GIURGIU: O echipă de medici din Coreea de Sud oferă gratuit consultații și intervenții medicale — ARMONIA MAGAZINE – USA

Biserica Creştină Baptistă „Sfânta Treime” Giurgiu, cu sediul pe bulevardul Mihai Viteazu, nr. 25, împreună cu o echipă de medici specialişti coreeni organizează în perioada 11-13 iulie 2019, între orele 9:00-16:00 – campanie de CONSULTAŢII MEDICALE GRATUITE pentru giurgiuveni. Astfel se vor acorda consultaţii în domeniile: MEDICINĂ GENERALĂ PEDIATRIE, inclusiv pediatrie cardiologică– anomalie congenitală- ecocardiografie […]

Divertismentul – Partea 1 Gary E. Gilley

download-1

Divertismentul – Partea 1  Gary E. Gilley

         Cineva ar putea fi tentat ca atunci când se ocupă de un astfel de subiect cum ar fi divertismentul, să se gândească imediat la problemele curente care au legătură cu tema în discuţie. Suntem nerăbdători să explorăm locul pe care îl ocupă divertismentul în societatea noastră, felul în care a năvălit în biserică şi impactul pe care îl are asupra imaginii în schimbare a închinării în comun. Dar o astfel de abordare ar fi nu doar prematură ci şi superficială. E important mai întâi să punem o temelie pe care ulterior să construim şi de pe care să cercetăm lucrurile. Trebuie să ne întoarcem în trecut ca să putem înţelege cum noi, ca societate, am ajuns în situaţia din prezent. După ce am făcut această călătorie, ar fi înţelept din partea noastră să ne facem inventarul, să ne gândim la măsuri de precauţie şi să vedem ce putem corecta. Toate acestea trebuie făcute înainte să discutăm divertismentul în contextul bisericii. Dacă veţi avea răbdare cu mine, acesta nu va fi un studiu al Scripturii, ci o examinare atentă a societăţii noastre – atât din trecut cât şi din prezent. Data viitoare nădăjduiesc să pun toate acestea într‑un cadru de referinţă scriptural.

Drumul cel mai umblat

Probabil va fi un şoc pentru cei care trăiesc într‑o cultură în care divertismentul a devenit valoarea principală şi cea mai preţuită să afle că nu întotdeauna a fost aşa. Un cercetător a descoperit că acest cuvânt, „amuzament”, este „de origine recentă şi nici o altă limbă nu are un echivalent exact pentru semnificaţia din limba engleză, de unde putem presupune că acest cuvânt nu a fost înţeles imediat şi nici nu a fost acceptat în totalitate până în secolul douăzeci. La cele mai înalte niveluri de cultură se considera ca de la sine înţeles că lucrurile bune sunt lucruri serioase” (Life the Movie [Filmul vieţii], de Neal Gabler, p. 20). Ar fi interesant să facem un studiu al cuvintelor „a râde” şi „râs”, aşa cum le găsim în Scriptură. Deşi aceste cuvinte apar de peste douăzeci de ori, ele sunt folosite aproape întotdeauna cu o conotaţie negativă – de obicei despre cineva care exprimă batjocură sau ridiculizare (de exemplu Psalmul 2:4). Doar în două ocazii, Psalmul 126:2 şi Proverbe 14:13 este definit râsul cu claritate ca fiind un lucru pozitiv. În plus, despre nici una din marile personalităţi din vremurile biblice nu ni se spune că a râs ca o exprimare a bucuriei şi fericirii. Isus a plâns, dar nu Îl auzim niciodată râzând. Acelaşi lucru e adevărat şi despre mulţi alţii. Asta nu înseamnă că oamenii evlavioşi din vremurile biblice nu au râs niciodată, însă din diverse motive Dumnezeu nu a considerat important să ne spună acest lucru.

Cât despre distracţie, de obicei Scriptura alătură acestei idei o conotaţie peiorativă, defavorabilă. Fără îndoială, fiul risipitor s‑a distrat atunci când îşi irosea averea şi viaţa, dar apoi şi‑a venit în fire. Dar trebuie să spunem că atunci când s‑a întors acasă, tatăl lui a dat o petrecere în cinstea lui în care toţi, cu excepţia unei singure persoane, s‑au bucurat şi s‑au veselit (Luca 15:32). Desigur, bucuria lor a fost pentru un lucru minunat – pocăinţa unui păcătos. Găsim acelaşi tipar în întreaga Scriptură. Sărbătorile evreilor din Vechiul Testament erau fără îndoială o vreme de bucurie, cel puţin aceasta a fost intenţia originală. Găsim cântări, părtăşie, mâncare bună şi băutură. Dar toate se făceau în contextul închinării înaintea lui Dumnezeu şi cu scopul de a‑I fi plăcuţi Lui. Bucuria care însoţea sărbătorile (şi alte evenimente fericite) trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu – El şi purtarea Lui de grijă trebuiau să constituie punctul central al acestor sărbători.

Solomon, pe de altă parte, ne oferă una din puţinele imagini biblice ale unui om în căutarea fericirii şi divertismentului, în care el şi interesele lui erau în prim plan – o imagine deloc frumoasă. În cartea Eclesiastul, Solomon îşi descrie călătoria în căutarea unui lucru care să umple golul imens rămas în inima lui după ce L‑a abandonat pe Dumnezeu. În căutarea lui după plăceri, în toate formele lor, în cele din urmă el nu a descoperit bucurie ci o deşertăciune şi mai mare. După ce râsetele s‑au stins, el a rămas acelaşi om cu sufletul pustiu, la fel ca mai înainte. Solomon a învăţat aproape prea târziu că „deşi nu e nimic rău în divertisment… noi toţi zidim castele în aer. Problemele apar atunci când încercăm să locuim în ele” (Amusing Ourselves to Death [Amuzându‑ne până la moarte], p. 77). Scriptura, deci, nu pare să condamne amuzamentul, râsul sau divertismentul, însă vrea să ne îndrume în direcţia examinării atât a centrului atenţiei noastre cât şi a motivului din spatele acestor eforturi. De exemplu, bucuria în Domnul este o temă des întâlnită, mai ales în Psalmi. E o bucurie care Îl are în centru pe Dumnezeu, izvorăşte din măreţia lui Dumnezeu şi se concentrează asupra slavei lui Dumnezeu. Nu seamănă deloc cu conceptul de „distracţie” din zilele noastre.

În afara imaginii biblice, de‑a lungul veacurilor şi până recent, mulţi din cei care şi‑au permis, (de obicei bogaţii), fără îndoială că au căutat anumite plăceri – beţii, orgii, preocupări imorale, distracţii lipsite de sens – dar de obicei aceste activităţi au fost considerate, pe bună dreptate, înlocuitoare profane pentru lucrurile cu adevărat valoroase ale vieţii. Pe paginile istoriei nu apare nimic care să semene cu era divertismentului, aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Chiar şi în zilele Coloseumului Roman, numai câţiva se „distrau”, masele erau excluse sau, mai rău, executate.

Mulţi au găsit rădăcinile exploziei divertismentului printre oamenii obişnuiţi în schimbările radicale care au avut loc în societatea occidentală din secolul 19. Nimeni nu ne‑a atras atenţia asupra acestui fapt mai bine decât Neil Postman în excelenta lui carte, Amusing Ourselves to Death [Amuzându‑ne până la moarte], la care vom face dese referiri.

Pe măsură ce aceste schimbări se răspândeau tot mai mult, intelectualii şi aristocraţii instruiţi rămâneau cel mai adesea în colţurile lor, ridiculizând situaţia. Timp de secole, aristocraţia a apreciat artele. Dar pentru a se putea bucura de artă, o persoană trebuia să mediteze, să‑şi folosească mintea şi sufletul. Această nouă formă de divertisment, din ce în ce mai apreciată de mase, era iraţională. Ea punea accentul pe „gratificare nu pe edificare, pe indulgenţă nu pe transcendenţă, pe reacţie nu pe contemplaţie, căutând să scape de instruirea morală în loc să i se supună” (ibid. p. 16).

În alte cuvinte, noile forme de divertisment, din ce în ce mai populare printre oamenii obişnuiţi, nu erau nimic altceva decât amuzament fără sens – şi tocmai din acest motiv erau atât de iubite. Elita ura divertismentul din aceleaşi motive pentru care îl iubeau masele. Biserica era de partea elitei, însă din motive diferite. Biserica se opunea divertismentului pentru că valorile şi interesele acestuia erau în competiţie cu cele ale religiei organizate şi pentru că, atunci când o persoană era amuzată de aceste distracţii, nu se mai putea gândi la Dumnezeu.

Însă biserica, în special în America, nu a avut în realitate nici un efect restrictiv asupra forţei copleşitoare a noului divertisment, şi asta din două motive. Mai întâi, în secolul 19 numărul americanilor care frecventau biserica nu era foarte mare. Multe estimări apreciază acest număr la 7% în prima parte a secolului şi doar 15% prin 1850, după aşa‑numita A Doua Mare Trezire. În al doilea rând, a avut loc o transformare dramatică în formele de închinare ale americanilor după Războiul Revoluţionar. În primele decade ale anilor 1700 bisericile şi predicatorii erau încă sub influenţa puritanilor. Predicile erau foarte doctrinare, adesea citite cuvânt cu cuvânt din manuscrise. Serviciile bisericii erau adaptate pentru minte, nu pentru emoţii. (Deşi mulţi predicatori, cum ar fi Jonathan Edwards, predicau inimii, ei făceau acest lucru prin intermediul minţii.) Predicile erau judecate după conţinut, nu după prezentare (Edwards citea fiecare cuvânt). Muzica era controlată cu grijă. Adesea cel ce conducea cântarea citea un vers dintr‑un imn, adunarea cânta versul, aşteptând apoi citirea următorului vers. Uneori muzica era eliminată în totalitate, de teamă ca oamenii să nu fie manipulaţi.

Toate acestea au început să se schimbe în anii 1740, pe vremea Marii Treziri şi a predicilor lui George Whitefield. După ce tăciunii acelor vremuri de trezire s‑au stins, biserica a intrat într‑o perioadă de secetă. Numărul celor care participau la serviciile bisericii a scăzut brusc, interesul faţă de teologie s‑a dus, învăţăturile Iluminismului au început să prindă din ce în ce mai mult iar Deismul a devenit popular. Până în 1800, biserica americană a ajuns într‑o stare sumbră, tânjind după orice lucru care i‑ar fi putut oferi o hrană spirituală. A Doua Mare Trezire, începută în 1801 în Cane Ridge, Kentucky, avea să umple acel gol, schimbând pentru totdeauna creştinătatea din America. Predicile pline de substanţă au fost înlocuite cu cuvântări emoţionante. Doctrina a fost înlocuită cu ilustraţii. Performanţa predicatorului a devenit mai importantă decât învăţătura pe care o prezenta. Muzica a câştigat un rol central, emoţiile fiind de‑acum pe primul loc. Pastorii au început să studieze „metode eficiente” prin care să atragă mulţimile. Charles Finney avea să perfecţioneze toate acestea, schimbând inima şi sufletul bisericii. În alte cuvinte, biserica a devenit o formă de divertisment.

Astfel, pe măsură ce divertismentul prindea rădăcini în societate, biserica nu a avut prea multe de spus. Cea mai mare problemă a ei era că de‑acum trebuie să concureze cu formele seculare de divertisment. Biserica nu putea vorbi cu autoritate împotriva acestor forme de amuzament pentru că şi‑a pierdut vocea.

Derulare rapidă

Dacă cineva ar fi adormit în 1850 şi s‑ar fi trezit o sută de ani mai târziu, ar fi prins exact momentul în care societatea dădea naştere mijlocului perfect de transmitere a divertismentului – televiziunea. Neil Postman argumentează convingător că „Televiziunea a făcut din divertisment formatul natural pentru reprezentarea întregii experienţe… Necazul nu e că televiziunea ne prezintă materiale de divertisment, ea ne prezintă toate materialele ca divertisment, ceea ce e cu totul altceva… Televiziunea ne transformă cultura într‑o imensă arenă pentru industria spectacolului” (ibid. p. 80,87). Televiziunea nu a inventat era divertismentului, doar a perfecţionat‑o.

Era televiziunii s‑a ridicat din cenuşa erei expunerii. În anii 1700 şi o bună parte a anilor 1800, aproape fiecare persoană din această ţară a fost un cititor. „America a fost dominată de cuvântul scris şi de o oratorie bazată pe cuvântul scris, mai mult decât oricare altă societate cunoscută” (ibid. p. 47). Rezultatul acestei situaţii a fost o naţiune de oameni care puteau gândi, analiza, dezbate şi formula un argument, puteau înţelege şi discuta diverse subiecte, inclusiv teologia. Toate acestea au început să se schimbe în secolul 19 pe măsură ce divertismentul a început să‑şi înfigă rădăcinile în vieţile poporului american.

Divertismentul a ajuns în scurt timp să‑şi înfăşoare tentaculele în jurul fiecărui aspect al societăţii americane. Nu numai religia a fost afectată, ci şi politica, mass-media, reclamele şi viaţa în general. Politicienii de azi nu mai dezbat atât de mult probleme cât sunt preocupaţi să proiecteze o imagine, şi de ce n‑ar face aşa, dacă „Imaginea înseamnă totul”, după cum ne spun reclamele firmei Canon. Aţi observat cum articolele de ziar încep din ce în ce mai mult să semene cu romanele, pregătind scena şi încercând să capteze interesul? Şi educaţia a fost cuprinsă de acest val. Dacă elevii nu vor să asculte ce‑i învaţă profesorul şi nu vor să citească bibliografia, poate că vor asculta de teatrul de păpuşi şi vor urmări desenele animate. Aşa că experţii au inventat Sesame Street [un program de televiziune educaţional pentru copii, combinând educaţia şi divertismentul în emisiunile televizate; este cunoscut mai ales datorită păpuşilor Muppets, care apar în cele peste 4000 de episoade – n.trad.] şi clonele acestuia, apoi au început să‑i laude rezultatele.

Copiii de azi au şi programe pentru calculator care au continuat metamorfoza procesului de învăţare într‑un joc. Însă prognoza pe termen lung nu e atât de luminoasă. Copiii noştri ajung la universitate sau la o slujbă cu o mentalitate a jocului. Consecinţa, recunoscută tot mai mult de profesori, este că trebuie să facem procesul de educare amuzant şi distractiv dacă vrem să păstrăm interesul tinerilor noştri. Tot ce a dovedit până la urmă Sesame Street, aşa cum observă Neil Postman, este că copiii iubesc şcoala „doar dacă şcoala este ca Sesame Street… Ca spectacol de televiziune, Sesame Street nu‑i încurajează pe copii să iubească şcoala sau orice ţine de şcoală. Îi încurajează să iubească televiziunea” (ibid. 4. 142). Din nefericire, „Contribuţia principală a televiziunii la filozofia educaţională este ideea că educaţia şi divertismentul sunt inseparabile… iar acest lucru a transformat sala de clasă într‑un loc în care atât predarea cât şi învăţarea trebuie să fie activităţi cât mai distractive” (ibid. p. 146, 148). Când nu sunt aşa, studenţii devin agitaţi sau indiferenţi.

Gândiţi‑vă apoi la reclame, care sunt o oglindă cât se poate de fidelă a lucrurilor pe care le preţuieşte societatea şi a felului în care ea gândeşte. Înainte de secolul 20, producătorii reclamelor presupuneau că consumatorii, pentru că ştiau citi, erau culţi, raţionali şi analitici. Prin urmare, reclamele erau prezentate în mod raţional – explicând beneficiile produselor – pentru a atrage o societate care gândeşte. Aşa au stat lucrurile până în ultima parte a anilor 1800, când producătorii reclamelor au început să adopte melodiile cu priză la public şi sloganurile. Evoluţia reclamelor de atunci încoace ar putea constitui un studiu interesant, însă chiar şi un observator ocazional ar putea observa lipsa aproape totală a conţinutului din reclamele moderne. Din ce în ce mai mult, reclamele moderne nu au aproape nici o legătură cu produsul promovat. Nu valoarea produsului este vândută, ci imaginea. Ce ne spune acest lucru despre noi? Ne spune că am devenit nişte oameni care nu mai gândim şi analizăm, ci răspundem la manipularea inteligentă a emoţiilor noastre.

„Reclamele de televiziune au făcut din discursul lingvistic ceva demodat, ca bază pentru decizia în legătură cu un produs. Înlocuind afirmaţiile cu imagini, reclama a înlocuit testarea adevărului cu apelul emoţional ca bază pentru decizia cumpărătorului” (ibid. p. 127). Implicaţiile acestui fapt pentru biserică ar trebui să fie evidente. Postman arată că „Declinul epistemologiei bazată pe cuvântul scris, însoţit de ascensiunea unei epistemologii bazată pe televiziune, a avut consecinţe grave asupra vieţii publice; devenim mai tâmpiţi cu fiecare minut ce trece” (ibid. p. 24). „Divertismentul ne ajunge oriunde ne‑am găsi, ne aşează în mijlocul spectacolului şi apoi ne lasă cum eram, poate ceva mai săraci în timp şi bani. El nu ne oferă (şi de obicei nici nu pretinde că ne oferă) vreo nouă perspectivă asupra vieţilor noastre” (All God’s Children and Blue Suede Shoes [Toţi copiii lui Dumnezeu şi pantofi din piele albastră de căprioară], de Don Myers, citat în Family-Based Youth Ministry [Lucrare de tineret bazată pe familie], p. 144).

Desigur, nici creştinismul nu a rămas prea în urmă. Neal Gabler, care nu are nici un interes în acest domeniu, nepretinzând că e creştin, a observat: „Protestantismul evanghelic, care a început ca un fel de divertisment spiritual în secolul al 19‑lea, doar şi‑a rafinat tehnicile în secolul 20, în special odată cu apariţia televiziunii. Teleevanghelişti precum Oral Roberts şi Jimmy Swaggart retransmit vechile întâlniri de trezire spirituală sub forma unui spectacol televizat de varietăţi, iar Clubul 700 al lui Pat Robertson a fost modelat după spectacolul „Astă‑seară”, cu deosebirea că invitaţii săi nu încearcă să promoveze un film nou sau un nou album muzical; ei promovează mântuirea” (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 120). Creştinismul la televizor, în mod necesar, a fost prezentat întotdeauna sub formă de divertisment. Teologia, ritualurile, închinarea sacră, rugăciunea, ca şi aproape toate celelalte componente autentice ale credinţei creştine, pur şi simplu nu „merg” în televiziune.

După cum era de aşteptat, biserica locală a înţeles şi ea beneficiile acestei mişcări. Dacă vrea să atragă masele, poate face acest lucru cel mai bine împachetând credinţa în ambalajul divertismentului – pentru că oamenii, obişnuiţi de‑acum să fie consumatori, au fost învăţaţi că păcatul suprem este plictiseala. Aşa s‑a născut biserica condusă de cerinţele pieţei, hrănind apetitul veşnic nesătul după distracţie al societăţii în general.

În ansamblu, a avut loc o schimbare radicală a valorilor culturii noastre. Un istoric remarca: „Vechea cultură puritană, orientată spre producţie, pretindea şi onora ceea ce ea numea caracterul, o funcţie a esenţei morale a unei persoane. Pe de altă parte, noua cultură, orientată spre consum, pretinde şi onorează ceea ce ea numeşte personalitatea, o funcţie a imaginii pe care o persoană o proiectează asupra altora. Deci, cultura puritană punea accentul pe valori precum munca, integritatea şi curajul. Noua cultură a personalităţii pune accentul pe farmec, fascinaţie şi atracţie” (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 197). Steven Covey, în cartea lui foarte populară, The Seven Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], în care prezintă multe idei cu care eu nu sunt de acord, observă acelaşi lucru într‑un studiu aprofundat asupra literaturii despre „succes” publicată în Statele Unite după 1776. El scrie că, „Aproape întreaga literatură din primii aproximativ 150 de ani s‑a concentrat asupra a ceea ce poate fi numit Morala Caracterului ca fundament al succesului – lucruri precum integritatea, smerenia, fidelitatea, cumpătarea, curajul, dreptatea, răbdarea, sârguinţa, simplitatea, modestia, şi Regula de Aur… La scurt timp însă după Primul Război Mondial, perspectiva de bază asupra succesului a trecut de la Morala Caracterului la ceea ce am putea numi Etica Personalităţii. Succesul a devenit mai mult o funcţie a personalităţii, a imaginii publice, a atitudinilor şi comportamentului, a abilităţilor şi tehnicilor, care facilitează procesele interacţiunii umane… Direcţia în care s‑a mers a fost adoptarea tehnicilor de influenţare eficiente, a strategiilor de putere, a abilităţilor de comunicare şi a atitudinilor pozitive” (The Seven Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], de Steven Covey, pp. 18-19).

Trăim într‑o societate care se îndreaptă din ce în ce mai mult spre formă în locul substanţei, care îmbrăţişează superficialul, care trăieşte ca să se distreze, care e gata să plătească orice sumă de bani ca să se poată amuza, care consideră distracţia drept scopul suprem al vieţii. Convingerea a fost înlocuită de emoţie, şi puţin par să observe acest lucru. Nu putem să nu ne gândim la Pinocchio şi prietenii lui pe Insula Plăcerilor. În mijlocul întregii distracţii fără noimă, doar Pinocchio părea să înţeleagă că erau cu toţii transformaţi în măgari, până a fost prea târziu.

Am fi sperat ca situaţia să fie diferită printre creştinii evanghelici, însă se pare că nu e cazul. Biserica pare să fie în pas cu lumea. Problema e următoarea – creştinii au fost seduşi şi instruiţi de aceleaşi forţe care au ademenit societatea în ansamblul ei. Prea mulţi creştini, la fel ca vecinii lor nemântuiţi, sunt impresionaţi de formă, nu de substanţă; urmăresc senzaţiile şi emoţiile; sunt mai predispuşi să răspundă la manipularea emoţională decât la discursul raţional. Cum poate biserica să fie competitivă într‑o piaţă atât de aglomerată? Dacă divertismentul a devenit valoarea primordială a felului de viaţă american (după cum sugerează unii), atunci cum poate biserica să rămână competitivă fără să devină un bastion al divertismentului? Însă, dacă cedează acestei puternice ispite, oare nu cumva biserica s‑a transformat în altceva? Postman, care nu pretinde că e creştin, recunoaşte totuşi că „Creştinismul este o religie serioasă, care cere mult efort şi atenţie. Atunci când este prezentată ca uşoară şi distractivă, devine o religie total diferită… În alte cuvinte, nu există nici o îndoială că religia poate fi făcută distractivă. Întrebarea e dacă, făcând‑o astfel, nu cumva o distrugem” (Postman, p. 121, 124). Problema e că scopul principal al industriei de divertisment este să facă pe plac mulţimii, însă scopul principal al creştinismului autentic este să‑i fie plăcut Domnului. Atât Scriptura cât şi istoria au arătat în mod repetat că rareori le poţi face pe amândouă, şi asta pentru scurt timp.

Un antidot?

