Închide

Consecinţele căderii omului în păcat Gressham Machen

download-1

Consecinţele căderii omului în păcat   Gressham Machen

Omul, ca fiinţă creată, era bun. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, în cunoştinţă, neprihănire şi sfinţenie. Ei bine, dar, dacă Dumnezeu l-a creat pe om bun, cum se face că acum toţi oamenii sunt răi? Cum s-a transmis păcatul la toată omenirea? Ce a determinat această schimbare uluitoare din bine în rău?

Păcatul a intrat în lume prin depravarea lui Adam. Urmaşii lui Adam nu îşi încep viaţa fără păcat, aşa cum a început-o el. Ei o încep pătată, într-un anumit fel sau altul, de păcatul pe care l-a comis Adam. Dacă Adam a păcătuit, el ar fi trebuit să moară. Moartea era pedeapsa neascultării. Deci, el a păcătuit. Ce s-a întâmplat după aceea? A fost Adam singurul care a murit? Au început urmaşii lui din acelaşi loc de unde a început şi el? Au avut şi ei în faţă aceeaşi alternativă dintre moarte şi viaţă, care a fost pusă înaintea lui Adam? Cartea Geneza indică foarte clar opusul acestor lucruri. Descendenţii lui Adam, înainte ca ei să facă vreo alegere, aveau deja asupra lor pedeapsa morţii.

Ce să însemne, dar, aceasta? Adam era reprezentantul rasei umane, numit în mod divin. Dacă el ar fi ascultat poruncile lui Dumnezeu, întreaga rasă a urmaşilor săi ar fi avut viaţa; dacă el nu ar fi ascultat, aceştia ar fi avut moartea. Nu văd cum naraţiunea cărţii Geneza, atunci când o iei ca un întreg, ar putea să însemne altceva.

Această perspectivă a lucrurilor devine mai explicită în anumite pasaje importante din Noul Testament. În ultima parte a capitolului cinci din Romani, apostolul Pavel explică lucrurile în mod specific. „Prin greşeala unui singur om, condamnarea a venit asupra tuturor oamenilor” (Romani 5:18) (traducere după versiunea autorului, n. tr.). „Prin neascultarea unui singur om [spune el în următorul verset] mulţi au fost făcuţi păcătoşi”. În aceste cuvinte şi pretutindeni în acest pasaj observăm marea doctrină – atunci când Adam a păcătuit el a făcut-o în calitatea de reprezentant al rasei, aşadar este destul de corect să spunem că toată omenirea a păcătuit în el şi a decăzut odată cu el, încă de la primul său păcat. Există o legătură profundă între Adam şi întreaga rasă a urmaşilor săi.

Dumnezeu i-a spus lui Adam că, dacă nu va asculta, va muri. Care este însemnătatea acelei morţi? Ei bine, aceasta include moartea fizică. Nu este nicio îndoială în această privinţă. Dar, din nefericire, aceasta include cu mult mai mult decât moartea fizică. Aceasta include moartea spirituală, moartea sufletului faţă de lucrurile care sunt bune, include moartea sufletului faţă de relaţia cu Dumnezeu. Înspăimântătoarea pedeapsă a acelui păcat al lui Adam a fost faptul că el şi descendenţii săi au devenit morţi în greşelile şi păcatele lor (cf. Efeseni 2:1). Ca pedeapsă dreaptă pentru păcatul lui Adam, Dumnezeu şi-a retras bunăvoinţa; şi sufletele întregii omeniri au devenit moarte din punct de vedere spiritual. Sufletul care este mort din punct de vedere spiritual, sufletul care este corupt este culpabil nu doar datorită vinei lui Adam dar şi datorită propriului său păcat. Acesta merită pedeapsa veşnică.

Doctrina cu privire la mânia lui Dumnezeu nu este una populară, însă nu este nici o doctrină care să fie mai complet răspândită de-a lungul întregii Biblii. Pavel dedică o mare parte acestei doctrine în primele trei capitole din Epistola către Romani, pe care o consacră expunerii mesajului său despre mântuire; şi el este foarte atent să arate faptul că mânia lui Dumnezeu este peste toţi oamenii, cu excepţia celor care au fost mântuiţi prin harul lui Dumnezeu. În acest pasaj din primele trei capitole din Romani nu există nimic specific. Acesta doar expune, într-un fel comprehensiv, ceea ce se presupune din Geneza la Apocalipsa şi devine explicit în nenumărate pasaje.

Oare formează învăţătura lui Isus vreo excepţie faţă de prezentarea, de altfel universală, despre mânia lui Dumnezeu în Biblie? Ei bine, ai putea crede aceasta dacă ai asculta doar ceea ce spune sentimentalismul modern cu privire la Isus din Nazaret. Oamenii lumii, care nu s-au născut niciodată din nou, care nu au ajuns niciodată sub convingerea stării de păcat, au reconstruit un Isus acomodat cu situaţia lor, un sentimentalist plăpând, care predica numai despre dragostea lui Dumnezeu şi nu avea nimic de zis cu privire la mânia lui Dumnezeu. Foarte diferit este, însă, realul Isus – cel prezentat în sursele noastre de informaţii istorice. Isus cel real a proclamat, fără îndoială, un Dumnezeu care este „un foc mistuitor” (Deuteronom 4:24; compară cu Evrei 12:29), aşa cum spune Vechiul Testament, pe care El l-a onorat drept Cuvântul lui Dumnezeu. Foarte de temut a fost însăşi mânia lui Isus, aşa cum o descriu Evangheliile, o profundă indignare arzătoare împotriva păcatului Şi teribilă este mânia lui Dumnezeu pe care El l-a proclamat ca Domnitor al cerului şi al pământului. Nu, cu certitudine, nu poţi scăpa de învăţătura Bibliei cu privire la mânia lui Dumnezeu făcând apel la Isus din Nazaret. Cele mai grozave prezentări biblice cu privire la mânia lui Dumnezeu sunt cele găsite în cuvintele binecuvântatului nostru Mântuitor.

Unde găsim cea mai teribilă descriere despre iad din Biblie? Isus este cel care vorbeşte despre păcatul care nu va fi iertat nici în această lume şi nici în cea viitoare; Isus este cel care spune de viermele care nu moare şi focul care nu se stinge (Marcu 9:48); Isus este cel care ne-a oferit relatarea despre bogatul şi Lazăr şi despre marea prăpastie dintre ei (Luca 16:19-31); Isus este cel care spune că e mai profitabil pentru un om să intre în viaţă doar cu un ochi decât să aibă doi ochi să şi fie aruncat în focul iadului (Matei 18:9). Regăsim aceste lucruri în Predica de pe Munte şi, cu certitudine, în marele capitol despre judecată – capitolul douăzeci şi cinci din Matei, precum şi în alte pasaje, mult prea numeroase pentru a fi menţionate. Aceasta nu se află undeva în circumferinţa învăţăturii sale, ci este însăşi inima şi miezul acesteia.

Nu cred că înţelegem întotdeauna suficient de clar cât de mare este divergenţa din acest punct dintre învăţătura lui Isus şi predicarea curentă. Oamenii de azi sunt interesaţi de această lume. Ei nu-şi mai conştientizează păcatul şi, prin urmare, şi-au pierdut frica de iad. Ei au încercat să facă din creştinism o religie a acestei lumi. Au ajuns să-l privească doar ca pe un program pentru enunţarea condiţiilor împărăţiei lui Dumnezeu pe acest pământ; şi sunt extrem de nerăbdători atunci când cineva îl priveşte drept un mijloc de intrare în rai şi scăpare de iad.

Am menţionat învăţătura biblică despre iad doar pentru că este necesară în înţelegerea învăţăturii biblice cu privire la păcat. Grozăvia pedepsei păcatului arată mai clar ca orice altceva ticăloşenia păcatului înaintea ochilor lui Dumnezeu.

Am încercat să vă prezint schiţat întreaga imagine – omul vinovat de greşeala imputată a primului păcat al lui Adam; omul care suferă prin consecinţă moartea, care este pedeapsa păcatului – nu doar moartea fizică, ci şi cea spirituală, ce constă în coruperea întregii naturi a omului şi în incapacitatea sa totală de a-i fi pe plac lui Dumnezeu; omul care produce din inima sa coruptă păcate fără număr; omul care stă faţă în faţă cu pedeapsa veşnică a iadului. Aceasta este imaginea care se desfăşoară pe parcursul întregii Biblii. Omenirea, conform Bibliei, este un popor pierdut în păcat. Păcatul nu este doar o adversitate, ci este ceva care atrage după sine indignarea neprihănitului divin. Înaintea justiţiei groaznice a lui Dumnezeu nu poate sta niciun lucru necurat; şi omul este necurat, un încălcător al legii sfinte a lui Dumnezeu, supus în mod drept la pedeapsa sa teribilă.

Pe măsură ce încerc să vă prezint acea imagine, cred că sunteţi şi voi, la fel ca mine, inspiraţi de faptul că oamenii din zilele de astăzi, în mod general, nu ar asculta sau nu ar crede acest lucru. Ei nu ar admite faptul că întreaga omenire este pierdută în păcat. Îmi amintesc de un serviciu la care am luat parte cu câţiva ani în urmă, într-o biserică dintr-un sat frumos. Predicatorul era în mod distinct mai sus de nivelul mediu în ceea ce priveşte cultura şi zelul moral. Nu îmi amintesc predica sa (decât că era o glorificare a omului), dar îmi amintesc de ceva ce-a zis în rugăciunea sa. El a citat acel verset din Ieremia, că inima omului este „înşelătoare mai presus de toate lucrurile şi deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9) şi apoi a adăugat în rugăciunea sa, după cum îmi amintesc, aceste cuvinte: „O, Doamne, tu ştii că noi nu mai acceptăm această interpretare, dar, crede acum, că omul ar face ce este drept dacă ar cunoaşte calea cea bună”. Ei bine, omul a fost cel puţin sincer cu privire la acest subiect. Avem o opinie bună despre noi astăzi; şi dacă este aşa, de ce nu l-am lăsa pe Domnul să ştie secretul nostru? De ce să continuăm prin a cita, într-o manieră ipocrit de pioasă, confesiuni despre păcat din Biblie dacă nu credem un cuvânt din ele. Cred că predica acelui predicator de la sat a fost rea, foarte rea. Dar cred totodată că nu a fost aşa de rea, probabil, precum rugăciunile acelor predicatori care au respins deja mesajul central al Bibliei, la fel de mult cum a făcut-o şi el şi, totuşi, să ascundă faptul acesta, prin folosirea limbajului tradiţional. Cel puţin acea rugăciune a subliniat în mod clar problema distincţiei dintre imaginea biblică despre păcat şi păgânismul crezului modern: „Eu cred în om”.

