Închide

Primul congres statutar al baptiștilor din România din 1920 și Comitetul ales — Istorie Baptistă

Despre anul 1919 am scris AICI, necazurile și frământările au continuat și în iarna 1919/1920. Dacă la începutul iernii, adică 1 decembrie 1919 nu s-a reușit votarea formării Uniunii și unirea tuturor baptiștilor români din teritoriile României Mari, liderii baptiștilor, Constantin Adorian, Vasile Berbecar, oameni ai credinței, devotați, au lucrat în timpul iernii pentru a… via […]

Apostolul Pavel, șah la rege — La moara lui Felix

„Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei.”(Fapte, 26:2) Chiar așa, Pavele? Curioasă perspectivă asupra fericirii. Dar cunoscându-l mai bine pe apostol, înțelegem că pentru el fericirea însemna a vorbi despre Cristos. Ce se întâmpla, de fapt? După căderea în dizgrație […] […]

Orbirea spirituală — Ciprian Barsan

Trăim vremuri de orbire, orbire spirituală. Aceasta se manifesta azi prin: ÎNCĂPĂȚÂNARE, ÎNDĂRĂDNICIE, ÎNGUSTIME, ÎNGÂMFARE… Domnul s-a ocupat în mod special de această boală cumplită a orbirii spirituale, în Biblie Dumnezeu ne vorbește despre dimensiunea orbirii spirituale: •Moise vede copacul ce arde fără să se mistuie •Balaam nu vede ce vede măgărița •Samuel nu-l vede […] […]

 Har şi Milă

download - Copie

 Har şi Milă

Dacă Vechiul Testament este o carte „a Legii”, atunci Noul Testament este o carte a „harului” şi a „milei”. „La plinirea vremii”, Dumnezeu a trecut peste asprimea Legii, a coborît între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvîrşit mîntuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis”- în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi şi înnobilate prin căpătarea unor sensuri noi, mai bogate şi mai spirituale.

În limba greacă, „Charis” este un derivat de la verbul „Chairo”, a te bucura. Apostolul Luca face un aparent joc de cuvinte, cînd scrie în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)…” Limba greacă modernă a păstrat acest sens laic al cuvîntului cu semnificaţie de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis”, – „gratia”. Se vorbeşte astfel despre „graţios”, „plin de graţie” aplicat unei intervenţii, unui gest sau unei persoane.

Harul nu a fost cu totul absent în Vechiul Testament. Cuvîntul ebraic care-l defineşte este „heşed” şi se află în Estera 2:9, 17 („…a căpătat trecere şi iubire înaintea lui”) şi în 2 Sam. 2:5 („…aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul”).

Cel mai elocvent exemplu de har, „heşed” din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”.

„Heşed” este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în desele lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această situaţie, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed”) îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed”), Doamne!” (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos”) este strîns înrudită cu harul. Mila este un sentiment, o mişcare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în dificultate şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu cînd scrie: „Cum să te dau Efraime?… Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă” (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „cînd a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el” (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvîrşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine”.

Barzilaien Dan

HANUKAH – SĂRBĂTOAREA LUMINII

download - Copie

Hanukah – Sărbătoarea Luminii

Sarbatorile Hanukah si Purim sunt considerate Sarbatori “mici“ si nu sunt mentionate in Torah, insa amandoua beneficiaza de profunde si sigure conotatii spiritual – nationaliste (nu trebuie sa ne sperie formularea, spiritualitatea Israelului biblic este intr-adevar una nationalist – teocratica).

In Talmud Shabat 25 se pune intrebarea: Mahi Hanuka? (Ce este Hanuka?).  Hanukah (în Ebr. חֲנֻכָּה sau חנוכה ) se sarbatoreste de la 25 Kislev (seara), timp de 8 zile, si mai este numita in ivrit si Hag ha-Orim (Sarbatoarea Luminilor) . Iar Hanukah chiar se vrea a fi o Sarbatoare a Luminii, pentru ca in fiecare seara, in timpul celebrarii, se aprinde cate o lumanare din setul celor noua, un gest simbolic care aminteste o mare minune.

Daca Purimul are o baza scripturala, Cartea Esterei, cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce priveste Hanukah, o Sarbatoare postbiblica, si de aceea ignorata de karaiti. Daca Purimul aminteste de salvarea fizica a unui popor in exil“, Hanuhah (lit. inaugurare, sfintire a Templului“) evoca reconsacrarea spirituala din Tara Sfanta, si eliberarea de jugul strain al compromisului. Ea comemoreaza de fapt istoria Macabeilor in lupta lor impotriva ocupatiei si a politicii de elenizare fortata, pe care suveranul seleucit Antioch al IV -lea Epifanul a exercitat-o asupra Tarii Sfinte (167- 164 in Ch). Profanarea Templului si interzicerea exprimarii religiei iudaice, sacrificiile pagane impuse prin constrangere au starnit atunci o rascoala , care a dus nu doar la o restaurare religioasa, ci, mai ales, la o independenta politica care sa le ofere evreilor dreptul exprimarii fara compromis.

De fapt ce se urmarea ? Ca notiunea greaca de oikumene, unificata intr-o unica si mare civilizatie, sa se asocieze cu notiunea iudaica de Dumnezeu universal. Existau si pe vremea aceea in Israel – ca de altfel in orice comunitate religioasa – cativa intelectuali reformisti care se straduiau din rasputeri sa elibereze Scripturile de caracterul lor provincial. Astfel, ei au formulat curajos si raspicat prima opinie critica la adresa Bibliei, care, din nefericire, ii va costa foarte mult pe evreii generatiilor viitoare. Asa cum era de asteptat, cei care s-au opus vehement reformei au fost hasideenii (aripa conservatoare a Iudaismului) care percepusera pericolul iminent al elenizarii, si care incepusera o lupta dura cu iudei reformatori (acestia incercau sa elibereze Iudaismul de acele elemente care interziceau participarea evreilor la cultura greaca – de exemplu , afirmarea nuditatii care ii tinea pe evrei in afara gimnaziului scolastic si a stadionului). Intr-un fel reformistii incercau sa universalizeze religia evreiasca, militand pentru o unire imediata a polisului grec cu Dumnezeul moral al evreilor. Din pacate ceea ce doreau ei marja pe o contradictie fundamentala. Grecii nu erau monoteisti, erau politeisti; ei au preluat de la egipteni sincretismul , adica rationalizarea nenumaratilor zei, care se concretizasera in cultura pana la urma in cativa polizei . Un asemenea zeu – mutant era Apollo – Helios – Hermes , zeul – soare. Grecii au contopit cultul egiptean al lui Isis cu propriile lor ritualuri dionisiace. Asadar, ajungand sub stapanirea greaca, dusmanul real al evreilor a devenit elenismul. Ca urmare, lupta dintre greci si evrei a fost o lupta dura intre doua mari idei : cultura elena a lui Alexandru si religia iudaica a profetilor. La sfarsit au invins cei care au fost mai puternici: profetii. Elenizarea evreilor a inceput in mod discret. Intai le-a fost afectata limba , deprinderile , obiceiurile, apoi ispita a fost infiltrata in conduita lor, in etica si in religia lor. Cuvinte grecesti au inceput “nevinovat“ sa se furiseze in scrierile religioase ale evreilor, chiar si sinagogile imprumutau tot mai mult din aspectul templelor grecesti. Tinerii evrei au cedat in fata placerilor consumabile oferite de greci, iar intelectualii evrei s-au lasat vrajiti de filosofii greci, pe care evreii ortodocsi ii priveau cu mai multa ingrijorare decat pe curtezane. Acestea din urma – spuneau inteleptii – corupeau doar trupul, in vreme ce primii corupeau mintea.

Desi influentele elenizarii au fost considerabile totusi marea majoritate a evreilor a ramas antielenista . Doua elemente ideologice puternic afirmate i-au ajutat pe evrei sa se pastreze uniti: unul era prestigiul si puterea Legii Mozaice , pe care populatia o considera de origine divina; al doilea a fost convingerea ferma ca dinastia davidica va fi restaurata, conform profetiilor mesianice.Toate acestea au dus la crearea unei noi partide intre evrei , cea a hasideenilor (sau a pietistilor). Aceasta partida la inceput s-a alcatuit ca o forma de protest impotriva obiceiului de-a bea si de-a chefui, care era in floare printre greci , declarandu-se la un moment dat si impotriva epicurienilor si a tot ce era grecesc, in general. Pe masura ce tot mai multi se strangeau sub stindardul ei, aceasta grupare a devenit treptat o forta politica majora care a jucat un rol dominant in evenimentele ulterioare. Prin urmare, acesti rigoristi evlaviosi au apelat la inradacinatul instinct biblic, pentru a rasturna ordinea existenta si a transforma o polemica religioasa intr-o revolta impotriva fortei de ocupatie. Modul in care poporul incerca sa supravietuiasca intr-un asemenea creuzet devastator devenise de nesuportat. Timp de 125 de ani, seleucizii si ptolemeicii (factiuni ale Imperiului lui Alexandru cel Mare), s-au razboit pentru a obtine controlul asupra Palestinei.

In 175 i Ch, miscarea reformista iudaica a fost indusa fatal in eroare de un “aliat“ entuziast dar foarte periculos: monarhul seleucid Antiochus Epiphanes (Antioh Epifanul). Epifanul dorea sa grabeasca ritmul elenizarii in regatul sau, pe de o parte ca element al politicii sale de globalizare, dar si pentru considerentul strategic ca ar fi putut mari veniturile provenite din impozite, armata lui suferind de o lipsa cronica de fonduri necesare razboaielor. I-a sustinut fara ezitare pe reformistii evrei, inlocuindu-l pe marele preot ortodox, Onias III, cu Yoshua, un tanar preot cu vederi liberale, care n-a pregetat sa-si elenizeze numele imediat ce a fost investit in functie, in Iason. Tinarul si necugetatul Iason a inceput repede sa transforme Ierusalimul intr-un pollis, l-a rebotezat Antiohia, construind ungymnasium (loc de socializare si de instruire pentru jocurile publice ale tinerilor greci) chiar la poalele Muntelui Templului. Cartea a Doua a Macabeilor consemneaza cu indignare ca preotii Templului “nu se mai sarguiau spre slujbele altarului, ci nebagand de seama de Templul Domnului si parasind jertfele , se grabeau sa se impartaseasca cu privirea cea fara de Lege a luptei la disc, dupa ce se auzea chemarea crainicilor.” Etapa urmatoare a fost abaterea fondurilor Templului de la nesfarsitele si costisitoarele sacrificii , spre diverse activitati ale pollisul-ui, cum ar fi intrecerile sportive internationale si concursurile de teatru. Marele preot controla fondurile publice atata vreme cat se plateau impozitele. De la el aceste impozite ajungeau la colectori , incat visteria Templului ajunsese un fel de banca de stat pentru populatie. In 171 iCh Antiochus il inlocuieste pe Iason cu Menelau, care era un filogrec si mai inrait, intarind in acest fel puterea grecilor in Ierusalim prin construirea unei acropole, care domina Templul. In 17O iCh conflictul ajunge la apogeu, prin emiterea unui decret ce abolea Lege Mozaica , inlocuind-o cu legea profana, reducand Templul la un simplu lacas ecumenic de inchinaciune. Daca Antiochus s-ar fi multumit doar cu atat ruptura ar fi putut fi reparata, dar , din nefericire , mandria lui ranita nu i-a ingaduit acest lucru. Cu dispret suveran a scos in afara Legii Ziua de Shabat , si a interzis circumcizia. Partida rigorista, destul de subtiata de reprimarile seleucide, incepea sa renasca, gasind noi adepti printre acei evrei care inainte se pronuntasera in favoarea unei elenizari moderate. Era inevitabila o revolta de proportii, si, ca de obicei, un eveniment cu totul neprevazut a aprins scanteia. Intr-un mic oras din afara Ierusalimului, un grec bogat si influent a incercat sa oblige un preot evreu pios sa aduca sacrificii zeilor greci. Preotul se numea Matatias si se tragea din familia Hashmoneilor. Decat sa comita acest sacrilegiu Matatias a preferat sa-l ucida pe grec . Antiochus revoltat a ordonat noi represalii, iar pupulatia s-a ridicat cu mic- cu mare sa-l apere pe Matatias, care impreuna cu cei cinci fii ai sai a preluat conducerea rascoalei. Ei au ramas in Istorie sub numele de Macabei , dupa cuvantul ebraic פטיש (“ciocan“), deoarece in bataliile pe care le-au dat au pravalit adevarate lovituri de ciocan asupra seleucizilor. Asa a incerput un razboi crunt , dus cu o hotarare de neclintit, fara sa se tina seama de urmari, de pierderile iremediabile de vieti omenesti. Uluiti, grecii seleucizi priveau cum acest popor murea cu stoicism si eroism pentru apararea ideilor, nu a averilor. Deoarece fiecare evreu ducea Templul in propria sa inima , seleucizii au inteles cu tristete ca ar fi trebuit sa-i omoare pe toti daca doreau sa le ucida ideile religioase. Si cum fiecare evreu lupta pentru a-si apara valorile, a inceput o disputa lunga si sangeroasa care a durat peste 20 de ani.

Legenda Macabeilor s-a raspandit astfel in toata lumea elena. La inceput Antiochus n-a acordat prea multa atentie acestei revolte, continuand sa-i dispretuiasca pe evreii carora el insusi, ca un adevarat suveran, indraznise sa le spurce Templul aruncand inauntrul acestui Salas sfant un animal necurat (un porc) de care evreii aveau oroare. A trimis totusi impotriva macabeilor un mic corp expeditionar de soc, cu gandul sa le dea o lectie . Insa evreii l-au anihilat. Starnit de aceasta infrangere, Epifanul si-a propus sa se razbune . Si-a strans o armata numeroasa, formata din soldati unul si unul, si a pornit in fruntea ei impotriva Ierusalimului. Era atat de convins de victorie incat a luat cu sine un batalion de cumparatori de sclavi . Numai ca prezicatorii “ victoriei “ sale nu citisera corect stelele. In anul 164 iCh (Atentie! Yeshua Ben David, Ben ELOHIM, inca nu venise pe pamant sa salveze omenirea pierduta , si conform profetiilor tanachice trebuia sa moara in Ierusalim !!!) evreii i-au spulberat armatele si au recucerit Ierusalimul. Templul a fost curatat de toti idolii pagani ( majoritatea erau zei greci, introdusi cu forta in Templu) si a fost inca o data dedicat lui Dumnezeu , dand nastere Sarbatorii de Hanukah.

Razboiul cu seleucizii a durat timp de douazeci si cinci de ani. Armatele evreilor au fost binecuvantate nu numai cu vitejie dar si cu succese continue. Au castigat batalie dupa batalie, si treptat seleucizii s-au retras de pe pamantul palestinian. Antiochus Epiphanes a murit fara sa-si implineasca visul de a-i vinde pe evrei in targurile de sclavi din lume. Succesorul sau le-a oferit evreilor libertate religioasa deplina . Unul cate unul , patru dintre cei cinci fii ai lui Matatias au fost omorati in razboiul sangeros . Shimon, singurul care a supravietuit (urmandu-i fratelui sau in functia de mare preot) , a devenit arhiereu si carmuitor , semnand tratatul de pace in anul 143 i. Ch. Dupa un razboi incredibil, imposibilul a fost infaptuit, s-au pus bazele unui nou regat evreiesc independent al lui Yuda ( dupa 440 de ani de asteptare)

Intr-un amplu studiu dedicat Macabeilor, profesorul Josy Eisenberg (fascinat de eroismul celor sase Macabei, (batranul Matatias si cei cinci fii ai sai) noteaza (fragmentul a fost introdus ulterior inIstoria sa): “Razboiul pe care l-au purtat impotriva armatelor siriene (seleucide) evreii legati de Torah – ei isi dadusera numele de Hasidim (literal = evlaviosi, devotati lui Dumnezeu) – constituie una dintre cele mai inaltatoare fapte din Istoria evreilor. Este o adevarata epopee; Handel va compune un maiestuos oratoriu: Judas Macchabeus , in cinstea acestui triumf.”

Hanukah este mentionată în Cărtile Macabeilor, în Talmud, în scrierile lui Hilel (el a stabilit obiceiul aprinderii în succesiune crescatoare a lumanarilor, în fiecare din cele opt zile de celebrare), dar si în Evanghelia lui Yohanan din Brit Chadasha (Ioan 10 : 22-23). Există scrieri renumite: Meghilat Antiochos, Meghilat Hasmonaim, Meghilat Hanukhah, care au circulat intens în Evul Mediu. Josephus Flavius aminteste deSărbătoarea Luminilor, fără sa scrie cuvântul h a n u k a h. In aceste carti se relateaza eroismul Macabeilor, dragostea lor imensa pentru Templu, pentru Altar. Ei au curatat acest Lacas si au repus candelabrul in drepturi pentru ca lumina sa ramana nestinsa inaintea lui ADONAI – ELOHIM. Si nu le-a fost usor, insa Mana Divina le-a venit in ajutor . Intr-un Templu devastat, dupa un razboi cumplit, era mai greu sa gasesti uleiul pur care sa asigure o lumina curata, fara fum sau miros . In toiul cautarilor, in camarile ascunse ale Templului , au dat peste un ulcior cu ulei sigilat , singurul ulei pur care indeplinea conditiile unei arderi curate. Teoretic un asemenea ulcior dura doar 24 de ore . Insa minunea s-a produs : uleiul din acest vas binecuvantat a ars continuu, fara nicio ezitare , timp de opt zile. Bucuria poporului a fost imensa si s-a hotarat ca an de an , de 25 Kislev, sa se sarbatoreasca, timp de opt zile , Chag Hanukah. Din Cartea Hasmonaim se poate afla de ce evreii trebuie sa celebreze aceasta sarbatoare timp de opt zile : “ S-a sarbatorit , ca lauda a Divinitatii , opt zile, exact ca si Hag Ha Sukot.” De aceea, Sarbatoarea Luminilor se mai numeste si Sukot –ul lunii Kislev. Pe vremuri existau secte religioase care voiau sa minimalizeze importanta minunii victoriei Macabeilor , socotind in mod nedrept ca numai minunea uleiului trebuie sarbatorita. Faptele certifica insa ca distrugerea dusmanilor era obiectivul primordial si, ca atare, in rugaciunile ritualice se mentioneaza numai minunea victoriei hasmoneilor.

Ordinea in care trebuie aprinse lumanarile de Hanukah – una crescatoare sau descrescatoare – difera. In general este acceptata traditia dupa care in prima seara se aprinde o singura lumanare, in a doua doua lumanari, etc de la stanga la dreapta, pana cand, in a opta seara, intreaga hanukie este aprinsa. Lumanarile sunt aprinse cu ajutorul unei lumanari speciale – shamash (o lumanare ajutatoare, care in sfesnic ocupa mijlocul , adica bratul cel mai inalt) . Ceremonia se desfasoara in special acasa, in familie, dar de foarte multe ori si in sinagogi, iar copiii primesc banii de Hanukah (hanuka geld). Obiceiul, care se crede ca isi are inceputurile in sec al XV-lea in Polonia, derivand din etimologia cuvantului ebraic h i n u c h = hanuca, vizeaza in mod clar dedicarea, inaugurarea dar si educatia. Probabil ca ritualul a inceput de la parintii evrei din Polonia care le dadeau copiilor bani de Hanukah, pentru a-i oferi profesorilor acestora, drept prinos de recunostinta pentru indeplinirea functiei de “mijlocitor”. In secolul al XV-lea obicieul ia amploare, studentii saraci de la Ieshiva mergeau pe la casele evreilor sa le ceara cuvenitii bani de Hanukah. Probabil ca odata cu emanciparea evreilor si intrarea lor in contact cu lumea crestina, care obisnuia sa faca schimb de dulciuri, bani si cadouri in ajunul Craciunului, obiceiul de “hanukageld” sufera anumite schimbari preluand aspectul de cadouri si bani de ciocolata, asa cum de altfel este pastrat pana astazi (in mediul askenazin). In Sinagoga, la slujba de dimineata, in fiecare zi, se spune Hallel, si se citeste un pasaj din Torah. Dupa aprinderea lumanarilor, in casele askenazine se obisnuieste sa se cante un cantec foarte popular, compus in sec. al XIII -lea, Maoz Tzur. Acest poem, de provenienta germana, este intitulat dupa un verset din Isaia, Stanca puternica a veacurilor (Isaia 17:10), si cuprinde 6 strofe, fiecare evocand resfintirea Templului si dezrobirea lui Israel. Cantecul este un poem de multumire adus lui ELOHIM pentru a-i fi salvat pe evrei din robia egipteana, din exilul babilonian si de la primejdia exterminarii decretate de Haman. Comunitatile sefarde nu obisnuiesc sa cante acest poem, dar citesc Psalmul 30.

Bucuria acestei sarbatori nu ar fi deplina, bineinteles, daca s-ar pierde din vedere mancarurile pline de ulei – dar gustoase! – care dau savoarea specifica sarbatorii: gogosile umplute cu dulceata si chiftelele de cartofi “latkes” .

Se naste acum inevitabil intrebarea dacaHanukah, Sarbatoarea Luminii si a Purificarii Templului, ar trebui tinuta de credinciosii mesianici, mai ales daca acestia nu sunt evrei?! Dragii mei prieteni, Hanukah nu este o Sarbatoare lasata cu litere de foc, in Torah sau in Tanach, – asa cum este cazulSarbatorilor lui YHWH din Levitic 23 – pentru constiintele noastre slujitoare. Insa, este o Sarbatoare pomenita in Sfanta Scriptura , una pe care Domnul Insusi a respectat-o (pentru ca avem dovezi autentice ca EL nu putea fi decat in Templu atunci cand se practica, anual, curatirea lui). Daca tu, drag prieten si frate, Il iubesti sincer si devotat pe Domnul tau, atunci n-ai vrea sa faci tot ceea ce EL a facut ? Nu te intreb de ce sarbatoresti Craciunul in decembrie, si nici de ce consumi de Paste aluat dospit … Te intreb doar atat : cat Il iubesti? Aminteste-ti de hanukia : YESHUA HA MASHIACH este Shamashul slujitor (fiecare lumanare din sfesnic se aprinde cu ajutorul unei lumanari mai mari, asezate in bratul inaltat) care ne-a adus Lumina in lume. Iar daca tu ai aceasta Lumina primordiala, vesnica si eterna, in sufletul tau, cu siguranta nu vei fi decat acolo unde este Shamashul (Domnul) tau drag. Amen !

http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2014/12/hanukah-sarbatoarea-luminii.html

GRĂDINA EDEN.

download - Copie

GRĂDINA EDEN. Locul pe care la făcut Dumnezeu pentru Adam să locuiască acolo şi locul de unde Adam şi Eva au fost izgoniţi după Cădere.

Numele

TM afirmă că Dumnezeu a sădit o grădină în Eden (gan-be’eden; Geneza 2:8) şi aceasta arată că grădina nu se întindea peste tot în Eden, ci trebuie să fi fost o regiune limitată din Eden. LXX şi Vulg. şi comentatorii de mai târziu au observat de asemenea că pentru cineva care vorbea evreieşte numele ‘eden sugerează o rădăcina homofonă care înseamnă „delectare”; dar în prezent mulţi cercetători susţin că Eden nu este un nume propriu, ci un substantiv comun derivat de la cuvântul sumerian edin, „câmpie, stepă”, împrumutat fie direct din sumeriană fie prin acadiană (edinu), iar grădina a fost situată într-o câmpie sau într-o regiune plată. Datorită aşezării sale în Eden, grădina a ajuns să fie „numită „grădina Eden” (gan-’eden; Geneza 2:15; 3:23-24; Ezechiel 36:35; Ioel 2:3), dar a fost numită şi „grădina lui Dumnezeu” (gan-’elohim, Ezechiel 28:13; 31:9) şi „grădina Domnului” gan-YHWH, Isaia 51:3). În Geneza 2:8 ş.urm. cuvântul gan, „grădină” şi în Isaia 51:3 cuvântul ’eden, sunt traduse paradeisos de LXX, acesta fiind un cuvânt împrumutat din limba persană veche (avestană) pairidaeza, „loc îngrădit”, care a ajuns să însemne „parc, loc plăcut”; de la acest sens a derivat termenul *„paradis”, care desemnează grădina Eden.

Râurile

Un râu ieşea din Eden, sau din câmpie, şi uda grădina, iar apoi se împărţea şi forma patru braţe (ra’sim, Geneza 2:10). Cuvântul ro’s, „cap, capăt, început” este interpretat în diferite moduri de cercetători în sensul de început al unui braţ, ca într-o deltă, mergând în josul apei, sau începutul sau joncţiunea unui afluent, mergând în susul apei. Ambele interpretări sunt posibile, deşi a doua este mai probabilă. Numele celor patru afluenţi sau guri, care erau desigur în afara grădinii, sunt date ca fiind pison (Geneza 2:11), ghihon (2:13), hiddeqel (2:14) şiperat (Geneza 2:14). Ultimele două sunt identificate fără ezitare cu *Tigru şi, respectiv, *Eufrat, dar identificarea pentru Pison şi Ghihon este controversată, fiind identificate de la Nil până la Indus cu afluenţii Tigrului în Mesopotamia. Nu există date suficiente pentru a face posibilă identificarea certă a acestor două râuri.

Geneza 2:6 spune că „un abur (‘ed) se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului”. Este posibil ca ’ed să corespundă termenului acadian edu, care este un cuvânt împrumutat din sumeriană, id însemnând „râu”, şi ar indica astfel un râu care se revărsa şi uda pământul, asigurând irigaţie naturală. Pare logic să interpretăm că acesta se referă la interiorul grădinii.

III. Conţinutul grădinii

Dacă pornim de la ideea că afirmaţia din Geneza 2:5-6 relatează ceea ce s-a întâmplat ulterior în grădină, putem afirma că a existat un teren arabil (sadeh, „câmp”) care să fie cultivat de Adam. În acest teren trebuia să crească plante (siah) şi ierburi (‘eseb); probabil că acestea pot fi interpretate ca arbuşti şi, respectiv, cereale. Existau de asemenea pomi de tot felul, pomi ornamentali şi pomi roditori (Geneza 2:9), şi în special în mijlocul grădinii se afla pomul vieţii, iar dacă ar fi mâncat din el omul ar fi trăit veşnic (Geneza 3:22) şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, din care s-a interzis omului să mănânee (Geneza 2:17; 3:3). În acest context au fost emise multe păreri cu privire la înţelesul expresiei „cunoştinţa binelui şi răului”. Una dintre cele mai răspândite păreri este ca ar fi vorba despre cunoaşterea a ce este corect (bine) şi greşit (rău), dar este greu să presupunem că Adam nu poseda deja această capacitate şi că, dacă nu o poseda, i s-ar fi interzis să o dobândeasă. Alţii au asociat-o cu cunoaşterea lumească, cunoaştere pe care omul o dobândeşte odată cu maturizarea şi care poate fi folosită pentru bine sau pentru rău. O altă teorie consideră că expresia „bine şi rău” este o figură de stil care reprezintă totalitatea, că ar însemna „totul”, iar în contextul acesta ar reprezenta cunoaşterea universală. Un argument împotriva acestei idei este faptul că Adam, după ce a mâncat din pom, nu a dobândit cunoaştere universală. O altă teorie susţine că acesta a fost un pom obişnuit, care a fost ales de Dumnezeu pentru a-l supune pe om unui test etic ca „să dobândească o cunoaştere din experienţă a binelui şi răului, după cum avea să persiste în ascultare sau avea să cadă în neascultare” (NBC p. 78 ş.urm.). (*CĂDERE, *ISPITĂ). În grădină erau şi animale, *vite (behema, *FIARE) şi animale de dmp (Geneza 2:19-20), prin care probabil se înţelege animale care pot fi domesticite. Au existat de asemenea şi păsări.

Teritoriile învecinate

Trei teritorii sunt menţionate în legătură cu râurile. Se spune că râul Tigru curge „la răsărit de Asiria” (qidmat ‘assur, literal, „în faţa lui ‘assur; Geneza 2:14), o expresie care ar putea însemna şi „între ‘assur şi cel care priveşte”. Numele ‘assur ar putea să se refere, fie la statul Asiria, care a fost la începutul mileniului al 2-lea î.Cr., fie la cetatea Assur, localitatea modernă Qalat Sharqat, pe malul de V al Tigrului, cea mai veche capitală a Asiriei, care a înflorit – după cum arată excavaţiile – în prima parte a mileniului al 3-lea. Întrucât chiar şi atunci când Asiria avea cea mai mică întindere, se întindea pe ambele maluri ale Tigrului, este probabil că textul se referă la cetatea Assur şi expresia afirmă corect că Tigrul curge la E de Assur. În al doilea rând se descrie că râul Ghihon înconjoară (sabab) „toată ţara Cuş” kus, Geneza 2:13). În Biblie *Cuş desemnează de obicei Etiopia şi acest sens a fost aplicat şi la acest pasaj; dar la E de Tigru exista o regiune din care au venit kasiţii în mileniul al 2-lea; regiunea a purtat acest nume şi se poate ca acesta să fie înţelesul pasajului. În al treilea rând se spune că Pison ocoleşte toată ţara *Havila (Geneza 2:11). Sunt menţionate mai multe produse din acest loc: aur, *bedelion şi piatră soham (Geneza 2:11-12), tradusă piatră de onix, deşi înţelesul termenului este incert. Întrucât se crede că bedelionul este o răşină aromată, un produs caracteristic pentru Arabia, iar celelalte două locuri în care este folosit în Biblie numele Havila se referă la părţi ale Arabiei, se crede că în contextul acesta se referă la o anumită parte a peninsulei Arabia.

Localizarea grădinii Eden

Există numeroase teorii cu privire la localizarea grădinii Eden. Cea mai răspândită dintre ele, susţinută de Calvin, iar în vremurile mai recente de F. Delitzsch şi alţii, este teoria potrivit căreia grădina s-a aflat undeva în S Mesopotamiei, Pison şi Ghihon fiind canale de legătură între Tigru şi Eufrat sau afluenţi ai acestora, iar în una dintre teorii se consideră că Pison reprezintă apele care se întind de la Golful Persic la Marea Roşie, scăldând peninsula Arabiei. Aceste teorii presupun că cele patru „braţe” din Geneza 2:10 sunt afluenţi care se unesc într-un râu mai important care apoi se varsă în Golful Persic. Un alt grup de teorii consideră că „braţe” înseamnă râuri care se împart dintr-un izvor comun şi aceste teorii caută să localizeze grădina în regiunea Armeniei, de unde izvorăsc atât Tigru, cât şi Eufratul. Pison şi Ghihon sunt identificate cu diferite râuri mai mici din Armenia şi Trans-Caucazia, iar în unele teorii, presupunând că autorul nu cunoştea topografia corectă, au presupus că celelalte râuri sunt Indusul sau chiar Gangele.

Expresia, „Eden, spre răsărit” (Geneza 2:8), literal „Eden în faţă”, ar putea însemna fie că grădina era în partea de E a Edenului, fie că Edenul era la E din punctul de vedere al povestitorului, iar unii comentatori au considerat că înseamnă „în Eden în vremurile vechi”, dar în orice caz, în absenţa certitudinii cu privire la înţelesul celorlalte indicaţii de localizare, această informaţie nu o poate concretiza mai mult.

Dacă ţinem cont de posibilitatea ca *Potopul să fi fost universal, este foarte probabil ca acele caracteristici geografice care ar fi putut ajuta la identificarea locului Edenului, să fi fost modificate şi astfel localizarea Edenului rămâne necunoscută.

Dilmun

Printre textele literare sumeriene descoperite la începutul acestui secol la Nippur, în S Babilonului, a fost descoperit un text care descrie un loc numit Dilmun, un loc plăcut, în care nu erau cunoscute nici boala nici moartea. La început nu avea apă curgătoare, dar Enki, zeul apelor, a poruncit zeului soarelui să remedieze aceasta şi după ce remedierea a avut loc s-au petrecut diferite evenimente în cursul cărora este menţionată zeiţa Ninti (*EVA). Mai târziu babilonienii au adoptat numele şi ideea de Dilmun şi l-au numit „ţara celor vii”, locaşul unde trăiau nemuritorii lor. Pot fi observate anumite similarităţi între această idee sumeriană de paradis pământesc şi Edenul biblic, iar unii cercetători au tras de aici concluzia că relatarea Genezei se bazează pe cea sumeriană. Dar se poate la fel de bine ca ambele relatări să se refere la un loc real, iar versiunea sumeriană să fi acumulat în cursul transmiterii o serie de adăugiri mitologice.

BIBLIOGRAFIE. 28 R. Driver, The Book of Genesis, 1911, p. 57-60; J. Skinner, Genesis, ICC, 1930, p. 62-66; W. F. Albright, „The Location of the Garden of Eden”, AJSL 39, 1922, p. 15-31; E. A. Speiser, „The Rivers of Paradise”, Festschrift Johannes Friedrich, 1959, p. 473-485; M. G. Kline, „Because It Had Not Rained”, WTJ 20, 1957-8, p. 146 ş.urm.; Despre VI, S. N. Kramer, History Begins at Sumer, 1956, p. 193-199; N. M. Sama, Understanding Genesis, 1966, p. 23-28.

T.C.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/gradina-eden.html

Grafic cu vârstele patriarhilor

download - Copie

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De unde știa Avraam despre Dumnezeu?

Dacă ținem cont de graficul de mai sus, Avraam a fost contemporan cu Sem, unul din cei trei fi ai lui Noe care a fost luat în arca, nu mai puțin de 150 de ani !!! Ce să mai spunem de Nahor și Terah …

Problema este cum de s-au îndepărtat de Dumnezeu așa de repede ceilalți ?

Grafic cu vârstele patriarhilor

Grafic cu vârstele patriarhilor

EXPLICAŢII ALE BIBLIEI. VECHIUL TESTAMENT

download - Copie

Explicaţii la Biblie V T

Vechiul Testament  [Geneza] [Exodul] [Leviticul] [Numeri] [Deuteronomul] [Cărţile istorice] [Iosua] [Judecători] [Rut] [1 Samuel] [2 Samuel] [1 Împăraţi] [2 Împăraţi] [1 Cronici] [2 Cronici] [Ezra] [Neemia] [Estera] [Cărţile poetice] [Iov] [Psalmii] [Pildele sau Proverbele lui Solomon] [Eclesiastul] [Cîntarea Cîntărilor] [Cărţi profetice] [Isaia] [Ieremia] [Plîngerile lui Ieremia] [Ezechiel] [Daniel] [Osea] [Ioel] [Amos] [Obadia] [Iona] [Mica] [Naum] [Habacuc] [Ţefania] [Hagai] [Zaharia] [Maleahi]

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:  www.theophilos.3x.ro

 Prefaţă

Nicolae Iorga spunea că: „Taina existenţei umane nu stă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti”. Dintre toate cărţile lumii, Biblia este cartea care dă cel mai bun răspuns pentru cine vrea să afle rostul vieţii.  „Pentru mulţi, Biblia este o carte plicticoasă. Textele ei vechi sună ca paginile unui testament scris de multă vreme. Nu uita că este totuşi un testament şi testamentul vorbeşte despre o moştenire. Cînd numele meu este pus alături de o moştenire urechile mele devin dintr-o dată interesate. Oare ce are Dumnezeu în cartea aceasta pentru mine? Nu ştiu cum o vei citi tu, dar eu cel puţin mi-am găsit numele scris în textul din Ioan 3:16: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”…Vezi dacă nu cumva este pomenit şi numele tău în cuprinsul textului acesta”.   Acestea sînt cuvintele lui C. H. Spurgeon, socotit de mulţi: „prinţul predicatorilor din veacul modern”. Entuziasmul acestui om, care a găsit sensul vieţii în paginile Bibliei, l-a făcut să fie toată viaţa un înfocat vestitor al ei. Cel care apucă să citească Biblia măcar o singură dată nu o va mai părăsi nicicînd. Cartea aceasta te ţine strîns aşa cum magnetul ţine acul metalic. Şi tot ca magnetul care arată întotdeauna Nordul şi ea te poate ajuta să-ţi găseşti drumul în viaţă.  Este bucuria noastră să vă încurajăm să citiţi Biblia şi să vă ajutăm să o faceţi cu mai mult folos. Cartea aceasta nu este o carte ca toate celelalte. Mesajul ei vine spre noi din timpul secolelor trecute, iar izvorul inspiraţiei ei se urcă „pînă în zilele veşniciei”. Pe paginile ei ne întîlnim cu civilizaţiile care s-au succedat pe faţa pămîntului şi cu ideile veşnice care au pătruns în vremelnicia noastră trecătoare.  Oferim cititorilor români un îndrumar de studiu al Sfintelor Scripturi. Biblia a fost cartea pe care au învăţat străbunii noştri să „buchisească”. Cultura noastră naţională a început cu „Psaltirea” şi cu „Cazania”. Astăzi Biblia este din nou în circulaţie şi trebuie să redevină cît mai urgent cartea de căpetenie a neamului.  Ne naştem toţi nişte „ignoranţi”. Majoritatea lucrurilor pe care le cunoaştem ca adulţi sînt rezultatul interacţiunii noastre cu dascălii copilăriei, cu manualele şcolare, cu cărţile lecturilor noastre particulare, cu părinţii şi cu prietenii. Aceste prezentări ale cărţilor Bibliei au fost adunate de-a lungul anilor, din orele petrecute la cursurile Seminarului şi Institutului Teologic, din alte comentarii şi din nenumărate discuţii. Autorul lor nu are pretenţia de originalitate. De fapt, în cunoaşterea creştină, noi nici nu avem voie să introducem „noutăţi” personale. Creştinii trebuie „să rămînă în ceea ce a fost scris” (1 Ioan 8-11). Textul Bibliei nu trebuie înnecat sub tradiţia omenească. Strădania noastră nu a fost să completăm Biblia, ci s-o comentăm, explicînd-o şi căutînd s-o facem accesibilă celor care vor dori s-o studieze ei înşişi mai departe. Lectura acestor scurte introduceri nu trebuie în nici un fel să înlocuiască citirea textului biblic propriu zis. Comentariul nostru se vrea doar o invitaţie la o citire mai atentă şi mai avizată.  Textul actual al Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu este foarte răspîndit în ţară şi noi vrem să-i respectăm paginaţia actuală. Din acest motiv a fost cu neputinţă să aşezăm fiecare introducere în faţa cărţii biblice pe care o tratează (aşa cum s-a procedat în traducerile din alte limbi). Ne-am mărginit să aşezăm toate studiile consacrate cărţilor Vechiului Testament chiar la începutul Bibliei, toate studiile consacrate cărţilor Noului Testament ia mijlocul Bibliei, între cărţile celor două testamente şi să adăugăm la sfîrşitul Bibliei cîteva materiale care să îmbogăţească bagajul de cunoştiinţe biblice.  Lucrarea aceasta este doar primul pas înspre alcătuirea unei Biblii de studiu care să satisfacă deopotrivă şi nevoia cititorului începător şi dorinţele cercetătorului mai avansat.

Introducere

Biblia este cea mai citită carte din istoria lumii. Educaţia oricărui om nu este completă  dacă el n-a citit şi această carte. Deşi la prima vedere Biblia pare o carte mare şi  complicată, cel ce doreşte sincer să o înţeleagă nu va întîmpina dificultăţi majore.  Iată cîteva lucruri pe care trebuie să le ştim atunci cînd ne apropiem de această  „Carte a cărţilor”:  1. Biblia este o carte unitară. Există cîteva elemente care-i atestă această unitate:  (1) Pe toate paginile ei ne întîlnim cu acelaşi Dumnezeu unic, creator al cerurilor şi al  pămîntului. De la Geneza pînă la Apocalipsa, cărţile Bibliei ne vorbesc despre acest  Dumnezeu atotputernic şi atotînţelept care conduce istoria lumii înspre împlinirea  planurilor Sale desăvîrşire.  (2) Biblia este, de la un capăt la celălalt, revelaţia unui  plan unic – planul lucrărilor lui Dumnezeu cu omenirea. (3) Cărţile Bibliei se succed  într-un tot armonios completîndu-se şi lămurindu-se unele pe altele. Profeţiile  anunţate cu îndrăzneală în unele din cărţile Bibliei sînt reluate în altele, care le  consemnează împlinirea.  (4) Biblia este o revelaţie progresivă a adevărului. Dumnezeu  a ales să ne transmită ceea ce trebuie să ştim despre lume, viaţă şi viitor într-un mod  treptat care culminează cu descoperirea de Sine prin Fiul Său: Isus Cristos (Evrei  1:1-2).  (5) Biblia ne prezintă un singur plan de mîntuire. Toată istoria biblică curge în  matca timpului spre punctul de apogeu al răstignirii Domnului nostru Isus Cristos. Pe  bolta circulară a unei cunoscute catedrale, cineva a pictat pe circumferinţă chipurile  proorocilor şi apostolilor. Toţi au mîna întinsă arătînd cu degetul înspre centrul bolţii în  care a fost pictat chipul Domnului Isus. Singura diferenţă dintre prooroci şi apostoli a  fost aceea că unii îl arătau pe Domnul privind în timp înainte, iar ceilalţi îl arătau  privind înapoi.  (6) De la început şi pînă la sfîrşit, Biblia se ocupă de fapt cu o singură  persoană: Domnul Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. În mod explicit El este  numit: „Cuvîntul” (Ioan 1:1). Legea, proorocii şi Psalmii (conform lui Luca 24:44) ca şi  toate cărţile Noului Testament sînt pline de mesaje care ne vorbesc despre persoana  şi activitatea Sa mîntuitoare.  (7) Învăţătura Bibliei este aceiaşi în toate cărţile ei,  deşi au existat 44 de autori înşiraţi de-a lungul a peste şaisprezece secole. Aşa se  face că Pavel poate cita un text din Geneza 2:24 în sprijinul ideii susţinute de el în  Efeseni 5:31. Miile de ani scurse între aceste două pasaje nu există atunci cînd cauţi  să le pătrunzi înţelesul.  2. Biblia este o carte compusă din alte cărţi. „Bibliorum” – numirea originală a Bibliei  este un substantiv cu formă de plural. „Cartea cărţilor” este de fapt o „bibliotecă” de  cărţi adunate de-a lungul secolelor. Este foarte important ca fiecare carte a Bibliei să  fie studiată în lumina propriei ei teme. Cartea Genezei este, de exemplu, o carte a  „începuturilor”. Ea stabileşte cadrul în care se desfăşoară apoi acţiunea tuturor  celorlalte cărţi ale Bibliei. Unele cărţi ale Bibliei sînt cărţi de naraţiune istorică, altele  sînt profetice sau pedagogice. Fiecare carte este un întreg de sine stătător şi trebuie  înţeleasă ca atare înainte de a fi aşezată în contextul Scripturii.  3. Biblia este o culegere de cărţi aşezate în grupe distincte. Cei ce au stabilit  „canonul” Bibliei, au căutat să aşeze cărţile ei într-o anumită ordine. Este bine să  cunoaştem această ordine pentru a ne putea forma o privire de ansamblu care să ne  ajute să identificăm curgerea ideilor majore ale Bibliei. Planul Bibliei poate fi comparat  cu un mozaic. Fiecare capitol din fiecare carte formează o unitate distinctă, dar  incompletă în el însuşi. Numai toate la un loc îşi dezvăluie armonia şi mesajul. Cărţile  Bibliei au fost comparate cu o mulţime de perle de mare preţ. Pentru a le expune şi  mări valoarea, perlele trebuiesc aşezate pe un fir care să le ajute să stea una lîngă  alta în jurul gîtului. Cărţile Bibliei au un astfel de „fir călăuzitor” care le străbate  dintr-un capăt în altul.  Iată două reprezentări grafice care pot să ne ajute să înţelegem mai uşor aşezarea  cărţilor Bibliei:   VECHIUL TESTAMENT –  ISTORIE (17) Legea 5 –  Înainte de  exil  9 –  După  3,  – EXPERIENŢĂ 5  Didactice  –  PROFETICE (17) –  Cei mari 5 –  Înainte de exil   9 – După  3

VECHIUL TESTAMENT

GENEZA

Titlul: Titlul din limba română provine de la cuvîntul latin „genesis” care înseamnă  „început”, în limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea primelor cuvinte din  debutul ei: „La început” („bereşit”). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit  pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informaţii cu privire la  începuturile tuturor lucrurilor din lumea necunoscută în care deschidem ochii prin  naşterea biologică.

Autorul: Cartea aceasta a fost scrisă de Moise şi, împreună cu următoarele patru  scrise de el, face parte dintr-o grupă de cinci cărţi cunoscute sub numirea de:  „Pentateucul lui Moise”. Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărţi  se găsesc în: (1) textul acestor cărţi (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2;  Deut. 31:9), (2) alte cărţi ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32, 34; 22:5; 1  Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4), (3) în  cărţile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5),  (4) faptul că descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trăit la  multe secole după aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul că autorul  manifestă o cunoaştere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor şi  locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22)

Conţinutul: Cartea Genezei conţine informaţii despre „începuturile” multor lucruri din  lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi” este făcută  concentric, începînd cu informaţii globale despre realitatea creaţiei şi apropiindu-se  apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere  cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă  celor mai arzătoare întrebări ale fiinţei umane: Cine sînt eu? Ce este lumea aceasta în  care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut şi care este raţiunea  existenţei mele?

Textul Genezei apare de 60 de ori în conţinutul Noului Testament dovedind într-un  sens profund că germenii tuturor revelaţiilor dumnezeieşti sînt plantate aici şi că cine  vrea să înţeleagă pe deplin această revelaţie trebuie să înceapă cu această carte.  Geneza este o carte istorică. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii”. De  fapt am putea împărţii întreaga Biblie în două secţiuni istorice distincte. Evenimentele  dinaintea căderii omului (Geneza 1:1 pînă la Geneza 3:24) şi evenimentele de după  aceea (Geneza 4:1 pînă la sfîrşitul Bibliei). În cea de a două secţiune istorică sînt  redate evenimentele din planul de „mîntuire” a fiinţei umane, adică acele evenimente  cauzate de Dumnezeu să se întîmple pentru salvarea omului de la pierzarea veşnică.  Sînt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de  producţie (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societăţii umane  (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a  cuceririi spaţiului înconjurător şi încă o alta a abilităţii omului de a-şi explica lumea şi  raţiunea ei de existenţă (filosofie). Biblia este o carte de istorie în măsura în care  cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la  pierzarea veşnică produsă de neascultarea din grădina Edenului, în lumina destinului  nostru veşnic, Biblia, şi implicit cartea Genezei, este singura naraţiune istorică care  ne poate influenţa soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărţi de istorie ne  poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinţa noastră absolută  şi de neînlăturat.  În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite  pedeapsa şi să refacă echilibrul dreptăţii. Dumnezeu a ales însă să nu ne facă ceva  rău care să ne distrugă veşnic; pedepsele Lui sînt limitate în măsură şi educative în  scop. Hotărîrea lui Dumnezeu de a restringe „dimensiunile” pedepsei pentru a ne face  bine este ilustrată în cele 8 „legăminte” pe care El le-a făcut cu omul în decursul  istoriei. Primele 4 legăminte din această serie de 8 sînt redate în cuprinsul cărţii  Geneza. Iată însă o listă completă a tuturor celor 8: (1) Edenic (Gen. 2:16), (2)  Adamic (Gen. 3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen. 12:2), (5) Mozaic  (Gen. 19:5), (6) Palestinian (Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) şi (8) Legămîntul  cel Nou (Evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25).  Aşezată la începutul celor 66 de cărţi ale Bibliei, Geneza este şi începutul „revelaţiei  de Sine” a lui Dumnezeu, a descoperirii fiinţei Lui către făptura creiată. Această  descoperire treptată este progresivă în esenţă şi culminează în Cristos, Dumnezeu  adevărat făcut trup şi coborît printre oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9;  Evrei 1:1-3).  Cunoaşterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în  „numele” cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume  deoarece orice cuvînt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în  dimensiunile fiinţei Sale şi în posibilităţile Lui de manifestare. Totuşi, cartea Geneza ne  pune la dispoziţie primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu:  Elohim, Iehova şi Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită şi desăvîrşită care  nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelaţiei lui Dumnezeu către oameni  (Exod 6:3), precum şi cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion:  Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2),  El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă  (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).  Elohim este o formă de plural care denumeşte un aspect caracteristic al fiinţei divine:  Dumnezeu întreit în fiinţă (Gen. 1:26), dar unic în natură şi persoană (Deut. 6:4)  Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfăşoară ceva din  caracterul infinit al prezenţei şi posibilităţilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt” (Exod  3:11-15). Ocazia în care a apărut acest nume i-a făcut pe mulţi să se oprească  asupra lui ca asupra singurului nume veritabil al dumnezeirii. Este bine de ştiut însă că  evreii au pierdut ei înşişi pronunţarea corectă a acestei perifraze notate în textul  vechi doar prin consoanele HH şi semivocalele Y, W (lingviştii de astăzi înclină totuşi  spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au înlocuit vocalele originale cu  vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai şi astfel s-a ajuns la  numirea de „Iehova”. Astăzi nimeni nu poate spune că ştie cum a sunat vocea din  ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul  Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne  legăm prea mult de această singură numire.  Adonai, sau mai scurt „Adon” este numirea veche pentru „Stăpîn” sau „Domn” şi este  aplicată în textul Vechiului Testament şi omului şi divinităţii (Gen. 15:2). Atunci cînd  este aplicat oamenilor „adonai” se scrie cu literă mică.  Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut  cerurile şi pămîntul” este de o importantă covîrşitoare. Această afirmaţie limitează  rătăcirile imaginaţiei noastre care-l caută pe Dumnezeu în forme aberante şi arbitrare.  „La început Dumnezeu…” – neagă totodată şi Ateismul şi Politeismul. Între vidul  nimicului şi confuzia mulţimii de dumnezei, Geneza ni-L aşează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul şi scopul tuturor lucrurilor.  „La început Dumnezeu a făcut…” – neagă Fatalismul cu învăţătura lui bazată pe  hazard.  „La început Dumnezeu a făcut…” – neagă şi Evoluţionismul haotic, maşinist şi  impersonal.  „La început Dumnezeu a făcut Cerurile şi pămîntul” – neagă Panteismul care susţine  că Dumnezeu este totuna cu creiaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care,  ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzînd că materia este veşnică, caută să ne  ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvîrşit al tuturor celor create.

ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII – Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divină în creaţie, istorie şi mîntuire”, am putea sistematiza cuprinsul cărţii după cum urmează:   I. Protoistoria Omenirii  Patru evenimente de seamă  CREAŢIA – Suveranitatea divină asupra lumii fizice. Priorităţile veşnice ale lui  Dumnezeu.  CĂDEREA – Suveranitatea divină în problemele umane. Autoritatea morală divină.  POTOPUL – Suveranitatea divină în pedepsire. Autoritatea judiciară supremă.  CRIZA DE LA BABEL – Suveranitatea divină în răspîndirea şi specificul raselor.  Autoritate socială supremă. Stăpînirea deplină asupra societăţii.  II. Istoria patriarhilor  Patru persoane de seamă  AVRAAM – Suveranitatea divină în alegere. Chemare supranaturală.  ISAAC – Suveranitatea divină în alegere. Naşterea supranaturală.  IACOV – Suveranitatea divină în alegere. Îngrijire supranaturală.  IOSIF – Suveranitatea divină în călăuzire. Călăuzire supranaturală.

SCHIŢA CĂRŢII  I. FACEREA LUMII 1:1 – 2:25   a. Facerea universului, 1:1   b. Facerea pămîntului, 1:2 – 2:3   c. Facerea Omului, 2:4 -25  II. CĂDEREA OMULUI 3:1-24  a. Ispitirea, 3:1-7  b. Pedepsele, 3:8-24  III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 – 5  a. Cain şi urmaşii lui, 4:1-24  b. Set, 4:25-26  c. De la Adam la Noe, 5:1-32  IV. VIAŢA LUI NOE 6:1 – 10:32  a. Cauzele potopului, 6:1-13  b. Potopul, 6:14-8:19  c. Evenimente de după potop, 8:20 – 9:29  d. Urmaşii lui Noe, 10:1-32  V. TURNUL BABEL, 11:1-9  VI. VIAŢA LUI AVRAAM 11:10-25:11  a. Strămoşii lui Avraam, 11:10-26  b. Familia lui Avraam, 11:27-32  c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20  d. Despărţirea lui Avraam de Lot, 13:1-18  e. Lot izbăvit de Avraam, 14:1-24  f. Legămîntul Avraamic, 15:1-21  g. Naşterea lui Ismael, 16:1-16  h. Tăierea împrejur, 17:1-27  i. Nimicirea Sodomei şi Gomorei, 18; 19  î. Avraam şi Abimelec, 20:1-18  j. Naşterea şi jertfirea lui Isaac, 21; 22  k. Moartea Sarei, 23:1-20  l. Căsătoria lui Isaac, 24:1-67  m. Moartea lui Avraam, 25:1-11  VII. URMAŞII LUI ISMAEL, 25:12-18  VIII. VIAŢA LUI IACOV, 25:19-36:43  a. Iacov şi Esau, 25:19-34  b. Isaac şi Abimelec, 26:1-35  c. Iacov în tinereţe, 27:1 – 28:22  d. Iacov la Laban, 29:1 – 30:43  e. Iacov se întoarce în Canaan, 31:1 – 33:20  f. Bătrîneţea lui Iacov, 34:1 – 36:43  IX. VIAŢA LUI IOSIF, 37:1 – 50:26  a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36  b. Păcătuirea lui Iuda cu Tamar, 38:1-30  c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57  d. Fraţii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 – 45:28  e. Toată familia vine în Egipt, 46:1 – 47:31  f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22  g. Iacov îşi binecuvîntează fii, 49:1-27  h. Moartea şi îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14  i. Ultimele zile ale lui Iosif, 50:15-26

EXODUL

Exodul urmează Genezei în acelaşi fel în care Noul Testament urmează Vechiului  Testament. Geneza ne vorbeşte despre căderea omului la toate examenele şi în toate  privinţele; Exodul este descrierea glorioasei intervenţii a Dumnezeului pornit în  răscumpărarea creaturii pierdute. Ea ne vorbeşte despre un Dumnezeu suveran care  a hotărît în bunăvoinţa Lui să mîntuiască.  Exodul este prin excelenţă cartea care ne vorbeşte mai clar decît oricare alta din  Vechiul Testament despre lucrarea de mîntuire. Acţiunea ei debutează în plină  tragedie umană, dar se termină cu un triumf al slavei; începe prin a ne spune cum  Dumnezeu s-a coborît plin de har în scena lumii pentru a izbăvi un popor pe care-l  iubeşte şi se termină cu declaraţia că Dumnezeu a coborît în norul slavei pentru a  locui în mijlocul acestui popor răscumpărat.

Titlul: Titlul românesc vine dintr-o traducere a Bibliei evreieşti în limba greacă numită  „Septuaginta”. Exodul sau „Ieşirea” este o numire cum nu se poate mai nimerită  pentru această carte în care Dumnezeu ne relatează despre ieşirea poporului ales din  ţara în care suferiseră crunt ca robi timp de cîteva generaţii. Termenul „exod” se află  scris ca atare în 19:1, iar în varianta lui grecească apare în cuprinsul Noului  Testament în Evrei 11:22, Luca 9:31 şi 2 Petru 1:15 (în ultimele două texte cu sensul  de ieşire ca o „trecere dincolo” în altă realitate).

Autorul: Încă din timpul lui Iosua, cartea i-a fost atribuită lui Moise (Iosua 8:31-35;  cf. Exodul 20:25), părere confirmată apoi şi de Domnul Isus (Marcu 12:26). Datele  cărţii ne fac să credem că autorul ei a fost într-adevăr un om cu o foarte aleasă  educaţie, care a locuit în Egipt un timp îndelungat şi a fost el însuşi martor ocular la  evenimentele descrise. Autorul a fost familiarizat cu ciclul recoltelor din valea  inferioară a Nilului (Exodul 9:31-32); descrierile lui sînt foarte precise şi clare (Exodul  2:3, 12), dîndu-ne amănunte pe care numai un martor ocular putea să le observe (Exodul 15:27).  Data scrierii: Probabil între anii 1445 -1440 î.Cr.

Subiectul: Tema acestei cărţi este eliberarea din robia egipteană, ca o împlinire a  promisiunii făcute în Geneza 15:13-14. Această izbăvire a fost îndeplinită în urma  unor intervenţii miracuIoase din partea lui Dumnezeu (plăgile din Exodul 7:14 -12:36)  şi n-a cerut din partea evreilor decît o încredere totală în eficacitatea sîngelui  simbolic vărsat (Exodul 12:1-13). Ca şi în Noul Testament, eliberarea (sau mîntuirea)  are ca scop aducerea celor eliberaţi într-o stare de strînsă părtăşie cu Dumnezeu.  După realizarea ieşirii din Egipt, poporului evreu îi este dată Legea, împreună cu o  mulţime de alte descoperiri despre adevărata închinăciune înscrisă în tiparul şi  simbolurile Cortului întîlnirii. La toate acestea sînt adăugate reguli care reglementează  apropierea de Dumnezeu prin intermediul jertfelor practicate de preoţi.  În cartea Exodul, Dumnezeu, care se apropiase pînă atunci de popor pe baza  legămîntului Avraamic, îi aşează pe evrei aproape de Sine însuşi prin prerogativele  unui alt legămînt: cel Mozaic.  Legămîntul Avraamic dat în Gen. 12:2-3 fusese întreit în semnificaţie: (1) anunţa  transformarea lui Avraam într-un popor foarte mare, (2) îi promitea lui Avraam patru  binecuvîntări personale şi (3) prin evrei, făgăduia neamurilor trei lucruri distincte: a.  „Voi binecuvînta pe cei ce te vor binecuvînta”, b. „voi blestema pe cei ce te vor  blestema” şi c. toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine” (aceasta din  urmă fiind încă o confirmare a „proto-evengheliei” din Gen.3:15 care vestise deja  hotărîrea că Cel care va veni din sămînţa femeii (Isus) va zdrobi capul şarpelui  (Satan).  Legămîntul Mozaic era cuprins tot în trei secţiuni distincte, după cum urmează:  (1)  Legea lui Dumnezeu despre neprihănire (Exodul 20:1-26), (2) legile pentru judecată,  hotărînd în problemele vieţii sociale ale poporului Israel (Exodul 21:1 – 24:11) şi (3)  poruncile care reglementau aspectele închinăciunii religioase a poporului Israel (Exodul  24:12 – 31:18). Aceste trei elemente formează împreună ceea ce Noul Testament  numeşte mai tîrziu generic „Legea” (Matei 5:17, 18).  Relaţia dintre legămîntul Avraamic şi legămîntul Mozaic este analizată în profunzime de  autorul epistolei către Galateni. Legea mozaică a fost „aducătoare de moarte” (2 Cor.  3:7-8), poruncile, în rînduielile lor ofereau poporului în persoana Marelui Preot un  mijlocitor care să facă ispăşirea pentru ei, iar în mulţimea de jertfe era ascunsă  „acoperirea” păcatelor pînă la împlinirea vremii, în anticiparea Crucii mîntuitoare a  Domnului Isus (Evrei 5:1-3; 9:6-9; Rom. 3:25-26). Astăzi, creştinul nu se mai află  sub acest legămînt Mozaic al faptelor, ci a trecut sub prerogativele pline de har ale  Legămîntului celui Nou (Rom. 3:21-27; 6:14-15; Gal. 2:16; 3:10-14, 16-18, 24-26;  4:21-31; evrei 10:11-17).  Legămîntul Mozaic nu a desfinţat legămîntul Avraamic, ci doar i-a adăugat ceva  temporar, menit să aibă valabilitate doar pînă la venirea acelei „seminţe” care va  aduce deplina împăcare (Gal. 3:17-19). Prin intermediul legilor şi poruncilor, Dumnezeu  le-a arătat oamenilor normele neprihănirii şi dreptăţii divine. Experienţa trăirii sub  pretenţiile Legii i-a convins pe evrei de natura lor păcătoasă, în timp ce preoţia şi  mulţimea de jertfe trebuia să le vorbească despre o cale de ieşire de sub imperiul  vinovăţiei spre o viaţă de iertare, curăţire, restaurare a părtăşie şi adevărată  închinare.

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Cartea Exodul ne aşează înainte cîteva  „antetipuri” ale lui Isus Cristos: Moise (2:2), Paştele (12:11), mana (16:35), stînca  (17:6) şi Cortul întîlnirii (25:9).  Exodul ne pune înainte o lectură fascinantă. Există oare în toată istoria un spectacol  mai măreţ decît această „scoatere” a poporului evreu din robia Egiptului? Există oare  în oricare alta din celelalte religii ale lumii o privelişte mai maiestuoasă şi mai slăvită  decît această apariţie a lui Dumnezeu pe muntele Sinai cu ocazia dării Legii? Care  clădire dintre capodoperele arhitectonice ale lumii se poate asemăna cu armonia şi  bogăţia de semnificaţii de veşnică importanţă care este înscrisă în structura Cortului  întîlnirii? Puteţi găsi undeva o figură mai impozantă ca acest gigantic întemeietor de  neam cu numele de Moise? Există în toată istoria biblică o altă epocă mai importantă  pentru definirea şi formarea „teocraţiei”?  Toate aceste evenimente şi date unice se găsesc aici în aceste 40 de capitole ale  Exodului care ne vorbesc despre originea, Legea şi organizarea religioasă a poporului  Israel.

SCHIŢA CĂRŢII I. EXODUL 1:1 – 18:27 a. Suferinţele Israeliţilor, 1:1-22  b. Pregătirea lui Moise, 2:1-25  c. Chemarea lui Moise, 3:1 – 4:31  d. Trimiterea lui Moise la Faraon, 5:1-7:13  e. Prima plagă: sîngele, 7:14-25  f. A doua plagă: broaştele, 8:1-15  g. A treia plagă: păduchii, 8:16-19  h. A patra plagă: muştele, 8:20-32  i. A cincea plaga: ciuma vilelor, 9:1-7  î. A şasea plagă: vărsatul negru, 9:8-12  j. A şaptea plagă: grindina, 9:13-35  k. A opta plagă: lăcustele, 10:1-20  l. A noua plagă: întunerecul, 10:21-29  m. A zecea plagă: moartea, 11:1 -12:36  n. Plecarea din Egipt, 12:37-51  o. Paştele şi întîii născuţi, 13:1-16  p. Călătoria prin pustie, 13:17-22  r. Trecerea Mării Roşii, 14:1 -15:21  s. Apele de la Mara, 15:22-27  ş. Prepeliţele şi mana, 16:1-36  t. Stînca din Horeb, 17:1-7  ţ. Înfrîngerea lui Amalec, 18:1-12  u. Judecătorii, 18:1-27  II. LEGEA 19:1 – 24:18  a. Sinai, pregătiri pentru Legămînt, 19;  b. Cele 10 porunci, 20:1-26  c. Legi privitoare la robie, 21:1-11  d. Legi pentru ucidere şi vătămare, 21:12-36  e. Legi pentru furt, 22:1-4  f. Legi pentru vătămarea averii, 22:5-15  g. Legi împotriva imoralităţii, 22:16-20  h. Legi pentru protejarea săracilor, 22:21-27  i. Legi pentru îndatoriri religioase, 22:18-31  î, Legi pentru îndatoriri civile, 23:1-14  j. Lege pentru Sabat, 23:10-19  k. Promisiune pentru cucerire, 23:20-33  l. Ratificarea Legămîntului, 24:1-8  m. Descoperirea slavei dumnezeieşti, 24:9-11  n. Moise se suie pe munte, 24:12-18  III. CORTUL ÎNTÎLNIRII 25:1 – 40:38  – PLĂNUIT  a. Materialele pentru cort, 25:1-9  b. Chivotul şi capacul ispăşirii, 25:10-22  c. Masa cu pîinile, 25:23-30  d. Sfeşnicul, 25:31-40  e. Prelatele cortului, 26:1-14  f. Scîndurile pentru pereţi, 26:15-30  g. Cele două perdele, 26:31-37  h. Altarul pentru arderile de tot, 27:1-8  i. Curtea cortului, 27:9-19  î. Untdelemnul sfînt, 27:20-21  j. Îmbrăcămintea preoţească, 28:1-43  k. Sfinţirea preoţilor, 29:1-46  l. Altarul tămîierii, 30:1-10  m. Darul pentru răscumpărare, 30:11-16  n. Ligheanul de aramă, 30:17-21  o. Untdelemnul sfînt şi tămîia, 30:22-38  p. Rînduirea meşterilor, 31:1-11  r. Sabatul ca semn, 31:12-17  s. Tablele Legii, 31:18  –  AMÎNAT  a. Viţelul de aur, 32:1-6  b. Mînia lui Dumnezeu, 32:7-10  c. Mijlocirea lui Moise, 32:11-14  d. Mînia lui Moise, 32:15-29  e. Moise se roagă pentru popor, 32:30-35  f. Pocăinţa poporului, 33:1-11  g. Moise cere să vadă slava, 33:12-23  h. Reînnoirea Legămîntului, 34:1-35  – CONSTRUIT  a. Daruri pentru facerea cortului, 35:1-29  b. Chemarea meşterilor, 35:30-35  c. Dărnicia poporului, 36:1-7  d. Clădirea cortului, 36:8 – 38:31  e. Facerea veşmintelor preoţeşti, 39:1-31  f. Lucrarea este sfîrşită, 39:32-43  g. Aşezarea şi sfinţirea cortului, 40:1-33  h. Slava Domnului umple cortul, 40:34-38

LEVITICUL

Cei mai mulţi dintre aceia care au avut dorinţa sinceră de a citi Biblia de la un capăt  la altul s-au poticnit la cartea Leviticul! Trebuie s-o spunem şi noi: această carte nu  este ca toate celelalte. Dar, faptul acesta nu o face mai puţin importantă, ci îi  sporeşte şi mai mult însemnătatea unică. Deşi ea pare plicticoasă la citit, în ea se  găsesc multe comori de extraordinară valoare. Plicticoasă pentru cititorul superficial,  Leviticul se deschide ca o comoară de frumuseţi în faţa celui care este gata să facă  mic efort de studiu. Cartea aceasta nu ne-a fost dată pentru a fi citită, ci pentru  a fi studiată.

Titlul: Numirea din limba română vine din traducerea grecească cunoscută sub numele de „Septuaginta” şi lămureşte specificul acestei cărţi. Leviticul este un cod de  prevederi legale şi rituale dedicat Leviţilor, adică urmaşilor lui Levi, unul dintre cei 12  fii ai lui Iacov, care fuseseră aleşi de Dumnezeu să alcătuiască preoţia lui Israel (Gen.  46:1-27).  Autorul: De 56 de ori este scris în text că Dumnezeu a vorbit aceste cuvinte lui  Moise, care le-a scris apoi el însuşi sau le-a dictat altora spre a fi scrise (vezi Lev.  4:1; 6:1; 8:1; 11:1; 12:1). Domnul Isus certifică faptul că această carte îi aparţine lui Moise (Marcu l:44 cf. Lev. 13:49).

Contextul istoric: Cartea Exodul se termină cu terminarea construirii Cortului întîlnirii,  făcut „după chipul care i s-a arătat lui Moise pe munte”. Cum trebuiau să folosească  evreii această construcţie? Reglementările aşezate în cartea Leviticul sînt răspunsul  la întrebarea aceasta. Ele i-au fost date de Dumnezeu lui Moise în timpul de o lună şi  20 de zile cît a durat construirea Cortului (Exod. 40:17) şi în perioada plecării  poporului Israel de la muntele Sinai (Num. 10:11).

Conţinutul cărţii: Să spunem de la început că au existat patru plîngeri majore  împotriva conţinutului acestei cărţi. Mai întîi au fost aceia care au susţinut că este  imposibil să poţi înţelege şi explica ritualurile şi simbolurile cărţii Leviticul. Pentru  aceşti critici, citirea cărţii nu poate aduce nici un fel de cîştig spiritual. Apoi sînt cei  ce susţin că oricum cartea aceasta nu prezintă nici un fel de importanţă pentru  creştinii de astăzi deoarece aşezămintele legămîntului Mozaic sînt depăşite şi n-au  nici un fel de aplicabilitate în Biserică. A treia plîngere este aceia că impresia generală  produsă de rigorile şi aşezămintele crude şi sîngeroase descrise în acest text sînt în  contradicţie clară cu imaginea despre Dumnezeu pe care ne-o pun înainte celelalte  cărţi ale Bibliei; în sfîrşit, a patra plîngere împotriva Leviticului vine din partea celor  care zic că este foarte dificil de studiat această carte din cauză că nu este  exprimată într-o expunere ordonată. Este uşor să urmăreşti desfăşurarea  evenimentelor în Geneza şi Exodul, dar este aproape imposibil să înţelegi cum se  succed lucrurile în Leviticul.  Un foarte scurt cuvînt introductiv despre conţinutul Leviticului va risipi imediat aceste  pretinse obstacole şi va arăta că această carte nu este depăşită de loc, că abundă  în valori spirituale fără de care creştinismul veacului acesta ar fi mai sărăcit, că îl  prezintă pe Dumnezeu în toată splendoarea caracterului Său şi că textul ei urmăreşte  un plan prestabilit, armonios şi bine alcătuit. Toate cărţile care urmează în Biblie după  Leviticul sînt marcate de culoarea specifică a acestei cărţi. Iată de ce este  impoartant să o cunoaştem şi să ne familiarizăm cu terminologia şi cu conţinutul ei.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea aceasta este un manual al preoţimii şi  este înţesat de termeni specifici ca aceştia: „jertfă” (apare de 42 de ori), „preot” (de  189 de ori), „sînge” (de 86 de ori), „sfînt” (de 87 de ori) şi „ispăşire” (de 45 de ori).  Reglementările din această carte subliniază necesitatea sfinţeniei în trup şi în suflet.  Fraza: „să fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt” se repetă mereu ca un avertisment şi ca o  aducere aminte (Lev. 11:44, 45; 19:2; 20:7, 26). Noul Testament citează din textul  şi temele Leviticului de peste 90 de ori.

Scopul principal al cărţii: Leviticul a fost scris ca să arate Israelului cum să trăiască  în sfinţenie. Lucrul acesta era necesar pentru că Dumnezeu hotărîse ca Israelul să fie  instrumentul prin care să fie realizat planul de mîntuire pentru toate celelalte neamuri.  Metoda lui Dumnezeu pentru imprimarea unui tipar de sfinţenie a fost întreită:  jertfele, cu mesajul că „fără vărsare de sînge nu există iertare”, poruncile ca o  mărturie a caracterului divin şi a conduitei cerute de Dumnezeu şi pedepsele, anexate  poruncilor ca un avertisment despre inflexibilitatea sfinţeniei divine. Leviticul a fost  destinat să pregătească Israelul şi omenirea pentru venirea lui Cristos, prin trezirea  sentimentului de vinovăţie şi de nevoie după o jertfă de ispăşire, întregul ritual  desfăşurat la Cortul întîlnirii era o trimitere spre lucrarea viitoare a Domnului Isus şi  spre sacrificiul suprem depus de El pe altarul din dealul Golgotei.

Valoarea perpetuă: În primul rînd, Leviticul este o revelaţie a caracterului lui  Dumnezeu, iar acesta este acelaşi ieri, astăzi şi în veci. În al doilea rînd, el prezintă felul lui Dumnezeu de a lucra cu oamenii. Nici acesta nu se schimbă. Sfinţenia lui  Dumnezeu ne descopere mereu vinovăţia noastră şi nevoia noastră după Mijlocitorul,  harului şi al iertării. În al treilea rînd, Leviticul este o mostră de cod moral din  domeniul teocraţiei. Deşi textul este foarte vechi, orice grup legislativ care se  respectă ar face bine să stăruiască asupra lui ori de cîte ori au de imprimat societăţii  norme care să-i garanteze stabilitatea şi propăşirea. În al patrulea rînd, şi cel mai  important dintre toate, Leviticul este o comoară de tipuri şi simboluri care ni-L  prezintă pe Cristos în toată gloria şi splendoarea Lui trecută, prezentă şi viitoare. Nu  trebuie să facem greşala să credem că dacă unele dintre aceste simboluri şi tipuri au  fost deja împlinite, toate se găsesc în aceiaşi situaţie. Dacă este să ţinem seama de  aluziile Noului Testament, multe tipuri şi simboluri îşi aşteaptă încă împlinirea. Iată de  exemplu simbolurile înscrise în sărbătorile naţionale evreieşti. Primele două, Paştele şi  Cincizecimea şi-au trăit împlinirea la cea dintîi venire a Domnului. Ce vom zice însă  despre maiestuoasa Zi a Ispăşirii pentru întregul popor Israel? Am văzut din Evanghelii  şi Epistole că Isus Cristos a intrat în cer ca Mare Preot şi a săvîrşit curăţirea tuturor  lucrurilor, dar cum rămîne cu restul ritualului din sărbătoare: cu reîntoarcerea Lui la  poporul care aştepta afară şi cu binecuvîntarea pe care trebuie s-o împartă asupra  tuturor? S-a împlinit şi aceasta? Cum rămîne cu celelalte două sărbători din calendar?  Ce se poate spune despre împlinirea Sărbătorii Trîmbiţelor şi despre acel magnific „An  Sabatic”? Dar cu extraordinarul an „al jubileelor”? Istoria trecută şi prezentă nu  prezintă nici un eveniment care să poată corespunde cu aceste semnificaţii. Prin  urmare, Leviticul este dovedit a fi încă o carte care trebuie studiată pentru  anticiparea, înţelegerea şi aşteptarea vremurilor viitoare. Acele vremi în care „pînă şi  pe zurgălăii cailor va sta scris: „Sfinţi Domnului” (Zaharia 14:20).  Pentru o înţelegere corectă a cărţii Leviticul trebuie să avem un punct de plecare  corect. El se găseşte în primul verset din primul capitol al cărţii: „Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din Cortul întîlnirii…”  Anterior Dumnezeu le vorbise de pe muntele Sinai. Fusese un glas de Dumnezeu  pentru un popor vinovat, cu care nu făcuse încă un legămînt. De data aceasta  Dumnezeu vorbeşte poporului din interiorul Cortului. Este glasul Dumnezeului intrat  într-o relaţie de părtăşie cu poporul Său prin intermediul jertfelor şi al iertării. Cartea  Leviticul nu vorbeşte poporului ca să-l mîntuiască (lucrul acesta se săvîrşise prin  jertfirea mielului pascal cu prilejul scoaterii din Egipt), ci pentru a-l învăţa cum să  rămînă într-o relaţie bună cu Dumnezeul mîntuirii lor. În interpretările lor tipice,  jertfele din această carte ne dezvăluie frumuseţea jertfei Domnului Isus în multiplele  ei faţete prin care îşi exercită eficacitatea spre cei ce deja sînt mîntuiţi şi au intrat  într-o relaţie nouă cu Dumnezeu fiind justificaţi prin credinţă. Acesta este punctul de  plecare al cărţii Leviticul. El este o continuare firească a Genezei şi Exodului. În  Geneza putem vedea remediul pregătit de Dumnezeu pentru ridicarea omului din  căderea sa: „Sămînţa femeii”; în Exodul vedem răspunsul lui Dumnezeu la strigătul  desnădăjduit al omului aflat în robie: „sîngele Mielului”; în Leviticul vedem tot ceea ce  are nevoie omul ca să păstreze o relaţie bună cu Dumnezeu: un Preot, o Jertfă şi un  Altar. Pe merit, Leviticul ocupă locul central în cele cinci cărţi ale lui Moise, căci prin  învăţătura lui despre mijlocire prin preot, jertfă şi altar, el este adevărata inimă a  Pentateucului – şi în fapt, a Evangheliei.  Leviticul stă faţă de Exodul în aceiaşi relaţie pe care o au Epistolele cu Evangheliile,  în Evanghelii noi sîntem „eliberaţi” prin sîngele Mielului, în Epistole ajungem să fim  locuiţi de Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, în Evanghelii Dumnezeu ne vorbeşte din afară,  în Epistole el glăsuieşte din lăuntru. În Evanghelii noi avem baza părtăşiei noastre cu  Dumnezeu: răscumpărarea, în Epistole găsim umblarea noastră în părtăşia cu  Dumnezeu: sfinţirea. Ca şi în Leviticul, şi în Epistole ne sînt prezentate multiplele  faţete ale lucrării de ispăşire manifestate de Dumnezeu faţă de cei care sînt deja  mîntuiţi.  Împărţirea cărţii: Există două părţi distincte: pînă la capitolul 17 şi de la capitolul 17  la sfîrşit. Prima parte se ocupă de probleme ne-morale, iar cea de a două parte se  ocupă de probleme morale. Prima parte are de a face cu întinăciunea ceremonială şi  fizică, în timp ce a doua parte se ocupă de întinarea morală şi spirituală. Cea dintîi  reglementează o curăţenie a inimii, iar cea de a doua defineşte limitele unei vieţuiri în absolută curăţie.

SCHIŢA CĂRŢII  I. BAZA PĂRTĂŞIEI: JERTFA 1 – 17   JERTFELE  a. Arderile de tot, 1:1-17  b. Jertfele de mîncare, 2:1-16  c. Jertfele de mulţumire, 3:1-17  d. Jertfele pentru ispăşire, 4:1-5:13  e. Jertfele pentru vină, 5:14-6:7  f. Lămuriri la legile expuse, 6:8-7:38  PREOŢII  a. Consacrarea în slujbă, 8:1-36  b. Inaugurarea slujirii, 9:1-24  c. Denaturarea slujirii, 10:1-20  OAMENII  a. Curăţia în mîncare, 11:1-47  b. Curăţia după naştere, 12:1-8  c. Curăţia în caz de lepra, 13:1-14:57  d. Necurăţia bărbatului, 15:1-18  e. Necurăţia femeii, 15:19-33  f. Sărbătoarea ispăşirii, 16:1-34  ALTARUL  a. Singurul loc pentru jertfă, 17:1-9  b. Interdicţia de a mînca sînge, 17:10-16 II. ROADA PĂRTĂŞIEI: SFINŢIREA 18-27  OAMENII  a. Sfinţire în relaţiile trupeşti, 18:1-30  b. Sfinţire în viaţa zilnică, 19:1-37  c. Pedepse pentru sfidarea sfinţirii, 20:1-27  PREOŢII  a. Porunci privitoare la preoţi, 21:1-22:16  SĂRBĂTORILE  a. Sabatul, 23:1-3  b. Paştele, 23:4-8  c. Rusaliile, 23:8-22  d. Anul nou şi trîmbiţele, 23:23-25  e. Ziua ispăşirii, 23:26-32  f. Sărbătoarea corturilor, 23:33-44  ULEIUL Şl PÎINEA a. Untdelemnul pentru sfeşnic, 24:1 ;4  b. Pîinile pentru punerea înainte, 24:5-9  FELURITE PEDEPSE  a. Pedeapsa celui ce huleşte, 24:10-16  b. Pedeapsa celui ce ucide, 24:17-23 RÎNDUIELI PENTRU ŢARA CANAANULUI  a. Odihna pămîntului, 25:1-7  b. Anul de veselie, 25:8-55  c. Binecuvîntarea şi blestemul, 26:1-46  d. Pocăinţa, 26:40-46  e. Juruinţele, 27:1-29  f. Zeciuielile, 27:30-34

NUMERI

În mod prioritar, Vechiul Testament este cartea poporului evreu. Toate cărţile lui  trebuiesc judecate prin prisma existenţei şi destinului acestui popor de excepţie.  Cartea Genezei ne-a arătat coordonatele cosmice şi terestre în care a apărut acest  neam. Capitolul 11 din cartea Genezei este pragul de debut al poporului Israel.  Dumnezeu însuşi intervine în istorie şi-l cheamă pe Avram din cetatea păgînă Ur,  aflată în Caldeea, la vărsarea Tigrului şi Eufratului în golful Persic. Ales de gestul  suveran al lui Dumnezeu, acest Avram devine Avraam, tatăl unei mari mulţimi (Gen.  17:5), şi strămoşul tuturor evreilor. Finalul cărţii Geneza îi găseşte pe urmaşii acestui  foarte important personaj istoric părăsind temporar Canaanul spre a se muta în Egipt.  Cartea Exodul ne arată cum familia celor 12 seminţii ale lui Iacov, nepotul lui Avraam  creşte numeric depăşind stadiul unui simplu grup etnic şi devine un popor care  stîrneşte teama egiptenilor. Citim apoi cum Dumnezeu însuşi intervine cu mînă tare în  Egipt spre a-l determina pe Faraon să-i lase pe evrei să plece spre a se întoarce  înapoi în ţara promisă lui Avraam, ţara Canaanului. După ieşirea din Egipt, Dumnezeu  dă acestui popor un cod de legi teocratice în virtutea căruia „Elohim” Dumnezeul cel  atotputernic, devine Iehova, Dumnezeul evreilor. Israelul îşi întăreşte statutul de  popor ales şi îşi însuşeşte o viaţă cultică corespunzătoare. Leviticul redă amănunţit  prevederile morale, sociale şi ceremoniale ale codului teocraţie de legi date evreilor.  Cartea Numeri, la care am ajuns acum, cuprinde încă o etapă în drumul împlinirii fiinţei  naţionale evreieşti. Poporul format în Egipt şi căruia i s-a dat în pustie o Constituţie,  este acum în drum spre vatra în care-şi va aşeza copiii. Dumnezeu îi conduce înainte  ca să le dea Canaanul. Se vor lăsa ei conduşi de Dumnezeu în această ţară nouă şi  prosperă, dar necunoscută şi potenţial pericuIoasă? Aceasta este întrebarea la care  răspunde conţinutul acestei cărţi.

