ISLAMUL / DINTR-O PERSPECTIVĂ CREŞTINĂ

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

ISLAMUL / DINTR-O PERSPECTIVĂ CREŞTINĂ

CONŢINUT:

 

  1. ISTORIA ISLAMULUI
  2. CE ESTE ISLAMUL?
  3. DEFINIŢII
  4. SECTE ALE ISLAMULUI
  5. CREZURILE ISLAMICE
  6. ÎMPARTĂŞIND EVANGHELIA CU UN MUSULMAN  

1). ISTORIA ISLAMULUI

            Islamismul, credinţa musulmanilor constituie o tendinţă dominantă în vieţile multor popoare din Orientul Mijlociu, vestul Asiei şi nordul Africii. Impactul acestei credinţe asupra lumii este deosebit de mare. În lumea zilelor noastre, Islamismul este religia care înregistrează cea mai rapidă creştere dintre toate religiile lumii.

            Care este trecutul acestei religii? Constituie rapida ei răspândire o dovadă a originii ei divine? Mulţi ar fi înclinaţi să creadă că aşa este, indicând chiar Scriptura pentru a le confirma presupunerea. Astfel, sfatul lui Gamaliel, „dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici, dar dacă este de la Dumnezeu nu o veţi putea nimici” (Fapte 5:33-39), este considerat inspirat fiindcă, vedeţi, Islamul nu s-a „nimicit”, iar faptul că cel ce a dat sfatul nu era un creştin, sau că Duhul Sfânt nu a vorbit prin el, este trecut cu vederea ! Nu tot ceea ce este scris în Scriptură este adevărul şi vine de la Dumnezeu, odată, fiindcă nu Dumnezeu este cel ce i-a îndemnat pe primii oameni la nesupunere, ci Diavolul (Gen.3) şi apoi, nu Dumnezeu este cel ce l-a ispitit pe Isus Hristos în pustie, ci Diavolul (Matei 4). Dar, Scriptura este extrem de adevărată atunci când ne relatează momentul căderii în păcat sau momentul ispitirii Domnului, inspiraţia ei divină constând în faptul că ne-a descoperit aceste evenimente din istoria umanităţii ca fiind adevărate. Dacă testul originii divine al unei mişcări religioase contemporane l-ar constitui numărul masiv de membrii, rapida ei creştere (înmulţire) sau faptul că până în zilele noastre ea nu s-a „nimicit”, atunci cu siguranţă că şi mormonii, Martorii lui Iehova, Noi Apostolicii, şi mulţi alţi sectanţi ar putea pretinde origine divină (ceea ce oricum fac !). Însă, noi ştim, conform Scripturii, că Martorii lui Iehova nu pot fi creştini din moment ce Hristosul lor este un înger (arhanghelul Mihail), un alt Hristos (2 Cor.11:4) decât Fiul etern, necreat, al Dumnezeului cel viu (Matei 16:16), Fiu care are „viaţa în Sine” la fel cum „Tatăl are viaţa în Sine” (Ioan 5:26) ! La fel ştim că nici mormonii nu pot fi creştini din moment ce dumnezeul lor are un trup din carne şi din oase, iar ei, la rândul lor, îşi aşteaptă deificarea!

            În prezent, toate aceste religii înregistrează o înmulţire impresionantă a numărului membrilor lor, dar acest lucru nu înseamnă deloc că sunt de la Dumnezeu ! Pe deasupra ceea ce mai ştim este că Biblia ne avertizează cu privire la apariţia profeţilor falşi şi a Hristoşilor falşi, spunând că nu vor fi puţini, ci mulţi! Că, cei ce-i vor urma pe aceştia, din nou, nu vor fi puţini, ci mulţi! (citeşte Matei 24). Iar numărul mare de membrii sau succesul unei religii, aspecte pe care unii le consideră o dovadă a originii şi a susţinerii lor divine, putem vedea că în Biblie înseamnă mai degrabă contrariul.

            Niciodată de-a lungul istoriei lui, Creştinismul nu a fost caracterizat de popularitate. În schimb, Biblia ne explică popularitatea multor religii contemporane prin faptul că, „sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume şi lumea îi ascultă” (1 Ioan 4:5). Dar poate oare purtatul crucii, lepădarea de sine şi iubirea, chiar şi a duşmanilor, să fie populare, poate oare mântuirea numai prin credinţă şi prin har să fie populară într-o lume unde faptele bune sunt trâmbiţate fără jenă la radio şi televiziune (când Isus a spus că milostenia, postul, rugăciunea, etc. să fie făcute în ascuns ! Mat.6:1-6) şi când acestea sunt considerate temeiul pe care Dumnezeu iartă şi mântuieşte omul din păcat?

            Oricât ar fi de popular şi oricât de repede s-ar răspândi Islamul, aşa cum vom vedea, el nu este de la Dumnezeu şi nu are o origine divină, în ciuda patimii cu care unii ar vrea să-l apere !

            În analizarea mişcărilor religioase studierea trecutului istoric este aproape fără excepţie, revelatoare.

            După cum se ştie istoria de început a Islamului a gravitat în jurul unui singur personaj central: Mahomed.

           Mahomed s-a născut în jurul anului 570 după Hristos, în oraşul Mecca din Arabia. Tatăl său a murit chiar înainte de naşterea sa, iar mama lui, atunci când el era în vârstă de şase ani. Bineînţeles că naşterea sa nu a fost scutită de legendă. Dar dacă nu am cunoaşte influenţa Creştinismului asupra vremii şi asupra „profetului” însuşi, poate povestirii nu i-am fi spus acum, „legendă” !

            Astfel se spune că, „noaptea naşterii lui a fost însemnată prin cutremure şi mari evenimente (?!). Palatul puternicului Şosroes se dărâmă complet; îngerii cerului erau în sărbătoare. Duhurile rele şi demonii au observat lumini pe ceruri, care anunţau marea întâmplare. Noul născut era sărac, complet sărac în această lume a deşertului” („Viaţa, Iubirile şi Profeţiile lui Mahomed, Creatorul Coranului”, Th.Martas, Edit.”Porţile Orientului”,Iaşi 1994). Cu unele diferenţe descrierea naşterii lui Mahomed este izbitor de asemănătoare cu cea a lui Isus Hristos. Dacă nu s-ar fi născut cu 570 de ani după naşterea Domnului Isus, poate nu ar fi numai o legendă, şi atunci relatarea naşterii lui ar fi fost originală.

            Pe lângă faptul că naşterea lui Mahomed nu a fost profeţită cu mii de ani mai dinainte ca cea a lui Hristos, el nu s-a născut din fecioară, ca şi Hristos, nu s-a născut din poporul evreu, nu s-a născut sub Legea lui Moise şi în multe alte condiţii pe care trebuia să le împlinească trimisul lui Dumnezeu, condiţii sau profeţii pe care vreau să vi le enumăr, pe scurt.

Astfel, acesta trebuia să fie:

            * Sămânţa femeii care trebuia să strivească capul şarpelui.

            * Sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov care să binecuvânteze toate neamurile pământului.

            * „Profetul asemenea lui Moise” despre care Dumnezeu a spus „să     ascultaţi de el!”

            * Copilul pe care ni-l va da Dumnezeu şi care va avea o „domnie fără   sfârşit”.

            * Cel care a fost străpuns şi zdrobit pentru păcatele şi fărădelegile noastre şi asupra Căruia Domnul a făcut să cadă nelegiuirea noastră a tuturor.

            * „Unsul” care să fie „lepădat” după 483 de ani.

  • Cel ce îşi are „obârşia” din veşnicie şi care stăpâneşte peste Israel şi s-a născut în Betleem, etc.

Pentru o şi mai mare detaliere a originii divine a lui Hristos priviţi la lista de mai jos, unde veţi vedea profeţia făcută în Vechiul Testament şi apoi, împlinirea în Noul Testament. Conform acestor profeţii, cine doar poate fi „trimisul lui Dumnezeu” ?

PROFETII MESIANICE ÎMPLINITE ÎN ISUS HRISTOS  

IDENTIFICAREA TRIMISULUI             PROFETIA DIN V.T.            ÎMPLINIREA DIN N.T.

 Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui            Geneza 3:15            Gal.4:4; Evrei 2:14-15; Col.1:13; Apoc.20:10

Urmaşul lui Avraam: sămânţa în care toate neamurile vor fi binecuvântate            Geneza 12:3;22:18;26:4      Matei 1:1

Urmaşul lui Isaac            Geneza 17:19            Luca 3:34

Urmaşul lui Iacov            Numeri 24:17             Matei 1:2

Vine din tribul lui Iuda            Geneza 49:10            Luca 3:33

Urmaşul pe tronul lui David Isaia 9:7      Luca 1:32, 33

Uns şi Veşnic            Psalm 45:6,7;102:25-27    Evrei 1:8-12

Născut în Betleem            Mica 5:2      Luca 2:4,5,7

Vremea naşterii Lui            Daniel 9:25    Luca 2:1,2

Născut din fecioară            Isaia 7:14    Luca 1:26,27,30,31

Uciderea copiilor            Ieremia 31:15            Matei 2:16-18

Fuga în Egipt  Osea 11:1    Matei 2:14,15

I s-a pregătit calea  Isaia 40:3-5 Luca 3:3-6

Precedat de un Înaintaş            Maleahi 3:1  Luca 7:24,27

Precedat de Ilie            Maleahi 4:5,6            Matei 11:13,14

Numit Fiul lui Dumnezeu            Psalm 2:7      Matei 3:17

Slujeşte în Galilea            Isaia 9:1,2   Matei 4:13-16

Zel/rîvnă pentru casa lui Dumnezeu            Psalm 69:9    Ioan 2:17

Vorbeşte în pilde   Psalm 78:2-4 Matei 13:34,35

Va tămădui inimile zdrobite            Isaia 61:1,2 Luca 4:18,19

Respins de ai Săi, de evrei   Isaia 53:3    Ioan 1:11; Luca 23:18

Va fi Profetul            Deut.18:15    Ioan 6:14;7:40;Luca 24:19;Fapte 3:20,22

Preot după rânduiala lui Melhisedec            Psalm 110:4  Evrei 5:5,6

Intrarea triumfală în Ierusalim            Zaharia 9:9   Marcu 11:7,9,11

Lăudat de copii   Psalm 8:2      Matei 21:15,16

Nu este crezut            Isaia 53:1    Ioan 12:37,38

Trădat de un prieten            Psalm 41:9    Luca 22:47,48

Vândut pe treizeci de arginţi            Zaharia 11:12            Matei 26:14,15

Acuzat de martori mincinoşi            Psalm 35:11  Marcu 14:57,58

Tăcut în faţa acuzaţiilor            Isaia 53:7    Marcu 15:4,5

Scuipat şi bătut  Isaia 50:6    Matei 26:67

Urât fără temei  Psalm 35:19  Ioan 15:24,25

Moare în locul…pedepsit în locul…            Isaia 53:5            Rom.5:6,8

Răstignit împreună cu răufăcători            Isaia 53:12  Marcu 15:27,28

Străpunse mâinile şi picioarele        Zaharia 12:10; Psalm 22:1,7,8,16,18          Ioan 20:27

Dispreţuit/hulit şi batjocorit            Psalm 22:7,8 Luca 23:35

Este chinuit de sete            Psalm 22:15  Ioan 19:28

Îi este dat vin/oţet să bea     Psalm 69:21  Matei 27:34,48

Ocărât            Psalm 69:9            Rom.15:3

Se roagă pentru duşmani            Psalm 109:4  Luca 23:34

Soldaţii au tras la sorţi pentru cămaşa Lui        Psalm 22:17,18            Matei 27:35,36

Părăsit de Dumnezeu            Psalm 22:1    Matei 27:46

Nu va avea nici un os sfărâmat/zdrobit     Psalm 34:20  Ioan 19:32,33,36

Străpuns în coastă            Zaharia 12:10            Ioan 19:34

Înmormântat laolaltă cu cei bogaţi            Isaia 53:9    Matei 27:57-60

Înviază dintre morţi            Psalm 16:10; 49:15            Marcu 16:6,7; Fapte 2:27,31

Se va înălţa la dreapta lui Dumnezeu  Psalm 68:18  Marcu 16:19; 1Cor.15:4; Efes.4:8

            Mahomed, întemeietorul Islamului nu a împlinit nici una dintre aceste profeţii, după cum ne-o dovedesc locul naşterii lui, vremea sau poporul din care se trage, şi aşa mai departe ! De asemenea, ştiut fiind faptul că femeia nu are sămânţă, ci numai bărbatul, Mahomed care s-a născut fireşte, din sămânţa bărbatului, nu poate să fie împlinirea acelei profeţii referitoare la Mântuitorul.

            De aceea, pretenţia de concurenţă pe care Islamul o face Creştinismului, este într-adevăr lipsită de confirmare divină.