La baza a tot ceea ce spune Biblia este acest adevăr trist: că omenirea este pierdută în păcat. Biblia ne învaţă, aşa cum am observat, că fiecare om intră în lume ca un păcătos. Acestei doctrine i s-a dus o puternică critică. Vreau să vă spun câteva cuvinte despre aceasta, pentru ca doctrina Bibliei, care este asaltată, să devină mai clară. De această critică a ajuns să fie legat numele unui călugăr britanic, care a trăit la sfârşitul secolului patru şi începutul secolului cinci după Cristos. Numele lui era Pelagius. În contradicţie cu doctrina biblică, Pelagius a spus că fiecare om, departe de a fi născut cu o natură coruptă, îşi începe viaţa, în mod practic, de unde a început-o şi Adam, fiind perfect capabil să aleagă binele sau răul.

Biblia ne învaţă, în mod clar, faptul că acţiunile păcătoase provin dintr-o natură coruptă a omului care le comite, că alegerile individuale greşite vin din condiţia stării fundamentale a persoanei care se angajează în ele. Un om este responsabil, din punct de vedere moral, pentru alegerile greşite ce îşi au originea în natura sa rea; şi el este responsabil pentru natura greşită din care izvorăsc aceste alegeri greşite. Păcatul nu este doar o chestiune legată de acţiunile individuale. Atât acţiunile rele cât şi starea rea, de unde provin acţiunile rele, sunt păcat.

Voi cita un pasaj din învăţătura lui Isus, aşa cum este înregistrat în Evanghelii, şi apoi vă voi întreba dacă acest pasaj nu se rezumă în învăţătura Bibliei cu privire la acest punct. „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui. Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.” (Matei 12:33-35) În lumina acestor cuvinte ale lui Isus, atât de simple şi atât de profunde, cât de superficială pare să fie perspectiva pelagiană cu privire la păcat! Conform lui Isus, acţiunile rele vin dintr-o inimă rea; şi atât acţiunile cât şi inima, de unde vin acestea, sunt păcătoase.

Aceasta este perspectiva întregii Biblii. Nu există în Biblie, de la început şi până la sfârşit, nicio urmă de confort pentru noţiunea superficială că păcatul este o chestiune ce ţine doar de alegerile individuale şi că un om rău poate, fără să fie transformat în interior, să producă brusc acţiuni bune. Nu, Biblia descoperă pretutindeni rădăcina răului în inimă; şi prin inimă ea nu se referă la sentimente, ci la întreaga viaţă interioară a omului. Inima omului, ne spune aceasta, este înşelătoare mai presus de toate lucrurile şi deznădăjduit de rea. Şi din cauza aceasta omul este un păcătos înaintea lui Dumnezeu. Un om rău săvârşeşte, în mod inevitabil, acţiuni rele. Acest lucru e la fel de cert precum e de cert faptul că un pom rău produce roadă rea. Însă omul rău produce acele acţiuni rele pentru că el vrea să le facă, ele sunt faptele lui libere şi el este responsabil pentru ele înaintea lui Dumnezeu.

Biblia ne învaţă de la începutul şi până la sfârşitul ei, în mod clar, faptul că păcatele individuale provin dintr-o natură păcătoasă; şi că natura tuturor oamenilor este păcătoasă de la naşterea lor. „Iată, în nelegiuire am fost făcut, şi în păcat m-a zămislit mama mea” – aceste cuvinte din Psalmul 51 rezumă, în strigătul unui păcătos penitent, o doctrină a păcatului care se desfăşoară în cadrul Bibliei din Geneza şi până la Apocalipsa. De această perspectivă biblică asupra păcatului depinde şi perspectiva biblică asupra mântuirii. Învaţă oare Biblia că tot ceea ce a făcut Cristos pentru noi este spre a ne oferi un exemplu bun, pe care noi suntem perfect capabili să-l urmăm, fără vreo schimbare în cadrul inimilor noastre? Omul care gândeşte astfel este un om care nici măcar nu a ajuns la pragul marelui adevăr central pe care-l conţin Scripturile. „Trebuie să vă naşteţi din nou”, a spus Isus Cristos (Ioan 3:7). Nu există niciun fel de speranţă pentru noi până nu ne naştem din nou, printr-un act care nu este al nostru; nu există niciun fel de speranţă că vom alege ce este drept până ce nu vom fi făcuţi vii prin Duhul Dumnezeului cel viu.

Nimic din ceea ce fac oamenii decăzuţi şi neregeneraţi nu este pe placul lui Dumnezeu. Multe lucruri pe care le fac ei sunt capabile să ne facă pe plac, cu standardele noastre imperfecte, însă nimic din ceea ce fac ei nu poate să fie plăcut lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce fac ei nu poate sta în lumina neprihănită a tronului Său de judecată. Câteva din acţiunile lor ar putea fi relativ bune, însă niciuna dintre ele nu sunt de fapt bune. Toate sunt afectate de depravarea profundă a naturii umane decăzute, de unde au şi provenit.

Aceasta ne duce la un alt aspect al marii doctrine biblice despre depravare. Ea se găseşte în incapacitatea completă a omului decăzut de a se ridica pe sine din condiţia sa decăzută. Omul decăzut, conform Bibliei, este incapabil de a contribui la cea mai mică parte a marii transformări, prin care el este făcut viu dintre cei morţi. Oamenii, care sunt morţi în păcatele şi nelegiuirile lor, sunt complet incapabili să aibă credinţa salvatoare, la fel precum este un om mort, care şade într-un mormânt, incapabil să contribuie, câtuşi de puţin, la învierea sa. Atunci când un om este născut din nou, Duhul Sfânt produce credinţă în el; şi omul nu contribuie cu absolut nimic la acel rezultat binecuvântat. După ce a fost născut din nou, el cooperează cu Duhul lui Dumnezeu în lupta zilnică contra păcatului. După ce a fost făcut viu prin Dumnezeu, el continuă să arate că este viu prin producerea de fapte bune. Însă până ce el este făcut viu, nu poate face nimic care să fie bun, iar actul Duhului lui Dumnezeu, prin care el este făcut viu, este un act irezistibil şi suveran.

Omul, conform Bibliei, nu este doar bolnav de nelegiuiri şi păcate, el nu este doar într-o condiţie slăbită aşa încât să aibă nevoie de ajutor divin, ci el este mort în păcate şi în nelegiuiri. El nu poate face absolut nimic pentru a se salva pe sine. Dumnezeu îl salvează prin actul graţios şi suveran al noii naşteri. Biblia nu face compromisuri în ce priveşte păcatul omului şi harul lui Dumnezeu.

Doctrina biblică despre harul lui Dumnezeu nu înseamnă, precum o reprezintă uneori caricaturile, că un om este salvat împotriva voii sale. Nu, aceasta înseamnă că voinţa unui om este reînnoită. Actul său de credinţă este propriul său act. El îndeplineşte acel act cu bucurie; şi este sigur că niciodată nu a fost atât de liber precum atunci când l-a îndeplinit. Cu toate acestea, lui i se permite să îl îndeplinească prin actul graţios, suveran al Duhului lui Dumnezeu.

O, prietenii mei, cât de preţioasă este acea doctrină a harului lui Dumnezeu! Aceasta nu este în acord cu mândria umană. Ea nu este o doctrină pe care să o fi dezvoltat noi. Atunci când ea este revelată în Cuvântul lui Dumnezeu, inimile celor răscumpăraţi strigă “Amin”. Păcătoşilor salvaţi prin har le place să atribuie nu o parte, ci toată slava lui Dumnezeu.

https://www.rcrwebsite.com/fall.htm

EREZIILE ORTODOXE

download-1

EREZIILE ORTODOXE

Reformă Spirituală

Daniel Cristian Florea

Pagina Refromă Spirituală este realizată de

Daniel Cristian Florea

Presedintele Asociatiei Internationale a Preotilor Convertiti

EREZIILE ORTODOXIEI

1. Infailibilitatea Bisericii Ortodoxe, ca unica deţinătoare a adevărului, a succesiunii apostolice, a harului, şi a mântuirii;
2. Investirea Tradiţiei cu aceeaşi autoritate ca si Biblia;
3. Adăugarea scrierilor deuterocanonice la cărţile Bibliei;
4. Instituţia preoţiei sacramentale;
5. Instituirea Bisericii-Templu şi a altarului cu perdea după modelul Vechiul Testament;
6. Doctrina respectării Legii şi a necesităţii faptelor în vederea mântuirii;
7. Doctrina celor şapte sacramente;
8. Transsubstanţierea;
9. Facerea semnului crucii (însemnarea cu semnul crucii);
10. Utilizarea crucii şi altor articole ca obiecte de cult;
11. Botezul sugarilor;
12. Mirungerea sugarilor;
13. Doctrina înălţării la cer a Mariei;
14. Doctrina pururea fecioriei Mariei;
15. Doctrina Mariei ca “născătoare de Dumnezeu” ;
16. Divinizarea Mariei ca Împărăteasă a Cerurilor;
17. Închinarea la sfinţi şi la îngeri;
18. Canonizarea sfinţilor decedaţi;
19. Închinarea la relicve;
20. Închinarea la icoane şi sărutul acestora;
21. Monahismul şi isihasmul;
22. Rugăciunile pentru morţi şi cultul morţilor;
23. Folosirea “apei sfinţite” şi sfinţirea obiectelor;
24. Furnizarea de rugăciuni şi acte de cult contra cost;
25. Noţiunea de popor creştin (după modelul „popor ales” din Vechiul Testament) ;
26. Încorporarea în Tradiţie a sărbătorilor, obiceiurilor şi tradiţiilor păgâne sub denumiri pseudocreştine;

Dar ce, tu crezi ca doar Biblia este adevarata ?!

