Deși pentru oamenii obișnuiți revoluția sexuală a însemnat o slăbire a moralității, ea nu a fost percepută sub această înfățișare de numeroșii scriitori, cineaști, terapeuți, jurnaliști și intelectuali care o susțineau. Pentru ei însemna eliberarea oamenilor de tabuuri iraționale și opresive, însemna armonizarea moralității cu natura, reconcilierea dintre viață și știință. Revoluția a fost „în felul ei” instransigentă din punct de vedere moral – doar că ocupa un univers etic diferit.
De curând, unele mișcări sociale și politice asociate identității sexuale par să fi luat o turnură „totalitară”. În loc să invoce toleranța în materie de sexualitate, aceste mișcări se prezintă drept apărătoare ale drepturilor absolute ale omului, lucru imposibil de pus la îndoială de interesele concurente – școlile religioase, de exemplu. Mișcările acestea susțin că dezacordul cu viziunea lor nu poate fi decât rezultatul „bigotismului” sau al „fobiilor” și trebuie înlăturat din sfera publică sau chiar sancționat prin lege, pentru că promovează „ura” și (posibil) chiar violența. Bineînțeles, acest lucru a creat tot felul de conflicte și a contribuit la excesele „culturii anulării” (cancel culture în engleză).
În loc să trasez din nou contururile acestei povești familiare, aș dori să trec pe scurt în revistă începuturile ei istorice. Mă voi folosi de câteva observații ale politologului și filosofului italian Augusto Del Noce, care în anii ’60 a fost martor la etapele incipiente ale revoluției sexuale. Del Noce a fost primul care a studiat revoluția sexuală ca fenomen filosofic care reflecta o nouă viziune asupra lumii, nu doar noile circumstanțe sociale (de exemplu, femeile care aveau locuri de muncă, sau metodele contraceptive). În opinia mea, faptul că această viziune asupra lumii nu e întru totul înțeleasă e motivul pentru care mulți oameni inteligenți par realmente surprinși că presupusa căutare a toleranței pentru minoritățile marginalizate e atât de lipsită de toleranță față de opiniile diferite.
Del Noce însuși a fost deranjat de incapacitatea colegilor săi catolici de a evalua corect revoluția sexuală. În ciuda faptului că toate sursele îl caracterizează drept un om blând și politicos, în 1970 Del Noce a scris că faptul că atât de mulți oameni considerau că se confruntă pur și simplu cu modificări la nivelul „sentimentului de pudoare al societății” poate reprezenta o dovadă că „toți catolicii sunt o specie inferioară din punct de vedere intelectual”. În realitate, a explicat, ei se confruntau cu o „condamnare a pudorii ca fiind anormală, în vreme ce condamnarea e normală în felul ei”.
Cuvintele acestea sunt esența a ceea ce el considera cel mai grav mod de a înțelege greșit revoluția sexuală – a o înțelege drept slăbire a moralității. Poate că rezultatul practic a fost slăbirea moralității sexuale și probabil că așa au trăit-o oamenii obișnuiți, dar revoluția sexuală nu a fost sub nici o formă percepută sub această înfățișare de numeroșii scriitori, cineaști, terapeuți, jurnaliști și intelectuali care o susțineau. Pentru ei nu reprezenta o slăbire a moralității, ci o stimulare a moralității. Însemna eliberarea oamenilor de tabuuri iraționale și opresive, însemna armonizarea moralității cu natura, reconcilierea dintre viață și știință. Revoluția a fost „în felul ei” instransigentă din punct de vedere moral – doar că ocupa un univers etic diferit. De aceea, spune Del Noce, „orice formă de «dialog» cu susținătorii liberalizării sexuale e perfect inutil, pur și simplu din cauză că ei încep prin a nega a priori metafizica ce reprezintă sursa pentru ceea ce ei consideră că ar fi moralitatea «represivă»”. Era o pierdere de timp să încerce cineva să-i convingă de revendicări morale care aveau sens numai în cadrul filosofic pe care ei îl respingeau, și nu au făcut nici un efort să tragă un semnal de alarmă pentru restul societății cu privire la miza reală.
Ca să explice „filosofia” revoluției sexuale, Del Noce face trimitere la opera psihanalistului austriac Wilhelm Reich, nu pentru că Reich ar fi fost un gânditor deosebit de profund sau deosebit, ci pentru că în anii ’30 el a fost primul care a formulat idei despre eliberarea sexuală, idei descoperite după Al Doilea Război Mondial de mulți autori și devenite ubicue. Del Noce sintetizează în felul următor volumul programatic al lui Reich, The Sexual Revolution („pe care sunt tentat să-l numesc echivalentul lui Mein Kampf în materie de permisivism”):
„Gândirea lui Reich se bazează pe premiza… că nu există nici o ordine, nici o autoritate meta-empirică a valorilor. Orice urmă nu doar de creștinism ci de „idealism” în cel mai larg sens… e eliminată. La ce e redus omul, atunci, dacă nu la o sumă de nevoi fizice? Când nevoile acestea sunt satisfăcute – când, pe scurt, sunt scoase din calcul toate lucrurile reprimate –, omul va fi fericit… După ce au luat orice ordine și au eliminat orice formă de autoritate a valorilor, nu mai rămâne decât energia vitală, care poate fi identificată cu sexualitatea… Prin urmare, elementul esențial al vieții va fi fericirea sexuală. Și, cum satisfacția sexuală deplină e posibilă, fericirea e la îndemână.”
Abordarea lui Reich e rudimentar de științifică: sexualitatea nu are înțeles simbolic și nici finalitate intrinsecă – procrearea, de pildă –, în vreme ce „fericirea sexuală” (ca formă a bunăstării psihologice) se bucură de statutul de obiectiv suprem al omenirii și capătă mare importanță socială și politică. De fapt, cea mai importantă inovație a lui Reich a fost să transforme îndeplinirea sexuală în proiect politic, reunind ideea freudiană a reprimării cu ideea marxistă a eliberării, obținând astfel conceptul de „eliberare de sub reprimare”. Faptul că „freudo-marxismul” lui Reich a trădat intențiile atât ale lui Freud, cât și ale lui Marx nu l-a împiedicat să fie prototipul noului mod de a face politică. Del Noce remarcă faptul că, înlocuind „categoriile burghezilor și proletarilor cu a susținătorilor moralității represive… și a susținătorilor libertății sexuale”, Reich a fost precursorul unei epoci în care „ceea ce se numește stânga luptă tot mai puțin în termenii luptei de clasă și tot mai mult în termenii «războiului împotriva represiunii», susținând că lupta pentru progresul economic al celor dezavantajați e inclusă în această luptă mai generală”.
Complementară „marxismului sexualizat” este identificarea „represiunii sexuale” cu „fascismul”, lucru ale cărui baze Reich le-a pus într-o altă carte, The Mass Psychology of Fascism (Psihologia de masă a fascismului). Și ideea aceasta fost redescoperită după război și a devenit un clișeu de succes, chiar dacă, bineînțeles, temeiul ei istoric e foarte vag (nu putem decât să zâmbim gândindu-ne la Mussolini, mândru libertin și fustangiu incurabil, ca la un agent al „represiunii sexuale”).
Dar să revenim la tema noastră inițială: Del Noce a observat că ideea de „revoluție sexuală” a lui Reich conține în miezul ei exact tendințele totalitare care au devenit mai vizibile în ultimii ani. Într-adevăr, dacă „știința” garantează că omenirea poate atinge „fericirea” eliminând toate formele de „represiune”, cum să mai aibă voie „religia” (și „fascismul”, bineînțeles) să-i stea în cale? Propoziția aceasta din The Sexual Revolution sintetizează foarte bine situația:
„Religia nu ar trebuie combătută, însă nu trebuie tolerată nici o perturbare a dreptului de a aduce descoperirile științei naturale la cunoștința maselor sau de a le asigura acestora fericirea sexuală”.
Del Noce reformulează ideea după cum urmează:
„Biserica e tolerată numai în măsura în care nu ia poziție față de afirmațiile morale care ar trebui să derive din știință, înțeleasă ca singura formă validă de cunoaștere”.
Departe de a fi laxă din punct de vedere moral, revoluția sexuală își aduce în față pretențiile morale totalizatoare. Însă pretențiile acestea nu sunt bazate pe o ordine morală transcendentală, ci pe scientism și traducerea lui etică, pe care Del Noce a numit-o „etica direcției istoriei” (în cazul lui Reich, „direcția spre fericirea sexuală universală”). „Știința” exactă care stabilește „direcția istoriei” se poate schimba – psihanaliza, de exemplu, nu mai e azi la modă. Însă conform lui Del Noce, rezultatul final rămâne același: cei care nu slujesc direcției în care se îndreaptă istoria trebuie „marginalizați și reduși la gradul de cetățeni de mâna a doua. Ei vor fi întemnițați, în cele din urmă, în lagăre de concentrare «morale». Însă nimeni nu se poate gândi serios la faptul că pedepsele morale vor fi mai puțin severe decât cele fizice”.Despre autorCarlo Lancellotti este profesor de matematică la Colegiul Staten Island (SUA). Traducere și adaptare după FirstThings.
ocul 43 în top 50 de țări în care creștinii suferă cele mai mari persecuții Nivel de persecuție: foarte ridicat Populație: 835.000 Religie majoritară: Budism 88,0% Grupuri etnice: 76 Grupuri etnice neatinse cu Evanghelia: 73 (96,1%) Populație creștină: 0,3%* Evanghelici: nu se cunoaște *De la ultimul recensământ. Alte surse neoficiale arată că numărul creștinilor este […]
Povestea unei tinere din Iran stabilită în România împreună cu familia
(Mărturia din 26 Mai 2013)
E pentru prima dată când voi spune despre niste lucruri mai adânci din viața mea, pe care le cunoaste numai soțul, pastorul nostru si trei femei care sunt mai aproape de inima mea, dar in inima mea am hotarât așa si am cerut permisiunea soțului meu. El e un om minunat, minunat și în împărăția lui Dumnezeu, si e un dar nemeritat pentru mine, știu asta. Când am început să-l cunosc am zis “Nu se poate așa ceva”, pentru că știam viata mea din trecutul meu și nu credeam că Dumnezeu o să-mi dea un așa dar. Dar și prieteni deosebiti, Cornel si Mihaela, care ne-au primit cu inima deschisă în casa lor; cât stăm în Reghin, stăm în casa lor. Și alți oameni, care m-au primit cu multă dragoste și sper că pot să dau și eu mai departe.
Data trecută pregătisem in afara de mărturia mea, si meditația “Cum să te încrezi în Dumnezeu chiar și atunci când nu înțelegi ce se întâmplă?” Dar s-a întâmplat ca eu să trec prin “ceva” pe care eu nu-l înțelegeam pe acel lucru, ce se întâmplă. Și de ce se întâmplă, și am ales să mă încred în Dumnezeu, chiar dacă emoțiile mele strigau altceva. Și, da, am ales și am zis marturia mea, acolo, cât timp eram în spital, si am zis: “Doamne, chiar dacă nu înteleg aleg să mă încred în tine.“
Pentru că nu întelegeam. Știam că a fost un cuvânt, stiam că există o promisiune și atunci de ce? Și am zis și asistentei de acolo, nu, că chiar dacă rămânea o picatură mică, Dumnezeu poate sa-i dea viață (se referă la băiatul ei care era grav bolnav). Cred din toata inima că Dumnezeu este în control în viața mea și El are un scop și vom merge înainte și știu că promisiunea-i acolo și că o să vină, nu-mi fac griji, e un baiat care-L are pe Dumnezeu pentru el.
Cum ar fi să-i multumesti lui Dumnezeu pentru că ai fost abuzată la vârsta de 15 ani?Cum ar fi să-i multumesti că ai pierdut pe tatal tău, care pentru tine era totul?
In momentele alea nu poti. Dar mai încolo când realizezi câ lucrurile acelea te-au adus la “genunchi” și ai reusit sa-L cunosti pe Dumnezeu, atunci zici că s-a meritat!
Eu sunt ultimul om la care Dumnezeu s’ar fi uitat la el, si i-ar fi zis “Te iubesc!” Și să-mi dea atâta dragoste!
Copilăria – am avut-o frumoasă. La vârsta de 14…15 ani ne-am mutat în Dubai. Material, era totul foarte bine, frumos, dar sufleteste, nu. Acolo am fost eu abuzata de către un bărbat mai mare decât mine si atunci viata mea s-a schimbat. Mesajul de a fi o femeie, pentru mine s-a schimbat. Credeam că numai pentru asta exista o femeie si orizontul mi s-a întunecat. Tatăl meu, mai tot timpul era plecat, mergea în România cu afacerile lui.
În ‘ 98, cu familia, ne-am mutat în România. Am continuat cu viata mea, tot căutam dragoste. După câtiva ani am aflat că tatăl meu era în relație cu o prietenă de-a mea. Și a plecat de acasă. Atunci a fost un șoc pentru mama. Mama mea a cedat psihic și era foarte suparată. În fiecare zi era cu bagajul la ușă: “Vreau să plec, vreau să plec înapoi în Iran”. Iar viata mea era distrusă, eram din relatii în relatii, eu căutam să am relatie cu unul și să fac o familie, dar din păcate n-a fost asa, mai mult am fost batjocorită și inima mea tot mai zdrobită.
În sfârșit, am crezut că am o relație serioasă, și totul e bine! Dar nu-L cunosteam pe Dumnezeu, nu știam că există ceva mai bun, doar încercam si mă zbăteam ca să pot să am o viață mai bună. Am zis că o să lucrez, o să fac bani, o sa am familia mea și niciodată n-o sa pățesc ce a pățit mama. Cu persoana cu care voiam sa am o viață fericită, am rămas însărcinată, dar am fost forțată să avortez copilul. A fost ideea că dacă nu, mă omoară si pe mine si pe copil. Atunci n-am avut puterea să aleg ceea ce era bine și am pierdut visul meu.
Dupa aceea, am continuat viata mea și când a intrat mama în depresie mi-a fost foarte greu. Și m-am dus și am amenințat pe persoana respectivă și i-am zis “o să te calc cu mașina, să nu ieși din casă, că te voi călca eu cu masina”. Și pe tatăl meu la fel, tot mergeam și-l urmăream cu masina, să-l ameninț, dar n-am stiut altceva ce pot ca să fac. Vroiam doar s-o ajut pe mama. Am încercat să fac ceva cu prietenii lui tata “vorbiti cu el, faceti ceva”…nimic!
Biserica de la televizor
Intr-o zi mă întorc acasă, mama era asa de liniștită, nu mai erau bagajele la ușă. Mi-a făcut un ceai. “Ia un loc, odihnește-te.” Zic: O, o, s-a întâmplat ceva! Știam că dintr-o depresie, dintr-o nebunie, poti să ajungi într-o depresie foarte adâncă si am gândit “Gata. S-a dus mama!” Dar ea a început să-mi zică:
“L-am iertat pe tatăl tău.”…”Poftim!! Pe el? În nici un caz! Cum poți, cum poți să-l ierți? Cum? Cu tot ce a făcut el?”
“Da, că-l iubesc si ma rog pentru el ca să se intoarcă acasă, si să-L cunoască pe Dumnezeu.” Și am zis “Gata. Mama a înnebunit!” După aceea începe să-mi spună și mai rău: “Vreau să-ti spun si ție că Dumnezeu te iubeste si că El a dat pe Fiul Său pentru tine ca să moară pentru noi si ca noi să avem o viață mai bună.”
Eu am zis: “Claaar! Gata, acum mama a intrat în religie. Cum să fie așa ceva? Asta era o blasfemie ca și musulman să zici că Dumnezeu are un Fiu. Cum să fie asa ceva? Că eu tot timpul comentam cu colegele mele. Nu, nu există așa ceva, Dumnezeu e Dumnezeu, El nu e om ca să facă să aibă copii. Și am zis “Gata mama” și eram așa de supărată. Mă duceam și vorbeam cu toată lumea: “Ce să fac, ce să fac cu mama?”. Și o respectam așa de mult și o iubeam. Și eu nu puteam să-i spun în față.
Există un post TV “Biserica iraniana din America” si avea un canal care se numește “DRAGOSTEA”, iar mama, în zilele când era asa de suparată, a început să zică “Dumnezeule, dacă existi, arată-mi!”. Și s-a întâmplat că pe acel post TV era pastorul care parca îi răspundea ei: atunci mama a îngenunchiat și L-a primit pe Dumnezeu. Așa L-a cunoscut pe Dumnezeu. N-avea Biblie, dar în fiecare zi scria versetele de la TV intr-un caiet si ea incepea, de acum, că in fiecare zi îmi citea mie versetele acelea. Si eu ca sa o respect, ascultam, dădeam din ochi, din cap, bine.
Dar versetele astea, gândeam, ele nu fac nimic pentru mine. Până într-o zi când m-am intors de la lucru obosită de toate. Am acceptat să mă căsătoresc cu cineva pe care mi-l recomandase tatăl meu. Am zis că poate asa reușesc să capăt atenția lui, să fie multumit de mine si să se intoarcă acasă, că el totdeauna zicea “din cauza ta, din cauza ta; că tu esti asa si asa si toata lumea vorbeste de tine”. Și am zis că poate asa reusesc să-l aduc acasă. Dar tot nu eram multumită.
Și intr-o zi, am zis gata, nu mai pot cu viața asta, nu mai pot, e de ajuns. Și când m-am dus cu masina am zis că voi trece fără orire peste toate semafoarele care sunt pe rosu, să mă loveasca vreo masina, si gata! Si asa am făcut, dar toate erau pe verde! N-am prins nici unul rosu. Zic, bun, atunci fac altfel: ma duc si ma arunc de pe Podul Baneasa. Pe atunci locuiam in Bucuresti si, zic, mă duc să mă arunc cu masină cu tot. Și când eram pe drumul spre Băneasa, am auzit aceaste cuvinte “Tu mori, te duci, dar ce se întâmpla cu mama ta? O să înnebunească ea.” Si am simțit că mi se rupe inima și am început ca să plâng.
Și m-am întors acasă plângând. Și mama m-a luat în brațe si a zis: “Vrei să sun la Biserică să se roage pastorul [de la Tv] pentru tine?” Și eu am zis: “Mama, Dumnezeu pentru mine nu mai există. Ori e un Dumnezeu al bărbatilor, Căruia nu-i pasă de femei, ori nu există.”. Și mama a zis “Daca vrei, sun, să se roage.”. Și am zis “Mama, pentru mine nu există!”. Și ea a zis. “Bun. Hai să sunăm.” “Bine. Sună.” Am zis, să n-o supăr pe ea, “Sună.”
A sunat, a răspuns o doamnă si a zis “Vrei sa te pun în direct cu pastorul?” Și am zis “Nu.” “ Ziceti ceva, care-i problema ta?” Și în mine zic, na, care-i problema ta și ce-o să-mi zica, două-trei cuvinte, la revedere! Zic însă “A, nimica. A plecat tata de acasă cu prietena mea. Fratele meu e în cămin, înnebunit și el. Mama a înnebunit și ea și eu ce să mai zic, n-am nimca, doamnă! Totu-i bine!” la care femeia a început să plângă, si mi-a părut asa de rău pentru ea si am zis: “Stați doamnă, vă rog, e OK, o să fie bine, nu vă faceti griji…” si am început sa o incurajez eu pe ea.
Și ea zice: “Nu, te înteleg foarte bine, pentru că si soțul meu, când copilul meu avea 7 ani, el a plecat de acasă, și acuma fetita mea are 14 ani, si înteleg durerea ta. Da, uite că Isus mi-a schimbat viata, doar da-i Lui totul, ca El vrea sa-ti ia povara si durerea si suferinta ta. Dă-i Lui si El iti va da viata.” Și am zis “Eu nu stiu daca-i asa, că eu NU mai cred în Dumnezeu.” Și ea a zis: “Imi permiti să mă rog pentru tine?” Și eu am zis “da, nici o problema”.
Ea a zis “O să mă rog în Numele lui Isus.” Am zis: “Numele nu prea mă interesează. Puteti să vă rugati“. Și, când a inceput să se roage (aveam telefonul în mână, la ureche) mâna a început să-mi transpire, am simtit asa o căldură, de la cap în jos. Zic în gând: ce s-a intamplat, de ce am sunat, ca si cum ea s-ar fi dus… de ce am sunat-o? Și eram speriată. Nu mai știam ce se întâmplă. Dar am zis…”în Numele lui Isus” și i-am dat telefonul la mama. Si eram foarte confuză, zic, ce se întâmplă? De ce când am zis in Numele Lui Isus… Ce a fost cu viața mea în toti anii ăștia in care i-am vorbit lui Dumnezeu, Căruia i-am scris poezii, la care m-am închinat Lui, și unde a fost, de ce a lăsat toate astea să se intample? Și acum femeia asta necunoscută se roagă “in Numele lui Isus“ și totul dispare!
