat, şi sper să fie aşa, s-au retras sub lumina doctrinei mai pure, precum bufniţele la vederea soarelui, şi nu mai sunt nicăieri de găsit; sau, cel puţin, dacă ar fi undeva, ei nu mai sunt un necaz pentru bisericile noastre”.16 Dar el greşea. Mulţi Baptişti au reuşit să evite proclamaţia. În anul următor, despre Parkhurst, Episcop de Norwich, s-a primit o plângere din partea Secretarului Cecil pentru „clipirea la schismatici şi Anabaptişti”.17 După şase ani, 1567, „Articolele de Vizitare” au fost emise de Arhiepiscopul Parker, în care se direcţiona să se facă cercetări dacă vreo persoană a „spus, învăţat sau a menţinut că copiii, fiind prunci, să nu trebuiască să fie botezaţi”.18Este evident, aşadar, că persoanele care susţin aceste păreri sunt încă în ţară. Şi ele au continuat să caute adăpost în Anglia pentru a se fericire de persecuţie, în timp ce Regina şi favoriţii ei erau neobosiţi în încercările lor de a le da de urmă şi de a-i întoarce. O altă proclamaţie a apărut în 1568, în care se declara că „numere mari de străini din parţi de dincolo de mare”, din care unii presupuşi a fi „Anabaptişti”, făceau „reparaţii zilnice pe teritoriile Maiestăţii sale, dar că ea ‚nu le-a permis acestora intenţionat vreun refugiu’”.19 Permişi sau nu, totuşi, ei erau acolo, şi ei nu erau nici inutili şi nici fără de succes. Collier, istoricul eclesiastic, spune, „Anabaptiştii olandezi ţineau întâlniri private în Londra, şi au pervertit pe mulţi”.20

Note de subsol:

1 Sermons, p. 160. Parker Society’s Edition.

 2 These statements are made on the authority of the Rev. A. Kenworthy, the present pastor of the church.

 3 Church History, book v. sect. I, II.

 4 Cardwell’s Documentary Annals of the Church of England, i, p. 91.

 5 Memorials of the Reformation, ii. p. 368. Edit. 1816.

 6 Examinations and Writings, p. 55. Parker Society’s Edition.

 7 Reply to Bishop Hooper in Bradford’s Letters, Treatises, &c., p. 382. Parker Society.

 8 Strype’s Memorials, ii. p. 381. Baptist Magazine, February, 1866, pp. 113-115.

 9 Documentary Annals, ii. p. 156.

 10 Documentary Annals, ii. p. 170.

 11 Dr. Underhill’s “Historical Introduction” to Tracts on Liberty of Conscience, p. 125.

 12 Documentary Annals, i. p. 195.

 13 Examinations and Writings, p. 273.

 14 Strype’s Memorials, v. p. 265.

 15 Documentary Annals, i. p. 293.

 16 Zurich’s Letters, i. p. 92. Parker Society.

 17 Documentary Annals, i. p. 338.

 18 Ibid. p. 340.

 19 Documentary Annals, p. 343.

 20 Ecclesiastical History of England; vi. p. 162.

Continuare în numărul viitor…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / TRATAMENTUL TRIPLU: Isus Hristos – Profetul, Preotul şi Regele nostru – Kim Riddlebarger.

download-1

TRATAMENTUL TRIPLU: Isus Hristos – Profetul,Preotul şi Regele nostru Kim Riddlebarger 

Diagnosticul nu este foarte bun: noi suntem ignoranţi, vinovaţi şi corupţi. După cum ne descoperă o litanie de texte biblice, noi ne descoperim ca păcătoşi căzuţi pustiiţi de pragul consecinţei păcatelor noastre. Inimile noastre nebune sunt întunecate (Romani 1:21) şi gândurile noastre sunt continuu de rele (Geneza 6:5). Minţile noastre sunt întunecate de păcat şi ignorante de lucrurile lui Dumnezeu (Efeseni 4:17-18), deşi în nebunia noastră noi ne lăudăm în marea cunoaştere şi înţelepciune. Am schimbat adevărul lui Dumnezeu cu o minciună (Romani 1:25), şi minţile noastre sunt „întunecate de dumnezeul acestui veac” (2 Corinteni 4:4). Ca un om orb într-o înmărmurire de beţie, bâjbâind cu compătimire prin calea sa prin viaţă, în acelaşi fel păcatul nostru ne-a orbit faţă de adevărul lui Dumnezeu. Intoxicaţi cu propria noastră neprihănire de sine, ne împiedicăm în viaţă căutând să ne justificăm înaintea lui Dumnezeu.

Ne străduim sub măreaţa greutate a vinei – pedeapsa pentru multele noastre infracţiuni faţă de legea lui Dumnezeu. În timp ce unii sunt încă destul de adepţi în a-l ignora verdictul de drept al lui Dumnezeu împotriva lor, mulţi alţii se simt de parcă se vor îndoi sub greutatea mâinii lui Dumnezeu. Ei nu numai că sunt vinovaţi de propriile lor încălcări individuale ale legii lui Dumnezeu în gândire, cuvânt şi faptă, ci ei sunt şi declaraţi vinovaţi pentru participarea lor la păcatul lui Adam, a cărui vină a fost imputată tuturor acelora care au ieşit din coastele lui (Romani 5:12; 18-19). În timp ce ne-am putea înşela pe noi înşine în a gândi că am păcătuit doar împotriva vecinilor noştri, David ştia că aceasta nu era adevărat. „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” (Psalmul 130:3).

