RELIGIILE ORIENTALE LA MODĂ…

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

RELIGIILE ORIENTALE  LA MODĂ…

În ultimii zeci de ani a avut loc o creştere explozivă a interesului public în religiile orientale. Aceasta s-a manifestat întîi în Occident apoi în ţările fostului bloc comunist. În zilele noastre există literalmente sute de secte care promovează idei şi practici comune religiilor orientale. Religiile orientale vin cu pretenţia de a înlocui vidul spiritual existent într-o societate numită “post creştină“. În ciuda afirmaţiei multor yoghini de a reconcilia învăţăturile Creştinismului cu tradiţiile şi concepţiile hinduse care stau la baza multora dintre aceste religii, totuşi acestea sînt, după cum vom vedea, absolut incompatibile.

         Partea cea mai îngrijorătoare a acestei explozii de interes faţă de religiile orientale este faptul că cei mai mulţi adepţi ale lor sînt tinerii, şi dintre aceştia mai ales tinerii studenţi în ale căror universităţi se ţin frecvent cursuri de yoga şi de meditaţie transcedentală, fără ca în prealabil aceştia să posede discernămîntul spiritual pe care îl pot dobîndi doar din Scripturile creştine şi din relaţia personală cu Autorul acestora ! De multe ori fenomene antisociale şi stranii însoţesc pe practicanţii acestor religii. Nu a trecut mult timp de cînd în România s-au format grupuri ce au dezvoltat practici care vin în contradicţie nu doar cu principiile credinţei creştine, dar care sînt anormale, lipsite de bun simţ şi care frizează ridicolul. Cum altfel oare poate fi descrisă practica de consumare a propriei urine la care guru-l yogin Grig Bivolaru i-a îndemnat pe discipolii săi, oameni ce nu erau lipsiţi de o educaţie ştiinţifică? Cum pot fi calificate şedinţele de yoga în nud pe plajele litoralului românesc? Sînt acestea o dovadă a emancipării spirituale sau a eliberării spiritului celor ce simpatizează sau adoptă diversele practici ale unor religii orientale? Sau, este o dovadă de înaltă educaţie atunci cînd pe standurile de cărţi se văd publicaţii de felul “Urinoterapiei“? Desigur că se vor găsi unii care se vor grăbi să răspundă că acestea au fost devieri de la adevărata yoga sau, că sînt abuzuri ale ei, luînd apărarea beneficiilor ce totuşi se găsesc în yoga. De fapt s-au şi pronunţat astfel de poziţii şi s-a invocat dreptul la exprimare şi practicare liberă a acestor religii. Recunosc că din punct de vedere democratic şi constituţional au acest drept. Dar Biserica Creştină are nu numai dreptul dar şi îndatorirea divină de a apăra adevărul şi credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna şi făcînd aceasta, să compenseze lipsa educaţiei religioase, să echipeze oamenii cu discernămîntul necesar pentru protejarea propriilor lor suflete de amăgirile spirituale ale veacului şi de a-l cunoaşte pe singurul şi adevăratul Dumnezeu proclamat de Fiul Său, Isus Hristos !

ORIGINI

La sursa şi originea multora dintre aceste practici şi credinţe se găseşte Hinduismul. Însă Hinduismul zilelor noastre nu este acelaşi cu Hinduismul de acum 5000 de ani. Religia hindusă a evoluat în ultimii 5000 de ani de istorie religioasă indiană. Acum ea caută să fie o sinteză a diverselor idei şi influenţe ce străbat întreg subcontinentul indian şi care reprezintă sute de grupuri sociale, culturale şi tribale. De fapt, însăşi termenul “hindu“ nu este originar din India. El este denumirea persană a fluviului Indu. Yoghi Ramacharaka face această observaţie:

“Diferitele secte hinduse, deşi practic par să fie religii diferite, în realitate se consideră a nu fi decît diferite secte şi diviziuni ale Unei Singure Religii Eterne a Indiei, bineînţeles, fiecare   considerîndu-se pe sine ca fiind cea mai bună şi mai favorizată exprimare şi interpretare a ei.“

SCRIERI SACRE

Scripturile hinduse au fost culese de-a lungul a sute de ani, începînd cu scrierea tradiţiilor orale existente în ultima jumătate de mileniu înainte de Hristos. Aceste scripturi sînt cunoscute sub numele de Veda (care înseamnă, “înţelepciune“ sau “cunoaştere“). Porţiunea de încheiere a scrierilor Veda este numită Upanishads, care reprezintă o sinteză a învăţăturilor vedantice. Principalele învăţături ale scrierilor Upanishads includ crezul în panteism, în ispăşirea karmică şi în reîncarnare. Poate cea mai bine-cunoscută parte a Vede-lor este legenda hindusă a lui Bhagavad-Gita, care este povestea unui prinţ războinic, pe numele de Arjuna şi a conducătorului său de car Krishna, o încarnare deghizată a zeului hindus Vishnu. Gita a fost scrisă şi ulterior modificată între anii 200 î.H. şi 200 d.H.

O ilustraţie a pluralismului şi a naturii contradictorii a Hinduismului se găseşte în compararea dumnezeului legendei Gita cu dumnezeul literaturii vedice timpurii. Dumnezeul descris de către Gita este personal şi adeseori pare monoteist (adică, e vorba de un singur Dumnezeu care este personal şi nu parte a creaţiei ce există). Cu toate acestea atunci cînd cineva citeşte scriptura vedică timpurie, va descoperi că Dumnezeu este prezentat ca fiind negreşit panteist (adică, toată creaţia este una, fie că este divină sau nu). Caracteristicile monoteiste ale Gitei au fost însuşite de fondatorul Societăţii Internaţionale pentru Conştiinţa Krishna şi ca prin urmare Societatea învaţă astăzi o formulă mai mult monoteistă decît panteistă a Dumnezeirii.

HINDUISMUL CONTEMPORAN

Există trei clasificări de bază în care sutele de secte hinduse se împart: (1) moniştii abstracţi, care subliniază, unitatea filozofică a universului în locul ideii religioase sau teiste; (2) adepţii lui Vishnu care sînt devotaţi închinării (în multe forme diverse) zeului Vishnu (manifestat în forme diverse), şi considerat forma supremă de divinitate; (3) adepţii Shivei, care se devotează închinării zeului Shiva cea mai superioară manifestare a divinităţii.

Meditaţia Transcedentală, cu accentul ei filozofic, se încadrează în clasa monistă, în timp ce S.I.C.K. (deci, Societatea Internaţională pentru Conştiinţa Krishna), susţine că Krishna, dumnezeul suprem, este totuna cu Vishnu, astfel ei fiind identificaţi cu adepţii Vishnu-ismului.

Expertul în religiile lumii Profesorul Ninan Smart remarcă problemele diverselor sisteme contemporane de crezuri hinduse:

“În concluzie ar trebui să se pună întrebarea, Care este esenţa Hinduismului? Este o întrebare grea. Există hinduşi ortodocşi care neagă existenţa lui Dumnezeu. Alţii, deşi nu-l neagă pe Dumnezeu, îi acordă un loc secundar, considerîndu-l o fază iluzorie a Absolutului. Într-o asemenea varietate de opinii teologice, ce rămîne necesar crezului hindus? Cu certitudine, doctrinele renaşterii şi a eternităţii sufletului. Imaginea lumii ca un loc în care spiritul nemuritor al omului este la nesfîrşit implicat în ciclul reîncarnării domină imaginaţia indiană de aproape trei milenii. Ca adăugire, un complex sistem social a dat formă religiei actuale a subcontinetului într-o îndelungată perioadă de timp. “

De aceea, Hinduismul nu este doar una dintre cele mai vechi religii ale lumii ci şi una dintre cele mai complexe. Această complexitate manifestată prin unghiurile diferite din care se determină realitatea finală este cea care atrage şi îi fascinează pe mulţi intelectuali.

Deşi foarte variat, după Josh McDowell, apologet creştin, în Hinduism se mai găsesc următoarele concepte comune:

¨    Brahman, eternul Trimutri, sau Dumnezeu trei-în-unul (trinitar?!): odată, Brahma, ca şi Creator, apoi, Vishnu, ca şi Păstrător şi în final, Shiva, ca Nimicitor.

¨     Supunerea Soartei, devreme ce omul nu este în afară ci este parte a lui Brahman.

¨     Sistemul Castelor, determinate de legile lui Manu.

¨     Nirvana, starea finală atinsă la emanciparea sufletului din lanţul de naşteri şi renaşteri.

¨     Yoga, disciplina care-l face în stare pe individ să-şi controleze trupul şi emoţiile.

¨     Dharma, Legea Ordinii Morale, pe care fiecare individ trebuie să o găsească şi să o urmeze pentru a atinge nirvana.

John Baker observă spunînd că, “Esenţa Hinduismului este că, există multe feluri diferite de a privi la un singur obiect, fără ca nici unul să ofere o imagine completă a lui, dar fiecare este absolut valabil în felul său“

Ca prin urmare Hinduismul este foarte tolerant faţă de celelalte religii fiindcă găseşte o asemănare la fiecare şi caută să le asimileze.

CREZURI HINDUSE

DUMNEZEU – Nu există despre Dumnezeu nici o idee hindusă unică. Conceptele hinduse despre divinitate includ oricare dintre următoarele: monismul (toată creaţia – existenţa – este una); panteismul (toată creaţia, tot ce există este divin); panenteismul (Dumnezeu se află în creaţie ca şi sufletul în corp); animismul (Dumnezeu sau mai mulţi dumnezei trăiesc/sălăşluiesc în obiecte cum ar fi copacii, pietrele, animalele, etc.); politeismul (există mulţi dumnezei); henoteismul (există mai mulţi dumnezei dar ne închinăm unuia singur); monoteism (există doar un singur Dumnezeu).

KARMA ŞI SAMSARA – Fundamentală pentru gîndirea hindusă este idea că toate sufletele sînt eterne şi răspunzătoare pentru faptele lor din timp. Karma se referă la datoria creată de faptele rele ale unui om pentru care trebuie să se ispăşească (prin diferitele sisteme hinduse), pentru ca el să scape din ciclul de samsara, sau de reîncarnări (în care sufletul locuieşte în trupuri omeneşti succesive), sau de transmigrare (în care sufletul locuieşte în trupuri succesive – omeneşti, animale, sau chiar de plante şi alte obiecte fără viaţă). Legea karmei se aplică atît oamenilor cît şi animalelor. De aceea, renaşterea poate lua o formă superioară sau inferioară, urcînd prin ea în sus pe scara socială, (renaştere ca membru al unei caste superioare) sau coborînd pe scara socială, (renaştere într-o castă mai inferioară sau ca animal !).

MÎNTUIRE – Cele trei căi principale hinduse de “mîntuire“ includ karma marga (adică, “metodă“), care este calea acţiunii dezinteresate; bhakti marga, care este calea devotării; şi jnana marga, care este calea cunoaşterii şi a descoperirii mistice. Jnana marga obţine realizarea de sine prin conştienţă intuitivă şi revelaţie mistică. Bhakti marga obţine realizarea de sine prin jertfe rituale şi disciplină.

MOKSHA – concept cunoscut şi sub numele de mukti, este termenul hindus folosit pentru scăparea, eliberarea sufletului din ciclul karmei. De aceea, pentru un hindus, ţelul suprem al existenţei sale este să fie eliberat din samsara (ciclul obligatoriu al vieţii) şi din legea karmei cu şirul ei nesfîrşit de naşteri, morţi şi renaşteri. Cînd cineva obţine această eliberare, respectivul se crede că intră într-o stare de desăvîrşire, de perfecţiune.

SISTEMUL DE CASTE – este o trăsătură unică a religiei hinduse. Relatarea originilor castelor este o foarte interesantă poveste. Se spune că Brahma l-a creat pe Manu, care a fost primul om. Din Manu s-au născut patru feluri de oameni, după cum a hotărît creatorul Brahma. Din capul lui Manu au ieşit Brahmanii, cei mai buni şi cei mai sfinţi oameni. Din mîinile lui Manu au ieşit Kshatriyas, cei ce sînt conducătorii şi războinicii. Meseriaşii au ieşit din coapsele lui şi au fost numiţi Vaisyas. Restul oamenilor au ieşit din picioarele lui Manu şi sînt cunoscuţi sub numele de Sudras. Odată cu trecerea timpului sistemul castelor din India a devenit tot mai complicat, ajungînd astăzi să existe mii de subcaste. Acesta constituie încă parte integrală a ordinii sociale a Indiei chiar dacă a fost scoasă în afara legii de către guvernul indian.

Din vremurile cele mai timpurii, hinduşii au venerat vaca şi au considerat-o posesoarea unei mari puteri. Următoarele versuri din AtharvaVeda slăvesc vaca identificînd-o cu întregul univers vizibil:

Închinare ţie, cînd primeşti viaţă şi închinare ţie cînd te naşti !

Închinare, o Vaco, părului cozii tale, copitelor şi trupului tău ! …

Vaca este Raiul, Vaca este Pămîntul, Vaca este Vishnu, Domnul Vieţii …

Cel ce dă o Vacă Brahmanilor, cîştigă toată lumea …

Atît Dumnezeii cît şi muritorii depind în viaţă şi existenţă, de Vacă.

Ea a devenit acest univers; tot ce este sub soare este ea. (Atharva Veda X:10)

HINDUISMUL ŞI CREŞTINISMUL

În privinţa noţiunii de Dumnezeu, fiinţa supremă a Hinduismului este indefinită, este impersonalul Brahman, absolutul filozofic. De partea cealaltă, Creştinismul afirmă că există o singură fiinţă supremă care este infinitul Creator personal. Pe deasupra Dumnezeul creştin este iubitor şi deosebit de interesat şi implicat în treburile umanităţii, în puternic contrast cu distanta divinitate a Hinduismului. Biblia ne spune răspicat că lui Dumnezeu îi pasă de ce ni se întîmplă fiecăruia dintre noi:

“Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi ! “ (Psalm 50:15)

“Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11:28)

Hindusul îl priveşte pe om ca fiind o manifestare a impersonalului Brahman, lipsit de valoare individuală sau personală. Creştinismul însă, ne învaţă că omul a fost făcut în imaginea lui Dumnezeu avînd personalitate şi capacitatea de a primi şi de a oferi dragoste. Deşi imaginea lui Dumnezeu din om a fost coruptă la căderea acestuia în păcat, omul este încă nespus de preţuit de către Dumnezeu. Lucrul acesta a fost demonstrat de către faptul că Dumnezeu l-a trimis pe singurul lui Fiu, pe Isus Hristos, să moară pentru a-l răscumpăra pe omul păcătos chiat atunci cînd omul era încă răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Biblia ne spune că,

“…pe cînd eram noi încă fără putere, Hristos la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Rom.5:6-8).

