Închide

„Copii travestiți” – film documentar la televiziunea de stat din Canada în care eroii sunt 4 copii de 9-11 ani care susțin spectacole unde cântă și dansează travestiți în fața publicului LGBTQ — Știri pentru viață

Gigantul media de stat din Canada, CBC – Canadian Broadcasting Corporation, promovează conceptul „drag queen” în rândul copiilor. Documentary Channel, canalul documentar al CBC, va difuza pe 25 iulie documentarul „Drag Kids” (copii travestiți), despre 4 copii, 3 băieți și o fată, din SUA, Canada și Marea Britanie, în vârstă de 9 respectiv 11 ani,… via […]

Confruntarea Creştinului Cu Spiritul Postmodernist Al Veacului

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Adaptare şi traducere de Teodor Macavei, după Jim Leffel şi Dennis McCallum

Trăim vremuri ciudate…

Până nu demult Creştinismul era criticat în universităţi şi mediile ştiinţifice fiindcă se credea că este neştiinţific şi ca prin urmare, neadevărat. Astăzi însă, Creştinismului este respins pentru simplul fapt că susţine că este adevărat. Se poate observa cum în zilele noastre, atât mediile ştiinţifice cât şi mas-media îl condamnă ca fiind intolerant şi arogant pe cel ce susţine că ar cunoaşte un adevăr obiectiv sau un adevăr universal.

Noul consens spiritual al veacului

Care este explicaţia acestui bizar consens dominant al zilelor noastre? În primul rând acesta este spiritul postmodernist al vremii. Conform observaţiilor unor gânditori extrem de influenţi, astăzi adevărul este esenţialmente politic. Afirmaţiile adevărate sunt create de către “comunităţile de crezuri” şi nu se descoperă de raţiune, prin observaţie, sau prin revelaţie. Lynne Cheney, fostă preşedintă al Fundaţiei Naţionale pentru studii umaniste a informat recent Congresul american că grupurile academice înregistrează o majoră schimbare ideologică de orientare postmodernistă.1

Postmodernismul reprezintă totuşi mai mult decât o mişcare a intelectualilor. El afectează profund întreaga noastră cultură.2   De fapt, postmodernismul intelectual este cel ce a dus la activarea şi evidenţierea relativismului latent al culturii americane a anilor ’60 şi i-a acordat respectabilitatea socială pe care n-a avut-o niciodată. În acest fel noua perspectivă postmodernistă a devenit populară şi este acum susţinută de mase. George Barna ne arată că astăzi peste 80% dintre americani sunt practic relativişti şi că nici biserica evanghelică nu este cu mult în urma lor.3 Între timp, vedem că biserica din America de Nord nu răspunde cum se cuvine postmodernismului şi că pierde teren cu o atât de mare repeziciune încât mulţi lideri creştini se alătură de fapt puternicului curent postmodernist.

Dacă dorim să comunicăm eficient culturii noastre trebuie să înţelegem modul de gândire aflat în spatele acestui consens dominant al vremii. Trebuie de asemenea să-l înţelegem pentru a ne proteja familiile şi bisericile împotriva infiltrării lui. De aceea, în acest articol vom explica ce este postmodernismul şi în ce fel influenţează vederile religioase ale oamenilor. După aceea, vom oferi o strategie de evanghelizare a gânditorilor postmodernişti sau celor ce sunt într-un fel sau altul influenţaţi în gândirea lor de postmodernism.

Aroganţa şi adevărul religios

Nu demult în emisiunea “Dear Abby”4 s-a comentat asupra dezacordurilor în chestiuni religioase. Astfel, s-a tipărit o scrisoare provenită de la unul din criticii ei în care se spunea: “Răspunsul pe care l-ai dat femeii care se plângea de rudele ei ce se certau în permanenţă asupra religiei, este ridicol! Ai sfătuit-o să declare subiectul interzis! Sugerezi cumva ca oamenii să discute numai despre subiecte triviale, banale şi fără sens ca să evite o potenţială controversă? … Este arogant să le spui oamenilor că există subiecte pe care nu le pot menţiona înaintea ta. Poate puteai să-i sugerezi acelei femei să se informeze asupra sectei la care sunt membri rudele ei pentru a putea să demonstreze erorile învăţăturilor pe care le susţin!”

La această scrisoare “Dear Abby” a răspuns, “În opinia mea, culmea aroganţei este să încerci să le arăţi altora “erorile” religiei pentru care au optat!”5

Răspunsul postmodernist al lui “Abby” întruchipează gândirea populară a vremurilor în care trăim asupra toleranţei religioase şi a opţiunilor de credinţă. Observaţi care sunt două dintre ideile cheie dezvăluite în comentariul lui “Abby”. Prima este cea care consideră drept “arogantă” afirmaţia (judecata) adevărată a cuiva asupra religiei. A doua este cea care sugerează că opţiunea personală asupra religiei legitimează orice religie.

De ce în zilele noastre se consideră de către un aşa de mare număr de oameni că este arogant să afirmi că crezurile religioase ale cuiva pot fi greşite? În plus, mulţi prin “aroganţă” înţeleg de fapt “intoleranţă”, un alt termen care în anii din urmă a ajuns să posede o cu totul altă semnificaţie. În trecut, intoleranţa se referea în mod normal la bigotism şi la prejudecată, adică la atacul personal la adresa altora pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce cred. În acel sens intoleranţa era într-adevăr, jignitoare. Acum însă, intoleranţa a ajuns să însemne adesea simplul fapt de a afirma că unele crezuri religioase sunt adevărate, iar altele, false.

Într-un film recent intitulat, “La joacă pe pajiştile Domnului” (“At Play in the Fields of the Lord”) această atitudine este limpede demonstrată într-o conversaţie ce are loc între un indian amazonian şi un misionar creştin. Astfel indianul îi atrage atenţia creştinului că, “Domnul i-a făcut pe indieni aşa cum sunt, cine sunteţi voi să-i schimbaţi?”. Acesta este într-adevăr unul dintre cele mai definitorii sentimente ale epocii noastre. A încerca să-i converteşti pe alţii este socotit inacceptabil (deci, intolerant) pentru că înseamnă a emite o judecată asupra “adevărului” susţinut de celălalt.

Poate fi adevărul obiectiv?

Miezul problemei constă în a determina dacă există, sau nu, un adevăr obiectiv. Adevăr obiectiv înseamnă adevărul care este independent de crezuri individuale sau de contexte culturale. Când ceva este adevărat în mod obiectiv (cum ar fi de pildă, existenţa lunii), acel lucru este adevărat pentru oricine indiferent că se recunoaşte acest fapt, sau nu. Obiectivitatea presupune că toţi trăim în aceeaşi realitate, chiar dacă o percepem (o trăim, o simţim) în mod diferit, sau susţinem crezuri diferite asupra ei. Aceia dintre noi care credem într-un adevăr obiectiv, ştim că avem o bază comună pe care să purtăm orice discuţii despre ce-i adevărat şi ce nu, fiindcă cu toţii trăim în aceeaşi lume reală.

Postmoderniştii neagă această realitate comună. În schimb, ei susţin că grupurile care provin din culturi/societăţi diferite trăiesc în realităţi diferite. Pentru ei realitatea unui grup de oameni este reprezentată de percepţia sau de interpretarea de către acesta a lumii externe, şi nu a lumii propriu-zise. Postmoderniştii susţin că de fapt noi creăm adevărul atunci când îl interpretăm şi nu descoperim adevărul. După postmodernişti, ceva este adevărat fiindcă noi îl credem, şi nu îl credem fiindcă este adevărat!6

Ca şi creştini noi acceptăm atât realitatea adevărului subiectiv cât şi a celui obiectiv şi credem că le putem descoperi pe amândouă printr-o utilizare combinată a revelaţiei şi a propriei noastre raţiuni. Biblia afirmă că noi putem ajunge să cunoaştem o dragoste care întrece orice pricepere omenească (vezi, Efeseni 3:19) şi că relaţia noastră cu Dumnezeu întrece simpla afirmare a unor adevăruri care-l privesc pe El. Acesta este adevărul subiectiv, sau experimental. Însă sub nici o formă realitatea adevărului subiectiv sau experimental nu elimină realitatea adevărului obiectiv. De partea cealaltă, postmoderniştii susţin că tot adevărul este subiectiv. Cu aşa ceva noi nu putem fi de acord.

Accentul pus de Biblie asupra revelaţiei istorice (1Corinteni 15:13-15), propoziţiile ei doctrinare (Romani 10:9) şi revelaţia naturală (Romani 1:18-20) presupun că adevărul obiectiv există. Faptul acesta îl pune pe creştin în directă opoziţie cu mentalitatea postmodernistă.

Postmodernismul înseamnă moartea oricărui adevăr

În zilele noastre educaţia superioară promovează în mod deschis cinismul asupra adevărului şi a raţiunii umane.7 Pedagogii afirmă că de fiecare dată când cineva susţine că se află în posesia adevărului, îndeosebi a unuia religios, acel om va ajunge în mod inevitabil să reprime sau să oprime pe cei ce nu sunt de acord cu el.

De aceea, în zilele noastre este “la modă” să nu se facă nici un fel de afirmaţii adevărate. Cum a putut oare o astfel de idee să devină atât de influentă în istoria celei mai avansate civilizaţii omeneşti? (autorii se referă aici, probabil, la Statele Unite ale Americii; n.tr.) Pentru a înţelege cum, avem nevoie să descoperim în ce fel concep postmoderniştii ultimii trei sute de ani de istorie apuseană.

În primul rînd, postmodernismul abandonează modernismul care a fost filozofia umanistă a Iluminismului european. Iluminismul a apărut odată cu ideea lui Rene Descartes a omului autonom (independent), adică a celui care începe de la propriile sale gânduri (celebra maximă “gândesc, deci exist”), şi începând de la el însuşi exclude orice necesitate a lui Dumnezeu sau a revelaţiei, omul iluminat construindu-şi sistematic o concepţie despre lume şi viaţă bazându-se exclusiv pe raţiune.

Moderniştii au presupus că mintea reprezintă o “oglindă a naturii” care înseamnă că percepţiile noastre asupra realităţii corespund de fapt lumii aşa cum este. Din această presupunere moderniştii şi-au format propria lor viziune despre progres ridicând în slăvi descoperirile tehnologice şi controlul omului asupra naturii. Dezvoltarea capitalistă, democraţia liberală, şi comunismul care împreună reprezintă roadele gândirii moderniste, au încercat să subjuge Pământul acestei perspective eurocentriste.

În acelaşi timp, modernismul a semănat şi seminţele propriei nimiciri. Aşa cum moderniştii au cucerit globul pământesc în numele progresului, aceia pe care i-au oprimat şi marginalizat au început să întrebe tot mai insistent “progres spre ce?” Postmoderniştii afirmă că raţionalismul modern şi proliferarea tehnologică ne-au adus în pragul dezastrului global. Mitul “progresului modern” se sfârşeşte într-un coşmar de violenţă atât pentru cei pe care îi marginalizează cât şi pentru întreg Pământul. De aceea, vedem cum în zilele noastre sunt mulţi care arată un interes deosebit faţă de culturile primitive şi faţă de acele concepţii despre lume şi viaţă care promovează unitatea dintre umanitate şi natură, şi care renunţă să mai considere umanitatea mai presus ca natura.

Postmoderniştii administrează totuşi nişte critici bune umanismului, progresului şi gândirii autonome. În plus, raţionaliştii modernişti nu au demonstrat niciodată că raţiunea umană poate descoperi adevăruri finale fără ajutorul revelaţiei divine. Ca şi creştini noi nu am acceptat niciodată pretenţia modernismului că dezvoltarea tehnologică şi raţiunea umană vor rezolva vreodată toate problemele sociale.

Autorii atei existenţialişti ca Nietzsche şi Sartre sunt cei ce au pregătit apariţia postmodernismului contemporan. Ei au înţeles că respingerea de către modernism a transcendentului reprezintă o mentalitate prea costisitoare deoarece anihilează orice standarde de obiectivitate în moralitate, în valorile umane, şi în adevăr.8 Privit în felul acesta, postmodernismul reprezintă consecinţa firească a gândirii moderniste pentru că dezvăluie lipsa de finalitate a gândirii omeneşti autonome.

În timp ce creştinii ar trebui să se bucure pentru multe din criticile administrate modernismului de către postmodernism, se poate totuşi observa că acestea sunt fundamentate pe nişte presupuneri la fel de dubioase şi că duc la nişte concluzii dezastruoase. Puterea retorică a unor termeni ca, “toleranţă”, “deschidere”, şi “integrare”, maschează eficace un obiectiv mai insidios, şi anume, distrugerea oricărui adevăr absolut.

Deschiderea faţă de spiritualitate a postmodernismului ar putea părea că este o îndepărtare sănătoasă de naturalismul modernist, însă acest tip de spiritualitate este inerent anti-creştin deoarece consideră mesajul creştin (precum şi alte concepţii despre lume şi viaţă) ca fiind “adevărat” doar pentru aceia care şi-l însuşesc ca atare.9

Antiumanismul postmodernist

În loc de a-i privi pe oameni ca indivizi raţionali, fapt mărturisit de modernişti, postmoderniştii îi privesc pe oameni ca fiind produse ale culturii lor. În felul acesta se neagă complet individualitatea. Psihologul şi criticul social Kenneth Gergen spune: “Odată cu răspândirea conştiinţei postmoderniste putem observa decesul definiţiei personale, a raţiunii şi a autorităţii… Se pierd din vedere toate proprietăţile înnăscute ale fiinţei umane împreună cu însuşirea sa morală şi opţiunea personală.”10

Antropologia modernă este întemeiată pe ideea că oamenii sunt “produse sociale”, sau fiinţe a căror identitate este determinată social. Perspectivele noastre asupra vieţii şi percepţiile noastre sunt, toate, rezultatul culturalizării noastre. Peter Berger explică ceea ce se numeşte sociologia cunoaşterii, concepţia pe baza căreia se susţine că tot ceea ce ştim este produsul culturii şi limbii noastre: “Un gând, de orice fel ar fi, este fundamentat în societate… De aceea, individul îşi derivă din societatea care-l înconjoară concepţia sa despre lume într-un chip foarte asemănător celui în care îşi derivă rolurile şi identitatea sa. Cu alte cuvinte, sentimentele sale, interpretarea sa de sine, şi faptele lui, îi sunt definite în prealabil de către societatea în care se află, şi îi dictează modul de abordare cognitiv al universului care-l înconjoară.”11

În loc de a concepe mintea ca o oglindă a naturii, postmoderniştii susţin că noi deformăm realitatea prin lentila culturilor şi limbilor noastre.12 Această concluzie îi face să respingă posibilitatea descoperirii adevărului obiectiv devreme ce, spun ei, fiecare cultură abordează diferit realitatea, în funcţie de limba ei, de nevoile ei specifice, şi de condiţiile ei istorice. Pentru a cunoaşte obiectiv ceva, ar fi nevoie să se traverseze această prăpastie, să se ajusteze această lentilă culturală, iar conform postmodernismului, lucrul acesta este imposibil.