După acea zi, într-alta – înainte să merg la lucru, mama tot timpul avea canalul TV de care vorbesc, deschis, cu sonorul puternic – era pastorul, îl auzeam că zice :”Dacă esti dezamagită si nu stii ce se întâmplă, ai nevoie de El, ai nevoie de Dumnezeu. Dar Isus a murit, si a dat totul Dumnezeu, din dragostea Lui a dat totul. Pe Fiul Său, pentru tine. Primește-L”
Si eu în gînd am zis “Cum să accept asa ceva? Cum?” Iar pastorul continuă si zice: ”Eu stiu că ti-e greu să-nțelegi, dar poți să te rogi așa: “Daca ce spune omul ăsta e adevărat, arată-mi!” Dar eu nu pot să cer asa ceva “Arata-mi” că El e mare. In islam trăiesti cu frica de Dumnezeu, frica aia, că acum-acum are să mă pedepsească, că acum are să mă omoare, că acum o să mă… Și am zis, cum să-i cer eu lui Dumnezeu “Arata-mi, Cum Esti Tu, Cine Esti Tu?”
Dar pastorul continua si zice: “Știu că crezi că-i blasfemie, dar întreabă, e un Dumnezeu Atotputernic, El poate să-ți arate.” Și am zis, știi ceva, oricum viața mea s-a terminat, oricum pentru mine nimic nu mai are nici un rost, nici un sens, si m-am rugat și am zis: “Bine, Isus, dacă ce zice omul ăsta e adevărat, arată-mi.”
Și m-am dus la lucru, m-am întors seara, am dormit. Dimineata la ora 4.00 m-am trezit cu o aromă foarte plăcută, doar cu un miros foarte plăcut, cu prezența Lui. Și m-am ridicat. Imi era frică să-mi deschid ochii, că nu pot să-L văd pe Dumnezeu. Da, a fost un limbaj al dragostei, al prezentei Lui, al Lui EU SUNTCel Ce Sunt. Dar așa: EU SUNT. Din momentul acela am știut, și-am stiut, și-am stiut. Nu știu cum s-a întamplat, dar am știut că El ESTE si nu mai aveam nici un dubiu, nu-mi mai trebuia nimic, nici o explicatie. Nimic. Și am început să citesc cu mama versetele pe care le avea scrise. Pe urmă am depus cerere la internet pentru Biblie, să ne trimita Biblia. Și asa a început Dumnezeu să-mi vorbeasca foarte mult și prin canalul TV respectiv și când am primit Biblia, prin Cuvânt. Tot ce citeam a fost fix la problema mea, la ziua prin care treceam și așa am început sa-L cunosc pe Dumnezeu. Și n-aveam răbdare, mergeam peste tot și spuneam la toată lumea.
Am început să-i scriu scrisori la tata: “Tata, te-am iertat și te iubesc și te-astept acasă.” Și mergeam la el și puneam pe parbriz la el (texte din Cuvânt), până când mi-a zis: Nu-mi mai trimite scrisori. Și eu am zis, tata, eu n-am să încetez să-ti trimit scrisori, tu nu le citi! Aruncă-le, dar eu ți le trimit. Și a fost, a început atunci schimbarea. La inceput lupta spirituala, nu stiu cum să zic, nu stiam cum să faci, să legi, să dezlegi, nu stiam nimica. Doar că am inceput să am visuri foarte urâte. In vis veneau demonii si mă chinuiau fizic. Deci dimineața mă trezeam cu vânătăi, albastre, si mă durea, si nu înțelegeam. Că se spunea că ai gresit, că vei muri, că Dumnezeu te va pedepsi, si nu stiam ce se intamplă. Ziceam: eu stiu că sunt pe calea corecta că…., dar ce se intampla?
Si din nou, la TV era pastorul si a zis Numele lui Isus are autoritate. Totul este supus Numelui Lui si El are autoritate. Dacă treci prin greutate, spune “Numele Lui”. Și am zis: asta nu-i greu, doar să zic “Numele Lui” si dispare totul! Și am zis, dar cum să fac în vis? Și am început de ziua să zic Isus, Isus, Isus, Isus si tot mereu, Isus, Isus. Și s-a intamplat că in vis am inceput să zic Isus – In Numele lui Isus. În vis eramo fetita, stam la o fântană de apă și eram speriată când inepeau să vina demonii. Și am zis: Isus, Isus, Isus si imediat am văzut un Domn îmbrăcat în alb care a intins mâna și m-a luat și imediat demonii au dispărut. Bun, am zis, deci Numele Lui are autoritate.
Și am inceput de atunci să mă rog și oriunde mergeam. La cabinetul unde lucram mai era un cabinet unde veneau bolnavii. Imi puneam mâna pe perete si ziceam Isus, Isus, Isus, si cum, mă rugam eu pentru ei, si când vedeam câ nu mai sunt urlete, ci liniște, mă incurajam din ce in ce mai mult.
Am înțeles că trebuie să te botezi. Să zici de față cu toată lumea că L-ai primit pe Dumnezeu, ca o mărturie, ca o căsnicie, ca sa zic asa: Eu sunt fericita ca L-am primit pe Isus! Dar nu aveam nici o biserică, pe nimeni, nici-un pastor, biserica noastră era Televizoul, pastorul era in televizor, si l-am auzit că zice: “Daca nu aveti pe nimeni si nu aveti nici un pastor ca s va boteze, puteti sa o faceti in cada (vana), ziceti “In numele Tatal, al Fiului si-al Sfantului Duh, mă botez în apă!” Și așa am făcut, eu cu mama, ne-am dus în baie și ne-am botezat. După-aceea s-a intors și prietena mea la Dumnezeu și am inceput să caut cu ea Biserica!
Și am mers după sablonul: instrumente de cântat, cântări, predică, bucurie, se bate din palme, se vorbeste de iertare, de dragoste. Asta trebuie să căutam. Și am început să mergem din biserica în biserica, să vedem. Am fost la catolici, la reformati, la ortodocsi, și nu întelegeam nimic din ce spuneau. Și tot eram în căutare.
Intr-o zi vine prietena si-mi spune: N-o sa-ti vina să crezi. A venit unul care vorbea persana si mi-a adus o Biblie in persană si spune că avem biserică…aicea. Du-te, zic, că ăla era înger, nu era om. Ba da, mi-a dat numarul de telefon. L-am sunat, a zis că avem biserica Râul vieții din Bucuresti și mergem acolo. Am zis: “Bun, dacă asa e, mergem”. Ne-am dus acolo, am început să crestem acolo și ne-am botezat din nou acolo. Am avut un vis clar ce lucrare o să fac. Ingerul îmi arăta ce voi face, “tu esti asta, faci asta si asta”.
Atunci l-am cunoscut pe Ronald. M-am dus ]n Reghin. Mi-a plăcut foarte mult. Și i-am zis lui Ronald “eu o să mă mut aici”. De-abia deschisesem cabinetul in Bucuresti, nu stiam cum să fac, cum să mă mut. Apoi ne-am cunoscut “noi”, cu Alex (viitorul soț). Vă spun ceva sincer: am auzit într-o predică că trebuie să-i zici lui Dumnezeu exact ce vrei. Am făcut lui Dumnezeu o listă de 100 de puncte: Bărbatul pe care il vreau eu. Și de frica pe care o aveam, punctele erau fixe, dure, clare, nici cea mai mica scăpare, si deoarece am văzut că intârzie, că nu prea merge, am zis: “Bine, Doamne, ajung 60 de puncte!”. Le-am scris in prima mea Biblie, acele puncte, care acum ma fac sa zâmbesc mult. Dar văd că nu merge nici cu 60 de puncte, că răspunsul nu vine. Și pun …16 puncte. Exact ce-mi doream. (Apropo, o soră m-a intrebat azi: L-ai ales după culoarea ochilor?)Si ultimul punct era asa: “Isus, vreau ca el sa fie ca tine si sa aiba ochii Tăi.”
De asta zic, știam ce trecut am avut, nu eram sigură că vreun bărbat o sa mă accepte, mai ales după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu. Si am inceput să-L văd cât de Sfant e, si cât de măret e El, si cat de glorios e El si cum Harul Lui m-a salvat pe nemeritat.
Când Maria a fost pusă la mijloc (Ioan, 8.1-11) – după ce fusese prinsă in curvie si Isus le spune să dea primul cu piatra cine este nevinovat, dar toti au plecat (vinovati) si El a zis: “Nu-i nimeni sa te condamne? Nici Eu nu te condamn.” Acolo sunt eu, jos la picioarele Lui si El m-a ridicat. Si mi-a dat o viață noua. Nu pot sa va explic, dar am zis: eu sunt foarte mică si nu stiu dacă poti să faci ceva prin mine, dar asta sunt. Si dacă Tu poti să faci ceva prin viata mea, Ți-o dau. Si sunt foarte fericită pentru că mi l-a dat pe Alex ca soț.
Noi ne-am cunoscut pe 2 februarie, si, in primele zile ne-am certat, iar pe 14 “m-a cerut”. Dar i-am zis inainte să mă ceară, i-am zis “Uite, asta-i viata mea! Asta ma fost, asta am facut.” I-am spus totul, pentru că n-am vrut ca mai apoi să vină reprosurile. Când îi povesteam, am stiut c-o să zica “La revedere!” Dar când Dumnezeu îți dă ceva, Dumnezeu dă daruri bune. Si mi-a zis să accept. Si această acceptare mi-a adus o schimbare in bine vieții mele, cu multă vindecare in viata mea, prin El, si cresc, cresc cu Dumnezeu, creștem impreună (cu Alex).
Primim, dar să și dăm mai departe
Vreau să-L slujesc … numai rugăciunea mea este… Dumnezeu ar fi trebuit să intervină … cu judecata Sa… Când trec pe lângă un cimitir mă intreb oare câți sunt aici dintre cei care n-au avut oportunitatea să-L cunoască pe Dumnezeu? Dar… și cât să mai strâng, cât sa mai strâng? Si atunci zic că e timpul să mă duc sădau si la altii care n-au auzit de Tine si care nu stie de Tine, Doamne, ca sa primeasca si ei binecuvintarea Ta. Credeti-mă că sunt multi “acolo” care nu stiu, cum am fost si eu, n-am stiut că există atât de mult pentru mine; eu mă sufocam acolo in intunerecul acela. Dumnezeu m-a scos pe mine dintr-un intunerec in care nu vreau ca nimeni sa treacă pe acolo. Îi multumesc că asa am ajuns să-L cunosc pe El, as fi dorit să fie mai usor, dar asa L-am cunoscut si sunt fericită pentru că s-a meritat. Dar, vă rog eu din suflet, primim, dar să si dăm mai departe. Să mergem să dăm mai departe. Uneori, rămânem în suferința noastră. Când am pierdut copilul, plângeam, nu înțelegeam.
Până nu ai nevoie de un miracol, El nu o să facă un miracol pentru tine
Era a doua oară când Dumnezeu mi-a zis să citesc cartea Iov. Până atunci eram un om care judecam pe altii foarte repede. Si acuma … dar…mai putin … si, dacă cineva pățea cum am pățit eu, gândeam-gândim, sigur că a făcut ceva rău, sigur a gresit cu ceva, aveam incă mentalitatea ai făcut asta, meriti pedeapsa aia. Dar eram nevinovată (atunci la 15 ani) si s-a intamplat să fiu abuzată. Credeam, … dar s-a intamplat. Dumnezeu uneori permite anumite lucruri ca să aducă in viața noastră ceva mai bun. Nu pot sa zic, da, Dumnezeu mi-a omorât copilul, ca să fiu ca acum sau altfel…; sau că l-a pus pe tata să plece, ca să…; NU, dar El permite anumite lucruri, dar stiti ce e bine? Nu mori. Nu mori niciodată in acea viata până ce nu face El ce are de facut cu tine, nu mori. Si am văzut incă un lucru, până nu ai nevoie de un miracol, El nu o să facă pentru tine un miracol. Dar El poate să facă un miracol.
Când Iov a zis “De ce nu le-ai dat intelepciune la oamenii astia ca să nu mă condamne, ca să nu mă judece gresit – eu știu că sunt nevinovat.” Și când Iov a zis: “Nu e nimeni acolo, aș fi dorit să fie un mijlocitor, ca să mijloceasca între mine si Tine, ca să pot veni față in față cu Tine ca să-Ti zic durerea mea”. Și în momentele acelea mă gândeam: eu am Mijlocitor, pot să vin față în față cu Tine, pot să vin. Și când Dumnezeu a apărut, El i-a spus lui Iov: “Fii bărbat, stai vertical, tu, care mă condamni pe Mine, hai, stai si învață-Mă pe Mine!” iar Iov n-a avut ce să spună, totuși a zis: “Am auzit vorbindu-se despre Tine, dar acum că Te văd față in față, mă pun cu fața pe pământ, și mă smeresc.” Și după ce s-a smerit, Dumnezeu l-a binecuvântat de două ori mai mult.
Eu sunt o persoană care comentam foarte mult, dar am zis “Doamne, n-am sa mai comentez si nu vreau sa mai las ca durerile mele, ceea ce m-a derenjat pe mine si dezamăgirile mele si să nu mă lase sa ma incred in puterea Ta.” Si incă mă confrunt cu această atitudine, să-L las pe El, să mă incred in El si să cred că El stie ce face in viata mea. Si planul Lui pentru viata mea e ceva ce nici nu pot să gândesc, dar nu conteaza, chiar dacă treci prin durere.
El m-a scăpat de frică
Când eram in spital plângeam si doar asta mi-a venit in gând: chiar daca trec prin valea umbrei mortii, stiu ca Esti cu mine; stiu ca Esti cu mine. Si am simtit prezenta Lui cu mine acolo. Cu durerea mea in: de ce? de ce” de ce? am simtit prezenta Lui. Stiti ce a facut? El m-a scăpat de frică. Până atunci imi era frică de orice. Am ajuns sa-mi fie frică că-l pierd pe soțul meu, că-mi pierd copilul, că pierd… Imi era frică de mai multe. Dar nu stiu dacă cineva poate să explice, dar, prin ce s-a intamplat, El m-a eliberat de frică. Glorie Lui! Glorie lui Isus pentru că El poate sa ia dezamagirea noastră si s-o transforme in ceva foarte frumos pe care nici nu putem sa ni-l imaginam.
Priviti poza asta: o bicicleta cu două locuri, in rând, rigide intre ele, in linie, cu un singur ghidon la condus, in față; cel din spate nu poate da directii, doar pedalează. Eu incerc sa fiu in “poza” asta, la remorcă, si să-L las pe Dumnezeu sa conducă. Odata cineva povestea de o bicicleta la fel si in mintea mea a venit: Wow, eu trebuie doar sa pedalez, ca sa merg mai departe, si Dumnezeu sa conduca. Dar … Dumnezeu face o curbă, dintr-odată, la dreapta… eu mă sperii si trag de ghidonul meu, dar el e rigidizat, doar mă spijin de “el”. Așa a făcut Dumnezeu cu mine, m-a prins intr-un colț si a zis “Lasă-Ma pe Mine să conduc.”
Și vreau să vă incurajez, să-L lăsati pe Dumnezeu să conducă pentru că El stie. El merită să fie slăvit, El merită să fie Șeful în viața noastră, El merită totul. Amen.
Ne împiedică toate păcatele rugăciunile? Astăzi ne adresăm unui e-mail foarte bun pentru ascultători. Iată-l. „Bună, pastor John, și vă mulțumesc pentru acest podcast! Numele meu este Ryan. Biblia spune că dezonorarea unei soții va împiedica rugăciunile soțului. Vedem acest lucru în 1 Petru 3: 7 . Este aceasta o dinamică specială doar pentru căsătorie? Sau este o parte a unui principiu mai larg al păcatului? Împiedică toate păcatele noastre eficacitatea rugăciunilor noastre? ”
Răspunsul la prima întrebare este nu – și anume, este aceasta o dinamică specială doar pentru căsătorie? Nu, și vom vedea de ce în doar un minut. Răspunsul la a doua întrebare este acesta: nu neapărat. Împiedică toate păcatele noastre eficacitatea rugăciunilor noastre? Nu neaparat. În primul rând, pentru că Dumnezeu, în mila Sa, poate arăta un har special răspunzând la o rugăciune în ciuda unora dintre păcatele noastre, în timp ce alteori poate arăta un har disciplinar reținând un răspuns la rugăciune. Dacă Dumnezeu ar corela răspunsurile la rugăciunile noastre exact cu păcatele noastre, nu am primi niciun răspuns la rugăciune. Deci, nu ar trebui să ne gândim niciodată că un răspuns la rugăciune înseamnă lipsă de păcat. Dar nu ar trebui să tragem concluzia că nu există nicio corelație între păcatul nostru și răspunsurile noastre la rugăciune.
Frăție împiedicată
Prima întrebare a lui Ryan este dacă principiul din 1 Petru 3: 7 se aplică numai în căsătorie sau mai pe larg. Iată ce spune versetul:
Soții, trăiți împreună cu soțiile voastre într-un mod înțelegător, arătând onoare femeii ca vas mai slab, deoarece acestea sunt moștenitori cu voi ai harului vieții, pentru ca rugăciunile voastre să nu fie împiedicate.
Acum, există cel puțin trei semnificații posibile pentru modul în care rugăciunile sunt împiedicate în acest verset.„Dacă Dumnezeu ar corela răspunsurile la rugăciunile noastre exact cu păcatele noastre, nu am primi niciun răspuns la rugăciune.”TweetDistribuiți pe Facebook
În primul rând, s-ar putea ca rugăciunile care sunt împiedicate să fie rugăciunile soțului și soției pe care ar trebui să se roage împreună. Iar eșecul soțului de a-și îngriji și respecta soția subminează acea părtășie pe care ar trebui să o aibă împreună, astfel încât să nu poată simți nicio armonie atunci când sunt împreună. Așadar, rugăciunile pe care ar trebui să se roage împreună nu se întâmplă. Ei nu se mai roagă împreună pentru că a venit ceva între ei, pentru că el nu face ceea ce ar trebui să facă în acest verset. Acesta este primul sens posibil.
Iată a doua. Ar fi ca rugăciunile soțului să fie împiedicate prin faptul că inima lui este atât de egoistă față de soția sa, încât rugăciunea sa efectivă – nu doar răspunsurile, ci rugăciunea – este împiedicată. Rugăciunea însăși nu mai iese din inima lui. Cu alte cuvinte, el încetează să se mai roage. Inima lui este atât de greșită față de soția sa, încât nu mai vrea să se apropie de Dumnezeu într-un fel umil și nevoiaș. Pur și simplu nu se mai roagă.
Iar al treilea sens ar fi că bărbatul se roagă, dar că Dumnezeu reține răspunsurile la rugăciunile sale, deoarece inima lui nu este dreaptă față de soția sa.
Trei moduri de a împiedica rugăciunea
Cred că, în realitate, toate cele trei sunt adevărate. Toate aceste explicații din 1 Petru 3: 7 sunt adevărate în realitate. Cu alte cuvinte, dacă un soț nu reușește să fie bun și blând și prețuiește față de soția sa ca vas mai slab, și dacă nu reușește să fie respectuos și să o aprecieze și să o admire ca un coleg moștenitor al harului vieții, toate aceste trei se vor întâmpla piedici.
Relația va fi subminată și, prin urmare, parteneriatul în rugăciune va fi amenințat.
Inima lui va începe să se răcească, iar propria viață de rugăciune se va usca.
Răspunsurile la rugăciunile sale pot fi reținute pentru că nu dă milă soției sale.
Iată de ce cred că toate cele trei sunt, de fapt, realitate. Și merg acum dincolo de 1 Petru pentru a arăta de ce sunt adevărate în realitate.
1. Problemele orizontale duc la defalcarea verticală.
Când Iisus spune în Matei 18:19 , „Dacă doi dintre voi sunt de acord pe pământ cu privire la orice vor cere, va fi făcut pentru ei de către Tatăl meu din ceruri”, el arată un principiu. O defalcare a părtășiei orizontale, unde doi sau trei nu mai pot fi de acord, va duce la o defalcare a binecuvântării verticale de la Dumnezeu. Deci, dacă un soț și o soție devin atât de îndepărtați spiritual unul de celălalt, Matei 18:19 implică, nu vor avea împreună armonia care cere binecuvântarea lui Dumnezeu. Acesta este numărul unu.
2. Lipsa iubirii față de ceilalți dezvăluie o iubire deficitară față de Dumnezeu.
Când Ioan scrie în 1 Ioan 4:20 : „Cine nu-și iubește fratele pe care l-a văzut nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut”, Ioan sugerează că eșecurile iubirii la nivel orizontal indică o rupere a iubirii față de Dumnezeu. la nivel vertical. Cu alte cuvinte, eșecul de a ne iubi soțiile sau alți creștini în acest sens, semnalează că ne pierdem capacitatea de a merge la Dumnezeu în dragoste. Nu suntem în stare să ne rugăm pentru că nu Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu.