M-a intrebat cineva zilele trecute: „Dar ce, tu crezi ca doar Biblia este adevarata?!” I-am raspuns: „Da, asa cred! Biblia este singura carte adevarata dintre toate scrierile asa-zis sfinte ale tuturor religiilor. Toate celelalte scrieri sunt simple inventii omenesti, povesti sau chiar minciuni.”

Hindusii cu Vedele si Upanisadele, islamul cu Coranul, budismul cu Sutra si Vynaia, toate acestea sunt doar traditii omenesti – unele sunt inventii si povesti, iar altele sunt minciuni. Biblia este singura carte adevarata pentru ca este insuflata de Dumnezeu cel Adevarat, slavit sa fie Numele lui in veci.

Celalalte scrieri au ca autori simpli oameni, muritori. Biblia a fost scrisa de-a lungul unei perioade de peste 1500 ani, de autori foarte diferiti intre ei – pescari, savanti, medici, imparati, sau culegatori de fructe. Acesti oameni nu s-au cunoscut intre ei si multi nu au stiut ce au scris ceilalti. Cu toate acestea, Biblia este o carte unitara, cu subiect coerent si clar. Nu bate campii, nu ai senzatia ca sunt idei aiuritoare, nu sunt minciuni.

Cand citesti Biblia, simti puterea Sfantului Duh al lui Dumnezeu in spatele cuvintelor.

Pe de alta parte este adevarat ca, in numele crestinismului, a Crucii si a Bibliei, s-au pornit cruciade, razboaie si crime. Dar cei care au facut aceste razboaie, sigur nu au citit nici macar o singura data Biblia. Pentru ca mesajul Bibliei este dragoste, ingaduinta, viata, iertare, smerenie si pace.

Nietzsche si Marx, marii ganditori atei, care au propagat idei diavolesti, il acuzau pe Hristos ca propovaduieste aceasta religie a dragostei, a infranarii, a smereniei si a iubirii. Ei credeau ca religia care se potriveste omului este sexul, dezmatul, ura, razbunarea si crima. Acestea sunt pornirile naturale ale omului. Iar cei care i-au urmat pe Nietzsche si pe Marx asta au facut (comunistii) si asta fac si acum (nihilistii – constienti sau inconstienti).

Nenorocirea este ca omenirea tinde sa se transforme intr-o masa amorfa de roboti, drogati cu ajutorul televizorului, care se reduc la implinirea nevoilor animalice: sex si circ. Cam asta este mesajul televizorului, iar majoritatea oamenilor tind sa creada ca aceasta stare de lucruri este normala, dar de fapt este o nebunie.

Inainte de Revolutie, cand nu existau telenovele la televizor, mama unui prieten ii spunea: „Sa nu te prind ca faci lucruri neingaduite cu vreo fata, ca…” Dupa Revolutie, dupa ce femeia respectiva a fost suficient de „drogata” cu televizorul, si-a schimbat complet principiile si valorile, astfel ca ii spunea: „Tu de ce nu iesi cu vreo fata, sa ai si tu viata de tanar?”

Televizorul este „biblia” timpurilor noastre. Oamenii isi stabilesc principiile in functie de ceea ce vad la TV – sex, dezmat, ura, razbunare si crima. Pardon, mai vad si canale „educative” intre ghilimele, unde li se spune ca s-a „demonstrat stiintific” ca ne tragem din maimuta. Asta dupa o stiinta diavoleasca, promovata de niste savanti de 2 bani, pusi in slujba celui rau (probabil ca deja te gandesti ca aceste cuvinte nu suna prea ”cool”).

Astfel ca o buna parte din omenirea de astazi se poarta ca maimutele sau ca porcii – cu scuzele de rigoare fatza de animale, deoarece multe animale nu fac ceea ce fac unii oameni. Foarte multi oameni sunt setati sa creada ca totul este ingaduit, atat timp cat nu-l superi pe cel de langa tine. Ca nimic nu mai este alb sau negru, totul este gri si acceptabil intr-un anumit context. Dar asta este una dintre minciunile zilelor noastre.

Nu este adevarat ca totul este ingaduit !

Dumnezeu si Biblia vede vietile si faptele noastre in culori de alb si negru, nicidecum gri. Ceea ce facem este pacat sau este curat, suntem cu Hristos sau impotriva Lui. Biblia vine si propovaduieste o Evanghelie a schimbarii, a transformarii, a luptei cu tine insuti, cu pornirile naturale ale corpului si ale mintii. Sunt o multime de profetii care s-au implinit exact cum au fost scrise in Biblie cu mult timp inainte de a se implini. Sunt multe carti care s-au scris si au demonstrat cu argumente stiintifice valoarea si adevarul Bibliei.

Biblia nu-ti cere sa-ti dai fiul sa moara pentru altii, ca apoi sa primeasca 70 de fecioare drept premiu in Paradis, ci vorbeste despre Dumnezeu care Si-a dat Fiul sa moara pentru pacatosi, ca sa-i duca in Rai, ca premiu al simplelor credinte in Hristos. Si Biblia nici macar nu cere cuiva sa o apere cu sabia, pentru ca Biblia este „cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pana la despartitura sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii” (Evrei 4, 12).

Daca citesti Biblia in smerenie si umilinta (scuzati limbajul cam… arhaic, dar ales pentru semnificatia lui), cu gand curat si sincer, nu poti sa nu iubesti Biblia. Dar ce este cel mai important este ca nu poti sa nu-L iubesti pe autorul de drept al Bibliei, pe Dumnezeu Tatal. Prin Iisus Hristos, Fiul Sau, si prin inspiratia Duhului Sfant te poti apropia de El si Il poti cunoaste.

Dar chiar daca tu nu Il iubesti pe Dumnezeu, El tot te iubeste pana la moarte ! Dincolo de moarte ne vom intalni doar cu ceea ce ne-am pregatit pe acest pamant !

Dar mai sunt multe alte carti in cultura noastra in traditia noastra ca popor care ne-au format mentalitatea si pe care ne bazam multe din practicile,datinile si credintele noastre.

In limbaj teologic acestea se numesc carti necanonice dar sunt neacceptate in fata publicului insa acceptate si chiar folosite in invatatura bisercii.

Din aceasta categorie fac parte,de pilda,Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Iuda, protoevanghelia lui Iacov, Evanghelia lui Iuda, Epistola lui Barnaba,etc.

Dragul meu cititor! Insasi Biblia Vedem că Biblia confirmă faptul că slujitorii Vechiului Legământ au adăugat la prescripţiile lui Dumnezeu idei proprii, care, în timp, au devenit tradiţii.

Observăm că aceste tradiţii, de obârşie omenească, apărute cu scopul de a completa şi îmbunătăţi prescripţiile lui Dumnezeu, au fost condamnate atât de Domnul Isus cât şi de apostoli.

Faptul că aceste tradiţii aveau deja o vechime, şi erau acceptate de liderii religioşi ai vremii, nu era un argument al validităţii lor.

Tot aşa, în ce priveşte tradiţia bisericească, oricâte justificări istorice am aduce, ele nu sunt valide atâta timp cât nu sunt prescripţii ale lui Dumnezeu pe care le putem regăsi în învăţătura apostolică.

Aceeaşi atitudine o vedem şi în Ortodoxie, care şi-a creat un panteon de zei, redenumiţi „sfinţi”, dar care nu cer sfinţenie, şi cărora credincioşii li se închină pentru beneficii imediate, considerând că ajutorul lui Dumnezeu este insuficient, iar închinarea la Împărăteasa Cerurilor este restaurată în Ortodoxie prin cultul Fecioarei Maria, care poartă acelaşi nume: „Împărăteasa Cerurilor”, „Împărăteasa Lumii” , sau „Împărăteasa tuturor”.

Ortodoxia amestecă creştinismul cu păgânismul, adevărul cu fabulaţia, şi serveşte poporului acest ghiveci sub eticheta de „Dreaptă Credinţă”. Acest amestec nu este dreapta credinţă ci Babilonul credinţei.

SĂRBĂTORILE

Adevăratul motiv pentru închinarea la sfinţi nu este, aşa cum declară Ortodoxia, cinstirea sfinţilor, ci perpetuarea închinării la zei. Există temerea, întemeiată, că dacă ar renunţa la închinarea la aceşti zei, metamorfozaţi în Ortodoxie ca sfinţi, poporul ar părăsi credinţa Ortodoxă în favoarea frumoaselor tradiţii populare care hrănesc mentalitatea de binecuvântare.

George Coşbuc ne aminteşte: „Numai paştile cu sărbătorile atârnând de paşte sunt stabilite de Biserica Creştină, fără a avea înrâurire păgână în stabilirea lor. În rest, toate sărbătorile închinate sfinţilor sunt stabilite de creştini prin înlocuirea unor zeităţi păgâne”.1

Astfel, zeităţile au fost clonate în sfinţi, iar obiceiurile păgâne au rămas: capra, ursul, măştile, vrăjile făcute de fete în noaptea Sf. Andrei pentru a-şi afla ursitul etc.