Dar ignoranţa şi vina păcatului nu sunt singurele lucruri din vedere în timp ce cercetăm Scripturile. Noi suferim de asemenea şi de poluarea distructivă a acestei condiţii păcătoase moştenite, care infectează fiecare parte din noi din momentul concepţiei. Născuţi în păcat aşa cum declară psalmistul (Psalmul 51:5), nu este nici un bine care să fie în noi (Psalmul14:1-3). Trupurile noastre care sunt făcut în mod temător şi uluitor (Psalmul 139:14), devin instrumente de împlinire a nelegiuirii care de altfel ar sta ascunsă în inimile noastre (Romani 6:13). Vina şi poluarea din acest păcat ceea ce ne face pe noi aşa de mizerabili. Viaţa aparte de iertarea lui Dumnezeu este descrisă în limbajul bolii – tremuratul, năduşita nelegiuire a unui trup bolnav încercând să se lupte contra unei febre crescute (Psalmul 32:3-4). Noi nu avem pace nici cu Dumnezeu şi nici cu vecinul (Romani 3:17), şi suntem „fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Astfel păcatul ne lasă a fi ignoranţi, vinovaţi şi poluaţi, şi prin urmare total de mizerabili. Într-adevăr, în timp ce diagnosticul este rău, prognoza este mult mai rea, căci această boală este întotdeauna fatală şi doctorii pământeşti nu au nici un remediu. Există, totuşi, o relatare a unui remediu glorios şi miraculos de această boală: Vestea cea bună a Evangheliei proclamă faptul că în timp ce „aceasta este imposibil la oameni”, totuşi cu Dumnezeu, „toate lucrurile sunt posibile!”

Dezvoltarea întreitului oficiu

John Calvin a fost acela care a adus munus triplex, sau aşa numitul „întreitul oficiu” al lui Hristos în proeminenţă. Reluat de majoritatea tradiţiei reformate ulterioare, precum şi adoptată de mulţi teologi luterani, acest oficiu întreit îl prezintă pe Isus Hristos ca profet, preot şi rege, care în lucrarea sa salvatoare, a împlinit toate oficiile unse ale Vechiului Testament1. Calvin a adoptat acest model pentru a îndeplini câteva lucruri. În primul rând aceasta la ajutat să dea formă Hristologiei sale generale, care se concentrează în principal pe lucrarea lui Hristos în termeni de a fi mijlocitorul unui legământ de răscumpărare, unul ales de Dumnezeu să fie salvatorul celor aleşi. În al doilea rând, el a folosit acest oficiu întreit pentru a lega laolaltă persoana lui Hristos ca Fiul etern al lui Dumnezeu, pe deplin uman şi pe deplin divin, de lucrarea sa ca răscumpărător, aşa cum este văzut în numele sale „Hristos” şi „Mesia”, care sunt ele însele indicative ale faptului că el era „cel uns”2. Aceasta înseamnă că pentru Calvin, „Fiul lui Dumnezeu, prin urmare, nu este propriu numit Hristos aparte de oficiul său, căci acolo, în capacitatea sa oficială, el se manifestă ca adevărate împlinire a oficiilor Vechiului Testament ale lucrării sale întreite ca profet, preot şi rege”3. Acest model oferă de asemenea şi o cale excelentă de a conecta istoria răscumpărării de teologia sistematică. Din moment ce aceste trei oficii ale lui Hristos, profet, preot şi rege, „reprezintă cele trei oficii ale Israelului antic spre care oamenii sunt numiţi ca slujitori ai lui Dumnezeu”, Calvin a putut lega întruparea direct de lucrarea lui Hristos ca mijlocitor. Aceasta înseamnă că „profetul, regele şi preotul sunt uniţi în Hristos, sunt desăvârşiţi şi sunt astfel împliniţi şi duşi la concluzie în acela care este atât rege cât şi preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melhisedec”4. În oficiul întreit, Calvin oferă o cale excelentă şi convingătoare pentru a face sens unui bloc larg de date biblice diverse.

Mai târziu teologii reformaţi, cum sunt Francis Turretin, introduc oficiul întreit al Domnului ca fiind soluţia divin revelată faţă de boala întreită a ignoranţei, vinei şi poluării descrisă mai sus. Hristos, în calitate de profet, preot şi rege, este acela care oferă remediul întreit pentru fatala noastră boală. Turretin declară oficiul întreit ca remediul pentru păcatul uman după cum urmează:

Mizeria întreită a oamenilor introdusă de păcat – ignoranţa, vina şi tirania şi robia faţă de păcat – necesita această legătură a unui oficiu întreit. Ignoranţa este vindecată de oficiul profetic; vina de cel preoţesc; tirania şi coruperea păcatului de oficiul regesc. Lumina profetică risipeşte întunericul erorii; meritul Preotului ia vina şi procură o reconciliere pentru noi; Puterea Regelui elimină robia faţă de păcat şi moarte. Profetul ni-l arată pe Dumnezeu; Preotul ne conduce la Dumnezeu; Regele ne leagă laolaltă şi ne glorifică cu Dumnezeu. Profetul luminează mintea prin Duhul de iluminare; Preotul prin Duhul de consolidare calmează inima şi conştiinţa; Regele prin Duhul de sfinţire supune afecţiunile rebele5.

Concepţia lui Turretin nu este doar elocvent declarată – cu siguranţă o evidenţă puternică împotriva argumentului că teologiei scolastice îi lipseşte devoţiunea – ci şi captează forţa datelor biblice referitoare la persoana şi lucrarea lui Hristos de a ne răscumpăra din consecinţele oribile ale păcatului.