3. Îl batjocorim pe Dumnezeu când îi cerem ceea ce reținem.
Dar sunt înclinat să cred că este al treilea sens posibil din 1 Petru 3: 7 pe care Petru îl are în vedere în principal – și anume că, dacă continuăm să păcătuim împotriva soțiilor sau împotriva altor creștini, închidem ușa curgerea harului către noi în rugăciunea răspunsă. Iacov spune, de exemplu, în Iacov 4: 3: „Ceri și nu primești, pentru că ceri greșit, să-l cheltuiești pentru pasiunile tale”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu refuză uneori răspunsurile la rugăciune pentru că avem în inima noastră scopuri păcătoase. Rugăciunea noastră nu este pentru vindecarea unei relații rupte; rugăciunea noastră este pentru un avantaj lumesc.„Uneori Dumnezeu împiedică răspunsurile la rugăciune pentru că avem inimile noastre păcătos”.TweetDistribuiți pe Facebook
Iisus a spus-o foarte clar în Rugăciunea Domnului când a spus: „Iartă-ne datoriile noastre, așa cum și noi i-am iertat pe debitorii noștri” ( Matei 6:12 ). Cu alte cuvinte, dacă ții râvnă împotriva soției tale sau tratezi alte persoane fără milă și apoi strigi către Dumnezeu pentru milă, faci pur și simplu o batjocură din partea lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu va fi batjocorit. „Fericiți cei milostivi, căci vor primi milă” ( Matei 5: 7 ).
Toți ochii celor drepți
Dar principalul motiv pentru care cred că acesta este probabil ceea ce are în vedere Petru atunci când vorbește soților și spune că rugăciunile lor vor fi împiedicate dacă nu își prețuiesc soțiile așa cum ar trebui – motivul principal este pentru că în paragraful următor , următorul verset, începe prin a explica că același principiu este în joc cu privire la toți creștinii din toate relațiile noastre. Imediat după ce a spus că soții nu vor primi răspunsuri la rugăciune dacă nu respectă soțiile, spune el,
În sfârșit, toți, aveți unitate de minte, simpatie, dragoste frățească, o inimă tandră și o minte umilă. Nu răsplătiți răul pentru rău sau jignitul pentru jignirea, ci dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemat, pentru a obține o binecuvântare. ( 1 Petru 3: 8-9 )
Și apoi începe să se certe pentru asta. El argumentează citând Psalmul 34: 12-16 . Ascultați cum argumentează Psalmul pentru a primi răspuns la rugăciune.
Cine dorește să iubească viața și să vadă zilele bune, să-și păstreze limba de rău și buzele de a vorbi înșelăciunea; să se întoarcă de la rău și să facă binele; lasă-l să caute pacea și să o urmărească. Căci ochii Domnului sunt asupra celor drepți și urechile Lui sunt deschise rugăciunii lor. Dar fața Domnului este împotriva celor care fac răul. ( 1 Petru 3: 10-12 )
Soții și noi toți tocmai am auzit în versetul 7 că rugăciunile soților vor fi împiedicate dacă nu își tratează soțiile cu grijă și respect. Și acum, cinci versete mai târziu, Petru ne spune tuturor: „Ochii Domnului sunt asupra celor drepți și urechile sale sunt deschise rugăciunii lor” Cel neprihănit – este deschis către cei drepți în rugăciunea lor. „Dar fața Domnului este împotriva celor care fac răul”. Acesta este probabil același principiu din căsătorie aplicat tuturor.
Concluzia mea, Ryan, este că cuvântul către soți este, în principiu, un cuvânt pentru toată lumea. Dacă în relațiile pe care ni le-a dat Dumnezeu, fie căsătorie, fie părinți, fie prietenie, fie vecinătate, fie colegialitate, dacă în oricare dintre acele relații începem să acționăm fără iubire, fără respect, fără milă, fără amabilitate, ne putem aștepta ca Dumnezeu să, în milă, rețineți binecuvântările când ne rugăm. Aceasta va fi o disciplină iubitoare pentru copiii săi. Și ar trebui să o luăm la inimă și să ne pocăim și să umblăm demn de chemarea Lui.John Piper ( @JohnPiper ) este fondator și profesor al desiringGod.org și cancelar al Bethlehem College & Seminary. Timp de 33 de ani, a slujit ca pastor al Bisericii Baptiste Bethlehem, Minneapolis, Minnesota. El este autorul a peste 50 de cărți , inclusiv Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist și cel mai recent Providence .
Într-un studiu precedent am prezentat viața din perspectiva dreptei credințe ortodoxe, ca dar al lui Dumnezeu și am arătat și am arătat limitele și chiar imposibilitatea cunoașterii științifice de a explica și înțelege viața exclusiv prin procedeele cunoașterii raționale, bazate pe observație, experiment și demonstrație. Am subliniat totodată valoarea perenă a adevărurilor revelate ale dreptei credințe ortodoxe privind explicarea și înțelegerea vieții și în mod deosebit a originii și semnificațiilor profund existențiale în această lume și în veacul ce va să vină ale vieții omului [1].
Adevărurile de credință nu sunt contrare cunoașterii științifice oneste, ci dimpotrivă, o întregesc și îi conferă sensuri și semnificații autentice, fără însă a se confunda sau a se transpune formal în raționalismul teoriilor științifice. Și aceasta pentru că nu revelația naturală și supranaturală a întâlnit știința, ci invers, știința onestă se întâlnește cu revelația făcută cunoscută de dreapta credință ortodoxă.
Manifestarea fenomenală a vieții omului este existența sa socială reglementată de norme juridice. De acea societatea organizată statal este în fapt starea juridică a existenței omului. Concepția constituțională și democratică a stării juridice își are originea și fundamentul în teoria clasică și modernă a contractului social dar și în doctrina drepturilor naturale. Ideea fundamentală este acea că omul încredințează prin acest teoretic contract social, fenomenalitatea libertății sale, a drepturilor naturale inerente și inseparabile de viața sa cu scopul de a fi garantate și protejate de puterea statului.
Normativitatea, cu deosebire normativitatea constituțională, este caracteristica stării juridice a existenței sociale.
În acest context, fenomenalitatea socială a vieții omului este exprimată, garantată și protejată în mod deosebit de norma constituțională prin care viața este considerată un drept fundamental al omului.
Incontestabil consacrarea și garantarea constituțională a drepturilor fundamentale ale omului și cu deosebire a dreptului la viață prezintă o importanță istorică deosebită în planul existenței sociale, deoarece din perspectivă juridică omul nu mai este considerat un simplu individ subordonat întru totul statului și existenței sociale, ci devine persoană, se transformă din obiect în subiect de drept, egal statului, având capacitatea juridică de a opune drepturile fundamentale recunoscute și garantate de normele constituționale puterii discreționare a statului și de a cere respectarea exercitării lor.
Este necesar să facem unele precizări pe care le vom dezvolta în acest studiu:
Dreptul la viață nu este însăși viața omului, ci numai expresia normativă a fenomenalității sociale a vieții, la fel ca și celelalte drepturi și libertăți fundamentale consacrate de constituții. Din nefericire, în societatea contemporană și pentru guvernații actuali fenomenalitatea juridică a drepturilor și libertăților fundamentale, cu deosebire a dreptului la viață, este considerată singura, unica și adevărata existență, ignorându-se originea și natura existenței ca fiind Creația lui Dumnezeu și refuzând adevărul fundamental că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar viața și libertatea acestuia sunt valori inestimabile și reprezintă infinit mai mult decât expresia generală, abstractă, limitată și normativă a vieții și libertății. Este o consecință a laicizării și secularizării tot mai accentuate a societății și statului, a aversiunii manifestată social dar și de către stat față de dreapta credință ortodoxă.
Raționalismul iluminist și ateu, care a început în secolul al 18-lea și se manifestă tot mai puternic în prezent, consideră drepturile omului ca pe o „nouă religie”, ceea ce este nu numai eronat dar și împotriva evidenței.
Drepturile omului, dreptul la viață, consacrate juridic, primesc adevăratul sens și finalitate numai dacă se consideră că ele sunt numai expresia fenomenală, precară și limitată a existenței juridice a omului iar fundamentul lor ontologic îl reprezintă existența, viața și libertatea ca daruri ale lui Dumnezeu.
Un al doilea aspect este acela că nici o formă juridică modernă și contemporană nu exprimă și nu epuizează conținutul vieții și al libertăților omului. În mod firesc normativismul juridic este limitat de natura sa fenomenală, este și relativ, fiind determinat de voința guvernanților de la un moment istoric dat.
Pe scurt, dreptul constituțional la viață nu este și nu exprimă complexitatea vieții omului.
Așa cum o să arătăm, protecția juridică a vieții are în vedere numai sensul biologic și nu poate cuprinde viața, trăirea, nu poate înțelege și exprima însușirile și trăsăturile sufletului nemuritor al omului.
Un al treilea aspect se referă la realitatea istorică, dar și contemporană, care demonstrează cât de puțin a fost respectată și garantată viața omului privită chiar și numai în sensul ei biologic. Avem în vedere războaiele, crimele de tot felul, mijloacele de tortură, avorturile și altele. Toate acestea sunt, în limbaj teologic păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva evidenței și demonstrează precaritatea și limitele instrumentelor juridice de consacrare și protecție a drepturilor omului, a libertății și a vieții. Constituția și normele juridice se dovedesc insuficiente pentru realizarea finalității lor. Mai este nevoie de ceva și anume de conștiințe ancorate în adevărurile de credință ale dreptei credințe ortodoxe. Cât de actuale sunt cuvintele Mântuitorului „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15, 5).
Considerăm că valoarea și eficiența consacrării și garantării în documente juridice și politice internaționale și în constituții a drepturilor omului există și au sens și semnificație adevărate și utile pentru viața și libertatea omului numai în măsura în care opera de construcție normativă, interpretare și aplicare a normelor juridice nu se mărginesc la raționalitatea abstractă, impersonală și de multe ori atee a vremurilor noastre, ci se raportează permanent, au ca punct de referință și origine adevărurile de credință ortodoxe cuprinse în cuvintele Mântuitorului: „Eu am venit ca oile mele viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan, 10, 10); „Eu sunt calea adevărul și viața” (Ioan, 14, 6); „Eu sunt învierea și viața” (Ioan, 11, 25).
Din nefericire, realitatea juridică contemporană privind drepturile omului rămâne în raționalismul abstract ateu specific lumii de astăzi.
În cele ce urmează ne prezentăm succint unele aspecte juridice ale drepturilor omului, demers teoretic pe care îl considerăm necesar pentru analiza reglementărilor internaționale și constituționale privind dreptul fundamental la viață.
Dreptul la viață. Conținut, semnificații și limite juridice
Începem prin a preciza că reglementările internaționale și constituționale în materie se referă exclusiv la aspectul fenomenal al vieții omului. Din formularea abstractă a normelor juridice rezultă că se operează o distincție între om ca persoană și viața sa. De aici și protecția juridică limitată a vieții omului. Legiuitorii contemporani nu țin cont de adevărul de credință că omul este unic, alcătuit din trup și suflet nemuritor iar viața omului nu poate fi separată de unitatea existențială a ființei umane. Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă că omul este o taină a luminii.
Dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin importanța sa depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. De aceea, acest drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și prin normele dreptului intern. Interesant de stabilit este momentul din care începe protecția dreptului la viață, aspect care atrage în diferitele legislații incriminarea sau nu a faptei de avort.
De asemenea, prezintă importanță determinarea conținutului acestui drept, în sensul de a stabili dacă el include și dreptul de a muri al unei persoane. Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și, în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea etc. După cum s-a arătat, viața umană, ca valoare socială apărată prin normele de drept, se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viață, opozabil tuturor cetățenilor, dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește în interesul întregii societăți.
Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale în primul rând, dar și prin normele interne ale dreptului penal, având în vedere importanța pe care viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate. Astfel, în articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că „orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”. În articolul 6 din Pactul Internațional privitor la drepturile civile și Politice se precizează că: „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la viață al oricărei persoane, dar reglementează, în același timp, și cazurile în care se poate aduce atingere acestuia. În articolul 1 se precizează că:
„Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.”
Dispozițiile articolului 2 vin în completare arătând că
„Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță: a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.”
Ulterior, prin Protocolul nr 6 la Convenție, pedeapsa cu moartea a fost abolită și din acest document internațional.
De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune statelor obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă a dreptului la viață.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului a Uniunii Europene garantează dreptul la viață, în opinia noastră mai aproape de sensul și semnificația ontologică a omului:
„Articolul 1. Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată. Articolul 2. (1) Orice persoană are dreptul la viață. (2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat”.
Dreptul la viață este garantat, afirmă Constituția României. El nu poate fi restrâns în nicio situație, așa cum prevăd și dispozițiile alin. (3): pedeapsa cu moartea este interzisă.
Într‑o accepțiune restrânsă, dreptul la viață privește viața persoanei în sensul ei fizic. Acesta este și sensul la care se referă Constituția României, stabilind că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de viața sa, iar pedeapsa cu moartea este contrară drepturilor naturale ale omului.
În sens larg, viața persoanei este privită ca un ansamblu de fenomene, fapte și cerințe, asigurat prin întregul sistem constituțional.
Corelativ dreptului la viață, statului îi revin câteva obligații esențiale: asigurarea condițiilor minime de existență pentru cetățenii săi, asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătății lor, protecția mediului și altele. Dreptul la viață atrage consecințe foarte complexe și importante în legislația statelor, respectiv:
atitudinea pe care o adoptă față de eugenie – ameliorarea fondului genetic al populației umane;
incriminarea orthotanasiei – abținerea voluntară de la a‑i administra unui bolnav îngrijiri medicale al căror singur efect ar fi supraviețuirea prelungită și dureroasă.
Dreptul la integritate fizică este reglementat prin același art. 22 din Constituție și se află în strânsă legătură cu dreptul la viață.
Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei va trebui sancționată de lege, iar dacă ea se impune totuși, din considerente de ordin social, se poate face numai în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, de exemplu: recoltări de sânge pentru dovedirea alcoolemiei, tratament medical obligatoriu impus de către instanțele de judecată, ca măsură de siguranță.
Dreptul la integritatea psihică este reglementat de același text constituțional, este un drept natural, ocrotit și considerat ca valoare esențială. Omul este conceput, sub aspect juridic, ca un complex de elemente în care fizicul și psihicul nu pot fi despărțite.
Constituția impune respectarea vieții, integrității fizice și psihice, arătând prin dispozițiile art. 22 alin. (2) că nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedepse sau tratament inuman sau degradant. Această prevedere se regăsește și în documentele internaționale, respectiv art. 5 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care, în teza a II‑a, precizează că: este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice.
Constituția României vizează, în acest sens, trei activități care sunt interzise: tortura, pedepsele sau tratamentele inumane și pedepsele sau tratamentele degradante. Practica Curții Europene a Drepturilor Omului se referă la aceste aspecte, subliniind că această interdicție este absolută, indiferent de aprecierea unor situații concrete.
Garanțiile subsidiare ale celor trei drepturi fundamentale sunt prevăzute în legea penală, care incriminează faptele prin care sunt lezate atribuțiile existenței fizice a ființei umane ori ale personalității acesteia (viața, integritatea corporală, sănătatea).
Drepturile prevăzute în art. 22 din Constituție sunt ocrotite față de toate subiectele de drept. Autoritățile publice trebuie să respecte, în orice împrejurare, dreptul la viață, și la integritate fizică și psihică a persoanelor.
În legătură cu limitele protecției juridice a vieții biologice doctrina arată că nașterea copilului este momentul care marchează începutul protecției juridice a dreptului la viață. Cel nou născut nu trebuie să fie viabil, adică să continue să trăiască, ci numai viu, adică să fi respirat o singură dată.
Momentul nașterii unei persoane reprezintă, așadar, momentul de la care fapta de suprimare a vieții se încadrează în infracțiunea de omor; până în acest moment, mama are dreptul de a renunța la viața fătului prin avort, fără ca această faptă să atragă consecințe penale.
Acestea sunt totuși incidente în situația în care avortul nu se săvârșește în condițiile și împrejurările prevăzute de lege, caz în care încadrarea juridică a faptei este aceea de provocare ilegală a avortului. De altfel, și Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că termenul „orice persoană” folosit în textul Convenției nu poate fi aplicat unui copil care nu s-a născut. Prin prevederile Convenției nu este recunoscut și garantat fetusului un drept la viață absolut, deoarece viața acestuia este intim legată de viața femeii care îl poartă și nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică și fetusului și că protecția acordată de acest articol ar trebui, în absența unor limitări exprese să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis [2] chiar și atunci când sarcina ar pune în pericol viața mamei.
Acest lucru ar însemna că viața fetusului ar fi considerată ca fiind mai prețioasă decât viața mamei însărcinate. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o soluționare clară a acestei problematici, încercând să evite un răspuns din care să rezulte dacă normele Convenției garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viață garantat prin aceste norme este aplicabil și în cazul fetusului. Într-o hotărâre recentă s-a decis că punctul de plecare al dreptului la viață ține de marja de apreciere a statelor, lăsând astfel legislațiilor naționale rolul de a stabili condițiile și limitele în care este permis dreptul la avort.
Aceste soluții ale legislației interne și internaționale care ignoră și nu protejează în nici un fel viața ființei umane concepute sunt în evidență contradicție cu realitatea confirmată de adevărurile de credință ortodoxe potrivit cărora viața ca dar a lui Dumnezeu există încă din momentul concepției și prin urmare avortul este o crimă, un păcat împotriva Duhului Sfânt așa cum vom arăta spre finalul acestui studiu.
Momentul final în care încetează viața unei persoane este considerat momentul în care a încetat activitatea cerebrală. Tot ca un atentat la viața unei persoane este considerată și infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Această faptă reprezintă tot un omor și nu poate fi caracterizată ca o formă de participație la sinucidere, cum ar sugera calificarea dată prin normele penale, întrucât sinuciderea nu reprezintă o infracțiune. În această situație omorul nu se săvârșește în mod direct asupra victimei, ci activitatea făptuitorului constă în a ajuta sau a convinge victima să se sinucidă, ceea ce echivalează cu o intervenție a sa în sfera valorilor sociale protejate de lege, respectiv viața persoanei, aspect care nu poate să fie indiferent legii penale, nu poate scăpa de sub incidența acesteia.
O justificare a incriminării acestei fapte este aceea că, din punct de vedere al vinovăției cu care este comisă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii este săvârșită cu intenție, directă sau indirectă; de aceea, ar fi inechitabil ca o astfel de faptă să scape constrângerii penale, în vreme ce sunt pedepsite fapte care au ca rezultat moartea persoanei săvârșite din culpă. Este situația infracțiunii de ucidere din culpă, dar și a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă care are la bază o activitate intenționată de vătămare a integrității corporale urmată de rezultatul neintenționat al morții persoanei.
O altă problemă care decurge din necesitatea protecției dreptului la viață o constituie controversa legată de eutanasie, având în vedere faptul că există țări în care eutanasia nu este sancționată penal (de exemplu, Olanda) sau este nu numai permisă, dar chiar reglementată în mod amănunțit, beneficiind de asistență medicală (cum este cazul în Australia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat însă că dreptul la viață nu poate fi privit prin prisma a două fațete: dreptul de a trăi și dreptul de a muri. Dispozițiile articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi interpretate, fără a risca o distorsiune de limbaj, în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viață, și anume, dreptul de a muri; ele nu pot crea un drept la autodeterminare potrivit căruia un individ ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viața [3].
Așadar, nu este permisă producerea morții, cu acordul victimei, nici de către o altă persoană, nici beneficiind de sprijinul unei autorități publice. După acțiunea sau inacțiunea persoanei care efectuează eutanasia, aceasta poate fi clasificată în:
– eutanasie activă – se referă la situația în care o persoană este ajutată să moară de o terță persoană sau de o autoritate;
– eutanasie pasivă – se referă la împrejurarea în care o persoană refuză să mai primească hrană sau medicamentația necesară pentru prelungirea vieții.
Raportându-ne la legislația română, eutanasia activă se încadrează și se pliază pe prevederile care incriminează fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii, atrăgând astfel sancțiunea penală, pe când eutanasia pasivă reprezintă o modalitate de sinucidere. Totuși, în situația în care sprijinul acordat victimei în vederea suprimării vieții este absolut necesar și indispensabil pentru obținerea acestui rezultat și depășesc ajutorul dat victimei de a-și pune în executare hotărârea de suprimare a vieții, fapta subiectului activ se încadrează chiar ca omor.
