Liviu Pleșoianu: „Să fim #progresiști?” Asta înseamnă să taci atunci când… se ajunge să fie abuzate drepturile unei majorități ! — ARMONIA MAGAZINE – USA

„Să fim #progresiști”. Aud de dimineața până seara. Înseamnă asta să taci atunci când, pentru a apăra drepturile unor minorități se ajunge să fie abuzate drepturile unei majorități? (aplauze) Anul acesta, la Eurovision, a fost un moment oribil, când Laura Bretan, care a concurat pentru a ne reprezenta la Eurovision, a fost nedreptățită după ce […] […]

Sever Voinescu: Dictatura următoare nu va veni cu tancuri și militari pe străzi, ci pe Facebook, cu activiști tari în gură — Revista ARMONIA – Saltmin Media

Poate că am văzut (prea) multe, poate că am citit și ce nu trebuie la viața mea, poate că am îmbătrînit, poate că mi s-a tocit simțul civic, dar nu mai pot să mă inflamez de cîte ori țipă strada sau Facebook-ul că vine dictatura. Țipau cînd cu Băsescu. Țipau cînd cu Ponta. Țipau cînd […] […]

MODELE DE EVANGHELIZARE   A MEMBRILOR CULTELOR, SAU A CELOR CE ÎMPĂRTĂŞESC DOCTRINE CULTICE DAR FĂRĂ A FACE PARTE DINTR-UN SISTEM CULTIC.

download-1

MODELE DE EVANGHELIZARE

 A MEMBRILOR CULTELOR

SAU A CELOR CE ÎMPĂRTĂŞESC DOCTRINE CULTICE DAR FĂRĂ A FACE PARTE DINTR-UN SISTEM CULTIC

      Pentru început trebuie menţionat că fiecare metodă a fost testată practic şi a dat rezultate ! Problema este că se crede că o metodă este mai eficientă decât alta sau că ar trebui aleasă în funcţie de caz. Intenţia acestui material este de a vă familiariza cu câteva dintre aceste metode de evanghelizare a celor amăgiţi spiritual, pentru a avea la dispoziţie un model şi puţin din experienţa altora din acest domeniu al confruntării falsurilor spirituale şi deprogramării cultice a indivizilor. Într-un limbaj mai pe înţeles, sugestii pentru câştigarea cultiştilor la Hristos !

O CLARIFICARE DE TERMENI, NECESARĂ

Termenul “cultist” nu se doreşte să fie jignitor la adresa nimănui ci este doar descriptiv pentru cel ce face parte ca membru dintr-un cult, care este un grup de oameni strânşi în jurul interpretării specifice a Scripturii de către un om, lider proeminent, sau o organizaţie autoritară, care pretinde să se armonizeze cu Creştinismul biblic dar negând doctrine fundamentale ale acestuia ca, Trinitatea, dumnezeirea Domnului Isus, naşterea din fecioară, învierea trupească a lui Hristos, mântuire prin har şi prin credinţă – aceasta este definiţia unui “cult” şi a unui “cultist”. Această clarificare este necesară în confuzia creată de către denumirea unor biserici protestante sau neoprotestante în acest fel. Trebuie făcută devreme ce există o utilizare predominant defăimătoare a termenului, ignorându-se faptul că în latină “cultus” înseamnă un mod diferit de închinare, sau venerare. Utilizat în acest sens termenul de cult nu conţine nimic neclar sau jignitor.

O prima metodă de evanghelizare a unui cultist este de …

 A-I PREZENTA EVANGHELIA CA ORICĂRUI ALT OM,

ignorând apartenenţa acestuia la o organizaţie probabil foarte autoritară care l-a îndoctrinat în prealabil şi i-a format gândirea cultică (l-a ”programat cultic”: a gândi după coordonatele de interpretare biblică oferite/impuse de cult), condiţionind astfel psihologic răspunsul lui la orice contestare a modului în care el înţelege Biblia.

            De aceea, un foarte puternic argument contra folosirii de către creştini a acestei metode este faptul că acest om nu se poate încrede din toată inima în Isus, fără a-şi abandona mai întâi concepţiile modelate de cult (organizaţie) şi sădite în mintea şi inima lui.

            Un foarte convingător argument pro, deci în favoarea utilizării acestui model de mărturie creştină este faptul că până ce nu s-a pocăit de păcatele lui şi nu şi-a dăruit viaţa lui Isus Hristos (pentru mântuire), cultistul se află în întuneric spiritual şi nu se poate aştepta să înţeleagă erorile crezurilor sale şi ale organizaţiei religioase căreia aparţine. Cu toate acestea, metoda a avut succes şi se poate aplica. Alegerea vă revine.

REFERINŢE BIBLICE: 2 Cor.4:3-4; 5:20; 1 Ioan 2:18; 4:1-3; etc.

O a doua metodă de evanghelizare a unui cultist este de …

A-I ATACA/CONTESTA/INFIRMA FRONTAL CONCEPŢIA DEFORMATĂ PE CARE O ARE DESPRE MÂNTUITORUL

Aceasta poate constitui o metodă de abordare a cultistului care să-i deprogameze gândirea cultică. Cu toate acestea, a stărui îndelung şi în detaliu asupra pasajelor pe care a fost învăţat să le răstălmăcească ar putea să ducă la conflict şi la întreruperea comunicării cu acesta. Încăpăţânarea conştientă a cultistului cât şi reflexele de gândire condiţionate de doctrinele cultului de care aparţine îl împiedică să privească şi să interpreteze pasajele biblice independent de linia organizaţiei. De asemenea, atacul d-voastră asupra concepţiei sale despre Mântuitorul s-ar putea să fie rezistat cu uşurinţă dacă cultistul este foarte versat în contra-argumentele cultului. Continuarea acestui mod de abordare s-ar putea să-i devină insuportabil şi să renunţe la dialog, să rupă relaţia cu d-voastră nemaiavând astfel şansa de a-l evangheliza !

            În acelaşi timp, trebuie să luăm în considerare faptul că el nu a avut niciodată ocazia să audă o altă interpretare a pasajului folosit abuziv de el pentru justificarea doctrinei lui cultice, şi în cazul în care interpretarea care i se oferă este cea biblică (deci, este adevărul !), concepţia lui cultică despre Mântuitor să-i fie spulberată făcându-i loc realului Mântuitor ! Întâlnirea cultistului cu adevărul poate fi dură dar eficace având în vedere obiceiul unora de a nu citi materiale critice la adresa grupului, mărturii ale unor foşti membrii ai organizaţiei care s-au întors la Dumnezeu şi au dat în vileag necinstea scolastică a grupului. Folosită în mod independent sau combinată cu alte metode atacarea frontală a doctrinelor cultistului şi confruntarea deschisă cu acesta, deşi produce o tensiune neplăcută şi riscantă dacă caracterul d-voastră vă trădează, este o metodă care se poate folosi cu succes.

REFERINŢE BIBLICE: 2 Cor.4:3-4; 11:3-4; Ioan 8:31-32; 1 Tim.4:1-3; Iuda 3-4; etc.

III. O a treia metodă de evanghelizare a unui cultist sau a unui simpatizant al doctrinelor cultice este de

A-I SLĂBI ÎNCREDEREA ÎN ORGANIZAŢIA SAU GRUPUL CARE-L CONTROLEAZĂ PRIN CRITICAREA ACESTORA :

– DEMASCÂND PROFEŢIILE FALSE

– MENŢIONÂND SCANDALURILE FINANCIARE, MORALE, ETC.

– ISTORIA RUŞINOASĂ

Această metodă este adesea adoptată şi folosită în special de către ex-cultişti (deci, foşti membri), care sunt buni cunoscători ai ”afacerilor interne” ale organizaţiei şi care uneori se află în posesia unor documente şi materiale demascatoare. Se afirmă că această formă de abordare a cultistului trebuie să preceadă evanghelizării lui. Susţinătorii acestei tehnici ştiu că datorită autorităţii şi influenţei pe care cultul o are asupra victimei lui, aceasta nu este deschisă evangheliei până ce nu-i este zdruncinată încrederea în infailibilitatea şi integritatea grupului. Statutul pretins divin este pus la îndoială arătându-i cultistului profeţiile false (neîmplinite !) făcute de-a lungul anilor folosind fotocopii ale publicaţilor în care au apărut, sau documentând cu articole din ziarele vremii, diverse publicaţii, etc., scandalurile financiare şi morale care au zguduit organizaţia. Foarte eficace poate fi o scurtă descriere a istoriei organizaţiei de la întemeiere şi până în zilele noastre ştiut fiind faptul că această istorie este presărată de minciuni, conflicte, schimbări de doctrine, crime şi imoralităţi.

            Această metodă are totuşi şi o parte slabă. Uneori membrii unor astfel de organizaţii nu pot verifica aceste informaţii şi nu au acces la sursele organizaţiei. Lucrul acesta s-a dovedit adevărat mai ales în ce-i priveşte pe membrii din alte ţări decât ţara de origine a cultului sau pe membrii mai proaspăt recrutaţi. Unele organizaţii au prevăzut acest ”pericol” şi au luat măsuri. Spre exemplu, deşi istoria ne poate dovedi clar că un Charles Taze Russell a fost un impostor (există documente de la procese, microfilme în muzee, ziare şi alte publicaţii ale vremii), Martorilor lui Iehova li s-a spus că toate acestea au fost inventate pentru a-l defăima şi a-i distruge cariera de reputaţie publică a acestui ”om al lui Dumnezeu”. Dacă astăzi li se spune că, Russell întemeietorul organizaţiei lor, a fost acuzat de sperjur de către un tribunal federal din S.U.A. (minciună sub depunere de jurământ), cultul a produs contra-argumentul care nu este argument deloc, dar care creează reflexul de gândire al Martorului cu care mintea lui apără autoritatea organizaţiei de care aparţine împotriva a ceea ce a fost învăţat să perceapă ca fiind un atac răuvoitor, sau din invidie.

            În alte situaţii s-a mai observat că eschiva cultistului se manifestă prin refuzul ferm de a privi la orice fotodocumente, de a primi literatură de discernământ, mărturii ale unor ”foşti” care au părăsit organizaţia lui, sau de a considera trecutul mişcării din care face parte. Toate aceste comportamente denotă gândirea cultică a respectivului în care organizaţia deţine supremaţia, autoritatea ei neputând fi contestată.

            Deşi mai trebuie recunoscut şi faptul că aceste documentaţii nu se pot obţine uşor de către toţi creştinii, totuşi metoda a dat roade de îndată ce un cultist a putut să vadă erorile, minciunile şi istoria ruşinoasă a organizaţiei din care face parte, rezultând în desprinderea de ea şi mai ales în descoperirea unei relaţii personale cu Domnul Isus Hristos în afara cultului, încrederea lui fiind pusă acum în El şi nu în organizaţie, în biserică sau în interpretul cultic al Scripturii.

REFERINŢE BIBLICE: Deut.18:20-22; Ieremia 23:16-40; 2 Cor.5:20; Ioan 8:36; 2 Petru 1:20; 2:1-3; etc.

O a patra metodă de evanghelizare a unui cultist sau a unui simpatizant al doctrinelor cultice este de

A-I PREZENTA CULTISULUI MĂRTURIA TA PERSONALĂ

Pe lângă miracolul propriei tale convertiri faptul că o relaţie personală cu Isus Hristos îţi oferă ceea ce nici o organizaţie sau grup din lume nu poate să-ţi ofere poate constitui o mişcătoare mărturie personală care să stârnească invidia cultistului. Adevărul pe care el se străduieşte atât de mult să-l descopere în graniţele cultului ţie îţi este cunoscut pentru că îl cunoşti pe Isus şi eşti liber. Această este o mărturie personală greu de negat !

            Cu toate acestea fiindcă imitarea şi falsificarea sentimentelor şi trăirilor religioase este atât de desăvârşită în cult, uneori depăşindu-le cu mult în intensitate pe cele ale unui creştin adevărat, cultistul poate replica cu ceea ce el găseşte atât de minunat la organizaţia ”mamă”.

REFERINŢE BIBLICE: Tit 2:11-12; 3:4-7; 1 Ioan 5:18-20; 2 Tim.2:24-26; 1 Petru 3:15; etc.

DISCERNĂMÂNTUL ÎŞI VA SPUNE CUVÂNTUL…

în alegerea metodei cu care să-i abordaţi pe cultişti. De aceea, fie că le prezentaţi evanghelia ca oricărui om, făcând abstracţie de apartenenţa lor la o organizaţie cultică, fie că le atacaţi concepţia deformată pe care o au despre Mântuitorul, le slăbiţi încrederea în organizaţia care îi controlează, sau fie că le oferiţi mărturia voastră personală trebuie să luaţi în considerare darurile pe care fiecare le are. În funcţie de acestea va fi legitim să preferaţi o metodă sau alta. De asemenea, o cunoaştere a doctrinelor biblice fundamentale vă oferă posibilitatea să determinaţi dacă cultistul spune adevărul sau nu. Vă ajută să descoperiţi eroarea crezurilor sale.

            Cunoaşterea măcar parţială a doctrinelor cultice este necesară. Prin aceasta să nu se înţeleagă că trebuie să fim la curent cu tot ceea ce Tatăl minciunii inventează. În primul rând nu se poate din punct de vedere practic afla mai dinainte ce perversiune a adevărului va făuri şi în al doilea rând nu este sănătos să ne umplem mintea cu gunoi. Însă a cunoaşte principalele crezuri cultice asigură comunicarea cu susţinătorii lor şi evidenţiază adevărurile biblice care trebuie subliniate în dialogul cu ei.

            Fie că alegeţi o metodă sau alta, discernământul, sensibilitatea, rugăciunea, călăuzirea Duhului Sfânt şi bagajul de cunoştiinţe biblice cu care să puteţi demasca falsurile spirituale şi să descrieţi calea mântuirii nu pot să lipsească din abordarea membrilor cultelor sau susţinătorilor doctrinelor cultice.

            Odată un apologet a cărui lucrare era îndreptată înspre cultişti, s-a apropiat de un pastor al unei alte biserici şi l-a întrebat: ”Sunt atât de mulţi martori ai lui Iehova în cartierul tău. Cum îi evanghelizezi? Ce metodă ai?”. La care pastorul a răspuns: ”Nu o fac ! Eu nu discut cu ei !” ”Atunci metoda mea este mai bună !! ”, a replicat apologetul dând să plece. ”Care este această metodă ? ”, l-a mai întrebat intrigat pastorul. ”O discuţie cu ei ! ”. Prin această ilustraţie vreau să înţelegeţi că oricare ar fi metoda pe care o alegeţi a-i evangheliza pe cultişti face parte din Marea Însărcinare dată de Domnul Isus tuturor creştinilor. Cu dragoste şi curaj şi aceste suflete pot fi câştigate pentru Evanghelie !

TEODOR MACAVEI

– CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI

– Radu Şapcă 2B, Petroşani, 2675, HD.

http://www.rcrwebsite.com/tips.htm

Sintagma „GIRL UP” e trendy: Și o campanie ONU le învață „egalitatea de gen” pe adolescentele din România / DE MIRELA FLORESCU

marți, 17 iulie 2018

DE MIRELA FLORESCU
Începe să facă valuri pe net tabăra de „egalitate de gen” pentru adolescente „GIRL UP!” din județul Covasna, finanțată de Departamentul de Stat al SUA.
Cu această o ocazie, la o căutare de rutină pe Facebook, se poate constata că sintagma „GIRL UP” devine destul de trendy în România: este și numele campaniei pentru adolescente a Fundației Națiunilor Unite (ONU).
Misiunea campaniei constă, la fel ca și tabăra din Covasna finanțată de SUA, din „împuternicirea fetelor” și „aducerea egalității de gen în România”. Campania GIRL UP a Fundației ONU s-a lansat în România la 20 iunie 2018, cu o chemare la semnarea de adeziuni și cu anunțul că se caută angajate pentru blog, pagina de Facebook și organizarea de evenimente.
Campania se pare că a ajuns în România la inițiativa unei adolescente din Capitală care este nemulțumită că profesorii români le spun elevilor despre diferențele biologice dintre fete și băieți. Tânăra mai pretinde că ea și colegele ei ar fi agresate sexual pe stradă la fiecare pas.
Campania GIRL UP a ONU își concentrează activitatea în țări precum India, Liberia, Malawi, Guatemala, Uganda și Etiopia. Poate că așa se explică felul în care arată pagina lor de web pentru România, care prezintă niște fete purtând văl islamic:

ORTODOXISM. Mărturie creştină către creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei / Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

ORTODOXISM

Mărturie creştină către creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei

 Raport al Consultării cu privire la Evanghelizarea Mondială

Mini-consultare asupra evanghelizării creştinilor nominali din cadrul Ortodoxiei,

ţinut la Pattaya, Tailanda din 16-27 iunie 1980

Sponsorizat de Comitetul Lausanne pentru Evanghelizarea Mondială

De ce biserică ar trebui să aparţină ortodoxul născut din nou?

Ortodoxul născut din nou este confruntat cu problema de a sta sau a părăsi Biserica Ortodoxă. El s-ar simţi inconfortabil în biserica sa deoarece nu este hrănit spiritual, precum şi în a frecventa liturghia care conţine secţiuni nebiblice. Noi recunoaştem faptul că gradul de credincioşie faţă de Biblie sau dedicarea faţă de formalismul ritual mort din Ortodoxie poate varia de la o zonă geografică la alta, precum şi de la o congregaţie la alta, depinzând de circumstanţele politice şi culturale, gradul de apostazie şi stigmatul ataşat local pentru identificare cu alte grupări creştine. Pentru acest motiv următoarele alternative pot fi implementate variat, conform circumstanţelor locale. Ortodoxul născut din nou poate alege între aceste trei soluţii de alternative faţă de problema despre ce biserică să frecventeze.

(i) Să-şi lase biserica şi să se alăture unei biserici Evanghelice

Prin părăsirea bisericii, el spune că nu mai se încrede în sistemul ei sacramental, şi nici nu se teme de consecinţa abandonării ei. Îndrăzneala sa şi claritatea de decizie a stârnit curiozitatea şi atenţia familiei sale. Aceasta nu ar fi o evidenţă mai bună a schimbării enorme pe care Isus Hristos a adus-o în viaţa sa prin eliberarea lui de legalism şi „neprihănirea Ortodoxiei” decât să o părăsească. Există instanţe de ortodocşi care au luat o postură puternică prin alăturarea de biserica evanghelică, şi au dus pe un număr de alte rude şi prieteni la Domnul drept rezultat. Parte a motivului este că acest pas arată caracterul absolut şi finalitatea de încredere în Hristos, din moment ce este o mare anatemă pronunţată asupra tuturor celor care părăsesc „Adevărata Biserică”.

(ii) Să stea în Biserica Ortodoxă

În anumite zone din lume, cei care ajung să experimenteze mântuirea pot să rămână în bisericile lor cu speranţa de a aduce reformă şi reînnoire bisericii. Credinciosul ortodox poate continua să aibă părtăşie cu fraţii lui Evanghelici pentru creştere şi educare. Lucrurile pe care le învaţă de la Evanghelic pot fi transmise prietenilor săi din biserica Ortodoxă.

(iii) Să se identifice cu o grupare creştină para-biserică

Un număr de credincioşi ortodocşi s-au alăturat organizaţiilor para-biserică care au fost stabilite ori de credincioşi şi lideri ortodocşi sau evanghelici. Ele sunt în totalitate evanghelice în doctrină şi menţin aceleaşi practici inofensive ale bisericii ortodoxe în întâlnirile lor, aşadar făcând puncte de contat cu alţi ortodocşi. De asemenea, prin păstrarea unui anumit fel de contact cu biserica ortodoxă, există multe oportunităţi de a mărturisi şi de a duce la Hristos pe rudele şi prietenii lor ortodocşi. Aceste grupe funcţionează uneori ca biserici. Contribuţia lor este că ele oferă locuri pentru fraţi şi surori spre părtăşie, şi centre pentru programe de ucenicie sistematică. Ele se dovedesc a fi foarte efective pentru hrănirea şi învăţarea noului credincios ortodox.

Unele mişcări creştine din Grecia, a căror membrii sunt credincioşi ortodocşi, cresc în mod considerabil. Ele sunt adânc înrădăcinate în Scripturi şi participă foarte activ în stabilirea de centre în marile oraşe. Programele lor includ întâlniri de casă şi distribuirea de mari cantităţi de literatură printre tineri şi studenţii de universitate. Dacă, prin harul lui Dumnezeu, aceste grupe s-ar uni, ele ar putea fi o forţă mare pentru evanghelism în această ţară şi probabil vor aduna pe oamenii care vor stabilii o biserică Ortodoxă Reformată!

Studii pe caz

Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă (BOR) de astăzi are mult mai multe tendinţe „profetice” în cadrul ei decât se realizează în general. Aceasta nu este o nouă dezvoltare. Aspectul patriarhal, formalist al unei Ortodoxii dominată de stat a fost întotdeauna cel mai înalt, dar dincolo de suprafaţă au fost oameni sfinţi, startsii, pustnicii a căror călăuzire iluminată a inspirat generaţiile de intelectuali (vezi Părintele Zosim în cartea lui Dostoevsky Brothers Karamazov).

Dar statul a încercat să suprime tendinţele de iluminare. În 1721, Petru cel Mare a înlocuit pe Patriarh cu un sinod sfânt guvernat de un laic care era un şarpe în civil. Pe măsură ce Rusia vedea o vigoare crescută a ideilor sociale şi de reformă în partea târzie a secolului 19 şi începutul secolului 20, creştinii iluminaţi au plănuit să elibereze biserica de dominaţia statului. Un „Sobor” (întâlnire de reprezentanţi) democratic a ales un nou patriarh Tikhon în timp ce izbucnea Revoluţia. În devastarea care a urmat după moartea lui Lenin, persecuţia i-a lovit pe reformatori mult mai mult decât pe conservativi (un punct întotdeauna falsificat de propaganda comunistă).

Tradiţia profetică nu a murit odată cu Tikhon, o victimă a comuniştilor în 1925. Aceasta a trăit în temniţe şi exil, în timp ce biserica, o instituţie, era în fond lichidată. În 1941-43, când Uniunea Sovietică era închisă în lupta mortală cu Germania, Stalin a îndeplinit o „schimbare bruscă a frontului”. El a reconstituit biserica, dar a pus-o ferm în mâinile unui mic grup care era pregătit să se compromită politic pentru a câştiga libertatea de închinare. Ei erau totodată şi conservativ de teologici. Încă o dată tradiţia „profetică” este interzisă, dar ea trăia în secret. Nu a exista nici o schismă între tendinţe, deşi au fost multe tensiuni.

În 1960, Khrushchev a dezlănţuit o altă perioadă de persecuţie. Un efect direct al acestuia a fost de a aduce tradiţia profetică în câmp deschis pentru prima dată de la Revoluţie. Vezi de exemplu, viaţa şi mărturia Părintelui Dimitri Dudko (pentru lucrarea de predicare din tinereţe), Părintele Gleb Yukunin (pentru activitatea drepturilor umane), Anatoli Levitin (pentru prezentarea Ortodoxiei către lumea modernă) şi Lev Regelson (pentru istoria ortodoxă a secolului 20 scrisă pentru prima dată). Toţi aceşti sunt în temniţă sau exil, ca rezultat al ultimei perioade de persecuţie începând cu 1979.

Vladimis Poresh, de 31 de ani, a fost arestat pe 1 august 1979, şi a fost ţinut de atunci în temniţă în Leningrad. S-a născut în 1949 în Smolensk şi a fost crescut într-o familie intelectuală de atei. Tatăl său a fost pentru mulţi ani rector al Institutului Smolenski de Cultură Fizică, şi mama sa învăţa economia politică la un institut; ambii sunt membrii de Partid. Când a părăsit şcoala în 1966, Poresh a intrat la Institutul Pedagogic Smolenski. După trei ani s-a transferat la Universitatea din Leningrad, absolvind în 1972. A lucrat apoi în Academia Bibliotecii de Ştiinţă din Leningrad; mai întâi în departamentul de bibliografie, apoi în cel de istorie al cărţilor. A publicat lucrări despre filologia Romanţei. În 1966, Poresh a fost elevul lui Tatyana Shchipkova (un alt membru al Seminarului Creştin care slujea acum în lagărul de concentrare), care-l descrie în acel timp ca fiind sceptic cu privire la religie dar un student bun şi gânditor. Totuşi, părerile sale s-au schimbat după ce a mers la Universitatea Leningrad. De la gândirea că totul era fără sens, el a început să descopere sensul în viaţă. În 1974, a fost botezat de Părintele Dimitri Dudko (acum fiind întemniţat şi îşi aşteaptă judecata) în Biserica Ortodoxă Rusă.