• Fondatorii Romei, Romulus si Remus, s-au metamorfozat în Sfinţii Apostoli Petru si Pavel (29 Iunie );
• Donar, zeul tunetelor a fost clonat în proorocul Ilie (20 Iulie )
• “Adormirea fecioarei dacice” a fost inlocuită cu “adormirea fecioarei Maria” (15 August);
• Sâmedru, zeul recoltelor a fost inlocuit cu Sfântul Dumitru (26 Octombrie);
• Sânandrei (Noaptea strigoilor), a fost transformată în Sfântul Andrei (30 Noiembrie);

Amestecând adevărul cu minciuna, pe Cristos cu superstiţiile, şi credinţa adevărată cu ritualurile, pactizând cu păgânismul pentru propria supravieţuire, Ortodoxia de azi nu este altceva decât un lup mascat în blană de oaie. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfîrşitul lor va fi după faptele lor 2Corinteni 11:14-15

Ştiu că există oameni cu adevărat credincioşi Domnului, atât printre slujitorii altarului cât şi printre credincioşii de rând, care au fost duşi în rătăcire; acestora le spun: ieşiţi din Babilonul Ortodoxiei!

CONCLUZIILE CAPITOLULUI:

Tradiţia Ortodoxă în ansamblul ei este o „tradiţie strămoşească”, un amestec de tradiţii apostolice cu tradiţii mozaice şi păgâne, motiv pentru care nu poate fi luată în considerare ca un criteriu în stabilirea reperelor unui creştinism autentic. Tradiţia trebuie reevaluată şi curăţită prin filtrul Cuvântului lui Dumnezeu inspirat. Pavel ne îndeamnă:

Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, … ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste „ce este scris” 1Corinteni 4:6

Scriitorii Noului Testament nu au înregistrat toate cuvintele rostite vreodată de Isus sau de apostoli, si nici nu au relatat toate evenimentele, faptele si minunile care au avut loc, deoarece misiunea lor nu a fost una de factură istorică.

Misiunea lor a fost aceea de a scrie sub inspiraţia Duhului Sfânt. De aceea, putem avea siguranţa că, prin providenţa lui Dumnezeu, nimic din ceea ce era important nu a rămas nescris, iar tot ce nu a fost scris îşi găseşte reflectare în ceea ce a fost scris!

Pretenţia Ortodoxiei că Tradiţia este anterioară Canonului Noului Testament, că are vechime şi prin acestea ea poate fi luată ca un criteriu al adevărului alături de Scriptură este o aberaţie. O erezie nu devine adevăr datorită faptului că are o vârstă venerabilă, ea este doar o minciună mai veche. Oricâte idei bune am avea, noi trebuie să învăţăm “să nu trecem peste ce este scris.”

Pretenţia ridicată de Ortodoxie că Tradiţia sa ar fi o “practică istorică, de zi cu zi, probată în timp”, tradiţie “de anumite valori, care au fost probate de-a lungul a două milenii”2, este doar o copilărie, deoarece şi tradiţiile budistă, taoistă, şi alte tradiţii păgâne, sunt practici istorice , de anumite valori, probate în timp, dar care nu au nici o relevanţă în ce priveşte apartenenţa la familia lui Dumnezeu.

Problema nu este aceea că tradiţia Ortodoxă nu are nişte valori şi o anumită vechime, ci aceea că nu are susţinere biblică, şi nu depozitează valorile autentice ale Împărăţiei lui Dumnezeu.

“Credinţa strămoşească” are o valoare culturală şi istorică, ca orice altă tradiţie păgână strămoşească, dar nu are valoare mântuitoare. Mai mult, ea nu e doar o abordare nuanţată, cu o interpretare puţin diferită a Scripturii, ci este complet cu spatele la Dumnezeu.

Lăsând poziţia naţionalistă la o parte, trebuie să fim conştienţi că şi alte popoare au tradiţii şi credinţe strămoşeşti păgâne cu valoare istorică, morală şi culturală, dar nici ele nu au valoare mântuitoare.

Ortodoxia nu are practic nici un argument valid pentru a demonstra autoritatea Tradiţiei sale. În final, toată argumentaţia ei se reduce la două afirmaţii, ambele absurde :

• Biserica Ortodoxă este infailibilă şi deci nu poate să greşească;
• Biserica Ortodoxă este singura care deţine adevărul;
Toţi ceilalţi trebuie să o credem pe cuvânt.

Cu siguranţă că acestea sunt nişte argumente copilăreşti.

Tradiţia Ortodoxă este un amestec de creştinism cu păgânism, care nu poate fi invocată ca un criteriu în cunoaşterea adevărului în lucrurile privitoare la Dumnezeu.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/reforma_spirituala_

https://ardeleanlogos.wordpress.com/

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) CAPITOLUL V PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.  Secţiunea VIII Ticăloşiile săvârşite la Munster şi în alte locuri – Nedreptatea atribuirii lor sentimentelor Baptiste

download-1

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent  de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL V

PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.

Secţiunea VIII Ticăloşiile săvârşite la Munster şi în alte locuri – Nedreptatea atribuirii lor sentimentelor Baptiste

Multe s-au spus despre faptele negre de la Munster, din anul 1534, şi de anumite tranzacţii de fel similar din Olanda, din aceiaşi vreme. Probabil că el a fost învăţat să considere acele evenimente atât de profund de ruşinoase faţă de cauza Baptistă.

Nu dorim să aruncăm vreun voal peste acea parte a istoriei. Fie ca faptele să fie expuse în toată enormitatea lor îngrozitoare, aşa cum istoricii Paedobaptisti le-au portretizat. Apoi fie ca ele să fie clar contemplate, în lumina adevărului imparţial.

Mai întâi trebuiesc declarate realităţile. Au existat contestări aprinse în Westphalia, între autorităţile Romano Catolice şi Protestanţi. Primii aveau să-i examineze pe ultimii, dar numărul şi puterea lor a prevenit aceasta. Superioritatea faţă de oponenţii lor a fost arătată în termenii unui acord care intrase recent între ei şi Episcopul de Munster, care era şi Prinţul de acolo. Protestanţii şi-au asigurat pentru închinarea lor cele şase biserici de parohie, lăsând Episcopului şi co-religioniştilor săi doar catedrala şi o mănăstire. Episcopul, totuşi, a părăsit oraşul, fără să mai aleagă să locuiască acolo sub astfel de circumstanţe. Nu ar fi o surprindere că Munster a devenit adăpostul a mulţi fugitivi religioşi pe care persecuţia i-a alungat din casele lor, şi care au sperată să găsească un refugiu paşnic şi sigur în acel oraş. Nici nu ar fi de mirare că, în acea eră de încântare, că printre fugitivi s-au găsit oameni de opinii discordante şi chiar scandaloase. Unii dintre ei erau Baptişti. Rothman, unul din predicatorii Reformaţi, şi un om de reputaţie şi mare influenţă, a îmbrăţişat părerile lor, şi numărul lor creştea zilnic, atât prin migrare cât şi prin convertire. În acea vreme, în ianuarie 1534, Jan Matthys şi Jan Bockelson au sosit la Munster. Ei erau fanatici aprinşi, puternici în crezul că restaurarea tuturor lucrurilor era aproape, că împărăţia Domnului era stabilită prin sabie, că sfinţii trebuiau să ia în posesiune pământul, şi că ei şi cu asociaţii săi erau sfinţii. Bernard Knipperdolling, un cetăţean bogat, i-a invitat la casa lui, şi a intrat în toate schemele lor. Roadele acelei activităţi au fost la scurt timp arătate. Prozeliţii s-au multiplicat de fiecare parte. În mare, ei au asigurat adeziunea majorităţii dintre locuitori. Zarve şi conflicte au urmat, şi rezultatul a fost expulzarea tuturor celor care nu favorizau intenţiile lui Matthys şi Bockelson. Restul naraţiunii ar trebui să fie oferite substanţial în cuvintele lui Ranke, bine-cunoscutul istoric modern:

„Anabaptiştii nu erau singurii stăpâni pe oraş, ci singurii ocupanţi. Ce au plănuit să le facă adversarii lor ei au dat frâu liber cu dorinţă fanatică. Ei au împărţit oraşul între ei; şi comunităţile din diferite părţi ale ţării au luat în posesie casele religioase. Proprietatea exilaţilor care se putea lua a fost adunată la un loc, şi şapte diaconi au fost numiţi de Matthys pentru a distribui acestea către cei credincioşi, conform câtorva din necesităţile lor”:

Toate picturile şi statuile din catedrală, lucrările de artă generală, şi chiar instrumentele muzicale au fost distruse. „Regula care s-a emis în privinţa proprietăţii exilaţilor a fost foarte curând aplicată posesiunilor celor credincioşi. Acestora s-a poruncit, sub durerea morţii, să predea aurul şi argintul, bijuteriile şi efectele lor, către notariat, pentru consumaţia comună… În timp ce ideea de proprietate a fost abolită, fiecare om trebuie să continue să-şi exercite meseria sa. Regulile sunt existente, în care pantofarii şi croitorii sunt menţionaţi în mod special; ultimi s-au bucurat să audă că nu mai trebuia să se introducă nici o haină sau vreo modă nouă… Carnea şi băutura erau oferite la costul comun; cele două sexe, ‚fraţii şi surorile’, stăteau aparte la mese; ei mâncau în tăcere, în timp ce unul citea tare un capitol din Biblie”.

Matthys fiind ucis într-o zarvă, Bockelson şi-a luat angajamentul afacerilor. Curând acesta a arătat simptomul celui mai sălbatic fanaticism. La început şi-a asumat numele şi oficiul de profet. El era un al doilea Moise: – poporul era „noul Israel” – doisprezece ordine au fost numite pentru a-i judeca. „Şase trebuiau să stea să administreze justiţia în fiecare dimineaţă şi după amiază; profetul Jan Bockelson trebuia să pronunţe sentinţele lor către tot poporul Israel, şi Knipperdolling să le execute cu sabia”. O masă de legi era pregătită, trasate în principal din cărţile lui Moise. Supunerea necondiţionată a fost cerută. Dacă cineva o refuza, erau denunţaţi drept „nelegiuiţi” care trebuiau să fie „dezrădăcinaţi din pământ”, şi Knipperdolling era autorizat să-i omoare deodată, fără judecare. „Precedat de patru vestitori, cu o sabie scoasă în mâna sa, el traversa străzile, ducând teroarea pretutindeni unde mergea”.