În locul adevărului obiectiv şi a ceea ce postmoderniştii numesc “metanaraţiuni” (adică, nişte concepţii despre lume şi viaţă cuprinzătoare) ei propun “naraţiunile locale”, sau “descrierile”, “istorisirile” realităţii care se potrivesc respectivelor comunităţi, dar care nu au nici un sens în afara lor. Într-adevăr, postmoderniştii resping orice termeni descriptivi pentru adevăr şi realitate în favoarea unor expresii literare ca naraţiune sau relatare.13 Pretinsa lor realitate este numai o interpretare, nu adevărul.14

Postmoderniştii susţin că atunci când un modernist sau un credincios exprimă un adevăr obiectiv el arată îngustime de opinii pentru că exclude toate celelalte voci şi califică ca fiind nefundamentate restul de opinii despre lume şi viaţă. Astfel, se crede că ideile despre adevăr şi realitate îi marginalizează pe cei vulnerabili prin “a-i lăsa în afara relatării”, iar afirmaţiile adevărate, se spune că nu sunt decât unelte de legitimizare a puterii. Michael Focault scria că, “nu putem să exercităm putere decât prin producerea (afirmarea) adevărului”.15 Pentru postmodernişti afirmaţiile adevărate nu sunt în realitate decât propagandă menită să elimine celelalte idei prin a le numi superstiţii, sau nonsens.

De aceea, în cultura postmodernistă, persoana de care ar trebui să ne temem este acela care crede că posedă, sau cunoaşte nişte adevăruri fundamentale. Acela este dogmaticul, totalitaristul, sau absolutistul care în postmodernism este considerat atât naiv cât şi periculos, fără să mai menţionăm, arogant!

În loc de a-i domina pe alţii cu “versiunea noastră asupra realităţii”, postmoderniştii ne solicită să recunoaştem că toate ideile şi crezurile sunt deopotrivă egale şi valabile. În loc de a afirma existenţa unui singur adevăr, ar trebui să recunoaştem că există “multe adevăruri”. Deschiderea fără restricţiile raţiunii care ar trebui arătată împreună cu toleranţa, dar fără o evaluare morală, reprezintă caii de bătaie ai postmodernismului.

Crezurile personale (individului) definesc adevărul

În cultura postmodernistă este imposibil de separat ceea ce oamenii cred de ceea ce ei sunt, fiindcă se spune că a crede ceva face respectivul lucru să fie adevărat (pentru cei ce-l cred). Ca prin urmare, a respinge conţinutul unui crez este interpretat ca reprezentând respingerea persoanei care şi-a definit respectivul “adevăr”. Astfel, s-a ajuns acum ca adevărul să însemne doar o preferinţă personală şi o convingere personală. Aşa s-a ajuns să fie la fel de nepotrivit să se pună la îndoială valabilitatea crezurilor unei persoane (sau, a unei culturi) cum este să critici opţiunea la restaurant a articolelor alese din meniu de comesenii tăi. (aţi auzit sloganul postmodernist, “gusturile nu se discută!”? Dar, adevărul nu este pe gustul tuturor! Şi a-l afla nu este o chestiune de “gust”! ) (n.tr.)

Un efort comun de a dezbate şi de a pune în discuţie ceva pentru a se afla adevărul este ceva complet repudiat în zilele noastre. Luaţi de pildă, marile religii ale lumii. Puţini sunt cei ce înţeleg ceva din ele. Cu toate acestea, majoritatea susţine că acestea învaţă aproximativ acelaşi lucru. Preocuparea majoră a devenit a găsi spiritualitatea care se “potriveşte” fiecăruia. Sondajele lui George Barna ne arată că “aproape patru din zece adulţi au căzut de acord că atunci când un creştin, un iudeu şi un budist, se roagă la dumnezeul lui, toţi se roagă de fapt aceluiaşi dumnezeu, şi doar folosesc denumiri diferite pentru acesta. Doar unul din şase adulţi chestionaţi, nu au fost de acord sub nici o formă cu această părere”.16

America zilelor noastre reprezintă un adevărat evantai religios. Singura întrebare care contează azi este, “ce ţi-ai dori să crezi?”, iar gustul a devenit mai important decât conţinutul. De aceea, oamenii rămân în general nepăsători atunci când le evidenţiem că unele credinţe, sau religii, sunt absolut contradictorii, sau complet iraţionale.

Majoritatea oamenilor se întâmplă să “adopte” această perspectivă postmodernistă în loc de a fi ajuns singuri la concluzia că este credibilă. Un număr impresionant de americani (evident, nu doar ei, devreme ce am văzut necesară traducerea în româneşte a articolului de faţă!) cred că adevărul este relativ.17 Cu toate acestea, puţini ştiu de ce cred asta. Şi mai puţini au vreo idee în ce fel propriile crezuri le influenţează vieţile într-un mod concret. În general, oamenii sunt mai mult confuzi ideologic decât convinşi de propriile lor crezuri. De aceea, când auzim retorica deschiderii şi a toleranţei faţă de orice şi oricine, găsim foarte puţini care într-adevăr înţeleg ce înseamnă acestea. Relativismul nu este decât atitudinea socială potrivită a momentului. Cumva, ideologii postmodernişti au reuşit să facă ideea lor să devină curentul popular de gândire al vremii.

Este foarte ironic că într-o epocă a antidogmatismului această radicală subiectivitate produce o concluzie periculos de arogantă, aceea că omul nu poate greşi niciodată în crezurile sale personale. Dacă am fi liberi de orice constrângeri ale raţiunii, atunci nimic nu ne-ar mai putea feri de amăgirea de sine, nu ne-ar mai putea împiedica să ne înşelăm singuri. Într-adevăr, cuvintele lui Gergen sunt în aceeaşi măsură sincere şi înspăimântătoare: “O evaluare poate avea loc doar în cadrul unei perspective asupra vieţii… Dacă în concepţia mea, “adevăr obiectiv” este un termen fals, răuvoitor, îmi este cu neputinţă să condamn o idee pentru că este obiectiv falsă”.18

Epoca anti-dogmatismului ajunge să devină şi epoca antiintelectualismului. Mai ales în rândul a numeroşi intelectuali observăm că adevărul a fost înlocuit de către naraţiunea justificabilă din punct de vedere politic.19 Acest tip de gândire a devenit baza istoriei revizioniste20, a metodei critice a feminismului21 şi a numeroaselor concepte populare ale multiculturalismului.22

În climatul postmodernist de deschidere şi de toleranţă, crezurile personale devin adevărate bariere împotriva unui dialog autentic asupra adevărului spiritual şi moral. De exemplu, partizani ai corectitudinii politice (aşa se mai numeşte principiul după care se refuză judecarea credinţelor şi criticarea concepţiilor diferite despre viaţă; n.tr.) ca Stanley Fish au afirmat că devreme ce orice discurs public nu este decât un joc al puterii politice, ideile trebuiesc moderate şi monitorizate şi nu utilizate raţional şi constructiv.23 Aceste criterii de control îi fac chiar pe unii intelectuali liberali ca Alan Dershowitz de la Harvard să declare public că un nou tip de McCarthyism24 se răspândeşte în viaţa intelectuală de astăzi a Americii.25

Istoria ne oferă un avertisment serios arătându-ne că un asemenea tip de dogmatism antiraţional poate să coste enorm de scump. Într-adevăr, există o şocantă conexiune filozofică şi istorică între “constructivismul” postmodernist şi fascismul deceniilor trecute. Ambele refuză adevărul obiectiv. Ambele afirmă că nu există o natură umană esenţială, sau nişte drepturi înnăscute ale omului. Ambele celebrează înlocuirea adevărului cu puterea. Un fapt deosebit de interesant de notat în acest moment este că unii dintre principalii intelectuali care au contribuit la apariţia ideologiei postmoderniste, Martin Heidegger şi Paul de Mann, au fost nişte fascişti convinşi.26

Subiectivismul postmodernist produce în acelaşi timp şi o inhibare a convingerilor personale ale omului. Din moment ce se crede că credinţa este determinată de chestiunea personală a gusturilor şi a experienţelor, majoritatea tinde să îmbrăţişeze şi să abandoneze credinţa în funcţie de cerinţele momentului. Când la urma urmei, adevărul este o “creaţie” personală în loc de a fi stimat ca fiind ceva independent de noi înşine, putem trece la un “alt adevăr” ori de cîte ori ni se pare potrivit, sau este de folos. Cât de tragic este atunci când unii prieteni ne spun, “am încercat Creştinismul pentru o vreme, dar pur şi simplu, la mine nu a mers!”

Comunicarea dintre culturi

În zilele noastre creştinii evanghelici se găsesc la o distanţă mai mare de lumea cu care comunicau în urmă, să zicem, cu 20 de ani. Pe vremea aceea, chiar şi cei ce respingeau Creştinismul erau pregătiţi să discute dacă dovezile în favoarea adevărului creştin erau convingătoare sau nu. Astăzi, lucrurile nu mai stau deloc aşa. Înainte de a putea să deschidem discuţia cu un contemporan şi să întrebăm dacă Evanghelia este adevărată sau nu, trebuie mai întâi să determinăm dacă acesta crede că există ceva adevărat. (într-adevăr, se mai găsesc excepţii printre unii care nu au fost afectaţi de “noul fascism”! n.tr.)

Pentru a întinde o punte de comunicare între noi şi victimele postmodernismului trebuie să apelăm la nişte mijloace suplimentare în procesul de comunicare a Evangheliei. Cu toate acestea dorim să precizăm că dialogul cu cultura postmodernistă nu este imposibil, ci doar mai dificil. (mă bucur că autorii arată aici convingerea că, “evanghelia este puterea lui Dumnezeu…” – Romani 1:16 – şi recunosc implicit că noi nu predicăm înţelepciunea acestui veac, ci nebunia crucii! Vezi, 1 Cor.1:17-24)

Să presupunem că un băştinaş dintr-o altă ţară începe să discute cu tine despre metodele de apărare ce trebuiesc luate împotriva viermilor-demon care găuresc dinţii oamenilor în timp ce dorm. (sper că bănuiţi în contextul culturii d-voastră că este vorba de banalele carii dentare?!) Nu-l veţi întrerupe oare imediat pe interlocutorul d-voastră spunându-i, “scuză-mă, dar…avem o problemă aici! Nu-ţi împărtăşesc vederile cu privire la protecţia împotriva viermilor-demon ce vin din pădure, deoarece eu nu cred că… există!”

Prăpastia dintre punctul de plecare al interlocutorului şi punctul tău de plecare a oricărei discuţii pe tema cariilor dentare este prea mare pentru a putea ajunge vreodată la discutarea contramăsurilor care trebuiesc luate împotriva viermilor-demon (pur şi simplu, veţi îngheţa în bloc-starturi!)! De aceea, succesul în evanghelizarea altor culturi necesită puţin mai multă răbdare şi grijă în abordarea fiecărei discuţii. Misionarii către alte culturi pot petrece ani întregi doar învăţând limba şi cultura celor pe care au plecat să-i evanghelizeze. În aceeaşi măsură, o evanghelizare fără a lua în calcul aceste date, are foarte rar parte de succes în contextul unor culturi străine, ameninţă lucrarea altor creştini şi îi jigneşte grosolan pe localnici în numele lui Hristos!

În mod similar, dacă este să avem parte de succes în comunicarea Evangheliei culturii postmoderniste a veacului nostru, care poate i-a înghiţit deja pe proprii noştri copii şi prietenii lor (!), avem nevoie să deosebim (pricepem) această perspectivă postmodernistă.

Reacţia antiraţională

Noi nu suntem de acord cu acei lideri evanghelici care sugerează că o evanghelizare bazată pe adevăr (să-i zicem, frontală sau, directă) şi raţională în această epocă postmodernistă, nu va avea succes. Credem că totuşi are. Dacă susţinem că o evanghelizare adevărată nu are succes înaintea contemporanilor noştri, afirmăm de fapt că nu are succes deloc. Oricare ar fi “evanghelia” comunicată contemporanilor noştri, dacă nu conţine adevărul obiectiv al Scripturilor, nu reprezintă mesajul creştin! Mesajul nostru este unic nu doar fiindcă conduce la cea mai deosebită experienţă spirituală de care omul poate avea parte, ci fiindcă este adevărat. Apostolul Pavel a răspândit Evanghelia lui Hristos într-o cultură comparativ iraţională, dar vedem că nu a ezitat deloc să-i “înduplece” pe contemporanii săi (vezi, 2Corinteni 5:11, sau Fapte 17:2-4). De aceea, să nu ne grăbim să ne alăturăm curentului veacului în abandonarea raţiunii şi a aşa-numitelor argumente “left-brain”.27 În ziua când vom renunţa la raţiune va fi şi ziua cînd vom pierde adevărul din vedere. La urma urmei, dacă o afirmaţie poate fi adevărată, iar opusul ei este la fel, ce este minciună? Adevărul lui Dumnezeu nu depinde de gândirea noastră. El este adevărat indiferent de ceea ce credem, gândim, noi. Însă, acest adevăr, adevărul obiectiv, nu se poate recunoaşte fără utilizarea unor termeni raţionali, sau definiţii raţionale.

