Liviu Pleșoianu: „Să fim #progresiști?” Asta înseamnă să taci atunci când… se ajunge să fie abuzate drepturile unei majorități ! — ARMONIA MAGAZINE – USA

„Să fim #progresiști”. Aud de dimineața până seara. Înseamnă asta să taci atunci când, pentru a apăra drepturile unor minorități se ajunge să fie abuzate drepturile unei majorități? (aplauze) Anul acesta, la Eurovision, a fost un moment oribil, când Laura Bretan, care a concurat pentru a ne reprezenta la Eurovision, a fost nedreptățită după ce […] […]

Sever Voinescu: Dictatura următoare nu va veni cu tancuri și militari pe străzi, ci pe Facebook, cu activiști tari în gură — Revista ARMONIA – Saltmin Media

Poate că am văzut (prea) multe, poate că am citit și ce nu trebuie la viața mea, poate că am îmbătrînit, poate că mi s-a tocit simțul civic, dar nu mai pot să mă inflamez de cîte ori țipă strada sau Facebook-ul că vine dictatura. Țipau cînd cu Băsescu. Țipau cînd cu Ponta. Țipau cînd […] […]

MODELE DE EVANGHELIZARE   A MEMBRILOR CULTELOR, SAU A CELOR CE ÎMPĂRTĂŞESC DOCTRINE CULTICE DAR FĂRĂ A FACE PARTE DINTR-UN SISTEM CULTIC.

download-1

MODELE DE EVANGHELIZARE

 A MEMBRILOR CULTELOR

SAU A CELOR CE ÎMPĂRTĂŞESC DOCTRINE CULTICE DAR FĂRĂ A FACE PARTE DINTR-UN SISTEM CULTIC

      Pentru început trebuie menţionat că fiecare metodă a fost testată practic şi a dat rezultate ! Problema este că se crede că o metodă este mai eficientă decât alta sau că ar trebui aleasă în funcţie de caz. Intenţia acestui material este de a vă familiariza cu câteva dintre aceste metode de evanghelizare a celor amăgiţi spiritual, pentru a avea la dispoziţie un model şi puţin din experienţa altora din acest domeniu al confruntării falsurilor spirituale şi deprogramării cultice a indivizilor. Într-un limbaj mai pe înţeles, sugestii pentru câştigarea cultiştilor la Hristos !

O CLARIFICARE DE TERMENI, NECESARĂ

Termenul “cultist” nu se doreşte să fie jignitor la adresa nimănui ci este doar descriptiv pentru cel ce face parte ca membru dintr-un cult, care este un grup de oameni strânşi în jurul interpretării specifice a Scripturii de către un om, lider proeminent, sau o organizaţie autoritară, care pretinde să se armonizeze cu Creştinismul biblic dar negând doctrine fundamentale ale acestuia ca, Trinitatea, dumnezeirea Domnului Isus, naşterea din fecioară, învierea trupească a lui Hristos, mântuire prin har şi prin credinţă – aceasta este definiţia unui “cult” şi a unui “cultist”. Această clarificare este necesară în confuzia creată de către denumirea unor biserici protestante sau neoprotestante în acest fel. Trebuie făcută devreme ce există o utilizare predominant defăimătoare a termenului, ignorându-se faptul că în latină “cultus” înseamnă un mod diferit de închinare, sau venerare. Utilizat în acest sens termenul de cult nu conţine nimic neclar sau jignitor.

O prima metodă de evanghelizare a unui cultist este de …

 A-I PREZENTA EVANGHELIA CA ORICĂRUI ALT OM,

ignorând apartenenţa acestuia la o organizaţie probabil foarte autoritară care l-a îndoctrinat în prealabil şi i-a format gândirea cultică (l-a ”programat cultic”: a gândi după coordonatele de interpretare biblică oferite/impuse de cult), condiţionind astfel psihologic răspunsul lui la orice contestare a modului în care el înţelege Biblia.

            De aceea, un foarte puternic argument contra folosirii de către creştini a acestei metode este faptul că acest om nu se poate încrede din toată inima în Isus, fără a-şi abandona mai întâi concepţiile modelate de cult (organizaţie) şi sădite în mintea şi inima lui.

            Un foarte convingător argument pro, deci în favoarea utilizării acestui model de mărturie creştină este faptul că până ce nu s-a pocăit de păcatele lui şi nu şi-a dăruit viaţa lui Isus Hristos (pentru mântuire), cultistul se află în întuneric spiritual şi nu se poate aştepta să înţeleagă erorile crezurilor sale şi ale organizaţiei religioase căreia aparţine. Cu toate acestea, metoda a avut succes şi se poate aplica. Alegerea vă revine.

REFERINŢE BIBLICE: 2 Cor.4:3-4; 5:20; 1 Ioan 2:18; 4:1-3; etc.

O a doua metodă de evanghelizare a unui cultist este de …

A-I ATACA/CONTESTA/INFIRMA FRONTAL CONCEPŢIA DEFORMATĂ PE CARE O ARE DESPRE MÂNTUITORUL

Aceasta poate constitui o metodă de abordare a cultistului care să-i deprogameze gândirea cultică. Cu toate acestea, a stărui îndelung şi în detaliu asupra pasajelor pe care a fost învăţat să le răstălmăcească ar putea să ducă la conflict şi la întreruperea comunicării cu acesta. Încăpăţânarea conştientă a cultistului cât şi reflexele de gândire condiţionate de doctrinele cultului de care aparţine îl împiedică să privească şi să interpreteze pasajele biblice independent de linia organizaţiei. De asemenea, atacul d-voastră asupra concepţiei sale despre Mântuitorul s-ar putea să fie rezistat cu uşurinţă dacă cultistul este foarte versat în contra-argumentele cultului. Continuarea acestui mod de abordare s-ar putea să-i devină insuportabil şi să renunţe la dialog, să rupă relaţia cu d-voastră nemaiavând astfel şansa de a-l evangheliza !

            În acelaşi timp, trebuie să luăm în considerare faptul că el nu a avut niciodată ocazia să audă o altă interpretare a pasajului folosit abuziv de el pentru justificarea doctrinei lui cultice, şi în cazul în care interpretarea care i se oferă este cea biblică (deci, este adevărul !), concepţia lui cultică despre Mântuitor să-i fie spulberată făcându-i loc realului Mântuitor ! Întâlnirea cultistului cu adevărul poate fi dură dar eficace având în vedere obiceiul unora de a nu citi materiale critice la adresa grupului, mărturii ale unor foşti membrii ai organizaţiei care s-au întors la Dumnezeu şi au dat în vileag necinstea scolastică a grupului. Folosită în mod independent sau combinată cu alte metode atacarea frontală a doctrinelor cultistului şi confruntarea deschisă cu acesta, deşi produce o tensiune neplăcută şi riscantă dacă caracterul d-voastră vă trădează, este o metodă care se poate folosi cu succes.

REFERINŢE BIBLICE: 2 Cor.4:3-4; 11:3-4; Ioan 8:31-32; 1 Tim.4:1-3; Iuda 3-4; etc.

III. O a treia metodă de evanghelizare a unui cultist sau a unui simpatizant al doctrinelor cultice este de

A-I SLĂBI ÎNCREDEREA ÎN ORGANIZAŢIA SAU GRUPUL CARE-L CONTROLEAZĂ PRIN CRITICAREA ACESTORA :

– DEMASCÂND PROFEŢIILE FALSE

– MENŢIONÂND SCANDALURILE FINANCIARE, MORALE, ETC.

– ISTORIA RUŞINOASĂ

Această metodă este adesea adoptată şi folosită în special de către ex-cultişti (deci, foşti membri), care sunt buni cunoscători ai ”afacerilor interne” ale organizaţiei şi care uneori se află în posesia unor documente şi materiale demascatoare. Se afirmă că această formă de abordare a cultistului trebuie să preceadă evanghelizării lui. Susţinătorii acestei tehnici ştiu că datorită autorităţii şi influenţei pe care cultul o are asupra victimei lui, aceasta nu este deschisă evangheliei până ce nu-i este zdruncinată încrederea în infailibilitatea şi integritatea grupului. Statutul pretins divin este pus la îndoială arătându-i cultistului profeţiile false (neîmplinite !) făcute de-a lungul anilor folosind fotocopii ale publicaţilor în care au apărut, sau documentând cu articole din ziarele vremii, diverse publicaţii, etc., scandalurile financiare şi morale care au zguduit organizaţia. Foarte eficace poate fi o scurtă descriere a istoriei organizaţiei de la întemeiere şi până în zilele noastre ştiut fiind faptul că această istorie este presărată de minciuni, conflicte, schimbări de doctrine, crime şi imoralităţi.

            Această metodă are totuşi şi o parte slabă. Uneori membrii unor astfel de organizaţii nu pot verifica aceste informaţii şi nu au acces la sursele organizaţiei. Lucrul acesta s-a dovedit adevărat mai ales în ce-i priveşte pe membrii din alte ţări decât ţara de origine a cultului sau pe membrii mai proaspăt recrutaţi. Unele organizaţii au prevăzut acest ”pericol” şi au luat măsuri. Spre exemplu, deşi istoria ne poate dovedi clar că un Charles Taze Russell a fost un impostor (există documente de la procese, microfilme în muzee, ziare şi alte publicaţii ale vremii), Martorilor lui Iehova li s-a spus că toate acestea au fost inventate pentru a-l defăima şi a-i distruge cariera de reputaţie publică a acestui ”om al lui Dumnezeu”. Dacă astăzi li se spune că, Russell întemeietorul organizaţiei lor, a fost acuzat de sperjur de către un tribunal federal din S.U.A. (minciună sub depunere de jurământ), cultul a produs contra-argumentul care nu este argument deloc, dar care creează reflexul de gândire al Martorului cu care mintea lui apără autoritatea organizaţiei de care aparţine împotriva a ceea ce a fost învăţat să perceapă ca fiind un atac răuvoitor, sau din invidie.

            În alte situaţii s-a mai observat că eschiva cultistului se manifestă prin refuzul ferm de a privi la orice fotodocumente, de a primi literatură de discernământ, mărturii ale unor ”foşti” care au părăsit organizaţia lui, sau de a considera trecutul mişcării din care face parte. Toate aceste comportamente denotă gândirea cultică a respectivului în care organizaţia deţine supremaţia, autoritatea ei neputând fi contestată.

            Deşi mai trebuie recunoscut şi faptul că aceste documentaţii nu se pot obţine uşor de către toţi creştinii, totuşi metoda a dat roade de îndată ce un cultist a putut să vadă erorile, minciunile şi istoria ruşinoasă a organizaţiei din care face parte, rezultând în desprinderea de ea şi mai ales în descoperirea unei relaţii personale cu Domnul Isus Hristos în afara cultului, încrederea lui fiind pusă acum în El şi nu în organizaţie, în biserică sau în interpretul cultic al Scripturii.

REFERINŢE BIBLICE: Deut.18:20-22; Ieremia 23:16-40; 2 Cor.5:20; Ioan 8:36; 2 Petru 1:20; 2:1-3; etc.

O a patra metodă de evanghelizare a unui cultist sau a unui simpatizant al doctrinelor cultice este de

A-I PREZENTA CULTISULUI MĂRTURIA TA PERSONALĂ

Pe lângă miracolul propriei tale convertiri faptul că o relaţie personală cu Isus Hristos îţi oferă ceea ce nici o organizaţie sau grup din lume nu poate să-ţi ofere poate constitui o mişcătoare mărturie personală care să stârnească invidia cultistului. Adevărul pe care el se străduieşte atât de mult să-l descopere în graniţele cultului ţie îţi este cunoscut pentru că îl cunoşti pe Isus şi eşti liber. Această este o mărturie personală greu de negat !

            Cu toate acestea fiindcă imitarea şi falsificarea sentimentelor şi trăirilor religioase este atât de desăvârşită în cult, uneori depăşindu-le cu mult în intensitate pe cele ale unui creştin adevărat, cultistul poate replica cu ceea ce el găseşte atât de minunat la organizaţia ”mamă”.

REFERINŢE BIBLICE: Tit 2:11-12; 3:4-7; 1 Ioan 5:18-20; 2 Tim.2:24-26; 1 Petru 3:15; etc.