Există oare vreun antidot pentru o cultură secată de râs? Nu cred. Când totul, de la politică la educaţie şi la religie se defineşte prin valoarea divertismentului, cultura în ansamblul ei pare prea trivializată ca să mai poată fi recuperată. Există totuşi o infimă speranţă ca poporul lui Dumnezeu (cel puţin o parte a lui) să privească prin fum şi să ajungă la concluzii diferite, la un mod de viaţă diferit. Cheia se găseşte în sfera discernământului. Autorul cărţii Evrei, vorbind despre cu totul alte lucruri, care au făcut din ascultătorii lui creştini nişte oameni imaturi şi ineficace, făcea apel la aceasta spunând: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s‑a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:14). Nu exista nici o scurtătură atunci, cum nu există nici astăzi, către maturitate şi discernământ – e nevoie de hrană tare, sub forma unui studiu aprofundat şi a unei aplicări a Cuvântului lui Dumnezeu.

Când Aldous Huxley a scris Brave New World [Minunata Lume Nouă], cu siguranţă nu s‑a gândit la discernământul biblic ca remediu pentru bolile societăţii pe care le anticipa. Dar a spus ceva ce merită luat în considerare: „Până la urmă, el încerca să ne spună că ceea ce i‑a nenorocit pe cei din Minunata Lume Nouă nu era că râdeau în loc să gândească, ci faptul că nu ştiau de ce râd şi nici de ce au încetat să mai gândească” (ibid. p. 163).

Creştinismul a fost conceput de Dumnezeu să fie o credinţă „care gândeşte”. Dumnezeu doreşte ca poporul lui să gândească, să raţioneze, să analizeze şi să studieze. El ne‑a dat Cuvântul Său într‑o formă declarativă; un Cuvânt care trebuie analizat cu atenţie dacă vrem să îl înţelegem (2Timotei 2:15). E o pierdere îngrozitoare atunci când ne lăsăm modelaţi în tiparul lumii de divertisment, fără să reflectăm cu atenţie, bazaţi pe Scriptură. Dumnezeu nu Îşi cheamă poporul la o viaţă morocănoasă, dar cu siguranţă că, dacă noi, la fel ca sfinţii din vremurile biblice, vom privi la cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu (Evrei 11:10), acest lucru ne va modela felul în care trăim şi ne va face să ne bucurăm de timpul nostru pe acest pământ. Despre legătura dintre acest subiect şi biserică vom vorbi mai mult data viitoare.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/entertainment1.htm

DOCETISMUL

download-1

DOCETISMUL

Informaţii Generale

Docetismul este o erezie cu privire la persoana lui Isus Hristos. Cuvântul este derivat din grecescul dekeo, care înseamnă „a părea” sau „a apărea”. Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu a devenit de fapt om sau să sufere pe cruce; el doar se părea că este sau că face aceasta. Această erezie a apărut într-un mediu elenist şi s-a bazat pe un Dualism care susţinea că lumea materială ori este ireală ori pozitiv de rea. Tendinţele de a spiritualiza pe Hristos prin negare umanităţii sale reale au fost deja prezente în vremurile Noului Testament.

Epistolele Ioanine au adresat problema de câteva ori (1 Ioan 4:2-3; 2 Ioan 7). Învăţăturile docetice au fost totodată avansate de susţinătorii Gnosticismului din secolul 2 şi au fost combătuţi de părinţii bisericii din acelaşi secol, în special de Ignatius de Antiohia şi Irineu. Părinţii şi-au bazat apărarea lor pe adevărata Întrupare a Fiului lui Dumnezeu pe doctrina Vechiului Testament despre creaţie, conform căreia lumea materială nu este nici ireală şi nici rea ci în fond bună.

Informaţii avansate

Docetismul este un termen folosit care se referă la o perspectivă teologică printre câteva prezente în biserica primară care privea aspectele cu privire la suferinţele şi umanitatea lui Hristos ca ceva imaginare sau aparente în loc să fie parte a unei întrupări reale. Teza de bază a doceticilor a fost că dacă Hristos a suferit el nu era divin, şi dacă era Dumnezeu nu putea să sufere. Combinarea celor două naturi, Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu, afirmate de Pavel în Romani 1:3-4 era în mod aparent deja sub atac din partea comunităţii Ioanine (vezi 1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7). Gândirea docetică a devenit o parte integrală a perspectivelor Gnosticismului, care l-au privit pe Isus ca mesagerul străin din afara lumii rele prezente şi cel care era neatins de creatorul răului. Isus cel străin a venit să-i deştepte pe Gnostici spre destinul lor din afara tărâmului creaţiei. În timp ce înscenatorii Crezurilor Nicene şi Apostolice s-au opus învăţăturii docetice şi au presupus în mod clar două naturi ale lui Isus, cei care au schiţat Definiţia de la Calcedon (451 d. Hr.) au explicat clar învăţătura creştină cu privire la Isus Hristos drept „Dumnezeu adevărat şi om adevărat”.

G L Borchert

(Elwell Evangelical Dictionary)

Bibliography

J N D Kelly, Early Christian Doctrines.

(courtesy of http://mb-soft.com)

Docetismul, erezia foarte timpurie că binecuvântatul nostru Domn avea un trup precum al nostru, doar în aparenţă, nu şi în realitate, Sf. Jerome din greu exagerează când spune (adv. Lucif. 23): „În timp ce apostolii încă mai supravieţuiau, în timp ce sângele lui Hristos era încă proaspăt în Iudea, trupul Domnului era declarat a fi doar o fantasmă”. Aparte de pasajele din Noul Testament, de exemplu, Efeseni 2:9, Evrei 2:14, care resping această afirmaţie, dar care nu poartă semne clare că ar fi fost scrise cu un scop controversat, se pare că din 1 Ioan 4:2, 2 Ioan 7, că aceste epistole au fost scrise când existau învăţători stigmatizaţi de scriitor ca fiind îndemnat de spiritul lui Antihrist, care nega faptul că Isus Hristos a venit în trup, o formă de expresie care implica o teorie docetică. Cei care susţineau că răul a rezultat din greşeala inerentă a materiei au găsit a fi imposibil să creadă că Salvatorul putea să fie El Însuşi sub dominaţia acelui rău din care a vrut să-l scape El pe oameni, şi ei au respins aşadar doctrina Bisericii a unei uniuni reale a naturilor divine şi umane în persoana Domnului nostru, însă pre-existenţa şi natura supraumană a Domnului nostru au fost privite ca fiind o parte aşa de esenţială din Creştinism încât cu două excepţii, sau probabil doar cu una (adică JUSTINUS şi probabil CAARPOCRATES), toate sectele cunoscute a fi drept Gnostice au atribuit Salvatorului o natură supraumană, unii oarecum separând personalitatea de acea natură de personalitatea Sa umană, alţii reducând partea pământească a Domnului nostru spre simpla aparenţă. Este chiar mai îndoielnic dacă e să înţelegem sau nu intru sens tehnic declaraţia că el a învăţat acea „putere” de la Tatăl a venit asupra Domnului nostru; adică, fie că era doctrina sa cea a puterilor cereşti care ar fi unit de sine pe omul Isus. Învăţătura acestui tip este în mod neechivoc atribuită lui CERINTHUS, a cărui alte doctrine, aşa cum spune Irineu, au avut mare răsunet pentru cei din Carpocrates. Aceasta este în opoziţie cu teoria care face pretenţia Domnului nostru de a fi Hristos să dateze, nu de la naşterea sa, ci după o dată ulterioară, încât Irineu (iii. 16) foloseşte argumentul, arătându-şi credinţa în inspiraţie evangheliilor, că Matei ar fi spus, „naşterea lui Isus a fost în acest fel”, dar că Duhul Sfânt, prevăzând şi păzind împotriva depravării adevărului, a spus prin Matei, „naşterea lui Hristos a fost în acest fel”. Baur (Christliche Gnosis, p. 258) face Docetismul comun pentru toţi Gnosticii, susţinând că teoria care tocmai a fost descrisă este într-un anumit sens Docetică; în măsura în care în timp ce susţine că Isus este un om real, activ din punct de vedere vizibil în lucrarea de răscumpărare, aceasta învaţă că aceasta este doar aparenţa înşelătoare, lucrarea fiind de fapt înfăptuită de o personalitate distinctă, Hristos. Dar este mult mai uzual şi mai natural să folosim cuvântul Docetism doar cu referire la celelalte teorii care refuză să recunoască umanitatea adevărată a Răscumpărătorului. De exemplu, ni se spune (Irineu i. 23) că, conform sistemului lui Simon, Răscumpărătorul (care, totuşi, nu este Isus1, ci însăşi Simon) „s-a arătat printre oameni ca om, deşi el nu era om, şi se spunea că a suferit în Iudea, deşi nu a suferit”. Conform sistemului lui SATURNIUS (Irineu i. 24), Salvatorul a fost fără naştere, fără trup, şi fără figură, şi apărea ca om în fantasmă, nu în adevăr. Conform lui BASILIDES, aşa cum este raportat de Irineu, Hristos sau Nous nu este distins faţă de Isus, ci se spune a fi o putere imaterială, care l-a transfigurat precum a voit El; că El a apărut pe pământ ca om şi a făcut minuni, dar că El nu a suferit; că a fost Simon din Cirena, care, fiind transfigurat în forma lui Isus, a fost crucificat, în timp ce Însăşi Isus, în forma lui Simon care stătea lângă el, râdea de persecutorii săi, şi apoi, incapabil să fie ţinut de ei, s-a înălţat la Cel ce L-a trimis, invizibil faţă de toţi. Docetismul descris aici este combătut în mod încordat în Epistolele Ignaţiene în forma lor greacă, mai ales în ad Trall. 9, 10 şi ad Smyrn. 2. În acestea scriitorul accentuează declaraţiile că Domnul nostru a fost într-adevăr născut, a mâncat şi a băut, a fost într-adevăr persecutat sub Pilat din Pont, a fost într-adevăr crucificat, şi a înviat într-adevăr din morţi; şi el declară în mod expres că aceste declaraţii au fost făcute în contradicţie faţă de doctrina anumitor necredincioşi, sau mai degrabă atei, care declarau că suferinţele Sale erau doar aparenţe. Această polemică este absentă faţă de Syriac Ignatius, şi de aici s-a derivat un argument împotriva autenticităţii formei greceşti. Dar pentru a face argumentul valid, ar trebui să existe dovadă că apariţia Docetismului a fost probabil mai târzie decât era lui Ignatius, timp în care se prea poate să fie exact invers. Saturninus susţine un astfel de loc în toate listele eretice, încât se face referire la el în începutul secolului al 2lea, şi aşa cum a învăţat el în Antiohia, se prea poate să fi fost confruntat de Ignatius. Policarp de asemenea (Ep. 7) foloseşte cuvintele din 1 Ioan 4:3 în aşa fel încât să arate că Docetismul era în timpul său o tulburare.

În formele Docetismului descrise până aici nu există nici o evidenţă că s-ar fi fost implicat vreo teorie mai subtilă decât că simţurile spectatorilor din cadrul vieţii pământeşti a Domnului nostru ar fi fost înşelate. Docetismul din VALENTINUS a fost expus într-o teorie şi mai artificială, care este pe deplin expusă în art. Nostru s.v. Se pare că Valentinus era doar parţial docetic. El încuviinţa lui Isus posesiunea unui trup real capabil de a afecta într-adevăr simţurile, dar susţinea că trupul era făcut dintr-o substanţă diferită de cea a noastră şi era caracteristică în privinţa susţinerii prin hrana pământească (Scrisoarea către Agathopus, ap. Clem. Alex. Strom. iii. 7, 451). Irineu, totuşi (v. 1, 2, şi mai deplin iii. 22), insistă că  doctrina Valentiniană nu diferea de fapt de Docetismul pur; pentru aceasta dacă Domnul nostru nu a preluat substanţa trupului în pântecul Fecioarei El nu putea să fie un om real care să fi suferit foamea şi setea şi oboseala, care a plâns la mormântul lui Lazăr, care a transpirat cu picături de sânge, din a cărui coastă rănită a curs apă şi sânge.

Docetismul lui MARCION diferă de cel al Gnosticilor anteriori. Pentru ei marea piatră de poticnire a fost suferinţele lui Hristos, şi prin urmare este realitatea suferinţei lui Hristos şi moartea pe care antagoniştii lor au căutat să o stabilească. Marcion, din contra, a voit chiar să recunoască dovada dragoste Domnului nostru arătată în suferinţele şi moartea Sa, dar aceasta a fost respingătoare pe el ca să se datoreze naşterii Sale umane, care conform părerii sale l-ar fi făcut pe Domnul nostru datornic şi subiectul Creatorului lumii. Prin urmare, în timp ce Basilides a admis o naştere reală a omului Isus, Valentinus a admis cel puţin o naştere aparentă în care trupul pregătit în altă parte a fost introdus în lume, Marcion nu ar datora nici o naştere, şi şi-ar începe evanghelia sa cu anunţul brusc că în anul al 15lea al lui Tiberiu, Hristos2 a venit (prin care să înţelegem că a venit din ceruri) în Capernaum, un oraş din Galileea (Tertulian. adv. Marc. iv. 7). Ucenicul lui Marcion Apelles a modificat doctrina stăpânului său încât a voit să datoreze faptul că Isus avea un trup solid, dar a negat că ar fi fost o naştere în care El să şi-o fi asumat-o (Tertulian. de C. C. 6); şi el susţinea că Domnul nostru s-a folosit doar temporar de acest trup, şi că atunci când s-a arătat ucenicilor Săi după învierea Sa, El l-a redat înapoi elementelor din care l-a primit (Hipp. Ref. vii. 38, 260). Ceva de acest gen pare să fi fost şi părerea sectei cunoscute drept Docatae.

A patra carte a dialogului împotriva Marcioniţilor (Origen, i. 853) conţine o polemică împotriva Docetismului care este reprezentat ca apărat de Marinus ucenicul lui Bardaesanes, care adoptă noţiunea Valentiniană că Domnul nostru a venit dia MariaV, nu ek MariaV, şi care susţine că trupul Său pământesc era doar ca cel asumat temporar de îngeri care au mâncat şi băut cu Avraam. Un argument în favoarea părţii ortodoxe este folosit de câţiva Părinţi, şi forma cuvintelor în care fiecare s-a exprimat a fost mult discutată în controversa modernă. Aici apare în forma „Dacă Hristos era fără trup şi sânge, din ce fel de trup şi sânge sunt pâinea şi vinul, imaginile (eikonaV) cu care El a poruncit acea memorare a Sa ca să se facă?” (cf. Ign. ad. Smyrn. 7; Iren. iv. 18, v. 2; Tert. adv. Marcion. iv. 40). Despre ereticii de mai târziu, cei mai considerabili care au susţinut o teorie Docetică sunt Manicheanii. În controversa cu ei ortodoxia a avut exact aceleaşi puncte de stabilit precum în controversa cu Marcion, anume că Hristos a venit în lume, nu doar ca trimis de Tatăl, ci ca fiind într-adevăr născut din Fecioara; că a fost într-adevăr întrupat, şi că nu a preluat forma unui trup aşa cum au făcut-o îngerii a căror aparenţă a fost înregistrată; că El a fost circumcis, botezat, ispitit; că moartea Sa a fost una reală, după cum era necesară pentru ca învierea Sa să fie reală (vezi în particular disputa dintre Augustin şi Faustus). Cu privire la disputele din secolul 6, cu privire la trupul Domnului nostru, vezi JULIANUS (47) din Halicarnassus, şi D. C. B. (4-vol. ed.) sub CORRUPTICOLAE şi PHANTASIASTAE. Se cunoaşte destul de bine că însăşi Mohamed a adoptat relatarea Docetică a crucificării Domnului nostru.

Pe lângă ereziile formale care au fost mânjite cu Docetism, aceiaşi imputaţie a fost aruncată asupra încă unuia dintre Părinţi. Aceasta este foarte puternic susţinută de Photius (Bibl. 109) împotriva Hypotyposes a lui CLEMENT DIN ALEXANDRIA. Această carte nu a supravieţuit, dar nu este nici o îndoială din scrierile sale existente că Clement a atribuit Domnului nostru un trup real. Într-un fragment probabil din Hypotyposes păstrat dintr-o traducere latină (p. 1009), el citează „tradiţiile” că atunci când Sf. Ioan a atins trupul Domnului nostru trupul nu a prezentat nici o rezistenţă, ci a făcut loc mâinii ucenicului. Concluzia lui Redepennning (Origenes, ii, 391) este că doctrina lui Clement a derivat din cea ulterior recunoscută ca ortodoxă, nu cu privire la trupul Domnului nostru, a cărui realitate a recunoscut-o el, ci în susţinerea că trupul Său a fost în mod direct unit cu Logos-ul Divin fără intervenţia vreunui suflet uman capabil de a simţi durerea sau suferinţa. Redepenning (l.c.) discută de asemenea cât de mult este de acuzat ORIGEN de Docetism, unde se poate consulta Huet’s Origeniana, ii. Qu. iii. 10, 11.

Tradiţiile la care face referire Clement au fost identificate cu conţinuturi ale unei lucrări din Leucius Charinus, cu explicaţia de a relata călătorii ale apostolilor, unde se face referire de către Photius (Bibl. 114), şi din care sunt extrase citate în Actele celui de-al doilea conciliu din Nicea (Actio v.). În această lucrare, (pe care Grabe pare să o fi privit-o în mod corect drept Marcionită, s-a învăţat că Fiul nu era om, ci doar părea să fie aşa; că El s-a arătat faţă de ucenicii Săi uneori tânăr, alteori bătrân; uneori ca un prunc, alteori ca un bătrân; uneori mare, alteori mici; uneori aşa de mare încât ar putea atinge cerul cu capul Său; că picioarele Sale nu lăsau nici o urmă; şi că El nu a fost de fapt crucificat, ci, conform lui Photius, o altă persoană a fost în locul Său. Relatarea este oferită în extrasele Nicene ale unei viziuni văzute de Sf. Ioan pe muntele Măslinilor, la vremea crucificării, care învaţă că forma crucificată nu era, într-adevăr a Domnului nostru, dar nu sugerează că era oricare altă persoană.

[G. S.]

1 Probabil nu este corect a spune „nu Isus”, căci Simon susţinea o teorie a transmigrării sufletelor, şi se poate să fi pretins a fi identic cu Isus. Dacă aşa stau lucrurile, totuşi, el trebuie să fi fost mai târziu decât acel Simon din Fapte.

2 Există o citire variată bine-recomandată „Deum” în loc de „eum”; dar Epiphanius (Haer. 42, p. 312) ar fi transmis din greu aceasta în tăcere dacă nu ar fi găsit-o în Marcion al său.

(courtesy of www.ccel.org)

 Articole adiţionale despre acest subiect:

„Docetismul” este numele dat unor varietăţi de tendinţe hristologice a căror caracteristici unificatoare sunt supuse unor dezbateri considerabil de ştiinţifice.

Scrisoarea lui Ignatius către Smyrnaeani. Oponenţii principali ai lui Ignatius la vremea scrierii acestei scrisori au fost Docetiştii, care pretindeau că Isus nu putea să fi fost atât Dumnezeu şi să fi suferit ca fiinţă umană.

Julius Cassianus pe care-l descrie drept iniţiatorul Docetismului o thV dokhsewV exarcwn, o declaraţie care trebuie primită cu o anumită modificare.

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

Trei ani de la apariţia Publicaţiei Baptiste de Apologetică  de Caius Obeada

Nostra Aetate

În Zilele Noastre

Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

Trei ani de la apariţia

Publicaţiei Baptiste de Apologetică  de Caius Obeada

În fiecare an am încercat să transmit un mesaj de mulţumire lucrătorilor şi colaboratorilor Misiunii Vox Dei, anul acesta vreau să mulţumesc cititorilor care ne-au încurajat să continuam lucrarea la care am fost chemaţi. Mii de accesări la site-ul publicaţiei au încurajat extrem de mult lucrătorii misiunii. Unii ne-au mulţumit cu cuvinte calde de încurajare, alţii ne-au batjocorit, înjurat sau trimis tot felul de virusuri. „Fiecare a dat ce a putut”, spune o vorbă românească.

Recordul pe care l-am reuşit să-l avem la accesări a fost de peste 157.000 într-o singură lună. Publicaţia a menţinut o media de 67.000 accesări pe lună, însă ceea ce ne-a făcut să continuăm au fost încurajările primite din partea cititorilor. Ca lucrători ai Domnului nu ne putem plânge prea mult la dificultăţile pe care le-am întâlnit. Aceste rânduri vor să scoată în evidenţă încurajarea pe care am primit-o, şi nu problemele de zi cu zi cu care suntem confruntaţi în menţinerea unei astfel de publicaţii.

În mod deosebit vreau sa mulţumesc colaborarea şi prietenia lui Laurenţiu Nica şi Gabriela Olaru, doi tovarăşi de lucru, chemaţi să lucreze spre slava lui Dumnezeu. Nu am cuvinte de mulţumire pentru tovărăşia lor şi sper ca această tovărăşie să aducă mulţumire lui Dumnezeu şi tuturor celor care se bucură şi se pot folosi de publicaţiile Misiunii Vox Dei.

Cu mare durere aduc aminte plecarea la Domnul a unui colaborator, prieten, frate şi rudă, a doctorului Caius Streian. În iarna anului 2002, „uica Caius” mă sfătuia în începuturile Misiunii, a necesităţii spirituale şi intelectuale pe care o Bibliotecă creştină ar putea să o aducă comunităţii române din întreaga lume. M-a încurajat şi susţinut în rugăciune, sfaturile preţioase rămânând cu mine pentru restul vieţii până la re-întâlnirea în împărăţia Domnului.

Biblioteca, Publicaţia, Forumul, sunt 3 lucrări care au fost iniţiate pe rând începând cu toamna anului 2002, fiecare cu o lucrare specifică, încercând să dăm posibilitatea cititorilor la o gamă cât mai diversă în necesităţile personale. Biblioteca a ajutat şi ajută pe cititor în studiul personal a înţelegerii Scripturilor. Publicaţia aduce o altă dimensiune, ajutând pe cititor să vadă contextul apologetic în care trăim. Articole teologice, apologetice, ştirile, misiunile, ajută pe cititor sa vadă şi să citească despre viaţa Baptistă, cine sunt, ce cred şi ce fac baptiştii din întreaga lume.

Forumul a fost ultima investiţie a eforturilor misiunii, pentru a oferii posibilitatea la un dialog interconfesional, în explicarea şi înţelegerea textelor, a învăţăturilor pe care fiecare a ajuns să le susţină şi de ce. Unii sunt mai timizi în a expune înţelegerile la care au ajuns, însă sper ca pe viitor câţi mai mulţi să poată expune cu certitudine înţelegerile la care au ajuns.

Care sunt proiectele de viitor a Misiunii Vox Dei? Deocamdată lucrăm pe trei fronturi, studiind şi analizând cum am putea să îmbunătăţim lucrările pe care le facem. Anul trecut am pierdut pentru o perioada de timp legătura cu mii de abonaţi lunari. Probleme tehnice, care au inclus si colaborarea tehnica a serverului pe care îl folosim, ne-au pus în dificultatea de a menţine pe cititori la curent cu apariţia Publicaţiei şi a altor anunţuri periodice. Încercăm să reglementăm problema, studiind surse si posibilităţi noi de a ţine legătură cu toţi prietenii şi colaboratorii publicaţiei.

De asemenea studiem schimbarea Bibliotecii. Formatul pe care l-am inaugurat la începutul anului 2003, a fost formulat şi prelucrat în iarna anului 2002. În ultimii 4 ani, internetul a evoluat considerabil, punându-ne în situaţia de a schimba formula şi prezentarea Bibliotecii, fiind mai accesibil şi uşor de folosit. Având în vedere faptul că audienţa Biblioteci nu este numai romană, o îmbunătăţire este inevitabilă, încercând să ţinem pasul cu tehnologia prezentă.