În acelaşi an, împreună cu Alexander Ogordnikov, el a început Seminarul Creştin şi s-a devotat activităţii religioase publice. Acest botez ca adult îl face să fie în fond un creştin „născut din nou” în terminologia evanghelică. Poresh a privit la activitatea sa în Seminar în timp ce putea în practică crezurile sale creştine în lume. Împreună cu Ogordnikov, el a fost unul dintre liderii şi inspiratorii Seminarului Creştin, care oferă un forum de discuţii şi educaţie pentru intelectualii tineri care au devenit recent ortodocşi. Poresh era editorul jurnalului Seminarului Obshchina („Comunitatea”) şi aceasta formează baza acuzării împotriva lui de la articolul 70 („agitare anti-sovietă şi propagandă”) pentru care sentinţa maximă este de 12 ani.

O descriere neobişnuită detaliată a lui Poresh de către 18 prieteni creştini dezvăluie profunda afecţiune pe care a inspirat-o în alţii. Ei spun că el le aminteşte de „Cavalerul cu faţă dureroasă” (Don Quixote). El are „ochi aşteptători, strălucind cu ironie, ochii îndrăzneţi al unu om onest… ochii unui om inteligent şi bun… faţa palidă a unui ascet cu imprimarea de entuziasm. Marea frunte a unui înţelept cufundat în profunde gânduri tragice”. El este o „personalitate neuzuală, vie”, dar putea fi o companie dificilă deoarece el cere maximul dintr-o persoană. El este o persoană de frumuseţe armonioasă, făcută astfel de credinţa sa.

Poresh este căsătorit cu Tatyana Kupatadze, şi au două fiice – Olga 2 ani şi alta pe care n-a văzut-o niciodată, născută după arestul lui.

Evanghelicii pot „atinge” pe ortodocşii din URSS (probabil 40 de milioane dintre ei) prin a începe să le ofere suport pentru oamenii din astfel de grupări care încă mai sunt în libertate. Înţelegerea este un preludiu în orice acţiune. Orice încercarea de a „converti” pe cineva care a văzut o astfel de credinţă prin experienţa de viaţă şi suferinţă ar fi contra-productiv, privit de ortodocşi ca insultă. Cu toate acestea, în acelaşi timp si într-un fel minunat, există acest popor pe care Dumnezeu îl conduce în providenţă, pentru a face contacte cu alte denominaţii din URSS şi din afară. Pentru Evanghelici este aici o nouă oportunitate, care trebuie să fie pregătită şi cuprinsă.

India

Anumiţi factori care au ajutat la răspândirea trezirii în bisericile ortodoxe din Kerala, India.

(i) Instituţiile de misiune:

Colegiul CMS Kottayam şi Colegiul Creştin Madras sunt exemple de instituţii începute de misionari care au admis în cadrul lor anumiţi studenţi din biserica Ortodoxă Iacobită. Aceşti studenţi erau din familii ortodoxe proeminente care îşi permiteau educaţie mai înaltă pentru copiii lor. Tinerii au apreciat viaţa creştină a misionarilor ai au început să frecventeze capela lor.

(ii) Vorbitorii protestanţi:

În 1918, când Sadhu Sundar Singh a vizitat Kerala, a fost invitat să vorbească în bisericile ortodoxe. Alţi vorbitori protestanţi şi episcopi Anglicani au vorbit în bisericile sau conferinţele ortodoxe.

(iii) Predicatorii ortodocşi:

Laicii şi clericii care au avut oportunitatea să înveţe Biblia au început să predice în conferinţele lor. Aceasta a instigat o provocare pentru alţi creştini ortodocşi de a studia Biblia.

(iv) Grupuri de rugăciune:

Grupe mici de oameni, fără diferenţe denominaţionale, au început să se adune în multe locuri. Ei nu aveau vreo recunoaştere oficială din partea Bisericii Ortodoxe. Totuşi, membrii ortodocşi, deşi în numere mici, au participat la aceste grupuri de rugăciune interdenominaţionale.

(v) Convenţia Maramon

Cea mai mare convenţie creştină anuală din lume este acum Maramon. Aceasta este frecventată de mulţi membrii din biserica Mar Thoma, a cărei asociere evanghelistică conduce convenţia. Mulţi predicatori de trezire din India şi de peste graniţă aduc mesaje evanghelice în această convenţie. Mulţi membrii ortodocşi sunt reînnoiţi la Maramon.

(vi) Inter-mariajul:

Inter-comuniunea dintre ortodocşi şi alţii nu există, dar există inter-mariaje. Un corolar de aceste inter-mariaje este o trezire spirituală. Multe femei din biserici reformate devin soţii de laici proeminenţi ai Bisericii Ortodoxe. Aceste femei devin treptat purtătoare ale oficiului organizaţiei femeilor din bisericile ortodoxe, astfel având oportunitatea de a aduce mărturie în cadrul Bisericii Ortodoxe.

(vii) Thadagam Ashram:

Episcopul Pekanham din biserica Anglicană din Assam, care era directorul Colegiului de Episcopi din Calcutta, a început un Ashram la Thadegam aproape de Coimbatore pentru Biserica Ortodoxă. Părintele K.C. Varfhese şi alţii au lucrat cu Episcopul şi dna. Walsh. Sfântul episcop a dat conducerea pentru o reînnoire spirituală. Managganam Ashram din apropierea Kottayam, sub conducerea lui Sadhu Matai, a influenţat pe mulţi laici din Biserica Ortodoxă.

(viii) Seminariile interdenominaţionale:

Episcopii şi clericii Bisericii Ortodoxe au fost pregătiţi în seminariile din Sermpore, Jabalpur, Bangalore şi Calcutta. Aceasta a ajutat ca lumina proaspătă să între în Biserica Ortodoxă.

(ix) Servitorii Crucii:

Metropolitanul Patrhrose Mar Osthatius a organizat pe Slujitorii Crucii cu mult înainte ca el să devină episcop. Această societate a făcut lucrare evanghelistică printre hinduşii de castă joasă. Aceasta a câştigat circa 25.000 de convertiţi pentru Biserica Ortodoxă. Aceasta, fiind o mişcare misionară, a ajutat pe mulţi tineri să dobândească o nouă viziune.

(x) Billy Graham şi Akbar Abdul-Haqq:

Evanghelistul Billy Graham a predicat în Kottayam, Kerala în 1956 şi 1978, conducând cruciade în multe oraşe şi sate din Kerala. Toate aceste cruciade au fost frecventate de membrii şi liderii bisericilor ortodoxe. Akbar Haqq, un evanghelist din cadrul Asociaţiei Evanghelistice Billy Graham, conţină să ducă mai departe această strădanie evanghelistică.

Egiptul

S-a raportat că studenţii care aparţin Bisericii Ortodoxe Coptice au fost atinşi cu evanghelia prin evanghelismul de la student la student. Ei erau, la rândul lor, hrăniţi şi pregătiţi să câştige pe oamenii lor. O echipă a fost formată prin acest grup de studenţi creştini pentru a mărturisi. Cântece au fost compuse folosind pasajele Biblice care erau cântate către audienţa familiară cu muzica răsăriteană. Răspunsul s-a găsit a fi foarte încurajator.

Grecia

(i) Biserica Evanghelică Greacă, fondată în 1858 de Dr. Michael Kalopothakis, nu a fost o încercare de a stabili o denominaţie de competiţie, şi a privit sincer la convertirea creştinilor ortodocşi nominali care să rămână în propria lor biserică. Mulţi din liderii săi timpurii au avut impactul semnificativ în mărturisirea către comunitatea ortodoxă. Aceasta se poate spune şi despre fondatorii Bisericii Evanghelice Libere de la începutul acestui secol (precum Dr. Constantine Metallinos). Un secol de expansiune şi dezvoltare a văzut ridicarea şi căderea de numere, dar noi credem că Dumnezeu pregăteşte o oaste de evanghelişti care să mărturisească ortodocşilor nominali prin Mişcarea Tinerilor Evanghelici (KEN), părtăşia naţională de tineri din biserica Evanghelică Greacă.

Această pregătire a avut loc în câteva stagii. Iniţial, în 1949, exista nevoia de a se crea o atmosferă familiară pentru întărirea moralului din tinerii adesea izolaţi. Mişcarea a fost provocată să se roage pentru trezire şi reînnoire. Taberele de sezon şi conferinţele au fost organizate pentru a promova disciplina matură şi de a lărgi scopul evanghelismului. În timpul anilor dificili de dictatură politică (1967-1974), tinerii au luat iniţiativa, în ciuda restricţiilor asupra exprimării religioase, de a comunica activ evanghelia. Din 1975, conducerea puternică a încurajat iniţiativa, folosind talentele şi grija faţă de misiuni, cu corolarul că muţi tineri menţin curentul din mediul lor social pentru a relata evanghelia mai eficient către contemporanii lor ortodocşi. Acest interes nou misionar care a aprins focul în cadrul Mişcării Evanghelice a Tinerilor care le-a dat o nouă dragoste, interes şi compasiune spirituală în mărturisirea lor către prietenii lor ortodocşi. Această mişcare este deja folosită de Dumnezeu, şi aceasta deţine marele potenţial, alături de alte mişcări creştine, în evanghelizarea Greciei.

(ii) Asociaţia Internaţională Avansarea Misiunilor Evangheliei

AMG – înainte cunoscută drept „Misiunea Americană către Greci, Inc. A slujit şi continuă să slujească nevoilor fizice şi spirituale ale grecilor (ortodocşi şi evanghelici) în multe părţi ale lumii. În mod clar, există un accent special pe Grecia, unde următoarele operaţii au fost stabilite:

(a) Lucrarea de ajutorare care asistă mute orfelinate şi sute de copii din familiile sărace. AMG International a fondat „Orfelinatul Evanghelic din Kateirni”.

(b) Spitalul Sf. Luca de 220 de paturi din Tesalonic care preia lucrarea întreagă printre pacienţi prin a le oferii slujire fizică şi spirituală.

(c) Editura „O Logos” din Atena a produs numeroase cărţi evanghelice şi ortodoxe în greacă pe care ortodocşii le pot folosi şi citii.

(d) Librăriile creştine („O Logos”) din Atena, Tesalonic şi Cipru îşi vând publicaţiile lor cu o largă circulaţie.

(e) Revista creştină lunară Vocea Evangheliei şi devoţionalul bi-lunar „Pâinea Zilnică”, ambele în greacă, au o largă circulaţie.

(f) Evanghelismul prin ziar (mesaje evanghelistice ca reclame plătite) din ziarele şi revistele greceşti. Evanghelicii au devenit mult mai cunoscuţi către Ortodoxie decât înainte. Un număr au ajuns la cunoaşterea personală a lui Isus Hristos, şi mulţi alţii au fost iluminaţi. Aceştia sunt factori care influenţează Biserica Ortodoxă. Acest fel de lucrare din Grecia, precum şi în multe alte ţări, a fost pionierat de Preşedintele curent al AMG International, Dr. Spiros Zodhiates.

Misiunile similare cu cele de mai sus au fost stabilite în multe ţări, reprezentând toate cele şase continente. Ca şi în Grecia, accentul este pe slujirea către nevoile spirituale şi fizice ale omului.

(iii) Spitalul Sf. Luca

Spitalul Sf. Luca, Tesalonic, a fost stabilit în 1975 de AMG International cu un scop dublu de oferire către pacienţi de tratamentul cel mai efectiv disponibil şi oferirea acestora oportunitatea de a auzi vestea bună a lui Hristos. S-a spus, „Mai mulţi oameni trec pe uşile spitalelor decât pe uşile bisericilor”. Spitalul cu 220 de paturi, cu şase secţii, este echipat cu facilităţile medicale moderne şi sistem de comunicare. Personalul creştin, sub conducerea Dr. Demosthenes Katsarkas M.D., şi lucrarea Capelanului Rev. Apostolos D. Bliates, se străduie să facă evanghelia cunoscută atât prin abilităţile lor profesionale cât şi mărturiile lor pentru Hristos. Toţi pacienţii aud două mesaje scurte de încurajare zilnic, şi pot frecventa servicii speciale în fiecare duminică. Ei au văzut rezultate bune. Sf. Luca conduce o lucrare esenţială de slujire către greci – ortodocşi şi evanghelici – prin a le purta de grijă nevoilor lor fizice şi spirituale. Mai mult de 20.000 de pacienţi au trecut prin uşile acestuia încă de la stabilirea sa, muţi fiind atinşi în mod spiritual de Marele Doctor, Isus Hristos. Aşadar, aceasta este un instrument efectiv în mod potenţial în planul lui Dumnezeu pentru evanghelizarea Greciei.

(vi) Mişcarea Vestea Bună

În timpul perioadei de dictatură din Greciei (1967-1974), Domnul l-a condus pe Michael Kantartjis, un misionar al Overseas Crusades Ministries Inc., să lucreze printre tinerii ortodocşi greci şi să stabilească în 1974, în Tesalonic, un grup de oameni născuţi din nou cu numele „Mişcarea Vestea Bună” (GNM). Strategia principală a fost – şi încă este – ca un ortodox născut din no să dea apa vieţii unui ortodox nominal într-un pahar ortodox.

Lucrarea a crescut în ciuda problemelor şi încercărilor pe care le confruntau noii credincioşi. Adolescenţii erau presaţi de părinţii lor. Studenţii de liceu erau obiectul de sarcasm din partea învăţătorilor lor. Soţiile şi soţii se confruntau cu probleme din partea partenerilor nemântuiţi. Liderii religioşi fanatici au atacat mişcarea în mod public şi prin presă. Dar Mişcarea Vestea Bună se răspândeşte rapid. Aceasta are membrii în toate cele patru oraşe majore ale Greciei (Atena, Piure, Tesalonic, Patrai), şi în 6 oraşe şi sate mai mici. Credincioşii, majoritari tineri, se întâlnesc în case sau în propriile lor centre şi rămân membrii ai Bisericii Ortodoxe Greceşti îndeplinind ceremonii în biserica aceasta. Ei respectă şi iubesc biserica, şi îşi oferă ajutorul lor oriunde este acceptat.

Ei plănuiesc să câştige ţara Greciei în două feluri: (a) prin dezvoltarea de programe de ucenicie, şi (b) prin răspândirea evangheliei pe cât de mult posibil prin literatură. Mişcare tipăreşte singurul ziar evanghelic pentru întreaga familie – „Vestea Bună”. În fiecare lună 15 până la 20 de mii de copii sunt trimise prin poştă sau distribuite în case, birouri, magazine, pieţe şi străzi. Ziarul face reclamă la misiunea unde poţi să suni ceea ce este ceva complet nou pentru Grecia. Mulţi oameni sună în fiecare săptămână ca să audă mesajul evanghelistic de „confort şi dragoste”, şi un număr dintre ei cer literatură şi rugăciuni pentru problemele lor. Acest ziar este cel mai ieftin şi calea cea mai de succes de câştigare a mii de oameni de toate vârstele. Prin acesta, numărul celor ce frecventează centrele din Vestea Bună din Atena aproape că s-au triplat într-un singur an. Un număr de oameni l-au găsit pe Hristos. Strategia de ucenicizare a Veştii Bune şi efortul de a semăna extensiv a inspirat şi influenţat pe alte grupări creştine de a lucra în acelaşi fel în Grecia.

Scopul de viitor al GNM este de a răspândi evanghelia în multe părţi ale Greciei. Interesul lor este de a duce pe cei mai mulţi tineri la Hristos. Pe măsură ce ei cresc în mijlocul a multe dificultăţi, ei au descoperit că cu cât lucrează mai aproape de realitate ortodoxă, cu atât mai bine prezintă ei evanghelia prin folosirea de adevăruri mult mai biblice ale tradiţiei bisericii ortodoxe. Cu cât se dau ei mai mult spre lucrarea sârguincioasă şi rugăciunii, cu atât mai mult va creşte şi va fi binecuvântată mişcarea.

(v) Institutul Biblic Grec

Misiunea Europa Mai Mare (GEM) a fost fondată în 1949 de Robert P. Evans cu motto-ul de „Pregătirea europenilor de a evangheliza Europa mai mare”. În anii 1950, Evans a vizitat Grecia regulat cu rugăciunea ca Dumnezeu să ajute biserica din America de Nord să poată să mărturisească acelora din Grecia. Realizând că sarcina de câştigare a atât de mulţi oameni cu evanghelia nu putea fi făcut în întregime prin misionarii străini, viziunea a prins rădăcini pentru instituţiile de pregătire naţională care puteau să ofere pregătire Biblică sistematică în propria lor ţară şi în limba lor.

Dumnezeu a lucrat simultan în vieţile a mai mulţi oameni şi, în 1966, personalul Nord American a început să sosească pentru a pregăti fundaţia pentru Institutul Biblic Grec.

Clasele biblice au început de două ori în fiecare săptămână în birourile din centrul Atenei în 1973. Răspunsul faţă de lecţii a fost bun, deşi erau încercări, inclusiv schimbarea guvernului, naţionalismul crescut, şi demonstraţii anti-americane, etc. Viziunea a continuat pe măsură ce pregătirile erau făcute pentru un Institut Biblic rezidenţial de scară largă. În 1980, Institutul Biblic Grec a început să funcţioneze ca o şcoală Biblică de doi ani la cursuri de zi cu 11 studenţi rezidenţi. Programa includea cursuri în evanghelismul personal, istoria bisericii şi misiuni, şi teologia Bisericii Ortodoxe – toate făcute într-un fel special pentru a-i pregăti pe absolvenţi pentru mărturisirea la creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei. Pe lângă învăţarea academică, un număr de cursuri practice erau combinate cu temele de lucru pe teren, astfel dând oportunitatea pentru studenţi să descopere şi să-şi exercite darurile în timpul pregătirii. Vedem aceasta ca o aplicaţie foarte practică şi folositoare a principiului lui Pavel din 2 Timotei 2:2, „Lucrurile pe care le-ai auzit de la mine în prezenţa multor martori credincioşi, încredinţează-le la rândul tău la alţi oameni credincioşi care vor putea să înveţe şi ei pe alţii”.

(vi) Părtăşia de Reînnoire Creştină

Părtăşia de Reînnoire Creştină (CRF) a fost creată în octombrie 1974, sub conducerea Rev. Angelos Damaskinides. CRF este ne-dominaţională în caracter, şi scopul ei primar este de a-i ajuta pe ortodocşii greci să-l cunoască personal pe Hristos, astfel promovând un proces de reînnoire în cadrul bisericii ortodoxe. Convertiţii nu sunt descurajaţi în frecventarea oricărei biserici care predă Biblia. Părtăşia incorporează, în prezentarea ei a evangheliei, câteva adevăruri şi metode biblice, ortodoxe, precum imnurile înălţătoare de Hristos. Întâlnirile săptămânale au loc atât în Atena cât şi în Tesalonic cu un accent particular pe învăţătura scripturală şi ucenicizare. Adunările de casă s-au dovedit rodnice şi, în diferite ocazii, preotul local a fost o asistenţă. Întâlnirile publice speciale sunt ţinute în cinematografe şi alte auditorii, şi o lucrarea regulată la o temniţă de stat a prezentat câteva oportunităţi minunate. CRF publică tractate precum şi o revistă lunară „Noua Suflare”. Mulţi oameni sunt câştigaţi prin lucrarea cu casetele. Prin toate aceste strădanii, speranţa este că oamenii îşi pot da vieţile lor lui Dumnezeu, şi că biserica Ortodoxă poate fi influenţată să se întoarcă la fundamentul ei biblic şi simplicitatea de închinare.

(vii) Uniunea Misionară Elenă

Uniunea Misionară Elenă (HMU) a evoluat iniţial din viziunea unui misionar grec care a petrecut 16 ani într-o junglă îndepărtată din Irian Jaya (fost New Guinea Olandeză). Cu asistenţa unui număr de credincioşi laici din multe biserici, rima societate misionară inter-denominaţională s-a dedicat atât pentru misiunea din ţară cât şi din străinătate ce a fost stabilită în 1979.

HMU are două accente principale: Primul, unitatea creştină, exprimată prin iubirea serviciului public faţă de bisericile locale; al doilea, comunicarea evangheliei către individul grec modern folosind metode şi mijloace care sunt relevante pentru cultura sa din secolul 20.

Activităţile HMU includ campanii de evanghelizare în săli, teatre şi stadioane; publicare de cărţi şi literatură care promovează lucrarea de misiune, folosirea de filme şi casete; încurajarea oricărei strategii evanghelistice de biserică sau societate; şi provocarea către tineri de a accepta chemarea lui Dumnezeu pentru lumea misiunilor (grupuri de rugăciune pentru misiune au fost formate). În toate aceste strădanii, este povara, dragostea şi oferta de sacrificiu a muncii poporului din bisericile locale pe care HMU le ajută să se canalizeze, să direcţioneze şi să conducă, pentru a câştiga pe ortodocşii nominali pentru Hristos.

(viii) Scripture Union

Literatura produsă de Scripture Union în Grecia este un factor semnificativ în mărturia creştină dintre ortodocşi. Pentru 25 de ani, materialele produse pentru multe aspecte ale slujirii creştine au fost ajutoare nepreţuite atât pentru Evanghelici cât şi pentru Ortodocşi.

„Biblioteca Şcolii Duminicale” a fost formată ca un serviciu pentru copii familiilor de greci şi a produs, în decursul anilor, peste 200 de titluri. Rezultatele încurajatoare au fost văzute din „Ecourile Copiilor” o colecţie bine prezentată (cu format color) de note de studiu biblic lunar pentru copii.

Pentru cerinţele de studiu biblic pentru adulţi, SU publică „Altarul Familiei”. Aceste note de studiu zilnic sunt o încurajare pentru creştin cât şi o provocare pentru ortodoxul nominal de a studia Biblia. Enciclopedia Biblică de patru volume, compilată de directorul grec al SU Miltiades Anghelatos, a fost recunoscută de liderii ortodocşi precum şi cei evanghelici şi este larg folosită de ambele părţi precum şi de laici alături de cărţuliile trimestriale de schiţe de predici şi alte ajutoare pentru amvon.

Lucrarea operează şi un centru de conferinţă, „Betel”, în decursul anului pentru cursuri de pregătire, tabere şi întruniri biblice; şi o casă de bătrâni, „Lois”, stabilită acum 10 ani în urmă, care le permite seniorilor să-şi petreacă ultimele lor zile într-un mediu creştin.

În toate aceste strădanii, accentul este pe o abordare pozitivă de a oferi mesajul real şi necompromis al Bibliei către greci.

Recomandări

Recomandăm:

  1. Ca nevoile ţărilor ortodoxe în lume să fie aduse înaintea comunităţii mondiale Evanghelice pentru rugăciune şi acţiune.
  2. Şcolile Biblice, colegiile şi seminariile creştine să includă în programa lor studii despre biserica Ortodoxă.
  3. Ca Evanghelicii să arate un interes mai practic pentru lucrarea de misiune a misionarilor naţionali şi străini care evanghelizează între ortodocşi.
  4. Ca Evanghelicii să arate un interes mai practic în ortodocşi prin invitarea lor în casele lor pentru mese, vizitarea de bolnavi şi cei singuri, prin arătare creştinismului practic, precum aducerea de mâncare, curăţarea caselor lor, şi prin a face alte lucrări de caritate pentru cei bolnavi sau bătrâni.
  5. Ca Evanghelicii să fie mai activi în susţinerea fraţilor şi surorilor lor oprimaţi din oricare denominaţie din ţările Perdelei de Fier.
  6. Ca bisericile şi misiunile Evanghelice din afară să-i ajute pe naţionali prin pregătirea lor de a câştiga poporul lor.
  7. Ca motivul creştinilor Evanghelici să fie de a da evanghelia mântuirii ortodocşilor nominali (Romani 1:16).
  8. Ca Alianţele Evanghelice să fie formate pentru avansarea evangheliei.