Pasul următor a lui Bockelson a fost de a introduce poligamia. El s-a căsătorit cu văduva lui Matthys, şi cu multe alte femei. Contagiunea s-a răspândit. Rothman, predicatorul, şi-a luat patru neveste. Toate femeile din oraş erau la scurt timp alocate.

Climatul a fost atins când Bockelson s-a procurat să fie numit rege. Mileniul, se spunea, era aproape. Hristos avea să domnească cu sfinţii Săi peste întregul pământ pentru o mie de ani. „Împărăţia din Munster avea să dureze până la începerea Mileniului, şi ar trebui, aşa dar, să-l prevestească, şi să fie o imagine a lui”. Bockelson a declarat „că în el împărăţia anunţată de Hristos avea să vină în mod incontestabil; că el stătea pe tronul lui David. El purta în jurul gâtului un lanţ de aur, pe care atârna simbolul domniei sale – un glob de aur, pe care erau puse două săbii, una de aur şi alta de argint, peste mânerele acestora fiind o cruce”. El apărea în piaţă de trei ori pe săptămână, astfel îmbrăcat, şi administra dreptatea. În timp ce mergea călare prin oraş toate persoanele trebuiau să cadă în genunchi la apropierea lui.

Într-o ocazie când Cina Domnului era sărbătorită de întreaga populaţie, Bockelson a avut grijă ca una din persoanele prezente „să nu aibă haina de nuntă”. El a poruncit ca acesta să iasă afară, l-a urmat, i-a tăiat capul şi apoi, „s-a întors bucuros şi încântat la ospăţ”. Altă dată, una din soţiile lui fiind determinată să-l părăsească, el a dus-o la piaţă, a decapitat-o cu propriile sale mâini, şi a forţat pe celelalte soţii ale sale să danseze în jurul cadavrului ei, exclamând, „Numai lui Dumnezeu din ceruri să fie onoarea”.

Aceasta nu a durat mult, Episcopul de Munster, ajutat de câţiva din prinţii germani, a asediat oraşul. Suferinţe straşnice au fost indurate de către locuitori, şi mulţi au murit de foamete. În mare oraşul a fost luat prin asalt. Un măcel teribil a avut loc. Rothman şi alţi lideri au fost ucişi. Bockelson, Knipperdolling, şi alţii, au fost luaţi prizonieri, şi au fost rupţi până la moarte prin cleşti aprinşi în foc. Baptiştii care au rămas în viaţă au fost surghiuniţi; nici unuia nu i s-a permis, nici unei femei, să trăiască în Munster.1

În timp ce aceste lucruri avea loc la Munster, insulte similare au fost încercate în Olanda, în particular la Leyden şi Amsterdam, oraşe în care anumiţi Anabaptişti (aşa numiţi) au îndrăznit să efectueze revoluţii, şi să pună noua împărăţie. Extravaganţa şi imoralităţile au marcat procedurile lor, precum la Munster, dar ei au fost în cele din urmă fără succes.

Întrebarea care se ridică acum, Cât de departe erau Baptiştii, ca grupare religioasă, responsabili pentru aceste tranzacţii? La aceasta răspundem:

  1. Nu numai între Baptişti, dar şi între alţi Reformatori din acea eră, au existat persoane care au fost duse greşit de noţiuni sălbatice şi de iluzii inexplicabile. Aceasta fost o vreme de încântare universală – de gânduri şi sentimente noi. În tranziţia bruscă de la întunericul gros la strălucirea zilei nu este surprinzător că viziunea oamenilor ar trebui să se dovedească a fi plăpândă, imperfectă sau chiar înşelătoare. Papalitatea le-a legat minţile; când s-au rupt cătuşele, nu ar trebui să fi fost de mirare dacă o perioadă de mişcare extravagantă şi capricioasă avea să rezulte. Pentru partea noastră, gândim că, sunt toate circumstanţele, conduita liderilor Reformei a fost măreţ de sobră.
  2. Deşi anumiţi Baptişti au îmbrăţişat ideea de mileniu şi alte teorii absurde, întregul trup nu poate fi responsabil pentru astfel de lucruri, din moment ce ei erau dezaprobaţi de majoritatea. Reprezentarea dreaptă ar fi, că anumite persoane, care profesau sentimente Baptiste, au căzut în aceste rele, dar că denominaţia ca întreg era pe deplin liberă de ele. Ei sunt destul de bine atribuiţi de Brandt „unei noi secte de Anabaptişti entuziaşti” care s-au ridicat cu vremea, diferind în mare de poporul „bine-intenţionat” care purta acelaşi nume.2
  3. Oamenii din Munster trebuiau să fie trataţi ca maniaci. Motley spune despre unii care au suferit la Amsterdam, că erau „fanatici furioşi, care meritau cu siguranţă casa de nebuni mai degrabă decât spânzurătoarea”.3Remarca este la fel de aplicabilă pentru germani cât şi pentru olandezi. A fost nebunia produsă de sentimentul intens, un fenomen nu prea uzual în vremurile de încântare, din orice cauză de încântare ar apărea aceasta. Învăţaţi să abandoneze vechiul formalism, şi să privească Creştinismul ca fiind identificat în mod esenţial cu viaţa şi puterea, şi care cere alegerea şi acţiunea personală, Baptiştii au fost conştienţi de o angajare a inimii în religie care era specifică unor astfel de sentimente. Opoziţia cu care s-au confruntat ei i-a determinat să se lege mai mult de adevăr şi să-l studieze cu o şi mai mare sinceritate. Crezând ferm promisiunile Scripturii, ei au privit spre triumful principiilor Noului Testament, şi acel triumf, au prevăzut ei, ar crea ocazia unei revoluţii complete în societate, şi în particular o dizolvare a unităţii dintre Biserică şi Stat, din moment ce în proporţia predominată de părerile lor, dreptul magistratului civil faţă de interferenţa în chestiunile religioase ar fi negate, şi aceste interferenţe să fie abolite. Apoi, persecuţia avea să înceteze, şi paşnica domnie a Salvatorului avea să predomine. Majoritatea Baptiştilor erau mulţumiţi să lucreze şi să sufere în propagarea acestor adevăruri, aşteptând în mod confident extinderea lor ultimă. Ei au folosit mijloacele spirituale pentru realizarea unui ţel spiritual. De la permiterea folosirii armelor carnale în cauza religiei, ei au declarat tot războiul a fi nelegitim. Dar câţiva, bărbaţi de imaginaţie caldă şi judecată slabă, au fost covârşiţi de speranţele lor vizionare, şi s-au crezut a fi autorizaţi să stabilească o nouă guvernare, pe ruina ordinii existente de lucruri. La început a fost focul entuziasmului – apoi, frenezia – în final, nebunie curată. Dar a fost o mânie temporară, şi curând a fost slăbită. Dezordinile şi crimele care au avut loc, şi tulburările care au rezultat în diferite părţi ale Europei, trebuiesc atribuite doar indivizilor care au fost implicaţi în ele. Baptiştii în general erau pe deplin liberi de participarea în răscoală sau rebeliune.
  4. Nu numai la Munster, dar în multe alte locuri, a existat o luptă mortală între despotism, civil şi religios, pe de-o parte, şi libertatea pe de altă parte. Numeroşi germani au fost pregătiţi să admit orice lider care să le arate calea de eliberare din sclavia lor urâtă; şi nu erau nici prea scrupuloşi în privinţa mijloacelor care să le folosească. Eforturile lor au eşuat. Aşa s-a întâmplat în anumite instanţe că Baptiştii au preluat conducerea sau preeminenţa, ei au fost determinaţi să poarte toată discreditarea; şi ridicările patriotice au fost stigmatizate drept insurecţii Baptiste, când, de fapt, majoritatea acelora care erau denumiţi rebeli nu aveau nici o legătură cu Baptiştii într-un punct de vedere religios.

„Este de observat de asemenea, că martirii Baptişti din această perioadă în mod frecvent şi revoltător au refuzat calomnia aruncată asupra lor, şi au susţinut că ei nu erau să răspundă pentru lucrările ruşinoase de la Munster şi din alte locuri”.

„Tot ei au cerut [Fratelui Dryzinger, 1538 d. Hr.], că dacă era adevărat că ar trebui să devenim numeroşi ar trebui să ne ridicăm contra lor şi să îi înstrăinăm, dacă ei nu o să ni se alăture? El le-a spus ‚Dacă am fi făcut astfel, noi nu ar trebui să fim creştini, ci numai din aceia cu numele’”.4

Vorbind despre Cuvântul lui Dumnezeu, Hars, din Overdam (martirizat în 1550 d. Hr.) a spus, „Aceasta este sabia noastră, este ascuţită şi cu două tăişuri. Dar noi suntem zilnic minţiţi că ar trebui să ne apărăm credinţa cu sabia, şi aşa au făcut cei din Munster. Dumnezeul Atotputernic să ne apere de astfel de mârşăvii!”5

„Nu au fost ei poporul tău” spunea soţia Guvernatorului din Friesland, către Jaques Dosie, „care au luat fără ruşine sabia împotriva magistraţilor la Amsterdam şi Munster?” „O, nu, madam”, a răspuns Jaques, „acele persoane au greşit enorm. Dar noi o considerăm o doctrină diavolească să rezişti faţă de magistraţi sabia şi violenţa exterioară. Mai degrabă am suferi persecuţia şi moartea din partea lor, şi de ceea ce ne este rânduit să suferim”.6

  1. Am remarca totuşi, în concluzie, că istoria acestor tranzacţii a fost scrisă de duşmani. Trăim într-o eră de criticism istoric imparţial. Nu este de necrezut, aşadar, că descoperirile se vor mai face încă, care vor permite viitorilor istorici să spună povestea aşa-zişilor Anabaptişti din Munster mult mai clar şi mai deplin decât predecesorii lor.

Oricum, aceasta este sigur, că atrocităţile şi impurităţile săvârşite la Munster nu au fost doar mai drept de trasat faţă de sentimentele Baptiste, decât faţă de masacrele Waldensiene şi enormităţile Inchiziţiei aveau să fie trasate Paedobaptismului.