În curs de studiu este posibilitatea lansării unei publicaţii evanghelice (posibil bi-lunare) cu colaborare interdenominaţională, pe un format tip magazin, incluzând ştiri, anunţuri, umor, politică, etc…., o apariţie care să dea o perspectivă creştin evanghelică, deschizând posibilitatea a câtor mai mulţi în domeniul publicistic evanghelic. Deocamdată totul este în studiu, sperând să putem crea o colaborare care să fie benefică cititorului creştin român din întreaga lume.

Mulţumesc din nou tuturor care au ajutat şi ajută misiunea Vox Dei, fie colaborator, cititor sau împotrivitor. Nu pot concluziona aceste rânduri fără să menţionez pe nume fiecare contribuitor pe anul 2005-2006:

Colaboratori permanenţi:

Laurentiu Nica – director de comunicaţii

Pastor Dr. Benjamin Cocar – teolog şi profesor baptist

Gabriela Olaru – coordonator misiunea Betania şi corespondent Constanţa

Ioan Ciobota – RVE Timişoara

Emanuela Belea – coordonatoare lucrarea cu femeile Braşov (pagina Femeii)

Luminiţa Nica – lectura creştină

Contribuţii speciale:

Adrian Olariu – preşedinte misiunea Osana

Pastor Nelu Vatanu

Pastor Marian Ghiţă

Florin Munteanu

Marin Liviu

Cristiana P.

Anişoara Capota

Prof. Ileana Jean

Cerasela Perianu

Iosif Belea

Elena Mezei

Fiecare îşi are locul şi lucrarea lui, însă echipa Publicaţiei de Apologetică Baptistă mulţumeşte tuturor pentru susţinerea lucrării pe care o facem. Bucuria Domnului tuturor!

Coram Deo

Caius Obeada

Apologet baptist

Fondatorul Misiunii Vox Dei Baptist Ministries

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_sept06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Crăciunul Originea cuvântului

download-1

Crăciunul  Originea cuvântului

Cuvântul pentru Crăciun din engleza târzie este Cristes Maesse, Masa lui Hristos, prima dată descoperită în 1038, şi Cristes-messe, în 1131. În olandeză acesta este Kerst-misse, în latină Dies Natalis, de unde provine franţuzescul Noel, şi italienescul Il natale; în germană Weihnachtsfest, de la veghea sacră precedentă. Termenul Yule este de o origine disputată. Acesta nu este conectat cu nici un cuvânt care să însemne „roată”. Numele în anglo-saxonă era geol, ospăţ: geola, numele lumii (cf. cuvântului islandez iol o sărbătoare în decembrie).

Sărbătorirea timpurie

Crăciunul nu era printre festivalurile timpurii ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători; Origen privind probabil la imperialul discreditabil Natalitia, afirmă (in Lev. Hom. viii in Migne, P.G., XII, 495) că în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele lor de naştere; Arnobius (VII, 32 in P.L., V, 1264) încă mai poate ridiculiza „zilele de naştere” ale zeilor.

Alexandria. Prima evidenţă a sărbătorii este din Egipt. În circa 200 d. Hr., Clement din Alexandria (Strom., I, xxi in P.G., VIII, 888) spune că anumiţi teologi egipteni „prea curioşi” desemnează, nu numai anul, ci şi ziua naşterii lui Hristos, punând-o în 25 Pachon (20 mai) în al 28 lea an al lui Augustus. [Ideler (Chron., II, 397, n.)  credea că ei făceau asta crezut că luna a noua, în care s-a născut Hristos, era a noua din propriul lor calendar.] Alţii au ajuns la data de 24 sau 25 Pharmauthi (19 sau 20 aprilie). Cu evidenţa lui Clement se poate menţiona lucrarea „De paschæ computus”, scrisă în 243 şi atribuită în mod fals lui Ciprian (P.L., IV, 963 sqq.), care pune naşterea lui Hristos pe 28 martie, deoarece în acea zi soarele material a fost creat. Dar Lupi a arătat (Zaccaria, Dissertazioni ecc. del p. A.M. Lupi, Faenza, 1785, p. 219) că nu există nici o lună în an faţă de cară autorităţile respectate să nu le fi atribuit naşterii lui Hristos. Clement, totuşi, ne mai spune că basilidienii au sărbătorit Boboteaza, şi cu aceasta, probabil, Naşterea, pe 15 sau 11 Tybi (10 sau 6 ianuarie). În oricare caz această dublă comemorare a devenit populară, parţial pentru că apariţia păstorilor era considerată o manifestare a slavei lui Hristos, şi a fost adăugată la manifestările mai mare sărbătorite pe 6 ianuarie; parţial pentru că la manifestarea de la botez multe codice (de exemplu Codex Bezæ) acordă în mod greşit cuvintele Divine ca sou ei ho houios mou ho agapetos, ego semeron gegenneka se(Tu eşti Fiul meu preaiubit, aceasta este ziua când te-am născut) în loc de en soi eudokesa (în tine îmi găsesc plăcerea), citit în Luca 3:22. Abraham Ecchelensis (Labbe, II, 402) citează Constituţiile Bisericii Alexandriniene pentru o dies Nativitatis et Epiphaniæ în vremurile Niceane; Epifanius (Hær., li, ed. Dindorf, 1860, II, 483) citează o extraordinară ceremonie semi-gnostică la Alexandria în care, în noapte de 5-6 ianuarie, o cruce însemnată cu Korê era purtată în procesiunea din jurul unei cripte, spre psalmodierea „Astăzi în această oră Korê a dat naştere la cel Etern”; John Cassian înregistrează în „Confruntările” lui (X, 2 in P.L., XLIX, 820), scrise 418-427, că mănăstirile egiptene încă mai observă „obiceiul antic”; dar în 29 Choiak (25 decembrie) şi 1 ianuarie, 433, Paul din Emesa a predicat înaintea lui Cyril din Alexandria, şi predicile sale (see Mansi, IV, 293; appendix to Act. Conc. Eph.) arată că sărbătorirea din decembrie a fost atunci ferm stabilită acolo, şi calendarele dovedeau permanenţa sa. Sărbătoarea din decembrie prin urmare a ajuns în Egipt între 427 şi 433.

Cipru, Mesopotamia, Armenia, Asia Mică. În Cipru, la sfârşitul secolului al 4lea, Epifanius afirmă împotriva lui Alogi (Hær., li, 16, 24 in P. G., XLI, 919, 931) că Hristos s-a născut pe 6 ianuarie şi a fost botezat pe 8 noiembrie. Efraim Syrus (a cărui imnuri aparţin Bobotezei, nu Crăciunului) dovedeşte că Mesopotamia încă mai pune festivalul naşterii la 13 zile după solstiţiul de iarnă; adică 6 ianuarie; Armenia în acelaşi fel a ignorat şi încă mai ignoră festivalul din decembrie (Cf. Euthymius, „Pan. Dogm.”, 23 in P.G., CXXX, 1175; Niceph., „Hist. Eccl,”, XVIII, 53 in P.G., CXLVII, 440; Isaac, Catholicos of Armenia in eleventh or twelfth century, „Adv. Armenos”, I, xii, 5 in P.G., CXXII, 1193; Neale, „Holy Eastern Church”, Introd., p. 796). În Capodocia, În predicile lui Grigore din Nyssa de Sf. Basil (care a murit înainte de 1 ianuarie 379) şi cele două care au urmat, predicate în sărbătoarea Sf. Ştefan (P.G., XLVI, 788; cf, 701, 721), dovedesc faptul că în 25 decembrie din 380 se sărbătorea deja acolo, dacă nu cumva argumentele prea ingenioase ale lui Usener (Religionsgeschichtliche Untersuchungen, Bonn, 1889, 247-250), avea să pună acele predici în 383. De asemenea, Asterius de Amaseia (secolul al 5lea) şi Amfilochius de Iconium (contemporan al lui Basil şi Grigore) arată că în eparhiile lor sărbătorile de Bobotează şi Naşterea erau separate (P.G., XL, 337 XXXIX, 36).

Ierusalim. În 385, Silvia de Bordeaux (sau Etheria, cum se pare clar că ar trebui să fie numită) a fost profund impresionată de splendidele sărbători ale Copilăriei de la Ierusalim. Ele aveau în mod definit o altă coloratură a „Naşterii”; episcopul purcedea noaptea spre Betleem, întorcându-se la Ierusalim pentru ziua sărbătorilor. Prezentarea era celebrată la 40 de zile după aceia. Dar această calculare începe din 6 ianuarie, şi sărbătoarea ţinea din timpul octavei acelei date (Peregr. Sylv., ed. Geyer, pp. 75 sq.). Din nou (p. 101) ea menţionează ca festivaluri mari Paştele şi Boboteaza. În 385, prin urmare, 25 decembrie nu era observat în Ierusalim. Aceasta verifică aşa numita corespondenţă dintre Cyril de la Ierusalim (348-386) şi Papa Julius I (337-352), citat de John Nikiu (c. 900) pentru a converti Armenia la 25 decembrie (see P.L., VIII, 964 sqq.). Cyril declară că clericul său nu poate, în acest singur festival al Naşterii şi al Botezului, să facă o dublă procesiune la Betleem şi la Iordan. (Această ultimă practică este aici un anacronism.) El îi cere lui Julius să atribuie data adevărată a naşterii „din datele de recensământ aduse de Titus la Roma”; Julius numeşte 25 decembrie. Un alt document (Cotelier, Patr. Apost., I, 316, ed. 1724) îl face pe Julius să scrie către Juvenal din Ierusalim (c. 425-458), adăugând că Grigore Nazianzen la Constantinopole era criticat pentru „înjumătăţirea” festivalului. Dar Julius a murit în 352, şi prin 385 Cyril nu a făcut nici o schimbare; într-adevăr, Jerome, scriind despre 411 (in Ezech., P.L., XXV, 18), confirmă Palestina pentru ţinerea datei de naştere a lui Hristos (când El s-a ascuns) la sărbătoarea Manifestării. Cosmas Indicopleustes sugerează (P.G., LXXXVIII, 197) că şi în mijlocul secolului al 6lea Ierusalim era specific în combinarea a două comemorări, argumentând din Luca 3:23 că ziua botezului lui Hristos era aniversarea zilei Sale de naştere. Comemorarea, prin urmare, a lui David şi a apostolului Iacov pe 25 decembrie la Ierusalim justifică sărbătoarea suspendată. Usener, argumentând din „Laudatio S. Stephani” a lui Basil din Seleucia (c. 430. – P.G., LXXXV, 469), crede că Juvenal a încercat cel puţin să introducă această sărbătoare, dar că numele mai mare a lui Cyril a atras acel eveniment propriei sale perioade.

Antiohia. În Antiohia, la sărbătoarea Sf. Filogonius, Chrysostom a predicat o predică importantă. Anul era aproape 386, deşi Clinton oferă 387, şi Usener, printr-o lungă rearanjare a predicilor sfântului, (Religionsgeschichtl. Untersuch., pp. 227-240) 388. Dar între februarie 386, când Flavian l-a ordonat pe Chrysostom preot, şi decembrie este suficient timp pentru predicarea tuturor predicilor din discuţie (See Kellner, Heortologie, Freiburg, 1906, p. 97, n. 3). În vederea unei reacţii către anumite ritualuri şi festivaluri evreieşti, Chrysostom încearcă să unească Antiohia în a celebra naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, parte a comunităţii ţinând-o deja în acea zi pentru cel puţin 10 ani. În Apus, spun el, sărbătoarea era astfel ţinută, anothen; introducerea sa în Antiohia a căutat-o întotdeauna, conservativii s-au opus adesea. De data asta a avut succes; într-o biserică aglomerată el a apărat noul obicei. Aceasta nu era o noutate; de la Thrace la Cadiz această sărbătoare era observată – pe drept, din moment ce rapida sa difuziune miraculoasă i-a dovedit autenticitatea. În plus, Zaharia, care, în calitate de mare preot, a intrat în Templu în Ziua Ispăşirii, a primit astfel anunţul conceperii lui Ioan în septembrie; la şase luni mai târziu Hristos a fost conceput, adică în martie, şi născut prin urmare în decembrie.

În final, deşi niciodată la Roma, după autoritatea pe care o ştie că hârtiile de recensământ ale Sfintei Familii sunt încă acolo. [Acest apel la arhivele romane este atât de vechi pe cât este Iustin Martirul (Apol., I, 34, 35) şi Tertulian (Adv. Marc., IV, 7, 19). Julius, în falsurile Cyriline, se spune că a calculat data de la Josephus, pe aceleaşi presupuneri negarantate despre Zaharia aşa cum a făcut şi Chrysostom.] Roma, prin urmare, a observat 25 decembrie destul de mult pentru a permite lui Chrysostom să vorbească cel puţin în 388 ca mai sus (P.G., XLVIII, 752, XLIX, 351).

Constantinopole. În 379 sau 380 Grigore Nazianzen s-a făcut pe sine exarchos al noului festival, adică iniţiatorul ei, în Constantinopole, unde, încă de la moartea lui Valens, ortodoxia renăştea. Cele trei Omilii ale sale (see Hom. xxxviii in P.G., XXXVI) sunt predicate în zile succesive (Usener, op. cit., p. 253) în capela privată numită Anastasia. La exilul săi în 381, festivalul a dispărut.

Totuşi, conform cu John de Nikiu, Honorius, când el era prezent la o vizită, a aranjat împreună cu Arcadius pentru observarea festivalului la data romană. Kellner pune vizita în 395; Baumstark (Oriens Chr., 1902, 441-446), între 389 şi 402. Ultimul se bazează pe o scrisoare a lui Iacov din Edessa, citată de George din Beeltân, afirmând că Crăciunul a fost adus la Constantinopole de Arcadius şi Chrysostom din Italia, unde, „conform istoriilor”, aceasta a fost ţinută din vremurile apostolice. Episcopatul lui Chrysostom a durat din 398 până în 402; sărbătoarea trebuie să fi fost dar introdusă între aceste date de Chrysostom episcop, ca la Antiohia de Chrysostom preot. Dar Lübeck (Hist. Jahrbuch., XXVIII, I, 1907, pp. 109-118) dovedeşte evidenţa lui Baumstark drept invalidă. Mult mai important, dar din greu mai bine acreditat este disputa lui Erbes (Zeitschrift f. Kirchengesch., XXVI, 1905, 20-31) că sărbătoarea a fost adusă de Constantin devreme în 330-35.

Roma. La Roma cea mai timpurie evidenţă este Calendarul Filocalian (P. L., XIII, 675; it can be seen as a whole in J. Strzygowski, Kalenderbilder des Chron. von Jahre 354, Berlin, 1888), compilat în 354, care conţine trei intrări importante. În calendarul civil, la 25 decembrie se găseşte „VIII kal. ian. natus Christus in Betleem Iudeæ”. Pe „VIII kal. mart” (22 februarie) este dea asemenea menţionat Înscăunarea Sf. Petru. Intrarea semnificativă este „Chr. Cæsare et Paulo sat. XIII. hoc. cons. Dns. ihs. XPC natus est VIII Kal. ian. d. ven. luna XV”, adică în timpul consulului (Augustus) Cezar şi Paulus Domnul Nostru Isus Hristos s-a născut în a opta dinaintea calendelor din ianuarie (25 decembrie), o vineri, a paisprezecea zi a lunii. Detaliile lovesc cu tradiţia şi posibilitatea. Pactul, aici XIII, este în mod normal XI; anul este A.U.C. 754, o dată sugerată pentru prima dată la două secole mai târziu; în nici un an dintre 751 şi 754 nu putea ca 25 decembrie să cadă vinerea; tradiţia este constantă în a pune naşterea lui Hristos miercurea. În plus data oferită pentru moartea lui Hristos (duobus Geminis coss., i.e. A.D. 29) îl face ca El să fie doar de 28 de ani, şi un sfert de ani de viaţă. Aparte de aceasta, aceste intrări într-o listă a consulului sunt interpolări manifestate. Oare nu sunt cele două intrări în „Depositio Martyrum” prin urmare? Dacă era ziua naşterii lui Hristos în trup doar găsită acolo, aceasta putea să stea ca începutul anului de natales a martirilor spirituali; dar 22 februarie este acolo ieşit din loc. aici, ca şi în consularul fasti, festivalurile populare au fost mai târziu introduse de dragul convenienţei. Doar calendarul civil nu a fost adăugat, acesta era nefolositor după abandonarea festivalurilor păgâne. Deci, chiar dacă „Depositio Martyrum” datează, pe cât e de posibil, din 336, nu este clar că calendarul conţine evidenţa mai timpurie decât însăşi Filocalus, adică 354, decât dacă sărbătoarea pre-existentă populară trebuie să fie atribuită drept posibilă în această recunoaştere oficială. Dacă era manuscrisul Chalki din Hipolit autentic, evidenţa sărbătorii din decembrie ar fi existat din c. 205. Pasajul relevant [care există în acest manuscris fără de paranteze şi care este întotdeauna citat înainte de George Syncellus (c. 1000)] spune:

He gar prote parousia tou kyriou hemon he ensarkos [en he gegennetai] en Bethleem, egeneto [pro okto kalandon ianouarion hemera tetradi] Basileuontos Augoustou [tessarakoston kai deuteron etos, apo de Adam] pentakischiliosto kai pentakosiosto etei epathen de triakosto trito [pro okto kalandon aprilion, hemera paraskeun, oktokaidekato etei Tiberiou Kaisaros, hypateuontos Hrouphou kai Hroubellionos. – (Comm. In Dan., iv, 23; Brotke; 19)

„Căci prima venirea a Domnului Nostru în trup [în care el a fost născut], în Betleem, a avut loc [25 decembrie, a patra zi] în domnia lui Augustus [al patruzeci şi doilea an, şi] în anul 5500 [de la Adam]. Şi El a suferit în cel de-al treizeci şi treilea an al Său [25 martie, parasceva, în anul al optsprezecelea al lui Tiberius Cezar, în timpul consulului Rufus şi Rubellio].”

Interpolarea este sigură, şi admisă de Funk, Bonwetscht, etc. Numele consulilor [care ar trebui să fie Fufius şi Rubellius] sunt greşite; Hristos trăieşte 33 de ani; în autenticul Hippolytus, 31; data minuţioasă este irelevantă în această discuţie cu milenariştii Severieni; este incredibil că Hippolytus să fi cunoscute aceste detalii când contemporanii săi (Clement, Tertulian, etc.) sunt, când tratează subiectul, ignoranţi sau tăcuţi; sau ar trebui, după ce le-a publicat, să fi rămas necitate (Kellner, op. cit. p. 104, are o scuză pe această pagină).

Sf. Ambrozie (de virg., iii, 1 in P. L., XVI, 219) păstrează predica lui Papa Liberius I la Sf. Petru, când, de Natalis Christi, sora lui Ambrozie, Marcelina, a luat voalul. Papa a domnit din mai 352 până în 366 cu excepţia anilor săi de exil, 355-357. Dacă Marcelina a devenit o călugăriţă numai după vârsta canonică de 25, şi dacă Ambrozie s-a născut doar în 340, probabil că evenimentul a avut loc după 357. Deşi predica e plină de referinţe adecvate Bobotezei (nunta din Cana, înmulţirea pâinilor, etc.), acestea se datorează (Kellner, op. cit., p. 109) secvenţei de gândire şi nu fixează predica pe 6 ianuarie, o sărbătoarea cunoscută în Roma până mult mai târziu. Usener, într-adevăr, argumentează (p. 272) că Liberius a predicat-o în acea zi în 353, instituind sărbătoarea Naşterii în decembrie al aceluiaşi an; dar Filocalus justifică presupunerea noastră că dacă aceasta a precedat pontificatul său cu ceva timp, deşi alungarea lui Duchesne a acesteia spre 243 (Bull. crit., 1890, 3, pp. 41 sqq.) nu poate spune prea multe. În Apus Conciliul de la Saragosa (380) încă mai ignoră 25 decembrie (see can. xxi, 2), Papa Siricius, scriind în 385 (P. L., XII, 1134) lui Himerius în Spania, distinge sărbătorile Naşterii şi ale Apariţiei; dar dacă se referă la folosirea romană sau spaniolă nu este clar. Ammianus Marcellinus (XXI, ii) şi Zonaras (Ann., XIII, 11) datează o vizită a lui Iulian Apostatul la o biserica la Vienne din Gaul de Bobotează şi respectiv Naşterea. Dacă nu erau două vizite, Vienne în 361 d. Hr. combinate cu sărbătorile, deşi în ce zi este încă îndoielnic. Prin vremea lui Jerome şi Augustin, sărbătoarea din decembrie este stabilită, deşi ultimul (Epp., II, liv, 12, in P.L., XXXIII, 200) o omite dintr-o listă de festivaluri de primă clasă. Din secolul al 4lea fiecare calendar Apusean atribuie aceasta zilei de 25 decembrie. La Roma, deci, Naşterea era sărbătorită pe 25 decembrie înainte de 354; în Răsărit, la Constantinopole, nu înainte de 379, decât cu Erbes, şi împotriva lui Grigore, noi o recunoaştem acolo din 330. De aici, aproape în mod universal s-a concluzionat faptul că noua dată la care s-a ajuns în Răsărit din Roma prin Bosfor în timpul marii treziri anti-Ariane, şi prin intermediul campaniilor ortodoxe. De Santi (L’Orig. delle Fest. Nat., in Civiltæ Cattolica, 1907), urmându-l pe Erbes, argumentează că Roma a preluat Boboteaza Răsăriteană, acum cu o coloratură a Naşterii, şi, cu un număr crescut de Biserici Răsăritene, au puso pe 25 decembrie; mai târziu, atât Răsăritul cât şi Apusul şi-au divizat sărbătorile lor, lăsând Boboteaza pe 7 ianuarie, şi Naşterea pe 25 decembrie, respectiv, şi prin a pune Crăciunul pe 25 decembrie şi Boboteaza pe 6 ianuarie. Ipoteza mai timpurie încă mai pare preferabilă.

Originea datei

Evangheliile. Referitor la data naşterii lui Hristos Evangheliile nu oferă nici un ajutor; pe datele lor se bazează argumentele contradictorii. Recensământul ar fi fost imposibil iarna; o întreagă populaţie nu putea fi pusă atunci în mişcare. Din nou, iarna trebuie să fi fost aceasta; atunci doar munca la câmp fusese suspendată. Dar Roma nu era aşa de politicoasă. Autorităţile difereau mai mult în privinţa faptului dacă păstorii puteau sau voiau să-şi ţină turmele expuse în timpul nopţilor din sezonul ploios.

Serviciul de la templu al lui Zaharia. Argumentele bazate pe slujirea la templu a lui Zaharia sunt neserioase, deşi calculele antichităţii (vezi mai sus) au fost reînviate într-o formă şi mai complicată, de exemplu, de către Friedlieb (Leben J. Christi des Erlösers, Münster, 1887, p. 312). Cele 24 de clase de preoţi evrei, se spune, slujeau în fiecare săptămână la Templu; Zaharia era în clasa a opta, Abia. Templul fusese distrus 9 ab, anul 70 d. Hr.; tradiţia rabinică de mai târziu spune că clasa 1, Jojarib, slujea atunci. Din aceste date de neîncredere, asumând că Hristos s-a născut A.U.C. 749, şi că niciodată în 70 de ani turbulenţi succesiunea de săptămâni nu a eşuat, este calculat că clasa a opta slujea 2-9 octombrie, A.U.C. 748, când conceperea lui Hristos cade în martie, şi naşterea presupusă în decembrie. Kellner (op. cit., pp. 106, 107) arată cât de disperată este calcularea săptămânii lui Zaharia din oricare punct dinainte sau după ea.