Concluzie

Este în mod clar voia lui Dumnezeu de a evangheliza, uceniciza şi nutri pe creştinii nominali din bisericile ortodoxe. Deşi ei sunt membrii ai aceleiaşi ramuri ai Creştinismului, există diferenţe geografice, politice şi culturale care afectează evanghelizarea din interiorul şi exteriorul bisericii. Mesajul evangheliei trebuie comunicat într-o manieră care este de înţeles şi acceptabilă, prin mediile cultural familiale şi religioase, considerând contextul fiecărui segment al bisericii. Să dăm apa vieţii poporului ortodox în paharul ortodox ori de câte ori e posibil. Ceea ce este apărat în ţările unde ei experimentează libertate religioasă nu ar trebui confundat cu recomandările pentru cei care nu se bucură de o astfel de libertate. Oricând e posibil, evanghelizarea trebuie îndeplinită fără afectarea adversară a sentimentelor membrilor bisericii. Învăţătura sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi aplicarea principiilor sale în toate aspectele vieţii vor ajuta la curăţirea bisericii de toate lucrurile contrare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelicii trebuie să înţeleagă situaţia culturală, socială şi politică a ortodocşilor şi să caute în continuare voia lui Dumnezeu în formularea de strategii pentru ajutarea acestui grup de „membrii de biserică” să devină ucenici ai Domnului care cred în Biblie, ascultă de Biblie şi care-l onorează pe Hristos.

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica1_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos – Partea IV – J. C. Philpot.

download-1

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos  Partea IV  J. C. Philpot  

Deoarece una din fortăreţele oponenţilor calităţii adevărate şi proprii de Fiu a binecuvântatului Domn, constă în varietatea obiecţiilor, ridicate în cea mai mare parte de raţionamentul carnal, care au fost îndemnul feluritor predicatori şi scriitori împotriva acesteia, şi deoarece unele dintre aceste obiecţii sunt foarte subtile şi, la prima vedere, de o anumită greutate, am simţit că ar fi de dorit să observăm cele care au vre-o importanţă, şi, atât de mult cât putem, să le înlăturăm din cale, pentru că ele sunt adesea obstacole triste chiar şi pentru unii care cred şi iubesc adevărul.

Dar înainte de a le lua separat una câte una, poate că este necesar să introducem câteva observaţii cu privire la natura obiecţiilor în general, pentru că acesta este un subiect care adesea nu este suficient înţeles nici de cei care le folosesc, şi nici de cei care sunt influenţaţi de ele. Este o idee obişnuită, că dacă o obiecţie puternică poate fi adusă împotriva unei doctrine, şi că dacă la obiecţie nu se poate răspunde în mod satisfăcător şi în întregime, aceasta este ca şi când ai pune un topor la rădăcina unui copac, care deodată îl derâmă eficient şi pentru totdeauna. Dar nu poate exista o falsitate mai mare, aşa cum va fi evident într-un moment din următoarele consideraţii: 1. Obiecţia poate fi capabilă de un răspuns, deşi s-ar putea ca voi să nu puteţi să îi răspundeţi; sau 2. Ea ar putea să se ridice din contestatorul care nu înţelege sau luând o poziţie falsă cu privire la întrebare; sau 3. Întregul subiect ar putea să se întindă dincolo de capacitatea de înţelegere a facultăţilor noastre raţionale; sau 4. Comparată cu greutatea mărturiei în favoarea punctului avut în atenţie, obiecţia ar putea să nu aibă nici o greutate în realitate. Pentru a face puţin mai clară înţelegerea noastră, aplicaţi aceste consideraţii la subiectul minunilor, şi vedeţi cum ele se referă la punctul de obiecţii ridicate împotriva adevărului lor aşa cum este povestit în Vechiul şi în Noul Testament. Păgânii precum Hume şi alţii, au adus cele mai puternice obiecţii împotriva minunilor, ca fiind nu doar contrare întregii noastre experienţe din prezent, ci fiind opuse chiar cursului şi legilor fixe ale naturii, cum ar fi de exemplu, gravitaţia, când capul toporului de fier a fost făcut să plutească (2 Împărăţi 6:6), sau când Domnul a umblat pe apă. Acum, 1. S-ar putea ca voi să nu puteţi să răspundeţi la aceste obiecţii acolo unde ei te pun în mod personal printr-un păgân iscusit. Dar o altă persoană, care a considerat subiectul mai profund decât tine, ar putea să facă ceea ce tu nu ai putea să faci. Sau, 2. Obiecţia păgânului s-ar putea ridica din faptul că cel care obiectează ia un punct de vedere fals cu privire la întregul subiect despre minuni ne-înţelegând necesitatea lor de a stabili revelaţia, sau prin punerea deoparte a puterii lui Dumnezeu care a făcut legile naturii să le suspende în mod temporar. Sau 3. Explicaţia felului în care apa, de exemplu, a fost transformată în mod miraculos în vin, sau puţinele pâini de orz şi peştii care au fost dintr-odată înmulţite pentru a hrăni mii de oameni care au mâncat din pâini şi din peşti. Astfel, chiar dacă nu se poate răspunde satisfăcător sau pe deplin obiecţiilor, la fel cum tăierea unui copac poate curăţa o ramură de tulpină. De aceea, nu fiţi descurajaţi sau ispitiţi să renunţaţi la adevărul despre calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos pentru că se pot aduce obiecţii puternice împotriva acesteia.

Dar în plus faţă de consideraţiile pe care le-am oferit cu privire la obiecţiile în general, păstraţi în minte în ceea ce privesc misterele cereşti, că: 1. Nu există nici măcar un adevăr al revelaţiei împotriva căruia să nu se poată ridica obiecţii puternice; 2. Adevărul divin este o chestiune de credinţă, şi astfel nu se poate atinge şi este dincolo de regiunea raţională, şi de aceea, noi nu suntem chemaţi să argumentăm, ci să credem; 3. Nu există o unealtă mai obişnuită a Satanei decât cea a sugerării obiecţiilor împotriva fiecărui mister sacru; şi 4. Dacă am asculta aceste obiecţii, şi am obţine vre-un control ferm asupra minţii, efectul lor aproape inevitabil este sau să o concentreze în întregime împotriva adevărului, sau să o umple cu suspiciuni, sau chiar sugestii păgâne, care ar putea să o arunce în cel mai mare dezastru şi confuzie. Oricine ar putea să găsească faptul că acesta este cazul care a privit puterea obiecţiilor minţii sale, şi a simţit cum ele l-au jefuit de tăria şi mângâierea sa din ceasul ispitei.

Dar haideţi să purtăm cu statornicie în minte de asemenea, faptul că nu există nici măcar un adevăr revelat împotriva căruia să nu se pretindă obiecţii puternice. Cel care neagă sau este ignorant cu privire la aceasta are o slabă cunoştinţă a punctelor în sine, sau în ceea ce priveşte opoziţia care s-a ridicat în toate erele împotriva lor. Profeţia, inspiraţia Scripturilor, învierea trupului, Trinitatea, întruparea Fiului lui Dumnezeu, doctrinele harului, şi alte nenumărate adevăruri vitale a trebuit să întâmpine cele mai mari obiecţii, şi obiecţii de o asemenea natură încât raţiunea este absolut incapabilă să le răspundă. Eu mărturisesc sincer despre mine, ca un rezultat a mai mult de treizeci de ani de experienţă a puterii obiecţiilor asupra minţii, că dacă eu le-aş fi ascultat, sau mai degrabă dacă ele nu ar fost supuse de Duhul şi harul lui Dumnezeu, de multă vreme aş fi renunţat la fiecare adevăr divin, şi aş fi devenit un păgân confirmat. Astfel, eu nu sunt nici străin faţă de obiecţii, nici faţă de cale – singura cale – în care ele pot fi înfruntate. Şi eu nu văd mai puţin clar în cazul acelor oameni nefericiţi a căror minte este predispusă cu obiecţii care au fost ridicate împotriva calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, faptul că ei sunt atât de credincioşi faţă de ele încât nu pot crede aceasta, nici nu pot primi cea mai puternică şi mai clară mărturie a Scripturii în favoarea ei.

Acum, pentru a aduce aceste observaţii la un cap, aplicaţi-le la felurite obiecţii ridicate împotriva adevăratei, potrivitei şi veşnicei calităţi de Fiu a binecuvântatului nostru Domn. Când ele sunt testate, ele vor fi găsite fie că sunt neînţelegeri, sau prezentări greşite, sau deducţii false, sau simple argumente naturale, şi de aceea pentru a sta exact pe acelaşi teren ca obiecţiile faţă de minuni, pentru că ele sunt contrare unor anumite legi fixe ale naturii; sau faţă de înviere, pentru că noi vedem trupul redus la ţărână, şi nu putem înţelege cum acelaşi trup identic poate învia din nou; sau chiar faţă de Biblia în sine, ce conţine multe afirmaţii aparent inconsecvente cu descoperirile ştiinţei moderne. De aceea, este un lucru foarte riscant pentru o persoană care doreşte să cunoască şi să creadă adevărul mântuitor pentru sine, să asculte de obiecţiile împotriva acestuia, şi să le dea un loc în mintea sa. Lăsaţi-l mai degrabă să caute învăţătura promisă a Duhului, şi să spună tuturor obiecţiilor care ar vrea să smulgă adevărul din mâna sa, „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16:23)

De asemenea, trebuie să păstrăm cu grijă în mintea noastră faptul că, în privinţa unor astfel de subiecte misterioase ca acel dinaintea noastră, este imposibil pentru noi, cu facultăţile noastre din prezent, să le înţelegem, şi că de aceea, raţiunea noastră carnală poate să ne sugereze întotdeauna obiecţii la acestea, care nu pot fi întâlnite pe terenuri similare. Ce inteligenţă finită poate înţelege infinitatea? „Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge.” (Iov 37:23) „Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti? Întinderea ei este mai lungă decât pământul, şi mai lată decât marea.” (Iov 11:7-9). Atunci, oare nu putem noi adăuga cu adevărat, împreună cu Ţofar, despre acei care au obiecţii la misterele divine pentru că ele sunt aparent contradictorii faţă de raţiunea umană, „Omul dimpotrivă, are minte de nebun, şi s-a născut ca mânzul unui măgar sălbatic!” (Iov 11:12.)

Dar lăsaţi-mă să mă adresez acum unora dintre obiecţiile care au fost aduse faţă de adevărata şi propria calitate de Fiu a Domnului nostru binecuvântat.

1. Prima obiecţie pe care o voi observa este că „de aceea, noi îl facem pe Domnul Isus Hristos să fie un Dumnezeu născut.” Lipsa de respect a acestei expresii este în păstrarea căii obişnuite prin care oponenţii adevărului caută să discrediteze punctele de vedere ale adversarilor lor. Ne-satisfăcuţi cu tragerea lor de concluzii false din punctele de vedere la care ei se opun, ei îmbracă aceste concluzii într-un costum de manufactură proprie pentru a le face ridicole sau vrednice de dispreţ. Dacă ei ar fi avut corectitudinea obişnuită, nu ne-ar fi imputat o doctrină atât de degradantă, atât de lipsită de respect, cum este cea a unui Dumnezeu născut. Expresia implică faptul că noi suntem Triteişti; adică, susţine că există trei Dumnezei distincţi (nu trei Persoane distincte), şi că din aceşti trei Dumnezei unul este Dumnezeul care naşte, al doilea este Dumnezeul care este născut, şi al treilea este Dumnezeul care purcede de la ceilalţi doi Dumnezei. Dar aceasta nu este Trinitarianism, nici măcar Creştinism sub vre-o altă formă, ci Hinduism. Noi suntem Trinitarieni; adică, noi credem că există un singur Dumnezeu, care există într-o Trinitate de Persoane. Dacă noi susţinem, aşa cum ne impută ei nouă, un Dumnezeu născut, aceasta ne-ar face pe noi să negăm nu numai Unitatea Esenţei divine, ci chiar existenţa în sine a singurului Dumnezeu adevărat. De aceea, noi respingem acuzaţia cu toată puterea noastră, şi negăm faptul că doctrina noastră conduce la o astfel de concluzie. Aceasta este doar o deducţie naturală proprie lor. Dar oare nu ştiu ei că în misterele cereşti noi nu putem, şi nu trebuie să tragem concluzii naturale, în special dacă ele se ciocnesc sau se contrazic cu adevărurile revelate? Oare nu cumva adevărul revelat este separat de atingerea şi dincolo de înţelegerea minţii naturale, şi nu este supusă argumentului logic? Dacă raţiunii i s-ar permite să calce pe terenul ceresc, şi să tragă după placul ei concluzii logice din adevărurile Scripturii, noi trebuie să abandonăm curând Trinitatea, Întruparea, Ispăşirea, şi doctrinele harului, pentru că concluziile strict logice le-ar răsturna pe toate. Aceasta este fortăreaţa raţionalismului german şi a necredinţei engleze, şi ea nu poate fi prea mult dezaprobată de unul care crede în adevărul revelat.

Dar deoarece această obiecţie a fost considerată destul de mult în „the Review of Mr. Crowther’s sermon” („Gospel Standard,” June. 1860), (Corectură la predica lui Crowther din „Gospel Standard,” iunie 1860), mă voi mulţumi să reproduc ceea ce a fost avansat acolo cu privire la acel punct.

Adversarii calităţii veşnice de Fiu a Domnului nostru binecuvântat ne aruncă adesea în dinţi faptul că noi susţinem ceea ce ei sunt mulţumiţi să numească (pentru că există o tristă lipsă de reverenţă sfântă în limbajul lor) „un Dumnezeu născut.” Astfel, autorul predicii de mai sus spune, „Nu există nici măcar o fărâmă de dovadă din Geneza până în Apocalipsa că Dumnezeirea lui Hristos este ceva derivat, născut, generat, şi astfel o Dumnezeire creată şi nu una originală;” şi din nou (p. 9), „Oricâte afirmaţii s-ar putea face despre „calitatea veşnică de Fiu,” „generarea veşnică,” sau „Dumnezeu născut,” aceste afirmaţii fiind în contradicţie totală deopotrivă cu litera şi spiritul cuvântului, ele nu au dreptul să aibă nici o greutate.” Dl. Crowther şi alţii au putut să deducă o astfel de concluzie, dar ei trebuie să fie cu tristeţe ignoranţi cu privire la adevărul divin fără a şti că în astfel de mistere sacre precum Trinitatea, şi adevăruri de un gen asemănător, nu este acceptabil să deducem concluzii logice din premizele date, aşa cum este în raţionamentul natural. Dar unde pot găsi ei astfel de expresii precum „un Dumnezeu născut” folosite de vre-un scriitor sau predicator care apără calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn? Aceasta este o expresie foarte nedemnă de binecuvântatul Isus, şi este intenţionată doar să arunce doar dispreţ asupra doctrinei calităţii veşnice de Fiu a Lui. De aceea, câteva cuvinte cu privire la acest punct nu sunt nelalocul lor. Atunci, noi trasăm o distincţie între Esenţa lui Dumnezeu şi existenţa a Trei Persoane ale Dumnezeirii în acea Esenţă. Dumnezeu „este” (Evrei 11:6). Măreţul şi gloriosul Său Nume ca Iehova este, „EU SUNT,” sau „EU SUNT cel ce SUNT.” Aceasta este Esenţa Sa, care este în mod necesar existent în sine; şi această Esenţă existentă în sine este comună celor Trei Persoane din Dumnezeire. Dacă nu ar fi aşa, Iehova nu ar mai fi un Domn (Deuteronom 6:4). Dar în această Esenţă existentă în sine există Trei Persoane, şi Domnul Isus Hristos este Fiul Tatălui, nu în Esenţa Sa, care este existentă în sine, ci în Personalitatea Sa, sau cea prin care El există ca o Persoană în Dumnezeire. După părerea noastră, nici un scriitor nu a mânuit acest punct cu o mai mare claritate şi abilitate precum Dr. Gill, şi deoarece cuvintele sale vor avea în mod drept şi în mod necesar mai multă forţă şi greutate decât oricare din cuvintele noastre, vom oferi un extras din cartea sa „Body of Divinity” (Trupul Divinităţii) cu privire la acest subiect. Şi mai întâi să vedem ce spune Doctorul despre Esenţa lui Dumnezeu: –

Există o natură care aparţine fiecărei creaturi care este dificil de înţeles; şi la fel şi lui Dumnezeu Creatorul, care este cea mai dificilă dintre toate. Acea Natură poate fi afirmată cu privire la Dumnezeu, este ceea ce sugerează apostolul acolo unde el spune, că galatenii înainte de convertirea lor i-au slujit pe cei care „prin natură nu sunt dumnezei” (Galateni 4:8), ceea ce implică faptul că deşi aceia care ei îi adorau nu erau, totuşi exista Unul care era, prin natură, DUMNEZEU; altfel nu ar fi nici o folosire improprie în negarea acesteia lor … Esenţa, care este acelaşi lucru cu natura, este atribuită lui Dumnezeu; se spune că El este excelent, în esenţă (Isaia 28:29), pentru că aşa pot fi redate cuvintele; adică, El are cea mai excelentă Esenţă sau Fiinţă. Acest lucru este conţinut în numele Sale, Iehova şi EU SUNT CEL CE SUNT, care sunt expresive Esenţei sau Fiinţei Sale, aşa cum s-a observat, şi nouă ni se cere să credem că „El este,” adică El are o Fiinţă sau Esenţă, şi există (Evrei 11:6); şi esenţa este cea prin care o persoană sau un lucru este ceea ce este, adică, natura sa.

Această natură este comună celor Trei Persoane din Dumnezeu, dar nu este comunicată de la una la alta; fiecare dintre ei împărtăşesc din ea, şi o posedă ca o natură neîmpărţită; Ei toţi se bucură de ea; nu există nici o parte din ea care nu este savurată de unul, şi o parte din ea de altul, ci întregul de fiecare; aşa cum „toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în Hristos,” aşa este şi în Duhul Sfânt; şi despre Tatăl nu va fi nici o îndoială; acestea există în mod egal în unitatea Esenţei divine, şi aceasta fără vre-o derivare sau comunicare a acesteia de la unul la altul. Ştiu că aceasta este reprezentată de unii care de altfel sunt sănătoşi în doctrina despre Trinitate, că natura divină este comunicată de la Tatăl la Fiul şi Duhul, şi că El este fons Deitatis, „fântâna Dumnezeirii,” pe care le consider a fi fraze riscante, de vreme ce ele par să implice o prioritate în Tatăl faţă de celelalte Două Persoane; căci El care comunică, trebuie cel puţin, în ordinea naturii şi potrivit concepţiei noastre despre lucruri, să fie anterior celui căruia i se face comunicarea; şi că El are o plenitudine abundentă de Dumnezeire în El, anterior acestei comunicări. Este mai bine să spunem că Ei sunt existenţi în sine, şi există împreună în aceeaşi Esenţă neîmpărţită; şi în comun, şi la fel de devreme unul ca şi celălalt, posedă aceeaşi natură. Body of Divinity, Book I., Cap. iv [Există un rezumat excelent al punctelor de vedere ale Doctorului cu privire la aceste puncte în Memoir of Dr. Gill, prefixată la ediţia lui Dl. Doudney al Comentariului său asupra Vechiului Testament, vol. i., p. 26.]

Atunci, Esenţa lui Dumnezeu, atât de clar explicată, este cea prin care El există; şi deoarece nu poate exista decât un singur Dumnezeu, şi El este în mod necesar existent în sine, Esenţa Sa este clar distinctă faţă de modurile de existenţă ale celor Trei Persoane din Divinitate. Adversarii calităţii veşnice de Fiu a Domnului nostru binecuvântat, nu vom spune în mod intenţionat, ci probabil printr-o înţelegere greşită, vor reprezenta punctele noastre de vedere cumva în următoarea lumină, care, oricum, noi o afişăm cu silă, asupra unui subiect atât de sfânt şi de sacru la care nu îndrăznim să ne gândim, cu mult mai mult să vorbim în vre-un fel nedemn faţă de slava unui Iehova Triunitar. Atunci, ei vor să ne reprezinte ca susţinând că mai întâi a existat doar Tatăl; că El a născut un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Fiul; şi că din Tatăl şi Fiul a purces un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Duhul Sfânt. Dar această pervertire a adevărului nu este doctrina noastră, nici o astfel de concluzie nu se poate deduce în mod legitim din punctele noastre de vedere. Aceasta ar putea sluji scopului lor de a căuta să răstoarne doctrina Scripturală despre calitatea veşnică de Fiu a adorabilului Răscumpărător, prin îmbrăcarea punctele noastre de vedere într-o îmbrăcăminte alcătuită de ei, sau trecând peste progenitura lor ilegitimă ca urmaş născut cu adevărat din noi; dar noi refuzăm haina care ei vor să o pună pe spatele lor, şi negăm copiii pe care ei ar vrea să îi pună la uşa noastră. Pentru că Domnul Isus Hristos este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu în natura Sa divină, nu rezultă că El este „un Dumnezeu născut.”

Atunci se poate pune întrebarea, susţinem noi doctrina noastră a generării veşnice şi în acelaşi timp înlăturăm o astfel de concluzie? Noi o susţinem astfel. Deja am arătat că există o distincţie între Esenţa lui Dumnezeu, care este una şi este existentă în sine, şi Personalitatea celor Trei Persoane din Divinitate, care este întreită, şi astfel este comunicativă, şi astfel dependentă. Trebuie să ne plângem de nepotrivirea limbajului, sau cel puţin de limbajul nostru, de a arăta mistere atât de sublime; dar doctrina unei Trinităţi în Unitate nu poate fi apărată decât aşa. Unitatea lui Dumnezeu implică existenţa în sine; Trinitatea în Unitate implică relaţie. Astfel, în ce priveşte Unitatea de Esenţă Hristos este existent în sine; dar în ce priveşte Trinitatea El este născut. De aceea, El nu este un Dumnezeu născut, deşi El este un Fiu născut. Această explicaţie poate fi numită mistică şi obscură; dar în subiecte atât de adânci şi de nepătruns, toate gândurile cad şi orice limbă se bâlbâie. Totuşi, deoarece noi suntem chemaţi uneori să afirmăm sau să apărăm punctele noastre de vedere cu privire la adevărul divin, este de dorit să avem puncte de vedere clare asupra celor crezute de noi, şi să le exprimăm cât mai clar posibil. Astfel, noi credem că există Trei Persoane în Divinitate, şi că acestea sunt distinse una de cealaltă prin anumite relaţii personale, şi că aceste relaţii personale nu sunt titluri de legământ, nume sau slujbe, ci sunt distinctive şi sunt moduri de existenţă veşnică. Astfel, noi suntem păziţi de Sabellianism pe de o parte, care susţine că există doar un Dumnezeu cu trei nume diferite; şi de Triteism pe de altă parte, acesta face trei Dumnezei distincţi. Dar crezând într-o Trinitate de Persoane, în Unitatea Esenţei divine, noi spunem că Tatăl este un Tată care naşte; Fiul este un Fiu ca fiind născut; Duhul Sfânt este un Duh prin faptul că purcede. Dacă, aşa cum ni se impută, ar fi să spunem că Fiul este „un Dumnezeu născut,” noi ar trebui să îi negăm auto-existenţa Sa în Esenţa Sa, ca Una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; ca şi când ar trebui să spunem că El este un Fiu prin slujbă sau prin întruparea Sa, ar trebui să negăm, ca Dl. Crowther, propria şi adevărata Sa calitate de Fiu. Pentru a însuma totul în câteva cuvinte, în Persoana Sa, nu în Esenţa Sa, El este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. Dr. Gill a deschis această distincţie cu claritatea şi abilitatea sa obişnuită în următorul extras din cartea sa Body of Divinity.

Când spun că aceasta este prin necesitatea naturii, nu vreau să spun că natura divină în care Persoanele divine subzistă, Le distinge; pentru că acea natură este una şi este comună pentru Ei toţi. Natura Fiului este aceeaşi cu aceea a Tatălui; şi natura Duhului este la fel cu cea a Tatălui şi a Fiului; şi această natură, pe care Ei o împărtăşesc în comun, este nedivizată; ea nu este împărţită între Ei, astfel că unul are o parte, şi altul are partea a doua, şi altul are a treia parte; nici că unul are o parte mai mare şi altul are o parte mai mică, care ar putea să Îi distingă, ci întreaga plinătate a Divinităţii este în fiecare.