DISCERNĂMÂNTUL ÎŞI VA SPUNE CUVÂNTUL…

în alegerea metodei cu care să-i abordaţi pe cultişti. De aceea, fie că le prezentaţi evanghelia ca oricărui om, făcând abstracţie de apartenenţa lor la o organizaţie cultică, fie că le atacaţi concepţia deformată pe care o au despre Mântuitorul, le slăbiţi încrederea în organizaţia care îi controlează, sau fie că le oferiţi mărturia voastră personală trebuie să luaţi în considerare darurile pe care fiecare le are. În funcţie de acestea va fi legitim să preferaţi o metodă sau alta. De asemenea, o cunoaştere a doctrinelor biblice fundamentale vă oferă posibilitatea să determinaţi dacă cultistul spune adevărul sau nu. Vă ajută să descoperiţi eroarea crezurilor sale.

            Cunoaşterea măcar parţială a doctrinelor cultice este necesară. Prin aceasta să nu se înţeleagă că trebuie să fim la curent cu tot ceea ce Tatăl minciunii inventează. În primul rând nu se poate din punct de vedere practic afla mai dinainte ce perversiune a adevărului va făuri şi în al doilea rând nu este sănătos să ne umplem mintea cu gunoi. Însă a cunoaşte principalele crezuri cultice asigură comunicarea cu susţinătorii lor şi evidenţiază adevărurile biblice care trebuie subliniate în dialogul cu ei.

            Fie că alegeţi o metodă sau alta, discernământul, sensibilitatea, rugăciunea, călăuzirea Duhului Sfânt şi bagajul de cunoştiinţe biblice cu care să puteţi demasca falsurile spirituale şi să descrieţi calea mântuirii nu pot să lipsească din abordarea membrilor cultelor sau susţinătorilor doctrinelor cultice.

            Odată un apologet a cărui lucrare era îndreptată înspre cultişti, s-a apropiat de un pastor al unei alte biserici şi l-a întrebat: ”Sunt atât de mulţi martori ai lui Iehova în cartierul tău. Cum îi evanghelizezi? Ce metodă ai?”. La care pastorul a răspuns: ”Nu o fac ! Eu nu discut cu ei !” ”Atunci metoda mea este mai bună !! ”, a replicat apologetul dând să plece. ”Care este această metodă ? ”, l-a mai întrebat intrigat pastorul. ”O discuţie cu ei ! ”. Prin această ilustraţie vreau să înţelegeţi că oricare ar fi metoda pe care o alegeţi a-i evangheliza pe cultişti face parte din Marea Însărcinare dată de Domnul Isus tuturor creştinilor. Cu dragoste şi curaj şi aceste suflete pot fi câştigate pentru Evanghelie !

TEODOR MACAVEI

– CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI

– Radu Şapcă 2B, Petroşani, 2675, HD.

http://www.rcrwebsite.com/tips.htm

Sintagma „GIRL UP” e trendy: Și o campanie ONU le învață „egalitatea de gen” pe adolescentele din România / DE MIRELA FLORESCU

marți, 17 iulie 2018

DE MIRELA FLORESCU
Începe să facă valuri pe net tabăra de „egalitate de gen” pentru adolescente „GIRL UP!” din județul Covasna, finanțată de Departamentul de Stat al SUA.
Cu această o ocazie, la o căutare de rutină pe Facebook, se poate constata că sintagma „GIRL UP” devine destul de trendy în România: este și numele campaniei pentru adolescente a Fundației Națiunilor Unite (ONU).
Misiunea campaniei constă, la fel ca și tabăra din Covasna finanțată de SUA, din „împuternicirea fetelor” și „aducerea egalității de gen în România”. Campania GIRL UP a Fundației ONU s-a lansat în România la 20 iunie 2018, cu o chemare la semnarea de adeziuni și cu anunțul că se caută angajate pentru blog, pagina de Facebook și organizarea de evenimente.
Campania se pare că a ajuns în România la inițiativa unei adolescente din Capitală care este nemulțumită că profesorii români le spun elevilor despre diferențele biologice dintre fete și băieți. Tânăra mai pretinde că ea și colegele ei ar fi agresate sexual pe stradă la fiecare pas.
Campania GIRL UP a ONU își concentrează activitatea în țări precum India, Liberia, Malawi, Guatemala, Uganda și Etiopia. Poate că așa se explică felul în care arată pagina lor de web pentru România, care prezintă niște fete purtând văl islamic:

ORTODOXISM. Mărturie creştină către creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei / Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

ORTODOXISM

Mărturie creştină către creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei

 Raport al Consultării cu privire la Evanghelizarea Mondială

Mini-consultare asupra evanghelizării creştinilor nominali din cadrul Ortodoxiei,

ţinut la Pattaya, Tailanda din 16-27 iunie 1980

Sponsorizat de Comitetul Lausanne pentru Evanghelizarea Mondială

De ce biserică ar trebui să aparţină ortodoxul născut din nou?

Ortodoxul născut din nou este confruntat cu problema de a sta sau a părăsi Biserica Ortodoxă. El s-ar simţi inconfortabil în biserica sa deoarece nu este hrănit spiritual, precum şi în a frecventa liturghia care conţine secţiuni nebiblice. Noi recunoaştem faptul că gradul de credincioşie faţă de Biblie sau dedicarea faţă de formalismul ritual mort din Ortodoxie poate varia de la o zonă geografică la alta, precum şi de la o congregaţie la alta, depinzând de circumstanţele politice şi culturale, gradul de apostazie şi stigmatul ataşat local pentru identificare cu alte grupări creştine. Pentru acest motiv următoarele alternative pot fi implementate variat, conform circumstanţelor locale. Ortodoxul născut din nou poate alege între aceste trei soluţii de alternative faţă de problema despre ce biserică să frecventeze.

(i) Să-şi lase biserica şi să se alăture unei biserici Evanghelice

Prin părăsirea bisericii, el spune că nu mai se încrede în sistemul ei sacramental, şi nici nu se teme de consecinţa abandonării ei. Îndrăzneala sa şi claritatea de decizie a stârnit curiozitatea şi atenţia familiei sale. Aceasta nu ar fi o evidenţă mai bună a schimbării enorme pe care Isus Hristos a adus-o în viaţa sa prin eliberarea lui de legalism şi „neprihănirea Ortodoxiei” decât să o părăsească. Există instanţe de ortodocşi care au luat o postură puternică prin alăturarea de biserica evanghelică, şi au dus pe un număr de alte rude şi prieteni la Domnul drept rezultat. Parte a motivului este că acest pas arată caracterul absolut şi finalitatea de încredere în Hristos, din moment ce este o mare anatemă pronunţată asupra tuturor celor care părăsesc „Adevărata Biserică”.

(ii) Să stea în Biserica Ortodoxă

În anumite zone din lume, cei care ajung să experimenteze mântuirea pot să rămână în bisericile lor cu speranţa de a aduce reformă şi reînnoire bisericii. Credinciosul ortodox poate continua să aibă părtăşie cu fraţii lui Evanghelici pentru creştere şi educare. Lucrurile pe care le învaţă de la Evanghelic pot fi transmise prietenilor săi din biserica Ortodoxă.

(iii) Să se identifice cu o grupare creştină para-biserică

Un număr de credincioşi ortodocşi s-au alăturat organizaţiilor para-biserică care au fost stabilite ori de credincioşi şi lideri ortodocşi sau evanghelici. Ele sunt în totalitate evanghelice în doctrină şi menţin aceleaşi practici inofensive ale bisericii ortodoxe în întâlnirile lor, aşadar făcând puncte de contat cu alţi ortodocşi. De asemenea, prin păstrarea unui anumit fel de contact cu biserica ortodoxă, există multe oportunităţi de a mărturisi şi de a duce la Hristos pe rudele şi prietenii lor ortodocşi. Aceste grupe funcţionează uneori ca biserici. Contribuţia lor este că ele oferă locuri pentru fraţi şi surori spre părtăşie, şi centre pentru programe de ucenicie sistematică. Ele se dovedesc a fi foarte efective pentru hrănirea şi învăţarea noului credincios ortodox.

Unele mişcări creştine din Grecia, a căror membrii sunt credincioşi ortodocşi, cresc în mod considerabil. Ele sunt adânc înrădăcinate în Scripturi şi participă foarte activ în stabilirea de centre în marile oraşe. Programele lor includ întâlniri de casă şi distribuirea de mari cantităţi de literatură printre tineri şi studenţii de universitate. Dacă, prin harul lui Dumnezeu, aceste grupe s-ar uni, ele ar putea fi o forţă mare pentru evanghelism în această ţară şi probabil vor aduna pe oamenii care vor stabilii o biserică Ortodoxă Reformată!

Studii pe caz

Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă (BOR) de astăzi are mult mai multe tendinţe „profetice” în cadrul ei decât se realizează în general. Aceasta nu este o nouă dezvoltare. Aspectul patriarhal, formalist al unei Ortodoxii dominată de stat a fost întotdeauna cel mai înalt, dar dincolo de suprafaţă au fost oameni sfinţi, startsii, pustnicii a căror călăuzire iluminată a inspirat generaţiile de intelectuali (vezi Părintele Zosim în cartea lui Dostoevsky Brothers Karamazov).

Dar statul a încercat să suprime tendinţele de iluminare. În 1721, Petru cel Mare a înlocuit pe Patriarh cu un sinod sfânt guvernat de un laic care era un şarpe în civil. Pe măsură ce Rusia vedea o vigoare crescută a ideilor sociale şi de reformă în partea târzie a secolului 19 şi începutul secolului 20, creştinii iluminaţi au plănuit să elibereze biserica de dominaţia statului. Un „Sobor” (întâlnire de reprezentanţi) democratic a ales un nou patriarh Tikhon în timp ce izbucnea Revoluţia. În devastarea care a urmat după moartea lui Lenin, persecuţia i-a lovit pe reformatori mult mai mult decât pe conservativi (un punct întotdeauna falsificat de propaganda comunistă).

Tradiţia profetică nu a murit odată cu Tikhon, o victimă a comuniştilor în 1925. Aceasta a trăit în temniţe şi exil, în timp ce biserica, o instituţie, era în fond lichidată. În 1941-43, când Uniunea Sovietică era închisă în lupta mortală cu Germania, Stalin a îndeplinit o „schimbare bruscă a frontului”. El a reconstituit biserica, dar a pus-o ferm în mâinile unui mic grup care era pregătit să se compromită politic pentru a câştiga libertatea de închinare. Ei erau totodată şi conservativ de teologici. Încă o dată tradiţia „profetică” este interzisă, dar ea trăia în secret. Nu a exista nici o schismă între tendinţe, deşi au fost multe tensiuni.

În 1960, Khrushchev a dezlănţuit o altă perioadă de persecuţie. Un efect direct al acestuia a fost de a aduce tradiţia profetică în câmp deschis pentru prima dată de la Revoluţie. Vezi de exemplu, viaţa şi mărturia Părintelui Dimitri Dudko (pentru lucrarea de predicare din tinereţe), Părintele Gleb Yukunin (pentru activitatea drepturilor umane), Anatoli Levitin (pentru prezentarea Ortodoxiei către lumea modernă) şi Lev Regelson (pentru istoria ortodoxă a secolului 20 scrisă pentru prima dată). Toţi aceşti sunt în temniţă sau exil, ca rezultat al ultimei perioade de persecuţie începând cu 1979.

Vladimis Poresh, de 31 de ani, a fost arestat pe 1 august 1979, şi a fost ţinut de atunci în temniţă în Leningrad. S-a născut în 1949 în Smolensk şi a fost crescut într-o familie intelectuală de atei. Tatăl său a fost pentru mulţi ani rector al Institutului Smolenski de Cultură Fizică, şi mama sa învăţa economia politică la un institut; ambii sunt membrii de Partid. Când a părăsit şcoala în 1966, Poresh a intrat la Institutul Pedagogic Smolenski. După trei ani s-a transferat la Universitatea din Leningrad, absolvind în 1972. A lucrat apoi în Academia Bibliotecii de Ştiinţă din Leningrad; mai întâi în departamentul de bibliografie, apoi în cel de istorie al cărţilor. A publicat lucrări despre filologia Romanţei. În 1966, Poresh a fost elevul lui Tatyana Shchipkova (un alt membru al Seminarului Creştin care slujea acum în lagărul de concentrare), care-l descrie în acel timp ca fiind sceptic cu privire la religie dar un student bun şi gânditor. Totuşi, părerile sale s-au schimbat după ce a mers la Universitatea Leningrad. De la gândirea că totul era fără sens, el a început să descopere sensul în viaţă. În 1974, a fost botezat de Părintele Dimitri Dudko (acum fiind întemniţat şi îşi aşteaptă judecata) în Biserica Ortodoxă Rusă.