Note de subsol:

1 Ranke’s History of the Reformation in Germany, book vi. chap. ix.

 2 History of the Reformation, abridged, i. p. 38.

 3 History of the Dutch Republic, i. p. 80.

 4 Martyrology, i. p. 180.

 5 Ibid. p. 335.

 6 Ibid. p. 357.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_sept06.htm

PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / DUHUL SFÂNT – Charles Hodge

download-1

DUHUL SFÂNT   Charles Hodge

Două puncte care trebuiesc considerate cu referire la acest subiect sunt, primul natura, şi al doilea oficiul sau lucrarea Duhului Sfânt. Referitor la natura Sa, este El o persoană sau o simplă putere? Şi dacă este o persoană, este El creat sau divin, finit sau infinit? Personalitatea Duhului a fost credinţa Bisericii încă de la început. aceasta avea puţini oponenţi chiar şi în perioada haotică a teologiei; iar în vremurile moderne a fost negată de nimeni decât de Socinieni, Arieni, şi Sabelieni. Înainte de a considera dovada directă a doctrinei Bisericii a faptului că Duhul Sfânt este o persoană, ar fi bine să remarcăm faptul că termenii „Duhul”, „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul Sfânt”, şi atunci când Dumnezeu vorbeşte, „Duhul Meu”, sau când se vorbeşte de Dumnezeu, „Duhul Său”, apar în toate părţile Scripturii de la Geneza la Apocalipsa. Acestea şi alte termene echivalente trebuiesc a fi înţelese în mod evident în acelaşi sens peste tot în Scripturi.

Dacă Duhul lui Dumnezeu care se mişca peste faţa apelor, care a fost cu antediluvieni, care a fost peste Moise, care a dat îndemânare artizanilor, şi care a inspirat pe profeţi, este puterea lui Dumnezeu, atunci Duhul care a venit peste apostoli, pe care l-a promis Hristos să-l trimită ca un avocat şi mângâietor, şi despre care se vorbeşte că îi instruieşte, sfinţeşte şi îi călăuzeşte pe poporul lui Dumnezeu, trebuie de asemenea să fie puterea lui Dumnezeu. Dar dacă Duhul este în mod clar revelat a fi o persoană în partea ultimă a Scripturii, este clar că porţiunile mai timpurii trebuiesc înţelese în acelaşi fel. O parte a Bibliei, şi cu atât mai puţin unul sau mai puţine pasaje nu trebuiesc luate laolaltă, şi să primească vreo interpretare pe care le-ar putea purta cuvintele izolate, ci Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura. O altă remarcă evidentă despre acest subiect este că Duhul lui Dumnezeu este proeminent în mod egal în toate părţile cuvântului lui Dumnezeu. Intervenţia Lui nu are loc în ocazii rare, cum ar fi la apariţia îngerilor, sau a Teofaniilor, despre a căror menţiune se face ici şi acolo în volumul sacru; ci El este reprezentat ca fiind pretutindeni prezent şi pretutindeni operativ. Am putea la fel de sigur să deducem din Biblie numele şi doctrina despre Dumnezeu, precum şi numele şi slujba Duhului.

Doar în Noul Testament El este menţionat nu mai mult de 300 de ori. Aceasta nu este, totuşi, doar simpla frecvenţă cu care este menţionat Duhul, şi proeminenţa acordată persoanei şi lucrării Lui, ci relaţiile multiplicate şi interesante în care este El reprezentat ca stand cu poporul lui Dumnezeu, importanţa şi numărul darurilor Sale, şi dependenţa absolută a credinciosului şi a Bisericii de El pentru viaţa spirituală şi veşnică, ceea ce face ca doctrina Duhului Sfânt să fie absolut de fundamentală faţă de evanghelie. Lucrarea Duhului în aplicarea răscumpărării lui Hristos este reprezentată a fi la fel de esenţială ca răscumpărarea în sine. Este prin urmare indispensabil ca noi să ştim ceea ce ne învaţă Biblia despre Duhul Sfânt, atât referitor la natura cât şi la oficiul Său.

  1. Dovadă a personalităţii Lui

Scripturile învaţă în mod clar că El este o persoană. Personalitatea include inteligenţă, voinţă şi subzistenţă individuală. Dacă, deci, se pot dovedi că toate acestea sunt atribuite Duhului, este prin urmare dovedit faptul că EL este o persoană. Nu ar fi necesar sau recomandabil să separăm dovezile acestor câteva puncte, şi să cităm pasaje care îi atribuie Lui inteligenţă, apoi altele, care îi atribuie Lui voinţă, şi încă altele pentru a dovedi subzistenţa Sa individuală, deoarece toate acestea sunt adesea incluse într-unul şi acelaşi pasaj; şi argumentele care dovedesc una, în multe cazuri le dovedesc şi pe celelalte.

  1. Primul argument pentru personalitatea Duhului Sfânt este derivat din folosirea pronumelui personal în relaţie cu El. O persoană este aceea care, atunci când vorbeşte spune eu; când i se adresează ceva este numit tu; şi când se vorbeşte despre ea, este numit el sau lui. Este într-adevăr admis faptul că există o astfel de figură retorică ca personificarea; că fiinţele neînsufleţite şi iraţionale, sau sentimentele, ori atributele, pot fi introduse ca vorbind sau fiind adresate ca persoane. Însă aceasta nu creează nici o dificultatea. Cazurile de personificare sunt de o aşa natură încât, doar în anumite instanţe, nu admit nici o îndoială. Faptul că oamenii apostrofează uneori cerurile, sau elementele, nu oferă nici un pretext pentru a le explica drept personificare a tuturor pasajelor în care Dumnezeu sau Hristos este introdus ca o persoană. La fel este şi în privinţa Duhului Sfânt. El este introdus ca o persoană aşa de des, nu doar poetic sau în discurs emancipat, ci şi în simpla naraţiune, şi în instrucţiunile didactice; iar personalitatea Sa este susţinută de atâtea dovezi colaterale încât a explica folosirea pronumelor personale în relaţie cu El pe principiul personificării înseamnă a brutaliza toate regulile de interpretare. Astfel în Faptele Apostolilor 13:2, „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.”. Domnul nostru spune (Ioan 15:26), „Când va veni mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine”. Folosirea pronumelui personal El în locul lui acesta, arată faptul că Duhul este o persoană. În următorul capitol (Ioan 16:13, 14) se spune: „Când va veni mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”. Aici nu este nici o posibilitate de a se da socoteală de folosinţa pronumelui personal El pe oricare fundament decât personalitatea Duhului.
  2. Noi stăm în relaţii faţă de Duhul Sfânt pe care le putem susţine doar faţă de o persoană. El este subiectul credinţei noastre. Noi credem în Duhul Sfânt. Acest lucru îl profesăm la botez. Noi suntem botezaţi nu numai în numele Tatălui şi al Fiului, ci şi al Duhului Sfânt. Însăşi asocierea Duhului în astfel de legături, cu Tatăl şi Fiul, după cum se admite că ei sunt persoane distincte, dovedeşte că şi Duhul este o persoană. Pe lângă folosirea cuvintelor eis faţă de onoma, faţă de nume, nu admite nici o altă explicaţie. Prin botez noi profesăm să-L recunoaştem pe Duhul aşa cum îl recunoaştem pe Tatăl şi Fiul, şi ne legăm de unul precum şi de ceilalţi. Dacă atunci când apostolul le spune corintenilor că ei nu au fost botezaţi „în numele lui Pavel”, şi când el spune că evreii au fost botezaţi în Moise, el vrea să spună că corintenii nu erau, şi că evreii au fost făcuţi ucenici, unul al lui Pavel şi ceilalţi ai lui Moise; atunci când suntem botezaţi în numele Duhului, însemnătatea este că în botez noi profesăm a fi ucenicii lui; noi ne legăm de la a primi instrucţiunile lui, şi să ne supunem controlului lui. Stăm în aceeaşi relaţie cu El ca şi faţă de Tata şi Fiul; îl recunoaştem a fi o persoană atât de distinctă precum recunoaştem personalitatea Fiului şi a Tatălui. Creştinii nu numai profesează credinţa în Duhul Sfânt, dar ei sunt şi destinatarii darurilor lui. El este pentru ei un obiect al rugăciunii. În binecuvântarea apostolică, harul lui Hristos, dragostea Tatălui şi împărtăşirea Duhului Sfânt, sunt invocate în mod solemn. Noi ne rugăm Duhului pentru ca El să se comunice pe Sine nouă, ca El, conform promisiunii Domnului nostru, să locuiască în noi, la fel cum ne rugăm lui Hristos ca noi să fim obiectele dragostei lui nemeritate. În consecinţă noi suntem îndemnaţi să nu „păcătuim împotriva”, „să nu ne împotrivim”, nici să „nu întristăm” pe Duhul Sfânt. El este reprezentat, prin urmare, ca o persoană, care poate fi obiectul acţiunilor noastre; pe care îl putem încânta sau ofensa; cu care putem avea comuniune, adică, relaţie personală; care poate iubi şi să fie iubit; care ne poate spune nouă „tu”; şi pe care îl putem invoca în fiecare vreme de nevoie.
  3. Duhul susţine de asemenea relaţiile faţă de noi şi îndeplineşte slujbe pe care nimic decât o persoană le poate susţine sau îndeplini. El este învăţătorul nostru, sfinţitorul, mângâietorul, şi ghidul. El guvernează pe fiecare credincios care este condus de Duhul, şi întreaga Biserică. El cheamă, aşa cum i-a chemat pe Barnaba şi Saul, la lucrarea de slujire, sa la un anumit câmp de lucru. Pastorii sau episcopii sunt făcuţi supraveghetori de către Duhul Sfânt.
  4. În exercitarea acestora cât şi a altor funcţii, actele personale sunt în mod constant atribuite Duhului în Biblie; anume, acte care implică inteligenţa, voinţa, şi activitatea sau puterea. Duhul învaţă, selectează, revelează şi mustră. Citim adesea că „Duhul a spus” (Fapte 13:2; 21:11; 1 Timotei 4:1; etc.). Aceasta este făcut în mod aşa de constant încât Duhul apare ca un agent personal de la un capăt la celalalt al Scripturilor, aşa că personalitatea Sa este dincolo de orice dispută. Singura întrebarea posibilă este dacă El este o persoană distinctă de Tatăl. Dar despre aceasta nu poate exista nici o îndoială rezonabilă, după cum se spune că este Duhul lui Dumnezeu şi Duhul care este de la Dumnezeu; aşa cum este el distins de Tatăl în formele botezului şi ale binecuvântării; aşa cum El purcede de la Tatăl; şi aşa cum El este promis, trimis, şi dat de către Tatăl. Aşa că confunda pe Duhul Sfânt cu Dumnezeu înseamnă a declara Scripturile drept neinteligibile.
  5. Toate elementele personalităţii, anume, inteligenţa, voinţa şi subzistenţa individuală, sunt nu numai implicate în tot ceea ce este astfel revelat referitor la relaţia în care Duhul stă faţă de noi şi aceea pe care o susţinem noi faţă de El, dar ele sunt toate în mod distinct atribuite Lui. Despre Duh se spune că cunoaşte, voieşte, şi acţionează. El cercetează, sau cunoaşte toate lucrurile, chiar şi acele lucruri adânci ale lui Dumnezeu. Nici un om nu cunoaşte lucrurile adânci ale lui Dumnezeu decât Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10, 12). El distribuie „fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11). Subzistenţa Sa individuală este implicată în faptul că El este un agent, şi în faptul că El este obiectul faţă de care se încheie activitatea altora. Dacă El poate fi iubit, venerat, şi ascultat, sau ofensat sau păcătuit împotriva Lui, El trebuie să fie o persoană.
  6. Manifestările personale ale Duhului, atunci când El s-a coborât peste Hristos la botezul său, şi peste apostoli în ziua Cinzecimii, implică din necesitate subzistenţa Sa personală. Aceasta nu a fost vreun atribut al lui Dumnezeu şi nici simpla sa eficienţă, ci însăşi Dumnezeu, care a fost manifestat în rugul aprins, în focul şi norii de pe Muntele Sinai, în stâlpul care i-a călăuzit pe israeliţi prin pustie, şi în slava care locuieşte în Tabernacol şi în Templu.
  7. Oamenii lui Dumnezeu au privit întotdeauna pe Duhul Sfânt ca o persoană. Ei au privit la EL pentru instrucţiune, sfinţire, direcţie, şi mângâiere. Aceasta este parte din religia lor. Creştinismul (considerat în mod subiectiv) nu ar fi ceea ce este fără acest sens de dependenţă de Duhul şi această reverenţă pentru persoana Sa. Toate liturghiile, rugăciunile şi laudele Bisericii, sunt pline de apeluri şi adresări către Duhul Sfânt. Acesta este un fapt care nu admite nici o soluţie raţională dacă Scripturile nu învaţă de fapt că Duhul este o persoană distinctă. Regula Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus, este susţinută de protestanţi precum şi de romanişti. Aceasta nu este autoritatea consensului general ca o evidenţă a adevărului, pe care îl obiectează protestanţii, dar faţă de care se fac aplicări ale acesteia de către biserica papală, şi faţă de principiul pe care acea autoritate se bazează. Toţi protestanţii admit faptul că adevăraţii credincioşi de fiecare vârstă şi ţară au o credinţă, precum şi un singur Dumnezeu şi un singur Domn.

Divinitatea Duhului Sfânt

Despre acest subiect a fost puţină dispută în cadrul Bisericii. Duhul este aşa de proeminent prezentat în Biblie ca deţinând atribute divine, şi exercitând prerogative divine, încât din secolul al patrule adevărata sa divinitate nu a fost niciodată negată de aceia care admit personalitatea sa.

  1. În Vechiul Testament, tot ceea ce este spus despre Iehova este spus despre Duhul lui Iehova; şi prin urmare, dacă ultimul nu este decât o simplă parafrazare pentru primul, el trebuie să fie în mod necesar divin. Expresiile Iehova a spus, şi Duhul a spus, sunt inter-schimbate în mod constant; şi actele Duhului se spune că sunt actele lui Dumnezeu.
  2. În Noul Testament, limbajul lui Iehova este citat ca limbajul Duhului. În Isaia 6:9, este scris, Iehova a spus, „Du-te şi spune acestui popor”, etc. Acest pasaj este citat de Pavel astfel, Fapte 28:25, „Bine a spus Duhul Sfânt prin proorocul Isaia”, etc. În Ieremia 31:31, 33, 34, este spus, „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”; care este citat de apostol în Evrei 10:15, 16 astfel, „Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce a zis: Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”, etc. Astfel este citat în mod constant limbajul lui Dumnezeu ca fiind limbajul Duhului Sfânt. Profeţii erau mesagerii lui Dumnezeu; ei au rostit cuvintele Lui, au enunţat poruncile Lui, au pronunţat ameninţările Lui şi au anunţat promisiunile Sale, deoarece ei vorbeau aşa cum erau ei călăuziţi ei de Duhul Sfânt. Ei erau organele lui Dumnezeu, deoarece erau organele Duhului. Duhul trebuie să fie, deci, Dumnezeu.
  3. În Noul Testament acelaşi mod de reprezentare este continuat. Credincioşii sunt templul lui Dumnezeu, deoarece Duhul locuieşte în ei. Efeseni 2:22 spune: Voi sunteţi „un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”. 1 Corinteni 6:19: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” În Romani 8:9, 10, locuinţa lui Hristos se spune că este locaşul Duhului lui Hristos, şi despre aceasta se spune că este locaşul Duhului lui Dumnezeu. În Fapte 5:1-4, despre Anania se spune că a minţit pentru Dumnezeu deoarece el a minţit împotriva Duhul Sfânt.
  4. Domnul nostru şi apostolii Săi vorbesc în mod constant despre Duhul Sfânt ca având perfecţiuni divine. Hristos spune, „Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Matei 12:31). Păcatul de neiertat, deci, este a vorbi împotriva Duhului Sfânt. Aceasta nu putea fi aşa dacă Duhul Sfânt nu era Dumnezeu. Apostolul, în 1 Corinteni 2:10, 11 spune că Duhul cunoaşte toate lucrurile, chiar şi lucrurile adânci (scopurile cele mai secrete) ale lui Dumnezeu. Cunoştinţa Lui este comensurabilă cu cunoştinţa lui Dumnezeu. El ştie lucrurile lui Dumnezeu aşa cum duhul unui om ştie lucrurile unui om. Conştiinţa lui Dumnezeu este conştiinţa Duhului. Psalmistul ne învaţă că Duhul este omniprezent şi eficient pretutindeni. „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Psalmul 139:7). Prezenţa Duhului este prezenţa lui Dumnezeu. Aceeaşi idee este exprimată de profet atunci când spune, „Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu? zice Domnul. Nu umplu Eu cerurile şi pământul? zice Domnul” (Ieremia 23:24).
  5. Lucrările Duhului sunt lucrările lui Dumnezeu. El a modelat lume (Geneza 1:2). El regenerează sufletul: a fi născut din Duhul este a fi născut din Dumnezeu. El este sursa întregii cunoaşteri; dătătorul inspiraţiei; învăţătorul, ghidul, sfinţitorul, şi mângâietorul Biserici în toate erele. El ne modelează trupurile; El a format trupul lui Hristos, ca o locuinţă potrivită pentru plinătatea Dumnezeirii; şi El este cel ce va învia trupurile noastre muritoare (Romani 8:11).
  6. El este astfel prezentat în Scripturi ca obiectul propriu al închinării, nu doar în formula botezului şi în binecuvântarea apostolică, care aduce doctrina Trinităţii într-o amintire constantă ca adevăr fundamental al religie noastre, dar şi în cerinţa constantă ca noi să privim la El şi să depindem de El pentru tot binele spiritual, şi să-l venerăm şi ascultăm ca învăţător al nostru divin şi sfinţitor.

Relaţia Duhului cu Tatăl şi cu Fiul

Relaţia Duhului faţă de celelalte persoane ale Trinităţii au fost declarate anterior.

  1. El este acelaşi în substanţă şi egal în putere şi slavă.
  2. El este subordonat Tatălui şi Fiului, ca mod al său de subzistenţă şi operare, după cum se spune că El este al Tatălui şi al Fiului; El este trimis de ei, şi ei operează prin El.
  3. El poartă aceeaşi relaţie cu Tatăl ca şi faţă de Fiul; după cum se spune că el este al unuia precum şi al celuilalt, şi El este dat de Fiul precum şi de către Tatăl.
  4. Relaţia Sa veşnică faţă de celelalte persoane ale trinităţii este indicată de cuvântul Duh, şi despre faptul că se spune că el este din Dumnezeu, anume, Dumnezeu este sursa din care se spune că a purces Duhul.
  5. Slujba Duhului Sfânt

 În natură

Doctrina generală a Scripturilor în acest subiect este că Duhul este executivul Dumnezeirii. Tot ceea ce face Dumnezeu, El face prin Duhul. El este sursa imediată a întregii vieţi. Chiar şi în lumea exterioară Duhul este pretutindeni prezent şi activ. Materia nu este inteligentă. Ea are proprietăţile ei particulare, care acţionează orbeşte conform legilor stabilite. Inteligenţa, prin urmare, manifestată în structurile vegetală şi animală, nu trebuiesc a fi atribuite materiei, ci Duhului omniprezent al lui Dumnezeu. El a fost cel care plutea deasupra apelor şi a făcut ordine din haos. El a fost cel care a împodobit cerurile. El este cel care face iarba să crească. Psalmistul spune despre toate creaturile vii, „Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea: ele Sunt zidite, şi înnoieşti astfel faţa pământului” (Psalmul 104: 29, 30). Compară cu Isaia 32:14, 15. Iov, vorbind despre cadrul său material, spune „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut” (Iov 33:4). Şi Psalmistul, după ce descrie omniprezenţa Duhului, atribuie influenţei Lui minunatul mecanism al trupului uman. „Te laud că Sunt o făptură aşa de minunată. Minunate Sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Psalmul 139:14-16).