            Mahomed a fost crescut întâi de bunicul său, apoi de unchiul său. Deşi originea lui Mahomed nu este bine cunoscută, totuşi unii cercetători cred că el provenea dintr-o familie foarte respectabilă, fapt care este totuşi incert.

            La vârsta de 25 de ani, el s-a căsătorit cu o bogată văduvă în vârstă de 40 de ani numită Khadijah (sau, Kadidja). Norman Anderson ne spune despre viaţa sa următoarele:

„Există dovezi dintr-o tradiţie care cu greu pot fi născocite şi care ne spun că Mahomed a suferit de tânăr, crize de nervi. Cu toate acestea, maturul Mahomed a dat semne de profundă dispoziţie religioasă. El se retrăgea în peşteri pentru izolare şi meditare. Practica frecvent postitul şi era înclinat la visare. Profund nemulţumit de politeismul şi de crudele superstiţii ale oraşului său natal Mecca, el pare să fi devenit foarte convins de existenţa şi transcendenţa unui singur Dumnezeu adevărat. Cât de mult din această convingere el a datorat-o Creştinismului şi Iudaismului, pare imposibil de determinat. Creştinismul monofizit (adică, cel de concepţie că doar o singură natură a existat în întrupare), era pe vremea aceea foarte răspândit în Regatul Arab al lui Ghassan, iar Biserica Bizantină era reprezentată de călugări hermiţi presăraţi în jurul Hijaz-ului, călugări cu care se prea poate ca Mahomed să fi venit în contact. Nestorienii (adică, cei care din intenţia de păstrare a deplinei umanităţi a Mântuitorului, i-au separat natura Sa, de asemenea, pe deplin divină), erau stabiliţi la Al Hira şi în Persia. Iudeii erau puternic reprezentaţi în Al Madina, în Yemen şi în multe alte locuri. În plus nu poate exista nici o îndoială că la un moment dat din viaţa lui el a absorbit multă învăţătură de la surse Talmudice şi că a avut contact cu o anume formă a Creştinismului, părând extrem de probabil ca adoptarea timpurie de către el a monoteismului să poate să-şi aibă originea în urma uneia dintre aceste influenţe.”

Chemarea

            Aşadar la vârsta maturităţii sale, concepţiile lui Mahomed s-au schimbat. El a ajuns să creadă într-un singur Dumnezeu, Allah, având astfel o credinţă monoteistă. El a respins politeismul idolatru al celor din jurul său. Pe la vârsta de 40 de ani, de acum religiosul Mahomed, a avut prima sa viziune. Aceste revelaţii constituie conţinutul celor relatate în Koran.

            La început Mahomed a fost nesigur de sursa acestor viziuni; dacă ele erau divine sau demonice. Însă, soţia lui, Kadidja, l-a încurajat să creadă că acestea proveneau de la Dumnezeu. Mai târziu, ea a devenit primul lui convertit. Totuşi cel mai important convertit din rândul primilor adepţi ai săi a fost un comerciant bogat numit Abu Bakr, care în cele din urmă a devenit şi unul din succesorii lui.

            „The Cambridge History of Islam” comentează privitor la revelaţiile lui Mahomed:

„În cursul viziunilor sau la scurt timp după acestea, Mahomed a început să primească „mesaje” sau „revelaţii” de la Dumnezeu. Câteodată i se părea că a auzit cuvinte ce i-au fost adresate lui, însă de regulă el părea să le „fi descoperit pur şi simplu, în inima lui”. Oricare ar fi fost „maniera” exactă a revelaţiei, şi mai multe „maniere” au fost enumerate de cărturarii musulmani, ceea ce contează este că mesajul nu a fost produsul minţii conştiente a lui Mahomed. El a crezut că putea cu uşurinţă să facă deosebirea dintre propria sa gândire şi aceste revelaţii.”

            Mesajele care astfel i-au parvenit lui Mahomed şi care depăşeau mintea lui conştientă, erau la început destul de scurte şi alcătuiau scurte versete încheiate de o rimă obişnuită sau de o asonanţă. Ele erau memorate de către Mahomed şi de către adepţii săi şi recitate ca parte a închinării comune. Mahomed a continuat să primească mesaje la intervale de timp până la moartea lui. În ultimii săi ani, revelaţiile începuseră să fie mai lungi, să aibe versete mult mai lungi şi să se adreseze treburilor comunităţii de musulmani din Medina. Toate, sau cel puţin multe din revelaţii, au fost probabil scrise în timpul vieţii lui Mahomed, de către scribii lui.

            Aceste viziuni au marcat începutul chemării profetice a lui Mahomed de către Allah. Mahomed a primit aceste viziuni în timpul următorilor douăzeci şi doi de ani până la moartea sa din anul 632 d.H..

Hijira – Fuga

            Noua credinţă a avut parte de împotrivire în oraşul natal al lui Mahomed, Mecca. Datorită respingerii sale din Mecca şi ostracismului vederilor sale, Mahomed şi adepţii săi s-au retras în oraşul cunoscut sub numele de Medina care înseamnă, „Oraşul/Cetatea Profetului”, noua denumire dată vechiului oraş, Yatrib.

            „Hijira” care înseamnă „fugă”, marchează punctul de cotitură din Islam. Toate calendarele islamice marchează această dată de 16 iulie, anul 622 d.H. ca fiind începutul lor. Astfel, anul 630 după Hristos, ajunge să fie anul 8 după Hijira („în anul al optulea al Hijirei”).

            În primii săi ani din Medina, Mahomed simpatiza atât cu iudeii cât şi cu creştinii, însă ei i-au respins atât învăţăturile cât şi persoana lui. Din cauza acestei respingeri, Mahomed a schimbat centrul de închinare al Islamului de la Ierusalim la Mecca, unde faimoasa piatră neagră Kaaba a fost înălţată. Mahomed a denunţat toţi idolii care înconjurau Kaaba şi a declarat-o un templu pentru singurul Dumnezeu adevărat, Allah.

            Cu atenţia sa îndreptată spre Mecca, Mahomed şi-a dat seama că trebuie să se întoarcă curând acasă. În cele din urmă, profetul izgonit s-a întors în triumf, cucerind cetatea.

            Acum Mahomed îşi asigurase în Arabia, ascensiunea politică şi profetică. Oponenţii activi din jurul său au fost trecuţi prin sabie, iar triburile îndepărtate au fost invitate, sub ameninţare, să-şi trimită delegaţi care să le comunice supunerea. Înainte de subita sa moarte din 632, el ştia că era aproape de îndeplinirea intenţiilor lui ambiţioase: unirea tuturor triburilor arabe într-o teocraţie guvernată după voia lui Allah.

            În perioada dintre întoarcerea sa la Mecca şi moartea sa, Mahomed a propagat Islamul cu un mare zel. În urma militantismului său şi al adepţilor săi apropiaţi, noua credinţă s-a răspândit cu mare repeziciune în întreaga regiune a Orientului.

            Când Mahomed a murit, el nu şi-a exprimat conducătorilor Islamului dorinţa de a numi succesori. Lucrul acesta a rezultat în izbucnirea unei lupte pentru putere între diferitele facţiuni care credeau că propriile metode de a stabili un succesor erau mai bune decât ale rivalilor lor. Principala neînţelegere a apărut între cei ce susţineau că numai din rândurile conducătorilor islamici trebuia să fie ales un calif, şi între cei ce credeau că succesorul trebuia să fie ereditar, adică Ali, ginerele lui Mahomed căsătorit cu singura lui fiică, Fatima.

            Acesta a fost începutul fărâmiţării Islamului în toate sectele islamice pe care noi le cunoaştem în prezent. Despre aceste secte ale Islamului vom vorbi în capitolul 5.

2 ).  CE ESTE ISLAMUL?

            Islamul nu este un cult, ci este o mare religie a lumii, deosebit de diferită de Creştinism. Nu este un cult fiindcă un cult înseamnă un grup de oameni polarizaţi în jurul interpretării distincte a Bibliei de către un om sau de către o organizaţie, pe când Islamul pretinde o cu totul altă bază a apariţiei şi autorităţii lui. El este o alternativă spirituală fiindcă oferă oamenilor o altă revelaţie decât Scriptura – Koranul – şi o altă cale de mântuire, decât Isus Hristos – Mahomed. Fiindcă Isus Hristos a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; şi nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6), a spune oamenilor că pot fi mântuiţi pe o altă cale înseamnă a le oferi o alternativă. Dar dacă Isus este singura Cale de mântuire, prin urmare, nu există o altă alternativă!

            De aceea, Islamul este o mare religie a lumii care contestă bazele Creştinismului şi care şi-a început invazia, pe alocuri agresivă, a lumii. Moscheele răsar în multe zone „creştine”, iar dacă trăiţi într-o ţară creştină probabil că v-aţi întrebat ce sunt aceste construcţii cu cupole rotunde din unele mari oraşe ale ţării d-voastră !

            Din nefericire, cei mai mulţi creştini înţeleg foarte puţin învăţăturile Islamului şi le este teamă să-l împărtăşească pe Hristos musulmanilor. Sper ca acest material să vă ajute să vă pregătiţi să le vorbiţi musulmanilor pe care-i întâlniţi.

            „Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mohamed este profetul lui Allah” este marea Shahada, sau „mărturie de credinţă” pe care musulmanii credincioşi o proclamă zilnic în toată lumea. Această declaraţie de credinţă este ceea ce deosebeşte de fapt Islamul de celelalte religii ale lumii, Creştinismul, Iudaismul şi Hinduismul. Între zeci şi se pare, sute de milioane de oameni (sunt convins că la ora scrierii materialului numărul lor real nu suferă scădere!) din toată lumea îl mărturisesc pe Allah ca fiind Dumnezeul lor, iar pe Mohamed, ca profet al lor.

            Islamul este una dintre cele patru mari religii ale lumii, pe lângă Creştinism, Iudaism şi Hinduism. În această scurtă evaluare/analiză a Islamismului vom defini cei mai importanţi termeni ai acestei religii, vom menţiona cele mai proeminente secte ale Islamului şi-i vom rezuma învăţătura fundamentală în contrast cu Creştinismul biblic. De asemenea, vă voi oferi nişte sfaturi practice pentru evanghelizarea unui musulman.

            În zilele noastre există aşadar milioane şi milioane de oameni care îmbrăţişează credinţa islamică. Numeroase ţări sunt guvernate şi dominate după învăţăturile, practicile şi legile islamice. Mare parte a lumii occidentale este dependentă de naţiunile islamice datorită marii cantităţi de ţiţei importat din sfera lor de influenţă. La ora actuală oraşe occidentale, universităţi şi întreprinderi înregistrează un mai mare aflux de musulmani decât a existat vreodată. Islamul este o forţă religioasă, socială şi politică de care fiecare creştin ar trebui să fie conştient. De aceea, creştinii mai ales, trebuie să se echipeze pentru a aduce o activă apologie credinţei creştine biblice faţă de pretenţiile Islamismului şi să împărtăşească cu dragoste Evanghelia lui Isus Hristos cu adepţii lui Mahomed. Conştienţi de această sarcină haideţi să începem examinarea împreună a Islamului.

3 ).   DEFINIŢII

            Islamul, asemenea multor alte religii îşi are propriul său vocabular care-i descrie crezurile. O scurtă privire asupra unora dintre cei mai importanţi termeni religioşi ai Islamismului va furniza temeiul pentru o discuţie ulterioară a istoriei şi credinţei islamice.

            Islam – este numele religiei apărute în urma revelaţiilor şi învăţăturilor lui Mahomed. Islam este termenul arăbesc pentru „supunere”.

            Musulman – este numele dat celui ce aderează la religia islamică. „Musulman” este un cuvânt arăbesc înrudit cu termenul de Islam şi înseamnă „cel ce se supune”. Musulmanul se supune voii lui Allah aşa cum este revelată de către Mahomed.

            Allah – este numele islamic pentru Dumnezeu şi este greu de tradus în româneşte, sau în engleză. Un scriitor musulman l-a definit astfel: „Cuvântul înseamnă unicul Dumnezeu care posedă toate însuşirile de perfecţiune şi frumuseţe în infinitatea lor. Musulmanii sunt convinşi că termenul englezesc „God” nu comunică adevărata semnificaţie a cuvântului Allah” (Badru D.Kateregga, şi David W.Shenk, „Islam and Christianity”, Grand Rapids, MI:William B.Eerdmans Publishing Company, 1980, pag.1).

            Mahomed – a fost numele obişnuit al unui bărbat arab, născut în anul 570 după Hristos, în oraşul Mecca şi care a murit în 632 d.H. El a afirmat/pretins că este profetul care restaurează adevărata religie şi gloria lui Allah în întreaga lume, la fel cum Isus Hristos a fost pe vremea Lui un profet pentru poporul Său. Mahomed înseamnă „acela care este glorificat sau lăudat”.

            Koran (sau, Quran) – este termenul arăbesc pentru „recitare” şi se referă la culegerea de pretinse revelaţii făcute de Allah prin arhanghelul său, lui Mahomed, păstrate şi considerate de către musulmani ca fiind scripturile islamice. Musulmanii cred în Legea lui Moise, Psalmii lui David, şi în Injil sau Evanghelia lui Isus Hristos. Totuşi, ei cred că scrierile lor sfinte insuflate prin Mahomed le depăşesc pe acestea şi că Biblia folosită de creştini şi de iudei, este o versiune deformată a scripturilor islamice. Ori de câte ori Biblia contrazice Islamul, musulmanii afirmă că Biblia este cea care greşeşte.

            Sura – termenul se referă la împărţirea Koranului şi corespunde aproximativ cu termenul nostru, „capitol”. Koranul cuprinde 114 revelaţii, fiecare alcătuind o „sura” sau un capitol. Cele mai scurte revelaţii apar primele iar cele mai lungi ultimele. În Koran nu există nici o ordine cronologică a scrierilor.

            Hadith – aceasta este o altă formă de literatură islamică care are de asemenea un rol important. „Hadith” este termenul arăbesc pentru „culegere de tradiţii”. Aceste obiceiuri furnizează materia primă pentru complicata structură politică şi socială a Islamului.

            Calif – este cuvântul arăbesc pentru lider (conducător) şi se referă la principalii lideri ai Islamului şi îndeosebi la succesorii imediaţi ai lui Mahomed.

            Ayatollah – se referă la un stăpân spiritual sau lider al Islamului.

4).   SECTE ALE ISLAMULUI

            Din aceste zeci, chiar sute de milioane de musulmani (din nou vă amintesc că în clipa când citiţi cifrele au devenit mult mai mari, dar nu posed o statistică recentă şi exactă a lor) din întreaga lume, cel mai mare număr de membrii îi are secta Sunni. Aceştia îi acceptă pe cei patru califi care sunt succesorii direcţi ai lui Mahomed. Sunni-ţii practică o formă moderată de interpretare islamică. Nouăzeci la sută dintre musulmanii din Orientul Mijlociu sunt sunni-ţi (de exemplu, 90% din musulmanii egipteni, 90% din musulmanii iordanieni, 90% din musulmanii Arabiei Saudite, şi 98% din musulmanii libieni, sunt sunni-ţi).

            Cea de-a doua mare sectă a Islamului este secta Shiită. Deşi este cu mult mai mică decât secta Sunnită, această sectă Shiită este mult mai literară în interpretarea şi aplicarea Koranului, fiind mult mai militantă şi mai fanatică decât secta Sunnită. Nouăzeci la sută dintre musulmanii aflaţi în Iran sunt shiiţi şi sunt conduşi de unii dintre cei mai puternici aiatolahi shiiţi din toată lumea arabă printre care a fost şi Khoumeini.

            O altă sectă islamică demnă de luat în seamă este secta Ahmdiyan care a fost fondată în anii 1800. În ultimii patruzeci de ani această mică sectă a produs o sumă de scrieri apologetice împotriva Creştinismului şi Iudaismului. Ahmdiy-eni sunt extrem de vizibili în universităţile americane unde practică intense activităţi de prozelitism printre studenţii americani.

            Secta Sufi este secta mistică a Islamului. Sufi-ţii sunt respinşi de majoritatea musulmanilor conservatori. Unele scrieri ale sufi-ţiilor par să respingă strictul monoteism unitarian al islamismului tradiţional în schimbul unei forme de „panteism imanent”.

5).   CREZURILE ISLAMICE

            La prima vedere, crezul Islamului pare să fie extrem de compatibil şi de asemănător Creştinismului sau Iudaismului. Adesea oamenii pretind că musulmanii cred în acelaşi Dumnezeu ca şi creştinii doar adăugând că, „numai nu-l acceptă pe Isus Hristos”. Totuşi aşa cum vom vedea, Dumnezeul musulman nu este identic Dumnezeului creştin, de aceea cei ce fac astfel de afirmaţii dezvăluie o crasă ignoranţă atât a Islamismului cât şi a Creştinismului.

            Islamul respinge doctrinele biblice ale Trinităţii şi ale Dumnezeirii lui Isus Hristos. Să vedem atunci, care este pe scurt, concepţia islamică despre,

Dumnezeu

            Pentru musulmani, „Allah” este singurul Dumnezeu adevărat. La ei, nu există o blasfemie de felul „Trinităţii”. Isus Hristos este un profet al lui Allah. El nu este Fiul lui Dumnezeu sau Dumnezeu Însuşi (vezi, Sura 4:171). Dumnezeul musulman este inaccesibil omului păcătos. El este atât de perfect şi de sfânt încât El poate comunica cu omenirea numai printr-un lanţ de îngeri şi de profeţi. Dumnezeul musulman este un dumnezeu al judecăţii nu al harului, un dumnezeu, mai degrabă al mâniei decât al dragostei. Dorinţa musulmanului este de a se supune până în punctul în care el poate stăvili braţul judecător al lui Allah, şi poate prin pornirile capricioase ale lui Allah, să moştenească viaţa veşnică într-un paradis pământesc de lăcomie şi de satisfacţie sexuală. Musulmanii nu-l pot concepe pe Dumnezeu ca fiind un Tată iubitor şi milos.

            Care este pentru musulmani, imaginea lui Isus Hristos?

Isus Hristos

            Aşa cum am menţionat mai sus, Isus Hristos înseamnă pentru musulmani doar unul din numeroşii profeţi ai lui Allah. Isus Hristos a fost profet pentru poporul Său la vremea Lui. Profetul Mahomed îl întrece pe Isus Hristos. Isus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi nici o parte din vreo Trinitate. Isus Hristos nu a ispăşit pentru păcatele nimănui, cu toate că ei afirmă că El a fost fără păcat. Isus Hristos nu a murit pe cruce. Diverse tradiţii islamice afirmă că în mod miraculos Iuda Iscarioteanul l-a înlocuit pe cruce sau că Dumnezeu l-a scăpat miraculos din mâinile romanilor şi ale iudeilor înainte ca El să fi fost crucificat. Majoritatea musulmanilor cred că Isus Hristos a fost luat în ceruri, trupeşte, fără ca El să fi trebuit să moară (Sura 4:157).

            După ce am văzut ce anume cred musulmanii despre Dumnezeu şi despre Domnul Isus Hristos cred că este util să înţelegem acum care este concepţia lor despre păcat şi despre mântuire.

Păcat şi Mântuire

            În Islam, păcatul şi mântuirea sunt asociate cu două concepţii: fapte şi soartă (kismet). Fiecare musulman care speră să scape de judecata lui Allah trebuie să îndeplinească obligaţiile celor Cinci Stâlpi ai Credinţei (Sura 10:29). Aceste fapte religioase includ:

  1. Recitarea Shahada-dei („Nu este alt dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este profetul lui Allah”).
  2. Cinci rugăciuni zilnice prescrise (obligatorii) (Salat sau Namaz) în arabă. Aceste rugăciuni includ îngenuncheri şi prosternare în direcţia oraşului sfânt, Mecca.
  3. Milostenia (Zakat), care este deosebită de zeciuială devreme ce musulmanilor le este cerut să ofere numai o pătrime din venitul lor ca şi contribuţie caritabilă.
  4. Postirea (Saum sau Ruzeh) în timpul întregii luni a Ramadanului când musulmanii trebuie să postească de la orice mâncare şi băutură începând de la răsăritul până la apusul soarelui, ca ispăşire pentru propriile lor păcate din anul precedent (cu toate acestea, după apusul soarelui mulţi musulmani ţin petreceri, iar alţii se trezesc înainte de răsărit pentru a mânca ceva mai mult înainte ca soarele să răsară şi postul să înceapă din nou!!).
  5. Pelerinajul (Hajj) la Mecca, cetatea sfântă, cel puţin odată în viaţă pentru fiecare musulman.

            Războiul Sfânt (Jihadul) era considerat o condiţie, sau obligaţie a credinţei iar musulmanii de la începutul existenţei Islamului au crezut că era datoria lor sacră de a ucide pe cei ce nu adoptă singura credinţă adevărată. Islamismul contemporan, al zilelor noastre, este mult mai moderat, deşi mulţi shii-ţi doresc restaurarea Jihadului ca fiind unul din elementele fundamentale ale credinţei islamice. Situaţia politică a Orientului Îndepărtat, Apropiat şi Mijlociu demonstrează cu prisosinţă că Jihadul nu este, din păcate, doar ficţiune religioasă. De asemenea, întreaga lume resimte profund răbufnirile acestui fel de război „sfânt”, care a şocat atât de mult lumea noastră prin violenţa şi iraţionalul manifestărilor lui.

            Astfel, acesta este doar un alt motiv pentru care să-i cunoaştem originile şi să-i înţelegem pe cei ce-l promovează, cu scopul de a-i câştiga pentru Dumnezeul Iubirii şi nu al urii ! Nu de alta, dar pentru musulmani, cruciadele reprezintă cam singura imagine a Creştinismului, de care ei au avut parte !

 6)   ÎMPĂRTĂŞIND EVANGHELIA CU UN MUSULMAN

            Cele trei subiecte cheie de discuţie dintre un creştin şi un musulman ar trebui să fie, natura iubitoare a lui Dumnezeu, identitatea şi Dumnezeirea lui Isus Hristos şi mântuirea numai prin har fără fapte religioase. Creştinii pot spune musulmanilor că Dumnezeul creştin întrece şi depăşeşte mărginirea şi păcătoşenia omului fiindcă Acestuia îi pasă de oameni şi îi iubeşte în mod individual. Dragostea divină, concept care lipseşte din structura religioasă a Islamului este totuşi esenţială împăcării oamenilor cu Dumnezeu şi acceptării lor de către El. O puternică mărturie a Scripturii în favoarea iubirii lui Dumnezeu este Ioan 3:16, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

În acest verset se găsesc cele mai multe superlative conţinute într-o singură frază a Scripturii.

Cel mai mare motiv: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”

Cel mai mare iubitor: „Dumnezeu”

Cel mai mare gest: „a dat”

Cel mai mare sacrificiu: „pe Fiul Său”

Cel mai mare privilegiu: „oricine crede în El”

Cea mai mare salvare: „să nu piară”

Cea mai simplă condiţie: „a crede”

Cel mai mare dar: „viaţă veşnică”

Cel mai scump cadou: „Isus”

Cel mai nevrednic primitor: „lumea”

            Fără această demonstraţie de dragoste, în trimiterea Fiului lui Dumnezeu, împăcarea cu Dumnezeu ar fi fost irealizabilă din cauza păcatelor oamenilor. Dar, dragostea lui Dumnezeu s-a arătat în faptul că în loc de a trimite întâi judecata, El l-a trimis întâi pe Fiul Său pentru a oferi o şansă acelora care vor crede în El. Dar aceasta nu înseamnă că El nu va mai judeca păcatele, ci numai că cei ce au păcătuit, dar l-au primit pe Isus, vor avea parte de dragostea lui Dumnezeu şi nu de mânia Lui !

            Când li se vorbeşte despre Isus Hristos mulţi musulmani refuză să asculte, afirmând că Scripturile noastre sunt deformate şi că nu merită încredere. Această afirmaţie este nefondată fiindcă în zilele noastre există peste 24.000 de manuscrise numai ale Noului Testament dintre care 5.300 sunt manuscrise greceşti scrise de mână. Conform ştiinţei criticismului textual, comparaţiile făcute între aceste manuscrise au stabilit o acurateţe/precizie a textului de 99,5%. Integritatea textului Vechiului Testament este de asemenea atestată de fidelitatea procesului de transcriere, în urma comparării lui cu Sulurile de la Marea Moartă şi prin compararea cu Septuagintul (traducerea în greacă a Vechiului Testament efectuată între anii 280, înainte de Hristos, şi 250 înainte de Hristos, de către 70 de cărturari – de aici, denumirea).

            În schimb, în urma comparării Koranului cu Biblia descoperim numeroase inexactităţi şi „anacronisme” (adică, erori în fixarea datelor unor evenimente istorice) . Gleason Archer Jr. prezintă în cartea sa „A Survey of Old Testament Introduction”, 13 astfel de erori. Nu pe acestea vi le prezentăm în detaliu în prezentul material însă vă îndemn să comparaţi astfel de contradicţii şi inexactităţi cu relatări ale Bibliei:

 Comparaţi,

 Nr.            SUBIECT            KORAN            BIBLIE

  1. Fii nenumiţi ai lui Noe Sura 11:42-43            Gen. 6,7 şi 10
  2. Iosif şi fraţii săi Sura 12:11-20            Gen. 37
  3. Soţia lui Potifar Sura 12:21-32       Gen. 39
  4. Temniţa din Egipt Sura 12:36-55            Gen. 40
  5. Israeliţii Sura 26:55-60            Exod. 1:9;12:31-36
  6. Întoarcerea evreilor în Egipt Sura 2:57-60            Exodul, Numeri
  7. Semnele lui Dumnezeu nu sunt crezute Sura 2:61    (nici o dovadă)
  8. Saul şi Ghedeon sunt confundaţi Sura 2:249  Jud. 7:5-8
  9. Maria. Soţia lui Imran Sura 3:31 În toate cele 4 evanghelii
  10. Zaharia rămâne mut doar trei zile Sura 3:41    Luca 1:18-20
  11. Dumnezeu ascunde trupul lui Isus Sura 3:55    Din toate cele 4 Evanghelii
  12. Mahomed este paracletos, adică Mângâietorul Sura 61:6    Ioan 16:7
  13. Trinitatea şi Dumnezeirea lui Hristos nu sunt adevărate Sura 5:119  Marcu 14:61-62

            Chiar fără a poseda multe cunoştinţe biblice, simpla comparare a pasajelor va dezvălui care este textul autoritar cu privire la subiectul respectiv.

Înlăturarea prejudecăţilor dintre musulmani şi creştini

            Atunci când sunteţi în situaţia de a-i mărturisi Evanghelia unui musulman este foarte probabil că vă veţi izbi de prejudecăţi născute dintr-o necunoaştere a evenimentelor istorice şi a motivelor care au dus la desfăşurarea cruciadelor, spre exemplu. Bineînţeles că prejudecăţile există de ambele părţi, dar creştinii care au ca roadă dragostea pot să le depăşească, fiindcă „dragostea…nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire…” (1 Cor.13:5,6), ci doreşte mântuirea tuturor oamenilor!

            Iată câteva dintre cele mai întâlnite concepţii greşite pe care musulmanii le au despre creştini şi în acelaşi timp, pe care creştinii le au despre musulmani:

Concepţii greşite/prejudecăţi cu privire la musulmani

Faptul că toţi arabii sunt musulmani şi că toţi musulmanii sunt arabi, este o prejudecată. Observaţi că, există evrei arabi şi de asemenea, arabi creştini. Că există, musulmani europeni şi musulmani negri (africani).

            Faptul că, teroriştii arabi şi radicalii fundamentalişti islamici reprezintă corect Islamul este o prejudecată. Observaţi că, cei mai mulţi musulmani nu susţin violenţa ca o parte normală sau acceptabilă a vieţii.

Concepţii greşite/prejudecăţi cu privire la creştini

Faptul că toţi europenii sunt creştini şi că toţi creştinii sunt europeni, este o prejudecată. Observaţi că, o mare parte din aceştia au fost crescuţi şi educaţi în societăţi comuniste care-l neagă pe Isus Hristos şi că le-a fost insuflat un spirit ateu. După aceea, mai sunt alte categorii de europeni care sunt numai membrii nominali ai unei religii dar nu-l cunosc pe Dumnezeu şi nu practică neprihănirea!

            Faptul că cruciadele sunt o dovadă a urii creştinilor faţă de musulmani, este de asemenea o prejudecată. Observaţi că cruciadele au urmat unei lungi perioade de expansiune islamică violentă în care au fost distruse mii de biserici din Nordul Africii şi din Orientul Mijlociu. Musulmanii invadaseră Europa cu mult timp mai înainte ca să se organizeze cruciadele şi nu au fost opriţi decât după ce au pătruns adânc în Franţa. După cruciade, musulmanii au atacat Estul Europei şi au fost din nou opriţi, dar la zidurile Vienei. Aceasta este realitatea istorică !

Găsiţi teren comun

            Nu trebuie să căutaţi mult fiindcă creştinii şi musulmanii împărtăşesc unele crezuri comune care nu le garantează părtăşia (1 Ioan 1:3), dar care totuşi pot sluji drept punct de plecare al unei discuţii constructive, unei uşi deschise pentru Evanghelie. Reuşita mărturiei creştinilor poate depinde de recunoaşterea acestor puncte comune:

  1. Există doar un singur Dumnezeu (Creator şi Păstrător al tuturor lucrurilor).
  2. Adevărul este obiectiv, vizibil şi disponibil tuturor oamenilor.
  3. Moise, Isus şi Mahomed au fost personaje istorice, reale.
  4. Oamenilor le este poruncit să respecte legea morală din inima sau conştiinţa lor.
  5. Dumnezeu i-a dat omului Legea (Torah-ul), Psalmii şi Evanghelia.
  6. Dumnezeu este mare.

Dumnezeu este un Tată iubitor

            Dumnezeul Koranului (Allah) este un dumnezeu al judecăţii şi nu al harului, un dumnezeu al mâniei, nu al dragostei. El nu este descris ca fiind un Tată milos şi iubitor care sacrifică ce-i este mai scump, ci mai degrabă este descris ca fiind un stăpân aspru şi neîndurător. Creştinul ar trebui să sublinieze faptul că Dumnezeul Bibliei ne arată o dragoste părintească, paternă. Că Lui îi pasă de oameni ca indivizi şi că noi putem să-l cunoaştem ca pe un Tată de care să nu ne fie frică: „Şi voi n-aţi primit un duh de robie ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: ‘Ava! adică: Tată!'” (Rom.8:15; Gal.4:6)

            Isus nu ne mai numeşte robi, ci „prieteni” (Ioan 15:15). Biblia învaţă că Dumnezeu este dragoste. Că cei ce sunt creştini pot avea viaţă veşnică datorită lucrării şi iubirii lui Însuşi Dumnezeu ! Ca răspuns la acestea, creştinii i se închină Lui, nu din obligaţie sau din datorie. De aceea, Apostolul Ioan a scris: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1)

            Caracterul de Tată iubitor al lui Dumnezeu ne-a fost ilustrat de Isus prin ceea ce a spus şi a făcut: „Eu sunt Păstorul cel bun (nu asprul Mahomed). Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (ceea ce Mahomed nu a făcut niciodată!) (Ioan 10:11).

            „Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17) „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16).

Dumnezeu este „mare”

            Musulmanii cred că Dumnezeu este mare într-un sens foarte diferit decât creştinii. Există două feluri de măreţii. Spre exemplu, „mare” poate să se refere la:

– un împărat dintr-un palat luxos, departe de problemele zilnice ale poporului său, sau la

– un strălucit student la medicină care lucrează din greu şi care merge la cei mai săraci oameni din ţară pentru a-i vindeca.

            Isus Hristos este cu adevărat „mare”, pentru că deşi El era Dumnezeu şi El era cel ce trebuia slujit, a renunţat la poziţia Sa pentru a se face slujitorul nostru al tuturora. În timp ce „islam” înseamnă „supunere” unui dumnezeu ce pretinde slujire, Isus Hristos a spus că: „…domnitorii Neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi(Matei 20:25-28).

            În religia islamică, piramida măreţiei poate fi descrisă cu termenii: „domnitorii Neamurilor domnesc peste ele”. La urma urmei, lupta pentru măreţie şi putere care o caracterizează este o ilustrare a conceptului despre măreţia lui Allah pe care musulmanii îl au. Însă, principiul slujirii tuturora, principiu afirmat de Isus, este devastator pentru religiile unde slujirea este adusă doar vârfului piramidei. De aceea, El a poruncit: „Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”. Astfel, în Împărăţia lui Dumnezeu, piramida măreţiei este răsturnată, este pe dos, încât puterea sau autoritatea se află la bază, nu în vârful ei. Adevărata măreţie este slujirea pe care Dumnezeu ne-a adus-o atunci când El s-a coborât la baza piramidei. El nu a venit să pretindă slujire (supunere), ci să slujească.

            El le-a slujit oamenilor fiindcă le-a recunoscut valoarea şi pentru răscumpărarea lor şi-a dat chiar viaţa Lui. În schimb, Allah cere ca oamenii să-şi dea viaţa pentru el.

            Tendinţa religiei islamice este de a „domni” peste oameni, fiindcă nu le recunoaşte valoarea şi nu-i apreciază în felul în care Isus Hristos i-a apreciat.

Isus Hristos sau Mahomed?

            Deşi musulmanii sunt învăţaţi că Isus este numai un mare profet dar nu Dumnezeu Fiul, unele din versetele Koranului confirmă de fapt, Dumnezeirea lui Isus Hristos. Poate că vi se pare surprinzător, dar dacă procuraţi o traducere a Koranului puteţi verifica şi folosi cu succes următoarele referinţe:

Sura 3:45-47-     Isus s-a născut din fecioara Maria.

Sura 19:19-         Isus a trăit o viaţă fără păcat.

Sura 3:45-          Isus este Cuvântul lui Dumnezeu.

Sura 3:49-     Isus a săvârşit multe miracole ca,   vindecarea vederii unui orb, vindecarea leproşilor, şi chiar a înviat morţii.

            Toate acestea fiind descrieri numai ale lui Dumnezeu. În prezentarea acestor argumente, căutaţi să daţi dovadă de discernământ şi de sensibilitate fiindcă pentru un musulman a crede că Isus Hristos este Dumnezeu înseamnă a comite „păcatul de neiertat” (sau, shirk).

            În Koran (sura) 7:158, Mahomed a cerut oamenilor să-l urmeze pe el. După aceea, într-unul din versetele înşirate mai sus el a mărturisit că Isus s-a aflat printre aceia care erau cel mai aproape de Dumnezeu. Şi că El este cinstit (adică, onorat) în această lumea cât şi pe lumea cealaltă (Koran 3:45).

            Astfel, musulmanii înţeleg că lucrul acesta înseamnă că Isus a fost fără păcat, sfânt sau neprihănit, atribute pe care ei nu le-au pretins niciodată cu privire la Mahomed. De fapt, în mai multe pasaje din Koran putem citi că Mahomed a fost îndemnat să caute iertare pentru greşelile lui (Sura 16:61; 40:55; 42:5, 30; 47:19; 48:1-2) şi că nici o vietate/creatură vie n-ar fi rămas pe pământ dacă Dumnezeu le-ar fi pedepsit pentru nelegiuirea lor. Putem citi că una din victoriile militare ale lui Mahomed i-a slujit de asigurare pentru iertarea păcatelor sale atât din trecut cât şi din viitor. Pentru ca un musulman să nege aceste lucruri înseamnă a nu cunoaşte ceea ce propria lui scriere sfântă afirmă. Despre Mahomed nu se spune că a fost fără păcat, în timp ce despre Isus se spune acest lucru şi pe deasupra că este viu în ceruri, aproape de Dumnezeu, în prezent !

            Contrastul dintre cei doi poate fi şi mai reliefat prin a menţiona că mormântul lui Mahomed se află astăzi în Medina, pe când Hristos este viu în ceruri şi împreună cu Dumnezeu.

            În Koran (2:253; 3:45-49; 4:158, 171; 5:49; 19:33; 89:22) se observă că Isus este numit Mesia, că a fost născut din fecioară, că este printre cei neprihăniţi şi printre cei mai aproape de Dumnezeu. De asemenea că, a primit putere de la Duhul Sfânt, că a făcut toate aceste miracole deja menţionate, că şi-a proorocit propria Sa moarte şi înviere, că a fost numit Cuvântul lui Dumnezeu şi un Spirit de la Dumnezeu. Se mai spune că El (Isus) se va întoarce împreună cu miile de îngeri pentru a judeca lumea.

            Toate aceste descrieri scot în evidenţă o clară imagine a unui Hristos care a fost mai mult decât un profet şi că a fost chiar în termeni ai Koranului, superior lui Mahomed.

            Deci, chiar folosind Koranul puteţi dovedi unui musulman că Isus Hristos este mai mare decât Mahomed. Dacă nu posedaţi o copie a lui, puteţi cel puţin să-i indicaţi musulmanului cu care staţi de vorbă câteva dintre aceste versete ale Koranului care contrazic ceea ce sunt învăţaţi, dar care îi obligă să facă o alegere între Isus Hristos şi Mahomed. Să aleagă viaţa sau moartea!

            Reverendul Pfander, care a fost înainte un musulman, a scris în 1935, „The Balance of Truth”, o carte recunoscută ca fiind de referinţă pentru evanghelizarea musulmanilor, a formulat acest îndemn:

„Alegerea este între: Cel care a făcut bine (Isus) sau cel care este numit Profetul cu Sabie (Mahomed); între Cel ce-a spus, „Iubeşte-ţi duşmanii” (Isus) şi cel ce-a zis, „Ucide-ţi duşmanii şi duşmanii lui Dumnezeu”; între Cel ce s-a rugat pentru duşmanii Săi (Isus) şi cel ce a făcut ca cei ce l-au denigrat să fie ucişi (Mahomed).”

BIBLIOGRAFIE:

„The Kingdom of the Cults”, de Walter Martin. Bethany House Publishers, Minneapolis, Minnesota 55438, 1985.

„A Ready Defense”, de Josh McDowell. Here’s Life Publishers – 1990.

„The Facts on Jesus the Messiah”, de John Ankerberg & John Weldon. Harvest House Publishers – 1993.

„The Christian Research Journal” (summer 1993) „Witnessing to Muslims” – part 2, de Don McCurry.

„Lecture on Islam” (winter 1994) – Calvary Chapel Bible School from Austria.

https://www.rcrwebsite.com/islamism.htm

 

 

ICONOCLASMUL

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

ICONOCLASMUL

Literar, iconoclasmul înseamnă distrugerea religioasă şi politică a imaginilor şi monumentelor sacre, de obicei (dar nu întotdeauna) de cătrealt grup religios. Oamenii care distrug astfel de imagini sunt numiţi iconoclaşti, în timp ce aceia care respectă sau venerează acele imagini sunt numiţi iconoduli.

Termenul „iconoclast” a ajuns să aibă un înţeles mai generalizat.

Iconoclasmul bizantin

Prima perioadă iconoclastică: 730- 787

Împăratul Leo al III-lea Isaurianul (care a domnit între 717-741) a interzis uzul icoanelor lui Isus, a Mariei şi Sfinţilor şi a ordonat distrugerea acestor imagini în anul 730. Controversa a fost alimentată de refuzul multor creştini rezidenţi în afara Imperiului Bizantin, inclusiv mulţi creştini ce trăiau în Califatul Islamic, de a accepta argumentele teologice ale împăratului. Sfântul Ioan din Damasc a fost unul dintre cei mai proeminenţi. În mod ironic, creştinii care trăiau sub legea musulmană în acea vreme aveau mai multă libertate de a scrie în apărarea icoanelor decât cei ce trăiau în Imperiul Bizantin. Leo a fost capabil să promulge politica sa datorită popularităţii sale personale şi a succeselor militare – el este creditat ca salvator al Constantinopolelui  în timpul unui asediu arab din 717-718 şi apoi sprijinind Imperiul în războaiele anuale.

Fiul lui Leo al III-lea, Constantin al V-lea (domnie: 741-775) a fost provocat odată de un general care a folosit propaganda iconofilă (favorabilă icoanelor), dar succesul său militar împotriva acestei ameninţări i-a consolidat poziţia.

Prima perioadă iconoclastică a luat sfârşit la Al Doilea Sinod din Nicaea în 787, când venerarea icoanelor a fost permisă, chiar dacă până atunci era strict interzisă. Printre motivaţii a fost şi doctrina Întrupării: pentru că Fiul lui Dumnezeu (Isus Hristos) s-a întrupat, având o apariţie fizică, acum este posibil să fie folosit material fizic pentru a-L înfăţişa pe Fiul Domnului şi a-i zugrăvii pe sfinţi. Adularea icoanelor a durat până la domnia succesorului împărătesei Irene, Nicephorus I (domnie: 802-811) şi două scurte domnii după aceea.

A doua perioadă iconoclastică: 813-843

Împăratul Leo al V-lea (813-820) a instituit a doua perioadă a iconoclasmului în 813, care pare să fi fost cu forţări mai puţin riguroase, odată ce au fost mai puţine martirizări şi distrugeri publice ale icoanelor. Leo a fost urmat de Mihai al II-lea, care l-a avut urmaş pe Teofil al II-lea. Teofil a murit lăsând-o pe soţia sa Theodora ca regentă a moştenitorului său minor, Mihai al III-lea. Ca Irene cu 50 de ani înainte, Theodora i-a mobilizat pe iconoduli şi a proclamat repunerea în drepturi a icoanelor în 843. Din acele timpuri, prima duminică a Postului Mare este celebrată în bisericile de tradiţie ortodoxă ca sărbătoare a „Triumfului Ortodoxiei”.

Iconoclasmul islamic

Din cauza prohibiţiei împotriva decoraţiunilor de figuri în moschei – nu, cum se spune adesea, o totală interzicere a folosirii imaginilor – musulmanii au ocazia de a comite acte de iconoclasm împotriva imaginilor religioase ale altor religii. Un exemplu este distrugerea frescelor şi statuilor monumentale ale lui Buddha la Bamiyan de către talibani, un element al mişcării Islamice.

Într-un număr de ţări, oştile cuceritoare musulmane au dărâmat templele şi casele de rugăciune locale şi au zidit moschei în locul lor. Domul de Piatră din Ierusalim a fost construit peste rămăşiţele Templului Iudaic din Ierusalim. Acte similare s-au semnalat în părţi ale nordului Africii sub cucerirea musulmană. În India, numeroase foste mănăstiri budiste au fost cucerite şi reconstruite ca moschei. În anii mai recenţi, unii naţionalişti Hindu au încercat să dărâme aceste moschei, pentru a le înlocui cu temple Hindu. Aceasta este o parte a conflictului actual dintre naţionaliştii Hindu indieni şi islamiştii indieni.

Reforma iconoclasmului

Unii dintre reformatorii protestanţi şi-au încurajat adepţii să distrugă operele artistice catolice insistând că sunt idoli. Huldreich Zwingli şi John Calvin au promovat acest demers întru adaptarea primelor lăcaşuri de cult protestante. În 1562, nişte calvinişti au distrus mormântul Sfântului Iranaeus şi relicvele dinăuntru, care erau sub altarul bisericii de la martiriul său din 202.

Ţările de Jos (inclusiv Belgia) au fost lovite de un masiv val de iconoclasm protestant în 1566. Acesta a fost numit Beeldenstorm.

Episcopul Joseph Hall din Norwich a descris aceste evenimente din 1643, când soldaţi şi cetăţeni. Încurajaţi de o ordonanţă a Parlamentului împotriva superstiţiilor şi idolatriei, s-au comportat astfel:

„Doamne, ce lucrare a fost aici! Ce zdrăngănit de geamuri! Ce darâmare de ziduri! Ce sfărâmare de monumente! Ce distrugere de lăcaşuri! Ce smulgere de fier şi bronz de la ferestre! Ce stricăciune de arme! Ce demolare de statui! Ce sunete şi scrâşneli la tuburile de orgă! Şi ce triumf hidos în piaţa publică în faţa întregii ţări, când toate tuburile de orgă smulse, acoperămintele de altar, veşminte şi  mantii, laolaltă cu crucile de plumb care de curând au fost tăiate din curtea devastată, precum şi cărţile de slujbă şi de psalmi care au putut fi cărate la foc în piaţa publică, aruncate la grămadă.”

(courtesy of http://bopedia.com)

ARTICOLE ADIŢIONALE LA SUBIECT:

Iconoclasmul – The Catholic Encyclopedia, Volume VII – Iconoclasmul (Eikonoklasmos, „Distrugerea imaginilor”) este numele ereziei care în secolele al optulea şi al nouălea a tulburat pacea Bisericii Răsăritene, a cauzat o serie de rupturi cu Roma, care au deschis calea spre schisma lui Photius şi a avut un ecou la o scară mai mică în Regatul Francilor din Vest. Istoria în răsărit este împărţită în două valuri distincte de persecuţii asupra catolicilor, la finele fiecăreia stând figura unei împărătese adoratoare a icoanelor (Irene şi Theodora). (courtesy ofhttp://www.newadvent.org )

Bizanţul, iconoclasmul şi călugării – Istoria perioadei bizantine târzii – din secolul al 8-lea până în secolul 15 – nu a fost încă scrisă pe deplin. Asta înseamnă că o fază seculară a istoriei propriei noastre biserici nu a fost disecată şi evaluată în toată complexitatea sa, în „rupturile şi legăturile” sale. În mod ciudat, gândirea ortodoxă a avut întotdeauna un interes scăzut faţă de Bizanţ, iar acesta a fost domeniul istoricilor „lumeşti” – sau al somităţilor pe probleme specifice. Dar, în pofida abundenţei de monografii, nu a existat o istorie a Bisericii Bizantine în sensul deplin al cuvântului – ca încercare de descriere şi înţelegere a drumului parcurs de istorie, pentru găsirea unei perspective istorice.  (courtesy ofhttp://www.schmemann.org )

Zdrobitori şi pupători – De ce s-au ucis ortodocşi unii pe alţii în privinţa icoanelor – de Bradley Nassif. Pentru mulţi din Vestul de astăzi, devoţiunea ortodoxă faţă de icoane pare ciudată, în special practica sărutării lor. Şi când învăţăm că pentru mai multe de 100 de ani în Evul Mediu timpuriu argumentele s-au înfuriat în privinţa picturilor cu Isus, cauzând una dintre cele mai mari răscoale politice, culturale şi religioase în istoria creştină – ei bine, noi nu înţelegem aceasta.

Icoane şi iconoclasm – de William J. Hamblin şi Daniel C. Peterson. În accepţiunea modernă, un „iconoclast” este acel ce se revoltă împotriva ortodoxiei sufocante. Înţelesul original al cuvântului, oricum, este acela de „distrugător de imagine”, referindu-se la o persoană care  se supune cu frenezie poruncii Dumnezeului lui Israel de a distruge arta religioasă. Una din cele mai provocatoare de controverse scripturi din istorie este Exodul 20:4-5: „Să nu îţi faci o imagine întru asemănarea celor din ceruri sau de pe pământ, din ape sau din adâncurile pământului. (courtesy ofhttp://www.meridianmagazine.com )

Despre ce a fost controversa iconoclastă ? – de Nick Trakakis. Controversa asupra icoanelor din secolele al optulea şi al nouălea au zguduit întregul Imperiu Bizantin. Împăratul Leo al III-lea a declanşat disputa prin condamnarea publică a icoanelor în 726, şi doar Al Şaptelea Consiliu Ecumenic. Ţinut la Niceea în 787 a putut să contracareze curentul iconoclast. Curând, totuşi, iconoclasmul a fost revigorat în timpul domniei lui Leo al V-lea (813-820) şi a durat până în 843, cînd un consiliu convocat de împărăteasa Theodora a reabilitat adorarea icoanelor. (courtesy ofhttp://www.theandros.com )

Istoria ereziei iconoclaste (distrugătoare de icoane) – Dintr-o discuţie FidoNet cu pastorul Ron Strigfellow al Assemblies of God ( oct. 1996). Ron este RS(reporter)> – Phil Porvaznik este PP(intervievat)> (courtesy of http://www.bringyou.to/apologetics/num55.htm )

Reforma şi iconoclasmul – Pe 10 octombrie 1517, călugărul augustinian Martin Luther (1483-1546) a ţintuit cele 95 de teze ale sale de uşa bisericii din Wittenberg. Printre alte lucruri, tezele atacau energic afacerile de absolvire a păcatelor propovăduite de predicatorul dominican Johann Tetzel (1465-1519), care au fost abuzate grosolan. De fapt, practica de a acorda credinciosului o dezlegare de pedeapsă, pricinuită de iertarea păcatelor contra unor sume de bani a fost cauzată de motive financiare. În special a contribuit în mare măsură la finanţarea monumentalei reconstrucţii a catedralei Sf. Petru din Roma, începută în 1506, care a necesitat vaste sume de bani. (courtesy ofhttp://www.wga.hu )

„Iconografia”: O teorie conducătoare pentru imaginile din biserică – În cele mai sistematice teologii, doctrinele despre imagini joacă un rol mic, dacă acestea apar cât de cât. Clasele istoriei Bisericii menţionează de obicei rolul pe care l-au jucat odată imaginile în divizarea Bisericii, dar până de recent, teologii din vest rar au dat o atenţie serioasă imaginilor ca o problemă stăruitoare. Exista un mic motiv: practica Catolică se încredea pe consideraţii practice sprijinite de sfânta tradiţie, şi Protestanţii se încredeau pe Scripturile care erau fundamental ostile ideii în sine de a-l zugrăvi grafic pe Dumnezeu (chiar în timp ce ei au publicat Biblii care ilustrau Predica de pe Munte). Nici tradiţia nu părea să garanteze foarte mult cercetarea teologică. Existau mai multe probleme urgente de a se îngrijora pentru ele. (courtesy ofhttp://www.westmont.edu/~work/ARTICLES/iconomy.html)

Apărarea icoanelor, John de Damasc: c. 730 – Controversa iconoclastă a durat din 726, când Împăratul Leo III (717-741) a început un atac asupra folosirii imaginilor religioase, până în 843 când Împărăteasa Theodora a permis restaurarea lor. Cele două perioade de Iconoclast au fost separate de domnia iconodulei Împărăteasa Irene, sub care a fost ţinut al Doilea Consiliu de la Nicea în 787. Deşi politica, şi în special politicile bisericii şi ale statului au fost implicate, au existat chestiuni teologice serioase în miză. S-au făcut un număr de apărări ale icoanelor: bazate pe existenţa unor imagini divin aprobate în natură şi Scriptură; bazate pe realitatea întrupării; şi bazate pe o metafizică Platonică a ridicării imaginilor care au participat în prototip. Primele două apărări sunt prezentate aici în prima lectură; răspunsul Platonic în a doua. Amândouă au fost scrise de cel mai distins susţinător al icoanelor, Sf. John din Damasc (c.675-c.749), John a fost în stare să scrie în mod liber de când a trăit sub stăpânirea musulmană în afara graniţelor împăratului bizantin.

 http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/iconoclasmul/

 Pagina de Umor Creştin

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

 Pagina de Umor 

O inimă veselă înseninează faţa (Proverbe 15:13) si este un medicament bun (Proverbe 17:22). Ce altceva produce veselie inimii decât o glumă bună sau un cuvânt bun spus la timpul potrivit? Ne propunem ca prin această pagină de umor să vă „descreţim” puţin frunţile şi să vă facem să vă simţiţi… mai înseninaţi.

Dacă aveţi şi dumneavoastră alte glume care doriţi să apară pe această pagină, vă rog să nu ezitaţi să ni le trimiteţi pe email, apăsând aici [sau la adresa de email glume_crestine@voxdeibaptist.org, cu numele glumei şi numele, eventual oraşul / ţara de unde sunteţi]. Vă mulţumim şi aşteptăm mesajele dumneavoastră. Aceia dintre dumneavoastră care sunteţi înscrişi pe Forumul nostru, aveţi posibilitatea de acum să scrieţi direct în paginile respective glumele pe care le ştiţi şi care doriţi să le împărtăşiţi cu alţii.

În acest număr…

   Lecţie de la Şcoala Duminicală

   La grădiniţă

   Lucrare de artist

   Suc de lămâie

   Carieră

   Bărbat sau femeie

Lecţie de la Şcoala Duminicală

La o Şcoală Duminicală se preda lecţia despre felul cum Dumnezeu a creat toate, inclusiv fiinţele umane. Micul Johnny, un copil din clasa de grădiniţă, părea să aibă o intenţie specială atunci când i s-au spus că Eva a fost creată din una din coastele lui Adam. Mai târziu în acea săptămână mama lui a observat că băieţelul ei stătea pe jos de parcă era bolnav. „Johnny, s-a întâmplat ceva?” Micul Johnny a răspuns, „Mă doare într-o parte. Cred că voi avea o soţie”.

La grădiniţă

O educatoare de grădiniţă a dat clasei sale o temă de „arată şi spune” copiilor pentru a aduce ceva care să reprezinte religia lor.

Primul băiat care a venit în faţa clasei a spus, „Numele meu este Beniamin şi sunt evreu şi aceasta este Steaua lui David”.

Al doilea băiat s-a dus în faţa clasei şi a spus, „Numele meu este Maria. Sunt catolic şi acesta este Crucifixul”.

Al treilea băiat s-a dus şi el în faţa clasei şi a spus, „Numele meu este Tommy şi sunt Baptist şi aceasta este o caserolă”.

Lucrare de artist

Un artist a întrebat pe proprietarul unei galerii dacă cineva s-a interesat recent de picturile lui care erau prezentate atunci.

„Am veşti bune şi veşti rele”, a spus proprietarul galeriei. „Vestea bună este că un dom a întrebat de lucrarea ta şi s-a mirat dacă aceasta s-ar aprecia în valoare după moartea ta”.

„Şi ce i-aţi spus?” a întrebat artistul.

„Când i-am spus că da, el a cumpărat toate cele 15 picturi ale dumneavoastră”.

„Minunat!” a exclamat artistul. „Care e vestea rea?”

„Domnul acela era doctorul dumneavoastră”.

Suc de lămâie

Un bar local era aşa de sigur că barmanul său era cel mai tare om din zonă încât a oferit în pariu suma de $1.000.

Barmanul avea să stoarcă o lămâie până ce curgea tot sucul din ea într-un pahar, iar apoi dădea lămâia unui client. Oricine avea să mai scurgă încă o picătură de suc avea să câştige banii.

Mulţi oameni au încercat în decursul vremii (ridicători de greutăţi, docheri, etc.), dar nimeni nu o putea face.

Într-o zi un om uscăţiv, mic de înălţime, a intrat în bar, purtând ochelari groşi şi un costum de poliester, şi a spus cu o voce mică şi chiţăită, „Aş vrea să particip la pariu”.

După ce au încetinit toate râsetele, barmanul a spus OK, a luat o lămâie, şi a stors-o din nou. Apoi a dat zbârcitele rămăşiţe din coajă către acest om mic de înălţime.

Râsetele mulţimii s-au transformat într-o tăcere totală în timp ce omul şi-a strâns pumnul în jurul lămâii şi circa şase picături au mai curs în pahar.

În timp ce mulţimea ovaţiona, barmanul a plătit cei , şi l-a întrebat pe om, „Ce meserie aveţi? Cherestegiu, halterofil, sau ce?”

Omul a răspuns, „Lucrez la fisc”.

Carieră

Un cuplu înaintat în vârstă avea un fiu, care încă mai locuia cu ei. Părinţii erau puţin cam îngrijoraţi, pe măsură ce fiul lor era încă incapabil să decidă ceva cu privire la cariera sa de viitor. Aşa că ei s-au decis să facă un mic test.

Ei au pus o notiţă pe holul principal unde era o măsuţă. În jurul notiţei au pus o hârtie de zece dolari, o Biblie, şi o sticlă de whisky. Apoi s-au ascuns, pretinzând că nu sunt acasă.

Tatăl a spus soţiei sale, „Dacă fiul nostru ia banii, o să fie un om de afaceri, dacă ia Biblia, o să fie un pastor, dar dacă ia sticla de whisky, mă tem că fiul nostru o să fie un nenorocit de beţiv”.

Aşa că părinţii s-au ascuns într-un dulap din apropiere şi au aşteptat cu nerăbdare. Trăgând cu coada ochiului ei l-au văzut pe fiul lor cum sosea. Fiul a citit notat pe care aceştia au lăsat-o pe masă.

Mai apoi a luat harta de zece dolari, s-a uitat la ea înspre lumină să vadă dacă este reală şi a pus-o la el în buzunar.

După aceea, a luat Biblia, a răsfoit prin ea, şi şi-a pus-o sub braţ.

În final, a luat sticla, a deschis-o şi a tras un gât ca să se asigure de calitate. Apoi s-a dus în camera sa, ducând cu ele toate cele trei lucruri.

Tatăl şi-a tras o palmă peste frunte şi a spus: „Aceasta e mai rău decât mi-am putut imagina!”

„Ce?” a întrebat soţia.

„Fiul nostru o să fie un politician”.

Bărbat sau femeie?

În timp ce mănâncă şi soseşte nota de plată, băieţii vor arunca fiecare $20 chiar dacă nota este doar $22,50. Nici unul nu va avea ceva mai mic, şi nici unu nu v-a admite că ar vrea rest înapoi. Când fetele primesc nota de plată se scot calculatoarele pe masă.

În privinţa banilor un bărbat va plătii $2 pentru un lucru de $1 pe care îl vrea. O femeie va plăti $1 pentru un lucru de $2 pe care nu-l vrea.

Într-o baie un bărbat are 6 lucruri: o pastă de dinţi, periuţa de dinţi, spuma de ras, aparatul de ras, un săpun, şi un prosop de la Holiday Inn. O femeie are o medie de 337 de lucruri în baia ei. Un bărbat ar fi capabil să identifice majoritatea dintre acestea.

În privinţa argumentelor o femeie are ultimul cuvânt. Orice spune un bărbat după aceasta este începutul unui nou argument.

Femeilor le plac pisicile. Bărbaţii spun că le plac pisicile, dar când nu se uită femeile ei le lovesc cu piciorul.

O femeie se îngrijorează cu privire la viitor până ce îşi găseşte un soţ. Un soţ nu se îngrijorează cu privire la viitor până ce nu îşi ia o soţie.

O femeie se va îmbrăca pentru a merge la cumpărături, că să ude plantele, să golească gunoiul, să răspundă la telefon, şi ca să citească o carte. Un bărbat se va îmbrăca pentru nunţi şi înmormântări.

Un bărbat de succes este cel care face mai mulţi bani decât poate cheltuii soţia sa. O femeie de succes este una care poate găsii un astfel de bărbat.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/page_umor_sept06.htm

PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / DUHUL DE RUGĂCIUNE – James Buchanan.

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

DUHUL DE RUGĂCIUNE  James Buchanan

În Sfânta Scriptură se menţionează o funcţie specială a Duhului Sfânt prin care El îi ajută pe cei din poporul Său să se roage. Acest rol al Duhului Sfânt este descris în Scriptură ca fiind valabil pentru toţi credincioşii şi permanent de-a lungul istoriei existenţei bisericii. Acest adevăr îmbucurător este conţinut în promisiunea lui Dumnezeu din Vechiul Testament „Voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de har şi de rugăciune”. Acest lucru face parte din datoria implicită a fiecărui creştin după îndemnurile apostolului „Face-ţi întotdeauna tot felul de rugăciuni şi cereri în Duhul”. Cea mai puternică mărturie cu privire la rolul Duhului Sfânt este conţinută în declaraţia apostolului Pavel (Romani 8:26): „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.” Faptul că într-un fel Duhul lui Dumnezeu „mijloceşte pentru sfinţi”, este clar ca lumina zilei în aceste pasaje, dar poate fi util să ne întrebăm mai întâi în ce fel trebuie să înţelegem acest lucru sau în ce fel Duhul acţionează ca un Duh de har şi de mijlocire şi în al doilea rând ce lecţii, fie de avertizare, călăuzire sau încurajare, trebuie să învăţăm din această doctrină a slujbei Duhului Sfânt în rugăciune.

În explicarea acestei învăţături nu trebuie să înţelegem că Duhul Sfânt mijloceşte în persoană pentru noi sau că El adresează direct rugăciunea Sa către Tatăl în numele nostru. Hristos, ca Mijlocitor, s-a rugat în persoană pentru ucenicii Săi când încă era pe pământ şi El continuă să mijlocească pentru ei în ceruri înfăţişându-se în prezenţa lui Dumnezeu pentru ei. Duhul Sfânt însă nu e prezentat niciodată în Scriptură mijlocind în acelaşi fel, fie prin aducerea unei cereri personale înaintea Tatălui, fie înfăţişându-se pentru noi în faţa tronului aşa cum face Hristos. Cu toate acestea El mijloceşte cu adevărat pentru noi „locuind în noi” ca „Duh de har şi de rugăciune” călăuzindu-ne şi făcându-ne capabili să ne rugăm pentru noi înşine. El este Duhul de mijlocire la fel cum este Duhul de credinţă, de pocăinţă şi de nădejde. El este autorul acestor daruri, izvorul de unde ele curg şi prin care ele sunt alimentate continuu. Totuşi ele există în credincios şi sunt exercitate de el ca să devină o parte a caracterului său personal şi astfel se zice că Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi şi ne dă har ca să dorim şi să cerem acele binecuvântări  individuale. Faptul că în acest fel trebuie înţeleasă această doctrină reiese din mai multe pasaje din Biblie care sugerează că prin harul Duhului Sfânt credincioşii sunt învăţaţi şi făcuţi capabili să aducă propriile lor cereri la tron, pentru că, în primul rând nu Duhul Sfânt ca persoană distinctă ce face parte din Treime este cel care mijloceşte, ci „Duhul care locuieşte în voi”, însuşi Duhul de înfiere, de aceea  strigăm „Abba, Tată.” În al doilea rând se spune clar că Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre, pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie – se face referire directă la propriile noastre rugăciuni şi la medierea Duhului cu scopul de a înlătura acele obstacole şi de a suplini acele lipsuri din noi care altfel ar afecta sau ar întrerupe comuniunea noastră cu Dumnezeu – şi în al treilea rând se spune că El  mijloceşte pentru noi „cu suspine negrăite”, ceea ce nu poate fi atribuit personal Duhului, ci seriozităţii morale şi profundei preocupări pe care El o trezeşte în inimile noastre; în conformitate cu aceasta se adaugă: „Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului”. Aceste exemple diferite din Biblie sunt suficiente pentru a arăta că prin mijlocirea Duhului Sfânt trebuie să înţelegem rugăciunea şi cererea plină de seriozitate pe care, prin harul Său, noi suntem făcuţi capabili sa o aducem la tronul lui Dumnezeu.

Dacă cineva se îndoieşte de necesitatea ajutorului Duhului Sfânt în activitatea de rugăciune, cuvintele apostolului sunt suficiente pentru a-l convinge de această greşeală: chiar un om inspirat ca Pavel se alătură celorlalţi credincioşi atunci când spune: „Si Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre, pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie.” Această mărturisire plină de smerenie a propriei noastre slăbiciuni şi neştiinţe şi a dependenţei noastre simple de harul şi puterea Duhului Sfânt este într-adevăr în mare contradicţie cu sentimentele naturale ale inimii omului care este înclinată spre auto-suficienţă şi încredere plină de mândrie în puterile sale. Avem motive să ne îndoim că cei care niciodată nu au simţit nevoia harului Duhului în rugăciunile lor s-au rugat vreodată sau dacă au păstrat o formă exterioară, sunt încă străini de natura spirituală a rugăciunii, pentru că cea mai mare lucrare, cea mai înaltă şi sfântă slujire a sufletului, prin care acesta îşi păstrează comuniunea cu Dumnezeu prin exercitarea harurilor credinţei, dragostei şi nădejdii, sunt toate inspirate şi susţinute de Duhul Sfânt. Păcătosul nepăsător şi mândru sau expertul rece şi formalist  au impresia că nu există vreo dificultate în rugăciune care să nu poată fi biruită de puterea propriilor lor capacităţi naturale: se pot mulţumi cu o repetare a cuvintelor, în măsura în care memoria lor reţine şi reactualizează cu uşurinţă, fără să-şi dorească o legătură mai profundă cu Dumnezeu decât cea pe care o găsesc în folosirea ocazională sau regulată a acelei forme de rugăciune, fără să fie sensibili la vreo neputinţă personală care să necesite ajutorul Duhului Sfânt. Sentimentele credinciosului adevărat sunt total diferite, pentru că niciodată nu este mai conştient de propria sa slăbiciune şi de totala sa dependenţă de harul Duhului Sfânt decât atunci când caută în timpul lui de rugăciune să-şi aducă cererile înaintea Domnului şi să aibă comuniune şi părtăşie cu Tatăl lui din ceruri. Având o idee, oricât de insuficientă, despre mărimea şi maiestatea lui Dumnezeu, şi un simţământ, oricât de slab, cu privire la faptul că slujirea lui e de natură spirituală, cunoscând că „Dumnezeu  este Duh şi oricine I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” dar în acelaşi timp este conştient de cât de mult întuneric mai este în el, conştient de corupţia care încă este lipită de el, de multiplele lucruri care îi abat atenţia chiar şi în cele mai solemne activităţi, credinciosul adevărat cunoaşte bine sensul acelor „slăbiciuni” de care vorbeşte apostolul şi este gata să se alăture lui în mărturisirea „nu ştim să ne rugăm aşa cum ar trebui.” Experienţa personală îl învaţă că duhul de rugăciune nu este produsul natural şi spontan al propriei lui inimi, ci că a fost aşezat acolo şi că trebuie continuu susţinut de har de sus; la mult timp după ce a fost făcut apt să vină la tronul harului cu îndrăzneală şi să-şi verse inima cu pacea pe care i-o dă Duhul de înfiere, este posibil să i se amintească, prin diferitele sale experienţe, că trebuie să fie neîncetat dependent de harul Duhului Sfânt pentru seriozitatea cu care abordează rugăciunea şi pentru plăcerea pe care o găseşte în aceasta.

Oh! Ce credincios nu a cunoscut din când în când totala lui deşertăciune şi goliciunea chiar şi a acestui privilegiu preţios, atunci când, lăsat de unul singur, a încercat să se roage în timp ce duhul de rugăciune nu era prezent! Probabil că te-ai retras la ora obişnuită în cămăruţa ta, ai căzut pe genunchi şi ai folosit chiar cuvintele obişnuite, dar ai simţit că sentimentele tale erau reci, dorinţele tale erau amorţite şi întreaga ta inimă era strâmtă şi oprimată. Te-ai luptat încă o dată să-ţi înnoieşti cererea cu o şi mai mare insistenţă decât înainte; dar în ciuda tuturor eforturilor tale, gândurile au început să-ţi rătăcească departe, chiar şi în prezenţa imediată a lui Dumnezeu şi când te-ai ridicat de pe genunchi erai gata să exclami: „Oh, dacă ar fi cu mine ca în lunile trecute! Oh, dacă aş ştii unde să-l găsesc! Dacă aş putea veni la scaunul Lui! Mi-aş apăra cauza înaintea Lui şi mi-aş umple gura cu dovezi.” În asemenea situaţii te plângi de necredinţă, de o minte rătăcitoare, de o inimă împietrită şi insensibilă şi asemenea plângeri se aud deseori în poporul lui Dumnezeu, deoarece eu cred că El permite aceste experienţe cu scopul de a-i smeri în recunoaşterea propriilor lor slăbiciuni şi de a le aduce aminte de dependenţa lor de Duhul Sfânt pentru folosirea adecvată a tuturor mijloacelor de har şi pentru a se putea bucura în ele.

Deci, harul Duhului Sfânt este indispensabil dacă înflăcărăm duhul şi ne bucurăm de acţiunea rugăciunii, dar trebuie să ne amintim întotdeauna că în aceasta , ca în oricare altă lucrare a Lui, El acţionează folosind diferite mijloace, întru-un fel care este adaptat cu înţelepciune la natura raţională şi morală cu care suntem înzestraţi. El acţionează asupra noastră nu ca simple maşini, ci ca factori morali şi prin diferite argumente şi motive ne învaţă şi ne ajută să ne rugăm. Fiecare parte a lucrării Lui în calitate de Duh al harului are înclinaţia de a ne pregăti pentru acest exerciţiu al rugăciunii pentru că fie că ne mustră, convingându-ne de păcat, fie că ne sfinţeşte, subjugând lucrurile care ne corup, fie că acţionează ca mângâietor, dându-ne pace şi bucurie în credinţă sau ca învăţător lărgindu-ne perspectiva asupra adevărului divin şi confirmând credinţa noastră în el, toate acţiunile harului Său ţintesc mai mult sau mai puţin direct către exerciţiul rugăciunii. Pentru a înţelege mai bine slujba Duhului ca „Duh de har şi de rugăciune” să remarcăm mai concret faptul că –

El ne face capabili să ne rugăm descoperindu-ne necesităţile şi nevoile noastre, păcatele şi lipsurile noastre, ca să ne facă să simţim totala noastră dependenţă de Dumnezeu. Acest lucru este sugerat în versetul „Şi Duhul ne ajută în slăbiciunile noastre pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie.” Ignorarea propriilor neputinţe este un mare obstacol în calea rugăciunii fierbinţi. Nu suntem atât de conştienţi cum ar trebui să fim cu privire la nevoile noastre şi de aceea nu avem nici o dorinţă puternică de a căpăta acele provizii de har care ne sunt atât de necesare: putem spune ca şi laodicenii „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştim că de fapt suntem „nenorociţi, săraci, orbi şi goi.”

Rugăciunile noastre privesc fie nevoile noastre omeneşti, fie pe cele spirituale şi pentru a le ţine în echilibru avem nevoie de iluminarea şi călăuzirea Duhului Sfânt. În privinţa necesităţilor noastre omeneşti s-ar părea că nu întâmpinăm probleme mari în a le înţelege şi în a ne ruga pentru lucrurile de care avem nevoie. Mă tem însă că fiecare creştin experimentat va fi gata să-şi  recunoască ignoranţa faţă de acest subiect şi să admită că de multe ori nu ştie ce e mai bine pentru el. Fiecare situaţie din viaţă are capcanele ei specifice, ispitele şi încercările ei şi una dintre cele mai preţioase roade ale Duhului este capacitatea de a ne supune voii lui Dumnezeu şi de a ne ruga pentru binecuvântări omeneşti doar în măsura în care sunt în concordanţă cu bunăstarea noastră spirituală sau conduc la ea. Această stare spirituală şi resemnată a minţii este minunat exprimată în rugăciunea lui Agur: „Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi în fiecare zi pâinea care-mi trebuie ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine şi să zic: „Cine este Domnul?” Sau ca, nu cumva, în sărăcie, să fur şi să iau în deşert Numele Dumnezeului meu.”

Această stare este atât de departe de înclinaţia naturală a inimilor noastre, încât apostolul prezintă duhul total opus, ca fiind  predominant printre cei ce se numesc creştinii şi care inspiră rugăciunile lor: „Voi cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău ca să risipiţi în plăcerile voastre.”

În legătură cu nevoile noastre spirituale, cu natura şi dimensiunile lor, suntem deseori jalnic de ignoranţi; şi cei care au acordat cea mai multă atenţie stării inimilor lor sunt primii care simt cât de multă nevoie au de harul Duhului Sfânt pentru a le descoperi păcatele. Astfel, David exclamă: „Cine îşi poate cunoaşte păcatele? Spală-mă de păcatele pe care nu le cunosc;” „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Vezi dacă este vreo cale rea în mine şi du-mă pe calea cea veşnică.” Pentru nimic nu este mai necesar să ne rugăm decât pentru cunoaşterea „bolii inimii noastre”.

Pe lângă faptul că Duhul Sfânt ne descoperă nevoile noastre, slăbiciunile şi păcatele noastre, El ne descoperă şi abundenta provizie de har ascunsă în Hristos şi acesta e un lucru util pentru călăuzirea şi încurajarea noastră, fiindcă descoperirea nevoilor noastre are scopul de a ne trezi dorinţa, iar faptul că „nu ştim să ne rugăm cum trebuie” se datorează în mare măsură lipsei noastre de cunoştinţă sau necredinţei cu privire la  abundenta provizie a Evangheliei. Duhul Sfânt descoperă credinciosului, în toată plinătatea şi varietatea lor, inestimabilele binecuvântări ale răscumpărării, pentru că El „ia din ceea ce este al lui Hristos şi ne descoperă nouă” şi El este trimis ca să „putem cunoaşte ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit”.

O descoperire clară a bogăţiilor şi a slavei privilegiilor pe care Hristos le-a câştigat pentru poporul Său oferă imediat o sursă de călăuzire şi încurajare în rugăciune: când sunt aşezate în faţa noastră, în toată varietatea şi lărgimea lor, simţim ce multă nevoie avem de ele, cât de potrivite sunt pentru nevoile noastre reale şi cât de infinit de preţioase şi dezirabile sunt în ele însele. Iertarea, pocăinţa, sfinţenia, o conştiinţă împăcată, viaţa veşnică – când acestea şi alte binecuvântări similare sunt percepute într-un mod clar ca fiind câştigate de Mântuitorul pentru poporul Său şi oferite tuturor fără excepţie în Evanghelie, atunci înţelegem pentru ce să ne rugăm; simţim că avem dreptul şi autorizaţia de a ne ruga pentru ele, oricât de mari şi preţioase ar fi. Necunoaşterea proviziilor pline de har ale Evangheliei, o înţelegere vagă şi neclară a naturii acestor binecuvântări sau a metodei prin care ele sunt dăruite ori a condiţiilor pe baza cărora au fost oferite, sunt o mare piedică în rugăciune; rugăciunea devine liberă şi vie în măsura în care suntem învăţaţi de Duhul să cunoaştem lucrurile care „ne-au fost dăruite de Dumnezeu”. Acestea sunt mari binecuvântări şi când ne rugăm pentru ele s-ar putea să simţim că-i cerem lui Dumnezeu lucruri mari, dar atunci când ştim că sunt ascunse pentru noi în plinătatea care este în Hristos şi că ne sunt din abundenţă oferite în Evanghelie „venim cu îndrăzneală la tronul harului ca să primim milă şi să găsim har în vreme de necaz”.

Duhul Sfânt ne ajută în rugăciune lucrând în noi asemenea caracter şi dorinţe care să ne facă să căutăm proviziile de har de care avem nevoie cu cereri perseverente, pline de seriozitate şi insistenţă: „Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul Cel Viu. Când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?”

În mod natural nu avem asemenea caracter sau dorinţă. Gândirea carnală, care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este în mod natural împotriva acestor binecuvântări spirituale de care are nevoie. E adevărat, gândirea carnală doreşte scutirea de suferinţă, pedeapsă sau pericol, dar tot ce este spiritual îi este nesuferit; atât de mult cât este posibil pentru o minte neînnoită să fie conştientă (dacă ar fi să presupunem o astfel de situaţie care niciodată nu este realizabilă în experienţa practică) pe de o parte de păcatul, nenorocirea şi pericolul în care se află şi capabilă să perceapă, pe de altă parte, nenumăratele şi variatele binecuvântări  care au fost câştigate şi oferite de Hristos, această gândire, dacă ar fi lăsată să urmeze înclinaţiile ei fără nici o restricţie sau înnoire făcută de harul Duhului, ar refuza să accepte marea mântuire a lui Dumnezeu!

Trezirea dorinţei spirituale în inimă este lucrarea Duhului Sfânt şi această dorinţă trebuie păstrată vie prin ajutorul continuu al Duhului: „Ferice de cei ce flămânzesc şi  însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi”. Acest caracter nou şi dorinţă  nouă fac ca rugăciunea să fie naturală, uşoară şi plăcută pentru poporul lui Dumnezeu. La fel cum omul fizic înfometează şi însetează după mâncare sau băutură, în acelaşi fel, omul înnoit flămânzeşte şi însetează după neprihănire. El are o poftă spirituală nouă care în mod natural şi spontan îşi caută hrana spirituală. De aceea toate acele legi şi porunci care sunt o povară şi o robie pentru simplii formalişti, sunt un jug uşor pentru toţi creştinii vii.

Duhul Sfânt ne ajută în rugăciune activând acele haruri spirituale care sunt esenţiale în comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea „cum trebuie” constă în exercitarea acestor haruri: nu este o simplă rostire de cuvinte, nu este nici măcar simpla exprimare a sentimentelor, este un exerciţiu al pocăinţei, al credinţei, al dragostei, al încrederii şi al desfătării în Dumnezeu; pocăinţa este exprimată în mărturisire, credinţa este necesară pentru că cel care vine la Domnul trebuie să creadă că El îi răsplăteşte pe cei care  „Îl caută cu stăruinţă”, dragostea e manifestată atunci când Îl numim „ Ava, Tată”, „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, prin încredere ne încredinţăm cauza în mâna Lui iar desfătarea are promisiunea „Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”. Aceste haruri nu sunt doar presupuse sau sugerate în rugăciune, pentru că rugăciunea adevărată constă în exercitarea acestora, iar acolo unde acestea  nu există, nu există nici rugăciune, indiferent de formele practicate şi indiferent de cuvintele folosite. Să ţinem minte că aceste haruri sunt roada Duhului Sfânt, că la început sunt implantate în noi, iar apoi trebuie hrănite prin Duhul şi vei descoperi imediat felul în care Duhul ne ajută în  rugăciune prin simpla activare a acestor afecţiuni ale sufletului care îşi au originea în har. Astfel, El ne dă libertate şi mângâiere în rugăciune: pentru că acolo unde aceste haruri sunt absente, rugăciunea este o simplă formă, când acestea sunt în măsură mică, rugăciunea este rece şi fără vlagă, dar acolo unde ele abundă, rugăciunea este comuniunea sufletului cu Dumnezeu.

Duhul ne ajută să practicăm aceste haruri, sprijinindu-ne în neputinţele noastre, când El fie că înlătură ceea ce stânjeneşte rugăciunea, fie ne impulsionează să veghem împotriva lor sau să ne ridicăm deasupra lor.

În calea rugăciunii sunt multe obstacole, unele sunt externe şi aparţin de trup sau de lume, iar altele sunt interioare şi vin din starea propriilor noastre inimi. Din ultima categorie aş putea menţiona: ignoranţa, necredinţa, indiferenţa, descurajarea şi altele despre care Duhul nu dă nici o promisiune că îi va scăpa pe vreunul din poporul Său, ci promite că le va da puterea să se opună acestor lucruri şi să le biruiască. Dacă vrem să biruim aceste obstacole care stau în calea rugăciunii trebuie să ne folosim de ajutorul pe care Duhul lui Dumnezeu ni-l pune la dispoziţie amintindu-ne că acţionează prin mijloace simple şi că harul Lui trebuie căutat ca un fel de datorie.

Multe lecţii am putea învăţa din doctrina slujirii Duhului ca „Duh de har şi rugăciune” potrivit atât pentru avertizarea noastră, cât şi pentru călăuzirea şi încurajarea noastră în rugăciune.

De aici învăţăm că rugăciunea este un act foarte solemn, un act prin care  noi nu numai că vorbim direct cu Dumnezeu căruia ne adresăm, dar şi Dumnezeu vorbeşte cu noi prin acţiunea Duhului Său în inimile noastre; gândul acesta e menit să ne mustre şi să ne smerească din cauza neglijenţei cu care prea deseori ne-am apropiat de tronul Lui şi să ne avertizeze cu privire la vina şi pericolul de a chema Numele Lui fără a avea sentimentele potrivite de reverenţă şi de teamă sfântă.

Învăţăm de asemenea că rugăciunea este o acţiune cu mult peste puterile noastre şi necesită exercitarea harurilor care sunt împărtăşite doar de Duhul lui Dumnezeu; acest gând trebuie să ne direcţioneze privirea către Duhul oricărui har şi să implorăm ajutorul Lui ori de câte ori venim la tronul Său.

Învăţăm că Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie totul pentru a fi restaurată părtăşia şi comuniunea noastră cu El: pentru că El nu S-a descoperit doar ca Cel care aude şi răspunde la rugăciunile noastre şi care stă pe un tron de har şi aşteptând să se manifeste plin de har şi nici Hristos nu este descoperit ca Cel care este avocatul şi mijlocitorul nostru, stând la dreapta tronului pregătit să prezinte cererile noastre parfumate cu tămâia propriilor Sale merite, doar ca după ce toate impedimentele externe au fost înlăturate să mai rămână nişte piedici în inimile noastre; de aceea Duhul Sfânt este revelat ca „Duhul harului şi al rugăciunii” „care mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”; în măsura în care acest adevăr preţios ne încurajează să cerem harul Lui pentru a ne ajuta în slăbiciunile noastre, în aceeaşi măsură ar trebui să ne inspire şi nădejdea că ne va răspunde în pace pentru că orice rugăciune care este inspirată de Duhul conţine promisiunea împlinirii sale, cunoscând faptul că „Dumnezeu care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.” Deşi, s-ar putea să nu ne găsim cuvintele  atunci când vrem să exprimăm dorinţele noastre înaintea Domnului, acest lucru nu ar trebui să ne descurajeze; dorinţa inimii este rugăciune chiar dacă nu găseşte cuvinte ca să poată fi rostită. Inima lui Moise a vorbit doar atunci când Domnul a spus „De aceea, strigă către Mine” şi Ana când „se ruga în inima ei” buzele i se mişcau, dar vocea nu i se auzea, deşi fără cuvinte, ea şi-a „vărsat inima înaintea Domnului”; dorinţa însăşi de a găsi cuvintele potrivite, poate fi o dovadă a faptului că Duhul „mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.”

În timp ce suntem preveniţi, călăuziţi şi încurajaţi de acest adevăr preţios, trebuie să avem în minte în permanenţă faptul că harul Duhului Sfânt trebuie căutat  ca o  datorie a noastră şi că influenţa Lui nu are scopul de a înlocui strădania noastră, ci de a o stimula, căci dacă vrem să biruim obstacolele ce ne stau în cale sau ne stânjenesc  părtăşia cu Dumnezeu trebuie să ne folosim cu seriozitate de ajutorul pe care Duhul ni-l pune la dispoziţie. În cazurile în care rugăciunea este împiedicată sau scurtată dintr-o cauză obiectivă, şi mai ales din pricina unei infirmităţi fizice, cuvintele lui Hristos Însuşi arată că va fi rezonabil şi îngăduitor cu slăbiciunea noastră fizică: în noaptea aceea memorabilă, când era în agonie în grădină şi când sufletul Lui era cuprins de o întristare de moarte şi sudoarea I se transformase în picături mari de sânge care cădeau pe pământ, ucenicii Lui cărora le poruncise să vegheze începeau să adoarmă; El i-a mustrat cu blândeţe: „Ce! Un ceas n-aţi putut veghea?” Apoi i-a îndemnat „Rugaţi-vă ca să un  intraţi în ispită”, cu toate acestea, abia rostise avertismentul, că El Însuşi a şi sugerat scuza lor „duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” Există şi alte piedici în calea rugăciunii pentru care nu există nici un fel de îngăduinţă, ci împotriva cărora trebuie să veghem şi să le biruim prin toate mijloacele puse la dispoziţie dacă vrem binecuvântarea  Duhului Sfânt. Slăbiciunile noastre fizice – atunci când îşi au originea în lene sau îngăduinţă prea mare faţă de sine însuşi sau într-un apetit exagerat, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri – sunt motive de smerenie pentru noi atunci când dăunează părtăşiei noastre cu Dumnezeu. În această situaţie ar trebui să veghem în rugăciune, chiar cu post dacă e nevoie,  amintindu-ne cuvintele apostolului „Mă port aspru cu trupul meu şi îl ţin în stăpânire ca după ce am predicat altora să nu fiu eu însumi descalificat.” În acelaşi fel trebuie să ne îndeplinim datoriile zilnice ale vieţii, dar trebuie să veghem şi să ne opunem cu fermitate  grijilor, distracţiilor şi vanităţii lumeşti, care aşa de des fură timpul şi distrug alinarea pe care o primim în rugăciune, dacă vrem să ne bucurăm de comuniunea cu Duhul Sfânt în părtăşia cu Dumnezeu.

____________________

Despre autor:

James Buchanan s-a născut în 1804. A păstorit mai multe biserici înainte de a deveni profesor de apologetică şi ulterior profesor de teologie sistematică la colegiul Bisericii Libere din Edinburg. A fost foarte renumit ca predicator, predica lui fiind marcată de claritate  a gândului şi de o fervoare evanghelică elocventă. Cea mai pragmatică din lucrările teologice ale lui Buchanan este cea din care a fost extras articolul „slujba şi lucrarea Duhului Sfânt” care a fost publicată prima dată în 1843 şi apoi republicată de Banner of Truth Trust în 1996.

http://www.voxdeibaptist.org/Duhul_de_rugaciune.htm

Mărturia lui Andrian Lașcu | Exod

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Bună dimineața,
Moldoveanul Andrian Lașcu este jucător de fotbal de sală în cadrul echipei United Galați. Este membrul lotului național. În 2016 a primit titlul de jucător al anului. Andrian este căsătorit, are 2 copii. Împreună cu familia frecventează biserica baptistă „Buna Vestire” din Chișinău. Priviți mai jos mărturia lui de credință.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 18 iul. 2019

Moldoveanul Andrian Lașcu este jucător de fotbal de sală în cadrul echipei United Galați. Este membrul lotului național. În 2016 a primit titlul de jucătorul anului. Andrian este căsătorit, are 2 copii. Împreună cu familia frecventează biserica baptistă „Buna Vestire” din Chișinău.

 

Amurgul liderilor – Teofil Stanciu

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo.

De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de tribună este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia. Aș mai adăuga doar aici că sfârșitul unui model nu este în sine un lucru rău, însă cu siguranță e un semn de criză. Și totuși există speranță..

Subminarea reciprocă

Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă, după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau fățiș cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine aderă face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”……………………………………https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/biserica/10925-amurgul-liderilor-teofil-stanciu#axzz5u2OIbEIn

Valori creștine în toate sferele societății – Larry Pyle 18.07.2019 | Crestinul si BISERICA |

Sunt pastor din 1974, de la vârsta de 27 de ani. Am început să slujesc ca pastor în California. După câțiva ani de slujire, am ajuns foarte dezamăgit din cauza lucrării din biserică, pentru că nu câștigam suflete pentru Isus. Ne mulțumeam cu întâlnirile minunate din biserică, cu muzica excepțională. Ne vizitau multe persoane, dar nu ajungeam la cei care aveau nevoie de ajutor.

Într-o zi, în timp ce mă rugam, L-am întrebat pe Dumnezeu de ce predic doar la creștini, iar Dumnezeu mi-a spus: „Ce-ar fi să deveniți un centru al vieții pentru acest oraș? Transmiteți viața lui Dumnezeu și a Duhului”. Le-am vorbit prezbiterilor bisericii despre această revelație, toți au spus că am dreptate și, din momentul acela, biserica noastră a început să se schimbe. Nu am schimbat doar semnul de afară, ci am schimbat și metodologia. Am început să mergem pe străzile din Long Beach, California, în serile de vineri și sâmbătă, și am găsit pe străzi foști doctori, foști avocați, foști profesori universitari, care ajunseseră dependenți de droguri și dormeau pe băncile din parcuri, își pierduseră familia, casa, totul.

Am început să le slujim. Le duceam mâncare, haine și tot ce aveau nevoie și, încet, am început să îi îndrumăm spre întrunirile noastre de duminică. Unii din biserică au fost tulburați din cauza lor, deoarece oamenii aceștia nu arătau prea bine și categoric nu vorbeau foarte frumos, unii dintre ei miroseau puternic, însă acesta a fost începutul revoluției lucrării mele, de la un grup religios introvertit, la un grup extrovertit ce oferă viață. Lucrul acesta se întâmpla în anii 80 și continuă până astăzi. În fiecare an, Dumnezeu ne oferă noi revelații și dimensiuni.

Stop mersului la biserică

Isus nu Și-a început lucrarea pe pământ în clădirea unei biserici. Când Isus intră în Ierihon și un om de afaceri scund pe nume Zacheu urcă într-un copac să Îl vadă, Isus îi spune lui Zacheu să coboare, dar nu pentru a-L auzi predicând în sinagogă, ci pentru că voia să intre în casa lui. Isus nu Și-a început slujirea în clădirea unei biserici, ci în spațiul public. A mers la oameni, la colectorii de taxe, la pescari. Asta lipsește în zilele noastre. În prima mea carte, „Stop mersului la biserică. Modelul de A FI Biserica lui Hristos’’, vorbesc despre faptul că Biserica a fost mutată din case în catedrale sau în sinagogi și am pierdut viziunea, modelul lui Isus de slujire.

Oltenia

Există un capitol în carte numit „Isus a coborât din microbuz”, despre ceva întâmplat în ……………………………………………https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/biserica/10924-valori-crestine-in-toate-sferele-societatii-larry-pyle#axzz5u2OIbEIn