În acelaşi an, împreună cu Alexander Ogordnikov, el a început Seminarul Creştin şi s-a devotat activităţii religioase publice. Acest botez ca adult îl face să fie în fond un creştin „născut din nou” în terminologia evanghelică. Poresh a privit la activitatea sa în Seminar în timp ce putea în practică crezurile sale creştine în lume. Împreună cu Ogordnikov, el a fost unul dintre liderii şi inspiratorii Seminarului Creştin, care oferă un forum de discuţii şi educaţie pentru intelectualii tineri care au devenit recent ortodocşi. Poresh era editorul jurnalului Seminarului Obshchina („Comunitatea”) şi aceasta formează baza acuzării împotriva lui de la articolul 70 („agitare anti-sovietă şi propagandă”) pentru care sentinţa maximă este de 12 ani.

O descriere neobişnuită detaliată a lui Poresh de către 18 prieteni creştini dezvăluie profunda afecţiune pe care a inspirat-o în alţii. Ei spun că el le aminteşte de „Cavalerul cu faţă dureroasă” (Don Quixote). El are „ochi aşteptători, strălucind cu ironie, ochii îndrăzneţi al unu om onest… ochii unui om inteligent şi bun… faţa palidă a unui ascet cu imprimarea de entuziasm. Marea frunte a unui înţelept cufundat în profunde gânduri tragice”. El este o „personalitate neuzuală, vie”, dar putea fi o companie dificilă deoarece el cere maximul dintr-o persoană. El este o persoană de frumuseţe armonioasă, făcută astfel de credinţa sa.

Poresh este căsătorit cu Tatyana Kupatadze, şi au două fiice – Olga 2 ani şi alta pe care n-a văzut-o niciodată, născută după arestul lui.

Evanghelicii pot „atinge” pe ortodocşii din URSS (probabil 40 de milioane dintre ei) prin a începe să le ofere suport pentru oamenii din astfel de grupări care încă mai sunt în libertate. Înţelegerea este un preludiu în orice acţiune. Orice încercarea de a „converti” pe cineva care a văzut o astfel de credinţă prin experienţa de viaţă şi suferinţă ar fi contra-productiv, privit de ortodocşi ca insultă. Cu toate acestea, în acelaşi timp si într-un fel minunat, există acest popor pe care Dumnezeu îl conduce în providenţă, pentru a face contacte cu alte denominaţii din URSS şi din afară. Pentru Evanghelici este aici o nouă oportunitate, care trebuie să fie pregătită şi cuprinsă.

India

Anumiţi factori care au ajutat la răspândirea trezirii în bisericile ortodoxe din Kerala, India.

(i) Instituţiile de misiune:

Colegiul CMS Kottayam şi Colegiul Creştin Madras sunt exemple de instituţii începute de misionari care au admis în cadrul lor anumiţi studenţi din biserica Ortodoxă Iacobită. Aceşti studenţi erau din familii ortodoxe proeminente care îşi permiteau educaţie mai înaltă pentru copiii lor. Tinerii au apreciat viaţa creştină a misionarilor ai au început să frecventeze capela lor.

(ii) Vorbitorii protestanţi:

În 1918, când Sadhu Sundar Singh a vizitat Kerala, a fost invitat să vorbească în bisericile ortodoxe. Alţi vorbitori protestanţi şi episcopi Anglicani au vorbit în bisericile sau conferinţele ortodoxe.

(iii) Predicatorii ortodocşi:

Laicii şi clericii care au avut oportunitatea să înveţe Biblia au început să predice în conferinţele lor. Aceasta a instigat o provocare pentru alţi creştini ortodocşi de a studia Biblia.

(iv) Grupuri de rugăciune:

Grupe mici de oameni, fără diferenţe denominaţionale, au început să se adune în multe locuri. Ei nu aveau vreo recunoaştere oficială din partea Bisericii Ortodoxe. Totuşi, membrii ortodocşi, deşi în numere mici, au participat la aceste grupuri de rugăciune interdenominaţionale.

(v) Convenţia Maramon

Cea mai mare convenţie creştină anuală din lume este acum Maramon. Aceasta este frecventată de mulţi membrii din biserica Mar Thoma, a cărei asociere evanghelistică conduce convenţia. Mulţi predicatori de trezire din India şi de peste graniţă aduc mesaje evanghelice în această convenţie. Mulţi membrii ortodocşi sunt reînnoiţi la Maramon.

(vi) Inter-mariajul:

Inter-comuniunea dintre ortodocşi şi alţii nu există, dar există inter-mariaje. Un corolar de aceste inter-mariaje este o trezire spirituală. Multe femei din biserici reformate devin soţii de laici proeminenţi ai Bisericii Ortodoxe. Aceste femei devin treptat purtătoare ale oficiului organizaţiei femeilor din bisericile ortodoxe, astfel având oportunitatea de a aduce mărturie în cadrul Bisericii Ortodoxe.

(vii) Thadagam Ashram:

Episcopul Pekanham din biserica Anglicană din Assam, care era directorul Colegiului de Episcopi din Calcutta, a început un Ashram la Thadegam aproape de Coimbatore pentru Biserica Ortodoxă. Părintele K.C. Varfhese şi alţii au lucrat cu Episcopul şi dna. Walsh. Sfântul episcop a dat conducerea pentru o reînnoire spirituală. Managganam Ashram din apropierea Kottayam, sub conducerea lui Sadhu Matai, a influenţat pe mulţi laici din Biserica Ortodoxă.

(viii) Seminariile interdenominaţionale:

Episcopii şi clericii Bisericii Ortodoxe au fost pregătiţi în seminariile din Sermpore, Jabalpur, Bangalore şi Calcutta. Aceasta a ajutat ca lumina proaspătă să între în Biserica Ortodoxă.

(ix) Servitorii Crucii:

Metropolitanul Patrhrose Mar Osthatius a organizat pe Slujitorii Crucii cu mult înainte ca el să devină episcop. Această societate a făcut lucrare evanghelistică printre hinduşii de castă joasă. Aceasta a câştigat circa 25.000 de convertiţi pentru Biserica Ortodoxă. Aceasta, fiind o mişcare misionară, a ajutat pe mulţi tineri să dobândească o nouă viziune.

(x) Billy Graham şi Akbar Abdul-Haqq:

Evanghelistul Billy Graham a predicat în Kottayam, Kerala în 1956 şi 1978, conducând cruciade în multe oraşe şi sate din Kerala. Toate aceste cruciade au fost frecventate de membrii şi liderii bisericilor ortodoxe. Akbar Haqq, un evanghelist din cadrul Asociaţiei Evanghelistice Billy Graham, conţină să ducă mai departe această strădanie evanghelistică.

Egiptul

S-a raportat că studenţii care aparţin Bisericii Ortodoxe Coptice au fost atinşi cu evanghelia prin evanghelismul de la student la student. Ei erau, la rândul lor, hrăniţi şi pregătiţi să câştige pe oamenii lor. O echipă a fost formată prin acest grup de studenţi creştini pentru a mărturisi. Cântece au fost compuse folosind pasajele Biblice care erau cântate către audienţa familiară cu muzica răsăriteană. Răspunsul s-a găsit a fi foarte încurajator.

Grecia

(i) Biserica Evanghelică Greacă, fondată în 1858 de Dr. Michael Kalopothakis, nu a fost o încercare de a stabili o denominaţie de competiţie, şi a privit sincer la convertirea creştinilor ortodocşi nominali care să rămână în propria lor biserică. Mulţi din liderii săi timpurii au avut impactul semnificativ în mărturisirea către comunitatea ortodoxă. Aceasta se poate spune şi despre fondatorii Bisericii Evanghelice Libere de la începutul acestui secol (precum Dr. Constantine Metallinos). Un secol de expansiune şi dezvoltare a văzut ridicarea şi căderea de numere, dar noi credem că Dumnezeu pregăteşte o oaste de evanghelişti care să mărturisească ortodocşilor nominali prin Mişcarea Tinerilor Evanghelici (KEN), părtăşia naţională de tineri din biserica Evanghelică Greacă.

Această pregătire a avut loc în câteva stagii. Iniţial, în 1949, exista nevoia de a se crea o atmosferă familiară pentru întărirea moralului din tinerii adesea izolaţi. Mişcarea a fost provocată să se roage pentru trezire şi reînnoire. Taberele de sezon şi conferinţele au fost organizate pentru a promova disciplina matură şi de a lărgi scopul evanghelismului. În timpul anilor dificili de dictatură politică (1967-1974), tinerii au luat iniţiativa, în ciuda restricţiilor asupra exprimării religioase, de a comunica activ evanghelia. Din 1975, conducerea puternică a încurajat iniţiativa, folosind talentele şi grija faţă de misiuni, cu corolarul că muţi tineri menţin curentul din mediul lor social pentru a relata evanghelia mai eficient către contemporanii lor ortodocşi. Acest interes nou misionar care a aprins focul în cadrul Mişcării Evanghelice a Tinerilor care le-a dat o nouă dragoste, interes şi compasiune spirituală în mărturisirea lor către prietenii lor ortodocşi. Această mişcare este deja folosită de Dumnezeu, şi aceasta deţine marele potenţial, alături de alte mişcări creştine, în evanghelizarea Greciei.

(ii) Asociaţia Internaţională Avansarea Misiunilor Evangheliei

AMG – înainte cunoscută drept „Misiunea Americană către Greci, Inc. A slujit şi continuă să slujească nevoilor fizice şi spirituale ale grecilor (ortodocşi şi evanghelici) în multe părţi ale lumii. În mod clar, există un accent special pe Grecia, unde următoarele operaţii au fost stabilite:

(a) Lucrarea de ajutorare care asistă mute orfelinate şi sute de copii din familiile sărace. AMG International a fondat „Orfelinatul Evanghelic din Kateirni”.

(b) Spitalul Sf. Luca de 220 de paturi din Tesalonic care preia lucrarea întreagă printre pacienţi prin a le oferii slujire fizică şi spirituală.

(c) Editura „O Logos” din Atena a produs numeroase cărţi evanghelice şi ortodoxe în greacă pe care ortodocşii le pot folosi şi citii.

(d) Librăriile creştine („O Logos”) din Atena, Tesalonic şi Cipru îşi vând publicaţiile lor cu o largă circulaţie.

(e) Revista creştină lunară Vocea Evangheliei şi devoţionalul bi-lunar „Pâinea Zilnică”, ambele în greacă, au o largă circulaţie.

(f) Evanghelismul prin ziar (mesaje evanghelistice ca reclame plătite) din ziarele şi revistele greceşti. Evanghelicii au devenit mult mai cunoscuţi către Ortodoxie decât înainte. Un număr au ajuns la cunoaşterea personală a lui Isus Hristos, şi mulţi alţii au fost iluminaţi. Aceştia sunt factori care influenţează Biserica Ortodoxă. Acest fel de lucrare din Grecia, precum şi în multe alte ţări, a fost pionierat de Preşedintele curent al AMG International, Dr. Spiros Zodhiates.

Misiunile similare cu cele de mai sus au fost stabilite în multe ţări, reprezentând toate cele şase continente. Ca şi în Grecia, accentul este pe slujirea către nevoile spirituale şi fizice ale omului.

(iii) Spitalul Sf. Luca

Spitalul Sf. Luca, Tesalonic, a fost stabilit în 1975 de AMG International cu un scop dublu de oferire către pacienţi de tratamentul cel mai efectiv disponibil şi oferirea acestora oportunitatea de a auzi vestea bună a lui Hristos. S-a spus, „Mai mulţi oameni trec pe uşile spitalelor decât pe uşile bisericilor”. Spitalul cu 220 de paturi, cu şase secţii, este echipat cu facilităţile medicale moderne şi sistem de comunicare. Personalul creştin, sub conducerea Dr. Demosthenes Katsarkas M.D., şi lucrarea Capelanului Rev. Apostolos D. Bliates, se străduie să facă evanghelia cunoscută atât prin abilităţile lor profesionale cât şi mărturiile lor pentru Hristos. Toţi pacienţii aud două mesaje scurte de încurajare zilnic, şi pot frecventa servicii speciale în fiecare duminică. Ei au văzut rezultate bune. Sf. Luca conduce o lucrare esenţială de slujire către greci – ortodocşi şi evanghelici – prin a le purta de grijă nevoilor lor fizice şi spirituale. Mai mult de 20.000 de pacienţi au trecut prin uşile acestuia încă de la stabilirea sa, muţi fiind atinşi în mod spiritual de Marele Doctor, Isus Hristos. Aşadar, aceasta este un instrument efectiv în mod potenţial în planul lui Dumnezeu pentru evanghelizarea Greciei.