Pentru a ajunge la subiect: relaţiile personale sau proprietăţile relative distinctive care aparţin fiecărei Persoane sunt cele care Le disting una de alta; ca paternitate în Prima Persoană, filiaţie în a Doua, şi spiraţie în a Treia; sau, mai clar, generarea (Psalmul 2:7) este ceea ce aparţine în mod specific Primei, şi nu este niciodată atribuită celei de-a Doua sau a Treia, ceea ce Îl deosebeşte de Amândouă, şi Îi dă, cu o mare cuviinţă, Numele Tatălui; şi a fi născut, adică relaţia personală, sau proprietatea relativă a celei de-a Doua Persoane, de aici este numită „singurul născut din Tatăl” (Ioan 1:14), ceea ce Îl distinge de Prima şi a Treia, şi Îi dă numele Fiul; şi proprietatea relativă, sau relaţia personală celei de-a Treia Persoane, este că El este suflat de Prima şi a Doua Persoană, de aici este numită suflarea Celui Atotputernic, suflarea gurii lui Iehova Tatăl, şi suflarea gurii lui Hristos Domnul, şi aceasta nu se spune niciodată despre celelalte Două Persoane, şi astfel Îl distinge pe El de Ei, şi foarte potrivit, Îi dă numele Duhului, sau suflării” (Iov 33:4; Psalmul 33:6; 2 Tesaloniceni 2:8). – „Body of Divinity”, Book I., ch. xxviii.

Se va vedea din aceste extrase că este trasată o distincţie între Esenţă şi Persoană; dar deoarece unii dintre cititorii mei ar putea simţi o dificultate în adunarea distincţiei dintre cele două, voi oferi următoarea idee ca o ilustraţie, dar, să fie amintit, doar ca o ilustraţie. Natura umană este distinctă, sau cel puţin remarcabilă faţă de bărbaţii şi femeile individuale care în comun posedă acea natură. Astfel, putem spune că natura umană este comună tuturor bărbaţilor şi femeilor, şi totuşi bărbaţii şi femeile sunt distincţi unii faţă de alţii ca indivizi. Deci, într-un sens înalt şi misterios, Esenţa Dumnezeirii, care este existentă în sine, poate fi deosebită faţă de Persoanele din Dumnezeire, care susţin una alteia o relaţie specifică şi veşnică. În Esenţa Lor Ei sunt Una, în Personalitatea Lor Ei Sunt Trei; în Esenţa Lor Ei sunt existenţi în sine, în Personalitatea Lor Ei subzistă, Tatăl ca Tată faţă de Fiul, Fiul ca Fiu faţă de Tatăl, Duhul Sfânt faţă de amândoi acţionând de la Tatăl şi Fiul. Astfel, noi întemeiem o Trinitate în Unitate. „Ascultă, Israel, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” Acolo este Unitatea Esenţei divine. „Sunt Trei care mărturisesc în cer, Tatăl, Cuvântul, şi Duhul Sfânt.” Acolo avem Trinitatea de Persoane în Esenţa divină, pentru că „aceşti Trei sunt Una” (1 Ioan 5:7).

2. O altă obiecţie adusă împotriva calităţii veşnice de Fiu a binecuvântatului Domn este, că aceasta neagă co-eternitatea Sa şi co-egalitatea Sa cu Tatăl. Pentru că aceasta este deducţia lor carnală din doctrina calităţii potrivite şi adevărate de Fiu a lui Hristos, că aşa cum un tată există în mod necesar înainte de un fiu, dacă Hristos ar fi adevăratul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu, El trebuie să fi venit în existenţă ulterior Tatălui, şi în consecinţă nu poate fi co-etern cu El. Dar la aceasta noi răspundem: 1. Nu trebuie să purtăm idei împrumutate de pe pământ şi din timp în cer şi în eternitate, iar greutatea şi măsura naturii şi fiinţei lui Dumnezeu prin natura şi fiinţa omului. Dar, 2, chiar pe temelii naturale, căci deşi un tată există ca om înainte ca să aibă un fiu, totuşi el nu este un tată înainte de a avea un fiu. Astfel, chiar în timp, tatăl şi fiul co-există doar în acelaşi moment, pentru că relaţia mutuală începe în acelaşi moment. Dar, 3, chiar expresia „Fiul veşnic,” declară co-eternitatea Sa cu Tatăl. Căci oare există două eternităţi? Astfel, prin afirmarea eternităţii Sale, noi afirmăm co-eternitatea Sa. La fel este şi cu co-egalitatea Sa. Prin faptul că îi dăm Lui toate perfecţiunile Dumnezeirii, făcându-L una cu Tatăl şi Duhul Sfânt în Unitatea Esenţei divine, noi afirmăm egalitatea Sa, şi dacă afirmăm egalitatea Sa, afirmăm co-egalitatea Sa; pentru că aşa cum nu există două eternităţi, tot aşa nu există două egalităţi. Dacă binecuvântatul nostru Domn este Fiul veşnic, El este în mod necesar Fiul co-etern; dacă El este egalul Tatălui, El este co-egalul Său. Într-adevăr, ca Fiu al Său El este co-egal cu Tatăl; pentru că, fiind Fiu El împărtăşeşte din natura Sa, aceasta este strălucirea slavei Sale, şi Imaginea expresă a Persoanei Sale. De aceea, El i-a spus lui Filip, „Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14:9) Şi din nou, „Eu şi Tatăl una suntem.” În Divinitate nu poate exista nici o inegalitate, în eternitate nici o prioritate sau posteritate. Pentru că oamenii vor persista să ducă idei pământeşti în lucruri cereşti, ei se vor împiedica şi vor cădea la temelia pe care Dumnezeu a aşezat-o în Sion.

3. O altă obiecţie întocmită faţă de calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn este găsită în termenul, „generarea veşnică,” pe care preoţii au folosit-o pentru a exprima aceasta. Această expresie pare să le mişte melancolia lor; şi limbajul cu care unii dintre oponenţii calităţii adevărate şi proprii de Fiu a lui Isus şi-au permis să îl folosească împotriva acesteia este cu adevărat îngrozitor pentru o minte spirituală, care a văzut sau a simţit vre-odată binecuvântarea acestui adevăr ceresc. Acesta a fost numit chiar „o balivernă,” „o idee metafizică,” „o auto-contradicţie,” „o imposibilitate în natura lucrurilor,” „carnal şi contrar Scripturilor,” „o fabulă,” „o minciună,” „o eroare care şi-a văzut ziua ei, care acum moare, devenind istovită, îmbătrânind şi dispărând,” ca şi când adevărata şi propria calitate de Fiu a lui Isus, ca singurul născut din Tatăl, ar fi o poveste mincinoasă, o tradiţie zadarnică, absurdă, pe care inteligenţa crescândă a erei a explodat-o rapid. Ba mai mult, acelaşi scriitor a mers atât de departe încât să declare în scris că „el crede solemn că doctrina generării veşnice este de dedesubt,” şi „este intenţionată de duşmanul pentru a micşora şi a reduce Divinitatea şi Dumnezeirea absolută a lui Hristos.” De unde vine „crezul său solemn” nu trebuie să ne pronunţăm noi, dar noi suntem siguri că el nu este din aceeaşi sursă ca şi credinţa despre care a spus Petru, „Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan 6:69). Pentru cel care cunoaşte şi iubeşte adevărul este dureros cu adevărat să citească astfel de declaraţii, şi a mărturisi obrăznicia îndrăzneaţă cu care, oamenii şi pastorii, de la care se putea spera lucruri mai bune, asaltează astfel binecuvântatul adevăr al Domnului nostru „singurul născut din Tatăl;” pentru că deşi ei ar putea să-şi îndrepte săgeţile lor în principal împotriva expresiei, „generarea veşnic,” totuşi ei nu vor să supună faţă de termenul în sine, ci faţă de doctrina proclamată de termenul în sine. Una dintre plângerile lor împotriva termenului este că „acesta nu este o expresie care se poate găsi în Scripturi,” ca şi când noi am fi atât de legaţi de fiecare cuvânt Biblic exact, ca şi când nu am avea voie să folosim oricare altul. Limbajul precis al Duhului Sfânt este, dincolo de orice îndoială, cel mai bun, şi nu ar trebui să fie folosit nici un termen care nu este în acord deplin cu acel Cuvânt inspirat; dar noi nu suntem atât de legaţi de exact cuvintele Scripturii atâta încât să ne interzice toate celelalte cuvinte. Dacă am fi atât de legaţi de termenii exacţi din Scriptură, ar trebui cu stricteţe să nu folosim nici o limbă decât greaca şi ebraica originală, sau dacă am permite întrebuinţarea cuvintelor traducerii noastre engleze, ar trebui să observăm întotdeauna ordinea lor exactă. Dar dacă doctrina ar fi acolo, ce obiecţie raţională se poate aduce unui termen atâta timp cât el exprimă acea doctrină clar şi corect? Uneori este necesar să folosim expresii condensate care comunică în puţine cuvinte o doctrină sau un adevăr care de altfel ar cere o propoziţie lungă pentru a o exprima pe deplin. Astfel noi folosim cuvintele „Trinitate,” „Decret,” ca aplicate la Cina Domnului, „doctrinele harului,” „răscumpărarea particulară,” „chemarea efectivă,” „perseverenţa finală,” nici unul dintre aceşti termeni nu pot fi găsiţi totidem verbis, adică, în atât de multe cuvinte precise, în Scripturi, dar sunt toate adevăruri Biblice, şi nu ar putea să fie atât de bine exprimate prin alţi termeni. Dacă şi noi obiectăm faţă de cuvintele „generarea veşnică,” nu doar ca nefiind Scripturale, ci, ca implicând o contradicţie, oare de ce nu am obiecta, având aceeaşi motive, următoarele cuvinte: „unirea veşnică,” „sfaturi veşnice,” „decrete veşnice,” „armătura veşnică,” „scopurile veşnice,” „justificarea veşnică”? Şi totuşi aceste expresii sunt folosite în mod continuu chiar de persoanele care obiectează faţă de termenul, „generarea veşnică.”

Văzând astfel originea şi raţiunea expresiei, şi faptul că ea a fost direcţionată în special împotriva ereziei Arian, haideţi să examinăm acum puţin mai îndeaproape înţelesul ei, pentru că putem fi siguri că Părinţi străvechi au vrut să spună ceva prin ea. Marii lideri de la Consiliul de la Nice, în care erezia Ariană a fost condamnată, precum Atanasie, şi alţii, au ştiut acest sens, pentru care ei s-au luptat cu oamenii care aveau cea mai mare îndrăzneală şi cel mai subtil intelect, susţinuţi de o armată de aderenţi de pretutindeni din lumea cunoscută atunci, şi într-o perioadă în care întreaga putere temporală era împotriva lor. Astfel, era o zicală obişnuită în acel timp, „Atanasie împotriva întregii lumi şi toată lumea împotriva lui Atanasie.” Acum, dacă aceşti măreţi campioni pentru adevărul adoptat de termenul „generarea veşnică, pentru a exprima adevărata descendenţă a lui Isus, putem fi siguri de faptul că ei au avut anumite temeiuri bune pentru adoptarea ei. Astfel, prin ea, ei au vrut să exprime acest adevăr măreţ şi glorios, că Isus este „Fiul Tatălui, într-adevăr şi în dragoste!” (2 Ioan 3); „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui” (Ioan 1:18); „Fiul Său” (Romani 8:32); „singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16); faptul că El a fost acesta din toată veşnicia; şi aceasta, nu în virtutea vre-unei convenţii, sau legământ, sau prevedere, sau constituţie a Persoanei Sale complexe ca Dumnezeu-om, ci prin însuşi modul subzistenţei Sale ca Persoană în Trinitate. Nu au încercat ei să explice misterul generării Sale veşnice, pentru că „cine va declara generarea Sa?” (Isaia 53:8). Şi ei ar putea foarte bine să spună celor care ar aduce cu plăcere un astfel de subiect adânc, de neînţeles, pentru a fi încercat şi judecat în banca acuzaţiei raţiunii umane, „Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el, şi cum cheamă pe fiul său? Ştii tu lucrul acesta?” (Proverbe 30:4). Nici numele Său, numele Fiului Său, adică, nici fiinţa şi perfecţiunile Tatălui, nici fiinţa şi perfecţiunile Fiului Său drag, nu pot fi înţelese de intelectul uman mai mult decât poate aduna un om vânturile în pumnii săi, sau să ascundă Atlanticul în haina sa. Ei s-au luptat să creadă şi să declare adevărul, fără a se aventura să înţeleagă, şi cu mult mai puţin să explice misterul.

Milner, în a sa carte Istoria Bisericii, tratează acest punct cu o mare claritate. Vorbind despre Consiliul de la Nice, el spune, „Dar fără anumiţi termeni explicativi, curând s-a arătat în mod decisiv ceea ce Scripturile au revelat, era imposibil să păzească împotriva subtilităţilor Arianilor. Au afirmat Trinitarienii că Hristos era Dumnezeu? Arianii au admis aceasta, dar în acelaşi sens în care oamenii sfinţi şi îngerii sunt descrişi ca dumnezei în Scriptură. Au afirmat ei că El a fost cu adevărat Dumnezeu? Ceilalţi au admis că El a fost făcut aşa de Dumnezeu. Au afirmat ei că Fiul era natural din Dumnezeu? S-a spus, căci chiar noi,” au spus ei, „suntem din Dumnezeu, din care sunt toate lucrurile.” S-a afirmat că Fiul era puterea, înţelepciunea şi imaginea Tatălui? „Noi admitem aceasta.” Au răspuns ceilalţi; „pentru că şi despre noi se spune că suntem imaginea şi slava lui Dumnezeu.” Acesta este raportul dat de Atanasie despre controverse. El era în acea vreme diaconul bisericii din Alexandria, şi şi-a sprijinit episcopia sa cu o atât de mare precizie şi tărie de argument încât să aşeze temelia acelei faime pe care mai apoi el a dobândit-o prin zelul său în această controversă. Ce puteau face Trinitarienii în această situaţie? A lăsa chestiunea indecisă însemna să nu facă nimic; a se limita ei înşişi doar la termenii Scripturii însemna să îi tolereze pe Ariani să explice doctrina în felul lor propriu, şi să nu răspundă nimic. Fără îndoială, ei au avut un drept de a comenta potrivit judecăţii lor proprii ca şi Arianii; şi ei au făcut aceasta în următorul fel. Ei au adunat laolaltă pasaje din Scriptură care reprezintă divinitatea Fiului lui Dumnezeu, şi au observat că luate împreună, ele au însumat o dovadă a fiinţei Sale de aceeaşi substanţă cu Tatăl, că creaturile erau într-adevăr din Dumnezeu, pentru că ne-existând din ele însele, ele şi-au avut începutul din El, dar Fiul era în mod deosebit din Tatăl, fiind din substanţa Sa ca născut din El.

Rămâne ca fiecare om care doreşte să cunoască simplu mintea lui Dumnezeu din Cuvântul Său, să determine pentru el însuşi cât de mult din această interpretare a Scripturii este adevărată. Totuşi, Consiliul a fost convins de majoritatea lucrurilor spuse mai înainte, că aceasta era o explicaţie corectă, şi că folosirea Ariană a termenului, Dumnezeu, adevărat Dumnezeu, şi cel asemenea lui, era doar o înşelăciune, pentru că ei au adăugat la acestea idei pe care Scriptura nu le-ar admite în nici un caz. Dar a cenzura Consiliul pentru a introduce un nou termen atunci când tot ceea ce s-a înţeles prin el era exprimarea interpretării lor a Scripturilor, pare a fi nerezonabil până în ultimul grad, oricât ar fi de elegant. A spune că ei trebuie să se fi limitat doar la cuvintele Scripturii, când Arianii au introdus pentru prima dată explicaţia lor, pare aproape la fel cu a spune că Trinitarienii nu aveau acelaşi drept ca şi Arianii de a-şi exprima interpretarea lor proprie a Scripturii şi în limbajul lor propriu.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 58.

Arianii ar putea argumenta că aceasta a fost „o contradicţie,” o „imposibilitate,” „o absurditate,” pentru că acestea nu sunt acuzaţii noi împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a binecuvântatului Domn, ci credinţa lor puternică, totuşi simplă, nu a fost mutată de astfel de argumente, pentru că ea nu stătea în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu, şi au rămas fermi în mărturia sigură a lui Dumnezeu aşa cum este revelată în Scripturi, şi în mărturia interioară a binecuvântatului Duh ca sigilând acea mărturie cu o putere divină asupra inimii lor. Acesta a fost răspunsul lor suficient, singurul atot-suficient la toate argumentele cicălitoare şi la subtilele raţionamente ale vrăjmaşilor adevărului. Milner spune bine despre ei, „A crede, a suferi, şi a iubi – nu a scrie” (şi am putea adăuga, „nu a argumenta”) – „era savoarea primară;” pentru că ei erau din acea mulţime de martiri despre care citim că „ei l-au biruit” pe Satan şi acuzaţiile sale „prin sângele Mielului, şi prin cuvântul mărturisirii lor; şi nu şi-au iubit viaţa lor până la moarte” (Apocalipsa 12:11). „Nu puţini dintre părinţii Niceeni nu au purtat în trupul lor semnele Domnului Isus. Pavel, episcop din Neocæsarea, pe malurile Eufratului, a fost debilitat prin aplicarea fierului fierbinte pe amândouă mâinile sale, alţii au fost lipsiţi de ochiul drept, alţii au fost lipsiţi de picioarele lor. O mulţime de martiri, în adevăr, au fost văzuţi colectaţi într-un trup.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 61.

Aici, şi doar aici, şi eu, dorind să umblu pe urmele paşilor turmei, îmi găsesc vre-o odihnă pentru sufletul meu. Am văzut şi am simţit o slavă şi o glorie indescriptibilă, o frumuseţe şi o binecuvântare inexprimabilă în adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus, la care dacă aş renunţa ar însemna să renunţ la toată speranţa vieţii veşnice. Astfel, ea nu este pentru mine o chestiune de argument, cu atât mai puţin de teorie şi speculaţie, ci un adevăr de care se agaţă întreaga greutate a sufletului meu pentru veşnicie. Cu aceste puncte de vedere şi sentimente, atunci, şi în exerciţiul acestei credinţe şi speranţe, şi a dragostei, pe care cred că mii din familia Domnului o împărtăşesc cu mine, pot fi scuzat bine dacă m-am luptat sincer pentru un adevăr care a devenit atât de preţios pentru sufletul meu. Ar trebui să îmi pară rău dacă m-am luptat pentru acesta incorect, cu amărăciune, sau cu mânie, pentru că pe lângă rănirea conştiinţei mele prin folosirea unor arme atât de ne sfinte, aş fi păgubit şi cauza care stă atât de aproape de inima mea; pentru că mi se porunceşte să înlătur „orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate” (Efeseni 4:31); şi sunt asigurat de autoritatea infailibilă că „căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.” (Iacov 1:20). Este adevărat, poate că eu nu sunt în stare să răspund pe deplin şi satisfăcător fiecare obiecţie pe care raţiunea carnală o poate determina împotriva acesteia, sau să explic misterul unui singur născut Fiu. Dar pot eu să explic cum Creatorul lumii a stat în pântecele Fecioarei? Pot eu să rezolv misterul cum Iosua a făcut soarele să stea deasupra Gabaonului, şi luna în valea Aialonului? (Iosua 10:12), sau pot eu să descurc miracolul cum cei trei copii au fost aruncaţi în cuptorul cu foc, şi totuşi că nici măcar mirosul de foc nu s-a prins de ei? (Daniel 3:27) Fiul lui Dumnezeu, am citit eu, era cu ei în cuptor, şi eu ştiu că El nu era acolo în Persoana Sa complexă, pentru că atunci nu îşi luase carne şi oasele copiilor; dar nu pot explica mai bine cum era El acolo aşa cum nu pot explica generarea Sa veşnică. Dar pot crede ceea ce nu pot înţelege, şi realizez o binecuvântare sacră într-un mister pe care nu pot să îl explic. Nici nu îmi bazez credinţa mea pe unul sau două texte izolate. Eu văd adevărata şi reala calitate de Fiu a binecuvântatului nostru Domn strălucind ca o rază sfântă prin tot Noul Testament. O văd în dragostea lui Dumnezeu atât de delicat revelată prin har, încât atunci când este înţeleasă prin credinţă, topeşte inima în mulţumire şi afecţiune. Eu văd în ea o relaţie între Tatăl şi Fiul atât de inefabilă şi veşnică, o intimitate şi o inter-comunicare între Fiul şi Tatăl, despre care putem vedea o licărire plăpândă în Ioan 17, care atunci când este simţită, penetrează sufletul cu admiraţie şi minunăţie sfântă. De asemenea, eu văd în ea singurul titlu pe care sfinţii îl posedă pentru a deveni „fii ai lui Dumnezeu,” şi astfel pentru a fi făcuţi „moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17), căci dacă El nu ar fi Fiu, atunci nici ei nu sunt fii, dar pentru că Dumnezeu este Tatăl Său, de aceea, El este Tatăl lor (Ioan 20:17). De asemenea, eu văd în ea o legătură a unirii veşnice între Biserică şi Fiul, şi prin Fiul cu Tatăl, aşa cum este exprimată aceasta de Însuşi binecuvântatul Domn (Ioan 17:21), care, priceput prin credinţă, deschide inimii credincioase o panoramă care o umple cu uimire şi adorare. Eu văd în ea o siguranţă a mântuirii aleşilor lui Dumnezeu, pentru că ea o fixează în dragostea veşnică a Tatălui pentru Fiul Său, care îi iubeşte cu aceeaşi dragoste ca aceea cu care El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:23); şi în fine, eu văd în ea faptul că starea slavei finale şi veşnice la care vor fi aduşi toţi sfinţii lui Dumnezeu este aceea că ei pot zări acea slavă pe care Tatăl i-a dat-o lui Isus în faptul că El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:24). De asemenea, eu văd că este absolut esenţial pentru susţinerea Trinităţii, că dacă am respins inter-comunicarea veşnică şi intimă a celor Trei Persoane din sfânta Trinitate, distrugem Unitatea din Divinitate, pentru că îi facem pe Ei trei Dumnezei distincţi fără vre-o relaţie necesară sau naturală care Le dă acea Unitate prin care, deşi Ei sunt Trei Persoane distincte, totuşi Ei sunt doar Un Dumnezeu. Atunci, cum aş putea eu să renunţ la un astfel de ales şi binecuvântat adevăr? Mai bine m-aş despărţi de viaţă, ştiind că dacă îmi pierd viaţa de dragul lui Hristos, o voi găsi cu siguranţă; dar dacă Îl neg, El mă va nega cu siguranţă. Oponenţii mei pot să mă insulte şi să îşi bată joc de mine, pot să mă numească un „papă,” „un nebun,” şi „un măgar,” aşa cum au făcut deja. Ei pot predica împotriva mea predicile lor abuzive, sau să scrie împotriva mea cărţile lor abuzive, şi deja am avut o parte nu mică din amândouă; dar le voi lua pe umărul meu ca ornament al meu, şi să le lipesc ca o coroană de mine (Iov 31:35, 36), căci ştiu că un astfel de tratament a fost din totdeauna soarta celor care sunt „viteji pentru adevăr pe pământ.” Este puţin pentru mine ce pot spune şi ce pot face cei care luptă împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a Domnului vieţii şi a slavei. Ei nu încearcă să lupte împotriva noastră, a celor care căutăm să înălţăm Numele Său vrednic, ci împotriva Lui pe care Tatăl L-a pus să fie Rege peste muntele Său sfânt al Sionului, şi împotriva Celui care a spus, „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” (Psalmul 2:6, 7). Ar fi mila lor dacă ei ar putea asculta avertizarea cerească „Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!” Dar fie aşa fie nu aşa. „Ferice de toţi câţi se încred în El!” (Psalmul 2:12).

http://www.voxdeibaptist.org/Calitatea_Vesnica_de_Fiu04.htm

De ce nu scoți mă limba, cum te-am învățat?

download-1

În Paris am întâlnit o ciudațenie. Nu vorbesc despre arhitectură sau caniculă, ci despre un om elegant, cu aspect de belgian sau olandez care trona regește așezat pe un scaun la o intersecție. Stătea tolănit cu mâinile pe burtă și cu ochii închiși a odihnă profundă. Cetățeanul părea desprins dintr-o pictura cu peisaj bucolic, de pe la jumătatea secolului nouăsprezece. Inspira liniște și beatitudine, deși era cumva out of place, nelalocul lui, în mijlocul unui șuvoi de du-te, vino parizian. Avea deasupra confortul unei umbrele, iar alături, puțin în față, era cățelul lui, îmbrăcat și el cu o vestă de lână, purta pe cap o pălăriuță tiroleză și era asortat caraghios cu stăpânul său sub o umbrelă numai cu ceva mai mică. Sub botul cățelului era un vas în care amuzații recunoscători pentru un zâmbet așezau câțiva bănuți, ca prețul de intrare la un bâlci.