Desigur, nu vrem să lăsăm să se înţeleagă că creştinii sunt obligaţi să prezinte doar adevăruri obiective în timp ce-şi evanghelizează semenii. Credem că relaţia este mai importantă ca oricând în această lume postmodernistă. A demonstra dragostea lui Hristos, a avea o viaţă creştină de calitate şi a cunoaşte puterea lui Dumnezeu sunt aspecte foarte importante în zilele noastre, însă ele ar trebui doar să suplimenteze şi să ilustreze adevărul Evangheliei, şi nu să-l înlocuiască!

Cum se “topeşte” dogmatismului postmodernist – o strategie de combatere şi înfrângere a lui

Misiunea noastră ce poartă denumirea “Xenos Fellowship” se ocupă serios de bariera întâmpinată în dialogul cu cultura/societatea postmodernistă de azi. Am înregistrat unele succese şi de aceea dorim să sugerăm aici nişte direcţii pe care creştinii le pot explora în efortul lor de a comunica Evanghelia acestui veac.

Întâi de toate, noi găsim că pre-evanghelizarea bazată pe dialog este deosebit de utilă în subminarea unor idei care paralizează minţile oamenilor şi-i împiedică să înţeleagă adevărul lui Dumnezeu. Observăm că dialogul purtat prin ridicarea unor întrebări este într-adevăr mai digerabil pentru ascultătorii noştri postmodernişti, decât declaraţiile autoritare. Mai încolo când sunt ceva mai capabili să audă ce spunem şi să se gândească singuri la aceste lucruri, putem să-i îndemnăm să ia cu chibzuinţă în considerare standardul moral al lui Dumnezeu şi să-şi schimbe mentalitatea. Dar din nou, trebuie să luăm în calcul necesitatea unor paşi suplimentari înaintea atingerii acelui stadiu al discuţiei.

Apoi, avem nevoie de o strategie menită să-i ducă pe postmodernişti în punctul în care pledoariile şi argumentele tradiţionale (ale Evangheliei) să aibă în cele din urmă efect. Astfel, în primă instanţă, punem acele întrebări menite a descoperi şi a înţelege prejudecăţile şi presupoziţiile oamenilor, şi apoi ajutăm la clarificarea acestora în minţile lor. În al doilea rând, încercăm cu grijă să-i facem pe interlocutorii noştri să realizeze tensiunea creată de inerentele contradicţii ale gândirii postmoderniste. Un al treilea pas, constă în a-i ajuta să-şi dea seama de problemele pe care le au vederile lor, pregătind astfel o nouă receptivitate. După care vine clipa când se poate oferi alternativa sigură a Creştinismului!

Dezvăluirea presupoziţiilor şi a prejudecăţilor

Când stăm de vorbă cu membrii culturii postmoderniste putem observa că doar puţini dintre aceştia înţeleg pe deplin fundamentul ideilor lor. De aceea, ţinta noastră devine să-i ajutăm să-şi înţeleagă propriile idei pe care le avansează, plus, să evidenţiem unele din contradicţiile inerente pe care le conţin.

Uneori ne place să invităm grupuri de creştini care să se întâlnească cu prietenii lor necreştini pe “terenul” nostru, în contextul intim al unui eveniment culinar botezat, “Conversation and Cuisine event” (petrecere cu discuţii şi mâncare). Din timp, îi asigurăm pe invitaţii noştri că este binevenită exprimarea oricăror vederi şi că nu se găsesc în cadrul unei slujbe la biserică unde ar trebui să se răspundă cum se “cade”. După cină, se deschide subiectul unei discuţii care se poate intitula “să judecăm sau să nu judecăm?”. Cineva care conduce discuţia poate prezenta nişte situaţii care atrag anumite judecăţi, iar grupul este invitat să discute dacă găseşte potrivite judecăţile respective, sau nu. Permiteţi-ne mai jos, să prezentăm câteva scenarii de discuţie:

Primul scenariu

Colegul tău de muncă care este un alb îl ajută pe un altul, un afro-american (deci, probabil un negru sau mulatru) să înlăture o problemă din baza de date a calculatorului de la birou. Atunci se întâmplă să-l auzi pe colegul tău alb că-i spune foarte frustrat negrului că este, un negru ….! Vezi, apoi cum respectivul îşi ridică privirile profund jignit. Tu îl condamni pe colegul tău alb pentru prejudecăţile lui rasiale grave şi pentru că l-a jignit pe omul de culoare.

Scenariul al doilea

Un alt coleg al tău de muncă, de data aceasta o doamnă, te informează că va divorţa. Ea susţine că s-a îndrăgostit de un alt bărbat şi chiar dacă are doi copii, ea i-a mărturisit soţului ei că, citez, “nu mai poate trăi o minciună”. Atât soţul cât şi copii sunt complet devastaţi, dar ea susţine că trebuie să fie sinceră cu sine şi de aceea acţionează ca atare. Atunci, tu o condamni aspru pentru egoism, lipsă de fidelitate, cruzime faţă de sentimentele altora, îndeosebi ale copiilor şi soţului ei.

Se observă cum majoritatea gânditorilor postmodernişti, sau a celor ce sunt influenţaţi de relativismul lui moral, se dovedesc mult mai înclinaţi să fie de acord cu condamnarea abuzului din primul scenariu, decât a tragediei din cel de-al doilea. De ce oare? În ambele cazuri sunt grav rănite sentimentele altora. În timp ce unii pot ridica anumite întrebări pertinente asupra celui de-al doilea scenariu, cum ar fi faptul că nu avem o descriere a caracterului soţului doamnei, principalul efect al alăturării situaţiilor respective este de a crea confuzie.

În acest moment cel ce conduce discuţia pune o întrebare interesantă: “Cum s-ar fi răspuns acestor situaţii în urmă cu 30 de ani?” Majoritatea celor prezenţi sunt de acord că în urmă cu două, trei decade, publicul larg ar fi judecat fără ezitare şi cu asprime fapta femeii din al doilea scenariu. În acelaşi timp vor fi de acord că deşi s-ar fi indignat la auzul epitetului rasial din primul scenariu chiar şi în urmă cu 20, 30 de ani, totuşi ar fi fost posibil să arate şi o atitudine ca cea inspirată de maxima următoare: “bâtele şi pietrele îmi pot sfărâma oasele, dar injuriile nu mă ating”?! Cu toate acestea, marea majoritate a necredincioşilor de azi (şi nu doar!!) cred că crima din primul scenariu este mult mai gravă din punct de vedere moral decât cea din scenariul al doilea, dacă într-adevăr, se poate spune că aceasta reprezintă ceva greşit la urma urmei (!?), ceea ce este exact opusul pentru ce ar fi decis în urmă cu 30 de ani.

De unde această diferenţă de opinii între prezent şi în urmă cu 30 de ani? Intelectualii postmodernişti răspund invariabil că în lume s-au produs schimbări de concepţii fiindcă moralitatea nu este obiectivă, ci ea este doar un produs al contextelor culturale. Atunci trebuie să punem o întrebare foarte importantă: “sugerăm noi prin asta că în urmă cu 30 de ani nu era greşit să se folosească respectivul cuvânt insultător la adresa unui negru?

Sau, era greşit, dar credeam că nu-i greşit?”

Această întrebare are darul să inspire confuzie intelectualului postmodernist. Dacă spune că odată nu era greşit să se adreseze cuiva această injurie, atunci încuviinţează rasismul trecutului (şi puteţi să i-o spuneţi delicat; n.tr.). Dar dacă spune că pe atunci oamenii s-a întâmplat să creadă că era voie să se exprime aşa, atunci recunosc că există de fapt un standard universal de bine şi rău. Oricare dintre aceste poziţii contrazice presupunerile şi concepţiile postmoderniste de bază.

În conflictul intern produs de aceste contradicţii, deşi aflat într-un mediu prietenos, omul influenţat de postmodernism îşi dă seama că este gata să judece, însă propriile reguli nescrise care-i guvernează judecata îl fac să ezite. Cu aceleaşi probleme se confruntă şi moderniştii, sau agnosticii şi ateiştii, care pun mare bază pe raţiune, pentru că nu posedă un criteriu mai solid de judecată decât postmoderniştii şi de aceea nici nu pot explica de ce totuşi susţin, sau au susţinut în trecut unele concepţii morale. La baza acestor probleme se găseşte lipsa evidentă de autoritate morală în viaţa lor.

Cum să-i punem în încurcătură pe cei ce susţin relativismul postmodernist

Desigur că nu vrem să-i lăsăm încurcaţi pe interlocutorii noştri. Confuzia creată nu are decât scopul de a nărui dogmatismul gândirii postmoderniste. Când nu putem răspunde întrebărilor puse pentru convingerile noastre, sper că ne este clar că formulele noastre pregătite mai dinainte sunt ineficiente şi că mai este nevoie de ceva. În faţa aceluiaşi grup se prezintă un alt scenariu:

Scenariul al treilea

Vă aflaţi în vizită într-un trib african tocmai în mijlocul unei ceremonii de circumcizie care se face la femei şi priviţi cum o tânără africană este supusă unei operaţii de clitorectomie. Vă plângeţi ghidului turistic din cauza “spectacolului”, dar acesta vă atrage atenţia asupra valorilor d-voastră eurocentrice (occidentale) care spune el că vă împiedică să judecaţi limpede situaţia.

Acest scenariu provoacă mai multe contradicţii complexe gânditorului postmodernist. Circumcizia femeilor este o manifestare vădită a unui spirit bărbătesc misogin (deci, care discriminează femeia), cât şi a unei dominaţii masculine absolute asupra femeii. Procedura cu pricina o va lipsi pentru totdeauna şi cu desăvârşire pe femeie de posibilitatea orgasmului şi ca prin urmare nu va cunoaşte niciodată plăcerea contactului sexual. Dar, în cuvintele unui apologet african, practica aceasta “le eliberează pe femei din sclavia poftei şi le ajută să-şi descopere adevărata lor identitate de mame”(!?). Evident, tinerele africane nu au absolut nici un cuvânt de spus, nu au nici o opţiune în problema în cauză. Privită obiectiv, această practică este o brutală şi sălbatică încălcare a drepturilor elementare ale femeii şi ar trebui să pară deosebit de repulsivă activistelor din mişcarea feministă.

Dar iată ce problemă avem! Circumcizia femeilor este în acelaşi timp un vechi şi foarte onorat ritual religios al unei alte culturi, fie şi una oprimată, necreştină şi neoccidentală. Ca prin urmare, este complet interzis postmodernismului să exprime vreo judecată sau evaluare de vreun fel asupra situaţiei date. În culturile/societăţile postmoderniste se pot găsi foarte multe persoane care sunt de acord cu ghidul nostru turistic! Aceştia cred că nu au absolut nici un drept de a judeca situaţia dată, pentru că în contextul în care se găsesc cred că nu pot avea un punct de vedere obiectiv asupra “realităţii” culturale a altora.

Între timp, această dilemă produce confuzie altor intelectuali postmodernişti. A încuviinţa mutilarea genitală a femeilor poate produce nervozitate şi nelinişte în rândul femeilor din grupul invitat. Dar, asta nu-i totul! Să presupunem că ne gândim la Noua Guinee unde timp de mai multe secole membrii unui trib i-au vânat pe membrii altuia tăindu-le capetele şi purtându-le ca fetişuri. În zilele noastre, ca urmare a influenţei coloniale de provenienţă occidentală, guvernul Noii Guinee a interzis vânătoarea de capete. Sunt de acord cei din grupul de invitaţi cu această decizie, sau nu? Este de aşteptat în acest moment să se nască şi mai multă confuzie!

Postmoderniştii militanţi vor rămâne totuşi inflexibili pe poziţii. Adică, vor susţine că s-a greşit din capul locului de către guvernul supus influenţelor străine şi ar putea spune, “cum putem noi judeca o practică care s-a respectat timp de sute şi sute de ani şi de ce să interzicem o practică religioasă a poporului băştinaş din Noua Guinee?” sau, “cine credem că suntem noi să judecăm această cultură (societate), când noi avem în propriile noastre societăţi rele ca…? (fiecare să contextualizeze aici ce crede; n.tr.)

Astfel, ideea lor pare credibilă chiar dacă tolerează uciderea. În felul acesta omul postmodernist repetă un adevăr pe care Francis Schaeffer (un ilustru gânditor creştin) l-a observat şi afirmat în urmă cu 20 de ani : “dacă nu există nici un fel de absoluturi după care să judecăm statul (în cazul de aici, culturile, sau diversele societăţi umane), atunci statul (cultura/societatea) devine absolutul”.28 Trebuie să recunoaştem că a judeca aspecte ale altor culturi/societăţi umane ne-ar fi cu totul imposibil dacă nu ar exista nişte absoluturi morale care să fie valabile pentru toate, fie că le cunosc, sau nu le recunosc. Dar, când facem o asemenea afirmaţie, de regulă omul postmodernist, fie se împietreşte, fie se dezintegrează.29

Atunci când partizanii postmodernismului apără uciderea în cazul expus mai sus, putem observa cum ceilalţi invitaţi la discuţie încep să protesteze tăcut. Poate că nu vom reuşi să-l cucerim pe cel mai militant postmodernist al grupului, dar ţineţi minte că majoritatea societăţii noastre urmează îndemnurile postmodernismului tot aşa cum urmează şi capriciile modei. Marea majoritate a oamenilor nu este pe deplin convinsă de mentalitatea postmodernistă şi dacă vede cum în unele situaţii (ca cea de faţă) presupunerile ei relativiste sunt spulberate, se va simţi încurajată să-şi reconsidere poziţia.

Realizarea unei comunicări eficiente (a Evangheliei)

Într-adevăr, Evanghelia nu ajunge să fie împărtăşită la toate aceste discuţii. Petrecerile cu “discuţii şi mâncare” sunt doar premergătoare evanghelizării propriu-zise. Dacă însă invitaţii noştri la o asemenea petrecere pleacă acasă revizuindu-şi gândirea şi poziţia, noi considerăm că sarcina noastră pre-evanghelistică este îndeplinită şi victorioasă pentru moment. Am reuşit să-i facem să treacă dincolo de binecunoscutele formule cinice, “ce bine pentru tine!” (de pildă, că te-ai întors la Dumnezeu în pocăinţă!? n.tr.) şi care i-au ţinut deoparte de participarea la o discuţie directă.