Legea penală apără dreptul la viață ca valoare socială și nu dreptul la calitatea vieții, de aceea eutanasia nu-și găsește o justificare legală, indiferent de condițiile în care își duce viața o anumită persoană.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului lărgește sfera protejării dreptului la viață, incluzând aici nu numai actele de natură a suprima viața unei persoane, dar, în situații excepționale, și actele de natură a aduce atingere integrității fizice a unei persoane, săvârșite în condiții care periclitează viața persoanei, chiar dacă nu a survenit decesul acesteia.
În legătură cu limitele protecției juridice a dreptului la viață, legalitatea avortului, sau întreruperea voluntară a vieții prezentăm câteva aspecte din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului:
Frontierele dreptului la viață sunt o problemă intens dezbătută la nivel european, care nu a primit dezlegare nici până în prezent. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o rezolvare problemei frontierelor la viață, astfel încât problema este lăsată la aprecierea fiecărui stat în parte.
Persoanele fizice, in genere, consideră că viață începe odată cu nașterea fătului și se sfârșește în momentul decesului, însă începutul și sfârșitul dreptului la viață ridică mai multe semne de întrebare, din punct de vedere juridic. Există un drept de viață al copilului nenăscut? Există un „drept de a muri”? sunt întrebări la care se așteaptă încă un răspuns de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că nu există un consens în legislațiile statelor europene.
În doctrină se apreciază că în privința primei frontiere a dreptului la viață, dificultatea de interpretare pornește de la absența unei definiții clare din punct de vedere științific (medical) a începutului la viață. Astfel, în lipsa unei definiții precise, legislațiile naționale și internaționale nu conțin reglementări despre aceste frontiere, iar, spre exemplu, problema juridică a embrionului uman are de suferit, în contextul evoluției științelor medicale, astfel încât devine o necesitate prevederea unui statut juridic al embrionului uman, statut ce trebuie să permită protecția eficientă a acestuia.
În privința dreptului la viață al copilului nenăscut, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a oferit, inițial, o anumită personalitate fătului, independentă de a mamei, Comisia considerând că nu este încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie prevăzut de art. 8, în cazul limitărilor întreruperilor voluntare de sarcină.
Comisia a apreciat că, întreruperea sarcinii cu scopul de a proteja sănătatea fizică și/sau mentală a mamei nu constituie o încălcare a art. 2 din Convenție (a se vedea cauza Panton c. RU (1981) pentru mai multe detalii).
Ulterior, în cauza X c. RU (1980), Curtea a refuzat să recunoască fătului un drept la viață absolut, deoarece termenul de „persoană” utilizat de art. 2 nu se referă și la copilul conceput. Tot Comisia a constat că, dreptul la viață s-ar aplica numai de la naștere.
Curtea Europeană s-a pronunțat asupra dreptului de viață al embrionului uman, în cauza Evans c. RU (2006). Cauza a avut o importanță majoră pentru reclamanta Natalie Evans, deoarece acesta, împreună cu partenerul său J., au urmat un ciclu de fertilizare in vitro (FIV), după ce reclamanta a fost diagnosticată cu o stare pre-canceroasă a ovarelor. Clinica a informat atât pe reclamantă, cât și pe partenerul său J. că își pot retrage consimțământul oricând înainte de implantarea embrionilor în uterul reclamantei. Evans a întrebat dacă există și alte mijloace pentru a-și fertiliza ovulele, pentru a se proteja în cazul în care partenerul își retrage consimțământul, însă J. a asigurat-o că acest fapt nu se va întâmpla. În urma tratamentului au rezultat 6 embrioni. Ulterior, reclamanta Evans a suferit operația de extirpare a ovarelor, iar singura sa șansă de a mai concepe copii fiind embrionii obținuți prin tratamentul in vitro. Relația dintre reclamantă și J. s-a încheiat, iar acesta și-a retras consimțământul dat pentru ca reclamanta să folosească embrionii.
La data de 27 februarie 2005, având în vedere eșecurile sale la instanțele interne, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cerând măsuri interimare, astfel încât să se prevină distrugerea embrionilor. Curtea a aprobat cererea și embrionii nu au fost distruși.
În cauza analizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că embrionii nu au un drept la viață în sensul art. 2 din Convenție. Curtea Europeană a argumentat că în lipsa unui punct de vedere comun în privința dreptului la viață al embrionilor, statele părți au o largă marjă de apreciere în această privință.
Refuzul constant al guvernanților din perioada contemporană, din toate țările de a consacra și garanta dreptul la viață intrauterină a embrionului uman, liberalizarea avorturilor, oscilațiile jurisprudenței internaționale în a recunoaște că omul și viața sunt existente încă de la concepție și nu de la naștere sunt consecința raționalismului ateu în care sânt elaborate constituțiile și legile și în care trăiesc mulți, a nepăsării și indiferenței față de complexitatea și importanța omului și a vieții sale, a refuzului constant al guvernanților de a se raporta la adevărurile dreptei credințe și la Dumnezeu.
Părintele Cleopa Ilie, răspunzând la întrebarea Părintelui Ioanichie Bălan: de ce avortul este considerat ucidere și este combătut cu atâta tărie de Sfânta Biserică, spune că:
„Prin avort se înțelege uciderea pruncilor în pântece prin tot felul de mijloace. Deoarece fătul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar din clipa zămislirii, pentru aceea avortul este combătut de Biserică și de Sfinții Părinți cu atâta tărie, pentru că se ucide viața, se pierde sufletul, atât a celui ucis, cât și a celui care săvârșește uciderea și se calcă porunca lui Dumnezeu, care zice: „Creșteți și vă înmulțiți” (Facere 1, 28). Se calcă și porunca a V-a din Decalog, care zice: „Să nu ucizi” (Ieșire, 20, 13). Prin avort se amenință viața de pe pământ, se calcă porunca creației dată de Dumnezeu în rai, se atentează la viața celor mai nevinovate ființe omenești care sunt copiii; se destramă familia, se îmbolnăvește societatea întreagă și se aduc peste cei vinovați cumplite pedepse dumnezeiești, atât în viață, cât și după moarte. Apoi sufletele copiilor avortați, nefiind botezați, nu pot intra în Împărăția lui Dumnezeu, ci așteaptă ziua cea înfricoșată a judecății, când singuri vor acuza pe părinții care i-au ucis în fața Dreptului Judecător Iisus Hristos.
Așadar, să înțeleagă femeile cele înțelepte și credincioase și să primească canonul cel dat lor de prea Bunul Dumnezeu cu toată bucuria și mulțumirea, că este spre iertarea păcatelor și mântuirea sufletelor lor. Iar dacă vreuna din ele va muri în chinurile nașterii, pe altarul jertfei și va avea dreaptă credință, aceea se va mântui, cum spune Sfântul Pavel, și cu mucenicii se va socoti. Căci Biserica lui Hristos nu acceptă nici un motiv pentru uciderea de copii, adică avort, boală, sărăcie, primejdie, copii mulți, bărbați răi etc.
Toți creștinii sânt datori să se jertfească până la moarte, acolo unde i-a rânduit Dumnezeu să trăiască” [4].
Omul este înzestrat de Dumnezeu cu libertate, având posibilitatea să se raporteze la Dumnezeu sau să-l refuze. Omul este liber dar este responsabil și răspunzător pentru decizia sa în fața lui Dumnezeu, a oamenilor și a legilor juridice. De aceea respectarea vieții intrauterine a persoanei umane concepute, menținerea acesteia cu orice risc este în primul rând o datorie de conștiință a mamei și a părinților, dacă sunt bine credincioși mai înainte de a fi o obligație a statului de consacra și garanta constituțional dreptul la viață intrauterină a persoanei umane concepute.
„Dreptul de a muri”, așa cum a fost numit în literatura de specialitate, este o problemă controversată la nivel european, deoarece statele abordează în mod diferit problema eutanasiei. Legislația olandeză este singura care permite eutanasia de orice fel, din anul 2001 (Legea privind controlul eutanasiei și al suicidului asistat). La polul diametral opus se situează Elveția care, prin Constituție și legea penală, interzice eutanasia activă (prin care moartea este accelerată printr-un act pozitiv).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunțată în cauza Pretty c. RU (2002), a refuzat să facă orice interpretare a art. 2 prin prisma „dreptului de a muri”, apreciind că „într-o chestiune atât de delicată, soluția trebuie să fie politică (prin revizuirea textului convențional), iar nu juridică”. În opinia instanței europene, art. 2 nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.
În cauza Lambret c. Franței (2015), Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra unei pretinse violări a art. 2 din Convenție, întrucât autoritățile naționale și o parte din membrii familiei, doreau să oprească tratamentul de susținere artificială a vieții pacientului în cauză. Marea Cameră a constat că „autoritățile naționale trebuie să verifice, în primul rând, dacă decizia de a opri tratamentul este compatibilă cu legislația internă și cu Convenția, precum și de a stabili care a fost dorința pacientului în concordanță cu dreptul intern”. Curtea a apreciat că rolul acesteia este doar de a verifica dacă statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive potrivit art. 2 din Convenție, iar în cauza de față, a constat că procesul decizional a fost compatibil cu cerințele art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, statul este cel care deține instrumentele prin care poate asigura protecție efectivă dreptului la viață, iar obligațiile sale includ nu numai adoptarea unei legislații în materie, dar și luarea măsurilor necesare pentru protejarea vieții.
Dar viața omului, chiar și numai în accepțiunea sa fenomenală protejată juridic este mai mult decât dreptul biologic la viață consacrat ca drept fundamental în Constituție și în instrumente juridice internaționale.
Dreptul la viață implică dreptul la ocrotirea sănătății (art. 34 din Constituție),
dreptul la un nivel de trai decent (art. 47 din Constituție), dreptul la un mediu sănătos (art. 35 din Constituție), accesul liber la cultură (art. 33 din Constituție), dreptul la învățătură (art. 32 din Constituție), libertatea conștiinței (art. 29 din Constituție), libertatea de exprimare (art. 30 din Constituție), libertatea individuală (art. 23 din Constituție), dreptul persoanei la viață intimă, familială și privată și dreptul de a dispune de propria persoană( art. 26 din Constituție), dreptul de a avea o familie (art. 48 din Constituție).
În fapt toată fenomenalitatea existenței sociale a omului, atât cât poate fi garantată și protejată constituțional, își are sursa și temeiul în consacrarea și garantarea vieții ca drept fundamental al omului. Așa cum am mai spus, oricât de eficientă și cuprinzătoare ar fi protecția juridică a dreptului la viață a omului, dreptul nu va putea cuprinde niciodată viața omului în toată frumusețea, complexitatea și taina ei ca fiind creația lui Dumnezeu, pentru fiecare persoană umană, și mai ales nu poate cuprinde dimensiunea spirituală a vieții și a eternității acesteia.
Protecția juridică a dreptului la viață și a drepturilor corelative acestuia implică, ceea ce în doctrină și jurisprudență se numesc obligații pozitive ale statului de a le garanta, proteja și a le da eficiență.
Din nefericire neîndeplinirea acestor obligații ale guvernanților față de ceea ce înseamnă viața omului nu atrag răspunderea juridică a acestora și nici sancțiuni juridice, nici măcar răspunderea materială pentru imensele prejudicii pe care le produc prin indiferența, incompetența, erorile decizionale pe care le comit.
Câteva exemple sunt elocvente: În România, toate guvernele și înalții demnitari care s-au perindat în ultimii treizeci de ani la conducerea statului au fost indiferenți față de sistemul de sănătate. Investițiile au fost minime sau nu au existat de loc. Salariile medicilor și a celor care lucrează în sistem sunt deplorabile. Dotările tehnice necesare, medicamentele, condițiile igienico-sanitare din spitale, măsurile de protecție și prevenție împotriva bolilor de tot felul sunt deplorabile. Toate acestea situează sistemul instituțional de sănătate din România din punct de vedere al eficienței sale și al garantării vieții pe ultimul loc din Europa.
Învățământul și cultura, supuse la numeroase așa zise reforme, au ajuns și ele într-un stadiu deplorabil. Rezultatul este că România înregistrează în prezent cel mai mare procent de analfabetism intelectual din Europa, adică oameni care știu să citească, dar nu înțeleg ce citesc.
Dreptul la o viață și la un trai decent sunt proclamate în textul art. 47 din Constituție. Este un drept fundamental al fiecărei persoane care face parte din poporul român și care izvorăște direct din dreptul la viață. Aliniatul 1 al articolului sus menționat stabilește obligațiile statului:
„Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent”.
Cred că sunt unele dintre cele mai puțin respectate dispoziții constituționale. Guvernanții care s-au succedat la conducerea țării în ultimii 30 de ani au promis demagogic multe în această privință, dar nu au realizat aproape nimic exceptând propriile interese personale sau de partid. Realitatea o demonstrează din plin. Industria românească a fost desființată sau oferită pe nimic străinilor prin așa zisa privatizare. Aceeași soarta au avut-o și resursele naturale ale țării. Locurile de muncă au fost reduse în mod dramatic, iar rezultatul este procentul masiv de români care au emigrat în țările lumii pentru găsirea unui loc de mult, de cele mai multe ori presupunând o activitate necalificată, prost plătită, în condiții de muncă grele și refuzată de cetățenii din țara respectivă. Sărăcia și pauperizarea socială sunt cele mai accentuate din Europa. În România există cele mai multe regiuni sărace din Uniunea Europeană. Discrepanțele sociale dintre bogați și marea masă a populației sărace sunt de asemenea cele mai mari din Europa. Veniturile din salarii sau pensii ale românilor sunt mult sub media europeană. Această exemplificare tragică a precarității vieții de fiecare zi în România ar putea continua.
Constituția stabilește o obligație de natură constituțională în sarcina statului nu numai pentru garantarea, dar și pentru asigurarea unui nivel de trai decent pentru fiecare cetățean. Această obligație nu a fost respectată de niciun guvern. Conform principiilor de drept nerespectarea unei obligații juridice și în mod special a unei obligații constituționale ar trebui să atragă răspunderea constituțională a guvernanților, dar și răspunderea civilă, materială sau chiar penală. Niciun politician sau guvern aflat la putere nu au fost vreodată sancționați pentru nerespectarea acestei obligații și în final pentru încălcarea dreptului la viață, deși, în opinia noastră, chiar și în actualul stadiu deficitar al legislației noastre privind răspunderea statului și în special răspunderea materială și morală pentru prejudiciile produse ar putea fi stabilită judiciar.
Viața, ca mediu, are o sferă mult mai largă deoarece cuprinde plantele și toate viețuitoarele, adică mediul în care omul trebuie să trăiască. Lipsa unei legislații adecvate, corupția, indiferența guvernanților au avut drept consecință degradări importante ale mediului natural în care omul trebuie să trăiască. Defrișările masive de păduri, gropile de gunoi ilegale, poluarea sunt numai câteva exemple în acest sens.
Restricțiile de tot felul impuse de guvernanți în ultima vreme au îngrădit în mod nepermis de mult libertatea omului, dreptul la viață în accepțiunea sa largă. Pentru justificarea interdicțiilor și restricțiilor de tot felul, ale libertății de conștiință și religioase, în special a libertății de exercitare a cultului ortodox, libertatea de întrunire și în mod deosebit afectarea gravă a dreptului la învățătură și accesului liber la cultură se invocă un scop nobil și anume apărarea vieții și sănătății față de pericolul generat de actuala pandemie.
În realitate restricțiile se dovedesc a fi inutile, ineficiente și chiar periculoase pentru viața omului în tot ceea ce înseamnă firescul ei. Aceasta pentru că statul ateu crede că poate rezolva această criză provocată de pandemie numai prin astfel de măsuri restrictive, ignorând cu desăvârșire voia lui Dumnezeu. Restricțiile aduc atingere gravă, nejustificată libertății cultului ortodox și dreptei credințe a poporului român.
Nu cu restricții și interdicții, multe absurde și periculoase se poate apăra dreptul la viață și la sănătate, ci prin acțiuni pozitive, dispuse în spiritul dreptei credințe ortodoxe, cu inima și gândul la Dumnezeu și la voia Lui, la Maica Domnului și la Sfinții Părinți, de întărire și dezvoltare a sistemului de sănătate și pentru exercitarea în condiții normale a învățământului, a culturii, a tuturor libertăților, în mod deosebit a libertății de conștiință și de religie. Acest adevăr este susținut astăzi de înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, de preoți, de reputați medici și savanți, dar și de unii politicieni onești și dreptcredincioși [5].
Îngrădirile actuale au deformat profund sensul adevărat al dimensiunii sociale, fenomenologice al vieții. Se vrea să se impună noi forme existențiale de viață contrare firii: distanțare socială, izolare, carantină, obligativitatea portului măștii etc.
Dar realitatea demonstrează cu putere că viața ca dar al lui Dumnezeu libertatea omului, dreapta credință ortodoxă nu pot fi încarantinate sau desființate prin astfel de măsuri împotriva firii și neconstituționale impuse de guvernanții actuali, care vor răspunde pentru ele, dacă nu juridic, în mod sigur în fața lui Dumnezeu.
Concluzii
Viața individuală și socială a oamenilor, în condițiile în care raportarea la Dumnezeu și dreapta credință ortodoxă sunt refuzate sau chiar blamate, sunt orientate contra firii aproape exclusiv pentru a avea și nu pentru a fi. Oamenii de rând, dar și guvernanții au uitat că existența și viața sunt dăruite din iubirea lui Dumnezeu, iar noi, omul ca persoană dar și societatea, putem fi cu adevărat liberi, putem exista și trăi autentic numai prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu, iar adevăratul sens al vieții este cu preponderență unul spiritual, valoric, nu unul material. Or, cetățenii și guvernanții au consacrat în constituții ca fiind sacră proprietatea și nu dreptul la viață.
În spiritul tradițiilor ortodoxe milenare ale poporului român, dar și pentru a conferi un grad de protecție constituțional vieții omului, care să corespundă naturii divine a omului, ca fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, propunem ca în Constituție să se proclame expres că:
„Dreptul la viață este sacru și inviolabil” și „Protecția constituțională și garantarea dreptului la viață începe din momentul concepției, în stadiul intrauterin”.
Pentru a se conferi o protecție mai ridicată (în fața interpretărilor) a drepturilor și libertăților fundamentale consacrate constituțional și a da posibilitatea Curții Constituționale și instanțelor judecătorești să cenzureze măsurile discreționare ale guvernanților și care reprezintă exces de putere, ar trebui să se menționeze în art. 53 din Constituție că:
„Exercitarea dreptului la viață, a libertății de conștiință și a libertății de religie nu poate fi restrânsă. Orice măsură restrictivă nu poate afecta demnitatea omului”[6].
Consacrarea și garantarea juridică a dreptului fundamental la viață al omului ar trebui să țină seamă de această realitate:
„Tocmai pentru că viața omului este mai mult decât viața biologică, însemnând viață spirituală, de comuniune cu Dumnezeu, omul este mai mult decât o simplă făptură din lume. El poate cuprinde de fapt, cu simțurile sale, și poate aduna în mintea lui înțelesurile Creației, care stau ascunse în lucruri și în viața celorlalte făpturi. De aceea, în viziunea Sfinților Părinți, omul și lumea se situează într-un raport răsturnat. Lumea este pentru om, nicidecum omul pentru lume; omul este macrocosmos iar lumea microcosmos. El descoperă înțelesurile Creației, nicidecum lumea nu este cea care îl determină pe el, în mod ultim. El este lumea mare situată în cosmosul văzut ca lume mică” [7].Despre autorMarius Andreescu este doctor în drept și judecător la Curtea de Apel Piteşti. Lector universitar la Universitatea din Pitești. Republicare după revista „Porunca Iubirii”.
NOTE[1] Viața, darul lui Dumnezeu. Viața în Hristos, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, oct. 2020[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 115. 4 Prin Decretul-Lege nr. 1/1990[3] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 2346/2002, Pretty c. Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie 2002,[4]Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Editată de Episcopia Romanului și Hușilor, 1993, Vol. I, pp, 84-85[5] A se vedea, Mesaj de alertă internațională din partea medicilor către Guvernele și cetățenii lumii, publicat online la 22 septembrie 2020[6] Pentru dezvoltări a se vedea, Marius Andreescu, O încercare de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, iulie 2020[7] Diacon, Adrian Sorin Mihalache, Lumina Celui Nevăzut, Editura Basilica, București 2016, Vol. I, pp. 401-402
Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății. DONEAZĂ
Cred că una dintre cele mai mari bătălii ale tuturor timpurilor nu este bătălia pentru resurse naturale, nu este bătălia pentru pământuri sau pentru putere, ci este bătălia pentru mințile copiilor.
Pentru copiii tăi se dă o mare luptă. Cel rău, diavolul sau satana, vrea să-i câștige. Cristos a murit pentru ei – și El vrea să-i câștige.