Radu Oanță a râs românește cu toată gura și din toată inima. În ciuda protestelor mele, s-a dus sa dea si el ceva marunțiș: “Pentru cățelul ăsta! E nemaipomenit!”

Grupul nostru a intrat apoi într-o braserie să mănânce ceva. Eu m-am plimbat pe străzile din jur, flămând de atmosfera de citadin turistic, aglomerat ca stradelele înguste din jurul Lipscanilor bucureșteni, locul unde-și avea bunicul meu evreu prăvălia.

M-au atras mai ales mulțimile care așteptau răbdătoare la ușile unor teatre în miniatură, una din curiozitățile culturale de aici. După colț am dat de un aranjament statuar dedicat arhanghelui ceresc care răpune balaurul. Nu-l băga nimeni în seamă, oamenii grăbiți n-având vreme pentru astfel de drame demodate.

Am mai dat o dată colțul … și încă o dată … și m-am trezit pe neașteptate iar în fața tabloului viu cu cățel. Bătrânelul simpatic se trezise între timp si, spre oroarea mea, îi dădea palme peste cap cățelului, spunându-i într-o românească impecabilă: “De ce nu ții, mă, limba afară cum te-am învățat? Javră ordinară! Scoate limba, n-auzi!”

Palmele îi aruncaseră cățelului pălăria poznașă de pe cap. Nu mai avea nici un fel de farmec. Toată scena m-a umplut de indignare.

M-am furișat repede printre oameni, fară să pot scăpa de ecoul acelui neașteptat: “Javră ordinară! … Javră ordinară!”

Și nu la câinele umilit mă gândeam …

De ce nu scoți mă limba, cum te-am învățat?

„Depravarea ucide omul ca personalitate, din el rămâne doar partea lui animalică”

Fragment din cartea arhimandritului Rafail (Karelin) «Как вернуть в семью потерянную радость» („Cum să readuci bucuria pierdută în familie”), Spaso-Preobrajenski Mgarski Monastîri, 2005. Traducere și adaptare de Larisa Iftime după nasledie77.wordpress.com

Cartea arhimandritului Rafail Karelin „Cum să readuci bucuria pierdută în familie” se prezintă ea însăși prin următorul citat: „Peste tot auzim cuvântul «pace», dar acest cuvânt e o minciună, o ipocrizie josnică. Este unul dintre chipurile de fiară ale lumii civilizată moderne. În jurul nostru se duce un război, fără sfârșit și feroce, în care nu există nici armistițiu, nici final, în care nu există nici câștigători, nici perdanți, ci doar călăii și victimele lor. Acest război a cuprins întreaga lume, dar cu o forță deosebită a cuprins acele țări care se mândresc cu civilizația, cultura și progresul lor. Acest război este neomenesc, un măcel metodic, un genocid fără precedent sau comparație în istoria întregii omeniri. Este un război al părinților împotriva copiilor lor, este un război în care curge potop de sânge, unde uciderea este acompaniată de tortură. Acest abator, care curmă în fiecare an zeci de milioane de vieți, cu ipocrizia inerentă omului modern, dintr-un anumit motiv, nu este numit pe numele său propriu: „ucidere nevinovată și lipsită de apărare”, „sadism al călăilor”, „drept legal de a ucide”. Acest război este ascuns și deghizat sub termenul de „avort”, care înseamnă „aruncare”, ca și cum ar fi vorba de lucruri inutile, date la grămada de gunoi, și nu de o ființă vie – un copil”.

Este o carte dedicată problemelor actuale ale timpului nostru – dezintegrarea familiei și declinul moralității, care iau proporții catastrofale. Autorul accentuează păcatul infanticidului, analizându-l nu numai punct de vedere demografic, ci și sub aspect mistic – ca fenomen demonic în lumea modernă. Este o carte destinată celor care doresc să-și creeze o familie creștină sau să readucă dragostea și bucuria pierdută în sânul familiei lor.

Ascetism și hipersexualitate

Unul dintre argumentele adepților trăirii vieții pentru propria plăcere și a apărătorilor avortului sună în felul următor: „Interzicerea avortului și a contraceptivelor privează o persoană de plăcerea și de bucuria vieții. Suntem noi, oare, cu toții capabili și trebuie să devenim asceți, dacă nu avem nici putere, nici dispoziție pentru asta?” Creștinismul nu cere nicidecum ascetism forțat de la oameni, altfel Biserica nu ar fi stabilit Taina căsătoriei, care cheamă harul Duhului Sfânt asupra celor care se căsătoresc…

Dar aici vorbim despre un lucru complet diferit – despre hipersexualitate, depravare și desfrânare, care sunt incompatibile cu conceptul de familie creștină, care e biserica de acasă. Vorbim despre cazul când omul, uitând de cele mai înalte valori spirituale, se străduiește să facă un lucru – să bea până la fund cupa plăcerii, pe care o diluează cu sângele copiilor săi. Prin urmare, hipersexualitatea s-a transformat deja în canibalism – părinții își devoră propriii copii.

Dar apare o altă întrebare în fața noastră: oare sexul este într-adevăr cel mai important și cel mai bun lucru din viață, așa cum suntem asigurați astăzi?

Să ne întoarcem la cele mai mari minți ale omenirii, de-a lungul întregii noastre istorii, fie aceștia filozofi, politicieni, oameni de știință, cronicari, poeți. Toți au afirmat că adevărata fericire a omului constă în supunerea trupului de către suflet, în înfrânarea patimilor și a instinctelor întunecate, în fermitatea voinței, în abilitatea omului de a se limita pe sine, de a se pune în slujba ideilor superioare. Aceștia nu erau asceți care părăsiseră lumea, … ci oamenii care și-au iubit familiile, erau loiali prietenilor lor, care au ocupat diverse posturi în stat, care s-au distins prin demnitatea lor civică. Ei toți au definit fericirea ca pe o stare morală interioară, ca un sentiment de onoare, ca puritate și curaj al sufletului, ca loialitate în dragoste și prietenie. 

Chiar dragostea conjugală carnală era pentru ei un simbol al unei iubiri mai înalte, singura ce poate aduce fericire unei persoane. Oare toți acești oameni erau fanatici, visători sterpi sau mizantropi, doar pentru că considerau depravarea și libertinajul drept un apus al spiritului, o sclavie a minții, o corupere a voinței umane, într-un cuvânt, o existență lașă și fără scop? Chiar și păgânul Platon spunea că există două Afrodite – una pământească și alta cerească. Afrodita pământească, fără cea cerească, se transformă într-o damă de consum.

Hristos ne învață despre lupta cu gândurile păcătoase, despre puritatea inimii, care permite unei persoane să-L vadă pe Dumnezeu, adică să simtă cu adevărat harul Duhului Sfânt. Oare Hristos a vrut să-i priveze pe oameni de cele mai bune lucruri pentru ei? Creștinismul ne învață despre castitate, atât în ​​afara căsătoriei, cât și în cadrul căsătoriei însăși; numai prin această castitate, soții își păstrează adevăratul respect și adevărata iubire unul față de celălalt, de la căsătorie până la moarte. Oare experiența Bisericii creștine este falsă și iluzorie? Oare sfinții mucenici și preacuvioși, de a căror frumusețe spirituală se bucură inima noastră, au greșit prin faptul că au predicat castitatea și nu depravarea în viața lor? De ce toate popoarele au numit întotdeauna desfrânarea – mizerie, curvia – cădere, iar fidelitatea și castitatea în căsătorie a fost asociată cu puritatea?…

În desfrâu, oamenii se fură pe ei înșiși, se jefuiesc de ce au ei mai bun, își pun noroi pe ochi și devin incapabili să vadă cerul. Acum ei vor să corupă și copiii de la prima trezire a conștiinței lor. Există deja proiecte ca, la naștere, fetele să scape chirurgical de virginitatea lor, astfel încât să nu aibă un complex de castitate.Adevărat, acesta este doar un proiect, dar semințele otrăvitoare încolțesc repede… Cei care spun că sexul liber și depravarea dau unei persoane fericirea și plinătatea vieții seamănă cu cei care vor să transforme întregul pământ într-o toaletă publică imensă și să pretindă că aceasta este o mare binecuvântare pentru umanitate.

Despre desfrâu

Fundalul pe care are loc uciderea copiilor, care face mai multe victime decât epidemiile de holeră sau de ciumă, este desfrâul care distruge familiile, ucide respectul și iubirea unuia pentru altul. Desfrâul a devenit un fenomen tolerabil, dar se pare că va deveni în curând ceva prestigios. Depravarea, cinismul și omorul sunt verigi ale unui singur lanț. Copiii nu sunt protejați de cele mai mizerabile imagini ale desfrâului. Sufletul unui copil este deosebit de sensibil și susceptibil atât la bine, cât și la rău.

Aici are loc un abuz în masă asupra copiilor și coruperea lor spirituală. Încă din copilărie se pare că se dorește distrugerea sentimentului conștiinței și onoarei omului, îndepărtarea lui de tradițiile poporului său, paralizarea influenței familiei. De ce nu este interzisă pornografia la televiziune, pe stradă și în ziare? Ni s-a răspuns: „În numele libertății!” Dar libertate la ce și libertate pentru ce? Libertatea de moralitate pentru a-ți satisface pasiunile cele mai sordide, prin care se justificată orice depravare? Aceasta nu este libertate, ci porcism!

Oamenii sunt atacați din toate părțile de valuri de murdărie care literalmente inundă societatea modernă. Nu poți deschide o revistă sau nu poți porni televizorul, fără să vezi cea mai mizeră parte a vieții intime. Încă din copilărie, oamenii sunt injectați forțat cu otravă și în acest timp li se vorbește de libertate. Cel mai rău lucru nu este însuși faptul crimei, ci legalizarea ei, atunci când o crimă este făcută rutină, atunci când este văzută ca o parte integrantă a vieții, atunci când nu mai deranjează conștiința societății, când te obișnuiești cu ea, când nu atinge pe nimeni și pe nimeni nu interesează.

Trăim în vremuri de creștere copleșitoare a desfrâului. Nu putem considera avortul o chestiune abstractă, el este o parte organică a societății despiritualizate și a cultului plăcerii. Nu demult, avortul era considerat o crimă, acum a devenit obișnuit, iar în curând avortul va deveni un semn al civilizației și atunci cei care îndrăznesc să acuze avortul vor fi disprețuiți și ridiculizați ca fanatici și obscurantiști. Libertatea avortului este libertatea de a ucide, înseamnă privilegii acordate ucigașilor!

De ce se învârte televiziunea modernă în mod constant în jurul aceleiași axe – sex și crimă? Oamenilor li se insuflă 24 din 24 de ore că depravarea nu este o anomalie morală, nu e o insultă adusă demnității unei persoane, ci un simplu detaliu al vieții, cum ar fi, de exemplu, micul dejun sau o plimbare la aer proaspăt. În urma curviei și a desfrâului, la om apare răceala emoțională față de celălalt. Depravarea ucide omul, ca personalitate, rămâne numai partea lui animalică. Dacă sufletul se pierde, ceea ce rămâne din om nu este decât un sac de oase și sânge.

Dar cel mai mizerabil lucru este faptul că desfrânații și corupătorii de oameni îndrăznesc să se numească creștini. Unde le este demnitatea de om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, unde e fenomenul sufletului nemuritor, care, imediat ce a dobândit puritatea, îl poate vedea pe Dumnezeu? Legalizarea avorturilor din copilărie este un apel la curvie și ucidere. Legalizarea avorturilor pentru fetițe de 13 ani, proiectele de predare a educației sexuale în școli și evenimentele similare „culturale” și „caritabile” – toate acestea reprezintă coruperea spirituală și fizică a copiilor, aceasta este eliminarea ultimelor bariere, chiar și morale, în calea desfrâului și depravării, este o alunecare într-un hău fără fund. Un astfel de copil, de multe ori, devine un criminal până la urmă. De la bun început, viața lui este stropită de sânge uman.

Cunoscutul gânditor creștin din secolul al II-lea, Clement din Alexandria, a scris: „O femeie, care își aruncă pruncul, aruncă odată cu el tot ce înseamnă omenesc în ea”, adică nu există o cădere mai mare.

Materialismul modern și apologia depravării

Când vorbim despre moralitate, adesea simțim că interlocutorii noștri nu ne înțeleg, ca și când am vorbi într-o altă limbă. Omul modern are o mentalitate creștină schimbată. El poate să creadă în Dumnezeu, să se roage la Dumnezeu, să participe la slujbe și să primească Sfintele Taine, dar în același timp să gândească, să compileze o scară de valori și să facă evaluări din poziția cu care l-a obișnuit umanismul, în care central este omul, și nu Dumnezeu.

Creștinii moderni par să fi uitat de păcatul originar și, chiar dacă își recunosc păcătoșenia personală, o transferă complet în domeniul eticii, în timp ce păcatul a slobozit rădăcini adânci în natura umană în sine. Umanismul declară că tot ceea ce este natural și empiric este firesc, însă naturalul are dreptul la realizare și satisfacție, numai că ar trebui să fie reglementat în viața publică de anumite reguli. Creștinismul ne învață altfel, și anume că natura empirică nu este deloc o natură ideală, ci una care a suferi deformări. Ceea ce numim natural poartă în sine amprenta unei boli care a afectat trupul și sufletul. Această boală este păcatul.

Prin urmare, sensul și sarcina vieții constă în trecerea de la empiric la ideal, și nu în satisfacerea tuturor impulsurilor și dorințelor unui om care nu a renăscut prin har. Cuvântul mântuire în sine spune că suntem într-un pericol, de care trebuie să fim mântuiți, salvați. Ne confruntăm cu o alegere între viață și moarte. Salvarea noastră de la moarte și iad este jertfa lui Hristos.

Dintr-o dată, pentru noi (și poate nu în mod neașteptat), în fața societății moderne, a cărei membri în mare parte se numesc creștini, a apărut întrebarea: este depravarea o crimă morală și poate fi legalizată homosexualitatea?

Cu câteva decenii în urmă, o astfel de provocare morală ar fi fost imposibilă. Și aici unii oameni încep să dezvolte teoria că desfrâul, de fapt, nu este deloc o crimă, ci o tulburare hormonală, că acest fapt nu are un caracter subiectiv, ci obiectiv și, prin urmare, homosexualitatea trebuie să fie justificată și protejată de tot felul de mustrări și sancțiuni, cel puțin la nivelul opiniei publice…

Umanismul este constant în dezacord cu creștinismul. Creștinismul încearcă nu să realizeze, să înveșnicească omul empiric în toate manifestările sale, ci să-l transforme într-un om desăvârșit, să realizeze chiar ideea omului întruchipată în sine de Hristos, făcând un model de viață pentru noi. Creștinismul cere ca desfrâul, în fața judecății conștiinței, a opiniei publice și a legilor să fie întotdeauna condamnat ca o crimă, ca o demonizare a omului, ca o batjocorire a chipului lui Dumnezeu în om, ca o respingere a creștinismului. Cel care se luptă cu viciile sale nu sărăcește deloc, ci trăiește o viață mai profundă. Dimpotrivă, cel care cedează viciilor și chiar, mai mult, le justifică, trăiește în complexe demonice dureroase și nefirești. Își micșorează personalitatea sa spirituală la dimensiunea unei moluște.

Actualul umanism… care a încheiat o alianță cu liberalismul – cu prietenul său de partid – vrea să introducă ideea că omul nu este decât o ființă sexuală. Totuși, înclinația sexuală nu este deloc o necesitate pentru o persoană, cum ar fi mâncarea și respirația. Ea trebuie reglementată de conștiință și îndreptată, în primul rând, spre continuarea speciei, adică să aibă loc într-o căsătorie și nu este un imperativ pentru o persoană. Sexul în sine poate degenera în patologie și poate conduce la distrugerea morală și fizică a oamenilor, transformă oamenii într-un fel de ființe fără coloana vertebrală. Păcatul trăiește în noi, dar nu leagă voința liberă a unui om …

Domnul spune chiar în primele pagini ale Bibliei: „Păcatul bate la ușă,… dar tu biruiește-l”. (Facerea, 4,7) Dacă noi suntem creștini, atunci senzualitatea nu trebuie să devină dominanta vieții noastre… A justifica depravarea, adică a te adapta la ea, înseamnă să pierzi semnificația vieții creștine. În acest caz, este mai onest să nu te numești creștin și să-ți scoți crucea de la piept…

Există fericire în curvie? Multe minți eminente au spus că înalta demnitate umană este o limitare rezonabilă a omului la căsătorie, dacă abstinența totală nu este posibilă… În orice moment, abstinența și stăpânirea patimilor a fost considerată drept un semn de curaj. Să nu dispere cei ale căror suflete sunt copleșite de gânduri și ispite păcătoase și ei le rezistă ca unor mari dușmani… Puritatea din vremurile lui Adam a încetat să mai fie o proprietate a sufletului nostru. Ea se dobândește prin luptă spirituală grea. Dar avem un ajutor – aceasta este harul lui Dumnezeu, numai dacă există o voință fermă a persoanei însăși.

O viziune creștină asupra sufletului omenesc

Sufletul omului este prin natura sa unitar, dar prin acțiunile, proprietățile și abilitățile sale este multilateral. Păcatul originar a introdus o anumită dizarmonie în zona forțelor spirituale, pe care noi le simțim ca fiind contradicții interne constante. Omul trăiește în lumea spațiului și timpului, dar el este creat pentru veșnicie.

Imaginar vorbind, lumea materială este un cocon din fire de mătase, unde viermele se transformă într-un fluture înaripat. Puterile și abilitățile sufletului, în care o persoană se poate alătura lumii entităților fără corp și poate intra în contact cu Divinul, se numește spirit. Acele forțe și abilități datorită cărora omul poate exista pe pământ, poate  primi informații din mediul extern și poate reacționa la ele sunt sufletul propriu-zis. Zona spiritului include posibilitatea înțelegerii religioase, a intuițiilor spirituale și a experiențelor mistice. Sfera sufletului include gândirea logică, abilitatea imaginației, inclusiv capacitatea de a inventa, adică activitatea științifică și artistică, simțul prieteniei, al iubirii de familie etc.

Dar sufletul însuși, în mod condiționat, are mai multe etaje și, prin urmare, conștiința noastră nu-i vede decât suprafața. La baza sufletului, ca la fundul mării, trăiesc instinctele întunecate care scutură simțurile umane cu impulsurile lor și adesea îl prind pe om nepregătit. Omul se află într-o luptă constantă. Când ni se pare că totul este calm și liniștit, aceasta se datorează faptului că vedem doar ce se întâmplă la etajul superior, iar restul este ascuns în întuneric.

În Biblie scrie: „Nu te încrede în vrăjmașul tău în veci” (Eccleziasticul, 12,12) și avem doi dușmani răi – acesta este diavolul și patimile noastre, prin care demonul, intră ca pe ușă în sufletul nostru. Păcatul originar este transmis prin concepția însăși.  Una dintre principalele sarcini ale ascetismului este lupta omului cu patimile deja la nivelul imaginației. Prin urmare, porunca tuturor celor care caută mântuirea este: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața” (Pilde, 4,23). Vorbele și glumele imorale, imaginile necurate, cuvintele porcoase sunt semințe otrăvitoare aruncate în propriul suflet.

Nimic nu trece fără urmă. Din neglijență, o persoană plătește cu pierderea harului. Trăim într-o perioadă în care toate interdicțiile au fost ridicate, iar din toate părțile se varsă în sufletul omului valuri de murdărie:  deschizi o revistă, deschizi televizorul și în fața ta apar imagini ale celor mai nerușinate depravări. Cel mai adesea, omul nu are suficientă decență să rupă o asemenea revistă sau să plece din fața acelui televizor și absoarbe murdăria dulce, declarând că nu simte nimic rău. Aceasta este o minciună și o înșelare de sine.

Dar cel mai rău lucru este că și sufletele copiilor sunt corupte. Domnul a spus: Fiți „precum pruncii”, iar acum au rămas puțini copii – ei s-au transformat în copilași bătrâni. Ochii lor au încetat să mai strălucească. Nu demult, distrugeau bisericile și din piatra lor se construiau cocine și toalete, iar acum distrug biserica sufletului omenesc, transformând-o într-un fel de bordel și acest lucru se numește progres și cultură. Iar apelurile de a pune stavilă acestei crime sunt numite „fanatism medieval”.

Desfrâul și degradarea persoanei umane

Ce face desfrâul dintr-un om? Îl privează de harul divin, care nu tolerează murdăria și duhoarea depravării, și paralizează forțele spirituale ale omului. Pe mormântul spiritualității cresc, ca plante otrăvitoare, ateismul și ocultismul. Depravarea conduce la degradarea forțelor psihice, de exemplu … o persoană încetează să mai fie interesată chiar și de literatura clasică, căci aceasta a fost înlocuită de cel mai bine vândut produs: manuale de crimă, sex și ocultism. Limba se transformă în jargon. Omul trăiește din ce în ce mai mult prin simțuri, tot mai mult se adâncește în zona instinctelor, dintre care cel mai puternic este instinctul sexual, adică o persoană se transformă treptat într-un animal. Ce se întâmplă cu omul? În primul rând, după ce l-a pierdut pe Dumnezeu, omul nu mai poate fi cu adevărat religios, el încetează să mai simtă veșnicia. La un depravat, se stinge iubirea nu doar pentru Dumnezeu, ci și pentru om. El devine un fel de bioaparat, în care instinctele determină programul comportamentului său, iar sentimentul de compasiune dispare.

Oamenii depravați se transformă într-un trib de maimuțe fără coadă. Cui îi convine acest lucru? Acest monstru urât care se luptă cu Dumnezeu în inima omului.Degradarea afectează, mai presus de toate, zona morală a depravatului. Ce înseamnă fenomenul conștiinței care distinge omul de animal? Este vocea spiritului, strâns legată de sentimentul religios; este responsabilitatea unei persoane față de Adevărul Suprem; este o judecată permanentă a sinelui…

Moralitatea întotdeauna ridică sufletul deasupra fluxului evenimentelor curente. Pe locul conștiinței înăbușite crește o plantă-parazit, care se numește oportunism: este gata de minciuni și ipocrizie, de răsucire în jurul oricărei tulpini pentru a suge seva din ea. Concepte precum onoarea, loialitatea, integritatea, devin arhaisme. Patima și dragostea se opun una alteia, totuși patima este adesea numită iubire. Dragostea caută să comunice cu cei pe care îi iubește, și aceasta prin dăruire reciprocă. În dragoste, există întotdeauna o dorință de sacrificiu și de bucurie, dacă acest sacrificiu este acceptat. Patima nu caută comunicarea, ci absorbția, este întotdeauna agresivă, își caută doar propriul interes. Prin urmare, patima are un potențial ascuns de cruzime. Uneori această cruzime se revarsă în afară. Depravatul nu poate iubi. Inima lui se află într-o stare de paralizie și pustiire spirituală. El nu are pe nimeni pe care să iubească, pentru că se uită la un om ca la o bucată de carne vie. Sufletul omului are puterea creativității. Aceasta este o stare specială de inspirație, când se trezesc unele intuiții, ca și cum ar suna cele mai tainice strune, iar gândirea devine mai profundă și mai clară. La depravat această forță este înăbușită. Modernitatea nu a dat un singur filozof sau poet mare; creativitatea a fost înlocuită de ingeniozitate, care în viața de zi cu zi a devenit viclenia minții…

Depravarea tocește voința omului și îl face sclavul pasiunii. Pasiunea este o stare iluzorie, este ca și cum ar fi goală în interior, ca o bulă de săpun, care se joacă cu culori la soare, din care într-o clipă nu rămâne decât o pată umedă. Prin urmare, depravatul este profund nefericit. El simte o nemulțumire constantă, dar, deseori, el caută să iasă din această nemulțumire prin noi forme de desfrâu. S-a lăsat peste noi o beznă a metafizicii. În acest întuneric îngroșător … oamenii nu se văd unul pe celălalt, au uitat ce este omul; ei sunt separați unul de celălalt. Diavolul, ca tată al liberalismului, care le-a promis libertăți oamenilor, i-a înșelat și i-a transformat în sclavi stupizi și pătimași.