Sperăm în acelaşi timp să ne fi format o relaţie cu aceşti oameni pe care să o putem întări şi să adăugăm alte discuţii la prima avută. Odată ce minţile lor sunt mai puţin îngrădite şi în plus, dăm greutate mesajului nostru prin mărturia personală subiectivă a unei prietenii sincere şi dezinteresate, sperăm în cele din urmă să reuşim şi comunicarea Evangheliei ca adevăr obiectiv.

Ocazii postmoderniste de evanghelizare

Dacă aflăm care sunt regulile nescrise ale societăţii de azi vom putea descoperi mai multe prilejuri în care să aducem o mărturie eficientă ce lipseşte culturii moderniste precedente. (cred că asta-i cel puţin situaţia societăţii româneşti de după comunism; n.tr.). La urma urmei, biserica Noului Testament s-a născut într-o lume ce avea o mentalitate foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre. De aceea, unele dintre cele mai viguroase mădulare ale trupului lui Hristos (a se citi, biserici) de azi, provin din Asia, Africa, şi America Latină. Este greu ca azi Creştinismul să mai primească caracterizarea de “occidental” şi să se spună că este o cultură apuseană. Şi mai important, nihilismul30 şi singurătatea societăţii postmoderniste par să implore dragostea lui Dumnezeu absentă din atâtea suflete pustii. Dacă avem dragoste pentru oameni, ne bizuim pe puterea Lui, şi rămânem fideli adevărului Său, vom putea să-i vedem pe mulţi dintre aceştia ajungând să-l cunoască pe El.

___________________________________________________________________________

1 Vezi, Lynne V. Cheney, „Telling the Truth: A Report on the State of the Humanities in Higher Education” (Washington, DC: National Endowment for the Humanities, September 1992).

2 Pentru o demonstrare a efectului pe care postmodernismul îl are asupra fiecărei faţete a societăţii contemporane, vezi recenta noastră carte, “Moartea adevărului” (Minneapolis: Bethany House Publishers, 1996), de Jim Leffel and Dennis McCallum.

3 Sondajele lui George Barna demonstrează cum gândirea postmodernistă din cultura seculară prosperă şi în biserica evanghelică. Vezi, George Barna, “Ce cred americanii – un sondaj anual al valorilor şi vederilor religioase din Statele Unite ale Americii” (Ventura, California: Regal Books, 1991).

4 Este vorba de o celebră emisiune de televiziune din S.U.A care oferă răspunsuri la cele mai diverse şi delicate întrebări ale publicului larg, se pare de către un cler pretins creştin.

5 “Întrebarea dacă să se discute despre religie dă naştere la dezbateri”, din aceeaşi emisiune “Dear Abby”, din 19 septembrie, 1989.

6 Pentru o explicaţie clară a acestei concepţii, vezi, cartea lui Richard Rorty, intitulată, “Contingency, Irony, and Solidarity” (publicată în Cambridge: Cambridge University Press, 1989), xiii-10.

7 Cheney, pag.7.

8 Friedrich Nietzsche, „The Gay Science,” în cartea lui Walter Kaufmann, “The Portable Nietzsche” (publicată în New York, de editura Viking Press în 1954), pag. 93-102; Jean-Paul Sartre, Essays în cartea sa, “Existentialism” (publicată în Secaucus, New Jersey, la editura, “The Citadel Press”, 1965), pag. 31-62.

9 Ne exprimăm îngrijorarea faţă de numărul crescând al teologilor evanghelici care sunt atraşi de postmodernism şi care nu au răspuns cum se cuvine acestei tendinţe. Un exemplu al acestei neglijenţe se găseşte în cartea lui J. Richard Middleton şi Brian Walsh, cu titlul “Reality Isn’t What It Used to Be” (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1994), pag. 88-71.

10 vezi, cartea lui Kenneth Gergen, “The Saturated Self” (New York: Basic Books, 1991), pag. 228-29.

11 vezi, Peter Berger, “Invitation to Sociology” (Garden City, NJ: Doubleday & Co., 1963), pag. 117. Berger nu se autointitulează un postmodernist, dar ideile sale au devenit extrem de influente în cercurile postmoderniste.

12 O lucrare remarcabilă care detailează această poziţie este cea a lui Frederick Jameson, “The Prison House of Language” (Princeton: Princeton University Press, 1972).

13 Vezi, cartea lui Jacques Derrida, „Structure, Sign and Play in the Discourse of the Human Sciences”, capitolul intitulat, “Writing and Difference”, în traducerea lui Alan Bass (Chicago: University of Chicago Press, 1978), pag. 278-93.

14 Pentru o discuţie excelentă a acestei poziţii, vezi cartea lui Roger Lundin, “Culture of Interpretation” (Grand Rapids: Eerdmans, 1993).

15 Vezi, cartea lui Michel Foucault, “Power/Knowledge” (New York: Pantheon Books, 1980), pag. 132.

16 Barna, pag. 275.

17 Idem, pag. 83-85

18 Gergen, pag. 229.

19 Vezi de pildă, cartea lui Paula S. Rothenber, “Racism and Sexism: An Integrated Study” (New York: St. Martin’s Press, 1988), pag. 6-7 şi pag. 350.

20 Vezi de pildă, cartea lui Ellen Somekawa and Elizabeth A. Smith, „Theorizing the Writing of History” sau, “I Can’t Think Why It Should Be So Dull, For a Great Deal of It Must Be Invention,” din Journal of Social History, publicat în toamna lui 1988, pag. 154.

21 Vezi de pildă, cartea lui Margaret A. Farley, „Feminist Consciousness and the Interpretation of Scripture,” citată în editorialul lui Letty M. Russell, “Feminist Interpretation of the Bible” (Philadelphia: The Westminster Press, 1985).

22 Vezi, cartea lui Christine E. Sleeter intitulată, “Empowerment through Multicultural Education” (Albany: State of New York Press, 199 1).

23 Din articolul lui Stanley Fish, „There’s No Such Thing as Free Speech and It’s a Good Thing Too,” apărut în Boston Review, publicat în februarie 1992, pag. 3.

24 Un curent politic de prin anii 60 care în SUA a vizat îndeosebi vânătoarea de comunişti (sau, simpatizanţi ai lui) într-un stil ce aducea a adevărată vânătoare de vrăjitoare, şi care a ajuns să fie definit după numele celui l-a promovat prima dată, J. McCarthy, senator între anii 1946-1957, care s-a remarcat prin utilizarea unor metode inchizitoriale, a acuzaţiilor nefondate şi a senzaţionalismului pentru suprimarea acelor oponenţi politici consideraţi subversivi.

25 Vezi, articolul lui AIan M. Dershowitz, cu titlul „Harvard Witch Hunt Burns the Incorrect at the Stake,” din ziarul “Los Angeles Times”, Washington ed., apărut în 22 aprilie 1992, A 11.

26 Pentru o excelentă introducere la aceste afirmaţii vezi cartea lui Gene Edward Veith, “Modern Fascism” (St. Louis: Concordia Publishing House, 1993).

27 “left brain thinking” – reprezintă emisfera stângă a creierului unde se susţine că se petrec procesele de gândire logică, au loc calculele numerice şi are loc asimilarea limbilor, în mod popular ajungând să fie identificat la om ca fiind centrul gândirii raţionale.

28 Francis Schaeffer, “How Shall We Then Live?” (seriale filmate), episodul nr. 10.

29 Pentru mai multe astfel de exemple de întrebări şi discuţii, cât pentru alte articole despre postmodernism vizitaţi site-ul www.crossrds.org, al lucrării “Crossroads Project”.

30 Nihilism – 1) negarea existenţei vreunei baze de cunoaştere a adevărului; 2) tendinţa de respingere a convingerilor morale şi religioase tradiţionale; 3) crezul că nu există nici un sens sau scop al existenţei. (din Webster’s Dictionary, ©1995 Zane Publishing, Inc.   ©1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.)

Jim Leffel este directorul departamentului de educare al “Xenos Christian Fellowship” (care tradus ar însemna, “Părtăşia creştină a ospitalităţii faţă de străin” – în limba greacă cuvântul “xenos” semnifică exact acest lucru; n.tr.), cât şi serveşte în acelaşi timp ca director al lucrării “Crossroads Project”, organizaţie apologetică din Columbus, statul Ohio.

Dennis McCallum este pastorul principal al “Xenos Christian Fellowship”. Locuieşte de asemenea în Columbus, Ohio, şi este autor a numeroase cărţi. Împreună, cei doi conlucrează la o nouă carte intitulată, “Moartea Adevărului” (în grija editurii Bethany House) în care evaluează efectul gândirii postmoderniste asupra societăţii zilelor noastre. Pentru mai multe informaţii despre postmodernism, vizitaţi pe Internet site-ul: http://www.crossrds.org

Articolul de faţă a fost preluat din “Christian Research Journal” ediţia din toamna lui 1996. “Jurnalul CRI” ca şi organ al lui CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE, are ca obiectiv principal îndeplinirea însărcinării din Epistola lui Iuda, vers.3, şi anume aceea de a “lupta pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. JURNALUL este devotat continuării proclamării şi apărării evangheliei istorice a Domnului Isus Hristos, şi facilitării creşterii bisericii Sale în doctrina sănătoasă şi în formarea discernământului spiritual. Astfel, el slujeşte atât unor scopuri evanghelistice cât şi educaţionale.

Autorul traducerii poate fi contactat prin e-mail la: Teo_logic@bigfoot.com

Vizitaţi www.rcrwebsite.com pentru alte articole şi studii de această natură.

Pentru informaţii suplimentare despre culte, secte şi mişcări religioase aberante vă rugăm contactaţi:

RESURSE CREŞTINE ROMÂNEŞTI

STR. AUREL VLAICU NR. 11

LOCALITATEA PETROŞANI

COD 2675

JUDEŢUL HUNEDOARA

ROMÂNIA

 http://www.rcrwebsite.com/postmod.htm

MACEDONIANISMUL sau PNEUMATOMACHI

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

denumită şi  erezia pneumatomahiană – o erezie creştină din secolul al patrulea care nega deplina personalitate şi divinitate a Sfântului Duh. Potrivit acestei erezii, Sfântul Duh a fost creat de Fiu şi ca atare era subordonat Tatălui şi Fiului. (În teologia creştină ortodoxă, Dumnezeu este unul ca esenţă, dar întreit ca persoană — Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, care sunt distincţi şi egali.) Cei care au acceptat erezia…

(courtesy of http://www.britannica.com )

ARTICOLE ADIŢIONALE LA SUBIECT:

MACEDONIANISMUL – From OrthodoxWiki – Macedonianism este o erezie anti-trinitariană gândită de un grup de oameni cunoscuţi ca Pneumatomachi (Combatanţii Sfântului Duh) şi au fost astfel numiţi după Macedonius, care a fost patriarh al Constantinopolelui. (courtesy ofhttp://orthodoxwiki.org )

Macedonienii – O sectă eretică care a înflorit în ţările adiacente Helespontului (Dardanele) în ultima jumătate a secolului al patrulea şi începutul celui de-al cincilea. Ei negau divinitatea Sfântului Duh, de unde şi numele de Pneumatomachi sau combatanţi împotriva Duhului. Macedonius, fondatorul lor, a fost introdus în episcopia Constantinopolelui de către arieni (342 A.D.), apoi înscăunat de Constantius, care pentru a doua oară îl respinsese pe Pavel, episcopul catolic. Este cunoscut în istorie pentru persecuţiile sale asupra novaţianilor şi catolicilor; deoarece ambele grupări susţineau consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl. El nu numai că i-a respins pe cei ce refuzau să intre în comuniune cu dânsul, ci i-a şi întemniţat pe unii şi i-a deferit pe alţii tribunalelor.  (courtesy of http://www.catholicity.com )

Grigore din Nyssa – DESPRE DUHUL SFÂNT ÎMPOTRIVA URMAŞILOR LUI MACEDONIUS – Ar fi chiar nedemn să dau vreun răspuns la toate declaraţiile care sunt nebune; cel puţin aşa ne spune sfatul înţelept al lui Solomon, „să nu răspunzi unui nebun după nebunia lui”. Dar este un pericol ca nu cumva prin liniştea noastră eroarea se predomine peste adevăr, şi astfel buba putrezită a acestei erezii să invadeze, şi să facă dezastru din cuvântul sănătos al credinţei. Mi se pare mie, prin urmare, de a fi imperativ în a răspunde, nu chiar după nebunia acelor oameni care oferă obiecţii de o asemenea descriere faţă de Religia noastră, ci pentru corectarea ideilor lor depravate. Căci acel sfat citat mai sus din Proverbe oferă, cred eu, lozinca nu pentru tăcere, ci pentru corectarea acelora care arată un anumit act de nebunie; răspunsurile noastre, mai precis, nu trebuie să decurgă la un nivel al concepţiilor nebune, ci mai degrabă de a răsturna acele păreri negândite şi induse în eroare în ceea ce priveşte doctrina. (courtesy of http://divinity.lib.vanderbilt.edu/burns/3856/nyssa1.htm)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/macedonianismul-sau-pneumatomachi/

Întâmplările pelerinului în călătoria sa de John Bunyan /Capitolul 6 Dealul Greutăţilor

Lectură Creştină

Pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor cititorilor noştri, lansăm din luna aprilie 2006 a acestei Publicaţii, această pagină specială de lectură creştină unde vom prezenta o carte în serial. Pentru început vă propunem lecturarea cărţii „Întâmplările pelerinului în călătoria sa” povestită de John Bunyan (1628-1688), o carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie. Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

Întâmplările pelerinului în călătoria sa  de John Bunyan

Partea întâia   Capitolul 6  Dealul Greutăţilor

 I-am văzut mergând aşa până au ajuns aproape de Dealul Greutăţilor, la poalele căruia se afla un izvor. De aici, din drumul care venea de la poartă, se despărţeau două drumuri, care o luau pe la poalele dealului; unul la dreapta, altul la stânga. Însă drumul cel îngust, care era şi cel adevărat, ducea drept în sus pe deal, iar suişul dealului se numea Greutate. Creştinul merse mai întâi la izvor şi bău din el ca să se răcorească. Pe urmă începu să urce dealul spunându-şi: Cu toate că dealul este înalt, totuşi îl sui; să nu iau în seamă greutatea; pe aici trece calea către viaţă; hai curaj, nu slăbi şi nu te teme; mai bine pe drumul drept cu toate că e greu decât pe un drum strâmb, măi uşor, dar care sfârşeşte rău.

