Bisericile din Germania se sting. Apoi se închid… — Noutati Crestine

Nu putem trece cu vederea că după colapsul credinței franceze, și țara lui Martin Luther traversează o perioadă neagră din punct de vedere spiritual. Nemții își închid bisericile. După ce le părăsesc… Un prilej bun pentru românii noștri de acolo să le închirieze. ori să le cumpere. Și să le reaprindă pentru Hristos! http://www.ziare.com/europa/germania/bisericile-din-germania-au-pierdut-430-000-de-credinciosi-catolici-si-protestanti-in-2018-1570202 via Bisericile […]

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU SUFLETUL OMULUI DUPĂ MOARTEA ÎN TRUP   SAU CARE ESTE STAREA CELOR MORTI

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU SUFLETUL OMULUI DUPĂ MOARTEA ÎN TRUP

 SAU  CARE ESTE STAREA CELOR MORTI

Cu privire la acest subiect există numeroase concepţii greşite alimentate atât de ignoranţa biblică cât şi de diversele interpretări date acestui subiect, deloc neînsemnat, de către unele grupări religioase care nu acceptă mărturia simplă a Scripturilor asupra acestei realităţi. Dacă mai luăm în considerare şi infuzia de religii orientale din prezent atunci veţi realiza că acest subiect necesită o abordare imediată şi competentă. Pentru aceasta Scriptura ne va folosi drept bază.

Iată pe scurt câteva dintre cele mai semnificative doctrine false şi promotorii acestora:

  • anihilaţionismul: Martorii lui Iehova (după moartea în trup sufletul încetează să mai existe – este anihilat).
  • inconştienţa după moarte sau, “somnul sufletului”: Adventismul de Ziua a şaptea (de la moarte şi până la înviere sufletul este adormit şi nu trăieşte nici o experienţă, fie a cerului sau a iadului).
  • purgatoriul: Romano-Catolicismul (de la moartea în trup şi până la înviere sufletele sunt încă purificate).
  • nirvana: Hinduismul (fericirea rezultată din faptul că nu se mai simte nici durerea nici plăcerea).
  • deificarea: Mormonismul (mormonul vrednic atinge după moarte starea de dumnezeu).

            Bizarul acestor crezuri religioase împreunat cu ateismul feroce promovat până mai de curând au sporit confuzia oamenilor cu privire la acest aspect asupra căruia fiecare muritor ar trebui să aibe o noţiune cât se poate mai clară. Pentru ca toate aceste doctrine să fie date la iveală (demascate) trebuie să facem ceea ce Scriptura ne învaţă: „Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală este lumina” (Efes.5:13). Astfel vom expune în lumina Bibliei toate aceste crezuri eronate privitoare la ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte şi care este starea celor morţi. Ea este autoritatea în materie, a cărei voci trebuie ascultate, mai presus de oricare alta. Iată, pentru început, câteva din afirmaţiile clare ale Noului Testament care aruncă lumină asupra stării celor morţi.

În primul rând Biblia ne descrie ALCĂTUIREA OMULUI:

OMUL ESTE ALCATUIT DIN TREI PĂRŢI: DUH, SUFLET ŞI TRUP:

    1 Tesaloniceni 5:23 „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”.

OBSERVAŢIE: Între “suflarea omului” şi “duhul” (sau, spiritul) său există o evidentă diferenţă, negată de Martorii lui Iehova şi confundată de alţii:

Isaia 42:5 „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el”.

DESTINAŢIA DUPĂ MOARTE, A CREŞTINULUI

Filipeni 1:21-24 „Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să trăiesc în trup face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup”.

2 Corinteni 5:6-8 „Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul – pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. – Da suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul„.

SUFLETUL ESTE CONŞTIENT DUPĂ MOARTE:

Apocalipsa 6:9-11 „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: ‘Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?’ Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei”.

Din textul de mai sus este evident că sufletul omului înseamnă mai mult decât propria lui suflare de viaţă (adică, eroarea Martorilor!). Vedem că aceste suflete, din cer, de sub altarul lui Dumnezeu nu sunt nişte “suflări de viaţă” sau, “respiraţii” ce sunt conştiente, înveşmântate şi îi strigă lui Dumnezeu pentru răzbunarea sângelui lor !!!

            Observaţi că acele suflete sunt conştiente după moarte. Ele au fost martirizate iar după moarte erau în ceruri destul de pline de viaţă. Ele pot să-i strige lui Dumnezeu şi să îmbrace veştminte/haine albe. Însuşi Dumnezeu li se adresează spunându-le acestora că mai mulţi din fraţii lor li se vor alătura după ce aceştia sunt ucişi. Această dezvăluire a Apocalipsei alungă toate aceste confuzii: oamenii sunt conştienţi după moarte şi sufletele lor vor desfăşura activităţi. Nu poate fi vorba de nici o anihilare sau de somn al sufletului !

Aceste suflete le întâlnim din nou şi în Apocalipsa 20:4 „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani”.

IATĂ ALTE VERSETE DIN SCRIPTURĂ CARE INDICĂ CONŞTIENŢA DUPĂ MOARTE A SUFLETULUI OMENESC :

Iov 26:5,6 „Înaintea lui Dumnezeu tremură umbrele sub ape şi sub locuitori lor; înaintea Lui locuinţa morţilor este goală, adâncul nu are acoperiş”.

Matei 22:31,32 „Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: -Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?’ Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii”.

Citiţi Luca 16:19-31 – Pilda bogatului şi a săracului (Lazăr) Iată câteva fragmente extrase: „săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi l-au îngropat…era el în locuinţa morţilor în chinuri…grozav sunt chinuit de văpaia aceasta…el este mângâiat, iar tu eşti chinuit…rogu-te…să nu vină şi ei în acest loc de chin…”

1 Tesaloniceni 5:10 „…care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim să trăim împreună cu El” (Noul Testament se referă întotdeauna la moartea fizică ca fiind un somn/adormire)

Luca 20:38 „Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii

2 Corinteni 5:8 (deja citat) „…ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta ca să fim acasă la Domnul

Filipeni 1:23 (deja citat) „…să fiu împreună cu Hristos…” (CITIŢI ŞI CONTEXTELE ÎNVECINATE !)

CĂ SUFLETUL ESTE CONŞTIENT DUPĂ MOARTE NE MĂRTURISEŞTE CHIAR ŞI VECHIUL TESTAMENT:

Isaia 14:9-11; 15-17 „Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!’ Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi”

14:15-17 „Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: ‘Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?'”

 SUFLETUL ŞI DUHUL SE DESPART LA MOARTE DE TRUP:

Luca 8:54,55 „Dar El după ce i-a scos pe toţi afară, a apucat-o de mână şi a strigat cu glas tare: ‘Fetiţo, scoală-te!’ şi duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât. Isus a poruncit să-i dea să mănânce

Matei 10:28 „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă (iad)”

Iacov 2:26 „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă”

1 Împăraţi 17:21,22 „Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul şi a zis: ‘Doamne, Dumnezeule, Te rog fă să se întoarcă sufletul copilului în el!’ Domnul a ascultat glasul lui Ilie şi sufletul copilului s-a întors în el şi a înviat„.

CONTRAR MARTORILOR LUI IEHOVA, SAU A ALTOR MIŞCĂRI RELIGIOASE CARE NEAGĂ EXISTENŢA SUFLETULUI DUPĂ MOARTE, BIBLIA SPUNE CĂ SUFLETUL ŞI DUHUL OMULUI SUNT MAI MULT DECÂT SUFLARE.

Este binecunoscut faptul că Martorii consideră sufletul omului ca fiind suflarea lui de viaţă. Ei au mers atât de departe în confundarea celor două noţiuni încât în traducerea Bibliei pe care curând o vor publica în întregime şi în româneşte, au modificat textul din Luca 23:46 în felul următor. În loc de: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul !”, au spus, „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez suflarea !” Acest efort scolastic este depus numai şi numai pentru a nega existenţa de după moarte a sufletului şi a duhului omului. Un lucru este cert. Domnul Isus nu i-a încredinţat Tatălui, dioxid de carbon!! Şi nici Universul nu a fost lipsit de un Stăpân când Isus murea pe cruce !! Ci, împreună cu Tatăl, fiind primit la El, amândoi au continuat să-l guverneze !

BIBLIA AFIRMĂ CĂ DUHUL ŞI SUFLETUL OMULUI SUNT MAI MULT DECÂT SUFLARE:

1 Samuel 18:1 „David sfârşise de vorbit cu Saul. şi de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el”

(Numai în cazul în care posezi mai multe cunoştinţe de chimie decât de teologie poţi explica cum două suflete s-au alipit şi cum iubind pe cineva ca pe propria ta suflare este o dovadă de strânsă prietenie şi nu de insultă. Mai bine să fii certat cu chimiştii decât cu Dumnezeu!)

2 Samuel 5:8 „David zisese în ziua aceea: ‘Oricine va bate pe Iebusiţi, să arunce în canal pe şchiopii şi pe orbii aceia care sunt urâţi de sufletul lui David‘” (trad. revizuită)

Marcu 14:34 „El le-a zis: ‘Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!'”

Psalmul 107:26 „Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei”

Luca 2:35 „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi”

O PRIMĂ CONCLUZIE FOARTE IMPORTANTĂ ! REŢINEŢI !!

DUPĂ MOARTEA ÎN TRUP SUFLETULUI OMENESC ÎI RĂMÂN DOAR DOUĂ LOCURI UNDE VA MERGE ÎN VEŞNICIE. DOUĂ DESTINAŢII FINALE : ÎNTR-UN „LOC DE CHIN”, SAU  ÎNTR-UN „LOC DE MÂNGÂIERE”

(LUCA 16:19-31)

 ÎN PRIMUL SE MERGE PRIN A NU PRIMI JERTFA LUI ISUS  ŞI PRIN A TE BAZA PE FAPTELE ŞI BUNĂTATEA TA

 ÎN AL DOILEA SE MERGE PRIN A PRIMI JERTFA LUI ISUS ŞI  PRIN A TE BAZA PE FAPTA SA ŞI BUNĂTATEA SA !

OMUL CARE MOARE ÎN TRUP, CUNOSCÂNDU-L ÎNCĂ DE CÂND ERA ÎN TRUP PE DOMNUL ISUS VA MERGE “ACASĂ” (2 COR.5:6-8; FILIP.1:21-24).

Conform publicaţiei Turnului de Veghere al Martorilor lui Iehova, “Cercetaţi toate lucrurile”, moartea este definită ca fiind „o pierdere a vieţii, o încetare a existenţei sau o completă încetare a conştienţei intelectuale sau a activităţii fizice celeste, umane sau de oricare alt fel” (pagina 86, a respectivei publicaţii). Rămânând consecvenţi obişnuitei lor practici de scoatere din context şi de redefinire de termeni (mai biblic spus, de răstălmăcire de termeni – vezi 2 Petru 3:16), Martorii lui Iehova culeg o mână de texte din Vechiul şi din Noul Testament care se referă la moarte ca fiind „un somn”. Din aceste texte scoase afară din contextul lor Martorii încearcă să dovedească că la moartea trupului fizic, omul, asemenea animalelor încetează să mai existe. Cel puţin până la înviere.