(vi) Mişcarea Vestea Bună

În timpul perioadei de dictatură din Greciei (1967-1974), Domnul l-a condus pe Michael Kantartjis, un misionar al Overseas Crusades Ministries Inc., să lucreze printre tinerii ortodocşi greci şi să stabilească în 1974, în Tesalonic, un grup de oameni născuţi din nou cu numele „Mişcarea Vestea Bună” (GNM). Strategia principală a fost – şi încă este – ca un ortodox născut din no să dea apa vieţii unui ortodox nominal într-un pahar ortodox.

Lucrarea a crescut în ciuda problemelor şi încercărilor pe care le confruntau noii credincioşi. Adolescenţii erau presaţi de părinţii lor. Studenţii de liceu erau obiectul de sarcasm din partea învăţătorilor lor. Soţiile şi soţii se confruntau cu probleme din partea partenerilor nemântuiţi. Liderii religioşi fanatici au atacat mişcarea în mod public şi prin presă. Dar Mişcarea Vestea Bună se răspândeşte rapid. Aceasta are membrii în toate cele patru oraşe majore ale Greciei (Atena, Piure, Tesalonic, Patrai), şi în 6 oraşe şi sate mai mici. Credincioşii, majoritari tineri, se întâlnesc în case sau în propriile lor centre şi rămân membrii ai Bisericii Ortodoxe Greceşti îndeplinind ceremonii în biserica aceasta. Ei respectă şi iubesc biserica, şi îşi oferă ajutorul lor oriunde este acceptat.

Ei plănuiesc să câştige ţara Greciei în două feluri: (a) prin dezvoltarea de programe de ucenicie, şi (b) prin răspândirea evangheliei pe cât de mult posibil prin literatură. Mişcare tipăreşte singurul ziar evanghelic pentru întreaga familie – „Vestea Bună”. În fiecare lună 15 până la 20 de mii de copii sunt trimise prin poştă sau distribuite în case, birouri, magazine, pieţe şi străzi. Ziarul face reclamă la misiunea unde poţi să suni ceea ce este ceva complet nou pentru Grecia. Mulţi oameni sună în fiecare săptămână ca să audă mesajul evanghelistic de „confort şi dragoste”, şi un număr dintre ei cer literatură şi rugăciuni pentru problemele lor. Acest ziar este cel mai ieftin şi calea cea mai de succes de câştigare a mii de oameni de toate vârstele. Prin acesta, numărul celor ce frecventează centrele din Vestea Bună din Atena aproape că s-au triplat într-un singur an. Un număr de oameni l-au găsit pe Hristos. Strategia de ucenicizare a Veştii Bune şi efortul de a semăna extensiv a inspirat şi influenţat pe alte grupări creştine de a lucra în acelaşi fel în Grecia.

Scopul de viitor al GNM este de a răspândi evanghelia în multe părţi ale Greciei. Interesul lor este de a duce pe cei mai mulţi tineri la Hristos. Pe măsură ce ei cresc în mijlocul a multe dificultăţi, ei au descoperit că cu cât lucrează mai aproape de realitate ortodoxă, cu atât mai bine prezintă ei evanghelia prin folosirea de adevăruri mult mai biblice ale tradiţiei bisericii ortodoxe. Cu cât se dau ei mai mult spre lucrarea sârguincioasă şi rugăciunii, cu atât mai mult va creşte şi va fi binecuvântată mişcarea.

(v) Institutul Biblic Grec

Misiunea Europa Mai Mare (GEM) a fost fondată în 1949 de Robert P. Evans cu motto-ul de „Pregătirea europenilor de a evangheliza Europa mai mare”. În anii 1950, Evans a vizitat Grecia regulat cu rugăciunea ca Dumnezeu să ajute biserica din America de Nord să poată să mărturisească acelora din Grecia. Realizând că sarcina de câştigare a atât de mulţi oameni cu evanghelia nu putea fi făcut în întregime prin misionarii străini, viziunea a prins rădăcini pentru instituţiile de pregătire naţională care puteau să ofere pregătire Biblică sistematică în propria lor ţară şi în limba lor.

Dumnezeu a lucrat simultan în vieţile a mai mulţi oameni şi, în 1966, personalul Nord American a început să sosească pentru a pregăti fundaţia pentru Institutul Biblic Grec.

Clasele biblice au început de două ori în fiecare săptămână în birourile din centrul Atenei în 1973. Răspunsul faţă de lecţii a fost bun, deşi erau încercări, inclusiv schimbarea guvernului, naţionalismul crescut, şi demonstraţii anti-americane, etc. Viziunea a continuat pe măsură ce pregătirile erau făcute pentru un Institut Biblic rezidenţial de scară largă. În 1980, Institutul Biblic Grec a început să funcţioneze ca o şcoală Biblică de doi ani la cursuri de zi cu 11 studenţi rezidenţi. Programa includea cursuri în evanghelismul personal, istoria bisericii şi misiuni, şi teologia Bisericii Ortodoxe – toate făcute într-un fel special pentru a-i pregăti pe absolvenţi pentru mărturisirea la creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei. Pe lângă învăţarea academică, un număr de cursuri practice erau combinate cu temele de lucru pe teren, astfel dând oportunitatea pentru studenţi să descopere şi să-şi exercite darurile în timpul pregătirii. Vedem aceasta ca o aplicaţie foarte practică şi folositoare a principiului lui Pavel din 2 Timotei 2:2, „Lucrurile pe care le-ai auzit de la mine în prezenţa multor martori credincioşi, încredinţează-le la rândul tău la alţi oameni credincioşi care vor putea să înveţe şi ei pe alţii”.

(vi) Părtăşia de Reînnoire Creştină

Părtăşia de Reînnoire Creştină (CRF) a fost creată în octombrie 1974, sub conducerea Rev. Angelos Damaskinides. CRF este ne-dominaţională în caracter, şi scopul ei primar este de a-i ajuta pe ortodocşii greci să-l cunoască personal pe Hristos, astfel promovând un proces de reînnoire în cadrul bisericii ortodoxe. Convertiţii nu sunt descurajaţi în frecventarea oricărei biserici care predă Biblia. Părtăşia incorporează, în prezentarea ei a evangheliei, câteva adevăruri şi metode biblice, ortodoxe, precum imnurile înălţătoare de Hristos. Întâlnirile săptămânale au loc atât în Atena cât şi în Tesalonic cu un accent particular pe învăţătura scripturală şi ucenicizare. Adunările de casă s-au dovedit rodnice şi, în diferite ocazii, preotul local a fost o asistenţă. Întâlnirile publice speciale sunt ţinute în cinematografe şi alte auditorii, şi o lucrarea regulată la o temniţă de stat a prezentat câteva oportunităţi minunate. CRF publică tractate precum şi o revistă lunară „Noua Suflare”. Mulţi oameni sunt câştigaţi prin lucrarea cu casetele. Prin toate aceste strădanii, speranţa este că oamenii îşi pot da vieţile lor lui Dumnezeu, şi că biserica Ortodoxă poate fi influenţată să se întoarcă la fundamentul ei biblic şi simplicitatea de închinare.

(vii) Uniunea Misionară Elenă

Uniunea Misionară Elenă (HMU) a evoluat iniţial din viziunea unui misionar grec care a petrecut 16 ani într-o junglă îndepărtată din Irian Jaya (fost New Guinea Olandeză). Cu asistenţa unui număr de credincioşi laici din multe biserici, rima societate misionară inter-denominaţională s-a dedicat atât pentru misiunea din ţară cât şi din străinătate ce a fost stabilită în 1979.

HMU are două accente principale: Primul, unitatea creştină, exprimată prin iubirea serviciului public faţă de bisericile locale; al doilea, comunicarea evangheliei către individul grec modern folosind metode şi mijloace care sunt relevante pentru cultura sa din secolul 20.

Activităţile HMU includ campanii de evanghelizare în săli, teatre şi stadioane; publicare de cărţi şi literatură care promovează lucrarea de misiune, folosirea de filme şi casete; încurajarea oricărei strategii evanghelistice de biserică sau societate; şi provocarea către tineri de a accepta chemarea lui Dumnezeu pentru lumea misiunilor (grupuri de rugăciune pentru misiune au fost formate). În toate aceste strădanii, este povara, dragostea şi oferta de sacrificiu a muncii poporului din bisericile locale pe care HMU le ajută să se canalizeze, să direcţioneze şi să conducă, pentru a câştiga pe ortodocşii nominali pentru Hristos.

(viii) Scripture Union

Literatura produsă de Scripture Union în Grecia este un factor semnificativ în mărturia creştină dintre ortodocşi. Pentru 25 de ani, materialele produse pentru multe aspecte ale slujirii creştine au fost ajutoare nepreţuite atât pentru Evanghelici cât şi pentru Ortodocşi.

„Biblioteca Şcolii Duminicale” a fost formată ca un serviciu pentru copii familiilor de greci şi a produs, în decursul anilor, peste 200 de titluri. Rezultatele încurajatoare au fost văzute din „Ecourile Copiilor” o colecţie bine prezentată (cu format color) de note de studiu biblic lunar pentru copii.

Pentru cerinţele de studiu biblic pentru adulţi, SU publică „Altarul Familiei”. Aceste note de studiu zilnic sunt o încurajare pentru creştin cât şi o provocare pentru ortodoxul nominal de a studia Biblia. Enciclopedia Biblică de patru volume, compilată de directorul grec al SU Miltiades Anghelatos, a fost recunoscută de liderii ortodocşi precum şi cei evanghelici şi este larg folosită de ambele părţi precum şi de laici alături de cărţuliile trimestriale de schiţe de predici şi alte ajutoare pentru amvon.

Lucrarea operează şi un centru de conferinţă, „Betel”, în decursul anului pentru cursuri de pregătire, tabere şi întruniri biblice; şi o casă de bătrâni, „Lois”, stabilită acum 10 ani în urmă, care le permite seniorilor să-şi petreacă ultimele lor zile într-un mediu creştin.

În toate aceste strădanii, accentul este pe o abordare pozitivă de a oferi mesajul real şi necompromis al Bibliei către greci.

Recomandări

Recomandăm:

  1. Ca nevoile ţărilor ortodoxe în lume să fie aduse înaintea comunităţii mondiale Evanghelice pentru rugăciune şi acţiune.
  2. Şcolile Biblice, colegiile şi seminariile creştine să includă în programa lor studii despre biserica Ortodoxă.
  3. Ca Evanghelicii să arate un interes mai practic pentru lucrarea de misiune a misionarilor naţionali şi străini care evanghelizează între ortodocşi.
  4. Ca Evanghelicii să arate un interes mai practic în ortodocşi prin invitarea lor în casele lor pentru mese, vizitarea de bolnavi şi cei singuri, prin arătare creştinismului practic, precum aducerea de mâncare, curăţarea caselor lor, şi prin a face alte lucrări de caritate pentru cei bolnavi sau bătrâni.
  5. Ca Evanghelicii să fie mai activi în susţinerea fraţilor şi surorilor lor oprimaţi din oricare denominaţie din ţările Perdelei de Fier.
  6. Ca bisericile şi misiunile Evanghelice din afară să-i ajute pe naţionali prin pregătirea lor de a câştiga poporul lor.
  7. Ca motivul creştinilor Evanghelici să fie de a da evanghelia mântuirii ortodocşilor nominali (Romani 1:16).
  8. Ca Alianţele Evanghelice să fie formate pentru avansarea evangheliei.

Concluzie

Este în mod clar voia lui Dumnezeu de a evangheliza, uceniciza şi nutri pe creştinii nominali din bisericile ortodoxe. Deşi ei sunt membrii ai aceleiaşi ramuri ai Creştinismului, există diferenţe geografice, politice şi culturale care afectează evanghelizarea din interiorul şi exteriorul bisericii. Mesajul evangheliei trebuie comunicat într-o manieră care este de înţeles şi acceptabilă, prin mediile cultural familiale şi religioase, considerând contextul fiecărui segment al bisericii. Să dăm apa vieţii poporului ortodox în paharul ortodox ori de câte ori e posibil. Ceea ce este apărat în ţările unde ei experimentează libertate religioasă nu ar trebui confundat cu recomandările pentru cei care nu se bucură de o astfel de libertate. Oricând e posibil, evanghelizarea trebuie îndeplinită fără afectarea adversară a sentimentelor membrilor bisericii. Învăţătura sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi aplicarea principiilor sale în toate aspectele vieţii vor ajuta la curăţirea bisericii de toate lucrurile contrare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelicii trebuie să înţeleagă situaţia culturală, socială şi politică a ortodocşilor şi să caute în continuare voia lui Dumnezeu în formularea de strategii pentru ajutarea acestui grup de „membrii de biserică” să devină ucenici ai Domnului care cred în Biblie, ascultă de Biblie şi care-l onorează pe Hristos.

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica1_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos – Partea IV – J. C. Philpot.

download-1

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos  Partea IV  J. C. Philpot  

Deoarece una din fortăreţele oponenţilor calităţii adevărate şi proprii de Fiu a binecuvântatului Domn, constă în varietatea obiecţiilor, ridicate în cea mai mare parte de raţionamentul carnal, care au fost îndemnul feluritor predicatori şi scriitori împotriva acesteia, şi deoarece unele dintre aceste obiecţii sunt foarte subtile şi, la prima vedere, de o anumită greutate, am simţit că ar fi de dorit să observăm cele care au vre-o importanţă, şi, atât de mult cât putem, să le înlăturăm din cale, pentru că ele sunt adesea obstacole triste chiar şi pentru unii care cred şi iubesc adevărul.

Dar înainte de a le lua separat una câte una, poate că este necesar să introducem câteva observaţii cu privire la natura obiecţiilor în general, pentru că acesta este un subiect care adesea nu este suficient înţeles nici de cei care le folosesc, şi nici de cei care sunt influenţaţi de ele. Este o idee obişnuită, că dacă o obiecţie puternică poate fi adusă împotriva unei doctrine, şi că dacă la obiecţie nu se poate răspunde în mod satisfăcător şi în întregime, aceasta este ca şi când ai pune un topor la rădăcina unui copac, care deodată îl derâmă eficient şi pentru totdeauna. Dar nu poate exista o falsitate mai mare, aşa cum va fi evident într-un moment din următoarele consideraţii: 1. Obiecţia poate fi capabilă de un răspuns, deşi s-ar putea ca voi să nu puteţi să îi răspundeţi; sau 2. Ea ar putea să se ridice din contestatorul care nu înţelege sau luând o poziţie falsă cu privire la întrebare; sau 3. Întregul subiect ar putea să se întindă dincolo de capacitatea de înţelegere a facultăţilor noastre raţionale; sau 4. Comparată cu greutatea mărturiei în favoarea punctului avut în atenţie, obiecţia ar putea să nu aibă nici o greutate în realitate. Pentru a face puţin mai clară înţelegerea noastră, aplicaţi aceste consideraţii la subiectul minunilor, şi vedeţi cum ele se referă la punctul de obiecţii ridicate împotriva adevărului lor aşa cum este povestit în Vechiul şi în Noul Testament. Păgânii precum Hume şi alţii, au adus cele mai puternice obiecţii împotriva minunilor, ca fiind nu doar contrare întregii noastre experienţe din prezent, ci fiind opuse chiar cursului şi legilor fixe ale naturii, cum ar fi de exemplu, gravitaţia, când capul toporului de fier a fost făcut să plutească (2 Împărăţi 6:6), sau când Domnul a umblat pe apă. Acum, 1. S-ar putea ca voi să nu puteţi să răspundeţi la aceste obiecţii acolo unde ei te pun în mod personal printr-un păgân iscusit. Dar o altă persoană, care a considerat subiectul mai profund decât tine, ar putea să facă ceea ce tu nu ai putea să faci. Sau, 2. Obiecţia păgânului s-ar putea ridica din faptul că cel care obiectează ia un punct de vedere fals cu privire la întregul subiect despre minuni ne-înţelegând necesitatea lor de a stabili revelaţia, sau prin punerea deoparte a puterii lui Dumnezeu care a făcut legile naturii să le suspende în mod temporar. Sau 3. Explicaţia felului în care apa, de exemplu, a fost transformată în mod miraculos în vin, sau puţinele pâini de orz şi peştii care au fost dintr-odată înmulţite pentru a hrăni mii de oameni care au mâncat din pâini şi din peşti. Astfel, chiar dacă nu se poate răspunde satisfăcător sau pe deplin obiecţiilor, la fel cum tăierea unui copac poate curăţa o ramură de tulpină. De aceea, nu fiţi descurajaţi sau ispitiţi să renunţaţi la adevărul despre calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos pentru că se pot aduce obiecţii puternice împotriva acesteia.

Dar în plus faţă de consideraţiile pe care le-am oferit cu privire la obiecţiile în general, păstraţi în minte în ceea ce privesc misterele cereşti, că: 1. Nu există nici măcar un adevăr al revelaţiei împotriva căruia să nu se poată ridica obiecţii puternice; 2. Adevărul divin este o chestiune de credinţă, şi astfel nu se poate atinge şi este dincolo de regiunea raţională, şi de aceea, noi nu suntem chemaţi să argumentăm, ci să credem; 3. Nu există o unealtă mai obişnuită a Satanei decât cea a sugerării obiecţiilor împotriva fiecărui mister sacru; şi 4. Dacă am asculta aceste obiecţii, şi am obţine vre-un control ferm asupra minţii, efectul lor aproape inevitabil este sau să o concentreze în întregime împotriva adevărului, sau să o umple cu suspiciuni, sau chiar sugestii păgâne, care ar putea să o arunce în cel mai mare dezastru şi confuzie. Oricine ar putea să găsească faptul că acesta este cazul care a privit puterea obiecţiilor minţii sale, şi a simţit cum ele l-au jefuit de tăria şi mângâierea sa din ceasul ispitei.

Dar haideţi să purtăm cu statornicie în minte de asemenea, faptul că nu există nici măcar un adevăr revelat împotriva căruia să nu se pretindă obiecţii puternice. Cel care neagă sau este ignorant cu privire la aceasta are o slabă cunoştinţă a punctelor în sine, sau în ceea ce priveşte opoziţia care s-a ridicat în toate erele împotriva lor. Profeţia, inspiraţia Scripturilor, învierea trupului, Trinitatea, întruparea Fiului lui Dumnezeu, doctrinele harului, şi alte nenumărate adevăruri vitale a trebuit să întâmpine cele mai mari obiecţii, şi obiecţii de o asemenea natură încât raţiunea este absolut incapabilă să le răspundă. Eu mărturisesc sincer despre mine, ca un rezultat a mai mult de treizeci de ani de experienţă a puterii obiecţiilor asupra minţii, că dacă eu le-aş fi ascultat, sau mai degrabă dacă ele nu ar fost supuse de Duhul şi harul lui Dumnezeu, de multă vreme aş fi renunţat la fiecare adevăr divin, şi aş fi devenit un păgân confirmat. Astfel, eu nu sunt nici străin faţă de obiecţii, nici faţă de cale – singura cale – în care ele pot fi înfruntate. Şi eu nu văd mai puţin clar în cazul acelor oameni nefericiţi a căror minte este predispusă cu obiecţii care au fost ridicate împotriva calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, faptul că ei sunt atât de credincioşi faţă de ele încât nu pot crede aceasta, nici nu pot primi cea mai puternică şi mai clară mărturie a Scripturii în favoarea ei.

Acum, pentru a aduce aceste observaţii la un cap, aplicaţi-le la felurite obiecţii ridicate împotriva adevăratei, potrivitei şi veşnicei calităţi de Fiu a binecuvântatului nostru Domn. Când ele sunt testate, ele vor fi găsite fie că sunt neînţelegeri, sau prezentări greşite, sau deducţii false, sau simple argumente naturale, şi de aceea pentru a sta exact pe acelaşi teren ca obiecţiile faţă de minuni, pentru că ele sunt contrare unor anumite legi fixe ale naturii; sau faţă de înviere, pentru că noi vedem trupul redus la ţărână, şi nu putem înţelege cum acelaşi trup identic poate învia din nou; sau chiar faţă de Biblia în sine, ce conţine multe afirmaţii aparent inconsecvente cu descoperirile ştiinţei moderne. De aceea, este un lucru foarte riscant pentru o persoană care doreşte să cunoască şi să creadă adevărul mântuitor pentru sine, să asculte de obiecţiile împotriva acestuia, şi să le dea un loc în mintea sa. Lăsaţi-l mai degrabă să caute învăţătura promisă a Duhului, şi să spună tuturor obiecţiilor care ar vrea să smulgă adevărul din mâna sa, „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16:23)

De asemenea, trebuie să păstrăm cu grijă în mintea noastră faptul că, în privinţa unor astfel de subiecte misterioase ca acel dinaintea noastră, este imposibil pentru noi, cu facultăţile noastre din prezent, să le înţelegem, şi că de aceea, raţiunea noastră carnală poate să ne sugereze întotdeauna obiecţii la acestea, care nu pot fi întâlnite pe terenuri similare. Ce inteligenţă finită poate înţelege infinitatea? „Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge.” (Iov 37:23) „Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti? Întinderea ei este mai lungă decât pământul, şi mai lată decât marea.” (Iov 11:7-9). Atunci, oare nu putem noi adăuga cu adevărat, împreună cu Ţofar, despre acei care au obiecţii la misterele divine pentru că ele sunt aparent contradictorii faţă de raţiunea umană, „Omul dimpotrivă, are minte de nebun, şi s-a născut ca mânzul unui măgar sălbatic!” (Iov 11:12.)

Dar lăsaţi-mă să mă adresez acum unora dintre obiecţiile care au fost aduse faţă de adevărata şi propria calitate de Fiu a Domnului nostru binecuvântat.

1. Prima obiecţie pe care o voi observa este că „de aceea, noi îl facem pe Domnul Isus Hristos să fie un Dumnezeu născut.” Lipsa de respect a acestei expresii este în păstrarea căii obişnuite prin care oponenţii adevărului caută să discrediteze punctele de vedere ale adversarilor lor. Ne-satisfăcuţi cu tragerea lor de concluzii false din punctele de vedere la care ei se opun, ei îmbracă aceste concluzii într-un costum de manufactură proprie pentru a le face ridicole sau vrednice de dispreţ. Dacă ei ar fi avut corectitudinea obişnuită, nu ne-ar fi imputat o doctrină atât de degradantă, atât de lipsită de respect, cum este cea a unui Dumnezeu născut. Expresia implică faptul că noi suntem Triteişti; adică, susţine că există trei Dumnezei distincţi (nu trei Persoane distincte), şi că din aceşti trei Dumnezei unul este Dumnezeul care naşte, al doilea este Dumnezeul care este născut, şi al treilea este Dumnezeul care purcede de la ceilalţi doi Dumnezei. Dar aceasta nu este Trinitarianism, nici măcar Creştinism sub vre-o altă formă, ci Hinduism. Noi suntem Trinitarieni; adică, noi credem că există un singur Dumnezeu, care există într-o Trinitate de Persoane. Dacă noi susţinem, aşa cum ne impută ei nouă, un Dumnezeu născut, aceasta ne-ar face pe noi să negăm nu numai Unitatea Esenţei divine, ci chiar existenţa în sine a singurului Dumnezeu adevărat. De aceea, noi respingem acuzaţia cu toată puterea noastră, şi negăm faptul că doctrina noastră conduce la o astfel de concluzie. Aceasta este doar o deducţie naturală proprie lor. Dar oare nu ştiu ei că în misterele cereşti noi nu putem, şi nu trebuie să tragem concluzii naturale, în special dacă ele se ciocnesc sau se contrazic cu adevărurile revelate? Oare nu cumva adevărul revelat este separat de atingerea şi dincolo de înţelegerea minţii naturale, şi nu este supusă argumentului logic? Dacă raţiunii i s-ar permite să calce pe terenul ceresc, şi să tragă după placul ei concluzii logice din adevărurile Scripturii, noi trebuie să abandonăm curând Trinitatea, Întruparea, Ispăşirea, şi doctrinele harului, pentru că concluziile strict logice le-ar răsturna pe toate. Aceasta este fortăreaţa raţionalismului german şi a necredinţei engleze, şi ea nu poate fi prea mult dezaprobată de unul care crede în adevărul revelat.

Dar deoarece această obiecţie a fost considerată destul de mult în „the Review of Mr. Crowther’s sermon” („Gospel Standard,” June. 1860), (Corectură la predica lui Crowther din „Gospel Standard,” iunie 1860), mă voi mulţumi să reproduc ceea ce a fost avansat acolo cu privire la acel punct.