Ceilalţi doi ajunseră şi ei până la poalele dealului. Când văzură însă că este povârnit şi înalt şi când mai văzură şi celelalte două drumuri pe care se putea merge, se hotărâră să meargă pe ele. Ei îşi închipuiau că aceste drumuri se vor întâlni în cealaltă parte a dealului, dând amândouă în drumul pe care o luase Creştinul. Unul din aceste drumuri se numea Primejdie, celălalt Nimicire. Unul din cei doi apucară pe drumul Primejdie, care îl duse într-o pădure; celălalt de-a dreptul pe drumul către Nimicire, care-l duse într-un ţinut de înălţimi întunecoase. Acolo se poticni şi căzu la pământ de unde nu se mai ridică.

Am urmărit pe Creştin să văd cum urcă el dealul; mai întâi alergă, pe urmă merse la pas, apoi începu să se agaţe şi să se târască în mâini şi genunchi atât era de abrupt locul. Cam pe la mijloc între vârful şi poalele dealului, se afla un umbrar frumos pe care-l făcuse Stăpânul dealului pentru odihna călătorilor obosiţi. Aici intră Creştinul şi se aşeză ca să se odihnească. Scoase din sân sulul de pergament şi citi în el lucruri care îl mângâiară; se auită apoi cu luare aminte la îmbrăcămintea care-i fusese dată lângă cruce, bucurându-se astfel din nou; în sfârşit aţipi apoi adormi de-a binelea şi dormi până se înnoptă. Dormind îi căzu sulul din mână; pe când dormea, veni cineva la el, îl trezi şi îi spuse: Du-te la furnici, leneşule! Uită-te cu băgare de seamă la ele şi fii înţelept.[1] Creştinul sări în picioare şi porni numaidecât la drum. Merse grăbit până ajunse în vârful dealului. Când ajunse aici, doi oameni veniră în goană la el. Unul se numea Fricosul, altul Bănuitorul. Creştinul le spuse: Ce faceţi, Domnilor? Alergaţi înapoi? Fricosul răspunse că merseseră spre Cetatea Domnului şi chiar urcase dealul acesta greu; dar, adaugă el, cu cât mergem, cu atât dăm peste mai multe primejdii; de aceea ne întoarcem înapoi.

Da, aşa-i zise Bănuitorul, chiar înaintea noastră pe drum sunt culcaţi doi lei; dorm, ori sunt treji, nu ştim, dar dacă ne apropiam de ei, hotărât că ne-ar fi rupt în bucăţi.

Creştinul răspunse: Mă faceţi să-mi fie şi mie frică; dar încotro să fug? Dacă mă întorc în ţara mea, ştiu că ea este sortită focului şi voi pieri negreşit; dacă însă voi putea ajunge în Cetatea Cerească, acolo nu mai sunt în primejdie. Trebuie să-mi iau inima în dinţi; să mă întorc înapoi asta n-ar însemna decât moartea. Dacă merg înainte, trec printr-o mare spaimă, dar pe urmă am viaţa veşnică; fie ci-o fi, merg înainte. Fricosul şi Bănuitorul coborâră în fugă dealul, iar Creştinul îşi văzu de drum. Începu să se gândească la cele ce-i spuseseră cei doi şi vru să scoată sulul din sân ca să citească din el, dar nu-l găsi. Creştinul era nespus de amărât şi nu ştia ce să facă. Pierduse tocmai ce-i era de trebuinţă ca să aibă mângâiere şi în acelaş timp cei trebuia ca să între în Cetatea Cerească. Se găsea în mare încurcătură şi nu ştia ce să facă. Îşi aduse în sfârşit aminte că dormise sub umbrarul de pe deal. Căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-l ierte, pe urmă se întoarse să-şi caute sulul.

Cine ar putea spune mâhnirea Creştinului, pe tot drumul înapoi? Ofta, plângea şi de multe ori se mustra că se apucase să doarmă într-un loc hotărât numai pentru puţină odihnă. Se întoarse înapoi căutând cu grijă pe tot drumul, când într-o parte când într-alta, doar o da peste sulul care îi adusese atâta mângâiere pe drum. Merse aşa până ce zări departe umbrarul unde se opri să doarmă. Apoi se mâhni şi mai mult, căci îşi aduse aminte că dormise acolo şi-şi spuse: O, nemernicul de mine că mi-am găsit să dorm ziua n-amiaza mare! M-am lăsat dus de poftă şi m-am folosit de umbrar să-mi răcoresc trupul, pe când Stăpânul dealului îl ridicase doar pentru puţină înviorare. Cât drum am făcut în zadar! La fel a fost şi cu copii lui Israel; din pricina păcatului lor au fost trimişi înapoi la Marea Roşie. Şi eu merg trist pe drumul acesta pe care puteam să merg voios, dacă n-aş fi dormit somnul acela păcătos! Cât de departe aş fi fost acum! Trebuie să fac de trei ori drumul; ba mi se pare că o să mă apuce şi noaptea, căci ziua este pe sfârşite. O, dacă n-aş fi adormit!

Ajunse înapoi la umbrar, se aşeză jos şi începu să plângă; dar, în cele din urmă, uitându-se sub un scaun, văzu sulul; îl luă tremurând şi-l băgă în sân. Cine poate spune bucuria lui? Căci sulul era doar chezăşia vieţii lui şi primirii la limanul dorit; de aceea Creştinul mulţumi lui Dumnezeu că îi îndreptase ochii spre sul, apoi bucuros şi cu lacrimi în ochi îşi continuă drumul. Cât de sprinten călcă acum! Cu toate acestea, înainte de a ajunge în vârful dealului, asfinţi soarele. Acesta îi aminti iarăşi cât de uşuratic fusese; începu să se tânguiască şi să-şi spună: O, somn păcătos! Iată că mă prinde noaptea pe drum din pricina ta! Trebuie să merg pe întuneric, nu văd cărarea şi trebuie să întâmpin răcnetul fioros al fiarelor sălbatice. Îşi mai aduse aminte de cele povestite de Bănuitor şi Fricos, privitor la leii pe care i-au întâlnit în drum. Îşi spuse în sine: Fiarele cutreieră noaptea după pradă şi dacă îmi vor ieşi înainte în întuneric, cum mă voi feri de ele ca să nu mă sfâşie? Pe când îşi plângea purtarea sa nesăbuită, iată că înaintea lui, lângă drum, văzu un palat fantastic, al cărui nume era Plin de Frumuseţe.

Note de subsol:

[1] Pildele 6.6.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/lectura_crestina_sept06.htm

PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / NOUA GENEZĂ – R. C. Sproul.

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

NOUA GENEZĂ  C. Sproul

Fără prezenţa Duhului nu există convingere, regenerare, sfinţire, curăţire, fapte acceptabile… Viaţa este în Duhul care trezeşte. – W. A. CRISWELL

NAŞTEREA şi renaşterea. Ambele sunt rezultatul şi operaţia Duhului Sfânt. Aşa cum nimic nu poate trăi din punct de vedere biologic aparte de puterea Duhului Sfânt, tot aşa nici un om nu poate veni viu înaintea lui Dumnezeu separat fiind de lucrarea Duhului.

În discursul Său cu Nicodim, Isus a spus acest lucru despre Duhul Sfânt: Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:3).

A fi „născut din nou” înseamnă a experimenta a doua geneză. Aceasta este un nou început, un start proaspăt în viaţă. Atunci când ceva este început, noi spunem că acesta este generat. Dacă acesta este început din nou, el este regenerat. Cuvântul grecesc geniauo, care este tradus ca „a genera”, înseamnă „a fi”, „a deveni”, sau „a avea loc”. Regenerarea prin Duhul Sfânt este o schimbare, una radicală într-un nou tip de fiinţă.

A fi regenerat nu înseamnă că noi suntem schimbaţi dintr-o fiinţă umană întruna divină. Aceasta nu înseamnă că suntem schimbaţi din fiinţe umane moarte din punct de vedere spiritual în fiinţe umane vii spiritual.

Persoanele moarte din punct de vedere spiritual sunt incapabile de a vedea împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este invizibilă pentru ei, nu doar pentru că ea este invizibilă, ci pentru că cei care sunt morţi spirituali sunt de asemenea şi orbi spirituali.

REGENERAREA CA O NECESITATE

Când Isus a folosit cuvântul dacă nu în vorbirea sa cu Nicodim, El afirmă ceea ce noi numim o condiţie necesară. Aceasta este o condiţie prealabilă pentru ca un rezultat dorit să ia loc. Nu putem avea foc fără prezenţa oxigenului deoarece oxigenul este o condiţie necesară pentru foc.

În dialectul creştinismului oamenii vorbesc de creştini „născuţi din nou”. Din punct de vedere tehnic, această frază este demodată. Dacă o persoană nu este născută din nou, dacă nu este regenerată, atunci ea nu este un creştin. Persoana respectivă poate fi membrul unei biserici. Poate profesa a fi creştin, dar dacă o persoană nu este regenerată, ea nu este în Hristos, şi Hristos nu este în ea.

Cuvintele dacă nu face o sine qua non (condiţie obligatorie) din mântuire. Nu este regenerarea, nu este viaţă veşnică. Fără de regenerarea o persoană nici nu poate vedea şi nici nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Când Nicodim a fost nedumerit de învăţătura lui Isus a răspuns: Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască? (Ioan 3:4)

Răspunsul lui Nicodim pare ca o încercare de a ridiculiza învăţătura lui Isus. În termeni craşi, el sugerează că Isus trebuie să zică faptul că o persoană adultă trebuie să încerce sarcina imposibilă de a se reîntoarce în pântecul mamei sale.

Nicodim a eşuat de la a distinge naşterea biologică de cea spirituală. El nu a făcut diferenţa dintre carne şi duh. Isus i-a răspuns prin a spune: Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou”. (Ioan 3:5-7)

Din nou Isus prefaţează cuvintele Sale prin a spune „Adevărat, adevărat îţi spun…”. Acest „adevărat, adevărat” – evreiescul amin, adus în Noul Testament – indică un accent puternic. Adică, atunci când Isus vorbeşte despre regenerarea ca o condiţie necesară pentru a se putea vedea şi a se intra în împărăţia lui Dumnezeu, el a declarat această condiţie necesară din punct de vedere autoritar. A argumenta împotriva nevoie de renaştere a unui creştin, aşa cum o fac în mod frecvent mulţi dintre contemporanii noştri, înseamnă a sta într-o opoziţie clară cu învăţătura autoritară a lui Isus.

Cuvintele nu poate sunt de asemenea cruciale în învăţătura lui Isus. Acestea sunt cuvinte negative care se leagă de abilitate sau de posibilitatea. Fără de regenerare nimeni (negativ universal) nu este capabil să între în împărăţia lui Dumnezeu. Nu există nici o excepţie. Este imposibil să intri în împărăţia lui Dumnezeu fără o renaştere.

Nimeni nu este născut un creştin. Nimeni nu este născut din punct de vedere biologic în împărăţia lui Dumnezeu. Prima naştere este una a cărnii. Carnea dă naştere la carne, ea nu poate produce duh.

Mai târziu în evanghelia lui Ioan, Isus adaugă acest comentariu: Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic (Ioan 6:63).

Când Martin Luther dezbătea asupra faptului dacă omul căzut este total dependent de Duhul Sfânt pentru regenerarea, el a citat acest text şi a adăugat: „Carnea nu foloseşte la nimic. Şi acel ‚nimic’ nu este ‚ceva mic’”.

Carnea nu este doar slabă în ceea ce priveşte puterea de renaştere. Ea este total de impotentă. Ea nu are nici o putere faţă de efectul renaşterii. Ea nu poate ajuta sau să îmbunătăţească lucrarea Duhului. Tot ceea ce produce carnea este mai multă carne. Ea nu poate da nici un gram din Duh. Nimicul nu este ceva mic.

În cele din urmă Isus a spus, „Trebuie să te naşti din nou”. Dacă există cea mai mică ambiguitate cu folosirea cuvintelor condiţionale dacă nu, ambiguitatea se evaporă în întregime cu cuvântul trebuie.

REGENERAREA ÎN EFESENI

În scrisoarea sa către efeseni, apostolul Pavel vorbeşte despre lucrarea de regenerarea a Duhului Sfânt: oi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi) (Efeseni 2:1-5).

Pavel oferă o descriere geografică a impotenţei spirituale anterioare regenerării. El se adresează credincioşilor din Efes şi descrie o condiţie anterioară în care erau ei cu toţii. El adaugă fraza „ca şi ceilalţi” (2:3), presupunându-se că se referă la întreaga omenire.

El declară că această condiţie anterioară a fost o stare de moarte: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre”. Din nou, această moarte este în mod evident nu una biologică, după cum vedem că el enumeră acele activităţi în care erau implicate aceste persoane moarte.

Comportamentul caracteristic al celor morţi în greşeli şi păcate este descris în termenii de umblare într-un anumit curs. El îl numeşte „felul lumii acesteia” (2:1-2). Acesta se referă în mod evident la un curs sau un model care este opus aceluia al cerului. Cuvintele lumii acesteia nu se referă aşa de mult la o locaţie ca stil sau punct de referinţă. Implică o aceasta – orientarea lumească.

Atât creştinii cât şi necreştinii împărtăşesc aceeaşi sferă de operaţii. Noi ne trăim cu toţii vieţile în această lume. Cursul unei persoane regenerate, totuşi, este condus de sus. El îşi are ochii îndreptăţi spre cer şi urechea sa acordată la Regele cerului. Persoana neregenerată este lumească. Urechea sa este surdă faţă de oricare cuvânt din partea cerului; ochiul său este orbit faţă de slava din înălţime. El trăieşte ca un cadavru care merge într-un cimitir spiritual.