Analogia festivalurilor Vechiului Testament. Se pare posibil, o analogie a relaţiei Paştelui Evreiesc şi a Cinzecimea la Paşte şi la Săptămâna Rusaliilor, pentru a conecta Naşterea cu sărbătoarea Corturilor, aşa cum a făcut, de exemplu, Lightfoot (Horæ Hebr, et Talm., II, 32), argumentând din profeţia Vechiului Testament, de exemplu, Zaharia 14:16 şu; combinând, de asemenea, faptul morţii lui Hristos în Nisan cu profeţia lui Daniel de trei ani şi jumătate de slujire (9:27), el pune naşterea în Tisri, adică în septembrie. Pe atât de nedorit este şi de a conecta 25 decembrie cu sărbătoarea Răsăriteană (decembrie) a Dedicării (Jos. Ant. Jud., XII, vii, 6).

Natalis Invicti. Bine-ştiuta sărbătoare solară, totuşi, de Natalis Invicti, sărbătorită pe 25 decembrie, are o pretenţie puternică asupra responsabilităţii pentru data noastră din decembrie. Pentru istora cultului solar, poziţia sa în Imperiul Roman, şi sincretismul cu Mitharism, vezi Cumont’s epoch-making „Textes et Monuments” etc., I, ii, 4, 6, p. 355. Mommsen (Corpus Inscriptionum Latinarum, 12, p. 338), a colectat evidenţa pentru sărbătoare, care şi-a atins culmea de popularitate sub Aurelian în 274. Filippo del Torre în 1700 a văzut pentru prima dată importanţa sa; aceasta este marcată, se spune, fără adăugirea Calendarului Filocalus. Ar fi imposibil aici chiar să trasăm istoria simbolismului solar şi a limbajului aşa cum este aplicat faţă de Dumnezeu, Mesia, şi Hristos în lucrările canonice evreieşti şi creştine, patristice sau devoţionale. Oficiile imnurilor şi ale Crăciunului abundă în instanţe; textele sunt bine aranjate de Cumont (op. cit., addit. Note C, p. 355).

Apropierile cele mai timpurii ale naşterilor lui Hristos şi soarele este în Cypr., „De pasch. Comp.”, xix, „O quam præclare providentia ut illo die quo natus est Sol . . . nasceretur Christus.” – „O, ce minunat a acţionat Providenţa ca în acea zi în care s-a născut Soarele. . . Hristos să se nască”. În secolul al 4lea, Chrysostom, „del Solst. Et Æquin.” (II, p. 118, ed. 1588), spune:”Sed et dominus noster nascitur mense decembris . . . VIII Kal. Ian. . . . Sed et Invicti Natalem appelant. Quis utique tam invictus nisi dominus noster? . . . Vel quod dicant Solis esse natalem, ipse est Sol iustitiæ.” – „Dar Domnul nostru, de asemenea, este născut în luna lui decembrie . . . a opta dinaintea calendelor din ianuarie [25 decembrie] . . ., Dar ei o numesc ‚Naşterea Necuceritului’. Care într-adevăr este aşa de necucerit ca Domnul Nostru . . .? Sau, dacă spun ei că e data de naştere a Soarelui, El este Soarele Dreptăţii.” Deja Tertulian (Apol., 16; cf. Ad. Nat., I, 13; Orig. c. Cels., VIII, 67, etc) a afirmat că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin (Tract xxxiv, in Joan. In P. L., XXXV, 1652) denunţă identificarea eretică a lui Hristos cu Sol. Papa Leo I (Serm. xxxvii in nat. dom., VII, 4; xxii, II, 6 in P. L., LIV, 218 and 198) combate în mod amar supravieţuirile solare – creştinii, aflaţi pe treptele bisericii Apostolilor, se întorc să adore soarele ce răsare. Închinarea la soare are trăsături lăsate prin testament pentru închinarea populară modernă din Armenia, unde creştinii s-au conformat temporar şi extern cultului soarelui material (Cumont, op. cit., p. 356).

Ar trebui văzută aici şi o premeditată şi legitimă „botezare” a sărbătorii păgâne nu mai mult decât transferarea datei ce trebuie presupuse. „Naşterea pe munte” a lui Mithra şi a lui Hristos în „grotă” nu au nimic în comun: adoratorii păstori ai lui Mithra (Cumont, op. cit., I, ii, 4, p. 304 sqq.) sunt mai degrabă împrumutaţi din surse creştine decât vice versa.

Alte teorii de origine păgână. Originea Crăciunului nu ar trebui să se caute în Saturnalia (1-23 decembrie) şi nici în naşterea sfântă din timpul nopţii la Eleusis (see J.E. Harrison, Prolegom., p. 549) cu probabila sa legătură prin Frigia cu eretici Naaseni, sau chiar cu ceremonia alexandriniană citată mai sus; şi nici în riturile analoge faţă de cultul de la mijlocul iernii al lui Delfi al legănatului Dionysus, cu revocarea din mare spre o nouă naştere (Harrison, op. cit., 402 sqq.).

Teoria astronomică. Duchesne (Les origines du culte chrétien, Paris, 1902, 262 sqq.) avansează teoria „astronomică” că, dat fiind 25 martie ca zi de moarte a lui Hristos [din punct de vedere istoric imposibil, dar o tradiţie veche pe cât Tertulian (Adv. Jud., 8)], instinctul popular, cerând un număr exact de ani în viaţa divină, ar pune conceperea lui în aceiaşi dată, naşterea Sa 25 decembrie. Această teorie este cel mai bine susţinută de faptul că anumiţi Montanişti (Sozomen, Hist. Eccl., VII, 18) au ţinut Paştele pe 6 aprilie; atât 25 decembrie şi 6 ianuarie sunt astfel explicate în mod simultan. Socoteala, în plus, este în întregime în păstrarea argumentelor bazate pe număr şi astronomie şi „convenienţă”, pe atunci aşa de populare. Din nefericire, nu există nici o evidenţă contemporană pentru celebrarea în secolul al 4lea a concepţiei lui Hristos pe 25 martie.

Concluzie. Scriitorul prezent este înclinat să gândească că, dacă ar fi originea festivalului din Răsărit sau Apus, şi deşi abundenţa festivalurilor analoge din mijlocul iernii se poate să fi ajutat în mod indefinit alegerea datei din decembrie, acelaşi instinct care a pus Natalis Invicti în solstiţiul de iarnă ar fi satisfăcut, aparte de adaptarea deliberată sau calcului curios, de a pune acolo şi sărbătoarea creştină.

Liturghia şi obiceiul

Calendarul. Fixarea acestei date i-a fixat şi pe cele ale Circumciderii şi ale Prezentării; despre Aşteptare şi, probabil, Anunţare B.V.M.; şi de Naştere şi Concepere a Botezului (cf. Thurston in Amer. Eccl. Rev., December, 1898). Până în secolul 10 Crăciunul era socotit, în domeniul papal, ca începutul anului eclesiastic, aşa cum încă mai este în Bule; Boniface VIII (1294-1303) a restaurat temporar această folosire, la care germanii ţin cel mai mult.

Populara facere-fericită. Codexul Theod., II, 8, 27 (cf. XV, 5,5) interzice, în 425, jocurile de circ pe 25 decembrie; deşi până la Codexul Just., III, 12, 6 (529) se impune încetarea muncii. Al Doilea Conciliu de la Tours (can. xi, xvii) proclamă în 566 sau 567, sanctitatea celor „doisprezece zile” de la Crăciun la Bobotează, şi datoria de postul Apariţiei; acela al lui Agde (506), în canoanele 63-64, ordonează o comuniune universală, şi ce a lui Braga (563) interzice postul de Crăciun. Popularele face-fericit, totuşi, au crescut aşa de mult încât „Legea Regelui Cnut”, fabricată c. 1110, a ordonat o abţinere de la Crăciun la Bobotează.

Cele trei Mase. Sacramentariile Galeziene şi cele Gregoriene oferă trei Mase în acest festival, şi acestea, cu o martirologie specială şi sublimă, şi dispensare, dacă este necesar, de la abstinenţă, încă ne mai marchează folosirea noastră. Deşi Roma oferă trei Mase la Naştere doar, Ildefonsus, un episcop spaniol, în 845, face aluzie la o triplă masă la Naştere, Paşte, Rusalii şi Transfigurare (P.L., CVI, 888). Aceste Mase, la miezul nopţii, apus, şi în moarte, erau în mod mistic conectate cu dispensaţiile autohtone iudaice şi creştine, sau (as by St. Thomas, Summa Theologica III:83:2) de tripla „naştere” a lui Hristos: în Eternitate, în Timp şi în Suflet. Culorile liturgice variau: negru, alb, roşu, sau (de exemplu la Narbonne) roşu, alb, violet erau folosite (Durand, Rat. Div. Off., VI, 13). Gloria se cânta numai la prima Masă a zilei.

Originea istorică a acestei triple Mase este probabil după cum urmează (cf. Thurston, in Amer. Eccl. Rev., January, 1899; Grisar, Anal. Rom., I, 595; Geschichte Roms . . . im Mittelalter I, 607, 397; Civ. Catt., 21 September, 1895, etc.): Prima Masă, sărbătorită la Oratorium Præsepis in St. Mary Major – o biserică probabil imediat asimilată de biserica din Betleem – şi a treia, la St. Petru, reproduce în Roma dublul Oficiu de Crăciun menţionat de Etheria (vezi mai sus) la Betleem şi Ierusalim. A doua Masă era celebrată de papă în „capelă regală” a oficialilor Curţii Bizantine din Palestina, adică biserica St. Anastasia, original numită, ca biserica de la Constantinopole, Anastasis, şi clădită ca ea pentru a reproduce biserica Anastasis din Ierusalim – şi ca ea, în final, în abandonarea numelui „Anastasis” pentru cel al martirului St. Anastasia. A doua Masă ar fi prin urmare un compliment papal pentru biserica imperială la festivalul ei patronal. Cele trei staţii sunt astfel socotite, căci prin 1143 (cf. Ord. Romani in P. L., LXXVIII, 1032) papa a abandonat distanta Sf. Petru şi a rostit a treia Masă de la marele altar de la St. Mary Major. La această a treia Masă Leo III a inaugurat, în 800, prin încoronarea de către Charlemagne, Sfântul Imperiu Roman. Ziua a devenit una favorită pentru ceremoniile de la curte, şi în ea, de exemplu, William de Normandia a fost încoronat la Westminster.

Prezentările dramatice. Istoria dedicării a Oratorium Præsepis în biserica liberiană, a osemintelor de acolo şi a imitărilor lor, nu aparţin acestei discuţii [cf. CRIBRELICS. The data are well set out by Bonaccorsi (Il Natale, Rome, 1903, ch. iv)], dar practica de oferirea de expresii dramatice, sau cel puţin spectaculare a incidentelor Naşterii a dat naştere devreme la mai multe sau mai puţine mistere liturgice. Ordinarea lui Rouen şi a lui Reims, de exemplu, punea officium pastorum imediat după Te Deum şi înaintea Masei (cf. Ducange, Gloss. med. et inf. Lat., s.v. Pastores); Biserica de mai târziu a sarbatorit al doilea mister „profetic” după Tierce, în care Virgil şi Sibyl s-au unit cu profeţii Vechiului Testament în a-l onora pe Hristos. (For Virgil and Nativity play and prophecy see authorities in Comparetti, „Virgil in Middles Ages”, p. 310 sqq.) „A-l de-iroda pe Irod”, adică de a interpreta exagerat, date din violenţa lui Irod în aceste piese.

Ieslea scenei naşterii. Sf. Francis de Assisi în 1223 a originat ieslea de azi prin a laiciza obiceiul de atunci eclesiastici, de aici extra-liturgic şi popular. Prezenţa unui bou şi măgar se datorează unei interpretări greşite a lui Isaia 1:3 şi Habacuc 3:2 (versiunea „Itala”), deşi ele apar în unica „Naştere” din secolul al 4lea descoperită în catacombele din Sf. Sebastian în 1877. Măgarul pe care a mers Balaam în misterul Reims a câştigat sărbătoare titlului Festum Asinorum (Ducange, op. cit., s.v. Festum).

Imnurile şi colindele. Degenerarea acestor piese în parte ocazionau răspândirea noelelor, pastorali, şi colindelor, la care s-au acordat, uneori, o poziţie cvasi-liturgică. Prudentius, în secolul 4, este primul (şi singurul din acel secol) de a produce un imn Naşterii, căci „Vox clara” (imn pentru Laude în Apariţie) şi „Christe Redemptor” (Vesperali şi Utrenii de Crăciun) nu pot fi atribuite lui Ambrozie. „A solis ortu” este cu certitudine, totuşi, de Sedulius (secolul 5). Germanul Weihnachtslieder datat din secolele 11 şi 12, cele mai timpurii noele din al 11lea, cele mai timpuri colinde din al 13lea. Faimoasa „Stabat Mater Speciosa” este atribuită lui Jacopone da Todi (1230-1306); „Adeste Fideles” este, cel mai timpuriu, din secolul 17. Aceste aere populare esenţiale, şi chiar cuvinte, totuşi, au existat cu mult înainte ca ele să fie puse în scris.

Felicitările şi prezentările. Obiceiurile păgâne care se centrau pe calendele din ianuarie gravitau Crăciunul. Tiele (Yule şi Crăciun, Londra 1899) a colectat mult exemplare interesante.Strenæ (eacute; trennes) din 1 ianuarie roman (bitterly condemned by Tertullian, de Idol., xiv and x, and by Maximus of Turin, Hom. ciii, de Kal. gentil., in P. L., LVII, 492, etc.) supravieţuiesc ca daruri de crăciun, felicitări, cutii.

Butucul yule. Focurile calende erau un scandal chiar şi pentru Roma şi Sf. Boniface a obţinut de la Papa Zaharia abolirea lor. Dar probabil că butucul Yule în multele sale forme era în original aprins doar la vederea sezonului rece. Doar în 1577 acesta a devenit o ceremonie publică în Anglia; popularitatea sa, totuşi, a crescut imens, în special în Provence; în Tuscany, Crăciunul este numit simplu ceppo (bloc, butuc – Bonaccorsi, op. cit., p. 145, n. 2). În plus, acesta a devenit conectat cu alte folosinţe; în Anglia, un locuitor avea dreptul să se hrănească pe cheltuiala stăpânului său atât ca o roată, adică rotund, de lemn, dată lui, ar arde, stăpânul îi dădea unui arendaş o grămadă de lemne la naşterea unui copil; kindsfuss era un dar oferit copiilor la naşterea unei surori sau a unui frate, şi chiar la ferma de animale aceia a lui Hristos, fratele universal mic (Tiele, op. cit., p. 95 sqq.).

Verdeţuri. Gervase de Tilbury (secolul 13) spune că în Anglia grânele sunt expuse în noaptea de Crăciun pentru a dobândi fertilitate de la roua care cade ca răspuns la „Rorate Cæli”; tradiţia că pomii şi florile înfloresc noapte este prima dată citat dintr-un geograf arab din secolul 10, şi extins în Anglia. Într-o epică franceză din secolul 13, lumânările sunt văzute pe pomii înfloriţi. În Anglia toiagul lui Iosif din Arimatea a fost cel care a înflorit la Glastonbury şi în altă parte; când 3 septembrie a devenit 14 septembrie în 1752, 2000 de oameni au privit să vadă dacă spinul Quainton (cratagus præcox) ar înflori în Crăciunul de Stil Nou; şi pentru că nu a făcut-o, ei au refuzat să ţină festivalul Noului Stil. Din acest crez practicile calende a decoraţiilor cu verdeţuri (interzise de Arhiepiscopul Martin of Braga, c. 575, P. L., LXXIII – vâscul era lăsat de Druizi) au dezvoltat pomul de Crăciun, prima dat menţionată în mod definit în 1605 la Strasburg, şi introdus în Franţa şi Anglia doar în 1840, de Prinţesa Helena of Mecklenburg şi Prince Consort respectiv.

Vizitatorul misterios. Doar cu mare atenţie ar trebui ca misteriosului binefăcător din noaptea de Crăciun – Knecht Ruprecht, Pelzmärtel pe un cal de lemn, St. Martin pe un încărcător alb, Sf. Nicolae şi echivalentul său „reformat” Părintele Crăciun – să fie atribuiţi cu păşirea unui sfânt în papuci lui Woden, care, împreună cu soţia sa Berchta, au coborât în nopţile dintre 25 decembrie şi 6 ianuarie, pe un cal alb pentru a binecuvânta pământul şi pe oameni. Focurile şi roţile strălucitoare i-au luminat pe dealuri, casele erau împodobite, procesele suspendate şi festivalurile celebrate (cf. Bonaccorse, op. cit., p. 151). Knecht Ruprecht, la oricare dată (prima dată găsit într-un mister din 1669 şi condamnat în 1689 ca un diavol) era doar un slujitor al Sfântului Copil.

Ritualuri necatolice. Dar fără îndoială că autenticul nuclei creştin a atras acumulările păgâne. Pentru calende tăcute; extraordinarul şi obscenul Modranicht; tortul în onoarea „placentei” Mariei, condamnat (692) la Conciliul Trullan, canonul 79; Tabulæ Fortunæ (hrană şi băutură oferită pentru a se obţine sporire, şi condamnat în 743) see Tiele, op. cit., ch. viii, ix – Datele lui Tiele sunt probabil de o mai mare valoare decât deducţiile sale –şi Ducange (op. cit., s. vv. Cervula and Kalendæ).

În Anglia, Crăciunul a fost interzis de Actul Parlamentului în 1644; ziua trebuia să fie un post şi o zi marcată; magazinele au fost constrânse să fie deschise; plăcintele de prune şi plăcintele mărunţite erau condamnate drept păgâne. Conservativii au rezistat; la Canterbury s-a vărsat sânge; dar după Sectanţii Restaurării au continuat să numească Yuletide „Fooltide” [fluxul Yule în fluxul proştilor, într-o traducere liberă, n. tr.].

http://www.voxdeibaptist.org/Craciunul_originea_cuvintului.htm

Comunitatea Bisericilor Baptiste Arad / Last minute Șiștarovăț 2019…

download-1

Mai sunt doar câteva zile până la Gents Camp, o tabără destinată băieților între 13-16 ani. În cazuri excepționale se acceptă și 12 sau 17 ani.Organizatori: Scripture Union România împreună cu o echipă experimentată din Australia.

Prețul: 200 de lei

Sună acum și rezervă loc pentru tine și prietenii tăi: 0742215569, Cristi Marițan.

https://www.facebook.com/pg/ComunitateaBaptistaArad/posts

Rezultatele înainte de contestații la Examenul Național de Bacalaureat ale Liceelor Teologice Baptiste în sesiunea iunie-iulie 2019

Nr. crt. Unitatea de învăţământ Rata de promo-vare Rata de promovare la nivel  judeţean Observaţii
1. Liceul Teologic Baptist „Alexa Popovici” Arad 100% 60,77% – Locul I la nivel județean – 29.09% dintre elevi au obținut medii peste 9.00
2. Liceul Teologic Baptist „Logos” Bucureşti 90,47% 72,84%
3. Liceul Teologic Baptist „Emanuel” Cluj-Napoca 93,48% 80,71%
4. Liceul Teologic Baptist „Emanuel” Oradea 100% 66,87% – Locul I la nivel județean -71.92% dintre elevi au obținut medii peste 9.00 – 4 medii între 9.90-10.00
5. Liceul Teologic Baptist Reşiţa 100% 61,90% -Locul I la nivel județean -22.72% dintre elevi au obținut medii peste 9.00
6. Liceul Teologic Baptist „Betania” Sibiu (Structură a Liceului Teoretic „C. Noica” Sibiu) 88,88% 74,54%
7. Liceul Teologic Baptist Timişoara 77,77% 64,64%

Rata de promovare la nivel naţional a examenului de Bacalaureat, sesiunea iunie-iulie 2019:67,20%.

    Rata de promovare a Liceelor Teologice Baptiste la examenul de Bacalaureat, sesiunea iunie-iulie 2019: 92.94%.

Rezultatele înainte de contestații la Examenul Național de Bacalaureat ale Liceelor Teologice Baptiste în sesiunea iunie-iulie 2019

Robert J. Tamasy: Cine își va mai aminti peste 10 ani?

Robert J. Tamasy: Cine își va mai aminti peste 10 ani?

Unul dintre clișeile cele mai profunde pe care le-am auzit este atât de simplu încât poate fi trecut ușor cu vederea: „Faima este trecătoare”. Gândiți-vă la asta: un muzician înregistrează o melodie hit care ajunge imediat în topul vânzărilor, însă hit-ul cu numărul doi nu mai apare. Peste ani de zile, acel cântăreț care a avut un singur hit nu va mai apărea în lista cu cei mai faimoși oameni ai tuturor timpurilor; și mulți se vor întreba „cine a fost acesta?”.

Diverși candidați intră în cursă pentru ocuparea unor funcții politice importante, chiar pentru Președinție. Însă, atunci când pierd alegerile vor fi uitați în curând. Unii dintre noi vom uita și că au candidat vreodată.

Patrick Morley, vorbitor și autor al cărții „Omul din oglindă” și al altor cărți interesante, a vorbit despre acest subiect, cu ceva timp în urmă; el a scris următoarele: „Azi dimineață am încercat să îmi aduc aminte numele celebrului om de afaceri și filantropist din Tampa (Florida, SUA) care a fost patronul echipei de fotbal Tampa Bay Buccaneers. Numele lui apărea mereu la știri. Era mult mai cunoscut decât mulți dintre noi vom fi vreodată și totuși, acum, după 10 ani de când i-am auzit numele, nu mi-l mai amintesc. Și sunt mulți în această situație”. Calea de la faimă la obscuritate poate fi foarte scurtă.

Apoi, Morley a pus următoarea întrebare: „Cine își va mai aminti numele tău peste 10 ani după ce vei muri?” Având în vedere toți aceia care au avut parte de faimă și succes, ale căror nume erau pe buzele tuturor, iar apoi au căzut în uitare, nu este o întrebare importantă?

Ideea nu este cum să avem parte de notorietate pe termen lung, ci, mai degrabă, care ar trebui să fie prioritățile noastre astfel încât după ce viața noastră pe pământ se va sfârși, impactul pe care l-am avut – moștenirea pe care am construit-o – să continue în viața altora. Putem să urmărim să avem bogății, să ne stabilim scopuri înalte pentru afacerile noastre, să ne luptăm să avem parte de recunoștință și un anumit statut, sau alte vise pe care să căutăm să le îndeplinim. Dar, dacă nu am avut un impact semnificativ, pozitiv, în viața oamenilor din jurul nostru, în cele din urmă nimic nu va mai conta.

Dacă luăm în considerare viața Domnului Isus Hristos, lucrarea Sa oficială pe Pământ a durat doar trei ani. În acest timp El a intrat în contact cu mii de oameni, însă, în mod semnificativ, Isus a investit multe ore pentru a învăța și a instrui o mână de oameni veniți din diferite contexte. Aceștia nu erau cetățenii de elită și marii oameni de afaceri ai zilelor lor. Însă, chiar și după 2000 de ani, impactul pe care L-a avut Domnul Isus în viața lor – pe care și ei, la rându lor, l-au avut în viața altora – poate fi văzut acum în milioane de oameni din toată lumea.

Apostolul Pavel își exprimă și el perspectiva: „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice.” (2 Corinteni 4:16-18).

Așa că întrebăm din nou: Cine își va aminti numele tău peste zece ani după ce vei muri? Bineînțeles că niciunul dintre noi nu se va apropia de impactul pe care L-a avut Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar putem fi implicați în lucrarea Lui veșnică în anii pe care îi avem la dispoziție. Misionarul englez C.T. Studd a exprimat lucrul acesta bine când a scris: „Avem o singură viață, care va trece în curând și va rămâne doar ce am făcut pentru Hristos”. Care sunt scopurile tale în viață care să rămână pentru eternitate?

Autor: Robert Tamasy

https://www.stiricrestine.ro/2019/07/10/robert-j-tamasy-cine-isi-va-mai-aminti-peste-10-ani/?

Daesh (IS): asesinatos en masa de niños + fotos y video

a-isis1

Algo que hace especialmente odiosos al Deaesh es su crueldad con gente indefensa, inocente y la población civil, sobre todo cuando se trata de kurdos,  cristianos o de yazidíes. O de mujeres…  >>

a-isis

La última actuación horripilante está diseñada para aterrorizar y lo han conseguido: en una sola sesión asesinaron a sangre fría a 200 niños sirios.

a-isis2

Y por mucho que digan en Arabia Saudí, Emiratos, Kuwait, Iraq, Indonesia, Qatar, Yemen, etc. ¡esto también es el Islam!

isis22

a-isis3

***

***

***

***

O PROFEŢIE MEÎNPLINITĂ   / IONA 3:1-10 ARDELEAN VIOREL

download-1

O PROFEŢIE MEÎNPLINITĂ   / IONA 3:1-10 ARDELEAN VIOREL

1). INTRODUCERE. Ca şi nume Ioana însemna în ebraică „porumbel”[1] şi este contemporan parţial cu prorocii Amos şi Osea. El era un profet din timpul împăratului Ieroboam al –II- lea, rege peste Regatul de Nord prin secolul 8 În, Cr. Iona a venit din Get- Hefer, un oraş din ţinutul Zabulonului în apropriere de Nazaret. El prezice lărgirea ţinutului realizată de Iaroboam în detrimentul Asiriei ((2 Împăraţi 14:25). Cartea este o naraţiune, Ioan făcând parte din preoţii mici, şi nu conţine profeţii lungi. Profeţi mici au fost denumiţi aşa în funcţie de mărirea lucrărilor scrise, care erau mult mai scurte ca la profeţii mari ca exemplu Isaia. Autorul. Cartea nu ne dă indicaţii cu privire a autorul ei şi nu se foloseşte persoana întâi. O posibilă redactare a cărţii (Iona 3:3), este o dată târzie secolul 6-8 Î.Cr, când cetatea nu mai exista, fiind distrusă în anul 612 B.C. Profeţii mici au fost cunoscuţi şi respectaţi abia în secolul 3 B.C iar   caracteristica literară indică o dată post- exilică a datării cărţii (Vezi de asemenea D. W. B. Robinson în NBCR cu privire la această problemă.). Mesajul [2] din Cartea lui Iona ne vorbeşte despre   dragostea lui Dumnezeu faţă de popoarele păgâne care sunt prinse şi ele în planul de mântuire a lui Dumnezeu, iar în Noul Testament acest plan este anunţat concret (2 Petru 3:9)  „Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”, şi mai sunt multe versete care ne spun acest lucru. Cartea ne indică şovinismul evreilor, Ioana fiind un exemplu tipic deşi Dumnezeu le aduce aminte că trebuie să fie o mărturie pentru neamuri. Schiţa conţinutului. Cartea lui Ioana are patru capitole cu teme care diferă.   În primul capitol Iona este trimis de Dumnezeu la cetatea Ninive pentru avertizarea cetăţi pentru că din pricina răutăţii ei va fi nimicită. Dar Iona o ia în direcţie opusă, se iscă o furtună mare, este aruncat peste bord la sugestia lui şi este înghiţit de un peşte mare. (cuvântul care la noi s-a tradus prin peşte este “ketos” care înseamnă monstru marin). Iona este chemat să prelungească viaţa unui popor duşman dar nu o nu ascultă de Dumnezeu, primeşte o misiune, dar nimeni nu poate fugii de Dumnezeu. Domnul foloseşte mijloace şi incidente din viaţă pentru a-şi duce la îndeplinire planul, şi pentru Gloria şi Slava Sa. În capitolul 2 este redată rugăciunea lui Iona, în care se repetă un psalm de mulţumire spus în pântecul peştelui. Iona cunoştea psalmii lui David. Peştele l-a dat afară pe ţărm pe Iona. În capitolul 3 Iona aduce celor din Ninive mesajul trimis de Dumnezeu, iar uneori trebuie să coborâm în adânc pentru a ne pocăii ori Dumnezeu nu se lasă slujit dacă nu ai o viaţă curată. În momente de restrişte Dumnezeu aşteaptă rugăciunile noastre. Adevărata rugăciune are o bază biblică iar minunea este că Iona nu a fost digerat de sucurile gastrice în cele 3 zile   fiind o intervenţie divină. În capitolul 4 Ioana aşteaptă să vadă judecata lui Dumnezeu, dar cum cetatea să căit au scăpat de nimicire, în schimb Iona s-a supărat iar Dumnezeu îi dă o lecţie în care arată că trebuie să aibă milă de toţi oamenii. Poporul din Ninive se închinau lui Dagon, zeu cu chip de peşte. Iona a fost afectat de sucurile gastrice (pielea lui), un motiv prin care să fie crezut. A povestit ce s-a întâmplat, a fost crezut, iar cetatea Ninive s-a pocăit,   Ioana a predicat un mesaj de condamnare dar are şi un mesaj de iertare. Obiectivul ultim este pocăinţa omului, a poporului, acesta este rostul rugăciunii şi a postului Din păcate Iona este dezamăgit şi stă cu spatele la Dumnezeu dar el citează din Psalmi 139:7  „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?”. În Iona vedem pericolul unui spirit răutăcios şi acru, mânia lui Iona când sunt primiţi păcătoşi şi nemulţumire că cetatea a fost cruţată. Dumnezeu este milos şi gata să ierte. Dumnezeu iubeşte lumea chiar dacă este răzvrătită. Iona a trebuit să înveţe o lecţie dintr-o plantă, un vierme, ori tihna lui Iona însemna pentru el mai mult ca 120 000 de oameni ce erau „ copii fără discernământ”. Apelul lui Iona. După regatul lui Solomon împărăţia se desface în Regatul de Sud, care conţine două seminţii pe Iuda şi Beniamin, şi Regatul de Nord ce cuprinde 10 seminţii. Unii împăraţi au fost buni alţii au fost răi fiind catalogaţi în funcţie de „teologia Templului”, iar în Nord toţi împăraţii au fost răi. Cartea lui Iona este istorică, Isus Cristos face referire la ea şi este şi o carte profetică. Este atacat şovinismul îngust al evreilor, lui Dumnezeu îi pasă de popoarele păgâne, şi ele sunt cuprinse în planul de Mântuire al lui Dumnezeu (Ioan 3:16 „oricine”). În timpul acela ca şi puterea mondială era Asiria 900 – 600 de ani B.C, cu capitala la Ninive, ce este distrusă ulterior în 612 de către babilonieni deşi era o cetate întărită 5 ori 2,5 Km. Dar nici iudeii nu sunt cruţaţi de mânia lui Dumnezeu,   Samaria era capitala Regatului de Nord, este asediată de Asirieni, şi cucerită în 722 B.C. Regatul de Nord este desfiinţat şi poporul dus în robie.   În momentul prezenţei lui Iona, Asiria era doar o ameninţare pentru Regatul de Nord iar Mesajul lui Iona sună cam aşa : Iona 3 : 4 „Iona a început să pătrundă în oraş, cale de o zi, strigând şi zicând: „Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!”, mesaj ce era popular pentru evrei dar nepopular pentru cei din Ninive, chiar periculos pentru asirieni şi pentru Iona. Cetatea Ninive era ultimul loc pentru o lucrare misionară, şi Iona o ia în spre Est la Tars, dar pe mare Dumnezeu îl corectează şi readuce pe traseu. Mesajul peste veacuri[3]. Acest   mesaj se găseşte în capitolul 4 în care Dumnezeu îl mustră pe Iona şi aţi arată dragostea faţă de toţi oamenii. „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stînga lor, afară de o mulţime de vite!” (Iona 4:10-11). Această descoperire a dragostei lui Dumnezeu îşi atinge punctul culminant în Noul Testament Ioan 3:16: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică„, mesaj ce este dus peste veacuri prin ucenici „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede va fi osîndit” (Marcu 16:15-16). Şi noi creştini avem acest mandat să ducem Evanghelia mai departe. Scopul Cărţi[4] este unul didactic, iar cartea lui Ioan se încheie cu o provocare din Pilda samariteanului milostiv. Luca 10:36  Care dintr-aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tîlhari?”. Unii comentatori sunt de părere că este discutabil dacă se pune accentul pe un iudaism îngust şi şovin exclusivist, pe o chenare la misiune, sau dacă este o explicaţi „aparentă” cu privire la profeţiile popoarelor păgâne. Dar aceste posibilităţi nu se exclud reciproc, iar cartea pune accentul pe dragostea şi puterea universală a lui Dumnezeu ca şi persoane dar şi ca naţiuni cu privire la moarte sau viaţă, dar şi pe îndurarea lui Dumnezeu faţă de evreii care nu ascultă sau popoare crude în mod egal. Versete-cheie[5]: Iona1.3: „Și Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de fața Domnului.” Iona 1.17: „Domnul a trimis un pește mare să-l înghită pe Iona, și Iona a stat în pântecele peștelui trei zile și trei nopți.” Iona 2.2: „În strâmtorarea mea L-am chemat pe Domnul, și m-a ascultat; din mijlocul Locuinței morților am strigat, și mi-ai auzit glasul.” Iona 3.10: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut.” Alcătuirea cărţii[6] este considerată „unitară cu excepţia psalmului (2:2-9), pe care unii cercetători creştini o consideră „Intercalare într-un text a unor cuvinte ne-existente în textul origina” totuşi tendinţa actuală este aceea de a accepta unitatea cărţii lui Ioana (cf. Kaiser, IOT, p. 196)”. Ioana a fost salvat din mormântul de ape în limbajul tradiţional al evreilor dar şi al nostru moartea este descrisă de multe ori prin metafore în mod adecvat. De asemenea se pune accentul pe semnificaţia acestui psalm în Noul Testament (Matei 12:39…..). Există diferite Interpretări[7], ale cărţii lui Ioana fiind un subiect controversat. Ea a fost explicată ca mitologie, alegorie, comentariu (Midraş), pildă ori istorie. Majoritatea cercetătorilor creştini o văd ca pe o pildă cu caracter de Midraş, legată de tradiţii despre Iona cu date suplimentare din (2 Împăraţi 14). În interpretarea parabolică ea este o povestire reală comparată cu David şi Natan (2 Samuel 12:1…) sau pilda Samariteanului milostiv (Luca 10:30…) ce are intenţia de a învăţa pe oameni ce cum s-a întâmplat cu Iona. Dar această soluţie nu este viabilă pentru că evită necesitatea de a crede că Ioana a ieşit viu din peşte, iar argumentul principal este lungimea povestirii. Punctul de vedere parabolic nu este doar o soluţie facilă pentru a evita necesitatea de a crede că Iona a ieşit viu din pântecele peştelui, aşa cum s-a susţinut uneori fiind o interpretare post-modernismă. Asemenea pilde sunt frecvente în Scriptură, argumentul principal împotriva acestei interpretări este lungimea neobişnuit de mare a povestirii. În interpretarea istorică naraţiunea este legată de un personaj istoric Iona, şi chiar Isus face referire la cartea lui Ioan. (Matei 12; Luca 11). Deşi această interpretare este atăcată în multe feluri, dimensiunile peştelui, cetatea Ninive, faptul că locuitorii au ascultat de un evreu şi s-au căit,, viteza de creştere a curcubetului, întâmplare rămâne validă şi totul se poate explica prin Voia lui Dumnezeu şi printr-o minune autentică. Dar există şi paralele moderne în sensul că aceea creştere a plantei nu trebuie luată neapărat în mod literal, Isus, face referire la cele trei zile cât a stat Ioana în pântecul peştelui. Unii scriitori vorbesc despre regele Ninivei” (Iona 3:6), în timp ce alţii vorbesc despre regii Asiriei cu capitala la Ninive. Pentru locuitorii din cetatea Ninive care aveau o religie politeistă, ascultând ce îi aşteaptă nu era o problemă să se pocăiască pentru a nu supăra un zeu chiar dacă nu îl cunoşteau. Dacă ne referim la interpretarea parabolică sau la cea istorică, avem de ales una din ele sau pe ambele. Obiectivul pentru care a fost scrisă[8] cartea lui Ioana este de a prezenta păcatul neascultarea prorocului şi trezirea din Ninive ce sunt temele – cheie a acestei cărţi. Iona a avut o experienţă unică în ascultare şi neascultare de Dumnezeu, în pântecele peştelui a avut timp de rugăciune, meditaţie şi pocăinţă. Iona a făcut cel mai mare un efort „evanghelistic” din toate timpurile după unii comentatori ai Bibliei. Oricum el rămâne un personaj care reprezintă în bună parte o caracteristică a poporul evreu, neascultarea şi şovinismul, deşi Dumnezeu le-a cerut cu totul altceva. Isaia 42:6  „ …Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor. Prefigurări[9]. Iona este un prototip al lui Cristos pe care însuşi Isus le spune (Matei 12.40-41), afirmând că va sta în mormânt cât a stat Ioana în pântecele peştelui. Oamenii din Ninive s-au pocăit dar evreii din timpul lui Isus, fariseii şi învăţătorii Legi au refuzat pe cineva mai mare ca şi Ioana. Mesajul este acelaşi, Iona a aduce celor din Ninive un mesaj de pocăinţă, iar Isus aduce acelaşi mesaj de avertizare şi pocăinţă (Iona 2:9, Ioan 14.6), un apel al mântuirii care se face numai prin Harul lui Dumnezeu (Romani 11.36).  Simbolisme. Iona reprezintă poporul Israel, între celelalte popoare. Evreii trebuiau să fie lumina neamurilor. Isaia 42:6  „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, iar slujitorul trebuie să fie chemat la slujbă   dar terenul de lucru e hotărât de Dumnezeu şi mesajul trebuie să vină de la Dumnezeu. Nu se cunoaşte precis ce s-a întâmplat cu Isus Cristos între moarte şi înviere. Matei 12:40  „Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului”. Avem versete care spun că s-a despărţit de Tatăl. Matei 27:46  „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, dar şi verset care spune contrariul 2 Corinteni 5:19  „că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări”. Isus Cristos a îndeplinit condiţiile de slujitor Rob prin ascultare până la moarte pe Cruce. Aplicație practică. Înţelegem din cartea lui Ioan că nimeni nu se poate ascunde de Dumnezeu şi El îşi duce planurile la îndeplinire în ciuda obiecţiilor şi împotrivirilor noastre Efeseni 2:10  „Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”. Acest aspect este valabil în toate timpurile şi în orice loc şi ţine de Voia hotărâtoare a lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu se manifestă pentru toţi oamenii în toate locurile geografice. Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Noi ca şi credincioşi trebuie să ducem oferta mântuirii mai departe, vestind Evanghelia la toţi oamenii, trecând peste prejudecăţile noastre de orice natură. Dumnezeu a trimis pe Fiul, iar Isus   Cristos ne trimite pe noi, de fapt acesta este mandatul creştinului, iar mandatul cultural se supune mandatului spiritual. Vorbind de proroci cred că este indicat să abordăm puţin şi acest subiect

2). PROROCII / ASPECTE. [10] În Vechiul Testament, în momentul în care abordăm această temă sunt foarte multe lucruri de spus. Prima persoană pe care biblia îl numeşte proroc este Avram (Geneza 20:7, Psalmul 105:15), dar prima prorocie a fost rostită   de Adam Geneza 2:23-24….  24  „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup”.   Urmează mai multe aspecte ale prorcieie una dintre ele este faptul că Prorocia   este Normativă în persoana şi activitatea lui Moise care a fost standardul pentru prorocii de mai târziu (Deuteronom 18:15-19, Deuteronomul 34:10  În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă.” Astfel fiecare aspect ce îl caracterizează pe un proroc la Domnului din Vechiul Testament este regăsit la Moise. Hotărârea ca cineva să devină proroc vine de la Dumnezeu (Exod 3:1-4:17, Isaia 6,   Ieremia 1:4-19, Ezechiel 1:3 Osea 1:2, Amos 7:14-15, Iona 1:1), dar există şi proroci falşi care fac lucrarea fără să fie chemat de Dumnezeu (Ieremia 14:14; 23:21) care proroceau pe placul împăratului şi a poporului. Obiectivul urmărit şi adevărat era ca oamenii să intre în prezenţa lui Dumnezeu şi să asculte ce le spune Dumnezeu prin proroc (1Împăraţi 22:19, Ieremia 23:22; Amos 3:7). „Prorocul stătea înaintea oamenilor, ca un om care a fost rânduit să stea înaintea lui Dumnezeu (1 Împăraţi 17:1, 18:15)”. Astfel oficiul de proroc devine normativ pentru viitorii proroci ai Domnului[11], ce au ca şi referinţă un punct de referire la Moise. Perspectiva profetică îşi are originea în persoana lui Moise, şi când Isaia se ridică împotriva idolatriei şi afirmă că Iahve este singurul autor al prorociei, iar idolii nu sunt capabili să prevestească viitorul (Isaia 45:20-22), punct de vedere ce îşi are originea tot în vremea lui Moise şi a poruncilor din Exod, Moise fiind anunţat dinainte despre evenimente viitoare de către Dumnezeu. Tot lui Moise poporul evreu îi datorează aspectele etice şi sociale, iar el este acela care dă Legea, dată de Dumnezeu, astfel Moise a fost preocupat de cei neajutoraţi (Deuteronom 24:19-22)   de cei asupriţi Levitic 19:9 …), şi alte aspecte. Mulţi dintre prorocii care iau urmat au avut un rol activ fiind implicaţi în mersul naţiunii, iar Moise a fost denumit şi „împărat” (Deuteronom 33:5). Primii doi împăraţi ai lui Israel au fost şi proroci, aceste două slujbe au continuat un timp în istorie, la conducerea de tip teocratică, împăratul şi prorocul cooperau ambii fiind unşi ai Domnului. Diferenţa dintre un proroc şi un prognosticator este îmbinarea   dintre proclamare şi prezicerea plus relaţia poporului evreu cu Dumnezeu, fiind mult diferită de ceea ce făceau popoarele păgâne. La Moise găsim multe aspecte ale prorocilor care vin în urma lui ca simboluri (Ieremia 19:1… Ezechiel 4:1…), „Moise a folosit mâna ridicată (Exod 17:11…) şi înălţarea şarpelui de aramă (Numeri 21:8),” dar cel mai important aspect este mijlociria pentru popor. Moise a fost „tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu” (Exod 18:19, Numeri 27:5), el era un om al rugăciunii„ a „stat în spărtura zidului” mijlocind pentru popor (Exod 32:30… Deuteronom 9:18… 1 Împăraţi 13:6, 2 Împăraţi 19:4, Ieremia 7:16 ). Alte aspecte sunt expresii folosite de proroci, sunt Prezicerea, Inspiraţia, Modul de comunicare. Ulterior avem Cărţile profetice[12] aşa cum au fost definite în final în Canonul Bibliei începând cu profeţii mari: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechil şi Daniel, mai departe enumerăm profeţii mici Osea, Ioiel, Amos, Obadia, Iona Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai Zaharia şi Maleahi. Facem precizarea că numele de profeţi mari sau mici ţine de mărimea cărţilor nu de lucrarea prorocului. De asemenea prorociile se referă la avertismente şi judecăţi ale aspectului moral imediat al stării în care se află poporul sau au o bătaie lungă peste veacuri. Prorociile[13] au fost scrise de proroci „(Isaia 30:8; Ieremia 29:1… cf. 2 Cronici 21:12, Ieremia 29:25; cf cu utilizarea la persoana întâi Osea 3:1-5) sau de un secretar Ieremia 36)” Găsim expresia fiii prorocilor”, pentru un grup de ucenici conduşi de un proroc „Acestea s-au format de fapt în perioada lui Ilie şi Elisei, cu toate că Amos 7:14 arată că expresia a supravieţuit ca termen specific mult timp după aceea. Din 2 Împăraţi 2:3-5 aflăm că au existat grupuri cunoscute de bărbaţi care s-au stabilit ici colo în ţară, sub supravegherea unui proroc „autorizat”. Ilie,”. Iar „Elisei preia ştafeta de proroc al Domnului, ,, (2 Împăraţi 4:38, 6:1…)” În mod clar acei oameni aveau darul profeţiei dar nu există siguranţa că au fost aleşi de Dumnezeu s-au din propria iniţiativă, cel puţin Amos se dezice de unii dintre ei (Amos7:14). Alte aspecte sunt Prorocii faşi şi adevăraţi, Aspectul cultic şi Unitatea religiei lui Israel[14]. În Noul Testament prorocia este o continuare din Vechiul Testament, începem cu Lucrarea lui Cristos, cel mai mare dintre proroci, ce a avut şi un caracter profetic, care s-au împlinit în El, dar şi Isus, ucenicii şi apostolii au legat inspiraţia prorociilor din Vechiului Testament a celor care au prorocit în Noul Testament, legat de Revărsarea Duhului Sfânt peste Biserică (Duhul prorociei) care a continuat în timpul vieţii apostolilor. „Linia profetică a VT nu se sfârşeşte cu Maleahi, ci cu Ioan Botezătorul, aşa cum a afirmat Domnul nostru Cristos (Matei 11:13)”. De asemenea Zaharia tatăl lui Ioan   Botezătorul, Ana, Simeon şi Maria aduc dovada inspiraţiei profetice (Luca 1:46-55, 2:26-38). În ambele Testamente se vede relaţia dintre mesajul prorocului şi împlinirea lui. Ceea ce a spus Dumnezeu în vechime se împlineşte în Noul Testament. (Matei 1:22-23 26:56, Luca 1:70, Faptele Apostolilor 3:21. 10:43, etc.). Ele sunt o mărturie pentru Cristos şi lucrarea Sa de mântuire. (Luca 24:25,27, Ioan 1:45, 11:51), ce nu a venit să desfinţească Legea ci s-o împlinească. Acestă continuitate dintre Noul Testament şi Vechiul Testament este validată prin naşterea Creştinismului, care deşi a fost o minoritate persecutată (Matei 5:12, Luca 6:23, etc ), a ajuns una din religiile lumii   singura care duce omul la mântuire prin Cristos „El Însuşi ne îndreaptă privirile spre ei şi spre mesajul lor ca o permanentă revelaţie a lui Dumnezeu, suficientă să conducă spre pocăinţă şi de aceea condamnând pe cei ce nu-i ascultau (Luca 16:29-31).” Cei care duc mesajul mai departe în Biserica creştină sunt autorizaţi cu privire le Cuvântul lui Dumnezeu (2 Petru 1:19-21). Cel mai mare dintre proroci a fost Isus Cristos, Proroc şi Fiu al lui Dumnezeu (Matei 21:11, Luca 7:16; Ioan 3:2, etc.). Isus „propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, deţinea cunoştinţe supranaturale, şi punerea în evidenţă a puterii lui Dumnezeu (Ioan 3:2, Matei 26:68, Luca 7:39).” El a acceptat şi alte titluri[15] pe care „l-a folosit El Însuşi la fel cum a acceptat titlul de învăţător (Ioan 13:13), şi chiar cel de cărturar prin implicaţie (Matei 13:51-52). Apostolii[16] au ajuns să-şi dea seama că împlinirea definitivă a prorociei lui Moise (Deuteronom 18:15…).” este Isus Cristos Unsul Mesia ce este propovăduit de Pavel (Apostolilor 3:22-26)), şi se uneşte perfect cu apogeul revelaţiei profetice (Matei 21:33-43, Luca 4:14-15, Ioan 3:34). Isus este mai mult decât un proroc, El ia trimis pe proroci (Matei 23:34, 37), fiind El Însuşi „Cuvântul care S-a Întrupat (Ioan 1:1-14; Apocalipsa 19:13; *LOGOS)”. În cazul acesta avem un dublu standard în Persoana lui Isus Cristos, acela de Proroc şi Mântuitor. Alte aspecte sunt Duhul prorociei şi Biserica creştină[17]. Isus Cristos a promis ucenicilor Duhul Sfânt pentru a putea depune mărturie (Luca 24:48-49; Ioan:15:26-27; Faptele Apostolilor 1:8). Acest fapt include şi o inspiraţie profetică (Matei 10:19-20; Ioan 16:12-15, etc), astfel apostolii au predicat Evanghelia prin puterea Duhului Sfânt aşa cum au fost prezicirele din Vechiul Testament, cu privire la suferitele şi gloria viitoare a lui Cristos (1Petru 1:10-12). „Duhul Sfânt a fost revărsat la Rusalii, momentul de Naştere al Bisericii şi s-a manifeste prin vorbirea în limbi, dar care erau înţelese de ascultători iar Petru dă explicaţia din Ioel 2:28-32,   2:28  „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii”. „incluzându-se nu numai cuvintele profetice ci şi vedeniile şi visele (Faptele Apostolilor 2:18)”. În paranteză[18] un aspect importanta este vorbirea în limbi, unul dintre darurile Duhului Sfânt considerat cel mai important, Glosolalia, care era un semn pentru evrei dar era practicată şi de popoarele păgâne) Lucrările profetice ce au un caracter unitar şi prorocia apostolică în perioadele care urmează. Se pune întrebarea dacă Mai sunt proroci în Biserica din zilele noastre[19]. A nega în totalitate ce se întâmplă azi în bisericile Penticostale şi Caharismatice înseamnă a negă lucrarea Duhului Sfânt în lume de aceea trebuie să avem discernământ. Pe de altă parte duhul prorocie a fost ceva temporar prorocii au avut un rol de temelie în zidirea Bisericii primare (Efeseni 2.20). „Uneori mesajul unui proroc era revelator (revelație nouă și adevăr de la Dumnezeu) și uneori era prezicător (Fapte 11.28 şi 21.10)”, iar primii creştini nu aveau Biblia completă, Canonul nu era format iar   prorocii au sta în spărtură „ şi „vestindu-le mesajul lui Dumnezeu oamenilor care nu aveau altfel acces la el” Apocalipsa nu a fost finalizată decât spre sfârşitul secolului 1. Însăşi conţinutul credinţei creştine este un proces care a durat până în secolele 3-5, când încă era disputat conceptul de Trinitate. Astfel că Dumnezeu a trimis proroci să vestească Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor Săi. Prorocii au depus temelia Biserici Primare, atunci de ce având Cuvântul scris în Biblie mai este nevoie de proroci ? Dumnezeu s-a descoperit pe Sine în Scriptură şi este de ajuns pentru mântuirea noastră. Dacă vine cineva ca şi proroc din partea lui Dumnezeu ex ,cultul Penticostal, Dumnezeu prin (esența prorociei), cheia este să compari ce spune acesta cu ceea ce spune Biblia”. Dumnezeu nu se contrazice pe Sine 1 Ioan 4.1 ne învață: „Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși, iar în 1 Tesaloniceni 5.20-21 spune: „Nu disprețuiți prorociile. Ci cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun.” Așadar, fie că este un „cuvânt din partea Domnului”, fie că este o presupusă prorocie, răspunsul nostru trebuie să fie același.” Deci un Cuvânt din partea Domnului sau o presupusă prorocie trebuie comparată cu Cuvântul lui Dumnezeu„. Dacă mesajul contrazice Biblia, respinge mesajul. Dacă este în acord cu Biblia, roagă-te pentru înțelepciune și discernământ, ca să știi cum să aplici mesajul (2 Timotei 3.16-17, Iacov 1:5  „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Un alt aspect al prorociei din zilele noastre este că se neagă Autosuficienţa Scripturii.