“că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine, neţinîndu-le în socoteală păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, sîntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos şi ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu ! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.“ (2 Cor.5:19-21)

În Hinduism nu există ideea de păcat împotriva unui Dumnezeu sfînt. Faptele nelegiuite nu sînt săvîrşite împotriva vreunui dumnezeu ci sînt în principal rezultatul ignoranţei. Aceste rele pot fi biruite urmînd principiile şi doctrina mîntuirii castei din care face parte respectivul. Spre deosebire, Creştinismul, vede păcatul ca fiind un act real de rebeliune împotriva unui Dumnezeu perfect şi sfînt. Toate păcatele sînt în final acte de răzvrătire împotriva legii lui Dumnezeu. Scriptura afirmă că,

“Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta şi fără vină în judecata Ta“. (Psalm 51:4)

“Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Rom.3:23)

În Hinduism mîntuirea se poate dobîndi în trei feluri: prin cunoaştere, fiindcă a cunoaşte reprezintă parte a fundamentalului Brahman şi nu o entitate separată; prin devotament, care înseamnă dragoste şi ascultare faţă de o anumel zeitate, sau prin fapte săvîrşite conform ritualurilor. Această mîntuire este necesară din aparent nesfîrşitul ciclu de naşteri, morţi şi renaşteri. În contrast, mîntuirea în Creştinism este scăpare de la potenţiala separare eternă de Dumnezeu şi ea nu se poate obţine prin fapte bune ci în schimb este oferită fără plată de Dumnezeu tuturor celor ce vor să o primească. În Biblie ni se spune că,

„…prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efes.2:8-9)

„El ne-a mîntuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfînt” (Tit 3:5)

„Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mînia Lui Dumnezeu rămîne peste el” (Ioan 3:36)

Hinduismul consideră lumea materială ca fiind trecătoare şi de importanţă secundară faţă de descoperirea Brahmanului, în timp ce Creştinismul consideră lumea ca avînd o realitate obiectivă ce îşi are sursa în voinţa creatoare a lui Dumnezeu. Hinduşii privesc lumea ca fiind doar o extensie, o prelungirea a lui Brahman, o parte a absolutului, în timp ce creştinii o privesc ca fiind o entitate cu totul diferită în natura ei de Dumnezeu şi care nu este parte a unui sistem universal sau monist.

           Biblia ne spune că, la început Dumnezeu a creat cerurile şi pămîntul (Geneza 1:1). De aceea, devreme ce Pămîntul a fost creat de Dumnezeu, acesta nu se poate identifica cu El sau cu natura Lui eternă.

           Aceste contradicţii reprezintă diferenţele majore care există între cele două religii. Mai sînt multe alte diferenţe care însă nu pot fi discutate în acest spaţiu limitat. Cu toate acestea, chiar şi din acest număr limitat de diferenţe puteţi constata că cele două credinţe, hindusă şi creştină, nu se pot împăca niciodată. Fundamentele pe care fiecare este întemeiată se exclud reciproc.

YOGA

Creştinul de origine indiană Vishal Mangalwadi este colaboratorul revistei Cornerstone în care a publicat informaţiile despre yoga care vor urma. El desfăşoară o lucrare eficace printre concetăţenii lui hinduşi şi aceste informaţii doreşte să le pună la dispoziţia tuturor celor ce doresc să-i înţeleagă pe practicanţii de yoga, să le comunice cu succes evanghelia şi să-i aducă la Hristos. Centrul de Cercetări Apologetice (The Centers for Apologetics Research) din San Juan Capistrano, California, condus de Paul Carden, mi-a furnizat acest material pentru care îmi exprim recunoştiinţa.

Conform Hinduismului problema fundamentală a omului nu este morală ci metafizică. Omul nu este vinovat că a încălcat legea morală a lui Dumnezeu ci pentru că şi-a uitat cumva adevărata lui natură iar acum se recunoaşte ca fiind altcineva. Omul nu este un păcătos. Pur şi simplu el este ingorant faţă de sine, de adevăratul lui eu. Problema se află în conştiinţa lui. Mîntuirea lui constă în atingerea acelei stări originale de conştiinţă pe care a pierdut-o. Adevărata natură a omului sau conştiinţa lui originală este definită în moduri diferite de guru monişti sau panteişti. Guru-l monist, care crede că Dumnezeu, omul şi universul sînt de fapt unul, afirmă că Omul este Conştiinţa Infinită sau Dumnezeu, dar care într-un fel sau altul s-a încurcat într-o conştiinţă finită, raţională şi personală. Atîta vreme cît rămîne în această stare, el se va naşte de nenumărate ori în această lume de suferinţă. De aceea, mîntuirea constă în depăşirea, transcenderea, acestei conştiinţe personale şi finite şi prin contopirea cu Conştiinţa Infinită şi Impersonală (sau cunoaşterea ei), în felul acesta scăpînd din ciclul de naşteri şi morţi.

           Cu alte cuvinte, mîntuirea este o chestiune de percepţie sau de realizare. Deja eşti una cu Dumnezeu, nu-ţi rămîne decît să percepi sau să realizezi acest fapt. A percepe, în acest context, nu este o activitate a minţii. Nu se pune problema de a cunoaşte din punct de vedere intelectual sau de a deduce logic că noi sîntem Dumnezeu, ci mai degrabă de a transcende, de a depăşi, această cunoaştere raţională şi conştientă şi de a experimenta o stare „superioară” de conştiinţă sporită care se crede că este Dumnezeu şi adevăratul sine.

Guru-l ne-monist (deci, fie panteist sau altceva – n.tr.), cît şi mişcarea din această categorie cum ar fi Hare Krishna, nu susţine că omul este sau devine vreodată Dumnezeu. Conform membrilor Hare Krishna, Dumnezeu este o fiinţă personală pe numele de Krishna. Starea originală a omului este conştiinţa Krishna iar adevărata lui natură este de a fi un slujitor iubitor al lui Krishna. Dar omul a uitat acest lucru şi a devenit captivul acestei lumi materiale. Acum trebuie să-şi restabilească legătura cu Krishna şi să dobîndească Conştiinţa Krishna. Doar atunci omul va ieşi din ciclul de naşteri şi morţi şi va trăi pentru totdeauna împreună cu Krishna în Goloka, adică cer.

Astfel pentru a concluziona, în Hinduism mîntuirea constă în realizarea (descoperirea), perceperea sau experimentarea aşa-numitei noastre „naturi adevărate”. Această realizare are loc atunci cînd putem să ne modificăm conştiinţa noastră şi să ajungem la ce se numeşte o stare „superioară/sporită” de conştiinţă.

Cum putem să ne modificăm conştiinţa noastră? Prin manipularea sistemului nostru nervos deoarece conştiinţa noastră este dependentă de el. În mileniul care s-a scurs, s-au pus la punct numeroase tehnici care să manipuleze sistemul nervos al omului pentru a putea obţine modificarea conştiinţei lui. Aceste tehnici sînt în general cunoscute sub numele de tehnici yoga. Vom discuta în materialul de faţă doar cîteva dintre tehnicile popularizate de guru moderni. Una dintre aceste tehnici este,

HATHA YOGA: MÎNTUIREA PRIN EXERCIŢIUL FIZIC

Hatha Yoga, care constă din exerciţii fizice şi de respiraţie este o metodă foarte veche. Crezul că omul poate dobîndi „mîntuirea” prin exerciţii fizice se bazează pe faptul că mîntuirea se presupune să fie o chestiune de percepţie ce depinde de starea sistemului nervos al omului care la rîndul lui depinde de condiţia lui fizică. Prin manipularea psihologică a trupului omenesc, sistemul nervos poate fi îmbunătăţit iar conştiinţa modificată (schimbată).

Problema pe care o crează hatha yoga este faptul că ea necesită un proces îndelungat şi anevoios care cere multă disciplină şi un profesor competent.

Întrebarea frecvent pusă este dacă un creştin poate să practice hatha yoga. Mulţi creştini nu văd nimic greşit în practicarea ei fiindcă adeseori este recomandată ca fiind de natură nereligioasă şi lăudată pentru calităţile ei terapeutice. Însă odată ce o persoană cunoaşte modificarea de conştiinţă şi are o „viziune a posibilităţilor” (după, Mahesh Yoghi), aceasta se deschide filozofiei hinduse pe care se bazează hatha yoga. S-ar putea să existe unii instructori de hatha yoga care să nu fie interesaţi deloc în propagarea conceptelor ei filozofice, ci doar implicaţi în învăţarea ei pentru a cîştiga bani sau a promova sănătatea. Eu nu sînt calificat să mă pronunţ asupra beneficiilor ei terapeutice, dar cred că dacă o persoană practică din motive de sănătate anumite exerciţii ce provin din India, respectivul sau respectiva nu ar trebuie să spună că practică yoga, deoarece aceste exerciţii fizice devin yoga doar atunci cînd ele sînt folosite pentru a modifica starea de conştienţă sau pentru a realiza contopirea/identificarea cu Dumnezeu, pentru că yoga înseamnă unirea sufletului cu „Dumnezeu”.

Dacă se pune întrebarea, ce este rău în modificarea/alterarea artificială a conştienţei? În sine nu cred că este nimic rău într-o stare modificată/schimbată de conştiinţă. Nebunia, somnambulismul şi halucinarea, toate constituie stări „modificate” („alterate”) de conştiinţă care nu deţin un caracter moral rău, deşi nu sînt de dorit. Însă a considera propria ta stare de conştiinţă, conştienţă, modificată a fi Dumnezeu, este din punct de vedere biblic un lucru rău. De asemenea, a atribui semnificaţie spirituală unor exerciţii fizice înseamnă a cădea victimă amăgirii Satanei.

Utilizarea de droguri halucinogenice în India (cît şi pretutindeni – n.a.) a devenit de asemenea o recunoscută metodă de alterare a conştiinţei. Cu toate acestea mulţi din popularii guru ai zilelor noastre descurajează utilizarea lor fiindcă rezultatele folosirii lor au fost imprevizibile, vicioase, şi distrugătoare.

O altă metodă/tehnică de transformare a conştiinţei este,

JAPA YOGA: „METODA MECANICĂ” DE MÎNTUIRE

Japa înseamnă repetarea sau invocarea unei mantre (de regulă, este o formulă care conţine numele unui dumnezeu sau al un duh rău). Mişcarea Hare Krishna scandează numele lui Krishna şi Rama, în felul următor:

„Hare Krishna, Hare Krishna

Krishna Krishna, Hare Hare

Hare Rama, Hare Rama

Rama Rama, Hare Hare”

Guru-l de orientare monistă preferă să folosescă un nume simbolic al lui Dumnezeu cum ar fi, „Om”, sau o mantra al cărei înţeles iniţiatul discipol nu-l cunoaşte pentru ca astfel numele sau mantra respectivă să nu creeze, prin asociere, în mintea lui, gînduri sau imagini. Repetarea constantă a unui sunet elimină toţi ceilalţi stimuli, concentrînd astfel mintea asupra lui şi în cele din urmă sunetul devenind un non-stimul. Faptul acesta induce o stare în care mintea este conştienţă sau trează, dar nu este conştientă sau trează faţă de ceva anume sau de vreo idee. Se spune că aceasta este conştienţa conştiinţei. Că omul este conştient de conştiinţă. Ea este numită Conştiinţa Pură sau Conştiinţa Transcedentală.

Pentru ca această tehnică să fie eficientă în „realizarea-Dumnezeirii”, trebuie să se practice de la 3 la 4 ore pe zi. Maharishi Mahesh Yoghi, cel ce a popularizat în Occident Meditaţia Transcedentală o prescrie noilor iniţiaţi doar pentru 40 de minute pe zi. Acest sfat este menit să le ofere o degustare a ei şi să-i ajute să aibe o „viziune (descoperire) a posibilităţilor”. Pentru stadiile avansate, Maharishi prescrie pînă la o săptămînă întreagă de meditaţie în tăcere.

Fiindcă iniţierea în Meditaţia Transcedentală este o chestiune privată mulţi creştini o consideră foarte misterioasă. De fapt, ea este foarte simplă. Celui ce este interesat în iniţiere i cere să aducă flori, dulciuri, o batistă albă, camfor, etc., alături de o substanţială sumă de bani ca şi taxă pentru o ceremonie puja. În timpul ceremoniei instructorul se închină unei fotografii a guru-lui lui Maharishi Mahesh Yoghi şi apoi îi cere iniţaitului să se plece înaintea pozei acestuia. Învăţătorul sau instructorul cere binecuvîntarea diverşilor zei şi diferitelor zeiţe apoi îi transmite iniţatului o mantra. De obicei, mantra este un cuvînt scurt, nume al unei divinităţi cum ar fi Ram, Om, Hrim, Sring, sau Aing. Discipolului îi este cerut să şeadă într-o poziţie confortabilă, să-şi închidă ochii şi să repete mantra cu voce joasă, de exemplu, „Ram…Ram…Ram… „, primele 20 de minute. I se spune că mai întîi va uita de restul lumii şi că va deveni conştient doar de mantra. Apoi, va uita şi de mantra şi va transcende toate gîndurile şi simţămintele devenind conştient de conştiinţă. Aceasta este starea transcedentală de conştiinţă.

După ceva timp cel ce meditează atinge o stare superioară de conştiinţă, numită Conştiinţa Cosmică, stare în care el este conştient atît de lume cît şi de Conştiinţa Pură. După ce au trecut mai mulţi ani de meditaţie, respectivul poate atinge Conştiinţa Dumnezeiească („The God-Consciousness”), în care el ajunge să perceapă nivelurile mai subtile ale lumii obiective. Se spune că în această stare omul poate chiar comunica cu păsările, cu animalele, cu plantele şi cu pietrele. După aceasta se ajunge la starea finală de Unitate a Conştiinţei, în care omul se percepe în unitate/contopire cu universul. Aceasta este considerată eliberarea.

Mahesh Yoghi numeşte această metodă, „metoda mecanică de realizare a Dumnezeirii”. El spune că este posibil să-l descoperi pe Dumnezeu pe o cale mecanică fiindcă „Realizarea Dumnezeirii” („God Realization”) este o chestiune de percepţie iar „procesul de percepţie este atît mecanic cît şi automatic”. Pentru a percepe obiectele externe nu trebuie decît „să ne deschidem ochii iar vederea obiectului vine automat fără folosirea intelectului sau a emoţiilor”. În acelaşi fel, pentru a percepe conştiinţa interioară, nu trebuie decît ca noi să ne îndreptăm atenţia înspre interior (lăuntric) şi în mod automat vom ajunge să o percepem.

„Fie că percepţia este externă sau lăuntrică” scrie Maharishi, „ea este automată şi mecanică. Percepţia exterioară este rezultatul creşterii progresive a activităţii sistemului nervos. Percepţia lăuntrică este rezultatul diminuării activităţii …pînă ce întreg sistemul nervos încetează să mai funcţioneze şi atinge o stare de linişte, o stare de atenţie odihnitoare. În felul acesta se ajunge la realizarea lui, „Stai nemişcat şi află că Eu sînt Dumnezeu”. (?! – vezi materialul intitulat CELE MAI FRECVENTE ERORI DE INTERPRETARE A BIBLIEI – O SCURTĂ DEFINIRE A 20 DE ERORI DE INTERPRETARE – o listă de 20 de erori de interpretare pe care am preluat-o şi am adaptat-o după excelentul material care se găseşte în mai cuprinzătoarea lucrare asupra acestui subiect a doctorului James W. Sire, editorul lui Inter Varsity Press, intitulată „SCRIPTURE TWISTING – 20 WAYS THE CULTS MISREAD THE BIBLE” („Deformarea/Răstălmăcirea Scripturii – 20 de moduri în care cultele abuzează Biblia”).