Adversarii calităţii veşnice de Fiu a Domnului nostru binecuvântat ne aruncă adesea în dinţi faptul că noi susţinem ceea ce ei sunt mulţumiţi să numească (pentru că există o tristă lipsă de reverenţă sfântă în limbajul lor) „un Dumnezeu născut.” Astfel, autorul predicii de mai sus spune, „Nu există nici măcar o fărâmă de dovadă din Geneza până în Apocalipsa că Dumnezeirea lui Hristos este ceva derivat, născut, generat, şi astfel o Dumnezeire creată şi nu una originală;” şi din nou (p. 9), „Oricâte afirmaţii s-ar putea face despre „calitatea veşnică de Fiu,” „generarea veşnică,” sau „Dumnezeu născut,” aceste afirmaţii fiind în contradicţie totală deopotrivă cu litera şi spiritul cuvântului, ele nu au dreptul să aibă nici o greutate.” Dl. Crowther şi alţii au putut să deducă o astfel de concluzie, dar ei trebuie să fie cu tristeţe ignoranţi cu privire la adevărul divin fără a şti că în astfel de mistere sacre precum Trinitatea, şi adevăruri de un gen asemănător, nu este acceptabil să deducem concluzii logice din premizele date, aşa cum este în raţionamentul natural. Dar unde pot găsi ei astfel de expresii precum „un Dumnezeu născut” folosite de vre-un scriitor sau predicator care apără calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn? Aceasta este o expresie foarte nedemnă de binecuvântatul Isus, şi este intenţionată doar să arunce doar dispreţ asupra doctrinei calităţii veşnice de Fiu a Lui. De aceea, câteva cuvinte cu privire la acest punct nu sunt nelalocul lor. Atunci, noi trasăm o distincţie între Esenţa lui Dumnezeu şi existenţa a Trei Persoane ale Dumnezeirii în acea Esenţă. Dumnezeu „este” (Evrei 11:6). Măreţul şi gloriosul Său Nume ca Iehova este, „EU SUNT,” sau „EU SUNT cel ce SUNT.” Aceasta este Esenţa Sa, care este în mod necesar existent în sine; şi această Esenţă existentă în sine este comună celor Trei Persoane din Dumnezeire. Dacă nu ar fi aşa, Iehova nu ar mai fi un Domn (Deuteronom 6:4). Dar în această Esenţă existentă în sine există Trei Persoane, şi Domnul Isus Hristos este Fiul Tatălui, nu în Esenţa Sa, care este existentă în sine, ci în Personalitatea Sa, sau cea prin care El există ca o Persoană în Dumnezeire. După părerea noastră, nici un scriitor nu a mânuit acest punct cu o mai mare claritate şi abilitate precum Dr. Gill, şi deoarece cuvintele sale vor avea în mod drept şi în mod necesar mai multă forţă şi greutate decât oricare din cuvintele noastre, vom oferi un extras din cartea sa „Body of Divinity” (Trupul Divinităţii) cu privire la acest subiect. Şi mai întâi să vedem ce spune Doctorul despre Esenţa lui Dumnezeu: –

Există o natură care aparţine fiecărei creaturi care este dificil de înţeles; şi la fel şi lui Dumnezeu Creatorul, care este cea mai dificilă dintre toate. Acea Natură poate fi afirmată cu privire la Dumnezeu, este ceea ce sugerează apostolul acolo unde el spune, că galatenii înainte de convertirea lor i-au slujit pe cei care „prin natură nu sunt dumnezei” (Galateni 4:8), ceea ce implică faptul că deşi aceia care ei îi adorau nu erau, totuşi exista Unul care era, prin natură, DUMNEZEU; altfel nu ar fi nici o folosire improprie în negarea acesteia lor … Esenţa, care este acelaşi lucru cu natura, este atribuită lui Dumnezeu; se spune că El este excelent, în esenţă (Isaia 28:29), pentru că aşa pot fi redate cuvintele; adică, El are cea mai excelentă Esenţă sau Fiinţă. Acest lucru este conţinut în numele Sale, Iehova şi EU SUNT CEL CE SUNT, care sunt expresive Esenţei sau Fiinţei Sale, aşa cum s-a observat, şi nouă ni se cere să credem că „El este,” adică El are o Fiinţă sau Esenţă, şi există (Evrei 11:6); şi esenţa este cea prin care o persoană sau un lucru este ceea ce este, adică, natura sa.

Această natură este comună celor Trei Persoane din Dumnezeu, dar nu este comunicată de la una la alta; fiecare dintre ei împărtăşesc din ea, şi o posedă ca o natură neîmpărţită; Ei toţi se bucură de ea; nu există nici o parte din ea care nu este savurată de unul, şi o parte din ea de altul, ci întregul de fiecare; aşa cum „toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în Hristos,” aşa este şi în Duhul Sfânt; şi despre Tatăl nu va fi nici o îndoială; acestea există în mod egal în unitatea Esenţei divine, şi aceasta fără vre-o derivare sau comunicare a acesteia de la unul la altul. Ştiu că aceasta este reprezentată de unii care de altfel sunt sănătoşi în doctrina despre Trinitate, că natura divină este comunicată de la Tatăl la Fiul şi Duhul, şi că El este fons Deitatis, „fântâna Dumnezeirii,” pe care le consider a fi fraze riscante, de vreme ce ele par să implice o prioritate în Tatăl faţă de celelalte Două Persoane; căci El care comunică, trebuie cel puţin, în ordinea naturii şi potrivit concepţiei noastre despre lucruri, să fie anterior celui căruia i se face comunicarea; şi că El are o plenitudine abundentă de Dumnezeire în El, anterior acestei comunicări. Este mai bine să spunem că Ei sunt existenţi în sine, şi există împreună în aceeaşi Esenţă neîmpărţită; şi în comun, şi la fel de devreme unul ca şi celălalt, posedă aceeaşi natură. Body of Divinity, Book I., Cap. iv [Există un rezumat excelent al punctelor de vedere ale Doctorului cu privire la aceste puncte în Memoir of Dr. Gill, prefixată la ediţia lui Dl. Doudney al Comentariului său asupra Vechiului Testament, vol. i., p. 26.]

Atunci, Esenţa lui Dumnezeu, atât de clar explicată, este cea prin care El există; şi deoarece nu poate exista decât un singur Dumnezeu, şi El este în mod necesar existent în sine, Esenţa Sa este clar distinctă faţă de modurile de existenţă ale celor Trei Persoane din Divinitate. Adversarii calităţii veşnice de Fiu a Domnului nostru binecuvântat, nu vom spune în mod intenţionat, ci probabil printr-o înţelegere greşită, vor reprezenta punctele noastre de vedere cumva în următoarea lumină, care, oricum, noi o afişăm cu silă, asupra unui subiect atât de sfânt şi de sacru la care nu îndrăznim să ne gândim, cu mult mai mult să vorbim în vre-un fel nedemn faţă de slava unui Iehova Triunitar. Atunci, ei vor să ne reprezinte ca susţinând că mai întâi a existat doar Tatăl; că El a născut un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Fiul; şi că din Tatăl şi Fiul a purces un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Duhul Sfânt. Dar această pervertire a adevărului nu este doctrina noastră, nici o astfel de concluzie nu se poate deduce în mod legitim din punctele noastre de vedere. Aceasta ar putea sluji scopului lor de a căuta să răstoarne doctrina Scripturală despre calitatea veşnică de Fiu a adorabilului Răscumpărător, prin îmbrăcarea punctele noastre de vedere într-o îmbrăcăminte alcătuită de ei, sau trecând peste progenitura lor ilegitimă ca urmaş născut cu adevărat din noi; dar noi refuzăm haina care ei vor să o pună pe spatele lor, şi negăm copiii pe care ei ar vrea să îi pună la uşa noastră. Pentru că Domnul Isus Hristos este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu în natura Sa divină, nu rezultă că El este „un Dumnezeu născut.”

Atunci se poate pune întrebarea, susţinem noi doctrina noastră a generării veşnice şi în acelaşi timp înlăturăm o astfel de concluzie? Noi o susţinem astfel. Deja am arătat că există o distincţie între Esenţa lui Dumnezeu, care este una şi este existentă în sine, şi Personalitatea celor Trei Persoane din Divinitate, care este întreită, şi astfel este comunicativă, şi astfel dependentă. Trebuie să ne plângem de nepotrivirea limbajului, sau cel puţin de limbajul nostru, de a arăta mistere atât de sublime; dar doctrina unei Trinităţi în Unitate nu poate fi apărată decât aşa. Unitatea lui Dumnezeu implică existenţa în sine; Trinitatea în Unitate implică relaţie. Astfel, în ce priveşte Unitatea de Esenţă Hristos este existent în sine; dar în ce priveşte Trinitatea El este născut. De aceea, El nu este un Dumnezeu născut, deşi El este un Fiu născut. Această explicaţie poate fi numită mistică şi obscură; dar în subiecte atât de adânci şi de nepătruns, toate gândurile cad şi orice limbă se bâlbâie. Totuşi, deoarece noi suntem chemaţi uneori să afirmăm sau să apărăm punctele noastre de vedere cu privire la adevărul divin, este de dorit să avem puncte de vedere clare asupra celor crezute de noi, şi să le exprimăm cât mai clar posibil. Astfel, noi credem că există Trei Persoane în Divinitate, şi că acestea sunt distinse una de cealaltă prin anumite relaţii personale, şi că aceste relaţii personale nu sunt titluri de legământ, nume sau slujbe, ci sunt distinctive şi sunt moduri de existenţă veşnică. Astfel, noi suntem păziţi de Sabellianism pe de o parte, care susţine că există doar un Dumnezeu cu trei nume diferite; şi de Triteism pe de altă parte, acesta face trei Dumnezei distincţi. Dar crezând într-o Trinitate de Persoane, în Unitatea Esenţei divine, noi spunem că Tatăl este un Tată care naşte; Fiul este un Fiu ca fiind născut; Duhul Sfânt este un Duh prin faptul că purcede. Dacă, aşa cum ni se impută, ar fi să spunem că Fiul este „un Dumnezeu născut,” noi ar trebui să îi negăm auto-existenţa Sa în Esenţa Sa, ca Una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; ca şi când ar trebui să spunem că El este un Fiu prin slujbă sau prin întruparea Sa, ar trebui să negăm, ca Dl. Crowther, propria şi adevărata Sa calitate de Fiu. Pentru a însuma totul în câteva cuvinte, în Persoana Sa, nu în Esenţa Sa, El este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. Dr. Gill a deschis această distincţie cu claritatea şi abilitatea sa obişnuită în următorul extras din cartea sa Body of Divinity.

Când spun că aceasta este prin necesitatea naturii, nu vreau să spun că natura divină în care Persoanele divine subzistă, Le distinge; pentru că acea natură este una şi este comună pentru Ei toţi. Natura Fiului este aceeaşi cu aceea a Tatălui; şi natura Duhului este la fel cu cea a Tatălui şi a Fiului; şi această natură, pe care Ei o împărtăşesc în comun, este nedivizată; ea nu este împărţită între Ei, astfel că unul are o parte, şi altul are partea a doua, şi altul are a treia parte; nici că unul are o parte mai mare şi altul are o parte mai mică, care ar putea să Îi distingă, ci întreaga plinătate a Divinităţii este în fiecare.

Pentru a ajunge la subiect: relaţiile personale sau proprietăţile relative distinctive care aparţin fiecărei Persoane sunt cele care Le disting una de alta; ca paternitate în Prima Persoană, filiaţie în a Doua, şi spiraţie în a Treia; sau, mai clar, generarea (Psalmul 2:7) este ceea ce aparţine în mod specific Primei, şi nu este niciodată atribuită celei de-a Doua sau a Treia, ceea ce Îl deosebeşte de Amândouă, şi Îi dă, cu o mare cuviinţă, Numele Tatălui; şi a fi născut, adică relaţia personală, sau proprietatea relativă a celei de-a Doua Persoane, de aici este numită „singurul născut din Tatăl” (Ioan 1:14), ceea ce Îl distinge de Prima şi a Treia, şi Îi dă numele Fiul; şi proprietatea relativă, sau relaţia personală celei de-a Treia Persoane, este că El este suflat de Prima şi a Doua Persoană, de aici este numită suflarea Celui Atotputernic, suflarea gurii lui Iehova Tatăl, şi suflarea gurii lui Hristos Domnul, şi aceasta nu se spune niciodată despre celelalte Două Persoane, şi astfel Îl distinge pe El de Ei, şi foarte potrivit, Îi dă numele Duhului, sau suflării” (Iov 33:4; Psalmul 33:6; 2 Tesaloniceni 2:8). – „Body of Divinity”, Book I., ch. xxviii.