Titlul: Evreieşte, cartea se numeşte: „În pustie”. Cei 70 de învăţaţi care au tradus  Biblia din ebraică în greceşte la Alexandria în Egipt, au numit-o în Septuaginta:  „Aritmoi”, numărătorile. Titlul din limba română vine din traducerea latină în care  această carte se numeşte chiar aşa: „Numeri”.  Autorul: Toată lumea este unanimă în părerea că autorul cărţii este Moise.  Data scrierii: Probabil între anii 1450-1410 î.Cr.

Contextul istoric: La o lună şi jumătate după clădirea Cortului are loc cea dintîi  numărătoare a poporului (Numeri 1:1- 4:49). Acest recensămînt a fost necesar  pentru a determina capacitatea militară a naţiunii şi pentru a rîndui aşezarea taberei  lui Israel în jurul clădirii Cortului. Fără nici o îndoială că numărătoarea a fost necesară  şi pentru reglementările administrative şi economice. Mulţimea de peste două milioane  de persoane avea nevoie de puţină ordine şi disciplină economică şi administrativă.  Apoi urmează marea tragedie: poporul refuză să se încreadă în Dumnezeu pentru  cucerirea Canaanului şi Dumnezeu hotărăşte să-i rătăcească prin pustie timp de 40  de ani. După această perioadă are loc cea de a doua numărătoare (Num. 26:1- 65).  Toată mulţimea celor ce trecuseră de 20 de ani cu prilejul neascultării, pieriseră deja  în pustie. Numai Iosua şi Caleb au fost cruţaţi. Ei vor conduce de acuma poporul. Au  loc ultimele pregătiri înainte de a trece la cucerirea ţării. Poporul adunat la Cadeş  este numărat încă o dată. Numărul lor este aproximativ egal cu numărul celor ce, cu  40 de ani în urmă, fuseseră scoşi din Egipt.

Tema cărţii: Cineva a zis că: (1) în Geneza vedem ruina omului, (2) în Exodul vedem  răscumpărarea omului, (3) în Levitic vedem închinăciunea omului, iar (4) în Numeri  vedem omul în umblarea lui cu Domnul. Şi numărătorile şi pribegia timp de 40 de ani  prin pustie susţin acest punct de vedere.  Lecţia principală din cartea Numeri este că poporul lui Dumnezeu trebuie să umble prin  credinţă dacă vrea să înainteze. Pentru a sublinia acest adevăr, textul relatează  abateri de la această regulă şi sfîrşitul lor tragic: neascultarea întregului popor (Num.  11:1), neascultarea lui Aaron şi Maria (Num. 12:1, 9-10), refuzul de intra în ţara  promisă (Num. 14:2-3, 26-30), neascultarea lui Moise (Num. 20:12), idolatria  poporului (Num. 25:3, 8-9). În ciuda acestor greşeli ale poporului, Dumnezeul  legămîntului făcut cu ei i-a purtat cu credincioşie avînd grijă în mod miraculos de ei în  cei 40 de ani de pribegie în pustie şi i-a făcut să ajungă în final în binecuvîntată ţară  a Canaanului.  Noul Testament preia lecţia neascultării din cartea Numeri şi o foloseşte pentru a  imprima creştinilor o viaţă de credinţă şi de deplină ascultare faţă de Domnul (Ioan  3:14; l Cor. 10:1-12; 2 Petru 2:l5-16; Apoc. 2:14; Iuda 11)

Conţinutul cărţii: Aşezarea conţinutului acestei cărţi este unică în felul ei şi, o dată  înţeleasă, ne va ajuta să păstrăm foarte uşor în memorie evenimentele cărţii. De la o  primă privire observăm că avem de a face cu două generaţii de oameni: cea dintîi, care ieşise din Egipt dar care avea să piară în pustie, şi cea de a doua, care s-a  născut în pustie şi avea să cucerească Canaanul. Primele 14 capitole tratează  problema primei generaţii, ultimele 16 capitole istorisesc ceea ce s-a întîmplat cu  generaţia născută în pustie, iar între ele există grupul capitolelor 15-20 în care aflăm  ceea ce s-a întîmplat pe drumurile pustiei în acea perioadă de tranziţie de 40 de ani. De unde ştim că de la capitolul 21 începe relatarea evenimentelor din viaţa generaţiei  născute în pustie? Textul din Num. 33:38 ne spune că moartea lui Iosua descrisă în  Num. 20:22-29 s-a petrecut: „în al patruzecilea an după ieşirea copiilor lui Israel din  ţara Egiptului, în luna a cincea, în cea dintîi zi a lunii”.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea Numeri mai poate fi numită şi „cartea  călătoriilor şi popasurilor” (Num. 33:1-2) sau „cartea cîrtirilor” (Num. 11:1, 4; 12:2;  etc. Ps. 95:10). Cel mai cunoscut pasaj al cărţii este întîmplarea cu şarpele de aramă  (Num. 21:4-9) pe care o preia Domnul Isus în Ioan 3:14-17 aplicînd-o la propria Lui  răstignire pentru mîntuirea lumii. Alte tipuri care îl prevestesc pe Cristos sînt: stînca  lovită (Num. 20:7-11) şi cetăţile de scăpare (Num. 35).  Insuficienţa aşezămintelor Vechi Testamentale pentru mîntuire este ilustrată profetic  de evenimentele petrecute în Num. 20. În acest unic capitol ne întîlnim cu moartea  Mariei, cu păcatul lui Moise şi cu moartea lui Aaron. Maria este reprezentativă pentru  oficiul profeţiei, Aaron este reprezentantul preoţiei Vechi Testamentale, iar Moise  este prin excelenţă reprezentantul Legii. Nici unul dintre aceşti trei oameni nu a putut  intra în ţara promisă. Această misiune a fost păstrată pentru Iosua, care în nume şi  misiune este un reprezentant al Căpeteniei mîntuirii noastre: Domnul Isus Cristos.

SCHIŢA CĂRŢII  I. CEI IEŞIŢI DIN EGIPT 1-14  a. Numărarea Israeliţilor, 1:1-4:49  b. Poziţia semintiilor în tabără, 2:1-34  c. Poziţia şi slujbele leviţilor, 3:1-4:49  SFINŢIREA POPORULUI  a. Prin izgonirea celor necuraţi, 5:1-4  b. Prin despăgubirea pentru furt, 5:4-10  c. Prin clarificări în căsnicie, 5:11-31  d. Prin legea Nazireatului, 6:1-21  e. Prin binecuvîntarea poporului, 6:22-27  f. Prin darurile căpeteniilor, 7:1-89  g. Prin închinarea leviţilor, 8:1-26  h. Prin ţinerea Paştelor, 9:1-14  i. Prin călăuzirea divină, 9:15-10:10 P  PLECAREA DIN SINAI  a. Începutul călătoriei, 10:11-28  b. Socrul lui Moise, 10:29-36  c. Începutul cîrtirilor, 11:1-3  d. Cîrtirea poporului, 11:4-35  e. Cîrtirea Mariei, 12:1-16  ISCODIREA ŢĂRII  a. Trimiterea celor 12 iscoade, 13:1-20  b. Iscodirea ţării, 13:21-25  c. Raportul iscoadelor, 13:26-33  d. Necredinţa poporului, 14:1-10  e. Mînia lui Dumnezeu, 14:11-12  f. Mijlocirea lui Moise, 14:13-19  g. Pedepsirea celor necredincioşi, 14:20-38  h. Pedepsirea celor neascultători, 14:39-45  II. 40 DE ANI ÎN PUSTIE 15-20  a. Legi asupra jertfelor, 15:1-21  b. Păcatele fără voie, 15:22-31  c. Călcarea Sabatului, 15:32-36  d. Ciucurii de la veşminte, 15:37-41  CONTESTAREA Şl CONFIRMAREA PREOŢIEI  a. Core, Datan şi Abiram, 16:1-50  b. Toiagul lui Aaron, 17:1-13  c. Responsabilităţile preoţilor, 18:1-7  d. Privilegiile preoţilor, 18:8-32  e. Vaca roşie, apa de curăţie, 19:1-22  MARIA, MOISE, AARON  a. Moartea Mariei, 20:1  b. Păcatul lui Moise, 20:2-13  c. Împotrivirea Edomiţilor, 20:14-21  d. Moartea lui Aaron, Eleazar, 20:22-29  III. CEI NĂSCUŢI ÎN PUSTIE 21-36  a. Înfrîngerea şi biruinţa de la Arad, 21:1-3  b. Şarpele de aramă, 21:4-9  c. Alte călătorii, 22:10-35  BALAAM, PROFETUL VRĂJITOR  a. Balaac trimite după Balaam, 22:1-14  b. Măgăriţa lui Balaam, 22:15-41  c. Balaam binecuvîntează, 23:1-30  d. Balaam confirmă binecuvîntarea, 24;1-14  e. Steaua lui Iacov, 24:15-25  f. Şiretlicul lui Balaam, 25:1-15 (31:16)  g. Omorîrea Madianiţilor, 25:16-18  O NOUĂ NUMĂRĂTOARE  a. A doua numărătoare, 26:1-65  REPETAREA UNOR LEGI  a. Lege asupra moştenirii, 27:1-11  b. Iosua, urmaşul lui Moise, 27:12-23  c. Jertfa zilnică, 28:1-15  d. Jertfe de Paşte, 28:16-25  e. Jertfele de Rusalii, 28:26-31  f. Jerfe în ziua trîmbiţei, 29:1 -6  g. Jertfe pentru ziua ispăşirii, 29:7-11  h. Jertfe pt. sărbătoarea corturilor, 29:12-40  i. Lege asupra juruinţelor, 30:1-2  î. Juruinţa femeilor, 30:3-16  BIRUINŢA ASUPRA MADIANIŢILOR  a. Lupta, 31:1-24  b. Împărţirea prăzii, 31:25-54  ŢARA DE DINCOLO DE IORDAN  a. Ruben şi Gad aleg Galaadul, 32:1-32  b. Cucerirea Galaadului, 32:33-42  RECAPITUALREA CĂLĂTORIILOR  a. Din Egipt pînă la Sinai, 33:15  b. De la Sinai pînă la Cades, 33:16-36  c. De la Cades la cîmpia Moabului, 33:37-49  VOIA DOMNULUI PENTRU CANAAN  a. Canaaniţi trebuiesc nimiciţi, 33:50-56  b. Hotarele Canaanului, 34:1-29  c. Cetăţile Leviţilor, 35:1-8  d. Cetăţile de scăpare, 35:9-34  e. Moştenirea femeilor, 36:1-13

DEUTERONOMUL

Deuteronomul este cea de a cincea carte din Pentateucul lui Moise. Aceste cinci  cărţi, numite de evrei şi Tora, alcătuiesc o veritabilă Biblie în miniatură, în ele vedem  succesiv, ruina, răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi  călăuzirea divină şi dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la  capăt. Şi tot în ele căpătăm o revelaţie progresivă treptată a lui Dumnezeu către  oameni. Geneza ne descopere suveranitatea lui Dumnezeu, în creaţie şi în alegerea  Israelului; Exodul ne descopere puterea şi măreţia lui Dumnezeu; Leviticul adaugă la  acestea sfinţenia divină, evidenţiată în îndemnul la punerea de o parte pentru  Domnul; în Numeri ni se arată severitatea şi bunătatea manifestată de Dumnezeu în  relaţia Lui cu oamenii, iar în Deuteronomul vom vedea dincolo de promisiuni şi pedepse  credincioşia lui Dumnezeu. Această carte devine astfel nu numai ultima dintre cele  cinci, ci şi o completare necesară a tuturor celorlalte.

Titlul: Numele cărţii vine de la două cuvinte din limba greacă: deuteros (a doua) şi  nomos (lege). În secolul III dinainte de Cristos, învăţăţii care au tradus originalul  ebraic în Septuaginta greacă au combinat aceste cuvinte pentru a obţine titlul cărţii,  în fapt, Deuteronomul nu este o a doua lege, ci numai o repetare a legilor înaintea  noii generaţii de evrei născuţi în pustie şi aflaţi acum în pragul intrării în Canaan.

Autorul: Aşa cum arată şi conţinutul, cu excepţia ultimului capitol în care moartea lui  Moise este adăugată de altcineva ca un fel de apendix al cărţii, Deuteronomul este  duiosul cîntec de lebădă al lui Moise. Adevăratul autor al cărţilor sfinte este însă  altcineva. De peste 500 de ori ni se spune în textul Pentateucului că: „Dumnezeu a  spus:…” sau „Domnul a vorbit lui Moise şi i-a spus:…” Deşi vom da mereu în schiţele  noastre numele autorului uman al cărţilor Bibliei este bine să ţinem minte că veritabilul  autor al lor rămîne Dumnezeu însuşi. Iată ce ne spune Petru în această privinţă: „Căci  nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu,  mînaţi de Duhul Sfînt” (2 Petru l:21; vezi şi 2 Tim. 3:16, 17).

Contextul istoric: Moise rosteşte aceste cuvinte în cîmpia Moabului, înainte de  intrarea evreilor în Canaan şi cu puţin înainte de propria lui moarte. Deuteronomul  acoperă o perioadă de timp de aproximativ două luni, incluzînd şi cele 30 de zile de  jale după moartea lui Moise.

Data scrierii: Probabil în timpul unei singure săptămîni, cam cu o lună înainte de  trecerea Iordanului (Deut. 1:1-3)

Conţinutul cărţii: Cartea este o colecţie de cuvîntări ţinute de Moise ca rămas bun  înainte de despărţirea de copiii lui Israel. Aceste discursuri calde şi solemne au fost  rostite în ceasul în care marele om se afla în pragul marii treceri din viaţa terestră  spre viaţa cerească. Din înălţimea muntelui Pisga, el priveşte înapoi peste un secol de  istorie plin cu evenimente de importanţă epocală. După încă o secţiune în care revine  cu lămuriri la unele din legile primite anterior de Israel, Moise îşi întoarce privirea  înspre viitor pătrunzînd profetic pînă către sfîrşitul istoriei lui Israel, după anticipata  lor reîntoarcere în ţară.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Deuteronomul este o carte de tranziţie. Ea  marchează patru schimbări mari care s-au petrecut în viaţa Israelului. În primul rînd  este vorba de tranziţia înspre o nouă generaţie. Cu excepţia lui Iosua, Caleb şi a lui  Moise însuşi, toată mulţimea aceea de oameni scoasă din Egipt şi numărată la Sinai  se prăpădise pe drumurile pustiei, în al doilea rînd este vorba despre o tranziţie înspre  o nouă moştenire. Peregrinările prin pustie aveau să se sfârşească prin dobîndirea  unui teritoriu în care să se aşeze naţiunea. În cel de al treilea rînd este vorba despre  tranziţia spre o nouă experienţă, spre un alt fel de viaţă în care corturile vor fi  înlocuite cu case, viaţa nomadă va fi părăsită şi în loc de hrana pustiei vor începe să  mănînce lapte, miere şi roadele Canaanului. Cea de a patra tranziţie, şi cea mai  importantă va fi aceea înspre o nouă cunoaştere a lui Dumnezeu, înspre cunoaşterea  că Dumnezeu este dragoste.  Începînd cu Geneza şi pînă la Numeri, textul Scripturii nu ne vorbeşte nicăieri explicit  despre dragostea divină. Abia în Deuteronomul, li se explică evreilor motivaţia faptelor  lui Dumnezeu: „El a iubit pe părinţii tăi, şi de aceea a ales sămînţa lor după ei” (Deut.  4:37). „Nu doar pentru că întreceri la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit  Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sînteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci,  pentru că Domnul vă iubeşte…” (Deut. 7:7-8). „Şi numai de părinţii tăi S-a alipit  Domnul ca să-i iubească; şi după ei, pe sămînţa lor, pe care v-a ales El dintre toate  popoarele, cum vedeţi azi” (Deut. 10:5; vezi şi 23:5).  Vorbind de acest caracter de tranziţie al cărţii Deuteronomul, este bine să arătăm  aici simetria care există între Vechiul Testament şi Noul Testament. Ambele încep cu  cîte un grup de cinci cărţi istorico-legislative şi există o asemănare uimitoare între  cea de a cincea carte a Vechiului Testament: Deuteronomul şi cea de a cincea carte  a Noului Testament: Faptele Apostolilor. Cartea Faptelor Apostolilor este şi ea o carte  de tranziţie. Ea marchează trecerea de la mesajul Evangheliilor la acela al epistolelor.  Ca şi Deuteronomul, şi Faptele Apostolilor se adresează unei generaţii noi: generaţia  „re-generaţilor” prin credinţa mîntuitoare în Cristos. Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte  despre o nouă posesiune: „Canaanul spiritual plin de tot felul de binecuvîntări cereşti  în Cristos”. Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă experienţă: experienţa  unei naşteri noi, a unei vieţi noi, a unei puteri noi prin locuirea Duhului Sfînt în cei  credincioşi. Ca şi Deuteronomul şi ea marchează tranziţia înspre o nouă revelaţie a lui  Dumnezeu: „Taina lui Cristos… care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în  celelalte veacuri… pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască  acum, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3:4, 5,  10).  Ceea ce este încă şi mai izbitor este faptul că şi Deuteronomul şi Faptele Apostolilor  sînt cărţile în care Dumnezeu le dă oamenilor o a doua şansă. Care şansă este în  Deuteronomul? Este tocmai această „deuteros nomos”, această repetare a legii,  înainte de a-i preda conducerea lui Iosua, Moise le repetă evreilor legămîntul Legii.  Despre care a doua şansă se vorbeşte în cartea Faptele Apostolilor? Este vorba  despre cea de a doua oferire a împărăţiei cerurilor pentru poporul evreu, mai întîi în  capitală, iar apoi în ţară şi în toate provinciile imperiului Roman. Despre aceste lucruri  vom vorbi mai pe larg atunci cînd vom ajunge la ele, dar este bine să să le cunoaştem  încă de pe acum.  Deuteronomul vorbeşte şi despre trinitatea lui Dumnezeu. Iată ce citim în pasajul din  6:4-5, numit de evrei şi „Shema”: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este  un singur Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot  sufletul tău şi cu toată puterea ta”. Domnul Isus însuşi ne-a spus că aceasta este  cea mai mare dintre toate afirmaţiile Legii (Marcu 12:29-30). Evreii şi unitarienii văd în  acest text o negare a trinităţii, dar o asemenea afirmaţie intră în conflict direct cu  afirmaţiile textului. Cuvîntul folosit pentru numele lui Dumnezeu este aici: „Elohenu”  forma genitivală a lui Elohim, despre care ştim deja că este o formă de plural. Citit în  original, acest verset sună: „Iehova Elohenu, este singurul Iehova!” sau tradus:  „Domnul Dumnezeii noştri, este singurul Domn!” Ba încă şi mai mult, pentru cuvîntul:  „singurul” este folosit „echad” care numeşte o pluralitate şi nu „iachid” care defineşte  unitatea absolută. Singularul de pluralitate se foloseşte şi în limba română atunci cînd  zicem de exemplu: „un” ciorchine de struguri.  În această declaraţie solemnă din Legea repetată de Moise ni se dă cea mai înaltă  afirmaţie de crez a religiei poporului Israel. Ea este astăzi şi temelia crezului creştin.  Nici nu se putea să fie altfel. Dumnezeul evreilor este şi Dumnezeul nostru, căci în  afara Lui nici nu există un altul. Mesia evreilor este Mesia al nostru, căci nici aici nu  există un altul. Creştinismul este monoteist şi cristocentric.  Un alt pasaj de importanţă excepţională din Deuteronom este capitolul 28. El ne arată  ceea ce ar fi putut deveni Israel dacă ar fi trăit în ascultare de Domnul (28:1-14).  Cum aşa ceva nu s-a întîmplat, pasajul rămîne o referinţă despre vremea „mileniului”  (vezi şi Isaia 60 pînă la 62; Zaharia 14:8-21, Ieremia 31:1-19, Deut. 30:1-10; Rom.  11:25-31). Versetele 47-49 ne vorbesc despre invazia romană din anul 70 d.Cr. şi de  cumplita tragedie a măcelăririi evreilor, iar versetele 63-67 ni-i descriu pe evrei aşa  cum trăiesc ei astăzi, „împrăştiaţi” printre toate popoarele lumii, „fără loc de odihnă”,  cu „inima fricoasă”, aşteptînd îndurarea Dumnezeului lor şi venirea lui Mesia.  Moise a murit la vîrsta de 120 de ani (Deut. 34:7). El este singurul om pe care l-a  îngropat Dumnezeu însuşi. Mormîntul lui a fost aşezat „în valea Moabului”, dar nimeni  nu i-a cunoscut locul „pînă în ziua de astăzi” (34:6). Dumnezeu a evitat astfel  pericolul ca evreii să facă din Moise un idol. Dumnezeul creştin s-a pronunţat încă de  atunci împotriva cultului morţilor. Biblia ne spune că pentru trupul lui Moise a fost o  dispută între Diavol şi arhanghelul Mihail (Iuda 9) Moise a reapărut încă o dată pe  pămînt pe muntele unde Domnul S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi (Luca  9:30, 31). El a trăit dincolo de mormînt, continuînd să-L servească pe Dumnezeul  răscumpărării sale.

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere 1:1-5  I. O PRIVIRE ÎN URMĂ 1:6 – 4:33  a. Israel la Sinai, 1:6-18  b. Israel la Cadeş-Barnea, 1:19-46  c. Pribegia prin pustie, 2:1-25  d. Cucerirea ţării dinainte de Iordan, 2:26-3:22  e. Moise cere să vadă tara, 3:23-29  f. Îndemn, 4:1-40  g. Cetăţile de scăpare, 4:41-43  II. O PRIVIRE ÎN SUS 4:44 – 26:19  a. Cele 10 porunci, 4:44-5:33  b. Iubirea de Dumnezeu, 6:1-25  c. Nimicirea Cananiţilor, 7:1-26  d. Porunca aducerii aminte, 8:1-10:11  e. Ce cere Dumnezeu, 10:12-11:25  f. Binecuvântarea şi blestemul, 11:26-32  g. Stîrpirea idolatriei, 12:1-13:18  h. Mîncări curate şi necurate, 14:1-21  i. Zeciuielile, 14:22-29  î. Anul sabatic, 15:1-23  j. Sărbătorile evreieşti, 16:1-17  Porunci pentru:  k. judecători, 16:18-17:13  l. împăraţi, 17:14-20  m. Leviţi, 18:1-18  n. ghicitori şi vrăjitori, 18:9-14  o. primirea lui Mesia, 18:15-22  p. profeţi, 18:20-22  Porunci pentru relaţii sociale:  r. Cetăţile de scăpare, 19:1-13  s. Hotarele proprietăţii, 19:14  ş. Martorii mincinoşi, 14:15-21  t. Militărie, 20:1-14  ţ. Cetăţile cucerite, 20:15-20  u. Omoruri, 21:1-9  v. Viaţa de familie, 21:10-22:30  x. Prozeliţii şi adunarea Domnului, 23:1-18  y. Protejarea celui mai slab, 23:19-25:19  z. Cele dintîi roade, 26:1-19  III. O PRIVIRE ÎNAINTE 27 – 30  a. Stabilirea cadrului, 27:1-26  b. Binecuvîntările, 28:1-14  c. Blestemurile, 28:15-68  d. Legămîntul Palestinian, 29:1-30:20

Încheiere  a. Cuvinte de rămas bun, 31:1-29  b. Cîntarea lui Moise, 31:30-32:47  c. Testamentul lui Moise, 32:48-33:29  d. Moartea lui Moise, 34:1-12

Cărţile istorice

Cele 12 cărţi care urmează (Iosua – Estera) sînt cunoscute sub numele de „cărţi  istorice”. Această grupă este deosebită de „cărţile Legii” (Geneza – Deuteronom), de  „cărţile poetico- didactice” (Iov -Cîntarea Cîntărilor) sau de „cărţile profetice” (Isaia –  Maleahi). Deşi asaltate de critici, acurateţea cărţilor istorice a fost întotdeauna  confirmată de descoperirile arheologice din ultima vreme. Conţinutul acestor cărţi  acopere formarea şi căderea teocraţiei în Israel, robia Israelului şi a regatului lui Iuda, întoarcerea în ţara promisă (Gen. 15:18-21; Ezra 2:1), restaurarea Ierusalimului şi  rezidirea Templului. Din punct de vedere cronologic, această perioadă se întinde pînă  în vremea profetului Maleahi, a cărui carte este ultima din cărţile Vechiului  Testament. Prin contrast, cărţile profetice acopere o arie istorică mult mai  îndelungată. Ele prevăd pedeapsa care va cădea asupra Israelului din cauza  păcatului, dar merg dincolo de a-i îndemna pe evreii din fiecare generaţie să se  întoarcă la o viaţă de credinţă şi de neprihănire, la anunţarea unei epoci viitoare  caracterizate prin slavă, bunăstare şi pace sub conducerea lui Mesia.  Acest program de istorie şi profeţie combinate poate fi eşalonat în şapte etape  distincte:  I. De la chemarea lui Avraam pînă la timpul exodului (Gen. 12:1 – Ex. 12:51; cf.  Fapte. 7). În această perioadă a fost dat legămîntul Avraamic, împlinit apoi parţial  prin transformarea Israelului într-un neam mare. (Se crede că evenimentele cărţii Iov  s-au desfăşurat şi ele în această perioadă, dovedind înaltul nivel de cunoaştere  religioasă şi filosofică al oamenilor din acea vreme.)  II. De la exod şi pînă la moartea lui Iosua, în această perioadă Israelul este scos din  Egipt, primeşte Legea, îşi manifestă necredinţa în Dumnezeu, este pedepsit cu cei 40  de ani de rătăcire prin pustie, ajunge sub călăuzirea lui Moise şi Aaron la graniţa  Canaanului, iar sub conducerea lui Iosua cucereşte în sfîrşit ţara promisă.  III. Urmează apoi perioada judecătorilor descrisă în cartea Judecătorilor, în cartea  Rut şi în 1 Samuel 1:1-10:24. Vremea judecătorilor este caracterizată printr-un ciclu  spiritual în care apostazia, pedeapsa prin robie, pocăinţa şi izbăvirea prin ridicarea  unui conducător (numit şi „judecător”) se repetă fără încetare. Israelul este scos din  acest haos moral, spiritual şi politic prin apariţia profetul Samuel, în timpul căruia  Israelul cere un împărat şi-l primeşte pe Saul.  IV. Perioada împăraţilor, de la Saul şi pînă la ducerea evreilor în robie, este descrisă  în 1 Samuel 10:25-31:13; 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi, şi 1 şi 2 Cronici. Slava şi măreţia  cunoscută de Israel sub David şi Solomon scade treptat după divizarea împărăţiei în  regatul de Nord şi regatul de Sud. Israelul şi Iuda decad din ce în ce mai mult din  punct de vedere moral şi religios.  V. Perioada robiei. Pedeapsa vestită de Moise în cazul neascultării a căzut peste  Israel şi peste Iuda. Cărţile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel şi Estera descriu agonia  suferinţelor trăite de evrei. Plecarea regatului lui Iuda în robie (586 î.Cr.) inaugurează  o epocă de mare semnificaţie profetică cunoscută sub numele de „vremea neamurilor”  (Luca 21:24). În acest timp, Ierusalimul va ieşi de sub controlul evreilor şi va fi călcat în picioare de neamuri.  VI. Perioada de la restaurarea parţială a Israelului şi pînă la moartea, învierea şi  înălţarea lui Cristos la cer. Evenimentele acestei perioade se găsesc descrise în  cărţile profeţilor Hagai, Zaharia şi Maleahi din Vechiul Testament şi în conţinutul celor  patru Evanghelii din Noul Testament. Spre sfîrşitul acestei perioade a apărut Cristos,  „sămînţa” despre care vorbise Dumnezeu în legămintele Adamic şi Avraamic. El n-a  fost însă acceptat de Israel ca împărat şi Mesia, a fost executat pe cruce, pus  într-un mormînt, dar a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer, promiţînd că va reveni.  Toate aceste evenimente extraordinare au marcat şi încheierea celei de a-69-a  săptămîni profetice despre care vorbise Daniel în cartea sa (Dan. 9:24-27).  VII. Urmează perioada Bisericii, de la Rusalii şi pînă la răpire, în timpul acesta planul  lui Dumnezeu cu Israelul este pus de o parte (Rom. 9-11). Evenimentele acestei  perioade sînt descrise istoric în cartea Faptele Apostolilor şi explicate teologic în  conţinutul epistolelor. La începutul perioadei, Ierusalimul a fost distrus (70 d.Cr.), iar  Israelul a fost risipit pentru a treia şi ultima dată printre neamuri. Privilegiile de  naţiune sfîntă sînt puse de asemenea de o parte, evreii şi neamurile putînd să intre  cu aceleaşi drepturi şi privilegii în colectivitatea celor chemaţi să alcătuiască „trupul”  spiritual al Bisericii, mireasa lui Cristos. (1 Cor. 12:13; Efes. 3:6)  VIII. Ultima perioadă a istoriei lui Israel va începe istoric odată cu debutul celei de  a-70-a săptămîni despre care a vorbit profetul Daniel (Dan. 9:27). În cea de a doua  jumătate a săptămînii profetice, va veni peste Israel o vreme teribil de grea numită şi  „necazul cel mare” (Dan. 12:1; Mat. 24:21). Acei ani teribili nu se vor termina decît la  revenirea lui Mesia, care va izbăvi Israelul, va judeca pămîntul şi neamurile şi va  instaura o împărăţie de l.000 de ani în care Israelul îşi va relua privilegiile de popor  ales al Domnului. La încheierea celor 1.000 de ani, Israelul îşi va îndeplini rolul său  etern continuînd să ilustreze veşnic credincioşia şi neprihănirea divină.

IOSUA

„…mergeţi să cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpînire Domnul, Dumnezeul vostru”  (Iosua 1:11). Este bucuria lui Dumnezeu să dăruiască, este datoria noastră să  cucerim prin credinţă!  Pentru ostaşul crucii nu există nici o altă carte mai plină de încurajare şi de  învăţătură ca această cronică a viteazului Iosua. Paginile ei mustesc de adevăruri  spirituale valabile pentru copiii lui Dumnezeu din toate timpurile.

Titlul: Această carte este prima carte din Biblie care poartă numele autorului ei. De  fapt, numele iniţial al acestui om a fost „Hoşeea” sau poate „Iehoşua” care se pot  traduce prin perifrază: „Dumnezeu este Mîntuitorul”. Pus în slujba Domnului încă de  tînăr, omul acesta a devenit: „Iosua” care tradus înseamnă: „Robul Domnului” sau  „Cel ce împlineşte lucrările Domnului”.

Autorul: Este foarte clar că Iosua s-a născut în Egipt şi se prea poate să fi servit chiar în armata egipteană. În orice caz, îl găsim foarte priceput în tactica militară atunci cînd este aşezat în fruntea oştilor lui Israel să ducă lupta „din vale” împotriva  amaleciţilor la Refidim (Exod 17:8-16). Iosua a fost aghiotantul lui Moise în timpul  evenimentelor petrecute la muntele Sinai (Exod 24:13), iar ca reprezentant al tribului  lui Efraim a făcut parte din grupul celor 12 iscoade care au fost trimise să cerceteze ţara Canaanului (Num 13:1-33). Iosua şi Caleb au fost singurii dintre cei 12 care au  încurajat poporul să pornească deîndată la cucerirea ţării (Num. 14:6-9)  Data: 1.400-1.370 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de aproximativ 25 de ani din  istoria lui Israel.

Conţinutul cărţii: Cartea Iosua continuă acţiunea de la sfîrşitul cărţii Deuteronomul.  După moartea lui Moise, Iosua devine noul conducător al poporului şi sub conducerea  lui evreii duc campaniile de cucerire a Canaanului şi tot sub conducerea lui împart  ţara între cele 12 seminţii ale lui Israel.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Întreaga carte este un tip cu semnificaţie  spirituală. Tălmăcirea acestui tip este dată de Noul Testament în Evrei capitolele 3 şi  4. Aceste două capitole trebuiesc citite cu cea mai mare atenţie. Trecerea Iordanului  şi cucerirea ţării este echivalată aici cu intrarea în prerogativele unei vieţi spirituale  binecuvîntate prin unirea cu Cristos Isus nu după moartea noastră, ci încă din  această viaţă. Canaanul este simbolul vieţii creştine abundente care este dăruită  celor ce ştiu să avanseze prin credinţă. C.H. Spurgeon spunea: „Există o viaţă de  plinătate creştină care este la fel de deosebită de viaţa creştină obişnuită, precum  este aceasta de deosebită de viaţa de sărăcie spirituală a lumii”. Canaanul le-a dat atunci evreilor: (1) odihnă, (2) abundenţă, (3) biruinţă. Aşa ceva este pregătit şi pentru cei ce se apropie cu credinţă de Domnul Isus: „Rămîne dar o odihnă ca cea de  Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el  de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.” (Evrei 4:8-11) „…noi,  fiindcă am crezut, intrăm în „odihna”, despre care a vorbit El…” (Evrei 4:3)  Da, Canaanul a trebuit cucerit (Iosua 1:1-2), dar evreii trebuiau să facă aceasta nu prin forţa lor, ci prin credinţă (Deut. 7:1; Deut. 6:10-11; Lev. 26:6; Deut. 11:10-12).  Forţa nu le-a folosit la nimic cînd păcatul i-a făcut să fie învinşi la Ai, dar credinţa şi  ascultarea au dărîmat zidurile Ierihonului (Iosua 8; Iosua 6).

SCHIŢA CĂRŢII  I. INTRAREA ÎN CANAAN 1:1-5:1 a. Dumnezeu fi vorbeşte lui Iosua, 1:1-9  b. Iosua vorbeşte poporului, 1:10-15  c. Poporul făgăduieşte ascultare, 1:16-18 d. Iscodirea Ierihonului, Rahav, 2:1-24 e. Trecerea tordanului, 3:1-17  f. Pietre de aducere aminte, 4:1-24  g. Tăierea împrejur, 5:1-8  h. Roadele ţării, mana încetează, 5:9-12  II. CUCERIREA ŢĂRII 5:13-12:24   a. Căpetenia oştirii Domnului, 5:13-15  b. Cucerirea Ierihonului, 6:1-27  c. Nelegiuirea lui Acan, 7:1-26  d. Luarea cetăţii Ai, 8:1-29  e. Altarul de pe muntele Ebal, 8:30-35  CAMPANIA SUDICĂ   a. Împăraţii ţării se unesc 9:1 -2  b. Viclenia Gabaoniţilor, 9:3-27  c. Marea luptă de la Gabaon, 10:1-11  d. Soarele şi luna se opresc, 10:12-15  e. Uciderea celor cinci împăraţi, 10:16-27  f. Alte izbînzi ale lui Iosua, 10:28-43 CAMPANIA NORDICĂ  a. Marea bătălie de la apele Meron, 11:1-15  b. Cuceririle lui Iosua, 11:16-12:24 III. ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII 13-24  a. Teritorii necucerite, 13:1-7  b. Împărţirea Transiordaniei, 13:8-33  ÎMPĂRŢIREA CANAANULUI   a. Ţinutul seminţiei lui Iuda, 14:1-15:63  b. Ţinutul seminţiei lui Beniamin, 16:1-10  c. Ţinutul seminţiei lui Manase, 17:1-18  d. Măsurarea teritoriului rămas, 18:1-10 e. Ţinutul lui Beniamin, 18:11-28  f. Ţinutul lui Simeon, 19:1-9 \ g. Ţinutul lui Zabulon, 19:10-16 h. Ţinutul lui Isahar, 19:17-23  i. Ţinutul lui Aşer, 19:24-31  î. Ţinutul lui Neftali, 19:32-39  j. Ţinutul lui Dan, 19:40-48  k Partea lui Iosua, 19:49-51  l. Cetăţile de scăpare, 20:1-9  m. Cetăţile Leviţilor, 21:1-45  n. Seminţiile din Transiordania, 22:1-34  o. Ultimele cuvinte ale lui Iosua, 23:1-16  p. Ultima adunare, 24:1-28  r. Moartea lui Iosua, 24:29-33

JUDECĂTORI

Cu cartea Judecători ajungem să facem cunoştinţă cu unul dintre cele mai  remarcabile personaje din istoria lui Israel: profetul-judecător Samuel. Acest om extraordinar a fost o figură pivotală în trecerea Israelului de la sistemul teocraţie la cel monarhic. Cărţile scrise de el fac legătura naturală între timpul lui Iosua şi vremea  împăraţilor.

Circumstanţele scrierii: Pentru a înţelege cărţile Judecători şi Rut trebuie să plecăm  de la criza sfîşietoare prin care a trecut Samuel spre sfîrşitul vieţii lui. În l Samuel  8:1-3 ni se spune că fii lui Samuel n-au călcat pe urmele tatălui lor şi poporul  nemulţumit de comportamentul lor ca judecători s-a strîns la Rama şi i-a cerut să  aşeze peste naţiune un împărat „cum au toate neamurile” (1 Sam. 8:5). Cererea  aceasta l-a durut foarte mult pe Samuel care s-a văzut lepădat de popor înainte de  vreme. Dumnezeu i s-a arătat însă în mîhnirea lui şi i-a explicat că cererea poporului  era mult mai vinovată decît părea la prima vedere: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai  domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de cînd i-am scos  din Egipt pînă în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei”, (1 Sam.  8:7-8) Deşi fusese unul dintre cei mai buni judecători din Israel, Samuel a trăit drama  ca sub conducerea lui poporul să se lepede de Dumnezeu şi să ceară un om muritor  drept împărat peste naţiune. Samuel li l-a dat atunci pe Saul (1 Sam. 9 şi 10). O  bună bucată de timp, Samuel a fost torturat mereu de o întrebare chinuitoare: „Unde  am greşit?” Ca să scape de ea, el i-a mai adunat o dată la un loc pe toţi evreii şi le-a  spus: „Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea… : Cui i-am luat boul, sau cui i-am luat  măgarul? Pe cine am asuprit şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să  închid ochii asupra lui? Mărturisiţi şi voi da înapoi”. Ei au răspuns: „Nu ne-ai apăsat,  nu ne-ai năpăstuit, şi nici n-ai primit nimic din mîna nimănui”. Atunci Samuel a zis  poporului:…” (1 Sam. 12:3-17) Ceea ce urmează în text este o recapitulare selectivă a istoriei lui Israel cu scopul de a arăta poporului tragedia alegerii pe care au făcut-o.  Dumnezeu însuşi a confirmat din cer spusele lui Samuel dînd, în mijlocul anotimpului  secetos, „chiar în ziua aceea tunete şi ploaie” (1 Sam. 12:17-18). Speriat de cele  întîmplate poporul s-a căit şi a vrut să retracteze cererea pentru un împărat. Dar era  prea tîrziu. Dumnezeu făcuse pe placul poporului, îl aveau de acum pe Saul.  Ce se va întîmpla însă cu Samuel? Amărît în suflet, el va rămîne credincios acestui  popor îndărătnic şi va căuta să-i înveţe în continuare prin intermediul scrisului.  Discursul său magistral, va fi dezvoltat şi îmbogăţit cu alte evenimente din trecut  devenind o veritabilă lecţie de pedagogie istorică. Retras în singurătate, Samuel se  aşterne la lucru şi scrie cartea Judecători, cartea Rut şi cărţile 1 şi 2 Samuel, căci  spusese el: „Departe de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetînd să mă rog  pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi dreaptă”, (1 Sam. 12:23)

Titlul: Cartea îşi ia titlul din însuşi cuprinsul ei care este dedicat perioadei aşa  numiţilor „judecători”, reprezentanţii lui Iehova, împăratul nevăzut al Israelului. Aceşti  judecători (şofetim – în ebraică) nu reprezentau o succesiune ordonată de  guvernatori, ci nişte eliberatori ocazionali ridicaţi de Dumnezeu pentru izbăvirea lui  Israel şi pentru administrarea dreptăţii.

Autorul: Aşa cum am văzut, materialul cărţii este pus împreună de Samuel. Asta nu  înseamnă că toate fragmentele cronicii istorice alcătuite de el au fost iniţial opera lui.  Probabil că multe din părţile acestei cărţi au fost cronici ale seminţiilor lui Israel.  Amănuntele prezente în texte ca fabula lui Iotam, cîntarea Deborei, mesajul lui Iefta  către regele Amon şi detaliile mărunte din descrierea adunării de la Miţpa ne trimit la  nişte autori care au fost ei înşişi martori participanţi la aceste evenimente. În acelaşi  timp, apare evident faptul că aceste relatări au fost editate mai tîrziu de cineva care  le-a pus împreună. Aflăm astfel că la scrierea cărţii, chivotul legămîntului fusese luat  deja din Silo (Jud. 18:31; 20:27) şi că Israelul trecuse deja de pragul instaurării  monarhiei (17:7; 18:1; 19:1; 21:25). Nu trecuse însă vremea lui David, căci despre  Iebusiţi ni se spune că: „au locuit în Ierusalim cu fii lui Beniamin pînă în ziua de azi”  (Jud. 1:21)

 Data: Pe vremea lui Saul, după 930 î.Cr. Evenimentele cărţii acopere însă primii 300  de ani petrecuţi de Israel în Canaan, aproximativ între anii 1380 -1050 î.Cr.

Conţinutul cărţii: Samuel face ca evenimentele acestei perioade să sune ca o lecţie  de istorie pentru poporul Israel. Dorinţa lui este să-i convingă pe evrei că din orice  greşeala există posibilitatea întoarcerii la „Dumnezeul care nu oboseşte iertînd”. Deşi  sînt pomeniţi un total de 12 judecători, numai despre cîţiva se vorbeşte în detaliu aşa  că tot cuprinsul cărţii poate fi rezumat la cinci serii de şapte: 7 apostazii, urmate de  7 pedepse prin robie, care fac poporul să se pocăiască de 7 ori şi se termină prin 7  izbăviri minunate lucrate de Dumnezeu prin intermediul a 7 judecători. Samuel ştia şi  el că repetiţia este mama învăţăturii. De aceea el alege din trecutul Israelului 7  situaţii în care poporul a greşit înaintea lui Dumnezeu şi le arată cum, de fiecare dată,  pocăinţa a fost singura ieşire posibilă de sub pedeapsa divină. Urmarea acestei  pocăinţe a fost, de fiecare dată, îndurarea lui Dumnezeu, izbăvirea şi binecuvîntarea,  în felul în care o redă Samuel, istoria lui Israel este o istorie ciclică.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Există o frază-comentariu care se repetă ca  un advertisment în punctele de greutate ale cărţii: „În vremea aceea nu era împărat  în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea” (17:6; 18:1; 21:25). Există aici un semnal de alarmă pentru cei ce nu-L vor pe Dumnezeu să domnească asupra lor şi nu acceptă  Cuvîntul Lui ca normă cu autoritate absolută asupra vieţii lor.  Fiecare din rătăcirile lui Israel este introdusă cu aceleaşi cuvinte: „Copiii lui Israel au  făcut ce nu plăcea Domnului…” (3:7; 3:12; 4:1; 6:1; 10:6; 13:1). Pedepsele trimise  de Dumnezeu pentru neascultarea lor sînt numite cu termeni care subliniază dreptul  de posesiune al lui Iehova asupra Israelului: „Şi Domnul i-a vîndut în mîinile lui…”  (3:8; 4:2; 10:7) său „Şi Domnul i-a dat…” (6:1; 13:1). Pocăinţa poporului sub chinul  pedepsei este descrisă mereu cu aceleaşi cuvinte: „Copiii lui Israel au strigat către  Domnul” (3:9; 3:15; 4:3; 6:7; 10:10). Repetarea aceasta obsedantă scoate în  evidenţă caracterul ciclic al oscilaţiilor poporului Israel şi măreşte probabilitatea ca  lecţia dată de Samuel să fie înţeleasă bine de cititorii lui evrei.  Pentru cititorul creştin, cartea Judecători mai ilustrează şi alte teme biblice:  1. Răutatea şi depravarea inimii umane „deznădăjduit de rea şi de înşelătoare” (Jud.  2:11-13, 17, 19; 8:33-35; 10:6; 13:1).  2. Plăcerea pe care o are Dumnezeu să se folosească de lucruri slabe: Ehud – un  infirm stîngaci (3:15), Şamgar – cu un otig de plug (Jud. 3:31), Debora – o femeie  (Jud. 4:2, 9, 21; vezi şi Jud. 9:53, Ghedeon – cel mai mic dintr-o familie săracă (Jud.  6:15), ceata mică de ostaşi cu ulcioarele în mîini (Jud. 7:16) şi falca de măgar din  mîna lui Samson (Jud. 15:15).  3. Duhul Sfînt este cel ce dă tărie şi biruinţă, în viaţa lui Otniel (Jud. 3:10), în viaţa  lui Ghedeon (Jud. 6:34), în viaţa lui Iefta (Jud. 11:29), în viaţa lui Samson (Jud.  13:25; 14:6; 15:14), în viaţa tuturor copiilor lui Dumnezeu (Zaharia 4:6).  Cartea Judecătorilor se termină într-un dezastru total şi generalizat. Stricăciunea  morală, civică şi spirituală prevala pretutindeni. Asta nu înseamnă că poporul nu avea  totuşi o lege. Falimentul oamenilor nu anulează standardul lui Dumnezeu, tot aşa cum  astăzi dispreţul faţă de cele 10 porunci şi faţă de învăţăturile lui Cristos nu înseamnă  că acestea nu există. Cartea Judecători este o dovadă că, lăsat de capul lui, omul nu  merge în sus pe calea progresului, ci coboară vertiginos în abisurile păcatului. Lumea  are nevoie de izbăvire. Ca şi altă dată, oriunde există pocăinţă sinceră ea se va grăbi  să sosească. Şi va aduce o dată cu ea şi binecuvîntarea!

 Mesajul cărţii: Este clar că Samuel nu a fost preocupat să redea fidel şi cronologic  istoria. Dorinţa lui este să noteze numai anumite evenimente care au o semnificaţie  spirituală aparte. Aceasta explică de ce unor întîmplări li se acordă un spaţiu atît de  mare în naraţiune, iar altora doar un spaţiu restrîns. Lipsesc aproape cu desăvîrşire  referinţele la activitatea „marilor preoţi” care au fost activi în această perioadă, iar  istoriile judecătorilor nu sînt aşezate neapărat într-o ordine naturală. De fapt, unii  dintre ei au funcţionat simultan în teritorii diferite din întinderea Israelului. Mesajul  cărţii trebuie căutat în ultimul discurs ţinut de Samuel în faţa poporului: „Nu vă  temeţi! Aţi făcut tot răul acesta; dar nu vă abateţi de la Domnul, şi slujiţi Domnului  din toată inima voastră. Nu vă abateţi de la El; altfel aţi merge după lucruri de nimic,  care n-aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sînt lucruri de nimic. Domnul nu va  părăsi pe poporul Lui, din pricina Numelui Lui cel mare, căci Domnul a hotărît să facă  din voi poporul Lui…  Temeţi-vă numai de Domnul, şi slujiţi-L cu credincioşie din toată  inima voastră; căci vedeţi ce „putere desfăşoară El printre voi” (1 Sam. 12:20-24)

SCHIŢA CĂRŢII – CADRUL ISTORIC GENERAL 1:1-3:6 a. Situaţia politică, 1:1-36  b. Situaţia spirituală, 2:1-3:6  I. PRIMUL CICLU 3:7-11  a. Păcatul idolatriei, 3:7  b. Pedeapsa prin robie, 3:8  c. Pocăinţa evreilor, 3:9  d. Ridicarea lui Otniel, 3:9-10  e. Ţara are odihnă, 3: 1 1  II. AL DOILEA CICLU 3:12-31  a. Neascultarea poporului, 3:12  b. Pedeapsa prin robie, 3:12-14 c. Pocăinţa evreilor, 3:15  d. Ridicarea lui Ehud, 3:12-29  e. Ţara are odihnă, 3:30  III. AL TREILEA CICLU 4 – 5  a. Neascultarea poporului, 4:1  b. Pedeapsa prin robie, 4:2  c. Pocăinţa evreilor, 4:3  d. Debora şi Barac, 4:4-5:31  e. Ţara are odihnă, 5:31  IV. AL PATRULEA CICLU 6:1 – 8:32  a. Neascultarea poporului, 6:1  b. Pedeapsa prin robie, 6:1-5  c. Pocăinţa evreilor, 6:6  d. Mustrarea, 6:7-10  e. Ridicarea lui Ghedeon, 6:11-24  f. Ghedeon dărîmă altarul lui Baal, 6:25-32  g. Ghedeon izbăveşte poporul, 6:33-8:32  V. AL CINCILEA CICLU 8:33 – 10:5  a. Păcatul idolatriei, 8:33-35  b. Abimelec vrea să fie împărat, 9:1-57  c. Ridicarea altor judecători, 10:1-5  VI. AL ŞASELEA CICLU 10:6 – 12:5  a. Păcatul idolatriei, 10:6  b. Pedeapsa robiei, 10:7-9  c. Pocăinţa evreilor, 10:10  d. Mustrarea Domnului, 10:11-14  e. Cererea poporului, 11:15  f. Ridicarea lui Iefta, 11:16-12:7  g. Alţi judecători, 12:8-15  VII. AL ŞAPTELEA CICLU 13-16 a. Neascultarea poporului, 13:1  b. Pedeapsa robiei, 13:1  c. Ridicarea lui Samson, 13:1-25  d. Hărţuielile lui Samson cu filistenii 14-15  e. Samson şi Dalila, 15:1-21  f. Răzbunarea şi moartea lui Samson, 15:22-31  PĂCATUL SE EXTINDE, 17-21  a. Mica schimbă preoţia, 17:1-13  b. Daniţii preiau apostazia, 18:1-31  c. Depravarea beniamiţilor, 19:1-21:25

RUT

Cartea „Rut” este o oază de credincioşie într-o epocă caracterizată de idolatrie şi  apostazie.

Titlul: Este una dintre singurele două cărţi din Biblie care poartă numele unei femei.  Cealaltă este „Estera” cu care se contrastează şi se completează reciproc.

Autorul: Samuel a scris această carte probabil după ce l-a uns pe David ca nou  împărat peste Israel.

Data: Aproximativ în jurul anului 1.000 î.Cr.

Conţinutul cărţii: Cartea Rut este un apendice al cărţii Judecătorilor. De fapt, ea ar  fi trebuit să fie inclusă în acea carte. Iată ce declară autorul ei în primul verset al  cărţii: „Pe vremea judecătorilor a fost o foamete în ţară…”  De ce a scos Samuel această întîmplare din cartea Judecătorilor şi a făcut-o o carte de sine stătătoare? Motivele sînt două şi amîndouă sînt clare ca lumina zilei.  În primul rînd, Samuel a vrut ca această carte să fie o încheiere recapitulativă a  lecţiilor date în cartea Judecători, încă o dată ne vom întîlni aici cu ciclul de  apostazie, pedeapsă, pocăinţă şi izbăvire. De data aceasta însă, Samuel vrea să  răspundă unei întrebări viclene: „Şi dacă nu ne vom pocăi? Ce se va întîmpla cu noi  dacă în loc să ne pocăim ne vom îndepărta şi mai mult de Domnul şi vom fugi pe alte  meleaguri, departe de faţa Sa?” Experienţa tristă a familiei lui Elimelec este răspunsul  clar şi răspicat dat acestor întrebări răuvoitoare: „Nicăieri nu este prea departe  pentru mîna Domnului ca să ne ajungă şi să ne pedepsească”. Nu există altă soluţie  de ieşire de sub pedeapsă decît pocăinţa. Cînd ne pocăim cu adevărat Dumnezeu se grăbeşte să ne dea izbăvirea şi binecuvîntarea. În al doilea rînd, istoria familiei lui Elimelec este scoasă în evidenţă pentru că din  această familie s-a născut mai tîrziu Işai, tatăl lui David, acest nou împărat uns de  Samuel peste Israel. Providenţial, scrierea lui Samuel este mai importantă decît şi-a  dat el atunci seama căci ea ne arată o secvenţă din viaţa familiei care-L va da lumii  pe Mesia: Domnul Isus Cristos din seminţia lui David.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O citire foarte atentă va scoate la iveală un  mesaj spiritual latent ascuns în semnificaţia numelor purtate de personajele cărţii,  întîmplarea debutează la Betleem, care tradus înseamnă „casa plinii”. Primul personaj  cu care ne întîlnim este Elimelec al cărui nume se traduce prin „Dumnezeu este  împăratul meu” (Eli=Dumnezeu, melech=împărat). Acest bărbat pleacă din Betleem  împreună cu nevasta lui numită Naomi, care se poate traduce prin „plăcuta” sau  „fermecătoarea”, şi cu cei doi fii ai lor: Mahlon, care înseamnă „cîntec” şi „bucurie”, şi  Chilion, care înseamnă „ornament” sau „desăvârşire”. Hotărîrea lor de a pleca este  echivalentă cu o încercare de a scăpa de sub pedeapsa pe care Dumnezeu o  trimisese asupra Israelului prin secetă, în Moab, Elimelec („Dumnezeu este împăratul  meu”) moare şi după el mor şi cei doi fii: Mahlon (bucuria) şi Chilion (desăvârşirea).  Frîntă de durere, Naomi hotărăşte să se întoarcă în Israel, dar refuză să mai fie  numită Naomi şi cere să i se spună de acuma: Mara, care înseamnă amărăciune.  Mesajul spiritual din această succesiune de evenimente este foarte clar: în Canaan,  Israelul trăia sub teocraţie („Dumnezeu este împăratul meu”) şi făcea casă bună cu  plăcerea, cîntecul, bucuria, frumuseţea şi desăvîrşirea. Sub pedeapsa lui Dumnezeu,  ei au recurs la soluţii lăturalnice, refuzînd pocăinţa şi asta le-a adus moarte, suferinţă  şi sărăcie. Pentru copiii Domnului, singura ieşire din impasul neascultării este pocăinţa  şi întoarcerea acasă, la Dumnezeului lor care nu oboseşte iertîndu-i şi reparîndu-le  greşelile. Din momentul hotărîrii de întoarcere în ţară, mîna nevăzutului Dumnezeu  începe să lucreze tainic pentru refacerea viitorului lui Naomi. Una dintre nurori,  moabită Rut, se întoarce împreună cu ea şi găseşte favoare în ochii unui om bogat  numit Boaz (tradus prin: „în El este puterea”). Acest Boaz restaurează moştenirea lui  Naomi şi-i dăruieşte un fiu prin Rut. Fiul lui Naomi din Rut, Obed, fusese hotărît de  Dumnezeu să fie tatăl lui Işai şi bunicul lui David, împăratul slăvit al lui Israel.  O altă temă foarte importantă din cartea Rut este„Goel”, ruda cu drept de răscumpărare. În rînduială lui Israel, cineva căzut în robie putea fi răscumpărat de un  astfel de Goel care trebuia să îndeplinească 3 condiţii: să fie cea mai apropiată rudă,  să vrea să răscumpere şi să poată să răscumpere, în cazul lui Naomi au existat două  persoane care aveau acest drept: una al cărui nume nu este specificat (Rut 3:12;  4:1-6) şi Boaz (2:20; 4:9-13). Prin răscumpărarea pe care o face, Boaz este un tip  care-l prevesteşte pe Domnul Isus. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă  strălucit în Apocalipsa 5:1-10:  „Apoi am văzut în mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă  pe dinlăuntru, şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger  puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă  peceţile?” Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pămînt, nici sub pămînt, care să  poată să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi am plîns mult, pentru că nimeni nu  fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.  Şi unul dintre bătrîni mi-a zis: „Nu plînge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina  lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între  scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrîni, am văzut stînd în picioare  un Miel. Părea junghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sînt cele şapte  Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pămîntul. El a venit, şi a luat cartea din mîna  dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Cînd a luat cartea, cele patru făpturi  vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd  fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor. Şi  cîntau o cîntare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile,  căci ai fost jungheat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din  orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o  împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împăraţi pe pămînt”.  Pentru că putea şi dorea să ne răscumpere, Domnul Isus s-a înrudit cu noi prin  întrupare şi a devenit Goel-ul nostru.  Pe cine simbolizează însă cel care, deşi putea, n-a vrut să facă răscumpărarea  Naomei din cauza moabitei Rut? Ei bine răspunsul este simplu. Acel „cutare” (Rut 4:1)  simbolizează pretenţiile Legii mozaice. Textul Legii spunea: „Amonitul şi Moabitul să nu  intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecilea neam, pe vecie. Să nu-ţi pese nici de  propăşirea lor, nici de bună starea lor, toată viaţa ta, pe vecie”. (Deut. 23:3, 6)  Moabită Rut este un simbol al Bisericii. Dumnezeu ne-a răscumpărat prin Cristos,  dincolo de prevederile Legii, printr-un act de har şi de nemăsurată îndurare.

SCHIŢA CĂRŢII  I. ZADARNICA FUGA DE PEDEAPSĂ 1:1-5  a. Contextul istoric, 1:1  b. Contextul familial, 1:2  c. Rezultatul fugii, 1:3-5  II. ÎNTOARCEREA 1:6-22 a. Hotărîrea Naomei, 1:6-7  b. Sfatul dat nurorilor, 1:8-13  c. Hotărîrea lui Rut, 1:14-19  d. Naomi se cheamă acum Mara, 1:20-22  III. ÎNCEP COINCIDENŢELE 2:1-23 a. Rut merge pe ogorul lui Boaz, 2:1-3 b. Rut este lăudată de Boaz, 2:4-13 c. Rut capătă trecere înaintea lui Boaz, 2:14-16  d. Naomi întrevede binecuvîntarea, 2:17-22  e. Rut rămîne în ogoarele lui Boaz, 2:23  IV. ÎNTÎLNIREA DIN NOAPTE, 3:1-18  a. Sfatul dat lui Rut de Naomi, 3:1-4  b. Ascultarea lui Rut, 3:5-6  c. Boaz înţelege şi acceptă, 3:7-15  d. Naomi are credinţă, 3:16-18  V. ÎNTÎLNIREA DE LA POARTĂ 4:1-12 a. Cererea lui Boaz, 4:1-4  b. Explicaţia lui Boaz, 4:5  c. Refuzul răscumpărătorului, 4:6  d. Boaz oferă răscumpărare, 4:7-10  e. Poporul se bucură, 4:11-12  VI. DUMNEZEU DĂ UN VIITOR LUI NAOMI 4:13-22 a. Naşterea copilului, 4:13  b. Urarea femeilor din cetate, 4:14-17  c. Linia davidică, 4:18-21

1 SAMUEL

Cu cartea 1 Samuel începem să citim cele trei grupe de cărţi duble din Vechiul  Testaemnt – 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi şi 1 şi 2 Cronici. Ele alcătuiesc împreună o  unitate distinctă acoperind perioada istorică delimitată de ridicarea şi prăbuşirea  monarhiei în Israel, adică aproximativ 500 de ani scurşi pe albia vremii între 1095-586  î.Cr.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Samuel, care tălmăcit înseamnă „cerut de la  Dumnezeu”. În originalul evreiesc, cele două cărţi ale lui Samuel, ca de altfel şi  celelalte două cărţi duble, au format la început o singură carte, împărţirea prezentă  se datorează traducătorilor în limbile greacă şi latină. Deşi criticată de unii, împărţirea  actuală îşi are meritul ei, deoarece 2 Samuel, ocupîndu-se prin excelenţă de cei 40 de  ani de domnie ai împăratului David, merita să alcătuiască un volum aparte.

Autorul: Fără nici o îndoială, Samuel este cel ce a început să scrie această minunată  cronică de istorie. Probabil că primele 24 de capitole sînt în întregime ale lui. Restul a  fost adăugat de Natan şi Gad aşa cum găsim lămurit în 1 Cronici 29:29 şi în 1 Samuel  10:25.

Data: Aproximativ 930 î.Cr. şi cam 100 de ani după aceea. Cartea acopere o perioadă  de 115 ani din istoria lui Israel.

Conţinutul cărţii: 1 Samuel este o cronică a tranziţiei lui Israel de la teocraţie la  monarhie. Dumnezeu n-a vrut niciodată ca Israelul să aibă un alt împărat în afară de  El însuşi. Dorinţa Lui a fost ca să ridice din mijlocul poporului conducători iscusiţi care  să se afle întotdeauna sub ordinele Lui. Legea şi Marele Preot ar fi trebuit să  reglementeze viaţa poporului în ascultarea lor deplină de Domnul. Dar n-a fost aşa.  Israelul s-a depărtat de Dumnezeu, a iubit păcatul şi s-a aplecat spre idolatrie. Lipsiţi  de limitările Legii poporul ajunsese fără frîu. Soluţia ar fi fost o întoarcere la Domnul şi  la „mărturie”, dar poporul a ales o altă cale: ei i-au cerut lui Samuel să aşeze un împărat peste ei, aşa „cum ou toate neamurile” (1 Sam. 10:3). Cererea lor fusese  anticipată de previziunile lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce le spusese El prin Moise  în Deuteronomul 17:14-20. Poate că într-un fel, bătrînii lui Israel au văzut în aceast  pasaj nu un avertisment, ci o ultimă portiţă de ieşire din impas pentru viitor.

Conţinutul cărţii 1 Samuel va putea fi ţinut foarte uşor în minte dacă o vom numi:  „cartea celor trei conducători”: Samuel (cap 1-7), Saul (cap. 8-15) şi David (cap.16-31). Fireşte, acţiunile acestor trei oameni se suprapun în anumite texte, dar,  în mare, împărţirea aceasta a cărţii este corectă.  Samuel este una ditre cele mai luminoase figuri din întreaga istorie a lui Israel. Cu  greu am putea găsi scris ceva rău despre el în paginile Scripturii. Ca importanţă,  Samuel încheia şirul judecătorilor, este primul din şirul profeţilor, întemeiază prima  mişcare de educaţie religioasă din istoria Israelului, întemeiază monarhia aşezînd pe  tron primul împărat în persoana lui Saul, pentru ca mai apoi să-l ungă ca împărat pe  David, cei care avea să devină cel mai mare împărat din întreaga istorie a naţiunii. Au  mai existat sporadic şi alţi oameni despre care Biblia ne spune că s-au numit profeţi  (Gen. 20:7; Num. 11:25; Jud. 6:8; Deut. 18:18), dar şirul profeţilor biblici începe cu  acest Samuel (Fapte 3:24; 13:20). El este cel care a întemeiat oficiul profetic şi a înfiinţat şcolile profeţilor (1 Sam. 10:5, 6, 11-12; 19:20).  Mai presus de orice, Samuel a fost însă un om al rugăciunii: el a fost născut în urma stăruinţei în rugăciune (1 Sam. l:9-28), a fost un copil obişnuit cu rugăciunea (1  Sam. 3:1-19), a învăţat poporul să biruiască prin rugăciune (7:5-10), cînd poporul a  cerut un împărat, el a alergat la rugăciune (1 Sam. 8:6) şi a continuat să se roage  pentru popor chiar şi după ce l-au lepădat ca şi conducător (1 Sam. 12:19-23). Lipsa  unei vieţi de rugăciune a fost privită de Samuel drept un păcat (1 Sam. 12:23).  Iată ce a realizat Dumnezeu prin viaţa lui Samuel: (1) i-a eliberat din robia filisteană,  (2) i-a pregătit pentru împărăţie, (3) le-a dat un loc permanent pentru chivot şi (4) a întărit şi mai mult preoţia.  Saul, cel dintîi împărat al Israelului, a fost una dintre cele mai tragice figuri dintre  personajele Vechiului Testament. El a început foarte promiţător, însă a cunoscut apoi  un declin teribil şi a sfîrşit-o ruşinos şi lamentabil. Deasupra întregii lui vieţi a plutit un  aer de rîvnă amestecat cu neascultare. Modestia i s-a transformat în mîndrie,  adevărul în minciună, ruşinea în neruşinare şi bunătatea faţă de duşmani în ură şi ucidere de prieteni. Pe piatra de pe mormîntul acestui prim împărat al Israelului s-ar  potrivi o frază pe care a rostit-o chiar el însuşi, într-una din rarele clipe de luciditate  care i-au întrerupt tulburarea sufletească de la sfîrşitul vieţii: „Am lucrat ca un  nebun!” (1 Sam. 26:21; vezi şi 1 Sam. 13:13)  David, „lumina ochilor lui Dumnezeu”, a fost una dintre cele mai măreţe personalităţi  din toate timpurile. El a îmbogăţit copleşitor de mult istoria socială, militară, religioasă  şi culturală a lui Israel. În 1 Samuel ne întîlnim cu David ca băieţel la oi, cîntăreţ din arfă, purtător de arme, căpetenie în luptă, ginere al împăratului, scriitor neîntrecut de  psalmi, împărat uns de Samuel şi… fugar rătăcitor şi nevinovat. Acest fiu al lui Iese şi nepot al lui Boaz, din moabita Rut, a văzut lumina zilei în Betleem ca cel mai mic din  cei 8 fii ai tatălui său. La vîrsta de 18 ani a fost uns pentru prima dată de Samuel ca  împărat ales de Dumnezeu peste Israel şi avea să devină apoi cel mai important dintre toţi împăraţii lui Israel, întemeietorul dinastiei din care s-a născut, „la plinirea vremii”,  Isus Cristos – Mesia.  Faima lui de cîntăreţ iscusit a ajuns la curtea împăratului Saul, unde a fost chemat să  intre în anturajul familiei regale. Prietenia lui cu Ionatan, fiul lui Saul, este una dintre  cele mai frumoase şi mai gingaşe pagini din istoria relaţiilor dintre oameni. Cînd a fost  promovat în fruntea armatei, vitejia şi popularitatea lui printre evrei a stîrnit invidia  împăratului care s-a hotărît să-l omoare. Saul a încercat de 4 ori acest lucru (1 Sam.  19:10, 15, 20, 21, 23, 24). Dumnezeu avea însă alte planuri cu David şi i-a ocrotit  viaţa. Zbuciumul care a caracterizat această perioadă şi urmările lui în maturizarea  deosebită a lui David pot fi văzute în conţinutul psalmilor 59 şi 37.  Încercările din tinereţe au fost şcoala prin care Dumnezeu îl pregătea pentru ceasul  domniei peste Israel, înainte de a stăpîni peste oameni, David a fost învăţat să fie stăpîn pe el însuşi şi să aştepte, plin de încredere, iniţiativele şi hotărîrile Domnului.  Ca pribeag, departe de ameninţările împăratului Saul, David a trăit în mijlocul altor  duşmani care ameninţau să-i ia viaţa. Din temerile acelor clipe s-a născut psalmul 56 în care găsim credinţa lui în Dumnezeu şi totala lui abandonare în hotărîrile Celui  Atotputernic, ajunse la o totală maturitate. 1 Samuel se termină cu moartea  ruşinoasă a lui Saul şi ne lasă să anticipăm cu înfrigurare citirea lui 2 Samuel în care  viaţa lui David va cunoaşte împlinirea omului „după inima lui Dumnezeu” (1 Sam. 13:14).

Mesajul cărţii: Dumnezeu a chemat Israelul la o relaţie unică şi specială cu El în  virtutea căreia El s-a proclamat împăratul lor nevăzut. Din pricina nepriceperii lor, ei  au renunţat la acest privilegiu şi au cerut un împărat uman care să le meargă în  frunte. Soluţia lor a însemnat un mare pas înapoi în destinul lor istoric. Suferinţele  ulterioare şi tragedia lor naţională ne stau drept mărturie. Din ceea ce scrie în cartea  1 Samuel putem învăţa că neacceptarea căilor lui Dumnezeu, neatîrnarea de prezenţa  Lui nevăzută, refuzarea trăirii prin credinţă de dragul comodităţii soluţionărilor  omeneşti vor atrage întotdeauna asupra noastră suferinţe costisitoare şi un sfîrşit  ruşinos.

SCHIŢA CĂRŢII  I. SAMUEL, ULTIMUL JUDECĂTOR l – 7  ANA, MAMA LUI SAMUEL  a. necazul ei, 1:1-8  b. rugăciunea ei, 1:9-18  c. copilul ei, 1:19-23  d. jertfa ei, 1:24-28  e. cîntarea ei, 2:1-W  SLUJIREA MICULUI SAMUEL  a. Situaţia din Silo, 2:11-36  b. Domnul i se descopere, 3:1-21  RĂZBOIUL CU FILISTENII a. Înfringerea Israelului, 4:1-10  b. Pierderea chivotului, 4:11-17  c. Moartea lui Eli, I-Cabod, 4:18-22  d. Pedeapsa asupra filistenilor, 5:1-12  e. Filistenii trimit chivotul înapoi, 6:1-7:2  f. Campania de refacere spirituală, 7:3-17  II. SAUL, CEL DINTÎI ÎMPĂRAT 8-15  RIDICAREA LUI SAUL  a. Israeliţii cer un împărat, 8:1-22  b. Alegerea lui Saul, 9:1-27  c. Încoronarea lui Saul, 10:1-27  d. Înfrîngerea Amoniţilor, 11:1-15  e. Samuel înfruntă naţiunea, 12:1-25  PRĂBUŞIREA LUI SAUL  a. Războiul cu filistenii, 13:1-7  b. Jertfa nelegiuită, 13:8-9  c. Sentinţa rostită de Samuel, 13:10-14  d. Situaţia se înrăutăţeşte, 13:15-23  e. Jurămintele pripite, 14:1-52  f. Ascultările parţiale, 15:1-35  III. DAVID, ALESUL DOMNULUI 16-31  ASCENSIUNEA LUI DAVID  a. David uns împărat, 16:1-13  b. David adus la curtea lui Saul, 16:14-23  c. David şi Goliat, 17:1-58  d. David şi Ionatan, 18:1-4  e. David pizmuit de Saul, 18:5-16  f. David, ginerele împăratului, 18:17-30  DAVID ESTE PRIGONIT DE SAUL a. David apărat de Ionatan, 19:1-7  b. David apărat de Mical, 19:8-17  c. David apărat de Samuel, 19:18-24  d. David, apărat de Ionatan, 20:1-42  e. David apărat de Ahimelec, 21:1-9  f. David apărat de Achiş, 21:10-15  DAVID Şl CEATA LUI  a. În peştera Adulam şi la Miţpe, 22:1 -5  b. Saul ucide preoţii din Nob, 22:6-23  c. David scapă Cheila, 23:1-12  d. În pustia Zif şi Maon, 23:15-29  e. En-Ghendi. David cruţă pe Saul, 24:1-22  f. David şi Nabal, 25:1-35  g. David şi Abigail, 25:36-44  h. Pustia Zif. David cruţă pe Saul, 26:1-25  DAVID ÎN ŢARA FILISTENILOR a. Şederea lui la Ţiglad, 27:1-12  b. Filistenii se luptă cu Israelul, 28:1-4  c. Saul cheamă morţii, 28:5-14  d. Mesajul lui Samuel, 28:15-19  e. Groaza lui Saul, 28:20-25  f. David este trimis înapoi, 29:1-11  g. David îi biruieşte pe Amaleciţi, 30:1-19  h. Împărţirea prăzii, 30:20-25  i. Darurile trimise în Iuda, 30:26-31  MOARTEA LUI SAUL  a. Israelul bătut de filisteni, 31:1 b. Moartea lui Saul şi Ionatan, 31:2-10

2 SAMUEL

1 Samuel ne-a prezentat falimentul împăratului ales de oameni: Saul. 2 Samuel ne  aşează înaintea ochilor frumoasa domnie a unui împărat „după inima lui Dumnezeu”:  David.

Titlul: Singurul motiv pentru care cartea poartă numele de „2 Samuel” este acela că  în original conţinutul ei a alcătuit o singură carte împreună cu cartea „1 Samuel”.

Autorul: Cronicarii care au păstrat scrisă amintirea acestor evenimente nu sînt  cunoscuţi cu certitudine, 1 Cronici 29:29-30 ni-i indică drept autori pe doi profeţi:  Natan şi Gad.

Data scrierii: Este nesigură, plasată însă cu certitudine undeva în cuprinsul secolului  10 dinaintea lui Cristos.

Conţinutul cărţii: 2 Samuel poate fi o carte uşor de memorat dacă o vom considera  drept o carte biografică. Subiectul ei poate fi formulat astfel: 40 de ani de domnie din  viaţa împăratului David (2 Sam. 5:4-5).  David a preluat conducerea lui Israel într-un timp în care naţiunea se afla într-o stare  haotică. Moartea lui Saul fusese în acelaşi timp şi tragică şi ruşinoasă. Prima  experienţă a Israelului cu monarhia sfîrşise într-un total eşec. Începutul cărţii „2  Samuel” ni-l arată pe David întors la Ţiclag după biruinţa pe care o avusese asupra  Amaleciţilor (2 Sam.1:1). El era obosit în trup, dar bucuros în suflet pentru victoria  repurtată. Grija lui cea mare însă era la soarta celeilalte bătălii: aceea dintre filisteni  şi Israel. După trei zile, David primeşte vestea că Israelul a fost învins. Durerea lui  David este sinceră şi nemîngîiată. Cu această ocazie iese în relief toată frumuseţea  caracterului său. Cîntarea de jale scrisă de el pentru Saul şi mai ales pentru Ionatan  (1: 17-27) este o elegie a unui suflet îndrăgostit şi neatins de morbul duşmăniei, în  ciuda nebuniei ucigaşe a lui Saul, David l-a iubit pînă la capăt.  Începuturile domniei lui David au fost modeste şi pline de momente de descurajare,  dar împăratul a avut o credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Caracteristica vieţii lui  David a fost o totală subordonare faţă de iniţiativele şi orarul lui Dumnezeu.  Sub conducerea lui David, Israelul a ajuns la apogeul puterii şi strălucirii. Timpul  domniei lui şi timpul domniei fiului său Solomon sînt cunoscute drept „epoca de aur a  Israelului”. David a eradicat idolatria din ţară. Conducerea lui militară a fost genială şi  teritoriile cucerite de el au dus Israelul la cea mai mare întindere geografică din toată  istoria lui. Faima şi bogăţia adusă de el evreilor era cunoscută pretutindeni. Negustorii  evrei cutreierau pămîntul între Nil, Tigru şi Eufrat sau alunecau pe corăbiile mărilor  pînă spre ţărmuri exotice şi îndepărtate. Dumnezeu a rînduit ca pe vremea domniei lui  David şi Egiptul şi puterea Mesopotamiei, cele două puncte tradiţionale de dominaţie  mondială, să fie intrate într-o totală eclipsă. Pentru cîteva decenii, Israelul s-a aflat  în fruntea naţiunilor lumii. Puterea, cultura, faima şi luxul aveau atunci o singură  capitală: Ierusalimul. Tronul aşezat în acest oraş îşi exercita influenţa asupra  populaţiei întregii lumii. De ce a făcut Dumnezeu aceste lucruri pentru David?  Răspunsul nu este greu de găsit. David a acceptat să fie toată viaţa lui autoritatea  numărul 2 în Israel. Secretul reuşitelor lui este întoarcerea la spiritul teocraţiei.  Împăratul David s-a subordonat împăratului cerurilor căutînd toată viaţa lui să facă  numai „voia Domnului” (Fapte 13:22; 1 Sam. 13:13-14). În inima lui David, Iehova a  fost tot timpul adevăratul împărat al lui Israel. Pe sine s-a considerat doar un fel de  reprezentant vizibil al divinităţii. Aduceţi-vă aminte de felul în care s-a purtat el cu  Saul: de refuzul său repetat de a-şi face singur dreptate şi respectul nelimitat faţă  de „unsul Domnului” (1 Sam. 24:6; 26:10-11). Remarcaţi totala lui dependenţă de  indicaţiile divine: s-a nagat atunci cînd a fost în momente de criză (1 Sam. 23:2,  10-12), s-a rugat atunci cînd a început domnia (2 Sam 2:1) şi a aşteptat hotărîrile lui  Dumnezeu atunci cînd a fost prigonit şi blestemat pe nedrept (2 Sam. 16:5-12).  Probabil că tocmai această caracteristică a comportamentului lui a fost aceea care  l-a făcut pe Dumnezeu să-l numească „un om după inima Lui” (1 Sam. 13:13-14).  Altfel este greu să accepţi această numire pentru un om care a avut păcate şi  defecte care i-au întunecat ultimii ani ai vieţii. Pentru cititorul atent, viaţa lui David  se împarte în două jumătăţi distincte. Cea de pînă la păcătuirea cu Bat-Şeba şi cea  de după această cădere. Chiar şi cartea le acordă fiecăreia părţi egale: 12 capitole  pentru ascensiunea glorioasă a lui David şi tot 12 capitole pentru necazurile care i-au  marcat cea de a doua perioadă a vieţii.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În 2 Samuel 7:11-16 ne întîlnim cu legămîntul  Davidic. Importanta lui se extinde nu numai asupra istoriei familiei lui David, ci şi  asupra istoriei întregii omeniri, mai ales în partea ei viitoare. Legămîntul Davidic este  cheia divină pentru înţelegerea planului lui Dumnezeu în istorie. Din momentul încheierii  lui, evreii au ştiut că Mesia va veni din linia genealogică a lui David. Ei păstrează  aceiaşi convingere şi astăzi (Isaia 11:1; Ieremia 23:5; Ezechiel 37:25; ca şi Luca  1:30-33). Legămîntul în sine conţine cîteva elemente distincte: (1) confirmarea  tronului lui Israel. Pînă la acest pasaj, monarhia fusese o dorinţă vinovată a evreilor.  De acum înainte, tronul lui Israel intră în istorie ca o instituţie divină, (2) consacrarea  familiei lui David ca familie împărătească. Lui David i se promit trei lucruri: o „casă” cu  semnificaţia unei linii continue de descendenţi, un „tron” cu semnificaţia autorităţii  împărăteşti şi o „împărăţie” cu semnificaţia unui domeniu de exercitare a autorităţii. 2  Samuel 7:16 ne declară că promisiunea acestor trei elemente este „pe vecie”. Cel de  al treilea element este: (3) anunţarea programului mesianic. Caracterul veşnic al celor  trei promisiuni făcute lui David implică împlinirea lor finală în viaţa lui Mesia (Isaia 9:7).  Legămîntul Davidic marchează cea de a patra treaptă de dezvoltare a promisiunilor  mesianice. Lui Adam i s-a făcut o primisiune care privea rasa umană în general; lui  Avraam i s-a făcut o promisiune care privea Israelul ca naţiune; prin Iacov s-a făcut  o promisiune specială seminţiei lui Iuda, iar acum se identifică o familie din seminţia lui  Iuda: casa lui David. Rămîne doar ca Isaia să mai adauge că „sămînţa femeii”, fiul lui  Avraam, Leul din seminţia lui Iuda şi odrasla lui David va fi născut… dintr-o fecioară  (Isaia 7:14).

Mesajul cărţii: Cele două jumătăţi ale cărţii ne spun clar că există o plată care  trebuieşte plătită pentru păcat. Greşala lui David în cazul lui Bat-Şeba şi Urie a atras  asupra împăratului şi asupra casei lui agonia pedepsei. O clipă de rătăcire a dus la ani  de suferinţe. Dreptatea lui Dumnezeu se aplică fără discriminare asupra tuturor celor  ce păcătuiesc, oricare ar fi poziţia lor înaintea Domnului. Există însă chiar şi în  pedepsele Domnului o porţie de har (2 Sam. 24:14).

SCHIŢA CĂRŢII  I. RIDICAREA LUI DAVID 1-12  ÎMPĂRAT PESTE IUDA  a. Vestea morţi lui Saul, 1:1-10  b. Reacţia lui David, 1:11-16  c. Cîntarea de jale, 1:17-27  d. David este uns împărăţia Hebron, 2:1-7  e. Iş-Boşet, rivalul lui David, 2:8-11  RĂZBOIUL CIVIL  a. Abner se luptă cu Ioab, 2:12-32  b. Abner îl părăseşte pe Iş-Boşet, 3:1-21  c. Ioab îl omoară pe Abner, 3:22-39  d. Iş-Boşet este asasinat, 4:1-12  ÎMPĂRAT PESTE TOT ISRAELUL  a. David este uns împărat peste Israel, 5:1-6  b. Stabilirea capitalei la Ierusalim, 5:7-25  c. Chivotul este adus la Ierusalim, 6:1-23  LEGĂMÎNTUL DAVIDIC  a. Dorinţa lui David, 7:1-3  b. Promisiunea dumnezeiască, 7:4-17  c. Reacţia lui David, 7:18-29  CONSOLIDAREA Şl EXTINDEREA ÎMPĂRĂŢIEI  a. Biruinţele lui David, 8:1-14  b. Înalţii slujbaşi ai lui David, 8:15-18  c. David şi Mefiboşet, 9:1-13  d. Biruinţa asupra Amoniţilor, 10:1-19  PĂCATUL LUI DAVID CU BAT-ŞEBA  a. Comoditatea, 11:1  b. Ispitirea, 11:2  c. Păcătuirea, 11:3-5  d. Perversitatea, 11:6-13  e. Crima, 12:14-25  f. Rezolvarea păcătoasă, 12:26-27  II. NECAZURILE LUI DAVID 12-24  DUMNEZEU MUSTRĂ Şl PEDEPSEŞTE a. Natan spune o întîmplare, 12:1-5  b. Reacţia lui David, 12:6  c. Natan condamnă pe faţă, 12:7-9  d. Rostirea sentinţei, 12:10-12  e. David se recunoaşte vinovat, 12:13-14  f. Moartea copilului, 12:15-23  g. Naşterea lui Solomon, 12:24-25  h. Refacerea autorităţii, 12:26-31  NECAZURI ÎN FAMILIA LUI DAVID a. Amnon curveşte cu sora sa, 13:1-22  b. Amnon este omorît de Absalom, 13:23-29  c. Absalom fuge în exil, 13:34-39  d. Ioab mijloceşte pentru Absalom, 14:1-20  e. Absalom este iertat şi adus înapoi, 14:21 -33  f. Răscoala lui Absalom, 15:1-12  g. Fuga lui David, 15:13-37  h. Ţiba înnegreşte pe Mefiboşet, 16:1-4  i. Şimei bleastămă pe David, 16:5-14  î. Huşai la Absalom, 16:15-19  j. Absalom ascultă de Ahitofel, 16:20-23  k. Huşai înfruntă pe Ahitofel, 17:1-14  l. Moartea lui Ahitofel, 17:15-23  m. David la Mahanaim, 17:24-18:4  n. Absalom ucis de Ioab, 18:5-18  o. Jalea lui David, 18:19-33  NECAZURI ÎN ÎMPĂRĂŢIE  a. Descumpănirea poporului, 19:1-8  b. Refacerea armoniei în împărăţie, 19:9-43  c. Răscoala lui Şeba, 20:1 -3  d. Amasa asasinat de Ioab, 20:4-13  d. Uciderea lui Şeba, 20:14-22  e. Dregătorii lui David, 20:23-26  f. Foamete de trei ani, 21:1-14  g. Filistenii pornesc alt război, 21:15-22  h. Cîntarea lui David, 22:1-51 i. David laudă legămîntul, 23:1-7  î. Vitejii lui David, 23:8-39  j. Numărătoarea poporului, 24:1-9  k. Pedeapsa prin ciumă, 24:10-25

1 ÎMPĂRAŢI

Cărţile 1 şi 2 Împăraţi cuprind o perioadă de decădere şi declin în istoria lui Israel. Ele  încep cu împăratul David şi termină cu împăratul Babilonului. Debutează cu  construcţia Templului şi se încheie cu distrugerea lui. Încep cu o perioadă de glorie şi  se termină în dezastru spiritual şi robie naţională. Vremea împăraţilor aduce în atenţia  noastră lucrarea profeţilor biblici. l Împăraţi se termină cu lucrarea lui Ilie, acestui om  de excepţie care a fost trimis de Dumnezeu să întoarcă poporul Israel din idolatrie la  credinţa cea adevărată.

Titlul: În originalul ebraic, 1 şi 2 Împăraţi au format o singură carte. Traducătorii în  limba greacă le-au despărţit în două pentru că textul grec era mai lung cu o treime şi  sulurile de papirus pe care scriau ei erau limitate în lungime. Semnificaţia titlului este  evidentă: aceste cărţi înregistrează evenimentele din timpul domniei împăratului  Solomon şi ai celorlalţi împăraţi care s-au succedat la tronul lui Israel şi Iuda.

Autorul: Stilul cărţii arată lucrarea unui singur autor, chiar dacă el a folosit şi  informaţii din alte cronici ale vremii (1 Împăraţi 11:41; 14:29). Tradiţia evreiască  atribuie cărţile acestea profetului Ieremia, în orice caz, cărţile acestea au fost scrise  înainte de distrugerea celui dintîi Templu.

 Data: Aproximativ 550 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de 400 de ani de istorie  înregistrînd creşterea şi descreşterea împărăţiei lui Israel.

Conţinutul cărţii: În afară de timpul domniei lui Solomon, cartea 1 Împăraţi arată  cum imediat după domnia lui Solomon, împărăţia s-a divizat în alte două împărăţii: una  în Nord continuînd să poarte numele de Israel şi una în sud cu numele de Iuda.  Împărăţia lui Israel cuprindea zece seminţii şi avea capitala la Samaria, în timp ce din  împărăţia lui Iuda au făcut parte numai Iuda şi Beniamin, iar capitala s-a aflat la  Ierusalim. Pe tronul Samariei s-au perindat 19 împăraţi din seminţii diferite. Ierusalimul  a rămas credincios seminţiei lui David din care s-au ridicat succesiv un număr de 20  de împăraţi.

Ca împărţire, 1 Împăraţi se prezintă de la sine. Cele 22 de capitole sînt aşezate în  două secţiuni egale. Primele 11 capitole sînt consacrate celor 40 de ani de domnie ai  lui Solomon, iar celelalte 11 acopere primii 80 de ani de existenţă separată a celor  două împărăţii divizate.

Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Figura dominantă a cărţii 1 Împăraţi este  împăratul Solomon. Personalitatea lui este ieşită din comun din trei puncte de vedere:  ca înfăptuitor de istorie, ca influenţă asupra societăţii şi ca semnificaţie profetică  mesianică.  Din punct de vedere istoric, Solomon reprezintă momentul de apogeu al monarhiei  evreieşti. Domnia lui marchează culmea de abundenţă materială şi de cultură la care  s-a ridicat vreodată Israelul. Cine citeşte capitolele 9 şi 10 ale cărţii îşi dă repede  seama că nivelul ajuns de Solomon a stîrnit uimirea lumii de atunci. Solomon a fost şi  ultimul împărat care a domnit peste întreg Israelul. Singurul care va mai face acest  lucru va fi Isus Cristos, cînd se va întoarce să domnească ca fiu al lui David pe tronul  Ierusalimului.  Ca lider social, Solomon este una dintre cele mai copleşitoare prezenţe din cîte au  existat vreodată, înţelepciunea lui super-normală l-a făcut o celebritate admirată de  toţi contemporanii. A alcătuit trei mii de proverbe pline de discernămînt şi de  pricepere şi a compus o mie cinci cîntări care-l aşează în fruntea celor mai prolifici  poeţi din toate timpurile. Prietenii şi duşmanii i-au căzut în admiraţie şi s-au grăbit să  facă pace cu împărăţia lui. Abilitatea sa organizatorică şi administrativă a produs un  salt de cîteva secole peste nivelul cunoscut în lumea şi civilizaţia de atunci.  Capacitatea lui afectivă şi emoţională a fost ieşită din comun (vezi Cîntarea  Cîntărilor). Excesele lui maritale nu pot fi explicate decît dacă acceptăm acest punct  de vedere. Atitudinea lui faţă de Dumnezeu este punctul fragil din întreaga lui  constituţie. Bogăţia nemăsurată şi neîmpărţită cu săracii poporului, mulţimea  nevestelor şi numărul mare de care de luptă sînt toate în contrast evident cu  prevederile Legii date de Dumnezeu evreilor (Deut. 17:16-17). Deşi este elocvent şi  înfocat în rugăciune, se observă la el o oarecare detaşare de Dumnezeu. Abundenţa l-a făcut ca încet, încet să se socotească dacă nu suficient în sine însuşi, cel puţin  mai puţin dependent de ajutorul divin, în comparaţie cu modestia şi sentimentul de  neputinţă pe care l-am remarcat la tatăl său David, Solomon prezintă o siguranţă de  sine şi o opulenţă care-i îneacă spiritul. Gîndurile sale exprimate în cartea Eclesiastul  ni-l prezintă drept un cunoscător plictisit al tuturor dimensiunilor vieţii umane.  Blazarea lui este evidentă şi supărătoare.  Falimentul lui Solomon ca lider spiritual al poporului a demonstrat încă o dată  incapacitatea omului căzut în păcat de a sta într-o poziţie de totală autoritate. Nimeni n-a fost vreodată mai înţelept ca Solomon şi nimeni n-a avut la dispoziţia sa  mai multe resurse materiale şi mai multă faimă. Falimentul lui este reprezentativ şi  suficient pentru a explica falimentele noastre.  Apusul domniei lui Solomon prevesteşte furtuna care se apropie. Tîrîtă de iubire, inima  lui îngăduie să se clădească în Ierusalim temple pentru toţi dumnezeii nevestelor lui.  Chemoş, Baal-Peor şi Moloh intră cu fast în cetate şi în inimile poporului. Israelul se  prăbuşeşte iarăşi în idolatrie. Dumnezeu îl trimite pe proorocul Ahia să-i vestească lui  Solomon pedeapsa. Nimeni nu va mai aduna după el tot poporul într-o singură  împărăţie. Zece seminţii vor trece sub stăpînirea unui slujitor de al său. Legămîntul  Davidic însă va rămîne în picioare. David va avea mereu un urmaş pe scaunul său de  domnie. Stăpînirea lui va fi însă limitata la seminţiile lui Iuda şi Beniamin.  Solomon este mult mai interesant şi mai important însă ca semnificaţie tipologică  mesianică. Asemeni tatălui său David, el este unul dintre cele mai clare anticipări ale  lucrării lui Isus Cristos. Şi tot ca David, Solomon este un simbol pentru aspectul viitor  al domniei lui Cristos asupra lumii. Există comentatori care văd în David aspectul  domniei mesianice din timpul mileniului, iar în Solomon aspectul domniei din Noul  Ierusalim de după mileniu. Asupra acestor detalii nu putem să zăbovim şi nici să ne  pronunţăm în acest scurt studiu.  Prin ce simbolizează domnia lui Solomon aspecte din împărăţia mesianică? Iată prin  ce: Mai îmtîi, domnia lui a fost un timp de pace şi odihnă. Solomon n-a scos sabia din  teacă în anii săi de domnie. În al doilea rînd, a fost o domnie caracterizată prin  primatul înţelepciunii şi priceperii (1 Împăraţi 4 şi 10). În al treilea rînd a fost vorba  despre bogăţie şi slavă – aşa cum nu mai fusese nicăieri şi niciodată, în al patrulea   rînd a fost o domnie care s-a bucurat de faimă şi cinstire. Numele lui Solomon era  renumit în toate împărăţiile contemporane. În al cincilea rînd putem vorbi despre  bucurie şi siguranţă. Iată ce putem citi în 1 Împăraţi 4:20,25: „Iuda şi Israel erau în  număr foarte mare… Ei mîncau şi se veseleau…  au locuit în linişte fiecare sub via lui  şi sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon”.  Din vestirile profeţilor noi ştim că acestea sînt tocmai caracteristicile domniei  mesianice viitoare a lui Cristos asupra lumii. Va fi pace şi linişte: „Nici un popor nu va  mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul” (Isaia 2:4). „Atunci  lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul,  puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mîna un copilaş”. (Isaia 11:6).  Va fi un timp de înţelepciune şi pricepere aşa cum n-a fost niciodată: „Pămîntul va fi  plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Isaia 11:9;  Habacuc 2:14). Va fi bogăţie şi slavă aşa cum n-a mai fost niciodată căci: „muntele  (împărăţia) Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa  deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor grămădi spre el” (Isaia 2:2; 11:10J. Va  fi slavă şi cinstire aşa cum nici o împărăţie n-a avut vreodată pe faţa pămîntului: „În  ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor  întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui” (Isaia 11:10). În împărăţia mesianică va fi  bucurie şi siguranţă pentru toţi cei ce vor locui în ea. Profetul Mica scrie: „fiecare va  locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului  oştirilor a vorbit” (Mica 4:4). Nu există nimic mai minunat decît studierea acestor  pasaje care ne vorbesc despre Împărăţia Domnului Isus care stă gata să vină. Chiar  şi numai o lectură fugară a lor ne face să spunem plini de dorinţă: „Vie împărăţia Ta!”

Mesajul peste veacuri: Nu este greu de loc să înţelegem ce vrea Dumnezeu să ne  înveţe din cele întîmplate în cartea 1 Împăraţi. Textul care găzduieşte acest mesaj  este 1 Împ. 11:11-l3:  „Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legămîntul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat,  voi rupe împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul  acesta în timpul vieţii tale, pentru tatăl tău David. Ci din mîna fiului tău o voi rupe. Nu  voi rupe însă toată împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina robului Meu  David, şi din pricina Ierusalimului pe care l-am ales”.  Unde nu există ascultare, nu există viitor. Pentru cel semeţ, Dumnezeu nu păstrează  nici un loc sub soare. Smeritul însă va rămîne pururi în harul dumnezeiesc şi Dumnezeu îi va asigura veşnicia.

SCHIŢA CĂRŢII  I. DOMNIA LUI SOLOMON 1-11  a. Ridicarea lui Solomon, 1:1-3:1  ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON, 3:2-4:34 Solomon cere înţelepciune, 3:2-15  Solomon dovedeşte înţelepciune, 3:16-28  Solomon aşează administratori, 4:1-28  Solomon în mărirea sa, 4:29-34  b. Templul lui Solomon, 5:1-8:66  FAIMA LUI SOLOMON, 9:1-10:29  Legământul cu Domnul, 9:1-9  Darul dat lui Hiram, 9:10-14  Slujitorii lui Solomon, 9:15-25  Flota lui Solomon, 9:26-28  Vizita reginei din Seba, 10:1-13  Bogăţiile lui Solomon, 10:14-29  CĂDEREA LUI SOLOMON, 11:1-43  a. Motivul, 11:1-8  b. Avertizarea, 11:9-13  c. Duşmanii, 11:14-28  d. Profeţia lui Ahia, 11:29-40  e. Moartea lui Solomon, 11:41-43  II. ÎMPĂRĂŢIILE DESPĂRŢITE 12-22  DIVIZAREA ÎMPĂRĂŢIEI, 12:1-24 Cererea triburilor din nord, 12:1-4  Răspunsul lui Roboam, 12:5-15  Revolta triburilor din nord, 12:16-24  a. Domnia lui Ieroboam în Israel, 12:25-14:20  b. Domnia lui Roboam în Iuda, 14:21-31  c. Domnia lui Abiam în Iuda, 15:1-8  d. Domnia lui Asa în Iuda, 15:9-24  e. Domnia lui Nadab în Israel, 15:25-31  f. Domnia lui Baeşa în Israel, 15:32-16:7  g. Domnia lui Zimri în Israel, 16:15-20  h. Domnia lui Omri în Israel, 16:21-28 i. Domnia lui Ahab În Israel, 16:29-22:40 PROOROCUL ILIE  Ilie vesteşte seceta, 17:1  Dumnezeu îl îngrijeşte pe Ilie, 17:2-24  Ilie pe muntele Carmel, 18:1-46  Ilie fuge la Horeb, 19:1-18  Ilie H cheamă pe Elisei, 19:19-21  î Domnia lui Iosafat în Iuda, 22:41-50 j. Domnia lui Ahazia în Israel, 22:51-53

2 ÎMPĂRAŢI

Începînd cu această carte ne vom familiariza cu existenţa marilor imperii antice:  Asiria, Babilon şi Persia. Ele vor începe să exercite o influenţă covîrşitoare asupra  Israelului. Paradoxal, imperiile acestea sînt astăzi o binecuvîntare pentru poporul  Bibliei, căci recentele descoperiri arheologice au făcut să amuţească critica arbitrară  şi răuvoitoare din deceniile trecute. Fiecare lopată de pămînt întoarsă în terenul  străvechiilor imperii acreditează astăzi Biblia ca o carte de istorie autentică.

Scopul scrierii acestei cărţi nu a fost numai acela de a înregistra vieţile împăraţilor din  Iuda şi Israel. Această cronică a fost alcătuită pentru a arăta tuturor cititorilor că  succesul oricărui împărat (şi a oricărei naţiuni luată ca atare) depinde de măsura de  ataşament faţă de Cuvîntul şi voia Domnului. Neascultarea duce întotdeauna la  decadenţă şi declin.

Titlul: 2 Împăraţi este o continuare firească a cărţii 1 Împăraţi cu care iniţial a constituit o singură cronică.

 Autorul: Ceea ce s-a spus despre 1 Împăraţi este valabil şi pentru această carte.  Proorocul Ieremia apare ca cel mai probabil dintre toţi autorii propuşi. El a folosit însă  informaţii cuprinse în alte cărţi (1 Împ. 11:41; 14:19, 29). Ultimul capitol pare şi el  scris de altcineva care a stat în Babilon, nu de cineva care s-a dus cu unii din popor  în Egipt şi a murit acolo, cum este cazul cu Ieremia.

Data: În preajma anului 550 î.Cr. Nu înainte de distrugerea celui dintîi Templu.

Conţinutul cărţii: Această carte care debutează cu strămutarea lui Ilie la cer şi se  termină cu strămutarea poporului evreu în Babilon este cea mai tragică cronică de  istorie din toată Biblia. Ba am putea spune că este una dintre cele mai tragice  înregistrări istorice din analele lumii. Poporul prin care Dumnezeu alesese să  răspîndească cunoştinţa despre Sine şi despre planurile Sale pline de har s-a abătut  din ce în ce mai mult de la ascultarea de Dumnezeu, s-a cufundat în idolatrie şi în  întunerecul înstrăinării de Creator. Cînd nelegiuirea lor şi-a atins culmea, Dumnezeu a  trimis asupra lor popoare străine puternice şi lipsite de milă care i-au tîrît într-o  neagră, umilitoare şi chinuitoare robie.  Cartea 2 Împăraţi este cartea robiei. În capitolul 17 ni se prezintă ducerea Israelului  (cele 10 seminţii din împărăţia de nord) în robia Asiriană. Aceste 10 seminţii nu se vor  întorce acasă, ci vor continua să rămînă răspîndite printre neamurile lumii. Capitolul 25 ne aduce înaintea ochilor Ierusalimul înconjurat, cucerit şi dărîmat. Poporul  împărăţiei de sud (Iuda şi Beniamin) este dus în robia babiloneană de unde nu se va  mai întoarce decît o rămăşiţă.   Cartea consemnează de asemenea faptele profetului Elisei, continuatorul lucrărilor lui  Ilie. Ca şi predecesorul lui, Elisei are o viaţă plină de întîmplări supranaturale. Unele  dintre cele mai cunoscute minuni săvîrşite de el sînt: învierea fiului sunamitei (cap.  4), moartea în oală (cap.4), înmulţirea celor 100 de pîini (cap.4), vindecarea lui  Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, (cap. 5), recuperarea securii unuia dintre  fiii proorocilor (cap.6) şi orbirea temporară a sirienilor (cap. 6).

Împărţirea cărţii este neclară la prima vedere, dar un studiu atent va scoate la iveală  faptul că primele 10 capitole se ocupă predominant de împărăţia de nord, implicînd  împărăţia de sud numai cînd evoluţia acesteia afectează evenimentele din nord;  partea dintre capitolele 11 şi 27 este o istorie alternativă a evenimentelor din cele  două împărăţii surori, iar de la capitolul 18 la 25 găsim numai evenimente din istoria lui Iuda.  Cu excepţia lui Şalum care a domnit numai o lună, toţi cei 11 împăraţi ai lui Israel „au  făcut ce este rău înaintea Domnului” (3:2, 3; 10:31, 32; 13:2, 3, 11; 14:24; 15:9,  18, 24, 28; 17:2). Ei au urmat calea lui Ieroboam, „cel care a făcut pe Israel să  păcătuiască”.  Împăraţii din Iuda sînt evaluaţi după standardul stabilit de tatăl lor David. Vedem  aceasta în cazul lui Solomon (1 Împ. 11:6), Abiam (1 Împ. 15:3), Iosafat (2 Cronici  17:3), Amaţia (2 Împ. 14:3), Ahaz (2 Împ. 16:2), Ezechia (2 Împ. 18:3) şi Iosia (2  Împ. 22:2).  Plecarea lui Israel în robie s-a făcut în două etape. Cele două seminţii şi jumătate de  dincolo de Iordan: Ruben, Gad şi Manase au fost luate captive de Tiglat Pileser,  împăratul Asiriei cu cîţiva ani înainte de restul împărăţiei (2 Împăraţi 15:29; 1 Cronici  5:25-26). Celelalte seminţii din împărăţia de Nord au fost înrobite 13 ani mai tîrziu,  cam prin anul 721 î.Cr. Tiglat Pileser murise între timp. Împăratul asirian Salmanasar a  condus invazia şi a asediat Samaria timp de trei ani (2 Împăraţi 17:3-6).  Căderea împărăţiei din sud, Iuda, s-a produs numai după alţi 120 de ani de istorie. Şi  ea a avut mai multe etape. Cea dintîi s-a petrecut în timpul domniei lui Ioiachim (2  Regi 23:36-24:1, 2; 2 Cronici 36:5-7). Atunci au fost duse la Babilon uneltele Casei  Domnului împreună cu cîţiva tineri din ţară printre care şi tînărul Daniel (Dan. 1: l -4).  A doua deportare s-a produs opt ani mai tîrziu, la începutul domniei lui Ioiachin.  Nebucadneţar l-a luat prizonier pe împărat şi l-a strămutat la Babilon împreună cu  familia lui şi cu 10 mii de oameni din floarea lui Israel. În Iuda n-au rămas decît  oamenii săraci peste care Nebucadneţar l-a pus să domnească pe Zedechia, unchiul  lui Ioiachin, întreg Ierusalimul a fost jefuit. Visteria Templului a fost luată şi vasele de  aur făcute de Solomon la Templu au fost sparte (2 Împ. 24:8-17). A treia şi cea din  urmă deportare în Babilon s-a produs în urma unei răscoale a lui Zedechia pe care  Nebucadneţar a înăbuşit-o cu cruzime. Fiii lui Zedechia au fost înjunghiaţi înaintea lui,  iar împăratului i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de aramă şi l-au dus la Babilon.  Templul a fost distrus cu desăvîrşire, cetatea Ierusalimului a fost transformată în  ruine şi tuturor caselor li s-a dat foc (2 Împ. 25:1-21). Asediul a fost îndelungat şi a  provocat celor din cetate suferinţe de nedescris. Tragedia de proporţii impresionante  este descrisă în cartea sa de profetul Ieremia (Plîngeri 2:20; 4:3-10)  Perioada împăraţilor a fost şi perioada de activitate a profeţilor. Cărţile lor vor fi  analizate în secţiunea dedicată profeţilor, dar este bine să ţinem minte că Osea şi  Amos au profeţit în Israel, în timp ce Obadia, Ioel, Isaia, Mica, Naum, Habacuc,  Ţefania şi Ieremia şi-au desfăşurat activitatea în Iuda.

Mesajul peste veacuri: Cine citeşte paginile acestea de istorie a poporului Israel va  trage repede concluzii pentru viaţa sa personală de umblare cu Domnul. Iată numai  cîteva dintre ele: (1) Stăruinţa în neascultare este cea mai sigură cale spre dezastru.  S-ar putea să pară pentru o vreme că pedeapsa întîrzie, dar ea va veni cu siguranţă.  (2) Privilegiile acordate de Dumnezeu aduc cu ele responsabilităţi corespunzătoare.  Dumnezeu nu ne răsfaţă ca să ne îngîmfe, ci ne binecuvîntează ca să ne îndemne să  stăruim în împlinirea scopurilor pe care le-a fixat pentru existenţa noastră. (3)  Pedepsele trimise de Dumnezeu sînt proporţionale şi progresive. Scopul lui Dumnezeu  este întotdeauna pedagogic. Cine nu răspunde la pedepse obişnuite îşi atrage singur  pedepse mai mari şi mai chinuitoare. (4) „Dumnezeu pedepseşte pe cine iubeşte şi  bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte” (Evrei 12:6). În plan uman şi terestru  se pare că asistăm la o catastrofă şi la desfinţarea poporului ales. În cer însă se  socotise altfel. Providenţial, planul divin va continua cu Israelul. Cel mai mare profet  din timpul declinului lui Israel declară: „El (Dumnezeu) nu va slăbi, nici nu se va lăsa,  pînă va aşeza dreptatea pe pămînt” (Isaia 42:4). Cînd tronul de pe pămînt se  prăbuşeşte în pulbere, tronul din ceruri cîrmuieşte stăpîn pe furtună. Robia  babiloneană a venit ca o pedeapsă pentru decăderea idolatră a lui Israel. Evreii au  trebuit să înveţe departe de casă ce scump le este Dumnezeu şi Legea Lui. În exil au  apărut sinagogile şi poporul a început să citească şi să înveţe temeinic Cuvîntul.  Robia a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a curăţit poporul. Răspîndiţi printre  neamurile lumii, evreii au fost păstraţi atunci şi continuă să fie păstraţi şi astăzi  pentru împlinirea destinului lor istoric. Asirienii şi babilonienii s-au pierdut în negura  timpului, dar poporul evreu a continuat să existe, în curînd va veni acel „Fiu al lui  David” care va prelua stăpînirea în virtutea legămîntului Davidic şi, din Ierusalimul  restaurat, îşi va exercita autoritatea supremă asupra lumii.

SCHIŢA CĂRŢII  I. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE NORD 1-10 a. Domnia lui Ahazia (853-852), 7:7-3  ILIE Şl ELISEI  Înălţarea lui Ilie la cer, 2:1-11  Elisei îşi începe slujirea, 2:12-14  Confirmarea răpirii lui Ilie, 2:10-18  Vindecarea apelor de la Ierihon, 2:19-22  Pedepsirea copiilor, 2:23-25  b. Domnia lui Ioram (852-841), 3:1-27  FAPELE LUI ELISEI  Înmulţirea untdelemnului, 4:1-7  Fiul Sunamitei, 4:8-37  Moartea în oală, 4:38-41  Înmulţirea pîinilor, 4:42-44  Vindecarea lui Naaman, 5:1-27  Securea care pluteşte pe apă, 6:1-7  Elisei biruieşte sirienii, 6:8-8:6  Elisei profeţeşte în Damasc, 6:7-15  c. Domnia lui Ioram (852-841), 8:16-24  d. Domnia lui Ahazia în Iuda (841), 8:25-29  e. Domnia lui Iehu în Israel (841-814), 9:1-10:36  II. CRONICĂ ALTERNATIVĂ 11-27  a. Domnia Ataliei în Iuda (841-835), 11:1-16  b. Domnia lui Ioas în Iuda (835-796), 11:17-12:21  c. Domnia lui Ioahaz în Israel (814-798), 13:1-9 d. Domnia lui Ioas în Israel (798-782), 13:10-25  Moartea lui Elisei 13:14-21  e. Domnia lui Amaţia (796-767), 14:1-22  f. Domnia lui Ieroboam II în Israel (794-753), 14:23-29  g. Domnia lui Azaria în Iuda (790-739), 15:1-7  h. Domnia lui Zaharia în Israel (753), 15:8-12  i. Domnia lui Şalum în Israel (752), 15:13-15  î. Domnia lui Menahem în Israel (752- 742), 15:7 6-22  j. Domnia lui Pecahia în Israel (742-740), 15:23-26  k. Domnia lui Pecah în Israel (752-732), 15:27-31  l. Domnia lui Iotam în Iuda (750-731), 15:32-38  m. Domnia lui Ahaz în Iuda (731-715), 16:1-20  n. Domnia lui Osea în Israel (732-722), 17:1-41 SAMARITENII  III. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE SUD 18-25  a. Domnia lui Ezechia (715-686), 18:1-20:21  Reforma religioasă, 18:1-12  Biruinţă sub două asedii, 18:1-20:21 Boala şi însănătoşirea lui, 20:1-11  Lăudăroşenia lui vinovată, 20:12-21  b. Domnia lui Manase (695-642), 21:1-18  c. Domnia lui Amon (642-640), 21:19-26  d. Domnia lui Iosia (640-609), 22:1-23:30  e. Domnia lui Ioahaz (609), 23:31-33  f. Domnia lui Ioiachim (609-597), 23:34-14:7  g. Domnia lui Ioiachin (597), 24:8-16  h. Domnia lui Zedechia (597-586), 24:17-25:21  Dărîmarea Ierusalimului şi a Templului  i. Guvernatorul Ghedalia (586), 25:22-26 î. Eliberarea lui Ioiachin în Babilon, 25:27-30

1 CRONICI

Cărţile Cronicilor descriu în mare aceleaşi evenimente ca şi cărţile lui Samuel şi ale  Împăraţilor. Atitudinea celui care le scrie este însă alta şi scopul cu care sînt scrise  este total diferit. 1 şi 2 Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi sînt cărţi cu un pronunţat caracter  biografic, Cronicile au un caracter statistic. Primele sînt informative, cele din urmă  sînt formative, 1 şi 2 Cronici sînt cărţi de educare a noii generaţii de evrei născuţi în  captivitatea babiloneană.

Titlul: Cartea poartă această numire din timpul lui Ieronim, care a tradus textul Bibliei  ebraice în limba latină între anii 385-405 d.Cr. Lucrarea lui poartă numele de: „Vulgata” (de la „vulg” care înseamnă popor). Titlul complet în limba latină este:  „Cronicorum Liber” – Cartea Cronicilor. Cărţile cronicilor nu sînt cărţi de repetiţii inutile  ale evenimentelor relatate deja în cărţile istorice ale Bibliei şi nici culegeri de pasaje  neimportante uitate de alţi autori ai Scripturilor. Ele sînt compendii de istorie  destinate evreilor din seminţiile împărăţiei lui Iuda care s-au întors din robia  Babiloniană.

Autorul: Deşi numele autorului este necunoscut, părerile celor mai mulţi înclină spre  cărturarul Ezra, cel care a fost responsabil pentru marea lucrare de reconstruire  spirituală a evreilor după revenirea din Babilon.  Ceea ce este cert şi evidenţiat expres în textul Cronicilor este că autorul s-a folosit  de un mare număr de lucrări istorice existente. Iată o listă a lor:  1. Cartea împăraţilor lui Israel şi a lui Iuda (2 Cronici 27:7)  2. Un „Midraş” (comentariu) al lucrării de mai sus (2 Cronici 24:27)  3. Cartea lui Samuel văzătorul (1 Cronici 29:29)  4. Cartea proorocului Natan (1 Cronici 29:29)  5. Cartea proorocului Gad (1 Cronici 29:29)  6. Proorocia lui Ahia din Şilo (2 Cronici 9:29)  7. Descoperirile proorocului Ieedo (2 Cronici 9:29)  8. Cartea proorocului Şemaia (2 Cronici 12:15)  9. Cartea de genealogii a proorocului Ido (2 Cronici 12:15)  10. Istoria alcătuită de Iehu, fiul lui Hanani (2 Cronici 20:34)  11. Cartea proorocului Isaia (26:22)  12. Vedenia proorocului Isaia (2 Cronici 32:32)  13. Cartea lui Hozai (2 Cronici 33:19)  Multitudinea aceasta de izvoare istorice este mult mai importantă decît pare la prima  vedere. Ea dovedeşte că: (a) autorul a cercetat mult înainte de a se apuca de lucru,  (b) autorul nu se sfieşte să citeze titlurile surselor lui, ceea ce dovedeşte că ele erau  materiale demne de toată cinstea şi încrederea, şi că (c) colectarea datelor istorice a  fost o îndeletnicire constantă de-a lungul istoriei lui Israel, iar aceasta ne dă şi mai  multă încredere în veridicitatea înregistrărilor istorice pe care se bazează învăţătura  Bibliei.

Contextul istoric: De la sfîrşitul cărţilor 1 şi 2 Împăraţi au trecut 70 de ani de robie. \ Profeţiile rostite de Ieremia s-au împlinit. Captivitatea a fost cuptorul în care  Dumnezeu şi-a vindecat poporul de boala idolatriei. Printre străini, evreii au fost  învăţaţi că este mai bine să fie aruncaţi în cuptorul cu foc decît să-şi plece genunchii  în faţa chipurilor idolatre (Daniel 3). Mai marii lor le-au arătat că este mai bine să fie  aruncaţi în groapa cu lei decît să-şi întrerupă viaţa de rugăciune către Iehova (Daniel 6).  În 70 de ani murise însă o generaţie. Avem de-a face acum cu un nou Israel, născut  departe de ţară, departe de Ierusalim şi departe de Templu. Ei fuseseră crescuţi  printre străini, fără o viaţă de ceremonii religioase şi fără cunoştinţa destinului lor  providenţial. În anul 537 î.Cr. decretul împăratului persan Cir dă dreptul evreilor să se  întoarce acasă la Ierusalim şi în Iuda. Tinerii născuţi în captivitate şi-au pierdut însă  legătura firească de continuitate cu generaţia dinainte de captivitate. Cineva trebuie  să înceapă o lucrarea de educaţie prin care să fie reînnodat firul lor de legătură cu  trecutul. Cineva trebuie să alcătuiască o punte de trecere între ceea ce a fost, ceea  ce este şi ceea ce trebuie să urmeze. Cărţile 1 şi 2 Cronici fac exact această lucrare.

Conţinutul cărţii: Autorul cronicilor nu este un pasionat de istorie, ci un iubitor de  oameni. Dorinţa lui nu este aceea de a transmite date reci, ci de a da informaţii care  să determine un anumit fel de vieţuire. Cronicile scrise de el sînt scrise cu o anumită  atitudine şi cu un anumit scop. Atitudinea este grija pentru reînodarea istoriei  providenţiale a lui Israel, iar scopul este educaţia religioasă a noii generaţii care s-a  întors în ţară. (SELECTARE, ADĂUGARE, INTERPRETARE)  Era important ca cineva să facă naţiunea să-şi înţeleagă trecutul, prezentul şi viitorul  din punctul de vedere a lui Dumnezeu. Acum, cînd tronul lui David nu mai era punctul  de raliere şi de direcţionare a poporului, trebuia văzut ce mai rămăsese din fiinţa  naţională. Trei lucruri au fost scoase în evidenţă:  l. Genealogiile ca o revenire în matca tiparului divin (1 Cron. 1-9). Fără nici o îndoială  că din cauza robiei, multe familii din Israel îşi pierduseră evidenţele genealogice (vezi  Ezra 2:59). Ori această evidenţă era foarte importantă pentru reaşezarea naţiunii în  teritoriile ţării.  2. O recapitulare a istoriei, mai ales a istoriei recente, din care să fie deduse cauzele  tragediei robiei. Această lecţie trebuia învăţată bine pentru ca să nu mai fie repetată  niciodată (1 Cron. 10-29; 2 Cronici 1-36)  3. O refacere a vieţii religioase centrată în jurul Templului de la Ierusalim. Poporul  trebuia însufleţit pentru reconstruirea Templului şi pentru reluarea vieţii de  închinăciune. În absenţa tronului împărătesc al lui David, centru de greutate al  Israelului trebuia aşezat acolo unde se afla simbolic tronul împărătesc al cerului.  Pentru a-şi realiza toate aceste trei deziderate, autorul Cronicilor face o muncă de  selectare, de adăugare şi de interpretare a datelor pe care le găseşte în izvoarele  istorice. El polarizează evenimentele şi personajele istoriei trecute în aşa fel încît  citirea Cronicilor lui să devină o lecţie pedagogică pentru pregătirea viitorului. Anumite  secvenţe de istorie sînt lăsate afară intenţionat: despre David, de exemplu, nu se  aminteaşte nimic despre rătăcirea lui sentimentală cu Bat-Seba şi uciderea lui Urie şi  nici despre cîntarea lui de jale după Saul şi Ionatan sau despre răscoala tînărului  Absalom. Alte secvenţe de istorie sînt tratate mai amănunţit şi chiar completate cu  informaţii pe care nu le găsim în cărţile lui Samuel sau în cele ale împăraţilor:  pregătirile intense făcute de David pentru construirea Templului (1 Cron. 22),  pregătirea şi repartizarea preoţilor, leviţilor (1 Cron. 23-24), şi rînduirea cîntăreţilor,  uşierilor şi vistierilor de la Templu (1 Cron. 25-26). Domniile anumitor împăraţi sînt  scoase mai mult în evidenţă şi tratate mai pe larg deoarece ele constituie pilde de  reformă religioasă şi de revitalizare spirituală: Asa, Iosafat, Ioas, Ezechia şi Iosia (toţi  în 2 Cronici).

 Mesajul cărţii: Mesajul imediat pentru prima generaţie de cititori a fost întreit: (1)  naţiunea trebuie să se reaşeze cît mai degrabă şi cît mai temeinic în tiparul şi  prerogativele de popor mesianic al legămîntului, (2) naţiunea trebuie să înveţe din  catastrofa suferită de curînd şi să nu mai repete greşelile care au provocat-o şi (3)  naţiunea trebuie să-şi reia părtăşia de la Templu cu Iehova. Se vede imediat că  autorul subliniază cu precădere o idee care se poate vedea din întreaga istorie a lui  Israel şi anume că, spre deosebire de alte neamuri, evreii nu au nici un rost pe pămînt  fără Iehova. Valoarea şi specificul lor este în viaţa lor de închinăciune. Destinul lor  este acela de a-L face cunoascut lumii pe Dumnezeu Creatorul lumii care vrea să  refacă legătura cu creatura căzută. Israel este instrumentul care trebuie să dea lumii  două lucruri: cunoştinţa despre Dumnezeu şi persoana lui Mesia.

Mesajul pe care ni-l trimite nouă cartea nu este prea deosebit de acesta. Şi noi  trebuie să înţelegem că legătura noastră cu Dumnezeu este singurul lucru care  contează în această existenţă. Ceea ce ni se întîmplă în viaţă, evenimentele  bucuriilor şi durerilor noastre, nu trebuiesc privite decît drept nişte lecţii prin care  Dumnezeu se străduieşte să ne înveţe acest adevăr de referinţă.

SCHIŢA CĂRŢII  I. GENEALOGIILE LUI ISRAEL l – 9  a. De la Adam la Avraam, 1:1-27  b. De la Avraam la Iacov, 1:28-54  c. De la Iacov la David, 2:1-55  d. De la David la robie, 3:1 -24  GENEALOGIA CELOR 12 SEMINŢII  1. Iuda, 4:1-23  2. Simeon, 4:24-34  3. Ruben, 5:1-10  4. Gad, 5:11-22  5. Manase, 5:23-26  6. Levi, 6:1-18  7. Isahar, 7:1-5  8. Beniamin, 7:6-12  9. Neftali, 7:13  10. Manase, 7:14-19  11. Efraim, 7:20-29  12. Aşer, 7:30-40  13. Beniamin, 8:1-40  e. Locuitorii Ierusalimului, 9:1-34 f. Familia lui Saul, 9:35-44  II. DOMNIA LUI DAVID 10-29  UNSUL DOMNULUI  a. Moartea lui Saul, 10:1-14  b. Ridicarea lui David, 11:1-3  c. Cucerirea Ierusalimului, 11:4-9  d. Vitejii lui David, 11:10-12:40  CHIVOTUL DOMNULUI  a. David aduce chivotul la Chidon, 13:1-14  b. Biruinţa asupra filistenilor, 14:1-17  c. David aduce chivotul la Ierusalim, 15:1-29  d. Orînduieli privitoare la slujbă, 16:1-43  LEGĂMÎNTUL DOMNULUI  a. David vrea să zidească Templul 17:1-27  b. Războaiele lui David, 18:1-20:8 c. Numărătoarea vinovată, ciuma, 21:1-30  TEMPLUL DOMNULUI  a. Pregătirile pentru Templu, 22:1-23:1  b. Organizarea leviţilor, 23:2-26:32  c. Căpeteniile oştirii, 27:1-34  d. Testamentul lui David, 28:1-21  e. Daruri pentru Templu, 29:1-9  f. Rugăciunea lui David, 29:10-19  g. Ungerea lui Solomon, 29:20-25  h. Moartea lui David, 29:26-30

2 CRONICI

Cartea 2 Cronici este o dizertaţie istorică pe tema: Soarta unei naţiuni depinde de  atitudinea ei faţă de Domnul. Cazul studiat este: „Împărăţia lui Iuda”.

Titlul: Cartea este continuarea lucrării începute în cea dintîi carte a Cronicilor.

 Autorul: Conţinutul Cronicilor se termină brusc cu o frază întreruptă la jumătate (2  Cron. 36:23). Continuarea ei se poate găsi în primele versete ale cărţii lui Ezra,  cărturarul (Ezra 1:2-4). Concluzia firească ce se poate trage din această „coincidenţă” este că ambele cărţi au acelaşi autor, deşi numai cea din urmă îi poartă numele.

 Data: După darea edictului lui Cir care a permis reîntoarcerea evreilor în Israel, probabil între anii 450-425 î.Cr. (1 Cron. 3:16-24; 9:1)

Conţinutul cărţii: 2 Cronici este o carte tragică cu un început glorios, dar cu un final  teribil. Primele 9 capitole ne redau cei 40 de ani de domnie ai lui Solomon. Restul  capitolelor se concentrează asupra istoriei împărăţiei lui Iuda pînă în vremea robiei  babiloniene. Nu este cazul să zăbovim aici asupra fiecăruia dintre cei 20 de împăraţi  care s-au succedat la tronul Ierusalimului. Este suficient să spunem că ei sînt  analizaţi de autor prin prisma relaţiei personale pe care au avut-o ei cu Domnul.  Ascensiunea sau declinul împărăţiei lui Israel nu s-au datorat factorilor economici său  politici, ci stării lor spirituale în legătura lor cu Dumnezeu: „Şi în timpul cînd a căutat  pe Domnul, Dumnezeu l-a făcut să propăşească” (2 Cron. 26:5), „Iotam a ajuns  puternic, pentru că şi-a urmat necurmat căile înaintea Domnului, Dumnezeului său” (2  Cron. 27:6), „Ahaz… El n-a făcut ce este bine înaintea Domnului… Domnul,  Dumnezeu l-a dat în mîinile împăratului Siriei” (2 Cron. 28:1-5). Într-un sens foarte larg, Israelul, ca popor, este prezentat în cărţile Cronicilor ca şi  „casa lui Iehova”. Dumnezeu îi spune lui David: „Domnul îţi va zidi o casă” (1 Cron.  17:10). Tot ceea ce se întîmplă în popor este în funcţie de atitudinea lor faţă de  Dumnezeu şi ca urmare a binecuvântărilor sau pedepselor pe care le trimite El asupra  naţiunii: „Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc, vor fi  dispreţuiţi” (1 Sam. 2:30).

 Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Toată acţiunea istorică poate fi grupată pe  două coloane în fruntea cărora se poate scrie: „ascultare” şi „neascultare”. Cronicile  sînt lecţii pedagogice pentru copiii lui Dumnezeu din toate timpurile.

Mesajul peste veacuri: A fost adevărat atunci şi este adevărat şi acum; este  adevărat pentru neamuri întregi şi este adevărat pentru fiecare om în parte: Cea  dintîi şi cea mai de căpetenie datorie a oricărui tron este o bună relaţie cu templul.  Spusă în cuvintele nemuritoare ale Domnului Isus această axiomă sună aşa: „Căutaţi  mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate celelalte lucruri vi se vor  da pe „deasupra” (Matei 6:33).

SCHIŢA CĂRŢII  I. DOMNIA LUI SOLOMON I- 9  a. Împăratul Solomon, 1:1-17  TEMPLUL LUI SOLOMON Pregătiri pentru Templu, 2:1-18  Construirea Templului, 3:1-4:22  Dedicarea Templului, 5:1-7:22 b. Faima lui Solomon, 8:1-9:29  c. Moartea lui Solomon, 9:13-28  II. ÎMPĂRAŢII LUI IUDA, 10-36  a. ROBOAM  Roboan produce dezbinarea, 10:1-19  Roboam slujeşte Domnului, 11:1-23  Roboam părăseşte pe Domnul, 12:1-16  b. Abia, 13:1-22 c. Asa, 14:1-16:14  d. IOSAFAT  Reforma religioasă, 17:1-19  Alianţa cu Ahab, 18:1-19:3  Alte reforme, 19:4-11 Biruinţa asupra lui Moab şi Amon, 20:1-30 Ultimele lui zile, 20:31-37  e. Ioram, 21:1-20  f. Ahazia, 22:1-9  g.Atalia, 22:10-23:15  h. Ioas, 23:16-24:27  i. Amaţia, 25:1-28  f. Ozia, 26:1-23  j. Iotam, 27:1-9  k. Ahaz, 28:1-27  l. EZECHIA Trezirea spirituală, 29:1-31:21  Biruinţa asupra asirienilor, 32:1-23  Ultimele lui zile, 32:24-33  m. Manase, 33:1-20 n. Amon, 33:21-25 o. Iosia, 34:1-35:27  p. loahaz, 36:1-4  r. Ioiachim, 36:5-8  s. Ioiachin, 36:9-10  ş. Zedechia, 36:11-21  III. DECRETUL LUI CIRUS 36:22-23

EZRA

Cele trei cărţi mai mici care ne stau acum în faţă – Ezra, Neemia şi Estera – încheie  seria celor 17 cărţi istorice care alcătuiesc prima secţiune a Vechiului Testament.  Aceste trei cărţi trebuiesc studiate împreună deoarece ele înregistrează lucrarea lui  Dumnezeu cu poporul Israel după întoarcerea evreilor din robia Babiloniană. Ezra şi  Neemia se ocupă de „rămăşiţa” care s-a întors în Ierusalim şi în Iudea, iar Estera  explică ce s-a întîmplat cu poporul care a preferat să rămînă prin ţările în care  fuseseră duşi. Pentru o mai bună înţelegere a acestor cărţi care marchează sfîrşitul cronicilor istorice este bine să citim şi ultimele trei cărţi din secţiunea cărţilor  profetice: Hagai, Zaharia şi Maleahi, căci ei au fost profeţii ridicaţi de Dumnezeu în Israel în perioada de după robie.

Titlul: Dacă această carte ar fi fost numită nu după numele autorului ei, ci după  conţinutul pe care îl are, ea ar fi putut fi intitulată: „Cartea restaurării”, „Cartea  repatrierii” sau „Cronica rămăşiţei lui Iuda”. Dacă ar fi fost numită după numele eroilor  ei principali, ar fi trebuit să i se spună: „Cartea lui Zorobabel şi a lui Ezra”. Titlul ei  este însă „Ezra” şi aceasta subliniază şi mai mult rolul jucat de această extrordinară  personalitate în lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru reaşezarea Israelului în  tiparul divin.

Autorul: Ezra face parte din marele triumvirat al cărturarilor responsabili pentru  scrierea Vechiului Testament: Moise, Samuel şi Ezra. Tradiţia evreiască, prin Talmud,  îl consideră pe Ezra unul dintre cei mai proeminenţi lideri din istoria lui Israel. Lui îi sînt  atribuite cinci lucrări capitale pentru identitatea evreilor ca neam: (1) înfiinţarea în  Babilon a unei instituţii cu numele de: „Sinagoga cea mare”. Această şcoală rabinică  era alcătuită dintr-un număr de 120 de membrii, toţi urmaşi ai profeţilor şi întemeietori  ai grupării „cărturarilor” care au păstrat şi transmis apoi scrierile sfinte evreieşti; (2)  alcătuirea „canonului” Vechi Testamental. Sub acest nume este descrisă „culegerea  de Scripturi sfinte evreieşti recunoscute de toţi evreii ca avînd autoritate  dumnezeiască”. Ezra le-a aşezat pe toate în trei categorii distincte numindu-le:  Legea, Profeţii şi Scrierile; (3) trecerea de la scrierea antică ebraică la scrierea  evreiască cu caractere grafice asiriene; (4) alcătuirea Cronicilor ca un rezumat al  istoriei evreieşti şi scrierea cărţilor Ezra şi Neemia; (5) înfinţarea sinagogilor locale ca  locuri în care poporul să citească şi să înveţe perceptele religiei evreieşti.  Faptul că Ezra este socotit autorul originalului ebraic al cărţilor 1 şi 2 Cronici, Ezra şi  Neemia nu înseamnă că el nu a folosit fragmente din scrierile altor autori său că  porţiunea autobiografică din cartea Neemia nu ar fi putut fi scrisă chiar de Neemia  însuşi.

Data: Cartea se ocupă cu unul dintre cele mai importante evenimente din istoria  Israelului: întoarcerea din robie. Această întoarcere nu s-a făcut într-o singură  etapă, ci în mai multe. Tot aşa şi pentru consemnarea evenimentelor putem  presupune că există mai multe date ale scrierii. Refacerea vieţii religioase a Israelului  a durat o perioadă de aproximativ o sută de ani. În acest interval de timp au existat două perioade mai mici de o excepţională importanţă:  1. Cei 20 de ani (537-517 î.Cr.) scurşi între darea decretului lui Cir-persanul şi pînă  într-al şaselea an al domniei lui Dariu-medul, în care, sub conducerea lui Zorobabel ca  guvernator şi Iosua ca preot, poporul a rezidit Templul. Pentru cunoaştera  evenimentelor din această perioadă citiţi Ezra 1-6, Zaharia şi Hagai, ultimele două  capitole din cartea 1 Cronici, primul capitol din cartea 2 Cronici, Psalmii 126 şi 137,  precum şi referinţele despre împăratul persan Cir din cartea profetului Isaia (Isaia 44:23 pînă la 45:8).  2. Cei 25 de ani (458-433 î.Cr.) în care Neemia, ca guvernator, Ezra, ca preot au condus lucrarea de refacere a zidurilor Ierusalimului, în vremea aceea a activat  profetul Maleahi.  În cartea Ezra ne întîlnim cu amîndouă aceste perioade, în Neemia găsim numai cea  de a doua perioadă.

Contextul istoric: Evreii au fost duşi în robie mai întîi de asirieni (1 Împ. 17) şi apoi  de babilonieni (2 Împ. 25). După 70 de ani de robie, împăratul persan Cir le-a dat  dreptul de a se întoarce în ţara lor. Babilonul căzuse între timp sub cucerirea  medo-persanilor (Octombrie 539 î.Cr.). Cele zece seminţii luate în robie de asirieni nu  s-au mai întors în Israel, în anul 537 î.Cr. s-au întors în Israel primii evrei veniţi din  robie. În anul 516 î.Cr. a fost încheiată reclădirea Templului, în anul 479 î.Cr. Estera a  devenit împărăteasa Persiei (ca soţie a lui Xerxes). În anul 458 î.Cr. Ezra a condus cel  de al doilea convoi de evrei care s-au întors din robie, în anul 445 î.Cr. Neemia a  reconstruit zidurile Ierusalimului.

 Conţinutul cărţii: Ezra ne aduce înaintea ochilor cel de al doilea „Exod” din istoria  evreilor. Primul avusese loc în Egipt sub conducerea lui Moise. Cel de al doilea are loc  acum din Babilon sub conducerea lui Ezra. Ca şi Moise, Ezra este un om al cărţii, cu o  educaţie aleasă şi destinat să alcătuiască culegerea de cărţii sfinte ale neamului.  Avem toate motivele să credem că la început, 1 şi 2 Cronici, Ezra şi Neemia au format  o singură scriere istorică. Evreii şi creştinii din primele veacuri l-au considerat pe Ezra  drept autor al acestor compilaţii.  Numărul celor întorşi din Babilon cu ocazia plecării primului convoi a fost de  aproximativ 50.000 de oameni. Este un număr relativ mic fată de totalul evreilor care  plecaseră în robie şi cu mult mai mic decît numărul total al evreilor aflaţi în exil la  aceea oră. Cei ce s-au întors au alcătuit într-adevăr numai o „rămăşiţă”. Ceilalţi au  preferat să uite necazurile strămoşilor lor şi s-au hotărît să rămînă între neamurile  printre care fuseseră strămutaţi. Se poate ca mulţi dintre ei să fi reuşit între timp  să-şi facă un rost şi o situaţie materială prosperă. Perspectiva întoarcerii în sărăcia  Israelului pentru a-i rezidi dărîmăturile nu a părut prea atrăgătoare multora dintre ei.  Întoarcerea celor 50.000 şi faptele lor sînt descrise în primele 6 capitole ale cărţii  Ezra. Celelalte capitole, (7-10), descriu întoarcerea lui Ezra la Ierusalim şi lucrarea lui  de refacere şi reformă spirituală a poporului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: întreaga carte gravitează în jurul declaraţiei  următoare: „Căci Ezra îşi pusese inima să adîncească şi să împlinească Legea  Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile” (Ezra 7:10).

Mesajul cărţii: Cartea lui Ezra este un tipar pentru mişcările de trezire spirituală.  Conţinutul ei ne arată 6 paşi spre o stare după voia lui Dumnezeu:  1. Întoarcerea în ţară (cap.1 şi 2) – revenirea la străvechea vatră a credinţei. 2. Reclădirea altarului (cap. 3:1-6 – reluarea unei vieţi de rugăciune.  3. Reclădirea Templului (3:8-13) – reconsiderarea atitudinii faţă de Dumnezeu.  4. Înfruntarea duşmanilor (cap.4) – respingerea ispitelor şi tentaţiilor care ne-ar  putea opri din drum.  5. Îndemn profetic (5:1-6:14) – supunerea faţă de autoritatea Cuvîntului lui  Dumnezeu.  6. Terminarea Templului (6:15-22) – perseverenţa în ascultarea şi cinstirea Domnului.  O astfel de refacere spirituală trebuie să se producă din cînd în cînd în fiecare dintre  noi. Ea este necesară mai ales atunci cînd creştinismul nostru s-a poticnit undeva în  trecut şi ajungem să ne dăm seama că trăim „robia” sub apăsarea duşmanilor  sufletului nostru. Din cînd în cînd este bine să se ridice cîte un Pavel care să preia  mesajul lui Ezra şi să ne întrebe: „Oh, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a, fermecat pe voi,  înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit?” „Voi alergaţi bine;  cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr?” (Galat. 3:1; 5:7)  Mesajul despre Dumnezeu pe care îl găsim în această carte poate fi parafrazat cu un  text din Ieremia: „Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe  cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare” (Plîngerile lui Ieremia  3:31-32).

SCHIŢA CĂRŢIII  I. ÎNTOARCEREA LUI ZOROBABEL 1-6 Decretul lui Cir, 1:1-11  NUMĂRĂTOAREA POPORULUI  Conducătorii, 2:1-2  Familiile, 2:3-20  Cetăţile, 2:21-35  Preoţii, 2:36-39  Leviţii, 2:40-42  Slujitorii, 2:43-54  Robii lui Solomon, 2:55-58  Descendenţi neconfirmaţi, 2:59-63  Cifra totală, 2:64-70  RECONSTRUIREA TEMPLULUI  Rezidirea altarului, 3:1-3  Sărbătoarea Corturilor, 3:4-6  Refacerea temeliilor Templului, 3:7-13  AMÎNAREA ZIDIRII TEMPLULUI  Samaritenii vor să participe, 4:1 -3  Compromisul refuzat, 4:4-5  Consecinţa, 4:6-24  Zidirea Templului începe iarăşi, 5:1-17  Decretul lui Dariu, 6:1-12  Terminarea zidirii, 6:13-15  Sfinţirea Templului, 6:16-22  II. ÎNTOARCEREA LUI EZRA 7-10  Întoarcerea la Ierusalim, 7:1-8:36  TREZIREA SPIRITUALĂ DE LA IERUSALIM  Starea poporului, 9:1-4 Mărturisirea lui Ezra, 9:5-15  Legămîntul cu poporul, 10:1-8  Curăţirea poporului, 10:9-44  ÎMPĂRAŢI şi  DATE CAPITOLE ÎN CARTEA EZRA  TEXTE  corespondente Cirus 538-530 capitolele 1-6 Cambises 530-522 (deşi nu sînt menţionate numele lui  Cambises şi Smerdis) Hagai şiZaharia Smerdis 522 Darius 521-48 Xerxes  486-465 4:6 Estera Artaxerxe I 464-423 4:7-23 şi cap. 7-10 Maleahi Darius II 423-404

NEEMIA

Exilul babilonian a semnat actul de deces al limbii ebraice vechi. Poporul născut în  robie şi-a însuşit limba cu caractere aramaice. De aici s-au tras o seamă de dificultăţi  legate de educaţia religioasă. Cu unele dintre ele ne vom întîlni în cartea Neemia.

Titlul: Cartea poartă numele personajului ei principal. Neemia a fost unul dintre evreii  rămaşi în „diaspora” (răspîndire) atunci cînd împăratul Cir a dat evreilor decretul de întoarcere în ţara promisă. El a ocupat funcţia de paharnic al împăratului Artarxerxes,  o poziţie de onoare şi de mare influenţă asupra deciziilor imperiale. Acest Artaxerxes a  avut-o ca mamă vitregă pe Estera, prinţesa iudeică care trăia fără îndoială în  perioada de timp acoperită de această carte. Probabil că influenţa ei l-a ajutat pe  Neemia să ocupe această funcţie înaltă în ierarhia de la curtea împărătească.

 Autorul: Fără nici o îndoială că părţile scrise la persoana a-I-a sînt scrise de Neemia  însuşi. (De la cap. 1 la 7 şi de la 12:27 la 13:31 care marchează sfîrşitul cărţii).  Restul poate fi uşor contribuţia cărturarului Ezra, aşa cum am arătat deja în  introducerea făcută la cartea care-i poartă numele.

 Data: Cu aproximaţie, anul 430 î.Cr. Prima venire a lui Neemia la Ierusalim „în luna  Nisan, anul al douăzecelea al împăratului Artaxerxe”, a fost stabilită de Societatea  Astronomică Britanică ca 14 Martie 445 î.Cr. A doua venire a lui Neemia la Ierusalim a  avut loc în „al treizeci şi doilea an al împăratului Artaxerxe”, ceea ce înseamnă anul  432 î.Cr.

Contextul istoric: Aşa cum am arătat, Neemia a sosit pentru prima dată la Ierusalim  în anul 445 î.Cr. „Rămăşiţa” iudeilor întorşi din robie se afla deja în ţară de aproximativ  90 de ani. Zorobabel şi generaţia lui muriseră între timp. În locul lor trăia acum o altă  generaţie, în cei 90 de ani de vieţuire în Israel, evreii reconstruiseră Templul, e drept  cu dimensiuni mult mai mici şi mai modeste decît fosta construcţie ridicată de  Solomon. Întreaga lucrare durase numai patru ani, patru luni şi zece zile (Hagai 1:15  şi Ezra 6:15). După alţi 60 de ani venise în Ierusalim şi Ezra însoţit de 2.000-3.000 de  oameni (Ezra 8:1-14). Condiţiile morale şi spirituale în care trăiau evreii erau de plîns.  Mai marii poporului, preoţii, leviţii şi mulţi din popor contractaseră căsătorii mixte cu  femeile din neamurile idolatre din jur. Chiar dacă nu a produs o întoarcere totală spre  idolatrie, această condiţie încuraja practicarea ei pe teritoriul Israelului. Mai mult,  stricarea purităţii neamului punea în pericol însăşi existenţa lui distinctă în istorie. Nu  este de mirare că Ezra s-a umplut de consternare şi de mînie (Ezra 9:3-15).  Acum, după alţi 12 ani, se întoarce la Ierusalim Neemia. Situaţia găsită de el nu este  mai puţin tragică. Zidurile cetăţii erau încă în ruină, iar poporul era fără viziune şi fără  vlagă, departe de strălucirea care ar fi trebuit să-i încununeze destinul mesianic.

Conţinutul cărţii: Obiectivul vizitei lui Neemia a fost rezidirea zidurilor Ierusalimului.  Am văzut cum cartea lui Ezra a fost împărţită în două secţiuni majore: refacerea  Templului şi refacerea vieţii de închinăciune. Acum cartea lui Neemia se împarte  similar în: refacerea zidurilor cetăţii (Neemia 1-4) şi restaurarea poporului în ascultare  şi împlinire a Legii (Neemia 7-13). Cărturarul Ezra este ajutorul lui Neemia în lucrarea  de citire şi explicare a Legii către popor (Neemia 8:1-18).

Mesajul cărţii: Neemia este un exemplu de dedicaţie şi dăruire. El a fost gata să lase  prestigiul şi confortul de la curtea împăratului Artaxerxe pentru a participa la  reconstrucţia materială şi la restaurarea religioasă a poporului său. Neemia a realizat  o lucrare monumentală într-un interval record de timp. Acest om a fost un geniu al  administraţiei şi organizării. Un studiu al metodelor folosite de el este un izvor de  inspiraţie pentru conducătorii din toate timpurile. El a fost un om al rugăciunii, al  credinţei, al curajului şi al acţiunii. Comentînd viaţa lui Neemia am putea spune:  „Doamne, fă-ne spirituali în întregime, dar lasă-ne plini de naturaleţe şi mai ales de  spirit practic!”.

SCHIŢA CĂRŢII  I. RECONSTRUIREA ZIDULUI l – 6  a. Situată Ierusalimului, 1:1-3  b. Reacţia lui Neemia, 1:4  c. Rugăciunea lui Neemia, 1:5-11  d. Plecarea la Ierusalim, 2:1-10  e. Îmbărbătarea poporului, 2:11-20  f. Repartizarea sectoarelor, 3:1-32  g. Rezistenta în fata atacurilor  Atacul batjocorei, 4:1-6  Atacul prin forţă, 4:7-23  Atacul nedreptăţi, 5:1-19  Atacul compromisului, 6:1-4  Atacul înşelăciunii, 6:10-14  h. Terminarea lucrării, 6:15-7:4  II. REFORMA RELIGIOASĂ 7-13  a. Reînregistrarea poporului, 7:5-73  b. Recitirea Legii, 8:1-8  c. Răspunsul poporului, 8:9-18  d. Pocăinţa poporului, 9:1-38  e. Refacerea legămîntului, 10:1-39  f. Repopularea oraşelor, 11:1-12:26  g. Rededicarea zidurilor, 12:27-47  h. Reforme religioase  În relaţiile cu ne-evreii, 13:1-3  În relaţiile cu preoţimea, 13:4-14  În relaţia cu Sabatul, 13:15-22  În relaţiile de căsătorie, 13:23-31

 ESTERA

Cele trei mici cărţi de la sfîrşitul secţiunii rezervate cănilor istorice: Ezra, Neemia şi  Estera ne dezvăluie lucrarea făcută de Dumnezeu cu evreii întorşi din robia  babiloniană. Deosebirea dintre cartea Estera şi celelalte două este că, în timp ce Ezra  şi Neemia descriu soarta celor întorşi în ţara lui Israel, Estera descrie un eveniment  petrecut în viaţa milioanelor de evrei rămaşi răsfiraţi prin toate ţările imperiului.

Titlul: Împreuna cu cartea Rut, Estera este singura carte din Biblie care poartă drept  titlu un nume de femeie. Această eroină a neamului ei, fusese mai întîi numită  Hadasa, dar numele ei evreiesc a fost schimbat pentru folosul celor de la curtea  imperială în „Estera” care se traduce prin „steaua răsăritului”.

Autorul: Nimeni nu ştie cu certitudine cine este autorul acestei remarcabile cărţi.

 Data: Nu este nici ea cunoscută. Acţiunea cărţii se petrece însă ca timp undeva între capitolele 6 şi 7 ale cărţii lui Ezra.

Contextul istoric: Probabil că aţi auzit de Xerxes, unul dintre cei mai renumiţi  împăraţi ai antichităţii, care a pornit cu o expediţie militară împotriva Greciei şi a cărei  flotă a fost înfrîntă în bătălia de la Salamina (480 î.Cr.). A fost una dintre cele mai  importante bătălii navale din istorie. Xerxes acela este tocmai Ahaşveroş, împăratul  persan pomenit în cartea Esterei. Din cele scrise de istoricul grec Herodot, se pare că  ospăţul din primul capitol al cărţii Estera a fost prilejuit tocmai de consiliul pentru  pregătirea expediţiei amintite. Patru ani mai tîrziu, cînd Xerxes mai căuta încă  mîngăiere după dureroasa înfrîngere suferită, evreica Estera a fost făcută  împărăteasă (Estera 2:16).

Conţinutul cărţii: Două femei tinere îşi dau mîna peste veacuri în dragostea lor  pentru poporul evreu: Rut şi Estera. Istoria Esterei este frumoasă cum numai o istorie  orientală poate să fie. Întreaga acţiune se desfăşoară în jurul a trei ospeţe: ospăţul  dat de Ahaşveroş în cinstea tuturor domnitorilor şi slujitorilor lui (cap. 1 şi 2), ospăţul  dat de Estera (cap. 7) şi ospăţul prilejuit de sărbătoarea Purim (cap.9). Subiectul  întregii acţiuni este clar: Dumnezeu ştie să-şi păstreze poporul Său în mijlocul celor  mai adverse condiţii. Departe de casă, pierduţi în mijlocul unui uriaş imperiu, fără  privilegii, dar cu demnitatea celor ce nu se pleacă decît în faţa lui Iehova, evreii au  părut o pradă uşoară în ochii verosului Haman, unul dintre cei mai înalţi demnitari ai  împăratului. Pentru potolirea propriului său orgoliu, acest Haman pune la cale o  stratagemă prin care urmăreşte distrugerea tuturor evreilor din imperiul persan.  Evenimentele se succed cu repeziciune, situaţiile se schimbă pe neaşteptate şi  Haman se trezeşte condamnat la moarte, iar evreii de pretutindeni sfîrşesc prin a  avea două zile de bucurie şi de răzbunare asupra tuturor duşmanilor lor.

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Ceea ce izbeşte de la început în textul cărţii  Estera este totala absenţă a numelui lui Dumnezeu. Motivul acestei omiteri a fost  căutat de-a lungul secolelor de mulţi comentatori. Mulţi spun că tradiţia a hotărît ca  această carte să fie citită în cursul serbărilor din zilele de Purim, care sunt „zile de  ospăţ şi de sărbătoare” (Estera 9:21-22) şi din respect pentru Dumnezeu a fost mai  bine ca numele Lui să nu fie amestecat cu băutura şi veselia fără frîu.  Un verset care a trecut limitele acestei cărţi, trecînd în patrimoniul universal este  Estera 4:14: „Căci dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea va veni din altă parte  pentru iudei, dar tu şi casa tatălui tăi veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme  ca aceasta ai ajuns la împărăţie”.

Mesajul cărţii: Cartea ne vorbeşte clar despre „providenţa” divină manifestată prin  felul în care Dumnezeu îşi păstrează mereu poporul. El lucrează prin ordinea naturală a  evenimentelor, fără să prejudicieze voinţa liberă a vreunui om şi fără să întrerupă  curgerea firească a întîmplărilor. Totuşi, în spatele celor ce se întîmplă este  înţelepciunea Lui şi grija Lui nemărginită pentru aceia pe care îi iubeşte.  Estera este un portret de frumuseţe trupească şi sufletească feminină: plăcută la  chip şi modestă la suflet (2:15), înţeleaptă (2:9-17; 5:1-3), ascultătoare (2:10),  smerită (4:16), curajoasă (7:6), loială şi perseverentă (2:22; 8:1-2; 7:3-4).  Mardoheu este un exemplu de urmat pentru toţi bărbaţii: „căci a căutat binele  poporului său şi a vorbit pentru fericirea întregului său neam” (Estera 10:3).

SCHIŢA CĂRŢII  I. PRELIMINARII l – 5  a. Destituirea împărătesei Vasti, 1:1-22  b. Descoperirea lui Estera, 2:1-20  c. Devotamentul lui Mardoheu, 2:21-23  d. Decretul lui Haman, 3:1-15  II. MOMENTUL DE CRIZĂ, 4 – 5  a. Mardoheu apelează la Estera, 4:1-14  b. Răspunsul Esterei, 4:15-17  c. Bunăvoinţa împăratului, 5:1-8  d. Aroganţa criminală a lui Haman, 59-14  III. IZBĂVIREA PROVIDENŢIALĂ 6-10  ÎNFRÎNGEREA LUI HAMAN  a. Haman umilit, 6:1-7:10  b. Haman este spînzurat, 7:1-10  c. Decretul lui Ahaşveroş şi Mardoheu, 8:1-17  d. Răzbunarea asupra duşmanilor, 9:1-19  e. Instituirea sărbătorii Purim, 9:20-32  f. Faima şi cinstea lui Mardoheu, 10:1-3

Cărţile poetice

Cele 17 cărţi istorice au rămas acum în urma noastră. Acum ne stă înainte un grup  mult mai mic şi mai diferit, alcătuit din cinci cărţi poetice: Iov, Psalmii, Proverbe,  Eclesiastul şi Cîntarea Cîntărilor. Ele sînt un fel de emanaţii spirituale ale timpului  parcurs în studiul cărţilor istorice. Am văzut că cele 17 cărţi istorice au putut fi  împărţite în două secţiuni: Pentateucul scris de Moise în care Israelul a fost pregătit  să ocupe Ţara promisă şi restul de 12 cărţi care ne-au descris viaţa poporului evreu  în Canaan. Primele 17 cărţi ale Bibliei conţin istoria Israelului, următoarele 5 conţin  literatura acestui neam. În cele dintîi ne întîlnim cu naţiunea evreiască, pe cînd în  cele de pe urmă stăm faţă în faţă cu inima umană în general, şi deci şi cu noi înşine.  Cînd spunem literatură şi poezie, ne referim deobicei la un produs final al imaginaţiei  afective a omului. Biblia nu este însă o carte de lucruri imaginate. Poezia şi literatura  ei este o emanaţie a realităţii trăite cu Dumnezeu; un produs omenesc este drept, dar izvorît din cea mai intensă influenţă a lui Dumnezeu asupra oamenilor: inspiraţia.  Căci „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt” (2 Petru 2:21).

SPECIFICUL LITERATURII EVREIEŞTI  Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem de la început despre aceste cărţi poetice este că ele au un caracter didactic. Acestea sînt manualele de învăţămînt după care  se făcea educaţia în Israel. Dumnezeu n-a lăsat creşterea copiilor Săi pe seama  „societăţii”. El s-a îngrijit singur de aceasta, dîndu-le evreilor aceste cărţi de creştere  spirituală. Există un progres spiritual pe care-l urmăreşte chiar şi felul în care sînt  aşezate aceste cinci cărţi. Ordinea lor a fost hotărîtă de o inteligenţă divină  desăvîrşita, căci învăţătorul care a alcătuit această „programă” este însuşi Duhul  Sfînt al lui Dumnezeu.  În cartea lui Iov, prima din grupul celor 5, ne întîlnim cu moartea „eului”. Prin focul  încercărilor şi prin intermediul unei înţelegeri mai bune a lui Dumnezeu, Iov este gata  în finalul cărţii să renunţe la pretenţiile fiinţei sale naturale, se pleacă înaintea lui  Dumnezeu în deplină pocăinţă şi acceptă stăpînirea şi autoritatea deplină a lui  Dumnezeu peste viaţa lui. Cel ce păruse la începutul cărţii cel mai bun om de pe faţa  pămîntului (Iov l:8) este făcut în final să exclame înaintea lui Dumnezeu: „Urechea  mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e  scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi cenuşă”.  Cea de a doua carte poetică, Psalmii, ne aşează înainte frumuseţea unei vieţi noi,  izvorîte din părtăşia lăuntrică cu Dumnezeu. Ea se exprimă prin laudă, rugăciune,  adoraţie, cîntec, bucurie, lacrimi, simpatie şi mijlocire pentru oameni, credinţă,  nădejde şi dragoste. Cartea psalmilor este scrisă de oameni care L-au iubit pe Domnul  şi ea rămîne cartea în care cei care-L iubesc se vor simţi întotdeuna la ei acasă.  După cartea Psalmilor, urmează alte două cărţi: Proverbele şi Eclesiastul. Cea dintîi ne  introduce în şcoala lui Dumnezeu, în care înţelepciunea este divină, dar are aplicare  practică pentru viaţa de toate zilele, iar în cea de a doua sîntem povăţuiţi să nu ne  punem încrederea şi interesul în nici un lucru „de sub soare”. „O deşertăciune a  deşertăciunilor! Totul este deşertăciune” (Ecl.1:2). Îndemnul final al cărţii este să ne  gîndim la ceea ce urmează dincolo de viaţă şi să ne pregătim cu atenţie viitorul. Urmează apoi, ca o încununare a celorlalte 4 cărţi poetice, extraordinara carte a lui  Solomon: Cîntarea Cîntărilor. Ea atinge culmea afecţiunii de care este capabilă inima  umană în trăirea sentimentului de dragoste totală şi neţărmurită. Imaginea este  terestră descriind iubirea dintre soţ şi soţie, dar în spatele întregii cărţi este o altă  prezenţă, mult superioară. Cîntarea de dragoste este o alegorie pentru dragostea  dintre Dumnezeu şi inima umană. Recapitulînd cele de mai sus putem spune că în cele cinci cărţi poetice găsim:  lepădarea vieţii vechi a omului firesc, trăirile care însoţesc izbucnirea unui izvor de  viaţă nouă în părtăşia cu Dumnezeu, disciplina practică a sufletului aflat în şcoala lui  Dumnezeu, avertismentul despre deşertăciunea ispitelor efemere care caută să ne  abată din drumul către cer şi apogeul împlinirii spirituale a sufletului aflat într-o  deplină comuniune cu Mirele ceresc.   Nu este acesta o descriere desăvîrşita a progresului din viaţa omului care se întoarce  la Domnul? Ordinea cărţilor este condiţia obţinerii unei vieţi creştine pline de bucurie.  Dulceaţa Cîntării Cîntărilor nu poate fi gustată dacă nu a existat mai întîi abandonarea  de sine din cartea Iov, explozia vieţii noi din cartea Psalmilor, disciplinarea din cartea  Proverbelor şi maturizarea din cartea Eclesiastul.  În acest lanţ progresiv de creştere spirituală, temele celor 5 cărţi ar putea fi  formulate astfel:  Iov – Salvare prin suferinţă.  Psalmi – Revărsare prin rugăciune.  Proverbe – Pricepere prin învăţătură.  Eclesiastul – Veşnicie dincolo de vremelnicie.  Cîntarea Cîntărilor – Fericire prin unire.  Frumuseţea poeziei evreieşti stă în jocul ideilor. Versurile nu rimează prin ultima silabă  ca în poezia modernă, ci prin interacţiunea ideilor. Procedeul se numeşte: paralelism şi  el poate fi repetitiv, cînd cele două versuri se ajută unul pe altul în susţinerea  aceleiaşi idei (Ps. 25:4), antitetic, atunci cînd versurile scot o idee în relief prin  contrast (Ps. l:6) sau sintetic, cînd versurile se completează reciproc mărind  intensitatea unei afirmaţii (Iov 11:18).

IOV

Titlul: În toate traducerile Bibliei cartea aceasta poartă numele personajului ei  central: Iov. A fost acest Iov un personaj real? Da, profetul Ezechiel îl consideră  drept o personalitate proeminentă demnă să fie pusă alături de Noe şi Daniel (Ezec.  14:14, 20), iar apostolul Iacov îl citează în Noul Testament ca pe un exemplu de  răbdare în suferinţă (Iacov 5:11).

Autorul: Se pare că această carte a fost scrisă iniţial în proză de Elihu, unul dintre  personajele cărţii şi că a fost tradusă în ebraică şi versificată mai tîrziu de Moise. Elihu preferă să rămînă anonim ca autor, tot aşa cum a preferat să nu se prezinte  prea mult pe sine nici în textul cărţii.

Data: Iov a trăit înainte de vremea lui Avraam. Lungimea vieţii lui este caracteristică  acelei perioade. Numai după suferinţa sa, Iov a mai trăit încă 140 de ani! (Iov 42:16).  În textul cărţii se aminteşte de o monedă numită în evrreieşte: „Chesita”. Despre  această monedă nu mai aflăm decît în textele care amintesc de viaţa patriarhilor  (Gen. 33:19). Viaţa lui Iov ar trebui plasată între capitolele 11 şi 12 ale cărţii Geneza.  Ţara „Uţ” în care a trăit Iov poartă numele unuia dintre nepoţii lui Noe (Gen.  22:20-21).

Specificul scrierii: Cartea lui Iov nu este numai o carte de istorie. Ea este o poemă dramatică care ni-l prezintă pe Iov în aspectul său filosofic. Tema cărţii este  realitatea şi sensul suferinţei în viaţa oamenilor lui Dumnezeu. Scena acţiunii cuprinde  cerul şi pămîntul deopotrivă. Dumnezeu şi Satan se înfruntă în lumea nevăzută, iar  consecinţele se fac resimţite în lumea noastră prin încercări, binecuvîntări şi  suferinţe. Cartea lui Iov este o perlă a literaturii universale. Profunzimea ideilor ei  transcend timpul şi civilizaţiile, fiind la fel de actuale astăzi ca şi în vremea în care au  fost aşezate pe hîrtie.

 Conţinutul cărţii: Cartea ni-l prezintă pe Iov în cîteva ipostaze distincte: Iov – omul  neprihănit persecutat de Diavol din pricina neprihănirii lui (Iov 1:1-2:10), Iov – omul  plin de sine care se ceartă neîncetat cu prietenii săi şi cu Dumnezeu (Iov  2:11-31:40), Iov – omul care se pocăieşte în faţa măreţiei lui Dumnezeu (Iov 32: l –  42:6), Iov – omul pus în slujbă pentru recuperarea celorlalţi (Iov 42:7-9) şi Iov – omul  binecuvîntat din nou de Domnul (Iov 42:10-17).  Cartea prezintă două motive pentru suferinţa lui Iov: pe de o parte, avem de a face  cu suferinţa ca şi consecinţă a înfruntării nevăzute dintre Dumnezeu şi Satan, iar pe  de altă parte, avem de a face cu suferinţa ca o disciplinare a mîndriei şi a unei prea  mari încrederi în sine. Dacă toată acţiunea s-ar fi încheiat odată cu Iov 2:10, am fi  rămas cu părerea că Iov a fost un om desăvîrşit: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit  de loc cu buzele lui”. Acţiunea cărţii continuă însă şi noi descoperim treptat că Iov  este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit de perfecţiune cînd este confruntat  cu standardul lui Dumnezeu. Cînd Dumnezeu intervine, după interminabilele înfruntări  dintre Iov şi cei trei prieteni ai săi, glasul Său răsună din mijlocul furtunii plin de mînie  acuzatoare: „Cine este cel ce îmi întunecă planurile, prin cuvîntări fără pricepere?”  (Iov 38:2). Faţă în faţă cu Dumnezeu Creatorul, Iov se pleacă într-o pocăinţă sinceră  şi adîncă: „Da, am vorbit, fără să înţeleg, de minuni, care sînt mai presus de mine şi  pe care nu le pricep”. „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul  meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi în cenuşă”  Iov 42:1-6). În faţa lui Dumnezeu, nimeni nu poate să se laude: „Căci toţi au  păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Chiar şi cel mai bun  dintre oameni merită pedeapsa divină. Chiar şi cel mai strălucit exemplar uman are  nevoie de har şi de iertare: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va  ridica la urmă pe pămînt. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor” (Iov 19:25-27).  Cartea Iov este unul dintre mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii. Ea ne spune că  suferinţa este de multe ori un sol pe care ni-l trimite El pentru a ne ajuta să ne  vedem corect pe noi înşine şi să ne dăm seama că sîntem neputincioşi şi avem nevoie  de mîntuire: „Dumnezeu vorbeşte însă, cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia  seama. Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, cînd o luptă necurmată îi  frămîntă oasele” (Iov 33:13-19), „Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin  nenorocirea lui, şi prin suferinţă îl înştiinţează” (Iov 35:15).  Cîtă vreme caută să se dovedească nevinovat înaintea lui Dumnezeu, Iov se umple  de vinovăţie: „Este vreun om ca Iov, care să bea batjocura ca apa” (Iov 34:7). Cît  timp se laudă în faţa lui Dumnezeu, Iov este vinovat de păcatul mîndriei, iar pentru  cei mîndrii cerul se închide: „Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din  pricina mîndriei celor răi. Degeaba strigă, căci Dumnezeu n-ascultă, Cel Atotputernic nu ia aminte” (Iov 35:12-13).

SCHIŢA CĂRŢII  I. PROOLOG l – 2  a. Iov – neprihănit în belşug, 1:1-5  b. Satan – răutăcios şi pornit pe rău, 1:6-19  c. Iov – neprihănit în nenorocire, 1:20-22  d. Satan – perseverent în răutate, 2:1 -8  e. Iov – neprihănit pînă la capăt, 2:9-13  II. DIALOG 3 – 42  a. Plîngerea lui Iov, 3  b. Prima triadă de dialoguri, 4-14  c. A doua triadă de dialoguri, 15 – 21  d. A treia triadă de dialoguri, 22-31  e. Elihu intervine, 32 – 37  f. Dumnezeu intervine, 38-41  III. EPILOG 42:7-17  a. Iov – lăudat de Dumnezeu, 42:7  b. Cei trei prieteni condamnaţi de Domnul, 42:8  c. Iov – suferinţa lui încetează, 42:10  d. Iov – răsplătit cu binecuvîntare, 42:11-17

PSALMII

Primele fragmente de traducere a Bibliei în limba română au fost din cartea psalmilor.  Nicolae Iorga spunea că: „Neamul românesc s-a născut în tinda Bisericii”. „Psaltirea” a  fost abecedarul pe care neamul nostru a învăţat să citească. De ce s-a început  traducerea Bibliei în limba română cu psalmii? Răspunsul nu este greu de dat. Cartea  aceasta este cea mai mare din Biblie şi cea mai universal citită şi studiată. Ea  cuprinde cel mai larg evantai de trăiri sentimentale posibile.  Luaţi Biblia în mînă şi deschideţi-o la mijloc. Veţi da negreşit de cartea Psalmilor. Este  normal să fie aşa deoarece psalmii sînt inima Bibliei. Aici sînt adunate toate trăirile  sufleteşti ale copiilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor.

Titlul: Numele evreiesc este „Tehilim” – „laudele”. Numele din limba română vine de la  traducerea în limba greacă. „Psalmoi” s-ar putea traduce prin „cîntări acompaniate cu  instrument muzical”.

Autorul: Nici una dintre cărţile Bibliei nu are mai mulţi autori decît cartea Psalmilor. În  general se spune că psalmii îi aparţin lui David. El i-a scris pe majoritatea din ei şi tot  el dă nota generală a cărţii. Dar asta nu înseamnă că n-au existat şi alţi autori ai  psalmilor. Dacă este adevărat că David a scris 73 din numărul total de 150, atunci tot  atît de adevărat este că Asaf, conducătorul cîntăreţilor lui David, a scris 12, Solomon  a scris 2, Moise a scris l (Ps.90), iar alţi 10 sînt producţia fiilor lui Core (Num.  26:9-11). Nu vă pierdeţi prea multă vreme însă cu identificarea autorilor. Citiţi psalmii  ca pe un dar pe care vi-l face Dumnezeu însuşi. Căutaţi să intraţi în atmosfera lor,  căutaţi să le simţiţi trepidaţia adîncă şi identificaţi-i pe aceia care vă vor prinde bine  la vreme de nevoie.

 Data: Psalmii acopere o perioadă care debutează cu viaţa lui Moise şi se întinde pînă  după revenirea din robia babiloniană, pe vremea lui Ezra şi Neemia. Majoritatea  psalmilor însă sînt produşi de David în timpul vieţii lui de umblare cu Domnul. Omul  acesta care a fost cioban la oi, cîntăreţ vestit în Israel, trubadur la curtea  împăratului, ginere al împăratului, apoi fugar hăituit şi aflat mereu în primejdie pînă  cînd Dumnezeu l-a aşezat chiar pe el însuşi pe tronul Israelului, a străbătut atâtea  suişuri şi coborîşuri ale spiritului încît a devenit instrumentul la care a cîntat însuşi  Dumnezeu. Psalmii lui David sînt de fapt cîntări divine inspirate din cer pentru a  înfrumuseţa viaţa plină de necazuri a pămîntului. Din acest punct de vedere, psalmii  sînt atemporali, ei vin la noi din rezonanţele timpului, ne învăluie cuceritor şi vor rămîne cu noi veşnic.

 Metoda de interpretare a psalmilor: Poezia nu este o artă precisă, ca matematica.  Dincolo de faldurile ei armonioase pătrundem adesea în straturi ascunse ale realităţii,  pe care nu le întrezărim în viaţă decît în situaţii extreme. Cum să fim siguri că ceea  ce simţim atunci cînd citim psalmii este ceea ce este acolo şi nu ne amăgim  lăsîndu-ne purtaţi de valurile fanteziei?  Există cîteva principii pe care trebuie să le ţinem minte:  (1) Cînd există un titlu al psalmului care îl leagă de un anumit eveniment istoric,  psalmul trebuie citit, înţeles şi interpretat în lumina acelei circumstanţe particulare.  De exemplu, 13 psalmi sînt localizaţi în diverse perioade ale vieţii lui David: Ps. 59, 56,  34, 142, 52, 54, 57, 60, 51, 3, 63, 7, 18. Ordinea această nu pare normală, dar ea  urmăreşte cronologic evenimentele vieţii lui David aşa cum sînt ele redate de cartea 1  Samuel.  (2) Unii dintre psalmi sînt asociaţi cu anumite aspecte din închinăciunea poporului  Israel (vezi Ps. 5:7; 66:13; 68:24, 25) şi trebuiesc înţeleşi în ansamblul procesiunilor  liturghice de la Templu.  (3) Mulţi dintre psalmi sînt de fapt inspiraţii profetice care anticipează venirea lui  Cristos pe pămînt. Şi atunci însă, ei au apărut într-un anumit context istoric legat de  evenimente contemporane autorului lor. Aceste evenimente trebuiesc studiate cu  atenţie pentru a ne ajuta să avem o înţelegere mai clară a textului.  Interpretarea psalmilor este o problemă a minţii, trăirea mesajului lor este o problemă  a inimii. S-a spus despre cartea Psalmilor că „este un rîu de mîngîiere în apa căruia  s-au adunat lacrimile vărsate de nenorociţii trecutului pentru a răcori arşiţa din  sufletele celor ce suferă astăzi”. Sau că este „grădina tuturor florilor cu petale  parfumate, chiar dacă unele dintre ele cresc numai în mijlocul spinilor”. A fost  comparată cu „un desăvîrşit instrument muzical din corzile căruia pot prinde fiinţă şi  jalea şi triumful, şi deznădejdea şi biruinţa, şi teama şi încrederea nestrămutată, şi  tristeţea şi bucuria fără margini”.

Conţinutul psalmilor: La o privire mai atentă observăm că avem de a face cu o  culegere de cinci cărţi ale psalmilor, fiecare dintre ele terminate cu o doxologie (o  proslăvire a numelui lui Dumnezeu). Numele de cinci le-a adus imediat o asemuire cu  Pentateucul lui Moise. Comentatorii numesc cele cinci cărţi ale psalmilor după numele  corespunzător al uneia dintre cele cinci cărţi scrise de el.  a. Sînt psalmi ai genezei (1-41) al cărui subiect predominant este omul,  b. psalmi ai exodului, cuprinzînd mai ales cîntări de eliberare (42-72),  c. psalmi levitici, asociaţi cu slujba de la Templu (73-89),  d. psalmi asociaţi cu peregrinările din cartea Numeri (90-106) şi  e. psalmi deuteronomici sau ai proslăvirii dragostei divine (107-150).  Un alt fel de a clasifica psalmii este după specificul mesajului lor. Există astfel:  (1) psalmi de învăţătură (1, 19, 39),  (2) psalmi de laudă (8, 29, 93, 100),  (3) psalmi de mulţumire (30, 65, 103, 107, 116),  (4) psalmi de pocăinţă (6, 32, 38, 51, 102, 130, 143),  (5) psalmi prin care străbate încrederea (3, 27, 31, 46, 56, 62, 86),  (6) psalmi ai necazurilor (4, 13, 55, 64, 88),  (7) psalmi ai dorinţelor (42, 63, 80, 84, 137),  (8) psalmi care recapitulează istoria (78, 105, 106) şi  (9) psalmi profetici (2, 16, 22, 24, 40, 45, 68, 69, 72, 97, 110, 118)

Conţinutul psalmilor este pus adesea în forme de o desăvîrşita frumuseţe. Iată, de  exemplu, psalmul 119 al cărui autor se presupune că a fost cărturarul Ezra. Pentru  cititorul neavizat este greu să nu te rătăceşti în mulţimea celor 176 de versete ale  lui. În originalul ebraic însă, psalmul este o succesiune de grupe de cîte 8 versete,  fiecare începînd cu cîte una din literele alfabetului evreiesc. Avem de a face deci cu  un acrostih alfabetic alcătuit dintr-o serie de octete. Analiza conţinutului acestui  psalm devine dintr-o dată mai uşoară şi mai fructuoasă.

Mesajul cărţii: Psalmii sînt cartea tuturor oamenilor, tuturor sentimentelor şi a  tuturor situaţiilor. Oricine, oriunde şi în orice stare s-ar găsi se poate identifica cu  ceea ce se găseşte în textul psalmilor. Cel sărac şi părăsit, cel bolnav şi aflat în  suferinţă, cel exilat departe de cei dragi şi de ţară, cei aflaţi mereu în pericol, cei  păcătoşi se pot regăsi în oglinda psalmilor. Este loc însă acolo şi pentru cei iertaţi,  pentru cei biruitori, pentru cei prăbuşiţi în adorare, pentru cei ataşaţi total de Domnul  şi locaşurile Sale, pentru cei pierduţi lor înşile şi dăruiţi pe vecie Creatorului.  Cartea Psalmilor este şi cartea Legii desăvîrşite a lui Dumnezeu. Ea ne arată cum  putem să ne delectăm în ea şi să o facem „candelă pentru picioarele noastre, lumină  pe cărare” şi desfătare „mai dulce ca fagurul de miere pentru cerul gurii”.  Ca şi celelalte cărţi ale Bibliei, cartea Psalmilor ne vorbeşte şi ea despre planul pe  care l-a făcut Dumnezeu pentru mîntuirea omenirii. După înviere, Domnul Isus li s-a  arătat ucenicilor: „le-a deschis mintea că să înţeleagă Scripturile” şi le-a arătat ceea  ce fusese scris cu privire la El şi lucrarea Sa „în Legea lui Moise, în Prooroci şi în  Psalmi”. Putem şi noi să refacem acest studiu exegetic făcut de Domnul Isus cu  ucenicii. Iată un rezumat al lui:  a. Despre esenţa lucrării Lui mesianice găsim scris în Ps. 22:22  b. Despre slujirea Sa ca Mare Preot găsim scris în Ps. 40:6, 8; 22; 49; 110.  c. Despre demnitatea Lui de împărat găsim scris în Ps. 2; 21; 45; 72.  d. Despre suferinţele Lui teribile găsim scris în Ps. 22 şi 69  e. Despre învierea Lui găsim scris în Ps. 16  Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cartea Psalmilor este cel mai mult citată în  cărţile Noului Testament. Unele dintre porţiunile ei sînt parcă parte integrantă din  Evanghelii. Iată de exemplu succesiunea celor trei psalmi: 22, 23 şi 24. Cel dintîi ne  prezintă suferinţele păstorului cel bun care-şi dă viaţa pentru oile Sale. Vedem  ridicată crucea îi auzim strigătele sfîşietoare ale Celui ce moare o moarte ispăşitoare.  Psalmul 23 este cunoscut de toată creştinătatea drept „psalmul păstorului” („Domnul  este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte la păşuni verzi şi mă duce  la ape de odihnă, etc…”) Găsim în acest psalm oferta Domnului Isus de a conduce şi  de a îngriji sufletele care i se încredinţează. Psalmul 24 ni-L prezintă pe păstor ajuns  în slavă gată să răsplătească oile care L-au urmat pînă la capăt.  Soarta poporului Israel este şi ea descrisă într-o succesiune de psalmi. Iat-o:  a. Ruina poporului este descrisă în Ps. 42-49  b. Răscumpărătorul poporului este prezentat în Ps. 50-60  c. Răscumpărarea poporului este arătată în Ps. 61-72  Este greu să arătăm mesajul psalmilor într-o introducere scurtă ca aceasta. Vă lăsăm  dumneavoastră plăcerea ca după ce aţi parcurs cu noi această vedere panoramică a  lor, să vă apropiaţi pe rînd de fiecare psalm în parte, să-i descoperiţi frumuseţea şi  să-i sorbiţi cu nesaţ aroma specifică.

PILDELE SAU PROVERBELE LUI SOLOMON

Cartea aceasta nu trebuie judecată după volum, ci după imensitatea înţelepciunii pe  care o găzduieşte. Mii de volume din bibliotecile lumii nu ne pot ajuta, toate la un loc,  cît ne poate ajuta această singură carte. Autorul ei nevăzut este Dumnezeu, iar  priceperea ei, deşi născută în sferele cerului este destinată să revoluţioneze viaţa  terestră.

Titlul: Un proverb este un discurs de înţelepciune redus la o singură frază.

Autorul: Textul cărţii îl menţionează pe Solomon drept autor la începutul fiecăreia din  cele trei secţiuni ale ei (1:1; 10:1; 25:1). Despre Solomon ştim deja că a fost autorul  a 3.000 de proverbe şi a 1.005 cîntări (1 Împ. 4:32). Nici un om din Israel nu a fost  mai potrivit să editeze o carte de înţelepciune ca acest Solomon. El s-a rugat  Domnului pentru înţelepciune (1 Împ. 3:5-9) şi a primit-o aşa cum nu i-a mai fost  dată nici unui om de pe faţa pămîntului (1 Împ. 4:29-31). Strălucirea gîndirii lui l-a  făcut celebru în lumea de atunci şi a atras admiraţia celor veniţi de la mari depărtări  ca să-l vadă şi să-l asculte (1 Împ. 4:34; 10:1-l3, 24). Contribuţia lui Solomon la  ridicarea Israelului a fost imensă. Capacitatea lui de sinteză, intuiţia şi clarviziunea lui  sînt şi astăzi proverbiale. Asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Solomon a fost  produsul său nemijlocit. El însuşi ne spune că i-a plăcut să zăbovească îndelung  asupra înţelepciunii răspîndite de scrierile altora: „Pe lîngă că Ecleziastul a fost  înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adîncit şi a întocmit un  mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie  întocmai cuvintele adevărului” (Ecles. 12:9-10). Prin aceasta, el a recunoscut că  înţelepciunea nu este monopolul unui singur om, ci este darul făcut de Dumnezeu  oamenilor: „Cuvintele înţelepţilor sînt ca nişte bolduri; şi, strînse la un loc, sînt ca  nişte cuie bătute, date de un singur stăpîn” (Ecles. 12:11).

Data: Această culegere de proverbe a fost alcătuită prin preajma anului 931 î.Cr. de  către Solomon. Capitolele 25-29 ale cărţii au fost culese mai tîrziu de Ezechia şi  adăugate cărţii lui Solomon.

Conţinutul cărţii: În această carte avem de a face cu mult mai mult decît cu o  culegere de proverbe. De fapt sînt o varietate întreagă de procedee stilistice sub  care ne-a fost transmisă „înţelepciunea” acumulată de acest împărat cu o desăvîrşita  capacitate artistică. Cuprinsul cărţii semnalează diferitele modalităţi de exprimare,  aşa că nu le vom mai enumera aici.

 Mesajul cărţii: În capitolul 8 al cărţii, „înţelepciunea” este personificată şi descrisă în  toată perfecţiunea ei. Ea este de origine divină (8:22-31), este izvorul vieţii biologice  şi spirituale (8:35, 36; 3:18), este neprihănită şi adevărată (8:8, 9) şi se oferă  tuturor celor ce o caută (8: 1-6, 32-35). Peste veacuri această „înţelepciune” s-a  întrupat în persoana Domnului Isus Cristos, „în care sînt ascunse toate comorile  înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col. 2:3). Cartea proverbelor este o anticipare a întîlnirii  cu Cristos, „care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire,  sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30; conform lui 1 Cor. 1:22-24). Iată schiţa

 SCHIŢA CĂRŢII  I. LAUDA ÎNŢELEPCIUNII l – 9  15 sonete. Introducere (1:1-9);  Ademenire din partea păcătoşilor (1:10-19)  Înţelepciunea care eliberează (2:1-22)  Folosul temerii de Dumnezeu (3:1-10)  Înţelepciunea, răsplata supremă (3:11-20)  Înţelepciunea, suprema siguranţă (3:21-26)  Înţelepciunea şi viclenia (3:27:35);  Înţelepciunea, suprema moştenire (4:1-9)  Cele două căi (4:10-19)  Înţelepciunea şi sănătatea (4:20-27)  Femeia străină (5:1-23)  Despre chezăşie (6:1-11)  Leneşul (6:6-11)  Cel ce seamănă certuri (6:12-19)  Fereşte-te depreacurvie (6:20-35)  Casa înţelepciunii şi Casa Nebuniei (cap. 9)  2 monologuri  Avertismentul înţelepciunii (1:20-33) Înţelepciunea şi femeia străină (cap. 7 şi 8)  II. MAXIMELE ÎNŢELEPCIUNII 10 – 24  375 de proverbe său aforisme în formă de afirmaţii care se contrastează, se  completează sau se compară reciproc (10:1-22:16)  16 epigrame. Introducere (22:17-21);  Epigrame amestecate (22:22-29);  Pericolul lăcomiei (23:1-3);  Deşertăciunea bogăţiilor (23:4-5)  Gazda vicleană (23:6-8);  Epigrame amestecate (23:9-18);  Îmbuibarea vinovată (23:19-21);  Trei ziceri (23:22-25)  Cursa celei stricate (23:26-28);  Vin şi Vai (23:29-35);  Epigrame amestecate (24:1-10);  Scapă-l dacă poţi (24:11-12);  Înţelepciunea şi mierea (24:13-14);  Patru epigrame (24:15-22);  Imparţialitate (24:23-25);  Trei ziceri (24:26-29);  Ogorul leneşului (24:30-34)  III. ALTE MAXIME 25-31  7 epigrame şi proverbe înmănunchiate.  Împăratul (25:1-7);  Diferite (25:6-26:2);  Despre nebuni 26:3-12);  Leneşul (26:13-16);  Dezbinătorii (26:17-26);  Diverse (26:27-27:22)  Gospodarul bun (27:23-27)  55 de proverbe sau aforisme În formă de perechi care se contrastează, se  completează sau se compară reciproc (cap.28 şi 29)  Cele treisprezece ziceri ale lui Agur (cap.30)  Spusele mamei lui Lemuel (cap.31:1-9)  Un acrostih despre femeia vrednică de cinste (cap.31:10-31)

ECLESIASTUL

Cartea Eclesiastul este o confesiune a unui suflet care a eşuat în căutarea lui după  fericire. Textul este plin de pesimism şi dezamăgire. Excluzîndu-l pe Dumnezeu din  viaţa lui, trăind la nivelul „de sub soare”, şi neţînînd cont de întreaga panoramă a  vieţii, a cărei explicaţie este coerentă numai dacă iei în consideraţie dimensiunea ei  eternă, căutătorul din cartea Eclesiastul a ajuns la capătul drumului „cu mîna goală”.  Dacă vreţi să ştiţi unde poate ajunge cel ce le are pe toate; bogăţie, lux, femei,  băutură, cîntece şi veselie, atunci citiţi neapărat această carte. Ea este una dintre  cele mai neînţelese şi mai nedreptăţite cărţi din cărţile Bibliei. Cei pesimişti s-au  lăudat că au găsit în ea dovada inutilităţii căutărilor umane. Scepticii s-au agăţat de  ea ca de o dovadă în sprijinul părerii că după moarte nu mai urmează nimic, ci doar o  permanenţă nefiinţare. Alţii au citat-o atunci cînd au vrut să demonstreze că după  moarte sufletul „doarme” şi nu este conştient de nimic în intervalul scurs între clipa  morţii şi ceasul învierii. În afară de aceşti entuziaşti direct interesaţi, nu se găsesc,  mai ales printre creştini prea mulţi oameni care să o citească fără să se mire ce caută  ea în Biblie. Pentru mulţi oameni sinceri, textul Eclesiastului, atunci cînd nu contravine  direct cu învăţătura Noului Testament, este cel puţin bizar şi greu de armonizat cu  „întregul” Scripturii. Nădăjduim că rîndurile care urmează îi vor face pe mulţi să-şi  schimbe părerea pe care o au despre conţinutul ei.  Această extraordinară carte de filosofic poate fi asemuită cu marile lucrări muzicale  ale lui Johan Sebastian Bach: ele sînt pline de prăbuşiri şi zvîrcoliri minore, dar se  încheie întotdeauna cu înălţătoarele tonalităţi ale gamelor majore.

Titlul: În original cartea s-a numit „Kohelet”. Acesta este un termen rar al limbii  ebraice folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul (1:1, 2, 12; 7:27; 12:8-10).  Termenul este un derivat de la „kahal” – a convoca o adunare, a aduna împreună.  Sensul titlului este deci: „cel ce se adresează unei adunări, predicatorul”. Traducerea  greacă Septuaginta foloseşte titlul: Ecclesiaites, de unde s-a derivat numirea pentru  Biserică: „eclesia”. Numirea românească ar fi trebuit deci să fie: „Cel ce vorbeşte  adunării”, dar traducătorul a preferat să translitereze titlul din limba greacă.

Autorul: Fără îndoială că autorul a fost împăratul Solomon. Cel ce scrie cartea se  intitulează pe sine: „Fiul lui David, împăratul Ierusalimului” (Ecles. 1:1). Incursiunile  autorului în plăcerile de tot felul (2:1-3), în realizări măreţe (2:4-6) şi într-o viaţă de  bogăţie fără asemănare (2:7-10) îl identifică fără echivoc pe Solomon.

Data: Solomon a scris această carte la bătrineţe, spre sfîrşitul vieţii lui, probabil în  preajma anului 935 î.Cr.

Contextul scrierii: Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cîntarea  Cînţărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul  vieţii, cînd a ajuns să fie copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în  idolatrie (1 Împ. 11).

Conţinutul cărţii: Ca să stabilim de la început caracterul acestei cărţi trebuie să  spunem că ea nu este o carte „inspirată” de Dumnezeu, dar că autorul ei a fost  „inspirat” să o scrie. Nu trebuie să mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gîndeşte  lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne întîlnim cu gîndirea celor fără Dumnezeu chiar pe  paginile Scripturii. Mai mult decît atît, El a vrut să fim în stare să ne confruntăm cu  ea. Eclesiastul ne aşează înainte tot ceea ce mintea umană a reuşit să afle în  căutările ei după fericire şi după sensul real al existenţei. Argumentele folosite în  această carte nu sînt argumentele lui Dumnezeu, ci argumentele minţii umane.  Aceasta explică pe deplin apariţia unor pasaje ca acelea din Ecl. 1:15; 2:24; 3:3, 4,  8, 11, 19, 20; 8:15 care sînt într-un contrast flagrant cu tot restul scrierilor sfinte.  Solomon îşi descrie incursiunile vieţii lui în căutarea după sens şi valoare. Pentru  direcţionează căutările înspre lumea ştiinţei (Ecl. 1:4-11), înspre lumea filosofiei  (1:12-18), înspre lumea senzuală a plăcerilor: petreceri (Ecl. 2:1), băutură (Ecl. 2:3),  realizări materiale măreţe (2:4-7), bogăţie şi muzică (2:8), femei (2:8). El încearcă  rînd pe rînd: materialismul (Ecl. 2:12-26), fatalismul (Ecl. 3:1-15), deismul (Ecl.  3:1-4), religia naturii (Ecl. 5:1-8), avariţia (5:9-6:12) şi chiar moralitatea (7:1-11:8).  Toate acestea se dovedesc însă în final: „Deşertăciune a deşertăciunilor, o  deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune şi goană după vînt!” (Ecl. l:2, 14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul care caracterizează întreaga carte  este „deşertăciune”. Scopul nedeclarat al cărţii este acela de a demonstra zădărnicia  căutării după fericire în domeniul existenţei vremelnice. Fericirea nu poate fi găsită  dacă este căutată ca un scop în sine, pentru că ea nici nu există ca ceva de sine  stătător. Fericirea este o stare care însoţeşte o anumită atitudine. Iar atitudinea  aceasta este împlinirea voinţei veşnice a lui Dumnezeu. Este important că Eclasiastul  leagă apelul său pentru considerarea responsabilităţilor faţă de Dumnezeu de vîrsta  tinereţii (!). Cine vrea să trăiască fericit este bine să nu repete căutările inutile ale  Eclesiastului şi să înceapă din tinereţe să intre în „dimensiunea” ascultării de  Dumnezeu.  Cele mai cunoscute şi mai citate versete sînt:  „O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!” (Ecl.l:2).  „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Ecl. 3:1).  „Funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Ecl. 4:12b).  „Aruncă-ţi pîinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!” (Ecl. 11:1).  „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, pînă nu vin zilele cele rele şi  pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei” (Ecl. 12:1).  „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte  poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Ecl. 12:13).

 Mesajul cărţii: Acest mesaj ar putea fi rezumat în trei afirmaţii:  (1) Cînd observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificaţie (Ecl.l:4-11)  şi cu paradoxurile ei inexplicabile (4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că  totul este lipsit de sens şi de semnificaţie, deoarece este imposibil să găseşti în toate  măcar un singur scop în jurul căruia să-ţi organizezi existenţa.  (2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să fie trăită din plin, căci  este un dar pe care ţi l-a făcut Dumnezeu (3:12-13; 3:22; 5:18-19; 8:15; 9:7-9),  numai că trebuie să trăieşti cu grijă ştiind că…  (3) vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată  (3:16-17; 12:14).  Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie şi că  standardul spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este  plină de „înfumuraţi super-spirituali” cu iz de superioritate care cad mereu în aceleaşi  capcane, repetă mereu aceleaşi căutări iluzorii şi gustă mereu aceleaşi dezamăgiri  amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît  de scandalos de sinceră ca aceasta şi pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un  predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime.

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere (1:1)  I. Prima predică 1-2  a. Prezentarea tezei de bază: zădărnicia eforturilor şi înfăptuirilor umane (1:2-3)  b. Demonstrarea tezei din exemplul experienţei proprii  Lipsa desens a ciclurilor vieţii şi istoriei (1:4-11)  Lipsa de importanţă a înţelepciunii şi filosofiei omeneşti (1:12-18)  Lipsa de satisfacţie din avere şi viaţa de plăceri (2:1 -11)  Lipsa de viitor în perspectiva unei morţi sigure şi necruţătoare (2:12-17)  Lipsa de sens a ostenelii în muncă (2:18-23)  c. Concluzia: Mulţumire cu ceea ce avem în clipa de faţă (2:24-26)  II. A doua predică 3-5  a. Prezentarea tezei de bază: Problema vieţii şi a morţii (3:1 -22)  b. Neîmplinirile şi dezamăgirile vieţii pe pămînt (4:1-16)  c. Concluzia: Zădărnicia goanei după fericire (5:1-20)  Deşertăciunea ritualului religios (5:1-7)  Realitatea iluzorie a bogăţiei (5:8-17)  Fericirea unui suflet mulţumit (5:18-20)  III. A treia predică 6 – 8  a. Prezentarea tezei de bază: Insuficienţa materialismului (6:1-12)  b. Cîteva sfaturi înţelepte (7:1-8:11)  c. Concluzia: Dumnezeu face dreptate pentru tot (8:12-17)  IV. A patra predică 9-12:8  a. Prezentarea tezei de bază: Siguranţa morţii, nesiguranţa vieţii (9:1-18)  b. Demonstrarea tezei (10:1-20)  c. Concluzia: Viaţa ca o oportunitate cu responsabilităţi (11:1-12:8)  V. Epilog: O prezentare a temei cărţii 12:9-14  a. Ciclurile vieţii (12:9-12)  b. Responsabilitatea vieţii: teama de Dumnezeu şi ascultarea de voia Lui (12:13-14)

CÎNTAREA CÎNTARILOR

Aceasta este cartea cea mai controversată din Biblie. Este foarte greu de imaginat  care ar putea fi rolul ei în serviciile religioase din Sinagogă sau Biserică. Totuşi,  frumuseţea ei şi faptul că Dumnezeu a îngrijit să fie aşezată alături de celelalte scrieri  sfinte o fac una dintre cele mai sublime texte poetice care s-au scris vreodată în  întreg evantaiul de religii ale lumii.  Cîntarea Cîntărilor este o odă a iubirii care ridică dragostea dintre bărbat şi femeie la  nivelul stabilit iniţial de Făcătorul nostru. Adevărata religie condamnă deopotrivă şi  ascetismul şi depravarea. Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente şi trăiri  dintre un soţ şi o soţie în cadrul sfînt al familiei.

Titlul: Şi în originalul evreiesc şi în greacă şi în latină, cartea poartă acelaşi nume:  „Shir Hashiram”, „Asma Asmaton” şi „Canticum Canticorum” care se traduc toate în  româneşte prin „Cîntarea Cîntărilor”. Numirea subliniază valoarea textului care trece  drept un superlativ al artei literare evreieşti.

Autorul: Textul însuşi ne spune că această carte este scrisă de Solomon. (1) Numele  lui apare de şapte ori în conţinutul ei (1:1, 5; 3:7, 9, 11; 8:11, 12). (2) Condiţiile de  abundenţă şi belşug pe care numai unul ca Solomon le-a avut sînt descrise în  capitolul 3:6-11. (3) Cetăţile pomenite în text fac aluzie la existenţa unei ţări care nu  trăise încă tragedia divizării.  Textul din 1 Împăraţi 4:32, 33 ne spune că Solomon a compus 1.005 cîntări şi a avut  o cunoaştere deosebită despre animalele şi plantele din natură. În textul Cîntării  Cîntărilor sînt pomenite 21 de feluri de plante şi 15 specii de animale.

Data scrierii: Cîntarea a fost compusă în tinereţea lui Solomon, probabil cam prin  anul 965 î.Cr.

Conţinutul cărţii: Ca în toate marile poveşti de dragoste din lume, faptele acestei  întîmplări sînt simple şi aparent, banale. Ceea ce le conferă o incomensurabilă valoare  este bogăţia de sentimente umane care le însoţesc. Iată mai întîi datele acestui  poem de dragoste:  Împăratul Solomon avea o vie în ţinutul deluros al lui Efraim, cam la 80 de kilometri de Ierusalim (8:11). El a lăsat-o în îngrijirea unor arendaşi (8:11) care erau de fapt o  familie constituită din mama, doi fii (1:6), şi două fete: Sulamita (6:13) şi încă o soră  mai mică a ei (8:8). Această Sulamită era un fel de „cenuşăreasă” a familiei (1:5),  foarte frumoasă, dar nebăgată în seamă de nimeni. Fraţii ei o tratau cu toată  asprimea punînd-o la munci grele, aşa că ea nu şi-a putut păstra şi îngriji prea mult  frumuseţea chipului (1:6). Era pusă să tundă via şi să aşeze curse pentru vulpile mici  care stricau via (2:15). Uneori era trimisă să pască oile (1:8). Viaţa sub arşiţa  soarelui o făcuse să aibă pielea complet arsă de soare (1:5).  Într-o zi, un chipeş străin s-a apropiat de via păzită de arendaşi şi a stat de vorbă cu  Sulamita. Era împăratul Solomon, care fără să-şi facă cunoscută adevărata identitate  a stat de vorbă cu Sulamita. Sub privirile lui pline de admiraţie şi la auzul vorbelor lui  meşteşugite de cuceritor de inimi, Sulamita a simţit pentru prima dată necaz pentru  înfăţişarea ei neîngrijită (1:6). Crezîndu-l un cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat  despre turma lui (1:7). El i-a răspuns numai în termeni generali (1:8), dar a continuat  să-i vorbească asemeni unui îndrăgostit (1:8-10) şi să-i promită daruri ca semn al  dragostei şi seriozităţii lui (1: 11). Pe scurt, străinul i-a cucerit inima şi a plecat  promiţîndu-i că va reveni nu peste multă vreme. În absenţa lui, imaginaţia ei s-a  aprins de dor. A început să-l viseze noaptea, nădăjduind în fiecare dimineaţă ca el va  veni împreună cu zorile (3:1). Într-un sfîrşit, el s-a întors aşa cum promisese, de data  aceasta cu toată splendoarea şi fala sa împărătească şi a luat-o de soţie (3:6-7).  Pe această întîmplare simplă, Solomon brodează toată măiestria lui ornamentală  specifică orientului. Dragostea nu este o problemă de fapte, ci de trăiri emoţionale  intense şi niciodată nu a existat vreun om mai priceput ca Solomon în descrierea  acestor sentimente inefabile care scapă cercetării raţionale, dar ne aprind pînă la  incendiere inima. Cartea este plină de comparaţii, metafore, alegorii şi personificări  fermecătoare.

 Destinaţia cărţii: Se pare că destinaţia iniţială a acestui poem a fost educaţia noilor  căsătoriţi în tainele şi consolidarea dragostei. Ca şi celelalte cărţi poetico-didactice,  Cîntarea Cîntărilor a fost unul din manualele după care se făcea educaţia în Israel.  Cartea a avut însă şi o altă destinaţie. Ea era citită în public la unele din sărbătorile  anului calendaristic ebraic. În acel cadru solemn, cartea nu mai era numai un manual  al dragostei, ci se ridica infinit mai sus, devenind o alegorie a iubirii dintre Dumnezeu  şi poporul Său pe care şi l-a ales pentru vecie. Această lectură publică pare, dacă nu  total nepotrivită, cel puţin discutabilă, societăţii moderne de astăzi. Nu trebuie să  uităm însă că în Israel imaginea căsniciei era sfîntă şi că ea fusese folosită de însuşi  Dumnezeu în dialogul Lui cu poporul (Osea 2:1-20; 5:7; Isaia 50:1; Ieremia 3:1-25).  În Noul Testament Pavel şi Ioan folosesc şi ei alegoria căsniciei pentru a ilustra relaţia  dintre Domnul Isus şi Biserică (Efes. 5:25-27; Apoc. 19:7; etc.) Probabil că şi  această libertate a lor ar fi fost criticată de „puritanii” pretenţioşi de astăzi, dar  sarcina lor a fost mult uşurată de existenţa acestei Cîntări a Cîntărilor în canonul  Vechiului Testament.

Metode de interpretare: Există trei teorii asupra felului în care trebuie înţeleasă  această carte:  (1). Interpretarea naturalistă care nu vede în această carte nimic altceva decît o  colecţie de cîntece erotice de dragoste, aşezate laolaltă din cauza subiectului şi  frumuseţii lor comune. Aceasta teorie face din includerea cărţii în canonul religios  evreiesc un fapt inexplicabil şi fără sens. Cînd ne gîndim cît de mult au preţuit evreii  scrierile lor sfinte şi cu cîtă atenţie şi-au păstrat ei aceste „oracole” veşnice, această  teorie îşi pierde foarte repede orice valabilitate.  (2). Interpretarea alegorică, care transformă întreaga carte într-o succesiune de  tablouri simbolice cu sensuri ascunse şi sublime. Excesul de imaginaţie îi face însă pe  susţinătorii acestei interpretări să nege fundamentul istoric real al cărţii şi-i determină  să caute în fiecare mic detaliu al textului corespondente spirituale desăvîrşite. Un  astfel de comentator a „văzut” în părul bogat al femeii descrise în text nici mai mult,  nici mai puţin decît mulţimea neamurilor care au încadrat Israelul în lucrarea de  mîntuire!  (3). Interpretarea tipologică găseşte o cale de mijloc între cele două interpretări de  mai sus, păstrînd ce este bun în fiecare şi refuzînd excesele extremismelor. Conform  acestei interpretări, cartea are un fundament istoric real cu o desfăşurare  cronologică de evenimente. Întîmplarea este aşezată în şapte „tablouri” teatrale  independente şi interdependente în acelaşi timp care descriu dragostea ideală dintre  un bărbat şi o femeie. Frumuseţea sfîntă a acestei uniri plănuite în tiparul ei de însuşi  Dumnezeul creaţiei, este preluată într-un plan mai înalt pentru a ilustra în „tip”  intensitatea iubirii care trebuie să existe între Dumnezeu şi Israel, în interpretarea  evreiască şi între Cristos şi biserică, în interpretarea creştină.

SCHIŢA CĂRŢII  Personajele „distribuţiei” alese de autor sînt Solomon, Sulamita şi corul fetelor din  Israel. Intervenţiile lor se alternează mereu schimbînd planul acţiunii şi delimitînd  succesiunea de 7 „tablouri” idilice:  1. Retrăirea nunţii împărăteşti (1:1-2:7)  2. Amintiri din perioada începuturilor (2:8 – 3:5)  3. Retrăirea perioadei logodnei (3:6 – 5:1)  4. Visul zbuciumat al miresei (5:2 – 6:3)  5. Împăratul gîndindu-se la mireasa lui (6:4 – 7:10)  6. Miresei îi este dor de acasă (7:11 – 8:4)  7. O reînnoire a dragostei în Liban (8:5-14)  Simbolistica „tipologică” a acestei cărţi este înlesnită de existenţa psalmului 45 cu care probabil că a fost intenţionată să facă pereche. Vă îndemnăm să citiţi cu  atenţie acest psalm şi să vedeţi cum, în spatele acţiunii în care evoluează Solomon şi  mireasa lui aleasă, se desfăşoară un alt plan semantic în care Dumnezeu (Cristos)  este mirele, iar Israelul (Biserica) este mireasa (conform tălmăcirii din Evrei 1:7, 8).  Conţinutul psalmului 45 poate fi împărţit în două părţi egale:  I. O invocaţie adresată mirelui (2-9)  a. despre frumuseţea făpturii sale, v.2  b. despre măreţia înfăptuirilor lui, v. 3-5  c. despre stabilitatea împărăţiei lui, v. 6  d. despre bucuria lui în faţa căsătoriei, v. 7-9  II. O invocaţie adresată miresei (10-17) a. un apel la o dăruire totală, v. 10-11  b. promisiunea unei mari cinstirii, v. 12  c. un elogiu al frumuseţii ei, v. 13-15  d. o promisiune a unui viitor strălucit, 16-17

Mesajul cărţii: Pentru cititorul creştin, Cîntarea Cîntărilor constituie o subliniere a  unirii noastre cu Cristos. În Biblie sînt şi alte alegorii care desriu această relaţie. Se  vorbeşte despre Cristos ca şi Cap, iar despre Biserică ca trup, definind aspectul de  unire vie într-un organism al vieţii; se vorbeşte despre Cristos ca temelie şi despre noi  ca pietrele clădite în edificiul de deasupra, pentru a defini aspectul trainic al acestei  uniri. Se spune că Cristos este viţa, iar noi sîntem mlădiţele, pentru a ilustra  caracterul roditor al unirii noastre; în sfîrşit Cristos este prezentat ca „Cel dintîi  născut, dintre mai mulţi fraţi” pentru a sublinia aspectul unei moşteniri comune pe  care o avem prin unirea cu Cristos. Nici una dintre aceste alegorii nu este suficientă  pentru a ilustra desăvârşirea unirii noastre mistice cu Cristos, Mîntuitorul nostru.  Numai unirea dintre un soţ şi o soţie, în contopirea totală din perimetrul familiei, poate  reda ceva mai mult din această extraordinară lucrare prin care Dumnezeu ne-a aşezat  „în Cristos” (Efes. 5:31-32).

Cărţile profetice

Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de  apostazie şi decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor  nişte conştiinţe ale naţiunii şi nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două  caractere: (1) caracterul local şi contemporan al vremii în care a fost rostit şi (2)  caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori,  această prevestire a viitorului izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale  contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere mesajului din v.12-14).  Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din  Vechiul Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticîndu-i decăderea,  vestindu-i disciplinarea prin pedeapsă, îndemnîndu-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează Dumnezeu în istorie.  Celelalte naţiuni ale lumii sînt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura  pe care o au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă  pentru neascultarea lui Israel, dar şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea  Domnului.  Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului  Testament, ea rămînînd o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).

DEFINIŢIA PROFEŢIEI  Primul profet pomenit în Biblie este… Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzător,  dacă nu înţelegem care este esenţa slujbei profetice. Ea este descrisă cel mai bine în  pasajul din Exodul 7:1 şi 4:15-17 în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iată că te fac  Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot  ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon”. „Tu îi vei vorbi şi vei  pune cuvinte în gura lui;… El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi  tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu”. Avem de a face aici cu doi profeţi: Moise  care va vorbi pentru Dumnezeu, şi Aaron care va vorbi pentru Moise. Din descrierea  de mai sus desprindem cu uşurinţă definiţia unui profet. El este: „purtătorul de cuvînt  al lui Dumnezeu în mijlocul generaţiei sale”.  Fie că vorbeşte despre trecut, fie că vorbeşte despre prezent sau viitor, oricine a  primit un mesaj din partea Domnului ca să-l răspîndească în mijlocul oamenilor a fost  numit şi considerat „profet”. Iată de ce spune Biblia despre Avraam că era un prooroc  şi iată de ce este scris despre Biserică că ea are astăzi slujba profeţiei („Căci  mărturia lui Isus este duhul profeţiei” – Apoc. 19:10).

PROFEŢIA CA O VESTIRE A VIITORULUI  Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom întîlni pretutindeni în cărţile profetice este  bazat pe legămintele: Avraamic (Gen 12:1-3), Palestinian (Deut. 28:1-30:9) şi  Davidic (2 Sam. 7:4-17). Aceste trei legăminte dau profeţiilor evreieşti un caracter  optimist şi „mesianic”. Dumnezeu le-a promis evreilor că îi va întoarce în ţara lor şi le  va restaura împărăţia, aşezînd pe tronul Ierusalimului un urmaş al lui David. Dar  „Mesia” acesta pe care l-au vestit profeţii trebuie să fie de asemenea şi un fiu al lui  Avraam (Mat. 1:1) care va înlesni răscumpărarea prin intermediul jertfei. Rezultă de  aici un caracter dublu al împlinirilor mesianice: unul de suferinţă şi de jertfire pentru  răscumpărarea poporului şi unul de triumf pentru instaurarea împărăţiei (Zah. 9:9 în  contrast cu Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a încurcat foarte mult pe învăţaţii  poporului evreu (Luca 24:26-27; 1 Petru 1:10-12). Biserica creştină ştie însă astăzi  că aceasta este natura lucrării lui Cristos. El a venit prima dată ca Mesia care trebuie  să moară pentru păcatele lumii şi va reveni ca Mesia triumfător pentru a-Şi lua în  stăpînire împărăţia.  Dacă am vrea să rezumăm mesajul profeţiilor într-o singură frază ar trebui să spunem  că: el vesteşte înălţarea naţiunii evreieşti, căderea ei prin neascultare, risipirea ei  printre neamurile lumii, binecuvîntarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din  Israel, pocăinţa naţiunii evreieşti, reîntoarcerea evreilor în propria lor ţară, revenirea  Domnului Isus în slavă, instaurarea împărăţiei prin convertirea lui Israel la Domnul Isus  şi judecata tuturor împotrivitorilor împărăţiei. Cărţile profetice pot fi împărţite în (1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plîngerile lui Ieremia,  Osea, Ioel, Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania, (2) exilice: Ezechiel, Daniel,  şi Obadia, şi (3) post exilice: Hagai, Zaharia şi Maleahi. Împărţirea în profeţi mari şi  profeţi mici, după volumul pe care îl au aceste cărţi profetice este neistorică şi  necronologică şi este bine să fie evitată.  Cheia calendarului împlinirilor profetice este cartea profetului Daniel căruia îi vom şi  acorda un spaţiu mai mare în studiul nostru.

IMPORTANŢA PROFEŢIILOR ÎMPLINITE  Există nenumărate exemple de profeţii care s-au împlinit întocmai: profeţii despre  evenimente prin care a trecut Israelul, profeţii despre anumite locuri, ţări sau oraşe,  profeţii despre imperii.  Există trei concluzii importante pe care le putem trage din împlinirea acestor profeţii:  l. Cea dintîi este că Dumnezeu există într-adevăr şi că El este stăpînul absolut al istoriei.  Isaia îndeamnă Israelul să înţeleagă bine această realitate: „Aduceţi-vă aminte de  cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sînt  Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se  întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărîrile Mele vor rămîne  în picioare şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:9-10).  Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atîta certitudine: „Da, Eu am spus  şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 46:11).  2. A doua concluzie este aceea că putem avea o încredere desăvîrşita în Biblie.  Această carte se declară a fi Cuvîntul venit din partea lui Dumnezeu pentru noi. Ea  este plină de cunoştinţe şi adevăruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la  dispoziţie. Petru le aminteşte cititorilor săi că: „v-am făcut cunoscut puterea şi  venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit  alcătuite” (2 Petru 1:16). Nu era nevoie de aşa ceva căci: „Avem cuvîntul proorociei  făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi seama ca la o lumină care străluceşte  într-un loc întunecos” (2 Petru 1:19). Este evident că, aşa cum spune Petru: „nici o  profeţie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi  de Duhul Sfînt” (2 Petru 1:21).  3. A treia concluzie este că profeţiile deja împlinite sînt o garanţie a celorlalte. Ele  stabilesc un anumit tipar de împlinire. Vedem de exemplu că profeţiile s-au împlinit  literal, în sensul că evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul în care  fuseseră deja descrise.  Isaia nu putea să-şi dea seama atunci de tot ce a profeţit el despre viaţa lui Mesia.  Acum însă, după ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama că el  descrisese nişte fapte care aveau să se petreacă întocmai.

DESPRE DIFICULTĂŢILE DE INTERPRETARE A PROFEŢIILOR  Mulţi dintre noi ne entuziasmăm observînd cum se împlineşte Scriptura sub ochii  noştrii. Aceste împliniri dovedesc încă o dată că Dumnezeu este la cîrma lumii,  conducînd-o înspre împlinirea planurilor Sale. Profeţiile ne ajută să ne liniştim sub  asaltul evenimentelor ameninţătoare şi aparent haotice din lumea în care trăim.  Totuşi, este bine să fim prudenţi în interpretările noastre profetice şi să nu fim prea  dogmatici în alcătuirea unor sisteme escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a dat  nouă tot planul istoriei, ci ne-a lăsat doar să întrevedem „anumite” evenimente care  să ne ajute să înţelegem că istoria se află pe drumul prestabilit şi să ne avertizeze că  „vremea se apropie” (Apoc. l:3; 22:10).  Conţinutul profeţiilor nu este uşor de înţeles înainte de întîmplarea evenimentelor. Şi  este încă şi mai greu să aşezăm toate aceste evenimente profetice într-o schemă  cronologică infailibilă.  Există cel puţin cîteva probleme şi iată de ce:  Problema numărul unu: Literatura apocaliptică.  Multe din textele profetice se ocupă de evenimentele din finalul istoriei umane.  Conţinutul acestor pasaje este plin de expresii şi imagini pe care trebuie neapărat să  le considerăm simbolice. Prin viziunea care i-a fost dată, profetul a fost catapultat  printr-un veritabil tunel al timpului şi s-a trezit martor al unor scene pe care nu le-a  putut înţelege deplin din cauza barierelor de timp şi civilizaţie. Totuşi el ne-a transmis  descrierea tuturor celor văzute, dar a făcut-o folosindu-se de vocabularul izvorît din  suma experienţelor lui personale. Imaginaţi-vă că ar fi posibil ca un  stră-stră-străbunic de al dumneavoastră ar fi readus la viaţă în tumultul tehnologic al  secolului XX. Imaginaţi-vă că l-aţi aşeza în faţa televizorului să fie martor la revenirea  navetei spaţiale sau că l-aţi lua la un tur al oraşului cu maşina pe marile artere de  circulaţie. Cum ar putea el înţelege ceea ce-l înconjoară şi cu ce cuvinte şi  comparaţii ar încerca să descrie el toate lucrurile de azi?  O asemenea problemă a avut de întîmpinat apostolul Ioan cînd a fost pe insula  Patmos. El a fost catapultat „în Duhul” devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfîrşitului. El îşi face datoria şi ne spune tot ceea ce vede, dar ne  descrie realitatea în cuvintele vocabularului lui de om din secolul I. Iată ce scrie el în Apocalipsa 9:2-10:  „…şi a deschis fîntîna Adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor  mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au ieşit nişte  lăcuste pe pămînt. Li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pămîntului.  Li s-a zis să nu vateme iarba pămîntului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci  numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere  nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei,  cînd înţeapă pe un om…  Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau nişte  cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul  ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. etc”  Este foarte lesne să cazi în ispita de a identifica aceste „lăcuste” cu nişte elicoptere  de luptă foarte sofisticate trimise să răspîndească gaze de luptă. Cine ştie dacă  această interpretare a noastră nu ar fi însă nimic altceva decît o altă  „contemporaneizare” a unor realităţi pe care nici noi nu le înţelegem încă? Într-o bună  zi profeţia lui Ioan se va întîmpla întocmai şi atunci, abia atunci, vom vedea cu toţii  că vestirea a fost exact conformă cu realitatea. Pînă la acea vreme însă este bine să  nu fim categorici în presupunerile noastre.  Problema numărul doi: Timp uniform şi timp în secvenţe. Aduceţi-vă aminte de o  întîmplare petrecută în Nazaret. Fiul cel mai renumit al locului tocmai se întorsese  acasă şi cei din sinagogă i-au dat cinstea să citească textul pentru Sabatul  respectiv, care s-a „nimerit” să fie tocmai din cartea profetului Isaia. Domnul a luat  sulul şi a început să citească:  „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia;  M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război  slobozenia, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc  anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19).  Dînd sulul înapoi, El a adăugat numai acest scurt comentariu: „Astăzi s-au împlinit  cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21). Ceea ce este  surprinzător în această scenă este că Domnul Isus n-a citat profeţia lui Isaia în  întregime. Nu este de mirare că ascultătorii Lui de atunci s-au scandalizat. Mîntuitorul  îşi luase libertatea să interpreteze textul desfăcîndu-l în fragmente profetice. Dacă  vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea că textul continuă cu:…”şi o zi de răzbunare a  Dumnezeului nostru”. Noi înţelegem astăzi de ce s-a oprit atunci Isus. El venise prima  dată numai ca să moară pentru păcatul lumii făcînd astfel posibilă mîntuirea tuturor  celor care vor crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o ofertă a harului. El va veni şi  o a doua oară: „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe  Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru” (2 Tesal. 1:8-9).  Această a doua venire care este încă în viitor este asociată cu judecata pe care o  va aduce Dumnezeu asupra oamenilor.  Oamenii care-L ascultau pe Domnul Isus în Nazaret nu ştiau însă aceasta. De fapt,  nici Isaia însuşi nu a ştiut această ordine a desfăşurării evenimentelor. Versetul său  profetic ascundea între cuvintele lui o perioadă de peste două mii de ani! Pasajele  profetice nu sînt grozav de clare atunci cînd este vorba despre timpul sau ordinea în  care se vor întîmpla evenimentele. Ele ne spun că anumite lucruri se vor întîmpla, dar  amănuntele desfăşurărilor vor putea fi înţelese numai atunci cînd vom fi martorii  împlinirilor. Apostolul Petru, care a înţeles această limitare a oamenilor prin care ne-au  fost transmise profeţiile, scrie: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era  păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor  stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui  Cristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Cristos şi slava de care  aveau să fie urmate” (1 Petru 1:10-11).  Acest lucru trebuie ţinut minte ori de cîte ori încercăm să tălmăcim profeţiile. Da,  există profeţii în care numerele joacă o importanţă deosebită, totuşi, majoritatea  mesajelor profetice nu ne dau mare ajutor în întocmirea unor „scheme profetice” şi  n-ar trebui să ne luăm libertatea să-L limităm pe Dumnezeu la înţelegerea noastră  aproximativă.  Problema numărul trei: Împliniri parţiale sau multiple. Cînd poporul Ierusalimului a  trimis o delegaţie la Ioan Botezătorul să-l întrebe: „Eşti tu Ilie?” el şi-a clătinat capul  şi a răspuns: „Nu sînt” (Ioan 1:21).  Problema era foarte serioasă, căci cu 400 de ani înainte profetul Maleahi declarase:  „Iată, voi trimite peproorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi  înfricoşată”. (Mal. 4:5) Poporul dorea să ştie dacă sosise vremea cînd trebuia să  apară Mesia. Dacă acest Ioan nu era „Ilie”, Cel născut în Nazaret nu putea fi  proclamat Mesia. Cum se împacă mesajul Domnului Isus cu răspunsul dat de Ioan  celor trimişi de popor?  În Matei 17:11-13 Domnul explică: „Este adevărat ed trebuie sa vie întîi Ilie, şi să  aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci  au făcut cu el ce au vrut”. Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan  Botezătorul”.  Situaţia aceasta este plină de confuzie dacă nu recunoaştem o altă caracteristică a  profeţiilor şi anume: anumite mesaje profetice au împliniri multiple în situaţii de armonii  simetrice ale istoriei. Fiecare din aceste împliniri este în sine o împlinire parţială a  profeţiei. Ioan Botezătorul venise: „în duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1:17) căci  Dumnezeu ştia că încă vremea prezisă de Maleahi nu sosise. Dacă Israelul L-ar fi  primit pe Domnul Isus, misiunea lui Ioan ar fi fost suficientă. Dar Dumnezeu ştia că nu  va fi aşa. Ilie despre care vorbeşte Maleahi va trebui să vină înainte de cea de a  doua venire a Domnului. Mulţi comentatori ai Scripturilor sînt de părere că el va fi unul  dintre cei „doi martori” despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12).  Un alt exemplu este în cartea Deuteronomul. În capitolul 28 ni se spune că atunci  cînd Israel Îl va părăsi pe Domnul, El îi va împrăştia printre neamuri (vezi 28:64-68).  În capitolul 30 li se face promisiunea că dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la  Domnul în inimile lor, atunci şi Dumnezeu îi va readuce în ţara moştenirii lor (30:1-10).  Mulţi alţi profeţi au reluat apoi această temă prevestind ambele evenimente. Situaţia  s-a întîmplat întocmai pe vremea cînd Nebucadneţar a dus ţara în robie, iar după 70  de ani de pedeapsă poporul a fost readus în ţară sub decretul dat de Cir persanul.  Interesant este însă că alţi profeţi, post-exilici, reiau mesajul din Deuteronom şi după  ce poporul se află deja întors în ţară. Să se fi referit Moise la o altă împlinire,  post-Babiloneană? Cea mai mare dislocare a evreilor din ţara lor s-a produs pe  vremea împăratului roman Titus, după anul 70 al erei noastre. Să se fi referit ceea ce  este scris în Deuteronomul la o reîntoarcere a evreilor care a început după 1948 cînd  s-a reînfinţat Israelul?  Şi acest exemplu ne arată că există profeţii cu împliniri parţiale şi multiple. Cine ne  poate spune cu siguranţă care sînt ele? Răspunsul la această întrebare trebuie să ne  lipească şi mai mult de Domnul. Numai El ştie „vremurile şi soroacele” (Fapte 1:7).

ISAIA

Ceea ce este Shakespeare pentru literatură, Michelangelo pentru sculptură şi Bach  pentru muzică, aceea este Isaia pentru profeţie. Calitatea scrisului său se ridică  deasupra tuturor celorlalţi profeţi ai Bibliei. Nu este de mirare că profeţia lui fără  seamăn a fost aleasă să deschidă seria celor 17 cărţii profetice ale Vechiului  Testament.  Considerat „Evanghelistul Vechiului Testament”, proorocul Isaia a fost instrumentul  ales de Dumnezeu ca să dea lumii cufundate în întunerec cea mai luminoasă carte de  profeţie Mesianică. „…Totuşi întunericul nu va împăraţi veşnic pe pămîntul în care  acuma este necaz…  Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei  ce locuiau în tara umbrei morţii răsare o lumină.” (9:1, 2) „Căci un Copil ni s-a născut,  un Fiu ni s-a dat, şi Domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic,  Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”(9:6) „De aceea Domnul însuşi vă  va da un semn; Iată, fecioara va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune  numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)” (7:14)

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă providenţial tocmai:  „Mîntuirea este a Domnului”.

Autorul: Starea socială a lui Isaia a fost înaltă. Primit cu familiaritate de împăraţii  Ahaz şi Ezechia (cap.7 şi 37), el a fost cronicarul de la curte în timpul domniei lui Ozia  şi Ezechia (2 Cronici 26:22; 32:32) Cartea lui poartă peceţile unui om cu educaţie  aleasă: stil elegant, ritm, bogăţie de pasaje cu o deosebită frumuseţe literară.  Nu ştim nimic despre tatăl său, Amoţ, dar ştim despre Isaia însuşi că a fost căsătorit  (7:3) şi că a avut doi copii: Şear Iaşub („O rămăşiţă se va întoarce”) şi  Maher-Şalal-Haz-Baz („Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”) (8:3). Soţia  lui a fost de asemenea proorociţă. Este discutabil dacă Isaia a fost din neam de  preoţi. Accesul lui în Templu s-ar părea că indică acest lucru (6:6 comparat cu 2  Cronici 26:18)  În privinţa caracterului, putem spune că Isaia a fost caracterizat de: (a) îndrăzneală,  deopotrivă înaintea împăraţilor şi înaintea mulţimii, (b) patriotism înflăcărat – este  pornit împotriva a tot ceea ce ar putea aduce nenorocire poporului său. Totuşi, (c)  blînd cu celelalte popoare din jur, într-o (d) simpatie care se ridică deasupra oricărui  egoism naţional. Vorbeşte cu (e) sarcasm şi cu indignare împotriva păcatului, totuşi  este (f) atent în limbaj cînd vorbeşte fiind plin de reverenţă faţă de Dumnezeu. Viaţa  sa întreagă este plină de (g) spiritualitate. Pe Dumnezeu îl numeşte adesea Cel prea  înalt, Cel Sfînt, Cel Atotputernic. Toate aceste trăsături îl fac pe Isaia unul dintre  cele mai bune exemple pentru predicatorii din toate timpurile.

Data scrierii: Textul cărţii plasează această dată: „Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz  şi Ezechia” (1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetică  (740-680 î.Cr.). În vremea aceasta Israelul a fost dus în robie (722-721- î.Cr.), iar  împărăţia lui Iuda a fost parţial invadată de oştile lui Sanherib (701 î.Cr.). Tradiţia  evreiască plasează moartea sa pe vremea lui Manase, care l-ar fi închis în trunchiul  unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu ferăstrăul (Evrei 11:37)

Contextul istoric: Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia încep atunci cînd cele 10  seminţii din regatul de Nord al lui Israel erau aproape să fie cucerite de Asiria şi duse  în robie. Se încheiau astfel aproximativ 200 de ani de tristă istorie în care Israelul  rătăcise departe de Iehova, sub conducerea a nu mai puţin de 19 împăraţi din opt  dinastii diferite.  Sub ameninţarea lui Tiglat Pileser al Asiriei, Israelul intră în alianţă cu Siria şi  Damascul. Împăratul Ahaz din Iuda refuză să se alăture acestei alianţe şi este ţinta  unei invazii de pedepsire (2 Regi 16 şi 2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei  Asirii, care zdrobeşte Siria şi Israelul, dar ia sub tutela sa şi micul regat al lui Iuda.  Vasalitatea împărăţiei lui Iuda durează pînă cînd Ezechia se răscoală (2 Regi 18). La  această răscoală îl îndeamnă Isaia care îl încurajează să iasă din orice alianţe  omeneşti şi să se încreadă numai în Iehova. Speriat însă de ameninţarea asiriană,  Ezechia ascultă de alte glasuri care-l îndemnau să se alieze cu Egiptul, singura putere  rivală pe măsura Asiriei (Isaia 30:2-4). Cînd Sanherib, noul împărat al Asiriei, vine să  pedepsească Iuda, Egiptul ezită să trimeată ajutor, iar Ezechia este forţat să se  umilească capitulînd şi plătind un mare preţ în argint şi aur (2 Regi 18:13-16). În  secret însă, Iuda continuă să flirteze cu Egiptul. Aflînd aceasta, Sanherib se întoarce  să-şi zdrobească toţi rivalii. Din imensele trupe îndreptate înspre Egipt, desprinde o  armată pe care o trimite să cucerească Ierusalimul (Isaia 36, 37). În panica asediului,  Ezechia ascultă de Isaia, strigă către Iehova şi rezultatul nu întîrzie să apară:  Dumnezeu însuşi se luptă cu asirienii producîndu-le o mare înfrîngere din care  Sanherib nu şi-a mai revenit niciodată, împărăţia lui Iuda este eliberată astfel de orice  ameninţare şi se va bucura pentru un timp de pace, linişte şi prosperitate. Dacă vom  reuşi să ţinem în minte acest mic rezumat istoric, citirea cărţii lui Isaia va fi mai  uşoară, iar unele pasaje obscure vor putea fi cu uşurinţă clarificate.

Conţinutul cărţii: Subiectele rostirilor profetice ale lui Isaia acopăr o arie  impresionantă de teme. Ele se întind de la întîmplări petrecute în cer printre făpturile  lui Dumnezeu înainte de creaţia lumii (vezi Isaia 42:5) şi pînă la evenimente din  viitorul îndepărtat în care Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pămînt nou (Isaia 65:17;  66:22). Chiar dacă Isaia este important şi din punct de vedere al profeţiilor despre  Ierusalim (pe care-l numeşte în 30 de feluri diferite), despre Israel şi Iuda sau despre  celelalte naţiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15, 17, 22; 66:18), totuşi importanţa lui  majoră rămîne aceea a unui crainic ce vesteşte lucrarea lui Mesia, în textul profeţiilor  sale este scris clar despre evenimente care s-au întîmplat apoi întocmai în viaţa  Domnului Isus Cristos. Isaia a scris despre naşterea Sa (7:17; 9:6), despre  dumnezeirea Sa (9:6-7), despre lucrarea Sa (9:1-2; 42:1-7; 61:1-2), despre  suferinţele şi moartea Sa  (52:1-53:12) şi despre împărăţia Sa viitoare (cap. 2, 11, 65).

 Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Dintre toate cărţile Vechiului Testament,  cartea lui Isaia este cea care vorbeşte cel mai mult despre Domnul Isus Cristos. De  fapt, personajul mesianic este numit „Robul Domnului”, între evrei şi creştini există o  dispută asupra adevăratei lui identităţi: evreii îl identifică cu Israelul, iar creştinii îl  identifică cu Domnul Isus Cristos.  Este evident că profeţia lui Isaia a avut şi un sens local imediat destinat vremii şi  poporului spre care a fost rostit şi în cadrul acesta „robul Domnului” poate şi trebuie  să fie identificat cu Israelul. Totuşi, nimeni nu poate nega faptul că profeţia lui Isaia  este şi un mesaj peste veacuri, destinat celor cu care se vor împlini planurile viitoare  ale lui Dumnezeu. În acest context al prevestirii, Robul Domnului trebuie identificat  neapărat cu fiinţa şi lucrarea lui Isus Cristos din Nazaret, Mîntuitorul lumii. Combinînd  cele spuse ajungem la concluzia că în unele pasaje „Robul Domnului” poate fi  identificat cu Israelul, care a funcţionat ca un un „ante-tip” al lui Cristos în lucrarea  de mîntuire, în timp ce în alte pasaje este clar că el nu poate fi identificat decît cu  Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu venit să trăiască şi să moară pentru  salvarea oamenilor.  Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai puţin controversat este Isaia 53. Biserica  creştină a preluat acest capitol ca fiind al ei, fără să mai ţină cont că el se adresează  în primul rînd şi în mod special neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci)  „nu L-a băgat în seamă” (53:3), ci Israelul! Ei fuseseră acolo cînd a fost răstignit  Robul Domnului şi tot ei vor fi aceia care vor cînta în viitor această „cîntare a  plîngerii”, despre care ne vorbeşte şi profeţia din Zaharia 12:10.  Între Israel şi Biserică continuă şi astăzi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L  pot accepta astăzi pe Domnul Isus-Cristos ca „Mîntuitor” în planul lui Dumnezeu, dar  nici unii din Biserica nu par a înţelege că Isaia ni-l prezintă solemn şi pe Israel în rolul  său mesianic.  Pentru cititorul pasionat de desfăşurările politice din lumea contemporană, capitolele 60-66 sînt o lectură fascinantă. Textul vesteşte reîntoarcerea evreilor în ţara lor,  refacerea statului Isarel, criza mondială şi frămîntările care nu se vor rezolva decît la  revenirea lui Mesia.

DESPRE ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII  Aranjarea cărţii lui Isaia este uşoară de ţinut minte pentru că ea oglindeşte simetric  Biblia. Ea are 66 de capitole exact cîte cărţi sînt şi în Biblia noastră. Cartea lui Isaia,  se împarte în două părţi cu exact acelaşi număr de capitole cîte sînt şi cărţile din cele  două jumătăţi ale Bibliei: 39 de cărţi pentru Vechiul Testament şi 27 de cărţi pentru  Noul Testament.  Primele 39 de capitole ale cărţii lui Isaia se ocupă ca şi Vechiul Testament mai mult  cu Legea, neascultarea şi pedeapsa. Ultimele 27 de capitole vorbesc ca şi Noul  Testament mai mult despre har, mîntuire, restaurare şi slavă. Am putea spune că  profeţia lui Isaia este o Biblie în miniatură, dovedind încă o dată prin simetriile  existente că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16).

SCHIŢA CĂRŢII  I. PROFEŢIILE MÎNIEI 1 – 39  a. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31  b. Ziua Domnului, 2:1-4:6  c. Pilda cu via Domnului, 5:1-30  d. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13  ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL  e. Semnul lui Emanuel, 7:1-25  f. Semnul lui Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22  g. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7  h. Judecata lui Efraim, 9:8-10:4  DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA  Asirianul smerit, 10:5-34  ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12 Judecată împotriva neamurilor, 13:1-23:18  VREMEA SFÎRŞITULUI  a. Necazul cel mare, 24:1-23  b. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12  c. Cîntarea împărăţiei, 26:1-21  d. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13  e. Cele şase „vai-uri”, 28:1-34:17  f. Venirea împărăţiei, 35:1-10  SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ  a. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38  b. Ezechia scapă de moarte, 38:1-22  c. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8  II. PROFEŢIILE MÎNGÎIERII 40 – 66  a. Mîngîiere prin izbăvire, 40:1-11  b. Mîngîiere prin Domnul, 40:12-41:29  c. Mîngîiere prin Robul Domnului 42:1-44:27  d. Mîngîiere prin bunăvoinţa lui Cir, 44:28-45:25  e. Mîngîiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22  PROFEŢII DESPRE MESIA  a. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26  b. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11  c. Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12  d. Mesia sufere pentru ispăşire, 52:13-53:12  e. Mesia promite refacerea lui Israel, 54:1-17  f. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8  g. Mesia avertizează pe cei răi, 56:9-57:21  UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL  a. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21  b. Ierusalimul zidit din nou, 60:1-22  c. Vestirea mîntuirii, 61:1-11  d. Venirea mîntuirii, 62:1-12  e. O zi de răzbunare a Domnului, 63:1 -6  f. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12  g. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16  h. Evenimentele glorioase de la sfîrşit, 65:17-66:24

IEREMIA

PROFETUL LACRIMILOR  „O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plînge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!” (Ieremia 9:1).

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă: „Dumnezeu aruncă”.  Numele lui este un avertisment despre pedeapsa pe care profetul a fost trimis s-o  vestească.

Data: Dumnezeu l-a chemat în slujbă pe Ieremia la aproximativ 60 de ani după  moartea profetului Isaia. Activitatea lui avea să se desfăşoare pe durata ultimilor 40  de ani de existenţă ai regatului lui Iuda.(„Cuvîntul Domnului i-a vorbit pe vremea lui  Iosia… pe vremea lui Ioiachim… pînă la sfîrşitul lui Zedechia… pînă pe vremea cînd a  fost dus Ierusalimul în robie”(12:3).  Cînd Ieremia a început să vorbească, la vîrsta de aproximativ 21 de ani, norii grei şi  ameninţători se ridicaseră deja la orizontul istoriei lui Iuda. Samaria şi întreg regatul  de Nord căzuseră deja pradă de război şi fuseseră strămutaţi în ţara amară a robiei.  Idolatria copiilor lui Dumnezeu atrăsese asupra lor judecata geloziei divine.

Autorul: Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte puţin despre viaţa  autorului ei, cartea proorocului Ieremia este presărată aproape peste tot cu pasaje  de confesiune autobiografică (Ier. 10:23-24; 11:18 -12:6; 15:10-18; 17:9-11, 14-18; 18:18-23; 20:7-18)  (a). Locul naşterii: Ieremia s-a născut la Anatot, un sătuc din ţinutul lui Beniamin  aflat la 4 km NE de Ierusalim. Numele locului s-a păstrat încă din vremurile vechi şi  derivă de la zeiţa feniciană Anat. Anatot era una din cele 13 cetăţi date Leviţilor în  teritoriile ocupate de Iuda, Simeon şi Beniamin (Iosua 21:13-19; l Cronici 6:57-60).  După divizarea împărăţiei lui Solomon, Anatot-ula rămas în împărăţia lui Iuda.  Localitatea mai există şi astăzi sub numele de Anata.  „Din ţara lui Beniamin”. Asemenea marelui apostol Pavel de mai tîrziu şi Ieremia a fost  din seminţia lui Beniamin şi tot asemenea lui Pavel şi el a primit o misiune îndreptată în  acelaşi timp şi înspre iudei şi înspre neamuri (Ieremia 1:5, 10, 18). Cu amîndoi s-au  împlinit frumoasele cuvinte din promisiunea adresată de Dumnezeu cu secole înainte  celor din seminţia lui Beniamin: „El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lîngă Dînsul. Domnul îl va ocroti  întotdeauna, şi se va odihni între umerii Lui” (Deuteronom 33:12).  Cu adevărat aceşti doi beniamiţi ameninţaţi din toate părţile au găsit odihnă numai în Domnul, care a ştiut să-i ocrotească şi care i-a purtat cu credincioşie pe umeri.  (b). Familia: Tatăl său s-a numit Hilchia (1:1) şi a fost din rîndul preoţilor. Ieremia a  fost deci şi preot şi profet. Mama lui este menţionată în Ier. 15:10, dar nu i se  aminteşte numele. Ni se mai spune că Ieremia a mai avut şi alţi fraţi (Ier. 12:6). Un  amănunt semnificativ pentru consacrarea profetului este că Dumnezeu nu i-a dat  voie să se căsătorească şi să aibă copii (Ier. 16:2).  (c). Chemarea lui Ieremia: „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia” înseamnă în  anul 626 î.Cr. De fapt textul ne spune că Dumnezeu l-a „plămădit” pentru misiunea lui  încă din pîntecele mamei (Ier. 1:5). Timiditatea şi sfiiciunea lui proverbială l-au făcut  însă să primească numai cu greu misiunea care i-a fost încredinţată (Ier. 1:5, 7, 8;  17:16; 20:7).  (d). Moartea sa: Tradiţia ne spune că Ieremia a murit în Egipt, în mijlocul rămăşiţei  poporului, fiind omorît cu pietre în timp ce-i mustra pentru închinăciunea către  „împărăteasa cerului” (Ier. 44:1, 8, 16, 17, 18, 25, 26).  (e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe şi mai  atrăgătoare caractere din galeria eroilor biblici. În lăuntrul lui, Dumnezeu a ţesut  într-o armonioasă întrepătrundere duioşia unei mame şi statornicia unui luptător,  tandreţea feminină şi hotărârea neînduplecată a unui barbat, fragilitatea nervoasă şi  simplicitatea transparentă, elocvenţa sensibilă şi duritatea proclamatorului de adevăr.  Natura sa lăuntrică este atît de vizibilă în afară, convulsiile sufletului său sînt atît de  publice, încît îl putem asemăna cu limpezimea apelor de cleştar din lacurile montane  care reflectă fidel turbulenţa mereu schimbătoare a norilor de deasupra.  Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu o natură interioară care nu l-a lăsat să se  restrîngă la poziţia unui simplu „comunicator” al voinţei divine. El n-a fost niciodată  capabil să se detaşeze afectiv de conţinutul mesajului care i-a fost încredinţat.  Mistuit de o dragoste intensă şi chinuitoare, Ieremia şi-a trăit mesajele suferind şi  condamnînd deopotrivă. Omul şi discursul profetic s-au contopit în întregime.  Ce impresionează mai întîi cînd ne gîndim la Ieremia?  a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alături de cei căzuţi în vină. Este o  simpatie şi o identificare la intensitatea căreia numai puţini oameni au ajuns. Lăuntrul  lui Ieremia era sfîşiat în două. Pe de o parte, era îndrăgostit de Dumnezeu cu o iubire  supremă, neclătinată şi definitivă, iar pe de altă parte era îndrăgostit de concetăţenii  lui şi nu se putea opri să nu sufere alături de ei. Cînd erau loviţi ei, el le simţea  loviturile.  Pe de o parte, în relaţia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar în relaţia lui cu  poporul era un patriot. Ieremia a reuşit să intre deopotrivă şi în viaţa poporului său şi  în natura divină, identificîndu-se cu amîndouă. El nu s-a mulţumit să vorbească  „pentru” Dumnezeu, ci a vorbit „împreună” cu El şi nu s-a oprit doar să vorbească  poporului, ci s-a coborît să fie „împreună” cu ei în suferinţă.  b. Perseverenţa lui plină de răbdare. Dumnezeu i-a dat lui Ieremia una din cele mai  imposibile misiuni. Remarcaţi situaţia paradoxală în care a trăit profetul: Dumnezeu l-a  chemat să vorbească unui popor răzvrătit, dar în acelaşi timp i-a interzis să  mijlocească pentru ei (Ier. 7:16; 14:11-12). L-a încredinţat cu un mesaj care l-a  făcut urît de popor, dar în acelaşi timp nu i-a dat nici o posibilitate de a ieşi din  mijlocul lor (Ier. 20:7-10 şi mai ales 37:11-16 şi 43:1-6). În toate acestea, cu lacrimi  pe faţă şi cu focul în suflet, Ieremia a mers înainte, singuratic, predestinat să nu aibă  pe nimeni drag alături, lipsit de înţelegerea unei soţii şi de mîngîierea copiilor, urît de  cei din jur, iubind fără măsură, tratat ca trădător, dar punând în sîngele lui flacăra  nădejdii naţionale, aruncat pe rînd în temniţă, în gherlă, în groapa cu noroi (Ier.  38:1-6), izbăvit rînd pe rînd din toate acestea, nedorit ca prooroc şi totuşi tîrît cu  forţa alături de cei ce-şi împlineau neascultarea fugind în Egipt.

Conţinutul cărţii: Ieremia este „proorocul din ceasul al-12-lea”. El îl prezintă pe  Dumnezeu ca fiind răbdător, dar plin de sfinţenie. Cele două lecţii grafice din casa  olarului ne spun că un vas nereuşit poate fi remodelat atîta timp cît nu s-a uscat încă  (Ier. 18:1-4), dar dacă se usucă, el nu mai poate fi recuperat şi sfîrşeşte la groapa  de gunoi (Ier. 19:10-11). Avertismentul dat de Dumnezeu a fost foarte clar: Timpul  de aşteptare pentru pocăinţa împărăţiei lui Iuda se apropie curînd de sfîrşit. Din cauza  împietririi inimii lor, robia Babiloniană a devenit inevitabilă. Ieremia enumeră cauzele  morale şi spirituale care atrag asupra naţiunii catastrofa care urmează. El nu se  opreşte însă numai la aceasta. Dincolo de pedeapsă, el vesteşte nădejdea într-o  viitoare restaurare a Israelului. Privind în zarea vremii, el vede o rămăşiţă care se va  întoarce şi va încheia cu Dumnezeu un nou legămînt (Ier. 31).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea se desfăşoară în jurul declaraţiilor  făcute de Dumnezeu în Ier. 7:23, 24 şi 8:11-12: „Căci iată porunca pe care le-am  dat-o: „Ascultaţi glasul Meu…” Dar ei n-au ascultat… au dat înapoi şi n-au mers  înainte”. „Leagă în chip uşuratic rana poporului Meu, zicînd: „Pace! Pace!” Şi totuşi  pace nu este. Vor fi daţi de ruşine, căci săvîrşesc astfel de urîciuni… vor cădea  împreună cu cei ce cad, şi vor fi răsturnaţi, cînd îi voi pedepsi, zice Domnul”.

Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici,  pentru toţi cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu  blîndeţe şi cu perseverenţă, el este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi  reuşeşte să-şi ducă pînă la bun sfîrşit slujirea. Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut.  Un chipeş Saul, un înţelept capabil ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit  sub vînturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul şi plîngăreţul Ieremia a rămas însă în  picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii, rămîn însă în picioare sălciile  plîngătoare unduite de vînt la marginea apelor.

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere – Chemarea lui Ieremia (1)  I. PROFEŢII GENERALE, NEDATATE 2-20  Primul mesaj 2:1- 3:5;  al doilea mesaj 3:6-4:30;  al treilea mesaj (la poarta Templului) 7:1-10:25;  cel de al patrulea (legămîntul rupt) 11:1-12:17;  al cincilea (semnul cu brîul de lîna) 13:1-27  al şaselea (despre secetă) 14:1-16:21;  al şaptelea (profetului necăsătorit) 16:1-17:18;  al optulea (la porţie cetăţii) 17:19-27;  al nouălea (vasul olarului) 18:1-23;  al zecelea (vasul zdrobit) 19;  urmarea 20.  II. PROFEŢII SPECIFICE, DATATE 19-39  Prima (către Zedechia) 21-23;  a doua (după prima deportare) 24;  a treia (despre robia Babiloneană) 25;  a patra (dărîmarea Ierusalimului şi a Templului) 26;  a cincea (la începutul domniei lui Ioiachim) 27-28;  a şasea (către prinşii de război din Babilon) 29-31;  a şaptea (al zecelea an al lui Zedechia) 32-33;  a opta (pe timpul asediului Babilonean) 34;  a noua (în zilele lui Ioiachim) 35;  a zecea (într-al patrulea an al lui hiachim) 36;  a unsprezecea (în timpul asediului) 37;  urmarea 38-39.  III. DUPĂ CĂDEREA LUI IUDA 40-44  Blîndeţea celor din Babilon faţă de Ieremia, 40:1 -6;  Ghedalia ca dregător şi omorîrea lui, 40:7-41:18;  Mesajul lui Ieremia pentru cei rămaşi în ţară 42;  Ieremia tîrît în Egipt 43:1-7;  primul mesaj către iudeii din Egipt 43:8-13;  al doilea mesaj către cei din Egipt 44;  IV. PROFEŢII DESPRE NEAMURI 45-51  Un mesaj introductiv adresat scribului credincios Baruc 54;  primul mesaj (despre Egipt) 46:1-28;  al doilea (împotriva Filistenilor) 47:1-7;  al treilea (împotriva Moabului) 48:1-47;  al patrulea (împotriva Amoniţilor) 49:1-6;  al cincilea (împotriva lui Edom) 49:7-22;  al şaselea (împotriva Damascului) 49:23-27;  al şaptelea (împotriva Chedarului şi Haţorului) 49:28-33;  al optulea (împotriva Elamului) 49:34-39;  al nouălea (împotriva Babilonului şi Caldeii) 50-51;  ÎNCHEIERE: – Cucerirea Ierusalimului 52.

PLÎNGERILE LUI IEREMIA

Cartea aceasta este o elegie scrisă la moartea unui oraş. Ieremia plînge peste  Ierusalimul transformat în ruine de către oştile invadatoare ale Babilonului.

Titlul: Cartea poartă acelaşi nume şi în original şi în traducerile mai cunoscute. Este  clar că durerea acestui profet l-a făcut să vibreze cu o măiestrie pe care numai un  talent cu totul remarcabil putea s-o aibă. Cele cinci capitole ale cărţii sînt tot atîtea  plîngeri ale căror versete sînt aşezate în ordine alfabetică. Fiecare dintre primele 4  capitole începe cu litera „a” şi se termină cu „z”. În capitolul 3, fiecărei litere îi sînt  alocate un grup de trei versete. Avem de a face cu patru acrostihuri alfabetice.  Ieremia plînge literalmente de la A la Z.

Autorul: Nimeni nu putea să scrie această carte în afara lui Ieremia. Acest om a fost  profetul unei iubiri neîmpărtăşite. Capitolele acestei cărţi ni-l prezintă plîngînd aplecat  peste cadavrul marei sale iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un  eşec total. Dumnezeu nu ne judecă însă după rezultatele slujirii noastre, ci după  credincioşia pe care am dovedit-o. Din acest punct de vedere, Ieremia este unul  dintre cei mai mari bărbaţi din istoria poporului lui Dumnezeu.

 Data scrierii: Cartea a fost scrisă la puţin timp după distrugerea Ierusalimului (Ier.  39:52). Nebucadneţar a asediat oraşul din luna Ianuarie 588 pînă în luna Iulie 586.  Ierusalimul a căzut în 19 Iulie, 586, iar Templul şi cetatea au fost date pradă focului  în 15 August 586. Probabil că Ieremia a scris această serie de elegii înainte de  plecarea lui înspre Egipt (Ier. 43:1-7).

Conţinutul cărţii: Aşa cum am spus, cele cinci capitole sînt tot atîtea plîngeri pe  care profetul le revarsă asupra ruinelor oraşului. Cartea aceasta este o extraordinară  carte de poezie. Ea nu a fost aşezată în secţiunea cărţilor poetice pentru că se  înlănţuie în lucrarea profetică a lui Ieremia, într-adevăr, în mijlocul durerii şi  deznădejdii, Ieremia înalţă din cînd în cînd ode ale speranţei, veritabile demonstraţii  de credinţă în mijlocul celor mai adverse condiţii. Iată, de exemplu, pasajul din  capitolul 3:21-23: „Iată ce mă mai gîndesc în inima mea, şi iată ce mă mai face să  trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfîrşit, îndurările Lui nu sînt la capăt, ci se  înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atît de mare!”.  Trei teme se împletesc în desfăşurarea ţesăturii poetice:  (1). Cea mai importantă dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul dărîmat. Dumnezeu  s-a ţinut de cuvînt. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În  durerea lui, Ieremia vorbeşte cînd în numele său, cînd în numele cetăţenilor  Ierusalimului, cînd în numele cetăţii însăşi.  (2). A doua temă este mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu  în hotărîrea pedepsei asupra împărăţiei lui Iuda.  (3) Cea de a treia temă este mai puţin dominantă, dar nu mai puţin importantă: ea  este nădejdea într-o viitoare restaurare a Ierusalimului şi a locuitorilor săi, datorită  marelui har pe care evreii l-au găsit întotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un  profet care cunoaşte valoarea legămîntului. Iată ce scrie el în 3:24- 26: „Domnul este  partea mea de moştenire”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este  bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să aştepţi în  tăcere ajutorul Domnului”. Şi aceasta pentru că -.„Domnul nu leapădă pentru  totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea  mare” (Plîngeri 3:31-32).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Explicaţia nenorocirii Ierusalimului este  descrisă astfel: „Ca un vrăjmaş a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a dărîmat toate  palatele, i-a prăpădit întăriturile, şi a umplut pe fiica lui Iuda cu jale şi suspin. I-a  pustiit cortul sfînt ca pe o grădină, a nimicit locul adunării Sale; Domnul a făcut să se  uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi, în mînia Lui năpraznică, a lepădat pe împărat şi  pe preot” (Plîngeri 2:5-6).

Mesajul cărţii: Ieremia este un slujitor care se aseamănă foarte mult cu Stăpînul  său. Peste alte 600 de ani, Domnul Isus avea să vină el însuşi pe pămînt şi să plîngă  pentru aceiaşi cetate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu  pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge  găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie” (Matei 23:37-38).

SCHIŢA CĂRŢII  I. Distrugerea Ierusalimului (1)  Nenorocirile Ierusalimului 1:1-11  Jalea Ierusalimului 1:12-22  II. Mînia lui Dumnezeu (2)  Judecata Domnului, 2:1-10  Plîngerea profetului, 2:11-22  III. Rugăciune pentru îndurare (3) Cîntarea de jale 3:1-18  Pricina de încredere, 3:19-42  Suferinţa profetului 3:43-54  Rugăciunea profetului, 3:55-66  IV. Jalea Ierusalimului asediat (4)  Asedierea cetăţii, 4:1-12  Motivaţia nenorocirii, 4:13-20  O geana de nădejde, 4:21-22  V. Rugăciune pentru renaştere (5) Mărturisirea, 5:1-18  Mijlocirea, 5:19-22

EZECHIEL

„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din  gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea” (Ezec. 3:16-21).  Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui,  care-şi disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava  Domnului”.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu  întăreşte” sau „Domnul este tăria mea”.

Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească  Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau  instalaţi în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia  babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. După încă cinci ani  petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul  Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi profet (Ezec. 29:17). Se  căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie.

 Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii.  Fiecare secţiune profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la  Domnul şi transmisă oamenilor. Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna  Iulie din anul 593 î.Cr. şi a continuat cel puţin pînă la vremea menţionată în ultima  profeţie înregistrată de textul cărţii, adică: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a  fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar mult mai  tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de „profetul lacrimilor” căruia i-a  continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec.  11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec.  18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49;  comparat cu Ier. 3:6-11).

 Conţinutul cărţii: Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din  cei 10.000 de captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ.  24:11-18). El îşi începe activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început  nădejdiile false ale celor care credeau că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce  foarte repede acasă. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat naţiunii. Evreii  trebuiau convinşi că nu poate fi vorba despre o întoarcere în ţara promisă, mai înainte  de a se produce o totală întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge punctul  maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:  „Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit,  faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui  Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu.  Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi”.  Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic şi este aranjată într-o ordine  cronologică. Conţinutul cărţii înregistrează activitatea lui Ezechiel ca profet.  Proorociile rostite de Ezechiel pot fi rezumate şi împărţite în felul următor: (a) profeţii  adresate situaţiei prezente: judecata Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14),  (b) profeţii despre viitor – destinul naţiunilor (Ezec. 25-39) şi (c) profeţii despre  vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).  Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul  Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei.  Pentru cel ce cunoaşte Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi  profeţi apocaliptici. Şi unul şi celălalt au avut harul să primească de la Domnul  descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în care Dumnezeu va face ceruri  noi şi un pămînt nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele cărţilor lor pot fi  citite şi studiate în paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui  Dumnezeu:  „Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în  chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip  de om, care şedea pe el” (Ezec. 1:26).  „Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi  pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei  pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o  piatră de smaragd la vedere” (Apoc. 4:2-3).  Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde  (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu  încărcătură simbolică. Specificul acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea  Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa  că mesajul lui către popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul  gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii, profetul a fost împins de cîteva  ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să stea legat cu frînghii, să  mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice  a fost însă moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut Ierusalimul  (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul  Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul să guste ceva din durerea pe care  Dumnezeu însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii favorite.  Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care  găsim viziunea văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi  renaşterea poporului evreu. Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia  că Dumnezeu nu şi-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi  din morminte pentru a-i aşeza în matca destinului lor mesianic.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Expresia caracteristică a cărţii este „slava  Domnului”. Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca  să reapară în capitolul 43 al cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti,  iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe  pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt” – Matei 6:9-10). Între aceste două  extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu slava Domnului în  împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca să  fie martor la idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului din  cetate.  În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul  poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul  întîlnirii. Din pricina păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite  asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului  părăseşte treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi  s-a îndreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Această mişcare a ei a făcut ca Templul  să se umple de nor şi curtea de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat  din pragul Templului, şi s-a aşezat pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile… şi s-au  oprit la intrarea porţii Casei Domnului spre răsărit” (Ezec. 10:18-19). „După aceea…  slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul  cetăţii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a făcut cu o  încetineală şi cu o maiestate care subliniază parcă regretul cu care Dumnezeu trebuie  să se despartă de cetate şi să îngăduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început  prăpădul.  Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului.  Capitolele finale ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea  slavei: „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui  Israel venea de la răsărit… Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit.  Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinlăuntru. Şi Casa era plină de slava  Domnului!” (Ezec. 43: l -5).

 Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea  principală şi mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare  filă a cărţii. Cu variaţii minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul” se repetă de nu  mai puţin de 70 de ori. Ea este folosită de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre  pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se  vorbeşte despre judecata divină care va cădea asupra neamurilor; şi de 17 ori atunci  cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a Israelului şi despre binecuvîntarea care  va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această observaţie dă pe faţă însăşi  chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate celelalte popoare ale  lumii, vor ajunge să cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul şi  adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor şi asupra istoriei.  Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte:  (a), mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului  ales în robie, lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai;  (b), în al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui  Ezechiel, lucru despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai; şi  (c), în al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi  privilegiile de popor al Legămîntului. Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu  reîntoarcerea din robia Babiloneană a „rămăşiţei” sub conducerea lui Ezra şi Neemia,  se întîmplă acum prin supravieţuirea miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd  încununarea în instaurarea împărăţiei Mielului.  Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt  Domnul!”.

SCHIŢA CĂRŢII  Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3)  1. PREZENT – JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24)  Pilde şi profeţii despre apropierea pedepsei (4-7)  Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11)  Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24)  2. VIITOR – DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39)  Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32)  După judecată Israelul va fi restaurat (33-37)  Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea Israelului (38-39)  3. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)  TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 – 43:12)  ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)  ŢARA re-împărţită şi  CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)

DANIEL

Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii.  Reciproca este valabilă, căci întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul  profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale Bibliei.  Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice.  Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa,  cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne  orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeţii.  Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei  care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbîntaţi au prezentat-o  drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i  întări în credinţă pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.  Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici.  Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara  dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l  aşează în rîndul sfinţilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit” şi „un om  foarte înţelept” (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a  trăit în vremea cînd ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un  contemporan al său aflat încă în viaţă.  Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din  partea Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul  cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31;  12:11; indicîndu-le ucenicilor semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din  Ierusalim („De aceea, cînd veţi vedea „urîciunea pustiirii”, despre care a vorbit  proorocul Daniel, „aşezată în locul sfînt” – cine citeşte să înţeleagă! -…”)  În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare” citînd din Daniel 12:1: „Pentru  că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii  pînă acum şi nici nu va mai fi”.  Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel  7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului…”  Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a  fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe  Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Isus i-a  răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sînt. Ba mai mult, vă spun de acum  încolo veţi vedea pe Fiul omului şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe  norii cerului” (Matei 26:63-64).  Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare” confirmînd  ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse  aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, pînă la vremea sfîrşitului. Atunci mulţi o vor citi  şi cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat  începutul acestei „vremi a sfîrşitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a  declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15).  Acestei înţelegeri îi dedicăm rîndurile care urmează.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin  „Dumnezeu este judecătorul”.

Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om  extraordinar.  (1). Ca tînăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărît să nu-şi piardă  specificul naţional evreiesc, refuzînd să „se spurce mîncînd din bucatele aduse de la  masa împăratului” (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curînd dovadă de o înţelepciune cu  totul ieşită din comun, dar mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de  a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii.  (2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost  promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a  trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vîrsta de 70-75 de ani a fost  aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos.  Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine,  l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frămîntate ale istoriei.  Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar,  iar apoi Babilonul a căzut în stăpînirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat  de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu  să fie un fel de „crainic dumnezeiesc” pe lîngă curţile imperiale ale pămîntului. La ceas  de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de  conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor”.  A murit la Susa, probabil de bătrîneţe, la 90-94 de ani.

Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost  contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii,  tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii angelice sînt  întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat.  De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît  de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate.  Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi Templul – ultima speranţă a evreilor – fusese ras  de pe faţa pămîntului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab  decît dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le  plăcea să creadă celor din păgînul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii.  Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia  care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine  Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi  Solomon?!  Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor  astfel de gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi  adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă.  Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la  Israel şi l-a dăruit lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la  curtea regală Babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe  Nebucadneţar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd să  mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale  lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvînt în desfăşurarea  evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a  dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape”, gată să le asigure  supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi  atunci cînd i-a scos din ţara Egiptului.

Conţinutul cărţii: Cartea lui Daniel este plină de întîmplări în care supranaturalul  invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui  Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în  desfăşurarea ulterioară a istoriei.  Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi  nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele  le-au produs asupra poporului evreu.  Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un  popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decît  granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani  de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în  captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit” pe evrei în cuptorul mîniei Lui şi i-a scos de acolo  vindecaţi pentru vecie. Nu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci  tocmai acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului  Daniel.  De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi  putut să fie altfel după întîmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale?  Ba încă sub influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii  către toate popoarele din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului  evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu  o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia  („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70  de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise  Domnul către proorocul Ieremia” – cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai  despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea  să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din  Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46).  Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei  văzîndu-le prinzînd viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de  evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi  transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova.  Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt profetice.

Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele  repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii  că Cel Prea înalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place”. Este  semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului  Nebucadneţar, „capul” de aur şi cel dintîi suveran mondial din acesta „vreme a  neamurilor”.  O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două  limbi. De la capitolul 2:4 pînă la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul  textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi  credem că da.  Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar  (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouă ne trasează cursul general al  istoriei din „vremea neamurilor”. Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai  ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de  la 2 la 7 sînt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale  şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la  limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează  schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva,  şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor,  păstrînd doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative.  În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai  în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi  18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră  să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a  trăit Daniel, evreii au cunoscut amîndouă limbile amintite.  Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de  autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste  valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este  felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor  viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de  exacte şi de clare încît mai marii iudeilor au interzis cu desăvîrşire studierea lor, ca nu  cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia”.  Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţînare că amănuntele istorice au fost adăugate  mult mai tîrziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă  (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul  profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani  înainte de era creştină.  Cartea lui Daniel este cheia profetică a Bibliei. Imaginea ei se reflectă simetric în  cartea Apocalipsei.

Conţinutul Cărţii Cele mai importante pasaje profetice ale cărţii sînt visele  profetice ale lui Nebucadneţar din capitolul 2 şi vedenia despre „cele şaptezeci de  săptămîni” din capitolul 9.  Visul lui Nebucadneţar din capitolul 2 schiţează istoria împărăţiilor lumii şi are un  interes deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profeţie  privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acesta.  Visul lui Nebucadneţar  Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreună cu vedenia  lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj  anunţă că Dumnezeu s-a hotărît să renunţe pentru un timp la importanţa  preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să aducă în scenă  „Vremea neamurilor”, pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24.  Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urmă” (Dan.  2:28), Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va  desfăşura pe pămînt începînd cu Imperiul lui şi pînă la venirea împărăţiei „care va  dăinui veşnic” (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce  pe pămînt va fi instaurată fără ajutorul vreunei mîini” şi va acoperi întreg pămîntul  (Dan. 2:34, 35, 45).  Cei dintîi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o  interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236  după Cristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul său ca unul dintre  cei patru mari teologi ai vremii sale:  „Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi  braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor şi  Perşilor; pîntecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe  Greci, care au deţinut supremaţia începînd cu vremea lui Alexandru Macedon;  picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică” îi  arăta pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi  parte de lut, ca şi cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au  ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe  Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pămînt este  Cristos”. („Tretise on Crist and Antichrist” – Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)  Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au  dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece  forme de guvernămînt, aliate într-o formă de stăpînire comună, care îi va face loc  Anticristului şi că Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii  neamurilor”, instaurînd chiar aici pe pămînt împărăţia neprihănirii. Cei dintîi creştini  nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi  Domnul îi învăţase să se roage spunînd: „Vie împărăţia Ta” (Mat. 6:10).  Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea  Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:  Imperiul Babilonian – a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de  Cristos, prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar.  Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur”. Realizările  militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot  ceea ce omenirea văzuse pînă la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a  lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de  23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului  existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20  de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura  alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de  aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat  din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu.  Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea  oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea  la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine.  În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el  nu-şi găseşte un rival pe pămînt de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică  împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum  Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă  Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai  închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat să  asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrîn al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul  unei mari sărbători din Babilon, cînd populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să  devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a rîului, pe  sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic,  dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre  interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărîse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi  Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l  vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai  vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80  de ani înainte să se întîmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui  Daniel, în capitolul 5:1-31.  Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din  experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i  cîntărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului  a devenit sinonimă cu înfrîngerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formînd  un sistem prosper pentru o vreme, mîndru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant  în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare.  Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor  exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în  acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic  revelat sînt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar cîteva:  (1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).  (2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.  (3) Mîndria merge înaintea căderii.  (4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului.  (5) Bogăţia şi slava lumii sînt puse în cîntarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata.  Imperiul Medo-Persan – a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, pînă cînd a  apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut  Babilonul în mîinile medo-perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După  cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărîtă de însuşi  Dumnezeu care o anunţase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia  (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui  împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui  Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint”  (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rînă  şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20).  Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au  fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de  Egipt şi pînă la graniţele Greciei.  Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai  extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul  împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin  Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie  evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea  împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că s-au împlinit datele anunţate de  profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu  s-au înfăţişat înaintea împăratului purtînd în mîini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat  de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărîrea  luată de el (Ezra l: l -11).  După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercînd să  cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În  bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de  unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare.  Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere  strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat  nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiîntîlnită în istorie. Pas  cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsîndu-i loc lui Alexandru să se întindă „pînă  la marginile pămîntului” (Daniel 8:5).  Imperiul Grecesc – este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pîntecele şi  coapsele de aramă” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită,  deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite  echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sînt „de  aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să  înfrîngă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor,  Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot  ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în  plîns, pentru că nu putea merge mai departe.  Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea  deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care  era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut  tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi  Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a  murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.  Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncă şi de durată. Filozofia  grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin  forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a  moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.  Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat călare  în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a  omorît preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh  a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în  Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi  sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobîndit libertatea. Această  scurtă perioadă de libertate s-a sfîrşit însă repede. Din cauza frămîntăriior interne şi a  luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpînirea maşinii de război  romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui  Daniel.  Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de  şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie:  „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimîntătoare şi puternică” (Daniel 7:7).  Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea  nişte dinţi mari de fier, mînca, sfărîmă, şi călca în picioare ce mai rămînea”  Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile  Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a  Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului…  În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea  Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă  ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a  continuat pînă în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre  imperiile lumii.  Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi  prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:  (1) el va fi cea din urmă formă de stăpînire omenească asupra pămîntului şi  (2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui  imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic.  Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.  a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne  spune că în prima lui parte de existentă („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria  fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în  jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul  amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de  Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii.  Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit  (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărînd temporar de pe  scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. (Noi trăim  acum în vremea sfîrşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi  ca alcătuire, sub numele de „Confederaţia Europeană” sau „Piaţa Comună” sau  „Comunitatea Europeană”. Există astăzi chiar şi un „Parlament European” ca un  mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau  Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de  guvernămînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l).  Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe  sfîrşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine  cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii,  Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din  vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, „domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face  semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va  face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul  vreunei mîini omeneşti” (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea  Domnului Isus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8).  Dumnezeu va da apoi împărăţia în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului  (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).  b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui  imperiu nu şi-a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pămîntului. Textele  profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel  a fost una „nespus de grozavă de înspămîntătoare şi de puternică”. „Avea dinţi mari  de fier şi mînca, sfărîmă şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de  toate fiarele de mai înainte” (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit energia atomică  şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pămîntului. Puterea de  dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic.  c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere.  Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vîndă sau să  cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar  acum, de cînd au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu  coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă  societatea de mîine.  d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi  în alte timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice  închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv:  „o a doua fiară”, va îndemna tot pămîntul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:  „Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea  ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei rană fusese vindecată…   Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi  trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi  să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa  13:12-15).  e) este primul şi singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat  împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de  obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce  imperiul roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o  va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese  vindecată” (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpînul universului  care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (Împotrivitorul).  Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:4).  „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe  vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mîinile lui timp de o vreme, două vremi şi  jumătate de vreme” (Daniel 7:25).  „Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune  lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece  mînia, căci ce este hotărît se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor  săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci  se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi”. (Daniel 11:36-37)  Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea  Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că  această ultimă formă de guvernămînt al oamenilor, mai rea şi mai perversă decît toate  celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin  însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără  ajutorul vreunei mîini omeneşti”- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de  Nebucadneţar, punînd capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va  fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt” (Daniel 7:27).  „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul  ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I  S-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate  popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire  veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel  17:13-14).  Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să  subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:  (1). Sfîrşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care  să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de  criză, de prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste  degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mîini”  (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul,  transformîndu-l într-o pleavă luată de vînt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35,  43-45).  Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un  Mileniu înainte de venirea lui Cristos sînt erezii născute dintr-o necugetată încredere  în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Cînd vor zice: „Pace  şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste  femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal.5:3). Cristos va face război  cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformîndu-le în pleavă purtată de  vînt”.  (2). Sfîrşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din  visul lui Nebucadneţar sînt o reprezentare fidelă a istoriei. După cîte ştim, imperiul  roman s-a rupt în doua ramuri – Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea  s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi  în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis.  Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa.  Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de  coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” de care  vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii  multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a  avea în curînd o monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi  asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va  fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va  determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist.  Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar… pacea adevărată  nu va fi aşezată decît de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial:  Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.

CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI  Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cărţii lui Daniel este o profeţie privitoare la Israel  şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru  zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul” (Dan. 9:25).  Această perioadă cuprinde istoria din „vremea neamurilor”, pînă cînd Dumnezeu se va  arăta şi va reaşeza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi  binecuvîntate în sămînţa ta” – Gen 22:18).  Iată cuprinsul profeţiei:.  (a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel că: „70 de săptămîni au fost hotărîte  asupra poporului său”. Aceste 70 de săptămîni (sau septade, deoarece în limba  folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămînă) sînt împărţite în două  grupe, după cum urmează: primele 69 de săptămîni şi săptămîna a-70-a.  De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” şi pînă în ziua cînd Mesia va fi  „stîrpit” au fost hotărîte şapte săptămîni şi şase zeci şi două de săptămîni”. Făcînd  socotelile ajungem la 69×7=483 de ani de la decret şi pînă la moartea lui Mesia.  Rămîne încă o a 70-a săptămînă de ani, rezervaţi pentru vremea sfîrşitului, cînd un  „domn al unui popor care va veni” va face un legămînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămîni va călca legămîntul şi, intrînd în Templu, se va da drept  Dumnezeu.  Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru  rezidirea Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi  care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de  Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea  mormintelor părinţilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui  decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al  împăratului Artarxerxe” sau în luna Nisan 445 î.Cr.  După obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizează ziua din lună este vorba de  cea dintîi zi a ei. Făcînd transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert  Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal” au ajuns la concluzia că această dată  a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de cîte 360  de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei) şi dacă facem socotelile  de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu se  poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu  pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se   „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1).  Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala  la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.  Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate  deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptînd ceea ce El numea  „Ceasul” care-i fusese hotărît. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice  (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).  „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL  acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la CEASUL acesta!” (Ioan 12:27).  Într-adevăr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre  divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe  Mesia! Cînd fariseii au protestat, invocînd blasfemia şi teama de represaliile romanilor,  Domnul Isus le-a spus clar: „Aceasta este ziua! Vă spun că dacă vor tăcea ei,  pietrele vor striga!” (Luca 19:40)  Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în plîns spunînd:  „Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea!  Dar acum ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile cînd vrăşmaşii tăi te  vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strînge din toate părţile te vor  face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine  piatră peste piatră, PENTRU CĂ N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA”  (Luca 19:42-44)  Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea  profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cîrmuitorul venise blînd şi călarepe un mînz, pe  mînzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de  aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de  momentul cînd avea să fie „stîrpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să  spună Daniel atunci cînd adăugase „stîrpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mîntuitorul  călătorea înspre înviere!  Ce se întîmplă însă cu săptămîna a-70-a? Ea rămîne încă în viitor. Între „stîrpirea”  Unsului la sfîrşitul celei de a 69 săptămîni şi începutul celei de a 70-a săptămîni se  întinde acum „taina ţinuta ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un  secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La  sfîrşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri”, Dumnezeu se va întoarce  iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată omenirea  vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui  Templul, dar la jumătatea săptămîna, legămîntul va fi rupt, Anticristul va intra în  Templu dîndu-se drept Dumnezeu şi declanşmd lanţul violent de evenimente relatat  pe larg în cartea Apocalipsei.  Din păcate nu putem merge mai departe în analizarea profeţiilor lui Daniel. Sperăm  însă ca acest studiu asupra celor două pasaje profetice de bază să vă fie folositor  pentru investigaţii personale ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a săptămînă în  minte, noi aşteptăm sunetul trîmbiţei divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului,  deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpînirea din timpul împărăţiei, şi slava  de care vor fi urmate toate acestea.

OSEA

Cu Osea intrăm în „cărţile celor 12″. Acest grup de profeţi mai sînt numiţi şi „profeţii  mici” din cauza conţinutului redus al profeţiilor lor. În nici un fel însă, ei nu sînt „mici”  ca însemnătate. Scurte ca nişte telegrame duhovniceşti, cărţile lor sînt la fel de  urgente şi de convingătoare. Iată-l de exemplu pe Osea: cartea lui vorbeşte despre  infidelitatea faţă de Dumnezeu, prezentînd-o ca pe un adulter spiritual. În ultimă  analiză, orice păcat este o teribilă infidelitate în dragostea noastră faţă de Domnul.  Păcatul îl răneşte pe Dumnezeu şi ne distruge pe noi înşine.

 Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. Osea. Iosua şi Isus sînt forme  derivate din aceiaşi rădăcină. „Osea” înseamnă „mîntuire”, în timp ce Iosua şi Isus  includ în plus prezenţa celui care produce mîntuirea: „Mîntuirea este a Domnului” sau  „Domnul este Mîntuitorul”.

Autorul: Osea n-a fost un profet crescut în şcoala profeţilor, ci un om ridicat de  Dumnezeu din mijlocul poporului. El a trăit în împărăţia de nord a Israelului. Tatăl său  s-a numit Beeri (Osea 1:1), iar soţia lui Gomer (Osea 1:3). Din căsnicia lor s-au  născut trei copii: doi băieţi şi o fată (Osea 1:4, 6, 9) care au servit ca semne cu un  mesaj simbolic pentru Israel. Alte amănunte nu mai cunoaştem despre Osea. Numele  lui nu mai apare în nici o altă carte a Bibliei.  Data: Osea şi-a rostit mesajul pentru poporul împărăţiei lui Israel (Osea 5:1), pe  vremea lui Ozia (767-739 î.Cr.), Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi  Ezechia (715-686 î.Cr.), toţi aceştia fiind din împărăţia lui Iuda. Probabil că după  căderea Samariei şi ducerea lui Israel în robie, Osea s-a refugiat în împărăţia lui Iuda  şi de aceea îşi datează activitatea după împăraţii care erau familiari noilor săi cititori.  Cînd şi-a început Osea activitatea în Israel, Ieroboam al doilea mai era încă pe tron  (782-753 î.Cr.). Aceasta îl face pe Osea un contemporan mai tînăr al profetului Amos.  De fapt, activitatea lui a fost paralelă cu activităţile profeţilor Isaia şi Mica, care  şi-au rostit mesajele în împărăţia lui Iuda. Îndelunga activitate profetică a lui Osea a  acoperit aproape 50 de ani, străbătînd între 755-710 î.Cr. vremea ultimilor 6 împăraţi  dinaintea ducerii Israelului în robia Asiriană.

Contextul scrierii: Perioada de timp dintre domnia lui Ieroboam şi robia babiloniană  este „ultima turnantă” din traseul istoric al împărăţiei lui Israel. Din ce în ce mai mult,  lucrurile au început să se precipite înspre rău. Ieroboam al doilea a fost ultimul  împărat de pe tronul Israelului care a fost instalat prin ceva ce a semănat măcar cu o  alegere divină. Cu moartea sa şi cu asasinarea fiului său Zaharia (2 Împ. 10:30 şi  15:8-12), ia sfîrşit dinastia instituită de Iehu. Cei care se vor succeda de acum la  tron, vor pune mîna pe putere prin lovituri de stat. Şalum îl asasinează pe Zaharia  după numai o lună de domnie; Menahem îl asasinează pe Şalum, tot după o singură  lună petrecută pe tron. Pecah îl asasinează şi el pe Pecahia, iar Osea (împăratul, nu  profetul) ajunge la tron prin asasinarea ucigaşului Pecah.  A fost o perioadă cumplită de istorie. Loialitatea faţă de tron era ca şi inexistentă. În  toate ungherele se ascundeau şi complotau conspiratorii. Anarhia se ridica valuri,  valuri, iar poporul pierduse orice stabilitate şi orice măsură (Osea 4:1, 2; 7:1, 7; 8:4;  9:15). În jurul tronului pîngărit şi însîngerat, naţiunea putrezea în imoralitate şi  idolatrie. Instabilitatea politică a slăbit mult tăria Israelului. Încrederea lor în Domnul  era inexistentă! Ţara alerga între Egipt şi Asiria după alianţe internaţionale (Osea  7:11). Din punct de vedere spiritual, situaţia era şi mai grea de cît situaţia politică.  Imediat după scindarea de Ierusalim şi de casa lui David, Ieroboam făcuse Israelul să  păcătuiască cu viţeii de aur pe care-i instalase la Dan şi Betel. Fusese o vreme în  care idolatria îl simboliza totuşi măcar pe Iehova, Dumnezeul evreilor (1 Împăraţi  12:25-33). Cu timpul însă, idolul a căpătat putere prin sine însuşi şi Israelul l-a  părăsit pe Domnul. Viţeii de aur au devenit în scurt timp o uşă deschisă pentru  idolatria cea mai rudimentară şi mai îndrăcită. Astarteele şi Baali au intrat în inimile  poporului, întunecîndu-le minţile şi tîrîndu-i în cele mai murdare ritualuri şi în crudele  sacrificii ale copiilor. Iată o listă incompletă a relelor împotriva cărora a vorbit Osea:  – necinste (4:1, 2),  – crime şi vărsări de sînge (4:2; 5:2; 6:8),  – hoţii la drumul mare săvîrşite şi de tîlhari, dar şi de preoţi (6:9; 7:1),  – imoralitate practicată pe scară naţională (4:2, 11; 7:4),  – necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7),  – idolatrie demonică (4:12-13; 8:5; 10:1, 5; şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind  oameni, sărută viţei!”),  – beţie (4:2; 7:5),  – o totală lipsă de sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4; 13:14).  Trist tablou al unui popor care făcuse odinioară un legămînt de credincioşie faţă de  Dumnezeu şi faţă de Legea Sa!

Conţinutul cărţii: În cei 50 de ani de misiune profetică, Osea şi-a repetat mereu  cele trei părţi ale mesajului său:  (1) Dumnezeu este mîniat la culme pentru păcatele în care trăieşte poporul Său şi din  pricina aceasta  (2) judecata este făcută şi pedeapsa este sigură; totuşi  (3) dincolo de această mînioasă pedepsire, Dumnezeu păstrează poporului o iubire  veşnică, plină de bunătate şi credincioşie, care pregăteşte deja planuri pentru timpul  în care ei se vor întoarce la El.  Primele 3 capitole ale cărţii sînt autobiografice şi simbolice. Osea este îndemnat de  Dumnezeu să se căsătoarească cu o femeie pe nume Gomer. Căsnicia profetului cu  această femeie necredincioasă şi dedată la păcatul curviei, devine o alegorie a  tragediei pe care o trăieşte Dumnezeu în relaţia Lui cu nestatornicul şi necredinciosul  Israel. Este evident că, în succesiune logică, capitolul 2 este o „tălmăcire” spirituală a  situaţiei neplăcute în care l-a pus Dumnezeu pe Osea. Urmează apoi capitolul 3 al  cărţii, care priveşte adînc în viitor pînă spre vremea sfîrşitului în care Israelul se va  întoarce la Domnul: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe  Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi  a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5).  Restul de capitole ale cărţii sînt o culegere de pasaje retorice ale profetului. Este  foarte greu să stabileşti o ordine oarecare în aceste fragmente de cuvîntări  înflăcărate. Ele sînt izbucniri de gelozie din partea unui Dumnezeu al iubirii.

 Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Osea este cunoscut prin faptul că prezintă  lipsa de credincioşia a poporului Israel faţă de Dumnezeu drept o infidelitate  spirituală. Cuvintele rostite de el sînt tari şi tăioase. Idolatria este numită „curvie”, iar  idolii vremelnici sînt numiţi „ibovnici” (Osea 2:2-5).  În noianul de cuvinte tari există totuşi şi un cuvînt duios şi plin de dragoste. El este  „heşed” şi este unul dintre cele mai perfecte echivalente pentru dragostea  dumnezeiască. „Heşed” este iubirea compătimitoare şi dezinteresată. Heşed este  dragostea statornică şi imposibil de înlăturat. David a folosit cuvîntul acesta, atunci  cînd a căutat pe cineva din casa vrăşmaşă a fostului împărat Saul pentru că dorea să  le facă un bine: „David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine  din pricina lui Ionatan?” (2 Samuel 9:1). Ţineţi minte că David făcuse un legămînt cu  Ionatan, prin care se angajaseră să-şi facă bine unul altuia (1 Sam. 18:3; 20:14-16;  42). Pasajele în care Osea vorbeşte despre „heşed” sînt: Osea 2:19; 4:1; 6:4, 6;  10:12; 12:6.  Iată cum este descrisă manifestarea lui „heşed” în cadrul relaţiei pe care o are  Dumnezeu cu Israelul:  „Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sînt chemaţi înapoi la Cel  Prea înalt, niciunul dintre ei nu caută să se ridice. „Cum să te dau Efraime? Cum să te  predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate  inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mînia Mea aprinsă,  nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sînt Dumnezeu, nu un om. Eu sînt Sfîntul în  mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc” (Osea 11:7-9).  Heşed este dragostea în virtutea Legămîntului încheiat între Dumnezeu şi oameni.

 Mesajul cărţii: Cartea lui Osea este o chemare la pocăinţă. Capitolul 14 al cărţii este  un mesaj de dragoste şi de chemare pentru toţi aceia care s-au îndepărtat vreodată  de Domnul. Osea mai este însă şi altceva. Profeţia aceasta este un avertisment  împotriva idolatriei şi a îndepărtării de Dumnezeu. Chiar şi formele simbolice care  pretind că-L arată pe Domnul nu sînt altceva decît o cursă pentru suflet. Toate apostaziile mari au apărut la început ca o mică şi neesenţială depărtare de la  simplitatea şi claritatea mesajului Scripturii. Din acest punct de vedere, am putea  spune că Ieroboam al doilea şi ceilalţi împăraţi de după el, au cules doar ceea ce  semănase la începutul istoriei lui Israel, primul Ieroboam, făuritorul celor doi viţei de  aur. Am putea reformula avertismentul lui Osea în cuvintele apostolului Ioan:  „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli” (1 Ioan 5:21).

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere – O păţanie cu tîlc, 1 – 3  I. Dumnezeu este sfînt 4-7  Cele cinci învinuiri, 4-5  Falsa „întoarcere”, 6  O vindecare imposibilă, 7  II. Dumnezeu este drept, 8-10  Trîmbiţa anunţă pedeapsa, 8:1-etc.  Textul este o vestire a pedepsei care va veni.  III. Dumnezeu este dragoste 9-14  Un Dumnezeu care tînjeste (11:1, 4, 8, etc.)  Un Israel care nu poate scăpa nepedepsit (12)  Triumful final al iubirii (14)

IOEL

Nenorocirea nu vine niciodată singură. Cartea lui Ioel este descrierea prăpădului pe  care l-au produs norii de lăcuste trimişi de Dumnezeu asupra Israelului.

Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. „Ioel” se poate traduce prin:  „Iehova este Elohim” sau „Dumnezeu este Domnul”. Un nume cum nu se poate mai  potrivit pentru omul chemat să vestească suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii,  asupra popoarelor şi asupra istoriei.

 Autorul: Din faptul că întîlnim dese referiri la Sion şi la Casa Domnului, putem deduce că Ioel a fost un cetăţean al Ierusalimului. Dar, în afară de faptul că mai aflăm şi că  pe tatăl său l-a chemat Penuel (Ioel 1:1), nu putem afirma că ştim alte date despre  personalitatea profetului. Ca tip de mesaj, Ioel este un propovăduitor al pocăinţei şi  un prooroc al trezirilor spirituale.

Data: Aşa cum am afirmat deja, este foarte greu de precizat data scrierii acestei  cărţi. Din lipsa menţionării numelui vreunui împărat şi din faptul că sînt pomeniţi  preoţii, se poate presupune că Ioel a activat la începutul domniei lui Ioas, cînd, după  înlăturarea Ataliei de pe tron (835 î.Cr.) copilul împărat a domnit sub protectoratul  preotului Iehoiada.

Contextul istoric: Ioel a fost omul trimis să-i înveţe pe evrei principii eterne ilustrate  de întîmplări cotidiene. El a folosit grozăvia unei invazii distrugătoare de lăcuste  pentru a anunţa pedepsele care vor continua să vie şi pentru a chema poporul la  pocăinţă. În mesajul lui Ioel, invazia de lăcuste este o pedeapsă trimisă de Domnul. El  i-a cheamat pe cei înaintaţi în vîrstă ca să adeverească faptul că o calamitate de  asemenea proporţii a fost un lucru rar în istorie (Ioel 1:2). Probabil că intensitatea  pagubelor provocate de miriadele de insecte devoratoare de vegetaţie a fost cu  adevărat ieşită din comun. Viile fuseseră nimicite (Ioel 1:5), iarba cîmpului dispăruse  după un cumplit pîrjol şi toată suflarea tînjea după hrană (1:20). Momentul a fost  cum nu se poate mai propice pentru chemarea poporului la post şi la rugăciune (Ioel  1:13-14).

Conţinutul cărţii: Ioel a profeţit în Iuda. Folosind tragedia invaziei de lăcuste, el a  stat înaintea poporului cu un discurs solemn şi răscolitor. Cartea este un manifest al  chemării la pocăinţă şi o proclamaţie a lucrărilor mari pe care le va face Dumnezeu pe  pămînt, în mijlocul tînguirii generale, Dumnezeu i-a dat profetului un mesaj, care a  explicat nenorocirea, i-a ameninţat cu pedepse viitoare mai mari, dar le-a promis şi  revărsarea binecuvântărilor cereşti peste cei care îşi vor îndrepta starea înaintea  Domnului. Citiţi cu atenţie îndemnurile la pocăinţă din Ioel 2:12-17. Binecuvântările  rostite în finalul cărţii sînt promise tuturor celor care vor urma calea umilinţei şi vor  aştepta binecuvântările cerului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Ioel ne aşează în faţă două teme  caracteristice: revărsarea Duhului Sfînt şi „ziua Domnului”. Pasajul din Ioel 2:28-29  este pomenit de apostolul Petru ca o explicaţie a ceea ce s-a întîmplat în ziua de  Rusalii şi este considerat de mulţi drept semnul care a marcat naşterea Bisericii  creştine. O analiză mai atentă a textului din Ioel va plasa însă foarte clar revărsarea  Duhului în seria de evenimente apocaliptice care vor caracteriza sfîrşitul epocii  actuale şi debutul împărăţiei lui Mesia. Versetul 28 începe cu expresia: „După aceea”,  care întotdeauna marchează vremea sfîrşitului, iar versetele 30-31 continuă  descrierea revărsării Duhului Sfînt completînd-o cu alte manifestări supranaturale:  „Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pămînt: sînge, foc, şi stîlpi de fum. Soarele  se va preface în întuneric, şi luna în sînge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua  aceea mare şi înfricoşată”. Care să fie deci adevărata semnificaţie a evenimentelor  petrecute la Rusalii? Aşa cum vom arăta atunci cînd vom prezenta cartea Faptele  Apostolilor, Rusaliile au fost încă o oferire a împărăţiei pentru poporul Ierusalimului. În  urma refuzului lor, evenimentele descrise de Ioel şi-au oprit lanţul desfăşurării, lăsînd  să se scurgă vremea Bisericii, dar ele îşi aşteaptă încă împlinirea deplina în preajma  instaurării împărăţiei.  Cît priveşte „ziua Domnului”, Ioel foloseşte această expresie în trei sensuri: (1) sensul  local şi imediat al groaznicelor pedepse care au venit asupra evreilor, (2) sensul  anticipării unor evenimente care vor marca viitorul lui Israel, şi (3) sensul profetic  apocaliptic. Aluzia la valea lui Iosafat (Ioel 3:2, 12, 14), ne trimite imediat la  conflictul final dintre popoarele lumii din perioada Armaghedonului, cînd Dumnezeu va  călca neamurile în teascul mîniei Lui. Numai cea de a doua venire a Domnului va putea  să pună capăt calamităţii care altfel va ameninţa cu distrugerea tuturor oamenilor de  pe planetă (Zaharia 14:2-4; Isaia 2:12; 13:6, 9; 14:3; Ieremia 30:7, 8; 46:10;  Plîngerile 2:16; Ezec. 7:19; 13:5; 30:3, 9; 38:20-23).

SCHIŢA CĂRŢII  I. O avertizare – Invazia de lăcuste  Prezentul dezastru, 1:1-20  Şi mai grozava ameninţare din viitor, 2:1-11  II. Un apel – O ultimă nădejde  Chemarea: „Întoarceţi-vă la Mine!” 2:12-17  Promisiunea: „Mă voi îndura de voi”, 2:18-27  III. O completare – Zilele de pe urmă  Evenimentele zilelor din urmă, 2:28-3:16  Slava finală a Sionului, 3:17-21

AMOS

Iată o carte scrisă de un profet laic. Dumnezeu şi-a păstrat întotdeauna dreptul să  se folosească de orice oameni pe care El îi alege pentru vestirea mesajelor Sale. Cînd  preoţii şi împăraţii îşi pierd vrednicia, ciobanii şi culegătorii de smochine sînt înrolaţi în  vestirea Cuvântului Domnului (Amos 7:14).

 Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Amos, care se poate traduce prin  „purtătorul de poveri”. Încă o dată, numele este o anunţare a specificului misiunii pe  care o va avea acest om chemat de Dumnezeu la o activitate grea şi importantă.

Autorul: Numele lui Amos nu apare în nici o altă carte a Bibliei. El nu a fost un preot  sau un profet educat în mînuirea şi transmiterea Cuvîntului lui Dumnezeu. Ca şi în  cazul celorlalţi profeţi însă, autoritatea lui a venit de la Domnul şi asta i-a fost de  ajuns ca să stea plin de îndrăzneală în faţa oamenilor:  „Amos a răspuns lui Amaţia: „Eu nu sînt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sînt  păstor, şi strîngător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul  mi-a zis: „Du-te şi prooroceşte poporului Meu Israel!” (Amos 7:14-15).  Locul din care s-a ridicat Amos a fost Tecoa, o aşezare situată cam la 6 km sud de  Betleem, în pustia iudeii. Acolo îşi păstorise altădată şi David oile şi tot acolo se  ascunsese pe cînd fugea de împăratul Saul. Limbajul folosit de Amos este  nesofisticat. Profetul are vorbirea unui om de la ţară, plină de comparaţii din natura în  care-şi duce viaţa (Amos 3:4, 5, 12; 5:8, 19; 9:9). Tonul lui este răspicat, iar  mesajul lui merge direct la ţintă fără prea multă pregătire: „El a zis: „Domnul răcneşte  din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim. Păşunele păstorilor jălesc, şi vîrful Carmelului  este uscat” (Amos 1:2).

Data: Autorul fixează singur data activităţii sale: „pe vremea lui Ozia, împăratul lui  Iuda şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea  cutremurului de pămînt”. Ţinînd seama de ameninţările care ne apropie de sfîrşitul  domniei lui Ieroboam, putem spune că Amos a activat în preajma anului 755 î.Cr.  Amos este un profet ridicat de Dumnezeu din împărăţia lui Iuda şi trimis să  proorocească la Betel şi Samaria, în inima religioasă a împărăţiei lui Israel. Activitatea  profetică a lui Amos nu a fost solitară. Probabil că în tinereţea lui a mai apucat să-l  vadă pe Elisei şi să-l audă pe Iona vorbind despre succesele militare ale Israelului (2  Împăraţi 14:25) ). Amos a fost premergătorul altor profeţi. În timpul lucrării lui,  Dumnezeu l-a ridicat pe Osea să vorbească în Israel şi pe Isaia şi Mica să activeze în  Iuda.

Contextul scrierii: Amos a profeţit într-o vreme de optimism şi abundenţă. Vremea  lui Ozia şi Ieroboam readusese ceva din fala Israelului de altădată. La curţile  împărăteşti se instalase iarăşi luxul, ritualurile religioase erau pline de pompă şi fast,  poporul trăia iarăşi în abundenţă şi în bucurie. Israelul arăta însă ca un măr frumos pe  dinafară şi găunos pe dinăuntru. Păcatul se furişase în viaţa intimă a poporului şi  dincolo de aparenţele de religiozitate, Legea Domnului fusese abandonată. Simplitatea  şi neprihănirea fuseseră înlocuite cu abundenţa materială, luxul, necinstea şi  imoralitatea (Amos 2:6-8; 3:10; 4:1; 5:10-12; 8:4-6). În plan internaţional, Asiria,  Mesopotamia şi Egiptul erau în eclipsă, aşa că aparent, Israelul nu avea de ce să se  teamă. În acest context Amos a fost trimis de Domnul să predice un mesaj de  mustrare şi ameninţare. Pedeapsa vestită de Amos nu se vedea atunci nici măcar la  orizontul istoriei, aşa că nu este de mirare că acest „ţăran” venit de la oi a fost privit  cu curiozitate şi cu aversiune în centrele civice şi religioase ale Israelului.  Imaginaţi-vă cam cum au reacţionat doamnele din „înalta societate” a Samariei cînd  l-au auzit spunîndu-le: „Ascultaţi acum, juncane din Basan, de pe muntele Samariei,  voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi pe cei lipsiţi, şi ziceţi bărbaţilor voştri:  „Daţi-ne să bem!” (Amos 4:1). Nu este de mirare că împotriva profetului s-a pornit  repede o conspiraţie care a făcut totul ca să-l reducă la tăcere. Amaţia, preotul  idolatru din Betel, l-a părît împăratului, declarîndu-l trădător (Amos 7:10-11), iar apoi  l-a interpelat public, gonindu-l din Israel:  „Pleacă, văzătorule şi fugi în ţara lui Iuda! Mănîncă-ţi pîinea acolo, şi acolo  prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfînt al împăratului, şi  este un templu al împărăţiei” (Amos 7:12-13).  Această interpelare a cauzat, declaraţia autobiografică a profetului şi groaznica  sentinţă dumnezeiască rostită împotriva preotului Amaţia (Amos 7:17). Alungat din  Israel, Amos s-a întors în Iuda şi a aşternut conţinutul profeţiilor sale în scris ca să  poată fi răspîndite în continuare în Israel şi ca să servească drept avertisment  împărăţiei lui Iuda.

Conţinutul: Deşi de la tară, Amos este un vorbitor elocvent şi ordonat. Capitolele 1  şi 2 sînt o expunere despre „opt greutăţi” care stau pe inima profetului. În revărsări  profetice, Amos vorbeşte împotriva tuturor celor opt naţiuni din teritoriile Palestinei:  Siria (1:3-5), Filistenii (1:6-8), Fenicia (1:9, 10), Edom (1:11-12), Amon (1:13-15).  Moab (2:1-3), Iuda (2:4-5) şi Israel (2:6-16). Urmează apoi capitolele 4, 5 şi 6 care  conţin rezumatele a trei predici rostite de Amos. Începutul acestor trei mesaje este  uşor de găsit. Fiecare dintre ele încep cu: „Ascultaţi cuvîntul acesta…” (3:1; 4:1;  5:1). Ultimele capitole ale cărţii cuprind o serie de 5 viziuni prin care, într-o succesivă  accelerare a mîniei este vestită pedeapsa care va veni asupra celor ce s-au  îndepărtat de Domaul (Amos 7-9).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Două expresii au păşit afară din cadrul cărţii lui  Amos înspre frazeologia tipologică creştină:  „Pregăteşte-te să te întîlneşti cu Dumnezeu tău” (Amos 4:12) a devenit semnal de  atenţionare valabil oriunde şi oricînd.  „Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion” (Amos 6:1) a devenit sinonim cu avertizarea  celor care se află în pericolul formalismului religios.

 Mesajul: Cartea lui Amos este bogată în mesaje spirituale. Ea răspunde întrebării:  „Cine poate să slujească Domnului?” cu un răspuns care trece dincolo de preoţia  tradiţională, la masa mare a poporului, stabilind drept unic criteriu de calificare  „chemarea Domnului pentru slujbă”. Amos denunţă ipocrizia şi falsul ritualului religios  lipsit de substanţa reală a unei vieţi trăite în ascultare de Cuvîntul Domnului:  „Duceţi-vă numai la Betel, şi păcătuiţi!… Aduceţi-vă jertfele în fiecare dimineaţă, şi  zeciuielile la fiecare trei zile! Faceţi să fumege jertfe de mulţumire făcute cu aluat!  Trimbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de mîncare de bună voie! Căci aşa vă place, copii ai  lui Israel, zice Domnul Dumnezeu” (Amos 4:4-5).  Cartea lui Amos ne vorbeşte despre iluzoria siguranţă a belşugului şi confortului zilei  de astăzi. Dumnezeu este acela care ridică sau coboară împăraţii şi împărăţiile. Toate  marile imperii ale lumii au căzut din cauza aceluiaşi motiv groaznic: păcatul. El atrage  ruina popoarelor. Peste Israelul prosper răsună glasul de tunet al lui Amos: „Aşa  vorbeşte Domnul: După cum păstorul scapă din gura leului numai două bucăţi de  picioare sau un vîrf de ureche, aşa vor scăpa copiii lui Israel care stau în Samaria în  colţul unui pat şi pe covoare de Damasc!” (Amos 3:12).  Profeţia lui Amos nu este numai ameninţare şi pedeapsă. Dincolo de disciplinarea  necesară, Amos vesteşte recuperarea şi restaurarea poporului. În numai cinci versete  (Amos 9:10-15), viitorul Isarelului este descris în toată frumuseţea împlinii  legămintelor Avramic, Davidic şi Palestinian în ceasul apoteotic al încununării lui  Mesia. În cartea lui Amos se găseşte textul profetic care, în vremea Bisericii primare,  a pus capăt dezbaterilor din consiliul din Ierusalim. Iacov este cel care-l ţine minte şi  îl proclamă tuturora: „Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după  cum este scris: „După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din  prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de  oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele  Meu, zice Domnul, care face toate aceste lucruri, şi căruia Îi sînt cunoscute din  veşnicie” (Fapte 15:15-17 citat din Amos 9:11-12).  Biblia ne îndeamnă, iarăşi şi iarăşi, să nu uităm de Israel. Dumnezeu, chiar dacă i-a  pedepsit acum, nu i-a lepădat din planurile Sale. Evreii vor fi readuşi în patria lor  milenară. Ţara va înflori din nou. Naţiunea va cunoaşte iarăşi prosperitatea şi evreii  pocăiţi şi reintraţi în prerogativele Legămîntului vor redeveni martorii lui Dumnezeu în  lume (Amos 9:13-15).

SCHIŢA CĂRŢII  I. OPT „GREUTĂŢI” 1 – 2  a. Damascul a invadat Israelul – 2 Împ. 10:32-33, (Amos 1:3)  b. Gaza s-a aliat cu Tirul ca să invadeze Iuda – 2 Cronici 21:16, 17;28:18, (Amos  1:6)  c. Tirul s-a aliat cu Gaza ca să invadeze Iuda, (Amos 1:9)  d. Edom este duşmănos faţă de Israel – Obadia 10-12, (Amos 1:11)  e. Amon a atacat Galaadul, (Amos 1:13)  f. Moab practică religii ucigătoare de oameni, (Amos 2:1)  g. Iuda neglijează Legea Domnului – 2 Împ. 25:9, (Amos 2:4)  h. Israel trăieşte În nelegiuire – 2 Împ. 17:17-23, (Amos 2:6)  II. TREI PREDICI ÎMPOTRIVA ISRAELULUI 3 – 6  1. Pedeapsa: justificată (Amos 3:1-10), pronunţată (Amos 3:11-15)  2. Pedeapsa: justificată (Amos 4:1-11), pronunţată (Amos 4:12-13)  3. Pedeapsa: justificată (Amos 5:1-15), pronunţată (Amos 5:16-6:14) III. CINCI VEDENII 7 – 9  Lăcustele, 7:1-3  Focul, 7:4-6  Cumpăna, 7:7-17  Coşul cu poame coapte, 8:1-14  Dumnezeu stînd pe altar, 9:1-10  Promisiuni pentru viitorul lui Israel, 9:11-15

OBADIA

Cartea lui Obadia este stenograma unui proces în care este publicată rezolvarea unui  conflict care a început între doi fraţi mai înainte ca ei să se nască.  

Titlul: Cartea poartă un nume foarte comun în Israel: „Obadia”, care înseamnă în  traducere: „Slujitorul” său „Închinătorul lui Iehova”. Deşi întîlnim în textul Bibliei cîţiva  oameni care au purtat acest nume, este foarte improbabil ca vreunul dintre ei să fie  autorul acestei cărţi profetice.  

Autorul: Identitatea lui Obadia rămîne un mister. Textul nu ne dă nici măcar numele  tatălui său, ceea ce presupune că autorul nu face parte în nici un fel din familiile  preoţeşti sau regale din Israel. Unele date furnizate de textul cărţii ne îndeamnă să  credem că Obadia a trăit în împărăţia lui Iuda.  

Data: Singurul indiciu al vremii este una din invaziile împotriva evreilor. Acestea au  fost multe şi este dificil să precizăm la care dintre ele face aluzie textul. Această  precizare nici nu este importantă de fapt. Data scrierii nu este în nici un fel vitală  pentru înţelegerea şi interpretarea cărţii. Se prea poate ca această carte să fie cea  mai veche dintre toate cărţile profetice, iar Obadia să fie unul dintre precursorii  activităţii profetice din Israel.  

Contextul istoric: Cartea lui Obadia este un rechizitoriu împotriva Edemului. Istoria  acestui popor a început cu Esau, căruia i s-a mai spus şi „Edom” („Cel roşu”) din  pricina „ciorbei roşiatice” pentru care şi-a vîndul lui Iacov dreptul de întîi născut (Gen.  25:29-33). Edomiţii erau urmaşii acestui Esau care se stabiliseră în muntele Sein  „Esau s-a aşezat în muntele Seir… Esau, tatăl Edomiţilor, în muntele Seir” (Gen. 36:8,  9). Acest munte Seir nu era un pisc izolat, ci un întreg platou montan care se  întindea de la sudul mării Moarte pînă la Golful Akaba. Numele regiunii venea de la  conducătorul unui popor străvechi care populase acele locuri: „…şi pe horiţi în  muntele lor, Seir..”, „Iată fii lui Seir, Horitul, vechi locuitori ai ţării…” (Gen. 14:6;  36:20). Numele capitalei ţinutului s-a chemat Sela sau Petra („stîncă”). Oraşul era  situat la extremitatea unui defileu foarte îngust, dar lung de aproape 2 kilometri şi  înalt de peste 200 de metri. Această aşezare geografică îi dădea un avantaj strategic  extraordinar. O mînă de oameni putea apăra intrarea în oraş pe un termen foarte  îndelungat. În depresiunea de la capătul defileului, locuitorii oraşului Petra  construiseră peste l.000 de temple săpate în roca roşiatică. Locuinţele oamenilor erau  şi ele săpate în stîncă, părînd agăţate în stîncă precum cuiburile vulturilor (Obadia 4).  În cartea Deuteronomul 2:12 găsim scris cum au devenit Edomiţii locuitori ai muntelui  Seir: „Seir era locuit altădată de Horiţi; copiii lui Esau i-au izgonit, i-au nimicit  dinaintea lor, şi s-au aşezat în locul lor”.  Între Esau şi Iacov, lupta a început încă din pîntecul mamei lor: „Copiii se băteau în  pîntecele ei;… şi Domnul i-a zis: „Două neamuri sînt în pîntecele tău. Şi două noroade  se vor despărţi la ieşirea din pîntecele tău. Unul dintre noroadele acestea va fi mai  tare decît celălalt. Şi cel mai mare, va sluji celui mai mic” (Gen. 25:22-23). Înşelat de  Iacov, Esau, fratele mai mare, a plecat şi s-a aşezat în muntele Seir, dar duşmănia  dintre cei doi fraţi nu a încetat niciodată. Cînd urmaşii lui Iacov au fost scoşi de  Dumnezeu din Egipt, ei au cerut voie urmaşilor lui Esau să-i lase să treacă prin ţinutul  lor. Refuzul lor a fost însă categoric (Num. 20:14-21). Mai tîrziu, Edomiţii i s-au  împotrivit lui Saul. David şi Solomon i-au subjugat pentru un timp. S-au răsculat iarăşi  împotriva evreilor în timpul lui Iosafat şi Ioram (2 Cron. 21:8), au fost cuceriţi iarăşi  de Amaţia (2 Împ. 14:7) şi s-au eliberat iarăşi în timpul lui Ahab (2 Cron. 28:17).  După aceea, Edomiţii au fost cuceriţi de Nebucadneţar, împăratul Babilonului; în  secolul cinci înainte de Cristos, ţinutul lor a fost invadat de Nabateeni, şi Edomiţii au  trebuit să se refugieze în sudul Palestinei unde au fost cunoscuţi ca „idumeni”. Ironic,  la naşterea Domnului Isus, un idumean, Irod, era pe tronul Israelului. Pentru a cîştiga  încrederea şi simpatia evreilor, el rezidise o parte a Templului. Încercarea lui de a-L  ucide pe Cristos prin masacrarea pruncilor, este încă o dovadă a acestui conflict  dintre fraţi, întins peste veacuri. Idumenii au participat la răscoala Ierusalimului  împotriva Romei imperiale (70 d.Cr.) şi au fost nimiciţi ca neam, limbă şi civilizaţie  imediat după aceea. Astfel s-a împlinit profeţia rostită de Obadia: „Din pricina silniciei  făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi nimicit cu  desăvîrşire pentru totdeauna” (Obadia 10).

 Conţinutul: Cartea lui Obadia este cea mai mică din întregul Vechi Testament. Textul  ei este solemn şi dur asemenea rostirii unei sentinţe judecătoreşti. La tribunalul  cerului, Edom fusese găsit vinovat de împotrivire faţă de planurile lui Dumnezeu şi  condamnat la distrugere veşnică. Vina lui Edom a fost că n-a scăpat nici un prilej de  a face rău evreilor. Deşi rude de sînge, duşmănia dintre ei a determinat Edomul să ia  partea truturor celor care s-au repezit asupra lui Israel. Cartea este un verdict aspru  împotriva unui popor care n-a ştiut să-şi valorifice privilegiul de a fi ieşit din aceiaşi  rădăcină cu Israelul. Condamnarea Edemului este contrastată în text cu viitorul  luminos pe care-l promite Dumnezeu poporului Său, pe care l-a ales ca să  moştenească „împărăţia Domnului” (Obadia 21).

SCHIŢA CĂRŢII  I. PEDEPSIREA EDOMULUI  a. Certitudinea ei, 1-9  b. Motivele ei:  Lipsa iubirii de frate, 10  Indiferenţa, 11-12 A  agresivitatea, 13-14  c. Justificarea ei, 15-16  II. PROMISIUNI PENTRU ISRAEL  a. Ascendent asupra Edomului, 17-19  b. participare la împărăţia Domnului, 18-21

IONA

Cartea profetului Iona a fost cea mai batjocorită carte a Bibliei. Elementele de  intervenţie supranaturală din conţinutul ei au fost ţinta ironiilor şi discreditărilor din  partea oamenilor de pseudo-ştiinţă. Cei care au cercetat însă cu atenţie şi cu  credinţă această carte o aşează printre cele mai frumoase cărţi care s-au scris  cîndva.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Iona” se traduce prin „porumbel”, un nume  potrivit pentru un crainic divin destinat să fie purtător de veşti către oameni.

Autorul: Iona, fiul lui Amitai, s-a născut în Gat-Hefer, o cetate aflată la 5 kilometri  nord de Nazaretul Galileii. Singura referinţă despre el pe care o mai găsim în Vechiul  Testament este un text din 2 Împăraţi 14:25.

 Data: Textul din 2 Împăraţi fixează activitatea proorocului Iona în timpul domniei lui  Ieroboam al doilea (782-735 î.Cr.). Iona a fost un urmaş al profetului Elisei şi un  precursor al profeţilor Amos şi Osea.

Contextul istoric: Timpul în care a trăit Iona a fost un timp de relativă prosperitate  în Israel. Imperiul Asirian intrase pentru o vreme în declin, astfel că Ieroboam al doilea  a recucerit unele teritorii şi a reîntors bunăstarea în ţară. Teama de cruzimea şi  puterea asiriană persista totuşi în întreaga lume civilizată de atunci.

 Conţinutul: Cine citeşte pentru prima dată cartea lui Iona îşi pune foarte repede  întrebarea: „Este această carte înregistrarea unei întîmplări reale sau este o alegorie  poetică?” Pentru noi, autoritatea comentariului pe care-l face Domnul Isus despre  cartea lui Iona este de ajuns să ne convingă că Iona a existat în realitate şi că  păţania lui a fost reală: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va  da alt semn, decît semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei  nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima  pămîntului” (Matei 12: 29-40). Cineva va putea spune că Domnul a citat această  întîmplare tot aşa cum citează cineva o ilustraţie dintr-o carte de ficţiune ca să  exemplifice un lucru real, dar această neîncredere în realitatea istorică a întîmplării  este spulberată de un alt comentariu al Domnului: „Bărbaţii din Ninive se vor sculă, în  ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la  propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona” (Luca 11:32; Matei 12:41).  Mulţi s-au poticnit pentru că în cartea lui Iona scrie că profetul a fost înghiţit de un  peşte mare şi că a ieşit de acolo după trei zile viu. Arhivele navale dau însă dovezi  clare că astfel de întîmplări sînt posibile şi că s-au repetat chiar de mai multe ori în  decursul vremii. Ziarul „Daily Mail”, apărut la Londra în 14 Decembrie 1928, descrie  dimensiunile unui soi de peşte marin adus împăiat la o expoziţie. Oamenii erau  îndemnaţi să urce o scară şi să se caţere prin gura peştelui în stomacul lui spaţios.  Sir Francisc Fox scrie în cartea sa: „63 de ani de inginerie” despre cazul unui caşalot în stomacul căruia s-a găsit scheletul unui rechin lung de nu mai puţin de 5 metri.  Domnul M. de Parville, editorul ştiinţific al ziarului francez „Journal de debats”,  povesteşte cum, în timpul vînării unui caşalot, doi marinari au căzut în apa oceanului.  Unul a fost salvat, în timp ce celălalt dispăruse fără urmă. Cînd au reuşit să tragă în  sfîrşit uriaşul caşalot pe punte şi i-au despicat stomacul, spintecătorii l-au găsit  înăuntru pe Bartley, marinarul dispărut. Pielea lui fusese arsă de acidul sucului gastric,  dar el şi-a revenit repede la viaţă. Medicul a constatat că Bartley leşinase de frică,  nu din pricina lipsei de aer.  În luna Noiembrie, ziarul „Mail” din Madras, India, relata despre prinderea unui rechin  de dimensiuni uriaşe în pîntecele căruia a fost descoperit scheletul unui om şi hainele  care-i atîrnau încă pe oase. S- a făcut precizarea că rechinul fusese prins la 50 de  kilometri de Bombei, iar victima fusese probabil unul dintre cei dispăruţi recent într-un taifun.  Exemplele ar putea continua, dar ce rost au ele în contextul unor afirmaţii  atotsuficiente ale Domnului Isus Cristos, stîlpul şi temelia adevărului?  Revenind la cartea lui Iona, este bine să spunem că ea ne vorbeşte despre două  teme paralele: (1) un profet aflat în şcoala lui Dumnezeu şi (2) un Dumnezeu căruia îi  place să se îndure de oameni.  Întîmplarea este simplă, dar grăitoare: Iona este trimis cu un mesaj de pocăinţă la  cetatea păgînă Ninive. Profetul cunoştea însă răutatea asirienilor şi pericolul potenţial  pe care-l constituiau ei pentru evrei (Isaia profeţise cu aproximativ 30 de ani mai  înainte despre nenorocirile pe care asirienii le vor aduce asupra celor din Israel – Isaia  7:17-25) şi din această cauză el refuză să plece la Ninive şi fuge „departe de faţa  Domnului” cu o corabie care se îndrepta spre Tars. Dumnezeu îl opreşte din fuga lui  răzvrătită prin intermediul unei furtuni stîrnită pe mare, trimite un peste să-l scape pe  Iona de la înec şi să-l întoarcă pe ţărmul mării şi-l trimite pe profet a doua oară la  Ninive. Rezultatul propovăduirii lui Iona este pocăinţa ninivenilor, dar şi mînia  profetului, care-i vede pe duşmanii poporului său scăpaţi de pedeapsa divină.  Urmează o lecţie plină de tact pe care Dumnezeu i-o dă lui Iona, ca să-l facă să  cunoască ceva din dragostea pe care Creatorul o simte pentru toate creaturile Sale. Naţionalismul profetului este înnecat în imensitatea iubirii divine. Iona acceptă noua  revelaţie a lui Dumnezeu şi se aşterne la scris pentru a ne lăsa nouă această  extraordinară lecţie de disciplinare a unui profet, care şi-a iubit prea mult neamul şi  prea puţin pe Dumnezeul său şi pe oamenii din popoarele înconjurătoare.  Cele 4 capitole ale cărţii sînt tot atîtea scene care ar putea purta nişte titluri de sine  stătătoare: (1) Iona şi furtuna, (2) Iona şi peştele, (3) Iona şi oraşul Ninive şi (4)  Iona şi Domnul. Rînd pe rînd îl vedem pe Iona fugind departe de faţa Domnului,  rugîndu-se Domnului, predicînd în numele Domnului şi învăţînd de la Domnul. Cele 4  capitole ne arată succesiv: neascultarea, recuperarea, folosirea şi educarea lui Iona.

Cuvinte cheie şl teme caracteristice: Există 5 lucruri pe care le foloseşte  Dumnezeu pentru educarea spirituală a profetului:  (1). furtuna stîrnită pe mare, (Iona l:4)  (2). un peşte mare, (Iona 1:17)  (3). umbrarul de curcubete, (Iona 4:6)  (4). un vierme mic, (Iona 4:7)  (5). un vînt uscat şi firbinte din răsărit, (Iona 4:8)  Păţania lui Iona intră în categoria „tipurilor” profetice. Iona simbolizează trei lucruri:  a. Destinul şi atitudinea Israelului în planul lui Dumnezeu de mîntuire a întregii lumi. În  peripeţiile lui Iona vedem simbolic peregrinările evreilor. Şi ei au fost neascultători de  Dumnezeu în împlinirea chemării lor de a fi lumina neamurilor. Şi ei au cautat scăpare  printre neamuri. Şi ei au adus nenorocirea asupra neamurilor, aşa cum Iona a atras  furtuna asupra marinarilor. Şi ei L-au vestit pe Dumnezeul lor în mijlocul crizelor  produse între neamuri, tot aşa cum Iona L-a vestit pe Dumnezeu marinarilor. Şi ei au  fost pedepsiţi de neamuri fiind consideraţi mereu un fel de pricină a tuturor răutăţilor  şi calamităţilor. Şi ei au fost păstraţi în mod miraculos de Dumnezeu. Şi ei îşi vor relua  curînd misiunea lor, care va produce pocăinţa şi mîntuirea neamurilor (Zaharia 8:13,  20 şi mai ales 23: „În zilele acelea, zece oameni din toate neamurile vor apuca pe un  iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că  Dumnezeu este cu voi.”)  b. Înmormîntarea şi învierea Domnului Isus. Lucrul acesta s-a văzut clar în declaraţiile  Domnului Isus înregistrate de Evanghelii. De ce a trebuit ca Iona să stea neapărat  trei zile şi trei nopţi în pîntecele peştelui? Pentru că atît era plănuit să stea Domnul  Isus în mormînt înainte de înviere.  c. Viaţa şi propovăduirea Domnului Isus însuşi. Textul din Evanghelia lui Matei ne  spune că Iona a fost un semn pentru Niniveni. Fără îndoială că el le-a spus ceva  despre fuga lui de Domnul şi de întîmplarea cu peştele. Se prea poate că pielea de pe  trupul lui să fi vorbit de la sine dovedind veridicitatea spuselor profetului. Impresia pe  care a produs-o Iona asupra poporului din Ninive a fost copleşitoare. Tot aşa şi  Domnul Isus este astăzi un semn pentru mîntuirea neamurilor.

Mesajul peste veacuri: Capitolul 4 al cărţii este şi momentul ei culminant. Pentru  cititorul neavizat, cartea lui Iona se întrerupe abrupt şi nenatural. Pentru cel  familiarizat cu tehnica literaturii ebraice însă ştie că versetele din final sînt de fapt  tema întregii cărţi şi că de fapt pentru enunţarea lor a fost clădit întregul eşafodaj al  cărţii:  „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care  nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi  Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută  douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stînga lor, afară  de o mulţime de vite!” (Iona 4:10-11).  Această descoperire a lăuntrului inimii lui Dumnezeu se ridică mai sus decît  majoritatea documentelor sfinte din arhivele evreilor, atingînd culmea Nou  Testamentală a afirmaţiei din Ioan 3:16:  „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca  oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.  În misiunea lui Iona recunoaştem prefaţarea misiunii pe care o vor avea peste veacuri  ucenicii Domnului Isus:  „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi  se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede va fi osîndit” (Marcu 16:15-16).

SCHIŢA CĂRŢII  I. FUGA LUI IONA  a. Motivele fugii lui, 1:1-2  b. Itinerarul fugii lui, 1:3  c. Rezultatul fugii lui, 1:4-17  II. RUGĂCIUNEA LUI IONA  a. Conţinutul rugăciunii lui, 2:1-9  b. Consecinţa rugăciunii lui, 2:10  III. PREDICA LUI IONA a. Trimiterea divină, 3:1-3  b. Mesajul predicat de Iona, 3:4  c. Efectul predicării lui Iona, 3:5-10  IV. LECŢIA PRIMITĂ DE IONA  a. Nemulţumirea lui Iona, 4:1-3  b. Explicaţia pe care i-o dă Domnul, 4:4-11

MICA

„Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decît să faci  dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8)

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Mica. Numele acesta este o formă  prescurtată a lui „Mkaiahu” care înseamnă în traducere: „Cine este ca Iehova?”.  Profetul face un joc de cuvinte, ca o veritabilă semnătură în finalul profeţiei: „Cine  este ca Tine…” (Mica 7:18).

Autorul: Mica a trăit în Moreşet, la aproximativ 35 de kilometri sud-vest de Ierusalim  (Mica 1:4). El şi-a început activitatea profetică la puţină vreme după ce Isaia şi-o  începuse pe a sa. Cei doi profeţi din împărăţia lui Iuda au fost fără îndoială prieteni şi  şi-au împărtăşit unul altuia multe din frămîntările şi preocupările lor. Isaia, fiind de  neam ales, a profeţit la curtea împărătească. Mica a fost un om din popor şi şi-a  desfăşurat activitatea printre oamenii simpli. Dumnezeu a vorbit însă la fel şi prin unul  şi prin celălalt. Există o izbitoare asemănare între anumite pasaje din cărţile celor doi.  (Mica 4: l -5 şi Isaia 2:2-4).

 Data: Primul verset al cărţii ne informează că Mica a profeţit pe vremea lui Iotam  (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.). Activitatea profetică  a lui Mica trebuie deci să se fi desfăşurat între anii 735 şi 710 î.Cr. În afară de Isaia,  el a mai fost contemporan şi cu Osea, care profeţea în împărăţia lui Israel.

Contextul istoric: Cu toate că, în general, nu a fost un împărat rău, Iotam nu a  îndepărtat înălţimile idolatre din împărăţia lui Iuda. Ahaz, care i-a urmat a fost un  împărat rău (vezi 2 Împ. 16:2-4). El a trădat încrederea în Dumnezeu şi a adoptat o  politică pro-asiriană, în timp ce el domnea în Iuda, cele 10 seminţii din împărăţia de  nord au fost duse în robie. După Ahaz, a urmat Ezechia, care a fost un împărat  surprinzător de bun. El i-a înfruntat pe asirieni şi a rezistat în mod miraculos unui  puternic asediu (2 Împăraţi 18:13-19:36).  Pentru oamenii de la ţară, timpurile acelea au fost timpuri grele. Năvălitorii ameninţau  mereu cu invadarea pămînturilor, bogaţii ţării exploatau fără milă poporul (Mica 2:1-l  3), iar conducătorii lui Iuda depăşiseră orice limită şi „îi mîncau şi-i jupuiau pe săracii  ţării” (Mica 3: 1-4). Ca şi Amos, Mica s-a ridicat plin de curaj şi a strigat împotriva  nedreptăţii.

Conţinutul: O treime din cartea lui Mica denunţă păcatele concetăţenilor lui; o altă  treime descrie pedeapsa pe care o va trimite Dumnezeu asupra lor; iar ultima parte  dezvăluie nădejdea profetului în restaurarea pe care o va lucra Dumnezeu în ţară şi  slava de care va fi urmată. Deşi este din Iuda, Mica profeţeşte şi despre pedepsirea  Samariei (Mica l:6).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Capitolele 6 şi 7 descriu judecata lui Dumnezeu  cu poporul evreu. Curtea de judecată este formată din munţii şi dealurile pămîntului.  Teatralitatea pasajului reuşeşte să scoată şi mai bine în evidenţă vinovăţia poporului  înaintea dreptăţii divine.  Deşi anunţă inevitabilitatea pedepsei, cartea scoate în evidenţă clemenţa pe care o  manifestă Dumnezeu, ca Judecător suprem, faţă de Israel: „Care Dumnezeu este ca  Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El  nu ţine mînia pe veci, ci îi place îndurarea!”(Mica 7:18). Dumnezeu a ştiut  întotdeauna să cruţe o rămăşiţă a lui Israel pentru a-Şi putea continua împlinirea  planurilor Sale mesianice.  Asemenea tuturor celorlalţi profeţi, Mica subliniază harul de care se bucură evreii în  virtutea legămintelor încheiate de Dumnezeu cu ei: „El va avea iarăşi milă de noi, va  călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.  Vei da cu credincioşia lui Iacov, şi vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam, ce ai jurat  părinţilor noştri în zilele de odinioară” (Mica 8:19-20).

 Mesajul peste veacuri: Mica priveşte peste orizontul timpului, anunţă întruparea  Fiului lui Dumnezeu în mica cetate a Betleemului şi proclamă domnia pe care El o va  exercita asupra pămîntului: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între  cetăţile de căpetenie a lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ceva stăpîni peste  Israel, şi a cărui obîrşie se suie pînă în vremuri străvechi, pînă în zilele veşniciei. De  aceea îi va lăsa pînă va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa fraţilor Săi se va  întoarce la copiii lui Israel. El se va înfăţişa şi va cîrmui cu puterea Domnului,  Dumnezeului Său: vor locui liniştiţi, căci El va fi proslăvit pînă la marginile pămîntului.  El va fi pacea noastră!” (Mica 5:2-5).

SCHIŢA CĂRŢII  I. ANUNŢAREA PEDEPSEI 1 – 3  a. Descrierea pedepsei, 1:2-16  b. Motivarea pedepsei, 2:1-13  c. Destinatarii pedepsei:  Căpeteniile lui Iacov, 3:1-4  Profeţii mincinoşi, 3:5-8  Cetatea Ierusalim, 3:9-12  II. ANUNŢAREA SLAVEI VIITOARE 4 – 5  a. Slava împărăţiei, 4:1-8  b. Suferinţele curăţitoare, 4:9-5:1  c. Arătarea lui Mesia  La prima lui venire, 5:2-3  La cea de a doua venire a Lui, 5:4-15  III. ÎNDEMN LA POCĂINŢĂ 6 – 7  a. Primul cap de acuzare, 6:7-5  b. Primul răspuns de apărare, 6:6-7  c. Al doilea cap de acuzare, 6:8-16  d. Al doilea răspuns de apărare, 7:1-10  EPILOG: SLAVA VIITOARE 7:11-20

NAUM

Profeţia lui Naum este asemănătoare unui poem cinematografic. Cartea nu transmite  idei prin discursuri, ci printr-o succesiune ameţitoare de imagini.

Titlul: Numele lui Naum înseamnă în limba ebraică: „mîngîiere”. Numele oraşului  Capernaum, în care s-a stabilit pentru o vreme Domnul Isus se traduce prin: „Cetatea  mîngîierii”. Mesajul lui Naum a adus mîngîiere tuturor celor ce trăiau sub groaznica  dominaţie asiriană. Imperiul asirian a fost unul dintre cele mai crude din istorie.  Jupuirea oamenilor de vii, smulgerea limbii său tăierea mîinilor şi picioarelor erau numai  cîteva din pedepsele celor ce îndrăzneau să nu se supună Asiriei sau care încercau să  se răscoale. În vremea lui Naum, Asiria era sinonimă cu teroarea. Vestea despre  apropiata ei pedepsire venea ca o briză răcoritoare peste inimile şi minţile arse de teamă şi suferinţă.

Autorul: Singura informaţie despre Naum ne-o pune la dispoziţie textul din prefaţa  profeţiei lui: „Naum, din Elcoş” (Naum l:1). Nu se ştie cu siguranţă unde s-a aflat  această localitate.

 Data: Textul din Naum 3:8-10 vorbeşte despre căderea Tebei (No-Amon) ca despre  un eveniment petrecut recent, deci cartea trebuie să fie scrisă cu puţin timp după  anul 664 î.Cr. Cetatea Teba a fost rezidită 10 ani mai tîrziu, aşa că data scrierii nu  poate fi plasată după anul 654 î.Cr.

Contextul istoric: Pocăinţa ninivenilor sub efectul propovăduiţii profetului Iona nu a  fost de prea lungă durată. Asiria s-a întors curînd la practicile ei vinovate. În anul  722 î.Cr., teama lui Iona s-a dovedit a fi fost întemeiată, căci Sargon al doilea a venit  să cucerească şi să distrugă Samaria, ducînd în robie cele 10 seminţii ale lui Israel. Pe  vremea lui Naum (circa 660 î.Cr.), Asiria s-a aflat la apogeul puterii şi dominării ei  imperiale. Să prevezi în acel moment sfîrşitul Asiriei, era un act de curaj şi de intuiţie pe care numai un om cu acces la descoperirile dumnezeieşti asupra viitorului o putea  face. Naum a fost un astfel de om cu capacităţi supranaturale. Profeţii din vechime  mai erau numiţi şi „văzători”. Nimeni n-a purtat vreodată mai pe merit această numire  ca Naum. Vedeniile „cinematografice” primite de el de la Dumnezeu au funcţionat ca  un veritabil „tunel al timpului” prin care profetul a fost proiectat ca martor ocular al  unor evenimente istorice care urmau să se desfăşoare peste alţi mulţi ani de zile.  Sub Asurbanipal (669-633 î.Cr.) Asiria şi-a atins gloria existenţei ei. Capitala  imperiului, Ninive, devenise unul dintre cele mai fortificate şi mai măreţe oraşe ale  lumii. De jur împrejur, zidurile erau înalte de 35 de metri şi îndeajuns de late pentru ca  trei care de luptă să poată trece în paralel. Din loc în loc, zidul era prelungit în  înălţime cu turnuri de încă 30 de metri, în afara fortificaţiilor zidului, cetatea mai era  înconjurată şi de un şanţ de apă lat de 50 de metri şi adînc de 20 de metri. Ninive  părea a fi imposibil de cucerit. Între zidurile ei, populaţia acumulase provizii pentru un  asediu de 20 de ani de zile. La vremea apariţiei ei, proorocia rostită de Naum părea  un vis frumos, dar irealizabil. Totuşi, Dumnezeu a făcut întocmai aşa cum anunţase  prin vocea profetului. Naum anunţase că Ninive va pieri din cauza unor „valuri ce se  revarsă peste mal” (Naum l:8). Şi aşa a şi fost. În timpul asediului aşezat de  babilonieni, Eufratul s-a umflat din cauza ploilor şi a rupt o parte din zidul pe sub care  intra în cetate. Ostile cuceritorilor au intrat prin gaura aceea, i-au nimicit pe locuitorii  cetăţii, au jefuit tot ceea ce se putea jefui şi apoi au pus foc (Naum 3:13, 15). Naum  vestise de asemenea că Ninive va fi „ascunsă” (Naum 3:11). Ruinele ei, uitate de  timp, au fost redescoperite abia în anul 1842 d.Cr., făcîndu-i încă o dată să tacă pe  cei ce timp de secole batjocoriseră competenţa istorică a Bibliei.  ,

Conţinutul: Profeţia lui Naum este un reportaj la faţa locului despre distrugerea  cetăţii Ninive. Condamnarea şi pedepsirea ei pot fi o pildă pentru judecata pe care a  rostit-o Dumnezeu împotriva întregii lumi păcătoase şi răzvrătite. Proclamaţia lui Naum  despre soarta cetăţii Ninive, nu mai este o chemare la pocăinţă, ca pe vremea lui  Iona, ci publicarea unui verdict ireversibil.  Cartea lui Naum este un excelent studiu în caracterul lui Dumnezeu. Atributele Lui sînt  prezentate în toată splendoarea şi echilibrul lor. În textul din Naum l:2, 3, 6, 7, găsim  pe de o parte trăsăturile mîniei lui: „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător…  plin de mînie… ţine mînie pe vrăjmaşii Lui… cine poate sta împotriva urgiei Lui?” iar pe  de alta trăsăturile bunătăţii Lui veşnice: „Domnul este îndelung răbdător… Domnul  este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred  în El”.  Iona ne-a arătat un Dumnezeu al iubirii şi al harului, Naum ne arată un Dumnezeu al  sfinţeniei, „de o mare tărie, şi (care) nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Naum l:3).

 Mesajul peste veacuri: „Ce seamănă omul, aceea va culege” spune proverbul Biblic.  Cartea lui Naum este un avertisment pentru toţi aceia care se împietresc în timpul  îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, crezînd că pedepsirea lor nu va veni niciodată:  „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de cînd au adormit părinţii noştri, toate rămîn  aşa cum erau de la începutul zidirii!” (2 Petru 3:4). Ninive este un „tip” pentru toate  acele neamuri care îi întorc spatele lui Dumnezeu. Puternicii lumii şi-au închipuit mereu  că pentru o îndelungă dominaţie este nevoie de putere militară şi economică. Profeţia  lui Naum ne arată însă că Ninive s-a prăbuşit din cauza păcatului (Naum 3:1-7) şi că  în căderea ei, cetatea nu s-a putut sprijini nici pe bogăţia economică şi nici pe tăria  militară (Naum 3:8-19). Persoana sau naţiunea care în mod deliberat şi hotărît îl  refuză pe Domnul, se îndreaptă deliberat şi hotărît spre distrugere. Mesajul acesta a  fost necesar atunci şi rămîne necesar şi astăzi!

SCHIŢA CĂRŢII  I. MĂREŢIA LUI DUMNEZEU  a. Măreţia atributelor Sale, 1:2-8  b. Mărimea mîniei Sale, 1:9-14  II. JUDECATA DIVINĂ  a. Provocarea, 2:1-2  b. Pustiirea, 2:1-3:19

HABACUC

Cartea lui Habacuc este o cîntare în noapte. Inima omului este un nesfîrşit subiect de  studiu. Nu există doi oameni la fel, şi deci nici doi prooroci identici. Habacuc este unic  în felul în care reacţionează în faţa revelaţiei divine. Această carte nu este un mesaj  către oameni, ci un dialog între mintea profetului care dorea să înţeleagă şi inima lui  Dumnezeu care nu vrea întotdeauna să explice.

Titlul: Titlul cărţii este numele autorului ei: „Habacuc” şi se poate traduce prin „cel  ce ţine în braţe”.

Autorul: Habacuc a fost contemporan cu Ieremia şi a activat în perioada de dinaintea  ducerii împărăţiei lui Iuda în robia Babiloniană. Profetul a fost un om cu un caracter  sensibil şi duios care a îndeplinit slujba de „străjer” spiritual pus de Dumnezeu peste  poporului Său („M-am dus în locul meu de strajă, şi stăm în turn ca să veghez şi să  văd ce are să-mi spună Domnul” – Hab. 2:1).

Data scrierii: Habacuc a activat ca profet în secolul 7 dinaintea lui Cristos, în  perioada premergătoare robiei babiloniene.

Contextul istoric: Cu ani de zile înainte de apariţia lui Habacuc, profetul Isaia îl  anunţase pe Ezechia, împăratul lui Iuda că toată visteria împărăţiei lui va fi luată şi  dusă în Babilon (Isaia 39:6,7). Pe vremea aceea însă, toată lumea se temea de Asiria.  Babilonul a început să constituie o ameninţare numai după căderea cetăţii Ninive.  Cînd Egiptul a venit să dea o mînă de ajutor la asedierea şi cucerirea cetăţii Ninive,  Iosia, care era un supus al Asiriei, i-a ieşit în cale să-l oprească din drum şi a fost  ucis în lupta de la Meghido (2 Împăraţi 23:28-30). Fiul lui Iosia, Ioahaz, a apucat să  domnească numai trei luni, căci a fost luat „ostatec” în Egipt de faraonul Neco, care  a aşezat pe tron în locul lui pe celălalt fiu al lui Iosia, Eliachim (2 Împăraţi 23:31-37).  Neco i-a schimbat numele în Ioiachim. Acesta a fost împăratul de tristă amintire care  a ars sulul cărţii lui Ieremia (Ieremia 36). Pe vremea lui, babilonienii s-au înfruntat cu  egiptenii şi i-au învins la Carchemiş, lîngă rîul Eufrat. Urmărindu-i pe egiptenii care se  retrăgeau, Nebucadneţar a asediat şi Ierusalimul şi l-ar fi cucerit fără nici o îndoială,  dacă vestea morţii tatălui său, Nebopolazar, nu l-ar fi forţat să se întoarcă de  urgenţă acasă. Aşa cum anunţase Habacuc, Babilonul devenise o ameninţare pentru  Iuda.

Conţinutul: Cartea lui Habacuc este un unicat între cărţile profetice. Ea nu este un  mesaj către popor, ci o discuţie dintre profet şi Dumnezeul care-l ridicase în slujbă.  Textul ei nu anunţă prea multe evenimente, ci caută să rezolve o problemă. Habacuc  era încurcat cu dreptatea hotărîrilor lui Dumnezeu în istorie. Mintea lui nu putea  întrezări justeţea hotărîrilor divine. Confuz şi curios, el cere o audienţă şi un răspuns  de la Domnul.  Cartea ne prezintă un om care, deşi se încrede în Dumnezeu, este perplex în faţa  hotărîrilor Lui. Dilema lui Habacuc era de o dublă natură: (1) De ce îngăduie  Dumnezeu ca nelegiuirea crescîndă din Iuda să rămînă nepedepsită? (Hab. 1:2-4) şi  (2) Cum poate un Dumnezeu sfînt şi drept să se gîndească să pedepsească vinovata  împărăţie a lui Iuda prin şi mai vinovatul Babilon? (Hab. 1:12-2:1). Răspunsurile pe  care i le dă Dumnezeu la aceste două întrebări sînt consemnate în Hab. 1:5-11 şi  Hab. 2:2-20. Cartea se încheie apoi cu o odă de laudă la adresa suveranităţii şi  atotînţelepciunii divine. Textul cîntării de laudă este unul dintre cele mai frumoase din  Biblie şi a fost aşezat de evrei pe muzică şi cîntat la serviciile de la Templu.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Are voie un om să chestioneze justeţea  hotărîrilor lui Dumnezeu? Aceasta este problema pe care o ridică profeţia lui Habacuc.  Răspunsul pe care-l dă cartea este că omul are dreptul să întrebe, dar răspunsul pe  care-l va primi de la Domnul va mări uneori şi mai mult neînţelegerea omului. Mintea  noastră limitată în circumstanţele de timp şi spaţiu nu poate pătrunde justeţea  planurilor lui Dumnezeu în istorie. Suferinţele neînţelese de astăzi vor fi cu siguranţă  explicate de Dumnezeu „în ziua aceea”. Pînă atunci, ne spune Habacuc, „cel  neprihănit va trăi prin credinţă” (Hab. 2:4). Tema cuprinsă în principiul acesta este  temelia pe care a fost construită mîntuirea oferită în Noul Testament. Habacuc 2:4  este citat de 3 ori în texte doctrinare fundamentale din epistole (Rom 1:17; Gal.  3:11; Evrei 10:38).  Un alt lucru important din cartea lui Habacuc este atitudinea proorocului atunci cînd  are o problemă. El nu merge la oameni pentru rezolvare, ci se retrage în singurătatea  părtăşiei cu Dumnezeu aşteptînd „în tăcere ajutorul Domnului”. O astfel de atitudine  este întotdeauna răsplătită de Domnul. Nu este adevărat că Dumnezeu nu mai  vorbeşte ca altădată! Este însă adevărat că oamenii nu mai ştiu să asculte ca în alte  timpuri! „Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot pămîntul să tacă înaintea lui”  (Hab. 2:20).

SCHIŢA CĂRŢII  I. UN PROFET CU PROBLEME  a. Problema #1: De ce îngăduie Dumnezeu propăşirea răului? 1:2-4  b. Răspunsul, 1:5-11  c. Problema #2:  Cum poate folosi Dumnezeu un neam mai rău pentru pedepsirea răului din Iuda?,  1:12-2:1  d. Răspunsul, 2:2-20  II. ODA CREDINŢEI  a. Laudă pentru persoana Domnului, 3:1-2  b. Laudă pentru puterea Domnului, 3:4-7  c. Laudă pentru scopurile Domnului, 3:8-16  d. Laudă aşezată pe temelia credinţei, 3:17-19

ŢEFANIA

„Voi nimici totul de pe faţa pămîntului, zice Domnul. Tăcere înaintea Domnului  Dumnezeu! Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a  sfinţit oaspeţii” (Ţef. 1:2,7)

Titlul: Numele profetului, care formează şi titlul cărţii vine de la două cuvinte ebraice:  „Ţefan-Iah” care se pot traduce prin: „Dumnezeu care ascunde”.

Autorul: Ţefania este singurul profet care merge cu propria linie genealogică pînă la a  patra generaţie: „Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia”  (Ţef. 1:1). Motivul acestei prezentări este acela al sublinierii apartenenţei lui la linia  davidică. Ţefania a fost un prinţ din familia lui David care a fost chemat de Dumnezeu  la slujba profeţiei. El a fost deci rudă de sînge cu împăratul Iosia, în timpul căruia şi-a  desfăşurat activitatea. Se prea poate ca influenţa lui Ţefania să fi fost unul dintre  factorii care l-au influenţat pe Iosia în mişcarea lui de trezire spirituală a ţării.

Data: Ţefania ne dă el însuşi datele lucrării lui profetice: „pe vremea lui Iosia, fiul  Amon, împăratul lui Iuda” (Ţef. 1:1). Ţinînd seama că acest Iosia a domnit între  640-609 î.Cr. şi că Ninive nu fusese încă nimicită (Ţef. 2:13), putem fixa scrierea  acestor profeţii între anii 640-612 î.Cr., aceasta însemnînd că Ţefania l-a însoţit  pentru o vreme pe Ieremia în începutul misiunii sale

Contextul istoric: Ţefania este profetul nemulţumit în vreme de trezire spirituală.  Domnia lui Iosia a adus în Iuda o vreme de întoarcere la litera şi ritualul religios din  „vremurile bune”. Prima reformă a lui Iosia s-a produs în anul 628 î.Cr. în cel de al  doisprezecelea an de domnie (2 Cron. 34:3-7). Împăratul a înlăturat altarele lui Baal,  a dărîmat stîlpii idoleşti şi a ars oasele profeţilor mincinoşi pe altarele lor. Şase ani mai  tîrziu (622 î.Cr.), cea de a doua mişcare de reformă condusă de Iosia s-a produs  atunci cînd preotul Hilchia a găsit Cartea Legii în Templu (1 Cron. 34:8-35:19).  Aceste două reforme au fost însă prea mici şi au venit prea tîrziu. Schimbarea a fost  mai mult administrativă, decît spirituală (2 Imp. 22-23) Proorocul Hulda i-a spus lui  Iosia că Dumnezeu apreciază intenţiile lui bune, dar că poporul neînfrînat şi  neschimbat în trăirile lui va trebui pedepsit cu asprime (2 Împ. 22:15-20). Înnoirea  făcută în ţară de Iosia a fost mai mult o reformă, decît o renaştere. Acest lucru a  fost proclamat cu tărie de Ieremia: vicleana Iuda, nu s-a întors la Mine din toată  inima ei, ci cu prefăcătorie” (Ieremia 3:6-10).

Conţinutul cărţii: Nu este de mirare deci că Ţefania nu pomeneşte nimic despre  reformele religioase ale lui Iosia. Analiza lui asupra stării spirituale a poporului a mers  dincolo de straturile superficiale ale aparenţelor. Ceea ce a văzut el în starea evreilor  a fost nestatornicie, păcat şi nelegiuire. Expunînd public vinovăţia oamenilor, Ţefania  strigă cu putere anunţînd venirea „zilei Domnului”. Acest uragan al mîniei divine se va  năpusti peste ţară şi o va face una cu pămîntul. Ţefania şi Ioel au cîntat împreună  oda răzbunării lui Dumnezeu asupra împărăţiei lui Iuda.  Dincolo de vremea pedepsei, Ţefania vede şi el vremea îndurării şi a slavei:  „Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele  Domnului. Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului. Domnul  Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de  tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru  tine. În ziua aceea vă voi aduce înapoi; căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pămîntului” (Ţef. 3:12, 14, 17, 20).

Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Ţefania este cunoscut pentru vehemenţa cu  care proclamă „venirea zilei Domnului” (Ţef. 1:14, 15; 2:3).  Mesajul cărţii: Mesajul cărţii este clar: Dumnezeu nu poate fi înşelat cu aparenţe  trecătoare. El cunoaşte şi cercetează inima. Jumătăţile de măsură în pocăinţă sînt  sinonime cu nepocăinţa. O jumătate de trezire spirituală este insuficientă pentru  mîntuire tot aşa cum este insuficientă o scară prea scurtă sau un pod numai pe  jumătate terminat.

SCHIŢA CĂRŢII  I. O PRIVIRE ÎNĂUNTRU – MÎNIE ASUPRA LUI IUDA  a. Pedeapsa asupra lui Iuda, 1:1-18  b. Îndemn la pocăinţă, 2:1-3  II. O PRIVIRE ÎN JUR – MÎNIE ASUPRA NEAMURILOR  a. Vest şi Est: Filistia şi Moabul, 2:4-11  b. Sud şi Nord: Etiopia şi Asiria, 4:12-15  c. „Vai”-uri asupra Ierusalimului, 3:1-8  III. O PRIVIRE DINCOLO DE TIMP – VREMEA TĂMĂDUIRII  a. Convertirea neamurilor, 3:9  b. Restaurarea poporului Legămîntului, 3:10-15  c. Slava se va întoarce în Ierusalim, 3:16-20

HAGAI

Hagai, Zaharia şi Maleahi sînt cei 3 profeţi care au fost ridicaţi de Dumnezeu între  evrei după revenirea din robia babiloniană. Cărţile lor trebuiesc citite pe fondul  evenimentelor istorice descrise de Ezra, Neemia şi Estera.

Titlul: Cartea poartă numele celui ce a scris-o: „Hagai”. Acest nume este o  prescurtare a lui „Hagaiah” şi se poate traduce prin „sărbătoarea Domnului”.

 Autorul: Numele lui Hagai este menţionat de 9 ori în textul cărţii (Hagai 1:1, 3, 12,  13; 2:1, 10, 13, 14, 20). Singura dată cînd mai este menţionat în altă carte a Bibliei  (Ezra 5:1; 6:14) îl întîlnim pe profet activînd alături de Zaharia încercînd să trezească  entuziasmului evreilor pentru rezidirea Templului.

 Data: Timpul cînd a activat Hagai este foarte uşor de aflat din datele pe care ni le  furnizează textul la începutul fiecărui capitol. Profetul şi-a rostit mesajele într-un  interval de numai 4 luni, între l Septembrie şi 24 Decembrie 520 î.Cr. Ne aflăm la 15  ani după decretul dat de împăratul persan Cir, prin care s-a îngăduit evreilor să se  reîntoarcă în ţara lor şi să-şi reclădească Templul.

Contextul istoric: În urma decretului dat de Cir (538 î.Cr.), o „rămăşiţă” din numărul  total al evreilor răspîndiţi prin ţările imperiului s-au întors acasă. În convoiul condus  de Zorobabel s-au înapoiat aproximativ 50.000 de iudei. Restul, estimat la cîteva  milioane au preferat să rămînă prin ţinuturile în care îşi făcuseră un rost şi o situaţie,  în ţară s-au întors mai ales preoţii, leviţii şi săracii. Entuziasmul reconstruirii pe ruinele  trecutului glorios s-a spulberat însă repede sub povara greutăţilor şi sub ameninţările  duşmanilor care nu vedeau cu ochi buni întărirea naţională şi refacerea religioasă a  poporului ales (Ezra 4-6). Găsind că este mai uşor să aştepte vremuri mai prielnice,  decît să rişte o înfruntare directă cu duşmanii, evreii au stopat orice încercare de  reconstrucţie a Templului în anui 534 î.Cr. Au trecut aşa 14 ani de aşteptare, încet,  încet poporul şi-a rezidit case pe temeliile vechilor aşezări ale Ierusalimului. Templul  ieşise din preocupările lor. Preocuparea pentru progresul economic fusese luată ca  scuză pentru neglijarea vieţii religioase de închinăciune. În acest context, Dumnezeu  i-a ridicat pe Hagai şi pe Zaharia ca să mustre poporul şi ca să-i îndemne să reia  reconstruirea casei Domnului. Zaharia a început să profeţească între cel de al doilea  şi cel de al treilea mesaj rostit de Hagai. Sub impulsul îndemnurilor lor, poporul s-a  apucat de treabă (520 î.Cr.) şi reconstrucţia a fost terminată în anui 516 î.Cr. (Ezra  6:15). Deşi pe afară totul părea în ordine, din Talmud aflăm că în această nouă  clădire a Templului evreii nu au mai avut nici chivotul legămîntului şi nici Urim şi  Tumim.

Conţinutul cărţii: Mesajul profetic rostit de Hagai a constat într-o serie de 4  cuvîntări. Conţinutul lor a alternat între mustrare (primul şi al treilea) şi încurajare (al  doilea şi al patrulea). Poporul ajunsese mai preocupat cu înfrumuseţarea caselor  proprii decît de refacerea casei Domnului. Această delăsare în problemele religioase  n-a fost uşor de vindecat. Hagai a profeţit numai 4 luni, dar Dumnezeu l-a ridicat apoi  pe Zaharia care a profeţit timp de 3 ani de zile. După ei, Dumnezeu a continuat să  mustre şi să îndemne poporul prin Maleahi.  Mesajul proorocului Hagai este o chemare la o reaşezare a priorităţilor în ierarhia  stabilită de Dumnezeu. El avertizează poporul de pericolul neglijenţei în slujirea  Domnului. Hagai le arată evreilor că atîta timp cît ei nu se vor angaja să-l slujească  pe Domnul, Dumnezeu le va încurca treburile şi le va opri binecuvîntarea: „Uitaţi-vă  cu băgare de seamă la căile voastre! Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin;  l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei  Mele, care stă dărîmată, pe cînd fiecare din voi aleargă pentru casa lui” (Hagai l:7,  9).

 Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Hagai marchează o piatră de hotar  în istoria lui Israel. Rezidirea Templului nu s-a făcut oricînd. Data fusese aleasă de  Dumnezeu din veşnicie. Acesta a fost motivul pentru care, tocmai atunci, Domnul a  trezit duhul lui Zorobabel prin lucrarea lui Hagai şi a lui Zaharia. Se împliniseră cei 70  de ani de „pustiire” rînduiţi de Dumnezeu asupra Ierusalimului şi asupra Templului.  Ieremia anunţase că: „Ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea  vor fi supuse împăratului Babilonului timp de 70 de ani” (Ier. 25:11). La încheierea  acestei perioade, îngerul din cartea profetului Zaharia întreabă: „Doamne al oştirilor,  pînă cînd nu vei avea milă de Ierusalim şi de cetăţile lui Iuda, pe care Te-ai mîniat în  aceşti şapte zeci de ani?” (Zah. 1:12). Profetul Hagai este cel trimis să anunţe celor  din Ierusalim răspunsul Domnului: „Din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvîntarea Mea”  (Hagai 2:19).  Mesajul cărţii: Întreaga întîmplare este o ilustraţie desăvîrşita pentru afirmaţia  Domnului Isus Cristos din Matei 6:33: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi  neprihănirea Lui, şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra”.

SCHIŢA CĂRŢII  I. ÎNDEMN LA REÎNCEPEREA REZIDIRII TEMPLULUI (1:1-15)  Expresia caracteristică: „Suiţi-vă pe munte, aduceţi lemne şi zidiţi Casa!”  II. ÎMBĂRBĂTARE ŞI ÎNCURAJARE (2:1-9)  Expresia caracteristică: „Fii tare… Căci Eu sînt cu voi şi Duhul Meu este în mijlocul  vostru” (Hagai 2:4-5).  III. ÎNDEMNARE ŞI PROCLAMARE (2:10-19)  Expresia caracteristică: „Dar din ziua aceasta îmi voi da binecuvîntarea Mea” (Hagai  2:19).  IV. CONFIRMARE (2:20-23)  Expresia caracteristică: „În ziua aceea, te voi lua şi te voi păstra ca pe o pecete;  căci Eu te-am ales” (Hagai 2:23).

ZAHARIA

Deşi este mult mai scurtă, cartea lui Zaharia poate fi aşezată alături de profeţiile lui  Isaia, Daniel şi Ezechiel în ceea ce priveşte bogăţia de informaţii asupra „vremurilor  viitoare”. Împreună, aceste patru cărţi sînt corespondentul Apocalipsei din Noul  Testament.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Zekar-Iah” se traduce prin: „Dumnezeu îşi  aduce aminte”, nume cum nu se poate mai potrivit pentru cel ce anunţă reînceperea  vremurilor de binecuvîntare asupra Israelului.

Autorul: Zaharia este un nume dat copiilor născuţi la bătrîneţe. În textul Scripturii ne  întîlnim cu nu mai puţin de 29 de personaje care au purtat această numire.  Profetul Zaharia a fost „fiul lui Berechia, fiul lui Ido” (Zah. 1:1). Ca şi predecesorii săi,  Ieremia şi Ezechiel Zaharia a aparţinut neamului preoţesc (Ezra 51; 6:14; Neemia  12:4, 16). El a fost născut în Babilon şi cînd împăratul Cir a dat decretul reîntoarcerii,  a venit împreună cu bunicul său înapoi în Palestina. A fost chemat de Dumnezeu la  slujba profeţiei încă de tînăr (Zah. 2:4) şi a activat la început împreună cu mai  vîrstnicul Hagai (Ezra 5:l; 6:14). Lucrarea lui s-a întins pe o perioadă de 3 ani de zile.  Domnul Isus ne spune în Matei 23:35 că Zaharia a fost „omorît între Templu şi altar”,  sfîrşind la fel cu un alt purtător al aceluiaşi nume (2 Cron. 24:20-21).

Data: Împreună cu Zorobabel, căpetenia poporului, Iosua, marele preot şi Hagai  profetul, Zaharia a fost folosit de Dumnezeu în Ierusalim începînd cu anul 520 î.Cr.

 Contextul scrierii: Ca şi Hagai, Zaharia este un profet al reconstrucţiei. El este  ridicat de Dumnezeu să vorbească evreilor care se întorseseră în Palestina după cei  70 de ani petrecuţi în robia Babiloniană.  Altădată un neam puternic şi vestit, evreii ajunseseră să locuiască în ţara lor doar  datorită bunăvoinţei unui stăpînitor al lumii de atunci. Situţia lor materială, politică şi  socială era vrednică de toată mila. În acest context, Dumnezeu i-a folosit pe Hagai şi  Zaharia să le spună celor întorşi din Babilon că nu trebuie să se oprească la prezentul  dezolant, ci trebuie să spere şi să lucreze pentru viitorul glorios pe care li l-a pregătit  Iehova. Hagai a avut un mesaj aspru şi critic; prin Zaharia, Dumnezeu a lucrat altfel:  mesajul lui Zaharia a trecut repede peste neajunsurile prezentului descoperindu-le  viitorul strălucit care îi aşteaptă. Zaharia este un vestitor al slavei şi al lucrărilor lui  Mesia.

Conţinutul cărţii: Pentru a descrie planurile viitoare pe care le-a făcut Dumnezeu cu  poporul ales, Zaharia â folosit o sene de opt vedenii, patru predici şi două rostiri  profetice. Primele 8 capitole ale cărţii au fost scrise ca o încurajare a poporului în  lucrarea de rezidire a Templului. Ultimele 6 capitole au fost adăugate după terminarea  reconstrucţiei şi prevestesc lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia. Mesajul din cartea lui  Zaharia a trecut de la stăpînirea popoarelor străine la stăpînirea lui Mesia, de la  pedeapsă la vremuri de pace şi de la nelegiure la trăirea în sjînţenia prezenţei  Domnului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: în cartea lui Zaharia există o extraordinar de  amănunţită prezentare a lucrării lui Mesia:  Cristos, „Odrasla” – Zah. 3:8  Cristos, „Robul Domnului” – Zah. 3:8  Intrarea în Ierusalim călare pe un măgăruş – Zah. 9:9  Cristos, „Păstorul cel bun” – Zah. 9:16; 11:11  Cristos, păstorul lovit cu oile risipite – Zah. 13:7  Cristos, vîndut pe 30 de arginţi, 11:12-13  Cristos cu mîinile străpunse – Zah. 12:10  Cristos, Mîntuitorul poporului Său – Zah. 12:10; 13:1  Cristos, rănit în casa celor ce-L iubeau – Zah. 13:6  Cristos, se întoarce pe muntele Măslinilor – Zah. 14:3-8  Cristos, încoronat la venirea Lui – Zah. 14

Mesajul peste veacuri: În afară de confirmarea lui Isus din Nazaret ca Mesia prin  împlinirea profeţiilor sale, Zaharia ne oferă şi o lecţie de spiritualitate în textul din  capitolul 7. O delegaţie venită din partea oamenilor din Betel îl întrebaseră dacă  trebuiesc reluate ritualurile sărbătoreşti de altădată. Răspunsul dat atunci de Zaharia  este o lecţie care nu şi-a pierdut nici astăzi valabilitatea: Sărbătorile fără suportul  unei vieţi de ascultare faţă de Domnul sînt fără nici o valoare înaintea ochilor Lui.

SCHIŢA CĂRŢII  I. PROFEŢII DE ÎNCEPUT 1 – 8  a. Chemare la pocăinţă, 1:1-6  b. Vedenia călăreţilor, 1:7-17  c. Vedenia celor patru coarne, 1:18-21  d. Vedenia celui cu cumpăna, 2:1-13  e. Vedenia marelui preot, 3:1-10  f. Vedenia sfeşnicului de aur, 4:1-14  g. Vedenia sulului de carte zburător, 5:1-4  h. Vedenia femeii cu efa, 5:5-11  i. Vedenia celor 4 care, 6:1-8  î. Încoronarea lui Iosua, 6:9-15  j. Posturi şi binecuvîntări 7:1 – 8:23  II. PROFEŢII TÎRZII 9-14 a. Sosirea Împăratutui-Păstor, 9-10  b. Rănirea şi uciderea Împăratui-Păstor, 11  c. Biruinţa finală şi încoronarea în slavă, 12-14

MALEAHI

Cartea lui Maleahi este ultima carte a Vechiului Testament. Maleahi este ultimul glas  care răsună în Israel înainte ca vocea profeţilor să amuţească pentru cîteva sute de  ani.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Maleahi „este un derivat de la  „Mal-ac-Iah”care se poate traduce prin „Mesagerul lui Iehova”.

Autorul: Profetul Maleahi a fost ridicat de Dumnezeu în Israel la puţin timp după  activitatea desfăşurată în Ierusalim de Neemia. Personalitatea şi familia profetului sînt  complet necunoscute. Aşa cum îl arată şi numele, profetul este important numai  pentru mesajul pe care-l poartă, nu şi prin sine însuşi.

 Data: Cu siguranţă că ne aflăm după revenirea evreilor în Ierusalimul lui Iuda, la  suficient timp după activitatea lui Neemia pentru ca poporul să o fi luat iarăşi pe căi  greşite. Zelul preoţilor şi al poporului se stinsese. Activitatea religioasă căzuse iarăşi  pradă formalismului (Mal. 3:14) şi acesta incomplet şi neconform Legii (Mal l: 14).  Ultima dată cunoscută despre activitatea lui Neemia îri Ierusalim a fost anul 430 î.Cr.  aşa că trebuie să plasăm misiunea lui Maleahi la puţin timp după această dată,  probabil între anii 420- 397 î.Cr.

 Contextul istoric: Data la care Dumnezeu l-a ridicat pe Maleahi în Israel este legată  direct de profeţia rostită de Daniel asupra Ierusalimului. Dacă vă aduceţi aminte,  profetului i se spusese că asupra Ierusalimului vor trece pînă la vremea sfîrşitului 70  de săptămîni de ani (Dan. 9:24). Exprimarea lui a părut puţin neclară şi inutil  complicată prin felul în care a făcut el enumerarea acestor săptămîni: „Vor trece  şapte săptămîni; apoi… şasezeci şi două de săptămîni” (Dan. 9:25). Ce a fost aşa de  important după primele şapte săptămîni pentru ca proorocul să marcheze acea  „bornă” din scurgerea vremii? Este greu să găsim un alt răspuns mai bun decît faptul  că la „şapte săptămîni” de ani în Israel a încetat activitatea profetică. Mesajul rostit  de Maleahi a fost evenimentul care a marcat scurgerea primelor şapte săptămîni de  ani din calendarul profetic hotărît de Dumnezeu asupra Israelului.  Problemele din vremea lui Maleahi seamănă foarte mult cu cele întîlnite de Neemia în  activitatea lui: o preoţie coruptă (Mal. 1:6; Neemia 13:1-9), neglijarea dărniciei către  casa Domnului (Mal. 3:7; Neemia 13:10-13) şi căsătorii încheiate cu femei din afara  Israelului (Mal. 2:10-16; Neemia 13:23-28).

Conţinutul scrierii: Scrisă în forma clară a unui dialog între Dumnezeu şi evrei,  cartea lui Maleahi este un „apel” insistent la pocăinţă şi la întoarcerea la Dumnezeu.  Profeţia se împarte simetric în două părţi: în primele două capitole apelul la pocăinţă  este motivat de starea prezentă a poporului, iar în ultimele două capitole chemarea la  pocăinţă este motivată de venirea „zilei Domnului”.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Întreagă cartea este un manifest împotriva  îndepărtării de Dumnezeu. Textul ei poate fi folosit foarte bine pentru a-i trezi pe cei  care s-au „răcit” în sentimentele lor faţă de Domnul. Punctul culminant al profeţiei  este Maleahi 3:1, 2: „Iată voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea.  Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legămîntului pe  care-L doriţi;… Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămînea în  picioare cînd Se va arăta El?”  Maleahi întinde mîna peste aproximativ patru sute de ani şi leagă Vechiul Testament  de Noul Testament prin vestirea lucrărilor lui Ioan Botezătorul şi ale Domnului Isus.  Numirea de „mesager al lui Iehova” i s-a potrivit de minune lui Maleahi, dar tot la fel  de bine prin „sol al Domnului” poate fi subînţeles Ioan Botezătorul şi chiar Domnul Isus.

Cuvînt de încheiere: Se cuvine să subliniem cîteva lucruri care-l fac pe Maleahi:  omul care închide canonul Vechiului Testament:  1. Cartea lui se încheie cu un cuvînt semnificativ pentru starea în care a ajuns  poporul sub administraţia Legii Mozaice: „blestem” (Mal. 4:6). Neascultarea evreilor a  atras asupra lor dezlănţuirea pedepsei. Trebuia ca Cineva să vină şi să înlăture acest  blestem care apăsa greu asupra poporului.  2. Profeţia lui Maleahi conţine anunţarea venirii Domnului Isus (Mal. 3:1-3). El este  Cel ce „s-a făcut blestem pentru noi” lăsîndu-se să fie atîrnat în locul nostru pe  lemnul Crucii.  3. Maleahi publică un avertisment pentru toţi cei ce aşteaptă ziua Domnului. Există  pericolul aşteptării Domnului într-o atitudine greşită. Scepticismul, indiferenţa şi  formalismul sînt semnele ei caracteristice.  4. Maleahi anunţă preocuparea lui Dumnezeu pentru cei care nu-L uită (Mal.  3:15-18). „O carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem  de Domnul, şi cinstesc Numele Lui”.  Cartea lui Maleahi se încheie într-o atmosferă de neglijenţă şi necinstire a Numelui lui  Dumnezeu. Doar membrii unei „rămăşiţe” mai vorbesc unul cu altul şoptind încet: „Ştii  că El vine?” „Da, ştiu!” Dumnezeu nu-i uită pe aceştia şi-i notează pentru  binecuvîntarea lor veşnică.

SCHIŢA CĂRŢII  I. PRIMUL APEL 1-2  a. Grija părintească, 1:1-5  b. Înşelăciunea, 1:6-14  c. Necredincioşia, 2:1-9  d. Căsătorii nepermise, 2:10-12  e. Divorţuri, 2:13-16  f. Obrăznicie, 2:17  II. AL DOILEA APEL 3 – 4  a. Venirea Solului Domnului, 3:1-6  b. Hoţie, 3:7-12  c. Aroganţă, 3:13-15  d. „Rămăşiţa credincioasă”, 3:16-18  e. Ziua Domnului,

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la: www.theophilos.3x.ro

Misiunea Betania / Ana Gabriela Olaru / ian08 2008

download - Copie

Misiunea Betania

 

Ana Gabriela Olaru Pagina Proiectului Betania este realizată de

 Ana Gabriela Olaru

Coordonatoare Proiect Betania

Scrisoare de mulţumire de la « Betania »

 

Am mai parcurs un an… cu încercări, bucurii, evenimente, cu cei ce au plecat în slavă, cu cei ce au rămas să slujeasca semenilor şi implicit lui Dumnezeu. Vreau să vă mulţumesc fiecaruia dintre dumneavoastră, cei care v-aţi implicat în Lucrarea Programului Betania, prin rugăciune(susţinere spirituală), implicare efectivă în activităţi, asistenţă tehnică, participare la cuvânt de încurajare, făcand donaţii în produse, nu în ultimul rând, implicare financiară.

Pentru toţi cei ce iubiţi şi aveţi încredere în viitorul Betaniei, în planurile ce le-am pus înaintea Domnului spre rezolvare:RECUNOŞTINŢA se îndreaptă către Bunul Dumnezeu…

“Recunoştinţa este un principiu plin de Spirit. Ne deschide minţile spre un univers plin cu bogăţiile lui Dumnezeu Cel Viu. Prin ea devenim mai conştienţi din punct de vedere spiritual de minunea lucrurilor foarte mici, care ne bucură inimile cu mesajul lor despre dragostea lui Dumnezeu. Această conştientizare plină de recunoştinţă ne înalţă sensibilitatea într-o direcţie divină. Când ne exprimăm recunoştinţa, putem să ne umplem de Spirit şi să ne conectăm la cei din jurul nostru şi la Domnul. Recunoştinţa atrage fericirea şi poartă o influenţă divină.” (Bonnie D. Parkin- preşedinta generală a Societăţii de Alinare)

Fie sã dorim sã cãutãm ca numele nostru sã fie scris în cerul smereniei, în Cartea Sfântă, sã facem binele, să fim sensibili faţă de semeni, ca semn al pocãinţei şi  dedicării întru totul Domnului nostru!”

http://publicatia.voxdeibaptist.org/betania_ian08.htm

 

Betania este proiectul Fundaţiei Creştine Osana din Constanţa

cu care colaborează Misiunea Vox Dei.

Pentru mai multe detalii despre Fundaţia Osana, puteţi vizita site-ul www.osana.ro

http://publicatia.voxdeibaptist.org/betania_ian08.htm

Bancul zilei: Ultima zi a Marii Britanii în UE

download - Copie

de I.B.     HotNews.ro
Vineri, 31 ianuarie 2020, 6:35 Life | Fun
John, valetul, intră val-vârtej:
– Sir, au anunțat furtuni puternice pe Canalul Mânecii. Va fi dezastru!
– Oh, John!… Iar va rămâne biata Europa, izolată…
–-
Cu ocazia finalizării Brexit-ului, doi amici, un englez și un chinez, se plimbă pe o stradă în Londra.

– Uită-te la toate steagurile astea ! Îmi umplu sufletul de mândrie patriotică, spune chinezul.

– Dar tu eşti chinez, iar astea sunt steaguri britanice !

– Da ! Dar uită-te la etichete… Pe toate scrie : Made in China.

Citeste mai multe despre    

Subiectele zilei

Vineri, 31 Ianuarie 2020

Se încheie o poveste de 47 de ani. Astăzi este ultima zi a Marii Britanii în Uniunea Europeană

Vineri este ultima zi în care Marea Britanie are calitatea de membru al Uniunii Europene, la trei ani și jumătate de când cetățenii britanici au decis, prin intermediul unui referendum, ca
citeste tot articolul
UPDATE Cutremur de 5,2 grade în Vrancea / Seismul s-a resimțit și în Capitală

UPDATE Un cutremur cu magnitudinea de 5.2 grade pe scara Richter a avut loc în România la ora 3.26, potrivit site-ului Centrului European de Seismologie (EMSC). Cutremurul s-a produs in
citeste tot articolul
Noul coronavirus din China – Organizația Mondială a Sănătății a decretat „urgență internațională” / Ce presupune această măsură

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a anunțat joi seara că epidemia declanșată de noul tip de coronavirus apărut în China constituie acum o urgență de sănătate publică la nivel
citeste tot articolul
?Financial report Coronavirusul- stare de urgență de sănătate publică internațională. „Planul de pace” al lui Trump: o escrocherie, nu un acord. Bulgarii: Intrăm în zona euro doar cu actualul curs

Les Echos: OMS declară stare de urgență de sănătate publică de interes internațional ? The Guardian: „Planul de pace” al lui Trump: o escrocherie, nu un acord (editorial) ? Sega:
citeste tot articolul
”Să rămânem noi aici, secuii, românii, ăștia care suntem aici”. Sute de localnici dintr-o comună din Harghita s-au revoltat după ce doi sri-lankezi au fost angajați într-o brutărie VIDEO

Aproximativ 200 de localnici din comuna Ditrău s-au adunat miercuri, în fața primăriei, nemulțumiți că o fabrică de pâine din localitate a angajat doi muncitori din Sri Lanka, oamenii
citeste tot articolul
VIDEO Ministrul economiei, despre reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă: Mi se pare normal să facem aceste investiții strategice cu parteneri NATO/ Evaluăm acordul cu partenerul chinez

Virgil Popescu, ministrul economiei, energiei și mediului de afaceri, a declarat, într-un interviu acordat HotNews.ro, că premierul Ludovic Orban a avut dreptate când a afirmat că îi
citeste tot articolul
Subiectele zilei: Strategia PSD pentru amânarea revenirii la alegerea primarilor în două tururi; Rarisim! Accident de mașină cu un drogat inconștient, încadrat la tentativă la omor; DW, despre Tudor Gheorghe: Deloc degeaba, măi cobzar

Tupeu la CNAIR . Șefii rămași fără posturi, «bolnavi» de peste 1.000 de zile. „Valul de îmbolnăviri a început să curgă începând cu septembrie. În
citeste tot articolul
Business report: Alka – Prima companie privată amendată pentru reclame sexiste; Prețurile practicate de service-uri la reparații ar putea fi publicate online; OTP și Intesa au depus oferte indicative apropiate ca valoare pentru Garanti România

Statul ne-a bramburit cărțile de muncă! Cine are noroc, iese la pensie. Cine nu, nu. Ministrul Muncii, Violeta Alexandru, a anunțat că nu toate cărțile de muncă sunt scanate… Producția de gaze a
citeste tot articolul
LIVETEXT Noul virus chinez Numărul deceselor a urcat la 213. Coronavirusul, prezent în cel puțin 18 țări. Organizația Mondială a Sănătății a decretat „urgență internațională” / 7.000 de turiști, blocați pe o navă de croazieră din Italia din cauza a doi chinezi cu simptome

Bilanțul epidemiei de pneumonie virală s-a agravat joi noapte la 213 de morți în China, după un avans fără precedent al numărului zilnic de decese. Organizația Mondială a Sănătății (OMS), care
citeste tot articolul
FOTO Cum arată autobuzele hibrid pe care le-a cumpărat Primăria Capitalei. Firea: „Prototipul va fi livrat de 1 martie”

„Imagini în premieră cu autobuzele hybrid care vor circula în București! Interior și exterior”, scrie primarul General al Capitalei, Gabriela Firea, pe Facebook, unde a
citeste tot articolul
ANAF ar putea pune poprire pe conturile Primăriei Capitalei/ Virgil Popescu, ministrul Economiei, explică motivul

Ministrul Economiei Virgil Popescu a declarat într-un interviu acordat HotNews.ro că vineri va fi notificat ANAF cu privire la datoriile pe care noua companie a Primăriei Capitalei,
citeste tot articolul
Circa 8 miliarde de euro, bani europeni, ar putea accesa România pentru tranziția către o economie verde și pentru înlocuirea centralelor pe cărbune cu unele pe gaz/ Ce spune ministrul economiei

România va trebui să renunțe la centralele de producere a energiei electrice pe bază de cărbune, urmând ca în locul lor să fie construite unele care folosesc gaze naturale. Aceasta
citeste tot articolul
Ministrul Transporturilor: Până demarăm lucrările la Autostrada Comarnic-Brașov mai trec 2 ani de zile

Ministrul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, Lucian Bode, a declarat joi seară, la postul Realitatea Plus, că vor trece 2 ani până la demararea lucrărilor la Autostrada
citeste tot articolul
Virgil Popescu, ministrul Economiei: Acum este ultimul ceas să mai putem folosi gazul pe care îl avem/ Ne trezim că nu-l vom mai putea folosi ca și combustibil de tranziție

Ministrul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, Virgil Popescu, a declarat, într-un interviu acordat HotNews.ro, că este „ultimul ceas” pentru România să mai poată folosi
citeste tot articolul
CCR îi mai explică o dată senatorului Zamfir: modificările aduse Legii dării în plată sunt NE-CON-STI-TU-ȚI-O-NA-LE : Textul nu reglementează nimic în privința persistenței în timp a riscului valutar

Textul de lege nu reglementează nimic în privința persistenței în timp a riscului valutar în sensul caracterului său constant, continuu, ireversibil, iar, pe de altă parte,
citeste tot articolul
Fosta directoare de la Colegiul ”Gheorghe Șincai”, care s-a ridicat în fața „micilor Dumnezei” din primării, numită consilier la Educație

Silvia Mușătoiu, directoarea Colegiului Național ”Gheorghe Șincai” din București, care anul trecut s-a ridicat în fața „micilor Dumnezei” din primării este consilier la
citeste tot articolul
VIDEO Piața Mare din Bruxelles, iluminată în culorile steagului britanic înainte de Brexit

Autoritățile de la Bruxelles au organizat joi un eveniment cu tematică britanică, ce a inclus și iluminarea Pieței Mari din capitala belgiană în culorile steagului britanic, pentru a marca
citeste tot articolul
Plecarea englezilor va lăsa o gaură de 12 miliarde de euro pe an începând din 2021. Care va fi soluția?

12 miliarde de euro pe an începând cu 2021 este gaura lăsată de plecarea Regatului Unit și complică și mai mult negocierile între cei 27 pe viitorul buget pe termen lung al Uniunii
citeste tot articolul
INTERVIU . Omul care a scos „Luceafărul” lui Mihai Eminescu în lume sub formă de operă rock. Una care sună senzațional

La un an după ce a avut loc primul concert al operei rock „Lucifer”, inspirată din poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu, a ieșit și materialul în varianta de studio.
citeste tot articolul
Bancul zilei: Ultima zi a Marii Britanii în UE

John, valetul, intră val-vârtej: – Sir, au anunțat furtuni puternice pe Canalul Mânecii. Va fi dezastru!
citeste tot articolul
?Caru’ cu vedete: Irina Shayk a vorbit despre viața de mamă singură, după despărțirea de Bradley Cooper: „Am zile în care simt că mă prăbușesc”; Oprah Winfrey împlinește 66 de ani. 7 lucruri mai puțin cunoscute despre celebra realizatoare tv

Tudor Gheorghe, criticat pentru concertul controversat de la Sala Palatului: „Să-ți fie rușine, canalie talentată!” Televiziunea Română este criticată după ce a difuzat.. Robbie
citeste tot articolul
?Faze tari: O adolescentă din America leșină când râde. De ce afecțiune suferă fata; Autoritățile chineze își cer scuze după au umilit niște oameni care purtau pijamale pe stradă

Un bărbat din Scoția era să moară din cauza unui obicei pe care-l avem mulți dintre noi. Steven MacDonald, un fost poștaș din Scoția, era să moară pentru că își roade… Mumia vorbește. Cum sună
citeste tot articolul
?Utile: 3 factori care te ajuta sa-ti pastrezi greutatea dupa ce slabesti; Legătura directă dintre stres și încărunțire, demonstrată

Un fruct exotic preferat de români curăță arterele de grăsime și luptă cu infecțiile. Pomelo, un fruct exotic preferat de români. Mai dulceag decât grapefruitul, pomelo… Edemul

citeste tot articolul………………

Primul sfânt gay al Bisericii Catolice? Lobby intens pentru canonizarea unui homosexual american: Acum e momentul!

download - Copie

Primul sfânt gay al Bisericii Catolice? Lobby intens pentru canonizarea unui homosexual american: Acum e momentul!
Pe 11 septembrie s-au împlinit 16 de ani de la evenimentele din New York, când turnurile World Trade Centre s-au prăbușit.
Printre cei morți atunci s-a aflat și Mychal Judge, un preot ce nu ascundea că este homosexual și care acum face obiectul unui lobby intens pentru canonizarea sa.
La acea vreme, Mychal Judge era capelanul pompierilor din New York. În momentul în care turnurile au fost lovite, pompierii s-au deplasat la locul incidentului. Moartea l-a surprins pe Mychal Judge când îl împărtășea pe unul dintre cei care au sărit din turn de teama flăcărilor.  A fost descoperit de câțiva pompieri și dus pe un scaun afară. Preotul a devenit oficial prima victimă a atacurilor, trupul său ajungând la morgă cu eticheta DM0001-01.
Rudolph Giuliani, primar al New York-ului în acea perioadă, a spus despre Mychal Judge că este un „sfânt”.
Însă pentru ca Vaticanul să recunoască un sfânt, procesul este lung, complicat, iar un eventual miracol trebuie dovedit. Există categoria „martirilor”, uciși din cauza credinței lor, și „marturisitorii credinței”, acei care și-au consacrat viața unor ”virtuți eroice”, în conformitate cu terminologia bisericii catolice.
Însă în luna iulie, Vaticanul a anunțat că extinde criteriile de sanctificare, creând o nouă categorie pentru cei care și-au sacrificat cu bună știință viață în folosul altora: Oblatio vitae sau ofranda vieții. „De acum încolo, sfinții pot fi și oameni care au trăit o viață relativ comună înainte de un sacrificiu extraordinar și suprem”, spune Mathew Schmalz, profesor de studii religioase la College of the Holy Cross,  Massachusetts.
Pe hârtie, orientarea sexuală a lui Judge nu ar trebui să fie un obstacol în calea canonizării, afirmă susținătorii „beatificării”. Nimic nu dovedește că și-a încălcat și jurămintele de castitate, făcute la sfârșitul lui 1950, spun ei. „Chiar și în ochii catolicilor tradiționaliști, candidatura sa ar trebui să fie acceptabilă, văzut prin prisma faptului că și-a respectat învățăturile catehismului”, explică James Martin, preot și editorialist al revistei America. În optica canonizării primului sfânt gay din istorie, adaugă el, Mychal Judge este „testul perfect”.
Cei care susțin canonizarea sa spun că nu există nicio dovadă a homosexualității sale.
Chiar dacă Papa Francisc nu a depășit linia catolică în ce privește homosexualitatea, unii observatori îl consideră mai conciliant decât predecesorii. „Cine sunt eu să judec?”, a răspuns acesta, întrebat de un jurnalist despre orientarea sexuală. Pe de altă parte, în toate documentele Bisericii Romano-Catolice, învățăturile creștine despre homosexualitate sunt neschimbate.
„Se simte o reală deschidere din partea Papei Francisc, dar poarta Bisericii (Romano – Catolice) e grea și nu va rămâne deschisă veșnic. Dacă trebuie lobby, acum e momentul”, spun observatorii acestui caz.
Pentru catolicii gay, rezultatele cazului Judge caz vor fi cruciale, o eventuală canonizare
a lui Mychal Judge putând deschide ușile Bisericii Romano-Catolice pentru homosexuali.

SUA: Miliardarul dispus să-și cheltuiască toți banii pentru a scăpa de Trump și-a prezentat platforma pentru o Americă LGBTQ

download - Copie

SUA: Miliardarul dispus să-și cheltuiască toți banii pentru a scăpa de Trump și-a prezentat platforma pentru o Americă LGBTQ
Miliardarul Michael Bloomberg, candidat pentru a fi desemnat reprezentantul democraților în alegerile prezidențiale din SUA, dispus să-și cheltuiască averea pentru a-l scoate pe republicanul Donald Trump din Casa Albă, și-a lansat marți „viziunea” pentru punerea în aplicare „a unei politici cuprinzătoare pentru asigurarea egalității LGBTQ +”
Conform site-ului Breitbart, proiectul său de viitor președinte include dreptul transgenderilor la chirurgie sexuală gratuită și tratament hormonal, dreptul la adăpost pe baza identității de gen și obligativitatea ca forțele de ordine și cei care asigură asistență medicală să se supună „competenței culturale” și instruirii „implicite”.
„În calitate de președinte, voi lucra pentru a proteja fiecare membru al comunității LGBTQ + în fața urii, violenței și discriminării. Vom înlătura disparitățile în ceea ce privește accesul și calitatea serviciilor de sănătate, vom opri violența împotriva persoanelor transgender și vom pleda pentru drepturi egale în întreaga lume”, a declarat Bloomberg.
„Mike va pune capăt practicii administrației Trump de a acorda organizațiilor finanțate federal o licență pentru a discrimina persoanele pe baza credințelor lor religioase, a orientării sexuale sau a identității de gen”, se spune pe site-ul miliradarului american.
De asemenea, Bloomberg susține adoptarea Legii privind egalitatea (Equality Act), care ar împiedica guvernele și organizațiile sportive să recunoască diferența biologică / fiziologică dintre bărbați și femei și să o înlocuiască cu „identitatea de gen”.
Al optulea în topul Forbes al celor mai bogați americani, Bloomberg a cheltuit pentru anunțurile promoționale din campania începută în noiembrie mai mult decât principalii rivali democrați în ultimul an. Undeva mai mult de 15 milioane de dolari.
„Prioritatea numărul unu este să scăpăm de Donald Trump. Îmi cheltuiesc toți banii pentru a scăpa de Trump”, spunea Bloomberg aflat în turneul electoral în Texas, unul dintre cele 14 state care vor vota pe 3 martie.
El a intrat în cursă după ce avuseseră loc deja șase dezbateri ale democraților. În sondaje, Bloomberg se află pe locul al cincilea, după Joe Biden, Bernie Sanders, Warren și Pete Buttigieg.
Michael Bloomberg, fost republican care a făcut avere din vânzarea de informații financiare către firme de pe Wall Street, spune că toți patru „sunt prea liberali” pentru a-l învinge pe Trump.
CELE MAI POPULARE

Statul român, audiat la CEDO în cazul homosexualilor care acuză România de discriminare pentru că nu legalizează parteneriatele civile. Cazul a fost deschis „în timp record”

download - Copie

DE ANDREI NICOLAE  /   ȘTIRI, SOCIAL   /   Publicat: Joi, 30 ianuarie 2020, 11:53   /   Actualizat: Joi, 30 ianuarie 2020, 14:08

Statul român, audiat la CEDO în cazul homosexualilor care acuză România de discriminare pentru că nu legalizează parteneriatele civile. Cazul a fost deschis „în timp record”

 FOTO: Unul dintre petenții din cazul Accept (Florin Buhuceanu – stanga) și Csaba Astalosz, președintele CNCD

ARTICOLE RELAȚIONATE

Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române: „O alternativă la căsătorie numită parteneriat civil e lovită de nulitate, inclusiv în existența ei”

Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române: „O alternativă la căsătorie numită parteneriat civil e lovită de nulitate, inclusiv în existența ei”

Ce veți face în următorii cinci ani?  Câteva gânduri despre „parteneriatul civil” ca „point of no return” și moment istoric în care România „creștină” va pune cruce Crucii

 Ce veți face în următorii cinci ani? Câteva gânduri despre „parteneriatul civil” ca „point of no return” și moment istoric în care România „creștină” va pune cruce Crucii

 Qmagazine: De ce parteneriatul civil nu este familie

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a început audierile în cazul în care Asociația pro homosexualitate „Accept” cere României reglementarea parteneriatului civil, informează un comunicat de presă.

Aceștia acuză statul român de discriminare pe motiv că nu a adoptat o lege a parteneriatului civil timp de 13 ani și pentru că nu a legalizat căsătoriile între persoane de același sex sau pentru că refuză  „recunoașterea căsătoriilor și parteneriatelor civile încheiate de acestea în alte state, inclusiv în state membre ale Uniunii Europene”, după cum arată comunicatul.

Cazul a fost anunțat în toamna lui 2019, atunci când Asociația Accept a lansat un apel public pentru ca homosexuali și lesbiene să participe la acest proces, după cum relata ActiveNews la vremea respectivă.

Nevoia de „protecție” a cuplurilor unisex invocată de activiști pentru legalizarea acestui tip de parteneriat a fost deja tratată prin legi separate, prin care persoanelor respective li se recunosc toate drepturile, mai puțin cel la adopția de copii și căsătorie, așa cum ActiveNews a arătat aici. În realitate, recunoașterea parteneriatului civil este necesară pentru lobby-ul homosexual pentru a forța apoi legalizarea căsătoriei și a adopției de copii.

Acum, Asociația Accept susține că este un număr record de petenți, 42, formând 21 de cupluri, dar a fost nevoie de un „casting” național, prin intermediul formularelor online pentru a le forma. Mai mult, cotidianul Libertatea – cunoscut pentru promovarea prostituției online(videochatul) – a publicitat masiv cauza asociației Accept prin numeroase articole.

Sursele ActiveNews susțin că rapiditatea cu care CEDO a deschis această cauză nu este de bun augur. Mai mult, împotriva statului român va depune mărturie inclusiv o instituție a acestui stat, numită Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

După eșuarea Referendumului pentru Familie în 2018, au fost mai multe tentative legislative de legiferare a parteneriatelor civile, toate respinse de Parlament, dar și manifestații publice ale grupurilor pro homosexualite în acest sens.

CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/stiri-social/Statul-roman-audiat-la-CEDO-in-cazul-homosexualilor-care-acuza-Romania-de-discriminare-pentru-ca-nu-legalizeaza-parteneriatele-civile.-Cazul-a-fost-deschis-%E2%80%9Ein-timp-record-159883

Jurnal de Rugăciune: Rugăciunea ca strategie pentru împlinirea obiectivelor în lucrarea Wycliffe România

download - Copie

Doina Bejenaru  30-01-2020 09:51:21

Rugăciunea ca strategie pentru împlinirea obiectivelor: Wycliffe România Domnul Isus a spus în Ioan 15:16 „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.”

Provocați de această promisiune, dorim să cerem Domnului cu credință ceva specific pentru Împărăția și Slava Lui, pentru că El ne încurajează să-I cerem. Rugați-vă împreună cu noi ca să putem descoperi sub călăuzirea lui Dumnezeu obiectivele organizației Wycliffe România pentru următorii cinci ani. Rugați-vă pentru un plan bun de rugăciune și formarea unei comunități mai mare și mai unită de rugăciune care să lupte alături de noi.

Rugăciune pentru vindecare: Wycliffe România Mulțumim lui Dumnezeu și celor care v-ați rugat pentru fratele Nicolae Șandra, președintele Bordului de conducere al Asociației Wycliffe România. După șase săptămâni de la operația la șold, recuperarea merge bine. Rugați-vă în continuare pentru răbdare și credință în această perioadă de repaus. Rugați-vă ca Domnul să aducă vindecare deplină.
 
Rugăciune pentru familia Taciuc: Papua Noua Guinee Marius și Mihaela Taciuc, împreună cu cei doi copii ai lor se află în Papua Noua Guinee pentru cel de-al doilea termen al lucrării lor misionare care a început în ianuarie 2019. Slujirea lor continuă prin harul lui Dumnezeu. Dacă aveți pe inimă să îi susțineți în rugăciune, iată câteva motive: „Rugați-vă pentru a putea face față atacurilor spirituale pe care le experimentăm pe câmpul de misiune. Rugați-vă pentru sănătate și odihnă în trupurile noastre. Mulțumiți Tatălui Ceresc pentru slujirea pe care o face prin noi aici la marginile lumii.” Vă invităm să citiți scrisorile lor de informare pentru a afla mai multe despre modul în care ajută tehnic echipele de traducere a Bibliei din Papua Noua Guinee.

Rugați-vă pentru pace: Hong Kong Protestele continuă în Hong Kong. Ceea ce a început ca o demonstrație pașnică în iunie 2019 s-a transformat în tulburări și violență. Wycliffe Hong Kong încurajează bisericile și organizațiile partenere să se roage pentru rezolvarea pașnică a acestei crize. Puisze Wong, coordonatorul de rugăciune scrie în numele Wycliffe Hong Kong, „Rugați-vă pentru șeful executivului și pentru guvern. Cereți înțelepciune pentru a rezolva criza. Rugați-vă pentru restaurarea relațiilor dintre cetățeni și guvern; poliție și activiști ai democrației. Rugați-vă pentru restaurare în societate. Rugați-vă ca urmașii lui Isus din Hong Kong să fie martori buni pentru Hristos și să împărtășească credință, iubire și speranță în el.”

Lucrând împreună prin rugăciune și acțiune: Global Wycliffe Canada colaborează cu organizații locale din întreaga lume pentru a facilita proiecte de dezvoltare a limbii și traducerea Bibliei. Unul dintre obiectivele organizației este să aibă cel puțin 10 mijlocitori canadieni care să se roage pentru fiecare organizație parteneră. Rugați-vă să participe mulți mijlocitori. Într-o situație, mijlocitorii s-au rugat pentru o organizație parteneră dintr-o anumită țară. Din cauza actelor de violență din țara respectivă, mii de oameni au fost mutați, iar personalul din organizația respectivă avea nevoie de ateliere de vindecare a traumelor. Wycliffe Canada a răspuns nevoii, facilitând sosirea personalului pentru a ține atelierele. Rugați-vă pentru personalul Wycliffe Canada, în timp ce ei continuă să se roage pentru organizațiile partenere și să le sprijine.

Avânt în traducerea Bibliei: Papua Noua Guinee În urmă cu doi ani, liderii din Regiunea Insulelor din Papua din Biserica Unită din Papua Noua Guinee au înființat un birou și au ales personal pentru a sprijini și promova traducerea Bibliei. Această inițiativă ia avânt. Episcopul Regiunii Insulelor din Papua a raportat că partenerii locali, regionali și internaționali în traducerea Bibliei lucrează alături de biserică în mod practic. Biserica a creat un comitet de strângere de fonduri și dezvoltare. Cereți-I Domnului să ofere membrilor comitetului creativitate și înțelepciune pentru a găsi modalități de a dezvolta capacitatea de finanțare durabilă. Rugați-vă să găsească modalități de a susține proiectele de traducere a Bibliei gestionate de biserică din provincia Milne Bay, Papua Noua Guinee.

Mijlocitori pentru Conferința Internațională SIL: Global Conferința Internațională (ICON20) a organizației SIL International, partenerul principal al Alianței Globale Wycliffe, va avea loc în luna mai. Acest eveniment semnificativ are loc o dată la patru ani. Liderii și partenerii SIL din întreaga lume se întâlnesc în acest timp. Echipa de rugăciune ICON20 caută mijlocitori care să se roage pentru ICON20 și pentru participanți înainte și în timpul întâlnirilor. Cereți-I lui Dumnezeu ca mulți oameni să se angajeze și să sprijine acest eveniment important în rugăciune. Cei care doresc să participe la rugăciunea pentru ICON20 pot trimite un mesaj la adresa global_prayer@sil.org pentru a solicita informații despre rugăciune.

Sursa: Wycliffe România

https://www.stiricrestine.ro/2020/01/30/jurnal-de-rugaciune-rugaciunea-ca-strategie-pentru-implinirea-obiectivelor-in-lucrarea-wycliffe-romania/?

CRONOLOGIA NOULUI TESTAMENT.

download - Copie

CRONOLOGIA NOULUI TESTAMENT.

Primii creştini au fost prea puţin interesaţi de cronologie şi de aceea cronologia NT este un subiect spinos datorită numărului redus de date din scrierile NT şi datorită incertitudinii cu privire la interpretarea celor mai multe date pe care le furnizează. În afară de aceasta, este un subiect neterminat întrucât unele clarificări pot veni din direcţii neaşteptate. În prezent noi putem în cele mai multe probleme doar să cumpănim probabilităţile şi să spunem în care parte s-ar părea să încline balanţa.

Cronologia vieţii lui Isus

Naşterea Lui

Naşterea lui Isus a avut loc înainte de moartea lui Irod cel Mare (Matei 2:1; Luca 1:5), deci nu mai târziu de anul 4 î.Cr. (Josephus, Ant. 17.191; 14. 389, 487).

Conform cu Luca 2:1-7, Isus S-a născut pe vremea unei înscrieri făcute pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Quirinius nu se poate să fi fost guvernator al Siriei decât după ce i-a expirat mandatul de consul în anul 12 î.Cr. şi în scrierile lui Josephus sau ale istoricilor romani nu ni se spune să fi făcut lucrul acesta în perioada 11-4 î.Cr. El a fost guvernator al Siriei în 6/7 d.Cr. şi a făcut atunci o înscriere în Iudea, cu ocazia căreia a avut loc revolta lui Iuda Galileanul (Josephus, Ant. 18. ş.urm.). Lucrul acesta i-a făcut pe unii să creadă că înscrierea făcută la naşterea lui Isus a fost confundată cu această înscriere de mai târziu care a fost mai bine cunoscută. Este posibil, însă, ca *Quirinius să fi guvernat Siria din anul 11 î.Cr. până la venirea lui Titus ca guvernator în anul 9 î.Cr. (vezi, Marsh, Founding of the Roman Empire, p. 246, n. 1) şi este posibil ca Cezar August să fi decis să facă o înscriere după o consultare cu Irod, când acesta l-a vizitat în anul 12 î.Cr. Prin urmare, naşterea lui Isus se poate să fi avut loc în anul 11 î.Cr. Încercările de a determina luna şi ziua naşterii nu au dat nici un rezultat.

Cometa Halley a fost văzută în anul 12 î.Cr. şi a fost un spectacol strălucitor, potrivit pentru a vesti naşterea Celui care era Lumina lumii. Dar în antichitate cometele erau privite de obicei ca vestitoare de nenoriciri. Concluzia astronomului italian Argentieri că această cometă a fost steaua magilor se bazează pe două presupuneri îndoielnice: el a presupus că Isus S-a născut într-o duminică şi că S-a născut la 25 decembrie.

Observarea faptului că termenul tradus „stea” în Matei 2 înseamnă o singură stea, i-a făcut pe adepţii teoriei binecunoscute care susţinea că steaua magilor a fost o conjuncţie între Saturn şi Jupiter să se despartă în două şcoli: unii care susţin că steaua lui Israel era Saturn (vezi Gerhardt, Das Stern des Messias) şi alţii care susţin că era Jupiter (vezi Voit, Die Geschichte Jesu und die Astrologie). Dar pare improbabil ca o conjuncţie a acestor două planete să fi avut pentru astrologi semnificaţia naşterii unui rege.

Începutul propovăduirii lui Isus

Între naşterea lui Isus şi începutul propovăduirii Sale a fost o perioadă de „aproape treizeci de ani” (Luca 3:23). Dar începutul la care se referă aici se poate să nu fie începutul propovăduirii şi nu se ştie cât înseamnă „aproape”. Afirmaţia: „N-ai nici cincizeci de ani” (Ioan 8:57) sugerează că în cursul propovăduirii Sale Isus era trecut de patruzeci de ani şi potrivit lui Irenaeus exista printre bătrânii din Asia o tradiţie în sensul acesta. Dar observaţia iudeilor s-ar putea să facă aluzie la vârsta levitică de pensionare (Numeri 4:3). Este ca şi cum i-ar spune lui Isus: „Dacă tu eşti încă în slujba lui Dumnezeu, aşa cum pretinzi, nu poţi avea mai mult de 50 de ani”.

Isus Şi-a început propovăduirea după ce Ioan Botezătorul o începuse pe a sa, deci nu înainte de anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberius (Luca 3:1). Pentru mai multe motive temeinice a trebuit să fie abandonată ideea că anul acesta ar trebui socotit de când Tiberius a devenit co-regent cu Cezar August. Întrucât Cezar August a murit în 19 august, anul 14, al doilea an de domnie al lui Tiberius a început la 1 octombrie 14, după calendarul sirian, sau la 1 Nisan, anul 15, după calendarul evreiesc. În consecinţă, în Luca 3:1 anul al cincisprezecelea al domniei înseamnă fie 27 (1 oct.) – 28, fie 28 (2 Nisan) – 29. Ultima variantă este mai probabilă deoarece se pare că Luca foloseşte aici informaţii obţinute de la ucenicii lui Ioan Botezătorul şi în muite scrieri vechi – păgâne, creştine şi evreieşti -anul al cincisprezecelea al lui Tiberius a inclus o parte a anului 29.

Luca 3:21 arată că a trecut câtva timp de la chemarea Botezătorului şi până la botezul lui Isus, dar nu putem stabili cât timp. Botezul lui Isus a fost urmat de 40 de zile petrecute în pustie, chemarea primilor ucenici, nunta din Cana şi o şedere scurtă în Capernaum. După aceste întâmplări care au luat cel puţin 2 luni, Isus S-a dus la Ierusalim pentru primul Paşte din timpul propovăduirii Sale (Ioan 2:13). Data s-ar părea să fie indicată de o afirmaţie a iudeilor: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească templul acesta” (Ioan 2:20); din scrierea lui Josephus, Ant. 15. 380 ştim că în anul al optsprezecelea al domniei sale (20/19 î.Cr.) Irod „a început să construiască” acest templu. Dar el a adunat mult material înainte să înceapă construcţia şi timpul petrecut pentru acest scop se poate să nu fie inclus în cei 46 de ani. În afară de aceasta, afirmaţia iudeilor s-ar putea să dea de înţeles că construirea templului se încheiase deja cu câtva timp înainte de Paşte.

Sfârşitul propovăduirii Lui

Isus a fost crucificat pe vremea când Pontius Pilat era procurator al Iudeii (toate cele patru evanghelii, Tacitus, Ann. 15. 44, şi poate Josephus, Ant. 18. 63 ş.urm.) şi deci între anii 26-36. Au fost făcute diferite încercări de a afla data cea mai probabilă.

(i) Din Luca 13:1 şi 23:12 se poate deduce că Pilat era procurator de mai mult timp înainte de răstignirea lui Isus şi de aceea răstignirea nu poate fi plasată în anii 26 sau 27.

(ii) În multe scrieri autoritare din antichitate răstignirea este plasată în timpul consulatului Gemenilor, adică, în anul 29. Dar această datare nu a fost acceptată pretutindeni în biserica primară; nu există nici o dovadă, cum cred unii, că ar fi bazată pe o tradiţie demnă de crezare. Scriitorii care o menţionează, dintre care cel mai vechi este Tertullian (cca. 200 d.Cr.), aparţin în principal Apusului latin. Data răstignirii dată de Hippolytus, Tertullian şi alţii – 25 martie – a fost într-o zi de vineri în anul 29; dar răstignirea a avut loc în timp de lună plină pascală, iar în anul 29 luna plină pascală a fost aproape cu certitudine în aprilie.

(iii) Când Pilat a fost procurator el i-a jignit pe iudei prin punerea unor scuturi votive în palatul de la Ierusalim. Irod Antipa a avut un rol important în aducerea cererii înaintea lui Tiberius pentru îndepărtarea lor. Unii crecetători cred că faptul acesta explică duşmănia menţionată în Luca 23:12. Tiberius a dat curs cererii lor; iar faptul acesta, susţin aceiaşi cercetători, nu se poate să fi fost făcut cât timp el se afla sub influenţa consilierului său Sejanus, un duşman înfocat al evreilor. De aceea se trage concluzia că răstignirea trebuie să fi avut loc după moartea lui Sejanus în luna octombrie a anului 31, deci nu înainte de anul 32. Duşmănia (între Pilat şi Irod) se poate să fi fost cauzată de măcelul menţionat în Luca 13:1 sau de vreo altă neînţelegere care nu este menţionată în istorie.

(iv) Keim, în scrierea sa Jesus of Nazareth, 2, p.379 ş.urm., determină „marele an din istoria omenirii” pe baza afirmaţiei lui Josephus (Ant. 18. 116) potrivit căreia înfrângerea lui Antipa de către Aretas în anul 36 a fost considerată de unii că a venit „de la Dumnezeu, şi pe drept, ca pedeapsă pentru ce a făcut el cu Ioan, care era numit Botezătorul”. Keim trage concluzia că execuţia lui Ioan trebuie să fi avut loc cu doi ani mai devreme, în anul 34, iar răstignirea în anul 35. Dar pedeapsa nu vine întotdeauna imediat după nelegiuire; în timp ce cauza ostilităţii dintre Antipa şi Aretas se poate să fi fost divorţul lui Antipa de fiica lui Aretas, din scrierile lui Josephus avem indicii că a trecut un oarecare interval de timp de la divorţ până la războiul din anul 36.

(v) Dintre încercările de a determina anul răstignirii cele mai rodnice au fost cele făcute cu ajutorul astronomiei. Potrivit celor patru evanghelii, răstignirea a avut loc într-o vineri; dar în timp ce sinopticii spun că acea vineri a fost ziua a 15-a a lunii Nisan, în Ioan este 14 Nisan. Prin urmare, problema trebuie rezolvată cu ajutorul astronomiei, pentru a determina în care dintre anii 26-36 ziua a 14-a şi a 15-a a lunii Nisan a căzut într-o vineri. Dar întrucât în vremea NT luna evreiască era bazată pe ciclul lunii şi începutul era stabilit prin observarea lunii noi, problema se reduce în esenţă la a stabili când a devenit vizibilă luna nouă. Studiind această problemă Fotheringham şi Schoch au ajuns fiecare la o formulă prin aplicarea căreia au aflat că 15 Nisan a fost într-o vineri numai în anul 27, iar 14 Nisan a fost într-o vineri numai în anul 30 şi 33. Întrucât anul 27 nu poate să fi fost anul răstignirii, ne rămâne să alegem între anul 30 (7 aprilie) şi anul 33 (3 aprilie).

În cronologia sinoptică a săptămânii patimilor, în ziua de 15 Nisan sunt prezentate o serie de evenimente care sunt improbabile în ziua aceea de adunare sfântă. Cronologia dată de Ioan pentru săptămâna aceea pare să fie mai probabilă şi cel puţin până la începutul secolului al 3-lea a fost acceptată în general de biserică, încercările de a reconcilia evangheliile în privinţa aceasta nu au dus la consens şi discuţiile continuă. Este demn de remarcat faptul că socotelile astronomilor nu indică un an al răstignirii care să poată fi acceptat pe alte temeiuri şi în care 14 Nisan să fi fost într-o zi de joi.

Durata propovăduirii lui Isus

Este mai important să cunoaştem durata propovăduirii lui Isus decât să ştim când a început şi când s-a sfârşit. Există trei teorii principale cu privire la durata ei.

(i) 1 an. Adepţii acestei teorii consideră că Isus confirmă ideea lor prin faptul că a aplicat la Sine pasajul din Isaia care prevesteşte „un an de îndurare al Domnului” (Isaia 61:2; Luca 4:19). Teoria a fost acceptată pe larg în perioada anti-niceeană. Oarecare intreres a fost manifestat din nou începând din secolul al 17-lea. Vezi scrierile interesante ale lui van Bebber, Zur Chronologie des Lebens Jesu, 1898 şi Belser, în Biblische Zeitschrift 1, 1903; 2, 1904.

(ii) 2 ani. Adepţii acestei teorii, dintre care cel mai vechi a fost Apollinarie din Laodicea, susţine că în intervalul dintre botezul lui Isus şi răstignirea Lui numai trei sărbători ale Paştelor sunt menţionate explicit în Ioan (2:13; 6:4; 11:55). Deşi această teorie nu a fost acceptată în Evul Mediu, în prezent a găsit mai mulţi adepţi.

(iii) 3 ani. Cel mai vechi adept cunoscut a acestei teorii a fost Melito din Sardis. Totuşi, acceptarea generală în perioada post-niceneană şi în tot cursul Evului Mediu se datorează în principal influenţei lui Eusebius. El a respins interpretarea literală a cuvântului „an” în expresia „un an de îndurare al Domnului” şi a arătat în mod convingător că numai o propovăduire de 3 ani împliniţi satisface cerinţele celei de-a patra evanghelii. În vremea noastră această teorie a găsit de asemenea mulţi adepţi.

Datorită Paştelor din Ioan 6:4, un verset care are autoritate foarte bună pe baza manuscrisului, teoria cu 1 an trebuie respinsă. Pentru a lua o decizie cu privire la teoria despre 2 sau 3 ani trebuie să examinăm cu atenţie intervalul dintre Paştele din Ioan 2:13 şi 6:4.

Întrucât în mod obişnuit treceau 6 luni de la semănat până la recoltat, cuvintele: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş” (Ioan 4:35) nu se poate să fie un proverb, ci trebuie să se refere la împrejurările când au fost rostite. Aşadar, întoarcerea lui Isus în Galilea, menţionată în Ioan 4:43, trebuie să fi avut loc iarna. Potrivit lui Kepler şi mai multor adepţi ai teoriei despre 2 ani, este puţin probabil că sărbătoarea din Ioan 5:1, al cărei nume nu ne este dat, să fi fost Purim. Sărbătoarea Purim era ţinută în februarie/martie, deci la scurtă vreme după întoarcerea lui Isus. Dar cuvintele: „după aceea” (Ioan 5:1) arată că a trecut un interval de timp considerabil între întoarcerea Sa şi vizita următoare la Ierusalim. Sărbătoarea al cărei nume nu ne este dat este probabil să fi fost Paştele următor din martie/aprilie sau Rusaliile sau Sărbătoarea Corturilor. Unii adepţi ai teoriei despre 2 ani, în timp ce sunt de acord că sărbătoarea a fost Paştele următor, îl identifică cu Paştele din Ioan 6:4 şi unii susţin că expresia „Paştele erau aproape” înseamnă „tocmai au trecut”, iar alţii spun că Ioan 6 ar trebui încadrat imediat înainte de Ioan 5. Dar expresia din Ioan 6:4: „Paştele erau aproape” nu poate să însemne „tocmai au trecut” întrucât, aşa cum arată clar cuvintele „după aceea” din Ioan 6:1, între evenimentele din Ioan 5 şi cele din Ioan 6 s-a scurs un interval de timp considerabil. În afară de aceasta, nu există nici o dovadă din text care să sprijine rearanjarea capitolelor care este propusă. Prin urmare, s-ar părea că a existat un Paşte între cele din Ioan 2:13 şi 6:4 şi în consecinţă durata propovăduirii lui Isus a fost trei ani împliniţi.

Potrivit primeia dintre teoriile menţionate mai sus, primul şi ultimul Paşte din cursul propovăduirii lui Isus au fost cele din anii 29 şi 30; potrivit celei de-a doua teorii au fost cele din anii 28 şi 30, iar potrivit celei de-a treia teorii, cele din anii 30 şi 33.

Cronologia erei apostolice

De la Rusalii până la convertirea lui Pavel

La 3 ani după covertirea sa (Galateni 1:18), când Pavel a fugit din Damasc, un dregător de acolo, „etnarhul regelui Aretas păzea cetatea Damascului” ca să-l prindă (2 Corinteni 11:32 ş.urm.). Potrivit unor cercetători, acest dregător a fost şeicul unei cete de arabi, supuşi ai lui Areta, care îşi aveau tabăra în afara zidurilor cetăţii. Dar modul în care îl menţionează Pavel sugerează că ar fi fost un dregător care a acţionat în interiorul cetăţii. Potrivit altor cercetători, Damascul era sub conducerea directă a Romei şi acest dregător era reprezentantul comunităţii arabe din cetate (cf. etnarhul evreilor din Alexandria, Josephus, Ant. 14.117). Dar acest reprezentant nu ar fi avut puterea să păzească cetatea. Se pare că în perioada aceasta Aretas avea stăpânire asupra Damascului şi acest dregător era vice-regele său acolo. Există monede care arată că Damascul a fost în mâinile romanilor până în anul 33. În anul 37, când Vitellius, guvernatorul Siriei, a pornit împotriva lui Aretas, el nu a trecut prin Damasc, ci a mers spre S, spre Petra. El nu ar fi făcut lucrul acesta decât dacă Damascul s-ar fi aflat încă în mâinile romanilor. Prin urmare, Aretas – care a murit în anul 40 – trebuie să fi cucerit Damascul între 37 şi 40, iar convertirea lui Pavel trebuie datata între 34 şi 37.

Nu există nici o indicaţie dară cu privire la lungimea intervalului de timp în discuţie. Împroşcarea lui Ştefan cu pietre a fost, după părerea unora, un act ilegal pe care evreii nu ar fi îndrăznit să-l facă în timpul când a Pilat a fost procurator şi în consecinţă nu ar trebui datată înainte de anul 36. Dar nimeni nu poate spune cu certitudine când putea avea loc o asemenea izbucnire de fanatism şi când nu. Alţii au remarcat că încă înainte de convertirea lui Pavel creştinismul se răspândise în Damasc. Dar se pare că în afara Ierusalimului nu existau comunităţi creştine organizate, înaintarea rapidă în acele zile după Rusalii este probabilă; o tradiţie păstrată în scrierile lui Ireneu şi în înălţarea lui Isaia, potrivit căreia acest interval a fost de 18 luni, este îndoielnică. Convertirea lui Pavel este mai probabil să fi avut loc în 34 sau 35 decât în 36 sau 37.

De la prima vizită la Ierusalim a lui Pavel, după convertire, până la vizita prilejuită de ajutoarele pentru foamete

În anul 37 sau 38 Pavel a vizitat Ierusalimul pentru prima dată după convertirea sa, a stat acolo timp de 15 zile şi apoi, a plecat spre Siria şi Cilicia, a rămas acolo până când a fost chemat de Barnaba să-l ajute la Antiohia. În Faptele Apostolilor 11:29 ş.urm. şi 12:25 găsim că un an mai târziu cei doi au făcut o vizită la Ierusalim aducând ajutoare pentru cei ce sufereau de foamete.

Întrucât în Faptele Apostolilor 12:1-24 Luca întrerupe relatarea acestei vizite pentru a aduce la zi istoria bisericii din Ierusalim până la această vizită, rezultă că el datează vizita după moartea lui Agripa I. Detaliile date de Josephus arată că el a murit în anul 44, probabil înainte de 1 Nisan. Persecuţia bisericii pe care a iniţiat-o el, care a avut loc în perioada Paştelor, ar putea fi datată în anul 43, dar nu mai devreme, întrucât se pare că nu a trecut mult timp de la persecuţie până la moartea lui.

Foametea prezisă de Agab s-a abătut asupra Iudeii când era procurator Tiberius Alexandru (46-48). Condiţiile au fost cât se poate de rele în anul care a urmat după ce recolta a fost slabă şi imediat înainte de recolta nouă. Tocmai atunci a venit la Ierusalim regina din Adiabene şi a adus locuitorilor lui grâu din Egipt. Aşa cum arată papirusurile, foametea a cuprins Egiptul în partea a doua a anului 45. Probabil că slujitorii reginei Elena nu au găsit grâu decât, cel mai devreme, după secerişul din anul 46. Recolta slabă din Palestina trebuie să fi fost cea din anul 46 sau 47. Ajutoarele strânse la Antiohia probabil că au fost predate numai când iudeii creştini au început să simtă nevoia lor, deci către sfârşitul anului 45 sau 46. Cea mai timpurie dintre aceste date este de preferat întrucât lasă mai mult timp pentru evenimentele care aveau să urmeze.

Prima călătorie misionară

Pavel şi Barnaba s-au întors la Antiohia, probabil la începutul anului 46, şi curând după aceea au început prima călătorie misionară. Au navigat la Salamis în Cipru şi au traversat insula la Pafos, unde l-au întâlnit pe proconsulul lui Sergius Paulus. Nu se ştie cu certitudine dacă este acelaşi Sergius Paulus pe care Pliniu îl menţionează în Historia Naturalis ca unul dintre experţii săi. O inscripţie de la Roma menţionează un oarecare L. Sergius Paulus, curator al Tibrului în timpul domniei lui Claudius, dar nu se ştie dacă după aceea el a fost guvernator în Cipru. O inscripţie găsită la Soloi, în Cipru, se sfârşeşte cu data „anul 13, luna Demarchousios 25″, dar are ca postscript propoziţia: „El (Apollonius din inscripţie) a revizuit de asemenea senatul când Paulus a fost proconsul”. Acest Paulus se poate să fie Paulus din Faptele Apostolilor. Dar se poate ca Apollonius să nu fi revizuit senatul în anul 13; în afară de aceasta, nu se ştie cu certitudine ce înseamnă „anul 13″. O altă inscripţie arată că anul proconsulatului lui Paulus nu a fost 51 sau 52, dar pe baza informaţiilor furnizate de inscripţiile cunoscute în prezent nu se poate stabili cu precizie anul.

Când au înaintat spre V de la Salamis probabil că misionarii au propovăduit în localităţile prin care au trecut. Se poate să fi ajuns la Pafos toamna şi, după ce au trecut la Perga, au început misiunea în Pisidia şi Licaonia înainte de lăsarea iernii, întrucât 12 luni pare un timp suficient pentru acea misiune, întoarcerea lor la Antiohia poate fi datată în toamna anului 47.

Conciliul apostolic

La începutul anului 48, la 14 ani după convertirea sa, Pavel împreună cu Barnaba a paticipat la Conciliul apostolic din Faptele Apostolilor 15.

Unii identifică acest Conciliu cu conferinţa menţionată în Galateni 2:1-10, întrucât ei cred că este neîntemeiată obiecţia că Pavel nu ar fi putut lăsa nementionată în Galateni vizita pe care a făcut-o la Ierusalim şi care este amintită în Faptele Apostolilor 11:30, deoarece el menţionează vizita din Galateni 1:18 pentru un scop, iar pe cea din Galateni 2:1 pentru un alt scop. Pentru a arăta că el era „apostol, nu de la oameni, nici printr-un om”, Pavel spune că nu a avut nici o legătură cu apostolii până la 3 ani după convertirea sa. Când menţionează vizita mai recentă la Ierusalim, scopul său este să-i asigure pe galateni că apostolia sa pentru neamuri a fost recunoscuta de către liderii bisericii. (*CONCILIUL DIN IERUSALIM şi *GALATENI, EPISTOLA CĂTRE.)

Unii plasează vizita din Faptele Apostolilor 11:30 înainte de persecuţia împotriva bisericii declanşată de Agripa şi susţin că Conciliul din Faptele Apostolilor 15 (= Galateni 2:1-10) a avut loc atunci. Dar faptul acesta este dificil din punct de vedere cronologic, deoarece convertirea lui Pavel ar trebui datată nu mai târziu de anul 30. Alţii susţin că Conciliul a avut loc după prima călătorie misionară şi că atunci, şi nu mai devreme, a fost adus la Ierusalim ajutorul strâns la Antiohia pentru cei ce sufereau de foamete. Se presupune că Luca a avut două relatări ale acestei vizite, o relatare din Antiohia şi una din Ierusalim şi a crezut, în mod greşit, că era vorba de vizite diferite. J. Knox, în cartea sa Chapters in a Life of Paul (1954) nu numai că a condensat activitatea evanghelistică a lui Pavel la o singură perioadă (40-51), ci a plasat şi Conciliul apostolic după această perioadă. Totuşi, revizuirea radicală a cronologiei activităţii lui Pavel nu a găsit acceptare.

A doua călătorie misionară

Se pare că Pavel a început a doua călătorie misionară la sfârşitul primăverii anului 48. După ce a vizitat bisericile din Siria şi Cilicia şi cele care erau înfiinţate deja în Asia Mică, el a întrat într-un ţinut nou, „ţinutul Frigiei şi Galatiei” (Faptele Apostolilor 16:6). Această lucrare misionară nu ne este descrisă acolo, dar trebuie să fi inclus înfiinţarea bisericilor cărora le-a fost adresată mai târau Epistola către galateni, dacă (potrivit teoriei general acceptate până în secolul al 19-lea) aceste biserici erau în Galatia în sens etnografic. Este posibil ca înfiinţarea lor să fi ţinut până în prima parte a anului 49. Misiunea care a urmat în Macedonia şi Ahaia s-a sfârşit la scurtă vreme după incidentul cu Galio (Faptele Apostolilor 18:12-17) şi data acestui incident poate fi stabilită destul de precis cu ajutorul unei inscripţii. În această inscripţie, o scrisoare a lui Claudius către locuitorii din Delfi şi datată la „a 26-a aclamare imperatorială a sa”, Galio este menţionat ca proconsul. Alte inscripţii (CIL, 3. 476 şi 6. 1256) arată că împăratul Claudius a fost aclamat a 23-a oară la o dată după 25 ianuarie 51 şi pentru a 27-a oară înainte de 1 august 52. Prin urmare, este foarte probabil că el a fost aclamat pentru a 26-a oară în prima jumătate a anului 52 şi, deci, inscripţia datează din acel an. Dar încă înainte de această dată Galio a cercetat problema de frontieră cu care se ocupă scrisoarea şi a corespondat cu Claudius cu privire la ea. Prin urmare, scrisoarea trebuie să fie din anul al doilea de proconsulat al lui Galio şi anul acela trebuie să fi început în vara anului 51. Faptele Apostolilor 18:12 sugerează că Galio era în funcţie de mai multă vreme când a avut loc acţiunea evreilor. Dar nu este probabil ca ei să fi aşteptat, să zicem, mai mult de două luni. Întrucât Pavel a fost la Corint timp de 18 luni înainte de acest incident, el trebuie să fi sosit acolo la începutul anului 50; şi după acest incident el a mai zăbovit la Corint „destul de multă vreme” (Faptele Apostolilor 18:18), o expresie care nu poate indica aici mai mult de 1 sau 2 luni, probabil că el s-a întors în Siria înainte de iarna anului 51/52.

Când a ajuns la Corint Pavel a întâlnit pe Acuila şi Priscila care veniseră recent din Roma deoarece Claudius a poruncit ca toţi evreii să părăsească cetatea. Orosius plasează ordinul de expulzare a evreilor în anul al nouălea al lui Claudius, 49 (25 ianuarie) – 50. Deşi nu se ştie de unde a obţinut Orosius această dată, s-ar putea să fie bazată pe informaţii demne de încredere. Data se potriveşte bine cu concluzia că Pavel a ajuns la Corint la începutul anului 50.

De la începutul celei de-a treia călătorii misionare a lui Pavel până la sosirea sa la Roma

Este puţin probabil ca a treia călătorie a lui Pavel să fi început mai devreme de anul 52; întrucât a inclus o şedere de 3 ani în Efes (Faptele Apostolilor 20:31) şi 3 luni petrecute în Grecia (Faptele Apostolilor 20:3), sfârşitul ei poate fi datat cel mai devreme în anul 55. Sosirea lui Festus ca procurator în locul lui Felix la 2 ani după aceasta (Faptele Apostolilor 24:27) trebuie datată cel mai devreme în anul 57. Întrucât succesorul lui Festus se afla în Palestina la Sărbătoarea Corturilor din anul 62 (Josephus, BJ 6. 300 ş.urm.), Festus, care a murit pe când era procurator, trebuie să fi sosit cel mai târziu în anul 61. Dintre datele posibile între 57-61, majoritatea cercetătorilor resping anii 57 şi 58 ca fiind prea devreme şi acceptând anii 59 sau 60, plasează sosirea lui Pavel la Roma în 60 sau 61. În timp ce era procurator, Festus a permis unei delegaţii să ducă o cerere la Roma şi acolo cererea le-a fost aprobată „ca să facă pe placul lui Poppeea, soţia lui Nero” (Josephus, Ant. 20. 195). Întrucât Nero s-a căsătorit cu Poppeea în luna mai a anului 62, se poate ca Festus să fi fost încă în viaţă în aprilie 62.0 nouă ediţie monetară provincială introdusă în Iudea în anul 59 d.Cr. (ultima înainte de revolta din anul 66) s-ar putea să indice instalarea lui Festus în acel an.

Întoarcerea lui Pavel de la Corint în Siria se poate să fi fost prilejuită de boală şi se poate ca el să nu fi început a treia sa călătorie până în anul 53. Când s-a întors în Frigia şi Galatia, el a intrat de data aceasta prin Galatia (Faptele Apostolilor 18:23) şi a ajuns la Efes în toamna anului 54, după ceea ce Faptele Apostolilor 1:9 prezintă ca o misiune considerabilă în partea centrală a Asiei Mici. În anul 57, după răscoala de la Efes el a plecat spre Troa. A trecut în Europa la începutul anului 58 şi l-a întâlnit pe Tit, care i-a liniştit îngrijorarea cu privire la biserica din Corint. După aceea a lucrat în Macedonia şi Ahaia şi poate în Iliria (Romani 15:19) şi s-a întors la Ierusalim în anul 59. În anul 61, după 2 ani de închisoare la Cezarea, el a făcut apel la Cezar şi în toamna acelui an (Faptele Apostolilor 27:9) a plecat cu corabia spre Roma, ajungând acolo în anul 62.

Potrivit lui Josephus, când Felix s-a întors la Roma el a scăpat de pedeapsă pentru relele făcute în Palestina datorită intervenţiei fratelui său, Pallas, „care în vremea aceea se bucura de mare trecere înaintea lui (Nero)”. Tacitus ne spune că Nero l-a îndepărtat din funcţie pe Pallas la scurtă vreme după urcarea sa pe tron. Ţinând seamă de aceste fapte, cât şi de Cronica lui Eusebius (versiunea Hieronymiană), instalarea lui Festus ca procurator trebuie plasată în al 2-lea an al lui Nero şi considerând de asemenea perioada de 2 ani din Faptele Apostolilor 24:27 ca fiind timpul cât Felix a fost procurator, anumiţi cercetători susţin ca Festus l-a succedat pe Felix în anul 55 sau 56. Obiecţiile aduse acestei cronologii „ante-datate” sunt că lasă prea puţin timp pentru întâmplările din a treia călătorie a lui Pavel şi presupune o interpretare mai puţin firească a textului din Faptele Apostolilor 24:27 şi Josephus însuşi plasează în timpul domniei lui Nero evenimentele petrecute când Felix a fost procurator.

De la sosirea lui Pavel la Roma până la sfârşitul erei apostolice

Timp de cel puţin 2 ani, adică până în anul 64, anul persecuţiei declanşate de Nero, Pavel a rămas arestat la Roma. Nu se ştie cu certitudine ce s-a întâmplat cu el atunci.

Petru a fost izbăvit în mod miraculos din mâinile lui Agripa (Faptele Apostolilor 12:3 ş.urm.). Maitirziu el a participat la Conciliul apostolic şi după aceea a vizitat Antiohia (Galateni 2:11 ş.urm.). Menţionarea unei partide a lui Chifa în Corint (1 Corinteni 1:12) nu este o dovadă absolută că Petru ar fi ajuns acolo. Există dovezi suficiente că el a ajuns în cele din urmă la Roma, dar în ce priveşte asocierea lui cu acest oraş singurul lucru cert este martirajul său.

Iacov, fratele Domnului, a fost omorât prin împroşcare cu pietre în anul 62, potrivit cu Jos, Ant. 20.200, un pasaj care s-ar putea să fie o interpolare. Cu puţin timp înainte de Războiul evreiesc (66-70) creştinii din Ierusalim s-au refugiat la Pella. Persecuţiile creştinilor din timpul domniei lui Domiţian (81-96) se pare că s-au datorat în mai mare măsură duşmăniei personale şi furiei populaţiei locale şi nu unei acţiuni a statului. Există prea puţine dovezi că apostolul Ioan ar fi fost martirizat alături de fratele său Iacov (Faptele Apostolilor 12:2). Este mai probabil că, aşa cum scrie Ireneu (Adv. Haer. 2.22.5), Ioan a trăit până în timpul lui Traian. Moartea lui cca.100) marchează sfârşitul erei apostolice.

În ce priveşte datarea cărţilor NT, vezi articolele despre fiecare carte în parte.

BIBLIOGRAFIE Ginzel, Handbuch des mathematischen und technischen Chronologie, 1906-14; Cavaignac,Chronologie, 1925; J. Finegan, Handbook of Biblical Chronology, 1964; U. Holzmeister, Chronologia Vitae Christi, 1933; J. K. Fotheringham, „The Evidence of Astronomy and Technical Chronology for the Date of the Crucifixion” în JTS, 35, 1934, 146 ş.urm.; E. F. Sutcliffe, A Two Year Public Ministry, 1938; G. Ogg, The Chronology of the Public Ministry of Jesus, 1940; The Chronology of the Life of Paul, 1968; L. Girard, Le Cadre chronologique du Ministere de Jésus, 1953; A. Jaubert, La Date de la Cene, 1957; D. Plooij, De Chronologie van het Leven van Paulus, 1918; U. Holzmeister, Historia Aetatis Novi Testamenti, 1938; J. Dupont, Les Problems du Livre des Actes, 1950; G. B. Caird, The Apostolic Age, 1955, Appendix A; J. J. Gunther, Paul, Messenger and Exile: A Study in the Chronologie of his Life and Letters, 1972; J. A. T. Robinson, Redating the New Testament, 1976.  G.O.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cronologia-noului-testament.html

CRITICA BIBLICĂ

download - Copie

CRITICA BIBLICĂ. Critica biblică este aplicarea la scrierile biblice a anumitor tehnici folosite pentru examinarea multor genuri de literatură, cu scopul de a stabili pe cât posibil formularea lor originală, modul şi data compunerii acestora, sursele, autorii, şi aşa mai departe.

Critica de text

Critica de text este disciplina care încearcă să restaureze formularea originală a unui document, când aceasta a fost alterată în cursul copierii sau recopierii. Chiar şi cu metodele moderne de tipărire, unde revizuiri repetate făcute de mai mulţi cititori reduc la minim numărul de erori, nu se întâmplă adesea ca materialul tipărit să reproducă în cel mai mic detaliu exemplarul original. Înainte de inventarea tiparului a fost mult mai uşor să se strecoare erori la copiere, când fiecare exemplar trebuia scris cu mâna. Când s-a păstrat manuscrisul original al autorului, erorile copiştilor pot fi corectate prin comparare cu originalul. Dar când originalul a dispărut şi copiile existente se deosebesc între ele în diferite detalii, formularea originală poate fi reconstruită numai printr-un studiu atent şi prin compararea atentă a copiilor. În această situaţie se nasc întrebări cu privire la obiceiurile de copiere ale unui copist oarecare, cu privire la apropierea sau depărtarea unei anumite copii faţă de original. Trebuie avute în vedere tipurile de erori întâlnite cel mai frecvent. Critica de text nu este o tehnică ce poate fi învăţată peste noapte, experienţa în acest domeniu vine numai în urma studiului şi practicii îndelungate, deşi unii cercetători se pare că au un talent special de a descoperi textul original, chiar şi atunci când copiile existente conţin foarte multe modificări.

Întrucât nu s-a păstrat nici un document original („protograf”) al vreunei cărţi din Biblie, critica de text are un rol important în studiul biblic. Materialul cu care lucrează criticii textului biblic include nu numai manuscrise ale cărţilor din Biblie în limbile originale, ci şi traduceri antice în alte limbi sau citate biblice în lucrările altor autori antici. Întrucât este important să stabilim credibilitatea unui text mai înainte de a trece la studierea lui, critica de text a fost numită „critica inferioară”, ca şi când ar fi reprezentat un nivel inferior şi un stadiu timpuriu în structura examinării critice. Pentru alte detalii despre critica de text biblică, vezi *Texte şi versiuni.

Critica literară

Pentru a fi deosebită de critica de text sau „inferioară”, critica literară a documentelor a fost cunoscută în trecut sub numele de critică „superioară”, deoarece reprezenta stadiile superioare din structura criticii, care nu puteau fi dezvoltate până când nu au fost stabilite mai întâi nivelele inferioare ale criticii de text. Expresia „critică superioară” a fost aplicată pentru prima dată la literatura biblică de către J. G. Eichhorn, în prefaţa la a doua ediţie a lucrării sale (Old Testament Introduction 1787): „Am fost nevoit să depun un efort foarte mare într-un domeniu neabordat până în prezent, pentru investigarea constituţiei interne a cărţilor individuale ale NT, cu ajutorul criticii superioare – un nume care nu este nou pentru umanişti”. Prin „constituţia internă” a unei cărţi el a înţeles structura cărţii, inclusiv studiul surselor folosite de autor şi modul în care aceste surse au fost utilizate sau combinate de el. Acest ultim aspect al studiului este numit de obicei „critica sursei”. Critica literară a documentelor include de asemenea întrebări cu privire la data scrierii şi cu privire la autor.

Critica sursei poate fi făcută cu un grad înalt de certitudine când o sursă documentară a lucrării s-a păstrat alături de lucrarea pentru scrierea căreia a fost folosită. Aşa stau lucrurile în VT cu cărţile Cronicilor. Printre sursele proeminente ale Cronicilor au fost cărţile lui Samuel şi Împăraţi, şi întrucât acestea s-au păstrat, putem trage concluzii destul de ferme cu privire la folosirea lor de către Cronicar. În NT se crede că Evanghelia după Marcu a fost sursa principală pentru celelalte două evanghelii sinoptice; şi aici sursa s-a păstrat alături de lucrările ulterioare care au încorporat o mare parte din ea, aşa încât putem studia modul în care Matei şi Luca au folosit scrierea lui Marcu.

Când sursele nu mai există, critica sursei este mult mai şubredă. De exemplu, dacă cele patru evanghelii ale noastre – în forma lor separată – ar dispare, şi dacă ar trebui să ne bazăm peDiatessaron-ul lui Tatian – o compilaţie care a dezmembrat conţinutul evangheliilor şi l-a ţesut din nou într-o naraţiune continuă – ar fi imposibil să reconstituim cele patru evanghelii pe baza lui. Am putea recunoaşte cu certitudine că Diatessaron-ul nu este o lucrare unitară şi poate că nu ar fi dificil să facem distincţie între materialul din Evanghelia după Ioan şi din cel din evangheliile sinoptice încorporat în ea, dar ar fi imposibil să descâlcim cele trei naraţiuni sinoptice, cu atât mai mult cu cât o mare parte a materialului le este comun la toate trei sau la două dintre ele. Cu o situaţie de genul acesta suntem confruntaţi în critica sursei Pentateuhului. Este general acceptat faptul că la baza Pentateuhului, aşa cum îl avem noi, se află mai multe surse, dar care sunt aceste surse, care este data scrierii lor şi relaţia dintre ele, cum şi când au fost folosite în forma finală a Pentateuhului – toate acestea sunt întrebări la care cercetătorii dau răspunsuri diferite, în zilele noastre mai mult decât la începutul sec. al 20-lea.

Criteriile de datare a unei lucrări antice sunt în parte interne, în parte externe. Dacă o lucrare este citată sau dacă o autoritate credibilă şi care poate fi datată se referă la ea, putem conchide că a fost compusă înainte de data citării. S-ar putea referi la evenimente care pot fi datate pe baza altor documente; astfel, unele părţi ale VT pot fi datate datorită referirilor făcute la persoane sau incidente din istoria egipteană sau mesopotamiană. Desigur, cărţile se pot data singure; astfel, unele cărţi profetice din VT indică anul în care a fost rostită o anumită proorocie, sau domnitorii în timpul cărora a prorocit un proroc oarecare. Pe măsură ce istoria Orientului Apropiat antic este reconstituită în tot mai mare detaliu, devine tot mai posibil să plasăm o lucrare antică în cadrul istoric adecvat.

Elementul predictiv din proorocia biblică, însă, implică anumite modificări ale criteriilor obişnuite de datare. A interpreta toate prezicerile împlinite ca şi vaticinia ex eventu nu este o tratare critică. Când încercăm să datăm o prorocie autentică, trebuie sa o considerăm mai veche decât evenimentele pe care le prezice, dar nu mai veche decât evenimentele despre care spune că au avut deja loc, sau despre care presupune că ar constitui un cadrul istoric. Pe această bază ar trebui să datăm prorocia lui Naum înainte de căderea Ninivei, în 612 î.Cr., pe care o prevesteşte, dar mai târziu decât căderea Tebei, în 663 î.Cr., la care se referă ca la un eveniment trecut (Naum 3:8 ş.urm.). Data exactă a scrierii, în acest interval de jumătate de secol, trebuie stabilită printr-o examinare atentă a cuvintelor folosite şi printr-un calcul al probabilităţilor.

Critica literară a *Pentateuhului este de importanţă fundamentală pentru critica literară a VT. Istoria modernă a criticii Pentateuhului începe cu lucrările lui H. B. Witter (1711) şi J. Astruc (1753), care au remarcat două surse documentare în prima parte a Pentateuhului, folosind ca şi criteriu folosirea alternativă a numelor divine Iahve şi Elohim (’elohim). J. G. Eichhorn (1780) a corelat variaţiile stilistice cu analiza bazată pe distribuirea numelor divine. Acest stadiu preliminar în critica sursei a fost urmat de analiza Pentateuhului împărţit într-un număr mai mare de unităţi mai mici (A, Geddes, 1792, şi J. S. Vater, 1802-1805). Aceasta, la rândul ei, a fost urmată de „ipoteza suplimentară” (H. Ewald, 1843), care a considerat că este vorba de un document de bază („elohist”), completat de câteva documente mai scurte. H. Hupfeld (1853) a distins două surse separate care folosesc amândouă numele divin ’elohim în Geneza (sursele au fost cunoscute ulterior sub numele „P” şi „E”). Acestea două, împreună cu sursa iahvistă (I) şi Deuteronomică (D), au constituit cele patru surse principale care de atunci încoace au fost general recunoscute în analiza documentară a Pentateuhului.

La analiza pur literară a fost adăugat un nou criteriu de către o generaţie nouă de critici (dintre care se remarcă J. Wellhausen, 1876-1877). Sursele documentare au fost corelate cu istoria religioasă a Israelului într-un mod atât de convingător încât teoria lui Wellhausen a fost adoptată de majoritatea cercetătorilor VT. Creşterea considerabilă a cunoştinţelor despre istoria religioasă şi literară a Orientului Apropiat, în special cu privire la perioada 2000-800 î.Cr., a scos la lumină deficienţele teoriei lui Wellhausen, dar dintre teoriile rivale care au fost propuse nici una nu se bucură de acceptarea largă de care s-a bucurat cândva Wellhausianismul. Interesul s-a mutat de la sursele pur literare la istoria continuă, care ocupă un loc tot mai important în viaţa Israelului.

În ce priveşte NT, o problemă critică dominantă în studiul evangheliilor a constituit-o legăturile dintre evangheliile sinoptice. Cel mai însemnat pas înainte a fost făcut când C. Lachmann (1835) a susţinut că Evanghelia după Marcu este cea mai veche dintre evangheliile sinoptice şi că a fost folosită de celelalte două. Critica sursei pentru a Patra Evanghelie (cf. R. Bultmann, E.T., 1971) nu s-a dovedit convingătoare; critica acestei evanghelii s-a centrat în jurul caracterului ei istoric, în jurul scopului, datei şi autorului ei (*EVANGHELII, *IOAN, EVANGHELIA DUPĂ).

Şcoala de la Tübingen, a lui F. C. Baur (1831) şi a colegilor săi, a corelat Epistolele lui Pavel cu istoria veche a bisericii, interpretată într-un cadru similar cu cel expus în filozofia istoriei a lui Hegel. În ce priveşte calea mântuirii, Pavel (dintre ale cărui Epistole au fost recunoscute autentice numai Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni) a fost prezentat în opoziţie netă faţă de partida iudaizatoare a lui Petru; scrierile mai târzii ale NT (în special Faptele Apostolilor) reflectă o combinare a celor două poziţii opuse. Critica lui W. C. van Manen (1890) a fost şi mai radicală şi a tratat toate Epistolele lui Pavel ca şi pseudoepigrafe. Poziţia lui a fost în general respinsă; poziţia Şcolii de la Tübingen a fost supusă unor critici aspre (în Anglia s-au remarcat J. B. Lightfoot, B. F. Westcott şi W. Sanday) şi a fost modificată substanţial, dar influenţa ei poate fi urmărită în studiul NT până în zilele noastre.

III. Critica formei şi tradiţiei

În timp ce şcolile principale de critică a sursei biblice au avut un interes predominant literar, alţii au insistat asupra importanţei determinării preistoriei orale a surselor scrise şi asupra clasificării materialului sursei în „formele” sau categoriile adecvate de naraţiuni, cuvântări, etc.

În VT această abordare s-a dovedit deosebit de rodnică mai ales pentru studiul *Psalmilor; clasificarea lor în funcţie de tipurile principale (Gattungen), în special de H. Gunkel (1904), în care fiecare tip este corelat cu un anumit cadru de viaţă – a contribuit cel mai mult la înţelegerea Psaltirii în sec. al 20-lea.

Recent din Scandinavia am fost confruntaţi cu o tendinţă mai radicală la adresa principiilor de bază ale criticii clasice a VT, şi anume,.metoda tradiţio-istorică” a lui I. Engnell şi a „Şcolii de la Uppsala”. Această metodă lasă loc mai mult pentru transmiterea orală, în paralel cu sursele documentare, şi pune accentul pe credibilitatea mare a materialului transmis pe cale orală.

Critica formei în NT a fost aplicată intensiv la evanghelii începând cu anul 1919. Prin clasificarea materialului din evanghelii după creiteriul „formei” s-a încercat o depăşire a surselor documentare postulate aşa încât să se poată contura starea tradiţiei în etapa preliterară. Atât naraţiunile cât şi cuvântările au fost clasificate după „forma” lor; dar o asemenea clasificare aruncă prea puţină lumină asupra istoricităţii unei anumite întâmplări sau cuvântări. Asocierea obişnuită a criticii formei cu o estimare foarte sceptică a credibilităţii istorice a evangheliilor în cele mai multe cazuri nu se datorează criticii formei în sine ci poziţiei teologice ale multor critici ale formei. O mare parte a criticii formei s-a străduit să stabilească un cadru de viaţă pentru diferitele secţiuni din tradiţia evangheliilor şi acest cadru este descoperit de obicei în închinarea şi mărturia Bisericii primare. Dar un cadru de un anumit gen din Biserica primară nu exclude neapărat un cadru original din propovăduirea lui Isus. Critica formei aplicată la evanghelii ne aminteşte de lipsurile analizei literare atunci când încearcă să explice singură alcătuirea lor şi subliniază faptul că nici un nivel de tradiţie evanghelică, oricât de mult am merge înapoi în timp, nu zugrăveşte un alt Isus decât pe Mesia trimis de Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu.

Un obiectiv major în zilele noastre este stabilirea prin mijloace critice, dacă este posibil, a continuităţii dintre cele mai vechi forme ale tradiţiei şi personalitatea istorică Isus.

Critica redactării

Se poate ca autorul unei cărţi biblice să fi primit material transmis pe calea tradiţiei, dar el nu l-a reprodus exact aşa cum l-a primit. El nu a fost doar un simplu transmiţător; el a fost un autor care a avut propriul său mod de viaţă şi opiniile sale şi de aceea el a prezentat materialul în conformitate cu acestea. Studiul propriei sale contribuţii la această lucrare face obiectul criticii redactării.

De exemplu, cărţile Iosua, Judecători, Samuel şi Împăraţi conţin mult material vechi, dintre care o parte a fost practic contemporan cu evenimentele relatate. Dar aceste cărţi, în forma lor actuală, constituie o colecţie istorică continuă, compilată sub influenţa reformei lui Iosia şi încheiată pe la 562 î.Cr. De asemenea, o mare parte a tradiţiei primite de cronicar ne-a fost păstrată în cărţi separate, în Samuel şi Împăraţi; se poate ca el să fi folosit şi alte surse care nu ne mai sunt accesibile. Dar el a lăsat o amprentă caracteristică asupra întregului material scris de el. În mod asemănător, în evanghelii putem face distincţie între tradiţia primită de evanghelişti (dintre care o mare parte este comună pentru doi sau trei) şi lucrarea distinctivă a fiecăruia dintre cei patru. În timp ce critica tradiţiei evangheliilor se ocupă în mare măsură de „redescoperirea învăţăturilor lui Isus”, critica redactării se ocupă de „redescoperirea învăţăturilor evangheliştilor”.

BIBLIOGRAFIE 1977 R. Smith,The Old Testament in the Jewish Church, 1892; T. K. Cheyne,Founders of Old Testament Criticism, 1983; C. H. Dodd, New Testament Studies, 1953; idem, More New Testament Studies, 1968; J. Knox, Criticism and Faith , 1953; P. E. Kahle, The Cairo Geniza, 1959; I. Engnell, „Methodological Aspects of Old Testament Studies”, VT Suppl. 7, 1959, p. 13 ş.urm.; R. Bultmann, The Formulation of Gospel Tradition, E. T, 1963; G.E. Ladd, The New Testament and Criticism, 1967; N. Perrin, Rediscovering the Teaching of Jesus, 1967; idem, What is Redaction Criticism?, 1970; J. Rohde, Rediscovering the Teaching of the Evangelists, E.T. 1968; K. Koch, The Growth of the Biblical Tradition, E. T. 1969; W. G. Kümmel, The New Testament: The History of Interpretation of its Problems, E. T. 1972; H. Harris, The Tübingen School, 1975; G. W. Anderson (ed.), Tradition and Interpretation, 1979; I. H. Marshall (ed.), New Testament Interpretation, 1977. F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/critica-biblica.html

Crezul  Apostolic

download - Copie

Crezul  Apostolic

Acest crez este numit „Crezul Apostolic”, nu pentru ca este o scriere a apostolilor ci pentru ca sumarizeaza invataturile apostolice. Doctrina apostolica este prezentata in acest crez, dupa cum a fost remarcat, „printr-o simplitate sublima, intr-un mod foarte concis, intr-o ordine frumoasa si cu o solemnitate liturgica. Forma prezenta a crezului dateaza din secolul al patrulea.

Catehismul de la Heidelberg foloseste afirmatiile crezului pentru a explica ce trebuie sa creada un crestin si anume, ”tot ceea ce făgăduieşte Evanghelia, adică ceea ce ne învaţă pe scurt şi articolele Credinţei noastre creştine, comune şi indubitabile”. (CH 22)

  1. Cred in Dumnezeu Tatal Atotputernicul, Creatorul cerului si al Pamantului.
  2. Si in Iisus Hristos, Singurul Sau Fiu, Domnul nostru;
  3. Care a fost zamislit de Duhul Sfant si nascut de fecioara Maria;
  4. A patimit sub Pilat din Pont; a fost crucificat, a murit si a fost ingropat; a coborat in iad;
  5. Si a inviat a treia zi dintre cei morti;
  6. S-a inaltat la ceruri unde sade la dreapta lui Dumnezeu, Tatal Atotputernic;
  7. De unde va veni iarasi sa judece viii si mortii.
  8. Cred in Duhul Sfant.
  9. Cred intr-o Biserica …., in comuniunea sfintilor;
  10. In iertarea pacatelor;
  11. In invierea trupului;
  12. Si in viata vesnica. Amin.

ROBOAM

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/crezul-apostolic/

CREŞTINISMUL BIBLIC DE FAPT CARE ESTE DIFERENŢA? de Fritz Ridenour

download - Copie

CREŞTINISMUL BIBLIC

DE FAPT CARE ESTE DIFERENŢA?

de Fritz Ridenour

„Firul cu plumb” pentru compararea credinţelor

Creştinism „biblic”? Ce înseamnă aceasta? Există şi tipuri de creştinism „nebiblic”? Ce vrea să ne spună „firul cu  plumb”? Acesta era, şi uneori mai este încă, o unealtă folosită de zidari pentru a construi pereţi drepţi, verticali.  Ce înseamnă a avea un „fir cu plumb” pentru compararea credinţelor? Avem nevoie de definirea unor termeni.

Încă din secolul doi şi chiar de la sfîrşitul primului secol, creştinii au constatat că este nevoie să separe credinţa  creştină corectă, (adevărată, dreaptă) de diversele feluri de erezii subtile ce începuseră să se infiltreze.  Altădată, „erezie” sau „eretic” erau cuvinte care declanşau în minte imaginea unui ticălos cu ochi sălbatici,  pîndind în umbră.

Webster defineşte „erezia” ca o „opinie, în opoziţie cu doctrina acceptată în mod curent şi care tinde să producă  neînţelegeri şi diviziune”. Creştinismul a avut întotdeauna inamicii săi, dar nici unul nu a fost mai periculos decît  „inamicul dinlăuntru”. E vorba de cei care au păreri opuse faţă de adevărurile de bază care stau la temelia  creştinismului.

De la gnosticii din sec. II şi pînă la afirmaţia că „Dumnezeu este mort” din zilele noastre, creştinismul biblic a  rezistat provocărilor, datorită învăţăturilor simple şi clare ale Bibliei. „Cristos a murit pentru păcatele noastre,  după Scripturi, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi (l Cor. 15:3-4).

În ceea ce ne priveşte, creştinismul biblic este construit pe idei şi învăţături conţinute în aceste cîteva versete  ale Scripturii: l Cor. 15:1-11. Există în adevăr şi alte învăţături importante în creştinism, dar în 1 Corinteni 15  există un „fir cu plumb” pentru măsurarea diferenţei între credinţa creştină şi alte credinţe.  „Firul cu plumb” era celălalt termen ce necesită o definiţie, în una din cărţile mai mici ale Vechiului Testament,  Dumnezeu spune: „Iată, Eu pun un fir cu plumb (1) în mijlocul poporului Meu” (Amos 7:8).

Un fir cu plumb este o unealtă folosită încă şi astăzi de zidari, pentru a fi siguri că zidul de cărămidă este  vertical. Scriind sub inspiraţia lui Dumnezeu, Amos s-a referit la această unealtă obişnuită, pentru a explica  faptul că Dumnezeu va măsura pe oameni şi devoţiunea lor pentru El, după standardele Lui, nu după cele ale  omului.

În acelaşi fel Cuvîntul lui Dumnezeu va fi firul cu plumb folosit în această carte, pentru a defini ceea ce este  „corect” şi ceea ce nu este. Pentru a găsi diferenţele între adevărurile de bază pe care se întemeiază  creştinismul şi ceea ce susţin alte religii, această carte va explora învăţăturile Bibliei despre trei puncte cheie.  Aceste puncte – toate conţinute în formă condensată în l Cor. 15:3-4, sînt:

1. persoana şi lucrarea lui Cristos (cine este El, ce a făcut El pentru om).

2. natura umană (omul este un păcătos revoltat împotriva lui Dumnezeu şi are nevoie de un Mîntuitor).

3. adevărul şi infailibilitatea Bibliei (Biblia a fost scrisă prin inspiraţia divină)

Cristos a murit…  Prin definiţie, coloana vertebrală a creştinismului este Cristos. Întrebările cheie privitoare la Cristos sînt:  Persoana Sa – cine este El? Lucrarea Sa – ce a făcut El? Dintre toate religiile mari ale lumii, doar  romano-catolicii (2) sînt de acord cu protestanţii biblici în ceea ce priveşte divinitatea lui Cristos. Toate celelalte  religii fac din Cristos doar un om; un mare învăţător, un mare exemplu de viaţă prin sacrificiul Său – totuşi doar  un om. În continuare, dăm cîteva dintre întrebările cheie care se pun referitoare la Isus Cristos.

A fost Isus într-adevăr Dumnezeu, sau doar un mare învăţător şi nimic mai mult?

Dacă Cristos a fost „doar un om” şi nimic mai mult, creştinismul este o farsă şi nici nu e demn de a fi pus alături  de marile religii ale lumii. Scrierile biblice afirmă clar, direct şi frecvent că Isus a fost Dumnezeu. De exemplu Ioan  1:1 se referă la Cristos ca Logosul, Cuvîntul, şi ne spune că „La început a fost Cuvîntul… şi Cuvîntul era  Dumnezeu”. Ioan 1:14 mărturiseşte „Cuvîntul (Dumnezeu) S-a făcut trup şi a locuit printre noi”. De importanţă  majoră este ceea ce Isus spune despre Sine. De cîteva ori El pretinde că este egal cu Dumnezeu. Vezi, de  exemplu, Ioan 10:30: „Eu şi Tatăl una sîntem”. Cu altă ocazie Isus îi spunea lui Filip şi altor ucenici că, întrucît  L-au văzut pe El, L-au văzut şi pe Tatăl (vezi Ioan 14:9).

În Matei 11:27 Cristos pretinde egalitate unică cu Dumnezeu, spunînd că „nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul,  afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L  descopere”.

În toate relatările Evangheliei, Isus pretinde a fi Mesia. Iudeii care L-au auzit zicînd asta, au înţeles foarte bine  greutatea acestei revendicări. Pentru ei Mesia era Unsul lui Dumnezeu. Isus i-a spus femeii cu care sta de vorbă  la o fîntînă din Samaria că El este Mesia (vezi Ioan 4:25-26).

În timp ce era judecat de conciliul Iudeu în noaptea dinaintea crucificării Sale, Isus a fost întrebat direct: „Eşti  Cristosul (Mesia)”? El a răspuns: „Eu sînt”. Pentru iudei asta era o blasfemie şi au cerut ca Isus să fie condamnat  la moarte (vezi Marcu 14:61-64).  În rezumat, dacă Cristos nu a fost ceea ce El pretindea că este – Dumnezeu – atunci El a fost un mincinos sau  un nebun. Aşa cum a spus C.S. Lewis, El nu lasă altă alternativă.

Este naşterea lui Isus, din fecioară, un mit păgîn?

Anumite denominaţii religioase resping doctrina naşterii din fecioară, afirmîndu-se că aceasta este o legendă, ca  şi poveştile păgîne despre eroi, jumătate zei, jumătate oameni.

Dar în toate poveştile păgîne de acest gen, este vorba de un concubinaj între un zeu şi o fiinţă umană. În  relatarea Scripturii, Maria este doar informată că „Duhul Sfînt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea înalt  te va umbri. De aceea Sfîntul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu „(Luca 1:35).

A nega naşterea din fecioară înseamnă a respinge Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu, şi a exclude posibilitatea ca  Isus să fie Mîntuitorul nostru. Pentru ca să fie un Mîntuitor desăvîrşit, Cristos trebuie să fie Dumnezeu. Orice  altceva mai puţin decît atît nu ar fi suficient. Dacă Cristos S-ar fi născut dintr-un cuplu uman, cum ar fi putut El  să fie etern şi preexistent? Cînd o fiinţă umană, obişnuită, este concepută de părinţi umani, o nouă „persoană” îşi  începe existenţa. Ori, Scriptura ne învaţă că Cristos a existat de la început (vezi Ioan 1:1).

Trinitatea înseamnă „trei Dumnezei”?

Anumite religii resping Trinitatea pe motivul că ar însemna închinarea la trei dumnezei, nu la unul singur. Dar  motivul principal al respingerii este probabil faptul că doctrina Trinităţii îl face pe Cristos egal cu Dumnezeu Tatăl.  Trinitatea este ţinta principală a atacurilor altor religii şi a multor secte; este vorba în special de Iudaism,  Islamism, Unitarianism, Martorii lui Iehova şi Scientism (3) (Ştiinţa Creştină).

Răspunsul creştin, la negarea Trinităţii, se bazează pe dovezile Scripturii. Este adevărat că, în Vechiul  Testament, la Deuteronom 6:4 este scris: „Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn”. Totuşi Genesa 1:26  foloseşte forma la plural, Elohim, pentru cuvîntul „Dumnezeu”, aşa cum face şi Genesa 11:7. Şi în apariţia divină  din Genesa 18, înaintea lui Avraam, este folosit din nou pluralul.

Noul Testament, de asemenea, proclamă clar că Dumnezeu este Unul (vezi Galateni 3:20), şi totuşi există şi aici  dovezi din plin că unitatea lui Dumnezeu, unicitatea Sa, implică trei „persoane”. Vezi, de exemplu, Matei 3:16;  28:19, 2 Corinteni 13:14. În plus se observă că Isus se referă la Sine, în mod frecvent, ca la Dumnezeu (de  exemplu Ioan 8:58) iar Ioan în capitolele 14 -16 ale eangheliei Sale arată că Duhul Sfînt Se bucură de aceeaşi  relaţie cu Tatăl ca şi Isus. Fiul, Isus Cristos, este Dumnezeul-Om, de o umanitate perfectă şi o divinitate  perfectă. El a fost o persoană avînd două naturi distincte (vezi Ioan 1:1,14; Galateni 4:4-5; Filipeni 2:6-7).

Motivul pentru care anumite persoane nu acceptă Trinitatea este că inconştient sau conştient, Dumnezeu este  redus la o unitate matematică, familiară raţiunii umane. Ei interpretează Creatorul în termenii creaţiei; adică îl  văd pe Dumnezeu ca un fel de „om mare”.  Cum pot fi trei persoane o singură fiinţă? Trinitatea este o enigmă pentru logica normală, întrebarea este totuşi:  „Dacă Dumnezeu este supranatural – dincolo de natură – de ce trebuie El înţeles doar în termeni umani?”.

Creştinul biblic acceptă taina măreţiei lui Dumnezeu şi a Trinităţii. Dicţionarul de teologie a lui Baker rezumă  poziţia creştină astfel: „Creştinul învaţă să-L cunoască pe Dumnezeu din chiar faptele lui Dumnezeu şi din  confirmarea acestora în Sfînta Scriptură. El nu este surprins dacă rămîne un element de mister care sfidează  analiza şi înţelegerea cea mai pătrunzătoare, deoarece el ştie că nu este decît un om, pe cînd Dumnezeu este  Dumnezeu. Dar în lucrarea divină, aşa cum este ea descrisă în Biblie, Dumnezeul unic se revelează pe Sine ca  Tată, Fiu şi Duh Sfînt, prin urmare, creştinul trebuie să venereze, în credinţa adevărată, gloria Trinităţii eterne”.  A înviat Cristos din morţi cu adevărat? Creştinii biblici spun că El a înviat, şi că învierea este una din dovezile  cele mai puternice că Cristos este Dumnezeu. El a învins moartea şi garantează viaţa veşnică pentru toţi care  cred în El. Pentru relatări asupra învierii vezi Matei 28:1-10; Marcu 16:1-8; Luca 24:1-42; Ioan 20 şi 21.

Doctrina învierii este temelia pe care stă creştinismul. Aşa cum scrie Pavel: „Şi dacă Cristos n-a înviat, credinţa  voastră este zadarnică, şi voi sînteţi încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:17). Dr. Wilbur M. Smith, celebrul  teolog american, comentează într-un articol din „Dicţionarul de Teologie” a lui Baker: „Doctrina învierii ne învaţă  despre caracterul supranatural al persoanei lui Isus Cristos şi nădejdea specială pe care El a adus-o oamenilor.  Nici o altă religie a lumii nu a formulat o mărturisire de credinţă care să cuprindă afirmaţii ca acestea”.  Şi în alt loc, în acelaşi articol, Smith scrie: „Scoateţi adevărul despre înviere din Noul Testament şi toată  structura sa doctrinară se va prăbuşi iar nădejdea va dispare”.

Deoarece Cristos a înviat din morţi, creştinul are nădejdea şi siguranţa că şi el va învia.

Nădejdea creştină a învierii este subiectul pasajului înflăcărat din 1 Corinteni 15. Iar în 2 Corinteni 4:14 Pavel  scrie: „Şi ştim că cel ce a înviat pe Domnul Isus, ne va învia şi pe noi împreună cu Isus”. Dacă nădejdea  creştinului ar fi într-un Cristos mort, care a murit ca martir pentru că a iritat „status-quo-ul” iudeu, atunci  creştinul ar fi în aceaşi barcă cu mahomedanul, budistul şi cu discipolul lui Confucius. Mahomed este mort, Buda  este mort, Confucius este mort. Biblia afirmă că Cristos este viu, şi deoarece El trăieşte veşnic, creştinul va trăi  de asemenea veşnic.

Există multe alte învăţături cu privire la Cristos. Iată cîteva din ele: înălţarea Sa (vezi Fapte 1:10), lucrarea Sa  de mijlocire în cer pentru credincioşi (vezi Evrei 7:25), a doua venire a Sa. La 1 Tes. 4:16-17, găsim una din cele  trei sute de afirmaţii ale Noului Testament, despre a doua Sa venire. Dar cartea pe care o citiţi acum se  concentrează asupra doctrinelor creştine biblice de bază care vor fi comparate cu părerile altor confesiuni  religioase ce vor fi discutate în continuare. Moartea lui Cristos se justifică raţional de orice minte sănătoasă.  Dragostea lui Dumnezeu şi păcatele lumii şi-au dat întîlnire în moartea pe cruce a lui Isus Cristos.

Cristos a murit pentru păcatele noastre

Oamenii nu întreabă doar „Cine este Cristos?” ci şi „Cine este omul?” sau, mai precis „Ce este omul?”. Vom arăta  răspunsurile creştinismului biblic la întrebările tipice despre om.

Este omul în totalitate bun, în totalitate rău sau „şi bun şi rău”?

Majoritatea oamenilor n-ar putea să spună că omul este în totalitate bun. Există prea multe dovezi în presa  zilnică ce contrazic această părere. Dar ei nu vor să admită că omul este în totalitate rău. Ei preferă opinia:  „Cîte puţin din fiecare”.  De fapt, majoritatea dintre noi gîndim încîntaţi că sîntem „suficient de răi” pentru a avea şarm (adică nu sîntem  de tipul comun, nişte încuiaţi, sau nişte „sfinţişori”). Dar, desigur, sîntem şi „suficient de buni” pentru a face o  faptă bună atunci cînd „contează”.

Foarte elocvent în acest sens, este elogiul tipic adus, deseori, la mormîntul cuiva: „A fost o persoană deosebită,  minunată,” cînd de fapt el şi-a urît soacra, a nutrit o ranchiună împotriva vecinului său timp de 20 de ani, nu şi-a  plătit corect impozitul pe venit, şi-a păcălit şeful, a „cucerit” cîteva femei în afară de soţia sa şi L-a necinstit  zilnic pe Dumnezeu prin vorbele şi faptele sale.

Creştinismul biblic susţine opinia nepopulară că omul este în totalitate rău. Aceasta pare nerezonabil atîta timp  cît nu examinezi ceea ce spune Scriptura despre „păcat”. Scriptura arată că oamenii, care la nivel social, uman,  etalează capacitatea de a face bine, se nasc cu o „infirmitate” – şi această infirmitate este păcatul originar.  Biblia ne învaţă că orice om se naşte mort spiritual (vezi Efeseni 2:1) şi aceasta se datorează păcatului primului  om, Adam. Conform textului din Genesa 1:26, Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, avînd libertatea  opţiunii morale. El a ales să nu se supună lui Dumnezeu; prin aceasta a păcătuit şi întreaga rasă umană a fost  infestată de păcat (vezi Genesa 3 pentru relatarea despre căderea omului).

Deoarece Adam a acţionat în postura de „cap” al rasei umane, păcatul său iniţial a avut consecinţe asupra  tuturor oamenilor din toate timpurile. Pavel a scris că „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat  a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” (Romani  5:12).

Natura tuturor oamenilor certifică corectitudinea celor spuse de Pavel. Noi toţi ştim, din propria experienţă, că  nu facem tot ceea ce ar trebui să facem în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii. Biblia, de asemenea, ne spune  lucruri şi ne arată că rădăcinile păcatului sînt împlîntate în om, în inima sa, adică în profunzimea fiinţei sale  lăuntrice. „Inima,” – scrie Ieremia -„este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s-o  cunoască?” (Ieremia 17:9).

În Noul Testament, citim că Isus, care „ştia ce este în om” (Ioan 2:25) nu Şi-a propus să le dovedească  oamenilor că ei sînt păcătoşi. Pur şi simplu, El le-a spus că ei sînt păcătoşi şi că El a venit să-i ajute. Cea mai  severă mustrare a Lui a fost pentru „auto-neprihăniţii” farisei, care gîndeau că ei nu sînt păcătoşi.

În Matei 9:13 Isus afirmă cu ironie: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”. El  demască făţărnicia şi masca ceremonială religioasă, dezvăluind privirii sursa păcatului – inima rebelă a omului  (vezi Matei 15:1-20).

Biblia ne învaţă, şi antropologia modernă confirmă, că noi toţi facem parte din aceiaşi rasă umană. Scriptura  arată că noi toţi sîntem descendenţi ai lui Adam. Toţi facem parte din familia lui Adam; întreaga rasă umană are  natura lui Adam – „o inimă păcătoasă”.

Întreaga omenire se află sub osînda divină, din cauza păcatului. În Romani 1:18 – 3:23, Pavel face o descriere  magistrală a condamnării universale a omului păcătos şi arată că păcatul, în esenţă, nu este doar o anumită  faptă. Păcatul este atitudinea de trufie şi de rebeliune a oamenilor, indiferent că este vorba de iudeu sau grec,  de păgînul idolatru sau religiosul bisericos, sau de micul burghez „moral”. Acestea ne conduc la întrebarea tipică:

„De fapt ce este păcat?” Cine decide ce este şi ce nu este păcat?

Răspunsul este că Dumnezeu decide. Există multe definiţii pentru păcat: călcarea legilor lui Dumnezeu,  împotrivirea faţă de voia lui Dumnezeu, etc…. Aceste definiţii se pot rezuma astfel: „Păcatul este rebeliunea  trufaşă, independenţa faţă de Dumnezeu în formă activă sau pasivă”. Exemple de păcat activ sînt crima, furtul şi  înşelăciunea.  Păcatul pasiv este mai subtil: a nu ajuta pe cineva atunci cînd depinde de tine să-l ajuţi, sau atitudinea de  „neimplicare” prin care spunem: „Doamne, sînt prea ocupat; n-am timp pentru Tine”.

Toţi păcătuim şi activ şi pasiv. Ioan ne spune: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu  este în noi” (l Ioan 1:8). Isaia pune punctul pe „i”: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul  lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6).

Transferul nelegiuirii noastre (al păcatului nostru) asupra lui Cristos este o altă „enigmă” pentru mulţi oameni. Ei  se întreabă:  Cum a fost posibil ca Isus Cristos să moară pentru păcatele tuturor? Nu este fiecare răspunzător pentru  păcatele lui?

Multe religii şi secte acceptă realitatea păcatului, dar soluţia lor diferă întotdeauna de cea a creştinismului. În  timp ce creştinismul spune că singura mîntuire de păcat este prin credinţa în Isus Cristos şi în moartea Sa  ispăşitoare pe cruce, alte religii caută mîntuirea prin fapte bune sau prin respectarea unor reguli sau legi.  Creştinii biblici denumesc moartea lui Cristos „ispăşire”. Dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu sînt implicate în ea.  Cînd Cristos – Dumnezeu întrupat – a murit pe cruce, El a dat satisfacţie standardelor sfinte ale lui Dumnezeu şi  a primit pedeapsa pentru păcatele tuturor oamenilor.

Tot atît de important este şi faptul că moartea lui Cristos demonstrează dragostea şi grija lui Dumnezeu pentru  toţi oamenii, chiar şi pentru aceia care-L urăsc pe Dumnezeu şi nu doresc să-L cunoască. Romani 5:6-8 spune  limpede: „Căci, pe cînd eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.  Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.  Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi”.

În Vechiul Testament se poate găsi o ilustrare a conceptului de ispăşire în relatarea despre Pastele iudaic (vezi  Exod 12:1-14). Israeliţii au jertfit miei, fără cusur, şi au uns cu sîngele lor stîlpii şi pragul de sus al uşii. Îngerul  morţii, care a trecut prin Egipt în noaptea aceea, a omorît pe întîii născuţi din orice casă care nu avea sîngele de  miel pe uşă. În 1 Corinteni 5:7 Pavel se referă la acest eveniment, descris în cartea Exod, spunînd: „Cristos,  Paştele noastre, a fost jertfit”. Pavel spune aici că aşa cum israeliţii au fost salvaţi de la moartea fizică, prin  sîngele mielului, tot aşa toţi creştinii sînt salvaţi de la moartea spirituală, veşnică, prin sîngele Mielului lui  Dumnezeu – Isus Cristos – care a venit ca să ridice păcatele lumii (vezi Ioan 1:29).

Scriptura ne învaţă că Isus a murit „prin delegare” adică El a fost Substitutul nostru, înlocuitorul nostru.  Apostolul Petru ne spune că: „Cristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, cel neprihănit pentru cei  nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (l Petru 3:18).  Scriptura arată că Cristos a murit o singură dată pentru toţi oamenii. Sacrificiul Său nu trebuie repetat: „La  sfîrşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:26).

De ce spune Scriptura că moartea lui Cristos este plata potrivită pentru păcatele întregii umanităţi? Este  potrivită pentru că Cristos este Dumnezeu. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate plăti pentru păcatele tuturor  oamenilor. Dumnezeu este acela care fixează standardul sfînt. Cine-l poate împlini în afară de Dumnezeu însuşi?

Scriptura ne învaţă că Cristos a murit din cauza păcatelor noastre, plătind prin sacrificiul Său preţul  răscumpărării. Prin aceasta, omul este justificat. A fi justificat înaintea lui Dumnezeu, înseamnă că dreptatea Lui  a fost satisfăcută prin moartea înlocuitoare a Fiului Său Isus Cristos. El a suportat pedeapsa pentru păcatele  noastre şi de asemenea a înlăturat vinovăţia noastră, îndepărtarea vinovăţiei este un lucru important, trecut cu  vederea de mulţi creştini.

De exemplu să presupunem că eşti chemat în judecată pentru depăşirea vitezei legale. Afli că nu e nevoie să  plăteşti amenda, deoarece a fost plătită deja de altcineva – probabil de blajinul şi îngăduitorul tău tată sau de  unchiul tău bogat. Plătirea amenzii proprii de către altcineva ilustrează parţial justificarea, dar Dumnezeu face  mai departe un pas important.

Vinovăţia ta rămîne chiar dacă altcineva a plătit amenda în locul tău, dar atunci cînd păcătosul se întoarce la  Dumnezeu prin Isus Cristos, El îi şterge orice vinovăţie adusă de păcat.  Pavel explică acest lucru în Romani 5:1: „Deci, fiindcă sîntem socotiţi neprihăniţi (4), prin credinţă, avem pace cu  Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos” (vezi de asemenea Galateni 3:6 şi Filipeni 3:9).  În ochii lui Dumnezeu creştinul este pe deplin iertat pentru toate păcatele. Noi „sîntem socotiţi neprihăniţi, fără  plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus” (Romani 3:24).

În plus, Dumnezeu ne înfiază, devenim o parte a familiei Sale – copii spirituali şi moştenitori (vezi Ioan 1:12;  Romani 8:16). Creştinul nu poate înţelege complet lucrul acesta, dar el poate spune: „Dumnezeu Se uită la mine  prin Cristos şi mă vede ca şi cînd n-aşi fi păcătuit deloc”. „Justificat” înseamnă că sînt iertat de Dumnezeu  pentru păcatele mele şi sînt acceptat de El, avînd dreptul la toate binecuvîntările pe care El le rezervă pentru ai Săi.

Eu sînt eliberat chiar şi de sentimentul de vinovăţia păcatului, deoarece Dumnezeu, prin Cristos, Se uită la mine  ca la unul care nu a păcătuit niciodată. Biblia arată de asemenea că omul nu poate face nimic pentru a-şi cîştiga  justificarea. Creştinul este mîntuit prin „har” – favoarea, mila şi dragostea nemeritată din partea lui Dumnezeu.  „Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin  fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8,9).

Ideea că „nimeni nu trebuie pedepsit pentru greşelile mele” este foarte răspîndită şi sună foarte frumos. Apare ca  ceva cinstit, nobil şi smerit. Dar de fapt această opinie izvorăşte din mîndrie, din faptul că nu vreau să admit că  nici un om nu se poate ridica la standardul sfinţeniei lui Dumnezeu. „Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui  Dumnezeu” (Romani 3:23). „Căci nu este om care să nu păcătuiască” (l Regi 8:26).

Biblia afirmă că nu există un om perfect, chiar dacă el ar respecta toate regulile şi legile. Nu importă cît de multe  fapte bune ar face, el tot păcătos este. El încă este lipsit de sfinţenia perfectă a lui Dumnezeu. Dacă admit că  om îşi poate cîştiga singur mîntuirea, asta înseamnă că Dumnezeu este ceva mai puţin decît perfecţiunea,  adică Dumnezeu este mai puţin decît Dumnezeu.

Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi

Fiecare confesiune religioasă are părerile sale despre ceea ce înseamnă „Scriptură”. Hinduşii au multe scrieri  sfinte numite Vedas. Budiştii au scrierile sfinte numite Tripitaka (trei coşuri). Islamul are Coranul său dictat de  Mahomed. Unele confesiuni religioase adaugă Bibliei alte scrieri pentru a-şi justifica opinia specifică în opoziţie cu  creştinismul biblic. De exemplu, mormonii recunosc inspiraţia Bibliei, dar pretind că sînt inspirate şi alte cărţi  (Cartea lui Mormon, Perla de Mare Preţ, Doctrină şi Legăminte). Scientismul spune că Biblia este inspirată, dar  tot aşa de inspirată este şi cartea scrisă de Mary Baker Eddy „Ştiinţă şi Sănătate cu Explicaţia Scripturilor”.

Inspiraţia divină a Bibliei este principala deosebire între creştinism şi alte religii. Dacă Biblia nu poate fi  considerată drept Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu, atunci revendicările privind divinitatea lui Cristos, starea de  păcat a omului şi nevoia sa de mîntuire, prin credinţa în moartea şi învierea lui Cristos, toate aceste revendicări  nu au credibilitate.

În continuare, sînt date răspunsurile creştine biblice la întrebările tipice despre Biblie.

Este Biblia, de fapt „inspirată de Dumnezeu”? De ce este Biblia considerată superioară altor cărţi?  Versiunea NIV (5) traduce 2 Timotei 3:16 în felul următor: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu” adică,  Dumnezeu, Duhul Sfînt, a acţionat în mintea autorilor Scripturii, revelîndu-le ceea ce dorea să fie scris.

Dr. William Evans rezumă astfel poziţia creştină asupra inspiraţiei Scripturii: „Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu,  autorizaţi de infuzia de inspiraţie divină, au scris în ascultare de porunca divină, şi au fost păziţi de orice eroare  atît în revelarea adevărurilor necunoscute cît şi în relatarea celor deja familiare” (vezi 2 Petru 1:21).

Ce dovezi au creştinii pentru inspiraţia şi infailibilitatea Bibliei?

În primul rînd, propria revendicare a Bibliei, de a fi Cuvîntul lui Dumnezeu. Asta s-ar putea să nu fie suficient  pentru „sceptici”, dar scriitorii Bibliei afirmă în mod constant că ei înregistrează cuvintele lui Dumnezeu pentru  oameni. Scriitorii Vechiului Testament revendică inspiraţia divină folosind expresia: „Aşa vorbeşte Domnul” sau  echivalentele ei, de peste 2000 de ori (de exemplu, vezi 2 Samuel 23:1-3; Ieremia 1:9; Habacuc 2:2).

De asemenea apostolii au pretins că sînt inspiraţi de Dumnezeu; ei au afirmat că transmit poruncile lui Dumnezeu,  în 1 Corinteni 14:37 Pavel spune că el a scris „poruncile Domnului”. Iar Petru ne aduce aminte „de lucrurile  vestite mai dinainte de sfinţii prooroci, şi de porunca Domnului şi Mîntuitorului nostru, dată prin apostolii voştri”  (2 Petru 3:2).

Paternitatea apostolică a fost un criteriu principal pentru a decide ce cărţi pot face parte din Noul Testament.  Apostolii au fost oameni care au trăit şi slujit împreună cu Cristos. Ei L-au cunoscut în fapt, sau L-au  experimentat într-un mod deosebit, aşa cum este cazul apostolului Pavel, convertit pe drumul Damascului.  Apostolii au îndurat persecuţii incredibile şi au fost martirizaţi pentru cauza creştină. Singura explicaţie validă  pentru zelul lor este că ei L-au văzut, au vorbit, şi au mîncat cu Domnul Isus Cristos cel înviat.

Dacă El nu ar fi înviat şi nu ar fi apărut în faţa apostolilor, ar fi murit ei toţi pentru o minciună? Mărturia lui Isus  Cristos însuşi, este o dovadă vitală pentru inspiraţia şi autoritatea Bibliei.  Creştinii cred că Isus Cristos a fost Dumnezeu în trup omenesc. Isus a reafirmat în mod constant inspiraţia divină  a Vechiului Testament, deoarece Noul Testament nu fusese încă scris.

Dr. Vernon Grounds scrie în revista Christianity Today: „Cristos a cunoscut, a crezut, a studiat, a expus, a  venerat, a respectat, S-a supus şi a împlinit Scripturile”. Pe scurt, spune Grounds, Cristos a afirmat şi a întărit  autoritatea şi infailibilitatea Cuvîntului lui Dumnezeu.

Cristos a criticat adesea interpretarea fariseică a Scripturii, dar niciodată Scriptura însăşi. Cristos Şi-a  fundamentat învăţătura şi viaţa pe Scriptură. Pentru părerea Lui despre Scriptură vezi Matei 5:17-18; 22:29;  Ioan 5:39, 40, 46,47.

A pretinde ceva mai puţin decît inspiraţia Scripturii, înseamnă a pretinde că Isus S-a înşelat sau a minţit, dar  asta ar însemna că El este mai puţin decît Dumnezeu. Dacă El este mai prejos decît Dumnezeu, lucrarea Sa de  ispăşire pe cruce, pentru păcatele noastre este insuficientă.

O altă dovadă pentru inspiraţia Bibliei este unitatea sa. Biblia a fost scrisă de 40 de autori de-a lungul a 1600  ani. Majoritatea acestor autori nu se cunoşteau între ei. Cînd J.B. Philips a început să traducă Noul Testament în  limba engleză modernă, el nu credea în inspiraţia literală a Bibliei (adică nu recunoştea că şi cuvintele folosite  erau insuflate de Dumnezeu).

Dar, pe măsură ce progresa în traducere, Phillips era din ce în ce mai copleşit de unitatea ce există între cărţile  Bibliei. El a spus: „Aceşti autori vorbesc fiecare despre acelaşi lucru, privit din unghiuri diferite şi descris pe căi  diferite, dar toţi vorbesc cu o asemenea siguranţă încît trezesc admiraţie în inima omului modern”.

Inspiraţia Scripturii este elementul vital care ridică Biblia deasupra întregii literaturi. A spune că piesele lui  Shakespeare, de exemplu, sînt la fel de inspirate ca şi Biblia, înseamnă a reduce Scriptura la nivelul scrierilor  umane. În felul acesta se încearcă a se da o lovitură de graţie autorităţii şi puterii credinţei crestine. Biblia  reprezintă revelaţia lui Dumnezeu pentru om. Nu poţi judeca revelaţia; o poţi doar primi. A discuta veridicitatea  Bibliei în raport cu cunoaşterea umană, înseamnă a-l face pe om prea mare şi pe Dumnezeu prea mic.

De-a lungul istoriei, inspiraţia şi infailibilitatea Bibliei au fost atacate conţinu, dar Biblia a rezistat. Oamenii o pot  critica sau respinge, dar ei nu pot demonstra că Biblia nu este ce ea pretinde: Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu  pentru oameni. „Cuvîntul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri” (Psalmul 119:89).

Este creştinismul biblic corect?

Credinţa creştină are multe alte doctrine în afară de doctrinele despre persoana şi lucrarea lui Cristos, natura  umană şi inspiraţia Scripturii. Studiind alte concepţii religioase, totuşi, se observă că aceste trei probleme cheie  apar în mod continuu. Creştinul biblic crede că Cristos este Dumnezeu şi că El a murit pentru păcatele omului. El  crede, de asemenea, că omul este păcătos în natura Sa, este mort spiritual şi singura nădejde pentru mîntuirea  de păcat este credinţa în moartea şi învierea lui Cristos.

Creştinul biblic crede şi faptul că Biblia este inspirată de Dumnezeul cel Viu, şi că ea reprezintă singura călăuză  infailibilă pentru credinţă şi pentru viaţă.  Pentru a avea un dialog inteligent cu alte credinţe, creştinul trebuie să-şi cunoască bine propria credinţă, să  cunoască ce învaţă Biblia.

Unii afirmă că ceea ce spune Biblia nu reprezintă dovada suficientă pentru a demonstra valabilitatea  creştinismului. Scopul acestei cărţi nu este să dovedească validitatea creştinismului ci să compare, cu claritate  şi obiectivitate, creştinismul biblic cu diferite confesiuni religioase. Creştinismul biblic este adevăratul creştinism,  de aceea el nu poate fi diluat, rearanjat (amplificat n.tr.). Creştinismul biblic se bazează pe credinţa „care a fost  dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3). E adevărat că numai Dumnezeu poate convinge o persoană, căci  „nimeni nu poate zice: ‘Isus este Domnul’ decît prin Duhul Sfînt” (1 Corinteni 12:3).  Nimeni nu poate fi convins de validitatea creştinismului biblic decît prin Duhul Sfînt.

Note:

(1) în traducerea românească „cumpănă”

(2) n.tr. de asemenea greco-catolicii şi biserica ortodoxă răsăriteană.

(3) în limba engleză Christian Science.

(4) „neprihănit” nu înseamnă „fără păcat” ci „îndreptăţit, socotit drept, justificat”.

(5) NIV – New International Version – o nouă traducere în limba engleză

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

  www.theophilos.3x.ro

CREȘTINISMUL RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches Traducere: Cristina Ghioancă

download - Copie - Copie (2)

CREȘTINISMUL

RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches

Traducere: Cristina Ghioancă

fragment

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

  1. Adevărul este relativ– orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.
  2. Adevărul este pluralist– pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

În esență, ideologia pluralismului susține validitatea tuturor religiilor în mod egal. Potrivit acestei perspective, nici o religie nu poate pretinde că este o revelație unică sau specială a lui Dumnezeu și niciun lider religios sau întemeietorul unei religii nu poate pretinde a fi mai special.

Aceste idei devin tot mai populare astăzi, însă ele nu sunt deloc noi: ele reprezintă, în esență, popularizarea teologiei liberale a secolului XIX, care, la rândul ei, are la bază filosofia secolului XIX, în special pe cea a lui Hegel. De fapt, aceasta înseamnă să spui că filosofia relativistă a lui Hegel este corectă (și celelalte sunt eronate), ceea ce este o pretenție exclusivistă care contrazice regula de bază a pluralismului, aceea de a avea vederi largi.

Pluralismul este îmbrățișat, în general, de cei care doresc să aibă o justificare convenabilă pentru stilul lor de viață. Cu alte cuvinte, ei folosesc pluralismul ca o unealtă pentru demitizarea religiei în general: dacă totul este relativ, atunci nu trebuie să acord atenție la nimic și eu pot fi propriul meu zeu.

Alții, în special oamenii religioși, au îmbrățișat pluralismul deoarece acesta îi scapă de problema jenantă a evanghelismului și prozelitismului, care a dus în trecut la conflicte și chiar la războaie. Așadar, aceasta este o încercare de a scăpa de evanghelism și, de asemenea, de a dezamorsa un conflict într-o societate care acceptă o multitudine de credințe. Pluralismul încearcă, de asemenea, să evite criticile care se aduc la adresa creştinismului prin care se arată că acesta dezbină şi ar fi responsabil pentru cruciade şi alte vărsări de sânge din istoria bisericii creştine.

Unii vor obiecta că pluralismul este ceva natural în „societatea noastră pluri-religioasă”, în care factorul economic și cel democratic sunt cei mai importanți. Dacă prin societate „pluri-religioasă” înțelegem o societate care tolerează toate religiile, atunci nu este nici-o problemă. Însă dacă prin aceasta ne referim la faptul că toate religiile sunt fie adevărate, fie fără nici o valoare, atunci autorul acestui articol va contesta acest lucru.

CREȘTINISMUL

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste. Acesta a început ca o sectă în cadrul iudaismului, care ulterior a fost exclusă din acesta și s-a dezvoltat într-o nouă religie. Cu toate acestea, rădăcinile creștinismului se ală în cadrul iudaismului.

Creștinismul pretinde că Noul Testament este o continuare logică a Vechiului Testament (Scripturile ebraice). Astfel, pentru creștini, Noul Testament reprezintă Vechiul Testament + Mesia + Duhul Sfânt.

Fondatorul creștinismului a fost un remarcabil rabin evreu, care predica cu o autoritate ieșită din comun și a devenit cunoscut ca înfăptuitor de minuni. Acest învățător susținea în mod clar că salvarea era pentru proscrișii societății evreiești, dar și pentru neevrei. După execuția sa, în urma acuzației de blasfemie și răzvrătire, el, după cum susținea, a înviat din morți și și-a trimis reprezentanții săi să meargă și să predice Evanghelia (vestea bună despre moartea sa ispășitoare și despre învierea sa).

Un important punct de cotitură a avut loc atunci când Saul, un rabin de seamă și un înflăcărat evreu fundamentalist, a fost atras la credința creștină printr-o viziune dramatică. Odată cu Saul, numit mai târziu Pavel, observăm o dezvoltare majoră în ceea ce privește misiunea printre neevrei. Mare parte din scrierile sale reprezintă un demers de apărare în privința acestei situații, precum și o analiză a implicațiilor ce decurg de aici.

Ruperea creștinismului de iudaism a avut loc între primul și cel de-al doilea război al evreilor, perioadă în care a existat o mare presiune pe evreii convertiți pentru a se întoarce la origini și a-și apăra pământul strămoșesc. Iudaismul a luat astfel o direcție anti-creștină, iar mai târziu evreii se bucurau de ocazia de a-i trăda pe creștini, predându-i autorităților romane pentru a fi executați. Acesta a fost începutul unei ostilități care a crescut treptat, devenind un antisemitism virulent.

Către sfârșitul primului secol, biserica a fost asaltată de o erezie numită gnosticism, care se reflectă în unele din scrierile apostolului Ioan. Apoi, în secolele următoare, pe măsură ce tot mai mulți păgâni provenind din medii influențate de platonism se alăturau bisericii, acest curent filosofic (și, într-o mai mică măsură, și aristotelianismul și stoicismul) a dus la apariția multor erezii, care au fost combătute în conciliile bisericești. Din cauza unor diferențe teologice nesoluționate, secolele V și VI au fost martorele despărțirii Bisericii nestoriene și a celor cinci biserici monofizite (din Armenia, Siria, Egipt, Etiopia și India) de biserica-mamă.

În ciuda respingerii ereziilor, elemente ale filosofiilor din spatele lor și-au lăsat amprenta asupra bisericii, astfel încât, în perioada Evului Mediu, a apărut un amestec de filozofie păgână, legalism iudaic și creștinism, iar biserica avea mare nevoie de reformare. Această reformă sau reformare din păcate nu a fost acceptată de Biserica Catolică (sau Ortodoxă), iar reformatorii și adepții lor au fost excomunicați, având astfel loc o ruptură, care a dus la apariția bisericilor protestante.

Începând cu secolul II d.Hr., între creștinismul răsăritean și cel apusean au început să apară diferențe în materie de limbaj, civilizație și filozofie. Acest lucru a dus, în cele din urmă, la schisma din secolul XI, în urma căreia au luat naștere Biserica Catolică (în Apus) și Biserica Ortodoxă (în Răsărit). Începând cu Evul Mediu, în creștinism au existat perioade de trezire spirituală. În secolul XIX a avut loc dezvoltarea teologiei liberale, care a dus la diluarea mesajului creștin și la reacții împotriva aceste situații. Descoperirea unor adevăruri proaspete și îndelung neglijate a determinat apariția unor noi denominații, astfel încât creștinismul a ajuns să arate ca un colaj format din diverse grupuri. De fapt, toate acestea pot fi împărțite în trei categorii:

  1. Cei pentru care autoritatea supremă este Biblia.
  2. Cei pentru care autoritatea supremă este Biserica.
  3. Cei pentru care autoritatea supremă este Rațiunea.

Fondatorul: Putem spune fără să greșim că creștinismul rămâne în picioare sau cade odată cu fondatorul său și cu succesul (sau eșecul) bisericii în ceea ce privește trăirea în conformitate cu idealurile acestuia. Fondatorul creștinismului a fost un rabin neortodox, care a pretins că el este Mesia. El susținea că împlinește speranțele mesianice vechi-testamentare. De asemenea, el susținea că Vechiul Testament a indicat întotdeauna înspre venirea lui Mesia și că el era persoana așteptată. Prin urmare, prima întrebare la care trebuie să dăm un răspuns este urătoarea:

Cine era Mesia și ce trebuia el să facă?  Mesia este un alt termen folosit cu referire la regele lui Israel, însă din profețiile vechi-testamentare reiese în mod clar că era așteptat un Mesia divin, deși ceva îi împiedica pe evrei să înțeleagă acest lucru (Isaia 9:6; Mat. 26:63). Poporul Israel aștepta un Profet desăvârșit (unul mai mare decât Moise), un Preot și un Rege. Mesia trebuia să fie toate acestea la un loc. Se pare că aspectul divin al lui Mesia din profețiile vechi-testamentare a fost minimalizat în mod deliberat de către instituțiile evreiești atunci când creștinismul a început să devină o amenințare pentru iudaism.

Mesia era așteptat să elibereze poporul Israel de dușmanii săi, să încheie un nou legământ cu acesta, care să ducă la iertare și la primirea darului Duhului Sfânt și să transforme Israelul în liderul națiunilor, de unde beneficiile domniei lui Mesia se revărsa peste restul lumii. Întrebarea este: Cum urma să se realizeze acest lucru?

Răspunsul este: prin împlinirea misiunii profețite pentru Robul care suferă. Această misiune sau lucrare este descrisă în detaliu în cartea profetului Isaia. Mesia urma să aibă o lucrare miraculoasă și să moară ca jertfă de ispășire pentru păcatul poporului (Israel).

Isus s-a identificat pe sine de mai multe ori cu Robul care suferă din a doua parte a cărții Isaia. De fapt, accentul principal al lucrării sale a fost împlinirea misiunii Robului care suferă. De asemenea, accentul principal al celei de-a doua veniri este împlinirea restului profețiilor. Cu alte cuvinte, prima sa venire a avut ca scop pregătirea terenului pentru cea de-a doua venire.

În timpul perioadei inter-testamentare, printre evrei s-au făcut multe speculații cu privire la viitor: mulți credeau că vor apărea câteva personaje mesianice. Totuși, Isus a pretins că el este împlinirea tuturor profețiilor. După cum putem observa noi acum, Robul care suferă era unul din rolurile lui Mesia.

Alegerea: Liderii evrei aveau trei opțiuni: Isus fie a fost 1. Nebun, 2. Rău (i.e. un impostor), sau 3. Adevărat. Ei ai ales a doua variantă. Se înțelege de la sine că alegerea lor a fost greșită, iar istoria ulterioară a poporului evreu reprezintă o mărturie elocventă în sensul acesta. Urmarea clară a fost distrugerea națiunii lor și un exil mai lung decât orice alt exil. În spatele acestor lucruri trebuie să existe un motiv întemeiat, însă evreii refuză să recunoască asta.

 Afirmațiile lui Hristos sunt susținute de următoarele:

Cuvintele sale. El a pretins nu doar că vorbește cuvintele lui Dumnezeu, ci chiar că el este Cuvântul lui Dumnezeu (i.e. sursa întregii revelații a lui Dumnezeu și dătătorul vieții veșnice). Cu alte cuvinte, el pretinde să fie cea de-a doua Persoană a Trinității, al cărei rol este să-L reveleze pe Tatăl și să dea Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Trinității. Argumentul lui Petru din Fapte 2 este următorul: pentru că Duhul Sfânt a fost dat, acest lucru demonstrează că Isus este Mesia. Vă provoc să citiți Noul Testament și, în special Evanghelia după Ioan, și să vedeți dacă veți fi frapați de cuvintele lui sau nu. Gărzile care au fost trimise să-l aresteze pe Isus s-au întors cu mâinile goale, exclamând: „N-am auzit pe nimeni să vorbească ca omul acesta!”

Minunile făcute de el. Isus a făcut minuni pe care nu le mai făcuse nimeni vreodată. Astfel, el a demonstrat că este același cuvânt care vorbise și la creație, un cuvânt cu autoritate deplină: El a spus un cuvânt și acesta s-a împlini pe loc. Mai mult, aceste minuni au fost profețite ca fiind semnul distinctiv al Robului care suferă (Isaia 61:1-2).

Împlinirea profețiilor din Vechiul Testament: Unii susțin că Isus putea să aranjeze lucrurile așa încât să pară că el împlinește toate aceste profeții. Însă unele dintre acele profeții descriu împrejurări care nu pot fi controlate de un om (decât dacă acel om era și Dumnezeu). De exemplu: genealogia sa, locul nașterii, masacrul copiilor din Betleem la nașterea sa, fuga părinților săi în Egipt, existența unui precursor (Ioan Botezătorul), trădarea lui de către unul dintre discipoli săi pentru 30 de arginți cu care s-a cumpărat apoi un ogor, moartea trădătorului său, apariția unor martori mincinoși la procesul său, eroarea judiciară, soldații care au tras la sorți pentru hainele sale la locul execuției, oțetul care i-a fost oferit când se afla pe cruce, răstignirea și învierea sa. Pe de altă parte, împlinirea literală de către o singură persoană a mai mult de 50 din profețiile vechi-testamentare este puțin probabil să fie doar o coincidență: teoria probabilității exclude această variantă.

Totuși, cea mai mare dovadă a faptului că afirmațiile sale erau adevărate este învierea sa, care fusese profețită de către psalmist, de profetul Isaia, de Osea și confirmată nu doar de discipolii săi, ci și de mai bine de 500 de oameni care au fost martori oculari (1 Cor. 15:6).

Integritatea consemnărilor istorice: În timpul vieții sale, Isus și-a însărcinat apostolii să scrie o relatare a vieții, lucrării și învățăturii sale, și să explice învățătura sa sub inspirația Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că paternitatea Noului Testament este restrânsă la apostoli și cercul apostolic. Noi avem astăzi mai mult de 5.000 de manuscrise ale Noului Testament, conținând texte complete sau fragmente de text. Cele mai timpurii fragmente de text datează din jurul anului 50 d.Hr. (fragment din Marcu 6:52-53 descoperit la Qum’ran, precum și alte numeroase fragmente din Noul Testament, care nu pot data mai târziu de anul 70 d.Hr.) și 125 d.Hr. (Ioan 18:31-33, 37). Cele mai vechi manuscrise complete ale Noului Testament datează din secolul IV d.Hr. (Codex Vaticanus și Codex Sinaiticus), secolul V d.Hr. (Codex Alexandrinus) și secolul VI d.Hr. (Codex Bezae). În comparație cu acestea, De Bello Gallico de Caesar a fost scrisă în jurul anului 50 î.Hr., cel mai timpuriu manuscris pe care îl avem datează din secolul VIII d.Hr.. Cele mai timpurii manuscrise ale Analelor lui Tacitus (55-120 d.Hr.) datează din secolele IX și XI d.Hr. Toate acestea ne conduc la concluzia că Noul Testament este textul cel mai bine atestat din zona mediteraneană.

În cele din urmă, ce au de-a face toate aceste lucruri cu mine? Dacă admitem că Isus este Mesia al evreilor, fără de care poporul evreu nu poate intra în destinul pregătit de Dumnezeu pentru ei, ce are aceasta de-a face cu mine, un neevreu? Musulmanii, de pildă, ar spune că deși Isus este Mesia al evreilor, Mahomed este Profetul arabilor. Biblia însă spune foarte clar că:

  1. 1. Mesia al evreilor va fi conducătorul lumii întregi, și nu doar regele lui Israel (Isaia 9:7) .
  2. Jertfa sa a fost pentru păcatele întregii lumi. El a murit, nu doar pentru păcatele noastre, spune apostolul Ioan, un evreu, ci pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2).
  3. Isus a spus în mod specific că Evanghelia trebuie predicată fiecăreinațiuni. După cum au descoperit apostolii mai târziu, acest lucru însemna că Evanghelia trebuie predicată și neevreilor, pentru că le era adresată și lor. Pavel, în Romani 2 și 3 ajunge la concluzia că toți (atât evrei, cât și neevrei) au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu; prin urmare, toțiau nevoie de salvare.

Biblia spune în mod clar că:

  1. Noi trebuie să fim împăcați cu Dumnezeu și să primim iertare pentru păcatele noastre.
  2. Noi trebuie să fim născuți din nou în familia lui Dumnezeu.
  3. Noi trebuie să avem viață eternă, pentru ca atunci când vom învia din morți, să trăim pentru totdeauna (vom fi pentru totdeauna în afara sferei păcatului și a morții). Aceasta este ceea ce Biblia numește nemurire. Acesta este exact lucrul pe care l-a pierdut Adam din cauza necredinței și a răzvrătirii sale.

Aceasta este Evanghelia Veștii Bune și aceasta este ceea ce face ca creștinismul să fie ceva unic.

Biblia spune: Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi salvat:

  1. Cum poți fi salvat? Jertfa lui Mesia va fi pusă în contul tău.
  2. Cum se poate ca ceea ce credeu să determine destinul meu veșnic? Sigur trebuie să faciceva?

Vrei să spui că dacă cred că este un șoarece în gaura aceea din perete, asta va schimba realitatea lucrurilor? Însă nu la aceasta se referă Biblia atunci când vorbește despre credință. A crede înseamnă să crezi ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, renunțând cu totul la ceea ce știm că este greșit și rugându-l pe Hristos să preia cârma vieții noastre. Aceasta este, în esență, decizie morală.

Dumnezeu ne duce înapoi la un principiu găsit în primele pagini ale cărții Geneza și care reprezintă esența problemei noastre. El ne duce înapoi la locul faptei primilor noștri părinți. Adam și Eva nu au crezut ceea ce Dumnezeu a spus și acesta a fost începutul rebeliunii lor. Ceea ce spui tu se poate să nu aibă o prea mare importanță, însă ceea ce spune Dumnezeu este de cea mai mare importanță, pentru că El este Dumnezeu. Persoana din spatele cuvintelor este cea care contează. Credința înseamnă reversul procesului care a început în grădina Edenului: necredință și răzvrătire. Te provoc să începi să citești Noul Testament și să-l rogi pe Dumnezeu să-ți vorbească, pentru că Biblia spune: „Credința vine în urma auzirii și auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.”

  www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/crestinismul/

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate? de Dr. Benjamin Cocar

download - Copie

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

de Dr. Benjamin Cocar

În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era dregător în Iudea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei, şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa, Cuvântul Lui Dumenzeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia în pustie. Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului, şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor. (Luca 3:1-4)

În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 31-2.

De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 4:17.

El zicea: „S-a împlint vremea, şi împărăţia Lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” Marcu 1:15

Nu era nimic atrăgător să vezi rabinul îmbracăt cu o haină de păr de cămilă şi încins cu un br`u de curea…care mânca miere şi lăcuste sălbatice! Nimic atrăgător, şi totuşi mulţimile veneau la el pentru că el le spunea ceea ce ei nu auziseră de mult. Cineva avea curajul să spună lucrurilor pe faţă! Cineva reprezenta ceea ce ei nu puteau spune de frica consecinţelor, sau de teama că nu vor spune bine, dar acest tânăr de vre-o treizeci de ani, le spunea tare bine.

El nu se dădea la o parte din faţa soldaţilor, lor le spunea să fie mulţumiţi cu ceea ce primesc pentru slujba lor, fără să mai stoarcă prin apăsare de la bieţii oamenii. Lui Irod a avut îndrăzneala să-i spună că nu e normal să trăiască imoral, în concubinaj cu nevasta fratelui său Filip. Fariseilor le-a spus că nu merge să primeşti botezul pocăinţei fără pocăinţă! Botezul trebuie însoţit de fapte vrednice de pocăinţă!

Aşa predica Ioan când a anunţat că împărţia era aproape.

Dar în timp ce el predica, a venit Domnul Isus la el să fie botezat. Desigur se cunoşteau. Erau doar şase luni diferenţă între ei. Amândoi s-au născut miraculos, ce-i drept, Domnul Isus mult mai miraculos decât Ioan, dar nici la Ioan minunea nu a fost prea mică! Ioan a refuzat iniţial să-L boteze pe Domnul Isus, dar când El i-a spus că toată neprihănirea Lui Dumenzeu trebuie împlinită, atunci Ioan L-a botezat.

Ce-a urmat e din lumea Lui Dumnezeu! Cerul s-a deschis, Duhul Sfânt a venit ca un porumbel şi s-a aşezat pe Domnul Isus, iar Tatăl a spus că „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, de El să ascultaţi!”

Imediat după aceea Domnul Isus a fost ispitit de diavolul pentru patruzeci de zile, şi apoi a început să predice că împărăţia este aproape!

Deci, atât Ioan Botezătorul cât şi Domnul Isus au spus oamenilor să se pocăiască căci împărăţia este aproape. Atât Luca cât şi Matei şi Marcu ne prezintă o realitate despre care a vorbit atât Ioan Botezătorul cât şi mai clar, Domnul Isus. Luca ne prezintă locul şi timpul în care a apărut Ioan, omul trimis de Dumnezeu să pregătească calea Domnului Isus. El a venit în modul cel mai clar, cu cel mai limpede mesaj al pocăinţei de păcate. El nu era salvatorul de păcate, ci doar vocea care îndrepta pe oameni spre „Mielul Lui Dumenzeu care ridică păcatul lumii,” Ioan 1:29. Deşi din cartea Geneza şi până în Apocalipsa ni se prezintă împărăţia Lui Dumnezeu în diferite aspecte, după venirea Domnului Isus în lume, împărăţia s-a apropiat foarte tare.

Dar deşi atât Ioan cât şi Domnul Isus au predicat despre împărăţie, au spus că este aproape, împărăţia nu a fost instaurată pe pământ, dar a fost predicată de apostoli, dorită de milioane de credincioşi care s-au rugat şi se mai roagă, vie împărăţia Ta!

Este împărăţia un vis sau este o realitate? Este ceva despre care se poate vorbi ca relizabil, sau doar o himeră după care aleargă minţile mai slabe sau firile mai bolnave dintre fii oamenilor?

În cele ce urmează ne vom uita în Cuvântul Lui Dumnezeu şi vom face o călătorie împreună să vedem, este sau nu reală această împărăţie!? Iar dacă este reală ce trebuie să facem noi.

**********************************************************

Planul grandios a Lui Dumnezeu din veşniciile trecute era să aducă mulţi fii la slavă sau cum spunea nu de mult un predicator, să ducă slava la mulţi copiii.

Prin venirea Domnului Isus în lume, slava Lui Dumenzeu a coborât printre oameni, iar oferta a devenit clară, pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor, sau împărăţia Lui Dumnezeu este aproape.

E un mare risc să împărţim „evanghelia” în evanghelia împărăţiei viitoare, evanghelie predicată de Domnul Isus, şi evanghelia iertării păcatelor predicată de Pavel.

Nu există două evanghelii, ci doar una singură, o evanghelie care ne oferă şansa pocăinţei, a schimbării modului nostru de gândire, pentru că împărăţia este la dispoziţia noastră.

Când au apărut computerele personale, mulţi au auzit să se pocăiască, căci sunt computere la dispoziţia lor, să-şi schimbe modul de gândire, dar mulţi nu au făcut-o! Mulţi încă preferă maşina de scris, sau chiar scrisul cu mâna.

La fel a fost şi cu apariţia curentului electric. Chemarea a fost să ne pocăim de lampa cu petrol, să renunţăm la zilele scurte şi serile de beznă, curentul e le dispoziţia noastră. Mulţi oameni de la sate nu au acceptat să li se aducă acel fir de curent în casă!

Discuţii despre împărăţie!

Fapte 1:1-4

După înviere, timp de patruzeci de zile, Domnul Isus nu a vorbit decât despre împărăţie, acelaşi subiect cu care a început predicarea pe acest pământ!

În timpul acestor întâlniri cu ucenicii noi nu ştim exact câte au fost şi nu ni se redau discuţiile din aceste întâlniri deoarece scopul întâlnirilor este important nu întâlnirea în sine.

Tot ceea ce Luca înţelege, sau mai bine zis, ce i s-a dat voie să înţeleagă în procesul de inspiraţie, a fost că au discutat lucruri privitoare la împărăţie! Ce au discutat nu ni se spune, dar putem crede că s-a revizuit ceea ce Domnul le-a spus lor în timpul vieţii Lui pe pământ, lucruri pe care atunci nu le-au înţeles, dar acum ele vor deveni clare.

E demn de observat că Domnul Isus a început lucrarea pe acest pământ şi a încheiat-o discutând acelaşi subiect: Împărăţia Lui Dumnezeu!

În Noul Testament găsim aceste denumiri ale împărăţiei:

  1. Împărăţia Lui Dumnezeu Ioan 3:3
  2. Împărăţia cerurilor Matei 3:2
  3. Împărăţia Dragostei Fiului Său Coloseni 1:13
  4. Împărăţia Tatălui Matei 13:23
  5. Împărăţia Fiului Omului Luca 1:13
  6. Împărăţia Veşnică 2 Petru 1:11

    Dacă în Faptele Apostolilor ni se spune doar că a vorbit despre împărăţie, în Matei, împărăţia ocupă un loc central:

Matei 4:17; 10:7 împărăţia este aproape

Matei 4:23; 9:35; 24:14 Domnul Isus predică Evanghelia împărăţiei

Matei 5:3 împărăţia este a celor săraci în duh

Matei 5:20 Doar cu o neprihănire superioară fariseilor şi a cărturarilor se va intra în împărăţia cerurrilor

Matei 6:10 Vie împărăţia Ta

Matei 6:13…a Ta este împărăţia…în veci

Matei 6:33 Căutaţi mai întâi împărăţia Lui Dumnezeu

Matei 7:21 Doar cu vorbe nu vei intra în împărăţie

Matei 8:11-12 Fii ai împărăţie aruncaţi afară, iar mulţi de la marginile pământului intră în împărăţie!

Matei 11:12 Împărăţia se ia cu năvală/cu forţa, dându-şi tot interesul

Matei 12:28 Împărăţia Lui Dumenzeu a venit peste voi

Matei 13:24 Împărăţia seamănă sămânţă bună; v. 31 grăunte de muştar; v. 33 aluat; v. 44 comoara ascunsă; v. 45 mărgăritare de preţ; v. 47 plasa de pescuit; v. 52 sunt lucruri ce trebuie învăţate despre împărăţie

Matei 16:28 Fiul Omului în împărăţia Sa

Matei 18:1 Ucenicii vor să afle ierarhia în împărăţie

Matei 18:3-4 Smerenia te înalţă în împărăţie

Matei 19:12 Fameni pentru împărăţie

Matei 19:14 Copilaşii au împărăţia

Matei 19:23-24 Ce greu întră bogaţii în împărăţie

Matei 20:1 Împărăţia seamănă cu proprietarul viei

Matei 20:21 Fiii lui Zebedei vor să fie la dreapta şi la stânga Domnului Isus în împărăţie

Matei 21:31 Vameşii şi destrăbălatele au acces la împărăţie

Matei 21:43 Luarea împărăţie de la evrei şi dată bisericii

Matei 22:2 Împărăţia seamănă cu nunta fiului de ]mp[rat

Matei 23:13 Fariseii închideau împărăţia pentru alţii

Matei 25:1 Asemănare cu cele zece fecioare

Matei 25:14 Un om plecat într-o ţară îndepărtată

Anunţând împărăţia, Domnul Isus a iniţiat anul de îndurare al Domnului, Luca 4:16-21, anul care nu s-a terminat de atunci şi încă ţine:

  1. Toate datoriile iertate
  2. Orice legătură ruptă, cătuşele luate
  3. Odihna veşnică–pace, şalom

Orice păcat trecut, prezent sau viitor este iertat prin Jertfa Domnului Isus!

Justificare Lui a adus eliberarea din închisoarea morţii, din frica ce ne stăpânea, şi ne-a mutat în împărăţia Fiului dragostei Lui.

Eliberarea era pentru fiecare locuitor al ţării. Fiecare era înapoi la proprietatea lui, fiecare înapoi la familia lui, era cu adevărat un an de veselie!

Aici am găsit adevărata odihnă. Nu odihna unui sabat trecător, ci adevarată odihnă în El.

Nu trebuie semănat sau secerat. Nu se culege viţa. Se mănâncă din ceea ce dă pământul.

Domnul Isus uns de Duhul Sfânt, Isaia 61:1-11, a anunţat în Nazaret, astăzi s-au împlinit cuvintele proorocului.

  1. Eu tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită
  2. Predic eliberarea robilor de război
  3. Dau orbilor vedere
  4. Oprimaţilor libertate
  5. Anunţ anul de îndurare!

Evreii nu au celebrat acel an de îndurare din cauza neascultării de Dumnezeu, lăcomiei şi neîncrederii în Dumnezeu care le putea purta de grijă. A făcut-o timp de patruzeci de ani fără nici o semănătură, fără vre-unul să meargă la câmp, în fiecare zi aveau ce mânca! Dar ei tot nu au crezut dorind să fie ca toate celelalte popoare.

Legea anului de îndurare evita îmbogăţirea unora în detrimentul altora, făcea împosibil ca unii să fie săraci lipiţi pământului, şi evita extremele, foarte bogaţi sau foarte săraci!

Oameni noi într-o nouă împărăţie!

Matei 4:17-25

Domnul Isus a predicat că împărăţia este aproape, era aşa de aproape încât apostolii au atins chiar împărţia, căci El era împărăţia! Practic El s-a oferit ca Uşa spre adevărata viaţă.

Apostolul Pavel ne spune că:

  1. De buna plăcere a voii Sale ne-a mutat în împărăţie!

Efes 1:5; Colos 1:13

Nu a fost obligat sau determinat de faptul că noi am fost

buni iar El a fost forţat de acest lucru să ne mute în

împărăţia Lui. De buna plăcere a voii Sale!

  1. În împărăţie ne-a dat o natură nouă, o nouă identitate, suntem din natura Dumnezeiască, 2 Cor 5:17; 2 Petru 1:4

Mutarea nu a fost doar geografică, sau doar schimbarea

domiciliului, schimbarea a fost radicală! Am fost schimbaţi în natura Sa!

  1. În împărăţie pe lânga noua natură, ni s-au dat toate binecuvântările în Domnul Isus, Efes 1:3

Nu am fost aduşi ca străini sau cu musafiri, nu ci ca cetăţeni ai noii împărăţii! Toate binecuvântările ne-au fost date nouă.

  1. Împărăţia nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace, şi bucurie în Duhul Sfânt, Romani 14:17

Omenirea consideră a mânca şi a bea ca fiind adevărata viaţă, dar noi înţelegem că neprihănirea care El ne-a dat-o este starea după voia Lui Dumnezeu, şi apoi starea de curăţie ce Duhul Sfânt o lucrează în vieţile noastre. Curăţie în relaţii, purtare, vorbe, etc.

Pacea împărăţiei este o pace care întrece orice pricepere. Pace în mijlocul celui mai mare război. Când am pacea Domnului în inimă, poate veni orice vifor, inima mea cântă.. .bine e în Domnul!

Bucuria în Duhul Sfânt, bucurie! Bucurie incomparabilă, bucurie ce doar acei ce o cunosc o pot exprima dar chiar şi lor le este greu s-o definească! De m-aşi duce în pustiu singur să trăiesc şi-acolo-i cu mine în EL mă-nveselesc, spune o cântare de-a noastră! În El e veselia şi bucuria celor ce sunt în împărăţia Lui Dumnezeu!

El a chemat şi încă cheamă oamenii să-i fie urmaşi fideli. Chemarea Lui este ca noi să experimentăm viaţa Lui la limitele cele mai înalte ale vieţii din belşug!

  1. Chemarea Lui nu lasă nici loc de refuz, dar nici loc de apatie; lasă-mă să te las!

Ucenicii nu zic nimic, îndată lasă plasele de pescuit şi

merg după El. Nu şovăiesc, nu stau departe.

Chemarea generală a Domnului Isus, Matei 11:28 se poate respinge, iar cei o resping sunt responsabili de

respingerea chemării Lui, dar chemarea efectivă,

specială nu se respinge, ea se ascultă!

  1. Chemarea Lui are un scop bine determinat: o să vă fac altceva, veţi fi pescari de oameni!

Interesant că Domnul Isus nu-i întreabă dacă vor să li se

schimbe orientarea, slujba, viaţa. Nu-i vorbă dacă le

place sau nu, dacă le convine. Toţi cei ce merg după El

vor fi făcuţi de El în pescari de oameni!

Pentru a fi pescar de oameni trebuie:

  1. Renunţare la tot ce ai ştiut înainte. Pescuitul peştilor e un lucru, dar pescuitul oamenilor e cu totul altceva!
  2. Lăsându-te modelat de El, El să te facă!

Nu noi ne facem pescari de oamni, El ne face!

  1. Atent la ceea ce face El, să înveţi de la El!

Luăm aminte şi învăţăm de la El!

Toţi sar în a salva lumea, toţi sunt ocupaţi cu mântuirea

lumii crezând că asta vrea Dumnezeu, când de fapt Duhul Sfânt spune să fim gata! Aşa era Domnul Isus, gata în orice moment de a spune cuiva cum să ajungă la Dumnezeu!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_ian08.htm

ANALIZA Câți ani trăiește un român pensionat la vârsta de 60 de ani? de Vasile Ghetau    

download - Copie

ANALIZA Câți ani trăiește un român pensionat la vârsta de 60 de ani?

de Vasile Ghetau     Contributors.ro

Miercuri, 29 ianuarie 2020, 22:03 Actualitate | Opinii

Vasile Ghetau

Vasile Ghetau

Foto: Arhiva personala

  1. Introducere
  2. Ce speranță de viață au persoanele pensionate în anul 2020? Abordarea incorectă
  3. Ce speranță de viață au persoanele pensionate în anul 2020? Abordarea corectă
  4. Semne de întrebare asupra dezvoltărilor viitoare?
  5. Introducere

Au fost publicate recent în presă unele date furnizate de Casa Națională de Pensii Publice (CNPP) asupra persoanelor care au intrat în sub-populația de pensionari în anul 2019 și câteva dintre ele prezintă un interes particular în contextul dezbaterilor care au loc asupra continuării activității economice după împlinirea vârstei de pensionare. Numărul persoanelor pensionate în anul 2019 cu drepturi cuvenite și stabilite a fost de 168 mii. Excluzând persoanele primind pensie de urmaș- aproape de 28 mii, rezultă un număr al persoanelor pensionate pentru limită de vârstă și înainte de împlinirea vârstei standard de 140 mii (76,6 de mii fiind bărbați și 63,6 de mii fiind femei).

Numărul beneficiarilor de pensie limită de vârstă a fost de 27, 2 mii la bărbați, cu vârsta standard de pensionare de 65 ani, și de 12,8 mii la femei, cu vârsta standard de pensionare de 61 ani. Pentru prima dată, după cunoștințele mele, sunt comunicate de către CNPP și date asupra vârstei medii efective la pensionare în anul 2019. Aceasta a fost de 60,5 ani la bărbați și de 58,4 ani la femei. Sunt incluse categoriile de pensie de limită vârstă, pensie anticipată, pensie anticipată parțială și pensie de invaliditate (nu este deci inclusă categoria de pensie de urmaș).

Vârsta standard de pensionare este de 65 ani pentru bărbați și de 63 ani pentru femei, atingerea acestor vârste realizându-se prin creșterea vârstelor standard de pensionare conform eșalonării prevăzute în Anexa 5 la Legea nr. 263(/2010. Aceste vârste efective de pensionare sunt inferioare celor standard, motivația fiind atât opțiunea pentru pensie anticipată, la o vârstă inferioară celei standard, cât și includerea pensionarilor de urmaș în calculul vârstei medii în datele CNPP (aceștia din urmă având vârste considerabil mai mici la pensionare; în anul 2015 bărbații pensionați cu vârste mai mici de 55 ani reprezentau 39 la sută la cei cu pensie de invaliditate și doar 1,1 la sută la cei cu pensie pentru limită de vârstă; la femei cele două proporții erau de 47 și, respectiv, mai puțin de 1 la sută).

  1. Ce speranță de viață au persoanele pensionate în anul 2020? Abordarea incorectă

Pornind de la aceste valori ale vârstei medii efective de pensionare și în contextul dezbaterilor asupra posibilității unei persoane de a-și continua activitatea profesională după pensionare, o întrebare firească se poate pune: ce durată medie de viață poate avea o persoană pensionată în anul 2020 în categoriile pensie de limită de vârstă și pensie anticipată? Răspunsul nu este unul ușor de dat, dar un număr de aprecieri și ipoteze pot fi avansate, cu prudență și limite impuse de datele disponibile la noi. Datele furnizate de CNPP nu se referă doar la pensionări pentru limită de vârstă și pensie anticipată în anul 2019, fiind incluse și pensionările prin invaliditate, ceea ce diminuează vârsta medie efectivă de pensionare. Soluția la care am recurs este luarea în considerare a vârstei medii efective de pensionare din anul 2015, an pentru care (întâmplător) sunt disponibile date asupra distribuțiilor pe vârste ale celor pensionați prin cele trei tipuri de pensie. Iată în tabelul 1 aceste vârste medii.

Tabelul 1. Vârsta medie efectivă de pensionare în anul 2015 pe tipuri de pensie și vârsta medie

efectivă de pensionare în anul 2019 pentru cele trei tipuri de pensie (fără pensie de urmaș)

  Pensie pentru limită de vârstă Pensie anticipată Pensie de invaliditate Toate cele trei tipuri de pensie
Anul 2015 Anul 2019
Bărbați 62,8 61,3 49,8 59,4 60,5
Femei 60,2 57,3 47,6 57,3 58,4
Sursa

: pentru anul 2015: calcule ale autorului pe baza datelor CNPP; pentru anul 2019: date CNPP

Particularitățile vârstelor medii pot fi sintetizate astfel:

  • la pensionările prin invaliditate vârstele medii sunt în mod firesc net inferioare celor prin celelalte două tipuri de pensie;
  • vârsta medie la pensie anticipată este cu 1,5 ani mai mică la bărbați și cu aproape 3 ani la femei;
  • vârsta medie pentru ansamblul celor trei tipuri a crescut cu 1 an după anul 2015.

Fiind vorba în ceea ce urmează de un exercițiu prospectiv, admitem că datele din anul 2015 sunt valabile pentru anul 2020, alegerea acestuia fiind în concordanță cu particularitățile de vârstă ale datelor dintr-o altă populație europeană la care s-a recurs pentru estimări prospective la pensionarii din România dar și pentru a opera cu ani calendaristici reprezentativi. De altfel, diferența dintre vârsta medie la pensionare pentru toate cele trei tipuri de pensie nu a crescut în cei patru ani decât cu 1 an, ceea ce înseamnă o creștere medie anuală de cca 0,3 ani.

Ce perspective de viață, ca durată, are o persoană pensionată în anul 2020? Vom lua drept vârstă medie de pensionare vârsta de 60 de ani, plasată în datele din tabel între 62,8 ani la bărbații pensionați prin limită de vârstă și 57,3 ani la femeile pensionate anticipat. Datele vehiculate asupra speranței de viață la această vârstă sunt cele determinate prin luarea în considerare a mortalității la vârstele de 60 ani și peste dintr-un an calendaristic, instrumentul de cuantificare fiind tabela de mortalitate proprie acelui an. Așadar, câți ani ar trăi o persoane pensionată la vârsta de 60 de ani? Datele Eurostat oferă aceste date pentru țara noastră și am preferat plasarea lor în contextul UE28. În figura 1 cititorul poate examina și evalua comparativ valorile speranței de viață la vârsta de 60 de ani în anul 2017.

Le vom considera și pe acestea, convențional, ca fiind semnificative și pentru anul 2020 (schimbările anuale ale indicatorului sunt minore în populațiile europene). Valorile pentru țara noastră sunt 22,3 ani la femei și 17,8 ani la bărbați, inferioare valorilor medii din UE28 cu 3,4 și 4,1 ani (și cu 5-6 ani comparativ cu valorile cele mai ridicate), plasând România printre cele câteva țări din partea cea mai inferioară a clasamentului (Bulgaria Ungaria, Letonia și Lituania). Nu este lipsit de semnificație și faptul că poziția țării noastre în clasament este identică cu poziția după nivelul speranței de viață la naștere, ceea ce însemnă că mortalitatea este foarte ridicată nu numai la vârstele de 60 ani și peste, ci și la vârstele tinere și adulte.

  1. Ce speranță de viață au persoanele pensionate în anul 2020? Abordarea corectă

Revenind la cele două valori ale speranței de viață la vârsta de 60 de nai, ar rezulta că un bărbat pensionat (ori nepensionat) la vârsta de 60 de ani ar urma să mai trăiască în medie 17,8 ani iar o femeie 22,3 ani. Astfel de cifre sunt vehiculate și în presă și, din păcate, în literatura de specialitate. Este un raționament incorect științific. Valorile de 17,8 și 22,3 ani rezultă din mortalitatea la vârstele de 60 ani și peste (ca probabilități) din anul 2017 (adoptate și pentru anul 2020, diferențele nu sunt semnificative). Cu alte cuvinte, se admite că această mortalitate pe vârste va subzista și în deceniile viitoare. Nu, mortalitatea pe vârste este de așteptat să-și continue regresul în toate populațiile europene și, mai ales, în contextul valorilor ridicate din țara noastră. Dar, cum putem estima această mortalitate la vârstele de 60 ani și peste pentru cei pensionați în anul 2020? Există o abordare care poate da răspuns la întrebare și în figura 2 cititorului i se oferă unele elemente de referință asupra metodei folosite. Figura este o formă simplificată a unuia dintre cele cunoscute grafice din analiza demografică – diagrama lui Lexis. Este compusă din culoare orizontale și verticale de lățime egală, culoarele orizontale fiind destinate vârstelor (în ani) iar culoarele verticale sunt destinate anilor calendaristici.

Evenimentele demografice dintr-un an calendaristic se plasează în suprafețe de diverse tipuri (cele pătrate în figura noastră). Nu putem folosi in forma simplificată a figurii culoare pentru toți anii calendaristici 1960-2060 și am simplificat forma, indicând doar prin linie verticală mortalitatea pe vârste în anul 2020, linia AC. Avem reprezentată pe această linie toate ratele de mortalitate de la 0 la 100 ani (viziunea transversală) .

În punctul B avem și persoanele care au ajuns la vârsta de 60 ani în anul 2020 și s-au pensionat. În spațiul BC se află mortalitatea la vârstele de 60 de ani și peste în anul 2020 din care a rezultat cele două valori ale speranței de viață la vârsta de 60 ani – 17,8 ani la bărbați și 22,3 ani la femei. Se poate însă observa că persoanele care au ajuns la vârsta de 60 de ani în anul 2020, în punctul b (identic cu B) provin toate din generația 1960 (născute în punctul a).

Mortalitatea la vârstele de 60 ani și peste la persoanele respective se va produce în deceniile următoare, în segmentul bc, până la epuizarea generației în anul 2060 (neglijăm mortalitatea după vârsta de 100 ani). Cu alte cuvinte, mortalitatea la vârstele de 60 ani și peste a celor pensionați în anul 2020 va fi mai redusă decât cea din anul 2020, urmând tendințele descendente ale fenomenului de până acum și care vor continua într-un context economic, social, cultural și medical în progres. Cum putem cuantifica mortalitatea la persoanele pensionate în anul 2020 (pensie pentru limită de vârstă și pensie anticipată) pentru a estima o speranță de viață realistă? Spuneam că există o abordare care poate da răspuns la întrebare. Noi nu avem estimații ale speranței de viață la naștere pe generații (viziunea longitudinală) dar există țări cu date demografice incomparabil mai bogate și tabele de mortalitate pe generații începând cu cele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (cititorul interesat poate consulta The Human Mortality Database ).

Franța este una dintre aceste țări și vom recurge la tabela de mortalitate a generației 1960 și la tabela pe anul 2018 (adoptată, convențional, pentru anul 2020). Generația 1960 nu este epuizată, membrii ei supraviețuitori au astăzi 60 de ani, dar specialiștii francezi au determinat, prin formule de extrapolare și comparații cu alte generații, întreaga mortalitate a generației 1960 și au reușit astfel să estimeze speranța de viață pe vârste în această generație. La 60 de ani, vârstă atinsă în anul 2020, valorile sunt de 25,1 ani la bărbați și de 30,7 ani la femei. Nu putem adopta aceste valori pentru țara noastră, cu mortalitate mai ridicată și deci speranță de viață inferioară, dar putem folosi raportul dintre valorile speranței de viață la vârsta de 60 ani (în anul 2020) din tabela de mortalitate a generației 1960 și valorile mai mici ale speranței de viață la vârsta de 60 de ani din tabela anului 2020: 25,1/23,2=1,08 – la bărbați și 30,7/27,6=1,11 – la femei.

De ce putem folosi aceste rapoarte? Ele se referă la relația dintre două valori ale speranței de viață la aceeași vârstă (60 ani), prima fiind expresia mortalității la 60 de ani și peste într-o generație (1960), iar cea de-a doua este expresia mortalității la aceleași vârste în anul 2020. Folosind raportul pentru estimarea speranței viță la vârsta de 60 ani în generația 1960 din țara noastră, nu împrumutăm caracteristicile de nivel al mortalității pe vârste din Franța, mortalitate diferită de cea din România și ca nivel și ca structură pe vârste, ci doar raportul dintre două mortalități pe vârste, în aceeași populație, cea de la vârstele de 60 ani și peste în generația franceză 1960 și cea de la aceleași vârste în anul 2020. Acest raport nu poate diferi semnificativ în populațiile europene și poate deci fi utilizat la estimarea speranței de viață la vârsta de 60 ani a persoanelor pensionate în anul 2020 (pensie limită de vârstă și anticipată). Voi adăuga că metoda a fost apreciată (în anul 2010) ca fiind realistă de colegi de la Institutul Național de Studii Demografice (INED), Paris și de la Statistics Sweden.

Aplicând cele două rapoarte la valorile speranței de viață la vârsta de 60 ani din anul 2020 ajungem la următoarele valori ale speranței de viață la vârsta de 60 ani în generația 1960, reprezentând speranța de viață a celor pensionați în anul 2020: 17,8 ani x 1,08=19,3 ani la bărbați

și 22,3 ani x 1,11=24,8 ani la femei. Valorile sunt superioare cu 1,5 și, respectiv, 2,5 ani față de cele rezultate din mortalitatea din anul 2020 la vârstele de 60 ani și peste. Față de valorile generației 1960 din Franța, cele estimate pentru țara noastră sunt mai mici cu aproape 6 ani (diferență similară cu cea dintre valorile speranței de viață în anul 2020, expresie a coerenței metodei).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

Subiectele zilei

Joi, 30 Ianuarie 2020

VIDEO Parlamentul European a votat Acordul Brexit / Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană vineri, la miezul nopții / Ursula von der Leyen: „Vreau ca UE și Regatul Unit să rămână buni prieteni și buni parteneri”

Parlamentul European a votat, miercuri seară, Acordul Brexit. După 47 de ani în Uniunea Europeană și trei ani de criză politică, Marea Britanie va părăsi blocul comunitar, vineri, la miezul
citeste tot articolul
UPDATE Instanța supremă atacă la Curtea Constituțională legea privind eliminarea pensiilor speciale pentru magistrați

Instanța supremă a decis, în unanimitate, să atace la Curtea Constituțională actul normativ adoptat marți de către deputați și care vizează eliminarea pensiilor de serviciu ale judecătorilor și
citeste tot articolul
[P] Cât de bine își cunosc românii drepturile de consumator european?

Perioada promoțiilor de iarnă a devenit deja o tradiție în România, când comercianții aplică reduceri importante la articolele vândute în marile centre comerciale.
citeste tot articolul
Interviu Cătălina Rousseau, președinte și CEO BDR Associates: În situații de criză, lărgește orizonturi

„A fost o călătorie lungă, ghidată de principii și moralitate profesională în meserie: am pus în practică, în comunicarea strategică, cele mai înalte exigențe
citeste tot articolul
UPDATE Noul coronavirus: Bilanțul epidemiei a ajuns la 170 de morți în China

Comisia Națională de Sănătate din China a anunțat joi dimineață că 170 persoane au decedat în urma epidemiei cu noul coronavirus, iar alte peste 1.700 de cazuri au fost confirmate, astfel că
citeste tot articolul
FOTO Proiectul imobiliar care vizează construirea unui bloc cu 5 etaje pe Calea Victoriei, lângă Casa cu cariatide și vis-a-vis de Muzeul George Enescu, se discută miercuri la Consiliul General

Proiectul imobiliar care vizează construirea unui bloc cu 5 etaje pe Calea Victoriei nr. 200, lângă celebra Casă cu cariatide, monument istoric, și lângă biserica Sfintei Cruci, va fi
citeste tot articolul
Subiectele zilei: Cum își bat joc autoritățile de românul care a găsit o comoară estimată la 500.000 de euro. Teoretic, ar trebui recompensat cu 200.000 de euro; Cum s-au bătut magistrații pentru salariile, sporurile și pensiile lor

Nota de plată după o internare într-un spital de stat, mai scumpă decât la unul privat. 350 de euro – atât costă o noapte de cazare la Spitalul Floreasca, de trei ori mai… Cristian
citeste tot articolul
ANALIZA Câți ani trăiește un român pensionat la vârsta de 60 de ani?

Ce perspective de viață, ca durată, are o persoană pensionată în anul 2020? Vom lua drept vârstă medie de pensionare vârsta de 60 de ani, plasată în datele din tabel
citeste tot articolul
Business report: Explicațiile depășirii semnificative a deficitului bugetar pe 2019; 80 de trenuri noi în România: Alstom acuză că oferta chinezilor a fost reevaluată eronat și că nu pot livra primul tren în 18 luni

Turismul de afaceri va crește cu 12% în 2020. Opt din zece turiști de business sunt români. Turismul de afaceri din România va crește cu 12% în anul 2020, iar… Ce
citeste tot articolul
AUDIO. Ungureanu: Instructajul legat de aruncarea sângelui, făcut abia miercuri de asistenta șefă de la SUUB

Deputatul USR Emanuel Ungureanu a publicat, miercuri seara, noi dovezi privind situația de la Spitalul Universitar de Urgență București (SUUB), el făcând publică o înregistrare audio
citeste tot articolul
Orban, despre asumarea pe legea electorală: Dacă CCR decide că e neconstituțională, atunci dăm OUG

Premierul Ludovic Orban a anunțat, miercuri seară, că dacă CCR va decide că proiectul de lege pentru alegerea primarilor în două tururi e neconstituțional, atunci Guvernul va da ordonanță de
citeste tot articolul
BREXIT: Ce urmează pentru românii din Marea Britanie

Românii care trăiesc în Marea Britanie pot aplica până în iunie 2021 pentru obținerea statutului de rezident, care le permite să rămână în țară și să beneficieze de
citeste tot articolul
Ministrul Sănătății: Este garantat că nu se vor închide spitale publice

Ministrul Sănătății, Victor Costache, a spus miercuri seara că „este garantat” că nu vor fi închise spitale publice după modificarea Legii sănătății și a punctat că în mandatul
citeste tot articolul
?Corporate News: SpaceX va lansa o misiune istorică cu oameni la bordul astronavei Crew Dragon în cadrul programului comercial

Primii astronauți ai lui SpaceX care vor fi lansați la primăvară sunt Bob Behnken și Doug Hurley. Zborul lor cu nava spațială Crew Dragon a lui SpaceX va marca prima misiune cu oameni a NASA de
citeste tot articolul
Kelemen: Ceea ce a făcut Parlamentul cu pensiile speciale – praf în ochi! A anulat doar 12%

Președintele UDMR, Kelemen Hunor, a declarat miercuri seară, la Sfântu Gheorghe, că legea privind abrogarea pensiilor speciale este „praf în ochi”, deoarece a anulat doar 12%
citeste tot articolul
Singurul român care se află în Wuhan, epicentrul coronavirusului, a cerut să fie repatriat / Aproape 600 de cetățeni UE vor să se întoarcă din China

Ministerul de Externe a transmis, joi, că singurul român care se află în Wuhan și-a exprimat dorința de a se întoarce în România. Ambasada României la Beijing este
citeste tot articolul
Român condamnat pentru furtul unui set de sacrament dintr-o biserică din Elveția

Un român a furat setul de sacrament din Biserica Elisabeta din Basel. Prada s-a ridicat la peste 103.000 de franci elvețieni. Marți, tânărul de de 33 de ani a apărut în fața
citeste tot articolul
Putin ar putea deveni „Conducător suprem” al Rusiei, parlamentarii ruși lucrând la modificări constituționale în acest sens

Parlamentarii ruși ar putea înlocui funcția de președinte al țării cu cea de „conducător suprem”, în cadrul procesului de modificare a Constituției Rusiei, lansat recent de
citeste tot articolul
Casa Albă îi interzice lui John Bolton să publice informații confidențiale în cartea sa

Casa Albă i-a interzis lui John Bolton, fostul consilier pe securitate națională al lui Donald Trump, să publice în forma actuală cartea pe care intenționează să o scoată curând,
citeste tot articolul
ANALIZĂ . De ce planul de pace anunțat de Trump complică și mai mult conflictul dintre Israel și Palestina

Planul de pace pentru Orientul Mijlociu anunțat aseară de Donald Trump arată o poziționare pro-israeliană fără precedent în istoria Statelor Unite.
citeste tot articolul
Dominic Thiem: „Sunt mândru că am eliminat numărul 1 mondial. Rafa este încă o legendă”

Dominic Thiem (5 ATP) a reușit să îl învingă pentru prima oară pe Rafael Nadal (1 ATP) într-un turneu de Grand Slam, în sferturile de la Australian Open. Austriacul a declarat
citeste tot articolul
Bancul zilei: Brexit-ul pe o stradă din Londra

Cu ocazia finalizării Brexit-ului, doi amici, un englez și un chinez, se plimbă pe o stradă în Londra.
citeste tot articolul
?Caru’ cu vedete: Irina Shayk a vorbit despre viața de mamă singură, după despărțirea de Bradley Cooper: „Am zile în care simt că mă prăbușesc”; Oprah Winfrey împlinește 66 de ani. 7 lucruri mai puțin cunoscute despre celebra realizatoare tv

Tudor Gheorghe, criticat pentru concertul controversat de la Sala Palatului: „Să-ți fie rușine, canalie talentată!” Televiziunea Română este criticată după ce a difuzat.. Robbie
citeste tot articolul
?Faze tari: O adolescentă din America leșină când râde. De ce afecțiune suferă fata; Autoritățile chineze își cer scuze după au umilit niște oameni care purtau pijamale pe stradă

Un bărbat din Scoția era să moară din cauza unui obicei pe care-l avem mulți dintre noi. Steven MacDonald, un fost poștaș din Scoția, era să moară pentru că își roade… Mumia vorbește. Cum sună
citeste tot articolul
?Utile: 3 factori care te ajuta sa-ti pastrezi greutatea dupa ce slabesti; Legătura directă dintre stres și încărunțire, demonstrată

Un fruct exotic preferat de români curăță arterele de grăsime și luptă cu infecțiile. Pomelo, un fruct exotic preferat de români. Mai dulceag decât grapefruitul, pomelo… Edemul

https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-23630493-analiza-cati-ani-traieste-roman-pensionat-varsta-60-ani.htm?cfnl=

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA / MILIARDARII DIN SPATELE MISCARII PENTRU DREPTURILE HOMOSEXUALILOR

download - Copie

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

                                                                                                                                                            Ianuarie 30, 2020

MILIARDARII DIN SPATELE MISCARII PENTRU DREPTURILE HOMOSEXUALILOR

Nu cu multi ani in urma am publicat citeva articole privind miliardarii care profita de pe urma confuziei sexuale. Ei o cauzeaza, ei o promoveaza, si tot ei ofera servicii celor care sunt confuzi privind propria sexualitate. Din toate aceste miscari cistiga ei. Si doar ei. Noi pierdem. Cistiga si companiile de asigurari medicale. Buzunarul publicului e afectat. In nici un alt domeniu nu e acest lucru mai evident ca in privinta ideologiei de gen si a transgenderismului. Oameni cu bani le promoveaza, industria medicinei profita din ea, companiile farmateutice fac profiruti uriase, si asa mai departe.

Recent am dat peste articolul alaturat, scris de Jennifer Bilek privind acesti miliardari. [ https://www.firstthings.com/web-exclusives/2020/01/the-billionaires-behind-the-lgbt-movement] Materialul a fost tradus de colegii nostri de la Pro-Vita. Le multumim.

Inceputurile

Nu cu mult timp în urmă, mișcarea pentru drepturile homosexualilor însemna un mic grup de oameni care se luptau să-și urmeze înclinațiile într-un cadru cultural dominant heterosexual. Homosexualii și lesbienele erau marginali, mult depășiți numeric și organizați vag, uneori supuși discriminării și abuzurilor. Povestea lor era una tragică, suferința fiindu-le amplificată de SIDA și dramatizată de Rock Hudson, BrokebackMountain și Matthew Shepard [1].

Cu toate acestea, mișcarea lor de astăzi nu seamănă cu acea bandă de paria persecutați. Agenda drepturilor LGBT – notați adăugarea lui „T” [2] – a devenit o forță puternică și agresivă în societatea americană. Susținătorii săi se află în topul mass-media, al lumii academice, profesionale și, cel mai important, al marilor afaceri și marilor filantropii.

Să discutăm următorul caz.

Jon Stryker este nepotul lui Homer Stryker, chirurg ortoped, care a fondat Stryker Corporation. Cu sediul în Michigan, Stryker Corp. a avut o cifră de afaceri de 13,6 miliarde de dolari în 2018. Jon, moștenitorul averii, este homosexual. În anul 2000 el a înființat Fundația Arcus, o organizație nonprofit care servește comunitatea LGBT, în urma propriei sale experiențe de homosexual declarat. Arcus a acordat granturi de mai mult de 58,4 milioane de dolari programelor și organizațiilor pro-LGBT numai între 2007 și 2010, ceea ce o face una dintre cei mai mari finanțatori ai mișcării LGBT din lume. Stryker însuși a finanțat cu peste 30 de milioane de dolari Arcus în aceeași perioadă de trei ani, prin intermediul acțiunilor pe care le deține la corporația medicală.

Stryker a fondat Arcus în perioada în care epidemia de SIDA era adusă sub control în SUA; înainte de aceasta, el a fost președinte al Depot Landmark LLC, o companie de dezvoltare specializată în reabilitarea clădirilor istorice. A fost, de asemenea, membru fondator al Greenleaf Trust, o firmă privată de administrare a averilor.

Sora lui Jon, Ronda Stryker, este căsătorită cu William Johnston, președintele Greenleaf Trust. De asemenea, este vicepreședinte al Colegiului Spelman, unde Arcus a acordat recent un grant de 2 milioane de dolari activistei feministe lesbiene AudreLorde. Banii sunt alocați pentru un program de „studii queer” [3]. Ronda și Johnston au oferit școlii Spelman 30 de milioane de dolari în total. Ea este și membru al consiliului de administrație al Colegiului Kalamazoo din Michigan (unde Arcus a acordat o subvenție pentru „lider-ship în justiție socială” în valoare de 23 de milioane de dolari în 2012), precum și membru al consiliului de învățământ al facultății de medicină a Universității Harvard.

Familia Stryker se imbogateste

Pat Stryker, o altă soră a lui Jon, a lucrat îndeaproape cu homosexualul Tim Gill. Gill conduce una dintre cele mai mari organizații non-profit LGBT din America și a fost un apropiat al familiei Stryker de când Jon a înființat Arcus. În 1999, Tim Gill și-a vândut participația la Quark, compania sa de software de calculatoare, și a preluat postul de președinte al Fundației Gill din Colorado. Lucrând îndeaproape cu Pat Stryker și cu alți doi filantropi bogați, care au devenit împreună cunoscuți drept „cei patru călăreți” [4] datorită nemiloaselor strategii politice, au lucrat pentru a schimba statul „roșu” Colorado într-unul „albastru” [5]. Au turnat o jumătate de miliard de dolari în grupuri de dimensiuni mai mici care pledau agendele LGBT. Gill remarca, în prezentarea pe care i-a făcut-o lui Jon Stryker la Premiile GLSEN [6] din 2015 că, de când s-au cunoscut, el și Jon au „complotat, strategizat, călătorit și schiat împreună”, pe lângă faptul că îi „pedepsesc pe cei răi și răsplătesc pe cei buni”.

Înainte de 2015, Stryker construise deja infrastructura politică necesară pentru a propulsa ideologia identității de gen și transgender-ismul pe tot globul, donând milioane pentru entități mici și mari. Donațiile au inclus și sute de mii de dolari către ILGA, o organizație LGBT pentru egalitate în Europa și Asia Centrală, cu membri din 54 de țări, și Transgender Europe, o voce pentru comunitatea trans din 43 de țări europene și asiatice (Transgender Europe la rândul său a fost finanțator pentru organizații mai mici precum TENI – TransgenderEqualityNetwork, Irlanda).

În 2008, Arcus a înființat ArcusOperating Foundation, o branșă care se ocupă de conferințe, programe de lider-ship și publicații de cercetare. La o întâlnire din 2008, la Bellagio, Italia, 29 de lideri internaționali s-au angajat să extindă rețeaua filantropică globală care sprijină drepturile LGBT. La reuniunea precizată, împreună cu Stryker și Ise Bosch, fondatorul Dreilinden Fund în Germania, a fost și Michael O’Flaherty – unul dintre raportorii pentru „Principiilor Yogyakarta privind aplicarea dreptului internațional al drepturilor omului în relație cu orientarea sexuală și identitatea de gen”. Odată cu aceste principii, au fost plantate semințele pentru apropierea și atașarea ideologiei identității de gen la structurile legale. O’Flaherty este membru ales al Comitetului pentru drepturile omului al Națiunilor Unite din 2004. [Citește și: WHITE PAPERS: Principiile de la Yogyakarta: Punct nodal al agendei împotriva familiei și a religiei]

După întâlnirea de la Bellagio, Arcus a creat MAP, LGBT MovementAdvancement Project (Proiectul pentru Avansul Mișcării LGBT), pentru a urmări complexul sistem de advocacy și finanțare care urma să promoveze identitatea de gen / transgender-ismul în culturile din diverse țări. În același timp, a fost format LGBTI Core Group (Grupul central LGBTI) ca un grup transregional informal de țări pentru a reprezenta problemele legate de drepturile LGBTI în fața Organizației Națiunilor Unite. Printre membrii Grupului, finanțați de Arcus, se află OutrightAction International și HumanRightsCommission.

Țările membre ale Grupului includ Albania, Australia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Croația, El Salvador, Franța, Germania, Israel, Italia, Japonia, Muntenegru, Mexic, Noua Zeelandă, Norvegia, Spania, Regatul Unit, Statele Unite Statele, Uruguay, dar și Uniunea Europeană, precum și Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

Aceste inițiative promovează identitatea de gen și transgender-ismul prin formarea liderilor în activism politic, leadership, legislație specifică, libertate religioasă, educație și drepturi civile. Gama de organizații susținute de Arcus care promovează cauza LGBT este descurajantă: Victory InstituteCenter for American ProgressAmerican Civil Liberties UnionTransgender Law CenterTrans JusticeFunding Project, OutRightAction InternationalHumanRights WatchGATE, Parliamentarians for Global Action, Council for Global Equality, Organizația Națiunilor Unite, Amnesty International și GLSEN. Sexuality Information andEducation Council of the United States (Consiliul pentru Informații și Educație în Sexualitate din SUA, SIECUS), în parteneriat cu Advocates for Youth, Answer, GLSEN, HumanRightsCampaign și PlannedParenthood America a inițiat o campanie de informare cu privire la abordările în remodelarea cutumelor culturale despre sexualitate și sănătatea reproductivă. Șaizeci și unu de organizații suplimentare au semnat o scrisoare care susține o revizuire a curriculum-urilor educaționale actuale.

Adrian Coman si Soros in Romania

În 2013, Adrian Coman, un veteran al Fundației Soros pentru o Societate Deschisă (un motor al ideologiei trans), a fost numit director al programului internațional pentru drepturile omului la Fundația Arcus, cu scopul de a propulsa ideologia gender la nivel global. Anterior, Coman a fost director de program al International Gay and Lesbian HumanRightsCommission. Și în 2015, Arcus a colaborat strâns și a finanțat programele fundației NoVo pentru persoane transgender. NoVo a fost fondată de Peter Buffett, fiul miliardarului Warren Buffett.

Aceste programe și inițiative avansează ideologia identității de gen prin sprijinirea diferitelor organizații religioase, sportive și culturale, prin pregătirea lucrătorilor din poliție și programe educaționale în școli și licee (GLSEN, al cărui fondator a fost adus la Arcus în 2012 în consiliul de administrație și a influențat multe programe școlare) și universitățile și instituțiile medicale – inclusiv American Psychological Foundation (Fundația Americană pentru Psihologie, APF). Fondurile Arcus ajută APF, cea mai importantă organizație de psihologie din Statele Unite, să dezvolte linii directoare pentru stabilirea practicilor psihologice care să afirme ideologia transgender. Psihologii sunt „încurajați” cu acești bani să-și modifice înțelegerea despre gen, lărgind azimutul realității biologice pentru a include identități abstracte, medicale.

În același timp, Arcus promovează ideologia identității de gen și transgenderismul, încurajând întreprinderile să investească în cauze LGBT. În caz că ați uitat, Stryker este moștenitorul unei corporații medicale cu o valoare de 13,6 miliarde de dolari. Nu trebuie să ne uităm decât la corporațiile care susțin LGBT în cursul „lunii mândriei LGBT” [7] pentru a aprecia succesul pe care Arcus l-a avut în această luptă.

Așa cum arată exemplul Fundației Arcus, mișcarea pentru drepturi civile LGB de altădată s-a transformat într-un monstru fără odihnă, cu puternice legături în interiorul complexului industrial medical și cu corporatistii globali. Lobby-ul farmaceutic este cea mai mare entitate de lobby din Congres [8]. Deși activiștii prezintă mișcarea LGBT ca pe un grup slab, neputincios, care suferă opresiune și discriminare, aceasta deține de fapt putere și influență enorme, pe care le folosește tot mai mult pentru a schimba legislația, școala și societatea noastră.

Traducere și adaptare de Bogdan Stanciu după originalul THE BILLIONAIRES BEHIND THE LGBT MOVEMENT apărut la FirstThings. Foto U.S. Department of the Interior via Creative Commons.

NOTELE TRADUCATORULUI

[1]. Rock Hudson (1925-1985) – actor american homosexual, mort în urma complicațiilor date de SIDA. „BrokebackMountain” – filam american din 2005 în care personajele principale sunt doi bărbați homosexuali. Matthew Shepard – student american homosexual omorât în 1998; acoperirea mediatică a cazului a acordat o importanță deosebită motivației anti-homosexuale a ucigașilor, deși inițial aceștia plănuiau doar să îl jefuiască.

[2]. „T”-ul reprezintă persoanele „transgender” și a fost într-adevăr adăugat ulterior la acronimul „LGB” care până atunci arăta doar orientarea sexuală, mai exact desemna persoanele de orientare homosexuală sau bisexuală.

[3]. Queer înseamnă „bizar” sau „ciudat” și este un termen umbrelă pentru minoritățile sexuale. A fost folosit în sens peiorativ, inițial.

[4]. Aluzie la cei patru călăreți din Apocalipsa Sf. Ioan, care prevestesc schimbări majore.

[5]. Roșul este culoarea Partidului Republican, conservator, în timp ce albastrul simbolizează politic Partidul Democrat, așa-numit „liberal”; echivalent mai degrabă al Stângii social-democrate din Europa. În alegerile prezidențiale din 2016, statul Colorado a votat majoritar pentru H. Clinton.

[6]. GLSEN este acronimul de la Gay, Lesbian &StraightEducationNetwork, o organizație majoră pro-homosexualitate din SUA.

[7]. „Pridemonth” este evenimentul anual major al mișcării mondiale a homosexualilor și durează, așa cum îi spune numele, o lună.

[8]. Congresul este Parlamentul federal, bicameral, al Statelor Unite ale Americii.

ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI

Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: „Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. … Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului„. Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!

JOIN US ON FACEBOOK / URMARITI-NE SI PE FACEBOOK!

Publicam comentariile noastre de joi si pe Facebook. Va rugam sa ne urmariti si sa deveniti prietenii nostri pe Facebook: https://ro-ro.facebook.com/Alianta.Familiilor/

VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

Politicile demografice ale Chinei: un eșec costisitor

download - Copie

PRO VITA București

Economia planificată nu funcționează. Demografia planificată, nici atât.

Așa cum am scris în repetate articole postate pe Cultura Vieții, China și-a abandonat treptat, începând cu noiembrie 2013, controversata politică de limitare a natalității la un singur copil per familie. Deși, prin „mărinimia” liderilor, chinezii pot avea acum 2 copii, aproape 7 ani mai târziu, milioane de cupluri chineze nu doresc să mai procreeze al doilea copil. O problemă enormă pentru planificatorii Partidului Comunist, a căror legitimitate în ochii publicului depinde de abilitatea lor de a-și ține promisiunea de creștere economică și prosperitate continue. Ceea ce este practic imposibil cu o populație tânără aflată în recul.

Și cine îi poate învinui pe chinezii de rând? Comportamentele înrădăcinate se schimbă greu, iar după tratamentul brutal al guvernului asupra cetățenilor care au sfidat politica antinatalistă anterioară, putem simpatiza cu ei.

Oficialii trebuie acum să explice de ce o politică întinsă pe 4 decenii și motivată prin dorința de a asigura suficientă hrană pentru toată lumea, este acum înlocuită brusc cu o alta care afirmă că, dimpotrivă, să ai doi copii este atitudinea care respectă cu adevărat fundamentele patriotice și socialismul cu caracteristici chineze.

După cum scrie Financial Times, problemele de percepție culturală nu sunt singurele pentru care femeile din China refuză maternitatea.

Creșterea economică a încetinit în 2019 la cel mai redus nivel din ultimii 29 de ani…

Bloomberg

…demonstrând că masivul credit de stimulare socială operat de guvernul de la Beijing nu a avut cine știe ce efect pozitiv.

Bloomberg

Între timp, agenția chineză de statistică a anunțat că rata natalității a coborât la nivelul record de 1,05%, echivalentul a 10,5 născuți vii per mia de cetățeni…

…iar experții în populație ai ONU se așteaptă ca cea mai populată țară din lume să intre în declin demografic la finalul acestui deceniu.

Citește și: GRAFIC: Proiecția populației globale la orizontul anului 2100

Este cel mai recent semn că „politica celor doi copii” este un eșec abisal – atât de categoric încât funcționarii partidului nu se tem să discute acest fapt cu presa occidentală.

Weng Wenlei, vicepreședinta Federației Femeilor din Shanghai, un organism guvernamental, a declarat că natalitatea din Shanghai a scăzut în ciuda eforturilor de a relaxa politicile de control al populației. Ea a spus că nașterile din oraș au scăzut „rapid” după o scurtă revenire în 2016, anul când Partidul a început să permită cuplurilor să aibă doi copii.

„Acest lucru sugerează că [politica celor doi copii] nu a reușit să-și îndeplinească scopul propus”, a spus doamna Weng. „Rata natalității constant scăzută va avea un impact negativ asupra dezvoltării sociale și economice a Shanghaiului.”

„Costă o avere să crești un copil”

Stânga politică occidentală adoră să se plângă de costurile pe care le presupune un copil. Însă chiar și într-o societate în care majoritatea nevoilor de îngrijire a sănătății sunt satisfăcute de stat, cetățenii sunt în continuare descumpăniți de costuri.

Josephine Pan, analist de date din Shanghai, și-a abandonat planurile de a avea un al doilea copil după ce a cheltuit jumătate din salariul lunar al familiei sale de 20.000 Rmb (2.900 dolari) pentru fiul ei de șapte ani. „Costă o avere să crești un copil”, a spus doamna Pan, în vârstă de 41 de ani, care după naștere a renunțat la hobby-ul ei de a cumpăra genți „de firmă”.

Femeile din China sunt încă reticente în a avea copii, chiar și când statul promite subsidii directe cuplurilor care au doi copii, pentru că se tem că le va fi afectată cariera. Ca și în Vest! Angajatorii chinezi au tradiția de a discrimina angajatele gravide: multe femei sunt retrogradate sau chiar trimise în șomaj după ce s-au întors din concediul de maternitate.

„Nu vreau să-mi risc cariera pentru a avea un al doilea copil”, spune Lucy Zhang, o redactor de ziar din Beijing, care are o fiică de cinci ani. „Am muncit atât de mult ca să ajung unde sunt acum”.

Toate semnele sugerează că sentimentul publicului s-a întors ferm împotriva procreării. Sondajele efectuate în Shanghai și Shanxi anul trecut au sugerat că numărul femeilor care doresc să aibă un al doilea copil variază între 10% și 25%. Mai mult, doar 6,7% dintre locuitoarele metropolei Shanghai aflate la vârstă fertilă au născut în 2018 pentru a doua oară.

„Creșterea unui copil necesită atât de mult timp și energie”, a spus Mary Xu, o editor al unei reviste, care are o fiică de trei ani. „Mi-a fost de ajuns.” (toate citate au ca sursa articol din FT)

Nu doar creșterea, dar și stabilitatea economică sunt în pericol

Deși în mare parte ignorată sau cenzurată în presa chineză, problema datoriei suverane a Chinei devine deja majoră. Luna trecută, o mare firmă cu capital de stat, Tewoo Group, estimată la 38 de miliarde USD și aflată în Top 500 mondial, a intrat în incapacitate de plată (default) la obligațiunile emise în dolari. A fost cel mai mare default din China în ultimele două decenii. Însă supra-expunerea nu se limitează strict la sectorul corporativ: nici vehiculele de finanțare ale administrației locale nu se simt prea bine. Este vorba despre obligațiuni speciale emise în țară, pentru a atrage bani de la populație cu scopul de a finanța infrastructura în dezvoltare explozivă a Chinei.

Asemenea tip de creștere, o spunem pentru cei care nu sunt foarte familiari cu economia, funcționează doar atâta vreme cât există suficientă populație tânără și activă care să mențină o economie bazată pe consum.

Susținătorii din Occident ai Chinei, majoritatea expați, afirmă că Partidul Comunist exercită un control de neclintit asupra economiei și pur și simplu nu vor permite o intrare masivă în incapacitate de plată. Dar, în timp ce partidul se luptă pentru a ține sub control fluxurile de capital, încrederea cetățenilor în stimulentele monetare pare să fie împinsă dincolo de limitele a ceea ce este posibil.

Adevărata bombă demografică este lipsa copiilor, nu numărul lor „prea mare”

Cu siguranță, China nu este singura țară care se luptă cu declinul populației: populația din 27 de țări a scăzut deja față de 2010. ONU se așteaptă ca 55 de națiuni să înceapă să scadă demografic cel târziu în anul 2050. Majoritatea acestora sunt economii dezvoltate, un statut pe care China l-a atins doar recent.

Dincolo de diversitatea culturilor care întâmpină această problemă însă, există o lecție comună pe care fiecare politician trebuie să o învețe: fără copii nu există viitor.

Reamintim, așa cum am făcut-o adesea, că și situația demografică a României este una deosebit de grea și că ea se va agrava în deceniile care urmează.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.
PRO VITA București

Asociația PRO VITA Bucureşti este dedicată protejării vieţii umane începând de la concepţie şi promovării valorilor familiei, prin educaţie eficientă, acţiune civică şi legislaţie.

Miliardarii din spatele mișcării pentru drepturile homosexualilor (de Jennifer Bilek)

download - Copie

Alianța Familiilor din România

 30/01/2020

Deși activiștii LGBT își prezintă mișcarea ca pe un grup slab, oprimat și discriminat, aceasta de fapt deține enorme putere și influență, pe care le folosește tot mai mult pentru a schimba legislația, școala și societatea în conformitate cu agenda proprie.

Nu cu mult timp în urmă, mișcarea pentru drepturile homosexualilor însemna un mic grup de oameni care se luptau să-și urmeze înclinațiile într-un cadru cultural dominant heterosexual. Homosexualii și lesbienele erau marginali, mult depășiți numeric și organizați vag, uneori supuși discriminării și abuzurilor. Povestea lor era una tragică, suferința fiindu-le amplificată de SIDA și dramatizată de Rock Hudson, Brokeback Mountain și Matthew Shepard [1].

Cu toate acestea, mișcarea lor de astăzi nu seamănă cu acea bandă de paria persecutați. Agenda drepturilor LGBT – notați adăugarea lui „T” [2] – a devenit o forță puternică și agresivă în societatea americană. Susținătorii săi se află în topul mass-media, al lumii academice, profesionale și, cel mai important, al marilor afaceri și marilor filantropii.

Să discutăm următorul caz.

Jon Stryker este nepotul lui Homer Stryker, chirurg ortoped, care a fondat Stryker Corporation. Cu sediul în Michigan, Stryker Corp. a avut o cifră de afaceri de 13,6 miliarde de dolari în 2018. Jon, moștenitorul averii, este homosexual. În anul 2000 el a înființat Fundația Arcus, o organizație nonprofit care servește comunitatea LGBT, în urma propriei sale experiențe de homosexual declarat. Arcus a acordat granturi de mai mult de 58,4 milioane de dolari programelor și organizațiilor pro-LGBT numai între 2007 și 2010, ceea ce o face una dintre cei mai mari finanțatori ai mișcării LGBT din lume. Stryker însuși a finanțat cu peste 30 de milioane de dolari Arcus în aceeași perioadă de trei ani, prin intermediul acțiunilor pe care le deține la corporația medicală.

Stryker a fondat Arcus în perioada în care epidemia de SIDA era adusă sub control în SUA; înainte de aceasta, el a fost președinte al Depot Landmark LLC, o companie de dezvoltare specializată în reabilitarea clădirilor istorice. A fost, de asemenea, membru fondator al Greenleaf Trust, o firmă privată de administrare a averilor.

Sora lui Jon, Ronda Stryker, este căsătorită cu William Johnston, președintele Greenleaf Trust. De asemenea, este vicepreședinte al Colegiului Spelman, unde Arcus a acordat recent un grant de 2 milioane de dolari activistei feministe lesbiene Audre Lorde. Banii sunt alocați pentru un program de „studii queer” [3]. Ronda și Johnston au oferit școlii Spelman 30 de milioane de dolari în total. Ea este și membru al consiliului de administrație al Colegiului Kalamazoo din Michigan (unde Arcus a acordat o subvenție pentru „lider-ship în justiție socială” în valoare de 23 de milioane de dolari în 2012), precum și membru al consiliului de învățământ al facultății de medicină a Universității Harvard.

Pat Stryker, o altă soră a lui Jon, a lucrat îndeaproape cu homosexualul Tim Gill. Gill conduce una dintre cele mai mari organizații non-profit LGBT din America și a fost un apropiat al familiei Stryker de când Jon a înființat Arcus. În 1999, Tim Gill și-a vândut participația la Quark, compania sa de software de calculatoare, și a preluat postul de președinte al Fundației Gill din Colorado. Lucrând îndeaproape cu Pat Stryker și cu alți doi filantropi bogați, care au devenit împreună cunoscuți drept „cei patru călăreți” [4] datorită nemiloaselor strategii politice, au lucrat pentru a schimba statul „roșu” Colorado într-unul „albastru” [5]. Au turnat o jumătate de miliard de dolari în grupuri de dimensiuni mai mici care pledau agendele LGBT. Gill remarca, în prezentarea pe care i-a făcut-o lui Jon Stryker la Premiile GLSEN [6] din 2015 că, de când s-au cunoscut, el și Jon au „complotat, strategizat, călătorit și schiat împreună”, pe lângă faptul că îi „pedepsesc pe cei răi și răsplătesc pe cei buni”.

Înainte de 2015, Stryker construise deja infrastructura politică necesară pentru a propulsa ideologia identității de gen și transgender-ismul pe tot globul, donând milioane pentru entități mici și mari. Donațiile au inclus și sute de mii de dolari către ILGA, o organizație LGBT pentru egalitate în Europa și Asia Centrală, cu membri din 54 de țări, și Transgender Europe, o voce pentru comunitatea trans din 43 de țări europene și asiatice (Transgender Europe la rândul său a fost finanțator pentru organizații mai mici precum TENI – Transgender Equality Network, Irlanda).

În 2008, Arcus a înființat Arcus Operating Foundation, o branșă care se ocupă de conferințe, programe de lider-ship și publicații de cercetare. La o întâlnire din 2008, la Bellagio, Italia, 29 de lideri internaționali s-au angajat să extindă rețeaua filantropică globală care sprijină drepturile LGBT. La reuniunea precizată, împreună cu Stryker și Ise Bosch, fondatorul Dreilinden Fund în Germania, a fost și Michael O’Flaherty – unul dintre raportorii pentru „Principiilor Yogyakarta privind aplicarea dreptului internațional al drepturilor omului în relație cu orientarea sexuală și identitatea de gen”. Odată cu aceste principii, au fost plantate semințele pentru apropierea și atașarea ideologiei identității de gen la structurile legale. O’Flaherty este membru ales al Comitetului pentru drepturile omului al Națiunilor Unite din 2004.

Citește și: WHITE PAPERS: Principiile de la Yogyakarta: Punct nodal al agendei împotriva familiei și a religiei

După întâlnirea de la Bellagio, Arcus a creat MAP, LGBT Movement Advancement Project (Proiectul pentru Avansul Mișcării LGBT), pentru a urmări complexul sistem de advocacy și finanțare care urma să promoveze identitatea de gen / transgender-ismul în culturile din diverse țări. În același timp, a fost format LGBTI Core Group (Grupul central LGBTI) ca un grup transregional informal de țări pentru a reprezenta problemele legate de drepturile LGBTI în fața Organizației Națiunilor Unite. Printre membrii Grupului, finanțați de Arcus, se află Outright Action International și Human Rights Commission.

Țările membre ale Grupului includ Albania, Australia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Croația, El Salvador, Franța, Germania, Israel, Italia, Japonia, Muntenegru, Mexic, Noua Zeelandă, Norvegia, Spania, Regatul Unit, Statele Unite Statele, Uruguay, dar și Uniunea Europeană, precum și Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

Aceste inițiative promovează identitatea de gen și transgender-ismul prin formarea liderilor în activism politic, leadership, legislație specifică, libertate religioasă, educație și drepturi civile. Gama de organizații susținute de Arcus care promovează cauza LGBT este descurajantă: Victory InstituteCenter for American ProgressAmerican Civil Liberties UnionTransgender Law CenterTrans Justice Funding Project, OutRight Action InternationalHuman Rights WatchGATE, Parliamentarians for Global Action, Council for Global Equality, Organizația Națiunilor Unite, Amnesty International și GLSEN. Sexuality Information and Education Council of the United States (Consiliul pentru Informații și Educație în Sexualitate din SUA, SIECUS), în parteneriat cu Advocates for Youth, Answer, GLSEN, Human Rights Campaign și Planned Parenthood America a inițiat o campanie de informare cu privire la abordările în remodelarea cutumelor culturale despre sexualitate și sănătatea reproductivă. Șaizeci și unu de organizații suplimentare au semnat o scrisoare care susține o revizuire a curriculum-urilor educaționale actuale.

În 2013, Adrian Coman, un veteran al Fundației Soros pentru o Societate Deschisă (un motor al ideologiei trans), a fost numit director al programului internațional pentru drepturile omului la Fundația Arcus, cu scopul de a propulsa ideologia gender la nivel global. Anterior, Coman a fost director de program al International Gay and Lesbian Human Rights Commission. Și în 2015, Arcus a colaborat strâns și a finanțat programele fundației NoVo pentru persoane transgender. NoVo a fost fondată de Peter Buffett, fiul miliardarului Warren Buffett.

Aceste programe și inițiative avansează ideologia identității de gen prin sprijinirea diferitelor organizații religioase, sportive și culturale, prin pregătirea lucrătorilor din poliție și programe educaționale în școli și licee (GLSEN, al cărui fondator a fost adus la Arcus în 2012 în consiliul de administrație și a influențat multe programe școlare) și universitățile și instituțiile medicale – inclusiv American Psychological Foundation (Fundația Americană pentru Psihologie, APF). Fondurile Arcus ajută APF, cea mai importantă organizație de psihologie din Statele Unite, să dezvolte linii directoare pentru stabilirea practicilor psihologice care să afirme ideologia transgender. Psihologii sunt „încurajați” cu acești bani să-și modifice înțelegerea despre gen, lărgind azimutul realității biologice pentru a include identități abstracte, medicale.

În același timp, Arcus promovează ideologia identității de gen și transgenderismul, încurajând întreprinderile să investească în cauze LGBT. În caz că ați uitat, Stryker este moștenitorul unei corporații medicale cu o valoare de 13,6 miliarde de dolari. Nu trebuie să ne uităm decât la corporațiile care susțin LGBT în cursul „lunii mândriei LGBT” [7] pentru a aprecia succesul pe care Arcus l-a avut în această luptă.

Așa cum arată exemplul Fundației Arcus, mișcarea pentru drepturi civile LGB de altădată s-a transformat într-un monstru fără odihnă, cu puternice legături în interiorul complexului industrial medical și cu corporatistii globali. Lobby-ul farmaceutic este cea mai mare entitate de lobby din Congres [8]. Deși activiștii prezintă mișcarea LGBT ca pe un grup slab, neputincios, care suferă opresiune și discriminare, aceasta deține de fapt putere și influență enorme, pe care le folosește tot mai mult pentru a schimba legislația, școala și societatea noastră.

Despre autor

Traducere și adaptare după originalul THE BILLIONAIRES BEHIND THE LGBT MOVEMENT apărut la First Things. Foto U.S. Department of the Interior via Creative Commons.

NOTE (ale traducătorului)

[1]. Rock Hudson (1925-1985) – actor american homosexual, mort în urma complicațiilor date de SIDA. „Brokeback Mountain” – filam american din 2005 în care personajele principale sunt doi bărbați homosexuali. Matthew Shepard – student american homosexual omorât în 1998; acoperirea mediatică a cazului a acordat o importanță deosebită motivației anti-homosexuale a ucigașilor, deși inițial aceștia plănuiau doar să îl jefuiască.

[2]. „T”-ul reprezintă persoanele „transgender” și a fost într-adevăr adăugat ulterior la acronimul „LGB” care până atunci arăta doar orientarea sexuală, mai exact desemna persoanele de orientare homosexuală sau bisexuală.

[3]. Queer înseamnă „bizar” sau „ciudat” și este un termen umbrelă pentru minoritățile sexuale. A fost folosit în sens peiorativ, inițial.

[4]. Aluzie la cei patru călăreți din Apocalipsa Sf. Ioan, care prevestesc schimbări majore.

[5]. Roșul este culoarea Partidului Republican, conservator, în timp ce albastrul simbolizează politic Partidul Democrat, așa-numit „liberal”; echivalent mai degrabă al Stângii social-democrate din Europa. În alegerile prezidențiale din 2016, statul Colorado a votat majoritar pentru H. Clinton.

[6]. GLSEN este acronimul de la Gay, Lesbian & Straight Education Network, o organizație majoră pro-homosexualitate din SUA.

[7]. „Pride month” este evenimentul anual major al mișcării mondiale a homosexualilor și durează, așa cum îi spune numele, o lună.

[8]. Congresul este Parlamentul federal, bicameral, al Statelor Unite ale Americii.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

Alianța Familiilor din România

Alianța Familiilor din România

http://www.alianta-familiilor.ro

Organizaţie de advocacy, în sensul afirmării şi apărării tradiţiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii româneşti: familia şi morala creştină, aplicate în relaţiile interumane şi în viaţa socială.

relaţiile interumane şi în viaţa socială.

Miliardarii din spatele mișcării pentru drepturile homosexualilor (de Jennifer Bilek)

„Podul“ – după o pățanie povestită de Simion Cure

download - Copie

B a r z i l a i – e n – D a n

Un păstor poet născut cam la 10 km de locul în care s-a născut fratele Simion Cure, marele poet păstor despre care v-am scris în „Amintiri cu sfinți“, s-a lăsat inspirat de una din însemnările de acolo și a versificat-o. Ioan Giura este păstor la Hunedoara și-l așteptăm și cu alte contribuții.

        PODUL

S-a construit cândva un pod –
Un pod să lege două sate.
Iar la deschidere: norod.
Se-nveseleau bătrân şi plod
Pe săturate.

Discursuri, muzică, onor…
Într-un cuvânt: o sărbătoare.
Ce pod! – Se minunau în cor
Şi îl priveau ca pe-un odor,
Ba ca pe soare!

Dar n-a durat decât puţin:
O săptămână, poate două,
Şi podul lăudat din plin
În sate-a fost uitat deplin,
În amândouă.

Treceau, ce-i drept, pe el destui:
Pe jos, cu care ori cu turme,
Căci omu-şi are treaba lui!
Dar să le pese? Nimănui!
Doar urme… urme…

Şi bietul pod răbda tăcut
Să-l calce lumea în picioare…
Dar, dacă el ar fi putut,
Ar fi strigat, s-ar fi zbătut,
Spunând că-l doare.

 

Nu pentru că îl calcă toţi –
E pod, şi trebuie s-o facă:
De vor cu pasul ori pe roţi!
Dar un cuvânt măcar, nu poţi
Rosti să-i placă?

 

Încheiere – pentru lucrători:

Sărmanul pod! El nu ştia
Că sărbătorile-s puţine.
Că lumea, când se aduna,
Nu pentru el se desfăta,
Ci pentru sine…

De eşti cumva un lucrător
Uitat, să nu te pierzi cu firea!
Tu eşti un pod; eşti podul lor,
La îndemâna tuturor,
Dar lauda-i pentru popor;
A ta-i slujirea!

Încheiere – pentru miri (și nuntași):

Sărmanul pod! El nu știa
Că sărbătorile-s puține.
Că omul poate-n viața sa
Atâtea lucruri a uita,
Chiar și pe sine…

Voi, astăzi, ați pornit pe-un drum,
Pe care n-ați fost niciodată
Și vă priviți cu drag acum,
Căci podu-i nou, nu e oricum…
Dar altădată?

Povestea-am scris-o pentru toți,
Căci poate fi folositoare
Și celor care au nepoți,
Când podu-i vechi, brăzdat de roți…
Și rana-l doare.

Gândiți-vă la ce v-am spus:
Ce bun e podul peste ape!
Dar vine-o vreme, spre apus,
Când podu-i chiar de ape dus
Ca să-l îngroape…

S-a construit cândva un pod…
Să nu-l uităm când vremea zboară!
Căci prețuirea e un mod
De-a exprima cerescul rod
Ca pe-o comoară.

                                Ioan GIURA

„Podul“ – după o pățanie povestită de Simion Cure

Cel ce dă cu două mâini

download - Copie

„Jack”, mi-a spus într-o zi soția mea, „Am să-ți permit să te justifici verbal atunci când ți-ai creat probleme din pricina propriilor tale cuvinte, însă nu voi permite să te justifici verbal atunci când ți-ai creat probleme din pricina comportamentului tău.” Nu era pentru prima dată când îmi spunea aceste cuvinte în cei 45 de ani de căsnicie.

Recunosc că am această tendință. Când prin ceea ce fac insult, dezamăgesc sau mânii pe cineva, reacția mea pe moment este să mă explic și să mă justific folosind cuvinte. Al doilea lucru pe care-l fac este să îmi cer iertare, folosind, de asemenea, cuvinte. Am același reflex instinctiv de a folosi cuvinte și în alte situații: când consolez persoane aflate în situații dificile, când istorisesc povestiri amuzante ca să distrez un microbuz plin de nepoți plictisiți, când pun întrebări perspicace și încep o conversație profundă, sau când povestesc întâmplări personale ca să încurajez un grup de adolescenți să se implice în misiune.

Îmi vine natural să folosesc cuvinte. Este un dar principal primit de la Dumnezeu.

Dumnezeu creează oamenii cu aptitudinea sau talentul de a dezvolta anumite abilități. Duhul lui Dumnezeu, de asemenea, ne dăruiește unul sau două puncte forte în felul în care comunicăm, ne relaționăm și muncim. El dorește ca noi să dezvoltăm aceste puncte forte naturale prin exersare și apoi să le folosim pentru zidirea Împărăției Lui pe pământ. Biblia numește cel puțin 18 daruri spirituale specifice, dintre care creștinii de obicei au cel puțin un dar principal și alte câteva secundare.

Cunosc câțiva creștini care au o combinație unică de daruri spirituale: cel de conducere, administrare, înțelepciune și cunoaștere. Având aceste aptitudini ei pot conduce o companie astfel încât să devină extraordinar de profitabilă. Mulți dintre acești oameni au de asemenea și darul dărniciei și darul de a fi sensibili la nevoile altora. Ei fac o treabă excelentă în a subvenționa Împărăția. Oamenii care au astfel de daruri sunt capabili să vad