3). PROROCUL IONA[20] Acestă carte este probabil cel mai des criticată, ea totuşi face parte din Canonul Scripturii, fără a se realiza că cei care o critică sunt de fapt victime ale scepticismului sau a necredinţei. Chiar şi unor creştini le este greu să accepte acest eveniment care li se pare exagerat manifestându-şi astfel necredinţa. Ea „Este cu adevărat cartea Iona „călcâiul lui Ahile” ale Bibliei? Dacă plecăm urechea la ridicolele explicaţii ale criticilor, da, este un astfel de punct sensibil”. Astfel se emit diferite teorii una mai fantastică decât alta una fiind   fabulele lui Esop. Totuşi Ioana a fost o persoană istorică şi personajul acestei cărţi „“În al cincisprezecelea an al lui Amaţia, fiul lui Ioas, împăratul lui Iuda, a început să domnească la Samaria, Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel. A domnit patruzeci şi unu de ani”. (2 Împăraţi 14:23). „Se poate afirma cu autoritate că istoria sa este veridică, şi se poate demonstra că mesajul acestei cărţi este de maximă importanţă, chiar pentru vremurile noastre”. Nimeni nu a pus la îndoială existenţa lui Ieroboam al doilea rege în regatul de Nord ce a domnit 41 de ani „“El a făcut ce este rău înaintea Domnului; nu s-a abătut de la nici unul din păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască……(2 Împăraţi 14:24)”, atunci de ce aruncăm îndoială asupra personajului Ioan. În plus unii critici acceptă pe prorocul Obadia dar îl resping pe Ioana fără motive întemeiate. La fel se întâmplă şi cu Isus Cristos negat ca personaj istoric, dar în plus Isus face referiri la Iona. Luca 11:30 “Căci după cum Iona a fost un semn pentru Niniviteni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru neamul acesta”. Mai departe tot Isus afirmă Matei 12:39-41 “Drept răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului. Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona” „Dragul meu, dacă Domnul Isus este un mare învăţător, atunci El este cel care acordă credibilitate şi greutate cărţii Iona.” Cartea lui Ioana nu este o profeţie ci o istorie personală, un eveniment din viaţa profetului”. Totuşi „dacă gândim din perspectiva Învierii, cartea este într-adevăr profetică (Matei 12:40)  Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului. Acest Miel a înviat şi va judeca lumea „Şi oameni ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului” (Apocalipsa 6:16). Elementele esenţiale din Cartea lui Ioana sunt Iehova şi Iona, Dumnezeu şi omul. Ca şi datare a evenimentului şi scrierii cărţi lui Iona se avansează anul 860 În. Cr, cetate Ninive a fost construită de Nimrod şi era la apogeu în aceea perioadă, ea a fost distrusă în anul 606 B.C, iar când Xenofon, istoricul, a trecut prin cetate, aceasta era pustie. Cartea lui Iona ne învaţă adevăruri despre Dumnezeu şi doar   enumerăm câteva aspecte: face cunoscută Învierea Domnului, ne învaţă că mântuirea se obţine prin credinţă şi ascultare nu prin fapte, demonstrează dragostea şi Harul lui Dumnezeu, ne poate deoparte din cauza necredinţei noastre, El este bun şi îndurător şi neamurile au fost cuprinse încă de la început în planul de mântuire al lui Dumnezeu. (Romani 3:29): „Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor”. Ioana a luat decizia corectă în pântecele peştelui. (Ioan 3 :1)   Cuvîntul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona, astfel: Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!” Aici vedem Harul lui Dumnezeu[21] şi îndurarea Lui care nu la abandonat pe Ioana şi nici nouă nu ne face după cum merităm. Iona trebuia să înţeleagă acest lucru. Dacă fiul risipitor ar fi cerut a doua oară să plece, cel mai probabil Tatăl lui l-ar fi lăsat, dar el nu dorea să se întoarcă în coteţul porcilor „Copiii lui Dumnezeu mai păcătuiesc dar în mod cert nu vor trăi în păcat. Porcii trăiesc în coteţe iar fiii trăiesc în casa tatălui lor”. Puţini oameni au parte de a doua şansă dar dacă sunt copiii lui Dumnezeu, El îi va ţine şi nu îi va lăsa în păcat. Şi Iacov a dezamăgit pe Dumnezeu când s-a dus la Laban dar Dumnezeu nu l-a părăsit, iar în final se împacă cu Esau. Din acel moment Iacov a devenit al om al lui Dumnezeu, iar la sfârşit spune : „Îngerul, care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceştia!” (Geneza 48:16). Una alt exemplu este David despre care Dumnezeu a spus că este după inima lui pentru că a avut puterea să se pocăiască chiar în urma adulterului şi crimei făcute de el Dumnezeu l-a iertat. „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!” (Psalmul 51:12). În Noul Testament avem cazul lui Petru care s-a lepădat de Isus Cristos, dar apoi a plâns şi Cristos spune . „Isus i-a zis: „Paşte oile Mele!” iar ulterior a devenit martir vestind Evanghelia. Apostolul Pavel în scrisoare adresată lui Timotei spune „Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu, şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă” (2 Timotei 4:11), Marcu fiind şi el reabilitat. Dacă ne uităm la cetatea Ninive întreaga cetate se pocăieşte şi trezirea spirituală poate fi comparată cu ziua de Rusalii, Dumnezeu cheamă oamenii la pocăinţă din orice seminţie, limbă, loc geografic sau naţiune, El oferă mântuire tuturor oamenilor care acceptă pe Cristos. Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona, astfel: (Iona 3:1)  Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona, astfel: (Ioana 3:2) ,,Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!“ Păcatul lor era foarte mare la fel şi dimensiunea cetăţii. „Ninive a fost construit sub forma unui trapez care avea în jur de 2 mile şi jumătate în lungime şi o milă lăţime. Era o aşezare destul de mare.” Localizată în apropiere de fluviul Tigru, ce avea ca şi afluent râul Zabul, iar la Nord era una lanţ muntos, Ninive era un oraş bine apărat. În cartea Genezei citim .” Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare” (Geneza 10:11-12)”, De fapt Ninive era capitala unui ţinut unde se refugiau locuitorii din jur în caz de război. „În cărţile Osea şi Amos am văzut că motivele pentru care Dumnezeu a adus judecata asupra poporului evreu care au fost idolatria, luxul, imoralitatea sexuală, muzica păgână şi beţia etc. Aceleaşi păcate erau practicate şi la Ninive. Locuitorii erau idolatri, cruzimea şi brutalitatea pe care o manifestau faţă de duşmani fiind de nedescris. Era o cetate a vinului şi a femeilor, a sticlei şi a bordelurilor. Acestea erau elementele care identificau cetatea Ninive”. În acestă cetate Ioana este trimis de Dumnezeu să predice, Dumnezeu le-a dat şansa pocăinţei prin mesajul lui Iona. El ascultă în final de Dumnezeu şi merge la Ninive. (Iona 3:3) „Şi Iona s’a sculat, şi s’a dus la Ninive, după Cuvîntul Domnului. Şi Ninive era o cetate foarte mare, cît o călătorie de trei zile”. Iona ascultă şi se duce la Ninive ascultând Cuvântul Domnului şi vesteşte. (Iona 3 v.4) „Iona a început să pătrundă în oraş, cale de o zi, strigînd şi zicînd: ,,Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!“ Ca să străbată cetatea şi să ducă mesajul lui Dumnezeu, Iona a avut ceva de mers, nu avea tehnica din zilele noastre, noi le avem şi dacă nu reuşim să vestim Evanghelia în cele mai depărtate locuri, pe calea undelor sau alte forme, nu am făcut nimic. Ioana a folosit o metodă diferită, era un om înviat din morţi şi a atras atenţia asupra lui. Un om care a stat 3 zile înghiţit de un peşte arată altfel din cauza sucurilor gastrice. Se pare că acesta a fost elementul principal[22] prin care oamenii l-au crezut pe Iona. „v-am prezentat comentariul unui cercetător pe nume Harry Rimmer în legătură cu aspectul unuia care stătuse 2 zile într-un peşte. Despre el s-a spus că era „Iona al secolului XX”. Când   Rimmer l-a intervievat la doi ani după acel eveniment, omul acesta nu mai avea păr pe corp, doar din loc în loc unele smocuri de păr galben, pielea sa fiind şi ea gălbuie. Sucurile gastrice din stomacul peştelui care încerca să-l digere au acţionat asupra pielii omului.” De fapt Iona s-a întors din morţi iar noi primim acelaşi mesaj (Romani 8:34)  „Cine-i va osîndi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!” Mesajul lui Iona era unu de judecată „Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită”. (Iona 3:5)  „Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, şi s’au îmbrăcat cu saci, dela cei mai mari pînă la cei mai mici”. Ninivenii au crezut mesajul lui Ioana, iar ceea ce cere Dumnezeu de la om este să creadă în El, iar prin pocăinţă iar cetatea a fost cruţată. La fel este şi cu credincioşi creştini, ei trebuie să creadă în Isus Cristos, că a murit pentru păcatele noastre şi a Înviat şi   prin El noi am primit mântuire. „Mă tem că în bisericile noastre sunt foarte mulţi oameni, ocupaţi precum termitele – merg la tot felul de cursuri, studii şi vorbesc foarte mult despre Biblie – dar nu-L cunosc pe Dumnezeu”. Oamenii[23] din Ninive au crezut pe Dumnezeu au anunţat un post „şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici”. Astfel şi-au demonstrat credinţa care duce întotdeauna la fapte. Postul trebuie să treacă dincolo de ritual şi aparenţe, este o disciplină a vieţii credinciosului dar şi o atitudine a inimi Isaia (58:6)  „Iată postul plăcut Mie: desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; 7  împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău”. Există mai multe forme de post ce presupune abţinerea de la hrană cu excepţia apei, în scopuri spirituale. „Acolo unde se vorbeşte despre Domnul Isus care a postit patruzeci de zile, Scriptura precizează doar că n-a mâncat nimic în acest răstimp, iar la finalul lui a “flămânzit”. Există şi alte modele „N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin, şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni.” (Daniel 10:3)”   Mai există postul pe care îl numim “post negru,” sau “post total” , fără hrană şi apă practicat în caz de pericol, război sau (Estera şi Mardoheu). „În Noul Testament avem exemplul lui Pavel care a ţinut un post total de trei zile după întâlnirea cu Mântuitorul pe drumul Damascului.” Există şi post comun, sau persoane care posteau într-o acţiune colectivă, un post public anual de Ziua Ispăşirii, adăugat cu zile de sărbătoare. În cazul postului accentul nu cade pe abţinerea de la mâncare şi băutură ci credinciosul trebuie să se concentreze asupra lui Dumnezeu. „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4:4) fiind o motivaţie suficientă pentru a înţelege aspectul spiritual al postului, care trebuie să devină o disciplină şi un obicei în viaţa de creştin. La Ninive era o stare de urgenţă şi locuitorii cetăţii au decretat să postească şi să se roage. Hotărârea a venit de la cei care au auzit mesajul lui Iona şi de la Împărat. (Iona 3:6) „Lucrul a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s’a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă. „Oamenii care fac asemenea lucruri nu vor mai păcătui şi vor descoperi mila lui Dumnezeu. (Ioan 3 :7) „Şi a trimes să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui, următoarele: ,,Oamenii şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă deloc! Porunca era categorică şi continuă   (Iona 3:8) „Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă dela calea lor cea rea şi dela faptele de asuprire, de cari le sînt pline mînile!”. Oamenii care locuiau în cetate erau violenţi, adesea se răsculau, erau cruzi şi de multe ori se lăsau conduşi de lege mulţimii, dar regele spune „lăsaţi-vă de păcate şi strigaţi la Dumnezeu pentru milă”. Cu surprindere vedem că întreaga cetate s-a întors la Dumnezeu, au crezut în El şi au fost iertaţi. Deşii auzim de treziri spirituale în diferite părţi ale globului, există semne de întrebare cu privire la ele, fiindcă Duhul Sfânt este suveran şi   pentru că în general bisericile sunt pasive, există multă neghină şi prea puţin grâu (Iona 3.9) ”Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mînia Lui aprinsă, ca să nu pierim!“ v.10 „Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau dela calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S’a căit de răul pe care se hotărîse să li-l facă, şi nu l-a făcut”. Se ridică întrebare despre „căinţa”[24] lui Dumnezeu „Cuvintele „pocăinţă” sau „căinţă” sunt folosite atât în Vechiul cât şi în Noul Testament şi înseamnă o schimbare a minţii. În Septuaginta (traducerea greacă a Vechiului Testament) termenul este „metanoesen”, care înseamnă schimbare a minţii. Întrebarea care se ridică este: se răzgândeşte Dumnezeu? Un atribut al lui Dumnezeu este Imubilitatea, adică nu se schimbă niciodată, dar aici Dumnezeu îşi schimbă o hotărâre şi nicidecum natura Sa, în plus posedă prin atributul Omniştienţei şi ştia ce se va întâmpla. Dumnezeu iubeşte oamenii şi nu doreşte moartea păcătosului aşa s-a întâmplat cu cetatea Ninive, iar Dumnezeu aşteaptă pocăinţă şi de la noi. (Mica 6:8)  „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci deptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” Iona este[25] este prototipul lui Cristos În Matei 12.40-41, „Isus declară că va sta în mormânt tot atâta timp cât a stat Iona în pântecul peștelui” adresându-se saducheilor şi fariseilor, care nu erau pocăiţi şi l-au respins pe Cristos în timp ce cetatea Ninive s-a pocăit. Isus era mai mare ca şi Ioana. Isus a adus acelaşi mesaj ca şi Iona de judecată şi pocăinţă (Ioan 14.6) ce se realizează numai prin Dumnezeu (Romani 11:36). Adevărul este că omul nu se poate ascunde de Dumnezeu care este Omnmiprezent şi îşi duce la îndeplinire planurile prin Voia Sa Hotărâtoare „(Efeseni 2.10) ne reamintește că El are planuri cu privire la noi și va face ca noi să ne conformăm cu aceste planuri. David recunoaşte şi el acest atribut al lui Dumnezeu Psalmi 139:7  „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? „Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în accesibilitatea ei pentru toți, indiferent de reputația, naționalitatea sau rasa noastră” Oferta de mântuire a lui Dumnezeu prin Cristos este valabilă pentru toţi oamenii, în orice loc şi în toate timpurile, iar datoria noastră este de a vorbi despre mântuire şi altor persoane nemântuite. Trecem în zilele noastre şi vom constata multe asemănări ce au un caracter negativ