Se va vedea din aceste extrase că este trasată o distincţie între Esenţă şi Persoană; dar deoarece unii dintre cititorii mei ar putea simţi o dificultate în adunarea distincţiei dintre cele două, voi oferi următoarea idee ca o ilustraţie, dar, să fie amintit, doar ca o ilustraţie. Natura umană este distinctă, sau cel puţin remarcabilă faţă de bărbaţii şi femeile individuale care în comun posedă acea natură. Astfel, putem spune că natura umană este comună tuturor bărbaţilor şi femeilor, şi totuşi bărbaţii şi femeile sunt distincţi unii faţă de alţii ca indivizi. Deci, într-un sens înalt şi misterios, Esenţa Dumnezeirii, care este existentă în sine, poate fi deosebită faţă de Persoanele din Dumnezeire, care susţin una alteia o relaţie specifică şi veşnică. În Esenţa Lor Ei sunt Una, în Personalitatea Lor Ei Sunt Trei; în Esenţa Lor Ei sunt existenţi în sine, în Personalitatea Lor Ei subzistă, Tatăl ca Tată faţă de Fiul, Fiul ca Fiu faţă de Tatăl, Duhul Sfânt faţă de amândoi acţionând de la Tatăl şi Fiul. Astfel, noi întemeiem o Trinitate în Unitate. „Ascultă, Israel, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” Acolo este Unitatea Esenţei divine. „Sunt Trei care mărturisesc în cer, Tatăl, Cuvântul, şi Duhul Sfânt.” Acolo avem Trinitatea de Persoane în Esenţa divină, pentru că „aceşti Trei sunt Una” (1 Ioan 5:7).

2. O altă obiecţie adusă împotriva calităţii veşnice de Fiu a binecuvântatului Domn este, că aceasta neagă co-eternitatea Sa şi co-egalitatea Sa cu Tatăl. Pentru că aceasta este deducţia lor carnală din doctrina calităţii potrivite şi adevărate de Fiu a lui Hristos, că aşa cum un tată există în mod necesar înainte de un fiu, dacă Hristos ar fi adevăratul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu, El trebuie să fi venit în existenţă ulterior Tatălui, şi în consecinţă nu poate fi co-etern cu El. Dar la aceasta noi răspundem: 1. Nu trebuie să purtăm idei împrumutate de pe pământ şi din timp în cer şi în eternitate, iar greutatea şi măsura naturii şi fiinţei lui Dumnezeu prin natura şi fiinţa omului. Dar, 2, chiar pe temelii naturale, căci deşi un tată există ca om înainte ca să aibă un fiu, totuşi el nu este un tată înainte de a avea un fiu. Astfel, chiar în timp, tatăl şi fiul co-există doar în acelaşi moment, pentru că relaţia mutuală începe în acelaşi moment. Dar, 3, chiar expresia „Fiul veşnic,” declară co-eternitatea Sa cu Tatăl. Căci oare există două eternităţi? Astfel, prin afirmarea eternităţii Sale, noi afirmăm co-eternitatea Sa. La fel este şi cu co-egalitatea Sa. Prin faptul că îi dăm Lui toate perfecţiunile Dumnezeirii, făcându-L una cu Tatăl şi Duhul Sfânt în Unitatea Esenţei divine, noi afirmăm egalitatea Sa, şi dacă afirmăm egalitatea Sa, afirmăm co-egalitatea Sa; pentru că aşa cum nu există două eternităţi, tot aşa nu există două egalităţi. Dacă binecuvântatul nostru Domn este Fiul veşnic, El este în mod necesar Fiul co-etern; dacă El este egalul Tatălui, El este co-egalul Său. Într-adevăr, ca Fiu al Său El este co-egal cu Tatăl; pentru că, fiind Fiu El împărtăşeşte din natura Sa, aceasta este strălucirea slavei Sale, şi Imaginea expresă a Persoanei Sale. De aceea, El i-a spus lui Filip, „Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14:9) Şi din nou, „Eu şi Tatăl una suntem.” În Divinitate nu poate exista nici o inegalitate, în eternitate nici o prioritate sau posteritate. Pentru că oamenii vor persista să ducă idei pământeşti în lucruri cereşti, ei se vor împiedica şi vor cădea la temelia pe care Dumnezeu a aşezat-o în Sion.

3. O altă obiecţie întocmită faţă de calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn este găsită în termenul, „generarea veşnică,” pe care preoţii au folosit-o pentru a exprima aceasta. Această expresie pare să le mişte melancolia lor; şi limbajul cu care unii dintre oponenţii calităţii adevărate şi proprii de Fiu a lui Isus şi-au permis să îl folosească împotriva acesteia este cu adevărat îngrozitor pentru o minte spirituală, care a văzut sau a simţit vre-odată binecuvântarea acestui adevăr ceresc. Acesta a fost numit chiar „o balivernă,” „o idee metafizică,” „o auto-contradicţie,” „o imposibilitate în natura lucrurilor,” „carnal şi contrar Scripturilor,” „o fabulă,” „o minciună,” „o eroare care şi-a văzut ziua ei, care acum moare, devenind istovită, îmbătrânind şi dispărând,” ca şi când adevărata şi propria calitate de Fiu a lui Isus, ca singurul născut din Tatăl, ar fi o poveste mincinoasă, o tradiţie zadarnică, absurdă, pe care inteligenţa crescândă a erei a explodat-o rapid. Ba mai mult, acelaşi scriitor a mers atât de departe încât să declare în scris că „el crede solemn că doctrina generării veşnice este de dedesubt,” şi „este intenţionată de duşmanul pentru a micşora şi a reduce Divinitatea şi Dumnezeirea absolută a lui Hristos.” De unde vine „crezul său solemn” nu trebuie să ne pronunţăm noi, dar noi suntem siguri că el nu este din aceeaşi sursă ca şi credinţa despre care a spus Petru, „Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan 6:69). Pentru cel care cunoaşte şi iubeşte adevărul este dureros cu adevărat să citească astfel de declaraţii, şi a mărturisi obrăznicia îndrăzneaţă cu care, oamenii şi pastorii, de la care se putea spera lucruri mai bune, asaltează astfel binecuvântatul adevăr al Domnului nostru „singurul născut din Tatăl;” pentru că deşi ei ar putea să-şi îndrepte săgeţile lor în principal împotriva expresiei, „generarea veşnic,” totuşi ei nu vor să supună faţă de termenul în sine, ci faţă de doctrina proclamată de termenul în sine. Una dintre plângerile lor împotriva termenului este că „acesta nu este o expresie care se poate găsi în Scripturi,” ca şi când noi am fi atât de legaţi de fiecare cuvânt Biblic exact, ca şi când nu am avea voie să folosim oricare altul. Limbajul precis al Duhului Sfânt este, dincolo de orice îndoială, cel mai bun, şi nu ar trebui să fie folosit nici un termen care nu este în acord deplin cu acel Cuvânt inspirat; dar noi nu suntem atât de legaţi de exact cuvintele Scripturii atâta încât să ne interzice toate celelalte cuvinte. Dacă am fi atât de legaţi de termenii exacţi din Scriptură, ar trebui cu stricteţe să nu folosim nici o limbă decât greaca şi ebraica originală, sau dacă am permite întrebuinţarea cuvintelor traducerii noastre engleze, ar trebui să observăm întotdeauna ordinea lor exactă. Dar dacă doctrina ar fi acolo, ce obiecţie raţională se poate aduce unui termen atâta timp cât el exprimă acea doctrină clar şi corect? Uneori este necesar să folosim expresii condensate care comunică în puţine cuvinte o doctrină sau un adevăr care de altfel ar cere o propoziţie lungă pentru a o exprima pe deplin. Astfel noi folosim cuvintele „Trinitate,” „Decret,” ca aplicate la Cina Domnului, „doctrinele harului,” „răscumpărarea particulară,” „chemarea efectivă,” „perseverenţa finală,” nici unul dintre aceşti termeni nu pot fi găsiţi totidem verbis, adică, în atât de multe cuvinte precise, în Scripturi, dar sunt toate adevăruri Biblice, şi nu ar putea să fie atât de bine exprimate prin alţi termeni. Dacă şi noi obiectăm faţă de cuvintele „generarea veşnică,” nu doar ca nefiind Scripturale, ci, ca implicând o contradicţie, oare de ce nu am obiecta, având aceeaşi motive, următoarele cuvinte: „unirea veşnică,” „sfaturi veşnice,” „decrete veşnice,” „armătura veşnică,” „scopurile veşnice,” „justificarea veşnică”? Şi totuşi aceste expresii sunt folosite în mod continuu chiar de persoanele care obiectează faţă de termenul, „generarea veşnică.”

Văzând astfel originea şi raţiunea expresiei, şi faptul că ea a fost direcţionată în special împotriva ereziei Arian, haideţi să examinăm acum puţin mai îndeaproape înţelesul ei, pentru că putem fi siguri că Părinţi străvechi au vrut să spună ceva prin ea. Marii lideri de la Consiliul de la Nice, în care erezia Ariană a fost condamnată, precum Atanasie, şi alţii, au ştiut acest sens, pentru care ei s-au luptat cu oamenii care aveau cea mai mare îndrăzneală şi cel mai subtil intelect, susţinuţi de o armată de aderenţi de pretutindeni din lumea cunoscută atunci, şi într-o perioadă în care întreaga putere temporală era împotriva lor. Astfel, era o zicală obişnuită în acel timp, „Atanasie împotriva întregii lumi şi toată lumea împotriva lui Atanasie.” Acum, dacă aceşti măreţi campioni pentru adevărul adoptat de termenul „generarea veşnică, pentru a exprima adevărata descendenţă a lui Isus, putem fi siguri de faptul că ei au avut anumite temeiuri bune pentru adoptarea ei. Astfel, prin ea, ei au vrut să exprime acest adevăr măreţ şi glorios, că Isus este „Fiul Tatălui, într-adevăr şi în dragoste!” (2 Ioan 3); „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui” (Ioan 1:18); „Fiul Său” (Romani 8:32); „singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16); faptul că El a fost acesta din toată veşnicia; şi aceasta, nu în virtutea vre-unei convenţii, sau legământ, sau prevedere, sau constituţie a Persoanei Sale complexe ca Dumnezeu-om, ci prin însuşi modul subzistenţei Sale ca Persoană în Trinitate. Nu au încercat ei să explice misterul generării Sale veşnice, pentru că „cine va declara generarea Sa?” (Isaia 53:8). Şi ei ar putea foarte bine să spună celor care ar aduce cu plăcere un astfel de subiect adânc, de neînţeles, pentru a fi încercat şi judecat în banca acuzaţiei raţiunii umane, „Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el, şi cum cheamă pe fiul său? Ştii tu lucrul acesta?” (Proverbe 30:4). Nici numele Său, numele Fiului Său, adică, nici fiinţa şi perfecţiunile Tatălui, nici fiinţa şi perfecţiunile Fiului Său drag, nu pot fi înţelese de intelectul uman mai mult decât poate aduna un om vânturile în pumnii săi, sau să ascundă Atlanticul în haina sa. Ei s-au luptat să creadă şi să declare adevărul, fără a se aventura să înţeleagă, şi cu mult mai puţin să explice misterul.

Milner, în a sa carte Istoria Bisericii, tratează acest punct cu o mare claritate. Vorbind despre Consiliul de la Nice, el spune, „Dar fără anumiţi termeni explicativi, curând s-a arătat în mod decisiv ceea ce Scripturile au revelat, era imposibil să păzească împotriva subtilităţilor Arianilor. Au afirmat Trinitarienii că Hristos era Dumnezeu? Arianii au admis aceasta, dar în acelaşi sens în care oamenii sfinţi şi îngerii sunt descrişi ca dumnezei în Scriptură. Au afirmat ei că El a fost cu adevărat Dumnezeu? Ceilalţi au admis că El a fost făcut aşa de Dumnezeu. Au afirmat ei că Fiul era natural din Dumnezeu? S-a spus, căci chiar noi,” au spus ei, „suntem din Dumnezeu, din care sunt toate lucrurile.” S-a afirmat că Fiul era puterea, înţelepciunea şi imaginea Tatălui? „Noi admitem aceasta.” Au răspuns ceilalţi; „pentru că şi despre noi se spune că suntem imaginea şi slava lui Dumnezeu.” Acesta este raportul dat de Atanasie despre controverse. El era în acea vreme diaconul bisericii din Alexandria, şi şi-a sprijinit episcopia sa cu o atât de mare precizie şi tărie de argument încât să aşeze temelia acelei faime pe care mai apoi el a dobândit-o prin zelul său în această controversă. Ce puteau face Trinitarienii în această situaţie? A lăsa chestiunea indecisă însemna să nu facă nimic; a se limita ei înşişi doar la termenii Scripturii însemna să îi tolereze pe Ariani să explice doctrina în felul lor propriu, şi să nu răspundă nimic. Fără îndoială, ei au avut un drept de a comenta potrivit judecăţii lor proprii ca şi Arianii; şi ei au făcut aceasta în următorul fel. Ei au adunat laolaltă pasaje din Scriptură care reprezintă divinitatea Fiului lui Dumnezeu, şi au observat că luate împreună, ele au însumat o dovadă a fiinţei Sale de aceeaşi substanţă cu Tatăl, că creaturile erau într-adevăr din Dumnezeu, pentru că ne-existând din ele însele, ele şi-au avut începutul din El, dar Fiul era în mod deosebit din Tatăl, fiind din substanţa Sa ca născut din El.