Cursul acestei lumi este „în afara căii” lui Dumnezeu (Romani 3:12). Mai degrabă, acesta urmează o cale care este „după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2).

Cei ce sunt morţi spirituali au un stăpân. Acesta le desemnează un curs pe care ei îl urmează voit – chiar doritori. Acest stăpân este numit „prinţul puterii văzduhului”. Aceasta poreclă se poate referi doar la satan, arhitectul şef al tuturor lucrurilor diabolice. Pavel îl numeşte „duhul care lucrează acum în fiii neascultării”. Satan este un duh rău, un înger decăzut şi corupt care îşi exercită influenţa şi autoritatea peste hoardele sale captive.

Pavel enunţă un principiu pentru viaţă. Noi ori umblăm conform Duhului Sfânt sau conform duhului rău. Augustin a comparat odată omul cu un cal care este ori călărit ori de satan ori de Duhul lui Dumnezeu.

Pavel îşi continuă însufleţita sa descriere a persoanei regenerate anterioară stilului de viaţă neregenerat: Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre (2:3).

Atenţia se îndreaptă acum de la cursul extern şi influenţa externă a lui satan faţă de starea internă a persoanei neregenerate. Din nou vedem aceasta ca o condiţie universală: „Între ei eram şi noi toţi odinioară. . .” Cuvântul descriptiv cheie al acestei condiţii interne anterioare este cuvântul fire. Aici Pavel repetă limbajul pe care l-a folosit Isus cu Nicodim.

A nu se înţelege aici prin cuvântul fire ca fiind un sinonim pentru „trup fizic”. Trupurile noastre nu sunt rele, din moment ce Dumnezeu ne-a făcut ca fiinţe fizice şi El însuşi a devenit o fiinţă umană. Firea se referă la natura păcatului, întregul caracter decăzut al omului.

Anterior regenerării noi trăim în mod exclusiv în fire şi prin fire. Comportamentul nostru urmează poftele firii. Aceasta nu se referă în mod exclusiv la apetiturile fizice sau sexuale ci la un model al tuturor dorinţelor păcătoase.

Pavel pune cap acestui rechizitoriu universal al stării noastre căzute prin a adăuga: „Şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (2:3). Atunci când Pavel spune „din fire”, el se referă la starea noastră în care am intrat în această lume. Naşterea biologică este naşterea naturală. Regenerarea este o naştere supranaturală. Oamenii nu au fost creaţi universal drept copiii ai mâniei. Natura originală nu era căzută. Încă de la căderea lui Adam şi Eva, totuşi, cuvântul fire se referă la starea noastră de păcătoşenie înnăscută.

Fiecare prunc care intră în această lume intră în ea într-o stare coruptă. David a declarat, „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5). Noi suntem cu toţi născuţi morţi din punct de vedere spiritual. Suntem născuţi morţi în greşeli şi păcat. În cadrul teologiei noi numim această condiţie inerentă păcătoasă păcatul original. Acesta nu se referă la primul păcat al lui Adam şi Eva; el se referă la consecinţele acelui prim păcat, cu transmiterea unei naturi corupte întregii rase umane.

Noi suntem prin natură „copii ai mâniei”. Cât de diferit sună aceasta de noţiunea social acceptabilă că noi suntem din punct de vedere natural copiii lui Dumnezeu! Această idee ce induce în eroare este atât de lungă durată cât şi foarte răspândită. Aceasta este o falsitate care câştigă credibilitate prin repetarea sa frecventă. Dacă o să te pocăieşti destul de des de o minciună, oamenii vor începe să o creadă.

Minciuna de a spune că noi suntem prin natură copiii lui Dumnezeu a fost o minciună care l-a necăjit pe Isus. El a fost forţat s-o combată şi să o respingă în dezbaterile Sale cu fariseii. Fariseii s-au mâniat sub critica lui Isus şi au spus: „Noi nu Suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.” Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu Sunteţi din Dumnezeu” (Ioan 8:41-47).

Deşi Biblia recunoaşte faptul că Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor în sensul că El este Creatorul tuturora, există un sens special în care calitatea de Tată a lui Dumnezeu este definită nu în termeni de biologie ci în termeni de etică. Ascultarea este cuvântul operativ. În perspectiva biblică, tatăl nostru este cel de care ascultăm. Relaţia nu este stabilită prin legături biologice, ci prin ascultarea voită.

Din moment ce fariseii îl ascultau pe satan mai degrabă decât Dumnezeu, Isus le-a spus, „Voi aveţi ca tată pe diavolul” (Ioan 8:44).

În Efeseni 2 Pavel vorbeşte atât despre „copiii mâniei” (v. 3) cât şi de „fiii neascultării” (v. 2). Aceste fraze ne descriu pe toţi dintre noi în starea noastră naturală neregenerată.

Când Pavel îşi completează descrierea sa a stării noastre neregenerate, el se mută în mod brusc şi glorios într-o doxologie care îl laudă pe Dumnezeu pentru mila Sa. Cuvântul de tranziţie este singurul cuvânt de care depinde întregile noastre destine veşnice. Aceasta este probabil cel mai glorios cuvânt din Scriptură, singurul care cristalizează esenţa Evangheliei. Acesta este cuvântul dar. Această conjuncţie mică schimbă modul întregului pasaj. Acesta este legătura dintre natural şi spiritual, dintre degenerarea şi regenerare: Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2:4-10).

INIŢIATIVA DIVINĂ

Regenerarea este lucrarea suverană a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Iniţiativa este din partea Lui, nu a noastră. Notam faptul că accentul lui Pavel este pus pe lucrarea lui Dumnezeu, nu pe eforul omului: Dar Dumnezeu, care este bogat în milă…

Observăm faptul că apostolul nu scrie: Dar omul, din bunătatea sa, se înclină spre Dumnezeu şi se ridică pe sine la un nou nivel spiritual.

Unul dintre cele mai dramatice momente din viaţa mea în ceea ce priveşte modelarea teologiei mele a avut loc într-o clasă de seminar.

Unul din profesorii mei a mers la tablă şi a scris următoarele cuvinte îngroşate:

REGENERAREA PRECEDE CREDINŢA.

Aceste cuvinte erau un şoc pentru sistemul meu. Eu am intrat la seminar crezând că lucrarea cheie a omului de a efectua renaşterea era credinţa. Eu am crezut că mai întâi trebuie să credem în Hristos pentru a putea fi născuţi din nou. Folosesc cuvintele acestea pentru un anumit motiv aici. Eu mă gândeam în termenii paşilor ce trebuiau parcurşi într-o anumită secvenţă pentru a ajunge la o destinaţie. Eu am pus credinţa la începutul secvenţei. Ordinea arăta cam aşa:

Credinţă – naşterea din nou – justificarea

În această schemă a lucrurilor iniţiativa ne revine nouă. Pentru a fi sigur, Dumnezeu l-a trimis pe Isus să moară pe cruce înaintea ca eu să am vreodată evanghelia. Dar odată ce Dumnezeu a făcut aceste lucruri externe pentru mine, am crezut că iniţiativa de abordare a mântuirii era slujba mea.

Nu m-am gândit la această chestiune foarte atent. Şi nici nu am ascultat cu atenţie la cuvintele lui Isus pentru Nicodim. Am presupus că deşi am fost un păcătos, o persoană născută din fire şi trăind în fire, încă mai aveam o părticică de neprihănire, un mic depozit de putere spirituală rămas în sufletul meu pentru a-mi permite să răspund evangheliei în propriile mele puteri.

Poate că am fost derutate de învăţătura tradiţională a bisericii Romano-Catolice. Roma, şi multe alte ramuri ale Creştinătăţii, a învăţat faptul că regenerarea este prin har; aceasta nu se poate întâmplă aparte de ajutorul lui Dumnezeu. Nici un om nu are puterea de a se ridica pe sine din moarte spirituală. Este nevoie de asistenţă spirituală şi aceasta în mod absolut. Acest har, conform Romei, vine în forma a ceea ce este numit harul anticipat. „Anticipat” înseamnă ceea ce vine înaintea altui lucru.

Roma adaugă la acest har anticipat cerinţa că noi trebuie „să cooperăm cu acesta şi să fim de acord cu el” înainte ca el să ia loc în inimile noastre.

Acest concept de cooperarea este în cel mai bun caz o jumătate de adevăr. Este adevărat într-atâta că credinţa ce o exercităm este a noastră. Dumnezeu nu face credinţa în Hristos pentru noi. Atunci când eu îi răspund lui Hristos, aceasta este răspunsul meu, încrederea mea cea care este exercitată.

Această chestiune, totuşi, merge mult mai adânc. Întrebarea încă rămâne: Cooperez eu cu harul lui Dumnezeu înainte ca eu să fiu născut di nou, sau cooperarea are loc după ce sunt născut din nou?

Un alt fel de a pune această întrebare este prin a întreba dacă regenerarea este monergistă sau sinergistă. Este ea operativă sau cooperativă? Este aceasta efectivă sau dependentă? Unele din aceste cuvinte sunt termeni teologici care necesită o explicare ulterioară.

MONERGISM ŞI SINERGISM

O lucrare monergistă este o lucrarea care este produsă singură, de o singură persoană. Prefixul mono înseamnă unu. Cuvântul erg se referă la o unitate de muncă. Cuvinte de genul energieisunt construite din această rădăcină. O lucrarea sinergistă este una care implică cooperarea dintre două sau mai multe persoane sau lucruri. Prefixul sin înseamnă „împreună cu”.

Dezbat această distincţie pentru un motiv. Este corect să spunem că întreaga dezbatere dintre Roma şi Martin Luther atârna de acest singur punct. La centru era aceasta: Este regenerarea o lucrare monergistă a lui Dumnezeu, sau este o lucrarea sinergistă care necesită cooperarea dintre om şi Dumnezeu?

Atunci când profesorul meu a scris pe tablă „Regenerarea purcede credinţa”, el era în mod clar de partea răspunsului monergist. Pentru a fi sigur, după ce o persoană este regenerată, acea persoană cooperează prin a-şi exercita credinţa şi încrederea. Însă primul pas, pasul regenerării prin care o persoană este trezită la viaţa spirituală, este lucrarea lui Dumnezeu şi doar a Lui. Iniţiativa este din partea lui Dumnezeu şi nu a noastră.

Motivul pentru care noi nu cooperăm cu harul regenerării înainte ca acesta să acţioneze asupra noastră este pentru că no nu putem. Noi nu putem deoarece noi suntem morţi spirituali. Nu îl mai putem asista pe Duhul Sfânt în trezirea sufletelor noastre la viaţa spirituală mai mult decât l-a ajutat Lazăr pe Isus să-l învie din morţi.

Este probabil adevărat faptul că majoritatea acelora care se declară a fi creştini în lumea de astăzi, cred că ordinea mântuirii noastre este aceasta: Credinţa precede regenerarea. Noi suntem sfătuiţi să alegem să fim născuţi din nou. Dar a spune unui om să aleagă renaşterea este ca şi cum l-ai îndemna pe un cadavru să aleagă învierea. O astfel de cerinţă intră în urechi surde.

Atunci când eu am început să mă lupt cu argumentul profesorului, am fost surprins să învăţ faptul că învăţătura sa ce suna cam straniu nu era o poveste de inovaţie faţă de teologie. Am descoperit aceeaşi învăţătură la Augustin, Martin Luther, John Calvin, Jonathan Edwards, şi George Whitefield. Am fost uimit să o descopăr chiar şi în învăţătura marelui teolog medieval catolic, Thomas Aquinas.

Faptul că aceşti giganţi ai istoriei creştine au ajuns la aceeaşi concluzie în acest punct a avut un mare impact asupra mea. Am fost conştient de faptul că ei nu erau infailibili nici din punct de vedere individual şi nici colectiv. Fiecare şi toţi dintre ei putea să fie greşit. Dar eu am fost impresionat. Am fost impresionat în mod special de Thomas Aquinas.

Thomas Aquinas este privit ca Doctor Angelicus al bisericii Romano-catolice. Pentru secole învăţătura sa teologică a fost acceptată ca dogmă oficială de către majoritatea catolicilor. Aşa că el a fost ultima persoană la care mă aşteptam să aibă o astfel de părere despre regenerarea. În ciuda acestor lucruri el a insistat asupra faptului că harul regenerării este har operativ şi nu cooperativ. Aquinas a vorbit despre har anterior, însă el a vorbit despre un har care vine înaintea credinţei, care este harul regenerării.

Fraza cheie din epistola lui Pavel către Efeseni în această chestiune este: cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi) (Efeseni 2:5).

Aici Pavel localizează timpul când are loc regenerarea. Aceasta are loc atunci când suntem morţi. Cu un trăznet al revelaţiei apostolice toate încercările de a oferi iniţiativa în cadrul regenerării omului este zdrobită în întregime şi complet. Din nou, oamenii morţi nu cooperează cu harul. Cei care sunt morţi din punct de vedere spiritual nu iau nici o iniţiativă. Dacă nu are loc regenerarea mai întâi, nu există nici o posibilitatea a credinţei.

Aceasta nu spune nimic diferit de ceea ce i-a spus Isus lui Nicodim. Dacă un om nu se naşte din nou mai întâi, el nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Dacă noi credem faptul că credinţa precede regenerarea, atunci ne punem gândirea şi prin urmare şi pe noi înşine într-o opoziţie directă nu numai faţă de Augustin, Aquinas, Luther, Calvin, Edwards, şi alţii, dar noi stăm în opoziţie faţă de învăţătura lui Pavel şi a însăşi Domnului nostru.

REGENERAREA ESTE PRIN HAR

În expunerea lui Pavel despre regenerarea este un accent puternic asupra harului. Este necesar ca toţi creştinii cu toate predilecţiile teologice să recunoască în mod voit şi bucuros faptul că mântuirea noastră se bazează pe temelia harului.