Dragostea și frumusețea

În prezent, vedem o descompunere morală fără precedent în istoria omenirii, care a preluat caracterul unei catastrofe umane universale. Omul, ca persoană morală, este aproape distrus. Există încă fragmente ale fostelor concepții de bine și de onoare, dar în curând vor fi doar amintiri din ele, ca urme pe nisip. Puterea care se opune decăderii și descompunerii lumii este harul lui Dumnezeu. Dar condițiile pentru percepția harului sunt dragostea oamenilor pentru Dumnezeu și a unuia pentru altul. Când iubirea se epuizează, harul se îndepărtează și începe o cădere în abis: de la om – la fiară, de la fiară – la demon. Acolo unde dispare asemănarea cu Dumnezeu, începe asemănarea cu diavolul. Dragostea caută frumusețea. Sentimentul iubirii este inseparabil de conceptul de frumusețe. Creștinismul dezvăluie frumusețea veșnică a sufletului uman ca chip și asemănare a lui Dumnezeu. Sufletul creștinului, îndreptat spre Dumnezeu, vede în fiecare persoană o lumină divină. Sacrificiul fără iubire este imposibil… Iubirea este dorința de ideal și dorința de unitate cu acest ideal.

Aceasta e sursa romantismului sufletesc, a iubirii trupești, a demnității civice etc. Prin aceasta, obiectul iubirii nu este perceput în mod real, ci prin prisma unei bogate imaginații… Iar această dragoste romantică între oameni, între prieteni… și mai ales iubirea dintre un bărbat și o femeie, a fost în măsură să ia forma unui devotament, a unui sacrificiu de sine și eroism, deși aceste manifestări au fost variabile… Dragostea, chiar și într-o formă pământească și plictisitoare, a contribuit la coeziunea oamenilor și la solidaritatea lor, la un sentiment de datorie și respect reciproc, numit generozitate. Omul nu poate să iubească urâtul, chiar și atunci când acesta se înfățișează înaintea lui sub formă de păcat ispititor. Pentru a distruge solidaritatea oamenilor, pentru a face ca eroismul și sacrificiul de sine să fie inutile și neîntemeiate, este necesar să distrugem frumusețea și să ridiculizăm însăși noțiunea de ideal.

Omul este o creatură complexă și contradictorie. Este asemenea aurului aruncat în noroi. Strălucirea acestui aur încă amintește de frumusețea omului; diavolul vrea ca omul să fie înecat în murdărie, atunci iubirea însăși devine imposibilă. Omul este o creatură asemănătoare lui Dumnezeu, dar păcatul este înrădăcinat în el și omul trebuie să-l suprime prin forța voinței. La urma urmei, decența este, de asemenea, o idee clară chiar și în rândul persoanelor nereligioase. Această idee se referă la demnitatea unei persoane, deși chiar cuvântul „demnitate” este de neînțeles pentru ele. Dacă persoana iubită dintr-o dată, ca într-un basm, se transformă într-un animal sau o reptilă, atunci nu vom fi în măsură să menținem un sentiment de dragoste pentru porcul care se bălăcește în noroi, pentru un păianjen gigant sau pentru un șarpe cu clopoței. Chiar dacă se transformă într-o maimuță – murdară și plină de pofte – nici unul dintre noi nu va dori să-și sacrifice viața pentru ca ea să mănânce banane și să-și satisfacă doar poftele.

Astăzi, forțele demonice, în numele liberalismului, vor să distrugă ce a mai rămas din frumusețea omului. Omul depravat este condamnat la degenerare. Cu el e ușor să intri într-un parteneriat pentru păcat, dar este imposibil să-l iubești cu dragoste dedicată, altruistă … Într-o lume depravată, dragostea dispare. Această răceală și goliciune spirituală fac viața gri și fără rost. Omul a devenit indiferent față de om; în plus, el este ostil față de el însuși în sufletul său. Dacă cineva se îneacă, celălalt nu riscă să întindă  o mână spre el, pentru că cel care se îneacă nu mai are nici o valoare pentru el, nu este perceput ca un prieten, ca un aproape…

În fiecare zi la televizor ni se „țin lecții” despre un om care se transformă într-un porc sau într-un tigru, iar oamenii se adaptează treptat la ideea că scopul vieții umane este să sapi permanent în noroi, că omul are voie să facă orice, că puritatea este o superstiție medievală. Chiar și dragostea pură dintre mire și mireasă, celebrată în poezia tuturor popoarelor, încetează să mai existe.

Creștinismul revigorează persoana umană. Dă puterea de a rezista păcatului, de aceea creștinismul a fost persecutat și va fi persecutat. Păcatul a divizat, a zdrobit omenirea, ea s-a dezintegrat, ca verigile unui lanț. Există încă un factor al păcatului, ce nu e psihologic, ci metafizic. Starea sufletului uman radiază emanații subtile care sunt greu accesibile simțurilor noastre senzoriale, dar percepute de spiritul nostru. Păcătosul emană o duhoare deosebită, de la care spiritul unui om, chiar a aceluiași păcătos, se întoarce. Păcatul are o greutate metafizică constantă, mai ales în cazul păcatelor perverse, de aceea din animal ne transformăm în demon, drept urmare, nenorocirea altuia ne dă un sentiment secret de bucurie, ca și cum ar fi o răzbunare pentru ceva pierdut și sfidat de oameni.

Creștinismul este religia iubirii bazate pe sacrificiu. Creștinismul a salvat omul de la cea mai groaznică sclavie, iar acum omul a devenit benevol sclavul celui mai rău stăpân – păcatul și demonul. Omul și-a pierdut frumusețea sufletului și, odată cu aceasta, a pierdut capacitatea de a iubi. El a vrut sclavia și a obținut-o. Împreună cu frumusețea, dragostea a dispărut și a sosit bezna metafizică.

Cultul sexului

De ce este sexul distructiv? El îl privează pe om de comuniunea cu Dumnezeu, prin urmare, de Împărăția lui Dumnezeu, care, potrivit Mântuitorului, „este în noi”. În Vechiul Testament este dată o poruncă – să nu comiți adulter. În Noul Testament, Domnul cere mai mult – castitate nu numai în fapte, ci și în gânduri; cel care privește cu patimă, din câte se pare, comite adulter. În Fericiri, Domnul spune: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei, 5,8). Prin urmare, condiția indispensabilă pentru comuniunea cu Dumnezeu este puritatea inimii. Cei care nu au inima curată nu vor putea să-L vadă pe Dumnezeu, să-L vadă nu vizual, ci printr-un sentiment special al inimii, luminate de har. A vedea pe Dumnezeu înseamnă să ai o lumină divină în sufletul tău. Sfinții Părinți au considerat că lupta cu desfrânarea este una dintre cele mai dificile lupte pentru o persoană. Ei au numit adulterul „moartea spiritului”. Sf. Ioan Scărarul a spus că desfrâul este cel mai grav păcat, după omor. Omul care cedează unor patimi, păcătuiește, iar desfrânarea înseamnă căderea lui, înseamnă că a fost dat la pământ de demon și a rămas acolo, neajutorat. Sunt necesari ani de pocăință ca desfrânatul să primească nu numai iertarea, ci și harul pierdut prin păcat. Sfinții Părinți ne învață să ne controlam simțurile: vederea, auzul etc., astfel încât prin ele să nu pătrundă nici o murdărie, în special mizeria depravării, altfel cele cinci simțuri devin, după cuviosul Simeon Teologul, „cele cinci ferestre ale morții”.

Chiar dacă desfrânatul ar merge la biserică, până la pocăința și corectare, viața interioară a Bisericii ar rămâne închisă pentru el, ca și cum ar fi un orb care, stând la soare, nu poate vedea lumina. Apostolul Pavel scrie: „Nu vă amăgiți, desfrânații … nu moștenesc Împărăția lui Dumnezeu”… (I Corinteni, 6,9).

Deci, trebuie să spunem că sexul, în toate manifestările sale, privează omul de viața veșnică. De aceea, partea interioară a Bisericii, adică inimile celor care se află în câmpul luminos al harului se diminuează catastrofal. Sexul deformează persoana umană; el relaxează voința omului, îl face un sclav al pasiunilor sale, ca o barcă în largul mării, în timpul unei furtuni, care a pierdut controlul și s-a predat puterii valurilor. Sexul zdruncină și distruge moralitatea.

Pentru un creștin, moralitatea este, mai presus de toate, starea interioară a sufletului. Pentru omul modern, aceasta nu e decât o anumită normă a unei vieți în comun. De aceea omul modern este dual, pentru că moralitatea pentru el înseamnă să pari moral. Urmarea „sexului liber” nu este procreația, ci infanticidul. Prin urmare, sexul este în mod inerent nefiresc și crud. El distruge respectul dintre oameni și respectul față de ei înșiși. Sexul și desfrâul îngustează viața umană spre satisfacția instinctelor celor mai  întunecate care trăiesc undeva în partea inferioară a subconștientului, de altfel, deformate artificial, pervertite și distorsionate. Omul se obișnuiește să se uite arogant și cinic la el însuși, la alții și la viață în sine. Dacă omul este doar o bucată de carne, atunci unde este locul loialității și adevărului, cui să-i fii credincios, cui să-i spui adevărul, și, mă rog, cine are nevoie de el? Prin urmare, în vremurile noastre, minciuna și ipocrizia devin principiul universal de comunicare umană. Adevărul și onestitatea, loialitatea și constanța sunt cuvinte cu care se speculează. Dacă un om trăiește după principii morale, atunci provoacă o iritare surdă celor din jur; în cel mai bun caz, îl vor privi ca pe un ciudat, ca pe un Don Quijote, iar cel mai des ca pe un dușman al armoniei și păcii sociale.

Sexul … face de fapt viața unei persoane lipsită de sens, gri și plictisitoare. Dacă un om depășește teroarea opiniei publice și hipnoza în masă a mass-media, atunci trebuie să recunoască, cu mâna pe inimă, că, în sexul „civilizat”, ce se derulează pe toate canalele de televiziune și care pătrunde ca o mizerie în viața noastră, nu este cu nimic nobil și nici un fel de bucurie, ci doar umilință și vulgaritate. În sex, are loc deconectarea conștiinței, ca atunci când folosești droguri și alcool, iar apoi persoana trece prin perioade de devastare internă și de respingere a sinelui. Iar aici, ca și în cazul unui alcoolic, există o dependență de otravă și există o degradare constantă a personalității în plan spiritual, mental și chiar fizic…

Sexul și desfrâul sunt atributele magiei negre, iar sărbătorile din sectele satanice se termină cu un mare păcat. Vechii apologeți creștini au scris că duhoarea desfrâului și a sângelui uman atrage demonii, așa că aceștia se află la ei acasă în templele păgâne. Demonii se adună la această duhoare precum corbii deasupra unui hoit… Prin urmare, sexul și desfrânarea sunt o forță care demonizează lumea, acesta este pericolul teribil pe care oamenii l-au uitat sau la care au închis intenționat ochii pentru a nu-i vedea fața hâdă…

Reabilitarea Sodomei și Gomorei

În anii ’60 și ’80 ai secolului trecut, comuniștii supuși represiunii au fost reabilitați. În anii ’90, au fost reabilitați soldații din Garda Albă iar, până la sfârșitul celui de-al doilea mileniu, a început reabilitarea locuitorilor din Sodoma și Gomora. Din câte se pare, problema sodomiților nu avea caracterul unei crime, prin urmare, ei n-au meritat acea pedeapsă, iar Marea Moartă este un monument nu al pedepsei divine a desfrânaților, ci al unui proces nedrept. Opinia publică trebuie pregătită treptat și în mod consecvent pentru această reabilitare, ceea ce și fac televiziunea și presa.

Deocamdată, nu avem căsătorii între persoane de același sex, ca în unele țări europene, dar acest tip de depravare fără rușine este considerat nevinovat și complet legal, mai mult decât atât, este declarat parte a drepturilor și libertăților omului.Acest tip de depravare nu este un fenomen fizic, ci unul psihologic sau, mai degrabă, psihopatologic. Omul care a pierdut percepția emoțională corectă a lumii nu poate gândi corect, fiind un renegat moral, nu poate apăra moralitatea, iar între timp, unor astfel de oameni li se încredințează diferite poziții și posturi. O societate în care depravarea nu este condamnată nu mai poate fi numită creștină. Depravații fac ceea ce apostolul interzicea chiar să amintești, ca o mare rușine a omenirii. Un om depravat se lipsește de dreptul de a fi membru al Bisericii și chiar de a participa la închinare, înainte de pocăința sinceră. Iar acum suntem asigurați că acestea sunt doar „noi culori” în paleta sentimentelor. Unii artiști avangardiști susțin că și bălegarul este o nouă vopsea cu care poți picta…

Patologia sexuală este o boală gravă care poate distruge o națiune, poate distruge un popor. Părinții întruniți la Soborul bisericesc din Georgia, numit Ruiso-Urbnis (secolul al XII-lea), denunțând păcatul Sodomei, au scris că acest tip de desfrânare josnică a fost cauza principală a căderii Persiei și apoi a Bizanțului. Acum, Sodoma și Gomora se află în proces de reabilitare în țările ortodoxe. În Grecia, unul dintre centrele ortodoxiei, există clădiri cu denumirea „Sodoma”. Unele forțe vor să corupă chiar inima omului și să o transforme în Sodoma. Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va cruța orașul păcătos, dacă ar exista zece oameni nevinovați, dar aceștia nu au fost găsiți. Ce se va întâmpla când nu se vor găsi zece drepți printre noi, păstrați în afara murdăriei și mizeriei spirituale? Despre asta ne dă mărturie tăcută Marea Moartă…”

Influența păcatului asupra istoriei umane

Este imposibil să explici istoria în mod logic. Mintea umană, bazându-se chiar pe memoria enormă a computerelor, nu poate identifica și determina acei factori care alcătuiesc procesele istorice. Există supra-legi în istorie – fenomene inexplicabile ce nu fac obiectul unei relații de cauzalitate. Ele pot apărea în perioadele cele mai critice și pot schimba cursul evenimentelor.

Însă cel mai semnificativ și mai important factor este planul spiritual al istoriei; este atitudinea omenirii față de Dumnezeu, este starea morală a lumii, este partea interioară a vieții umane, nevăzută pentru ochiul uman. În plan spiritual se conțin și se adună faptele întregii omeniri și se determină viitorul său. Înainte de potop, în acest plan metafizic, omenirea s-a epuizat. Figurativ vorbind, această sferă a existenței s-a golit, oamenii s-au transformat în trup, adică acționau în funcție de atracția trupului orb și corupt. Providența divină a condamnat omenirea la moarte tocmai pentru că nu avea puterea și oportunitatea de a renaște. Starea actuală a lumii nu poate fi redusă doar la condițiile economice, politice și de altă natură. Acești factori au un impact, dar totuși sunt secundari. Turnurile istoriei nu sunt previzibile pentru cei implicați în economie și sociologie; futurismul lor ieftin n-a fost justificat niciodată. Viața a rupt toate previziunile de hârtie ale economiștilor și sociologilor, care doreau să prezică istoria, așa cum prognozează vremea …

În istoria omenirii există forțe cosmice luminoase și întunecate. Păcatul a lovit cu putere în însăși natura omului, ca un viciu grav; el, la fel ca sângele infectat, a pătruns în toate celulele organismului uman. Păcatul e inerent umanității de la tragedia din Eden. Iar secolul al XX-lea este marcat în mod deosebit de dimensiunea fără precedent a păcatului…

În prezent, păcatul infanticidului a devenit aproape global. În țările din fosta Uniune Sovietică, 70% din sarcini se încheie printr-un avort și, dacă adăugăm aici contraceptivele ce provoacă un mini-avort, adică moartea embrionului de câteva zile, sângele morților ar putea umple nisipurile Saharei, iar cadavrele lor ar putea înconjura Pământul de mai multe ori.

Cum se explică această escaladare continuă a cruzimii, această orgie numită progres? Ni se pare că principalul motiv este degradarea morală a omului, răceala lui emoțională și lipsa iubirii. Iubirea deschide ființa unui om ce include cercul oamenilor pe care îi iubește… Iubirea face viața unei persoane mai profundă. Acum vedem altceva – închiderea în sine și autismul. Omul devine pentru sine unica valoare, ca și cum întreaga lume a fost creată numai pentru el. Aceasta dă naștere unei atitudini pragmatice față de alți oameni: sunt ei folositori sau nu? Aceasta devine condiția principală a relației reciproce.

În opinia noastră, două păcate majore duc la un astfel de egoism: mândria și desfrâul, și apoi „rudele” acestora, lenea și iubirea de plăceri. Egoismul usucă dragostea în om, mai întâi pe cea spirituala, apoi pe cea sufletească, care este înlocuită de izbucniri sporadice de patimi. Patima și mândria formează în suflet un fel de îngheț permanent. Omul pierde sentimentul de compasiune,  de care nu sunt lipsite nici chiar animalele. El nu se întristează de durerea altcuiva, pe el nu-l bucură, ci mai degrabă îl amărăște fericirea altuia, fie ea și sub forma unui succes temporar. Forțele întunecate iau în stăpânire din ce în ce mai mult sufletul omului. Cuviosul Serafim scrie: „Diavolul este rece”…

De ce le trebuie oamenilor moderni copii? Copiii devin o piedică pentru ei. În copii omul nu-si vede chipul, nu vede reluarea propriei sale vieți, nu retrăiește propria sa copilărie cu ei, el și-a murdărit deja viața cu desfrânarea, încât sentimentele copilului nu-l mai ating.

Familia rezolvă mai multe probleme: 1) nașterea de copii; 2) satisfacerea instinctelor, care la om sunt legate de o serie întreagă de sentimente; 3) ajutorul reciproc. Familia creștină rezolvă, de asemenea, sarcini spirituale: este o asistență reciprocă în materie de mântuire, este comunitate în timp și veșnicie, comunitate materială și spirituală, comunitate în rugăciune, ceea ce face ca familia să fie o mică biserică de acasă. Acum totul este ruinat. Sexul liber ucide nașterea de copii; mândria omoară iubirea reciprocă; egoismul ucide grija unuia față de  celălalt …

Cine suntem? (Despre educația sexuală)

Problema predării educației sexuale în instituțiile de învățământ și evaluarea acestui subiect (dacă se poate numi știință, în general, și nu un simptom sinistru al degradării societății umane) ar trebui să fie cercetate și abordate din punctul de vedere al moralității creștine. Să nu uităm că populația Gruziei, în majoritatea ei, se consideră creștină, în ciuda nivelului diferit de implicare în viața spirituală și în biserică. Acest lucru trebuie amintit domnilor sexologi, care tratează poporul gruzin ca și cum nu ar avea nici vechile sale tradiții, nici înțelepciunea lumii, nici valori morale, ca și cum ar fi o mulțime fără chip, și nu un popor cu o veche cultură, care a adoptat creștinismul cu 17 secole în urmă – o vârstă rar întâlnită la alte state și popoare …

Acum, tradițiile oamenilor sunt făcute de rușine, pentru că Freud a dus familia și căsătoria în dizgrație, iar castitatea  se prezintă nu ca o chestiune de onoare, ci drept un complex patologic, un fel de fobie dureroasă. În fața oamenilor se află o întrebare în toată acuitatea ei: vor ei să fie popor creștin sau să se dezică de Hristos în numele unei zeități noi, al cărei nume este desfrânarea și patima?…

Până de curând, Anglia era un model de moravuri patriarhale; cuvântul „puritan” a devenit un apelativ, similar unui ascet care trăiește în lume. În America, a existat o „poliție a moralității”. Maxim Gorki nu a fost acceptat de publicul american, mai exact, a fost expulzat din țară pentru că venise în America cu o soție cu care nu era căsătorit legal… Schimbarea morală a avut loc în mod neașteptat și rapid. În anii ‘20-’30 ai secolului al XX-lea, când aceste țări au atins deja bunăstarea materială și progresul tehnic. Cel mai probabil, desfrânarea a devenit rezultatul abundenței, mai degrabă, și nu abundența un rezultat al promiscuității. Dar un astfel de salt nu se putea întâmpla în mod natural.

Acele forțe care creează programe de educație sau mai degrabă de propagandă a sexului liber au corupt deja opinia publică și au eliminat cenzura în aceste țări. Totuși,  să nu uităm că America a devenit un gigant industrial datorită complexului său industrial bine construit, și nu datorită spectacolelor de striptease public. Deja în țările Europei, tot mai des se aude exprimată dorința de revenire la tradițiile morale. Fie acesta măcar instinctul supraviețuirii…

Cine are nevoie de coruperea mentală a copiilor sub masca iluminării sexuale? Cine are nevoie de pornografie sub masca informațiilor și reclamelor frumuseții trupurilor dezgolite? Cine are nevoie de racolarea tinerilor și tinerelor, sub masca luptei împotriva fobiilor? Mai întâi de toate, de asta au nevoie forțele care vor să distrugă creștinismul, să transforme omul într-un porc, care să grohăie pe lângă troacă.

Nu poate exista nici un Dumnezeu în inima depravată – Biblia a vorbit deja despre acest lucru. Prin vocea sexologilor, anumite forțe spun: „Dumnezeu este dușmanul nostru, de aceea, trăiască vrăjmașul lui Dumnezeu – desfrâul!” Ceea ce nu au reușit să facă persecuțiile și torturile armatei de urmași ai lui Nero, vechi și moderni, va face desfrâul. În biserica creștină există martiri pentru castitate care sunt venerați ca martiri pentru Hristos.

Desfrâul înseamnă paralizia inimii omului și, dacă a fost indus încă din copilărie, resuscitarea morală poate fi neputincioasă. Când un păcat se transformă într-un obicei, obiceiul devine natură… Sexologii spun: „trebuie să știți tot ceea ce este legat de intimitate, ca să vă protejați intimitatea”, altfel oamenii rău-intenționați pot profita de voi. Nu este clar de ce cunoașterea patologiei sexuale ar trebui să protejeze un copil de o „influență rea”, ca și cum ar fi la o luptă de sambo sau judo. În acest caz, sfaturile le-ar înțelege mai bine o doamnă cu o anumită experiență, dacă ar mai avea ceva de protejat și de păstrat. Dar protejarea cea mai mare a copiilor înseamnă să-l înveți pe copil să nu aibă un anturaj prost, să nu permită libertăți în prietenie, să evite situațiile și locurile în care poate să apară violența. Pentru cunoașterea unor astfel de reguli nu este nevoie de multe ore de prelegeri despre sexologie. Dimpotrivă, a vorbi mult și bine pe acest subiect îi creează copilului nu aversiune, ci interes, trezește și stimulează instinctul său mai înainte de vreme.

Căderea începe de multe ori în discuții pe tema sexului. Vedem aici metoda infamă, care se numește ipocrizie. Sexologii vor să le arate copiilor ce înseamnă erotismul, se pare, cu scopul ca aceștia să știe de ce să se protejeze, ca și cum sexologii ar uită de sfera emoțională și sexuală a copilului; și, de fapt, îi excită artificial. Nu, acești ipocriți nu sunt deloc naivi, pentru că, după curs, ei distribuie cu prudență contraceptive ca daruri. Domnii sexologi sunt foarte conștienți și de altceva: viața sexuală timpurie contribuie la impotența prematură, care este și o cauză a traumelor emoționale și a distrugerii familiei și, în același timp, a alcoolismului și dependenței de droguri.