Vreau să-ți dau un exemplu: când eram mic, tatăl meu nu a știut să-mi spună lucruri foarte profunde din Biblie. Dar mi-a spus și m-a învățat că Biblia este Cartea Sfântă a lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ne jucăm. Cu Biserica nu ne jucăm.
În fiecare duminică trebuia să fiu prezent la Casa de rugăciune, la Adunare, la întâlnirea cu ceilalți credincioși, la Biserică. Nu puteam alege, chiar dacă mă plictiseam sau chiar dacă unele lucruri de acolo, cum ar fi rugăciunile fraților și surorilor în vârstă nu mă prindeau și mă plictiseau.
Apoi urma Școala Duminicală, care era și pentru copii, apoi urma predica. Nici din predica nu îmi amintesc nicio idee de atunci. Însă știi cu ce am rămas? Am rămas cu dragostea pentru rugăciune, cu dragostea pentru Studiu Biblic, cu dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, cu dragostea pentru Biserică, pentru părtășia cu frații și surorile care se închină înaintea lui Dumnezeu.
Depinde de tine, ca părinte, ce alegi pentru copiii tăi. Poți să spui: „Este pandemie”. Dar nu este pandemie peste tot. Poți să mergi la Biserică. Sau când nu este pandemie spui: „A, păi este duminică, ne odihnim”. Dar dacă în timpul săptămânii copilul poate să meargă de la ora 8:00 sau 9:00 la școală sau la grădiniță, cu siguranță că poate să meargă și la Biserica.
Dacă duminica, tu, ca părinte, îi spui: „Acum stăm acasă să ne odihnim”, copilul va învăța că:
Biserica este opțională
Dumnezeu este opțional
și când va ajunge să aleagă, cu siguranță nu va alege valorile pe care ți le-ai dorit.
Care a fost rolul tău?…
Domnul Isus spune: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția Cerurilor este ca unora ca ei.” (Luca 18:16).
Așadar, există o luptă cumplită. Din cauza aceasta spune Domnul: „Lăsați” și „Nu-i opriți”. Adică există forțe care se luptă pentru mințile copiilor. Copiii să nu ajungă la Cristos. Ce s-a întâmplat în ultimii 20-30 de ani, prin toate non-valorile turnate în mințile copiilor prin desene, prin filme, este cumplit ce s-a întâmplat.
Rolul părinților este foarte important. Rolul tău ca tată și ca mamă este foarte important. Unde vor fi copiii tăi când vor putea să aleagă? Vor alege să stea departe de închinare, de Biserică, de Dumnezeu? Ce vor alege ei?
Vor alege ceea ce tu pui acum în inima și în mintea lor. Sămânța pe care tu o semeni acum în inima lor, în sufletul lor, va aduce roadă.
Depinde de tine. Responsabilitatea ta este foarte mare, ca părinte, ca tată și ca mamă. Gândește-te la acest lucru.
Să îți duci copiii la Biserică este o decizie. Decid: „În fiecare duminică, sau când este închinare, sau când este întâlnirea credincioșilor, copilul meu va înțelege că este important acest lucru, chiar și pentru mine, ca tată și ca mamă.”
Este decizia ta. Este responsabilitatea ta. La un moment dat s-ar putea să te bucuri că ai ales lucrurile care sunt după voia lui Dumnezeu. Ți-aș dori SĂ TE BUCURI, nu altceva…
Lebensunwertes Leben este o expresie germană îngrozitoare care înseamnă „viață nevrednică de viață”. A fost inventată în 1920 de doi profesori germani, Karl Binding și Alfred Hoche, care credeau că persoanele cu dizabilități congenitale, mentale sau de dezvoltare le împovărează familiile și statul în timp ce nu contribuie la nimic. Hoche a descris astfel de oameni ca „balast uman” și „cochilii goale de ființe umane”. Acestea sunt vieți nedemne de viață, au susținut ei, și ar trebui să fie permis să le punem capăt.
Acest argument a fost sămânța care a devenit fructul îngrozitor al Holocaustului. Înainte ca naziștii să construiască Auschwitz sau să perfecționeze camera de gazare, era Knauer, un bebeluș născut orb, care îi lipsea un picior și o parte a brațului și era considerat un „idiot”. Când un membru al familiei a solicitat „uciderea milostivirii” pentru Knauer, Hitler și medicul său personal, Karl Brandt, au îndrumat medicii de la Universitatea din Leipzig pentru a pune capăt vieții lui Knauer.
Și așa a început programul de eutanasiere nazistă. Din 1939 până în 1945, cel puțin cinci mii de alți copii vor fi uciși în spitalele germane. De la uciderea copiilor, au progresat la uciderea adulților, apoi a prizonierilor și, în cele din urmă, a evreilor. Genocidul în masă a fost pur și simplu concluzia logică după premisa că unele vieți umane sunt nedemne de viață.
Vindecarea prin ucidere
Poate părea greu să ne imaginăm că trăim într-o societate atât de barbară. Realitatea îngrozitoare este că deja o facem. În Statele Unite, 67-85% dintre copiii diagnosticați cu sindrom Down sunt avortați. Cifrele sunt similare pentru copiii cu anencefalie și spina bifida (83 la sută și respectiv 63 la sută).„Genocidul în masă a fost pur și simplu concluzia logică după premisa că unele vieți umane sunt nedemne de viață”.TweetDistribuiți pe Facebook
În societatea noastră „civilizată”, se presupune pur și simplu că un diagnostic prenatal de tulburări letale, care limitează viața sau grav debilitante justifică avortul. Eufemismul medical folosit pentru a descrie acești bebeluși și condițiile lor este „incompatibil cu viața”. Aceasta este versiunea noastră de lebensunwertes leben .
Cum ajung medicii care au jurat să păstreze viața pentru a distruge viața? Potrivit doctorului Robert Jay Lifton, care a intervievat personal medici germani implicați în uciderea în masă, schimbarea fundamentală s-a întâmplat atunci când medicii s-au convins că uciderea este vindecarea.
Astăzi, trăim într-o societate care confundă în mod similar uciderea bebelușilor nenăscuți pentru îngrijiri medicale . În 2017, CBS News a scris pe Twitter : „Islanda este pe ritmul de a elimina practic sindromul Down prin avort”. În 2019, o femeie din Marea Britanie a spus: „Mi-am avortat fetița cu dizabilități după [scanarea] de 20 de săptămâni pentru a o elibera de o viață de durere și suferință”. Pare mai civilizat să reformulezi comoditatea personală drept compasiune, dar uciderea copiilor cu dizabilități nu este o vindecare . „Vai de cei care numesc răul bine și bine rău, care pun întunericul pentru lumină și lumină pentru întuneric, care pun amar pentru dulce și dulce pentru amar!” ( Isaia 5:20 ).
„Minunate sunt lucrările tale”
O societate modelată de materialismul ateist și de evoluția darwinistă nu poate explica niciodată valoarea persoanelor cu dizabilități – deoarece o astfel de societate nu ține cont de Dumnezeu. Cu toate acestea, creștinii sunt obligați să protejeze și să îngrijească bebelușii cu dizabilități pur și simplu pentru că sunt oameni făcuți după chipul Dumnezeului nostru.
Pentru mine, această problemă depășește statisticile sau dilemele morale abstracte. Sunt mândru tată al unor fii gemeni ale căror vieți, după judecata multora, nu ar merita trăite. S-au născut cu o afecțiune numită miopatie nemalină , care provoacă slăbiciune musculară extremă. Unul a murit la vârsta de 3 ani; celălalt este acum 8. Grija pentru astfel de copii slabi și dependenți mi-a adâncit înțelegerea imaginii lui Dumnezeu.
Mi-ai format părțile interioare; m-ai tricotat în pântecele mamei mele. Te laud, pentru că sunt făcut cu teamă și minune. Minunate sunt lucrările tale; sufletul meu o știe foarte bine.
Din cauza stării fiilor mei, m-am luptat cu întrebarea: Poate fiul meu să se roage cu aceste cuvinte? Îi poate spune lui Dumnezeu: „M-ai făcut, și eu sunt una dintre lucrările tale minunate”? Sau dizabilitatea lui îl face defectuos?
Un lucru este pentru filosofii de fotoliu să ia în considerare astfel de întrebări, dar pentru cei care suferă de scaune cu rotile precum fiul meu, acestea sunt întrebări serioase. Și există răspunsuri serioase în contabilizarea lui Dumnezeu și ce înseamnă pentru oameni să fii făcut după chipul său.
Imagine a lui Dumnezeu
În Scriptură, prima sancțiune împotriva crimei se bazează în mod explicit pe faptul că „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său ” ( Geneza 9: 6 ). Dar care este imaginea lui Dumnezeu ? Se găsește într-un set specific de funcții sau caracteristici pe care le posedă oamenii? Este intelectul nostru, raționamentul nostru moral, capacitatea noastră relațională sau capacitatea noastră fizică de a prelua stăpânirea asupra lumii? Dacă da, unii oameni ar putea avea mai mult sau mai puțin din imaginea lui Dumnezeu decât alții. Mai important, unii oameni ar putea avea mai mult un drept la viață decât alții.
Peter Singer, profesor de bioetică la Princeton, crede că valoarea vieții umane depinde de funcții precum raționalitatea și autonomia. El spune deschis că sugarii cu dizabilități „nu au aceste caracteristici. Prin urmare, uciderea lor nu poate fi echivalată cu uciderea ființelor umane normale sau a oricărei alte ființe conștiente de sine ”( Practical Ethics , 160). În lumea lui Singer, cei mai vulnerabili dintre noi sunt cei mai consumabili .„Singurul lucru pe care îl împărtășește fiecare dintre noi este umanitatea noastră – chipul lui Dumnezeu”.TweetDistribuiți pe Facebook
Dar conform Scripturii, imaginea lui Dumnezeu nu este ceva ce oamenii poartă sau posedă ; este ceea ce noi sunt ca oameni. Teologul olandez Herman Bavinck a spus: „Esența naturii umane este ființa sa [creată] după chipul lui Dumnezeu” ( Reformed Dogmatics , 2: 554). Adică a fi om înseamnă a fi după chipul lui Dumnezeu.
Aspectele, capacitățile și experiențele noastre variază, dar singurul lucru pe care fiecare dintre noi îl împărtășește în comun cu celălalt este umanitatea noastră . Din nou, Bavinck afirmă cu putere ideea:
Din doctrina creației umane după chipul lui Dumnezeu rezultă că această imagine se extinde asupra întregii persoane. Nimic dintr-o ființă umană nu este exclus din chipul lui Dumnezeu. În timp ce toate creaturile prezintă vestigii ale lui Dumnezeu, doar o ființă umană este chipul lui Dumnezeu. Și el este atât de total, în suflet și trup, în toate facultățile și puterile sale, în toate condițiile și relațiile. (555)
Cea mai critică distorsiune a imaginii lui Dumnezeu nu este dizabilitatea, ci păcatul. Și chiar dacă păcatul lui Adam a înclinat imaginea lui Dumnezeu în om, nu a șters-o. Nici păcatul nu a putut împiedica scopul lui Dumnezeu de a umple pământul cu oameni făcuți după chipul său. În timp ce primul om nu a reușit să-și imagineze gloria, iar noi toți am lipsit de gloria sa, Hristos este „imaginea Dumnezeului invizibil” perfect ( Coloseni 1:15 ). Pe deplin Dumnezeu și pe deplin om, Hristos a venit ca om, omul suprem, și a murit în locul nostru, astfel încât să putem fi răscumpărați și să începem să fim conformi cu chipul său ( Romani 8:29 ; 2 Corinteni 3:18 ). Așadar, pentru creștini, umanitatea înseamnă și mai mult – nu numai în a-l imagina pe Dumnezeul nostru, ci și pe Fiul său.
Acest lucru este adevărat glorios pentru fiul meu și pentru toți copiii cu dizabilități sau condiții care limitează viața, indiferent dacă sunt născuți sau nenăscuți. Hristos este chipul lui Dumnezeu și în El, noi, care am fost făcuți după chipul lui Dumnezeu și am păcătuit, suntem invitați în răscumpărare. A judeca orice om ca nevrednic de viață înseamnă a defăima imaginea Dumnezeului nostru și a Fiului său. A-i omorî – chiar și în numele milei sau al medicinei – înseamnă a profana slava lui Hristos.Ryan Chase este pastor la biserica Emmaus Road din Sioux Falls, Dakota de Sud. El și soția sa Barbara au trei fii, doi în viață și unul îngropat în speranța învierii.10,1K ACȚIUNI
Modul în care dăm și primim mustrare dezvăluie mai multe despre noi decât am putea realiza mai întâi. Când v-a mustrat ultima dată cineva și cum ați răspuns? Când a fost ultima oară când ai avut nevoie să mustre pe cineva? Cum ai răspuns?
Când cineva ne confruntă cu un păcat pe care îl vede în noi, unii dintre noi se apără și trag înapoi. Alții se liniștesc, se retrag și se prăbușesc în autocompătimire. Cu toate acestea, alții au învățat să primească mustrări bune pentru ceea ce este: dragostea . Știu secretul pe care ceilalți nu îl înțeleg: cuvintele grele sunt instrumentale, indispensabile și prețioase pe calea către evlavie.„Cuvintele grele sunt instrumentale, indispensabile și prețioase pe calea către evlavie”.TweetDistribuiți pe Facebook
În mod similar, atunci când cineva păcătuiește împotriva noastră, adesea cădem într-una din cele două capcane. Unii dintre noi ne implicăm (adesea din cauza rănilor sau furiei) la onestitate brutală, genul care exercită adevărul pentru a face rău, în mod conștient sau inconștient, pe alții. Alții dintre noi rezistăm cu orice preț la confruntare sau facem fiecare cuvânt greu cu fiecare pernă disponibilă. În ambele cazuri, nu reușim să practicăm mustrarea ca un act de dragoste extraordinară – fie prin rostirea adevărului fără dragoste, fie prin eșecul de a vorbi deloc.
Al doilea Corinteni 13 s-ar putea să nu fie primul text la care ne gândim pentru mustrare, dar prezintă un curs înțelept prin minele terestre care deseori fac atât de dificilă corectarea sănătoasă, iubitoare și dătătoare de viață.
Ocazia mustrării
Păcatul particular cu care se confruntă Pavel în 2 Corinteni a fost probabil mai dureros personal decât mulți dintre noi ne putem imagina ( 2 Corinteni 2: 1 ). Întreaga scrisoare abordează o rebeliune care a apărut în biserica din Corint împotriva autorității și slujirii sale, chiar și după ani de când a investit acolo ( 2 Corinteni 10:10 ; 11: 4 ; 13: 2-3 ).
Deși situația (și mizele) ar fi putut fi diferite pentru Pavel, el s-a confruntat cu aceeași întrebare cu care ne confruntăm din nou și din nou în cadrul bisericii: Când vom vedea păcatul unul în celălalt, ne vom confrunta cu dragoste și plăcere? Sau vom evita conflictele din frică? Sau, în furie și nerăbdare, vom aduna rușine și vinovăție unui frate sau unei surori?
Înainte de a intra în modul în care mustrăm, merită să ne oprim de ce avem nevoie de mustrare. Cu toții trebuie să mustrăm și să fim mustrați pentru că toți păcătuim încă ( 1 Ioan 1: 8 ). Iar păcatul este grav mortal. Dacă nu suntem dispuși să ne mustrăm unii pe alții, trebuie să ne întrebăm dacă credem cu adevărat că păcatul este înșelător, distructiv și, dacă nu se pocăiește, condamnat. Mustrarea face parte dintr-o vigilență mai largă împotriva singurului dușman care ne poate distruge:
Aveți grijă, fraților, ca nu cumva să existe în vreunul dintre voi o inimă rea, necredincioasă, care să vă conducă să vă îndepărtați de Dumnezeul cel viu. Dar sfătuiți-vă unii pe alții în fiecare zi, atât timp cât este numit „astăzi”, pentru ca niciunul dintre voi să nu fie împietrit de înșelăciunea păcatului. ( Evrei 3: 12-13 )
Deoarece păcatul este atât de grav, atât de îngrozitor, atât de devastator pentru un suflet, trebuie să ne îndemnăm reciproc în fiecare zi . Și uneori, din mai multe motive, avem nevoie de mai mult decât îndemn. Avem nevoie de mustrare. Și dacă vedem păcatul pentru ceea ce este cu adevărat, ar trebui să îmbrățișăm, chiar să ne bucurăm, mustrare bună.
Știind că avem nevoie de mustrare, trebuie să învățăm să mustrăm bine – cu drag și onestitate, cu grație și fermitate. Și pentru a mustră bine, trebuie să fim profund înrădăcinați cu pasiune în Evanghelie, trebuie să recunoaștem și să confruntăm păcatul păcatului (mai întâi în noi înșine, și numai apoi în ceilalți) și trebuie să învățăm scopul și inima binelui mustrare.
Scopul Mustrării Bune
În primul rând, scopul. Scopul mustrării bune nu este mustrarea. Mustrarea este întotdeauna un mijloc, nu un scop. În timp ce Pavel își mustră adversarii, el clarifică scopul (și se repetă pentru a fi clar). „Pentru restaurarea ta este ceea ce ne rugăm” ( 2 Corinteni 13: 9 ). Și apoi vorbind întregii biserici: „Scopul restaurării” ( 2 Corinteni 13:11 ). Restaurarea , nu simpla corectare, este scopul mustrării evlavioase.
Apostolul – în ciuda a ceea ce îi făcuseră acești învățători mincinoși – nu dorea ca corintenii să fie anulați sau aruncați afară; i-a vrut înapoi ca frați . El a dorit relațiile restabilite, parteneriatele restaurate, dulceața unității și părtășiei restabilită. Cât de diferite ar putea fi bisericile noastre, neînțelegerile noastre, chiar și controversele noastre dacă mai mulți dintre noi ar fi dorit, s-ar ruga și ar lucra pentru restaurare așa cum a făcut Pavel? Restaurarea – reînnoirea și renașterea iubirii odată rupte (sau chiar moarte) – este scopul unei bune mustrări.
„Fraților, dacă cineva este prins în vreo nelegiuire”, acuză Pavel tuturor credincioșilor, „voi, care sunteți duhovnicești, trebuie să-l restaurați într-un spirit de blândețe” ( Galateni 6: 1 ). O modalitate de a cultiva blândețea de care avem nevoie pentru corectarea dumnezeiască este să ne concentrăm asupra corectării ca cale către restaurare . Dacă restaurarea este destinația, aceasta va modela și colora ce cuvinte folosim și cum le spunem.
Inima Mustrării Bune
În timp ce restaurarea este scopul, smerenia și dragostea sunt inima mustrării bune. Vedem acest lucru cel mai clar și mai puternic în versetul anterior: „Ne bucurăm când suntem slabi și tu ești puternic” ( 2 Corinteni 13: 9 ). Deoarece restaurarea, nu autoconservarea sau justificarea, a fost cea mai mare povară a sa, Pavel s-a bucurat că a fost respins și umilit dacă înseamnă că infractorii săi se vor pocăi în cele din urmă și vor fi iertați și restabiliți.
„Mă voi lăuda cu atât mai bucuros de slăbiciunile mele”, a scris el mai devreme în aceeași scrisoare, „pentru ca puterea lui Hristos să se așeze asupra mea. Atunci, de dragul lui Hristos, mă mulțumesc cu slăbiciuni, insulte, greutăți, persecuții și calamități. Căci atunci când sunt slab, atunci sunt puternic ”( 2 Corinteni 12: 9-10 ). Mă mulțumesc cu jigniri și persecuții – literalmente, bine mulțumit de jigniri și persecuții. Acea bucurie a fost (și este) surprinzătoare, chiar ofensatoare – și cu totul creștină. Isus spusese: „Harul meu îți este de ajuns, pentru că puterea mea este desăvârșită în slăbiciune” ( 2 Corinteni 12: 9 ). Inima mustrării bune știe că puterea lui Dumnezeu de a convinge, de a răscumpăra, de a schimba se revarsă adesea prin disponibilitatea noastră de a fi slabi.„Puterea lui Dumnezeu de a convinge, de a răscumpăra, de a schimba revarsă deseori prin disponibilitatea noastră de a fi slabi”.TweetDistribuiți pe Facebook
Cum au pătruns umilința și dragostea atât de adânc în inima lui – o inimă care se opusese violent și îi persecutase pe credincioși? Și-a cufundat inima în inima altuia. Din nou, Pavel scrie: „Știți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că, deși a fost bogat, totuși de dragul vostru a devenit sărac, pentru ca voi prin sărăcia sa să vă îmbogățiți” ( 2 Corinteni 8: 9 ). Isus a îndurat greutățile crucii de bucurie ( Evrei 12: 2 ). Umilința și dragostea creștină produc o bucurie suficient de puternică pentru a sacrifica pentru alții, chiar și pentru cei care păcătuiesc împotriva noastră.