Hristos Profetul nostru

Oficiul profetic al lui Hristos înseamnă, în efect, că Hristos îl reprezintă pe Dumnezeu omului. Isus este lumina lumii (Ioan 1:4-5), care vine să ne arate pe Dumnezeu Tatăl (Ioan 14:9). Sub Vechiul Legământ Hristos ne-a învăţat prin intermediul tipurilor şi a umbrelor, istoria răscumpărării, cât şi prin grija sa providenţială asupra poporului lui Israel. Din moment ce profetul Vechiului Testament este „unul care vede lucruri… care primeşte revelaţii, care este în serviciul lui Dumnezeu, în special ca un mesager care vorbeşte în numele Lui”6, Domnul nostru Isus a exercitat aceste funcţii atât înainte cât şi după întruparea sa (1 Petru 1:11). Moise a fost acela care a prezis un mare profet că „Domnul Dumnezeul vostru îl va ridica din mijlocul fraţilor voştri. Trebuie să ascultaţi de el” (Deuteronom 18:15). Şi Petru este acela care imediat după naşterea Bisericii, aplică acest pasaj la Domnul nostru (Fapte 3:22-23). Isus vorbeşte despre sine ca un astfel de profet (Luca 13:33), şi Domnul nostru pretinde în mod expres că vorbeşte doar ceea ce tatăl său i-a spus să zică (Ioan 12:49-50; 14:10, 24; 15:15; 17:8, 20). Isus vorbeşte despre viitor (Matei 24:3-35), şi vorbeşte cu o uluitoare autoritate spre deosebire de toţi ceilalţi (Matei 7:29). Într-adevăr, cuvintele Domnului nostru sunt susţinute de puterea lui Dumnezeu, căci lucrările lui măreţe slujesc la confirmarea adevărului mesajului său (Matei 21:11, 46; Luca 7:16; 24:19; Ioan 3:2, 4:19, 7:40, 9:17). În Ioan 6:14 ni se spune că „Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume.””.

Lucrarea profetică a lui Hristos nu încetează, totuşi, odată cu încheierea lucrării sale pământeşti la Înălţarea sa. Aşa cum notează Louis Berkhof, Hristos „îşi continuă activitatea sa profetică prin operarea Duhului Sfânt. Învăţăturile Sale sunt atât verbale cât şi faptice, adică, El învaţă nu numai prin comunicări verbale, ci şi prin fapte de revelaţie, cum sunt întruparea, moartea Sa ispăşitoare, învierea şi înălţarea”7. Hristos este acela care trimite Duhul Sfânt, şi în ca şi Duhul lui Hristos, el este acela care „va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16:8). Aşa cum Hristos este Cuvântul întrupat, şi figura centrală din revelaţia biblică, tot aşa şi noi nu putem divorţa de lucrarea Duhului său din cuvântul scris. Din moment ce Hristos îndeplineşte slujba de profet, şi din moment ce el continuă să ne vorbească prin cuvântul său – şi numai prin cuvântul său – reformaţii sunt foarte reticenţi în a oferi vreo presupusă credinţă „cuvintelor de la Dumnezeu”, sau „cuvintelor de cunoştinţă” din timpul carismaticilor moderni ca Pat Robertson sau Benny Hinn care fac repetate pretenţii că vorbesc declaraţii ale Duhului.

Hristos Preotul nostru

Oficiul preoţesc al lui Hristos ocupă un loc major în Noul Testament şi include nu numai o discuţie a oficiului în sine, ci şi a morţii jertfitoare a lui Hristos pentru a răscumpăra pe păcătoşi din păcatul lor. Versetul cheie din Noul Testament, Evrei 5:1 şi următoarele, enumeră caracteristicile unui adevărat preot. În primul rând, „orice mare preot, luat din mijlocul oamenilor, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu” (v. 1). În al doilea rând, un astfel de preot este ales de Dumnezeu (v. 4). În al treilea rând, marele preot „aduce daruri şi jertfe pentru păcate” (v. 1). În adiţie, preotul face mijlocire pentru popor (7:25), binecuvântându-i în numele lui Dumnezeu (Levitic 9:22). În mod clar, Isus Hristos este marele preot prin excelenţă.

Vechiul Testament a prezis Răscumpărătorul ce avea să vină. Psalmistul înregistrează spusele lui Dumnezeu despre cel ales: „Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: ‚Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec.’” (Psalmul 110:4). Zaharia ne spune că Răscumpărătorul ce avea să vină „va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:13). Nu este nici o îndoială, aşa cum notează Berkhof, că „preoţia Vechiului Testament, şi în special marele preot, l-au prefigurat în mod clar pe un Mesia preot”8.

Autorul cărţii Evrei este în mod clar conştient de aceasta. Deşi el este singurul scriitor al Noului Testament care aplică termenul pentru Domnul nostru, el vorbeşte despre Isus în mod repetat ca un preot. Ni se spune „aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus” (Evrei 3:1). Suntem informaţi că „avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 4:14). Hristos nu şi-a luat asupra sa „slava de a fi Mare Preot” (Evrei 5:5), căci autorul aplică acestuia cuvintele Psalmului 110:4: „a fost făcut Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 6:20). Isus este marele preot „ce ne trebuia: Sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi” (Evrei 7:26, 27). Astfel creştinii pot să fie încurajaţi căci marele nostru preot, atunci când şi-a încheiat lucrarea sa, „S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1).