De cele mai multe ori, sexul timpuriu se transformă într-un desfrâu patologic, pe care sexologii doresc acum să-l legitimeze. În aceasta constă problema distrugerii persoanei umane. Avortul și contraceptivele sunt strict interzise de Biserica Ortodoxă. Ei doresc să ridiculizeze aceste reguli și să le prezinte ca fobii ce apar la un copil după ce a citit cine știe ce povești.

Timp de câte secole, popoarele ortodoxe, care și-au creat familii în conformitate cu principiile moralității creștine, au crescut copiii, inspirându-le decența și modestia, ca începuturi firești și sănătoase ale vieții. Oare se dorește cu adevărat să se prezinte experiența de sute de ani a poporului drept una greșită? Istoricii pot spune ce a creat creștinismul, iar despre ceea ce au creat sexologii vorbesc faptele jalnice: sarcini la școlărițe, boli cu transmitere sexuală, creșterea cărora e constantă în ultimii ani.Nașterea de copii nu este o știință, ci un instinct biologic care nu trebuie învățat. Desfrâul în sine pervertește acest instinct. Iată un alt factor: nașterea unui copil este un transfer de informații enorme către un alt organism viu, prin urmare e necesară o anumită vârstă și dezvoltare completă a ambilor soți pentru a transfera proprietățile lor psihofizice copilului…

Dar, cel mai important lucru, așa-zisul sex „rafinat” este contrar ideii și legilor căsătoriei creștine ca biserică de acasă, transformând căsătoria într-un cult al trupului, contrar structurii căsătoriei ca monogamie strictă. Omul nu este doar un cheag de sânge și carne, ci, mai presus de toate, proprietarul unui suflet nemuritor. Desfrânatul își vinde sufletul pentru plăceri trecătoare, ca și Isav din Biblie, care și-a vândut dreptul de întâi-născut pentru un blid de linte.

Apelam la creștini: este vorba despre viața veșnică și moartea veșnică a copiilor voștri. Apelăm la credincioși și necredincioși. Chestiunea principală care e în joc este existența istorică a poporului nostru. Programele de planning familial și programul asociat de educație sexuală conduc la o reducere sistematică a populației, adică la o catastrofă națională. Hitler spunea: „Am dreptul să distrug rasele inferioare în numele rasei ariene, ca să-i ofer un spațiu de viață”.

Să ne gândim la ceea ce facem în legătură cu popoarele noastre. Sexologii moderni, finanțați de companii străine și patroni misterioși, își pun masca „prietenilor copiilor”. Dar dacă sunt prieteni, de ce nu-și ridică vocea, mai presus de toate, împotriva avortului, de ce se raportează la pornografie cu loialitate, pornografie care corupe copiii de pe ecranele de televiziune, din paginile revistelor și din afișele plasate pe stradă în cele mai populate locuri din orașele noastre? Rezultatul unei astfel de educații va fi întotdeauna același: o atitudine cinică față de viață, o atitudine cinică față de trupul uman, o atitudine cinică față de prieteni și părinți și, desigur, cel mai groaznic lucru este o atitudine cinică față de credință și valorile creștine… Experiența de veacuri a omenirii mărturisește că modestia și castitatea, precum și moralitatea înaltă și monogamia nu sunt deloc fobii și prejudecăți, ci o auto-protecție vitală și spirituală a omenirii în fața auto-distrugerii și dezintegrării. De aceea, discuțiile despre intimitate și imaginile trupului gol, care provoacă patimi la un copil, nu sunt acceptate nu numai în familiile creștine, ci și într-o societate, chiar dacă indiferentă față de religie, dar, totuși, păstrând încă o idee de moralitate.Sexologii, care mint că educația sexuală a copiilor îi va proteja de pericolele neprevăzute și de influențele rele, nu diferă mult de cei care îi obișnuiesc pe copii cu alcoolul, pretinzând „beneficiile” acestuia, precum că, învățând în practică răul alcoolului, copiii nu vor deveni alcoolici în viitor. Oare chiar experiența de secole din țările ortodoxe de a crește copiii să fie doar o sumă de greșeli și derive, de care trebuie să scăpăm cât mai curând posibil? Dacă ar fi așa, atunci popoarele ortodoxe ar fi dispărut demult, dar ele trăiesc și sperăm că vor trăi în ciuda celor care încearcă să înlocuiască căsătoria cu sexul „rafinat” și desfrâul, pentru a reduce gradual și sistematic rata natalității.

Bucuria victoriei 

Sfântul Antonie cel Mare a scris despre momentul în care lumea se va arunca în întuneric, iar nebunia generală va acoperi pământul cu aripile sale negre. Cei care nu au stins lumina credinței în sufletele lor și nu s-au predat puterii patimilor vor fi considerați bolnavi mintali sau orgolioși-fanatici. „Dacă nu te porți ca toți, înseamnă că ești nebun”, aceasta va fi sentința lumii asupra celor care împlinesc poruncile lui Hristos. Astfel de oameni vor fi priviți ca dușmani, care vor să-i priveze pe ceilalți de bucuriile vieții și să predice o doctrină absurdă și de neînțeles a păcatului și a răzbunării veșnice. A venit timpul când libertatea nelimitată de realizare a tuturor dorințelor și pasiunilor, adică absența oricărui filtru moral, se consideră drept „normă etică”, demnă de o persoană modernă. Dar rezultatul e un paradox: permisivitatea nu face o persoană fericită deloc, dimpotrivă, se produce o discordie internă, urmează o pustiire și o nemulțumire profundă a sufletului; în cel mai bun caz, este o dorință pentru ceva drag și pierdut, iar în cel mai rău caz, este o indiferență morală și o identificare a sinelui  cu propriile instincte pervertite. Apoi, se deschide o nouă profunzime a căderii umane, se dezvăluie o nouă înmulțire a răului și o concentrare a întunericului sufletesc – acesta este demonizarea, este înrobirea ființelor umane de către ființe parazite invizibile, înrădăcinate în sufletul său. Păgânismul a fost nu numai pierderea lui Dumnezeu, ci și pierderea omului însuși. Antropologia păgână a pervertit și apoi a pierdut conceptul de păcat. „Naturalul e minunat”, spun păgânii, neînțelegând că cosmosul și ipostaza sufletească a sa – omul – sunt lovite de păcat, că ele reprezintă un câmp de luptă între forțele luminii și a întunericului, că omul în unitatea lui psihofizică e un organism bolnav, că datele noastre existențiale nu înseamnă o viață naturală, ci o stare pervertită.

„Simbolul de credință” al lumii moderne constă în satisfacerea dorințelor și patimilor unei persoane. Cu toate acestea, experiența de zi cu zi ne învață în mod diferit: patima întotdeauna minte, mereu promite, dar niciodată nu oferă ceea ce a promis. După împlinirea dorințelor pătimașe, o persoană nu simte nici o bucurie sau satisfacție. Și, dimpotrivă, lupta cu patima și senzualitatea se încheie cu bucuria spirituală. După victoria asupra patimii, o persoană simte pacea și liniștea în sufletul său, simte un sentiment special de luminozitate și iluminare interioară, ca o răsplată pentru realizare. În victoria asupra patimii și păcatului, o persoană simte trezirea spiritului său, renașterea personalității sale. Și în această bucurie există ceva mistic.

Tragedia omenirii este o greșeală constantă, aceea a impresiei că favorizarea patimilor și satisfacerea sentimentelor senzuale ar da plinătate vieții. Dar nu e așa. Omul care dă curs patimilor sale privește lumea cu alți ochi, cu ochi încețoșați; el încetează să vadă frumusețea pe care o simțea și o trăia înainte. Inima lui devine rece și crudă, de parcă-și învăluie sufletul în pielea unui animal. Păcatul este murdărie metafizică. Chiar și un suflet care l-a pierdut pe Dumnezeu, care parcă s-a adaptat la păcat, simte duhoarea în adâncime. În nașterea omului se află o taină, în desfrâu se află doar vulgaritate… Oamenii moderni nu-i pot imita pe strămoșii lor în abstinență, nici monahii nu pot imita pe înaintașii străvechi în ascetismul lor. Cu toate acestea, ideea generală rămâne aceeași: nu în satisfacerea patimilor, nu în subordonarea față de ele, ci în depășirea dorințelor senzuale se deschide adevărata ființă umană, adevărata profunzime a vieții, ce rămâne necunoscută sufletelor pătimașe și fără de voință.

Degradarea omului a fost însoțită de separarea sexului de nașterea de copii, apoi sexul a fost pus în opoziție cu nașterea de copii și ridicat la grad de cult. Iar acum amenință să devină o religie „a umbrei” pentru omenire. Acum, sexul, uciderea unui suflet nenăscut, distrugerea familiilor, întunecarea chipului și asemănării lui Dumnezeu în om au devenit inamicul omului însuși nu doar spiritual, ci și empiric. Prin intermediul selecției, un câine – animalul cel mai devotat omului – poate fi transformat într-o fiară care poate mânca oameni. Și sexul, prin selecție artificială cu caracter demonic în mod clar, s-a transformat într-un ucigaș de oameni și un asasin al sufletelor umane. Acum, această fiară încearcă să devină conducătorul neîncoronat al lumii și proprietar al sufletelor umane. Când omul spune că sexul îi dă bucurie, el fie minte, fie nu a experimentat niciodată bucuria reală. De ce oamenii, care parcă au pierdut toate lucrurile spirituale, brusc au un sentiment de ură față de aceiași libertini, ca ei înșiși, ură, ca față de hoți care au furat și au jefuit ceva scump ce le aparține? Oamenii care au băut până la fund paharul plăcerilor pământești, dar au fost destul de cinstiți cu ei înșiși, au spus că nu găsesc bucurie în viață, că nu există fericire pe pământ.

De exemplu, Alexandr Blok, un om demonic, subtil și depravat, dar în același timp sincer în recunoașterea căderii sale, a scris:

„Toată lumea, toată lumea știe,

Fericire nu e.

Și a câta oară strâng în mâna mea pistolul.”

Un alt poet, care se lăuda cu numărul de femei seduse de el, dar suficient de sensibil pentru a-și asculta vocea inimii, scria:

„Dar zadarnic, dar întâmplător, viață, de ce mi-ai fost, tu, dată?”

Opera unor astfel de genii ai poeziei – și, în același timp, a unor pigmei din punct de vedere moral – precum Byron, … și alții, este plină de o tragedie fără de speranță. Acești oameni, care au experimentat toate patimile, și-au putut vedea viața ca un coșmar absolut. Personajele cărților lor sunt cadavre vii, care au doar dispreț față de lume și o ură tainică față de sine.

Între timp, oamenii care își pun scopuri înalte, și nu trăiesc doar din patimi, știu că „există fericire”, și cu cât sunt mai mari obiectivele pe care și le pun, cu atât își reduc sentimentele josnice, cu atât devin mai fericiți, ceea ce înseamnă că bucuria adevărată este apanajul inimilor curate. Există o bucurie și mai mare – harul Duhului Sfânt, care este acea sfințenie pe care lumea o urăște, căci ea îi arată chipul urâțeniei sale.

Mânia ne poate, oare, da pace, invidia – fericire, lăcomia – claritate a gândirii? Ce lasă în urmă patima într-o persoana? Numai murdărie și gunoi. Patima chiar urâțește omul pe dinafară. Ce se întâmplă cu o persoană înfuriată, cu cine seamănă? Știți ce expresie șerpească are cel care invidiază? Știți ce ispite răspândesc în jurul lor desfrânații? În stăpânirea dorințelor, în victoria gândului înalt asupra celui josnic, în victoria sufletului asupra trupului poate o persoană să se trezească dintr-un somn grav păcătos.

Oamenii care văd rezolvarea problemelor lor în planificarea familială artificială sau care sunt gata să se supună sterilizării sunt în esență sclavi sexuali, de dragul acestor lucruri se distruge chiar conceptul de familie creștină ca „mică biserică”. Pseudo-cultura, care și-a pierdut demult spiritualitatea, i-a făcut astfel de sclavi. Societatea, care respinge moralitatea creștină, mijloacele mass-media moderne – în special emisiunile de televiziune – cu o încăpățânare persistentă intenționată inspiră oamenilor că ei nu sunt decât animale sexuale.

Castitatea și abstinența în sine sunt privite ca prejudecăți absurde, fobii, un mod de viață nenatural, ce duce la boli mintale. Oamenilor li insuflă și li se induce gândul că ei trebuie să experimenteze toate tipurile de desfrâu, astfel încât viața lor să fie mai „profundă și colorată”. „Încercați totul!”, spune moralitatea modernă. Patima și păcatul devin obiceiuri care înrobesc voința. Experiența convinge omul că o astfel de viață este goală și falsă, dar el nu vede nici o alternativă la ea.

Între timp, există o cale de ieșire. Aceasta nu este dorința pentru satisfacerea constantă a patimii, ci dominarea puternică a patimii. Abstinența înainte de căsătorie și relațiile ireproșabile în căsătorie întăresc respectul și iubirea soților a unuia față de celălalt. Abstinența nu este nefirească, ci, dimpotrivă, foarte firească, și despre asta ne poate vorbi viața altor creaturi; în acest sens, animalele pot învăța oamenii. Oare omul se va dovedi a fi nu numai cea mai inteligentă, dar și cea mai pătimașă, adică cea mai josnică dintre toate creaturile pământului?

Amurgul apocaliptic

De ce dependența de droguri a luat amploarea unei epidemii în ultima vreme? De ce rudele nu se mai bucură atunci când se întâlnesc? De ce minciuna a devenit modul universal de viață? De ce crește numărul dramatic al familiilor dezmembrate? De ce căsătoria – în care soțul și soția, uniți prin iubire, fideli unul altuia, până la moarte – devine deja o excepție? De ce bunăstarea aparentă familială este de multe ori numai învelișul exterior al golului interior, consimțământul tacit al soților de a se tolera reciproc? De ce oamenii, întorcându-se acasă, nu mai găsesc plăcere în comunicarea reciprocă, și preferă să-și petreacă ore în șir în fața televizorului?

Imaginile, care se perindă pe ecran, le sunt mai dragi decât un om viu cu care trebuie să împartă bucuria și tristețea. Ecranul TV și drogurile sunt o lume suprarealistă, în care omul fuge de realitate, care-i oprimă sufletul ca o greutate de plumb.

Profetul Moise, cu puțin timp înainte de moartea sa, a chemat poporul și a spus o binecuvântare pentru cei care vor îndeplini poruncile lui Dumnezeu și un blestem pentru cei care le vor încălca și le vor respinge. Aceste porunci au fost scrise nu numai pe table de piatră, dar, de asemenea, în sufletul omenesc. Acum oamenii le-au uitat și le-au pierdut. Pământul este tot mai contaminat cu puroiul desfrâului și cu sângele omenesc. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca, 18,8), cu alte cuvinte, credința, exprimată în dragoste; credința, care ar trebui să fie stâlpul principal al vieții. Numărul de persoane care nu doar cred, ci și trăiesc prin credință, este în continuă scădere. Și credincioșii și necredincioșii sunt asemenea oamenilor căzuți în mlaștină. Credincioșii înțeleg și încearcă să iasă din mlaștina care-i absoarbe, iar cei necredincioși nu înțeleg ce se întâmplă și mor cu ochii închiși. Ei nu cred în Scripturi, sunt indiferenți față de Dumnezeu sau îl urăsc. Dar și astfel de oameni au o mărturie a nopții apocaliptice, care cade peste tot în lume – este dovada interioară a propriului lor suflet că nu există nici o bucurie, că viața este goală, ca un fum. Disperarea este o pierdere a speranței. Oamenii moderni nu au nici o speranță. Ei nu au la ce să spere, iar la ce să se aștepte de la viitor ei înșiși nu știu?

Cine are nevoie de educația sexuală?

A doua jumătate a secolului al XX-lea s-a „îmbogățit” cu o nouă ramură a științei, care se numește educație sexuală. Această „știință” a relației dintre sexe este de fapt o învățătură despre cum să distrugi rușinea. Atracția bărbaților și a femeilor între ei, și zona asociată cu nașterea de copii, aparțin instinctului, și nu științei, care e necesară pentru formarea unei persoane. Acest instinct este înnăscut, este deja inclus în codul genetic; dar simțul moral, care este și calitatea înnăscută a unei persoane și o proprietate inerentă doar a lui, controlează atât acest instinct, cât și celelalte. Fără o abținere, instinctele degenerează și se transformă în patimi incontrolabile.

Trupul este … instrumentul sufletului. Cu toate acestea, omul devine o personalitate în măsura în care își poate învinge biologicul „jalnic” și își subordonează viața psihofizică ideilor și scopurilor veșnice. Există o imagine metaforică a relației dintre suflet și corp: călărețul și calul. Călărețul trebuie să aibă grijă de calul său, dar, în același timp, cunoscând temperamentul agitat al lui, să nu slăbească frâul, altfel calul îl aruncă în mod neașteptat sau cade cu el în râpă, unde ambii pot pieri.

Trupul nostru este un cal, căruia nu-i putem da o libertate incontrolabilă. Dacă principiile morale nu sunt luate ca bază pentru viața personală și socială, atunci omenirea se poate transforma într-o turmă de animale sălbatice și omul va deveni un fel de hibrid fantastic între porc și lup… În toate timpurile, rușinea și castitatea au fost considerate o chestiune de onestitate, iar depravarea și cultul patimilor o mărturie a degradării omului. În special castitatea a fost deosebit de apreciată și încă mai este apreciată în creștinism, considerându-se cea mai înaltă virtute. Cuvântul „castitate” include în sine două cuvinte: „integritate” și „înțelepciune” (din l. rusă „целомудрие” = «целостность»/ „integritate” + «мудрость»/ „înțelepciune”, n.t.). Educația sexuală este o provocare venită din partea forțelor anti-creștine.

Creștinismul nu este numai credință și dogmă, ci și viață în Hristos și moralitatea evanghelică, care determină atât comportamentul social, cât și starea interioară a sufletului. Ideologia atee a încercat să distrugă creștinismul prin minciuni, violență directă, ridicol și profanare. Acum aceleași forțe doresc să distrugă moralitatea, să corupă sufletul uman. Dacă acest plan va reuși, dacă creștinii vor permite coruperea spirituală a lor și a copiilor lor, atunci creștinismul ca forță de viață nu va mai exista – se va transforma în arhaism istoric. Această ucidere a creștinismului poate apărea chiar pe fondul deschiderii de biserici, a publicării literaturii spirituale etc. Viermele, care pătrunde adânc în copac, îl mănâncă din interior. Educația sexuală deja se difuzează prin radio și televiziune. Este caracteristic faptul că, potrivit învățăturilor Bisericii, văzduhul este zona de acțiune a spiritelor căzute. Acum, sexologia/educația sexuală tinde să ocupe un loc în universități și școli, alături de matematică și istorie.

De fapt, forțele infernale, sub masca educației sexuale, doresc să aducă o nouă viziune copiilor noștri, precum vestea demonică că omul însuși este ca un „mic dumnezeu”, liber în acțiunile sale; că tot ce e omenesc este divin, iar rușinea este o relicvă a ignoranței și prejudecăților.

În această nouă „religie”, rușinea trebuie declarată inamic și exploatator, care a înrobit oamenii mii de ani. Apoi, sexologii, sau mai degrabă forțele din spatele lor, vor cere o nouă legislație care să „protejeze” copiii de părinții care încearcă să respecte principiile moralității creștine în familiile lor. Educația sexuală are drept scop imediat să trezească instincte latente în sufletul copilului și să stimuleze un interes acut, precoce în zona sexului, cu toate consecințele care decurg de aici. Iar ca perspectivă, vor să distrugă creștinismul, ca normă a vieții, privând popoarele de tradițiile lor, descompunându-le și condamnându-le la degenerarea lentă. Astfel, justificarea și propaganda patologiilor sexuale este începutul degenerării mentale și fizice. Pe noi doresc să ne convingă că educația sexuală îi va ajuta pe copiii fără experiență să evite agresiunea violatorilor și seducătorilor, ca și cum educația sexuală ar fi studiul tehnicilor sambo și judo pentru fetele care pot fi atacate. Atenția la comportament este de înțeles și fără educație sexuală, cu toate acestea, atenția la comportament nu se predă deloc la orele de educație sexuală. Dimpotrivă, educația sexuală le induce copiilor faptul că nu au nimic de apărat, prin urmare, nu trebuie să se apere de nimeni…

Apologia desfrâului

Unii oameni, care cad în desfrâu și nu doresc să se pocăiască, găsesc justificare în învățăturile vechilor gnostici că nu există nici un păcat în dragoste, adică atunci când o persoană, desfrânându-se, ar tinde nu spre plăceri trupești, ci spre unitatea cu altul în toate formele, care ar fi o iubire mai presus de orice reguli și legi. Astfel de oameni spun că sentimentul iubirii ridică omul deasupra păcatului și că un bărbat caută într-o femeie (și o femeie într-un bărbat) nu satisfacerea patimilor brute, ci experiențele mistice. Desigur, că urmare a unor astfel de „experiențe”, copiii se nasc, dar sunt incomparabil mai des uciși prin avort. Am întâlnit asemenea teorii gnostice în cartea contemporană a ocultistului și specialistului în extrasenzorial Lazarev, „Legea karmei”, în care autorul pretinde că moralitatea este un produs al mândriei colective a oamenilor, care împiedică perfecțiunea în iubire.

În general, moralitatea acestor neo-gnostici se rezumă la următoarele: „Totul îmi este permis în numele iubirii”. Gnosticii nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă că „dragostea” lor este, de fapt, o intoxicare cu patimi și înșelarea sinelui. Când un om nu se decide la pocăință, temelia căreia înseamnă schimbarea vieții sale și lupta împotriva păcatului, el încearcă să-și justifice păcatul măcar în propriii săi ochi.

Grigorie Teologul a scris despre gnosticii străvechi, că ei nu numai că păcătuiesc, ci și doresc să prezinte păcatul în sine ca pe ceva divin. De aici provine și apologia păcatului, care este și atributul sectelor sataniste. De aceea, scuza jalnică: „Noi nu preacurvim, ne iubim unul pe altul” este refrenul Satanei. Complicii păcatului pot fi legați unul de celălalt prin obișnuință și patimă, dar adevărata lumină a dragostei nu există între ei – există numai mizeria care îi absoarbe.

Copii fără copilărie

Forțele sataniste consideră drept insuficientă această amplitudine a desfrâului, care a cuprins societatea modernă. Li se pare prea puțin că valurile furtunii sexuale au ajuns în cele mai îndepărtate și mai înfundate locuri ale țării, au sufocat dragostea de familie, făcând din părinți doar „producători” fără minte a copiilor care le seamănă, iar din copiii lor un produs „nedorit” al revoluției sexuale. Ei doresc să corupă copiii forțat prin școală și diverse organizații ce apar sub masca unui tip de caritate. Dar scopul real al acestor organizații este de a introduce în mintea copilului un program de permisivitate totală. Scopul lor este de a distruge tradițiile, de a reduce sau de a distruge complet influența părinților ortodocși asupra copiilor lor (sub masca „protecției copiilor”). Scopul lor este de a le insufla treptat convingerea că legile morale ale oamenilor sunt rămășițe ale trecutului întunecat, iar păstrarea castității până la căsătorie – ceva care era considerat altădată cinste – e prezentată ca auto-inchiziție sau chiar intruziunea părinților în drepturile copiilor. 

Corupând copilăria, puterea satanică distruge căsătoria creștină. O persoană își poate sacrifica viața pentru o idee. Dar în inima coruptă nu poate exista nici un ideal, deci, nici idei. Un astfel de om are doar un singur scop: să stoarcă de la viață plăceri maxime, apelând la orice mijloace. Din punct de vedere figurativ, oamenii care trăiesc prin idealuri creștine înalte se transformă în Biserică; iar oamenii care au pierdut moralitatea devin o mulțime fără chip, un popor fără trecut și viitor. Astăzi, prin exploatarea cuvintelor „cultură” și „civilizație”, în școlile din mai multe țări, educația sexuală a fost introdusă ca materie, la care „profesorul” este transformat într-un regizor al jocurilor erotice. Băieții și fetele ar trebui să imite relația soților. Copiilor li se explică nu doar sexul practic, dar și patologia sexuală, sunt oferite recomandări cu privire la modul de a se „proteja” de concepție etc. Părinții ar trebui să solicite eliminarea produselor pornografice din vânzare și controlul programelor de televiziune. Lecțiile de educație sexuală, care transformă școala într-o cale spre bordel, sunt inacceptabile și trebuie interzise…

Pierderea iubirii este tragedia timpului nostru

Oamenii au caractere diferite, gusturi diferite, nevoi diferite: ceea ce se consideră a fi principalul scop în viață pentru unul, poate fi indiferent și inconsecvent pentru altul. Dar există ceva dincolo de granițele materialului, un lucru de care fiecare are nevoie, chiar dacă el nu a recunoscut asta deschis, chiar dacă acest lucru e un secret al inimii sale. Acel ceva de care are nevoie fiecare persoană este dragostea. Acesta este un sentiment misterios, la căldura căruia sufletul fiecărei persoane vrea să se încălzească, chiar și un criminal. Cea mai înaltă formă de iubire este dragostea sufletului omenesc pentru Dumnezeu. Această iubire în cea mai perfectă, imediată și completă formă se manifestă în monahism, unde devine țelul întregii vieți umane. Această dragoste nu cunoaște nici dezamăgirea, nici trădarea. Ea cere multe și oferă mult mai mult.

Pierderea dragostei pentru Dumnezeu a făcut omenirea nefericită, iar toate realizările civilizației au devenit pietre funerare în cimitirul sufletelor. Azi sunt puțini oameni fericiți. O stare interioară permanentă de nemulțumire, sentimentul de abandon, alienare este treptat transformat în furie, sete pentru distrugere și nimicire … În plus, goliciunea sufletească a unei persoane și răceala emoțională a mediului provoacă un sentiment de precauție constantă, de așteptare constantă a loviturilor morale de la cei mai apropiați oameni. Sentimentul propriei nesiguranțe și lipsit de putere dă naștere unor întregi complexe de tulburări mintale, ca și cum o persoană vrea să fugă de realitate în boala sa. Pustiirea sufletească a individului și a întregii societăți moderne fac din om fie o ființă primitivă, fără principii morale, în esență, foarte nefericită, fie un agresor sau un om care trăiește în această lume, ca într-o pădure plină de fiare, într-o veșnică teamă în fața nefericirii care îl așteaptă. Societatea noastră este profund bolnavă și profund nefericită. Cea mai mare iubire, iubirea față de Dumnezeu, este aproape pierdută. Iubirea de Dumnezeu e cucerită în lupta cu păcatul și patimile. 

În plus față de monahism, care, în ideea sa, este o iubire concentrată față de Dumnezeu, există o altă formă de iubire – familia creștină. Familia, construită pe principiile Evangheliei, pe respect și iubire a unora față de alții, unită printr-o singură credință, este o oază vie într-un deșert mort – în civilizația noastră pan-tehnologică fără suflet. Dacă biserica este un imens stâlp de foc, familia creștină este o lumânare aprinsă de la acest foc.

„Depravarea ucide omul ca personalitate, din el rămâne doar partea lui animalică”

Viitorul bărbaților și al căsătoriei este sumbru (de Suzanne Venker)

 

Suzanne Venker scrie despre căsătorie și familie și intersecția acestora cu cultura. Este fondatoarea Femei pentru Bărbați (Women for Men), website de știri și opinii dedicat îmbunătățirii relațiilor între sexe. Website personal: www.suzannevenker.com.

În preajma Zilei Tatălui, a venit vremea să prezentăm națiunii problema pe care Heather Mac Donald o consideră drept „cea mai mare catastrofă socială a vremurilor noastre”: lipsa tatălui. Aceasta este cauza nr. 1 a aproape tuturor relelor sociale pe care le înfruntăm azi. De aceea, nu ne mai putem permite să o ignorăm.

Ca să fie clar – absența tatălui este termenul cel mai potrivit, din moment ce lipsa tatăluiimplică lipsa de preocupare sau refuzul acestuia de a se îngriji de copii („deadbeat dads”, în orig., termen care desemnează mai degrabă abandonul familial, n.tr.). Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Desigur, există așa ceva, la fel ca și în cazul mamelor care își abandonează copiii. Dar cele mai semnificative amenințări la adresa prezenței tatălui în căminul familial sunt divorțul și nașterile în afara căsătoriei.

Colapsul mariajului, cu alte cuvinte, sau colapsul familiei, este ceea ce a dus la cămine fără tată. Indiferent dacă îl resimți sau nu în mod direct, te afectează și pe tine. „Familiile sunt cărămizile civilizației”, scrie Genevieve Wood pentru Daily Signal. „Ele sunt relații personale, dar în același timp modelează într-un mod major și deservesc binele public. Colapsul familiei vatămă societatea ca întreg.”

Familia s-a prăbușit atunci când am încetat să mai prețuim căsătoria

Și cum, mai exact, a decăzut familia? A început să decadă de la momentul în care am încetat să mai punem preț pe bărbați și pe căsătorie.

A fost odată, credeți sau nu, când căsătoria era prețuită. Ergo, majoritatea americanilor se căsătoreau. Ba chiar erau nerăbdători să o facă! Era un semn de onorabilitate, un semn al maturității să îți lași în urmă familia de origine pentru a construi propria ta familie.

Apoi a venit feminismul. Și odată cu el, notează Dennis Prager într-unul din dialogurile sale despre căsătorie și copii versus carieră, „noțiunea că o femeie fără bărbat este ca un pește fără bicicletă.”

Această mantră a fost romanțată de Gloria Steinem în anii 1970 și inoculată în mintea generației lui Prager și a celor care i-au urmat. Prager definește corect noul narativ dominant al Americii, îndreptat în mod specific către femei: „n-ai nevoie de un bărbat ci de o carieră. Apoi ai să fii fericită.”

De atunci, America a suferit o transformare tectonică în ce privește căsătoria și respectul pentru bărbați. Căsătoria a început să fie văzută nu ca un dat ci ca un acompaniament posibil la viața altfel importantă și incitantă a unei femei independente – iar bărbații au mușcat momeala. Ce aveau de făcut? Apoi, mai târziu cândva, America a declanșat un război în toată regula contra bărbaților și mai nou și a naturii lor (aluzie la „mișcarea transgender”, n.tr.).

Bărbații și băieții au auzit tare și clar acest mesaj și au început să facă pași înapoi. Băieții de azi nu se mai maturizează și nu mai devin din cauză că le lipsesc tații care îi pot sprijină în devenirea lor. Și tații lipsesc pentru că America a spus-o clar: bărbații sunt inutili și chiar periculoși pentru femei și copii.

Ca rezultat, jumătate din cetățenii Americii au fost marginalizați, după cum evidențiază chiar ascensiunea meteorică a lui Jordan Peterson, care n-a intenționat niciodată să fie o voce pentru bărbați până când a dat cu piciorul din greșeală peste un cuib de viespi. Numărul bărbaților care se agață de vorbele lui Peterson este uimitor; profesorul canadian a devenit vital pentru supraviețuirea unei întregi generații de bărbați.

Cu asta ne confruntăm de fapt de Ziua Tatălui: cu o generație pierdută de bărbați. Noi suntem cei care pierdem. Nu ne mai putem permite ca bărbații să se retragă încă și mai mult decât au făcut-o. Familia nucleară este fundația măreției Americane; lipsa de bărbați înseamnă, invariabil, așa cum spunea Tucker Carlson, subsecventa dezintegrare a căsătoriei.

Cele două nu pot fi separate: femeile refuză să se mai mărite cu bărbați fără slujbă sau „care nu au niciun rost”. Dar femeile vor copii și vor merge cât de departe este nevoie în modurile cele mai neconvenționale. Astfel, copiii, băieții în special, vor rămâne fără tați, iar ciclul va continua.

E timpul să spunem „Destul”. Nu putem supraviețui ca națiune fără bărbați puternici și competenți care cresc fii pentru a deveni genul de bărbați cu care femeile vor dori să se căsătorească.

Știm că cei care au autoritate nu vor mișca un deget pentru asta; au dovedit deja. „Elitele se opun transmiterii mesajului că tații sunt la fel de importanți ca și mamele lor”, sunt cuvintele lui Heather Mac Donald la emisiunea lui Tucker Carlson. „Au buzele ferecate – refuză să o spună. E unul din acele adevăruri care este complet ocultat de elitele culturale. De ce? Pentru că violează narativul feminist cum că femeile pot face totul.”

Și iată unde suntem.

Au trecut 50 de ani de când feministele au început să pretindă că femeile nu au nevoie de bărbați. De atunci, după fiecare măsurătoare statistică lucrurile stau tot mai prost, din această cauză. Cât mai suntem dispuși să tăcem?

Traducere și adaptare după TheWashingtonExaminer.com

Viitorul bărbaților și al căsătoriei este sumbru (de Suzanne Venker)

WHITE PAPERS: Șase argumente împotriva „căsătoriei” între persoane de acelaşi sex – și pentru susținerea căsătoriei naturale

 

În seria „White papers” vă oferim studii și eseuri de mai mare întindere sub forma unor fișiere descărcabile.

„Căsătoria” între persoane de același sex poate fi un subiect emoțional; totuși, atunci când separăm emoțiile de fapte, devine clar că statul are motive serioase să susțină DOAR căsătoria bărbat-femeie.

Rolul autorității, indiferent de forma de guvernare sau orientarea politică, este în primul rând acela de a asigura, printr-o bună legislaţie, protecție comportamentelor care aduc beneficii publice şi totodată de a le limita pe cele dăunătoare.

Din perspectiva autorității legiuitoare, uniunea maritală bărbat-femeie trebuie protejată în mod special și expres ca acea formă de relație care aduce beneficii majore pentru societate. Istoric, avantajele căsătoriei sunt verificate și se regăsesc în funcțiile sociologice ale familiei pe care aceasta se întemeiază: procreativă, socială, economică.

Nicio altă uniune sau relație, indiferent pe ce s-ar fonda, nu poate asigura toate aceste funcții și ca atare nu poate pretinde protecție egală.

SUMAR

  1. Căsătoria naturală este temelia societății civilizate
  2. Comportamentul homosexual este inerent distructiv
  3. Legea este un educator valoros: ea încurajează sau descurajează comportamente
  4. Legalizarea „căsătoriei” între persoane de același sex ar încuraja și normaliza comportamentul homosexual, afectând căsătoria autentică, copiii, adulții și homosexualii înșiși
  5. Legea trebuie să promoveze comportamentele benefice și să interzică, sau cel puțin să nu aprobe, comportamentele distructive
  6. Așadar, legea trebuie să promoveze căsătoria autentică, naturală, și nu „căsătoria” între persoane de același sex sau „uniunile/parteneriatele civile”

REZUMAT

1. Căsătoria naturală este „sistemul imunitar” al civilizației. Când căsătoria este puternică, societatea este puternică; atunci când căsătoria slăbește, indivizii și comunitățile suferă.

2. Susținerea legală a „căsătoriei” unisex ar distruge instituția căsătoriei, cu efecte negative asupra copiilor, ratei infracționalității, costurilor sistemelor de asigurări sociale și de sănătate și libertății religioase.

3. Activiștii pro-„căsătoria” între persoane de același sex doresc redefinirea căsătoriei ca o simplă relație între două persoane, dar căsătoria este de fapt mult mai mult de atât.

  • Căsătoria este o instituție socială cu reguli stabilite de secole, bazată pe natura umană și care furnizează însuși fundamentul civilizației – familia dătătoare de viață. Deci, căsătoria este strâns legată de copii și, deci, de perpetuarea civilizației.
  • Doar căsătoria naturală este compatibilă cu procrearea și poate furniza în mod consistent un mediu stabil, optim, pentru creșterea și educarea copiilor. În acest sens, familia întemeiată pe căsătoria bărbat-femeie este cea mai eficientă și simplă „formă de guvernare”.
  • Statistic, copiii și adulții din interiorul familiei nucleare fondate pe căsătoria naturală au o stare fizică, mentală, emoțională și financiară mult maim bună decât cei din afara familiei.
  • Cei aflați în afara căsătoriei naturale costă societatea sume mari de bani pentru asistență socială și combaterea infracționalității.

4. Legea are un rol educativ în societate. Ea încurajează sau descurajează un comportament, întrucât în opinia publică se înțelege că ceea ce legea permite, este pozitiv iar ceea ce legea interzice, este negativ.

5. Având în vedere acest rol educativ al legii, susținerea de către stat a „căsătoriei” între persoane de același sex sau a „uniunilor civile” așează sub semnul normalității comportamentul homosexual. Această susținere venită din partea autorităților ar schimba în mod fundamental instituția căsătoriei, în detrimentul nostru, prin:

  • Punerea semnului egal între căsătoria naturală și „căsătoria” unisex, așadar comunicând cetățenilor ideea dezastruoasă că mariajul nu este cu nimic mai mult decât alte tipuri de relație și că nu este nicidecum o cerință esențială pentru binele copiilor.
  • „Deconectarea” căsătoriei de procreare și transformarea ei într-o simplă relație între două persoane. Aceasta va duce la amplificarea concubinajului și deci la costuri sociale dureroase.
  • Încurajarea încă și mai mult a comportamentului homosexual, care este distructiv din punct de vedere medical pentru cei implicați și împovărător financiar pentru public în general, care va trebui să susțină costuri mărite cu asigurările și taxele.
  • Furnizarea de temeiuri legale pentru restrângerea libertății religioase și de exprimare.

6. Multe din aceste efecte se văd deja în țările în care a fost legalizată „căsătoria” între persoane de același sex: numărul căsătoriilor a scăzut, rata copiilor care se trăiesc în familii monoparentale a crescut.

7. Cei mai mulți homosexuali nu sunt interesați de căsătorie. Circa 96% dintre homosexualii trăitori în țările unde se pot căsători, nu o fac niciodată. Dorința activiștilor homosexuali este doar aceea de a forța recunoașterea de către stat a acestor „căsătorii” pentru a produce modificări de substanță în percepția societății față de homosexualitate ca „normalitate”.

8. Unii activiști homosexuali admit deschis că doresc să distrugă familia în acest fel.

9. Toate argumentele comune aduse de susținătorii „căsătoriei” între persoane de același sex sunt înșelătoare și iluzorii.

Puteți descărca studiul Șase argumente împotriva „căsătoriei” între persoane de acelaşi sex – și pentru susținerea căsătoriei naturale în format pdf

WHITE PAPERS: Șase argumente împotriva „căsătoriei” între persoane de acelaşi sex – și pentru susținerea căsătoriei naturale

Un pas în urma serafimilor: pro sau contra Bisericii?

 

https://youtu.be/rReX0cZ0BII?t=4

Lansat în septembrie 2017, Un pas în urma serafimilor, debutul regizoral și scenaristic în lung-metraj al lui Daniel Sandu este unul din cele mai bune filme ale anului. Filmul a adunat cele mai multe nominalizări – cincisprezece – la premiile Gopo*.

Indiscutabil, primul atu al peliculei este subiectul nemaiabordat în cinematografia, nici în literatura sau în presa românească – „culisele” unui seminar teologic, dar nu este singurul. E adevărat că acesta ar fi fost o carte de vizită suficientă pentru promovarea cu succes a peliculei; dar nu și pentru a-i crea un palmares și un public fidel, pe care pelicula le merită.

Filmul, o producție Hi Film Productions (producători: Ada Solomon, Ioana Drăghici), se detașează de contracandidații săi (6,9 pe scara RichterBreaking NewsFixeurMeda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor) nu doar prin tematica și mediul abordat, cât prin densitatea emoției, umorul savuros și căldură – calități rare în Noul cinema românesc, dar și în noile filme de gen.

Stilul atașant și emoțional, ca și genul „romanului de maturizare”, apropie filmul lui Daniel Sandu de E periculoso sporgersi (1993), debutul lui Nae Caranfil, tot o incursiune într-un mediu juvenil de tip cazon, în care regulile de supraviețuire sunt cam aceleași: încălcarea regulii, când aceasta frizează absurdul, umorul și solidaritatea, iar miza morală e păstrarea purității lăuntrice. Ambele filme – deși le desparte aproape un sfert de veac – cuceresc prin perfecțiunea scenariului, umorul inteligent și vivacitatea personajului colectiv, animat de câteva partituri actoricești impresionante, așadar și prin virtuozitatea jocului și a regiei. Un alt numitor comun al celor două strălucite debuturi atât de îndepărtate temporal este setea după ideal a protagoniștilor (în special după libertate) – valori pe care nu prea le întâlnești în Noul cinema românesc, minat de însingurare individualistă și lipsă de ideal. Cu atât mai mare este curajul lui Daniel Sandu de a arbora un stil care să-l individualizeze în fața șablonismului Noului val.

Daniel Sandu a realizat câteva scurt-metraje apreciate în festivaluri, a căror calitate principală este umorul și ineditul situațiilor, și a colaborat la câteva seriale de televiziune (printre care Nimeni nu-i perfect și La bloc), în care a exersat genul comic și și-a făcut mâna pe teme de tineret. Toate acestea sunt valorificate în primul său lung-metraj, dar – cum singur mărturisește – debutul său este „mai mult decât un debut”. Aceasta, pentru că cineastul absolvent al seminarului teologic este un perfecționist, își iubește personajele – ceea ce nu prea se poate spune despre regizorii Noului Val! – și iubește cinematograful.

Dilema principală a unei părți importante a publicului-țintă, dacă filmul este sau nu împotriva Bisericii și a clerului, se lămurește pe parcurs.

Filmul urmărește viața unui licean, Gabriel, dintr-un seminar teologic din anii ‘90, cu șocurile și adaptarea la un sistem în care rânduielile școlii, internatului, lumii și bisericii conviețuiesc într-un mod de neînțeles din afară. Conflictul gravitează în jurul profesorului pedagog (părintele Ivan), responsabil cu disciplina școlară, un „monstru teribil și fascinant” în ochii liceenilor, întruchipat de Vlad Ivanov în cel mai memorabil rol al său, și „gașca de serafimi” a seminariștilor indisciplinați, care sfidează regulile rigide ale vieții de internat, obligatorii în seminar.

Memorabile sunt toate secvențele vieții colective liceale, angrenate de eternul conflict comico-dramatic dintre elevi și profesorul-diriginte. Cursele de urmărire cvasipolițistă prin baruri a seminariștilor chiulangii de către neobositul părinte pedagog, obligat „curat-murdar” să devină spion aproape în regulă – toate aceste momente comico-dramatice savuroase prin intensitatea și coordonarea colectivă a jocului și virtuozitatea regiei, sunt unice în cinematograful românesc de gen (prin gen înțelegând filmul de liceu). Mica rebeliune, în spatele căreia se află dorința de a se distra la fel ca ceilalți liceeni, dar și ignorarea condiției preoțești pentru care se pregătesc, îi confruntă pe tineri cu jocurile de influență ale pedagogului, punându-le în față un examen moral necruțător: delațiunea și trădarea unor colegi sau profesori indezirabili, cerută prin șantaj de pedagog în schimbul iertării, neexmatriculării, reînmatriculării pentru indisciplină.

Un pas în urma serafimilor este un film de atitudine, dar nu este un „film demascator” sau revanșard și fapte neexemplare ca cele evocate în el (sau altele asemenea) se pot întâlni și în alte forme de învățământ de ieri și de azi, în special în cele cazone, dar nu numai.

Admirabilă este la Daniel Sandu seriozitatea și dragostea cu care se apleacă asupra subiectului, pe care îl tratează cu un realism cu iz comic și spectacular-hollywoodian, fără nici o contaminare cu sentimentalismul searbăd și în falset al seriei de tristă amintire a Liceenilor.

Deziluzia (la care invită – să fim drepți – nu doar seminariile, ci mai tot sistemul educațional de ieri și de azi) – este pentru fostul idealist Gabriel asemeni unei „căderi a zeilor”, punându-i în față grava întrebare asupra justei alegeri a drumului său în viață. Este momentul apariției preotului de la țară, întâlnit cu ocazia practicii de absolvire a seminarului – un personaj dens, la antipodul venalului părinte Ivan, întruchipat de Valer Dellakeza într-un rol episodic, dar substanțial, ce lasă să se întrevadă alura unui adevărat om și părinte. Intuind debusolarea adolescentului – încurcat la propriu între ițele unor vârtelnițe și măști țărănești de Crăciun – , bătrânul preot, cu o simplitate dezarmantă, dar cu atât mai convingător, cuvântul salvator: „E alegerea ta și numai a ta ce fel de preot vrei să devii!

Trupa actoricească de primă mână, atât în privința numelor consacrate, cât și a tinerilor (protagonistul Ștefan Iancu, într-un rol promițător, susținut și de coechipierii săi cei mai apropiați: Cristian Bota și Toto Dumitrescu…), lucrează într-o osmoză perfectă, în care emoția și naturalețea se completează reciproc, drenate de regalul de artă actoricească a lui Vlad Ivanov, într-o simfonicitate și dezinvoltură a jocului cum rar vezi în filmele românești.

Imaginea, atent compusă de George Dăscălescu, susține, și ea, perspectiva regizorală, conferind adâncime chipurilor și o nuanță ușor metafizică unor momente ale vieții cazone. Montajul, genial mânuit de Mircea Olteanu, redă trepidanța emoției stârnite în inimile tinerilor de cele mai neașteptate coliziuni. Genială, de pildă, e coliziunea ritmică a două marșuri, susținute de același rock triumfalist: cel al dezinvoltelor fete printre tinerii seminariști, numai ochi; și cel al unui înalt ierarh prin masa de credincioși, secondați de aceiași seminariști, aflați în practică: numitorul comun al celor două scene, aparent iconoclast confruntate, sunt bătăile inimii tinerilor, puși în fața a două examene – sentimental și vocațional – la fel de importante pentru ei.

Astfel de jocuri pe muchie de cuțit nu sunt puține și sunt realizate cu o dezinvoltură și maturitate cum rar vezi în filmul românesc; receptarea lor va fi foarte diferită, în funcție de sensibilitatea și inteligența religioasă și ideologică a publicului, dar ele sunt cele care creează plusvaloarea peliculei.

Filmul pendulează elegant între ludicul emoțional juvenil și examenele de conștiință ale Bildungsromanului, pentru a crea un gen nou în filmul românesc: thrillerul de liceu, căruia – grație masei enorme de absurd din învățământul românesc, ca și din restul societății – recunosc că de mult îi simțeam lipsa. Dar nu numai atât. Căci dincolo de spectacolul jocului, al măștilor și demascărilor dintr-un mediu închis, mocnește interogația gravă, asumată de regizor fără nici o bășcălie sau tendință demolatoare, ci cu toată răspunderea, asupra condiției preotului: de simplu prestator de servicii religioase, ori de mijlocitor real între om și Dumnezeu.

Notă: Daniel Sandu a abandonat cariera preoțească, dar nu și credința în Dumnezeu, ci și-a găsit calea proprie de a se apropia de Hristos. Numitorul comun al preoților și al regizorilor este, în opinia sa, talentul de a povesti pentru a ajunge la inimile oamenilor. „Iisus Hristos era cel mai bun povestitor – spune regizorul. Spunea niște pilde frumoase, iar mulțimile se adunau și îl ascultau. Când am terminat seminarul și mi-am schimbat drumul, eram povestitor. Povesteam…”. Dacă Acesta va rămâne modelul de povestitor al tânărului Daniel Sandu, cred că este pe drumul cel bun.

___
* Filmul a fost distins la ediția 2018 cu: Premiul pentru cel mai bun filmCel mai bun regizor (Daniel Sandu), Cel mai bun scenariu (Daniel Sandu), Cel mai bun film de debut (Daniel Sandu), Cel mai bun actor într-un rol principal (Vlad Ivanov), Cel mai bun actor într-un rol secundar (Ali Amir), Cea mai bună imagine (George Dăscălescu) și Tânără speranță (Ștefan Iancu). De asemenea, “Un pas în urma serafimilor” a primit și Premiul Asociației Române a Operatorilor. (N. red.)

Un pas în urma serafimilor: pro sau contra Bisericii?