Tonul mustrării bune
În timp ce inima lui Pavel era caldă și umilă față de cei răzvrătiți și în timp ce tânjea profund și persistent pentru restaurarea lor, nu se temea să fie sever, dacă este necesar. „Din acest motiv, scriu aceste lucruri în timp ce sunt departe de voi, pentru ca atunci când vin să nu fiu nevoit să fiu sever în folosirea autorității pe care mi-a dat-o Domnul” ( 2 Corinteni 13:10 ). Uneori, severitatea este necesară atunci când ne mustrăm unii pe alții. Această severitate, spune în mod specific Pavel mai târziu în același verset, dă jos (cel puțin pentru moment) în loc să se construiască.
Acesta poate fi cel mai incomod cuvânt pentru mulți dintre noi: sever . Chiar trebuie să fim severi? Mai ales astăzi, într-o societate adesea excesiv de sensibilă și empatică, severitatea pare numai și întotdeauna nepotrivită (sau mai rea). Pentru unii, severitatea sună ca abuz. Dacă doare, nu ar fi trebuit spus , ar putea fi un proverb al epocii noastre. Și este o molimă pentru epoca noastră. Înțelepții știu cât de disperate avem nevoie de cuvinte grele ( Proverbe 15:31 ). Prostii acumulează cuvinte blânde și fug de orice seamănă chiar cu mustrarea ( Proverbe 12: 1 ; 13:18 ; 15:32 ). Mut. Bloc. Anulare. Și Vechiul Testament ne avertizează, îngrozit după groază, ce se întâmplă atunci când fiecare face ceea ce este bine în ochii lui (Judecătorii 17: 6 ).
Uneori, când păcatul ne înșeală și se înfipte în sufletele noastre, avem nevoie de harul severității divine. Pavel nu numai că modelează această severitate, ci o încurajează atunci când este cazul: „De aceea, mustrați-i cu tărie ” – același cuvânt – „ca să fie sănătoși în credință” ( Tit 1:13 ). Severitate, dacă este necesar, pentru ca fratele sau sora noastră să fie din nou sănătoși.
Reticența unei bune mustrări
Mustrarea, în special mustrarea severă, ar trebui să fie întotdeauna răbdătoare și reticentă – nu nerăbdătoare și impulsivă. Apostolul a fost dispus să fie sever, dacă este necesar, pe calea iubirii, dar observă că a fost dispus , nu dornic.
„Scriu aceste lucruri în timp ce sunt departe de tine, ca atunci când vin să nu fiu nevoit să fiu aspru în folosirea autorității pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidire și nu pentru dărâmare ” ( 2 Corinteni 13:10) ). Nu vreau să fiu sever. Nu vreau să te dărâm. Nu vreau să ajungă la acest punct. Am făcut tot ce știu să fac pentru a evita o confruntare mai dură. Eu vreau să vă construi și să vă încurajez în Hristos. Aș prefera să pledez și să apelez decât să mustrăm tăios.
Nu suntem apostoli, dar Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi o anumită măsură de influență în trupul lui Hristos. Fiecare dintre noi este plasat în mod unic în congregațiile locale și împuterniciți de Duhul lui Dumnezeu să slujească în diferite moduri. Și, deși severitatea este uneori necesară, Dumnezeu ne-a dat darurile noastre unice și influența noastră în primul rând pentru a ne construi unii pe alții ( 1 Corinteni 14:12 , 26 ), fără a ne dărâma unii pe alții. Biserica ar trebui să fie cunoscută ca constructori, nu ca buldozere.
Mulți dintre noi, cu toate acestea, rareori chiar se gândesc la modul în care am putea construi în mod intenționat pe altcineva din corp. Și atunci când este cazul, mustrarea rareori va fi primită bine, chiar și atunci când este extinsă bine. În viața oricărei biserici locale, mustrarea ar trebui să fie o undă ocazională într-un râu puternic de încurajare.
Aliatul vital al mustrării bune
Deși această ultimă lecție poate fi cea mai subtilă lecție din pasaj, poate fi și cea mai revelatoare. „Restaurarea voastră”, scrie Pavel, „pentru ce ne rugăm ” ( 2 Corinteni 13: 9 ). Și câteva versete mai devreme: „ Ne rugăm lui Dumnezeu să nu greșești. . . ci ca să faceți ceea ce este drept ”( 2 Corinteni 13: 7 ). Dacă suntem gata să mustrăm pe cineva, dar suntem reticenți să ne rugăm pentru el, suntem într-adevăr atât de pregătiți pe cât credem?„Mustrare fără rugăciune este mustrare fără putere.”TweetDistribuiți pe Facebook
Ceea ce vrem, în orice mustrare bună, este ca Dumnezeu să aducă claritatea și schimbarea în această persoană. Putem strânge curajul să spunem ceva, să ne monitorizăm meticulos cuvintele și tonul, să ne exprimăm în repetate rânduri afecțiunea și speranța, să atragem discret alți credincioși preocupați – și totuși, dacă Dumnezeu nu acționează, toată dragostea din lume va cădea pe urechi surde. . Suntem simpli plantatori, udatori, mustratori; numai el face să crească orice inimă ( 1 Corinteni 3: 7 ).
Înainte să mustrăm, așa cum mustrăm și după ce mustrăm, ar trebui să ne rugăm întotdeauna. Mustrare fără rugăciune este mustrare fără putere. Dar mustrarea cu rugăciunea este mustrarea cu sprijinul cerului. Deci, confruntați păcatul când îl vedeți, urmărind restaurarea dintr-o inimă a smereniei și a iubirii, cu o dorință reticentă de a fi sever, dacă este necesar. Dar, mai presus de orice, roagă-te și roagă-l pe Dumnezeu să despartă apele inimii acestei persoane și să-l izbăvească în cele din urmă de dușmanul sufletului său.Marshall Segal ( @marshallsegal ) este scriitor și editor manager la desiringGod.org. El este autorul cărții Nu s-a căsătorit încă: urmărirea bucuriei în singuratate și întâlniri . A absolvit Colegiul și Seminarul Bethlehem . El și soția sa, Faye, au doi copii și locuiesc în Minneapolis.6.8K ACȚIUNI
MONTH AGO 9 MINUTEREAD 0 ComentariiCând eram la școală gimnazială, a fost considerată una dintre cele mai mari infracțiuni când ți se spunea că ești un “prefăcut”. Acest lucru ar implica faptul că încerci să fi cineva fără efortul de a-i impresiona pe ceilalți. De exemplu, dacă un tip susținea că este un sportiv renumit și era chiar îmbrăcat ca atare, dar avea zero abilități atletice, atunci era un prefăcut. Poate că și-a dorit atenția fetelor pe care ar putea să o atragă un atlet. Din păcate, “prefăcuții” nu se găsesc doar în gimnaziu; sunt unii care s-au strecurat în biserica de astăzi, pretinzându-se că sunt creștini. Deci, ce sunt mai exact creștinii falși și cum îi detectăm când îi vedem?
Ce este un creștin prefăcut?
Termenul de “creștin fals” (fake – din limba engleză, dacă vi se pare mai de actualitate acest termen) vă poate aduce în minte o imagine a cuiva care este ipocrit. Deși există o mulțime de creștini ipocriți, trebuie să despărțim acest termen pentru a defini cu exactitate ce înseamnă.
Știm că cuvântul fals sugerează inautenticitatea. Falsificări
Un creștin este cineva care l-a acceptat pe Isus Hristos ca Domnul și Mântuitorul său. Această persoană este considerată mântuită sau “născută din nou” deoarece a aplicat principiul găsit în Romani 10:9: “Fiindcă, dacă mărturisești cu gura ta că Isus este Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morți, vei fi mântuit” (citat din versiunea NTR). Factorul de baza care diferențiază credincioșii de necredincioși este Duhul Sfânt care rămâne în noi, potrivit cu Efeseni 1:13: “În care și voi v-ați încrezut, după ce ați auzit cuvântul adevărului, evanghelia salvării voastre; și în care, după ce ați crezut, ați fost sigilați cu acel Duh sfânt al promisiunii” (citat din versiunea BTF).
Având în minte aceste două definiții, putem descrie sau defini așadar un creștin fals ca fiind unul care nu s-a născut din nou cu adevărat și totuși își îmbracă personajul ca și cum ar fi avut această experiență.
Poate că această persoană a ales să poarte titlul de creștin, astfel încât să poată profita de această reputație (similar cu acei atleți de care menționam din școala gimnazială). Toți am încercat, la un moment dat sau altul, să ne vedem cum ne potrivim într-o anumită mulțime. Dacă un necredincios a descoperit că ar putea obține un anumit tip de acceptare prin “potrivirea” cu o mulțime dintr-o biserică sau cu o industrie creștină, este posibil să fi preferat să poarte o mască de biserică în loc să-l accepte pe Hristos în inima sa.
Dar dacă cineva ar dori acceptarea sau beneficiile care vin din a fi creștin, de ce nu ar deveni ei de fapt creștini? Un motiv este că este posibil să nu creadă în mesajul crucii. 1 Corinteni 1:18 ne amintește că “mesajul crucii este o nebunie pentru cei care pier, însă pentru noi, cei care suntem mântuiți, este puterea lui Dumnezeu” (NTR).
Un alt motiv este că, deși pot savura din înfățișarea lor creștină falsă, în cele din urmă nu sunt dispuși să-și dedice inimile și viețile lui Dumnezeu. A fi un creștin adevărat ar implica sacrificarea stilului lor de viață nelegiuit – altfel ar continua acel stil de viață și ar trăi cu vinovăția. Diavolul este un înșelător și încearcă să facă creștinismul să pară drept o robie pentru necredincioși, astfel încât aceștia vor alege să rămână “liberi” să trăiască pentru el în schimb.
Să rezumăm: creștinii falși sunt cei care au ales mai degrabă o aparență sau înfățișare de oameni mântuiți mai degrabă decât o inimă mântuită. Le pasă mai mult de statutul lor prin ochii bisericii, a familiei lor sau a vreunei industrii creștine decât de statutul lor prin ochii lui Dumnezeu.
Ce este un creștin autentic?
Un creștin autentic, pe de altă parte, este cel care l-a acceptat pe Hristos ca Mântuitor al său. Lumina Duhului Sfânt rămâne în interiorul acestei persoane. Matei 7:20 oferă o indicație a modului în care putem identifica un creștin autentic: “Așadar, după roadele lor îi veți recunoaște” (NTR).
Discursul și acțiunile acestor creștini autentici se revarsă cu rod al Duhului, deoarece Galateni 5:22-23 ne spune: “Dar rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, generozitatea, credința, blândețea, înfrânarea. Împotriva unor astfel de lucruri nu este lege” (NTR).
În plus, cei ale căror inimi sunt abandonate față de Dumnezeu au grijă de lucrurile care Îl privesc și au o ură față de ceea ce este rău. Iacov 1:27 ne spune că “Religia curată și nepângărită înaintea lui Dumnezeu Tatăl este aceasta: să-i vizitezi pe orfani și pe văduve în necazul lor și să te păstrezi pe tine însuți neîntinat de lume” (NTR).
Aceasta nu înseamnă că acești creștini autentici nu comit păcate. La urma urmei, Isus este singurul om fără păcat care a umblat pe pământ (1 Petru 2:22, 2 Corinteni 5:21, 1 Ioan 3:5, Evrei 4:15). Mai degrabă, atunci când credincioșii adevărați comit păcate, sunt condamnați de Duhul Sfânt (vezi Ioan 16:8) și duc o viață de pocăință. Ei sunt eliberați de trăirea în robia păcatului și au fost purificați prin sângele Mielului.
Deoarece credincioșii știu că vom da socoteală într-o zi despre felul în care ne-am trăit viața (2 Corinteni 5:10), creștinii autentici se străduiesc să-L slujească pe Dumnezeu și să asculte Cuvântul Său. Ei înțeleg că părerea lui Dumnezeu are mai multă greutate decât a omului, deoarece Galateni 1:10 ne amintește: “Dacă aș mai încerca să plac oamenilor, n-aș fi un rob al lui Cristos!” (NTR)
Care este diferența dintre un creștin fals și un creștin rebel?
Din fericire, mântuirea noastră nu este determinată de fapte, ci de credință (Galateni 2:21). Altfel, nimeni nu ar fi suficient de vrednic să stea înaintea lui Dumnezeu în eternitate!
Având în vedere acest lucru, să fim atenți să nu presupunem că cineva este un “creștin fals” din cauza luptei sale cu păcatul. Ca oameni, tindem să “privim aspectul exterior, dar Domnul privește inima” (vezi 1 Samuel 16:7). Dumnezeu este Cel care va determina în cele din urmă soarta eternă a unei persoane. Iacov 4:12 ne amintește: “Unul singur este Dătătorul Legii și Judecătorul, și anume Cel Care poate să mântuiască și să distrugă. Dar tu cine ești să-l judeci pe semenul tău?!” (NTR)
Există cei din cadrul bisericii care l-au acceptat cu adevărat pe Hristos ca Mântuitorul lor și și-au încredințat cândva viețile Lui, dar de atunci s-au abătut de la urmarea Cuvântului Său. Poate că acest tip de creștin merge săptămânal la biserică, se roagă ocazional și chiar îl iubește pe Dumnezeu – dar dragostea sa pentru El nu se reflectă în modul în care trăiește, vorbește sau ia deciziile zilnice.
Când îi vedem pe acești creștini să ne abținem de la judecată și, în schimb, să le extindem dragostea dumnezeiască față de ei, rugându-ne ca Duhul Sfânt să îi condamne. De asemenea, ne putem ruga despre cum putem juca un rol în a conduce acea persoană înapoi la adevăr. Iacov 5:19-20 spune: “Frații mei, dacă vreunul dintre voi se rătăcește de la adevăr, iar cineva îl întoarce, să știe că acela care aduce înapoi un păcătos de pe calea lui rătăcită îi va salva sufletul de la moarte și va acoperi o mulțime de păcate” (NTR).
Abordează Scriptura idea de creștini falși?
Scriptura arată clar că sunt cei care se vor numi creștini pe pământ, atunci când vor ajunge în eternitate, inimile și intențiile lor adevărate vor fi revelate.
Matei 7:21-23 spune: “Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu Care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profețit noi în Numele Tău? Și n-am alungat noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecați de la Mine, voi, cei ce lucrați fărădelegea!»” (NTR)
Știm, de asemenea, că Dumnezeu disprețuiește un fel de creștinism în care o persoană nu este dedicată unui stil de viață evlavios. “Încălecarea gardului” nu ar trebui să fie niciodată o opțiune pentru adevăratul credincios. Apocalipsa 3:15-16 spune: ”știu faptele tale, știu că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă ești căldicel – nici în clocot, nici rece – o să te vărs din gura Mea!” (NTR)
Îți amintești de Iuda Iscarioteanul? El a fost cândva considerat un apostol al lui Isus, dar adevăratele sale motive au fost dezvăluite în scurt timp. Când l-a trădat pe Isus, s-a dovedit că era mai interesat de ceea ce putea câștiga de la Isus, decât de modul în care îl putea sluji. Se crede că Iuda avea o intenție financiară în spatele trădării lui Isus (vezi Matei 26:14-15).
Din păcate, există încă mulți precum Iuda Iscarioteanul în biserică astăzi – oameni care se comportă ca un adept al lui Hristos și pot chiar să fie bine versați în “cele creștinești”, și totuși motivele lor sunt pur pentru câștig carnal, mai degrabă decât pentru câștig spiritual.
Cum să identifici un creștin fals?
Să punem următoarele întrebări scripturale:
Iubește această persoană lumea aceasta și lucrurile pe care i le oferă?
1 Ioan 2:15 spune: “Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume! Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (NTR)
Iubește această persoană alți credincioși?
1 Ioan 3:14 spune: “Noi știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați; cine nu iubește rămâne în moarte” (NTR).
Produce această persoană roadele Duhului, așa cum se vorbește în Galateni 5:22-23?
Roadele sănătoase sunt o indicație că o persoană este atașată de vie (Ioan 15:5).
Trăiește această persoană trăiește după trup sau după duh (Romani 8:13)?
Exprimă această persoană lucrări ale cărnii așa cum se vorbește în Galateni 5:19-21 (cum ar fi beția, imoralitatea sexuală, dezbinările, etc.)? Ni se spune, în acest pasaj, că “cei care fac astfel de lucruri nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”. În plus, Isus spune în Marcu 7:20-23: ”Apoi a zis: „Ceea ce iese din om, aceea îl întinează pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies gândurile rele, curviile, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutățile, viclenia, depravarea, ochiul rău, blasfemia, mândria și nesăbuința. Toate aceste rele ies dinăuntru și îl întinează pe om” (NTR).
Are această persoană o teamă autentică de Dumnezeu?
Proverbe 14:2 spune: “Cine umblă cu dreptate se teme de Domnul, dar cel ce se îndepărtează de căile Lui Îl disprețuiește” (NTR).
Învață această persoană o evanghelie falsă?
Prin Evanghelie falsă înțeleg una care este “o doctrină diferită și care nu este de acord cu cuvintele solide ale Domnului nostru Isus Hristos” (1 Timotei 6:3-5)?
Credința acestei persoane stă “în înțelepciunea oamenilor” sau în “puterea lui Dumnezeu”? (1 Corinteni 2:5)
În cele din urmă, exprimă această persoană o revărsare în exterior a dragostei lui Dumnezeu așa cum se spune în 1 Corinteni 13:2? Și este acesta un fel de iubire lumească care tolerează păcatul, sau este tipul de iubire evlavioasă care extinde compasiune asupra tuturor, dar care menține mânia dreaptă față de păcat?
Din nou, să fim înceți în a judeca și să ne abținem de la a arunca acuzații către cineva care pretinde că este credincios. La urma urmei, dragostea dumnezeiască este genul care “acoperă toate lucrurile, crede toate lucrurile, speră toate lucrurile, îndură toate lucrurile” (1 Corinteni 13:6-7).
Cu toate acestea, putem folosi înțelepciunea și discernământul pentru a ține cont de semnalele roșii atunci când le vedem. Dar acest lucru nu ne dă dreptul să bârfim despre cineva din congregație. În schimb, putem găsi siguranță în adevărul expus în Eclesiastul 12:14, care spune că “Dumnezeu va aduce la judecată fiecare lucrare, tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (NTR).
Aceasta nu înseamnă că nu suntem ținuți la răspundere pentru a vorbi despre păcatul evident în cadrul bisericii (vezi 1 Corinteni 5:12). Să facem acest lucru dintr-un loc al iubirii evlavioase, mai degrabă decât dintr-o atitudine “mai sfântă decât tine”, așa cum a făcut-o fariseul în pilda găsită în Luca 18:9-13:
“Fariseul stătea în picioare și se ruga în sine însuși astfel: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că eu nu sunt precum ceilalți oameni – tâlhari, nedrepți, adulterini – sau ca și vameșul acesta!” (NTR)
La urma urmei, cel pe care îl puteți considera fals ar putea fi cineva a cărui luptă cu păcatul este doar mai evidentă decât a voastră. Deci, mai degrabă decât să arătăm cu degetul, să investim cea mai mare parte a energiei noastre în propria noastră călătorie de credință, fiind determinați ca noi să fim cunoscuți drept urmași plini de pasiune ai lui Hristos.
Iubirea evlavioasă pe care o extindem atât credincioșilor, cât și necredincioșilor, vorbește mult mai tare decât titlul nostru de creștin. De fapt, loialitatea și devoțiunea pe care le exprimăm față de Dumnezeu și față de alții ar putea fi chiar ceea ce îi conduce pe acei “creștini falși” la Hristos.
Notă: Materialul de mai sus a fost scris pe 22 decembrie 2020 de Tessa Emily Hall (foto alăturat) în site-ul CrossWalk.com, de unde a fost preluat și adaptat. Ea este o autoare premiată care și-a scris romanul de debut la vârsta de șaisprezece ani. Cărțile ei sunt publicate în mai multe limbi și includ cărți de inspirație, atât de ficțiune, cât și de non-ficțiune, dar autentice pentru adolescenți, inclusiv cea mai recentă versiune a ei, LOVE YOUR SELFIE (publicată în octombrie 2020, Ellie Claire). Pasiunea Tessei de a face lumină asupra divertismentului și mass media curată pentru adolescenți a condus-o la o carieră de agent literar la Cyle Young Literary Elite, editor de achiziții pentru Illuminate YA (LPC Imprint) și fondator / editor al PursueMagazine.net. Este vinovată că a făcut prea multe latte-uri și nu și-a terminat niciodată lista de citit. Când degetele ei nu zboară la viteza de 128 WPM (adică 128 cuvinte pe minut) peste tastatură, ea poate fi găsită vorbind cu adolescenții, predând la conferințe de scris și jucând în filme creștine. Modul ei preferat de a amâna este să se conecteze cu cititorii se află pe lista ei de e-mail, pe rețelele sociale (@tessaemilyhall) și pe site-ul web: www.tessaemilyhall.com. Dacă citați sau folosiți acest material în altă parte, vă rog să păstrați toate link-urile din el și să menționați că a fost preluat din Blogul Lumea cre(s)tină în care trăim. Mulțumesc.