Duhul, sursa întregii vieţi intelectuale

Duhul este de asemenea reprezentat ca fiind sursa întregii vieţi intelectuale. Atunci când omul a fost creat se spune că Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Iov 32:8 spune, Suflarea Celui Atotputernic, dă priceperea, adică, o natură raţională, căci aceasta este explicată prin ceea ce spune că El „ne învaţă mai mult decât pe dobitoacele pământului, şi ne dă mai multă pricepere decât păsărilor cerului” (Iov 35:11). Scripturile atribuie în aceiaşi manieră Lui toate darurile speciale sau extraordinare. Astfel se spune despre Beţaleel, „Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să lucreze în aur, în argint şi în aramă” (Exod 31:2-4). Prin Duhul Său, Dumnezeu i-a dat lui Moise înţelepciunea necesară pentru marile lui sarcini, şi când i s-a poruncit acestuia să transmită parte a poverii lui peste cei 70 de bătrâni, se spune, „voi lua din duhul care este peste tine, şi-l voi pune peste ei” (Numeri 11:17). Iosua a fost rânduit să-l urmeze pe Moise deoarece îl el era Duhul (Numeri 27:18). În aceeaşi manieră judecătorii, care erau ridicaţi din când în când, aşa cum o cerea urgenţa, erau calificaţi de Duhul pentru lucrarea lor specifică, fie ca domnitori sau ca luptători. Despre Otniel se spune, „Duhul Domnului a fost peste el. El a ajuns judecător în Israel, şi a pornit la război” (Judecători 3:10). La fel se spune că Duhul Domnului a venit peste Ghedeon şi Iefta şi Samson. Atunci când Saul l-a ofensat pe Dumnezeu, se spune că Duhul Domnului s-a depărtat de la el (1 Samuel 16:14). Atunci când Samuel l-a uns pe David, „Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele următoare” (1 Samuel 16:13).

În aceeaşi manieră sub noua dispensaţie Duhul este reprezentat nu numai ca autor al darurilor miraculoase, ci şi dătătorul calificărilor de a învăţa şi a conduce Biserica. Toate aceste operaţii sunt independente de influenţele de sfinţire ale Duhului. Atunci când Duhul a venit peste Samson sau Saul, aceasta nu a fost pentru a-i sfinţi, ci pentru a-i înzestra cu putere fizică extraordinară şi intelectuală; şi atunci când se spune că El s-a depărtat de la ei, înseamnă că acele înzestrări extraordinare au fost retrase.

Slujba Duhului în lucrarea de răscumpărare

Referitor la slujba Duhului în lucrarea de răscumpărare, Scripturile învaţă următoarele lucruri:

  1. Că El a format trupul, şi a înzestrat sufletul uman al lui Hristos cu fiecare calificare pentru lucrarea lui. Fecioarei Maria i s-a spus, „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). Profetul Isaia a prezis că Mesia avea să fie reumplut cu toate darurile spirituale. „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42:1). „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul” (Isaia 11:1, 2). Atunci când Domnul nostru a venit pe pământ, se pune că Lui i s-a dar Duhul fără măsură (Ioan 3:34). „Ioan a făcut următoarea mărturisire: Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El” (Ioan 1:32).
  2. Că Duhul este cel ce revelează tot adevărul divin. Doctrinele Bibliei sunt numite lucrurile Duhului. Referitor la scriitorii Vechiului Testament, este spus că ei vorbeau pe măsură ce erau mişcaţi de Duhul Sfânt. Limbajul lui Mica se aplică tuturor profeţilor, „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, Sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, şi lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8). Ceea ce a spus David, se spune că Duhul Sfânt a spus. Scriitorii Noului Testament erau în aceeaşi manieră organe ale Duhului. Doctrinele pe care le-a predicat Pavel el nu le-a primit de la oameni, „ci Dumnezeu ni le-a descoperit nouă prin Duhul său” (1 Corinteni 2:10). Duhul a călăuzit de asemenea şi rostirea acestor adevăruri; căci el adaugă, „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu”. Întreaga Biblie, prin urmare, trebuie atribuită Duhului ca autor al ei.
  3. Duhul nu numai că revelează adevărul divin în acest fel, călăuzind în mod infailibil pe oamenii sfinţi din vechime în înregistrarea acestuia, dar El îl însoţeşte pretutindeni prin puterea Sa. Întregul adevăr este aplicat asupra inimii şi a conştiinţei cu mai mult sau mai puţină putere de către Duhul Sfânt, oricând acel adevăr este cunoscut. Faţă de această influenţă atotpătrunzătoare noi suntem datori pentru tot ceea ce există din moralitatea şi ordinea din lume. Dar pe lângă această influenţă generală, care este de obicei numită harul comun, Duhul iluminează în mod special minţile copiilor lui Dumnezeu, ca ei să poată cunoaşte lucrurile oferite gratuit (sau revelate lor) de către Dumnezeu. Omul natural nu le primeşte, şi nici nu le poate cunoaşte, deoarece ele sunt distinse din punct de vedere spiritual. Toţi credincioşii sunt numit prin urmare spirituali, deoarece sunt astfel iluminaţi şi călăuziţi de Duhul.
  4. Acesta este slujba oficială a Duhului de a convinge lumea de păcat, de a-l revela pe Hristos, de a regenera sufletul, de a-i conduce pe oameni spre exercitarea credinţei şi a pocăinţei; să locuiască în aceia pe care îi reînnoieşte astfel, ca principiu al unei vieţi noi şi divine. Prin această locuire a Duhului, credincioşii sunt uniţi cu Hristos, şi unul cu altul, aşa încât ei formează un trup. Aceasta este fundamentul comuniunii sfinţilor, făcându-i pe ei una în credinţă, una în dragoste, una în viaţa lor interioară, şi una în speranţele şi destinul lor final.
  5. Duhul cheamă de asemenea pe oameni la slujba din Biserică, şi îi înzestrează cu acele calificative necesare pentru desfăşurarea cu succes a datoriilor lor. Slujba bisericii, în această chestiune, este pur şi simplu aceea de a stabili şi a autentifica chemarea Duhului. Astfel Duhul Sfânt este autorul imediat al întregului adevăr, a întregii sfinţenii, a întregii consolări, a întregii autorităţi, şi a întregii eficienţe din copiii lui Dumnezeu în mod individual, şi în Biserică în mod colectiv.

http://www.voxdeibaptist.org/Duhul_Sfint_Charles_Hodge.htm

Cazul Sorinei. Judecătoria Slatina a amânat pentru 18 iulie procesul în care se stabilește dacă micuța din Baia de Aramă poate părăsi sau nu țara

download-1

Cazul Sorinei. Judecătoria Slatina a amânat pentru 18 iulie procesul în care se stabilește dacă micuța din Baia de Aramă poate părăsi sau nu țara
Judecătoria Slatina a amânat decizia în cazul Sorinei, fetița de 8 ani, din Baia de Aramă, pentru data de 18 iulie, pentru îndeplinirea unor obligații stabilite în sarcina părților, fiind vorba de chestiuni organizatorice, transmite Mediafax.
„Prin încheierea de ședință din data de 15.07.2019 completul specializat de minori și familie, căruia i s-a repartizat dosarul nr. 6333/225/2019, a acordat termen de judecată în data de 18.07.2019, ora 10.00, pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina părților”, a transmis, luni, Judecătoria Slatina.
Judecătoria Slatina ar fi trebuit să decidă luni dacă Sorina, fetița din Baia de Aramă, poate părăsi țara împreună cu familia de români stabiliți în Statele Unite ale Americii, care a adoptat-o.
Judecătoria Slatina este a cincea instanță chemată să soluționeze ordonanța președințială, după Judecătoria Drobeta Turnu Severin, Tribunalul Mehedinți, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Olt. Procurorul general al Parchetului General, Bogdan Licu, a solicitat ordonanță președințială privind interzicerea părăsirii teritoriului României de către Sorina.
În altă ordine de idei, Procurorul general interimar, Bogdan Licu, a declarat că pașaportul fetiței din Baia de Aramă a fost oprit de către un procuror al Secției pentru investigarea infracțiunilor din Justiție pentru că existau indicii că documentul ar fi fost obținut „prin metode nu tocmai legale”.
Cu privire la pașaport, în momentul în care a fost retras pașaportul au existat anumite indicii că ar fi fost obținut prin mijloace nu tocmai legale. Mai multe nu pot să vă spun. În momentul de față s-au rezolvat mai multe dintre aceste aspecte. În perioada următoare veți vedea rezultatul. Nu a fost nimeni pus sub învinuire sub acest aspect, dar atunci au existat date și indicii privind nereguli existente la momentul eliberării pașaportului”, a explicat Licu.
El a spus că SIIJ avea competența, pentru că în acest dosar penal este vizat și un magistrat.
Întrebat dacă fetița poate pleca cu familia adoptivă, deși instanța din Slatina a amânat luni pronunțarea, procurorul a explicat că sentința definitivă a rămas în vigoare după ce instanța a respins solicitarea Ministerului Public de revizuire a sentinței.
Licu a afirmat că miza dosarului penal este lămurirea tuturor aspectelor legate de dosarul de adopție a fetiței din Baia de Aramă și că la acest moment doar acest caz mai ține în loc copilul pe teritoriul României.
Procurorii SIIJ au deschis o anchetă pentru săvârșirea unor infracțiuni de abuz în serviciu, fapte în legătură cu judecarea dosarului având ca obiect cererea de adopție internațională a fetiței, respectiv instrumentarea dosarului penal în care un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a efectuat o percheziție la domiciliul asistentului maternal pentru a o lua pe fetiță.
CELE MAI POPULARE
Înapoi sus
www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Sclipiri

Har si Pace

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat asta: