Divertismentul – Partea a 3‑a Gary E. Gilley

download-1

Divertismentul – Partea a 3‑a  Gary E. Gilley

Reacţii adverse

Mulţi consideră această formă de închinare prin divertisment, despre care am vorbit până acum, drept o modă care va trece prin ţară şi apoi va dispărea la orizont. Dacă va fi aşa, atunci ea va lăsa în urmă un pământ pârjolit, plin de credincioşi descurajaţi şi dezorientaţi, care nu vor şti încotro să se îndrepte în continuare. Însă unii au început deja să plece. Donald G. Bloesch scria recent într‑un articol din Creştinismul Azi [Christianity Today] despre primele semne ale unui recul în serviciile adaptate pentru „căutători”, atât de populare în zilele noastre.

Protestantismul evanghelic are probleme astăzi, pe măsură ce un număr tot mai mare de oameni de afaceri şi profesionişti îşi caută o nouă biserică. Plângerea pe care o aud cel mai des este că aceşti oameni nu mai simt sacrul, nici în predică, nici în serviciul divin… Închinarea a devenit un spectacol, în locul unui timp de slavă adusă lui Dumnezeu. Cântările de laudă care au luat locul măreţelor imnuri ale Bisericii nu reuşesc să ascundă faptul că închinarea noastră este în esenţă un spectacol, care face apel la simţuri în loc să fie un act de reverenţă faţă de Dumnezeul Atotputernic, cel ce e în acelaşi timp sfinţenie şi dragoste. Închinarea contemporană este mai mult egocentrică decât teocentrică. Scopul ei este mai puţin să‑I dea slavă lui Dumnezeu şi mai mult să satisfacă dorinţele inimii omeneşti. Chiar şi atunci când cântăm laudele lui Dumnezeu, în centrul acestora stă împlinirea şi satisfacerea căutărilor omeneşti după împlinire şi pace sufletească (5 feb. 2001, p. 54).

Natura închinării

O mare parte a confuziei în toate aceste lucruri este provocată de faptul că nu înţelegem natura închinării. Ioan 4:23 ne spune că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Sunt de acord cu John MacArthur, care scria, referindu‑se la acest verset: „Adevărata închinare implică în aceeaşi măsură intelectul şi emoţiile. Ea subliniază adevărul că închinarea trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu, nu pe închinător” (Următoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, ” Atunci cum să ne închinăm [How Shall We Then Worship],” de John MacArthur, p. 176). Închinarea noastră trebuie să fie centrată pe Dumnezeu, atunci când Îl lăudăm prin cuvânt, cântare şi rugăciune, şi atunci când Îi edificăm pe sfinţi prin învăţăturile Scripturii, astfel încât aceştia să poată trăi vieţi care să Îl onoreze. Pentru a‑L onora pe Dumnezeu şi pentru a I ne închina în felul acesta, tot ce facem trebuie să izvorască din adevăr. Cei mai mulţi sunt de acord cu aceste cuvinte, cel puţin în teorie dacă nu în practică, pentru că, atunci când vine vorba de predicare şi învăţarea Scripturii, Biblia este foarte clară (1Tim. 4:13; 2Tim. 2-4; Fapte 2:42; Tit 1:9; Col. 1:25). Din păcate, de cele mai multe ori în cazul muzicii se face o excepţie. Însă avem oare dreptul să cântăm erezii mai mult decât avem să predicăm erezii? Din nou, MacArthur are absolută dreptate atunci când scrie:

Muzica singură, despărţită de adevărul conţinut în versurile acesteia, nu e o trambulină legitimă pentru adevărata închinare. În acelaşi fel, o istorisire poate fi mişcătoare sau emoţionantă, dar dacă mesajul pe care îl transmite nu se încadrează în contextul adevărului biblic, toate emoţiile pe care le stârneşte nu sunt de nici un folos pentru promovarea unei închinări autentice. Sentimentele provocate nu sunt în mod necesar dovada că acolo are loc o închinare adevărată. Închinarea autentică este un răspuns la adevărul Divin. Ea este înflăcărată pentru că se naşte din dragostea noastră pentru Dumnezeu (ibid., p. 182,3).

Atunci când biserica se adună la închinare, care este mandatul ei biblic? Să amuze şi să distreze? Să răspundă strigătului după împlinire? Sau să Îl onoreze pe Dumnezeu în duh şi în adevăr? Diferenţa este dată în cea mai mare parte de obiectul atenţiei noastre. Ne concentrăm asupra noastră sau asupra lui Dumnezeu? Odată ce am stabilit că Dumnezeu trebuie să fie centrul închinării noastre, atunci trebuie să examinăm ce facem în închinare. Practica noastră trebuie să fie aliniată cu felul în care Îl înţelegem pe Dumnezeu şi biserica.

Atunci cum trebuie să cântăm?

Deşi s‑ar putea scrie volume întregi despre starea predicării de astăzi, voi lăsa acest subiect pentru altă dată. Ne vom îndrepta în schimb atenţia asupra subiectului muzicii, pentru că este mai strâns legat de problema divertismentului. Care este locul muzicii în închinare? Mult prea adesea, în cazul închinării moderne, locul muzicii pare a fi acela de a crea o stare sufletească. Cu muzica potrivită şi muzicanţi talentaţi, putem crea aproape orice fel de dispoziţie. Vrem oameni fericiţi? În lacrimi? Meditativi? Entuziasmaţi? Motivaţi? Muzica în mâini capabile poate crea toate aceste stări şi multe altele. Însă oare scopul biblic al muzicii creştine este acela de a crea o stare sufletească?

Unul din puţinele pasaje din Scriptură care ne ajută să înţelegem rolul muzicii în cadrul bisericii se găseşte în Coloseni 3:16, Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi‑vă şi sfătuiţi‑vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră (vezi de asemenea şi versetul paralel din Efeseni 5:19). Mulţi creştini, atunci când vin la biserică, vor să se simtă într‑un anumit fel, însă rolul central al muzicii în Biserica Noului Testament este să fie un partener pentru învăţarea din Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi muzica este un mod unic de a‑L lăuda pe Dumnezeu în închinare, evaluarea supremă a acelei muzici într‑un cadru creştin ar trebui să ţină cont dacă ajută sau nu Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi. La fel cum autoritatea şi adevărul Scripturii trebuie să predomine în predicare şi învăţare, în acelaşi fel trebuie să predomine şi în cântarea noastră.

Învăţarea prin muzică

Mai specific, muzica are rolul de a învăţa şi a îndemna. Muzica creştină îşi îndeplineşte menirea atunci când învaţă doctrina sănătoasă. Multe din măreţele imnuri, dar şi unele din cântările contemporane, sunt pline de teologie şi întăresc adevărurile Cuvântului. Pe de altă parte, muzica a fost adesea folosită în biserică pentru a învăţa şi a promova o mare varietate de erezii şi doctrine aberante. Este binecunoscut faptul că Arias (secolul IV) a folosit muzica pentru a‑şi răspândi credinţa eretică prin care afirma că Isus a fost o fiinţă creată şi nu Dumnezeu pe deplin. Deşi conciliile bisericii, cum ar fi cel de la Niceea, au condamnat arianismul, acesta a continuat să fie popular în rândurile maselor zeci de ani după aceea, pentru că învăţăturile lui Arias au fost transpuse în muzică şi cântate în adunări.

Desigur, o mare parte a muzicii creştine, atât antice cât şi moderne, învaţă prea puţin referitor la adevărul biblic. În particular, muzica creştină contemporană pune mai mult accentul pe inspiraţie şi mai puţin pe instruire. Cele mai multe din cântările atât de populare astăzi sunt simple versuri de laudă care, în cel mai bun caz, prezintă un singur adevăr, repetat într‑o formă sau alta de‑a lungul întregii cântări. Una din aceste cântări repetă încontinuu cuvintele „Te înalţ, O Doamne.” E adevărat, El e vrednic să fie înălţat. Însă de ce este înălţat? Ce învăţăm de aici despre caracterul lui Dumnezeu? O altă cântare ne învaţă, pe baza Psalmului 103, „Binecuvântează suflete pe Domnul… Căci El a făcut lucrări măreţe” (de 3 ori). Însă dacă citiţi Psalmul 103, celelalte 21 de versete îi spun cititorului de ce sufletele noastre trebuie să‑L binecuvânteze pe Domnul. Leonard Payton, comentând cuvintele acestei cântări, scrie: „Care sunt acele măreţe lucrări rămâne să ne imaginăm, ele nu ni se prezintă din învăţătura clară a Scripturii. Problema e că recunoştinţa adevărată, biblică, trebuie să se bazeze pe fapte obiective sau pe doctrină. Dacă nu o face, atunci e un simplu sentimentalism” (Următoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, ” Atunci cum trebuie să cântăm [How Shall We Then Sing],” de Leonard Payton, p. 194). Cu aceste cuvinte în minte, oare cântările moderne de laudă au vreun loc în serviciile noastre de închinare? Eu personal cred că da, însă acel loc ar putea fi asemănat cu locul desertului în dieta noastră. Aproape fiecăruia dintre noi ne place desertul, însă desertul nu trebuie să fie partea principală a dietei noastre zilnice, altfel vom suferi grave consecinţe. Pentru mine, câteva cântări de laudă sunt mai mult decât suficiente. A face din ele suportul principal al dietei muzicale a bisericii înseamnă să îngrăşăm biserica cu dulciuri, atunci când ea are nevoie de o porţie substanţială de hrană sănătoasă.

Ne‑ar putea fi de mare folos în acest punct să reflectăm la câteva poziţii ale unora dintre cei mai respectaţi lideri din trecut ai bisericii, în relaţia acestora cu muzica. Martin Luther spunea, „Muzica este servitoarea teologiei.” Duşmanii lui, recunoscând adevărul cuvintelor lui Luther, se plângeau: „Poporul nostru primeşte cântând teologia lui Luther” (Conducere [Leadership], Vol. VII, #2, p. 32). Magazin istoric creştin [Christian History Magazine] scrie că imnurile lui Charles Wesley includeau versete din fiecare carte a Bibliei, cu excepţia cărţilor Naum şi Filimon. El îşi considera imnurile drept un abecedar al teologiei şi un ghid atât pentru închinarea în public cât şi pentru devoţiunea personală (Vol. X, #3, pp. 11,36). Isaac Watts, părintele imnologiei engleze moderne, a scris imnuri pentru a‑şi completa predicile (ibid., pp. 20,36).

Prin contrast, o mare parte a muzicii creştine contemporane ocoleşte mintea, ţintind direct emoţiile. Atunci când scopul muzicii este să obţină un răspuns emoţional, lipsit de adevărul biblic, fără a ajuta în vreun fel Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi, rezultatul net este o credinţă creştină dramatizată. Inimile pot fi mişcate cu ajutorul folosirii iscusite a melodiei şi ritmului, indiferent de mesajul transmis de cântare. De exemplu, cine nu a simţit emoţia provocată de o excelentă interpretare a Imnului de Luptă al Republicii [The Battle Hymn of the Republic]? Însă cuvintele acestui imn au fost scrise de Julia Ward Howe, o unitariană liberală care credea că Dumnezeu este părintele întregii omeniri. Imnul ei nu are nimic de‑a face cu răspândirea Evangheliei, sau cu revenirea lui Hristos, ci mai degrabă cu domnia finală asupra întregii lumi a „adevărului” umanist. A devenit un renumit cântec patriotic, însă nu e nici pe departe un imn care să înveţe adevăruri biblice (vezi Istoria a 101 imnuri [101 Hymn Stories], de Kenneth W. Osbeck, pp. 35,36). Poate ne place frumuseţea şi pasiunea cântecului, însă teologia lui nu ajută Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi, deci nu este un imn potrivit pentru biserică.

Multe cântări moderne învaţă de asemenea o teologie greşită. De exemplu, Maiestate [Majesty], compus de Jack Hayford, ne învaţă că „autoritatea împărăţiei curge de sub tron pentru poporul Lui.” Teologia „Împărăţiei acum” este foarte prevalentă în multe învăţături carismatice şi în mişcarea „Ploaia târzie” [Latter Rain]. Ea propagă ce cred Jack Hayford, Mişcarea Viei [Vineyard Movement] şi învăţaţii mişcării Cuvântul Credinţei [Word of Faith], însă nu asta ne învaţă Scriptura, deci aceste învăţături ar trebui eliminate din jertfa noastră de laudă.

Însă cum rămâne cu cântările creştine contemporane care învaţă adevărul biblic? Deşi ele au cu siguranţă un loc în închinarea noastră, punctul lor slab este acela că prea adesea aduc laudă lui Dumnezeu însă sunt lipsite de o bază doctrinară. David Wells a analizat, din punct de vedere al conţinutului doctrinar, 406 cântări conţinute în Cântările de Închinare din Vineyard Maranatha! şi Music Praise Chorus Book, împreună cu alte 662 imnuri din Imnurile Legământului [The Covenant Hymnal]. În acest studiu, cântările care doar menţionau un adevăr fără să îl elaboreze au fost considerate ca fiind lipsite de conţinut doctrinar. De exemplu, o cântare care repetă încontinuu că Isus este Domnul, fără să mai spună nimic altceva, nu poate fi numărată printre cele cu conţinut teologic. Pe de altă parte, cântarea contemporană Blândeţe şi Maiestate [Meekness and Majesty] poate fi numărată între acestea, pentru că dezvoltă tema întrupării lui Hristos. Această cântare nu afirmă doar că Isus este Domnul, ci începe cu cuvintele „Blândeţe şi maiestate, natură umană şi Divinitate, într‑o desăvârşită armonie, Omul care e Dumnezeu. Domnul veşniciei, locuieşte în umanitate, îngenunchează cu smerenie şi ne spală picioarele.”

Folosind criteriul de mai sus, Wells a susţinut că 58,9% din cântările de laudă pe care le‑a analizat nu oferă nici un suport doctrinar sau vreo explicaţie pentru lauda pe care o aduc. Prin contrast, în cazul imnurilor clasice „a fost greu să găsim imnuri care să nu afirme şi să nu dezvolte anumite aspecte ale doctrinei” (Pierderea Virtuţii [Losing Our Virtue], p. 44).

S‑ar părea că, dacă evaluăm muzica creştină în funcţie de felul în care ajută Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi, atunci o astfel de muzică ar trebui să fie plină de adevăr scriptural. În plus, dacă analizăm muzica creştină comparând‑o cu Psalmii, cartea de imnuri a Bibliei, ajungem la aceeaşi concluzie. Psalmii nu sunt o colecţie de teme simple repetate la nesfârşit. Dimpotrivă, ei sunt plini de dezvoltări doctrinare. Psalmii dezvoltă cu multe detalii teme minunate. Acest lucru e adevărat cu privire la aproape fiecare psalm, însă haideţi să luăm ca exemplu Psalmul 36. În acest psalm, David contrastează planurile păcătoase ale celor nelegiuiţi (versetele 1-4) cu bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu (versetele 5-12). Astăzi am compune şi cânta o cântare care să repete întruna adevărul despre bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu. Hugh Mitchell scrie: „Credincioşia Ta este mai bună decât viaţa, Credincioşia Ta este mai bună decât viaţa, Buzele mele Te vor lăuda, De aceea Te voi binecuvânta, Îmi voi ridica mâinile în Numele Tău.” Prin contrast, psalmistul a scris despre numeroasele manifestări, nu numai ale bunătăţii lui Dumnezeu, ci şi ale credincioşiei Lui, ale neprihănirii, chiar şi ale judecăţilor Lui. Psalmistul a dezvoltat cuvinte-imagine despre belşugul, plăcerile, viaţa şi lumina pe care le găsim în Domnul nostru. Apoi se avertizează singur şi pe cititorii lui cu privire la capcanele care se găsesc pe drumurile vieţii şi care l‑ar putea prinde pe copilul neatent al lui Dumnezeu. Psalmii ne prezintă un minunat exemplu referitor la folosirea corectă a muzicii în închinarea pe care I‑o aducem lui Dumnezeu.

Îndrumarea prin muzică

Muzica creştină trebuie şi să îndrume. Cuvântul grecesc folosit pentru a îndruma înseamnă „a avertiza, a sfătui, a corecta.” Rolul muzicii în biserică este să treacă dincolo de învăţare şi să urmărească aplicarea celor învăţate. Muzica ar trebui să arate pericolul, să ne atragă atenţia, să ne sfătuiască în legătură cu alegerile pe care le facem. Cea mai mare parte a muzicii creştine, imnuri sau cântări moderne, este ineficientă în această privinţă, însă cu totul altfel stau lucrurile în ce priveşte „cartea de imnuri” a evreilor – cartea Psalmilor. Psalmii sunt încărcaţi tocmai cu acest fel de îndrumare. Poate că o revenire la un regim constant de cântare a Psalmilor (aşa cum încă se practică în unele cercuri) ar fi o mişcare înţeleaptă pentru cei interesaţi să lase muzica să‑şi împlinească scopul biblic. După ce am spus asta, adăugăm imediat că Psalmii, cât sunt ei de minunaţi, sunt totuşi limitaţi la adevărurile Vechiului Testament şi astfel nu pot oferi singuri o dietă muzicală echilibrată pentru sfinţii Noului Testament.

Pentru că vorbim de Psalmi, e vremea să observăm că în Coloseni 3:16 ni se spune: Învăţaţi‑vă şi sfătuiţi‑vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti. Am auzit adesea acest verset explicat într‑o mulţime de feluri, însă poate de cel mai mare ajutor mi‑a fost să aflu că Septuaginta (traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, folosită şi citată adesea de Isus şi de apostoli) a etichetat cei 150 de psalmi drept „psalmi”, „imnuri” sau „cântări duhovniceşti” (Payton, p. 191). Aproape fără îndoială acesta e contextul avut în vedere de Pavel în declaraţia lui din Coloseni. Dacă aşa stau lucrurile, un studiu amănunţit a felului în care Psalmii învaţă şi îndrumă ar putea fi cel mai profitabil lucru pe care l‑ar putea face liderii muzicali creştini. Vom descoperi cel puţin faptul că Psalmii nu se specializează doar în lauda adusă lui Dumnezeu, ei fac acest lucru în contextul adevărului într‑o lume în dezordine. Psalmii se ocupă de aproape fiecare circumstanţă imaginabilă a vieţii, dar fac acest lucru în lumina lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale minunate. Ce altceva ar putea fi astăzi un ghid mai bun pentru slujirea noastră prin muzică?

„Indiferent ce altceva ar putea însemna îndrumarea sau sfătuirea despre care vorbeşte Pavel, chiar şi o lectură superficială indică faptul că muzica noastră de închinare trebuie să atingă în mod regulat întreaga suprastructură a doctrinei creştine” (Payton, p. 194). Dacă acest lucru e adevărat, şi eu cred că este, atunci trebuie să examinăm nu doar ce spune (sau învaţă) muzica noastră, ci şi ceea ce nu spune. Dacă ne luăm după muzica transmisă la posturile de radio creştine, atunci se pare că tema proeminentă în muzica creştină contemporană este că Dumnezeu e un termometru al „nevoilor pe care le simţim”. Dacă suntem singuri, trişti, răniţi, dezamăgiţi sau goi pe dinăuntru, mergem la Isus care ne va mângâia şi va vindeca aceste răni. În funcţie de modul în care este prezentat acest lucru, există şi o măsură de adevăr în mesajul transmis de aceste cântări. Hristos ne mângâie cu adevărat şi ne împlineşte nevoile noastre reale, în special nevoia de neprihănire. El ne cheamă la tronul harului să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. (Evrei 4:16). Deci nu e nimic greşit atunci când cântăm despre mâna lui Dumnezeu care ne ajută în vremuri de durere şi îngrijorare. Însă e greşit să facem acest lucru neglijând alte doctrine esenţiale. Dumnezeu este mai mult decât un Mângâietor. Scripturile ne învaţă multe alte lucruri despre El. Tot planul lui Dumnezeu trebuie explorat, nu doar în predicile noastre ci şi în cântările noastre. Unele din aceste teme nu vor fi primite cu bucurie de ascultătorii moderni, însă nu au fost acceptate cu bucurie nici de ascultătorii din antichitate. Când autorul cărţii Evrei a vrut să explice cititorilor săi calitatea de preot după rânduiala lui Melhisedec a lui Hristos, el ştia că are o problemă, aceştia pricepând mai greu, nefiind în stare să digere hrana solidă a teologiei (Evrei 5:11-14). Deci ce a făcut? După o lungă mustrare (5:11-6:20), el a mers totuşi înainte (capitolele 7-10). Cu siguranţă aceşti oameni ar fi preferat să citească un tratat despre felul în care Dumnezeu îi poate face să se simtă mai bine, în loc să citească despre viaţa şi semnificaţia lui Melhisedec, însă ei aveau nevoie să‑l înţeleagă pe Melhisedec – şi asta au primit. Am face bine să fim atenţi la acest model.

Ce ar trebui să facem?

Dacă suntem serioşi în ce priveşte muzica noastră creştină şi credem că ea înseamnă mai mult decât divertisment, atunci sunt câteva lucruri pe care le putem face, recunoscând desigur faptul că probabil vom înota împotriva curentului, împotriva capriciilor momentului. Până la urmă, mulţi creştini au ascultat numeroase ore de emisiuni creştine la radio, au participat la concerte creştine, au cumpărat CD‑uri înregistrate de artişti creştini profesionişti, iar acum vin la serviciile bisericii aşteptându‑se ca toate acestea să se regăsească în întâlnirea de duminică dimineaţa.

Mai întâi, am putea să evaluăm întreaga muzică pe care o cântăm în bisericile noastre. Ne învaţă ea o teologie solidă? Ne îndrumă spre o viaţă corectă? I se închină lui Dumnezeu în adevăr? Ajută Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi? Fiindcă veni vorba, ultima expresie înseamnă că prin studiu, meditare şi aplicare a Cuvântului, acesta se simte din ce în ce mai mult ca acasă în vieţile noastre. A devenit parte din noi. Oare muzica noastră facilitează acest proces? Payton sugerează să ne punem următoarele întrebări în fiecare duminică: „Slujirea prin muzică de astăzi a ajutat Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi? Ne‑am învăţat şi ne‑am îndrumat unii pe alţii, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu în inimile noastre pentru lucrarea terminată a lui Hristos de pe cruce?” (Payton, p. 203). Acesta ar putea fi un exerciţiu valoros.

În al doilea rând, trebuie să ne instruim bisericile cu privire la acest întreg domeniu al divertismentului. S‑ar putea naşte un apetit pentru acest lucru. Nu trebuie să cedăm în faţa modului de gândire al lumii. Divertismentul are locul lui, însă acel loc nu e în centrul vieţii şi închinării bisericii lui Hristos. Faptul că bisericile, care s‑au perfecţionat în arta divertismentului, au ajuns să crească în salturi, ar trebui să provoace repulsie celor ce înţeleg Scriptura, nu să determine imitarea acestor metode.

În al treilea rând, avem multe de câştigat din studierea Psalmilor, pentru a descoperi felul în care trebuie folosită muzica cu scopul de a‑şi îndeplini mandatul biblic.

În al patrulea rând, trebuie să ne învăţăm copiii o muzică creştină de calitate în contextul bisericii. Au la dispoziţie restul săptămânii dacă vor să asculte muzica pe care şi‑o aleg singuri sau le‑o aleg părinţii, însă atunci când vin să se închine împreună înaintea lui Dumnezeu, trebuie să le prezentăm psalmii, imnurile şi cântările duhovniceşti care vor ajuta Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în ei. Poate că nu vor aprecia imediat melodiile sau versurile, însă unde altundeva pot învăţa despre această mare parte a muzicii dacă nu în bisericile noastre?

Concluzie

Pasiunea şi emotivitatea sunt adesea, prea uşor, confundate în biserica modernă. Viaţa creştină are parte de tot felul de emoţii: bucurie, pace, încântare, dragoste, regrete, durere, îngrijorare, etc. Credinţa noastră nu e doar pentru minte, e şi pentru inimă. Drept rezultat, e bine şi potrivit să dorim experienţa spirituală. Problema e că mulţi creştini nu fac deosebirea dintre entuziasmul pentru Dumnezeu şi manipularea clipei. Divertismentul poate părea închinare; distracţia se poate deghiza în bucurie; stimularea firii poate fi percepută drept întâlnire cu Divinitatea.

O parte a problemei pe care o avem astăzi este că din revoluţia dragostei libere (adică droguri, sex) a anilor 1960 a răsărit o dorinţă de nestăvilit după experienţe. Experienţa s‑a urcat pe tron şi îşi latră ordinele în faţa unor supuşi care şi‑­au pierdut răbdarea într‑o lume lipsită de sens. Dacă nu putem înţelege viaţa, dacă până la urmă viaţa nu are nici un sens, atunci cel puţin ne putem face de cap. Dacă te face să te simţi bine, poate nu e corect ce faci, dar cel puţin e mai bine decât nimic.

Din nefericire, această atitudine (numită postmodernism de cei cărora le place să eticheteze orice), s‑a furişat şi în biserică. Şi creştinii vor o experienţă care să‑i facă să se simtă bine. Această dorinţă a devenit atât de dominantă încât adevărul ocupă din ce în ce mai mult o poziţie inferioară faţă de timpul petrecut într‑un mod plăcut.

Ce ar trebui să facem? Mai întâi, ar trebui să fim întotdeauna conştienţi că Cuvântul este autoritatea noastră, nu experienţa. Adevărata plăcere în Dumnezeu ar trebui să izvorască din adevărul biblic. Apoi, ar trebui să privim cu atenţie Psalmii. Vom vedea cum scriitorii lor au fost îndrăgostiţi de Dumnezeu şi plini de entuziasm pentru El. De exemplu, în Psalmul 36:7-9 citim: Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belşugul Casei Tale, şi‑i adapi din şivoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina. Găsim aici un om (David) care îşi găseşte bucuria în Domnul. El nu e preocupat de lucrurile exterioare; nu inventează sentimente; nu este interesat de crearea unei dispoziţii. Pur şi simplu, el meditează la Dumnezeu iar inima lui de‑abia poate cuprinde ceea ce vede. Aceasta e experienţa spirituală după care ar trebui să tânjim.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/entertainment3.htm

EBIONIŢII 

download-1

EBIONIŢII 

După conciliul de la Ierusalim, în Fapte 15, unii s-au depărtat refuzând să accepte rezoluţia conciliului. Aceştia îl vedeau pe Isus ca Mesia dar învăţau următoarele: (Istoria Bisericii a lui Eusebius, 6:17 şi Împotriva Ereziilor a lui Irineu, 1:26, 3:11, 5:1)

1.   Negau divinitatea şi naşterea din fecioară a lui Isus. Maria şi Iosif au fost părinţii lui.

2.   Isus nu este fiul lui Dumnezeu.

3.   Observarea legii ceremoniale era totodată necesară pentru mântuire.

4.   Nu poţi fi mântuit doar prin credinţa în Hristos şi printr-o viaţă sfântă.

5.   Practicarea circumciziei, şi observarea legii lui Moise, şi stilul Iudaic de viaţă.

6.   Au refuzat să recunoască faptul că el a pre-existat, fiind Dumnezeu, Cuvântul.

7.   Observarea strictă a închinării trupeşti a legii.

8.   Reproşarea creştinilor care mâncau mâncăruri necurate.

9.   Eu foloseau doar aşa-zisa Evanghelia după Evrei (unii spun versiunea ebraică a lui Matei). Rareori s-au folosit de alte evanghelii.

10. Declarau că profeţia lui Isaia despre „fecioara care va rămâne însărcinată” ar trebui să fie tradus în loc cu o femeie tânăra.

11. Au respins toate epistolele apostolului Pavel, pe care l-au numit un apostat faţă de lege.

Apostolul Ioan nu intra deloc într-o casă de băi unde Gnosticul Cerinthus era pentru că Cerinthus învăţa că Isus era doar om, născut din Iosif şi Maria (Contra Tuturor Ereziilor de Irineu, 3:11). Eusebius spune că doctrinele lor erau depuse de demoni răi. Cei care cred doctrina Ebionită nu sunt creştini. Ignatius în Smyraens 7 spunea că cei care cred că Pastele nu se referă la Isus şi la moartea sa pe cruce nu sunt creştini şi nici măcar nu ar trebui să vorbim cu ei.

Un subgrup s-a dezvoltat care au adăugat la cele de sus următoarele:

1.   Nu au negat că Domnul a fost născut dintr-o fecioară şi din Duhul Sfânt, însă au negat divinitatea lui Isus.

2.   Ei observau Sabatul şi restul stilului de viaţă evreiesc, dar celebrau şi ziua Domnului ca un memorial al învierii Salvatorului.

3.   Unii practicau şi jurăminte de sărăcie şi vegetarianism.

Mai târziu s-a dezvoltat o sectă Gnostică (Contra Tuturor Ereziilor de Irineu, 1:26, 3:11, 5:11 şi Pseudo-Clementines):

1.   Au respins orice distincţie dintre Iehova demiurgul şi Supremul Dumnezeu Bun.

2.   Materia este eternă şi o emanaţie a Divinităţii.

3.   Acest Fiu al lui Dumnezeu este Hristos, o fiinţă de mijloc dintre Dumnezeu şi creaţie, nu o creatură, deşi nu egal, şi nici măcar de comparat cu Tatăl.

4.   Omul este mântuit prin cunoaştere (gnosis), prin a crede în Dumnezeu Învăţătorul, şi prin a fi botezat spre iertarea păcatelor.

5.   Acest sistem de Panteism, Dualism Persan, Iudaism şi Creştinism s-au topit laolaltă.

Ebioniţii păreau să fi murit în jurul secolului cinci.

Referinţe:

1.           Irenaeus Against Heresies 1.26

2.           Irenaeus Against Heresies 4.21

3.           Irenaeus Against Heresies 5.1

4.           Tertullian Against Marcion 1.33

5.           Hippolytus Against Heresies 7.22

6.           Origen Comm. Matthew 6.12

7.           Origen Cel. 5.61

8.           Origen Cel. 5.65

9.           Irenaeus Against Heresies 3.11

Numele de Ebionit poate fi tradus prin sărac. Unii sugerează că acesta s-a aplicat grupului lui Iacov în Ierusalim, deşi în scriptură se foloseşte un cuvânt diferit. Dacă aceasta este adevărat s-ar putea să se refere doar la Creştinii din Ierusalim care au făcut juruinţe de a trăii în sărăcie. Aceasta se poate referi în acelaşi timp şi la cei care erau săraci.

Tertulian declară că fondatorul sectei era numit Ebion. Epipanius trasează originea din creştinii care au fugit spre Pella după distrugerea templului de la Ierusalim, 69-70 d. Hr.; tot el adaugă că unii dintre ei deţineau crezul că Adam era o întrupare a lui Isus. Ebioniţii s-au găsit pretutindeni în Israel şi în regiunile din jur, Cipru, Asia Mică şi chiar şi până la Roma.

 ADDITIONAL ARTICLES ON THE SUBJECT:

Ebioniţii – (din ebr. Ebionim, “cei săraci”) au fost o sectă a ucenicilor iudei ai lui Ioan Botezătorul şi mai târziu ai lui Isus (Yeshua în aramaică) care a existat în Iudeea şi în Palestina în timpul primelor secole ale erei noastre. (prin bunăvoinţa siteului http://www.nationmaster.com)

Ebionismul şi Ebioniţii – Denumirea de Ebionit apare pentru prima dată la Irineus (c. 180-190). A fost preluat, probabil de la acesta, de către Hippolite (c. 225- 235) şi Origene (? AD 254), care au introdus pentru prima dată şi o explicaţie a denumirii. Unii scriitori au oferit diverse explicaţii (de ex., Eus ?c. 340); în timp ce alţi scriitori au inventat un lider, „Ebion”, după care ar fi fost numită secta (cf. Philastrius, Pseudo-Tertullian, Pseudo-Jerome, Isidor al Spaniei, etc.) (courtesy of http://www.ccel.org)

CRISTOLOGIA ÎN BISERICA PRIMARĂ – Viziunea adopţionistă asupra lui Isus a Bisericii Ebionite. În cristologia lor [Ebioniţii creştini iudei] îl vedeau pe Isus ca prorocul asemenea lui Moise, care fusese profeţit în Deuteronom 18:15-18. Deşi unii acceptau credinţa că Isus s-a născut prin fecioara Maria, nu credeau însă că acest fapt îi garanta lui Isus un statut divin special…. Credinţa predominantă se pare că era aceea că viaţa pământească a lui Isus era pur umană. Conform unor documente, El nu a comis nici un păcat conştient, însă nu a fost fără păcate inconştiente, fără voie. În calitate de al doilea Moise, el a împlinit şi a purificat instituţiile mozaice, inclusiv Tora. (courtesy ofhttp://www.central.edu)

Fenomenul istoric şi teologia Nazarinenilor şi Ebioniţilor – Partea I,

 Nazarinenii şi Ebioniţii ca fenomen. Nazarinenii şi Ebioniţii sunt două grupuri care apar ca entităţi clar definite în secolul al II-lea în cadrul fenomenului numit de obicei „creştinism iudaic”. Folosirea termenului creştinism iudaic este problematică datorită unei multitudini de înţelesuri care îi sunt asociate. În vederea împlinirii scopurilor acestei lucrări, „creştinism iudaic” nu este folosit pentru a desemna originea, ci pentru a desemna punctul de vedere al unui grup. (courtesy ofhttp://www.giveshare.org)

Fenomenul istoric şi teologia Nazarinenilor şi Ebioniţilor – Partea II,

Nazarinenii şi Ebioniţii ca fenomen. Se face adesea referinţă la Nazarineni cu sinonimul de Ebioniţi. Jean Danielou este cel mai cunoscut pentru acest lucru. Referirea aceasta este adecvată numai dacă defineşti Ebionismul drept numele întregii mişcări creştine iudaice din care făceau parte Nazarinenii. S. G. F. Brandon crede că existau evrei creştini (Ebioniţi) care locuiau în Siria şi Transiordania înainte de 70 AD. Existau, e adevărat, Ebioniţi care au îmbrăţişat gnosticismul (inclusiv respingerea unor secţiuni ale Vechiului Testament şi trecerea la vegetarianism), noţiuni essenice, amprenta teozofică a Elkesaites, în care găsim lucrările de bază ale sistemului clemetin (P. Schaff, Istoria Bisericii Creştine, Grand Rapids, 1950, p. 434), misterele mandeenilor etc.(courtesy of http://www.giveshare.org)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul: Situaţia unui dialog global promiţător Bradley Nassif, Ph.D.

Pagina de Apologetică

 

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

ORTODOXISM

Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul: Situaţia unui dialog global promiţător

Bradley Nassif, Ph.D.

(Professor, Antiochian House of Studies (USA), a graduate program of St. John of Damascus Seminary, Balamand University (Lebanon) (published in Scottish Bulletin of Evangelical Theology: Vol. 1, Spring, 2000)

Introducere

Noiembrie trecut (la data când s-a scris acest articol, primăvara lui 2000, n. tr.) Academia Americană a Religiei a găzduit primul ei Dialog Reunit dintre „Grupul de Studiu Ortodox Răsăritean” şi „Grupul Teologic Evanghelic”. Responsabilul, Robert Jensen de la Princeton University, a rezumat relaţiile lor prin a declara, „Nu cunosc două grupări de creştini care să pună o mai mare provocare asupra unităţii ecumenice decât dialogul dintre Ortodoxia Răsăriteană şi Creştinii Evanghelici. Aceasta sperie minte pentru a concepe cum se face ca astfel de grupări să poată să-şi clădească diferenţele lor pe un singur pod. Ambele au o unitate remarcabilă şi divergenţe remarcabile. Dar aşa cum a spus Isus, ‚Cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile’!”

Scopul acestui articol este de a identificat şi a descrie cele mai importante dialoguri şi schimburi ştiinţifice care au avut loc în lume în ultima decadă între tradiţiile Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului Protestant. Ace3stea includ lucrarea societăţilor academice, a cercetătorilor individuali, a agenţiilor ecumenice, şi a organizaţiilor misionare. Anteriorii 200 de ani de istorie Ortodox-Evanghelică de dinainte de 1990, şi numărul crescut de pelerinaje personale spre Ortodoxism de către credincioşii Evanghelici din anii recenţi, vor fi atinse într-un fel general mai jos, dar sunt prea numeroase şi complexe pentru a fi trasate într-un anumit detaliu aici. Ca rezultat al acestui studiu din 1990 şi până în prezent, cititorilor sperăm că li se va oferi informaţii proaspete şi vitale asupra unui moment posibil de întorsură în relaţiile Ortodoxe şi Evanghelice din istoria modernă a bisericii.

Relaţiile trecute

Istoria relaţiilor dintre tradiţiile Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului Protestant nu a fost niciodată scrisă. Nu trebuie căutat prea departe pentru a vede că relaţiile lor trecute au fost în mod predominant caracterizate de o istorie negativă lungă de prozelitism, persecuţie, suspiciune reciprocă, ostilitate, frică şi ignoranţă. Prin secolele 19 şi 20 în Orientul Mijlociu, creştinii ortodocşi au fost priviţi ca obiecte de conversie din timpul unei perioade de misiuni prezbiteriene către ţările arabe. Mii de creştini arabi au părăsit bisericile ortodoxe, melkite, şi sirian-iacobite şi s-au alăturat noilor comunităţi fondate de Prezbiterieni. Mai puţin succes au avut misiunile protestante în Rusia şi Grecia. În Rusia, anterior Revoluţiei Comuniste din 1917, „Naţionalismul, ortodoxismul, şi autocraţia” au fost sloganurile slavice ale naţionalismului ortodox care a dezavantajat în mod social şi i-a oprimat pe protestanţii ruşi în numele „Sfintei Rusii”. În Grecia legile civile au fost emise scoţând în afara legii „prozelitismul” din partea misionarilor protestanţi, a căror încălcare era pedepsită prin amenzi şi/sau întemniţare. În tot secolul 20, sute de misionari protestanţi au suferit persecuţie sporadică şi dizgraţie din partea mâinilor legii Ortodoxe Greceşti.

În America, mii de ortodocşi au ajuns pe tărâmurile americane din Siria, Liban, Rusia, Grecia şi alte părţi din Europa în timpul perioadei de imigrare de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Spre deosebire de unitatea naţională de care s-au bucurat unii ortodocşi în ţările lor natale, America prezenta acum o nouă provocare externă de pluralism religios. În acest timp biserica nu şi-a luat adio. Generaţiile secunde şi terţe din imigranţii ortodocşi au invadat uşile bisericii în mare datorită lipsei de relevanţă aparentă a bisericii faţă de vieţile lor şi incapacitatea lor de a se ruga liturghia în limba engleză. Un număr dintre aceşti enoriaşi (dificil de a-i număra) s-au alăturat bisericilor protestante după ce au fost (re)convertiţi la Hristos prin evanghelizările prin Cruciadele Billy Graham, Young Life, Campus Crusade for Christ şi ale organizaţii para-bisericeşti, precum şi prin mărturia personală a credincioşilor individuali. În unele cazuri, foşti credincioşi ortodocşi au devenit ostracizaţi din punct de vedere social de către familiile lor după ce au părăsit biserica. Acestea au fost condiţiile generale dintre creştinii ortodocşi şi evanghelici.

Apariţia Dialogului Global

În ultimii zece ani o nouă paradigmă de relaţii ecumenice a început să apară între creştinii ortodocşi şi evanghelici pe nivele populare şi profesionale. Pe nivel popular, mai mulţi evanghelici au început să se alăture Bisericii Ortodoxe din America mai mult decât înainte. Acelaşi lucru a fost adevărat dar într-o extindere mai mică în Marea Britanie. Deşi nici un studiu formal nu a fost făcut pentru a documenta motivele exacte pentru aceste conversaţii, numărul crescând de defecţiuni a atras în mod clar atenţia liderilor ortodocşi şi evanghelici. Dintr-un studiu fugar cele mai importante motive pentru care evanghelicii părăsesc bisericile lor se pare că se datorează foamei crescânde pentru închinarea liturgică, o dorinţă de conectare faţă de creştinismul istoric şi căutare după consensul istoric de adevăr. O sursă estimează că aproximativ 80% dintre cei care se alătură Bisericii Ortodoxe de azi sunt din cadrul de evanghelici sau carismatici precum Campus Crusade for Christ, Young Life, Youth for Christ, părtăşiile Vineyard, Biserica Evanghelică Liberă, denominaţiile Baptiste, Alianţele Cretine şi Misionare şi alte bisericii independente. Restul de 20% provin din marile biserici precum Anglicanismul, Episcopalianismul, Luteranismul, Metodismul şi Prezbiterianismul. Millard Erickson, un teolog evanghelic american important, descrie acest fenomen ca o mişcare mică dar semnificativă care are potenţialul de a avea un impact mare asupra viitorului Evanghelismului. Un număr crescut de persoane, în special studenţii de la colegiu, se întorc către denominaţiile care accentuează Tradiţia, legătura istorică şi liturghia. Am în mite mişcarea de oameni precum Robert Webber şi Walter Dunnettinto Bisericile Episcopale şi Anglicane. Un pas şi mai radical este mişcarea de evanghelici înspre Biserica Ortodoxă Răsăriteană. O chestiune a revistei sale Again prezenta mărturiile recenţilor convertiţi dintre evanghelici către Ortodoxia Răsăriteană. Printre cei mai evidenţi este Franky Schaeffer, fiul lui Francis Schaeffer. Unii, precum Thomas Howard, au fost atraşi de Catolicismul Roman.

Această mişcare este mică, dar este reală şi de o mare influenţă potenţială deoarece include pe tinerii care ar putea fi liderii mişcării evanghelice din anii dinainte. Dacă linia principală de evanghelism nu găseşte căi de a împlini nevoile tinerilor care doresc să se lege cu credinţa istorică şi cu o închinare mult mai formală, tot mai mulţi dintre ei vor părăsi denominaţiile care oferă alternative reala faţă de populara închinare centrată pe experienţă.

Referinţa lui Erickson la Peter Gillquist descrie pe fostul lider Campus Crusade for Christ care a condus circa 1700 de urmaşi în Biserica Ortodoxă Antiohiană în 1987. Restul de 500 din urmaşii său s-au rupt de grup şi au rămas o denominaţie separată numită „Biserica Ortodoxă Evanghelică”. La câţiva ani mai târziu, Franky Schaeffer, fiul lui Francis Schaeffer, s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Greceşti. Deşi Gillquist şi Schaeffer sunt destul de serioşi în chemarea lor pentru ucenicie, prin propria lor admitere nici nu posedă o educaţie teologică substanţială după cum e reflectat în istoriile lor de educaţie şi adesea interpretările prea simplificate ale istoriei şi teologiei bisericii. E demn de notat că în Marea Britanie, Michael Harper, recent s-a convertit la Ortodoxism, ca răspuns la eroziunea doctrinară a Bisericii Anglicane.

Pe lângă aceste tendinţe populare, există o varietate de forumuri profesionale prin care Evanghelicii şi Ortodocşii au început să se angajeze în parte în ultima decadă. Majoritatea sunt centrate asupra stabilirii relaţiilor de prietenie reciproce. Puţin s-au implicat în discuţii substantive de teologie. În următoarele paragrafe voi încerca să documentez şi să afirm lucrarea societăţilor academice şi a organizaţiilor misionare, a cercetătorilor individuali şi a seminariilor şi universităţilor. Făcând astfel sunt sigur că voi fi lăsat aparte pe oameni şi proiecte importante datorită slăbiciunii limitărilor mele. Ceea ce urmează este cel mai bun efort al meu de a localiza pe toţi jucătorii majori, în măsura în care îi pot vedea eu.

Societăţile Academice şi Organizaţiile de Misiune

În ultima decată au exista organizaţii principale care au lucrat asupra dialogului Ortodox-Evanghelic din diferite unghiuri. Nu există relaţii formale între organizaţii din moment ce fiecare s-a format cu propriul ei scop independent de altele. Uneori, totuşi, fiecare complimentează de fapt sau suprapune lucrarea altora. Ca scop primar prima organizaţie se preocupă cu subiectele teologice, a doua cu viaţa bisericii, şi a treia cu atitudinile şi relaţiile practice dintre cele două grupări. În adiţie la aceste organizaţii, voi comenta asupra dialogurilor situaţionale care au fost create pentru o perioadă şi scop limitat, precum şi lucrarea din România unde locuieşte a doua cea mai mare populaţie ortodoxă.

Cel mai serios şi mai susţinut efor de a înţelege domeniile de convergenţă şi divergenţă teologică dintre tradiţiile ortodoxe şi evanghelice care a fost preluat astăzi provine din partea Societăţii pentru Studiul Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului (SSORE), mai degrabă a fi numit curând Institutul pentru Studii al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului care depinde de fonduri. Acesta este un grup învăţat care a fost fondat în Statele Unite în 1990 de autorul prezent împreună cu alţi cercetători ortodocşi şi evanghelici. Toţi au avut experienţe personale şi pregătire academică în ambele tradiţii în diferite grade. Prin întâlnirile sale anuale şi lucrările nepublicate, SSORE caută să facă pe cele două tradiţii cunoscute şi înţeles în relaţia istoriei ambelor, a doctrinei, închinării şi a spiritualităţii. Astfel slujeşte atât academiei cât şi bisericii. până în 1999, organizaţii s-a întâlnit anual la Billy Graham Center pe campusul de la Wheaton College, şi acum se întâlneşte în regiuni diferite din Statele Unite. Temele trecute ale întâlnirilor anuale au fost: „Prozelitism sau Conversie? Un schimb Ortodox şi Evanghelic” (1991), „Scriptura, Tradiţia şi Autoritatea” (1992), „Mântuirea prin Har” (1993), „Împărăţia lui Dumnezeu şi Rolul Bisericii în Mântuire” (1994), „Rolul Teologiei în Viaţa Spirituală” (1995), şi „În afara Bisericii nu este Mântuire: Un schimb Ortodox şi Evanghelic” (1999). Vorbitorii cheie din America de Nord i-au inclus printre alţii pe teologii ortodocşi Stanley Harakas, Leonid Kishkovsky, Theodore Stylianopoulos, Emmanuel Clapsis, George Liacopoulos, Michael Prokurat şi Edward Rommen; teologii evanghelici au fost J. I. Packer, Thomas Oden, Gerald Bray, Donald Bloesch, Grant Osborne, James Stamoolis, Kent Hill, Thomas Finger, Harold O.J. Brown, Craig Blaising şi Dale Allison. Formatul constă dintr-o singură temă anuală care este adresată de doi vorbitori cheie din ambele părţi, urmat de participarea audienţei şi un sumar de concluzii la care se ajunge la finalul conferinţei.

Scopul SSORE nu este acela de a-i converti pe oamenii dintr-o parte în alta, deşi majoritatea membrilor ar vedea conversia teologică ca o consecinţă legitimă a dialogului. Scopul său principal este de a-i îmbogăţii pe participanţi prin eliminarea falselor bariere care i-a divizat precum şi prin identificarea diferenţelor continue. În cuvintele Statutului, SSORE caută „să promoveze părtăşia şi îmbogăţirea reciprocă printre cercetătorii angajaţi în aceste activităţi, şi de a coordona lucrarea acestor teologi în America de Nord şi peste graniţe”.

Printre membrii sunt incluşi o largă secţiune de intersecţie de denominaţii Evanghelice şi jurisdicţii Ortodoxe. Instituţiile reprezentate de studenţi şi corpul profesoral include Trinity Evangelical Divinity School (IL), Wheaton College, Eastern Nazarene College, Eastern Mennonite Seminary, Southern Baptist Seminary (KY), Dallas Seminary, Fuller Seminary, St. Vladimir’s Orthodox Seminary, Holy Cross Greek Orthodox Seminary, şi alţii. Aprobările Evanghelice şi Ortodoxe ale SSORE au fost conferite de Kenneth Kantzer, J.I. Packer, Ward Gasque, Kent Hill, Bill Bright, Bishop Kallistos (Timothy) Ware, PărinteleStanley Harakas, Părintele John Meyendorff şi Metropolitanul Philip Saliba din Antiochian Orthodox Church, America de Nord.

A doua organizaţie care este dedicată dialogului Ortodox-Evanghelic este Evanghelicii pentru Acordul Orientului Mijlociu (EAOM) bazat în North Park University în Chicago, Illinois. Conform declaraţiei de misiune a sale, „EAOM este o părtăşie neoficială a Creştinilor Evanghelici Nord Americani dedicaţi dialogului care caută acordul reciproc, respect pentru prietenia pentru Creştinii Orientului Mijlociu şi cei din Apus”. O mare parte din lucrarea lor caută să ridice nivelul de conştiinţă dintre evanghelicii din America de Nord şi de a nutri un sens de solidaritate cu creştinii arabi din Orientul Mijlociu. Bisericile care sunt implicate în EAOR includ Prezbiterienii şi alţi Protestanţi din relaţiile lor cu Bisericile Ortodoxe şi Orientale din Egipt, Liban, Siria, Palestina, Iordan, Irak, Sudanul de Sud şi ţările arabe vecine. Prin organizarea de călătorii educaţionale pentru Evanghelicii Americani către Orientul Mijlociu, şi găzduirea de consultaţii în Orientul Mijlociu şi în America de Nord, EAOR făureşte o legătură vitală dintre Răsărit şi Apus. Spre deosebire de SSORE, care se centrează în principal asupra chestiunilor religioase, EAOR se centrează pe realităţile regionale şi pastorale practice ale Bisericilor Ortodoxe din ţările islamice. SSORE şi EAOR se complimentează reciproc în lucrările lor prin explorarea realităţilor doctrinare şi practice ale vieţii de biserică contemporană.

A treia organizaţie este Conciliul Mondial al Bisericilor (CMB). Este larg cunoscut faptul că CMB a fost în existenţă încă de la începutul secolului, dar numai din 1993 acesta a făcut un efort concentrat de a crea o serie de dialoguri dintre comunităţile Ortodox Răsăritene şi Evanghelice. Au existat două evenimente istorice care au încurajat acest loc de întâlnire ecumenic de către CMB. Primul, în 1991, la Adunarea din Canberra a CMB, rugăciunile eretice Trinitariene au fost oferite în timpul sesiunilor plenare în care o femeie păgână „zeiţă spirit” a fost evocată mai degrabă decât Duhul Sfânt al Dumnezeului Triunic. Similare expresii religioase sincretice au avut loc în timpul Adunării şi aceasta a determinat pe Ortodocşi să-şi expună obiecţiile lor. „Observatorii” Evanghelici au răspuns în mod similar, ceea ce în răspuns i-a determinat pe Ortodocşi şi Evanghelici să se noteze reciproc pentru o alianţă potenţial defensivă. La doi ani mai târziu o mână de lideri evanghelici şi reprezentativi bisericeşti din Patriarhatul Evanghelic (adică Biserica Ortodoxă din Constantinopole) s-au adunat în Stuttgart, Germania pentru a discuta posibilitatea ţinerii unei conferinţe unite. Impulsul pentru un dialog Ortodox-Evanghelic a inclus descoperirea reacţionar reciprocă a fiecăruia din Adunarea Canberra al CMB, dar şi căderea recentă a comunismului şi potopul ce a urmat de misionari din vest în ţările fost ortodox ale Rusiei şi a Europei Răsăritene. Tensiunile şi ostilităţile au apărut recent în acele părţi ale lumii între naţionaliştii ortodocşi şi misionarii protestanţi care au operat cu presupunerea că existau puţini credincioşi în acele ţări şi astfel şi-au pus ca parte a sarcinii lor misionare convertirea creştinilor ortodocşi. După Stuttgart, discuţiile şi contactele au continuat, în special în cadrul Comitetului Central al CMB. Eventual, CMB a sponsorizat două dialoguri internaţionale Ortodox-Evanghelice. Primul a fost găzduit de Biserica Ortodox Coptică din Alexandria, Egipt din 10-15 iulie 1995, unde 40 de participanţi s-au adunat din tot globul. Dezbaterile sale au fost publicate în cartea Proclaiming Christ Today (Proclamarea lui Hristos astăzi). Al doilea dialog a fost adunat la Missionsakademie an der Universitat Hamburg, Germania, 30 martie – 4 aprilie 1998, iar dezbaterile sale au fost publicate în cartea Turn to God, Rejoice in Hope! Orthodox-Evangelical Consultation (Întoarcerea la Dumnezeu, Bucurie în Speranţă! Consultarea Ortodox-Evanghelică). Compunerea internaţională a întâlnirii a inclus reprezentanţi din Grecia, Siria, Liban, Egipt, România, Rusia, Bulgaria, Albania, Suedia, Marea Britanie, Statele Unite şi alte ţări. Nici una dintre consultaţii, au fost implicate în ceea ce s-ar putea descrie drept „dialoguri teologice substanţiale”. În schimb, ele ar putea fi mult mai clar caracterizate drept „întâlniri relaţionale” care au fost în principal desemnate să rupă gheaţa şi să nutrească voia bună dintre cele două comunităţi. Planurile pentru o a treia consultare sunt în desfăşurare, ce pot să fie ţinute în Moscova sau în România în anul 2000 (la data scrierii articolului, n. tr.).

În adiţie faţă de aceste eforturi din partea organizaţiilor, alte încercări spre dialog au fost mult mai ocazionale în natură. În Marea Britanie, dialogul dintre Evanghelici şi Ortodocşi este desfăşurat de un grup de studiu sub egida lui ACUTE, comisia teologică a Alianţei Evanghelice a Marii Britanii (cu reacţii din partea altor grupări evanghelice). ACUTE sponsorizează un număr de astfel de grupări care se preocupă cu chestiuni teologice pertinente. Grupul de studiu asupra Ortodoxiei caută să elucideze extinderea convingerilor şi diferenţelor împărtăşite, cu referinţă specială la preocupările circumscripţiilor Evanghelice şi Ortodoxe din Marea Britanie. Grupul se întâlneşte între 1999-2000 pentru discuţii asupra articolelor care tratează materiile de doctrină şi spiritualitate, care vor fi colectate şi editate ca un raport publicat. Acest raport ar trebui să slujească ca un stimul pentru un contact ulterior dintre Evanghelicii şi Ortodocşii din Marea Britanie. Scopul grupului este de a-i introduce pe Evanghelici şi Ortodocşi unul faţă de altul, de a clarifica câteva din neînţelegeri şi lipsa de conştiinţă a crezurilor şi practicilor reciproce. În timp ce ei sunt conştienţi că dezacordurile fundamentale dintre ei pot să rămână, ei sunt convinşi că cel două circumscripţii au multe de învăţat una de la alta. Un cerc mai lard ce cititori adunaţi din bisericile Evanghelice şi Ortodox din Marea Britanie şi din afară vor fi implicaţi în comentarea asupra materialului schiţă din această primăvară (la data scrierii articolului, n. tr.). În Statele Unite, în noiembrie 1999, Academia Americană de Religie (AAR) şi-a ţinut prima sa sesiune reunită între Grupul Teologic Ortodox Răsăritean (GTOR) şi Grupul Teologic Evanghelic (GTE). Având drept co-preşedinte al GTOR pe Anna Williams de la Cambridge University, presupun că în 1998 un astfel de dialog a avut loc în cadrul AAR la următoarea întâlnirea anuală. Dr. Williams şi Comitetul de Organizare al GTOR a acceptat propunere şi a extins o invitaţie către GTE care a fost acceptată în mod entuziast. Sesiunea reunită a fost numită „Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul în Dialog”. Subiectele de discuţie s-au centrat pe înţelegerile charismatice şi ortodoxe ale duhului de tradiţie, închinarea evanghelică şi ortodoxă, şi noţiunea sacramentală de „participare” din Karl Barth şi St. Gregory Palamas. Drept rezultat 100 ce cercetători au frecventat această sesiune. Studenţii şi profesorii de la Duke Divinity School şi Layola University din Chicago şi-au prezentat lucrările urmate de un răspuns din partea profesorului Robert Jensen de la Princeton University. Însăşi existenţa unei astfel de sesiuni în sălile AAR demonstrează relevanţa crescândă a studiilor Ortodox-Evanghelice din America de Nord şi din afară, şi adaugă mărturie ulterioară la faptul că subiectul a crescut acum la punctul de a fi afirmat de cercetătorii de religie ca un obiect legitim de cercetare academică.

România merită atenţia specială în acest articol datorită istoriei sale religioase şi a locului strategic între bisericile ortodoxe.

România conţine cea mai mare populaţie de creştini ortodocşi din lume, fiind a doua după Rusia astăzi. Deşi dificultăţile istorice rămân în domeniile de comunicare şi libertate religioasă dintre credincioşii ortodocşi şi evanghelici din România, paşi mici de progres se fac încet în trezirea erei post-comuniste. Ţara deţine o mare promisiune pentru relaţiile constructive. În prezent, totuşi, „dialogul” din România rămâne slab şi indirect constând mai ales dintr-o conştiinţă crescândă a nevoii de a explora punctele de contact dintre fiecare. Din punct de vedere academic, există mai mulţi studenţi evanghelici din Ortodoxia Românească decât studenţi ortodocşi ai Evanghelismului Românesc. Câţiva dintre propunătorii principali din partea Evanghelică a dialogului românesc îi include pe Silviu Eugen Rogobete care conduce Centrul Areopagus pentru Studii Creştine şi Cultură Contemporană localizat în Timişoara. Parte a misiunii Centrului este de a clădi poduri cu Biserica Ortodoxă Română locală prin dialogul cultural şi religios. Centul este plasat într-o clădire relativ mică cu o bibliotecă, sală de clasă şi spaţiu de birouri. Alţi lideri evanghelici care încearcă dialogul îi includ pe Paul Negruţ (Director al Institutului Biblic Emanuel din Oradea), Emil Bartos (Decanul), şi Danut Manastireanu (World Vision). De partea ortodox sunt Fr. Ion Bria (acum pensionat dar un participant activ în dialogurile ortodox-evanghelice ale CMB), Vasile Mihoc (Profesor de Noul Testament la Universitatea din Sibiu şi Membrul Bordului World Vision România) şi Stelian Tofana (Profesor de Noul Testament la Universitatea din Cluj). O renaştere într-adevăr încântătoare a acestora şi a scrierilor de doctorat despre teologia Ortodoxă sunt în desfăşurare printre studenţii evanghelici români din Biserica Ortodoxă. Scrierile marelui teolog ortodox român, Fr. Dumitru Stăniloae, au devenit un obiect special de interes evanghelic datorită popularităţi lui Stăniloae şi a influenţei trainice din România şi din afară. Dincolo de Stăniloae, interesele evanghelice mai mari au început să cerceteze abordările ortodoxe faţă de Scriptură, autoritate şi soteriologie. Deşi Evanghelicii sunt o minoritate distinctă în România, noul şi creativul interes în Ortodoxism care este în creştere în cadrul generaţiei mai tinere de cercetători – cuplat cu atitudinile schimbate faţă de teologia Evanghelică de un grup mic de lideri ortodocşi – face din România cel mai fertil sol din Europa Răsăriteană pentru creşterea unui eventual dialog global. Ceea ce este nevoie pentru a reuşi şi a înflori este ca ortodocşii să iniţieze o poziţie publică mai puternică în ajungerea la instituţiile evanghelice şi bisericile la toate nivelele – de la departamentul ecumenic al Patriarhatului României până la nivelele de rădăcină ale preoţilor şi laicilor ortodocşi. Aceste iniţiative ar putea include ţinerea de comisii de dialoguri ecumenice speciale, crearea de schimburi de experienţă în cadrul corpului profesoral în care istoria şi teologia ortodoxă şi evanghelică să poată să fie predată în şcolile din ambele părţi, crearea de jurnale teologice de ambele părţi poate participa într-un forum împărtăşit, şi vizite personale la bisericile locale ale fiecărora într-o atmosferă de dragoste creştină. În mod clar Ortodocşii sunt într-o poziţie mai puternică de influenţă decât Evanghelicii şi prin urmare ei poartă greutatea mai mare de responsabilitate pentru realizarea unităţii creştine în România. Nimic mai puţin decât iniţiativele curajoase din partea liderilor ortodocşi, atât laici cât şi cei ordinaţi, nu poate să rupă decadele de ură, frică şi ignoranţă faţă de Creştinismul Evanghelic care continuă să domine perceperile poporului ortodox român. În mod similar, nimic mai puţin decât iniţiativele îndrăzneţe din partea liderilor evanghelici, laici şi ordinaţi, care să poată risca ofensarea circumscripţiei lor Protestante va putea să îi mişte pe Evanghelici dincolo de concepţiile greşite şi de abuzurile populare ale credinţei ortodoxe.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica1_sept06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos /Naşterea lui Isus Hristos – de Daniel B. Wallace, Th.M., Ph.D

download-1

Naşterea lui Isus Hristos  De Daniel B. Wallace, Th.M., Ph.D.

 Prefaţă

Următoarea lucrarea este parte a unui scurt serial de materiale devoţionale în legătură cu naşterea lui Hristos. Pentru unii, un astfel de material este cu greu devoţional deoarece se concentrează în principal pe istorie. Dar trebuie să ţinem în minte faptul că Isus la care ne închinam noi a fost într-adevăr născut în istoria timp-spaţiu. Şi că acel prunc din iesle a fost într-adevăr crucificat – şi tot aşa de sigur a înviat din morţi. Biblia este diferită de cărţile sacre ale altor religii deoarece ea invită la investigare istorică. Şi când aceasta a trecut testul – aşa cum o face întotdeauna., în mod inevitabil – aceasta inspiră o devoţiune mai mare în inima credinciosului pentru cel pe care noi îl numim Fiul lui Dumnezeu.

 Anul în care a fost născut Isus

În emisfera vestică, noi împărţim timpul după naşterea lui Isus Hristos. Dar oare chiar a trăit el? Dacă este aşa, când s-a născut el?

 Acum ceva vreme în urmă m-am băgat într-o conversaţie cu un om care pretindea că Dumnezeu nu exista. El era un ateist. Însă nu numai un ateist mediocru, înţelegeţi. El mai şi insistaasupra faptului că Isus Hristos nu a existat niciodată! Acest tip era miez tare.

 Acum acest ateist prieten avea o credinţă incredibilă – credinţă oarbă, aş putea adăuga. Fervoarea sa religioasă, de fapt, ar pune pe mulţi evanghelişti într-o stare de ruşine. Dar faptul că Isus Hristos a invadat istoria nu este doar închis faţă de mărturia Noului Testament – pe care de incontestabil ar părea aceasta! Însăşi duşmanii Creştinismului au pretinsă că el a trăit – şi că el a înfăptuit minuni! Documente evreieşti timpurii precum Mishnah şi chiar Josephus – precum şi istoricii dintre neamuri din primul secol – precum Thallus, Serapion şi Tacitus – toţi mărturisesc că unul pe numele Hristos a trăit în Palestina şi a murit sub Pilat din Pont. Aşa o pune şi cercetătorul britanic, F. F. Bruce, „Istoricitatea lui Hristos este pe cât de [sigură]. . . pe cât este şi cea a lui Iulius Cezar” (Documents, 119).

 Acum rezultă în mod logic că dacă Isus Hristos a trăit (oare chiar e nevoie să spunem?), el trebuie să se fi născut. Evangheliile ne spun că naşterea sa a fost la scurt timp înainte ca Irod cel Mare să fi murit. Moartea lui Irod poate fi fixată cu certitudine.

 Josephus înregistrează o eclipsă a lunii înainte ca Irod să fi murit. Aceasta s-a întâmplat pe 12 sau 13 martie anul 4 î. Hr. Josephus ne spune de asemenea că Irod a expirat înaintea Paştelui. Această sărbătoare a avut loc pe 11 aprilie, în acelaşi an, 4 î. Hr. Din alte detalii oferite de Josephus, putem trasa decesul lui Irod cel Mare ca având loc între 29 martie şi 4 aprilie în 4 î. Hr.

 Ar putea suna cam ciudat să sugerăm că Isus Hristos s-a născut nu mai târziu de 4 î. Hr. din moment ce î. Hr. înseamnă „înainte de Hristos”. Dar calendarul nostru modern care împarte timpul între î. Hr. şi d. Hr. nu a fost inventat până în anul 525 d. Hr. În acea vreme, Papa Ioan Primul a întrebat pe un călugăr pe nume Dionysius să pregătească un calendar standardizat pentru Biserica apuseană. Din nefericire, sărmanul Dionysius a scăpat reala diviziune î. Hr. / d. Hr. cu cel puţin patru ani!

 Acum Matei ne spune că Irod a ucis pe pruncii din Betleem de la vârsta de doi ani în jos. Data cea mai devreme când putea să se fi născut Isus, prin urmare, ieste anul 6 î. Hr. Printr-o varietate de alţi indicatori de timp, am putea fi relativ de încrezători că unul numit Mesia s-a născut ori în anul 5 ori devreme în anul 4 î. Hr.

 Prietenul meu ateist aduce derâdere la o astfel de flexibilitate. El spune, „Dacă nu ştii exact când s-a născut Isus, cum ştii că el chiar a trăit?” Aceasta este din greu o întrebare raţională! Cealaltă zi am sunat-o pe mama mea să îi spun la mulţi ani. „Mamă, câte lumânări erau pe tortul din această zi de naştere?” am întrebat eu. „Nu ştiu, fiule – nu le mai ţin numărul de acum”, a suspinat ea. După o câteva minute de conversaţie plăcută, am terminat conversaţia la telefon.

 Acum, de sigur, nu pot fi sigur, dar eu chiar cred că aceia era mama mea la capătul celălalt al telefonului. Ea nu putea să-şi aducă aminte câţi ani are (şi nici nu este senilă şi nici foarte bătrână), dar aceasta nu o face pe ea o scorneală a imaginaţiei mele, nu-i aşa? Pentru că dacă ea este doar o fantomă, atunci pentru ultimele trei minute nu aţi citit mai nimic!

 Ziua în care s-a născut Isus

În acest 25 decembrie care are să vină majoritatea părinţilor o să-i mintă pe copiii lor cu privire la Sf. Nicolae. Unii dintre noi o să sărbătorim naşterea Salvatorului nostru. Dar oare s-a născut el în această zi?

 S-a născut Isus chiar pe 25 decembrie? În fond fiecare lună din calendar a fost propusă de cercetătorii biblici. Atunci de ce sărbătorim noi naşterea lui în decembrie?

 Tradiţia pentru 25 decembrie este de fapt chiar antică. Hipolit, în al doilea secol d. Hr., a argumentat că aceasta era data de naştere a lui Hristos. Între timp, în Biserica răsăriteană, 6 ianuarie era data ţinută.

 Dar în secolul al 4lea, John Chrysostom a argumentat ideea că 25 decembrie era data corectă şi din acea zi şi până acum, Biserica din Răsărit, precum şi cea din Apus, a ţinut 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Hristos.

 În vremurile moderne, data tradiţională a fost schimbată. Cercetătorii moderni indică la faptul că atunci când Isus s-a născut, păstorii îşi duceau oile pe dealuri în jurul Betleemului. Luca ne spune că un înger a apărut la „câţiva păstori care stăteau în câmp [care] vegheau la turma lor noapte” (2:8).

 Unii cercetători cred că oile erau de obicei aduse sub acoperiş din noiembrie şi până în martie; de asemenea, ele nu erau normal să fie pe câmp noaptea. Dar nu este o evidenţă grea pentru aceasta. De fapt, sursele evreieşti timpurii sugerează faptul că oile din jurul Betleemului erau afară în tot timpul anului. Aşa că puteţi vedea, 25 decembrie se potriveşte cu ambele, tradiţia precum şi cu naraţiunea biblică. Nu există vreo obiecţie răsunătoare faţă de aceasta.

 Acum să admitem că oile din jurul Betleemului erau excepţia, nu regula. Acestea însă nu erau oi obişnuite. Ele erau miei de sacrificiu. Primăvara devreme ei urmau să fie ucişi la Paşte.

 Şi Dumnezeu a revelat prima dată naşterea lui Mesia la aceşti păstori – păstori care îşi protejau mieii nevinovaţi care aveau să moară curând în locul oamenilor păcătoşi. Când ei au văzut pruncul, puteau ei să ştie? Ar fi putut ei să şoptească în inimile lor ceea ce urma să tune Ioan Botezătorul mai târziu, „Iată Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii!”

 Acum, de sigur, nu putem fi absolut de siguri de ziua naşterii lui Hristos. Cel puţin, nu în partea aceasta de ceruri. Dar o dată timpurie de iarnă pare a fi o nimereală raţională ca oricare alta. Şi 25 decembrie a fost în frunte pentru 18 secole. Fără o prea multă evidenţă, nu pare a fi un bun motiv să schimbăm acum data sărbătorii.

 Putem blama biserica antică pentru o mare parte din incertitudinile noastre. Vedeţi, ei nu au sărbătorit naşterea lui Hristos. Deloc. Pentru ei, aceasta era neînsemnată. Ei erau mult mai preocupaţi cu moartea… şi învierea sa.

 Omul modern însă a întors aceasta. Un prunc care stă într-o iesle este inofensiv, fără ameninţare. Dar un om care moare pe o cruce – un om care pretinde a fi Dumnezeu – acel om este o ameninţare! El reclamă supunerea noastră! Nu putem să-l ignorăm. Trebuie ori să-l acceptăm ori să-l respingem. El nu ne lasă nici o cale de mijloc.

 În acest sezon de Crăciun, priveşte încă o dată la o scenă de naştere. Scoateţi ochelarii coloraţi în roşu – amiroase aerul murdar, vezi răceala, animalele care tremură. Ele reprezintă sistemul sacrificial al Vechiului Testament. Ele sunt embleme ale morţii. Dar ele sunt simple umbre ale Pruncului în mijlocul lor. El s-a născut ca să moară… ca toţi cei care trăiesc în el să poată trăii.

 Vizita magilor

Când Isus Hristos s-a născut, oamenii – cunoscuţi ca magi – au venit din est ca să i se închine. Ei erau oameni înţelepţi … sau astrologi?

 Matei începe al doilea său capitol cu aceste cuvinte: „După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim, şi au întrebat: „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui”.

 Cine erau aceşti oameni înţelepţi din răsărit? Matei aproape că nu ne spune nimic despre ei – el nu le menţionează numele lor, şi nici caţi erau – şi nici măcar din ce ţară veneau ei. Pe cât de misterios au apărut pe scenă, la fel au şi dispărut. . .

 Deşi Matei nu ne spune multe, creştinii supra-zeloşi în decursul istoriei bisericii au umplut în mod dogmatic spaţiile libere. Prin secolul al 6lea d. Hr., acestor străini întunecaţi li s-a dat tronuri şi nume: Gaspar, Melchior şi Balthazar au fost nume pretinse dintre aceşti regi pretinşi. Dar aceasta nu are nimic de a face cu povestirea biblică: nu avem nici o idee care a fost numele lor – nici măcar numele lor. Puteau să fi fost 3 sau 300 din câte ştim! Dar un lucru îl ştim sigur: ei nu erau din familii regale. Magii antici erau sfătuitori religioşi şi politici la regii din răsărit – dar nu era nici un strop de sânge albastru printre ei.

 Oare nu este adevărat că magii erau astrologi? Şi oare nu a prescris Dumnezeu moarte astrologilor în Vechiul Testament? ‚Nu întotdeauna’ şi ‚da’ sunt răspunsurile. În Deuteronom 17, Dumnezeu porunceşte poporului său să îi execute pe toţi astrologii cu pietre. Jean Dixon nu ar fi avut nici o şansă într-o astfel de teocraţie! Faptul că ea – şi alţii ca ea – sunt aşa de toleraţi în mod confortabili – chiar bine respectaţi! – în America modernă ar trebui să ne arate faptul că SUA este o ţară post-creştină – în cel mai bun caz. . .

 Dar cum rămâne cu acei magi antici? Erau ei astrologi? În cele din urmă, ei au urmat o stea spre Betleem.

 Am putea răspunde la aceasta în trei feluri: În primul rând, nu toţi magii erau astrologi, căci profetul Daniel era şeful magilor in curtea lui Nebucadneţar. Prin influenţa sa, fără îndoială că mulţi magi şi-au îndeplinit îndatoririle lor politice şi religioase ca închinători al Unui singur Dumnezeu adevărat.

 În al doilea rând, există anumiţi cercetători biblici care cred că Isaia a prezis că o sta ar apare când Mesia se va naşte. Dacă această interpretare este corectă, atunci magii care s-au închinat noului născut rege urmau in mod clar pe Daniel, căci în mod sigur că el i-a învăţat din Isaia.

 În al treilea rând, deşi puţin cred că ‚steaua’ pe care au văzut-o ei era un fenomen natural – ca o conjuncţie a lui Saturn şi Jupiter – aceasta nu se poate explica cum a stat steaua chiardeasupra Betleemului. În mod clar, ‚steaua’ era în întregime de origine supranaturală. Dacă este aşa, aceasta probabil că nu avea nimic de a face cu astrologia.

 Prin urmare, magii în modul cel mai probabil că nu au subscris la astfel de prostii superstiţioase. Dacă era aşa, ei erau într-adevăr oameni înţelepţi

 AM văzut un abţibild intră zi pe care scria „Înţelepţii încă îl mai caută”. De fapt, aceasta nu este chiar atât de exact. Biblia ne spune că „nici unul nu-l caută pe Dumnezeu, nici unul măcar”. Dar dacă el ne-a dus la sine, atunci noi am devenit înţelepţi. Căci este adevărat că „înţelepţii încă i se mai închină lui”.

 Băieţii din Betleem

Una dintre cele mai mari cruzimi din istoria umană a fost uciderea pruncilor din Betleem de către Irod cel Mare. Dar oare chiar s-a întâmplat aceasta?

 În al doilea capitol al evangheliei după Matei, citim că atunci când Irod a auzit de naşterea lui Mesia, „el a fost tulburat – şi tot Ierusalimul cu el”. Mai târziu, când înţelepţii nu i-au mai raportat acestuia, el a devenit furios şi a ordonat ca toţi băieţeii de până la doi ani din jurul Betleemului să fie ucişi!

 Trei întrebări îmi vin în minte în timp ce considerăm acest incident crud: Prima, câţi bebeluşi a ucis de fapt Irod? A doua, ce vârstă avea Isus când s-a întâmplat aceasta? Şi în final, de ce nici un alt istoric antic nu înregistrează această nelegiuire? Cu alte cuvinte, oare chiar s-a întâmplat?

 Caţi prunci a ucis Irod? Unii cercetători sugerează că în jur de 200! Dar majoritatea resping o asemenea cifră. Betleem era o comunitate mică – aproape o suburbie a Ierusalimului. Orăşelul în sine – şi zona din jurul ei – cu greu ar fi avut mai mult de 30 de prunci de parte bărbătească sub 2 ani. Majoritatea cercetătorilor de azi pun numărul între 20 şi 30.

Dar aceasta numai dacă au fost ucişi bebeluşii. De fapt, textul grecesc al lui Matei 2:16 ar putea însemna ‚prunci’ – nu doar ‚bebeluşi băieţi’. Şi din punct de vedere psihologic, acoliţii lui Irod nu s-ar mai fi necăjit să mai verifice genul victimelor lor. Numărul poate să fi fost cap de 50 sau 60.

 În al doilea rând, câţi ani avea Isus când s-a întâmplat aceasta? Conform celor mai bune evidenţe cronologice, el nu putea să fie mai multe de trei sau patru luni în vârstă. El era mult mai probabil născut în iarna lui 5 sau 4 î. Hr. – Irod a murit devreme primăvara în 4 î. Hr. Deci de ce a ucis Irod pe toţi copiii de până la doi ani? Răspunsul la a treia întrebare ne-ar putea ajuta să răspundem pe aceasta. . .

 În al treilea rând, de ce acest eveniment nu a fost înregistrat în afara Bibliei? În mod specific, de ce Josephus, primul istoric evreu al primului secol, a eşuat să menţioneze aceasta?

 Josephus ne spune multe despre Irod. Cel mai bun cuvânt de a descrie domnia sa este ‚supraucide’. El şi-a ucis soţia favorită a tatălui său, şi-a înecat mama ei – şi apoi chiar a ucis-o! El i-a executat pe unul dintre cei mai de încredere prieteni, bărbierul său, şi 300 de lideri militari – toţi într-o zi de muncă! Apoi şi-a ucis trei dintre fii săi, presupunând că ar fi fost vinovaţi de trădare. Josephus ne spune că „Irod a produs atâtea nenorociri asupra (tuturor evreilor) cum nici o fiară nu putea face dacă ar fi avut puterea de a domni peste oameni” (Antiquities of the Jews 17:310). Uciderea pruncilor nu era ieşit din caracterul acestui rege crud. Şi a-i ucide pe cei până la 2 ani – pentru a se asigura că şi pruncul Isus era în linie cu nebuneasca sa gelozie după putere.

Josephus se poate să fi omis uciderea pruncilor din două motive: primul, nu era prieten al Creştinismului şi a lăsat aceasta în afară în mod intenţiona; sau al doilea, înainte ca Irod să moară el a închis circa 3000 de cetăţeni principali ai naţiunii şi a dat ordine ca ei să fie executaţi la ora morţii sale. El vroia să se asigure că avea să fie gemete când murea el. . . Israelul era aşa de preocupat cu aceasta încât uciderea clandestină a câtorva copii ar fi trecut nemenţionată. . .

 Irod a crezut că a câştigat victoria asupra regelui evreilor. Aceasta însă fusese o simplă prefigurare a victoriei pe care satan a crezut că a avut-o când Isus stătea mort pe crucea romană. Însă mormântul gol a dovedit că acea vineri întunecată a fost cea mai rea înfrângere a lui satan!

 Concluzie

Am privit la câteva aspecte ale naşterii lui Isus Hristos în acest scurt studiu. Acum, să punem lucrurile laolaltă.

În iarna lui 5 sau 4 î. Hr., Dumnezeu a invadat istoria prin a lua forma unui om. El s-a născut într-un mic orăşel din sudul Ierusalimului. Betleem, care înseamnă ‚casa pâinii’, a devenit într-adevăr vrednic de numele său într-o noapte de iarnă singuratică. Căci acolo, în acel orăşel, s-a născut Pâinea Vieţii. . .

 Mama sa a pus pruncul într-o iesle – o copaie de hrănit – deoarece casa de oaspeţi unde trebuia să stea ei era ocupată. Naşterea acestui rege a fost sărbătorită în acea noapte doare de mama sa, soţul ei, şi de o mână de păstori. Păstorii erau în câmpurile din jurul Betleemului, păzindu-şi mieii care aveau să moară în următorul Paşte. Un înger li s-a arătat şi le-a dat anunţul naşterii: „astăzi în cetatea lui David s-a născut un Salvator, care este Hristos Domnul” (Luca 2:11). În simpla lor credinţă, ei s-au grăbit să vadă noul lor rege de curând născut.

 La scurt timp după naşterea lui Mesia, magii din răsărit au ajuns la Ierusalim şi l-au întrebat pe regele Irod unde trebuia să se nască realul rege al iudeilor. Teologii de la curtea lui Irod ştiau bine Scripturile – în ‚Betleem’ au recitat ei. În mod ironic, deşi ei ştiau Scripturile, ei nu le-au crezut! Ei nici măcar nu s-au mai necăjit să călătorească cinci sau şase mile spre Betleem să-l vadă pe Mesia lor.

 Dar Irod a crezut Scripturile! De acea a trimis el o armată de măcelari în Betleem pentru a-i ucide pe copiii inocenţi, în speranţă că va distruge acest rival la tronul său. Dar el era prea târziu. Magii au venit şi au plecat şi Isus era de acum în siguranţă în Egipt.

 Şi magii au crezut Scripturile. Ei au călătorit câteva sute de mile pentru a se închina acestui Prunc. Ei au fost călăuziţi spre Betleem de acest fenomen ceresc supranatural – şi de Scripturi. Aparent, strămoşii lor au fost instruiţi de Daniel profetul despre venirea lui Mesia. . . Când ei au văzut copilul, ei s-au aplecat şi i s-au închinat. Acesta era Dumnezeu în trup. Ei nu putea face altceva.

 Şi ei i-au adus daruri – aur, tămâie şi smirnă. Aceasta era o prezenţă neobişnuită – prin oricare standarde. Aurul, de sigur, putem cu toţii înţelege – dar tămâia şi smirna erau ciudate. Probabil că ei au citit profeţia lui Isaia că „naţiunile vor veni în lumina ta, şi regii la strălucirea ta. . . Vor aduce aur şi tămâie, şi vor aduce vestea bună. . .” (Isaia 60:3, 6). Aceasta explică tămâia, dar nu şi smirna.

 Acum, smirna, ca şi tămâia, era un parfum. Dar spre deosebire de tămâie, smirna amirosea de moarte. În lumea antică, aceasta ere folosită pentru îmbălsămarea cadavrelor. Isus avea să fie îmbălsămat cu însăşi acest parfum (cf. Ioan 19:39).

 Dacă magii se gândeau la moartea lui Isus când ei au adus smirna, ei ştiau fără nici o îndoială profeţia lui Daniel (9:24-27). În capitolul al nouălea din Daniel citim că ‚Mesia va fi stârpit’  şi aceasta ‚va face ispăşire pentru nelegiuire’ şi în cele din urmă ‚va aduce neprihănire veşnică’ (9: 26, 24).

 Chiar şi la moartea Salvatorului nostru, umbra crucii cade deja peste faţa lui. . .

 Teologii de la curtea lui Irod nu au crezut Scripturile. Ei erau nebuni. Irod a crezut, dar nu a ascultat. El era un nebun. Simplii păstori şi magii maiestăţii au crezut în acest Salvator prunc – şi aceasta li s-a socotit lor drept neprihănire. Fie ca şi noi să păşim pe urmele lor.

http://www.voxdeibaptist.org/Nasterea_lui_Isus.htm

GRAFIC: Proiecția populației globale la orizontul anului 2100 (Apendix la serialul „Demografia înseamnă destin”)

 –

 

Serialul complet este disponibil aici

Pentru prima dată în istoria modernă, populația globală se va opri practic din creștere la finalul acestui secol, în mare parte din cauza căderii ratei globale a fertilității.

La orizontul anului 2100, populația mondială este proiectată să atingă aproximativ 10,9 miliarde de persoane.

La acel moment, creșterea anuală se va reduce la mai puțin de 0,1% – un declin accentuat față de nivelul curent. Din 1950 și până astăzi, populația a crescut cu 1-2% anual, de la 2,5 miliarde la 7,7 miliarde.

Fertilitatea la nivel global va atinge 1,9 (copii/femeie) în anul 2100, de la 2,5 astăzi, și va scădea sub rata de înlocuire (2,1) în jurul anului 2070. Rata de înlocuire o reprezintă numărul de nașteri necesar pentru a menține neschimbată dimensiunea populației (fără a se lua în calcul factorul migrației externe).

Vârsta medie va crește la 42 de ani în 2100, de la 31 actualmente (și de la doar 24 în 1950). Între 2020 și 2100, numărul persoanelor cu vârste peste 80 de ani va crește, în acest scenariu, de la 146 de milioane la 881 de milioane. Din 2073, numărul persoanelor cu vârste peste 65 de ani va depăși pe cel al copiilor de până la 15 ani, pentru prima dată în istorie, din cauza creșterii speranței de viață dar și a reducerii fertilității. Raportul celor două variabile se numește raport de dependență și are o importanță deosebită în predicțiile privind sistemele de pensii și asigurări.

Africa este unica regiune de pe mapamond care va cunoaște o creștere puternică a populației pentru tot restul acestui secol. Între 2020 și 2100, populația Africii va crește de la 1,3 miliarde la 4,3 miliarde. Proiecțiile arată că Africa sub-sahariană își va expanda populația de 3 ori. Populația din America de Nord precum și din Oceania de asemenea va crește până în 2100, dar mult mai firav comparativ cu Africa.

Europa și America Latină vor pierde populație, comparativ cu anul 2019. În Europa, maximul va fi atins în 2021 (748 milioane locuitori). America Latină și Caraibele împreună vor întrece Europa ca număr de locuitori în 2037 și vor începe să scadă, după atingerea maximului de aproximativ 768 de milioane locuitori în jurul anului 2058.

Populația Asiei va crește de la 4,6 miliarde în 2020 la 5,3 miliarde în 2055, înainte de a începe să coboare. China va atinge vârful demografic în 2031, în timp ce în Japonia și Coreea de Sud, mult mai devreme, în 2020.

India va crește până la 1,7 miliarde, prag ce urmează să fie atins în 2059. Indonezia – cea mai mare țară din Asia de Sud Est – va cunoaște expansiune demografică până în 2067.

În America de Nord, imigrația va fi principalul factor pentru continuarea creșterii populației. Populația de imigranți a Statelor Unite ale Americii se așteaptă să sporească cu 85 de milioane persoane pe durata următorilor 80 de ani, aproape cât totalul imigranților veniți în următoarele 9 țări aflate în acest clasament.

Șase țări vor cuprinde mai mult de jumătate din sporul de populație la nivel global, iar din acestea, cinci sunt în Africa. Populația va crește cu aprox. 3,1 miliarde din 2020 până la finalul secolului; peste 50% din aceasta se va înregistra în Nigeria, RD Congo, Tanzania, Etiopia și Angola, a șasea fiind Pakistan. Cinci țări africane (Nigeria, RD Congo, Tanzania, Etiopia și Egipt) vor fi între primele 10 țări ca populație la orizontul anului 2100.

India va depăși China ca cea mai populată țară a lumii în 2027. Nigeria va depăși SUA ca a treia țară în acest clasament în 2047, conform modelelor matematice analizate.

Între 2020 și 2100, 90 de țări vor pierde populație. Două treimi din statele Europei (32 din 48) își vor vede populația diminuată în acest interval de timp, la fel ca și jumătate din țările din America Latină și Caraibe (25/50). Prin contrast, între 1950 și 2020, doar 6 țări din lume au pierdut din populația netă.

Africa va depăși Asia ca număr de nașteri până în 2060. În anul 2100, jumătate din copiii lumii se vor naște în Africa față de doar 3/10 astăzi. Nigeria va înregistra 864 de milioane de nașteri în următoarele 8 decenii, cele mai multe din Africa și, din 2070, mai multe chiar decât China.

Doar o treime din copii se vor mai naște la finalul secolului în Asia, față de aproximativ jumătate azi și un maxim de 65% în perioada 1965-70.

America Latină și zona Caraibelor vor avea cea mai îmbătrânită populație, o răsturnare a situației din secolul XX: dacă în 1950, vârsta medie în regiune era de 20 de ani, aceasta este proiectată să ajungă la 49 de ani la finalul de secol XXI.

Tiparul este evident urmărind cazuri individuale:

  • 2020: Brazilia (33), Argentina (32) și Mexic (29) vor avea o vârstă medie mai redusă decât SUA (38).
  • 2100: Brazilia (51), Argentina (47) și Mexic (49), față de doar 45 în SUA.

Japonia va avea cea mai înaintată vârstă medie din lume în anul 2020: 48 de ani. Vârsta medie va continua să crească până la atingerea a 55 de ani în 2065, după care va intra în scădere ușoară (54 de ani la finalul secolului). La momentul 2100, cea mai bătrână țară din lume este estimat că va fi Albania, cu 61 de ani.

Pentru demografia României, „orizontul 2100” este unul sumbru

Mai jos puteți vizualiza „piramida” reprezentând totalul și distribuția pe vârste a populației României proiectată la anul 2100. Cu doar 10,7 milioane de rezidenți și o vârstă medie apropiată de 50 de ani (față de 42 astăzi) putem aprecia statul român al finalului de secol drept unul profund disfuncțional, care va avea nevoie de un import masiv de populație alogenă pentru a asigura creștere economică și a preveni intrarea în colaps a sistemelor publice de asigurări.

Conform acestui scenariu, în anul 2100 poporul român ca entitate aproape mono-etnică de astăzi va fi practic istorie.


Notă: Acest material folosește reprezentări grafice furnizate de casa americană de cercetare și sondaj Pew Research Center și date provenite de la divizia pentru populație a Organizației Națiunilor Unite. Proiecțiile reprezintă „varianta medie”, adică o medie matematică a predicțiilor cu privire la evoluția componentelor majore ale mișcării populației: fertilitatea, speranța de viață și migrația externă. Pentru metodologie și raportul complet consultați sursa.

GRAFIC: Proiecția populației globale la orizontul anului 2100 (Apendix la serialul „Demografia înseamnă destin”)

O radiografie a bisericilor evanghelice – Remus

La începutul anului 2019, mă întrebam, ca pastor, care e nivelul spiritual al membrilor din biserica pe care o păstoresc. Mi-am dat seama că pot avea unele percepții, după consiliere, dar nu există o perspectivă largă asupra fenomenului. Vrem să ducem Evanghelia în societate, dar o ducem cu resursele umane pe care le avem, iar fiecare om are nivelul său de spiritualitate.

Astfel, am conceput un chestionar de măsurare a spiritualității oamenilor din biserică și l-am aplicat la 90 din membrii bisericii noastre, iar rezultatele au fost interesante. Am discutat cu alți lideri din biserici baptiste, penticostale și non-denominaționale și am extins acest studiu la 12-15 biserici în prezent. Continuăm aplicarea acestui chestionar, completați chestionarul online aici.

Motivația mea a fost să facem o radiografie a bisericilor la început de secol XXI. Uneori, percepțiile noastre nu corespund realității. Credința noastră e o relație cu Dumnezeu, dar nu poți dezvolta o relație fără să aloci timp. Principala problemă a secolului XXI e bătălia fantastică pentru timpul nostru. Dacă pretindem că o relație e importantă, măsurăm cât timp investim în relația respectivă.

Evanghelizarea

Am constatat că 17,5% din adulți nu au împărtășit Evanghelia sau mărturia personală cu nicio persoană! La tineri, procentul e dublu: 35,7%. Cred că principala problemă e teama. Unii se tem de eșec. Alții se tem din cauză că nu duc ei înșiși o viață curată înaintea semenilor, și ar putea fi întrebați de ce nu trăiesc lucrurile pe care le vorbesc. Cei necredincioși din jurul acestora sunt injectați cu un fel de doză de vaccin și, atunci când vin alți creștini să împărtășească Evanghelia cu ei, se vor lovi de un blocaj din partea lor. Mi se pare mare procentul de 35,7% din tinerii din biserică care nici măcar nu au încercat vreodată să împărtășească.

Bisericile din Coreea fac un curs anual de o săptămână despre cum să depui mărturia personală, și absolut toți membrii participă. Ei împărtășesc unii cu alții metode, află de la ceilalți ce a funcționat, unul e poate medic, altul e mecanic auto. Fiecare din noi avem o experiență și, când împărtășim lucrurile, văd și ceilalți că se poate. Noi ne-am profesionalizat, am zis că sunt oameni cu daruri speciale, păstori și evangheliști, ei să facă treaba. Dar e un mandat al tuturor credincioșilor, fiecare trebuie să îl luăm în serios.

Lupta cu păcatul

Am fost suprins să aflu că sunt doar 51% din adulți și 38% din tineri care spun că nu au identificat un păcat prin care să fie permanent biruiți. Pentru restul, am dat 3 variante. Prima (17% din tineri și 11% din adulți) e că au fost biruiți de păcat, dar s-au retras de la Cina Domnului, s-au cercetat și s-au autodisciplinat pentru o vreme. A doua variantă, 9,7 dintre tineri și 18% din adulți spun că, deși au păcătuit, ei s-au dus normal la Cina Domnului. ……..

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/biserica/10877-o-radiografie-a-bisericilor-evanghelice-remus-runcan

Provocările Bisericii în secolul XXI – editorial de Sorin Pețan

Dacă după revoluție, încrederea românilor în Biserică era pe la 95%, în 2019 ea a scăzut la 50-55% (sondaje IMAS și INSCOP). E o cădere abruptă, în nici 30 de ani!

Profesorul Borțun explica că nu e vorba de o scădere în sondaje a credinței, ci o criză a Bisericii, pentru că generația de azi nu mai acceptă disocierea „fă ce zice popa, nu ce face popa”, ci doresc o unitate între vorbe și fapte. Este această așteptare exagerată?

Într-o emisiune Realități și perspective recentă, pastorul Ioan Ceuță (președinte, Adunările lui Dumnezeu), și în urma discuțiilor cu lideri din alte culte evanghelice, afirma că nu doar Biserica Ortodoxă, ci și cultele evanghelice sunt în declin, deși nimeni nu o recunoaște deschis. El insista că trebuie să ne dea de gândit, să corectăm lucruri, să căutăm noi strategii pentru ca oamenii să-și recapete încrederea în Biserică.

La diverse provocări, Biserica răspunde prin adaptare. Biserica are o parte divină și una umană, iar partea sa umană trebuie periodic analizată în context și recalibrată, pentru că se poate osifica, se poate gripa. Recalibrarea începe cu recunoașterea problemelor, schimbarea mentalității și a acțiunilor. Unele lucruri nu trebuie să se schimbe, nu tot ce e nou e bun. Dar nici nu tot ce e vechi e bun.

În prag de secol XXI, ne confruntăm cu mai multe categorii de provocări. Unele țin de context. Suntem obișnuiți ca religia și moralitatea creștină să fie norma în societate. Dar începând cu tinerii din orașele mari (viitorii lideri ai societății), societatea se va decreștina gradual în următorii ani, virând spre secularizare sau forme alternative de spiritualitate. E un proces cauzat de lipsa atracției creștinismului, de lehamitea față de o formă a sa lipsită de viață, dar și de ideologii și religii noi.

Și postmodernismul aduce provocări noi, unele direct la adresa esenței creștinismului, altele doar la o expresie modernistă a creștinismului. Iar răspândirea relativismului nu ne împiedică să susținem ferm adevărul Evangheliei noastre, omul postmodern e mai deschis spre spiritualitate decât cel modern. Dar mai avem o Evanghelie vie pentru el?

Tehnologia ne deschide orizontul, avem acces instant la mii de resurse. Ea descentralizează informația, erodează monopolul pastorului în a învăța biserica, resetează ideea de comunitate locală. Tehnologia ne și fură timpul, ne face mai izolați, mai superficiali spiritual. Iar inteligența artificială și transumanismul sunt mari provocări ale Bisericii pe termen mediu-lung.

Biserica se mai confruntă cu provocarea instituționalizării, care o face puțin deschisă către oamenii secolului XXI. Aceștia prețuiesc autenticitatea mai mult decât forma sau politica bisericească. Adesea, există o lipsă de încredere reciprocă între liderii religioși și cei din biserică, sau tensiuni intra-bisericești. ………

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/biserica/10874-provocarile-bisericii-in-secolul-xxi-editorial-de-sorin-petan

Nevoia de schimbare a Bisericii din România – Adiel Bunescu

11.07.2019  |    Crestinul si BISERICA  |   76  |     7 min

Când ne gândim la nevoia de schimbare a Bisericii, în felul în care se raportează la societate și echipează oamenii în a trăi în fiecare zi în societate, e nevoie să gândim nu în termeni de sertare, ci holistic.

Biserica nu înseamnă doar duminică, marți și joi. Biserica înseamnă oamenii, de luni până duminică, în familie, în societate, între vecini, la muncă, întreprizând afaceri, lucrând pentru administrație sau guvern. Biserica suntem noi, oriunde am merge.

Și eu am o responsabilitate în Biserică, și cred că rostul nostru nu este doar să învățăm oamenii să se raporteze la Dumnezeu în cele câteva ore când ne întâlnim la biserică, sau în momentele pe care ei le au în liniște cu Dumnezeu, citind Biblia și rugându-se. Ci trebuie să-i învățăm pe oameni că urmarea lui Dumnezeu, ucenicia, este o chestiune de 24 de ore, 7 zile din săptămână, în toate activitățile.

Rolul nostru este de a face ucenici – la asta ne-a chemat Domnul Isus, în Matei 28 – „Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit”. Iar Domnul Isus ne poruncește o mulțime de lucruri: legat de felul în care ne folosim finanțele, de felul în care ne administrăm prioritățile, de felul în care ne gestionăm relațiile, atât între creștini, dar și cu oamenii de afară, cu cei care sunt departe de Dumnezeu.

Cred că schimbarea principală ar trebui să fie în sfera responsabilității pe care și-o asumă Biserica. Ne asumăm răspunderea să formăm oamenii doar pe o feliuță îngustă a vieții lor, punem viața spirituală ca o felie a vieții oamenilor? Sau ne asumăm să facem ucenici complet, holistic, în ansamblul ființei umane și preocupărilor ei?

E greu. E mai ușor să faci un program, să gestionezi o feliuță mică, să înveți oamenii să citească Biblia și să se roage – lucru foarte necesar și pe care nu aș vrea nicicum să îl pun într-o lumină nefavorabilă, pentru că e esențial. Dar umblarea noastră cu Dumnezeu ar trebui să fie esența vieții noastre, din care decurge viața în toate aspectele: umblu cu Dumnezeu în familia mea, cu copiii și cu soția mea; umblu cu Dumnezeu la muncă, cu colegii mei, cu furnizori, parteneri de afaceri sau cu clienți. În toate aspectele vieții mele, trebuie să umblu cu Dumnezeu. Eu sunt ucenic al lui Isus nu doar duminica, nu doar când sunt cu creștinii, nu doar când e vorba de teme tradițional creștine, ci în toate aspectele vieții. Și asta e o provocare de o viață întreagă…………

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/biserica/10878-nevoia-de-schimbare-a-bisericii-din-romania-adiel-bunescu

Puterea rugaciunii 8.15 – Aurelian Barbu, pastor, Bucuresti

09.07.2019  |    Romania – puls spiritual   |   56  |     1 min

09.07.2019  |    Romania – puls spiritual   |   56  |     1 min

https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/romania-puls-spiritual/10831-puterea-rugaciunii-8-15-aurelian-barbu-pastor-bucuresti