Pe 29 ianuarie Dr. Steven Quay, MD, phd., CEO al Atossa Therapeutics, Inc., a publicat o lucrare intitulată „O analiză bayesiană concluzionează dincolo de orice îndoială rezonabilă că SARS-cov-2 nu este obținut natural prin zoonoză, ci este produs în laborator”, arată un material Yahoo Finance. Este prima recunoaștere a acestei ipoteze pe o platformă ca Yahoo, transmite Epoch Times.
Studiul actual, de 193 de pagini, poate fi descărcat de la Zenodo, o arhivă online open source cu scop general operată de CERN, aici: https://zenodo.org/record/4477081#. Un scurt videoclip explicativ despre publicație poate fi găsit în baza materialului nostru sau aici: https://zenodo.org/record/4477212#.
Scopul analizei a fost de a determina originea virusului Wuhan, care mai este cunoscut și sub denumirea numele de SARS-cov-2, care cauzează COVID-19.
Plecând de la premiza inițială că, cu o probabilitate de 98,2%, virusul Wuhan ar fi fost rezultatul unui salt zoonotic (a sărit bariera speciilor de la liliac la om) natural, și doar 1,2% probabilitate să fie o scurgere de laborator, studiul găsește și analizează impactul a douăzeci și șase de fapte și dovezi independente, examinate sistematic.
Concluzia finală la care ajunge lucrarea arată că virusul Wuhan provine, de fapt, din laborator, cu probabilitate de 99,8% și că există doar 0,2% șanse ca el să fi apărut pe cale naturală.
„La fel ca mulți alții, sunt îngrijorat de ceea ce par a fi conflicte de interese semnificative între membrii echipei OMS și oamenii de știință și medicii din China și cât de mult acest lucru va împiedica o examinare imparțială a originii SARS-cov-2”, a spus Dr. Quay.
„Analizând doar dovezi științifice accesibile publicului despre SARS-cov-2 și folosind estimări extrem de conservatoare în analiza mea, concluzionez, totuși, că este dincolo de orice îndoială rezonabilă că SARS-cov-2 a scăpat din laborator. Dovezile adiționale a ceea ce par să fie secvențe genetice ale vaccinului adenovirus la specimene [prelevate n.r.] de la cinci pacienți, luate în decembrie 2019 și secvențiate de Institutul de Virologie din Wuhan necesită o explicație. Puteți vedea acest tip de date într-un studiu de provocare de vaccin, de exemplu. Sper că echipa OMS poate obține răspunsuri la aceste întrebări.”
Pentru a ajuta la găsirea adevărului și pentru a obține părerea terților cu privire la metodologiile utilizate și concluziile la care s-a ajuns în această lucrare, o copie draft a analizei a fost trimisă la douăzeci și șase de oameni de știință din întreaga lume, inclusiv anchetatorilor OMS aflați în prezent la Wuhan, Institutului de Virologie Wuhan, precum și altor virologi proeminenți.
Despre Steven Quay, MD, Ph.D.
Dr. Steven Quay a publicat peste 360 de contribuții medicale și a fost citat de peste 10.000 de ori, plasându-l în topul 1% al oamenilor de știință din întreaga lume. Deține 87 de brevete SUA și a inventat șapte produse farmaceutice aprobate de FDA care au ajutat peste 80 de milioane de oameni.
O echipă a redacției Epoch Times New York a realizat la începutul anului 2020 un documentar despre originea virusului Wuhan, care ajungea la aceleași concluzii, disponibil AICI.
Filmul a fost cenzurat de platformele social media în ciuda mai multor luări de poziție similare ale unor pesonalități din lumea medicinei sau a serviciilor de informații.
Pot spune fără nici o remușcare că mulți dintre voi ați luat-o pe ”arătură” de când a apărut vaccinul contra covid-19. Anul trecut am fost definiți toți de felul cum am văzut un nenorocit de virus care a decimat zeci de vieți, a lăsat pe mulți pe drumuri și a distrus multe afaceri. Nu știu dacă cineva sau ceva a orchestrat toate acestea; eu nu sunt aici să iau partea nimănui. Eu vreau să spun lucrurilor pe nume. Și asta pentru că mulți creștini – și în special predicatori și pastori – au început să predice din afara Evangheliei!
Mă gândeam dacă acești predicatori enunțați mai sus au primit vreo ”idee” sau vreo schiță de mesaj de la vreo mare companie farmaceutică, sau poate ”tendința” vremii actuale i-a determinat să purceadă spre un nou stil de predicare. Am auzit de predica textuală – unde se rostește o prelegere dintr-un text biblic – de predica topică – unde se predică pe o anumită tematică tot dintr-un text sau o grupă de texte biblice – și de predica expozitivă – care este după mine cea mai eficientă modalitate de a transmite un mesaj din Sfânta Scriptură folosind tehnici care se învață pe băncile institutelor biblice.Dar nu am auzit până acum de predica pandemică. Asta pentru că vremurile noi probabil că necesită și… modificări noi.
Unii dintre noi ne facem renovări prin case și este un lucru bun. Mai dăm un fel de ”refresh” la locul în care stăm, să schimbăm puțin felul cum arată camera sau locuința unde stăm. Fie punem o vopsea nouă, o podea nouă, lumini noi, becuri noi, mobilier nou, sau poate facem ce ne trece prin cap și născocim ceva… depinde de bugetul fiecăruia. Chestia asta de ”refresh” au înțeles-o unii la biserică puțin diferit. Cât am fost toți închiși în case nu mai avea voie lumea să vină la biserică. Au scăzut finanțele și a scăzut și bugetul. Nu puteai cere la transmisiile online fonduri de la enoriași pentru că… acum e o vreme bună de renovare – deși anumite biserici au făcut aceasta atunci și cred că fac și acum. Unii oameni au rămas fără locul de muncă, și sunt sigur că mulți pastori au descoperit aceasta. Probabil că și salariul lor a fost afectat, într-un fel sau altul.
Faza e că unii pastori nu au înțeles că e mai bine să facă un ”refresh” la interiorul sau exteriorul bisericii, ci la… mesajul predicat. Dacă tot suntem în perioade tulburi… predicăm mesaje tulburi, nu? Dacă în jur sunt oameni cu mască și oameni pro și contra măștii, facem predici despre semnul măștii, despre tăcerea impusă peste biserică, peste creștini în general – nu neapărat în țara noastră cât și la nivel global. Și dacă încep să crească la unii numărul de vizualizări la slujbele online, începem și noi să facem ceva! Abia acum s-au deșteptat anumite biserici și au luat aparatură și au înțeles că pot să se folosească de tehnologia de acum ca să… aducă mesajul Bibliei în cât mai multe case – locul unde am fost oarecum restricționați să stăm datorită acestei pandemii. Alții nu au făcut nimic. Absolut nimic. Au lăsat ca lucrurile să curgă de la sine… să nu ia vreo amendă, să nu consume tehnologia… care știau ei că e de la diavolul. Spre uimirea noastră a tuturora, o să vă minunați să vedeți că acei pastori și predicatori care au decis să nu aibă slujbe online pentru enoriași… au descoperit modalități noi prin care ”să se facă auziți”. Unii și-au creat canale de podcasturi, alții videoclipuri săptămânale, alții doar mesaje audio și text pe aplicațiile mai puțin costisitoare și accesibile celor din jur. Pentru alții… a fost mai important ce zicea cultul din care făceau parte, așa că au executat ordinele, sau au fost excomunicați (ați citit și ați auzit probabil de N cazuri din țara noastră și din alte țări pe această temă, nu mai trebuie să aprofundez eu acum acest capitol dureros).
Mai sunt și enoriași care nu au smartphone-uri, poate nici măcar internet sau televizor unde să urmărească măcar un canal religios cu emisiuni, mesaje, cântece și … cam ceea ce s-ar face la o biserică.
Au apărut totuși, așa cum menționam anterior, o oarecare tendință nouă. Se mișcă lucrurile puțin acum. Au fost predici despre votare, despre politică – deși nu știu care a fost rolul pastorilor să se implice în politică, dacă nu au această chemare (am mai scris despre asta în acest articol) – despre viață, despre moarte, despre nu mai știu ce…
Cel mai mult au ieșit acum în evidență mesajele despre vaccin și despre semnul fiarei. Atâtea mesaje am văzut online pe acest subiect că mi s-a ridicat părul în cap. Ziceam că anul trecut – 2020 – oamenii ne-au definit după felul cum am perceput noi pandemia (despre care am scris în acest articol). În acest an oamenii sunt definiți pe de-o parte după felul cum au interpretat evenimentele anului trecut, dacă a ieșit sau nu Trump președintele Americii (despre care am scris în acest articol, care sunt sigur că l-ați citit deja) și, mai nou, despre ”leacul pentru covid-19”.
Auzisem la un show video că anumiți pastori au și spus deja la enoriașii lor că… dacă vor accepta vaccinul… nu li se va mai da împărtășania, sau vor fi excluși din biserică. Am discutat cu cineva care lucrează în domeniul protecției muncii despre acest aspect și apoi s-a crucit persoana. Nu știa ce să mai zică – bineînțeles, nu am dat nume, nu am spus despre cine este vorba, nu am lăsat să se sub-înțeleagă ceva. Probabil că în mintea acestei persoane se ridicau multe semne de întrebare, dacă nu chiar concluzii bizare și greu de rostit în public.
Nu am nimic cu nimeni. Nici cu vaccinurile. Am văzut că unul din marii conducători ai unui mare cult religios din România a început să facă o campanie pentru a se vaccina oamenii, iar apoi chiar dumnealui a declarat că… el nu se vaccinează că… e alergic. Ăsta da Iuda, mi-am zis eu. A primit pliante și finanțe de pe undeva să zică la lume despre un nenorocit de vaccin… pentru că el era un om influent. Influent dar independent de vaccin și efectele sale.
Așa de influent a fost și un pastor medic din Anglia care a postat recent un video după ce s-a vaccinat… și toți, dacă nu chiar majoritatea creștinilor, l-au anatemizat. L-au anatemizat pentru că el spunea că ”e o binecuvântare”, pe când toți ceilalți îl numeau ”blestem”. Și mai nou este și semnul fiarei, nu?
Am urmărit stupefiat cum au reușit unii ”oameni ai lui Dumnezeu” să devieze de la chemare și locul unde i-a pus Dumnezeu și au început să o ia pe căi… străine. Au început să facă mesaje despre un virus, în loc să predice la oameni despre mântuirea în Isus Hristos. Au început să predice că un vaccin este menit să aducă instaurarea antihristului, în loc ca ei să proclame Împărăția lui Dumnezeu, neprihănirea și să cheme pe oameni la pocăință.
Au uitat să mai predice despre cruce, despre calvar, despre păcat… pentru că noua corectitudine politică religioasă este vaccinul!
Opriți-vă! De ce ați pornit pe această cale greșită? Dacă ați crezut atâta timp – și ați predicat – că Domnul poate totul, că El este vindecătorul, că El poartă de grijă… de ce acum instaurăm frica în inimile oamenilor prin a predica despre… un lucru făcut de mâna omului? Spunea bine David că ”Unii se bizuiesc pe carele lor, alții, pe caii lor, dar noi ne bizuim pe Numele Domnului Dumnezeului nostru” (Psalmii 20:7). Pentru că tendința oamenilor de acum este să nu mai se bazeze și nici să nu se mai încreadă în Dumnezeu, ci pe lucrurile făcute de ei, sau chiar pe lucrurile făcute de Dumnezeu. Și dacă ceva nu merge bine, dăm vina pe El, că e mai simplu, nu?
De unde până unde ați dedus că menirea noastră – în calitate de creștini și ucenici ai lui Hristos – este ca noi să fim de partea unui virus sau de partea unui vaccin, ori contra lui?Ce are asta de a face cu suveranitatea lui Dumnezeu, cu identitatea noastră, cu ceea ce suntem noi? De ce ne-am schimbat focusul pe niște lucruri pieritoare? Spunea bine apostolul Petru ceva despre menirea și rostul nostru în această viață – și vă redau mai jos cuvintele lui, care sper să se întipărească profund în inima voastră de predicatori, pastori, sau orice ați fi:
Căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii și a fost arătat la sfârșitul vremurilor pentru voi, care, prin El, sunteți credincioși în Dumnezeu, care L-a înviat din morți și I-a dat slavă, pentru ca credința și nădejdea voastră să fie în Dumnezeu. Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-ați curățit sufletele prin Duhul ca să aveți o dragoste de frați neprefăcută, iubiți-vă cu căldură unii pe alții din toată inima, fiindcă ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac. Căci orice făptură este ca iarba și toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă și floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Și acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie. (1 Petru 1:18-25)
Drogați. Dependenți. Auzim aceste cuvante din ce în ce mai des în România. Obișnuiam să vorbim despre dependenți ca despre o problemă a celor din Vest sau a românilor din medii rău famate însă nu mai e așa. Astăzi avem dependenți care provin din familii responsabile, cu frică de Dumnezeu și care au oferit multă dragoste și grijă. Indiferent din oricare mediu ar proveni, aceștia vor provoca multă durere în jurul lor. Simțim asta pe pielea noastră când mașinile ne sunt sparte, portofelele și telefoanele furate sau apartamentele jefuite.
Însă necazul nostru nu se poate compara cu cel al familiilor din care aceștia provin. Cunosc dependenți care au smuls poșeta din mâinile propriei mamei sau au furat verigheta tatălui sau au vândut apartamentul părinților pentru a-și procura drogul. Familiile ajung să fie disperate. Nenumărate promisiuni încălcate, perioade în care nu mai știu nimic de ei, telefoane de la poliție sau recuperatori, ajung să îi ducă pe părinți și frați în pragul disperării iar unii ajung să se îmbolnăvească. Mai sunt doborâți și de cei din jurul lor care îi judecă cu asprime și spun că din situația asta nu se mai scăpa. Greșit. Minciună!
Sunt implicat în recuperarea dependenților de peste 11 ani și am văzut mulți tineri și tinere, eliberați, care astăzi, la mai mult de 7 ani de la ultima doză, sunt persoane responsabile, au o credința vie și trăiesc o viață de real succes. Astăzi familiile acestora sunt mândre de ei și nu încetează să mulțumească lui Dumnezeu…
Trebuie să înțelegem că nimeni nu își propune să ajungă dependent! Mulți din cei care au ajuns în situația asta sunt foarte inteligenți și au o educație superioară. Totul începe cu a încerca o țigară mai tare sau un drog despre care li se spune că nu dă dependență și că îi va ajuta să se simtă bine, să aibă mai mult curaj, concentrare sau pur și simplu relaxare. Presiunea grupului (uneori e vorba de o singură persoană) este mare. Nevoia de a fi acceptat în grup, curiozitatea, teribilismul, dezamăgirile, plictiseală sau o nevoie emoțională puternică îl va face să cedeze. După ce au trecut de experimentare încep să folosească ocazional, de obicei când sunt cu aceleași persoane. Încep să folosească regulat și după o anumită perioadă (această diferă la fiecare în parte și este în funcție de drogul folosit și context- accesul la drog, banii, etc) încep să folosească zilnic (dependent cronic). La început drogurile oferă ce au promis însă după o perioadă plăcerea se schimbă în durere iar drogul devine substanță de supraviețuire. Gândurile, emoțiile și comportamentul acestuia se învârt în jurul unei singure nevoi: nevoia de a consumă drogul, atenție, pentru a supraviețui nu pentru a se simți bine. Apar problemele în familie și cu poliția, apar datoriile și se instalează un stres enorm. Durerea dependenței devine mai mare că durerea schimbării iar în această fază tânărul cere ajutor și se lasă ajutat.
Dacă s-a ajuns la această fază, dependentul are nevoie de dezintoxicare fizică și apoi de un Centru de reabilitare. Noi, la Centru Teen Challenge (cartea Crucea și Pumnalul a lui David Wilkerson spune întreaga poveste) oferim tinerilor o soluție eficientă și complexă, bazată pe credința în Isus Cristos, la dependența de droguri și alcool, precum și la alte tipuri de dependență. O viață nouă în Isus și ucenicizarea care durează până la un an îi schimbă profund. Mărturiile sunt multe (vezi www.teenchallenge.ro) Mai sunt câteva organizații în România care sunt specializate în recuperarea dependenților (vezi www.rosaac.ro).
Cei mai mulți consumatori de droguri se găsesc în fază de folosire ocazională sau regulată, ascunzând faptul și negând ferm (uneori violent) atunci când cineva îndrăznește să îi confrunte. În această fază ei nu vor ajutor pentru că nu au nevoie decât de bani și susținerea familiei (casă, masă, haine și alte beneficii) fără să-și asume vreo responsabilitate.
Este critic ca cei dragi să intervină în această fază. Mulți însă nu știu să citească semnele dependenței. Observarea timpurie a dependenței poate schimba cursul lucrurilor și se poate interveni când problema nu este prea mare. Zilele trecute o mamă extrem de îngrijorată m-a sunat să mă întrebe cum poate ști dacă fetița ei de 16 ani este dependentă. Deja ele discutaseră și aceasta a negat că are vreo problemă. Trebuia să citesc prin telefon comportamentul feței.
Redau câteva din informațiile de care am avut nevoie pentru a trage o concluzie și a o îndruma pe mamă:
„Si-a pierdut interesul pentru mai tot. Dacă înainte era pasionată de ceva, acum nu mai este interesată în nimic. Atunci când este confruntată legat de comportamentul ei ciudat, neagă cu tărie și începe să aducă tot felul de acuzații. Nu prea stă până la finalizarea discuției ci pleacă nervoasă.
Începe să manipuleze emoțional motivând că familia (tata sau mama/ sau amândoi) au fost neglijenți sau prea duri sau „nu ați fost acolo când am avut nevoie de voi; părinții prietenilor mei le dau o grămadă de bani copiilor lor și nu le scot ochii, etc.”
Care este situația la școală? „De obicei absențele se înmulțesc iar rezultatele la învățătură scad. Profesorii observă absența de la ore.”
Lipsește mai mult de acasă? Sau observi că atunci când ajunge acasă petrece mai mult timp singură în cameră ei/lui?
Cere bani motivând diverse cheltuieli? Uneori nu este cazul, iar asta pentru că un prieten (de obicei cel care o inițiază) are grijă să nu îi lipsească marfa.
Zâmbește din ce în ce mai puțin? Pare preocupată și se citește pe față o apăsare? Evită contactul vizual?
Arată din ce în ce mai neglijent? Aspectul ei începe să se deterioreze? Camera ei este dezordonată rău? Însă acest lucru nu este valabil la toți, unii consumatori continuă să aibă grijă de aspectul lor.
Slăbește și au apărut cearcăne în jurul ochilor? Când vine acasă urmăriți pupilele. Dacă sunt foarte mari sau foarte mici atunci cel mai probabil a consumat o substanță.
Are o gândire visătoare? „Lasă că o să vedeți voi ce am să ajung. Când am să vin acasă cu BMW atunci nu o să mai spuneți nimic. Mă voi muta singur și nu o să mai am nevoie de voi.
O prindeți cu minciuni regulat? Caracteristic unui dependent este următorul comportament: minciună, manipulare, egoism, mentalitatea de victimă, gândire visătoare, gândire și viață dezorganizate.
Dacă lucrează, își schimbă serviciul des invocând tot felul de scuze? Perioadele între servicii devin din ce în ce mai lungi fiind justificate de „Nu găsesc nimic” sau „Ăla e serviciu? Nu mă duc pentru 700 lei!”
Încep să dispară lucruri de-ale ei sau din casă. Mai întâi începe să își vândă lucrurile care îi aparțin (haine, computer, etc).
Dacă se injectează, va purta mai mult cămăși sau tricouri cu mâneca lungă.
Trebuie însă să avem mare grijă să nu acuzăm prea devreme sau fără să avem dovezi. Am sugerat familiei să meargă și la analize de sânge în vederea descoperirii substanțelor străine din sânge.
Oricare ar fi situația, nu vă pierdeți niciodată speranța în Domnul Isus. Încredeți-vă în EL. Nu vă pierdeți cumpătul – țipetele și alte comportamente violente nu au ajutat. Puteți fi fermi și fără a face acuzații și amenințări. Puteți impune limite folosind cuvinte care să transmită respect și grijă. Cei care au nevoie de ajutor să ne scrie la catalin@teenchallenge.ro
Nu sunt puține situațiile în care persoana care a experimentat drogul să renunțe singur la ele. Eu cred că e și datorită rugăciunilor celor dragi!
Rugați-vă mereu pentru copii voștri și pentru cei care au căzut în această patimă. Domnul nostru eliberează și astăzi!
Biblia este o carte plină de sânge. Este o carte despre realitate. Și realitatea, așa cum știm prea bine, este adesea brutală și sângeroasă. Biblia nu acoperă deloc acest fapt, ci descrie realitatea cu o sinceritate tulburătoare. O mare parte din Scriptură a fost scrisă în vremuri brutale, sângeroase, de către autori înfrânți, necăjiți, obosiți, chiar deprimați. Și la culmea poveștii Bibliei, la baza mesajului Bibliei, este Fiul lui Dumnezeu care moare sângeros pe o cruce cruce romană.
Deci, când ne deschidem Bibliile, rareori vom găsi o lectură ușoară.
Chiar și în cartea Psalmilor, această colecție de poezie spirituală inspirată care a adus un confort incomensurabil unui număr incalculabil de sfinți de-a lungul secolelor, ne confruntăm frecvent cu teme tulburătoare. În numeroși psalmi, citim lupte ale scriitorilor despre ceea ce înseamnă să ai încredere în Dumnezeul pe care îl prețuiesc în timp ce asistă la o realitate brutală și sângeroasă, o realitate care le provoacă înțelegerea sau așteptările față de promisiunile și scopurile lui Dumnezeu.
Acești psalmi se încadrează într-o categorie pe care o numim psalmi de plâns . În anumite psalmi de plâns, cum ar fi Psalmul 10 , citim o criză de credință a unui autor inspirat surprins în verset.
Putem spune asta lui Dumnezeu?
Vedem acest lucru imediat în versetul de început:
De ce, Doamne, stai departe? De ce te ascunzi în vremuri de necaz? ( Psalmul 10: 1 )
Acesta este un lucru remarcabil de spus lui Dumnezeu. Ar putea un Hedonist creștin să se roage de fapt așa?
De ce aș pune această întrebare în acest fel? Noi, la Dorința lui Dumnezeu, credem că Biblia ne învață o abordare a vieții pe care o numim hedonism creștin . Vedem în Scriptură că un creștin nu este cineva care acceptă doar din punct de vedere intelectual să susțină afirmațiile adevărului propozițional creștin. Un creștin îl iubește pe Dumnezeu din toată inima ( Matei 22:37 ), îl apreciază pe Dumnezeu ca fiind cea mai mare comoară a sa ( Matei 13: 44-46 ; Filipeni 3: 7-8 ; Evrei 11: 24-26 ) și caută pe Dumnezeu ca sursă a plăcerii sale cele mai mari și mai îndelungate ( Psalmul 16:11 ). Dumnezeul triunitar al Bibliei trebuie să fie „bucuria excesivă” a creștinului ( Psalmul 43: 4.)). Rezumate într-o propoziție, Hedoniștii creștini cred că Scriptura ne învață că Dumnezeu este cel mai slăvit în noi atunci când suntem cel mai mulțumiți în El .
Cu siguranță putem găsi o mulțime de rugăciuni edoniste creștine în Psalmi, cum ar fi Psalmul 73: 25–26 ,
Pe cine am în cer, în afară de tine? Și nu este nimic pe pământ pe care să-l doresc în afară de tine. Carnea și inima mea se pot defecta, dar Dumnezeu este puterea inimii mele și porțiunea mea pentru totdeauna.
Dar ce rămâne cu Psalmul 10 , unde scriitorul deplânge nedumerirea lui agonizantă asupra faptelor nedrepte, lacome și violente împotriva oamenilor nevinovați, neajutorați? El nu este deranjat doar de faptele rele la care a asistat; este deranjat de faptul că cei răi prosperă din răutatea lor. Și Dumnezeu, judecătorul drept, pare să lase să se întâmple. Deci, în candoare biblică tipică, el îl întreabă pe Dumnezeu: „De ce te ascunzi în vremuri de necaz?” Dacă o persoană îl iubește, are încredere și îl prețuiește cu adevărat pe Dumnezeu mai presus de orice, se poate ruga așa? Poate cineva care se bucură de Dumnezeu să plângă vreodată distanța aparentă a lui Dumnezeu și să nu ia în seamă?„O criză a credinței nu trebuie confundată cu abandonarea credinței”.TweetDistribuiți pe Facebook
Pe scurt, da. De fapt, hedoniștii creștini se roagă în acest fel lui Dumnezeu în anumite momente, deoarece el este „bucuria noastră excesivă”, pentru că îl prețuim, pentru că îl iubim. Și pentru că uneori căile și timpul lui Dumnezeu sunt greu de înțeles. Vedem această dinamică întristată, dar totuși veselă, în realitățile brutale ale Psalmului 10 .
De ce s-a simțit Dumnezeu departe?
În primul rând, trebuie să înțelegem ce l-a tulburat pe acest psalmist. El își revarsă necazul:
„În trufie, cel rău urmărește cu căldură pe sărac [pentru că este] pofticios de câștig” ( Psalmul 10: 2-3 ).
El „blestemă și se lepădă de Domnul” (chiar neagă existența lui Dumnezeu) ( Psalmul 10: 3-4 ).
„Gura Lui este plină de blestem, de înșelăciune și de asuprire” ( Psalmul 10: 7 ).
„În ascunzători ucide pe nevinovați” ( Psalmul 10: 8 ).
„El îi prinde pe sărac, când îl atrage în plasa lui” ( Psalmul 10: 9 ).
Săracii sunt exploatați și chiar măcelăriți de cineva aflat într-o poziție de putere (poate mai mult decât unul), de dragul beneficiului financiar. Victimele se află într-o poziție „neajutorată” sau lipsită de apărare și astfel „sunt zdrobite, se scufundă și cad din puterea [celui rău]” ( Psalmul 10:10 ). Acestea ar fi fapte de nedescris, cu excepția faptului că tăcerea ar compune doar nedreptatea tuturor. Prin urmare, la fel ca Ieremia, psalmistul „nu poate tăcea” ( Ieremia 4:19 ).
Ce sună credința în criză
Psalmistul se străduiește să pună răutatea pe care o vede în cuvinte. Îi putem simți mânia dreaptă. O astfel de opresiune și nedreptate oribile ar trebui să-l înfurie pe el (și pe noi).„Mai devreme sau mai târziu, fiecare creștin se confruntă cu o criză de credință – unii dintre noi sunt numeroși”.TweetDistribuiți pe Facebook
Dar, deși psalmistul se adresează lui Dumnezeu cu seriozitate urgentă, nu cred că mânia lui este îndreptată spre Dumnezeu. Este îndreptat către cei răi care fac o astfel de distrugere. Psalmistul se întoarce către Dumnezeu cu indignarea sa aprinsă față de făptașii răi și cu compasiunea plângătoare față de victime, deoarece speranța sa este în Dumnezeu să aducă dreptate și eliberare. De aceea se roagă .
Și noi asistăm, și uneori suntem victime, la astfel de nedreptăți rele. În zilele noastre, copiii nenăscuți nevinovați, fără apărare sunt asasinați în mod legal, iar copiii, precum și adulții vulnerabili sau prinși sunt traficați pentru sex, profitând din punct de vedere financiar cei care comit nedreptățile. În fața unor astfel de lucruri, nu putem să tăcem. În primul rând, înaintea lui Dumnezeu. Din compasiune pentru cei necăjiți și mânie dreaptă față de făptași, ne revărsăm inimile plângătoare către Dumnezeul în care sperăm ( Psalmul 43: 5 ) și de la care primim speranța ( Psalmul 62: 5 ).
Învățând să strigi în criză
Dar totuși, acele linii de deschidere ale psalmului sună ca Dumnezeu fiind cel care primește cel puțin o parte din mânia psalmistului:
De ce, Doamne, stai departe? De ce te ascunzi în vremuri de necaz? ( Psalmul 10: 1 )
Dacă asta nu este furie sau deziluzie sau dezamăgire, ce este? Aduce în cuvinte perplexitatea dureroasă a unei crize de credință.
Acum, o criză de credință nu trebuie confundată cu abandonarea credinței. Aproape fiecare sfânt se confruntă cu crize de credință de diferite tipuri și, de obicei, trebuie să suportăm crize de credință pentru ca credința să crească și să se întărească – mai multe despre asta într-un moment. Dar cea mai clară dovadă că acest psalmist nu îl abandonează pe Dumnezeu este prezența acestui psalm – psalmistul se roagă! Și în rugăciunea sa, face cu Dumnezeu ceea ce facem noi toți cu cei pe care îi iubim și îi prețuim profund care acționează (sau par să nu acționeze) în moduri pe care nu le înțelegem: își exprimă sincer confuzia și durerea.
Sufletul psalmistului este tulburat de faptul că cunoștințele sale informate biblic despre caracterul lui Dumnezeu nu par să se potrivească cu realitatea pe care o observă. El crede că „Dumnezeu este un judecător neprihănit” ( Psalmul 7:11 ) care „execută dreptatea” pentru cei neajutorați și vulnerabili ( Deuteronomul 10:18 ). Dar nu vede justiția executată pentru cei neajutorați și vulnerabili. El îl vede pe opresorul rău al neputincioșilor „prosperând tot timpul” ( Psalmul 10: 5 ). De ce Dumnezeu nu oprește imediat această nedreptate este dincolo de el. Este un moment de criză pentru el și așa îi spune lui Dumnezeu.
Totuși, cred că este greșit să presupunem că, deoarece psalmistul îl întreabă pe Dumnezeu de ce pare îndepărtat sau ascuns, îl învinuiește pe Dumnezeu sau îl certă pe Dumnezeu pentru că și-a neglijat responsabilitățile. Ceea ce face este să descrie experiența sa de realitate – modul în care situația i se arată prin simțurile sale finite. Iar motivul pentru care se roagă în acest fel este tocmai pentru că îi pasă atât de profund de Dumnezeu, pentru că îl iubește și are încredere în Dumnezeu.
Acesta este un răspuns creștin fidel la o criză de credință. Când suntem dureros de nedumeriți de aparenta discontinuitate dintre ceea ce știm despre Dumnezeu din Scriptură și ceea ce observăm în lume, atunci când misterul scopurilor providențiale ale lui Dumnezeu îndeplinește finețea înțelegerii noastre și nu are sens pentru noi, Dumnezeu vrea să strigăm la el. El vrea să-i strigăm tocmai pentru că îl iubim și avem încredere în el, chiar și atunci când experiența noastră provoacă ceea ce credem.
Forjarea hedoniștilor creștini
Faptul că Biblia vorbește atât de sincer despre realitate face parte din calitatea sa de auto-autentificare; onestitatea nevernisată este un semn al sincerității și adevărului. Iar faptul că Biblia prezintă o criză de credință a psalmistului asupra problemei răului face parte din motivul pentru care Psalmii i-au mângâiat pe atâția de atâta timp; trăim și noi astfel de crize.
Mai devreme sau mai târziu, fiecare creștin se confruntă cu o criză de credință – unii dintre noi sunt numeroși. Dar o criză a credinței nu înseamnă pierderea credinței . De fapt, de multe ori prin crize de credință învățăm ce este cu adevărat credința.„Forjarea unui Hedonist creștin apare adesea în focurile unei crize de credință”.TweetDistribuiți pe Facebook
Scriptura este plină de relatări despre sfinți care suportă multe tipuri de crize de credință, în care Dumnezeul care guvernează realitatea, în toată sângeroasa ei brutalitate, nu îndeplinește înțelegerea și așteptările sfinților, ducându-i pe acești sfinți să lupte adânc. Evreii 11 „Sala credinței” este căptușită cu astfel de sfinți, care prin crize au învățat ce înseamnă cu adevărat „a umbla prin credință, nu prin vedere” ( 2 Corinteni 5: 7 ).
Am menționat mai devreme că Hedoniștii creștini adoră să se roage Psalmul 73: 25–26 :
Pe cine am în cer, în afară de tine? Și nu este nimic pe pământ pe care să-l doresc în afară de tine. Carnea și inima mea se pot defecta, dar Dumnezeu este puterea inimii mele și porțiunea mea pentru totdeauna.
Ceea ce nu am menționat este că Psalmul 73 este o altă relatare a unei crize de credință și această rugăciune face parte din rodul acestei crize. Deci, atunci când vin propriile crize, nu presupuneți că credința, dragostea și bucuria voastră au dispărut, ci că Dumnezeu vrea să le crească în cuptorul necazului. Pentru că falsificarea unui Hedonist creștin apare adesea în focurile unei crize de credință.Jon Bloom ( @Bloom_Jon ) servește ca profesor și cofondator al Desiring God. Este autorul a trei cărți, Not by Sight , Things Not Seen și Don’t Follow Your Heart . El și soția lui au cinci copii și își fac locuința în Orașele Gemene.ACȚIUNI 3.4K
Un pictor a încercat să-i facă un portret lui Spurgeon, dar după câteva săptămâni de muncă asiduă a exclamat frustrat: „Nu pot să realizez acest portret, pentru că faţa ta este diferită în fiecare zi; niciodată nu este la fel!” Cu siguranţă, C.H. Spurgeon a fost cel mai popular predicator al epocii victoriene, dar era, în aceeaşi măsură, şi cel mai împovărat. Se spune că deţinea mai mult de treizeci de cărţi despre bolile psihice. Citea despre depresie, scria despre depresie şi suferea de depresie. Scrisorile lui conţin numeroase detalii referitoare la starea sa de spirit extrem de tulburată. Se numea adesea un „prizonier” şi plângea foarte mult fără să ştie de ce. „Îmi este milă şi de un câine care trebuie să sufere ce sufăr eu”, era auzit spunând uneori în prezenţa prietenilor foarte apropiaţi. Unii dintre biografii lui Spurgeon au afirmat că acesta suferea de tulburare bipolară, oscilând între agonie şi extaz, între văi şi vârfuri emoţionale, între vitalitate maximă, însoţită de productivitate neobişnuită, şi neputinţa de a se mişca din pat. Alţii au crezut că stările de depresie ale renumitului predicator erau cauzate de un dezechilibru chimic în creier. Dr. Anil Den, un psihiatru londonez contemporan, susţine că depresia lui Spurgeon era cauzată de starea deficitară de sănătate şi că, dacă ar fi trăit în zilele noastre, s-ar fi putut trata cu ajutorul medicamentelor. Cel mai bun studiu (la nivel de doctorat ştiinţific) despre depresia lui Spurgeon vine din partea Dr. Brian Albert, care nota că doctorii predicatorului londonez, Joseph Kidd şi Russel Reynolds, credeau că motivul principal al depresiei acestuia era stresul foarte mare cauzat de slujba de predicare şi păstorire. Soţia lui crea că vremea este de vină pentru instabilitatea lui emoţională. „Vremea mohorâtă îl deprimă cumplit”, mărturisea aceasta. A fost depresia lui Spurgeon doar o problemă spirituală? El nu credea aşa ceva. Recunoştea că uneori sufletul lui este bolnav, dar mărturisea că „creierul îi este la fel de răvăşit precum îi este trupul”. Dacă corpul are nevoie de medicamente, de ce nu ar avea şi mintea? „Nu este vorba de pocăinţă, spunea acesta, ci o simplă indigestie sau alţi agenţi ai răului pot deprima cumplit duhul unui om (…) Omul tulburat experimentează o serie de stări, nu pentru că este sau nu este creştin, ci pentru simplul fapt că este om – om cu puternice înclinaţii spre melancolie”. Cei din epoca victoriană aveau o înţelegere foarte limitată referitoare la sănătatea mintală. Ei priveau depresia ca pe o tulburare psihică şi credeau că orice persoană depresivă poate fi vindecată cu ajutor medicamentos. Cel mai obişnuit tratament pentru cazurile severe era internarea într-un spital de nebuni (cea dintâi biserică în care a predicat Spurgeon era situată vis-a-vis de un spital de nebuni). Diagnosticarea cuiva decedat nu este nici uşor, nici precis. Dar, în cazul lui Spurgeon, merită încercat. De ce a suferit C.H. Spurgeon de depresie? Iată câteva motive, spicuite din scrierile sale. 1. Dezechilibrul chimic „Mintea poate coborî în profunzimi mai mari decât trupul, chiar până în abisul văilor fără fund”. „Unii sunt atinşi de melancolie de la naştere”. 2. Boala fizică „Am fost foarte bolnav mai bine de cinci săptămâni şi, în timpul acesta, am navigat în apele adânci şi tulburi ale depresiei”. „Un ficat leneş poate produce cele mai multe dintre acele suferinţe groaznice pe care le vom considera numaidecât trăiri spirituale”. 3. Traume personale „Există temniţe sub Castelul Disperării la fel de înspăimântătoare ca locuinţele celor pierduţi, iar unii dintre noi am fost întemniţaţi în ele” (Afirmaţie scrisă în contextul dezastrului de la Surrey Garden Music Hall din anul 1856). 4. Singurătatea „Singurătatea, care, dacă nu greşesc, este resimţită de mulţi dintre fraţii mei, este o sursă foarte fertilă de depresie”. 5. Efortul psihic excesiv „Efortul psihic tinde să provoace anxietate şi depresie, pentru că mult studiu oboseşte trupul”. „Încă nu pot să spun că am scăpat de valea depresiei, care este rezultatul suprasolicitării mintale, dar apare mai rar; nădăjduiesc că nu peste multă vreme va dispărea complet”. 6. Faima „Când am devenit păstor la Londra pentru prima dată, succesul m-a zdrobit, iar gândul la carierea care se profila înaintea mea, în loc să mă înalţe, m-a aruncat în cel mai groaznic abis, din care mi-am văzut şi recunoscut nenorocirea”. 7. Eşecul „Cât de des am ajuns unii dintre noi să ne învârtim noaptea în pat ca uşa pe ţâţâni din cauza scurtăturilor conştiente folosite în mărturisirea Evangheliei! Cât de des am dorit să alergăm înapoi în amvoane să strigăm în gura mare adevărul, pe care altădată l-am spus într-o manieră atât de rece şi lipsită de pasiune!”. 8. Vremea „A trăi un şir neîntrerupt de zile de vară, în care să nu existe ceaţa rece, în care să nu existe dureri reumatice şi duhul de depresie, este unul dintre cele mai minunate lucruri”. 9. Păcatul „M-am întrebat adesea, până în ziua de azi, cum a fost posibil ca mâinile să nu-mi fi sfârtecat trupul în bucăţi, în cea mai cumplită agonie, când mi-am dat seama de grozăvia propriilor păcate”. 10. Emoţiile „Spre marea mea dezamăgire, duminica trecută, la slujba de seară, am fost incapabil să predic. Am pregătit o predică pe textul acesta, care am sperat că va fi de ajutor. Trebuia să fie o continuare a predicii de dimineaţă, care a fost o expunere doctrinară. Am intenţionat ca predica de seară să fie mai practică şi să capteze atenţia celor păcătoşi. Am ajuns aici pregătit să predic, dar, dintr-o dată, am început să fiu apăsat de o stare de nelinişte incontrolabilă. Mi-am pierdut autocontrolul şi am părăsit amvonul plin de teamă”. 11. Controversele „Nu vă pot spune în cuvinte ce a trebuit să îndur din partea propriilor fraţi din biserică”. „Am suferit cât pentru o viaţă întreagă pentru aceia pe care i-am slujit cu propria-mi viaţă”. 12. Criticile „Charles Spurgeon este «o minune care ţine trei zile», o cometă care străbate cu repeziciune atmosfera religioasă. S-a ridicat ca o rachetă, dar acum este în cădere ca un băţ” (The Sheffield and Rotherdam Independent, 28 aprilie 1855). Concluzie Depresia lui Spurgeon nu i-a afectat lucrarea, dimpotrivă, l-a ajutat să aibă o lucrare mai bună. Numeroasele expresii ale feţei sale este posibil să-l fi frustrat pe artistul amintit în introducere, dar l-au ajutat să vadă diferitele faţete ale unei lucrări spirituale. A ajuns să înţeleagă problemele enoriaşilor săi şi să sufere alături de ei. Acesta este unul dintre motivele pentru care a fost considerat un „predicator al oamenilor”. Spurgeon numea depresia „un profet în haine zdrenţuite”. Slăbiciunea sa îi reamintea că toţi oamenii sunt călători pe o planetă supusă deşertăciunii şi robiei stricăciunii. Uneori spunea: „În ceea ce priveşte bolile mintale, oare este vreun om pe deplin normal? Nu suntem cu toţii puţin dezechilibraţi?” Fie ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste în toate suferinţele noastre, aşa cum s-a manifestat în cele ale lui Charles Haddon Spurgeon! Articol preluat de pe https://www.spurgeon.org şi tradus de Bebe Ciauşu.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)
Blog Creștin Ardelean Viorel 