Rămâne ca fiecare om care doreşte să cunoască simplu mintea lui Dumnezeu din Cuvântul Său, să determine pentru el însuşi cât de mult din această interpretare a Scripturii este adevărată. Totuşi, Consiliul a fost convins de majoritatea lucrurilor spuse mai înainte, că aceasta era o explicaţie corectă, şi că folosirea Ariană a termenului, Dumnezeu, adevărat Dumnezeu, şi cel asemenea lui, era doar o înşelăciune, pentru că ei au adăugat la acestea idei pe care Scriptura nu le-ar admite în nici un caz. Dar a cenzura Consiliul pentru a introduce un nou termen atunci când tot ceea ce s-a înţeles prin el era exprimarea interpretării lor a Scripturilor, pare a fi nerezonabil până în ultimul grad, oricât ar fi de elegant. A spune că ei trebuie să se fi limitat doar la cuvintele Scripturii, când Arianii au introdus pentru prima dată explicaţia lor, pare aproape la fel cu a spune că Trinitarienii nu aveau acelaşi drept ca şi Arianii de a-şi exprima interpretarea lor proprie a Scripturii şi în limbajul lor propriu.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 58.

Arianii ar putea argumenta că aceasta a fost „o contradicţie,” o „imposibilitate,” „o absurditate,” pentru că acestea nu sunt acuzaţii noi împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a binecuvântatului Domn, ci credinţa lor puternică, totuşi simplă, nu a fost mutată de astfel de argumente, pentru că ea nu stătea în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu, şi au rămas fermi în mărturia sigură a lui Dumnezeu aşa cum este revelată în Scripturi, şi în mărturia interioară a binecuvântatului Duh ca sigilând acea mărturie cu o putere divină asupra inimii lor. Acesta a fost răspunsul lor suficient, singurul atot-suficient la toate argumentele cicălitoare şi la subtilele raţionamente ale vrăjmaşilor adevărului. Milner spune bine despre ei, „A crede, a suferi, şi a iubi – nu a scrie” (şi am putea adăuga, „nu a argumenta”) – „era savoarea primară;” pentru că ei erau din acea mulţime de martiri despre care citim că „ei l-au biruit” pe Satan şi acuzaţiile sale „prin sângele Mielului, şi prin cuvântul mărturisirii lor; şi nu şi-au iubit viaţa lor până la moarte” (Apocalipsa 12:11). „Nu puţini dintre părinţii Niceeni nu au purtat în trupul lor semnele Domnului Isus. Pavel, episcop din Neocæsarea, pe malurile Eufratului, a fost debilitat prin aplicarea fierului fierbinte pe amândouă mâinile sale, alţii au fost lipsiţi de ochiul drept, alţii au fost lipsiţi de picioarele lor. O mulţime de martiri, în adevăr, au fost văzuţi colectaţi într-un trup.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 61.

Aici, şi doar aici, şi eu, dorind să umblu pe urmele paşilor turmei, îmi găsesc vre-o odihnă pentru sufletul meu. Am văzut şi am simţit o slavă şi o glorie indescriptibilă, o frumuseţe şi o binecuvântare inexprimabilă în adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus, la care dacă aş renunţa ar însemna să renunţ la toată speranţa vieţii veşnice. Astfel, ea nu este pentru mine o chestiune de argument, cu atât mai puţin de teorie şi speculaţie, ci un adevăr de care se agaţă întreaga greutate a sufletului meu pentru veşnicie. Cu aceste puncte de vedere şi sentimente, atunci, şi în exerciţiul acestei credinţe şi speranţe, şi a dragostei, pe care cred că mii din familia Domnului o împărtăşesc cu mine, pot fi scuzat bine dacă m-am luptat sincer pentru un adevăr care a devenit atât de preţios pentru sufletul meu. Ar trebui să îmi pară rău dacă m-am luptat pentru acesta incorect, cu amărăciune, sau cu mânie, pentru că pe lângă rănirea conştiinţei mele prin folosirea unor arme atât de ne sfinte, aş fi păgubit şi cauza care stă atât de aproape de inima mea; pentru că mi se porunceşte să înlătur „orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate” (Efeseni 4:31); şi sunt asigurat de autoritatea infailibilă că „căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.” (Iacov 1:20). Este adevărat, poate că eu nu sunt în stare să răspund pe deplin şi satisfăcător fiecare obiecţie pe care raţiunea carnală o poate determina împotriva acesteia, sau să explic misterul unui singur născut Fiu. Dar pot eu să explic cum Creatorul lumii a stat în pântecele Fecioarei? Pot eu să rezolv misterul cum Iosua a făcut soarele să stea deasupra Gabaonului, şi luna în valea Aialonului? (Iosua 10:12), sau pot eu să descurc miracolul cum cei trei copii au fost aruncaţi în cuptorul cu foc, şi totuşi că nici măcar mirosul de foc nu s-a prins de ei? (Daniel 3:27) Fiul lui Dumnezeu, am citit eu, era cu ei în cuptor, şi eu ştiu că El nu era acolo în Persoana Sa complexă, pentru că atunci nu îşi luase carne şi oasele copiilor; dar nu pot explica mai bine cum era El acolo aşa cum nu pot explica generarea Sa veşnică. Dar pot crede ceea ce nu pot înţelege, şi realizez o binecuvântare sacră într-un mister pe care nu pot să îl explic. Nici nu îmi bazez credinţa mea pe unul sau două texte izolate. Eu văd adevărata şi reala calitate de Fiu a binecuvântatului nostru Domn strălucind ca o rază sfântă prin tot Noul Testament. O văd în dragostea lui Dumnezeu atât de delicat revelată prin har, încât atunci când este înţeleasă prin credinţă, topeşte inima în mulţumire şi afecţiune. Eu văd în ea o relaţie între Tatăl şi Fiul atât de inefabilă şi veşnică, o intimitate şi o inter-comunicare între Fiul şi Tatăl, despre care putem vedea o licărire plăpândă în Ioan 17, care atunci când este simţită, penetrează sufletul cu admiraţie şi minunăţie sfântă. De asemenea, eu văd în ea singurul titlu pe care sfinţii îl posedă pentru a deveni „fii ai lui Dumnezeu,” şi astfel pentru a fi făcuţi „moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17), căci dacă El nu ar fi Fiu, atunci nici ei nu sunt fii, dar pentru că Dumnezeu este Tatăl Său, de aceea, El este Tatăl lor (Ioan 20:17). De asemenea, eu văd în ea o legătură a unirii veşnice între Biserică şi Fiul, şi prin Fiul cu Tatăl, aşa cum este exprimată aceasta de Însuşi binecuvântatul Domn (Ioan 17:21), care, priceput prin credinţă, deschide inimii credincioase o panoramă care o umple cu uimire şi adorare. Eu văd în ea o siguranţă a mântuirii aleşilor lui Dumnezeu, pentru că ea o fixează în dragostea veşnică a Tatălui pentru Fiul Său, care îi iubeşte cu aceeaşi dragoste ca aceea cu care El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:23); şi în fine, eu văd în ea faptul că starea slavei finale şi veşnice la care vor fi aduşi toţi sfinţii lui Dumnezeu este aceea că ei pot zări acea slavă pe care Tatăl i-a dat-o lui Isus în faptul că El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:24). De asemenea, eu văd că este absolut esenţial pentru susţinerea Trinităţii, că dacă am respins inter-comunicarea veşnică şi intimă a celor Trei Persoane din sfânta Trinitate, distrugem Unitatea din Divinitate, pentru că îi facem pe Ei trei Dumnezei distincţi fără vre-o relaţie necesară sau naturală care Le dă acea Unitate prin care, deşi Ei sunt Trei Persoane distincte, totuşi Ei sunt doar Un Dumnezeu. Atunci, cum aş putea eu să renunţ la un astfel de ales şi binecuvântat adevăr? Mai bine m-aş despărţi de viaţă, ştiind că dacă îmi pierd viaţa de dragul lui Hristos, o voi găsi cu siguranţă; dar dacă Îl neg, El mă va nega cu siguranţă. Oponenţii mei pot să mă insulte şi să îşi bată joc de mine, pot să mă numească un „papă,” „un nebun,” şi „un măgar,” aşa cum au făcut deja. Ei pot predica împotriva mea predicile lor abuzive, sau să scrie împotriva mea cărţile lor abuzive, şi deja am avut o parte nu mică din amândouă; dar le voi lua pe umărul meu ca ornament al meu, şi să le lipesc ca o coroană de mine (Iov 31:35, 36), căci ştiu că un astfel de tratament a fost din totdeauna soarta celor care sunt „viteji pentru adevăr pe pământ.” Este puţin pentru mine ce pot spune şi ce pot face cei care luptă împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a Domnului vieţii şi a slavei. Ei nu încearcă să lupte împotriva noastră, a celor care căutăm să înălţăm Numele Său vrednic, ci împotriva Lui pe care Tatăl L-a pus să fie Rege peste muntele Său sfânt al Sionului, şi împotriva Celui care a spus, „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” (Psalmul 2:6, 7). Ar fi mila lor dacă ei ar putea asculta avertizarea cerească „Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!” Dar fie aşa fie nu aşa. „Ferice de toţi câţi se încred în El!” (Psalmul 2:12).

http://www.voxdeibaptist.org/Calitatea_Vesnica_de_Fiu04.htm

De ce nu scoți mă limba, cum te-am învățat?

download-1

În Paris am întâlnit o ciudațenie. Nu vorbesc despre arhitectură sau caniculă, ci despre un om elegant, cu aspect de belgian sau olandez care trona regește așezat pe un scaun la o intersecție. Stătea tolănit cu mâinile pe burtă și cu ochii închiși a odihnă profundă. Cetățeanul părea desprins dintr-o pictura cu peisaj bucolic, de pe la jumătatea secolului nouăsprezece. Inspira liniște și beatitudine, deși era cumva out of place, nelalocul lui, în mijlocul unui șuvoi de du-te, vino parizian. Avea deasupra confortul unei umbrele, iar alături, puțin în față, era cățelul lui, îmbrăcat și el cu o vestă de lână, purta pe cap o pălăriuță tiroleză și era asortat caraghios cu stăpânul său sub o umbrelă numai cu ceva mai mică. Sub botul cățelului era un vas în care amuzații recunoscători pentru un zâmbet așezau câțiva bănuți, ca prețul de intrare la un bâlci.

Radu Oanță a râs românește cu toată gura și din toată inima. În ciuda protestelor mele, s-a dus sa dea si el ceva marunțiș: “Pentru cățelul ăsta! E nemaipomenit!”

Grupul nostru a intrat apoi într-o braserie să mănânce ceva. Eu m-am plimbat pe străzile din jur, flămând de atmosfera de citadin turistic, aglomerat ca stradelele înguste din jurul Lipscanilor bucureșteni, locul unde-și avea bunicul meu evreu prăvălia.

M-au atras mai ales mulțimile care așteptau răbdătoare la ușile unor teatre în miniatură, una din curiozitățile culturale de aici. După colț am dat de un aranjament statuar dedicat arhanghelui ceresc care răpune balaurul. Nu-l băga nimeni în seamă, oamenii grăbiți n-având vreme pentru astfel de drame demodate.

Am mai dat o dată colțul … și încă o dată … și m-am trezit pe neașteptate iar în fața tabloului viu cu cățel. Bătrânelul simpatic se trezise între timp si, spre oroarea mea, îi dădea palme peste cap cățelului, spunându-i într-o românească impecabilă: “De ce nu ții, mă, limba afară cum te-am învățat? Javră ordinară! Scoate limba, n-auzi!”

Palmele îi aruncaseră cățelului pălăria poznașă de pe cap. Nu mai avea nici un fel de farmec. Toată scena m-a umplut de indignare.

M-am furișat repede printre oameni, fară să pot scăpa de ecoul acelui neașteptat: “Javră ordinară! … Javră ordinară!”

Și nu la câinele umilit mă gândeam …

De ce nu scoți mă limba, cum te-am învățat?