În timpul Reformei protestanţii au folosit două fraze latine ca slogan de luptă: sola scriptura (numai Scriptura) şi sola fide (numai credinţa). Ei au insistat asupra faptului că autoritatea supremă din biserică de sub Hristos este doar Biblia. Tot ei au insistat asupra faptului că justificarea era doar prin credinţă. Acum Roma nu a negat faptul că Biblia are autoritate; la sola s-au înecat ei. Roma nu a negat faptul că justificare implică credinţa; acel sola i-a provocat pe ei să-l condamne pe Luther.

A mai fost şi un al treilea slogan în timpul Reformei. Acesta a fost enunţat în original de Augustin cu mai multe de o mie de ani înaintea lui Luther. Aceasta a fost fraza sola gratia. Această frază presupune că mântuirea noastră se bazează doar pe harul lui Dumnezeu. Nu există nici un amestec de merit uman cu acesta. Mântuirea nu este o realizare umană; aceasta este un dar graţios al lui Dumnezeu. Această formulă este compromisă de o părere sinergistă a regenerării.

Nu este un simplu accident faptul că Pavel adaugă la învăţătura sa despre regenerarea faptul că aceasta este o lucrarea graţioasă a lui Dumnezeu. Să privim din nou la ea: Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2:4-10).

Ai criticat vreodată Biblia după ce ai citit-o? Eu am făcut-o cu siguranţă, spre marea mea ruşine. M-am mirat adesea, în mijlocul dezacordurilor teologice, de ce nu vorbeşte Biblia mai clar în anumite privinţe. De ce, de exemplu, Noul Testament nu afirmă pur şi simplu că noi ar trebui sau nu să botezăm pruncii?

În mult din întrebările de acest gen suntem lăsaţi să decidem pe baza deducţiilor din Biblie. Atunci când sunt năucit de astfel de dezacorduri, am ajuns de obicei la acest punct: Problema nu este cu lipsa clarităţii din partea Bibliei, ci cu lipsa mea a unei gândiri clare despre ceea ce învaţă Biblia.

Atunci când e vorba despre regenerarea şi credinţă mă mir de faptul cum Pavel putea să o facă mult mai clară. Presupun că el putea să fi adăugat la cuvintele din Efeseni 2 că „Regenerarea precede credinţa”. Totuşi, sincer cred că însăşi această frază nu ar încheia dezbaterea. Nu există nimic în acea frază care să nu fie deja enunţat în mod clar de către Pavel în acest text sau de Isus în Ioan 3.

La ce ne mai trebuie atunci toată încurcătura? Presupunerea mea este pentru că dacă am conclude faptul că regenerarea este prin iniţiativă divină, acea regenerare este monergistă, că mântuirea este doar prin har, nu am putea scăpa de izbitoarea implicaţie care ne duce în mod rapid şi irezistibil la alegerea suverană.

De îndată ce doctrina alegerii ajunge la centru, există o dificultate în a găsi felul de a obţine credinţa acolo înaintea regenerării. În ciuda tuturor acestor dificultăţi probate, avem de a face cu învăţătura apostolului în continuare: Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni (Efeseni 2:8-9).

Aici apostolul învaţă faptul că credinţa prin care suntem noi mântuiţi este o credinţă care vine în noi prin har. Credinţa noastră este ceva ce exercităm noi prin şi în noi înşine, dar ea nu este de la noi. Ea este un dar. Ea nu este o realizare.

Cu amabilitatea darului credinţei ca roadă a regenerării, toată lauda este exclusă pentru totdeauna, afară de lăudarea bogăţiilor nespuse ale milei lui Dumnezeu. Toate părerile create de om despre mântuire sunt excluse dacă reţinem sola din sola gratia. De aceea noi nu trebuie să întristăm niciodată pe Duhul Sfânt prin a credita nouă ceea ce aparţine în mod exclusiv Lui.

REGENERAREA ESTE EFICACE

În cadrul formelor tradiţionale ale teologiei Arminiene sunt aceia care sunt de acord asupra faptului că regenerarea precede credinţa dar insistă că aceasta nu produce întotdeauna sau în mod necesar credinţă. Această părere susţine faptul că iniţiativa este cu Dumnezeu; aceasta este prin har şi regenerarea este monergistă. Părerea aceasta este de obicei legată de un anumit tip de părere a regenerării universale.

Această idee este legată de cruce. Este argumentat de unii că unul dintre beneficiile universale ale ispăşirii lui Hristos este că toţi oamenii sunt regeneraţi până în punctul în care credinţa este de acum posibilă. Cruce îi răscumpără pe toţi oamenii de moartea spirituală în faptul că acum noi avem puterea să cooperăm sau nu cu oferta harului salvator. Aceia care cooperează prin exercitarea harului sunt justificaţi. Aceia care nu îşi exercită credinţa sunt născuţi dar nu convertiţi. Ei sunt treziţi din punct de vedere spiritual şi vii din punct de vedere spiritual dar rămân în necredinţă. Acum ei sunt capabili să vadă împărăţia şi să aibă puterea de a intra în împărăţie, dar ei aleg să nu o facă.

Eu numesc această părere una a harului ineficient sau dependent. Este aproape cu ceea ce a respins Thomas Aquinas drept har cooperativ.

Atunci când susţin că regenerarea este eficace, vreau să spun că aceasta îşi realizează scopul ei dorit. Acesta este efectiv. Îndeplineşte slujba. Suntem făcuţi vii în credinţă. Darul este al credinţei care este într-adevăr dat şi prinde rădăcini în inimile noastre.

Uneori fraza chemarea eficace este folosită ca un sinonim pentru regenerarea. Cuvântul chemare se referă la ceva ce se întâmplă în noi, ca fiind distins de ceva care are loc în afara noastră.

Atunci când evanghelia este predicată în mod audibil, sunete sunt emise din gura predicatorului. Există o chemare exterioară spre credinţă şi pocăinţă. Oricine care nu este surd este capabil să audă cuvintele cu urechile sale. Aceste cuvinte ating nervii auditivi a celor regeneraţi cât şi a celor neregeneraţi.

Cei neregeneraţi experimentează chemarea exterioară a evangheliei. Chemarea exterioară nu va afecta mântuirea decât dacă chemarea este auzită şi îmbrăţişată în credinţă. Chemarea eficace se referă a lucrarea Duhului Sfânt în regenerarea. Aici chemarea este din interior. Cei regeneraţi sun chemaţi din interior. Oricine primeşte chemarea interioară a regenerării răspunde în credinţă. Pavel spune aceasta: Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit (Romani 8:30).

Acest pasaj din Romani este eliptic. Adică, acesta necesită ca noi să oferim un cuvânt acestuia care este presupus de către text dar care nu este în mod explicit declarat. Întrebarea cea mare este, Care cuvânt îl oferim noi – unii sau toţi? Să încercăm câteva: Ba mai mult, pe unii pe care El i-a predestina, pe aceştia i-a şi chemat; pe unii pe care El i-a chemat, pe aceştia i-a şi glorificat; şi unii care au fost justificaţi de El, pe aceştia i-a şi proslăvit.

A adăuga cuvântul unii aici înseamnă a tortura textul. Ar însemna că unii din cei predestinaţi nu aud niciodată chemarea evangheliei. Unii care sunt chemaţi nu ajung niciodată la credinţă şi justificare. Unii din cei justificaţi eşuează de la a fi proslăviţi. În această schemă chemarea nu numai că ar fi ineficace, dar nici predestinarea şi nici justificarea nu vor fi eficace.

Implicaţia acestui text este că toţi aceia care sunt predestinat sunt în acelaşi fel chemaţi. Toţi cei care sunt chemaţi sunt justificaţi, şi toţi cei care sunt justificaţi sunt proslăviţi.

Dacă acesta este cazul, atunci trebuie să facem distincţia dintre chemarea exterioară a evangheliei, care poate sau nu să fie ţinută în seamă, şi chemarea interioară a Duhului, care este în mod necesar eficace. De ce? Dacă toţi cei chemaţi sunt şi justificaţi, atunci toţi cei chemaţi trebuie să-şi exercite credinţa. Evident că nu toţi dintre cei care aud chemarea exterioară a evangheliei nu ajung la credinţă şi justificare. Dar toţi cei care sunt în mod eficace chemaţi vin la credinţă şi justificare. Aici chemarea se referă la lucrarea interioară a Duhului Sfânt care este legată de regenerare.

Aceia pe care Duhul Sfânt îi face vii trebuie în mod sigur să vină la viaţă. Ei văd împărăţia; ei o îmbrăţişează; ei intră în ea.

Faţă de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu suntem noi datori pentru harul regenerării şi credinţei. El este Dătătorul de daruri, care în timp ce noi eram morţi ne-a înviat împreună cu Hristos, faţă de Hristos şi în Hristos. Aceasta se datorează faptului că actul îndurător al Duhului Sfânt de trezire ne face să cântam sola gratia şi soli deo gloria – doar spre gloria lui Dumnezeu.

____________________

Despre autor

Dr. R. C. Sproul, teolog, predicator, învăţător, este preşedintele Misiunii Ligonier Ministries. Este absolvent al Colegiului Westminster, Seminarul Teologic din Pittsburg şi al Universităţii Libere din Amsterdam. Dr. Sproul este în prezent profesor de teologie sistematică la Seminarul Teologic Reformat şi director emerit al misiunii Prison Fellowship, Inc. Printre multele sale cărţi includem Pleasing God, The Holiness of God, Chosen by God, The Mystery of the Holy Spirit, The Soul’s Quest for God, Essential Truths of the Christian Faith, The Glory of Christ, şi If There’s a God, Why are there Atheists?

Acest articol este preluat din cartea Dr. Sproul, The Mystery of the Holy Spirit (Misterul Duhului Sfânt), Tyndale House: Wheaton, 1979.

http://www.voxdeibaptist.org/Noua_Geneza_Sproul.htm

Psihologul Gabor Mate explică de ce copiii dezvoltă dependență dacă sunt lăsați cu ochii în ecrane. Acesta spune că calculatoarele ar trebui introduse în școli abia în clasa a XI-a sau a XII-a

Psihologul Gabor Mate explică de ce copiii dezvoltă dependență dacă sunt lăsați cu ochii în ecrane. Acesta spune că calculatoarele ar trebui introduse în școli abia în clasa a XI-a sau a XII-a
Subiectul efectelor secundare ale folosirii dispozitivelor electronice de către copii a fost abordat de către psihologul Gabor Mate, într-un articol publicat de către ultimul număr al revistei Familia Ortodoxă.
Mate, unul dintre cei mai apreciați specialiști în dependență de peste Ocean,  spune că utilizarea dispozitivelor electronice de către copii provoacă dependență și că micuții nu ar trebui lăsați să le folosească.
Iată o parte din dialogul publicat în revista „Familia Ortodoxă”:
Brian Rose: Spune-mi despre rețelele de socializare, pentru că băieții mei nu au ajuns acolo încă, deși pot să se descurce destul de rapid pe un laptop, dar nu sunt pe rețelele de socializare, dar fiica mea este, desigur. Evident, acel grup de prieteni de aceeași vârstă este la îndemână pe acest nou dispozitiv care dă dependență, care are un potențial de dependență mai mare, nu știu dacă ai fi de acord, decât heroina și cocaina.
Gabor Maté: Dă foarte mare dependență, da.
Brian Rose: Bine. Cum putem evita acest lucru?
Gabor Maté: Da, deci, în cartea „Cum să ne păstrăm copiii aproape”, ultimele două capitole sunt despre mediile digitale și este un subiect foarte vast, și aș spune, dacă aș avea băieți de vârsta copiilor tăi, nu i-aș lăsa în apropierea vreunui dispozitiv! Nu i-aș lăsa să se apropie de vreun dispozitiv!
Brian Rose: Asta am auzit că fac directorii executivi din Silicon Valley, am auzit că le-au spus bonelor lor: „copiii nu trebuie să vadă vreun dispozitiv, trebuie să îl lăsați în mașină!”
Gabor Maté: Este absolut corect!
Brian Rose: Bine, spune-mi mai multe despre asta.
Gabor Maté: Nu la acea vârstă pentru că, în primul rând, ecranele însele fascinează și cu cât copiii petrec mai mult timp și dau dependență! Încearcă să dezlipești un copil de dispozitivul lui și vei vedea un protest și o revoltă tipice dependenței.
Brian Rose: Da, furie…
Gabor Maté: Furie, toate acele tipuri de comportament, pentru că vei interveni între dependent și adicția lui. Și tu știi din propria ta istorie legată de dependență sau eu dintr-a mea, cum este când cineva încearcă să se pună între tine și comportamentul tău dependent, știi? Și…
Brian Rose: Este rău.
Gabor Maté: Scuze?
Brian Rose: Vreau să spun că fiecare celulă din ființa ta spune „Nu!”
Gabor Maté: Absolut!
Brian Rose: Da.
Gabor Maté: Acum, deci, în primul rând, ecranele însele afectează creierul, creierul aflat în dezvoltare, deci cu cât un copil petrece mai mult timp privind la ecrane, cu atât mai mult i se reduce sensibilitatea receptorilor de dopamină. Iar receptorii de dopamină sunt cei care sunt implicați în adicție mai târziu, în circuitul stimulent-motivație din creier. Acesta este primul aspect. Copilul dezvoltă o relație de atașament cu mașina, și apoi, pe măsură ce cresc, aceasta se întâmplă cu copiii de 1, 2, 3 sau 4 ani. Deci, ceea ce spunem despre mediile digitale este că „sunt un lucru bun”, dar la fel e și sexul și la fel e și alcoolul, dar nu dăm alcool copiilor de 2 ani și nu introducem copiii de 5 ani în practicile sexuale. De ce? Pentru că ei nu sunt pregătiți să le facă față. Deci, vei da acces copiilor la mediile digitale atunci când sunt destul de mari ca să le facă față.
Brian Rose: Când sunt destul de mari ca să le facă față?
Gabor Maté: Atunci când nu se mai bazează pe ele pentru a-și satisface nevoile emoționale, ci le utilizează pentru funcțiile pentru care au fost dezvoltate, care sunt informarea și comunicarea, acelea sunt scopuri legitime. Dar când copiii sunt imaturi și nevoile lor de atașament nu au fost satisfăcute încă, ei vor folosi mediile digitale pentru a-și satisface nevoile de atașament, ceea ce înlocuiește atașamentele umane reale. […]
Dar cine trebuie să aibă controlul acesteia? Cu alte cuvinte, mediile digitale pot fi introduse în viața copilului atunci când părinții pot păstra controlul asupra lor! Când mediile digitale preiau controlul și copilul are această relație de dependență, copilul nu este pregătit pentru ele. Deci, noi spunem „Nu le introduceți prea devreme!”, numărul 1, și numărul 2, „Aveți grijă în permanență și veți păstra controlul!”.
Brian Rose: Despre ce vârstă vorbim aici?
Gabor Maté: Ei bine, noi evităm să dăm o vârstă specifică, doar pentru că fiecare copil se maturizează într-un ritm diferit.
Brian Rose: 8, 10, 12 ani?
Gabor Maté: Da…, atâta timp cât este sub îndrumarea părinților. […]
Gabor Maté: Și procesul de predare adevărat se întâmplă prin contact personal, prin implicare, prin invitarea și provocarea curiozității copiilor, prin apelul la mintea din ce în ce mai sofisticată a copilului către toate ideile complexe, câteodată idei contradictorii în același timp. Acestea depind de maturizare și acea maturizare depinde de relația cu ființele umane. Deci, cred că dacă aș conduce sistemul educațional, aș introduce calculatoarele poate în clasa a 11-a sau a 12-a, și cu adevărat copiii nu ar fi pierdut nimic pentru că pot prinde imediat cum să folosească acele lucruri…
Brian Rose: Să scrie de mână…
Gabor Maté: Da, i-aș determina să facă matematică în continuare, lucru care le-ar pune creierele să muncească, i-aș pune să își definească propriile obiective educaționale, i-aș pune să facă cercetare. Dar acestea nu apar la o apăsare de deget, ci trebuie să meargă la bibliotecă, și trebuie să caute cu adevărat și să aibă o idee despre ce înseamnă să cauți cu adevărat ceva. Și apoi le dai instrumentele, „Ei, acum puteți face acest lucru, uite o cale mult mai ușoară de a-l face”. Dar nu este despre predare, este despre ceea ce ajută fiecare ființă umană să se dezvolte într-o ființă umană autonomă, curioasă, auto-motivată, individualizată și virtual orice ține de mediile digitale subminează acele calități”.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/stiri-educatie/Psihologul-Gabor-Mate-explica-de-ce-copiii-dezvolta-dependenta-daca-sunt-lasati-cu-ochii-in-ecrane.-Acesta-spune-ca-calculatoarele-ar-trebui-introduse-in-scoli-abia-in-clasa-a-XI-a-sau-a-XII-a-157018

Creştinii şi inteligenţa artificială

   21-07-2019 15:37:48

 

Creştinii şi inteligenţa artificială

Inteligenţa artificială (AI) ar putea face ca tehnologia să ajute oamenii să ia decizii mai bune şi să-i ajute să lucreze mai eficient.

Însă, conform unei declaraţii despre etică şi tehnologie semnată de către baptiştii de sud şi alţi lideri evanghelici din America, inteligența atificială nu este neutră din punct de vedere moral.

„Noi afirmăm că rolul AI este de a informa şi de a ajuta în procesul de realizare a raţionamentului uman şi de luare a deciziilor, pentru că este o unealtă care excelează în procesarea datelor şi în determinarea rezultatelor, lucruri care de multe ori imită sau exced abilităţile umane,” se spune în declaraţia intitulată „Inteligența artificială: o declaraţie de principii evanghelice.”

„Chiar dacă AI excelează în calculul şi procesarea datelor, tehnologia este incapabilă de a poseda capacitatea de a deveni un agent moral sau a avea responsabilitate morală.”

Mai mulţi creştini s-au adunat în primăvara acestui an la un eveniment găzduit de către Comisia pentru Etică şi Libertate Religioasă din cadrul Convenţiei Baptiştilor de Sud din America pentru o discuţie privind implicaţiile utilizării AI în mai multe domenii, de la chestiuni de credinţă şi până la politică externă.

Russell Moore, preşedintele Comisiei, a spus că inovaţia tehnologică ar putea duce la modalităţi noi de a traduce şi împărtăşi Biblia cu oameni de pe tot cuprinsul globului care încă nu au auzit Evanghelia, şi chiar în prezent există modalităţi prin care credincioşii orbi pot asculta un robot inteligent care le poate recita orice pasaj din Biblie.

Însă el a spus că este crucial să adresăm şi chestiuni spirituale legate de folosirea AI.

„Pentru mulţi ani m-am confruntat cu faptul că mulţi dintre oamenii din comunitatea noastră cred că cea mai urgentă problemă pe care trebuie să o adresăm este cea care se dezbate la un moment dat pe Facebook,” a spus el, „când de fapt, în cele mai multe cazuri, urgenţa este de fapt chiar Facebook-ul însuşi precum şi toate celelalte tehnologii nou-aparute.”

Jason Thacker, director de creaţie în cadrul Comisiei, a lucrat la declaraţia de cinci pagini despre tehnologie, cu ajutorul unor experţi în teologie, tehnologie, drept şi medicină.

Declaraţia are rolul de a ajuta evanghelicii în decizia lor de a folosi tehnologii şi dispozitive precum telefoanele inteligente şi asistenţi virtuali cum ar fi Siri sau Alexa, dintr-o perspectivă spirituală care are ca element central etica şi demnitatea umană.

„Cred că AI reprezintă cea mai mare oportunitate de îmbunătăţire a vieţii umane din timpul nostru dar, în acelaşi timp, reprezintă şi cea mai mare ameninţare la adresa demnităţii umane cu care ne vom confrunta,” spune Thacker, care este şi autor al unei cărţi ce va apare în curând, intitulată „Tehnologia şi viitorul.”

Thacker compară tehnologia modernă cu istorisirea biblică din cartea Exod, unde poporul evreu abia ieşit din Egipt, şi-a făcut un viţel de aur pentru a-i aduce închinare.

„Dacă nu ne gândim la ce vom crea cu ajutorul inteligenţei artificiale,” a spus el, „vom cădea pradă aceleaşi ispite, de a ne închina creaturii în locul Creatorului.”

Taylor Barkley, responsabil de tehnologie şi inovare la institutul Charles Koch, spune că este „cu totul de acord” cu cele afirmate în declaraţie și că „oamenii ar trebui să dezvolte şi să utilizeze tehnologia într-un mod care să ducă la bunăstare generală şi la alinarea suferinţei umane.”

Barkley, un susţinător al „inovării fără permisiune”, a spus că apreciază scopul declaraţiei de a reduce teama despre viitorul tehnologiei, dar că „noile tehnologii trebuie adresate pe măsură ce ele apar şi nu aruncând critici asupra oricărui nou efort de inovare.”

În declaraţie se face apel ca AI să fie folosită pentru a „identifica şi elimina părtinirea inerentă din procesul uman de luare a deciziilor.” Datele furnizate de către AI nu trebuie să fie folosite în beneficiul celor puternici sau pentru a face rău celor slabi.

„Respingem posibilitatea delegării, în caz de război, a responsabilităţii luării deciziilor de la oameni către AI,” se spune în declaraţie. Nici o naţiune sau grupare nu are dreptul să folosească AI pentru a duce la îndeplinire genocidul, acte de terorism, tortură sau alte crime de război.”

Semnatarii declaraţiei condamnă de asemenea folosirea AI pentru scopuri sexuale nepotrivite, inclusiv pentru întruchiparea unor fiinţe umane.

„AI nu trebuie să intervină sau să se substituie relaţiei biblice în ceea ce priveşte sexualitatea între un bărbat şi soţia lui, conform cu planul lui Dumnezeu pentru căsătoria umană,” spun ei.

Declaraţia afirmă de asemenea şi rolul muncii ca parte din „planul lui Dumnezeu pentru oameni” şi spune că tehnologia trebuie folosită pentru a îmbunătăţi munca şi nu pentru a o înlocui.

„Umanitatea nu trebuie să folosească AI sau alte inovaţii tehnologice pentru a căuta o viaţă de huzur şi de plăceri, chiar dacă bunăstarea socială în creştere creează o astfel de premisă,” se mai spune în declaraţie.

Într-un interviu oferit după eveniment, Moore a spus că plenul Comisiei pentru Etică intenţionează să dezvolte o programă şi alte resurse pentru a ajuta părinţii, bisericile şi pastorii să hotărască modul de utilizare a telefoanelor şi tabletelor inteligente la întâlnirile de închinare.

„Cea mai des întâlnită întrebare la care trebuie să răspund, în termeni de etică personală, se referă la utilizarea tehnologiei, spune el.

Sursa: Religion News

Cât de lungă trebuie să fie predica unui pastor?

un tip care se pregătește pentru o predică - foto de Alexander Michl - unsplash.com
Zilele trecute am parcurs câteva materiale despre predicare și slujirea în biserică a femeilor (în special în calitatea de învățător). Se pare că acest ”fenomen” a luat o oarecare amploare în America. Nu e vina mea, eu doar am postat ceva care mi s-a părut că… e bine să știe și alții care poate nu au auzit sau nu cred (încă, deși le e la îndemână internetul să cerceteze cele discutate în postările mele anterioare…) că există femei care predică mai bine ca bărbații. Da, ați auzit bine, femei care predică mai bine ca bărbații!!!

În cartea Faptele Apostolilor capitolul 20 se spune despre Pavel că se afla, în urma unor circumstanțe, în Troa. În prima zi din săptămână el avea o întâlnire cu ucenicii de acolo și… el și-a prelungit vorbirea până după miezul nopții. Probabil că știți restul întâmplării.

Dacă vorbim de predicare, cât de lungă trebuie să fie predica unui pastor la biserică? V-ați pus vreodată această întrebare? Adică… merită oare să dăm un răspuns la această chestiune? Presiunea de a răspunde la această întrebare este oarecum auto-impusă din partea celor care spun că predicile tale – dacă ești pastorul unei biserici și citești aceste rânduri – sunt prea lungi. Problema e că… nu pare să existe un răspuns corect la această întrebare. Răspunsul la această întrebare depinde de ce fel de pastor ești, calitatea ta de predicator și felul congregației la care slujești. În lumina acestor lucruri am descoperit câteva principii care v-ar putea ajuta să răspundeți la această întrebare în contextul vostru particular.

Ca pastor ar trebui să determini lungimea predicării tale… 

1. Bazat pe locul unde te afli și nu pe unde crezi că ar trebui să fi. Noi trebuie să-i motivăm întotdeauna pe oameni să crească, să se maturizeze în viața lor de credință. Și totuși, auzim de mulți pastori și predicatori care vorbesc pentru o durată pe care ei înșiși sunt conștienți că este copleșitoare pentru majoritatea congregației lor. Motivul lor e… să-i facă pe oamenii din biserică să asculte Cuvântul lui Dumnezeu pentru perioada de timp pe care pastorul crede că ei ar trebui să fie capabili să îl asculte. Împinge congregația să crească, dar nu pe cheltuiala exasperării lor prin a încerca să-i faci în ceea ce ei nu sunt. Dumnezeu trebuie să facă partea aceasta. Predică cu credincioșie, însă ia-i pe oameni de acolo de unde sunt ei. Lasă-l pe Dumnezeu să-i maturizeze în timp ce predicarea ta îi determină să dorească mai mult din El.

2. Bazat pe cât de bun și cât de asezonat predicator ești tu. Mă tem că mulți dintre noi care i-au îndrăgit pe Puritani… au citit că ei au ținut predici de 1-2 ore și apoi se gândesc, ”Hei, aș vrea să fiu și eu ca Puritanii”. Problema e că mulți bărbați care vor să predice o oră nu sunt destui de buni sau destul de experimentați să predice ora aia. Realizez de fapt că ne rostogolim în ape subiective.

Ideea de aici este de fapt necesitatea evaluării în mod onest a cât de bun și de asezonat ești tu ca predicator. Dacă te afli în primul an de păstorire al unei biserici, predicile tale ar trebui să fie probabil mai scurte, mai succinte, probabil chiar mai simple decât gândești sau îți dorești. Dacă nu ești capabil să-ți evaluezi darurile tale de predicare și nu permiți altora să aducă lumină în viața ta cu privire la evaluarea lor despre tine, cred că vei avea un timp dificil în a determina ce lungime vor avea predicile tale și care să fie și

3. Pentru a lăsa pe oameni să tânjească pentru mai mult, nu pentru mai puțin. Fiecare predicator a fost acolo. Noi simțim că-i pierdem pe oameni și încă mai avem vreo 10 minute rămase din predică. Noi vrem să ne asigurăm că oferim timpul adecvat pentru predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, însă acest principiu de a lăsa pe oameni să tânjească după mai mult este un țel bun de urmat. Mai degrabă i-aș lăsa pe oamenii dintr-o congregație unde și-au dorit ei, față de postura opusă de a-i exaspera cu prea multe. Nu subestima descurajarea care vine din partea cuiva care dorește în mod onest un pahar mare cu apă și… în schimb să i se aducă… un furtun de stingerea incendiilor care să i se bage pe gât în jos!!!

Amintiți-vă, acestea sunt doar câteva principii. Nu le supra-analizați. Luați-le și aplicați-le în contextul vostru, alături de nivelul vostru de experiență de predicare. În cele din urmă, amintiți-vă că sunteți păstorul acelor oameni la care voi le predicați. Gândiți-vă precum un păstor atunci când determinați lungimea predicilor voastre. Împingeți-i să crească. Hrăniții acolo unde sunt ei acum. Apoi nădăjduiți ca Dumnezeu să folosească Cuvântul Său și eforturile voastre pentru a găsi acel echilibru pe care îl caută fiecare predicator.

Materialul de mai sus este o adaptare a unui articol scris de Brian Croft (foto alăturat), care este pastor senior al bisericii Auburndale Baptist Church, apărut în site-ul Bible Study Tools. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării lui, adică acest blog. Mulțumesc.
Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: