Primul congres statutar al baptiștilor din România din 1920 și Comitetul ales — Istorie Baptistă

Despre anul 1919 am scris AICI, necazurile și frământările au continuat și în iarna 1919/1920. Dacă la începutul iernii, adică 1 decembrie 1919 nu s-a reușit votarea formării Uniunii și unirea tuturor baptiștilor români din teritoriile României Mari, liderii baptiștilor, Constantin Adorian, Vasile Berbecar, oameni ai credinței, devotați, au lucrat în timpul iernii pentru a… via […]

Apostolul Pavel, șah la rege — La moara lui Felix

„Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei.”(Fapte, 26:2) Chiar așa, Pavele? Curioasă perspectivă asupra fericirii. Dar cunoscându-l mai bine pe apostol, înțelegem că pentru el fericirea însemna a vorbi despre Cristos. Ce se întâmpla, de fapt? După căderea în dizgrație […] […]

Orbirea spirituală — Ciprian Barsan

Trăim vremuri de orbire, orbire spirituală. Aceasta se manifesta azi prin: ÎNCĂPĂȚÂNARE, ÎNDĂRĂDNICIE, ÎNGUSTIME, ÎNGÂMFARE… Domnul s-a ocupat în mod special de această boală cumplită a orbirii spirituale, în Biblie Dumnezeu ne vorbește despre dimensiunea orbirii spirituale: •Moise vede copacul ce arde fără să se mistuie •Balaam nu vede ce vede măgărița •Samuel nu-l vede […] […]

 Har şi Milă

download - Copie

 Har şi Milă

Dacă Vechiul Testament este o carte „a Legii”, atunci Noul Testament este o carte a „harului” şi a „milei”. „La plinirea vremii”, Dumnezeu a trecut peste asprimea Legii, a coborît între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvîrşit mîntuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis”- în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi şi înnobilate prin căpătarea unor sensuri noi, mai bogate şi mai spirituale.

În limba greacă, „Charis” este un derivat de la verbul „Chairo”, a te bucura. Apostolul Luca face un aparent joc de cuvinte, cînd scrie în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)…” Limba greacă modernă a păstrat acest sens laic al cuvîntului cu semnificaţie de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis”, – „gratia”. Se vorbeşte astfel despre „graţios”, „plin de graţie” aplicat unei intervenţii, unui gest sau unei persoane.

Harul nu a fost cu totul absent în Vechiul Testament. Cuvîntul ebraic care-l defineşte este „heşed” şi se află în Estera 2:9, 17 („…a căpătat trecere şi iubire înaintea lui”) şi în 2 Sam. 2:5 („…aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul”).

Cel mai elocvent exemplu de har, „heşed” din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”.

„Heşed” este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în desele lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această situaţie, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed”) îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed”), Doamne!” (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos”) este strîns înrudită cu harul. Mila este un sentiment, o mişcare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în dificultate şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu cînd scrie: „Cum să te dau Efraime?… Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă” (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „cînd a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el” (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvîrşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine”.

Barzilaien Dan

HANUKAH – SĂRBĂTOAREA LUMINII

download - Copie

Hanukah – Sărbătoarea Luminii

Sarbatorile Hanukah si Purim sunt considerate Sarbatori “mici“ si nu sunt mentionate in Torah, insa amandoua beneficiaza de profunde si sigure conotatii spiritual – nationaliste (nu trebuie sa ne sperie formularea, spiritualitatea Israelului biblic este intr-adevar una nationalist – teocratica).

In Talmud Shabat 25 se pune intrebarea: Mahi Hanuka? (Ce este Hanuka?).  Hanukah (în Ebr. חֲנֻכָּה sau חנוכה ) se sarbatoreste de la 25 Kislev (seara), timp de 8 zile, si mai este numita in ivrit si Hag ha-Orim (Sarbatoarea Luminilor) . Iar Hanukah chiar se vrea a fi o Sarbatoare a Luminii, pentru ca in fiecare seara, in timpul celebrarii, se aprinde cate o lumanare din setul celor noua, un gest simbolic care aminteste o mare minune.

Daca Purimul are o baza scripturala, Cartea Esterei, cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce priveste Hanukah, o Sarbatoare postbiblica, si de aceea ignorata de karaiti. Daca Purimul aminteste de salvarea fizica a unui popor in exil“, Hanuhah (lit. inaugurare, sfintire a Templului“) evoca reconsacrarea spirituala din Tara Sfanta, si eliberarea de jugul strain al compromisului. Ea comemoreaza de fapt istoria Macabeilor in lupta lor impotriva ocupatiei si a politicii de elenizare fortata, pe care suveranul seleucit Antioch al IV -lea Epifanul a exercitat-o asupra Tarii Sfinte (167- 164 in Ch). Profanarea Templului si interzicerea exprimarii religiei iudaice, sacrificiile pagane impuse prin constrangere au starnit atunci o rascoala , care a dus nu doar la o restaurare religioasa, ci, mai ales, la o independenta politica care sa le ofere evreilor dreptul exprimarii fara compromis.

De fapt ce se urmarea ? Ca notiunea greaca de oikumene, unificata intr-o unica si mare civilizatie, sa se asocieze cu notiunea iudaica de Dumnezeu universal. Existau si pe vremea aceea in Israel – ca de altfel in orice comunitate religioasa – cativa intelectuali reformisti care se straduiau din rasputeri sa elibereze Scripturile de caracterul lor provincial. Astfel, ei au formulat curajos si raspicat prima opinie critica la adresa Bibliei, care, din nefericire, ii va costa foarte mult pe evreii generatiilor viitoare. Asa cum era de asteptat, cei care s-au opus vehement reformei au fost hasideenii (aripa conservatoare a Iudaismului) care percepusera pericolul iminent al elenizarii, si care incepusera o lupta dura cu iudei reformatori (acestia incercau sa elibereze Iudaismul de acele elemente care interziceau participarea evreilor la cultura greaca – de exemplu , afirmarea nuditatii care ii tinea pe evrei in afara gimnaziului scolastic si a stadionului). Intr-un fel reformistii incercau sa universalizeze religia evreiasca, militand pentru o unire imediata a polisului grec cu Dumnezeul moral al evreilor. Din pacate ceea ce doreau ei marja pe o contradictie fundamentala. Grecii nu erau monoteisti, erau politeisti; ei au preluat de la egipteni sincretismul , adica rationalizarea nenumaratilor zei, care se concretizasera in cultura pana la urma in cativa polizei . Un asemenea zeu – mutant era Apollo – Helios – Hermes , zeul – soare. Grecii au contopit cultul egiptean al lui Isis cu propriile lor ritualuri dionisiace. Asadar, ajungand sub stapanirea greaca, dusmanul real al evreilor a devenit elenismul. Ca urmare, lupta dintre greci si evrei a fost o lupta dura intre doua mari idei : cultura elena a lui Alexandru si religia iudaica a profetilor. La sfarsit au invins cei care au fost mai puternici: profetii. Elenizarea evreilor a inceput in mod discret. Intai le-a fost afectata limba , deprinderile , obiceiurile, apoi ispita a fost infiltrata in conduita lor, in etica si in religia lor. Cuvinte grecesti au inceput “nevinovat“ sa se furiseze in scrierile religioase ale evreilor, chiar si sinagogile imprumutau tot mai mult din aspectul templelor grecesti. Tinerii evrei au cedat in fata placerilor consumabile oferite de greci, iar intelectualii evrei s-au lasat vrajiti de filosofii greci, pe care evreii ortodocsi ii priveau cu mai multa ingrijorare decat pe curtezane. Acestea din urma – spuneau inteleptii – corupeau doar trupul, in vreme ce primii corupeau mintea.

Desi influentele elenizarii au fost considerabile totusi marea majoritate a evreilor a ramas antielenista . Doua elemente ideologice puternic afirmate i-au ajutat pe evrei sa se pastreze uniti: unul era prestigiul si puterea Legii Mozaice , pe care populatia o considera de origine divina; al doilea a fost convingerea ferma ca dinastia davidica va fi restaurata, conform profetiilor mesianice.Toate acestea au dus la crearea unei noi partide intre evrei , cea a hasideenilor (sau a pietistilor). Aceasta partida la inceput s-a alcatuit ca o forma de protest impotriva obiceiului de-a bea si de-a chefui, care era in floare printre greci , declarandu-se la un moment dat si impotriva epicurienilor si a tot ce era grecesc, in general. Pe masura ce tot mai multi se strangeau sub stindardul ei, aceasta grupare a devenit treptat o forta politica majora care a jucat un rol dominant in evenimentele ulterioare. Prin urmare, acesti rigoristi evlaviosi au apelat la inradacinatul instinct biblic, pentru a rasturna ordinea existenta si a transforma o polemica religioasa intr-o revolta impotriva fortei de ocupatie. Modul in care poporul incerca sa supravietuiasca intr-un asemenea creuzet devastator devenise de nesuportat. Timp de 125 de ani, seleucizii si ptolemeicii (factiuni ale Imperiului lui Alexandru cel Mare), s-au razboit pentru a obtine controlul asupra Palestinei.

In 175 i Ch, miscarea reformista iudaica a fost indusa fatal in eroare de un “aliat“ entuziast dar foarte periculos: monarhul seleucid Antiochus Epiphanes (Antioh Epifanul). Epifanul dorea sa grabeasca ritmul elenizarii in regatul sau, pe de o parte ca element al politicii sale de globalizare, dar si pentru considerentul strategic ca ar fi putut mari veniturile provenite din impozite, armata lui suferind de o lipsa cronica de fonduri necesare razboaielor. I-a sustinut fara ezitare pe reformistii evrei, inlocuindu-l pe marele preot ortodox, Onias III, cu Yoshua, un tanar preot cu vederi liberale, care n-a pregetat sa-si elenizeze numele imediat ce a fost investit in functie, in Iason. Tinarul si necugetatul Iason a inceput repede sa transforme Ierusalimul intr-un pollis, l-a rebotezat Antiohia, construind ungymnasium (loc de socializare si de instruire pentru jocurile publice ale tinerilor greci) chiar la poalele Muntelui Templului. Cartea a Doua a Macabeilor consemneaza cu indignare ca preotii Templului “nu se mai sarguiau spre slujbele altarului, ci nebagand de seama de Templul Domnului si parasind jertfele , se grabeau sa se impartaseasca cu privirea cea fara de Lege a luptei la disc, dupa ce se auzea chemarea crainicilor.” Etapa urmatoare a fost abaterea fondurilor Templului de la nesfarsitele si costisitoarele sacrificii , spre diverse activitati ale pollisul-ui, cum ar fi intrecerile sportive internationale si concursurile de teatru. Marele preot controla fondurile publice atata vreme cat se plateau impozitele. De la el aceste impozite ajungeau la colectori , incat visteria Templului ajunsese un fel de banca de stat pentru populatie. In 171 iCh Antiochus il inlocuieste pe Iason cu Menelau, care era un filogrec si mai inrait, intarind in acest fel puterea grecilor in Ierusalim prin construirea unei acropole, care domina Templul. In 17O iCh conflictul ajunge la apogeu, prin emiterea unui decret ce abolea Lege Mozaica , inlocuind-o cu legea profana, reducand Templul la un simplu lacas ecumenic de inchinaciune. Daca Antiochus s-ar fi multumit doar cu atat ruptura ar fi putut fi reparata, dar , din nefericire , mandria lui ranita nu i-a ingaduit acest lucru. Cu dispret suveran a scos in afara Legii Ziua de Shabat , si a interzis circumcizia. Partida rigorista, destul de subtiata de reprimarile seleucide, incepea sa renasca, gasind noi adepti printre acei evrei care inainte se pronuntasera in favoarea unei elenizari moderate. Era inevitabila o revolta de proportii, si, ca de obicei, un eveniment cu totul neprevazut a aprins scanteia. Intr-un mic oras din afara Ierusalimului, un grec bogat si influent a incercat sa oblige un preot evreu pios sa aduca sacrificii zeilor greci. Preotul se numea Matatias si se tragea din familia Hashmoneilor. Decat sa comita acest sacrilegiu Matatias a preferat sa-l ucida pe grec . Antiochus revoltat a ordonat noi represalii, iar pupulatia s-a ridicat cu mic- cu mare sa-l apere pe Matatias, care impreuna cu cei cinci fii ai sai a preluat conducerea rascoalei. Ei au ramas in Istorie sub numele de Macabei , dupa cuvantul ebraic פטיש (“ciocan“), deoarece in bataliile pe care le-au dat au pravalit adevarate lovituri de ciocan asupra seleucizilor. Asa a incerput un razboi crunt , dus cu o hotarare de neclintit, fara sa se tina seama de urmari, de pierderile iremediabile de vieti omenesti. Uluiti, grecii seleucizi priveau cum acest popor murea cu stoicism si eroism pentru apararea ideilor, nu a averilor. Deoarece fiecare evreu ducea Templul in propria sa inima , seleucizii au inteles cu tristete ca ar fi trebuit sa-i omoare pe toti daca doreau sa le ucida ideile religioase. Si cum fiecare evreu lupta pentru a-si apara valorile, a inceput o disputa lunga si sangeroasa care a durat peste 20 de ani.

Legenda Macabeilor s-a raspandit astfel in toata lumea elena. La inceput Antiochus n-a acordat prea multa atentie acestei revolte, continuand sa-i dispretuiasca pe evreii carora el insusi, ca un adevarat suveran, indraznise sa le spurce Templul aruncand inauntrul acestui Salas sfant un animal necurat (un porc) de care evreii aveau oroare. A trimis totusi impotriva macabeilor un mic corp expeditionar de soc, cu gandul sa le dea o lectie . Insa evreii l-au anihilat. Starnit de aceasta infrangere, Epifanul si-a propus sa se razbune . Si-a strans o armata numeroasa, formata din soldati unul si unul, si a pornit in fruntea ei impotriva Ierusalimului. Era atat de convins de victorie incat a luat cu sine un batalion de cumparatori de sclavi . Numai ca prezicatorii “ victoriei “ sale nu citisera corect stelele. In anul 164 iCh (Atentie! Yeshua Ben David, Ben ELOHIM, inca nu venise pe pamant sa salveze omenirea pierduta , si conform profetiilor tanachice trebuia sa moara in Ierusalim !!!) evreii i-au spulberat armatele si au recucerit Ierusalimul. Templul a fost curatat de toti idolii pagani ( majoritatea erau zei greci, introdusi cu forta in Templu) si a fost inca o data dedicat lui Dumnezeu , dand nastere Sarbatorii de Hanukah.

Razboiul cu seleucizii a durat timp de douazeci si cinci de ani. Armatele evreilor au fost binecuvantate nu numai cu vitejie dar si cu succese continue. Au castigat batalie dupa batalie, si treptat seleucizii s-au retras de pe pamantul palestinian. Antiochus Epiphanes a murit fara sa-si implineasca visul de a-i vinde pe evrei in targurile de sclavi din lume. Succesorul sau le-a oferit evreilor libertate religioasa deplina . Unul cate unul , patru dintre cei cinci fii ai lui Matatias au fost omorati in razboiul sangeros . Shimon, singurul care a supravietuit (urmandu-i fratelui sau in functia de mare preot) , a devenit arhiereu si carmuitor , semnand tratatul de pace in anul 143 i. Ch. Dupa un razboi incredibil, imposibilul a fost infaptuit, s-au pus bazele unui nou regat evreiesc independent al lui Yuda ( dupa 440 de ani de asteptare)

Intr-un amplu studiu dedicat Macabeilor, profesorul Josy Eisenberg (fascinat de eroismul celor sase Macabei, (batranul Matatias si cei cinci fii ai sai) noteaza (fragmentul a fost introdus ulterior inIstoria sa): “Razboiul pe care l-au purtat impotriva armatelor siriene (seleucide) evreii legati de Torah – ei isi dadusera numele de Hasidim (literal = evlaviosi, devotati lui Dumnezeu) – constituie una dintre cele mai inaltatoare fapte din Istoria evreilor. Este o adevarata epopee; Handel va compune un maiestuos oratoriu: Judas Macchabeus , in cinstea acestui triumf.”

Hanukah este mentionată în Cărtile Macabeilor, în Talmud, în scrierile lui Hilel (el a stabilit obiceiul aprinderii în succesiune crescatoare a lumanarilor, în fiecare din cele opt zile de celebrare), dar si în Evanghelia lui Yohanan din Brit Chadasha (Ioan 10 : 22-23). Există scrieri renumite: Meghilat Antiochos, Meghilat Hasmonaim, Meghilat Hanukhah, care au circulat intens în Evul Mediu. Josephus Flavius aminteste deSărbătoarea Luminilor, fără sa scrie cuvântul h a n u k a h. In aceste carti se relateaza eroismul Macabeilor, dragostea lor imensa pentru Templu, pentru Altar. Ei au curatat acest Lacas si au repus candelabrul in drepturi pentru ca lumina sa ramana nestinsa inaintea lui ADONAI – ELOHIM. Si nu le-a fost usor, insa Mana Divina le-a venit in ajutor . Intr-un Templu devastat, dupa un razboi cumplit, era mai greu sa gasesti uleiul pur care sa asigure o lumina curata, fara fum sau miros . In toiul cautarilor, in camarile ascunse ale Templului , au dat peste un ulcior cu ulei sigilat , singurul ulei pur care indeplinea conditiile unei arderi curate. Teoretic un asemenea ulcior dura doar 24 de ore . Insa minunea s-a produs : uleiul din acest vas binecuvantat a ars continuu, fara nicio ezitare , timp de opt zile. Bucuria poporului a fost imensa si s-a hotarat ca an de an , de 25 Kislev, sa se sarbatoreasca, timp de opt zile , Chag Hanukah. Din Cartea Hasmonaim se poate afla de ce evreii trebuie sa celebreze aceasta sarbatoare timp de opt zile : “ S-a sarbatorit , ca lauda a Divinitatii , opt zile, exact ca si Hag Ha Sukot.” De aceea, Sarbatoarea Luminilor se mai numeste si Sukot –ul lunii Kislev. Pe vremuri existau secte religioase care voiau sa minimalizeze importanta minunii victoriei Macabeilor , socotind in mod nedrept ca numai minunea uleiului trebuie sarbatorita. Faptele certifica insa ca distrugerea dusmanilor era obiectivul primordial si, ca atare, in rugaciunile ritualice se mentioneaza numai minunea victoriei hasmoneilor.

Ordinea in care trebuie aprinse lumanarile de Hanukah – una crescatoare sau descrescatoare – difera. In general este acceptata traditia dupa care in prima seara se aprinde o singura lumanare, in a doua doua lumanari, etc de la stanga la dreapta, pana cand, in a opta seara, intreaga hanukie este aprinsa. Lumanarile sunt aprinse cu ajutorul unei lumanari speciale – shamash (o lumanare ajutatoare, care in sfesnic ocupa mijlocul , adica bratul cel mai inalt) . Ceremonia se desfasoara in special acasa, in familie, dar de foarte multe ori si in sinagogi, iar copiii primesc banii de Hanukah (hanuka geld). Obiceiul, care se crede ca isi are inceputurile in sec al XV-lea in Polonia, derivand din etimologia cuvantului ebraic h i n u c h = hanuca, vizeaza in mod clar dedicarea, inaugurarea dar si educatia. Probabil ca ritualul a inceput de la parintii evrei din Polonia care le dadeau copiilor bani de Hanukah, pentru a-i oferi profesorilor acestora, drept prinos de recunostinta pentru indeplinirea functiei de “mijlocitor”. In secolul al XV-lea obicieul ia amploare, studentii saraci de la Ieshiva mergeau pe la casele evreilor sa le ceara cuvenitii bani de Hanukah. Probabil ca odata cu emanciparea evreilor si intrarea lor in contact cu lumea crestina, care obisnuia sa faca schimb de dulciuri, bani si cadouri in ajunul Craciunului, obiceiul de “hanukageld” sufera anumite schimbari preluand aspectul de cadouri si bani de ciocolata, asa cum de altfel este pastrat pana astazi (in mediul askenazin). In Sinagoga, la slujba de dimineata, in fiecare zi, se spune Hallel, si se citeste un pasaj din Torah. Dupa aprinderea lumanarilor, in casele askenazine se obisnuieste sa se cante un cantec foarte popular, compus in sec. al XIII -lea, Maoz Tzur. Acest poem, de provenienta germana, este intitulat dupa un verset din Isaia, Stanca puternica a veacurilor (Isaia 17:10), si cuprinde 6 strofe, fiecare evocand resfintirea Templului si dezrobirea lui Israel. Cantecul este un poem de multumire adus lui ELOHIM pentru a-i fi salvat pe evrei din robia egipteana, din exilul babilonian si de la primejdia exterminarii decretate de Haman. Comunitatile sefarde nu obisnuiesc sa cante acest poem, dar citesc Psalmul 30.

Bucuria acestei sarbatori nu ar fi deplina, bineinteles, daca s-ar pierde din vedere mancarurile pline de ulei – dar gustoase! – care dau savoarea specifica sarbatorii: gogosile umplute cu dulceata si chiftelele de cartofi “latkes” .

Se naste acum inevitabil intrebarea dacaHanukah, Sarbatoarea Luminii si a Purificarii Templului, ar trebui tinuta de credinciosii mesianici, mai ales daca acestia nu sunt evrei?! Dragii mei prieteni, Hanukah nu este o Sarbatoare lasata cu litere de foc, in Torah sau in Tanach, – asa cum este cazulSarbatorilor lui YHWH din Levitic 23 – pentru constiintele noastre slujitoare. Insa, este o Sarbatoare pomenita in Sfanta Scriptura , una pe care Domnul Insusi a respectat-o (pentru ca avem dovezi autentice ca EL nu putea fi decat in Templu atunci cand se practica, anual, curatirea lui). Daca tu, drag prieten si frate, Il iubesti sincer si devotat pe Domnul tau, atunci n-ai vrea sa faci tot ceea ce EL a facut ? Nu te intreb de ce sarbatoresti Craciunul in decembrie, si nici de ce consumi de Paste aluat dospit … Te intreb doar atat : cat Il iubesti? Aminteste-ti de hanukia : YESHUA HA MASHIACH este Shamashul slujitor (fiecare lumanare din sfesnic se aprinde cu ajutorul unei lumanari mai mari, asezate in bratul inaltat) care ne-a adus Lumina in lume. Iar daca tu ai aceasta Lumina primordiala, vesnica si eterna, in sufletul tau, cu siguranta nu vei fi decat acolo unde este Shamashul (Domnul) tau drag. Amen !

http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2014/12/hanukah-sarbatoarea-luminii.html

GRĂDINA EDEN.

download - Copie

GRĂDINA EDEN. Locul pe care la făcut Dumnezeu pentru Adam să locuiască acolo şi locul de unde Adam şi Eva au fost izgoniţi după Cădere.

Numele

TM afirmă că Dumnezeu a sădit o grădină în Eden (gan-be’eden; Geneza 2:8) şi aceasta arată că grădina nu se întindea peste tot în Eden, ci trebuie să fi fost o regiune limitată din Eden. LXX şi Vulg. şi comentatorii de mai târziu au observat de asemenea că pentru cineva care vorbea evreieşte numele ‘eden sugerează o rădăcina homofonă care înseamnă „delectare”; dar în prezent mulţi cercetători susţin că Eden nu este un nume propriu, ci un substantiv comun derivat de la cuvântul sumerian edin, „câmpie, stepă”, împrumutat fie direct din sumeriană fie prin acadiană (edinu), iar grădina a fost situată într-o câmpie sau într-o regiune plată. Datorită aşezării sale în Eden, grădina a ajuns să fie „numită „grădina Eden” (gan-’eden; Geneza 2:15; 3:23-24; Ezechiel 36:35; Ioel 2:3), dar a fost numită şi „grădina lui Dumnezeu” (gan-’elohim, Ezechiel 28:13; 31:9) şi „grădina Domnului” gan-YHWH, Isaia 51:3). În Geneza 2:8 ş.urm. cuvântul gan, „grădină” şi în Isaia 51:3 cuvântul ’eden, sunt traduse paradeisos de LXX, acesta fiind un cuvânt împrumutat din limba persană veche (avestană) pairidaeza, „loc îngrădit”, care a ajuns să însemne „parc, loc plăcut”; de la acest sens a derivat termenul *„paradis”, care desemnează grădina Eden.

Râurile

Un râu ieşea din Eden, sau din câmpie, şi uda grădina, iar apoi se împărţea şi forma patru braţe (ra’sim, Geneza 2:10). Cuvântul ro’s, „cap, capăt, început” este interpretat în diferite moduri de cercetători în sensul de început al unui braţ, ca într-o deltă, mergând în josul apei, sau începutul sau joncţiunea unui afluent, mergând în susul apei. Ambele interpretări sunt posibile, deşi a doua este mai probabilă. Numele celor patru afluenţi sau guri, care erau desigur în afara grădinii, sunt date ca fiind pison (Geneza 2:11), ghihon (2:13), hiddeqel (2:14) şiperat (Geneza 2:14). Ultimele două sunt identificate fără ezitare cu *Tigru şi, respectiv, *Eufrat, dar identificarea pentru Pison şi Ghihon este controversată, fiind identificate de la Nil până la Indus cu afluenţii Tigrului în Mesopotamia. Nu există date suficiente pentru a face posibilă identificarea certă a acestor două râuri.

Geneza 2:6 spune că „un abur (‘ed) se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului”. Este posibil ca ’ed să corespundă termenului acadian edu, care este un cuvânt împrumutat din sumeriană, id însemnând „râu”, şi ar indica astfel un râu care se revărsa şi uda pământul, asigurând irigaţie naturală. Pare logic să interpretăm că acesta se referă la interiorul grădinii.

III. Conţinutul grădinii

Dacă pornim de la ideea că afirmaţia din Geneza 2:5-6 relatează ceea ce s-a întâmplat ulterior în grădină, putem afirma că a existat un teren arabil (sadeh, „câmp”) care să fie cultivat de Adam. În acest teren trebuia să crească plante (siah) şi ierburi (‘eseb); probabil că acestea pot fi interpretate ca arbuşti şi, respectiv, cereale. Existau de asemenea pomi de tot felul, pomi ornamentali şi pomi roditori (Geneza 2:9), şi în special în mijlocul grădinii se afla pomul vieţii, iar dacă ar fi mâncat din el omul ar fi trăit veşnic (Geneza 3:22) şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, din care s-a interzis omului să mănânee (Geneza 2:17; 3:3). În acest context au fost emise multe păreri cu privire la înţelesul expresiei „cunoştinţa binelui şi răului”. Una dintre cele mai răspândite păreri este ca ar fi vorba despre cunoaşterea a ce este corect (bine) şi greşit (rău), dar este greu să presupunem că Adam nu poseda deja această capacitate şi că, dacă nu o poseda, i s-ar fi interzis să o dobândeasă. Alţii au asociat-o cu cunoaşterea lumească, cunoaştere pe care omul o dobândeşte odată cu maturizarea şi care poate fi folosită pentru bine sau pentru rău. O altă teorie consideră că expresia „bine şi rău” este o figură de stil care reprezintă totalitatea, că ar însemna „totul”, iar în contextul acesta ar reprezenta cunoaşterea universală. Un argument împotriva acestei idei este faptul că Adam, după ce a mâncat din pom, nu a dobândit cunoaştere universală. O altă teorie susţine că acesta a fost un pom obişnuit, care a fost ales de Dumnezeu pentru a-l supune pe om unui test etic ca „să dobândească o cunoaştere din experienţă a binelui şi răului, după cum avea să persiste în ascultare sau avea să cadă în neascultare” (NBC p. 78 ş.urm.). (*CĂDERE, *ISPITĂ). În grădină erau şi animale, *vite (behema, *FIARE) şi animale de dmp (Geneza 2:19-20), prin care probabil se înţelege animale care pot fi domesticite. Au existat de asemenea şi păsări.

Teritoriile învecinate

Trei teritorii sunt menţionate în legătură cu râurile. Se spune că râul Tigru curge „la răsărit de Asiria” (qidmat ‘assur, literal, „în faţa lui ‘assur; Geneza 2:14), o expresie care ar putea însemna şi „între ‘assur şi cel care priveşte”. Numele ‘assur ar putea să se refere, fie la statul Asiria, care a fost la începutul mileniului al 2-lea î.Cr., fie la cetatea Assur, localitatea modernă Qalat Sharqat, pe malul de V al Tigrului, cea mai veche capitală a Asiriei, care a înflorit – după cum arată excavaţiile – în prima parte a mileniului al 3-lea. Întrucât chiar şi atunci când Asiria avea cea mai mică întindere, se întindea pe ambele maluri ale Tigrului, este probabil că textul se referă la cetatea Assur şi expresia afirmă corect că Tigrul curge la E de Assur. În al doilea rând se descrie că râul Ghihon înconjoară (sabab) „toată ţara Cuş” kus, Geneza 2:13). În Biblie *Cuş desemnează de obicei Etiopia şi acest sens a fost aplicat şi la acest pasaj; dar la E de Tigru exista o regiune din care au venit kasiţii în mileniul al 2-lea; regiunea a purtat acest nume şi se poate ca acesta să fie înţelesul pasajului. În al treilea rând se spune că Pison ocoleşte toată ţara *Havila (Geneza 2:11). Sunt menţionate mai multe produse din acest loc: aur, *bedelion şi piatră soham (Geneza 2:11-12), tradusă piatră de onix, deşi înţelesul termenului este incert. Întrucât se crede că bedelionul este o răşină aromată, un produs caracteristic pentru Arabia, iar celelalte două locuri în care este folosit în Biblie numele Havila se referă la părţi ale Arabiei, se crede că în contextul acesta se referă la o anumită parte a peninsulei Arabia.

Localizarea grădinii Eden

Există numeroase teorii cu privire la localizarea grădinii Eden. Cea mai răspândită dintre ele, susţinută de Calvin, iar în vremurile mai recente de F. Delitzsch şi alţii, este teoria potrivit căreia grădina s-a aflat undeva în S Mesopotamiei, Pison şi Ghihon fiind canale de legătură între Tigru şi Eufrat sau afluenţi ai acestora, iar în una dintre teorii se consideră că Pison reprezintă apele care se întind de la Golful Persic la Marea Roşie, scăldând peninsula Arabiei. Aceste teorii presupun că cele patru „braţe” din Geneza 2:10 sunt afluenţi care se unesc într-un râu mai important care apoi se varsă în Golful Persic. Un alt grup de teorii consideră că „braţe” înseamnă râuri care se împart dintr-un izvor comun şi aceste teorii caută să localizeze grădina în regiunea Armeniei, de unde izvorăsc atât Tigru, cât şi Eufratul. Pison şi Ghihon sunt identificate cu diferite râuri mai mici din Armenia şi Trans-Caucazia, iar în unele teorii, presupunând că autorul nu cunoştea topografia corectă, au presupus că celelalte râuri sunt Indusul sau chiar Gangele.

Expresia, „Eden, spre răsărit” (Geneza 2:8), literal „Eden în faţă”, ar putea însemna fie că grădina era în partea de E a Edenului, fie că Edenul era la E din punctul de vedere al povestitorului, iar unii comentatori au considerat că înseamnă „în Eden în vremurile vechi”, dar în orice caz, în absenţa certitudinii cu privire la înţelesul celorlalte indicaţii de localizare, această informaţie nu o poate concretiza mai mult.

Dacă ţinem cont de posibilitatea ca *Potopul să fi fost universal, este foarte probabil ca acele caracteristici geografice care ar fi putut ajuta la identificarea locului Edenului, să fi fost modificate şi astfel localizarea Edenului rămâne necunoscută.

Dilmun

Printre textele literare sumeriene descoperite la începutul acestui secol la Nippur, în S Babilonului, a fost descoperit un text care descrie un loc numit Dilmun, un loc plăcut, în care nu erau cunoscute nici boala nici moartea. La început nu avea apă curgătoare, dar Enki, zeul apelor, a poruncit zeului soarelui să remedieze aceasta şi după ce remedierea a avut loc s-au petrecut diferite evenimente în cursul cărora este menţionată zeiţa Ninti (*EVA). Mai târziu babilonienii au adoptat numele şi ideea de Dilmun şi l-au numit „ţara celor vii”, locaşul unde trăiau nemuritorii lor. Pot fi observate anumite similarităţi între această idee sumeriană de paradis pământesc şi Edenul biblic, iar unii cercetători au tras de aici concluzia că relatarea Genezei se bazează pe cea sumeriană. Dar se poate la fel de bine ca ambele relatări să se refere la un loc real, iar versiunea sumeriană să fi acumulat în cursul transmiterii o serie de adăugiri mitologice.

BIBLIOGRAFIE. 28 R. Driver, The Book of Genesis, 1911, p. 57-60; J. Skinner, Genesis, ICC, 1930, p. 62-66; W. F. Albright, „The Location of the Garden of Eden”, AJSL 39, 1922, p. 15-31; E. A. Speiser, „The Rivers of Paradise”, Festschrift Johannes Friedrich, 1959, p. 473-485; M. G. Kline, „Because It Had Not Rained”, WTJ 20, 1957-8, p. 146 ş.urm.; Despre VI, S. N. Kramer, History Begins at Sumer, 1956, p. 193-199; N. M. Sama, Understanding Genesis, 1966, p. 23-28.

T.C.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/gradina-eden.html

Grafic cu vârstele patriarhilor

download - Copie

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De unde știa Avraam despre Dumnezeu?

Dacă ținem cont de graficul de mai sus, Avraam a fost contemporan cu Sem, unul din cei trei fi ai lui Noe care a fost luat în arca, nu mai puțin de 150 de ani !!! Ce să mai spunem de Nahor și Terah …

Problema este cum de s-au îndepărtat de Dumnezeu așa de repede ceilalți ?

Grafic cu vârstele patriarhilor

Grafic cu vârstele patriarhilor