            Trebuie amintit că Martorii lui Iehova nu cred că sufletul sau duhul omului sunt separate şi deosebite de trupul fizic al omului. În schimb, ei cred că omul este o combinaţie de trup şi de „suflare de viaţă” care împreună alcătuiesc „un suflet viu”. În acest caz sper că recunoaşteţi terminologia Genezei pe care au preluat-o pentru recrearea omului în imaginea teologică a Turnului de Veghere ! Astfel, în concepţia despre moarte a Martorilor, atunci când un om moare nu mai există nici suflet şi nici duh/spirit care să-i părăsească trupul fizic şi care să-i păstreze conştienţa. Acest fapt este deosebit de atrăgător fiindcă omul nu mai poate atunci fi tras la răspundere de Dumnezeu pentru felul în care el ca şi „suflet viu” s-a comportat atunci când era în viaţă. Prin negarea existenţei după moarte a sufletului omului Martorii au reuşit ceea ce nici diavolul n-a putut: şi anume, să se sustragă de la răspunderea pe care o poartă pentru felul în care a trăit !! De ce să te mai temi de judecată, de iad, de consecinţele păcatului, dacă nu vei mai exista după moarte ? De altfel, pentru a-şi lua măsuri de precauţie suplimentare ei au avut grijă să desfiinţeze şi doctrina unui iad veşnic unde sufletul poate cunoaşte o veşnică şi neîncheiată ispăşire pentru propriile-i păcate!

            Această părere îndoielnică este limpede contrazisă de o mulţime de pasaje dintre care: Geneza 35:18, 1 Samuel 28:18-19, Ecleziastul 3:21, Fapte 7:59, Evrei 4:12, Apocalipsa 6:9-11, etc.

            Ignorând asemenea pasaje şi multe altele, Martorii lui Iehova se folosesc de texte ca Psalmul 13:3, Ecleziastul 9:5-6 şi Daniel 12:2 pentru a demonstra că până la înviere morţii rămân în mormânt inconştienţi şi inactivi. Dar, nu acest lucru ne-au indicat pasajele de mai sus.

            Acum, deşi termenul „somn” este folosit în Scriptură pentru a indica moartea, totuşi el nu este niciodată folosit pentru a descrie moartea naturii imateriale a omului, fie a sufletului sau a duhului. În Scriptură, termenul „somn” este întotdeauna aplicat doar trupului, devreme ce în moarte trupul împrumută înfăţişarea unui om care doarme. Însă termenul de “somn al sufletului” nu se găseşte niciunde în Scriptură şi de asemenea nici presupunerea că sufletul intră la moartea fizicului, într-o stare de inconştienţă.

            Cea mai simplă infirmare a acestei doctrine a Martorilor lui Iehova (şi în unele privinţe, şi a Adventismului de Ziua a şaptea) se găseşte în pasaje ca:

Ioan 11:26 „şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată” sau, Luca 16:19-31, Filipeni 1:21-24, 2 Cor.5:6-8, 1 Tes.5:10, etc.

            Utilizarea termenului „moarte” din asemenea pasaje indică cu claritate o separare a sufletului şi a spiritului de trup, separare/despărţire care rezultă în definitiva inactivitate fizică şi o aparenţă generală de somn.

            În prima epistolă către tesaloniceni, apostolul Pavel vorbeşte de întoarcerea Domnului Isus Hristos folosind termenul „adormire/somn” ca o metaforă a morţii:

„Nu voim fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va duce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, într-adevăr ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes.4:13-17)

            Versetul 14 din acest pasaj indică că deşi Pavel folosea metafora “adormirii/somnului” pentru a descrie moartea fizică, el a înţeles limpede că atunci când Isus va veni din nou, El va aduce împreună cu El (pentru „împreună” avem grecescul „sun”), pe aceia ale căror trupuri „dorm”. Pentru a fi mai explicit, sufletele şi duhurile celor ce sunt acum împreună cu Hristos în slavă (2 Cor.5:8; Filip.1:22-23) vor fi reunite cu trupurile lor înviate (1 Cor.15), aceasta însemnând că ele vor fi îmbrăcate în nemurire şi neputrezire, nemaidescompunându-se fizic. Cuvântul grecesc „sun” indică că ei (adică, sufletele şi duhurile lor) se vor afla într-o poziţie „umăr la umăr” cu Hristos, iar trupurile lor fizice care „dorm” acum vor fi în aceea clipă înviate la nemurire/neputrezire şi reunite cu duhurile lor.

            Atunci, pentru creştin, moartea fizică implică doar adormirea sau somnul trupului, el aşteptând învierea la nemurire, când trupurile noastre înviate se vor alătura sufletelor şi duhurilor noastre desăvârşite. Dar dacă va fi să murim înainte ca să vină Domnul, noi avem totuşi asigurarea că la moartea noastră fizică vom fi împreună cu El şi de asemenea că, ne vom întoarce împreună cu El. După cum Pavel a spus, „a fi absent din trup înseamnă a fi acasă_(sau, prezent) împreună cu Domnul (2 Cor.5:8). Spre deosebire, sufletele celor nemântuiţi merg într-un loc de chin unde aşteaptă judecata finală.

CONFUZIA NOŢIUNILOR DE ADORMIRE A TRUPULUI ŞI ADORMIRE/SOMN AL SUFLETULUI SE DATOREAZĂ NEÎNŢELEGERII SEMNFICAŢIEI TERMENULUI „MOARTE” („THANATOS” – ÎN GREACĂ). ASTFEL, „THANATOS” – „MOARTE” NU ÎNSEAMNĂ A FI INEXISTENT SAU INCONŞTIENT, CI MAI DEGRABĂ, A FI SEPARAT/A SE DESPĂRŢI.

Coloseni 2:13 „Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre (evident, aici însemnând despărţiţi de Dumnezeu, NU inexistenţi sau inconştienţi !?) şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu va adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile…”

1 Timotei 5:6 „Dar cea dedată la plăceri, chiar dacă trăieşte, este moartă” (chiar versetul ne demonstrează că-i vorba de despărţire de Dumnezeu din cauza păcatului nu de moarte fizică sau spirituală)

Apocalipsa 3:1 „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: …ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort

Efeseni 2:1   „Voi eraţi morţi în greşelile (e vorba de, încălcările legii lui Dumnezeu) şi în păcatele voastre…”

Aceste versete, precum şi multe altele afirmă limpede că sufletul şi duhul omului sunt mai mult decât suflarea lui. Sufletul şi spiritul unui om se despart/separă de trup atunci când acesta moare, iar după moarte acestea sunt conştiente suferind sau fiind mângâiate, până la învierea trupului fizic şi primirea pedepsei ori a răsplăţii. Depinde de poziţia pe care omul a avut-o când trăia, faţă de Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos.

JOHN BLANCHARD A SPUS: „SĂ CREZI ÎN PARADIS DAR NU ŞI ÎN IAD, E CA ŞI CUM AI SPUNE CĂ, AU FOST MOMENTE CÂND ISUS SPUNEA ADEVĂRUL ŞI MOMENTE CÂND EL MINŢEA !”

A crede că Dumnezeu nu va trimite oameni în iad şi că acest loc nu există, este o greşeală care pune la îndoială autenticitatea relaţiei tale cu El. A te baza numai pe caracterul Său iubitor fără a ţine seama şi de caracterul Său drept, este extrem de eronat. Pentru păcat trebuie să se plătească şi El nu va absolvi pe nimeni de această datorie, indiferent că aceştia cred, sau nu, că vor exista după moarte. JUDECATA LUI DUMNEZEU ESTE INEVITABILĂ ŞI IMPLACABILĂ. Bine ar fi ca aceştia să o înfrunte pregătiţi !

VA SALVA DRAGOSTEA ŞI COMPASIUNEA (ÎNDURAREA) LUI DUMNEZEU PE CEI NECREDINCIOŞI, NELEGIUIŢI, ŞI NEMÂNTUIŢI ?

Psalm 7:11,12… „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme. Dacă cel rău nu se întoarce la Dumnezeu, Dumnezeu îşi ascute sabia, îşi încordează arcul şi-l ocheşte, îndreaptă asupra lui săgeţi omorâtoare şi-i aruncă săgeţi arzătoare!”

Iov 27:8 „Ce nădejde îi mai rămâne celui nelegiuit, când îi taie Dumnezeu firul vieţii când îi ia sufletul ? Îi ascult_ Dumnezeu strigătele când vine strâmtorarea peste el?”

Cu toate acestea mulţi îşi spun: „Totuşi mulţi oameni păcătuiesc şi se pare că nu li se întâmplă nimic !” În acest caz, iată o ilustraţie care explică aparenta întârziere: „D-zeu îşi încordează arcul!” şi cu cât îl încordează mai tare, cu atât mai adânc va pătrunde săgeata mâniei Lui atunci când este slobozită ! Noi îi mulţumim că întârzie !

            De aceea, tocmai fiindcă este atât de finală, de irevocabilă şi de ireversibilă, judecata lui Dumnezeu întârzie! Săgeata aceasta, odată slobozită, NU SE MAI ÎNTOARCE !

ATUNCI CÂND TOTUŞI EA ESTE SLOBOZITĂ, IATĂ DESCRIERI DIN NOUL TESTAMENT ALE EXPERIENŢEI PEDEPSEI LUI ŞI ALE LOCULUI ÎN CARE ACEASTA ESTE APLICATĂ FĂRĂ RĂGAZ SUFLETULUI OMENESC:

 – UN LOC UNDE VIERMELE LOR NU MOARE NICIODATĂ ŞI UNDE FOCUL NU SE STINGE : Marcu 9:43-48

    – ÎNTUNERICUL DE AFARĂ, PLÂNSUL ŞI SCRÂŞNIREA DINŢILOR : Mat.8:12; 22:13…

   – PEDEAPSA VEŞNICĂ : Mat.25:31-46

    – BĂTUT CU LOVITURI : Luca 12:41-48

    – SEPARARE ETERNĂ DE DUMNEZEU : Mat.7:21-23

    – MOARTEA A DOUA : Apocalipsa 2:11; 20:6

    – IAZ (LAC) DE FOC : Apoc.20:11-14; 21:8

    – VOR FI MUNCIŢI ZI ŞI NOAPTE, ÎN VECII VECILOR : Apoc.20:10b

    – FUMUL CHINULUI LOR SE VA SUI ÎN SUS ÎN VECII VECILOR : Apoc.14:10-11

Mulţi au crezut în mărturia biblică a existenţei iadului. Iată ce au spus unii dintre aceştia, care nu au fost nişte necunoscuţi ai vremii lor:

„Toate drumurile care duc în iad sunt drumuri cu sens unic” Anonim

H.G.Adams: „Iadul este adevărul înţeles prea târziu!”

Augustin: „Păcatul fiecărui om este instrumentul pedepsei lui, iar nelegiuirea lui îi este transformată în propriu-i chin”

Thomas Brooks: „Chiar dacă lacrimile fiecărui păcătos damnat ar fi cât un ocean întreg, totuşi luate împreună toate aceste oceane nu ar putea vreodată să stingă măcar o scânteie a focului cel veşnic”

T.Brooks: „Cei osândiţi vor sta în iad atâta vreme cât lui Dumnezeu îi este dat să stea în paradis”

E.G.Robinson: „Moartea a doua este continuarea morţii spirituale într-o altă şi nesfârşită existenţă”

„În iad, chiar şi Evanghelia este o veste proastă” Anonim

„Acela va avea iadul ca datorie, care nu are cerurile ca dar”

„Prea târziu!” stă scris pe porţile Iadului

Thomas Brooks: „Dumnezeu nu are decât un iad şi este al acelora pentru care păcatul a fost în mod obişnuit, un rai pe acest pământ!”

Robert G.Lee: „Ieşire” nu este un cuvânt aflat în vocabularul iadului.

North: „Şi tu vei fi un credincios într-o bună (?!) zi. Dacă niciodată nu ai crezut pe pământ, vei crede pentru totdeauna în iad!”

Thomas Watson: „Iadul poate fi o locuinţă. Dar cu siguranţă că nu va fi un loc de odihnă”

William Law: „Oamenii nu se află în iad fiindcă Dumnezeu este mâniat pe ei. Ei se află în mânie şi-n întuneric fiindcă ei i-au făcut luminii, care se revarsă fără încetare de la Dumnezeu, ceea ce i-a făcut omul care şi-a scos singur ochii!!”

Rowland Hill: „Dacă îmi este teamă de păcat, nu trebuie să-mi fie teamă de iad”

R.B.Kuiper: „Ştiţi ce face Cerul să fie Cer? Comuniunea cu Dumnezeu. şi ştiţi ce face Iadul sa fie Iad? Este separarea de Dumnezeu!”

John Murray: „Cei pierduţi, vor suferi veşnic satisfacerea dreptăţii divine, însă niciodată nu o vor satisface”

Matthew Henry: „Acelora care sunt pentru Dumnezeu nişte păcătoşi incorigibili (încăpăţânaţi), Dumnezeu le va fi un Judecător implacabil (încăpăţânat)”

T.Watson: „În iad, păcătosul va fi totdeauna pe moarte, dar nu va muri niciodată”

„Iadul va fi răsplată aceluia care nu a primit Cerul în dar!” Anonim

„Ziua Judecăţii de Apoi este îndepărtată. Ziua Judecăţii tale, este aproape!”

TU, ALEGE VIAŢA !

BIBLIOGRAFIE:

– „STATE OF THE DEAD”, pastor J.Mark Martin, Calvary Community Church, Phoenix, AZ.

– „JEHOVAH OF THE WATCHTOWER”, Dr.Walter Martin & Norman Klann. Material pus la dispoziţie de CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE, 17 Hughes, Irvine, CA 92718.

– „GATHERED GOLD”, „MORE GATHERED GOLD”, John Blanchard.

Teodor Macavei – Capela Creştină Petroşani

str.Aurel Vlaicu nr.11

Petroşani, 2675, HD

ROMÂNIA

https://www.rcrwebsite.com/soul.htm

KENOSIS  Teologia Kenotică

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

KENOSIS    Informaţii generale

  Theodor H Gaster a subliniat două momente de bază în ritualuri. Mai întâi se referă la ritualurile de Kenosis, sau golire; apoi, la ritualurile de Plerosis, sau umplere. Ritualurile de Kenosis înfăţişează golirea sensului timpului când el se apropie de sfârşitul unui ciclu. Estomparea timpului în acest moment produce efecte nocive şi profanatoare, astfel că răspunsul adecvat este o formă ascetică de comportament însoţită de austeritate. În ritualurile de Plerosis, umplerea timpului sau reînceperea unui nou timp, dramele excesului şi suprasaturaţiei de putere sunt înfăţişate în ritualuri. Roluri dramatice specifice în aceste ritualuri imită puterea zeităţilor în reînnoirea timpului cosmosului.

Kenosis, Teologia Kenotică

Informaţii detaliate

„Kenosis” este termenul grecesc luat din Fil. 2:7, unde Hristos este descris ca „golindu-se de sine” (RSV) şi luând formă umană. Au existat multe discuţii despre acest întreg pasaj crucial (2:6 – 11), iar astăzi există câteva interpretări. Teologia kenotică este o teologie care se concentrează pe persoana lui Hristos în termenii unei anumite forme de autolimitare prin care Fiul  preexistent în el devine om. Teologia kenotică la nivel teoretic este un mod de concepţie a întrupării, fiind relativ nouă în istoria cugetării la persoana lui Hristos. Unii văd această formă de gândire despre Hristos ca fiind cea mai recentă noutate în cristologie; alţii o văd ca pe un drum înfundat.

Istorie

Teologia kenotică se poate spune că a început ca formă serioasă de cugetare în cristologie prin lucrările lui Gottfried Thomasius (1802 – 75), un teolog german lutheran. În general, teologia kenotică a fost formulată în lumina a trei chestiuni cruciale.

Prima chestiune a fost găsirea unei căi de înţelegere a persoanei lui Hristos care a permis ca întregul său caracter omenesc să fie exprimat corespunzător. Studiile biblice au dat bisericii o puternică înştiinţare asupra faptului că creştinismul a început încă de la primele întâlniri cu omul Isus. Scolastica criticistă l-a „readus” în lumina acestei situaţii. Ea a devenit mai sensibilă la limitările acelei ere „pre-ştiinţifice” şi a văzut mai limpede portretul sinoptic al personalităţii umane a omului Isus. Toate acestea au condus la nevoia teologilor de a afirma în noi feluri că Hristos a fost într-adevăr om. El a crescut, a flămânzit, a învăţat, şi-a însuşit cultura neamului şi şi-a arătat limitele.

Toate acestea trebuie spuse despre Isus însuşi, nu doar nişte simple abstracţiuni numite umanitatea „asumată” de Fiul lui Dumnezeu.

A doua chestiune, egală ca importanţă, a fost afirmaţia că Dumnezeu a fost cu adevărat în Hristos. Credinţele sunt corecte: foarte dumnezeit, foarte omenesc. Problema este cum poate fi spus acest lucru fără a-L transforma pe Hristos într-o aberaţie. Dacă a fi om înseamnă să înveţi, să creşti, etc., iar a fi Dumnezeu însemnă să fii atotştiutor, atunci cum putem vorbi despre o singură persoană? Doar nu a fost „bicefal”?!

A treia chestiune se disociază parţial de prima. Experienţa ne-a învăţat să gândim în termenii categoriilor psihologiei. Conştiinţa era o categorie centrală. Dacă „centrul” nostru este conştiinţa noastră, iar Isus era deopotrivă Dumnezeu atotştiutor şi om limitat, atunci el avea două centre, iar ca atare era în mod fundamental altfel decât noi. Cristologia devenise neverosimilă pentru unii.

Convergenţa acestor chestiuni a dus teologiile kenotice spre o diversitate a formelor. Toate împărţeau nevoia de a afirma omenescul real şi limitat al lui Isus şi conştiinţa limitată deopotrivă cu afirmaţia că el este chiar Dumnezeu şi foarte omenesc. Variatele forme ale teoriei autolimitării divine au fost căi de a încerca acest lucru.

Toate formele ortodoxiei clasice resping vehement sau resping în principiu teologia kenotică. Asta pentru că Dumnezeu trebuie susţinut ca fiind neschimbat; orice concept al întrupării care ar implica schimbare ar însemna că Dumnezeu ar înceta să mai fie Dumnezeu.

Tipuri

Aceste chestiuni nu înseamnă nicidecum o uniformitate a formulărilor; de fapt, sunt multe posibilităţi diferite în cadrul categoriei generale „teologie kenotică.” Există o diversitate de posibilităţi în cristologie în termenii ideii unei autolimitări pre-întrupare a Dumnezeu Fiului. Sunt două mari categorii pentru înţelegerea teoriilor kenotice. Una priveşte relaţia teoriei kenotice cu formulele tradiţionale ortodoxe. O teorie kenotică poate avea funcţia de a fi sprijinitoarea modificării unei formule tradiţionale sau poate fi prezentată ca alternativă. Aceasta este diferenţa cheie faţă de celelalte, altminteri asemănătoare, prezentări date de anglicanul Charles Gore în ale sale Bampton Lectures, Întruparea Fiului lui Dumnezeu (1891) şi independentul P T Forsyth în Persoana şi locul lui Isus Hristos (1909).

Ambii scriitori afirmă clar o reală obligaţie de a-L înţelege pe Hristos ca Dumnezeu şi om, ba chiar scopul kenotic a lui Gore funcţionează întru întărirea apărării sale consistente şi articulate a ortodoxiei calcedoniene. Forsyth vede teoria sa ca pe o alternativă biblică a unei formule statice greceşti, de obligativitate, găsită în Definiţia calcedoniană. Deopotrivă Gore şi Forsyth sunt clari în viziunea lor despre umanul lui Isus, creşterea sa, şi limitele ca parte a sensului identităţii sale.

O a doua deosebire în cadrul teoriilor kenotice priveşte locul conceptului în cadrul unei înţelegeri pe larg a fiinţei lui Dumnezeu şi a relaţiei cu lumea. Lucrarea lui A E Garvie – Studii despre viaţa interioară a lui Isus (1907) arată influenţa unei forme conservatoare de speculaţie hegeliană asupra naturii Treimii. Aici se poate vedea existenţa unei mişcări sau dialectici lăuntrice a lui Dumnezeu între plenitudine (Tatăl) şi autolimitare / exprimare (Fiul) care îşi găseşte exprimarea istorică în întrupare ca sens kenotic.

Astfel, teologia kenotică nu se presupune a fi un instrument ad hoc care să dea sens cazului Hristos; mai curând cazul Hristos este expresia istorică a dialecticii veşnice lăuntrice a triunitarului Dumnezeu. Alţii mai văd relaţia lui Dumnezeu ca şi Creator cu creaţia ca formă de autolimitare, astfel furnizând o veritabilă libertate omenească şi largul context pentru mai multe chestiuni de autolimitare divină în Isus Hristos. Contrastul acestor forme mai mult speculative ale teologiei kenotice ar fi în mod firesc acele forme care se concentrează mai concret pe întrupare ca act exclusiv de divină autolimitare întru mântuirea noastră.

În fine, două arii largi de distincţie pot fi făcute în înţelegerea seriei potenţiale de teorii kenotice. Prima este deosebirea crucială în relaţia unei teorii kenotice propuse faţă de istoria cristologiei. Poate teoria fi văzută ca o alternativă la dogma existentă (Forsyth, Mackintosh) sau ca o modificare accentuată (Garvie, Weston)? A doua, este o teologie kenotică privită în unicitatea sa ca act al autolimitării divine (Forsyth), sau trebuie privită ca moment istoric culminant al dialecticii triunitare (Garvie) şi / sau relaţia kenotică a lui Dumnezeu cu creaţia în general?

Criticismul

Teologia kenotică aşa cum a fost formulată în Germania (1860 – 80) sau în Anglia (1890 – 1910) a fost în mod evident o provocare. Într-adevăr, mulţi cred că criticile evocate s-au dovedit fatale.

O critică persistentă a fost cea conform căreia teologia kenotică nu este biblică. Dacă cineva a susţinut vreun soi de teorie a dezvoltării despre apariţia cristologiei NT, precum R Bultmann, J Knox, R H Fuller ş.a., atunci cel mult se poate spune că teologia kenotică ar putea reflecta, în cel mai bun caz, unul dintre modelele de dezvoltare. Dacă cineva susţine unitatea cristologică a NT, cum fac teoreticienii kenotici în general, atunci chestiunea este mai la obiect. Ce avocaţi ai teologiei kenotice ar susţine la unison este ceva ca o schiţă interpretativă a înţelegerii lor, care îngăduie cuiva să-L vadă pe Isus Hristos ca pe un om real, crescând, limitat, fără a crea şi sensul că Dumnezeu nu ar fi cumva implicat în exact acest om.

Nu este o chestiune de interpretare a Fil. 2, ci una legată de cum vede cineva  pe Dumnezeu şi pe om în Isus Hristos. A ştiut sau nu a ştiut Hristos timpul sfârşitului (Marcu 13:32)? Ortodoxia spune că trebuie să fi ştiut, el fiind prezenţa atotştiutorului Dumnezeu; totuşi, pentru un anume motiv el a ales să nu dezvălui acest lucru ştiut. Teoreticienii kenotici insistă că textul spune ceea ce spune. El s-a limitat pe sine la dezvoltarea sa adevărată şi umană; a fost într-adevăr dependent de Tatăl său; nu a ştiut. Această problemă, „cine este”, se poate interpreta biblic în mai multe feluri.

O a doua critică se poate clar concentra pe credibilitatea fundamentală a conceptului de autolimitare divină. Trebuie să lămurim aici. Teologia a înfăţişat mereu o divină tăinuire a scopurilor pedagogice ale lui Hristos. El şi-a tăinuit strălucirea divină şi a devenit palpabil pentru a ne întâlni în lumea noastră întunecată, decăzută, în termenii noştri (Augustine). Teologia kenotică face un pas important dincolo de asta; în întrupare, zămislită totuşi, a existat un act de limitare pre-întrupare, fie ea o „dare deoparte” (Gore) sau o „concentrare” (Forsyth). Este ceva de genul ar trebui sau nu un misionar să ia cu el în junglă radioul de emisie – recepţie (şi să se lege astfel de sistemul care-l sprijină)? Cum poate Isus Hristos să fie Dumnezeu dacă am afirma simultan că în timpul vieţii întrupate nu a fost atotştiutor?

Urmând calea lui Thomasius, anume argumentată că există două feluri de atribute, interne (dragoste, bucurie) şi externe (omnipotenţă, omniprezenţă, etc.). Fiul veşnic a „lăsat deoparte” atributele externe şi le-a dezvăluit pe cele interne. În el vedem iubirea Tată – Fiu; în el vedem „inima” lui Dumnezeu ajunsă vizibilă. A M Fairbairn a lucrat cu luare aminte la asta în cartea sa de pionierat, Locul lui Hristos în teologia modernă (1895).

Alţii, cu o atitudine mai speculativă (de ex., Garvie) afirmă că autolimitarea este la Dumnezeu în viaţa „triunitară lăuntrică”. Astfel că ceea ce este dezvăluit în Hristos nu este un act de autolimitare, ci Dumnezeu – Fiul în veşnica sa autolimitare este obedient relaţiei cu Tatăl. Întruparea este astfel văzută ca revelaţie a relaţiei eterne a Tatălui cu Fiul şi a dragostei izbăvitoare ce îi poate include şi pe alţii.

A treia replică se concentrează pe importanţa scopului sau intenţiei lui Dumnezeu. Dacă se poate spune că Dumnezeu are ca scop fundamental aducerea fiilor rătăciţi înapoi la El, atunci omnipotenţa / omniscienţa Sa vor împlini cu siguranţă acest obiectiv. Cel mai mare act de omnipotenţă poate fi atunci văzut atunci când Fiul devine „sărac” pentru ca noi să ne putem îmbogăţi prin el.

Omnipotenţa este socotită mai mult în termenii legaţi de obiectiv decât ca o categorie abstractă. Forsyth a lucrat la această idee mult; el a denumit-o „moralizarea dogmei” care este reconfigurarea părerii noastre despre Dumnezeu de la ceea ce numeam categorii statice la unele dinamice care reflectă scopul izbăvitor al lui Dumnezeu văzut în Hristos. Astfel că au existat câteva moduri care susţineau teologia kenotică ar încerca să facă conceptul de autolimitare plauzibil. Mai mult, provocarea a fost inversată. Cum, a fost întrebat, poate cineva să priceapă pe Isus Hristos ca fiinţă atotştiutoare trăind simultan ca şi om care creşte, învaţă, este limitat, fără a crea o fiinţă „bicefală”? Este contopirea celor două naturi imaginabilă fără o autolimitare divină? Este cumva vreo formă de docetism singura alternativă? Oare Isus doar arăta omeneşte?

A treia critică s-a focalizat pe presupusa putere a teologiei kenotice, conştiinţa lui Isus. Poate că ar putea fi admis, persoana celui Întrupat este mai mult decât o unitate, dar nu cumva am creat noi o nouă nouă dualitate între pre-întrupatul Fiu şi Isus cel istoric? Oare nu a fost o pierdere inimaginabilă (de cunoaştere) la Betleem? Mai mult, dacă Fiul a rămas în acelaşi timp logosul transcendental, nu este o discontinuitate radicală, fatală, între conştiinţa logosului transcendental şi pământescul Isus? Se poate argumenta că în acest punct teologia kenotică este cel mai tensionată. Oricum, tensiunea este în mod fundamental o reaşezare a aceloraşi expresii ortodoxe tensionate care încearcă să afirme noţiunea foarte dumnezeit – foarte omenesc în termenii conştiinţei lui Isus cel pământesc. Problema se desparte în două. Pentru teologia kenotică tensiunea este în scindarea dintre preexistentul şi întrupatul Fiu. Pentru ortodoxie, tensiunea este mare deoarece se încearcă înţelegerea într-o anumită măsură a faptului cum poate fi Isus deopotrivă prezenţa atotştiutorului Dumnezeu şi un om limitat, în creştere.

Sumar

Teologia kenotică este în realitate o variantă, o nouă formă de credinţă ortodoxă, biblică. A apărut într-o diversitate de forme în ultimul secol. A fost dezbătută cu ardoare, iar interesul faţă de ea a rămas. Dintr-un anume unghi ea poate fi văzută ca o încercare de a da substanţă conceptuală măreţului imn al lui Charles Wesley care spune cu evlavie că Fiul s-ar „goli pe sine de tot în afară de iubire” şi ar muri pentru o omenire decadentă. Din alt unghi, teologia kenotică reprezintă o încercare de a da un loc central omenescului din Isus, limitat – dar fără de păcate, în timp ce se afirmă că semnificaţia fundamentală a acelui omenesc a fost şi este că aici pe pământ Dumnezeu – Fiul veşnic a venit cu adevărat pentru a izbăvi.

S M Smith
(Elwell Evangelical Dictionary)

Bibliografie
C Welch, God and Incarnation in Mid Nineteenth Century German Theology; C Gore, Dissertations on Subjects Connected with the Incarnation; W I Walker, The Spirit and the Incarnation; F Weston, The One Christ; A B Bruce, The Humiliation of Christ; H E W Turner, Jesus the Christ; W Pannenberg, Jesus, God and Man.

   (courtesy of http://mb-soft.com )

http://www.voxdeibaptist.org/Kenosis_informatii.htm

KENOSIS

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

KENOSIS

 „Kenosis” este derivat din cuvântul grecesc „kenoo” care înseamnă „a goli.” Este folosit în Fil. 2:7.  Textul din Fil. 2:5-8 se cuvine menţionat aici.

„Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus, 6El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, 7ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. 8La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. (Fil. 2:5-8).

Teoria kenotică stabileşte că Isus a renunţat la unele din atributele sale divine cât timp a fost om aici, pe pământ. Aceste atribute erau omniscienţa, omniprezenţa şi omnipotenţa. Hristos a făcut acest lucru voluntar astfel încât să fie aidoma unui om pentru a împlini lucrarea de mântuire. Această opinie a fost prima oară expusă la sfârşitul anilor 1800 în Germania de către Gottfried Thomasius (1802-1875), un teolog lutheran.

Fil. 2:5-8 nu ne învaţă că Isus a renunţat la vreunul din atributele Sale divine odată ce nu spune nimic despre aceste atribute. Mai degrabă se vorbeşte despre smerenia Sa care l-a condus, conform voinţei Tatălui, la părăsirea stării Sale maiestuoase din ceruri pentru a intra în umila poziţie a firii umane.

Acolo este, însă, o problemă pe care ortodoxia trebuie să o abordeze, anume că teoria kenotică pare să se exprime mai bine.  Luaţi Marcu 13:32 de exemplu.  Acolo, Isus spune, „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”  Dacă Isus ştia toate lucrurile, ca fiind implicat în natura Sa divină, atunci cum de nu ştia ziua sau ora propriei Sale reveniri. Răspunsul este că Isus a aderat la limitările omenescului şi în mod voluntar nu şi-a exercitat atributul său de atotştiutor.  El rămânea divin, dar s-a strămutat şi a trăit în întregime ca om.

Teoria kenotică este o doctrină periculoasă pentru că dacă ar fi fost adevărată atunci ar însemna că Isus nu a fost pe deplin divin.  Dacă Isus nu a fost în întregime divin, atunci lucrarea Sa de ispăşire nu ar fi suficientă pentru a ispăşi păcatele lumii.

Doctrina corectă este cea a Uniunii hipostatice, anume că Isus este deopotrivă şi în întregime Dumnezeu şi în întregime om (Col. 2:9) şi nu a renunţat la vreun atribut divin în timpul cât a fost pe pământ.

(courtesy of http://www.carm.org )

ARTICOLE ADIŢIONALE LA SUBIECT:

KENOSIS – Informaţii generale – Theodor H Gaster a subliniat două momente de bază în ritualuri. Mai întâi se referă la ritualurile de Kenosis, sau golire; apoi, la ritualurile de Plerosis, sau umplere. Ritualurile de Kenosis înfăţişează golirea sensului timpului când el se apropie de sfârşitul unui ciclu. Estomparea timpului în acest moment produce efecte nocive şi profanatoare, astfel că răspunsul adecvat este o formă ascetică de comportament însoţită dehttps://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/kenosis/ austeritate. În ritualurile de Plerosis, umplerea timpului sau reînceperea unui nou timp, dramele excesului şi suprasaturaţiei de putere sunt înfăţişate în ritualuri. Roluri dramatice specifice în aceste ritualuri imită puterea zeităţilor în reînnoirea timpului cosmosului.  (courtesy of http://mb-soft.com )

KENOSIS – Enciclopedia catolică – Un termen care provine din discuţia cu privire la sensul real al vrs. Filipeni 2:6 şi în continuare : “El, măcar ca avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat [ekenosen] pe sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om.”  (courtesy of http://www.newadvent.org )

KENOSIS – De la Wikipedia, enciclopedia liberă – Kenosis este un cuvânt grecesc pentru golire, folosit ca termen teologic. Fiind un cuvânt grecesc vechi, κένωσις kénōsis înseamnă o „golire”, de la κενός kenós „gol”.    (courtesy of http://en.wikipedia.org )

Kenosis – Hristos „s-a dezbrăcat de Sine” (Filipeni 2:7) – O apologetică cu peste 100 de link-uri pentru înţelegerea, apărarea şi dezvoltarea ideii ortodoxe biblice despre umilinţa slăvită a Domnului nostru. (courtesy of http://kenosis.info/index.shtml)

Doctrina kenotică – de Robert R. McLaughlin. „Kenosis” derivă din cuvântul grecesc „KENOO” care înseamnă a goli pe cineva ori a lua cuiva o funcţie adecvată, Phi 2:7a. (courtesy of http://www.gbible.org/kenosis.htm)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/kenosis/

În zilele care încă mi-au rămas de meditat…Anica Belea

Ţinteşte mai sus

 

Emanuela Belea Pagina Femeii este

realizată de

 Emanuela Belea

Coordonatoare lucrarea cu femeile, Braşov

O pagină pentru femei disponibile să urmeze modele autentice pentru a ajunge

la un ideal ancorat în Dumnezeu

Mărturie

Mă numesc Anica Belea, sunt din judeţul Hunedoara, localitatea Balomir, nr. 88. La vârsta de 18 ani Dumnezeu mi s-a revelat intr-o viziune de noapte. Acest fenomen mi-a marcat întreaga viaţă. Planul lui Dumnezeu începuse să prindă contur. Primirea Domnului Isus ca Mântuitor al meu personal, a fost cea mai importantă experienţă din viaţă mea. Am aflat în Isus un prieten, cu El împart totul, Lui îi spun totul si aceasta m-a ajutat mult in timpul ceasurilor întunecoase. In vremuri bune sau rele mi-a fost suport – iar când am ajuns la capătul puterilor la El am găsit resurse.

ISUS este Punctul Stabil din UNIVERS care nu Cedează!

ÎN EL TE POŢI ÎNCREDE;

PE EL TE POŢI SPRIJINII;

AICI POŢI SĂ -TÎ ANGAJEZI VIAŢA!

Am descoperit totodată ce înseamnă să fi o persoană centrată în Dumnezeu de unde să primeşti inspiraţie si călăuzire. O prezenţă Divină m-a inundat cu dragostea de a aşterne gânduri pe hârtie. Nu am rezistat ca experienţele si miracolele ce au făcut parte din viaţa mea sa nu vadă lumina tiparului – am dorit sa las copiilor mei o cale de urmat – astfel, am fost inspirată să scriu cartea care se intitulează: COMORI DESCOPERITE IN LABIRINTUL VIEŢII. Dintr-un spectru larg de experienţe s-a născut această Carte: peste 40 de ani de umblare cu DUMNEZEU ,12 copii, 18 ani de vaduvie (si asta spune multe).

Viaţa trebuie mai întâi Trăită, apoi să fie Scrisă! Aşa după cum am relatat pe copertă: » PENTRU A SCRIE CEVA CARE SĂ RĂMÂNĂ, SE CERE SĂ CITEŞTI MULT, SĂ ASCULŢI MULT, SĂ IUBEŞTI MULT, DAR MAI ALES SĂ SUFERI MULT – FĂRĂ ACESTEA LITERELE NU STRĂLUCESC, CORZILE NU VIBREAZĂ, SCÂNTEILE NU RĂSAR «!

Din experienţe amare se nasc gânduri strălucite – aşa a început introducerea mea in tainele scrisului tipărit. Plecând de la rolul meu umil si angajându-mă în această lucrare, a trebuit să invăţ să citesc printre rânduri, acordând atenţie spaţiilor libere, lucrurilor nerostite si convingerilor care constituie o valoare.

La porunca lui ISUS am aruncat mreaja cu nadejdea că voi fi binecuvântată la mal. Acum pot spune ca si Maria altădată: “SUFLETUL MEU MĂRESTE PE DOMNUL, ÎNTRUCÂT M-A AJUTAT SĂ FAC O LUCRARE PENTRU EL!!!

VERSURI AUTOBIOGRAFICE

În zilele care încă mi-au rămas de meditat…

Vreau s-adun firele toarse, ca să stiu cât am lucrat.

Fiecare vârstă isi are semnificaţia sa,

În orice stadiu din viată noi putem realiza.

 

Ceva productiv în viată ca să devii creativ,

Si să poti actiona intr-un mod mai decisiv.

Viaţa îşi are ritmul ei, doar s-o stii folosi bine,

Chiar timpul de recreere să fie în scopuri utile.

 

Nu în lucruri ce-obosesc sau care nu folosesc,

Ritmurile vieţii noastre, să fie într-un scop ceresc.

Astfel dar, copilaria si maturitatea vietii,

Poartă-n ele un tezaur specific al frumuseţii.

 

Anii lasă a lor urme în viaţa cotidiană,

Depozit de cunoştiinţe, care nu le înveţi în şcoală.

Şcoala vietii e un alt factor important in viaţa ta,

Căci în orice zi din viată, tot înveţi câte ceva.

 

Pe măsură ce trec anii, te simţi parcă mai bogat ,

Căci în minte îţi ramâne tot ce ai acumulat.

Orizontul de interese îţi devine mai real

Şi priveşti cu alţi ochi spre al ţărmului liman.

 

Când copiii au crescut mari, am stat si am meditat…

Ce pot face pentru altii sau ce ar fi de lucrat?

Mă simţeam parcă datoare, trebuia recuperat,

Timpul care a trecut, timpu când nu m-am implicat.

 

Eu băteam pasul pe loc înconjurată de lăstari

Însă acum Dumnezeu i-a crescut şi pe ei mari.

Orizontul de interese simt parcă ca s-a largit

Şi după atâţia ani,doar acum am reuşit,

 

Să văd puţin mai departe si cât este de lucrat

Şi în slujba de slujire, eu atunci m-am angajat.

De-ţi împarţi timpul cu Domnul simţi călăuzirea Sa,

Implicarea în lucrare este însăsi viaţa mea.

 

Până când am reusit să ajung pe această treaptă,

Am avut de străbatut drum lung, nu în linie dreaptă.

Urcuşuri si coborâşuri,drumul a fost destul de greu,

Să rămâi singur în lupta, parca mă cutremur eu.

 

Obstacole, filiere, câte nu s-ar putea spune,

Nopti albe, de priveghere petrecute în rugăciune.

Suferinţa, ni se spune, este catalizatorul

Ea este ce te formează,ea este îndrumătorul.

 

Zbuciumul şi suferinţa sunt în a Domnului şcoală,

Ca durerile de naşteri ele aduc viaţă nouă.

De Domnu-s îngăduite focurile de încercare,

Ca să poti fi prelucrat pentru a Domnului lucrare.

 

Viaţa îmi este mărturie, ea poate însăşi vorbi

Că Isus mi-e sensul vieţii, El care mă sprijini.

În prezent am sentimentul călăuzirii Divine,

Mi se pare că abea acum încep viaţa pentru mine.

 

Relaţia mea cu Domnul îmi oferă împlinire,

Ea este ce mă provoacă să aştern gânduri pe hârtie.

La vârsta mea pot să spun: trepidez de interese

Şi lupt cum stiu ca-i mai bine, ca să pot vedea progrese.

 

Am primit un echilibru, un climat deosebit,

Har pe care in anii tineri, parcă nu i-am dobândit.

Nu vreau pensie, nici şomaj, nici concediu nu-mi doresc,

Vreau ca să-l prezint pe Isus, El e prietenul Ceresc.

 

El e sensul vieţii mele, El este: Isus Hristos!

Adresa o am precisă, El e Prinţul Glorios!

Trecutul nu-mi apartine căci mi-a fost rascumpărat.

Eu lupt cu un duşman înfrânt, Domnul să fie lăudat!

 

Am legi noi şi părtăşie, mântuire si iertare,

Pace sfânta, siguranţă pe a Domnului cărare.

Toate acestea se obtin prin întâlnirea cu Isus

Nu-i altceva mai de preţ,nici aici, nici în cer sus.

 

Căci din totul ce exista nimic nu are valoare,

Decât viaţa cu Isus,decât sfânta Lui lucrare.

El e cel ce te iubeste şi Lui îi pasă de tine,

El te ajută în probleme, m-a ajutat şi pe mine.

 

Când la capătul puterii ajunsesem disperată

Şi-a-ntins mâna inspre mine, El e-adevăratul Tată!

De aceea, nu pot să tac,nici să mă opresc din drum,

Vreau ca să-l prezint pe Isus, pe acesta Păstor bun.

 

Patruzeci de ani pe cale niciodat n-am regretat,

La optsprezece ani Domnul mi s-a revelat.

Noaptea în subconstient am avut o viziune,

Eu dormeam, dar inima îmi veghea în rugaciune.

 

Fenomen ce se ridică, parc-aş spune, mai presus,

De nivelul cunostiinţei, ce-l aveam despre Isus

Eu nu m-am opus chemării, nici vedeniei de sus

Şi în noaptea aceasta sfântă, L-am întâlnit pe Isus!

 

ÎNVIORAREA SUFLETULUI ÎN SINGURĂTATE

Dar eu în nevinovăţia mea voi vedea fata Ta – cum mă voi trezi mă voi sătura de chipul Tău. (Psalmul 17:15)

Intrând în prospeţimea dimineţii, într-o închinăciune tăcută, când mărgăritarele de rouă împodobesc firele de iarbă, îti vei putea deschide sufletul ca o floare care soarbe razele aurii ale soarelui – atunci poti veni în faţa Lui cu giuvaierele tale cele mai scumpe si să-I spui: CÂND MĂ TREZESC SUNT TOT CU TINE!!!

Începi să te simţi ca într-un palat de cedru, prin ale cărui curti se plimbă împăratul în toată frumuseţea Lui. Ai sentimentul nobil al călătoriei spre cetatea Cerească, spre ţărmurile aurite ale legaturii meditative cu Dumnezeu, devenind răsplătit cu o încărcătură de sentimente sfinte, gânduri înalte spre Luceafarul Stralucitor de dimineaţă care nu apune niciodată si îşi revarsă Gloria fără nori.

Această aventură îţi dă un sentiment de stabilitate plin de prospeţime. Umplerea si alimentarea se face în acest ceas de taină, întru-cât ai acces la proviziile de Har care ne sunt garantate prin ISUS. SCÂNTEIA Dumnezeiască se află în noi, ea trebuie doar aprinsă – în felul acesta eşti echipat pentru orice te va întâmpina în ziua respectivă. Învaţă să îl asculţi pe Dumnezeu înainte de ai vorbi tu si atunci poti să II spui: VORBEŞTE DOAMNE CĂCI ROBUL TĂU ASCULTĂ.

Cei ce aşteaptă zorile dimineţii în cămăruţă respiră atmosfera Veşniciei. Acest lucru Divin, ceasul tău de taină ,te va ajuta să alungi gândurile negative, să depăşeşti experienţele grele şi problemele care fac si ele parte din ţesătura vieţii – vei înţelege că pentru orice problemă există şi o solutie si vei şti cum să te raportezi la ea.

Cheia SUCCESULUI e să nu părăseşti câmpul de bătălie. Cât timp esti pe terenul de luptă Domnul îţi poate da Victorie. Deci nu mai îngăduii nici într-o zi ca vrăşmaşul să-şi lase cartea sa de vizita la uşa inimi tale cu: îngrijorări, descurajări şi întristări. Să ne acordăm inima la sursa bucuriei si atunci bucuria va rodi în inima noastră iar paharul nostru va fi plin de dă peste el. CU ARIPILE ÎNCHINĂRII NE VOM RIDICA PESTE ORICE OBSTACOL!!!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pag_femeia_sept06.htm

PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / LUCRAREA DUHULUI ÎN ILUMINAREA MINŢII – James Buchanan.

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

LUCRAREA DUHULUI ÎN ILUMINAREA MINŢI    James Buchanan

După ce am considerat planul general al darului Duhului, atât referitor la lume cât şi la Biserică, şi am descris cursul sau procesul prin care un suflet este transferat din împărăţia întunericului în împărăţia scumpului Fiu al lui Dumnezeu, propun să ilustrez în mod separat părţile variate ale lucrării Duhului, sau operaţiile sale succesive asupra sufletului, de la momentul când acesta este preluat prima dată sub învăţătura sa, până ce acesta este făcut ‚satisfăcător pentru moştenirea sfinţilor în lumină’.

Una din cele mai necesare operaţiuni ale sale este aceia prin care el transmite lumina spirituală în înţelegere; şi în ceea ce priveşte această parte a lucrării sale, care este într-adevăr aşa de importantă, încât este expusă adesea în întregime, la aceasta se referă apostolul atunci când vorbeşte despre Duhul Sfânt ca ‚Duh de înţelepciune şi revelaţie’, el se roagă ca prin Duhul ‚ochii inimii să fie iluminaţi’ (Efeseni 1:17, 18), şi atunci când el îi descrie pe adevăraţii convertiţi ca având ochii lor deschişi, şi întorşi de la întuneric la lumină, ba mai mult, din întuneric în lumina minunată a lui Dumnezeu.

Despre lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt se poate spune că este baza tuturor celorlalte operaţii ale sale; căci prin adevărul cunoscut şi crezut prin care Duhul împlineşte toate funcţiile slujbei sale glorioase1. Prin a ilumina mintea în cunoaşterea păcatului, el pune o temelie pentru convingerea conştiinţei; prin a ne permite să vedem importanţa şi însemnătatea Evangheliei, el propune motive pentru conversie; prin a ne învăţa părerile corecte despre Dumnezeu şi noi înşine, privilegiile şi prospectele noastre, el ne aprovizionează cu mijloace de confort; prin a ne arăta natura şi necesitatea sfinţeniei Evangheliei, el continuă lucrarea de sfinţire; prin dezvăluirea nouă a părerilor scripturale despre necesităţile noastre spirituale, el face apel la duhul de rugăciune; şi în general, el face tot ceea ce este deprins să facă, prin intermediul cunoaşterii. De aici este important să oferim o consideraţie importantă acestei părţi a lucrării Duhului, pentru ca noi să putem fi pregătiţi să înţelegem, şi să îndreptăm în mod corect, tot ceea ce găsim revelat în privinţa celorlalte operaţiuni ale sale asupra sufletului. Astfel, într-adevăr, este legătura inseparabilă, sau mai degrabă afinitatea reală a tuturor harurilor salvatoare ale Duhului, ca nici una dintre ele nu pot exista fără a fi însoţite sau urmate de restul; şi de aici fiecare dintre ele poate fi folosit pentru a semnifica prezenţa tuturora. Astfel, cunoaşterea, credinţa, pocăinţa, şi dragostea sunt câteva lucruri de care se vorbeşte în Scriptură ori ca fiind cuprinzătoare sau că implică fiecare lucru care este esenţial spre mântuirea unui păcătos; şi de aici o deplină expunere a oricare dintre aceste roade ale Duhului ar putea îmbrăţişa o descriere din întreaga lucrarea a Duhului. Aceasta nu este referitor la separarea acestora, sau desemnarea ordinii precise a producerii lor, fapt prin care noi distingem o parte a lucrării Duhului de alta, ci mai degrabă cu referire la desfăşurarea acesteia, în toată magnitudinea extinderii sale, şi varietate aspectelor sale, aşa cum este expus în Evanghelie.

Duhul Sfânt este iluminatorul poporului lui Dumnezeu şi distribuie iluminare spirituală minţilor lor.

Această parte a lucrării Duhului implică o stare anterioară a întunericului spiritual din partea acelora care sunt subiectele acesteia; şi starea naturală a tuturor oamenilor este foarte frecvent reprezentată sub figurile întunericului, orbirii şi a ignoranţei. Ei sunt descrişi ca ‚umblând în deşertăciunea minţilor lor, având priceperea întunecată, fiind înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin ignoranţa care este în ei, datorită orbirii inimii lor’. Şi din nou, ‚Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci ele sunt o nebunie pentru el, şi nici nu le poate ştii, deoarece ele sunt distinse din punct de vedere spiritual’.

Aici se observă faptul că acest întuneric spiritual este universal; acesta este afirmat despre toate neamurile, şi vom descoperi că este afirmat şi referitor la evreii necredincioşi: aceasta aparţine ‚omului natural’, sau oricărui om aşa cum este el prin natură. Acesta nu este risipit de acele noţiuni comune despre Dumnezeu şi lucrurile divine, pe care o minte nereînnoită le poate dobândi în exercitarea aptitudinilor sale proprii. Şi nici puterea sa predominantă nu poate fi combătură prin existenţa acelor noţiuni, mai mult decât felul cum este combătută puterea predominantă a păcatului prin existenţa anumitor noţiuni a diferenţei dintre corect şi greşit. În plus, după cum în însăşi natură ‚nu este nici un întuneric fără un amestec de lumină’2, o astfel de lumină ce slujeşte doar pentru a face ‚întunericul vizibil’, la fel este cu sufletul nereînnoit; noţiunile sale comune despre Dumnezeu nu sunt suficiente pentru a risipi întunericul în care este învăluit acesta; şi de aici apostolul, într-un loc, declară că atunci când ‚oamenii l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au slăvit ca Dumnezeu’; şi, referitor la aceasta ca o dovadă că a existat un anumit defect radical în cunoaşterea lor despre el, tot el vorbeşte despre ea de parcă nu ar fi deloc cunoştinţă; căci, spune el, ‚lumea prin înţelepciunea ei nu l-a cunoscut pe Dumnezeu’. Am putea aplica acestor noţiuni comune, care nu au nimic în ele din lumina celestă, remarca solemnă a Domnului, ‚Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare este acel întuneric!’ Acest întuneric nu constă doar din absenţa luminii exterioare, ci în ‚orbirea minţii’, o astfel de orbire care împiedică intrarea luminii, chiar şi atunci când ea străluceşte glorios în jurul nostru. Astfel, despre necredincioşii evrei se spune, că ei au rămas în întuneric spiritual cu revelaţia lui Dumnezeu în mâinile lor: „Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată” (2 Corinteni 3:14-16). Aici se vorbeşte despre un voal dublu – unul care acoperea Vechiul Testament înainte de venirea lui Hristos, prin care acesta era explicat precum şi împlinit; iar celălalt care stătea chiar pe sufletele lor, şi care îi făcea pe ei să nu vadă, chiar dacă primul ‚voal a fost ridicat în Hristos’. Astfel, despre mulţimile care trăiesc în strălucirea deplină a luminii Evangheliei, se spune că ei rămân în interior într-o stare de întuneric spiritual; căci „dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce Sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:3, 4). Dacă acest întuneric spiritual ar fi natural pentru toţi oamenii, şi dacă acesta ar exista fără a mai lua în considerare noţiunile comune despre Dumnezeu şi religie pe care ei le-ar putea dobândi prin aptitudinile lor naturale, şi fără a mai lua în seamă instrucţiunea mai mare a Cuvântului scris, rezultă că acesta poate fi îndepărtat doar de către o operaţie interioară asupra minţii, şi aceasta este atribuit în mod expres influenţei de iluminare a Duhului. „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului este libertate”. Dacă „am privi cu faţa deschisă sau fără de voal la slava Domnului”, aceasta ar trebui să fie „ca prin Duhul Domnului”.

În consecinţă, schimbarea care este produsă în minte la momentul convertirii ei este comparat cu o tranziţie de la întuneric la lumină, sau cu schimbarea nopţii în zi. Despre Tatăl se spuse că „el ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a pus în împărăţia Fiului său iubit”; că „el ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată”; şi despre Hristos, că l-a rânduit pe Pavel „să le deschidă ochii lor, să-i întoarcă de la întuneric la lumină, şi de la puterea lui satan la Dumnezeu”: dar că aceasta nu urma să fie realizat prin nimic altceva decât acea putere creativă care, „atunci când peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, a vorbit spunând, „Să fie lumină, şi a fost lumină”; căci apostolul spune, „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”. Apoi ucenicul mirat va exclama, „Un lucru ştiu sigur, că am fost orb şi acum văd”.

Această mare schimbare este atribuită agentului imediat al Duhului Sfânt asupra sufletului. Este atribuit, într-adevăr, Tatălui, ca fiind „fântâna luminilor, de unde vine orice dar bun şi desăvârşit”; dar şi Fiului, ca Profet uns al Bisericii, „lumina lumii”; dar Duhul Sfânt este cel ce purcede de la Tatăl şi Fiul, prin a cărui agent personal imediat această iluminare a minţii este înfăptuită. Însăşi Domnul nostru a promisă ne trimită Duhul ca un Iluminator. „Când va veni Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. „El mă va slăvi pe mine, căci va lua din ce este al meu şi vă v-a descoperi”. „Mângâietorul, care este Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte toate lucrurile pe care vi le-am spus”. Şi că această promisiune preţioasă nu era personală pentru apostoli, şi nici limitată bisericii primitive, ceea ce apare din contextul ulterior: „Mă voi ruga Tatălui şi el vă va da un al Mângâietor, ca el să rămână cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului”, prin a cărui prezenţă constantă şi har continuu în Biserică, el împlineşte cealaltă promisiune, „Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, până la sfârşitul lumii”.

Există operaţiuni variate distincte ale Duhului Sfânt ca Iluminator al sufletului. (1) În calitate de revelator al adevărului, prin care acesta a fost făcut cunoscut profeţilor, evangheliştilor şi apostolilor – „căci oamenii sfinţi din vechime au vorbit după cum erau ei călăuziţi de Duhul Sfânt”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. (2) În calitatea de Autor al Scripturilor, inspirându-i pe profeţi, evanghelişti şi apostoli să scrie ceea ce trebuia să se păstreze şi să se înregistreze pentru convingerea lumii, şi mângâierea Bisericii, în toate erele, căci „toată Scriptura a fost dată prin inspiraţia sa”. Aşa că fiecare individ este îndatorat Duhului Sfânt pentru fiecare rază de lumină care a strălucit vreodată asupra priceperii sale din pagina Scripturii. Biblia este mesajul Duhului; ea este manualul pe care l-a oferit Bisericii. (3) Dar există, şi trebuie să fie, o operaţie mai directă a Duhului Sfânt asupra fiecărui suflet uman care este iluminat de adevărul său. Nu este de ajuns că el a revelat adevărul apostolilor, şi că el l-a păstrat şi l-a întruchipat într-o Biblie autentică. Lumina glorioasă ar putea străluci în jurul nostru, fără să strălucească în inimile noastre. Există o viziune defectă care trebuie lecuită, un ochi orb care trebuie deschis, un voal care trebuie ridicat, un întuneric gros în interior, care trebuie risipit prin mandatul său creativ, „Să fie lumină”. Fără a trece cu privirea abundenţa luminii Evangheliei, aceasta este la fel de adevărat ca oricând, că „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu”; „şi nimeni nu ştie cine este Fiul, în afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, în afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”; şi că el este adesea încântat să „ascundă aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi să le descopere pruncilor”.

Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul, Duhul lui Dumnezeu este agentul, în această mare lucrare de iluminare. Biblia este manualul, însă Duhul este învăţătorul. El nu numai că este autorul acelei cărţi, ci şi interpretul acesteia, care ne conduce spre o cunoaştere a adevărurilor ei. El ne pune Biblia în mâinile noastre, ca o „lumină pentru picioarele noastre şi o candelă pe cărarea noastră”; dar, ştiind că noi suntem în mod natural orbi, şi nu putem vedea prea departe, el ne deschide ochii şi străluceşte în inima noastră. Tot adevărul pe care îl învaţă vreodată Duhul este în Cuvânt; dar acesta nu şi-ar găsi intrarea în inimile noastre dacă acesta nu ar fi acolo. Cuvântul este o sabie – o sabie cu două tăişuri; dar eficienţa ei depinde de aceasta – că ea este sabia Duhului. Cuvântul este o lumină; dar „în lumina sa noi vedem lumina”. „Intrarea Cuvântului său oferă lumină”; dar acesta intră doar atunci când „el deschide inima”. De aici şi rugăciunea psalmistului, „Deschide-mi ochii ca să văd lucrările minunate ale legii tale”; şi rugăciunea mult mai remarcabilă a apostolului, „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru”. Aici este o lucrare puternică a Duhului asupra sufletului; aceasta trebuie întărită cu putere. Şi pentru ce scop? „să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Aici nici un adevăr nou nu se spune că ar fi revelat, ci ceea ce este conţinut în Cuvânt este făcut de cunoscut prin iluminarea interioară a Duhului Sfânt.

De învăţătura Duhului depinde eficienţa tuturor mijloacelor harului, în special cea a citirii şi predicării Cuvântului. Fără de Duhul slujirea Cuvântului ar fi total neroditoare pentru toate scopurile conversiei mântuitoare. Aceasta ar putea fi o binecuvântare socială, ca un mijloc de menţinere în viaţă a sensului moralităţii comune din lume, dar nu ar putea fi niciodată mijlocul vieţii spirituale pentru suflet, decât dacă ar fi însoţit de harul iluminator al Duhului. Ce ar fi mai puternic decât lucrarea apostolilor? Ce raţiune ar fi mai viguroasă, ce apeluri mai copleşitoare, ce elocvenţă mai elevată, ce zel mai urgent, decât acela al lui Pavel? Ce dragoste aşa de tandră, ce blândeţe aşa de patetică, ce patos aşa de atingător, ce ungere atât de bogată şi de dulce ca cea a lui Ioan? Ce orator sacru mai bun a furnizat pentru vocaţia sa mi mult decât Apolo, despre care este scris că „el era un om elocvent, şi cunoscător al Scripturilor”? Ba chiar şi lucrarea oamenilor inspiraţi, predicarea apostolilor lui Hristos, a depins de toată eficacitatea ei salvatoare de harul Duhului; căci apostolul spune, „Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu Sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, Sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi Sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. Lucrătorii sunt adesea implicai drept instrumente de iluminare şi de convertire a sufletului; şi aici se poate spune despre ele, din punct de vedere ministerial, că ei sunt părinţii spirituali ai convertiţilor. Totuşi nu este prin puterea lor aceasta, ci prin puterea Duhului Sfânt; aşa că fiecare lucrător plin de succes ar putea să spună împreună cu apostolul, „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?” Acest mare adevăr, dacă arată slăbiciunea slujitorului, va dovedi şi tăria lucrării lui; căci el nu se va simţi niciodată atât de profund impresionat ori cu măreţia muncii lui sau cu demnitatea misiunii sale, de parcă ar fi în totalitate convins că eficacitatea întregii lui predicări depinde de puterea Duhului. Aceasta îl va reîncărca cu tărie nouă, şi-l va inspira cu speranţă nouă, atunci când toate aparenţele exterioare sunt cele mai nepromiţătoare; şi în tăria acestei simple credinţe, el va sta pregătit să îşi prezinte mesajul său, înaintea oricărei audienţe, sălbatică sau civilizată, asigurat fiind că acelaşi Duh care a adus adevărul acasă în sufletul său, poate aduce de asemenea acasă, cu demonstraţie şi putere, atât pe ţăranul redus şi incult, cât şi pe omul rafinat, poate scepticul, sau dispreţuitorul om de ştiinţă.

În plus, Cuvântul, lucrarea şi alte mijloace de instruire, sunt adaptate naturii raţionale a omului, şi sunt în propria lor natură adecvate pentru scopul pentru care ele sunt angajate; oamenii, chiar, în folosirea aptitudinilor lor naturale, ar fi instruiţi, impresionaţi şi afectaţi de citirea şi auzirea Cuvântului, dar ei nu pot fi iluminaţi spre mântuire fără de învăţătura Duhului.

Operaţiile Duhului sunt adaptate naturii omului ca fiinţă raţională şi inteligentă; şi el lucrează în şi prin aptitudinile sufletului. Aceeaşi minte care este acum în întuneric este cea care trebuie transferată în lumina minunată; aceeaşi pricepere care acum este ignorantă care trebuie să fie informată; acelaşi ochi care acum este orb ce trebuie să fie deschis şi să i se permită să vadă. – Duhul îşi exercită de obicei puterea prin folosirea mijloacelor adecvate. Omiţând din consideraţia noastră cazul pruncilor, care pot fi sfinţiţi din pântec prin operaţiile secrete ale Duhului, este clar faptul că în cazul adulţilor, mintea este iluminată în mod instrumental de către adevăr, care este de aici numit „lumina glorioasei evanghelii”, şi „luceafărul ce răsare în inimă”. Cuvântul lui Dumnezeu este un mijloc adecvat de iluminare a minţii; este un instrument care este în oricare privinţă adecvat scopului pentru care este el angajat (1 Timotei 3:14). Dacă rămâne cineva în întuneric cu Biblia în mâinile lor, nu este pentru că nu ar fi lumină în Biblie, ci pentru că nu este nici un ochi spiritual ca să desluşească aceasta. Tot adevărul pe care un credincios iluminat îl poate câştiga vreodată sub învăţătura Duhului este conţinut de fapt în Biblie, deşi el nu a văzut aceasta acolo: ba mai mult, o mare parte din el poate să fi fost conţinut în articolele crezului său declarat; dar nu a fost cunoscut, înţeles şi crezut în întregul său înţeles spiritual aşa cum este el acum. El este adus doar, în multe cazuri să vadă ceea ce a profesat el înainte de a crede într-o lumină nouă, aşa încât să înţeleagă şi să simtă importul şi puterea sa spirituală, ca adevăr al lui Dumnezeu.

Fiind un mijloc corespunzător, adaptat aptitudinilor minţii umane, nu ar fi nici un motiv să ne îndoim de faptul că Biblia, ca oricare altă carte, ar putea transmite multă instrucţiune unui om nereînnoit. Când este afirmat că un om natural nu poate cunoaşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nu se implică faptul că Biblia a fost scrisă în mod ininteligibil, sau că el nu pateu înţelege sensul şi înţelesul propoziţiilor scripturale, aşa încât să fie capabil să ofere o socoteală raţională despre ele; căci el ar putea investiga înţelesul literal al Scripturii, şi, făcând aşa, poate ataşa o idee definită la multe din afirmaţiile sale – ar putea să vadă relaţiile lor mutuale – să raţionalizeze asupra lor, şi chiar să le clarifice; şi totuşi, în sensul scriptural, el poate fi în ciuda acestor lucruri în întuneric. Există adevăruri în Biblie care admit faptul de a fi recunoscut şi chiar dovedit prin raţiunea naturală, „căci lucrurile omului pot fi cunoscute de duhul omului care este în el”; şi chiar „lucrurile Duhului”, când sunt revelate, pot fi atât de departe înţelese încât să afecteze şi să impresioneze mintea care este în ciuda acestor lucruri neconvertită. Fariseii aveau „forma de cunoaştere în lege”; ei erau marii teologi din Vechiul Testament. Totuşi Domnul nostru declară că, atât de studioşi şi de instruiţi pe cât erau ei, şi capabili de a explica scrierile lui Moise, ei nu îl cunoşteau de fapt pe Dumnezeu, şi nici nu înţelegeau scrierile lui Moise. Simon Magul se prea poate să fi avut o cunoştinţă a noţiunii corecte în ceea ce priveşte adevărul conducător al Evangheliei, şi poate că era capabil să le pună în propoziţii inteligibile, atunci când el a făcut acea declaraţie de credinţă pe care însăşi apostolii au privit-o ca bază suficientă pentru admiterea sa in sacramentul botezului. Dar el nu fusese iluminat spiritual, căci „el tot mai era în fiere amară şi legat de nelegiuire”. La fel vorbeşte şi Domnul nostru despre cei care aud Cuvântul, şi îl primesc apoi cu bucurie. Ei nu numai că au o noţiune a înţelesului său, ci şi anumite impresii ale puterii sale; totuşi ei nu au „lumina vieţii”. Ei sunt ca şi Irod, „se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea, şi, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere”. Există o mare diferenţă între părerile chiar ale oamenilor naturali în privinţa subiectului adevărului divin, o diferenţă care este uluitor de exemplificată de însăşi limbajul diferit al celor trei guvernatori romani, Festus, Agripa şi Felix, în referire la predicarea lui Pavel. Festus a vorbit cu îndrăzneala unui om natural, pentru care predicarea evangheliei era nebunie „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie”. Agripa a fost impresionat şi mişcat, căci a spus, „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin”; şi încă a fost mult mai adânc mişcat, căci „pe când vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix era îngrozit”. Astfel, omul natural poate cunoaşte ceva despre adevărul divin – el ar putea chiar să fie impresionat şi afectat de el, fără să câştige acea cunoştinţă salvatoare pe care însăşi Domnul nostru o declară a fi „viaţa veşnică”.

Omul natural este capabil de a dobândi, prin folosinţa aptitudinilor sale raţionale, o astfel de cunoştinţă  cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu cât ar fi suficientă pentru a-l face responsabil pentru felul lui de tratarea al acestuia. Pentru a nu mai intra în alte puncte, să luam doctrina care afirmă întunecimea priceperii umane, şi necesitate harului iluminator al Duhului Sfânt, care este adesea presupus pentru a distruge fundamentele responsabilităţii umane în această privinţă; doar dacă el nu este cumva învăţat de Dumnezeu, el nu poate avea o astfel de cunoaştere experimentală a acelei doctrine care ar aparţine credinciosului exercitat, şi probabil că el nu se va supune faţă de aceasta, ci este afirmat, totuşi, într-un limbaj pur inteligibil. El nu îşi poate citi Biblia fără să fie făcut conştient de faptul că ea conţine acest adevăr, şi nici nu îşi poate exercita priceperea asupra ei, fără să obţină vreo pricepere a importanţei ei; şi acea pricepere, deşi nu este nici spirituală şi nici mântuitoare, este amplu de suficientă ca fundament al obligaţiei morale. Şi mai departe, el ar mai putea învăţa din aceeaşi sursă şi în acelaşi fel cum se face că harul iluminator al Duhului este obţinut, căci el nu poate citi pasaje ca acestea: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”; şi „dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” – el nu poate citi astfel de pasaje fără să-şi formeze vreo noţiune de rugăciune ca mijloc prin care întunericul său natural să poată fi risipit; şi, dacă nu luam în considerare clara sa percepţie naturală despre astfel de doctrine, el ori refuză să le creadă, sau persistă în a neglija rugăciunea pentru Duhul Sfânt, cu el trebuie să se aplice principii diferite, şi să fie încercat de o regulă diferită de judecată din ceea ce este aplicabil acelora care au Biblia cu ei, sau nici o minte raţională să fi gândit. Nu ai fi putut sta sub slujirea unei Evanghelii pentru ani în şir fără să capeţi vreo cunoştinţă care este suficient de abundentă pentru a te putea pune sub cele mai grele responsabilităţi. Aceasta este o reflecţie solemnă, ca această pricepere ar trebui ori să dovedească „mireasma de la viaţă la viaţă” sau „mireasma de la moarte la moarte”. Dacă nu ar fi fost mijloacele convertirii tale, aceasta ar fi baza condamnării tale, „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”; şi cel care iubeşte lumina Evangheliei nu se va contracta de la lucrarea de iluminare a Duhului.

Trebuie însă să ne amintim mereu că oricare pricepere ar obţine un om natural prin exerciţiul aptitudinilor sale raţionale pe Cuvântul lui Dumnezeu, acea pricepere nu este nici spirituală şi nici salvatoare, decât dacă el este iluminat de Duhul. Dacă mi se cerea să afirm diferenţa specifică dintre priceperea naturală şi cea spirituală despre adevărul divin, sau cum pot fi ele distinse una de alta, aş fi simţit dificultatea care este de obicei atunci când se face o discriminare dintre două stări ale minţii, care au o oarecare asemănare comună, şi a cărei diferenţă constă dintr-o calitate despre care omul natural nu ştie nimic, deoarece nu are nici o experienţă a acesteia. Aşa cum este dificil să descrii o idee de culoare unui orb, sau de muzică unui surd, la fel este dificil să descrii unui om natural percepţiile caracteristice ale unuia a cărui ochi au fost deschişi de Duhul. Şi dificultatea nu este diminuată ci crescută prin faptul că el are un anumit fel de pricepere care îi este comună lui cu adevăratul credincios, şi care este prea aptă pentru a fi greşită pentru ceea ce cere Evanghelia. Probabil că cea mai apropiată abordare pe care o putem face faţă de o explicaţie ar putea fi prin a-ţi cere să convingi pe un om care vede, dar care nu are nici un sens al frumuseţii, sau unui om care aude, dar care nu are nici un sens al armoniei; cam acelaşi este cazul şi al omului natural, care vede adevărul fără să-i perceapă excelenţa lui spirituală, şi pe urechea căruia intră sunetul Evangheliei fără să trezească nici o muzică în sufletul său. Cunoştinţa mântuitoare nu este o cunoştinţă a literei moarte sau a formei exterioare a Evangheliei, ci o cunoaştere a adevărului în „lumina, în luciul şi gloria ei”; „o cunoaştere plină de gust”3 care are în ea o savoare a adevărului ca excelent: ‚Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul’. Aceasta este „lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos”. Imaginează-ţi doar părerile diferite ale lui Hristos care au fost dezbătute de cei cu care s-a întâlnit în Iudea, şi aceasta te va ajuta să înţelegi diferenţa, sau măcar să vezi că este una, dintre un tip de cunoaştere şi alte. Toţi evreii care l-au văzut pe Hristos aveau anumite păreri despre el: dar pentru ochiul carnal, „el n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă”; pe când pentru ochiul spiritual, el era „mai frumos decât zecile de mii, şi plăcut totodată”; căci apostolul spune, „a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Şi la fel cum a fost atunci le fel este şi acum: ca şi Hristos, suma şi substanţa Evangheliei, a venit ca lumină „şi întunericul nu a biruit-o”; căci „el era în lume, şi lumea nu era din el, şi lumea nu l-a cunoscut”, la fel şi Evanghelia, care este Hristosul revelat, să poată fi citită şi auzită. Deşi „văzând să nu pricepem, şi auzind să nu înţelegem”, până ce Duhul „ia lucrurile lui Hristos şi ni le arăta”, prin „a străluci în inimile noastre”.

O altă diferenţă dintre cele două tipuri de cunoaştere constă în aceasta, că lumina spirituală poartă cu ea o putere auto-evidenţiatoare, şi este însoţită de o convingere din toată inima a certitudinii ei, o credinţă cordială a adevărului ei. Când ochiul este deschis să vadă slava Evangheliei, mintea are o percepţie intuitivă a autorităţii ei divine; aceasta „se supune conştiinţei în faţa lui Dumnezeu”, şi păcătosul simte că „Dumnezeu este în aceasta într-adevăr”. Dumnezeu „şi-a ridicat Cuvântul său mai presus de numele său”; acesta poartă asupra sa o impresie mult mai uluitoare a perfecţiunilor divine decât oricare altă manifestare prin care s-a făcut el cunoscut vreodată; şi atunci când ochiul este deschis să perceapă slava lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos, mintea nu mai poate crede că Cuvântul ar mai putea fi scris, decât ar putea lumea să fie îngrădită, de oricare altul decât de Cel omniscient.

Dar marele test discriminatoriu al diferenţei dintre cunoaşterea spirituală şi naturală a adevărului divin trebuie găsit în influenţa sa practică şi în roadele actuale. Lumina spirituală este însoţită de dragoste; aceasta este vitală şi puternică, transformatoare, reînnoitoare, purifică sufletul în care locuieşte; căci dacă noi privim slava lui Dumnezeu, suntem prin urmare schimbaţi în chipul său; noi iubim ceea ce discernem că este bun, admirăm ceea ce percepem a fi excelent, imităm şi devenim conformaţi faţă de ceea ce iubim şi admirăm. Aceasta nu este o lumină rece ca cea a lunii sau stelelor, ci o lumină vie, însoţită de putere şi căldură, vitalizatoare, roditoare; aceasta acordează toate aptitudinile sufletului pentru serviciul lui Dumnezeu, ca lumina care a căzut pe statuia lui Memnon, şi a trezit coardele adormite ale unei lire.

Diferenţa dintre cunoaşterea naturală şi cea spirituală a adevărului divin nu este doar reală ci şi mare. Ea este ca diferenţa dintre întuneric şi lumină, sau dintre noapte şi zi. Fiecare om natural, oricât de educat, este „înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu prin ignoranţa care este în el”. El ar putea fi mai învăţat în litera Scripturilor, mai rafinat cu erudiţia literară, mai ştiinţific în ortodoxia lui dogmatică, mai elocvent în ilustrare şi argument, decât mulţi dintre aceia care sunt „învăţaţi de Dumnezeu”; dar „vă spun că cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el”. Aceasta nu este o diferenţă în grad, ci în fel. În ceea ce este comun la ambele, omul natural ar putea avea un grad mai mare de învăţare decât cel spiritual; dar în ceea ce este specific acelora care sunt învăţaţi de Dumnezeu, nu este loc de comparare; acel fel de pricepere, deşi şi aceasta este admisă în grade ca cea posedată de oamenii lui Dumnezeu, nu aparţine nimănui, decât acelora care sunt învăţaţi de Duhul său. Şi această diferenţă este mare, încât oamenii lui Dumnezeu, ai căror ochi sunt deschişi să înţeleagă Scripturile, se spune despre ei că au „o nouă înţelegere oferită lor”. „Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi Suntem în Cel ce este adevărat”; nu că ar fi creată o altă aptitudine, ci că cea veche este în întregime reînnoită. Şi această schimbare este produsă însăşi asupra înţelegerii. Nu este destul ca afecţiunile să fie desprinse de păcat, de parcă s-ar elimina împiedicările din dreapta operare a unei minţi presupuse a fi în sine „pură, nobilă şi nepătată”; nu, cunoştinţa a împărtăşit ruinele căderii, şi este în sine pervertită; şi astfel ea trebuie să fie reînnoită de cel care a creat-o, altfel ar deforma pentru totdeauna lumina, oricât de clar ar străluci aceasta din pagina Scripturii.

Aşa cum priceperea este aptitudinea conducătoare a sufletului, şi desemnată în mod clar să influenţeze, controleze şi guverneze pe toate celelalte prin lumina sa, la fel şi întunericul este aici cauza prolifică a unui astfel de rău moral şi spiritual. Priceperea, prin urmare, trebuie să fie iluminată, dacă inima e să fie reînnoită. În Scriptură se vorbeşte despre întuneric spiritual, nu ca un lucru simplu pasiv sau negativ, ci ca o putere pozitivă; „puterea întunericului” este în mod expres menţionată, şi îngerii apostaţi sunt reprezentaţi ca ţinuţi în „lanţurile întunericului”, de parcă ar fi impus cătuşe pe suflet, şi într-adevăr ar putea să rupă aceste cătuşe doar de către acela care a cauzat căderea lanţului de fier din mâinile şi picioarele ucenicilor lui întemniţaţi.

Apostazia noastră de Dumnezeu este descrisă ca fiind formată în principal din întunericul nostru spiritual. Finalul fiinţei noastre era acela de a-l „glorifica pe Dumnezeu”, aşa cum creaturile inteligente ar trebui, prin percepere, preamărire şi încântarea în slava lui: aceasta este cel mai înalt exerciţiu al îngerilor şi al serafimilor. Şi acum dacă un nor negru ascunde de noi perfecţiunile sale, dacă l-am putea avea pe Dumnezeu prezent în gândurile noastre fără a percepe slava sa, aceasta este deodată evidenţa şi esenţa căderii noastre melancolice.

Acest întuneric nu este doar umbra morţii sub care duşmănia noastră faţă de Dumnezeu îşi găseşte adăpost şi acoperire, ci este într-un anumit sens cauza acelei duşmănii în măsura în care aceasta dă naştere la nenumărate prejudicii împotriva lui Dumnezeu, care o hrănesc şi o ţin în viaţă, precum şi iluzii multiforme, variind de la cel mai pustiit ateism până la cea mai groaznică formă de superstiţie; şi dacă aceste prejudicii şi aceste iluzii trebuiesc a fi măturare, şi duşmănia pe care o produc acestea şi o hrănesc trebuie ucisă, aceasta trebuie să fie făcută prin cel care a poruncit ca lumina să strălucească în întuneric, strălucind în inimile noastre, pentru a ne oferi lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos.

Această iluminare a Duhului are referinţă la tot adevărul Evangheliei, dar este oferită într-un grad mai mare sau mai mic, în timp ce în fiecare instanţă ea îmbrăţişează ceea ce este necesar să fie cunoscut şi crezut înspre mântuire. „Voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi cunoaşteţi toate lucrurile”. „Ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”. Din aceste cuvinte este clar faptul că cei toţi cei care sunt învăţaţi de Dumnezeu cunosc ceea ce este necesar să fie crezut pentru mântuire, şi că respectivii nu sunt lăsaţi să depindă pe simpla învăţătură umană; dar aceasta este egal de clar din context, că această ungere nu înlătură folosirea unor astfel de mijloace de informare pe care Dumnezeu le-a oferit Bisericii sale; ci din contra, acelaşi apostol spune, „Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl”; „”Nu v-am scris că nu cunoaşteţi adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi”. Scrisoare apostolului a fost desemnată şi potrivită pentru instruirea lor, şi era folositoare, nu numai în „aprinderea minţilor lor prin amintirea acestora”, ci şi prin a-i ajuta să aplice adevărul la exigenţele condiţiei lor, ca unul care i-a expus pe aceştia seducţiei falşilor învăţători, şi în a-i permite să crească în cunoştinţa de Dumnezeu; căci printre creştini există grade de lumină spirituală, aşa cum printre oamenii naturali sunt grade de cunoaştere seculară; şi un fel de cunoaştere admite creşterea şi sporul, şi depinde de folosirea mijloacelor ordinare, cu nu mai puţin decât cealaltă. Am putea să-l cunoaştem pe Domnul ca şi Apolo, deşi am putea fi aduşi, ca şi el, spre „a cunoaşte cale Domnului mult mai perfect”. După cum şi cunoştinţa care este comună tuturor acelora ce sunt învăţaţi d Dumnezeu îmbrăţişează ceea ce este necesar să fie cunoscut şi crezut pentru mântuire, în timp ce, fiind împărţită în grade mai mari sau mai mici, poate exista o diversitate de opinie chiar şi printre adevăraţii creştini în punctele de importanţă minoră, vedem deodată originea şi natura acelei minunate uniformităţi de sentiment dintre aceia care marchează unitatea credinţei creştine în privinţa tuturor adevărurilor fundamentale ale Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce ne-am putea aştepta în mod rezonabil să descoperim o varietate de opinii, apărând din diferite grade de lumină, chiar şi printre acelea care sunt în principal şi substanţial una. Şi această consideraţie trebuie îmbunătăţită ca o lecţie de caritate universală şi de toleranţă mutuală printre ucenicii lui Hristos.

Acesta este un adevăr preţios al Bibliei, ca harul iluminator al Duhului Sfânt, deşi ar fi în special promis spre slujirea Evangheliei ca fiind doar cel prin care funcţiile sale specifice să poată fi exercitate cu succes, nu este limitată acelora, şi la nici o altă clasă sau ordin de oameni, ci este comună tuturor credincioşilor. Fiecare persoană privată – fiecare om smerit, care ia Biblia în mâinile sale şi se retrage în cămăruţa lui pentru a medita şi a o citi acolo, este privilegiat să ceară şi să aştept învăţătura Duhului lui Dumnezeu. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Comunicarea directă a fiecărui suflet cu Dumnezeu ca „Tată al luminilor”, cu Hristos ca „lumina lumii” şi cu Duhul Sfânt ca „Duhul adevărului”, arată faptul că poziţie au creştinii în Biserica Creştină; şi aceasta, deşi Dumnezeu le-a oferit în mod graţios ajutoarele şi ghidele spirituale, el nu i-a lăsat absolut de independenţi de oricare alt ordin al oamenilor; cu atât mai puţin să-i fi supus pe aceştia la simpla autoritate umană în materiile credinţei: „credinţa lor trebuie să stea nu pe înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu”.

___________________

NOTE

1 Despre acest subiect important, autorul le recomandă cititorilor săi pe Jonathan Edwards despre ‘The Reality of Spiritual Light.’ Works, vol. viii. p. 5?; Thomas Halyburton on ‘The Nature of Faith;’ and John Owen’s Discourses on ‘The Reason of Faith;’ and ‘The Causes, Ways and Means of Understanding the Word of God.’ Works, vol. vi.

2 Howe, Works, viii, 566.

3 Thomas Halyburton.

____________________

Despre autor

James Buchanan s-a născut în 1804. El a deţinut câteva poziţii de pastor înainte de a deveni Profesor de Apologetică şi mai târziu de Teologie Sistematică la Free Church College din Edinburg. El a avut o mare faimă ca predicator, maniera sa de la amvon fiind marcată de claritate susţinută a gândirii şi un împătimit elocvent evanghelic. Dintre lucrările cele mai experimentale ale lui Buchanan este una din care este preluat şi acest articol, Oficiul şi Lucrarea Duhului Sfânt, care a fost publicată prima dată în 1843 şi apoi republicată de Banner of Truth Trust în 1966.

http://www.voxdeibaptist.org/Lucrarea_Duhului_Buchanan.htm

Claritatea în predicare și comunicare | Pastor Vasile Filat

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Bună dimineața,
Când comunicarea este cu prea multe cuvinte, mai multe decât este necesar pentru a transmite un mesaj, există pericolul de a păcătui. Este valabil atât pentru cei care predică de la amvon, dar și în discuții particulare. În Proverbe 10:19 este scris: ”Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele este un om chibzuit”.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 19 iul. 2019

”Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele este un om chibzuit.” Proverbe 10:19 BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #comunicare