SURAT-SHABD YOGA: CALEA SUNETULUI ŞI LUMINII

Mulţi guru afirmă că, „Dumnezeu este lumină” şi că această lumină se află în noi. „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul a fost cu Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu”, ne declară multe secte, dar mai adaugă că acest Cuvînt se află în noi. Atunci cînd sufletul stabileşte o legătură cu acest cuvînt, cuvîntul îl conduce la Dumnezeiere şi la starea lui originală.

Misiunea Luminii Divine şi Radha Soami Satsang sînt în principal grupurile responsabile de popularizarea în Occident a metodei de Surat-Shabd yoga. Surat înseamnă suflet, iar Shabd înseamnă Cuvînt sau Lumină, astfel că Surat-Shabd yoga înseamnă unirea sufletului cu Cuvîntului.

Sectele care învaţă această metodă încearcă să-şi păstreze secrete aceste tehnici. Acestea poartă diferite denumiri cum ar fi, Nam (adică, nume) sau Updesh (cunoaştere), pentru ca în mod deliberat să producă confuzie neiniţiaţilor. „Numele” şi „Cunoaşterea” se referă de fapt la tehnici de manipulare psihologică a simţurilor şi de meditare asupra propriei respiraţii.

Spre deosebire de Meditaţia Transcedentală sectele care susţin metoda luminii şi sunetului nu iniţiază pe oricine le cere. Pentru iniţiere, omul trebuie să fie „pregătit” spiritual. Cu toate acestea, nu există nici un criteriu clar pentru a determina dacă cineva este „gata” din punct de vedere spiritual sau nu. Lucrul acesta depinde de sentimentele arbitrare ale iniţiatorului (instructorului). Totuşi unele secte stipulează unele condiţii obiective, cum ar fi, renunţarea la alcool şi droguri, alimentaţia vegetariană, etc.

După ce cineva a fost ales pentru iniţiere, persoana respectivă este dusă într-o încăpere închisă unde iniţiatorul îi explică importanţa „cunoaşterii”, a Satsang-urilor (care sînt adunările săptămînale de părtăşie şi învăţătură) şi a Satguru-lui (a Adevăratului Învăţător). Viitorul iniţiat face un jurămînt de a păstra secretul şi de a nu urma pe alt guru. După aceea, îngenunchează sau se prosternează înaintea guru-lui sau a fotografiei sale şi i se închină. Atunci iniţiatorul îl învaţă tehnicile meditaţiei.

În Misiunea Luminii Divine sînt predate următoarele patru tehnici.

Pentru a putea vedea „lumina divină”, instructorul (guru) îi cere discipolului să-şi închidă ochii, apoi îi pune degetul mijlociu şi degetul mare pe ochii lui şi îi apasă globul ocular de jos în sus, astfel încît dacă pleopele îi sînt deschise pupilele vor privi la punctul dintre sprîncene, pe frunte deasupra nasului, unde se presupune să fie localizat „cel de-al treilea ochi”. Dacă iniţiatul se va concentra asupra acestui punct el va putea vedea o lumină.

Unii oamenii reuşesc să vadă doar un punct mic, alţii, pot vedea o lumină orbitoare, iar alţii pot vedea o adevărată derulare psihiedelică de forme în mişcare şi de culori strălucitoare, dar alţii nu pot vedea nimic. Cititorul poate să încerce singur şi poate va vedea lumina. Autorul poate. Unii discipoli îşi antrenează ochii în asemenea fel încît ei pot să vadă lumina fără să îşi mai folosească degetele.

           Pentru a putea auzi „muzica divină”, sau „sunetul”, iniţiatul trebuie să-şi astupe urechile cu degetul mare astfel încît să nu poată auzi nici un fel de sunete externe. Cînd omul ascultă mai mult timp tăcerea lui lăuntrică ajunge în cele din urmă să audă unele sunete. Unor iniţiaţi li se pare că acestea sînt sunete muzicale celeste, pe cînd altora li se pare că-şi aud melodia preferată cîntată la un instrument ceresc.

           O a treia tehnică a Misiunii Luminii Divine este un dificil exerciţiu yoga numit, gustarea „nectarului divin”. De regulă, nectarul poate fi gustat doar după o îndelungată practică. Pentru aceasta trebuie să-ţi încolăceşti limba în asemenea fel încît să ajungă în cerul gurii apoi să o înghiţi cu vîrful ei în sus. Atunci se presupune ca limba să atingă un punct în care să ia contactul cu „nectarul divin” care în permanenţă curge prin corpul omenesc. Se afirmă că acest nectar este „apa vie” despre care a vorbit Isus şi că are un gust nemaipomenit. Unii iniţiaţi susţin că acest nectar este „pîinea vieţii” şi că după ce omul a luat legătura cu acest rîu de nectar poate să trăiască fără apă sau fără mîncare.

           Meditaţia constă într-un exerciţiu de respiraţie numit ascultarea sau contactarea „cuvîntului”. Discipolului îi este cerut să şeadă în poziţia lotus (dacă se poate), să-şi pună amîndouă mîinile pe genunchi şi să se concentreze asupra propriei respiraţii, atît la inspirare cît şi la expirare. Acest act se presupune să-l acordeze la „vibraţia primordială”, care este „Cuvîntul sau Logosul” care a creat universul şi îl susţine. Prin meditaţia constantă acesta poate să atingă Samadhi care este starea de conştiinţă sporită, extinsă. După Misiunea Luminii Divine, atunci cînd ajungi la Samadhi, te umpli de lumina divină. La iniţiere, lumina poate părea un mic punct, dar în starea Samadhi, aceasta pune stăpînire pe tine şi simţi sau percepi că tu însuţi ai devenit acea Lumină.

           Celelalte secte care învaţă mîntuirea prin această metodă descriu experienţa lor în mod diferit. Conform unor secte, cum ar fi, Radha Soami Satsang, în timpul meditaţiei „cel de-al treilea ochi” se deschide iar sufletul părăseşte corpul prin acest ochi, călătorind în cer împreună cu Sunetul Curent (Logosul). Pe drum, el are multe experienţe minunate iar în final se contopeşte cu Dumnezeu.

KUNDALINI YOGA: MÎNTUIREA PRIN „PUTEREA ŞARPELUI”

Psihologia hindusă susţine că în corpul omenesc aflat la trei centimetri mai sus de rectum (partea ultimă a intestinului gros la capătul căruia se află anusul – Dicţionar de Neologisme, ed.III, Florin Marcu şi Constantin Maneca, 1978, pag.912), la trei centrimetri mai jos de organele genitale şi la baza şirei spinării, este minunatul triunghi Kundalini Shakti, al „Puterii Şarpelui”. Ce este Kundalini, nu ştie nimeni, dar se presupune că are culoarea roşie şi albă. Această „putere” mai este descrisă ca fiind „puterea încolăcită (a spiralei?)” sau „energia sexuală creatoare”. În mod normal, puterea Kundalini zace încolăcită şi adormită, dar atunci cînd este trezită se ridică şi începe să se deplaseze în sus. În deplasarea ei de la baza şirei spinării în creştetul capului ea trece prin şase centre psihice numite chakras. Cînd ea trece printr-o chakra, cauzează anumite experienţe psihice şi puteri. Cînd ajunge în vîrf, la ultima chakra, intitulată sahasrara chakra, omul primeşte, chipurile, puterea de a săvîrşi miracole şi de a dobîndi eliberarea.

           Sînt folosite multe mijloace de a trezi puterea Kundalini. Acestea variază de la exerciţiile de respiraţie ca Pranayam, la palparea homosexuală a genitalelor. Cel mai influent guru al ultimei decade, care a propovăduit yoga Kundalini, a fost Swami Muktananda din Ganeshpuri, localitate de lîngă Bombay, India. El a descris yoga Kundalini ca fiind „Maha Yoga” (adică, Marea Yogă) sau „Siddha Yoga” (Yoga Perfectă), deoarece spunea că este singura metodă yoga în care aspirantul nu trebuia să facă nimic. Acesta trebuia doar să se dea pe mîinile guru-lui şi harul său făcea totul (?!).

           Mii de oameni au mărturisit că Muktananda le-a trezit puterea lor Kundalini, însă metoda pe care a folosit-o a rămas secretă. Adeseori, ea dă impresia că este demonică. Yoga Kundalini nu este foarte populară în India datorită faptului că multe din experienţele pe care le provoacă reprezintă ceea ce William James, numeşte „misticismul diabolic”. Metoda cauzează durere, provoacă oamenilor deprimare şi îi duce chiar la nebunie. Descriind propria lui experienţă Muktananda a spus:

„Ajungînd la destinaţia mea, m-am aşezat să meditez. La scurt timp după m-am pus jos să meditez am simţit nelinişte şi tulburare. În cîteva clipe mi s-au petrecut lucruri ciudate. Nu am înţeles ce se întîmplă. Eram tulburat mintal şi emoţional. Mintea mi se părea rătăcită. La lăsarea serii această rătăcire s-a agravat. În general sînt un om curajos, însă în acea zi am fost biruit de frică. Credeam că înebunesc. Mintea îmi era îngrozitor de agitată”.

În acea seară, pe la ora 9, Muktananda s-a aşezat din nou ca să mediteze. Iată ce povesteşte: „Am simţit ca şi cum în jurul meu era mare zarvă. A început să mă doară tot corpul şi imediat mi-am luat poziţia de padmasana, adică postura lotus. Limba a început să-mi alunece pe gît în jos şi orice încercare a mea de a mi-o scoate cu degetele a fost zadarnică. Frica mi-a sporit. Am încercat să mă ridic în picioare dar nu am reuşit fiindcă picioarele îmi erau blocate în padmasana. Atunci am simţit o durere puternică în nodul (manipur chakra) de sub buric. Am încercat să strig dar n-am putut scoate nici un sunet. Parcă ceva mi se înţepenise în gît. După aceea, am văzut nişte forme foarte urîte şi înfricoşătoare, ce semănau cu nişte demoni. Am crezut că erau duhuri rele. Atunci am văzut flăcări de jur împrejurul meu şi am simţit că ardeam. După o vreme m-am simţit mai bine. Deodată am văzut o bilă mare de lumină care s-a apropiat de mine. În timp ce se apropia, lumina ei sporea tot mai mult. Ea a intrat cu uşurinţă prin uşile deschise ale kutir-lui meu apoi a pătruns în capul meu. Ochii mi-au fost închişi cu forţa şi apoi am simţit că leşin. Am fost foarte îngrozit de puternica lumină orbitoare şi apoi mi-am pierdut cunoştinţa”.

TANTRA YOGA: MÎNTUIREA PRIN CONTACTUL SEXUAL

Adeseori se spune că tantra este opusul la yoga, dar că, de fapt, amîndouă au acelaşi scop. Ea este opusul la hatha yoga deoarece în timp ce aceasta este calea disciplinei şi efortului, tantra este calea indulgenţei, a plăcerii. Tantricii (deci, adepţii tantrei) susţin că Tantra este metoda cea mai originală şi mai uşoară de mîntuire. Posibilitatea atingerii Samadhi sau a Unităţii de Conştiinţă se crede că le-a fost descoperită înţelepţilor în timpul contactelor sexuale, deoarece au susţinut aceştia, prin orgasm se transcende conştiinţa raţională într-o plăcută experienţă de unitate. Tantra face parte dintr-un sistem de tehnici de prelungire a orgasmului cu scopul de a-l experimenta (trăi) pe „Dumnezeu” sau de a atinge „Unitatea de Conştiinţă”.

Apostolul Pavel ne spune că atunci cînd oamenii înăbuşe adevărul prin nelegiuirea lor şi încep să se închine creaţiei/creaturii în locul Creatorului, Dumnezeu îi lasă pradă minţii lor întunecate, şi să-şi „urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile” (Romani 1:24). Minţile lor murdare şi poftele lor îi duc la nemaipomenite mizerii şi josnicii.

           Înainte de apariţia Creştinismului în India şi de ulterioara renaştere a Hinduismului, tantricismul a atins cote incredibile de cruzime, carnalitate, vrăjitorie, şi superstiţie a căror descriere ar fi nepermisă într-o societate civilizată. Dar acum că s-a diminuat influenţa Creştinismului în India, vechiul cult tantric revine cu putere în societate. Numărul de centre din India în care se învaţă şi se practică tantra se află într-o creştere accelerată. În forma ei cea mai crudă aceasta constă în venerarea (închinare adusă) organelor sexuale, în orgiile sexuale în care se bea sînge şi semen, în magia neagră, în sacrificii omeneşti şi în contactul cu spirite rele folosind trupurile moarte şi putrezite de pe terenurile crematoriilor din India, etc.

           Însă în formele ei mai sofisticate, tantra yoga este susţinută de celebri guru ca, Bhagwan Shree Rajneesh şi de autori ca Profesorul Aghenanda Bharati, un convertit italian la Hinduism ce ţine prelegeri de antropologie la Universitatea Syracuse din America. Atît Rajneesh cît şi prof.Bharati sînt doi străluciţi gînditori hinduşi. Rajneesh a fost timp de 9 ani profesor de filozofie. Cărţile sale s-au aflat timp de mai mulţi ani în fruntea listei de best-seller-uri din India, publicînd peste două sute. Lucrul acesta îmi spune că metoda yoghină de „mîntuire sexuală” va deveni curînd foarte populară.

           În prelegerile sale Rajneesh afirmă că Isus a învăţat că mîntuirea se obţine prin contactul sexual. Discursul lui Rajneesh despre „naşterea din nou”, publicat în cartea lui „Sămînţa de Muştar” este un exemplu elocvent al unei astfel de teze.

           El mai spune că realitatea este una, dar noi percepem lucrurile în mod diferit de cum ne percepem pe noi înşine. Aceasta este problema noastră fundamentală: percepem realitatea în mod dualist. Dualitatea finală este sexuală. Noi îi percepem pe alţii, ori ca fiind de parte bărbătească, ori de parte femeiască. Unirea sau Contopirea se realizează doar atunci cînd transcendem această dualitate. El spune că Isus a învăţat că intrarea în Împărăţie se face prin naşterea din nou, iar noi trăim această naştere din nou, sau Împărăţia lui Dumnezeu, atunci cînd cei doi „se vor face una” („become one flesh” – se vor face un singur trup). De aceea, el scrie că, „atunci cînd uneşti bărbatul şi femeia, (îi faci să fie una) …atunci vei intra în Împărăţie” (vezi, pag.140) (!?).

INCOMPATIBILITATEA ESTE EVIDENTĂ

În mod evident aceste crezuri sînt diametral opuse Creştinismului. Apostolul Iuda scrie spunînd că încă demult „s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi demult pentru osînda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrînare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe Singurul nostru Stăpîn şi Domn Isus Hristos” (Iuda 4). Harul lui Dumnezeu îl învaţă pe om să nu mai practice tradiţiile păgîne şi să se înfrîneze: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mîntuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie…” (Tit 2:11-12). Practicanţii tantrei yoga nu pot fi numiţi oameni evlavioşi, nici cumpătaţi şi nici drepţi. Ei nesocotesc harul lui Dumnezeu, urmărind doar satisfacţia cărnii, crezînd că ating starea de unire cu Conştiinţa cosmică, dar în realitate „trăind ca păgînii, în deşertăciunea gîndurilor lor, avînd mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrînare şi săvîrşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos…” (Efeseni 4:17-20) !!

           După cum vedeţi cuvintele Scripturii sînt deosebit de categorice în descrierea unor astfel de oameni şi de practici. Între religiile orientale, metodele lor şi principiile lor şi Creştinism nu există nici un fel de asemănări. Yoga şi desăvîrşirea sfinţilor creştini se află la poluri opuse. Divinităţile hinduse, conceptele diverse şi nedefinite despre dumnezeire şi Dumnezeul Bibliei, revelat prin Fiul Său, Isus Hristos, se deosebesc în esenţe. Denumiri de felul „yoga creştină” sau „yoghini creştini”, „budişti creştini”, etc., sînt nişte contradicţii în termeni. Definindu-i vedem că un om nu poate să fie yoghin şi creştin, hindus şi creştin, sau budist şi creştin, în acelaşi timp !

De asemenea, între religiile orientale şi Creştinism nu există compatibilitate fiindcă în timp ce acestea pun accentul pe faptele personale şi efortul de nedescris al minţii, emoţiilor şi trupului nostru, Biblia pune accentul pe efortul şi jertfa de sine a Domnului nostru Isus Hristos.

           Faptul că legea karmei îl obligă pe individ să depună efortul de a trăi o viaţă bună pentru a avansa, a dobîndi iluminarea şi a atinge dumnezeierea (pentru că altfel riscă eventualitatea unei reîncarnări într-o formă de viaţă, poate, inferioară), îi pune acestuia pe umeri o povară insuportabilă. A trăi în această presiune constantă, frică, şi nesiguranţă este incomparabil cu a trăi în pacea sufletească şi siguranţa pe care credinciosul în jertfa lui Isus o poate avea, deoarece mîntuirea nu a stat în puterea lui, ci în puterea lui Dumnezeu. Iar, conform lui Pavel, vestea jertfei lui Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oricui crede – Rom.1:16-17. Legea karmei şi harul creştin sînt două noţiuni incompatibile, de fapt, sînt antagonice. Nici unul dintre noi nu poate să facă ceva atît de bun încît să merite mîntuirea. Nimeni nu are puterea de a se salva pe sine. În noi nu se află puterea de răscumpărare din păcate săvîrşite împotriva unei legi perfecte, putere ce se află în sîngele lui Isus. Răscumpărarea noastră din păcat, dealtfel s-a făcut, prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu. El a ispăşit pentru ceea ce noi nu aveam cum şi nu puteam niciodată să ispăşim, chiar dacă ne-am fi născut şi reîncarnat de un milion de ori ! Dacă încălcările noastre au fost făcute împotriva unei legi infinite, nelegiuirile noastre devin şi ele infinite şi atunci jertfa care să plătească pentru ele era necesar să fie şi ea infinită. Presupusul nostru ciclul de naşteri, morţi şi reîncarnări nu se poate stopa în niciuna din vieţi, fiindcă toate sacrificiile noastre din fiecare viaţă ar fi finite, limitate şi insuficiente. Atunci ar însemna că acest ciclu este imposibil de întrerupt. El trebuie să continue la infinit, devenind un adevărat „iad” în care trebuie să ispăşeşti la nesfîrşit pentru că nereuşita te va arunca şi urmării în eternitate !! Pe cînd, despre Isus se spune că, „de aceea şi poate să mîntuiască în chip desăvîrşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El…” (Evrei 7:25). Aceasta este marea problemă filozofică a religiilor orientale: practic, sînt lipsite de speranţă ! Omul nu are nici o şansă de scăpare !

           Dar, cum s-ar putea numi sacrificiul singurului Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, Fiu Veşnic fiindcă are un Tată veşnic, născut pur în lumea noastră şi care a rămas pur, şi s-a adus jertfă pe Sine odată pentru totdeauna, decît jertfă infinită şi perfectă ? Moartea Lui este singura care poate ispăşi pentru fărădelegile noastre. Doar ea poate opri ciclul „păcatului” din vieţile noastre şi poate întrerupe robia faptelor noastre rele. De aceea, este logic şi corect din punct de vedere intelectual să ne punem încrederea, nu în noi, ci în El, să primim eliberare acum şi să nu urmărim o himeră filozofică ! Atunci vom cunoaşte adevărata fericire şi odihnă sufletească. Recunoştinţa faţă de El ne va motiva să ne bucurăm de viaţă atîta cît mai este de trăit pe pămînt şi mai ales cît va mai fi de trăit în veşnicie !

            Cine ar vrea să-şi rişte eternitatea pentru „posibilitatea” reîncarnării, cînd după ce murim avem ocazia intrării sigure în odihna veşnică a Stăpînului şi Creatorului nostru ?

Pentru informaţii suplimentare, vă invit să luaţi legătura cu CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI, str.Radu Şapcă 2B, Petroşani, 2675, HD, Romania. Teodor Macavei, Iunie 1997.

 https://www.rcrwebsite.com/yoga.htm

GNOSTICISMUL  

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

GNOSTICISMUL  

Informaţii generale

Gnosticismul a fost un dualism filozofic religios care susţinea mântuirea prin cunoştinţa secretă, sau gnosis. Mişcarea a atins un punct mare de dezvoltare în timpul secolului al 2lea d. Hr. în şcolile Romane şi Alexandriniene fondate de Valentius. Cărturarii au atribuit originile gnosticismului unui număr de surse: cultul misterelor greceşti; Zoroastrismul; Cabala Iudaismului, şi religia egipteană. Creştinii timpurii au considerat pe Simon Magul (Fapte 8:9-24) drept fondator al gnosticismului. Doctrina sa, precum cea a altor învăţători gnostici, nu avea nimic în comun cu cunoaşterea misterelor lui Dumnezeu pe care Sfântul Pavel le-a numit înţelepciune (1 Corinteni 2:7).

Liderii creştini au privit asupra gnosticismului ca la o ameninţare subtilă, periculoasă faţă de Creştinism în secolul al 2lea, un timp marcat de aspiraţii religioase şi preocupaţii filozofice cu privire la originile vieţii, sursa răului în lume, şi natura divinităţii transcendente. Gnosticismul a fost perceput ca o încercare de a transforma Creştinismul într-o filozofie religioasă şi de a înlocui credinţa în misterele revelaţiei prin explicaţii filozofice.

Sectele gnostice şi-au expus învăţăturile lor în sisteme complexe de gândire. Caracteristica poziţiei lor a fost doctrina că toată realitatea materială este rea. Una din convingerile lor centrale era că mântuirea este realizată prin eliberare spiritului din întemniţarea sa în materie. Explicaţii elaborate au fost date cu privire la felul cum a ajuns să existe această întemniţare şi felul cum avea să se realizeze eliberarea sufletului. Dumnezeul transcendent era înlăturat din toată materia printr-o succesiune de fiinţe eterne intermediare numite eoni. Eonii emanau precum cuplurile (bărbat şi femeie); seriile complete (de obicei de 30) constituiau Pleroma, plinătatea Dumnezeiri. Dincolo de Pleroma era universul material şi fiinţele umane care să fie salvate.

În gândirea gnostică, o sămânţă divină era întemniţată în fiecare persoană. Scopul mântuirii era de a elibera această sămânţă divină de materia în care aceasta era pierdută. Gnosticii au clasificat pe oameni conform a trei categorii: (1) gnosticii, sau cei siguri de mântuire, pentru că ei erau sub influenţa duhului (pneumatikoi); (2) cei ce nu erau pe deplin gnostici, însă capabili de mântuire prin cunoaştere (psychikoi); şi (3) cei dominaţi de materie în aşa măsură încât erau dincolo de mântuire (hylikoi). Gnosticii practicau adesea ascetismul excesiv, pentru că ei credeau că astfel erau eliberaţi de spirit.

Gnosticismul a fost denunţat de teologii creştini Irineu, Hippolytus şi Tertullian. În secolul al 3lea, Clement de Alexandria a încercat să formuleze un gnosticism creştin ortodox pentru a explica diferenţa în perfecţiune atinsă de indivizi în răspunsul lor faţă de evanghelie. Gnosticismul mai apoi s-a unit gradat cu Manicaeismul. Astăzi, Mandeanii sunt singurii supravieţuitori ai sectei Gnosticilor. Cercetarea cărturarilor a fost cu mult sporită din 1945, când o bibliotecă gnostică Coptică a fost descoperită lângă Nag Hammadi (Nag Hammadi Papyri), în partea de sus a Egiptului.

Agnes Cunningham

Bibliografie

G Filoramo, Gnosticism (1990); R M Grant, Gnosticism and Early Christianity (1966); H Jonas, The Gnostic Religion (1963); J Lacarriere, The Gnostics (1977); E Pagels, The Gnostic Gospels (1981); J M Robinson, The Nag Hammadi Library (1977).

 Gnosticismul

Informaţii Generale

Introducere

Gnosticismul este o mişcare religioasă esoterică care a înflorit în timpul secolelor 2 şi 3 d. Hr. şi a prezentat o provocare majoră pentru Creştinismul ortodox. Majoritatea sectelor Gnostice au profesat Creştinismul, însă crezurile lor au deviat în mod ascuţit de cele ale majorităţii creştinilor din biserica primară. Termenul Gnosticism este derivat din cuvântul grecesc gnosis („cunoaştere revelată”). Pentru aderenţii săi, Gnosticismul a promis o cunoaştere secretă a tărâmului divin. Scântei sau seminţe ale Fiinţei Divine au căzut din acest tărâm transcendent în universul material, care este în întregime rău, şi au fost întemniţate în trupurile umane. Retrezite de cunoştinţă, elementul divin din umanitatea se poate întoarce la casa sa adecvată în tărâmul spiritual transcendent.

Mitologia

Pentru a explica originea universului material, Gnosticii au dezvoltat o mitologie complicată. De la Dumnezeul original de necunoscut, o serie de divinităţi mai mici a fost generată prin emanaţie. Ultima dintre acestea, Sofia („înţelepciune”), a conceput o dorinţă de a cunoaşte Fiinţa Supremă de necunoscut. Din această dorinţă ilegitimă s-a produs un dumnezeu deformat, rău, sau demiurg, care a creat universul. Scânteile divine care locuiesc în umanitate au căzut în acest univers sau de altfel au fost trimise de Dumnezeul suprem pentru a răscumpăra umanitatea. Gnosticii au identificat dumnezeul rău cu Dumnezeul Vechiului Testament, pe care ei l-au interpretate ca o relatarea a eforturilor acestui dumnezeu de a menţine umanitatea cufundată în ignoranţă şi lumea materială, şi de a pedepsii încercările sale de a dobândi cunoştinţa. În această lumină ei au înţeles expulzarea lui Adam şi Eva din Paradis, potopul, şi distrugerea Sodomei şi Gomorei.

Gnosticismul şi Creştinismul

Deşi majoritatea Gnosticilor s-au considerat a fi ei înşişi creştini, anumite secte au asimilat doar elementele minore creştine într-un trup de texte gnostice ne-creştine. Creştinii gnostici au refuzat să identifice pe Dumnezeul Noului Testament, tatăl lui Isus, cu Dumnezeul Vechiului Testament, şi ei au dezvoltat o interpretare neortodoxă a lucrării lui Isus. Gnosticii au scris Evanghelii apocrife (cum ar fi Evanghelia lui Toma şi Evanghelia lui Maria) pentru a corobora pretenţia lor că Isus cel înviat a spus ucenicilor Săi adevărata interpretare, gnostică a învăţăturilor Sale: Hristos, spiritul divin, a locuit în trupul omului Isus şi nu a murit pe cruce ci s-a ridicat în locul divin de unde a venit. Gnosticii au respins astfel suferinţa ispăşitoare şi moartea lui Hristos şi învierea trupului. Totodată ei au respins alte interpretări literale şi tradiţionale ale Evangheliilor.

Rituri

Anumite secte gnostice resping toate sacramentele, altele au observat botezul şi Eucharistul, interpretându-le ca semne ale trezirii gnosisului. Alte rituri gnostice au fost intenţionate să faciliteze ridicarea elementului divin al sufletului uman către tărâmul spiritual. Imnurile şi formulele magice erau citate pentru a ajuta realizarea unei viziuni a lui Dumnezeu; alte formule erau recitate la moarte pentru a alunga demonii care ar putea captura spiritul ce se înălţa şi să-l întemniţeze din nou într-un trup. În secta Valentiniană (urmaşii lui Valentinus, un învăţător gnostic din partea timpurie a secolului 2 d. Hr.), un rit special, numit camera de nuntă, celebra reuniunea spiritului pierdut cu contra-partida sa cerească.

Etica

Învăţăturile etice ale gnosticilor au fost de la ascetism la libertinism. Doctrina că trupul şi lumea materială sunt rele a dus anumite secte să renunţe chiar la căsătorie şi procreare. Alţi gnostici susţineau aceasta pentru că sufletele lor erau complet străine faţă de această lume, nu conta ceea ce făceau ei în ea. Gnosticii în general au respins poruncile morale ale Vechiului Testament, privindu-le drept parte a efortului dumnezeului rău de a prinde în cursă umanitatea.

Surse

O mare parte a cunoştinţei erudite despre Gnosticism provine din textele creştine anti-gnostice din secolele 2 şi 3, care oferă doar citate extensive în greacă a textelor gnostice originale. Majoritatea textelor gnostice care au supravieţuit sunt în Coptică, în care au fost acestea traduse când Gnosticii s-au răspândit în Egipt în partea târzie a secolelor 2 şi 3. În 1945 un ţăran egiptean a găsit 12 codice care conţineau mai mult de 50 scrieri Gnostice Coptice lângă Nag Hammadi. S-a determinat faptul că aceste codice au fost copiate în secolul al 4lea în mănăstirile din regiune. Nu se cunoaşte dacă călugării erau Gnostici, sau dacă au fost atraşi de natura ascetică ale scrierilor, ori au adunat scrierile ca un studiu despre erezie.

Istorie

Textele gnostice nu descoperă nimic despre istoria diferitelor secte sau despre vieţile celor mai proeminenţi învăţători ai lor. Prin urmare, istoria mişcării trebuie să fie dedusă din tradiţiile reflectate din texte şi din scrierile anti-gnostice. Întrebarea cu privire la faptul dacă Gnosticismul s-a dezvoltat mai întâi ca o doctrină distinctă ne-creştină nu s-a rezolvat, însă secte păgâne gnostice au existat. Mitologia gnostică poate să fi derivat din speculaţia sectantă evreiască centrată în Siria şi Palestina din partea târzie a secolului 1 d. Hr., care la rândul ei a fost probabil influenţată de religiile dualiste persiene (vezi Mithraism, Zoroastrism). Prin secolul 2, învăţătorii gnostici creştini au sintetizat această mitologie cu speculaţia metafizică platonică şi cu anumite tradiţii creştine eretice. Cei mai proeminenţi gnostici creştini au fost Valentinus şi ucenicul său Ptolemaeus, care în timpul secolului al 2lea erau influenţi în biserica Romană. Gnosticii creştini, în timp ce continuau să participe în comunitatea creştină mai mare, aparent s-a adunat şi în grupuri mici pentru a-şi urma învăţăturile şi ritualurile lor secrete.

În timpul secolului al 2lea o altă tendinţă de Gnosticism a apărut în Siria de est, care punea accentul pe interpretarea ascetică a învăţăturilor lui Isus. Mai târziu în acel secol Gnosticismul a apărut în Egipt, iar naşterea monasticismului de acolo poate fi legată cu influenţa sectelor ascetice siriene.

Prin secolul al 3lea Gnosticismul a început să se moară în faţa opoziţiei şi persecuţiei creştine ortodoxe. În parte în reacţie faţă de erezia Gnostică, biserica şi-a întărit organizarea ei prin centralizarea autorităţii în oficiul de episcop, care îşi dădea eforturile să suprime gnosticii slab organizaţi mult mai eficient. Mai apoi, în timp ce s-a dezvoltat teologia şi filozofia creştină, învăţăturile mitologice gnostice au început să pară bizare şi grosolane. Atât teologii creştini cât şi filozoful neo-platonist Plotinus din secolul 3 au atacat părerea gnostică că lumea materială este în mod esenţial rea. Creştinii şi-au apărat identificarea lor a Dumnezeului Noului Testament cu Dumnezeul Iudaismului şi crezul lor că Noul Testament este singura cunoştinţă adevărat relevată. Dezvoltarea misticismului şi a ascetismului creştin au satisfăcut câteva din impulsurile care au produs Gnosticismul, şi mulţi gnostici au fost convertiţi la crezuri ortodoxe. Pe la finalul secolului al 3lea Gnosticismul ca mişcare distinctă pare să fi dispărut în mare parte.

Rămăşiţe

O mică sectă gnostică ne-creştină, Mandaeanii, încă mai există în Irak şi Iran, deşi nu este sigur că aceasta ar fi început ca parte a mişcării gnostice originale. Deşi sectele antice nu au supravieţuit, aspecte ale perspectivei gnostice au reapărut periodic în multe forme: religia dualistă antică numită Manichaeism şi ereziile medievale înrudite ale Albigenses, Bogomilii şi Paulicienii; filozofia medievală evreiască cunoscută drept Cabala (Kaballah); speculaţia metafizică din jurul alchimiei Renaşterii; teozofia secolului 19, existenţialismul şi nihilismul secolului 20, şi scrierile psihologului elveţian din secolul 20, Carl Jung. Esenţa Gnosticismului s-a dovedit a fi foarte durabilă: părerea că spiritul interior al umanităţii trebuie să fie eliberat dintr-o lume care este în fond înşelătoare, opresivă şi rea.

Pheme Perkins

Gnosticismul

Informaţii avansate

Anterior primei jumătăţi din secolul al 20lea ereziologiştii (apărătorii Creştinismului împotriva ereziei) timpurii precum Irineu, Tertullian, Hippolytus şi Epifanius au fost sursele noastre principale de informaţie privitoare la gnostici. Aceşti ereziologişti au fost usturători în denunţările lor ale gnosticilor, care au fost percepuţi a-i duce în rătăcire pe creştini prin manipulări de cuvinte şi sucirea înţelesurilor scripturale. De un interes particular pentru interpreţii gnostici au fost povestirile din Geneza, Evanghelia după Ioan, şi epistolele lui Pavel. Ei au folosit textele biblice pentru scopurile lor proprii. Într-adevăr, gnosticii precum Heracleaon şi Ptolemaeus au fost primii comentatori ai celei de-a Patra Evanghelii. Însă Irineu aseamănă aceste interpretări cu cineva care ia aparte o imagine frumoasă a unui rege şi o regrupează într-o imagine a unei vulpi (Adversus Haereses 1.8.1).

Ereziologiştii au privit Gnosticismul ca un produs al combinaţiei filozofiei greceşti cu Creştinismul. De exemplu, după detalierea ereticilor gnostici, Tertullian anunţă: „Ce are de fapt a face Atena cu Ierusalimul? Ce armonie este intre Academie şi Biserică? Dar intre eretici şi creştini? Departe cu toate încercările de a produce un Creştinism pestriţ al compunerii Stoice, Platonice şi dialectice” (În Prescrierea Contra Ereticilor 7). Vederea ereziologiştilor cu privire la Gnosticism a fost în general privită drept acceptabilă chiar şi la finalul secolului al 19lea, când Adolf Harnack a definit Gnosticismul drept „secularizarea acută a Creştinismului”.

Şcoala de istorie a religiilor, a cărui exponent contemporan este Hans Jonas, a provocat această definiţie. Conform lui Jonas, Gnosticismul este un fenomen religios general al lumii eleniste şi este produsul fuziunii al culturii greceşti şi a religiei orientale. „Conceptualizarea greacă” a tradiţiilor religioase răsăritene, adică, monoteismul evreiesc, astrologia babiloniană şi dualismul iranian, este văzut drept bază a Gnosticismului. În timp ce R M Wilson şi R M Grant au respins o astfel de definire largă şi afirmă în schimb o bază primară în Iudaismul elenist sau apocalipticul evreiesc, avantajul părerii lui Jonas este acela că recunoaşte spectrul mai larg din cadrul Gnosticismului. Slăbiciunea este că definiţia cuprinde aproape orice din cadrul conceptului religiilor elenistice.

Lăţimea orientărilor gnostice, totuşi, a fost confirmată de descoperirea unei biblioteci gnostice la Nag Hammadi în Egipt. În cele 13 codice antice sunt incluse 52 de tratate cu tipuri variate şi orientări. Un număr mare prezintă în mod clar o perspectivă gnostică creştină, cele mai familiare fiind 3 aşa-zise evanghelii Valentiniene: Evanghelia lui Toma (compusă dintr-o serie de scurte spuse ale lui Isus), Evanghelia lui Filip (o colecţie de spuse, metafore şi argumente esoterice) şi Evanghelia Adevărului (un discurs despre divinitatea şi unitatea reminiscentă a limbajului celei de-a Patra Evanghelii însă înclinată în mod definit în direcţia mitologiei gnostice şi posibil înrudită cu Evanghelia Adevărului a lui Valentius notată la Irineu). Totodată printre tratatele gnostice creştine sunt şi Apocrifa lui Iacov, Faptele lui Petru şi cei Doisprezece Apostoli, Tratatul despre Înviere, lunga colecţie cunoscută drept Tratatul Tripartit, şi trei ediţii ale Apocrifei lui Ioan (fascinanta povestire a creaţiei care implică o reinterpretare a relatării Genezei).

Însă nu toate tratatele revelează o orientare pseudo-creştină. Parafrazarea lui Shem pare să reflecte o perspectivă gnostică evreiască. Discursul al Optulea şi al Nouălea este în mod evident un tratat Hermetic. Cel mai lung tratat din bibliotecă (132 pagini) poartă desemnarea Zostrianos şi are ca scop de a fi din Zoroastru. Una din caracteristicile interesante ale bibliotecii este prezenţa a două ediţii ale lui Eugnostos Binecuvântatul, care par a fi un document filozofic ne-creştin care a fost aparent „creştinizat” într-o tratat redactat numit Sofia lui Isus Hristos. În final, prezenţa segmentului din Republica lui Plato printre aceste documente oferă o mărturie ulterioară faţă de natura sincretistă a gândirii gnostice. Ca rezultat al împrumuturilor gnostice, cititorii vor simţi o anumită fluiditate în desemnările gnostice.

Tipuri de Gnosticism

În ciuda unei fluidităţi în cadrul Gnosticismului, totuşi, Jonas defineşte două tipare de bază sau structuri ale gândirii gnostice. Ambele sunt structuri mitologice care caută să explice problema răului în termenii relaţiei sale faţă de procesul de creaţie.

Iranian

Această ramură a Gnosticismului s-a dezvoltat în Mesopotamia şi reflectă un dualism orizontal asociat cu închinarea Zoroastriană şi este condensat n forma sa Gnostică de mai târziu de Manichaeism. În acest tipar lumina şi întunericul, cele două principii primare sau divinităţi, sunt închise într-o luptă decisivă. Această luptă a fost poziţionată prin faptul că, din moment ce lumina transcende şi străluceşte dincolo de tărâmul ei, particulele de lumină au fost supuse capturii din partea duşmanului ei gelos, întunericul. Pentru a lansa un contra-atac şi să-şi recaptureze particulele sale pierdute, aşadar, lumina dă naştere la (sau „emană”) o serie de divinităţi subordonate ce sunt emanate pentru scopul de a se lupta. În apărare, întunericul pune şi el în mişcare o naştere comparabilă de sub-divinităţi şi aranjează înmormântarea particulelor de lumină într-o lume creată. Acest tărâm cosmic devine sfera de luptă pentru protagonişti. Obiectul luptei este câştigarea fiinţelor umane care poartă particulele de lumină şi efectuarea eliberării lor din temniţa acestei lumi ca ele sa poată intra în sfera luminii cereşti.

Sirian

Acest tip a apărut în zona Siriei, a Palestinei şi Egiptului şi reflectă un dualism vertical mult mai complex. În acest sistem principiul ultim este binele, şi sarcina gânditorilor gnostici este de a explica felul cum răul a ieşit din principiul singur al binelui. Metoda utilizată este identificarea unei deficienţe sau erori în bine.

Soluţia Valentiniană la problema răului este că dumnezeul bun (adâncimea ultimă) cu consorţiul său (tăcerea) iniţiază procesul de naştere al (sau „emană”) unei serii de divinităţi perechi. Ultima dintre divinităţile subordonate (de obicei desemnate drept Sofia, înţelepciune) este nefericită în privinţa consorţiului ei şi doreşte, în schimb, o relaţie cu adâncimea ultimă. Această dorinţă este neacceptabilă în dumnezeire şi este scoasă din Sofia şi exclusă din tărâmul ceresc (pleroma). În timp ce Sofia este astfel scăpată din pofta sa, dumnezeirea a pierdut o porţiune a naturii sale divine. Scopul, prin urmare, este de a recupera lumina căzută.

Însă dorinţa exclusă (sau Sofia de mai jos) este inconştientă de natura sa decăzută, şi depinzând de diferite relatări, ori de ea sau de descendentul ei, Creatorul, ea începe un proces „demiurgic” sau de naştere care oglindeşte parţial procesul de „emanare” în pleroma şi în final rezultă în crearea lumii. Dumnezeirea de mai sus (pleroma) prin mesagerul ei divin (adesea numit Hristos sau Duhul Sfânt) îl păcăleşte pe Creator – Demiurg în a sufla în om suflare de viaţă, şi astfel particulele de lumină sunt trecute la un om al luminii. Strategia de apărare a dumnezeirii de mai de jos (tărâmul Demiurgului) este că omul luminii este îngropat într-un trup al morţii care, sub direcţia Demiurgului, a fost format pentru pseudo-sub-divinităţile sale, cunoscute drept „sorţii” sau identificate cu tărâmul planetelor.

Povestirea Grădinii Edenului este apoi transformată aşa încât pomul biblic al cunoştinţei binelui şi răului devine un vehicul de cunoaştere (gnosis) stabilit de tărâmul ceresc sau pleromatic. Însă pomul vieţii devine un vehicul de robie şi dependenţă stabilit de tărâmul demiurgic. Mesagerul divin din pleroma îl încurajează pe om să mănânce din pomul cunoştinţei, şi în aceasta, omul descoperă că Creatorul gelos – Demiurgul (adesea legat cu formele scrise greşit de Yahweh cum ar fi Yaldabaoth sau Yao) nu este de fapt Dumnezeul ultim ci chiar un duşman al lui Dumnezeu. Omul, ca rezultat al ajutorului divin, ajunge astfel să cunoască mai mult decât Creatorul. În mânie Creatorul îl alungă pe om într-un trup pământesc al uitării, şi tărâmul pleromatic este forţat să iniţieze un proces de trezire spiritual prin mesagerul divin.

Mesagerul divin este adesea identificat cu figura creştină a lui Isus Hristos, însă o astfel de identificare are câteva alteraţii foarte semnificative. Din moment ce tărâmul divin este opus în fond creaţiei tărâmului mai de jos, trupurile în cel mai bun caz sunt parte a procesului creat şi prin urmare trebuiesc doar să fie privite ca unelte pe care divinul le poate folosi pentru propriile sale scopuri. Mesagerul divin Hristos, pentru scopul modelării perspectivei divine, „a adoptat” trupul lui Isus la un punct cum ar fi botezul şi s-a depărtat la un punct cum ar fi cel dinaintea crucificării. „Isus” cel înviat sau Hristos, este cel lipsit de restricţiile trupeşti, care bazat pe modelare are puterea de a-l trezi pe om din somnul său de uitare. Această asumare a trupului lui Isus de către mesagerul divin este în general pusă în termenii de „adopţionism” şi este înrudit docetismului, în care Hristos apare a fi doar un om.

Gnosticii sunt cei puşi într-o lume unde ei sunt persoanele spirituale (pneumatikoi) care posedă particulele de lumină şi care trebuiesc doar să fie treziţi pentru a putea moştenii destinele lor. În lumea în care se spune că sunt şi persoanele psihice (psychikoi), care sunt la un grad de mai jos şi trebuie să lucreze pentru oricare salvare la care ar putea ajunge. Gnosticii au identificat adesea astfel de psihici cu creştinii şi în mod înţeles au iritat pe ereziologii creştini precum Irineu. A treia diviziune a acestei păreri de umanitate este compusă din persoanele materiale (hylikoi sau sarkikoi), care nu au nici o şansă de a moşteni vreo formă de mântuire ci sunt destinaţi distrugerii. Prin urmare, ar trebui să fie evident că o astfel de vedere a antropologiei este foarte deterministă în orientare.

Scopul Valentinian este re-intrarea în pleroma, care este adesea simbolizat prin termeni precum „uniune” sau „unitate”. În documente ca Evanghelia lui Filip, totuşi, folosirea termenului „camera nunilor” poate sugere un sacrament de uniune. Astfel de expresii subliniază faptul că în multe documente Gnostice se utilizează terminologia sexual sugestivă. Pentru unii gnostici interesele sexuale ar putea fi ataşate unei alternative spirituale dintr-un stil de viaţă ascetă care pare să apară în avertizare nu pentru a fragmenta ulterior particulele de lumină în eul cuiva prin relaţia conjugală sau sexuală. Pentru alţii, totuşi, cum ar fi urmaşii lui Marcus, conştiinţa spirituală a fost aparent transferată prin activitatea copulativă din afara căsătoriei.

La moarte gnosticii, care au experimentat trezirea, pierd hainele mortalităţii în timp ce se înalţă prin tărâmurile sorţii (sau planetele). Astfel, trecând prin purgatoriul planetelor, ei ajung în cele din urmă la limită (horos) sau graniţă (uneori numită „crucea”) unde, lipsiţi de tot ceea ce constituie răul, ei sunt primiţi în tărâmul ceresc. Conceptul purgatoriului din tradiţia Romano Catolică nu este ne-înrudit cu modelul de epurare din gândirea gnostică.

Descrierea de mai sus este un tipar pentru înţelegerea tipului structurii gnostice siriene. În timp ce această structură ar oferi un model ajutător pentru cititori în interpretarea documentelor gnostice, este imperativ să se recunoască natura sincretistă a Gnosticismului şi larga varietate de forme care sunt evidente. Sethianii, de exemplu, s-au folosit de Seth drept figura lor principală, în timp ce Ophiţii s-au concentrat pe rolul şarpelui în dăruirea cunoaşterii. Posibilităţile vaste pentru variere în structură fac studiile gnostice să fie aventuri atât intrigante cât şi exercitante.

Gnosticii în mod evident au folosit surse precum dualismul Platonic şi gândirea religioasă Răsăriteană, inclusiv idei derivate din Creştinism. Folosirea lor de surse, totuşi, a rezultate adesea într-un atât asupra acestor surse. De exemplu, gnosticii utilizează conceptul de înţelepciune (scopul filozofiei greceşti) în aşa fel încât este făcută cauza întregului rău din lume. Un astfel de atac ingenios asupra conceptului înţelepciunii este mult mai ostil decât declaraţiile lui Pavel din 1 Corinteni 1:22-2:16.

În adiţie faţă de sistemul Valentinian şi multe forme relatate ale sale, literatura Hermetică oferă un oarecare dualism vertical structurat similar. Aceasta a apărut în Egipt, şi majoritatea scrierilor par a fi în general ne-înrudite cu Creştinismul sau Iudaismul, deşi tratatul principal al Corpus Hermeticum cunoscut drept Poimandres nu poate fi total neasemănător gândirii lumii Evangheliei a Patra. Literatura Hermetică ridică astfel problema originilor gnostice.

Problema datării

Datorită problemelor metodologice cu privire la originile gnostice, este imperativ să menţionăm pe scurt Mandaeanismul. În anii 1930 mulţi cercetători s-au referit la Mandaeanism ca fiind pre-creştin, în ciuda faptului că documentele folosite în procesul interpretativ au fost obţinute din mica sectă contemporană din Persia. Nu este nici o îndoială faptul că tradiţiile acestei secte de botez (care se referă la Ioan Botezătorul) proveneau dintr-o vreme mult mai timpurie. Dar cu cât de mult înaintea ridicării Islamului, care a considerat pe Mandaeani o grupare religioasă validă care poseda atât scrieri sacre cât şi un profet înaintea lui Mahomed, este total necunoscut. Chestiunea datării este, prin urmare, extrem de problematică în întregul studiu al Gnosticismului.

Anumite documente cum ar fi materialele Hermetice par să evidenţieze foarte puţine influenţe din Creştinism, întrucât câteva documente, cum ar fi Sofia lui Isus, pot fi redactări creştinizate ale documentelor ne-creştine mai timpurii. Însă întrebarea care mai rămâne să fie răspunsă este: Când s-a ridicat Gnosticismul? În mod clar la mijlocul secolului al 2lea d. Hr. Gnosticismul şi-a atins înflorirea. Însă contrar cu Schmithali (Gnosticismul în Corint) oponenţii lui Pavel în Corint abia dacă erau gnostici. Erau oponenţii descrişi în Coloseni sau Efeseni gnostici? Sau oponenţii scrisorilor ioaniene erau gnostici? E greu să citeşti Noul Testament şi să dobândeşti vreun sentiment sigur în prezent că scriitorii canonici atacau devotaţii sau mitologizatorii gnosticii.

G L Borchert

(Elwell Evangelical Dictionary)

Bibliografie

D M Scholer, Nag Hammadi Bibliography 1948 – 1969; J Robinson, ed., The Nag Hammadi Library in English; R M Grant, ed., Gnosticism: A Source Book of Heretical Writings from the Early Christian Period; W Foerster, Gnosis: A Selection of Gnostic Texts; B Aland, Gnosis: Festschrift fur Hans Jonas; G L Borchert, „Insights into the Gnostic Threat to Christianity as Gained Through the Gospel of Philip,” in New Dimensions in New Testament Study, ed. R N Longenecker and M C Tenney; R M Grant, Gnosticism and Early Christianity; H Jonas, The Gnostic Religion; E Pagels, The Gnostic Gospels; G Quispel, Gnosis als Weltreligion; W Schmithals, Gnosticism in Corinth and Paul and the Gnostics; R M Wilson, The Gnostic Problem and Gnosis and the New Testament; E Yamauchi, Pre – Christian Gnosticism.

 Indexul Alfabetic al Bibliotecii Nag Hammadi

Articolele de mai sus menţionează o masivă bibliotecă gnostică Coptică care s-a descoperit lângă Nag Hammadi (Nag Hammadi Papyri), în partea de sus a Egiptului în 1945. Conţinutul celor 52 de tratate ale colecţiei sulurilor includ următoarele:

Faptele lui Petru şi cei Doisprezece Apostoli

Allogenses

Apocalipsa lui Adam

Apocalipsa lui Iacov (Prima)

Apocalipsa lui Iacov (A Doua)

Apocalipsa lui Pavel

Apocalipsa lui Petru

Apocrifa lui Iacov

Apocrifa lui Ioan

Asclepius 21-29

Învăţăturile Autoritare

Cartea lui Toma Luptătorul

Conceptul Marii Noastre Puterii

Dialogul Salvatorului

Discursul al Optulea şi al Nouălea

Eugnostos Binecuvântatul

Exegeză asupra Sufletului

Evanghelia Egiptenilor

Evanghelia lui Filip

Evanghelia lui Toma

Evanghelia Adevărului

Hypostasis-ul lui Archons

Hypsiphrone

Interpretarea Cunoştinţei

Scrisoarea lui Petru către Filip

Marsanes

Melchizedek

Despre Ungere

Despre Botez A

Despre Botez B

Despre Eucharist A

Despre Eucharist B

Despre originea Lumii

Parafrazarea lui Shem

Plato, Republica 588A-589B

Rugăciunea Apostolului Pavel

Rugăciunea de Recunoştinţă

Al Doilea Tratat despre Marele Seth

Sentinţele lui Sextus

Sofia lui Isus Hristos

Învăţăturile lui Silvanus

Mărturia Adevărului

Gândul lui Norea

Cele Trei Stele ale lui Seth

Tunetul, Mintea Perfectă

Tratatul despre Înviere

Protennoia Trimofică

Tratatul Tripartit

O Expoziţie Valentiniană

Zostrianos

(Se crede că conţin textul complet a câteva din acestea)

(courtesy of http://mb-soft.com)

ADDITIONAL ARTICLES ON THE SUBJECT:

Gnosticism – Zelul cu care un student îşi începe studiul despre istoria bisericii este adesea tăiat încă din faşă, când îşi dă seama că pentru a cunoaşte istoria gândirii religioase din secolul al II-lea, trebuie să facă cunoştinţă cu speculaţii atât de barbare şi de nesăbuite încât e plictisitor de citit şi greu de crezut că a fost o vreme în care se considera că numai cunoaşterea lor merita numele de „cunoaştere”. (courtesy ofhttp://www.ccel.org)

Gnosticism – Părintele gnosticismului a fost Simon Magul (Fapte 8). Două şcoli principale s-au dezvoltat până în 150 AD, ucenicii lui Valentin şi ucenicii lui Basilides. Ceea ce cunoaştem despre gnostici ne parvine în cea mai mare măsură de la părintele bisericii Ireneu, care a scris opera în cinci volume „Împotriva ereziilor”, şi chiar din literatura gnostică accesibilă la Nag Hammadi, Egipt în 1945. Ireneu afirmă că gnosticii şi-au derivat învăţăturile de la păgâni, şi anume de la Homer, Platon, Aristotel, pitagoreicii şi alţii. (courtesy of http://www.biblefacts.org)

O analiză istorică a misterului denaturării din secolul al şaselea până în prezent – de Alan Morrison. Aşa cum am arătat cu alte ocazii, erezia gnostică a devenit o puternică forţă anticreştină în timpul primelor trei veacuri ale Bisericii, înainte de a dispărea aproape total din atenţie. Totuşi, asta nu a însemnat sfârşitul gnosis-ului şi a lucrării sale în lume. Acest lucru este recunoscut chiar şi de scolasticii gnosticismului. De exemplu, profesorul Kurt Rudolph de la Universitatea Philipp din Marburg, Germania, în studiul său specializat despre gnosticism, ne aduce la cunoştinţă că au existat „efecte ulterioare ale gnosis-ului după existenţa sa istorică concretă, efecte care pot fi desluşite în ‘receptarea unor idei gnostice şi fragmente din sisteme la sectele sincretic-teozofice moderne”.1 Treaba noastră aici este să arătăm că există o legătură clară între sectele ” sincretic-teozofice ” moderne etalate în Mişcarea New Age şi curentul antic al gnosticismului.  (courtesy of http://www.diakrisis.org)

DESPRE EREZIILE GNOSTICE ALE LUI MARCION – de Robert Baral. Nu este limpede dacă gnosticismul s-a dezvoltat în sânul Bisericii Creştine primare ca erezie sau a fost o perspectivă străină păgână sau/ şi iudaică asupra realităţii care a pătruns în Biserica primară din afară. Probabil că este o mixtiune din ambele. Gnosticismul a fost o religie de sincronizare a religiilor lumii existente la acea dată. Astfel, el amesteca filozofia greco-romană, păgânismul, iudaismul şi creştinismul, toate împreună- preluând anumite aspecte de la fiecare şi respingând altele. (1, 2, 6) (courtesy of http://www.voy.com/168403/2012.html)

THE SCHOOL OF ALEXANDRIA AND THE GNOSTICS. In the apostolic age, before the appearance of the Gnostic movement as a school (or schools), or as separate sects, the apostles dealt with false teachings similar to the Gnostic systems, as in 1 John and the pastoral epistles. (courtesy of http://www.stmarystlouis.bizland.com)

GNOSTIC WRITINGS – The following are writings by Gnostics of the second century according to some scholars, although some others dispute this classification for writings such as the Gospel of Thomas.

Definition of Gnosticism – by J.P. ARENDZEN. The doctrine of salvation by knowledge. This definition, based on the etymology of the word (gnosis „knowledge”, gnostikos, „good at knowing”), is correct as far as it goes, but it gives only one, though perhaps the predominant, characteristic of Gnostic systems of thought. (courtesy of http://www.ourladyswarriors.org)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/gnosticismul/

Evanghelizarea lumii e treaba lui Dumnezeu sau a bisericii?

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Eseuri Creştine

Pagina de Eseuri Creştine este o nouă pagină pe care o introducem din anul 2006, un loc unde veţi putea citi diverse lucrări pe teme teologice sau apologetice. Vă menţionăm că tot ceea ce este conţinut în cadrul acestei pagini reprezintă părerile personale a celor care le scriu şi nu sunt neapărat părerea Misiunii Vox Dei – deci tot ce va apare aici este destinat unui dialog care să producă interes, dorinţă de studiu şi de participare cu diferite eseuri, precum şi adăugare de oricare păreri pro sau contra. Dacă aveţi un subiect care se încadrează specificaţiilor de mai sus, vă rog să vă faceţi de cunoscut intenţia şi să ne trimiteţi materialul dumneavoastră la adresa eseuri@voxdeibaptist.org, care trebuie să fie semnat şi documentat. Nu vom publica nici o lucrare care nu este semnată. Eseurile care sunt cele mai votate, vor fi premiate la sfârşitul anului cu suma de $100 USD (lei la cursul zilei). Aşteptăm mesajele dumneavoastră!

Evanghelizarea lumii e treaba lui Dumnezeu sau a bisericii?

Este o intrebare care m-a framantat de foarte mult timp. Are nevoie Dumnezeu de noi in extinderea Imparatiei cerurilor sau poate sa-si faca treaba si singur? Nu este o intrebare retorica si nici nu intra in categoria intrebarilor nebune. Biblia vorbeste destul de clar despre cum a ales Dumnezeu sa-si manifeste harul, binecuvantarea, dragostea, nemarginita-I intelepciune fata de noi oamenii: in Hristos si prin biserica.

Ap. Pavel spune in Efeseni 3.10,11 pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul vecinic, pe care l -a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.

Dumnezeu ne-a ales din lumea aceasta (Efeseni 1.4), dupa buna placere a voi sale, si-a revarsat mila fata de niste pacatosi care meritau moartea (Romani 6.23), ne-a facut madulare in Biserica lui Hristos (Efeseni 5.30), ca sa colaboram cu EL (1 Corinteni 3.9), pentru a-l cinsti si inalta pe El si pentru a vesti Imparatia Lui.

Dar oare ceea ce ne-a a fost lasat scris in Cartea Sfanta- Cuvantul lui Dumnezeu mai atinge azi inimile fratilor si surorilor din biserica, mai suntem noi gata sa ascultam ce ni se porunceste, suntem gata sa lasam confortul de dragul lui Hristos, suntem gata de sacrificiu, sa urmam principiile LUI, sa lucram impreuna cu el, sa murim impreuna cu EL?

Cred ca deja aceste cuvinte pentru multi ”purtatori ai chipului lui Hristos’’au devenit istorie, nu mai sunt relevante, nu sunt pentru ei ci pentru un grup restrans de oameni din biserica care ”sunt platiti sa faca acest lucru”.

Domnul Isus Hristos ne porunceste: Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v’am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin – Matei 28.19,20

Oare cati mai suntem gata sa murim fata de placerile de o clipa ale acestei lumi,sa ne dezbracam de” chipul veacului acestuia”, cati ne mai gasim bucuria in El, cati mai suntem insetati si infometati dupa cele spirituale, dupa lumea lui Dumnezeu, dupa El? Oare mai poate fac Dumnezeu minuni si azi?

De-a lungul istoriei omenirii biserica a inteles porunca lui Dumnezeu si s-au supus din dragoste pentru Isus Hristos- Capul Bisercii, Domnul si Mantuitorul nostru, ducand mesajul impacarii lui Dumnezeu- Evanghelia, la cat mai multe natiuni, triburi sau etnii. Suntem in biserica lui Hristos datorita generatiilor care au fost gata sa-si dea viata pentru Isus si ne-au propovaduit Evanghelia si astfel noi am crezut. Mai este valabila azi aceasta porunca si pentru noi? Cum se gandeste biserica ca va implini mandatul dat de insusi Dumnezeu?

Daca pana in ’89 biserica stia ce trebuie sa faca, rezistand terorii si fricii comunistilor, fiind gata sa moara pentru Isus si cauza Imparatiei Lui … azi dupa 17 ani de libertate parca biserica a inghetat, devenind nerelevanta intr-o lume in continua schimbare in rau. Si asta pentru ca a abdicat de la principiile Scripturii?

Parca biserica este vlaguita, neputincioasa in fata a ceea ce se intampla, parca si-a pierdut viziunea si pasiunea pentru Mantuitorul Isus si dragostea pentru oameni. Multi am inceput sa ne scriem jurnalele si sa ne plangem lamentabil ca biserica de acum nu mai este ce a fost o data si in loc sa traim prezentul focalizati spre viitor-spre venirea lui Mesia, traim in umbra trecutului, incatusati in amintiri frumoase despre altii dar nu despre noi.

Are Dumnezeu un raspuns si pentru noi, o solutie pentru criza prin care trece biserica? Esti gata sa asculti ce are sa iti spuna El? Esti tu gata? Suntem gata sa ne supunem Lui fara sa cricnim?

Daca vrem sa vedem minunile lui Dumnezeu haideti sa ne intoarcem la Scripturi, la o pocainta adevarata, la marturisirea pacatelor, la renuntarea la a mai trai in egoism ci in a abdica in fata Celui Atotputernic si a-i urma poruncile. Avem nevoie ca Dumnezeu sa ne trezeasca, pe fiecare individual! Avem nevoie de harul Lui, de cercetarea Duhului Sfant! ”Doamne Isuse vino si schimba-mi viata. Ma rededic tie in intregime, sunt si vreau sa fiu al tau. Doresc sa-mi pun in negot darurile pe care mi le-ai dat pentru zidirea bisericii tale si pentru extinderea Imparatiei Cerurilor in cat mai multe inimi!”

Dumnezeu mai poate face si azi minuni pentru ce El este Acelasi, EL nu se schimba…doar ca noi nu vrem sa le vedem, nu vrem sa fim partasi la manifestarea puterii sale.

Dumnezeu poate face totul de unul Singur dar daca ne vom uita la modelul Sfintei Treimi vom vedea ca El nu lucreaza singur ci in echipa: Dumnezeu-Tatal cu Dumnezeu-Fiul si cu Dumnezeu – Duhul Sfant. Oare de ce ne-ar da noua un alt model?

Domnul vrea sa ne foloseasca pe fiecare dar pe tine intr-un mod special! Suntem reponsabili de ceea ce se intampla in biserica LUI (daca aleg sau nu sa-mi folosesc talantii), de mantuirea oamenilor (pentru ca ne-a ales ca noi sa le spunem despre Dragostea Lui si sa le-o aratam). Nu numai pastorul sau evanghelistul bisericii trebuie sa spuna altora desre Isus este si DATORIA TA SFANTA!

Cum va ajunge Evanghelia la toti oamenii (pana la marginile pamantului) daca pe tine nu te intereseaza ce spune Domnul Isus. Este timpul sa te trezesti, judecata sta sa inceapa de la Casa lui Dumnezeu si va incepe cu mine si cu tine!

Roaga-l pe El sa aprinda focul dragostei in inima ta pentru cei nemantuiti. Pasiunea pt Dumnezeu si oameni cere mult sacrificiu, dragoste si jertfa pana la epuizare!!! Aproape un milion de oameni mor in fiecare saptamana fara Hristos.Nu TE doare lucrul; acesta???

Cea mai buna investitie si cea mai buna afacere de pe pamant cu maxim de randament, fara nici cea mai mica pierdere, este, de-a investi in oamenii nemantuiti din jurul nostru, ajutandu-i, sa-l cunoasca in mod personal pe d-l Isus, ca Domnul si Mantuitorul vietii lor.

Da, Dumnezeu are nevoie de tine ca evanghelia sa ajunga la toate natiunile!

Da, evaghelizarea lumii este si problema mea!

Da, Dumnezeu are nevoie de bun asi puternica ta marturie!

Liviu Marin  Constanţa

http://publicatia.voxdeibaptist.org/eseuri_sept06.htm

PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / Duhul Sfânt – Edwin Palmer.

download-1

DUHUL SFÂNT  Edwin Palmer

I. Duhul Sfânt este o Persoană

Unul dintre semnele distincte ale unui creştin este crezul lui în Duhul Sfânt ca Persoană. Din zilele timpurii ale bisericii până la modernismul din prezent, au existat aceia care au negat personalitatea Duhului într-o formă sau alta. Mulţi aşa zişi predicatori creştini şi teologi se referă la Duhul ca „acesta” şi nu ca un „el”. El îl consideră a fi o influenţă impersonală sau vreo putere ori energie, şi nu a treia Persoană din Trinitate. O astfel de părere ne-ar fura de cele mai mari binecuvântări ale mântuirii noastre. În plus, aceasta nu este biblic.

Biblia ne dezvăluie în câteva feluri faptul că Duhul este o Persoană. În primul rând, aceasta îi atribuie lui o minte, voinţă şi emoţii, care sunt caracteristici exclusive ale unei persoane. Obiectele impersonale nu au aceste calităţi, însă Duhul lui Dumnezeu le are Pavel presupune că Duhul are o minte atunci când scrie faptul că „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10, 11). Aici Pavel îi atribuie Duhului Sfânt cunoştinţă, ceea ce o influenţă sau o putere nu le are, dar le are o persoană. Biblia îl descrie de asemenea pe Duhul ca deţinând calitatea personală a unei voinţe. Citim despre aceasta atunci când Pavel, Sila şi Timotei au vrut să meargă în Bitinia, „Duhul lui Isus nu le-a dat voie” (Fapte 16:7). Şi în 1 Corinteni 12:11 Pavel ne spune că Duhul dă multe daruri creştinilor „aşa cum voieşte el”. În ceea ce priveşte emoţiile, Efeseni 4:30 asumă faptul că Duhul poate avea întristare, căci acest pasaj ne porunceşte „Nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu”.

Un al doilea fel prin care Biblia revelează faptul că Duhul este o Persoană este prin a-l pune în juxtapunere cu alte persoane. De exemplu, noi ştim că Tatăl şi Fiul sunt Persoane, aşa că atunci când Isus vorbeşte despre botezarea ucenicilor „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19), el indică prin urmare faptul că Duhul Sfânt este şi el o Persoană, la fel cum sunt Tatăl şi Fiul. Iacov, atunci când autorizează anumite instrucţiuni pentru biserica primară, scrie, „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie” (Fapte 15:28). El consideră im mod foarte clar faptul că Duhul Sfânt este o Persoană capabilă de acelaşi gânduri şi idei pe care le-a avut el şi apostolii.

În plus, ar fi de un prisos fără de înţeles a spune că Isus s-a întors din pustie „în puterea Duhului” (Luca 4:14) dacă Duhul era doar o simplă putere impersonală. Citiţi din nou fraza, înlocuind cuvântul putere cu Duhul.

Cât de mulţumitori ar trebui să fim că Duhul este o Persoană! Căci doar faptul că el este o Persoană care ne poate convinge de păcat şi astfel să ne conducă la Dumnezeu, să locuiască în noi şi să ne dea putere peste păcat, să inspire Biblia şi să ilumineze minţile noastre ca să o putem pricepe, ne călăuzeşte ca să ştim care este voia lui Dumnezeu pentru noi, ne conduce în rugăciune, şi cheamă lucrători, bătrâni şi diaconi în slujbele aferente ale bisericii.

Doar pentru că Duhul Sfânt este o Persoană noi am putea să reacţionăm şi nefavorabil faţă de el. Noi ne putem opune, întrista, dispreţui şi blasfemia pe el. Aceasta nu este plăcut pentru el, şi cu siguranţă că va produce durere în noi. Noi nu putem nega niciodată personalitatea Duhului, ci să credem în el şi să experimentăm binecuvântările care ne pot parveni datorită acestui fapt.

II. Duhul Sfânt este o Persoană Divină

Unii au crezut că Duhul Sfânt este o Persoană, dar ei l-au considerat că este o personalitate creată, şi nu Dumnezeu în sine. Ei şi-au dat seama că Duhul nu este un „acela” impersonal, ci l-au considerat a fi inferior faţă de Tatăl. Biblia, totuşi, atribuie Duhul Sfânt nu doar caracteristici personale, ci şi calităţi divine. Aceste atribute divine îl marchează pe Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu.

Conform Scripturilor, Duhul lui Dumnezeu este omnipotent, căci el are rolul său în creaţie (Geneza 1:2), în providenţă (Psalmul 104:30), în conceperea supranaturală a lui Isus (Luca 1:35), în regenerare şi în echiparea fiecărui creştin cu daruri spirituale.

El este şi omniscient, aşa cum vorbeşte despre el Isaia: „Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură! Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii?” (40:13, 14). Pavel vrea să credem acelaşi lucru atunci când spune că „Duhul cercetează toate lucrurile, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10).

În afară de acestea, Duhul Sfânt poate fi caracterizat ca fiind omniprezent. Psalmistul întreabă în mod elocvent: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Psalmul 139:7). El spune că nu poate scăpa niciodată de prezenţa Duhului, nici chiar dacă se urcă în ceruri, sau dacă se coboară în Şeol, sau zboară pe mări, sau se ascunde în întunecimea nopţii. Duhul este pretutindeni. În Noul Testament citim că Duhul locuieşte în credincioşi, şi că numărul mare de creştini nu îl împiedică de la a fi prezent în fiecare.

Evrei 9:14 ne spune că Hristos „prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” astfel atribuind Duhului Sfânt calitatea divină a eternităţii.

O altă dovadă a divinităţii Duhului se găseşte în faptul că atât Vechiul cât şi Noul Testament face un schimb reciproc al frazei „Duhul a spus” şi fraza „Domnul a zis”.

În fine, simpla cuplare a numelui Duhului Sfânt cu numele Tatălui şi a Fiului, ca în marea însărcinare (Matei 28:19) sau în binecuvântarea apostolică (2 Corinteni 13:14), arată faptul că Duhul este pus la acelaşi nivel ca celelalte două Persoane şi, prin urmare, este considerat a fi divin. Ar fi cel mai incompatibil lucru să cuplăm numele unei fiinţe create cu acela al Divinităţii în expresii atât de strâns legate.

Faptul divinităţii Duhului Sfânt este important pentru noi. Dacă el nu ar fi fost Dumnezeu, el nu şi-ar fi putut îndeplini minunata sa lucrare din creaţie, nici lucrarea sa autoritară din cadrul inspirării, şi nici de iluminarea sa a minţilor oamenilor. Şi nici nu ar fi putut acesta să învingă depravarea noastră pentru a o regenera, a locui în noi şi a ne sfinţi. Am putea foarte bine să fim recunoscători de faptul că el nu este o persoană finită ci o Persoană divină.

III. Duhul Sfânt este o Persoană Divină distinctă faţă de Tatăl şi Fiul

În cadrul istoriei bisericii au existat aceia care au crezut în personalitatea Duhului Sfânt şi în divinitatea sa, dar care au accentuat atât de mult unitatea Trinităţii încât ei au negat faptul că erau trei Persoane distincte în Dumnezeire. Au fost aceia din secolul al 3lea care l-au descris pe Dumnezeu ca apărând în creaţie ca Tată, mai târziu în istorie ca Fiul, şi în fine făcându-şi apariţia ca Duhul Sfânt. Conform părerilor lor nu existau în mod simultan trei Persoane în Dumnezeire. Dar unica Dumnezeire era numită Tatăl odată, Fiul altă dată, şi Duhul în al treilea timp. Sau că Tatăl s-a schimbat în Fiul, şi mai târziu în Duhul Sfânt.

Aceste teorii, de asemenea, sunt o depărtare de la revelaţia Scripturii. Anumite texte biblice sunt destul de clare în a arăta că există trei Persoane distincte şi nu doar diferite manifestări ale aceluiaşi Dumnezeu. Atunci când Isus a fost botezat, de exemplu, vocea Tatălui s-a auzit din ceruri spunând, „Tu eşti Fiul meu preaiubit, în tine îmi găsesc plăcere”. În acelaşi timp, Duhul s-a coborât peste Isus sub forma unui porumbel. Cele două apariţii simultane ale acestor trei Persoane face imposibilă interpretarea Dumnezeirii doar ca o unitatea. Acelaşi lucru poate fi spus despre afirmaţia lui Isus, „Voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt Mângâietor” (Ioan 14:16). În mod similar, Fapte 2:33 face o distincţie clară dintre cele trei Persoane al Dumnezeirii „S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu [adică Isus], şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt”.

Este o binecuvântare diferită să ai un Dumnezeu care nu este doar o singură Persoană ci trei. Aceasta face o Trinitatea bogată. Căci nu numai că există un Tată care ne iubeşte şi îi pasă de noi, ci şi un Hristos care a obţinut mântuirea noastră pentru noi şi Duhul Sfânt care locuieşte în noi şi aplică mântuirea în vieţile noastre.

IV. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul

Există între aceste trei Persoane ale Trinităţi o relaţie definită şi ordine. Deoarece cele trei Persoane sunt în mod egal Dumnezeu, nu trebuie să ne gândim că ele sunt toate la fel. Fiecare are proprietăţi distincte şi relaţii faţă de celelalte. Între prima şi a doua Persoană, de exemplu, există relaţia Tatălui şi Fiului. Din veşnicie Tatăl l-a născut pe Fiul. Duhul Sfânt nu l-a născut pe fiul, ci doar Tatăl.

Într-o manieră similară, există o relaţie de neschimbat dintre Duhul Sfânt şi celelalte Persoane ale Dumnezeirii; Duhul Sfânt purcede în mod veşnic din Tatăl şi Fiul. Este dificil să descriem ceea ce se înţelege prin procesiunea Duhului lui Dumnezeu; noi putem face mai mult decât să repetăm cuvintele Scripturii, din moment ce Scripturile nu explică acest termen. Este remarcabil însă faptul că Biblia nu spune că Duhul Sfânt a fost născut de Tatăl aşa cum a fost Hristos, şi nici că el a fost născut de Hristos. Dacă aceasta ar fi fost adevărat, atunci, aşa cum au enunţat şi Părinţii Bisericeşti, Duhul ar fi fost ori un frate al lui Hristos ori un nepot al Tatălui. Dar Biblia evită cu atenţie termenul de născut în relaţie cu Duhul Sfânt. Aşa cum  pune în mod corect Crezul Atanasian, el „nici nu a fost făcut, nici creat, nici născut, ci a purces”. Acest cuvânt purcede este folosit de Isus în Ioan 15:26, unde el spune, „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine”.

Numele Duhului oferă o altă aluzie în ceea ce priveşte această relaţie intra-trinitariană. Căci aşa cum numele de Tată arată relaţia sa cu Fiul, şi numele Fiul descrie relaţia sa cu Tatăl, la fel numele Duh indică spre relaţia Duhului faţă de celelalte două Persoane: este una în care el este insuflat, căci aceasta este înţelesul în sine a numelui Spirit.

Trebuie să ne reamintim, totuşi, că deşi Duhul purcede sau este insuflat de Tatăl şi Fiul, el încă este Dumnezeu în întregime. Procesiunea sa nu înseamnă că este inferior Tatălui sau Fiului, cu mai mult decât generarea Fiului înseamnă că el u este la o egalitate cu Tatăl. Secretul stă în faptul că Duhul a fost insuflat în mod veşnic, aşa cum şi Fiul a fost născut în mod veşnic. Nu a existat niciodată un timp în care Duhul să nu fi fost insuflat. El era coexistent din veşnicie cu Tatăl şi Fiul. A spune că el a purces sau că a fost insuflat de către Tatăl şi Fiul nu implică faptul că el este mai puţin Dumnezeu, ci doar indică relaţie pe care el o susţine din veşnicie faţă de celelalte două persoane ale Trinităţii.

Ar trebui să fie de asemenea notat faptul că Duhul purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul şi nu numai de la Tatăl. Că el purcede de la Tatăl este evident din Ioan 15:26, dar nu este la fel de clar că el ar purcede şi din Fiul. Aceasta însă poate fi dedusă din acele pasaje care ne spun că Isus trimite Duhul în lume şi l-a suflat peste ucenici (Ioan 15:16; 16:7; 20:22). Căci insuflarea temporală implică o insuflare eternă. Aceasta reflectă o anumită autoritate pe care o are Fiul chiar în cadrul relaţiilor intra-trinitariene. În plus, Duhul nu este numit doar „Duhul Tatălui”, ci şi „Duhul Fiului” (Galateni 4:6), „Duhul lui Hristos” (Romani 8:9), şi „Duhul lui Isus Hristos” (Filipeni 1:19).

Relaţia Duhului cu celelalte două Persoane explică de ce Duhul Sfânt este considerat a treia Persoană a Trinităţii şi nu prima sau a doua. Tatăl este primul deoarece el îl naşte pe Fiul. Fiul este a doua Persoană deoarece el este născut. Duhul Sfânt este a treia Persoană deoarece el purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul.

Este remarcabil faptul că aceeaşi ordine a Trinităţii este revelată în istorie, aşa că nu este decât după ce primele două Persoane au apărut în prim plan în succesiune ca Duhul Sfânt să apară în proeminenţă. De la vremea creaţiei până la timpul lui Hristos, Tatăl era cel ce era mai proeminent în lume. El era cel care a primit slava principală în creaţie şi cu care s-a preocupat Israel în Vechiul Testament în principal. Atunci când a venit Hristos, Tatăl nu a apărut aşa de evident, Duhul Sfânt nu apăruse încă în plinătatea sa, şi Hristos a jucat un rol mult mai proeminent. După întrupare, totuşi, Hristos s-a înălţat la cer, şi a treia Persoană a Trinităţii a apărut pe scenă mai mult decât celelalte. Aceasta deoarece cele trei Persoane au o ordine definită în Trinitate, această ordine se revelează pe sine în istorie, aşa încât fiecare Persoană apare în istorie în aceeaşi ordine în care este găsit în însăşi Trinitate.

Se poate de asemenea observa că datorită faptului că Duhul Sfânt este insuflat de Tatăl şi Fiul în Trinitate că acesta a fost Duhul Sfânt, şi nu Tatăl sau Fiul, care a fost insuflat peste biserică la Cinzecime. Aceasta corespunde faptului deoarece a doua Persoană a Trinităţii este un Fiu în Trinitate, el avea să fie Fiul întrupat pe pământ. În mod similar, deoarece prima Persoană din Trinitate este Tatăl din Trinitate, tot el este şi Tatăl credincioşilor.

Acestea sunt câteva din aspectele relaţiei Duhului Sfânt faţă de celelalte persoane ale Trinităţii. Deşi nu înţelegem prea mult din această relaţie, nu ar trebui să ignorăm ceea ce a revelat Duhul ci, din contra, să ne bucurăm de faptul că el şi-a călăuzit biserica într-o definiţie despre sine şi a relaţiei sale cu celelalte două Persoane, oricât de limitată ar fi definiţia. Căci toată revelaţia sa are un scop şi nu trebuie trecut cu vederea.

În ceea ce priveşte rezultatele practice ale doctrinei insuflării Duhului lui Dumnezeu, ele au ajuns destul de departe. În anul 1054 Creştinătatea a fost împărţită în Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă din Est. Deşi erau mulţi factori de bază, o piatră de poticnire a fost faptul că acei creştini din est credeau că Duhul Sfânt purcede doar din Tatăl, în timp ce bisericile din vest au mărturisit odată cu Conciliul de la Toledo (589) că Duhul purcede de la Tatăl „şi Fiul” (filioque, adică, din fiul, termenul care simboliza diferenţa). Ca rezultat al acestor diferenţe, Estul s-a separat de Vest şi astăzi biserica din Est are un număr de membrii de peste 160 de milioane. Astfel această doctrină are enorme eforturi practice, şi dacă aceasta nu ar fi fost formulată de Părinţii Bisericeşti cu 1500 de ani în urmă, astăzi ar fi fost o chestiune arzătoare, afectând vieţile bisericii noastre. De aceea are trebui să fim recunoscători pentru cunoştinţa pe care Duhul Sfânt ne-a dat-o în această chestiune.

Ba mai mult, Abraham Kuyper a arătat în mod tăios, că o negarea a lui filioque duce la un misticism nesănătos. Aceasta tinde să izoleze lucrarea Duhului Sfânt în vieţile noastre de lucrarea lui Isus. Răscumpărarea prin Hristos este pusă în fundal, în timp ce lucrarea de sfinţire a Duhului este adusă în faţă. Accentul este din ce în ce mai mult pe lucrarea Duhului din vieţile noastre, care tinde să ne conducă la o independenţă de Hristos, biserică, şi Biblie. Sfinţirea poate fi întrevăzută mai largă decât justificarea, comuniunea subiectivă cu Duhul mai largă decât viaţa obiectivă a bisericii, şi iluminarea Duhului mai largă decât Cuvântul. Kuyper crede că aceasta a fost cazul la o anumită extindere în biserica din Est, ca rezultat al negării faptului că Duhul purcede atât din Fiul cât şi din Tatăl.

Astfel vedem că lungile dezbateri teologice care au loc la conciliile bisericeşti şi sinoade au uneori o mare influenţă. Deciziile lor se preling din vârful rangului, deşi dezbaterile preiau riscul de a fi acuzate de subterfugiu. Trebuie să fim recunoscători pentru revelaţia preţioasă pe care ne-a dat-o Duhul Sfânt despre locul său în Trinitate, dar nu ar trebui să fim satisfăcuţi cu simpla cunoaştere intelectuală. Mai degrabă, bazat pe aceasta, trebuie să tindem să cunoaştem în mod experimental Duhul şi lucrările sale.

http://www.voxdeibaptist.org/Duhul_Sfint_Palmer.htm

GRECIA: Mulți greci încă se chinuie să o scoată la capăt

George Kaloterakis (Alianța Evanghelică din Grecia) analizează situația în urma alegerilor legislative. „Rugați-vă pentru creștinii evanghelici din Grecia, ca ei să devină un cicatrizant pentru rănile provocate de diviziunile din societatea noastră”.

Grecia a intrat într-un nou capitol duminica trecută, când majoritatea alegătorilor l-au votat pe candidatul conservator, Kyriakos Mitsotakis. Lunea trecută, acesta a devenit prim-ministru în mod automat.

Pentru a înțelege mai bine mișcarea socială din Grecia, Evangelical Focus i-a luat un interviu lui George Kaloteraks, președintele Alianței Evanghelice din Grecia.

„Deși situația financiară s-a îmbunătățit într-o mică măsură, mulți greci încă se chinuie să o scoată la capăt, și mulți dintre membrii bisericilor noastre au fost nevoiți să plece pentru a lucra în străinătate”, a spus el.

Î. Reprezintă problemele economice singurul factor care explică înfrângerea lui Alexis Tsipras din cadrul alegerilor?

R: De obicei, la înfrângerea unui partid contribuie mai mulți factori. Cred că politicile economice ale partidului aflat anterior la putere, de exemplu suprataxarea clasei mijlocii și întârzierea multor investiții au avut un rol esențial. În plus, alte probleme precum modul în care statul a reacționat în fața dezastrelor naturale și comportamentul câtorva miniștri au jucat un rol-cheie.

Î. Cum îl descrie mass-media pe noul prim-ministru, Mitsotakis?

Spațiul acordat în presă domnului Mitsotakis variază și modul în care e prezentat depinde de poziția politică asumată de agențiile media, raportată la partidul și politicile pe care le reprezintă politicianul. Dl Kyriakos Mitsotakis, fiul fostului prim-ministru Constantinos Mitsotakis, e activ în politică de 12 ani și a fost membru al guvernelor anterioare. În 2015, a câștigat președinția partidului de centru-dreapta, Noua Democrație. Cât despre dl Mitsotakis, acesta aparține tinerei generații de politicieni eleni. Ei se desting prin stilul și profiliul politic pe care le au.

În discursul rostit după ce a aflat că a câștigat alegerile, dl Mitsotakis a declarat că își prelua noul rol în guvern „fiind deplin conștient de responsabilitatea față de națiune”. Pe noul guvern îl așteaptă dificila sarcină de a autoriza investiții  fără birocrație, deoarece orice încercare din ultimii ani de a simplifica procedurile s-a lovit de încurcături la nivelul administrației publice și de suprapuneri de jurisdicții, ori obstacole judiciare. Toate acestea în ciuda faptului că Grecia se bazează mai mult ca niciodată pe investiții noi – străine sau nu, strategice sau mai mici, private și publice – astfel ca ieșirea din criză să nu fie de scurtă durată, iar creșterea să nu fie anemică sau nesustenabilă.

Desigur, Alianța Evanghelică din Grecia nu ține parea nimănui în dezbaterile politice. Vom continua să ne rugăm pentru noul guvern și vom continua să pledăm în favoarea minorităților religioase din Grecia, ca și acestea să fie privite cu respect…………………….https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10901-grecia-multi-greci-inca-se-chinuie-sa-o-scoata-la-capat#axzz5u2OIbEIn

AO NEWS – 17-18 iulie 2019

17.07.2019  |    Mapamond Crestin  |   56  |     2 min

Din sumarul editiei: Erdogan anunţa cand vor fi livrate in Turcia ultimele componente S-400; Premierul israelian Benjamin Netanyahu a lansat un avertisment organizaţiei teroriste Hezbollah; Mai multi opozanti au fost arestati in timpul unei manifestatii pentru „alegeri corecte” la Moscova

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10915-ao-news-17-18-iulie-2019

Activiștii LGBT au vandalizat Monumentul Reformei din Geneva

joi, 18 iulie 2019

Zidul Reformei este cea mai recentă țintă a brigăzii curcubeu care nu tolerează și nu acceptă niciodată nimic.
Monumentul din Geneva, care înfățișează figuri protestante notabile precum William Farel, John Calvin, Théodore de Bèze și John Knox, a fost stropit cu vopsea multicoloră de vandalii lgbt.
Zidul se află în perimetrul Universității din Geneva, fondată de Calvin în 1559. Monumentul a fost construit pentru a comemora 400 de ani de la nașterea lui John Calvin și 350 de ani de la înființarea universității.
„Lumea înțelege: Creștinismul biblic este diametral opus dogmelor preferate ale corectitudinii politice contemporane”, a declarat Phil Johnson, directorul executiv al Grace to You.
Potrivit altor rapoarte și relatări, în trecut au mai existat o serie de acte de vandalism împotriva monumentului protestant. La începutul acestui an, activistele feministe au scris un mesaj pe perete, care întreba unde sunt femeile.

Autoritățile din Geneva au comunicat că s-a întocmit un dosar penal și că monumentul va fi curățat cât mai curând posibil.
Redacția

Război împotriva Pedofililor. Eroismul unui tată în fața progresismului european

download-1
miercuri, 17 iulie 2019
Marcel Jeninga și-a găsit fetița de trei ani plină de sânge, violată de un vecin. Agresorul fusese instruit pe site-uri specializate cum să își ademenească victimele și sășteargă urmele crimei. De a doua zi, tatăl a început o luptă colosală împotriva Pedofiliei, un fl agel pe care curentul neo-marxist contemporan îl acceptă și îl încurajează.
Fundația olandeză „Strijd tegen Misbruik” se luptă pentru ca Olanda să interzică un manual destinat instruirii pedofililor. Este vorba de un ghid de peste o mie de pagini care le explică detaliat perverșilor cum pot ademeni copiii, cum trebuie să îi pregătească pe micuți pentru relații sexuale și cum îi pot abuza, fără ca monstruozitatea să fie descoperită, informează cotidianul Algemeen Dagblad.
„Manualul nu încalcă legea”
Ministrul olandez al Justiției și Securității, Ferdinand Grapperhaus, a fost sesizat în luna martie despre existența acestui „manual” și a promis că va face o analiză. Luna trecută, însă, Grapperhaus a declarat că avocații ministerului au decis că o interdicție este imposibilă, deoarece cartea nu ar conține nici un fel de elemente care să încalce legea. Emisiunea de știri a canalului RTL a dezvăluit că „The Pedophile Handbook” există de zece ani pe „Dark Web” (partea de internet cu domenii criptate), dar poate fi procurat relativ simplu și de utilizatorii internetului obișnuit. Cartea este distribuită frecvent pe forumurile de pedofili, fiind completată regulat cu noi „ponturi”, experiențe și sfaturi. Poliția a confirmat pentru televiziunea RTL că manualul este foarte popular printre pedofilii orlandezi.
Cum cucerești un copil
Autoritățile recunosc că este o carte periculoasă, însă deținerea sau distribuirea acesteia nu este ilegală în Olanda. „Este un caz asemănător manualelor despre cum poți să construiești bombe sau să comiți o crimă perfectă”, a declarat pentru RTL Nieuws purtătorul de cuvânt al Parchetului olandez. Manualul descrie în amănunt tehnicile prin care poate fi cucerită încrederea unui copil. În acest sens, conține fraze și expresii-cheie, dar și metode de recompensă prin care copiii pot fi determinați să păstreze secretul a ceea ce s-a petrecut.
Bebelușii, prada ideală
Bebelușii sunt văzuți ca o pradă „sigură”, pentru că nu pot vorbi. Copiii cu vârste cuprinse între doi și patru ani sunt considerați „periculoși”, pentru că nu pot păstra secrete. Cartea îi învață pe pedofili cum să facă „curățenie” după ce au abuzat un copil, pentru ca ADN-ul lor să nu poată fi găsit pe trupul victimei ori la locul faptei, sau cum să păstreze în siguranță pe calculator imaginile cu înregistrarea abuzului.
În fine, manualul dă indicații privind actul abuzului însuși, conținând inclusiv scheme, desene și imagini sugestive. În parlamentul olandez, majoritatea formațiunilor politice au cerut interzicerea manualului. „Dacă citești fie și numai sumarul, și te apucă frisoanele”, a declarat pentru RTL creștin-democrata Madeleine von Torenburg. „Este ceva oribil și ar trebui interzis.” Totuși, nu există nici un indiciu că aceste declarații s-ar putea concretiza în vreo decizie legală. Mai ales că guvernul se opune.
„Dacă părinții ar ști, țara ar fi întoarsă pe dos”
Continuarea pe www.evz.ro

SPANIA: Sute de mii de oameni au auzit Evanghelia pe strazile Madridului

15.07.2019  |    Mapamond Crestin  |   75  |     1 min
download-1
Evanghelistul Luis Palau se lupta cu cancerul, insa acum cateva zile el a predicat Evanghelia sutelor de mii de oameni in Madrid, Spania. Potrivit lucrarii sale, mai bine de 2 000 de oameni si-au predat viata lui Isus Hristos.

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10895-spania-sute-de-mii-de-oameni-au-auzit-evanghelia-pe-strazile-madridului