O mare parte din datele biblice sunt devotate lucrării lui Hristos ca mare preot, dar noi le putem trece pe scurt în revistă aici9. Scripturile ne îndrumă în câteva direcţii. Un aspect al acestuia, pe care l-am putea trece uşor cu privirea dar care este extrem de important spre a fi notat, este că nu numai că Hristos marele preot a oferit o jertfă atotsuficientă pentru păcat, ci el este în sine jertfa atotsuficientă pentru păcat! O aluzie puternică a acestui lucru îl avem din epoca mozaică a revelaţiei biblice, prin natura jertfelor care au fost instituite, şi care în ele însele erau simple tipuri şi umbre, arătând spre Mesia care avea să vină. Jertfele aduse în acest timp ispăşeau temporar pentru vina păcatelor poporului prin jertfa înlocuitorului – în acest caz, un animal care era adus înaintea lui Dumnezeu. Însă psalmistul, care înregistrează pentru noi însăşi cuvintele lui Mesia, duce aceasta mai departe. „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare… nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: ‚Iată-mă că vin! în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele’” (Psalmul 40:6-8). Mesia indică că prin viitoarea sa moarte jertfitoare va înlătura sistemul sacrificial al Vechiului Testament10.

Noul Testament enunţă destul de frecvent şi de puternic acest punct – moartea jertfitoare a lui Isus Hristos este împlinirea tipurilor şi a umbrelor sistemului mozaic. Autorul cărţii Evrei, doar ca un exemplu, face foarte clar faptul că Isus Hristos, prin propria lui jertfă, a făcut ceva ceea ce sângele taurilor şi al ţapilor nu puteau să realizeze niciodată. În timp ce sângele animalelor nu puteau să înlăture păcatul, sângele lui Mesia, pe de altă parte, este acela prin care „noi am fost făcuţi sfinţi” (Evrei 11:10). Aceasta este o temă majoră în tot Noul Testament.

La fel cum lucrarea profetică a lui Hristos nu a încetat atunci când el şi-a încheiat lucrarea sa pământească, nici lucrarea sa preoţească nu s-a terminat. Deşi Hristos şi-a luat locul său la dreapta Tatălui său, deoarece lucrarea sa de răscumpărare a fost încheiată (Evrei 11:12), Isus Hristos mijloceşte în prezent pentru noi atunci când păcătuim (1 Ioan 2:1-2). În timp ce suntem corecţi în a ne concentra asupra a ceea ce a făcut Hristos pentru noi ca mare preot al nostru, nu trebuie să uităm acele lucruri pe care le face el pentru noi chiar şi acum. El se roagă pentru sfinţirea noastră (Ioan 17:17). El este „marele nostru preot care a mers în ceruri”, aşa că noi putem acum „Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:14-16). Chiar acum, marele nostru preot construieşte pentru noi „o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, aducând jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5). Ce mângâiere putem avea ştiind că Domnul nostru este în cer, pregătind ca noi să vedem slava sa (Ioan 17:24). Căci marele preot care mijloceşte pentru noi nu doarme şi nu este obosit niciodată, el nu se roagă niciodată fără vreun efect deplin, şi el cunoaşte luptele noastre continue cu lumea, firea şi diavolul (Evrei 2:18). Isus Hristos este atât autorul cât şi desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12:2). El este marele nostru preot şi păstorul cel bun, care îşi păzeşte şi acum turma sa. Nimeni nu ne va lua din mâna lui (Ioan 10:28-29), şi nimic nu ne va separa de dragostea lui (Romani 8:37-39).

Hristos Regele nostru

Scriitorii biblici ar fi fost chiar mistificaţi, cred eu, la multa dezbatere evanghelică despre „a-l face pe Hristos Domn” – de parcă aceasta ar fi printr-o decizie din partea noastră că Hristos devine „Domnul vieţilor noastre”. Şi tot ei ar fi fost nedumeriţi de aceia care insistă asupra citirii limbajului împărăţiei Noului Testament prin reţeaua naţionalismului american a dreptului creştin, sau de evanghelia moralistă a creştinilor de stânga. Tot ei, cred eu, ar fi egal de încurcaţi de fraţii noştri dispensaţionali, care insistă asupra subminării domniei prezente a lui Hristos prin a argumenta că oficiul de rege al lui Hristos (în special regnum gratiae – „împărăţie harului”) nu vine pe deplin în vedere decât atunci când începe domnia milenară şi în lunga durată Hristos se presupune că începe să-şi exercite deplina sa autoritate peste oraşul pământesc al Ierusalimului. Majoritatea dintre aceste confuzi provin dintr-un eşec de a înţelege acest al treilea oficiu al lui Hristos, domnia sa regească.

Scripturile declară în mod clar că „Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi domnia Lui stăpâneşte peste tot” (Psalmul 103:19). Noi nu îl facem pe Hristos nimic – El este Domn peste creaţia sa. Tronul său este în ceruri şi el este rege peste creaţie. Această domnie trebuie prin urmare să fie văzută ca „puterea sa oficială de a conduce toate lucrurile din cer şi pe pământ, spre slava lui Dumnezeu, şi spre executarea scopului lui Dumnezeu pentru mântuire”11. Dacă Hristos nu domneşte în prezent în această capacitate, trebuie să ne întrebăm cine este în control atunci? Teologii reformaţi argumentează de obicei să sunt două aspecte ale acestei domnii regeşti. Prima este regnum potentiae (împărăţia puterii) şi a doua este regnum gratiae. Spre deosebire de dispensaţionalişti, care argumentează că Hristos întârzie manifestarea deplină a domniei sale în dispensaţia prezentă, reformaţii argumentează că Hristos îşi exercită în prezent domnia deplină peste toate, chiar acum. El este rege şi împărăţia lui este în prezent o împărăţie atât de har cât şi de putere. El este în controlul deplin şi el ordonează toată istoria umană aşa cum vede el că ar fi potrivit. Aceasta înseamnă că la Înălţarea sa, Isus Hristos s-a ridicat la mâna dreaptă a tatălui său şi domneşte acum peste toată creaţia (regnum potentiae) şi peste biserica sa (regnum gratiae).

În împărăţia harului, Hristos este văzut ca domnind peste biserica a căruia el însuşi este capul. Prin urmare, această domnie este una spirituală, din moment ce aceasta este exercitată într-un domeniu spiritual. Aşa cum o descrie Berkhof, „ea este stabilită în inimile şi vieţile credincioşilor”12. Noul Testament vorbeşte în mod repetat de Hristos că are „capul bisericii” (Efeseni 1:22; 4:15; 5:23; Coloseni 1:18; 2:19). Domnia lui Hristos peste biserica sa este îndeaproape relatată de uniunea mistică formată între Hristos şi biserică, pe care Scripturile o descriu ca „trupul” său (1 Corinteni 12:27). Domnia lui Hristos peste această împărăţie este bazată pe lucrarea sa răscumpărătoare. „Nimeni nu este un cetăţean al cerului prin virtutea umanităţii lui. Doar cei răscumpăraţi au onoarea şi privilegiul”13. Aceasta este o împărăţie spirituală, aşa că nu are nici un steag, nici un sediu lumesc, şi nici o căsuţă poştală. Dar aceasta prezintă cu siguranţă şi în mod puternic oriunde poporul lui Hristos este adunat să audă cuvântul lui Dumnezeu proclamat şi să primească sacramentele (Romani 14:17). Această împărăţie este identică cu cea pe care Noul Testament o numeşte în mod repetat „Împărăţia lui Dumnezeu”. Să nu uităm, această împărăţie este o împărăţie cuceritoare (Matei 12:2), deşi greşim mult dacă conectăm avansarea acestei împărăţii de instituţiile culturale, economice sau politice (Ioan 18:36). Cei răi nu vor moşteni împărăţia (Galateni 5:21), deşi proprii noştri părinţi, văzuţi de lume ca „cei mai mici dintre aceştia”, sunt deja membrii prin botez (Luca 18:16). Aceasta este o împărăţie glorioasă (1 Tesaloniceni 2:12), şi în ciuda a ceea ce ar spune unii, aceasta este o realitate prezentă (Matei 3:2). Este o împărăţie, care aşa cum declară şi Crezul, „nu are sfârşit” (2 Petru 1:11).

Împărăţia puterii, pe de altă parte, se referă la domnia sau conducerea lui Hristos peste toată creaţia. În acest caz, în calitate de creator al tuturor, el este şi Domn (Col 1:16-17). El ordonează afacerile naţiunilor (Isaia 40:17), şi controlă vieţile şi destinele indivizilor (Fapte 14:15-17; 17:24-27). Destul de simplu, Scriptura o pune în acest fel: „Dumnezeul nostru este în ceruri; el face tot ce vrea” (Psalmul 115:3). Aceasta slujeşte drept bază de înţelegere a întregii istorii ca slujind în cele din urmă scopului răscumpărării poporului lui Dumnezeu, din moment ce ştim că Dumnezeu lucrează împreună toate lucrurile după scopul voii lui (Efeseni 1:11) şi că el conduce toate lucrurile, aşa încât istoria umană se îndreaptă spre o culme mare şi finală, întoarcerea Domnului nostru pe Pământ pentru înviere şi judecata finală. Această domnie regească a lui Hristos ne oferă mângâiere în mijlocul tumultului de semne ale sfârşitului veacului: cutremure, boli, războaie şi zvonuri despre războaie.

Câteva gânduri finale

Oficiul întreit al lui Hristos are ramificaţii profunde pentru viaţa noastră creştină. Mai întâi de toate, acest model ne permite să conectăm lucrarea lui Hristos, care a asigurat răscumpărarea noastră (pe care o descoperim doar pe paginile Scripturii), cu luptele şi experienţa noastră prezentă în calitate de creştini. Aşa cum a notat Calvin, oficiul întreit al lui Hristos este cu siguranţă una din cele mai bune căi de a explica lucrarea răscumpărătoare a Domnului, care a învins intenţionat ignoranţa, vina şi coruperea noastră, şi care chiar acum ne oferă iluminare, răscumpărare şi speranţă în prezent.

Luaţi ca exemplu, oficiul profetic al lui Hristos. Hristos a fost revelat în tip şi umbră în cadrul paginilor Vechiului Testament. Deşi el era caracterul central, el a rămas ascuns. În Noul Testament, totuşi, Domnul nostru iese afară din umbrele de întuneric şi îşi asumă stagiul central din drama răscumpărării (Galateni 4:4). „Aceasta a fost atunci”, ar putea protesta unii, „dar ce face el pentru noi după Înălţarea sa când el şi-a încheiat lucrarea sa pământească?” Cum ne ajută acest oficiu profetic în mijlocul luptelor noastre curente?

Probabil că ar fi folositor să ne gândim la aceasta în acest fel: Dacă Scriptura aduce mărturie despre Hristos (Ioan 5:39), atunci Duhul Sfânt, care este autorul divin al Scripturii (2 Timotei 3:16), ne va deschide minţile şi inimile noastre să auzim vocea Domnului pe măsură ce citim cuvântul său (Ioan 16:12-15; Fapte 16:14). Despre aceasta au vorbit teologii în decursul istoriei ca fiind iluminarea. Din moment ce noi suntem orbi faţă de lucrurile lui Dumnezeu, Duhul Sfânt trebuie să ne ofere priceperea de care avem nevoie prin Scripturi. Astfel, Hristos profetul nostru ne vorbeşte astăzi prin paginile cuvântului său. De fapt, de fiecare dată când un slujitor al cuvântului ne deschide Scripturile, există un sens profund în care Hristos profetul nostru ne vorbeşte prin cuvântul său la fiecare pas ca şi când el ar sta în prezenţa noastră şi ar rosti acele cuvinte în mod audibil. Prin urmare în Scriptură, cuvântul scris al lui Dumnezeu, noi descoperim o voce care este sigură, nu ca gânditorii improvizaţi de astăzi care pretind că vorbesc pentru Dumnezeu.

Acelaşi model este adevărat în privinţa lucrării de preot a lui Hristos. Hristos nu numai că a făcut ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră prin viaţa sa fără de păcat (ascultarea sa activă) şi prin sacrificiul său pentru păcat (ascultare pasivă), ci chiar în acest moment el şi-a asumat locul său la dreapta Tatălui unde mijloceşte acum pentru noi. Ce mângâiere putem deriva din cunoaşterea faptului că el este acolo ca avocat şi prieten al nostru, pledând cazul nostru ori de câte ori păcătuim! Este aşa de important să notam faptul că din moment ce el a fost ispitit în toate felurile în care suntem şi noi ispitiţi, marele nostru preot nu numai că cunoaşte slăbiciunea noastră – el este acolo să ne ajute când îi cerem – dar în adiţie el ne-a promis că el nu ne va da niciodată mai mult decât putem purta şi că el va furniza întotdeauna calea de scăpare (1 Corinteni 10:13).

Oficiul de rege al lui Hristos ne oferă o bogăţie de confort şi asigurare. Căci în timp ce naţiunile se luptă una împotriva alteia, în timp ce pământul geme sub picioarele noastre, în timp ce există boală, maladie şi greutate economică (Matei 24:3 şu), chiar acum Domnul nostru domneşte şi conduce, până va face pe toţi duşmanii locaşul picioarelor sale (1 Corinteni 15:22-27). Şi astfel în timp ce necredincioşii s-ar uita în jur la aceste condiţii ale lumii şi să vadă haosul aparent ca o scuză pentru batjocură, spunând „Unde este promisiunea venirii lui?” (2 Petru 3:3-4), credinciosul poate fi încurajat, căci exact acestea sunt semnele sfârşitului. Tumultul pe care îl vedem în jurul nostru, de fapt, este o dovadă că Hristos domneşte şi că el direcţionează toată istoria spre împlinire mare şi finală, când el va veni cu mare slavă şi cu îngerii lui, ca mare rege cuceritor (1 Tesaloniceni 4:13-5:11).

Aceasta dar este speranţa noastră şi confortul nostru – Isus Hristos este profetul final, înaltul mare preot, şi regele cuceritor. Există un remediu miraculos pentru această boală a ignoranţei, bolii şi poluării în cele din urmă. Aceasta este ceea ce este cunoscut de teologii reformaţi ca „remediul întreit”. Aşa cum a spus Calvin, în Hristos „Dumnezeu a împlinit ceea ce a promis el: că adevărul promisiunilor sale ar fi realizat în persoana Fiului. Credincioşii au descoperit a fi adevărată spusa lui Pavel că ‚toate promisiunile lui Dumnezeu sunt da şi amin în Hristos’”14(Institutes, II.ix.2).

____________________

Note de subsol

 1 Richard A. Muller, Dictionary of Latin and Greek Theological Terms (Baker Book House, 1985), p. 197.

2 Richard A. Muller, Christ and the Decree (Grand Rapids: Baker Book House, 1988), pp. 31 ff.

3 Ibid.

4 Ibid., p. 32.

5 Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, Vol. 2 (Phillipsburg: Presbyterian and Reformed Publishing, 1994), p. 393.

6 Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1986), p. 358.

7 Ibid., p. 359.

8 Ibid., p. 362.

9 One of the best treatments of this is found in Leon Morris’ The Apostolic Preaching of the Cross (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1982); and in a more popular version, The Atonement (Downers Grove: InterVarsity Press, 1985).

10 Berkhof, p. 364.

11 Ibid., p. 406.

12 Ibid.

13 Ibid. p. 407.

14 John Calvin, Institutes of the Christian Religion (Philadelphia: Westminster Press, 1960).

 ____________________

Despre autor

Dr. Kim Riddlebarger este absolvent al Universităţii Statului California în Fullerton (B.A.), Westminster Theological Seminary în California (M.A.R.), şi Fuller Theological Seminary (Ph.D.). Kim a contribuit la capitole din cărţi Power Religion: The Selling Out of the Evangelical Church, Roman Catholicism: Evangelical Protestants Analyze What Unites & Divides Us, and Christ The Lord: The Reformation & Lordship Salvation, şi este în prezent pastor Christ Reformed Church în Anaheim, California.

©1995, 1999 Alliance of Confessing Evangelicals

http://www.voxdeibaptist.org/Tratamentul_Triplu.htm

Misiunea Genesis in ORISA, India

Misiune / July 2, 2019

 Am cunoscut pe Profesorul Samuel Amos in prima mea calatorie misionara in India. Un om de o pedanta rara. Om integru prin ceea ce face pentru propasirea Evangheliei in India. O munca uneori extrem de asidua de la om la om. Zilnic este vazut printre oameni de toate categoriile, impartindu-le Biblii sau tratate crestine. Orisa este locul unde Misiunea Genesis a construit prima biserica. Au fost cativa ani buni in care lucrarea a mers bine iar apoi persecutiile au inceput intr-un mod inimaginabil. Cu toate acestea evanghelistul Samuel Amos a ramas statornic chemarii lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei Domnului Isus hristos Dupa multa truda a reusit din nou sa aduca lucrarea de evanfhelizare pe teritoriul din Orissa. Astazi functioneaza sub denumirea de “GENESIS F. P. F” (Frend Prayer Felowship) .

Iata un scurt mesaj din partea Evanghelistului Samuel Amos.                                                                                                              Rev. Ilie U Tomuta

Dear Rev Tumuta;                                                                                                                                                                                      Greetings to you from INDIA,

Our Lord reigns supreme and is in absolute control of this planet earth and the entire universe . He is also mindful of you ,me and every human being He has created . That is why He sent his only begotten son the Lord Jesus Christ to the world. Share this ”Good news of great Joy that will be for all people” (Luk 2..10) especially to our fellow Indians living in a pluralistic society. We Love to see Jesus walking on the Indian roads through His disciples and share this message of Hope, Joy and Peace to the Fellow Indians. In this month ,Gospel was shared above 3000 persons st the new areas of Ettayapuram colony. Also, Gospel tracts were distributed at Ettayapuram Hindu colony On 22 Dec-2018 Evening we celebrated X`Mas Function at neighbour village church,We cutting X’mas cake then we share to the participants.Children they are very Happy in the meetings. Christmas friendship feast – More than 40 men and women take the participate in the Christmas feast. I given chicken Briyany to every one in the function. Finally ,sing a Christmas song , after the prayer Pr.Samuel Amos given Benediction. that meetings was com to end. Please uphold me and our ministry in your prayers to make the ministry more fruitful. May God Bless You. With Much Love and Prayers, Bro. Samuel Amos

Ţara de departe

Next day, 07:25

Cele două cuvinte cheie pentru o căsnicie reușită 1 

Å¢ara de departe

Ca soț, nu a trebuit să muncesc prea mult pentru a face căsătoria noastră să meargă. Acest lucru se datorează faptului că această parte esenţială din viața mea – căsătoria –  este trunchiul copacului care este hrănit de rădăcina profundă a umblării mele cu Isus. Dacă rădăcina este sănătoasă, arborele o va arăta. Cei care se antrenează cu îndârjire pentru cursă, vor găsi cursa în sine ca fiind o boare de vânt răcoritor. O căsătorie de succes ar trebui să fie rezultatul natural al unei umblări de succes cu Domnul. Aceasta este cheia și este rezumată în două cuvinte mici cu implicații masive – „iubiți pe Dumnezeu”.

Problemele din atât de multe căsătorii se datorează  și faptului că nu a existat o experiență Ghetsimani personală. Dacă suntem mântuiți, ar fi trebuit să fi agonizat asupra păcatului nostru și apoi să fi șoptit: „Nu voia mea, ci voia Ta”. Nu mai ești al tău, tu aparții în întregime lui Dumnezeu. Ți-ai prezentat corpul ca o jertfă vie. Tu faci totul în felul Lui şi îi tratezi pe ceilalți așa cum ai vrea să fii tratat tu însuți. Acest lucru nu reprezintă nimic deosebit, deoarece eşti  un creștin biblic normal, și, ca și creștin, ai  aflat că dacă trăieşti după firea pământească  (pentru tine însuți), vei muri: „Căci cei care trăiesc după îndemnurile firii pământești, umblă după lucrurile firii pământești; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace”(Romani 8: 5,6).

Testul dacă trăim sau nu după firea pământească are loc atunci când nu reuşim să obținem lucruri aşa cum am vrea noi. Când nu putem avea ceea ce ne dorim, ne simțim „răniți”. Atunci parcă se varsă o otravă în sufletul nostru, şi simţim un sentiment de frustrare. De aici, de multe ori, se declanşează un iureş de sentimente de auto-compătimire,  resentimente, apoi mânie, ură, depresie și, în final, gânduri de sinucidere sau chiar de ucidere. Dar, ca şi creștin, noi nu mai dorim ca voia noastră să se împlinească. Dumnezeu este primul, alţii sunt pe locul doi, iar tu vii pe ultimul loc. Știți, de asemenea, că aveți un dușman real care încearcă să vă distrugă. El face acest lucru prin păcat, și prin starea lui sufleteasca preferată – egoismul – care apare de fiecare dată când noi dorim ca lucrurile să se întâmple pentru noi şi după voia noastră. Împărăția lui Satan este împărăția sinelui, unde voi stați pe tron ​​și toți ceilalți sunt servitorii voștri. Dar, ca şi creștin, ați fost strămutaţi  din Împărăţia întunericului în Împărăţia luminii. Dumnezeu este pe tron ​​și tu ești slujitorul Lui și, prin urmare, slujitorul altora. Este aceasta şi experienţa ta? Nu te grăbi să răspunzi, deoarece egoistul se înșeală pe sine.

Întreabă-l pe un egoist dacă el crede că este egoist și cu siguranță va spune că nu e vorba de „egoism”, ci mai degrabă de o chestiune de „drepturi”. Apoi, ascultă de câte ori folosește cuvântul „eu” în timp ce vorbește despre drepturile sale. De aceea avem nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a cerceta motivele noastre interioare. El ne pune în faţă o oglindă pentru a putea vedea egoismul nostru. L-a luat pe Nathan să vină cu oglinda în faţa unui Rege David egoist și să-l aducă înapoi la realitate. Dacă trăiești pentru tine probabil că nu știi asta, așa că lasă-mă să fiu Nathan pentru o clipă.

Folosind unul sau două adjective, cum ați descrie preotul și levitul, din pilda samariteanului milostiv, care au văzut acel om pe moarte și au trecut pe cealaltă parte? Ce-aţi zici de „ipocriţi cu inimă rece”? Dacă ești creștin, peste tot în jurul tău sunt oameni „pe jumătate morţi”. Biblia spune că sunt „morți” în greșelile și păcatele lor. Inamicul i-a lăsat răniți mortal și, dacă mor în păcatele lor, ei vor merge în Iad. Spune-mi, treceți de cealaltă parte când vine vorba de evanghelizare? Mărturisiți că iubiți pe Dumnezeu, dar neglijați porunca Sa de a duce vestea bună a Evangheliei la fiecare creatură? Dacă da, puteți folosi cuvântul ipocrit pentru a vă descrie pe voi înşivă. Dacă v-ați văzut pe tron, eu v-aș sugera să mergeți la Psalmul 51 și să faceți din rugăciunea lui David rugăciunea voastră. Faceți-o pentru mântuirea voastră veșnică, faceți-o pentru cei pierduți și faceți-o pentru sănătatea viitoare a căsniciei voastre.

A fost D.L. Moody cel care a spus: „Credința face toate lucrurile posibile; dragostea face totul ușor. După ce Isus a spălat picioarele uceniciilor Lui , El le-a spus: „ Pentru ca Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât Domnul său, nici apostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi (Ioan 13: 15-17). Căsătoria este o instituție de spălare a picioarelor și, dacă îți faci un scop din a spăla picioarele partenerului tău de viață, atunci vei avea o căsnicie fericită.

Depăşind senzaţia de jenă

Cu ani în urmă am vorbit cu un grup de aproximativ 80 de bărbați la o tabără pe tema dragostei și am împărtășit principiul biblic de a-ţi  iubi soția tot atât de mult cât te iubeşti pe tine însuţi . Am spus: „Iată cât de mult trebuie să te străduiești să-ți iubești soția – soţilor iubițivă   soțiile voastre cum Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe Sine însuși pentru ea.” Înseamnă că o veți iubi atît de mult, pe cât de mult înţelegeţi că Hristos a iubit Biserica și nu veți pricepe acest lucru până când nu vă veți vedea păcatul vostru personal. Isus ne-a iubit în timp ce eram plini de poftă, mândrie, lăcomie și egoism. El ne-a iubit când noi eram doar vrednici de a fi trimişi în Iad. Dar dragostea Lui nu a fost o înșiruire de cuvinte goale. El a mers la cruce pentru a lua pedeapsa deplină pentru păcatul lumii. El a suferit o agonie de nedescris pentru ca noi să fim iertați. Atât de mult a iubit Hristos Biserica! Bărbați, dacă îți poți iubi atât de mult soția, ea te va răsplăti … chiar şi sexual.”

Mi s a cerut odată să vorbesc la un dineu pentru cupluri căsătorite  și am început prin a spune că 98 % din bărbații căsătoriți acordă prea multă atenție sexului, după care am spus: „În seara aceasta o să vorbim despre ceilalţi 2%.”  Toată lumea a râs, dar bărbaţii ştiau că remarca mea nu era cu mult exagerată.

Din nou, deși este jenant, Dumnezeu a făcut pe primii noștri părinți goi și le-a poruncit să facă sex. Din fericire, au făcut așa cum li s-a spus și drept consecinţă suntem şi noi aici. Unii creștini, mai lipsiţi de entuziasm, pot obiecta şi spune că porunca a fost dată lui Adam și Eva  înainte de cădere, iar acum lucrurile sunt diferite. Dar Dumnezeu le-a dat aceeași poruncă şi  lui Noe și lui Iacov (Geneza 8:17, 9: 1, 35:11). Așa că puteţi continua să vă înmulţiţi cu bucurie – pentru că voința lui Dumnezeu este de a umple întregul pământ cu ființe umane și astfel veți îndeplini şi voi această poruncă minunată.

Autor: Ray Comfort, Living Waters

Stiri Crestine.ro.

Îmi necinstesc părinții dacă nu vin la înmormântare? | Pastor Vasile Filat

download-1

Bună dimineața,
Prezența la înmormântarea părinților arată dacă îți cinstești sau îți necinstești părintele. Chiar dacă sunt diferite situații care fac imposibilă prezența ta fizică la înmormântare, totuși poți face ceva ca să-i dai ultimul tribut și cinstea cuvenită părintelui tău.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 2 iul. 2019

Prezența la înmormântarea părinților arată dacă îți cinstești sau îți necinstești părintele. Chiar dacă sunt diferite situații care fac imposibilă prezența ta fizică la înmormântare, totuși poți face ceva ca să-i dai ultimul tribut și cinstea cuvenită părintelui tău.  Tabăra EFNL: https://web.facebook.com/events/31969… BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #înmormântare

Botezul minorilor | Adevărul despre Adevăr

download-1

Bună dimineața,
Lumea, sistemul juridic al unui stat admite intrarea în legământul de căsătorie la o vârstă anumită, permisul de conducere se oferă la 18 ani etc. Dar există o vârstă minimă pentru botez? Pot fi botezați minorii? Au minorii suficientă maturitate pentru a face legământ cu Dumnezeu în apa botezului? Aflați răspunsurile în emisiunea Adevărul despre Adevăr.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 1 iul. 2019

Pot fi botezați minorii? Care e vârsta minimă pentru botez? Au minorii o maturitate deplină pentru a face legământ cu Dumnezeu? Lumea, sistemul juridic al unui stat admite intrarea în legământ de căsătorie etc la o vârstă anumită, permisul de conducere la 18 ani etc. Există o vârstă admisă pentru intrarea în Legământ cu Domnul? Unde merge minorul pocăit dar care nu este botezat, dacă a decedat?