3). LUPII DE AZI. (Matei 7:15)  „Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru Sunt nişte lupi răpitori”. Redăm cîteva forme în care se îmbracă lupii răpitori. Apostazia. Există un adevăr prin faptul că dacă nu suntem de acord cu ceva sau cineva în mod automat şi greşit îl denumim apostat. În primul rând trebuie să înţelegem ce este apostazia[26] şi cum se poate recunoaşte. Cuvântul folosit pentru apostazie vine din greacă apostasia, şi înseamnă o sfidare a unei autorităţi, în cazul nostru a răzvrătire şi abandonare a credinţei în Isus Cristos. „la fel ca în primul secol, apostazia amenință Trupul lui Cristos de astăzi”. Primii lupi răpitori au fost iudei creştini, care voiau să ţină şi aspecte legate de Vechiul Legământ (1 Ioan 2:18)  „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. 19  Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi Sunt dintre ai noştri”. Dacă mergem mai departe în istorie, Biblia[27] avertizează cu privire la acest tip de credincioşi. Astfel Arius „(aproximativ 250-336 d.Cr.), un preot creștin din Alexandria, din Egipt, care a fost instruit în Antiohia la începutul secolului IV. În jurul anului 318 d.Cr.”, acuză pe episcopul Alexandru din Alexandria de sabelialism, o învăţătură falsă în care Tată, Fiul şi Duhul Sfânt au simple roluri prin care Dumnezeu[28] le ia în momente diferite în funcţie de scop şi acţiune dar cade şi el în Monoteism. Din păcate el merge şi mai departe şi negă Trinitatea cu diferite argumente prin schimbarea semantici „cuvântului „homoiousios (de esență similară). O singură literă grecească – iota (i) – I-a despărțit pe Cei doi” Astfel Arius şi-a prezentat poziţia : „Tatăl a existat înaintea Fiului. A fost un timp în care Fiul nu a existat. Prin urmare, Fiul a fost creat de Tatăl. Prin urmare, cu toate că Fiul era în rangul cel mai înalt dintre toate creaturile, nu era din aceași esență cu Dumnezeu.” De fapt Arius umbla după o slavă proprie acuza pe alţii, dar şi el avea o învăţătură eretică. „În ceea ce privește apostazia, este extrem de important ca toți creștinii să înțeleagă două lucruri importante: (1) cum să recunoască apostazia și învățătorii apostați și (2) de ce învățătura apostată e atât de periculoasă”. Formele prin care se recunoaşte apostazia sunt multiple iar credincioşii trebuie să se uite la doctrinele, învăţătorii şi mărturisirile de credinţă a lor. Aici apar două aspecte. Ele nu sunt compatibile cu Biblia fiind erezi, şi o abandonare completă a lui Cristos. Arius a fost primul care a negat divinitatea lui Cristos a pierdut credinţa căzând în apostazie. O credinţă eretică devine o învăţătură eretică care creşte, se divide şi împlineşte scopul lui Satana care doreşte ca oamenii să cadă de la credinţa creştină Avem un exemplu dat de un studiu din 2010 realizat de un ateu „Daniel Dennett și de Linda LaScola, numit „Preachers Who Are Not Believers” („Predicatori care nu sunt credincioși”, n.tr.)”.   Ei afirmă faptul că au studiat 5 predicatori diferiţi care au acceptat învăţături eretice şi au căzut de la credinţă în panteism sau ateism ascuns. O problemă gravă este că „acești predicatori își mențin poziția de pastori ai unor biserici creștine, ale căror congregații nu știu care este starea spirituală adevărată a conducătorului lor”. Cartea lui Iuda este un bun manual ca să înţelegem apostazia. Există caracteristice ale apostaziei cuvântul grecesc este „a lupta hotărât” e un verb compus de la care obținem verbul „a agoniza”. Fiecare creştin este chemat la luptă, să discernă adevărul de fals prin cunoaşterea Scripturii, deci o luptă continuă în biserică. Iuda, fratele Domnului dă şi explicaţia „. „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scriși de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Cristos.” (Iuda 1: 4) cei care sunt lupi, se strecoară subtil cu şiretenie şi corupe gândirea credincioşilor sau a conducătorilor. Arius dintr-o singură literă a schimbat „evanghelia”. Un teolog spune „A.W. Tozer: „Atât de abilă e eroarea în a imita adevărul, încât cele două sunt în permanență confundate. În zilele noastre e nevoie de un ochi ager, ca să știi care e Cain și care e Abel.” Şi apostolul Pavel afirmă „Oamenii aceștia sunt niște apostoli mincinoși, niște lucrători înșelători, care se prefac în apostoli ai lui Cristos. Și nu este de mirare, căci chiar Satan se preface într-un înger de lumină.” (2 Corinteni 11.13-14) Satana se poate preface în înger de lumină (2 Corinteni 11:14). Adevărul nu este negat în mod direct dar „R.C. Lensky a observat că „cele mai rele forme de falsitate constau din pervertirea adevărului”. Iuda descrie trăsăturile apostaziei care folosesc „Harul lui Dumnezeu”, pentru a comite fapte rele. „Iuda spune că apostații sunt neevlavioși (v. 4), corupți moral (v. 4), Îl neagă pe Cristos (v. 4), își pângăresc trupul (v. 8), sunt rebeli (v. 8), ocărăsc îngerii (v. 8), sunt ignoranți cu privire la Dumnezeu (v. 8), vestesc viziuni false (v. 10), se distrug pe ei înșiși (v. 10), sunt cârtitori (v. 16), băgători de vină (v. 16), își împlinesc propriile lor plăceri (v. 16), sunt oameni care folosesc cuvinte arogante și lingușiri false (v. 16), îl batjocoresc pe Dumnezeu (v.18), provoacă dezbinări (v.19), au o gândire lumească (v. 19) și, în cele din urmă (și deloc surprinzător), nu au Duhul Sfânt/sunt nemântuiți (v. 19).” Ei tăgăduiesc pe Cristos ca Stăpân şi Domn. La fel Pavel[29] afirmă „Totul este curat pentru cei curați, dar, pentru cei necurați și necredincioși, nimic nu este curat: până și mintea și cugetul le sunt spurcate. Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuși și netrebnici pentru orice faptă bună.” (Tit 1.15-16, italicele adăugate)” Apostaţii au un comportament întinat prin care arată adevărul despre ei. Spre deosebire de ei un credincios adevărat este eliberat de păcat şi rob a lui Cristos. Pavel întrebă „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul? Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Romani 6.1-2). La fel şi Petru atenţionează „În norod s-au ridicat și proroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat și vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.” (2 Petru 2.1).   în contrast credincioşii adevăraţi vin de la întuneric la lumină (Efeseni 5:8)  Odinioară eraţi întuneric; dar acum Sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii ai luminii. Apostolul Ioan ne arată semnul unui credincios fals. 1 Ioan 2:19  Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi Sunt dintre ai noştri”. Aceste idei eretice au consecinţe cu caracter negativ fiindcă se prezintă o învăţătură falsă diferită de aceea din Noul Testament. Avem exemple şi din sfera laicului „exemplu, câmpurile morții din Cambodgia din 1970 au fost produsul conceptului nihilist despre lume și viață a lui Jean Paul Sartre și a învățăturii lui. Un alt ateu „Conducătorul Khmerilor Roșii, Pol Pot, a pus în practica vieții filosofia lui Sartre vizavi de popor într-un mod clar și înspăimântător, care a fost formulat în felul următor: „Să te păstrez nu aduce nici un beneficiu. Să te distrug nu e nici o pierdere.” În Grădina Edenului Satana nu a venit cu arme supranaturale ci idei, care puse în practică a condamnat întreaga omenire şi singurul remediu a fost Jertfa de Ispăşire a lui Isus Cristos. Marea tragedie este faptul că cel care învaţă, apostatul îi aduce la moarte pe creduli. Isus afirmă despre ei „Lăsați-i: sunt niște călăuze oarbe; și când un orb călăuzește pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” (Matei 15:14) La conciliul de la Nicea din 325, au fost combătute învăţăturile lui Arie, el fiind excomunicat. Crezul de la Nicea afirmă că Isus Cristos este divin: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotşiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și întru unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Arius a murit cu multe secole în urmă dar şi azi avem culte ca Mormonii şi Martorii lui Iehova şi alţii ce neagă esenţa adevărată a lui Cristos. Biblia ne avertizează cu privire la apostazie care se va înrăutăţi în zilele din urmă (Matei 24:10)  „Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii”. Apostolul Pavel afirmă şi el că lepădarea de credinţă precede venirea lui Cristos (2 Tesaloniceni 2:3), sau   „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi … având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia.” (2 Timotei 3.1-2, 8). Credinciosul[30] trebuie să se roage pentru îndrumare divină să combată apostazia şi să „lupte cu hotărâre pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna.” Pentru a contracara învăţăturile false vom da câteva citate scrise de Pavel. (Galateni 2.16): „Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Cristos, am crezut și noi în Cristos Isus, ca să fim socotiți neprihăniți prin credința în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” (Galateni 2.20) „Am fost răstignit împreună cu Cristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.” (Galateni 3.11) „Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci «cel neprihănit prin credință va trăi.” (Galateni 4.5-6) „Ca să-i răscumpere pe cei care erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Și, pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care strigă: «Ava», adică: «Tată!” (Galateni 5.22-23) „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” (Galateni 6.7) „Nu vă înșelați: «Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.» Ce seamănă omul, aceea va și secera.” Libertatea creştină nu este o scuză pentru a ne face plăcerile noastre, ci din contră este o luptă spirituală şi avem ocazia să arătăm iubirea aproapelui. Pavel ne vorbeşte despre Harul ce ne mântuie în contrast cu iudaizatorii care doreau să ţină şi Legea mozaică în acelaşi timp. Se arată neputinţa Legii de a mântui, îndreptăţirea prin credinţă ca exemplu a fost Avram şi alte personaje din Vechiul Testament, Cristos, fiind mai mult decât Legea dată de Dumnezeu prin Moise. Neprihănirea credinciosului este o condiţie ce nu se poate negocia pentru apropierea omului de Dumnezeu pentru a avea viaţă „Galateni 3.11: „Cel neprihănit va trăi prin credință.” Nu numai că suntem mântuiți prin credință (Ioan 3:16, Efeseni 2.8-9), dar avem viaţă veşnică. Aceste aspecte înseamnă o trăire conform cu etica Scripturii, avem responsabilitatea să arătăm credinţa noastră şi altor persoane şi să aplică disciplinele spirituale în viaţa noastră. „Trebuie să trăim în aşa fel ca în viaţa noastră să fie oglindit Cristos şi lumea să-l vadă pe El în noi să-L slăvească pe Tatăl nostru, care este în ceruri” (Matei 16).

TREITEIŞTI[31], sunt eretici care divid esenţa Trinităţii afirmând că Trinitatea este formată din trei Persoane separate cu trei esenţe parţiale şi facem o scurtă istorie a lor. Ei sunt o diviziune a Monofizitiştilor, care au influenţat Biserica în perioada dintre secolul II şi VI. Ca şi fondatori au fost „John Ascunages, conducătorul şcolii Sofiste din Antiohia”, dar scriitorul principal „a fost John Philoponus, marele comentator Aristotelian. Lideri erau 2 episcopii, Conon din Tarsus şi Eugenius din Seleucia, Isauria, care au fost destituiţi de către concetăţenii lor şi care s-au refugiat în Constantinopole”. În capitala Ortodoxiei răsăritene a găsit un protector pe călugărul, un nepot de-al împărătesei Theodora, iar Philoponus în semn de omagiu ia dedicat o carte despre trinitate. Chemat la raport la tribunalul de către împăratul Iustinian, din cauza învăţăturilor lui el nu s-a dus din „motive” de sănătate. În schimb Conon şi Eugenius au avut o dispută în timpul împăratului al II-lea (565-78) fiind prezent patriarhul catolic John Scholasticus şi doi adepţi a Monofiziţilor, Stephen şi Paul, ce ajunge mai târziu Patriarh[32] al Antiohiei. Episcopii Triteişti au refuzat să arunce blestem asupra lui Philoponus şi au adus dovezi în sprijinul lui Severus şi Theodosius. Au fost alungaţi din Palestina, iar Philoponus a scris o carte împotriva lui John Scholasticus, în care a dat verdictul favorabil adversarilor lui, dar şi-a dezvoltat şi propria teorie cu privire la Învierea credincioşilor (vezi Eutychianismul) iar Con şi Eugenius au scris un tratat împotriva lui, în colaborare cu Themistus, fondatorul Agnoctae, afirmând că opiniile lor sunt erezii. Cei doi episcopii împreună cu Theonas (avea un caracter imoral), au continuat să consacre episcopii pentru secta lor în Corint şi Atena, Roma şi Africa de Nord iar „Patriarhatul de Vest, în timp ce oamenii lor călătoreau prin Siria şi Cilicia, Isaura şi Capadocia, convertind regiuni întregi şi ordinând preoţi şi diaconi în diverse oraşe şi sate, precum şi în mănăstiri”. Sub influenţa lui Aristotel „Philoponus a fost personajul negativ care ia învăţat că există 3 esenţa parţiale în Sfânta Treime, (merikai ousiai, ikikai theotetes, idiai physeis) şi una comună tuturor celor trei”. Ajungem în Evul Mediu unde Roscellin of Compiegne, fondatorul Nominalismului, afirmă că ca şi Philoponus că „dacă cele trei Persoane sunt trei fiinţe, atunci întreaga Trinitate trebuie să fi fost întrupată.” El a fost combătut de St. Anslem.   Dintre scriitorii catolici care au căzut în Triteism a fost Pierre Faydit ce a fost dat afară din Oratoriu la Paris în anul 1671, şi moare în anul 1709. Lucrarea lui a fost „”Eclaireissements sur la doctrine et Phistoire ecclésiastiqes des deux premiers siecles, (Paris, 1696)”, prin care încearcă să demonstreze că înaintaşii noştri patriarhi au fost triteişti. Răspunsul l–a primit de la Louis-Charles Hugo în lucrarea sa intitulată („Apologie du système des Saints Pères sur la Trinité,”Luxemburg, 1699).” Un alt preot influenţat de doctrinele Iluminismului din Treves numit Oembs atribuie „Patriarhilor opinia sa proprie despre existenţa a trei naturi similare în Trinitate” în care unitatea numerică a lui Dumnezeu vine din Scolasticism. Opera lui „Opuscula de Deo Uno et Trino” (Mainz, 1789), a fost condamnată de Pius VII într-un rezumat scris în data de 14 Iulie, 1804. Gunther e acuzat şi el de Triteism.” Nici teologii sau scriitorii protestaţi nu sunt scutiţi de asemenea capcană şi se poate cita „Heinrich Nicolai (d.1660), profesor la Dantzig, şi Elbing, …. cel mai cunoscut este William Sherlock, vicar la St. Paul, a cărui lucrare intitulată „Vindication of the Doctrine of the Trinity” (Răzbunarea Doctrinei Trinităţii, London, 1690)” Lucrarea a fost scrisă împotriva lui Socinians, dar fost atăcată de Robert South în lucrarea lui „Animadversions on Dr. Sherlock’s Vindication (1693)” Lucrurile iau amploare şi discuţiile au fost ridicularizate prin satira „intitulată “Bătălia Regală”, atribuită lui William Pittis (1694?) şi care a fost tradusă în limba latină la Cambridge.” După aceste lucruri „Joseph Bingham, autorul lucrării “Antiquities” a predicat la Oxford în anul 1695 o predică ce a fost considerată că-i reprezintă pe Patriarhi ca Triteişti şi a fost condamnat de Consiliul Hebdomadal ca fiind  falsa, impia et haeretica, acesta fiind izgonit din Oxford.” Cuvântul Triteism deşi este de natură teologică însemnă mai mult fiindcă o doctrină greşită a Trinităţii va genera şi o învăţătură falsă, respectiv o raportare greşită la un Dumnezeu Trinitar negând Persoanele din Trinitatea şi Natura lui Dumnezeu. Să vedem Ce învaţă Biblia despre Trinitate?[33] Adevărul aste că deşi Trinitatea este prezentă pe paginile Scripturii, nu avem o posibilitatea de a o explica, ci doar o acceptare care ţine de credinţă. Ea este un concept imposibil de înţeles de fiinţa umană folosind   propria pricepere şi rămâne o problemă de credinţa, Dumnezeu fiind infinit mai mare ca şi noi nu putem avea pretenţia de a înţelege tot şi nu poate fi cuprins de inteligenţa umană. Biblia ne spune că avem pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt adică Dumnezeu în trei Persoane şi în acelaşi timp trei Persoane care sunt Dumnezeu, matematic vorbind 3=1 şi = 3. Se poate înţelege câteva adevăruri despre relaţia dintre Persoanele Trinităţi în mod limitat şi nu se pot nega adevărurile biblice cu privire la ele şi   nu se neagă veridicitatea şi nici bazele biblice ale acestor învăţături. Cuvântul Trinitate nu se găseşte în paginile Scripturii, dar acest termen descrie unitatea lui Dumnezeu prin care există 3 persoane „coexistente şi co-eterne care Îl descriu pe Dumnezeu” în nici un caz nu este vorba de trei Dumnezei, se poate spune că „Trinitatea înseamnă un singur Dumnezeu constând din 3 persoane.” Conceptul de Trinitate are suport biblic şi avem versete biblice ca bază pentru Trinitate. La început Dumnezeu se prezintă ca fiind singurul Dumnezeu deci Monoteism. „1) Există un singur Dumnezeu: (Deuteronom 6:4, 1 Corinteni 8:4,   Galateni 3:20, 1 Timotei 2:5)”. Trecem la punctul următor unde Dumnezeu se prezintă în Trei Persoane deci „2) Trinitatea constă din 3 Persoane: (Geneza 1:1, 1:26, 3:22, Isaia 6:8, 48:16, 61:1; Matei 3:16-17; Matei 28:19, 2 Corinteni 13:14.)” Dacă cunoaştem limba ebraică în Geneza avem cuvântul Elohim” care are sensul de plural. La fel pluralul este prezent în „(Geneza 1:26, 3:22; 11:7 şi Isaia 6:8), unde se vorbeşte despre Dumnezeu cu sensul de “noi”, ce presupune mai multe persoane. În limba română ca şi forme ale substantivului avem singular şi plural, dar în limba ebraică există trei forme, singular, dual şi plural, iar forma duală este prezentată de două persoane, ori cuvântul Elohim se referă la mai mul de două Persoane, în mod clar se referă cel puţin la trei Persoane (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt). De asemenea în (Isaia 48:16 şi 61:1), Fiul vorbeşte şi face referire la Tată şi la Duhul Sfânt. Dar cel mai clar moment este evenimentul botezului lui Isus. Matei 3:16 De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (3) Persoane prezentate ca distincte cei trei Membri ai Trinităţii sunt prezentaţi distinct în diverse pasaje biblice, astfel: ”în Vechiul Testament Domnul este prezentat ca şi „Domn” (Geneza 19:24). „DOMNUL are un „Fiu” (Psalmul 2:7, 12, Proverbe 30:2-4)” Pe de altă parte „Duhul Sfânt este reprezentat distinct faţă de DOMNUL (Numeri 27:18) şi faţă de Dumnezeu” (Psalmul 51:10-12). Dumnezeu Fiul este prezentat distinct faţă de Dumnezeu Tatăl (Psalmul 45:6-7, Evrei 1:8-9). Isus în Noul Testament „(Ioan 14:16-17), se adresează Tatălui pentru Ajutor Mângâietor), şi anume Duhul Sfânt. Isus nu s-a considerat niciodată pe Sine ca şi Tată sau Duh Sfânt”. Atunci când se ruga Isus o face la adresa Tatălui o Persoană din Trinitate. Persoane care sunt Dumnezeii. O altă latură este faptul că fiecare membru al Trinităţii este Dumnezeu. 4).Tatăl este Dumnezeu – a se vedea (Ioan 6:27, Romani 1:7, 1 Petru 1:2.), pe de altă parte „Fiul este Dumnezeu – a se vedea (Ioan 1:1, 14, Romani 9:5, Coloseni 2:9, Evrei 1:8, 1 Ioan 5:20.)” . De asemenea şi „Duhul Sfânt este Dumnezeu – a se vedea (Faptele Apostolilor 5:3-4; 1 Corinteni 3:16), iar cel care locuieşte în credincioşi este Duhul Sfânt (Romani 8:9, Ioan 14:16-17, Faptele Apostolilor 2:1-4)”. 5) O altă problemă este deşi sunt egali în esenţă şi vin din veşnicii, există o subordonare în cadrul Trinităţi legată de lucrarea pe care o fac plus există o altă subordonare în cadrul Trinităţii, fiindcă Scriptura ne arată că Duhul Sfânt se subordonează Tatălui şi Fiului, în timp ce Fiul se subordonează Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt. Dar prin acest lucru nu se poate nega divinitatea nici unei persoane din cadrul Trinităţii (Luca 22:42, Ioan 5:36, 1 Ioan 4:14). Referitor la Duhul Sfânt, citiţi (Ioan 14:16, 14:26, 15:26, 16:7, Ioan 16:13-14). 6). O altă problemă pe care o punem în discuţie este sarcinile Persoanelor din Trinitatea, astfel „Tatăl este sursa sau cauza definitorie a: 1) universului (1 Corinteni 8:6; Apocalipsa 4:11), 2) a revelaţiei divine (Apocalipsa 1:1), 3) a mântuirii (Ioan 3:16-17), şi 4) lucrărilor lui Iisus pe pământ (Ioan 5:17, 14:10). Tatăl este Cel care INIŢIAZĂ toate aceste lucruri.” Fiul este „agentul” prin care Dumnezeu face lucrări şi le împlineşte „1) crearea şi existenţa universului (1 Corinteni 8:6, Ioan 1:3, Coloseni 1:16-17). 2) revelaţia divină (Ioan 1:1; Matei 11:27, Ioan 16:12-15, Apocalipsa 1:1), şi 3) mântuirea (2 Corinteni 5:19, Matei 1:21, Ioan 4:42).” Duhul Sfânt este modalitatea prin care Dumnezeu face aceste lucrări „1) crearea şi existenţa universului (Geneza 1:2, Iov 26:13, Psalmul 104:30). 2) revelaţia divină (Ioan 16:12-15, Efeseni 3:5, 2 Petru 1:21). 3) mântuirea (Ioan 3:6, Tit 3:5, 1 Petru 1:2) şi 4) lucrările lui Iisus (Isaia 61:1,   Faptele Apostolilor 10:38).” Duhul Sfânt este prezentat în scriptură ca Persoană dar şi Putere. O altă subordonare este faptul că Dumnezeu Trimite Duhul Sfânt, Isus Trimite Duhul Sfânt, niciodată invers 7).   Divinitatea Duhului Sfânt.[34] Ea este prezentat în versete din Scriptură. Natura Duhului Sfânt este numită Dumnezeu (Luca 1:32-35, Fapte 5:3-4 ) și se află în unitate cu Tatăl și cu Fiul (Matei 28:19, 2 Corinteni 13:14). Duhul Sfânt are calitățile lui Dumnezeu și se pot enumera : El este veșnic Evrei 9:14  ”cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!”, este prezent în orice loc (Ps. 139:1-7), este atoștiutor (1 Cor 2:10-11). Duhul Sfânt are o mare putere Faptele Apostolilor 1:8  Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”, (Romani 5:19), L-a înviat pe Hristos (1 Petru 3:18)  ”Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh”. Duhul Sfânt face minuni Matei 12:28  ”Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi,” (Romani 15:19). De asemenea Duhul Sfânt este implicat în procesul de creație (Gen 1:2) și ne dă viață spirituală (Ioan 3:3-8). De asemenea Duhul Sfânt posedă și alte atribute ale divinătății ca atotprezența (Ps. 139:7-10), atotputernicie (Gen.1-2), adevăr (1 Ioan 5:7), eternitate (Evrei 9:14) 8) Personalitatea Duhului Sfânt. El există din veșnicie ca a treia Persoană din Dumnezeu[35] ( Fapte 5:3-4) și este egală în esență cu Tatăl și cu Fiul (Matei 28:19, 2 Cor. 13:14). Duhul Sfânt posedă atributele unei Persoane ca   intelect (1 Cor. 2:11, Rom. 8:26-27), voinţa (1 Cor. 12:11), sentimente (Efes. 4:30) comunicare (Fapte 8:29). Duhul Sfânt[36] instruiește și învață (Ioan 14:26)  ”Dar mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”, ascultă și vorbește (Ioan 16:13). El mărturisește despre Hristos. (Ioan 15:26)  ”Când va veni mângîietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine”, încurajează și mângâie. (Faptele Apostolilor 9:31)  ”Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte, şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea”, și îi convinge pe oameni de păcat (Ioan 16:8) și se roagă pentru noi. (Romani 8:27)  ”Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”. De asemenea Duhul Sfânt trimite oameni în misiune. (Faptele Apostolilor 13:4)  ”Barnaba şi Saul, trimeşi de Duhul Sfânt, s-au coborît la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru” El are sentimente și trăiește sentimentul de mâhnire (Efeseni 4:30), când omul îi poate opune rezistență (Faptele Apostolilor 7:51) ” …„Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi”. La modul foarte comprimat Dumnezeu Crează alege şi cheamă, Fiul răscumpără, iar Duhul Sfânt sfinţeşte. Pavel recunoaşte imposibilitatea de a înţelege totul pe deplin „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11:33-34). Este periculos a nega adevărurile biblice.

MIŞCAREA CARISMATICĂ[37]. Este o mişcare creştină interdenominaţională de reînnoire, foarte populară şi cu o creştere rapidă în cadrul creştinismului actual. Ea îşi are rădăcinile în anul 1906 „la misiunea Azusa Street din Los Angeles, California”, (ca şi cultul penticostal), fiind iniţiată de metodişti. În acel, loc oamenii au pretins că au fost botezaţi cu „Duhul Sfânt” în felul în care au fost botezaţi ucenicii din Fapte 2. la Rusalii, oameni vorbeau în limbi, se făceau vindecări miraculoase şi era o stare de  pasiune puternică, la modul spiritual între credincioşi. Mişcarea se întinde pe tot cuprinsul U S A şi astfel mişcarea penticostal / carismatică a reînceput în anii 70 şi s-a răspândit în Europa iar în anii 80, s-a extins şi mai mult apărând şi derivând în noi denominaţii. Au influenţat şi alte culte ca „baptistă, episcopaliană, luterană, precum şi în biserici nondenominaţionale”. Mişcarea (acum are statut de cult) numele vine de la cuvântul grecesc „daruri”, Charismata deci înseamnă „darurile harului”. Se opune un accent deosebit pe darurile Duhului Sfânt, ele fiind denumite „carismele” biblice sau daruri spirituale care se presupune că-i dau individului influenţă sau autoritate peste mase mari de oameni”. Dintre daruri iese în evidenţă vorbirea în limbi şi profeţia. Carismaticii susţin faptul că manifestările Duhului Sfânt date în primul secol după Cristos sunt valabile şi astăzi. A nega în totalitate minunile produse în aceste culte înseamnă să negi lucrarea Duhului Sfânt în lume, dar vom vedea puţin mai târziu că de fapt lucrarea lui în esenţă este alta. Mişcarea Carismatică este cunoscută şi se pune accentul mai mult pe vorbirea în limbi (glossolalia) şi pe vindecările divine ale profeţilor ca fiind o dovadă a prezenţei Duhului Sfânt. La întâlniri se practică rugăciunea, fredonarea melodiilor în mod frenetic, se dansează, se strigă în „duhul” , prin ridicarea mâinelor avem „râsul sfânt” sau alte forme de manifestare, dar nu suportă un test pentru adevăr ancorat biblic. Dacă încercăm să răspundem la întrebarea dacă Mişcarea Carismatică este Scripturală răspunsul este Nu, fiindcă Satana pune un văl între copiii lui Dumnezeu şi Cuvântul Biblie, aspect care a început încă în Grădina Eden „când şarpele a întrebat-o pe Eva: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?” (Genesa 3.1) „ şi a pus la îndoială autoritatea lui Dumnezeu iar azi se spune sub semnul întrebării suficienţa Bibliei. Satana a sporit acestă strategie (1 Petru 5.8-9). Se asistă la ameninţări demonice la adresa creştinismului în domeniul miracolelor, iar Satana nu ia pe om de lângă Biblie ci ne centrează atenţia asupra unor experienţe supranaturale. Ca urmare mulţi credincioşi nu mai cercetează Scriptura pentru aflarea adevărului Biblic. Şi astăzi Dumnezeu poate face minuni, nu se poate contesta acest lucru, dar ce se petrece în Mişcarea Carismatică poate fi parţial adevărat şi tot parţial o lucrare a Duhului Sfânt. Cu privire la minuni, avem 4 mari perioade în care sau făcut şi se fac minuni. Prima a fost la ieşirea poporului Israel din Egipt când a fost scos cu mână tare de Dumnezeu (cele 10 urgii), mai avem perioada lui Ilie şi Elisei care au fost proroci în Regatul de Nord, urmează momentul când Isus se Întrupează şi face minuni din compasiune pentru semeni şi pentru a dovedi că este Fiul lui Dumnezeu, iar ultima categorie este când Dumnezeu doreşte să-şi zidească Biserica în medii ostile. De asemenea fenomenul vorbirii în limbi glossolalia se întâlneşte şi la popoarele păgâne, deci nu reprezintă o garanţie a faptului că provine de la Duhul Sfânt. Adevărul este că Trupul lui Cristos care este Biserica, nu mai are nevoie de apostoli noi sau vindecători şi nici de pretinşi făcători de minuni. Ceea ce trebuie să face astăzi este ca Biserica să se întoarcă la Cuvântul lui Dumnezeu şi să vestească Evanghelia lui Cristos prin dragoste ş puterea Duhului Sfânt celor care nu cunosc. Cu privire la manifestările şi lucrările Duhului Sfânt[38], amintim doar cele legate de subiectul de faţă.   Duhul Sfânt a fost activ la creaţie (Gen. 1:2), Îl înalţă pe Cristos (Ioan 16:14), convinge oamenii de păcat. (Ioan 16:8)  „Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata”, şi opreşte păcatul pentru a nu se manifesta cu toată forţa lui (2 Tes. 2:6-7). „In legătura cu Scriptura, El a fost agentul activ in inspiraţie (2 Pet. 1:21). „In legătura cu cei credincioşi El regenerează (Tit. 3:5), botează (1 Cor. 12:13), locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte (Efes. 1:13), controlează (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom. 8:14, Gal. 5:18), luminează (1 Cor. 2:15), 1 Ioan 2:20,27) si este arvuna noastră (Efes. 1:14)”. Adevăratul credincios trăieşte condus de Duhul Sfânt (Galateni 5:16, Efeseni 5:18). De asemenea toţi credincioşii sunt botezaţi cu Duhul Sfânt (1 Cor 12:13),, dar nu toţi sunt plini de Duhul Sfânt şi nu şi-au răstignit complet firea pământească. De asemenea noi credem că darurile Duhului Sfânt sunt date de Dumnezeu bisericii locale (1Cor.12:18, 1Pet. 4:10). Dar aceste daruri miraculoase ca „vorbirea in limbi, vindecările, cunoaşterea sau profeţia au fost temporare si intenţionate pentru a confirma mesagerii lui Dumnezeu in veacul apostolic (2 Cor. 12:12, Evrei 2:2-4),”. Ele au încetat când Noul Testament a fost complectat. (1Cor.13:8-11).  Duhul Sfânt este suveran şi dă darurile cui voieşte, El nu face spectacole pe scenă sau stadioane şi nu le dă pentru mândrie spirituală (1Cor. 12:1-11).  Noi astăzi ne uităm la roada Duhului Sfânt (Gal 5:22-23) care nu este un rezultat al eforturilor umane ci este un rezultat al lucrării Duhului Sfânt. „Crestinul trebuie sa facă ceea ce Galateni 5:24 „cei ce sint ai Lui Cristos Isus si-au rastignit  firea paminteasca impreuna cu patimile si poftele ei.”. In astfel de credincioşi, Duhul Sfint are mediu prielnic sa rodească, si va rodi”. Cred că nu este cazul să ne îmbătăm cu apă rece. De asemene se poate amintii faptul că nici un credincios nu se ridică la standardele de sfinţenie impuse de Dumnezeu de aceea avem pe Isus Cristos sus în cer ca şi Mare Preot care mijloceşte pentru noi. Acum trecem la o altă erezie şi mai periculoasă.

SCIENTOLOGIA: De la ficţiune, la religia erei spaţiale[39]. Este o mişcare neobişnuită şi bizară, foarte controversată în spaţiul creştin denumită „Biserica Scientologică” ce a   „fost întemeiată prin anii ’50 de către Lafayette Ronald Hubbard (1911-1986), în California. Ea este rodul mai timpuriu ale alte teorii nereligioase a „Dianeticii”. În momentul actual Scientologia susţine că are 7000 de centre în 65 de ţări şi că este una dintre cele mai prospere religii. Din ea fac parte celebrităţi ca şi „Tom Cruise, John Travolta, Kirstie Alley şi Sonny Bono (sau cunoscutul jazzman, Chick Corea, aşa cum ne indică Time din 6 iunie 1991, care ne-a vizitat ţara în decembrie 1997 n.tr.)”. Aceştia sunt doar câteva din persoanele celebre „credincioşi” din Hollywood care o susţin în mod activ (din acest motiv organizaţia a mai fost numită, „Biserica Celebrităţilor” – n.tr.).”. Totuşi ea are şi criticii cum se demonstrează prin publicaţii „Reader’s Digest (din mai 1980, şi septembrie 1981) şi ale revistei Time (din 6 mai, 1991 – număr aflat în posesia traducătorului!),” faptul că nu este biserică. Filozofia Scientologiei, şi crezurile ei sunt un amestec „omogen” dintre filozofia orientală şi cercetările lui Hubbard, şi mai multe discipline, plus datele dezvăluite în urma „audierilor”. „”Audierea” (engl.”auditing”) reprezintă metoda de „consiliere” scientologică care constă în examinarea profundă a vieţii prezente, sau a „vieţilor anterioare”, a celui ce este numit „necurat” (engl. „preclear” – „înainte de curăţire”), sau începători.   Hubbard dă mai multe definiţii cu privire la Scientologie ca fiind „continuarea vestică şi anglicizată a numeroase forme străvechi de înţelepciune”. Aici sunt incluse Vedele, Taoismul, Iudaismul, Gnosticismul, învăţătura greacă timpurie dar şi învăţăturile lui Isus, Nietzsche şi Freud. În conformitate cu ce spune Hubbard „Scientologia a atins ţelul religiei din toată istoria scrisă a omului, eliberarea sufletului prin intermediul înţelepciunii”. (Aşa da definiţie câte puţin din toate religiile, doar suntem în post-modernism ). Scientologia împarte în mod artificial mintea omului- cel analitic şi cel reactiv – aproximativ paralele „cu conştientul şi inconştientul omului, numit şi iraţional”. Experienţele neplăcute sau şocante ca şi durerea „sau pierderea cunoştinţei duc la producerea „engramelor” ce sunt înregistrate în mintea noastră, şi ne cauzează probleme de emoţie, sau fizice prezente, iar Scientologia le pe rezolva. Evenimentele sunt reţinute inactiv în creier, până când alte evenimente similare le readuc la viaţă. Ele generează un comportament reflexiv, condiţionat şi dăunător acelei persoane, şi   se produce un comportament defensiv, chiar cu reacţii iraţionale. Din punctul acesta de vedere suntem doar fiinţe condiţionate, maşini care răspund unor comenzi în cazul de faţă manipulare. Trezirea la realitate se face automat (prin reactivarea minţi ). De la fiinţe libera am ajuns să fim „ sclavii unei minţi (reactive) „aberante/deviate”.   Scientologia face afirmaţia că prin „prin Dianetică şi/sau prin terapie scientologică putem ajunge direct la „engramele” noastre şi să le „ştergem”, devenind astfel „curaţi” („clear”), sau altfel spus, stăpâni pe comportamentul nostru („la cauză”), în loc de a depinde de o minte reactivă bolnavă („în efect”). Dar există o latură întunecată[40] a Scientologiei din cauza reîncarnării, am acumulat enagrame timp de miliarde şi mii de ani, iar din acestă cauză trebuie să mergem cu mintea înapoi, pentru a experimenta efectele dăunătoare din vieţile anteriore. Acest lucru este o absurditate fiindcă este ceva imposibil. Scientologia susţine că fiecare om este un „tetan”, spirit nemuritor aşa de mul afectat de acest lucru că a uitata că este nemuritor.„ Tetanii, se spune,   că posedă controlul absolut asupra trupurilor lor, dar din nefericire, ei cred că sunt doar trup (o soartă urâtă) şi de aceea sunt limitaţi de universul TESM-ului (adică, de Timp, Energie, Spaţiu şi Materie).” La moartea omului tetanul trebuie să intre în alt trup dar cu toate anagramele acumulate din vieţile anterioare. În acest fel tetanii nu mai sunt liberi ci robi ai universului material. Doar Scientologia poate elibera tetanul, dar întrebarea se pune în ce fel de libertate unde şi pentru ce. PRESUPUNERI TEOLOGICE ALE SCIENTOLOGIEI. Dacă Scientologia se consideră biserică, vom încerca să identificăm „presupuneri teologice” cu privire la „Dumnezeu, om, creaţie, mântuire, moarte şi supranatural. În Biserica Scientologică Dumnezeu este perceput sub formă panteistă „(care înseamnă a crede că toate entităţile fizice sunt conţinute în Dumnezeu, dar nu sunt identice cu El)? o contradicţiei evidentă în pasaj, şi teologia tinde spre monoteism care este denumită „Fiinţă Supremă”,, dar nu este definit în mod intenţionat aşa că fiecare crede ce vrea. Dumnezeu mai este numit şi ”Natura”, „Infinitul”, „Cea de-a Opta Dinamică”, „toată (viaţa) Teta”,, iar fiecare om este liber să-l interpreteze pe Dumnezeu aşa cum doreşte (o revelaţie de jos în sus, după mintea limitată a omului). În mod curios Omul, deşi are un trup deplorabil cum s-a amintit mai sus, el este bun şi divin, iar căderea s-a făcut în materie şi nu în păcat. Căderea s-a produs când tetanii s-a plictisit şi au dat naştere unor universuri mintale pentru amuzament. Aşa de mult au fost prinşi de joc că au uitat cine sunt, şi-au pierdut conştienţa de sine, au devenit hipnotizaţi şi au fost prinşi de sistemul actual de timp, energie, spaţiu şi materie. În plus s-au adunat anagrame din trecut şi ce a rezulta a fost o fiinţă jalnică legată de materie, o maşinăriei ce este stimulată de efecte. Acest concept este descris în lucrarea Scientologia: O religie mondială se naşte în era spaţială” în felul următor: „Persoana”, este după Scientologie (şi se descoperă că este), un Tetan (fiinţă spirituală) având un potenţial creator infinit care acţionează în universul fizic însă fără a face parte din el…”, vedem o contrazicere evidentă în text.   Mai departe „Eternul Eu Indestructibil” (supranumit, „Atman”) al Upanishad-elor hinduse a prevăzut de mai demult conceptul scientologic al „tetanului”…dar se pune întrebarea de către cine? De asemenea tetanul este sursa universului imaginar într-o „comunitate” de suflete din univers făcut de alţi tetani (dar parcă au uitat că sunt tetani?). În lumea simţurilor fiecare tetan „joacă Jocul Vieţii, în comun cu partenerii lui spirituali… asemenea personajului hindus „Lila” sau „Jocului Divin”, Cu timpul aceste simţuri devin mai încurcate şi percepţia realităţii se strică”…..şi apoi ? Creaţia. În Scientologie universul nu a fost creat din nimic, ex nihilo (latină, „din nimic”), ci dintr-o emanaţie mintală de ordin subiectiv ori o „proiecţie” a tetanilor, acesta având doar o aparentă realitate şi nu una reală”. Din acest punct de vedere universul este un joc al ingeniozităţii tetanilor, fiindcă mimic nu le mai face plăcere.  Astfel universul poate fi modificat manipulat doar de către un tetan iluminat spiritual. Din acest punct de vedere Biserica Scientologică folosind puterile ocultice demonstrează în practică o confirmare a acestei învăţături. (Deci nu este Dumnezeu ci Satana autorul creaţiei). Doar tetanii iluminaţi[41] percep şi pot schimba universul, dar tetanii ignoranţi (în principiu, aceştia fiind toţi ne-scientologii sunt robi ai engramelor prinşi în trupuri fizice) „În concluzie, creaţia materială aşa cum o cunoaştem noi nu este doar o iluzie dar şi un rău absolut – ea fiind puternica barieră distructivă pe care cineva trebuie să o biruiască pentru a avansa spiritual”, deci nici o urmă de speranţă pentru viitor. Mântuirea. Dina acestă „jalnică sclavie a tetanului faţă de universul, timp, energie, spaţiu, materie” a continuat timp de milenii până ce L.Ron Hubbard, a descoperit soluţia unui plan de mântuire. Astfel „audierea” scientologică, engramele pot fi neutralizate iar tetanul poate treptat să devină conştient de sine sau „iluminat”. Se folosesc tehnici speciale prin care se poate recunoaşte existenţa spirituală pentru ca tetanul să devină iluminat, nu descriem întregul proces absurd, dar în final se pretinde că după numeroase niveluri se ajunge la Tetanul Operaţional pentru realizarea sinelui. „Un „Tetan Operaţional” este acela care este din ce în ce mai conştient de adevăratele sale puteri de tetan şi să acţioneze conform lor”. Moartea. În concepţia Bisericii Scientologice moartea este o binecuvântare, se eliberează sufletul din temniţa trupului (adică, evoluţia tetanului, a sufletului, la o stare superioară de conştienţă), totuşi ea este un eveniment banal, deoarece s-a produs de miliarde de ori şi este irevelant. Ocultul. Prin faptul că sunt implicate „puterilor spirituale şi a experienţelor „afară-din-trup” (ca şi mijloc în folosul tetanului pentru a-şi re-descoperi adevăratele lui puteri) este semnificativă pentru acceptarea de către biserică a tărâmului ocultic.” În plus fiul lui Hubbard afirmă că „magia neagră constituie miezul Scientologiei”. De asemene însuşi Hubbard, a recunoscut că a fost călăuzit în timpul vieţii de o entitate spirituală în plus mai mulţi cercetători ştiinţifici „au confirmat natura ocultă a Scientologiei. Magia „albă sau neagră” reprezintă de fapt puterile celui rău a lui Satana. O CRITICĂ ADUSĂ SCIENTOLOGIEI. Împotriva Bisericii Scientologice s-a scris o cantitate mare de lucrări (din păcate în limba engleză), dar ca şi ajutor sunt „1) investigaţiile şi rapoartele guvernamentale, (2) transcrierile a numeroase decizii judecătoreşti (unde Scientologia a apărut fie ca acuzator, fie ca pârât), (3) analizele ştiinţifice ale unor domenii înrudite cu teoriile Scientologiei (cum ar fi, filozofia, medicina, psihologia, sociologia, teologia, sau etica), (4) analizele presei şi investigaţiile făcute de ea, din mass-media, (5) cât şi literatura publicată de actuali sau foşti membrii ai grupării” Scientologia face afirmaţii care nu se pot verifica, coeficientul de inteligenţă nu s-a ridicat pentru a rezolva problemele umanităţii, Nici Dianetica nici Scientologia nu a rezolvat nimic. Preteţiile Scientologiei nu au fost confirmate, astfel Lordul Cancelar Hailsham, educat la Oxford care a deţinut funcţii înalte firmă: „Nu găsesc conceptele filozofice (ale Scientologiei) potrivite pentru a-i sprijini teoriile…baza reală pe care au pretins că au obţinut rezultate bune în tratamentul indivizilor, nu mi se pare să fie pe deplin dovedită”. Cu privire la sănătatea mintală tehnicile Scientologiei duc mai degrabă la tulburări, comportament iraţional, dezorientare cronică senzaţii corporale stranii, boli mintale şi fizice, inconştienţă şi chiar sinucidere. Metodele lui Hubbard deşi pretinde că sunt bune, ele sunt dubioase şi nu prezintă încredere. Chiar şi fiul lui după publicarea „Dianetica: Ştiinţa Modernă a Sănătăţii Mintale”, cu un câştig de milioane de dolari, recunoaşte că Hubbard nu a făcut nici un fel de cercetare. Ce a făcut cu adevărat a luat din religiile amintite anterior fragmente iar de la oameni diferite experienţe şi „le-a pus într-un mixer unde le-a amestecat[42] şi de unde a scos Dianetica!” Experienţele din carte cam 200” experienţe reale din viaţă” arată că predomină avortul şi starea de inconştienţă, multe fiind inventate de autor. Implicarea lui în ştiinţele oculte a început la 16 ani. Pe deasupra, alţi cercetători care au examinat singurul presupus instrument „ştiinţific” al Scientologiei ce este capabil să producă „date”, au concluzionat că este inutil şi că nu are nici un fel de calităţi deosebite. Acest instrument este „E-meter”-ul, un dispozitiv electric care este folosit la localizarea engramelor. „E-meter”-ul măsoară cu acurateţe variaţiile de rezistivitate electrică ale corpului omenesc, asemenea galvanometrului. (Conform descrierii articolului critic din revista Time din 6 Mai 1991), „E-meter”-ul este un detector de minciuni, mai simplificat, făcut să măsoare schimbările de electricitate de la nivelul pielii, în timp ce „pacienţii” sunt supuşi unui interogatoriu asupra unor subiecte intime ale vieţilor lor – n.tr.). Însă, „nici una din teoriile asociate acestui aparat, sau din pretenţiile cu privire la el nu se confirmă. (Hubbard a susţinut că şedinţele de consiliere în jurul „E-metrului”, pot şterge engramele, poate vindeca orbirea, şi pot chiar spori inteligenţa şi aspectului unui om ( – Time, 6 mai 1997), dar ele nu sunt justificate şi nu se confirmă în realitate. Ele sunt contrare unor dovezi experte…” Scientologia are pretenţia că ţine la etică şi integritate astfel” „Practicarea Scientologiei duce la un nivel superior de etică (morală) şi integritate…” ori „Milioane de oameni cred deja că morala Scientologiei, conţine mai multă greutate şi onestitate decât legile tradiţionale şi confuze ale neamurilor”, afirmând că membrii bisericii Scientologici sunt oneşti şi morali. În post-modernism etica şi morala sunt la fel definite, dar în realitate nu este aşa. Etica este un set de legi date de o divinitatea sau de oameni, guverne, etc, iar morala este stare în care se găseşte un om sau o naţiune la un moment dat. Cei care fac parte din Biserica Scientologică şi nu se ridică la nivelul aşteptărilor sun priviţi ca şi duşmani. Biserica Scientologică operează cu termeni proprii. Aşadar „cuvintele folosite în citatele de mai sus, cum ar fi „etica”, „morala”, poartă nu doar semnificaţiile binecunoscute ci şi cele ale Scientologiei”. ADEVĂRUL ESTE MAI CIUDAT DECÂT FICŢIUNEA. Scientologia are o problemă pentru că utilizează în mod subiectivi informaţii pentru a manipula şi a le utiliza pentru obţinerea adevărurilor închipuite propriilor interese. Se observă faptul că Habbard este prolific în domeniul S.F. Pentru Hubbart viaţa este doar un joc, iar singura semnificaţie reală sunt faptele tetanilor din miliardele de ani de dinainte descrise în „”O istorie a Omului” şi „Ai mai trăit această viaţă înainte?”, iar cartea ar trebuie să facă parte din S.F. Un exemplu este o pretinsă viaţă anterioară în care „”E-metrul” la un „pacient” supus examinării: „”Necuratul (deci, e vorba de „pacient” – „preclear” , în engleză; n.tr.) s-a aflat pe Marte fără un trup, în urmă cu 469.476.600 de ani, s-a întrupat într-o păpuşă şi a distrus un pod şi mai multe clădiri. Oamenii au fost chemaţi la templu, de o alarmă. Necuratul (încă odată, iniţiatul în Scientologie – n.tr.), s-a dus acolo şi a rupt ultima bancă şi a dărâmat turnul templului. S-a refugiat în oraş unde a văzut o păpuşă într-o vitrină în care a fost întrupat cu forţa, încercând să-i mişte membrele. Oamenii au pus mâna pe ea (l-au prins), au bătut-o şi au aruncat-o pe fereastră (o cădere de 10 metri). Păpuşa a fost dusă la templu, unde un episcop a executat-o cu pistolul lui în timp ce congregaţia cânta „Dumnezeu este dragoste”. Când oamenii au plecat, păpuşa care şi-a pierdut controlul, s-a târât afară unde a fost călcată de o maşină mare şi de un cilindru compresor. Atunci a fost readusă înaintea Episcopului, care a dat ordin să fie urcată împreună cu alţii într-un camion, şi dusă la săpat de tranşee sau şanţuri, pe o perioadă de 2.000 de ani. (Întreaga întâmplare a durat cam 2.000.000 de ani.)” Mai departe „trupul i-a fost înlăturat, necuratului (PC -ului, deci „preclear”-ului; n.tr) fiindu-i promis un corp de robot. Tetanul a ajuns într-o staţie de implantare unde a fost pus într-un cub de gheaţă şi transportat de o farfurie zburătoare şi lăsat pe planeta ZX 432.”(astronomii cred că au ceva de spus). În continuare Hubart[43] spune că acest adevăr aşa de ciudat nu poate fi înţeles de nimeni, nu se poate face diferenţa dintre „science fiction şi realitatea ştiinţifică (o revelaţie pe care, de asemenea, a găsit-o folositoare în respingerea şi manipularea „iluziilor” cunoaşterii convenţionale)„ Hubard afirmă că „una dintre cele mai asemănătoare descrieri ale unui tetan este Alice în Ţara Minunilor…Acolo, el poate născoci, (inventa) iepuri albi şi omide, eventual pe Urâcioşi. (Tetanul) s-ar simţi în elementul lui”. Astfel localizarea omului în universul TESM este de domeniul fantasticului ceva ci nimeni nu ar crede. Deci de la science fiction, am trecut în lumea poveştilor pentru copiii. Pentru Hubard creaţia materială este o iluzie iar „Universul TESM poate fi uşor dovedit ca fiind o iluzie…”. Personal cred că dacă ar pune mâna în foc iluzia ar dispărea şi ar considera lumea reală adevărată. Dar doar un tetan iluminat prin Scientologie adică Hubbart poate cunoaşte această realitate. Scientologii sunt de acord cu aceste presupuneri pentru că „ceea ce Hubbard spune că este adevărat, este adevărat şi în realitate, indiferent de cât de fantastic sau contrar pare cunoaşterii convenţionale actuale”. Dacă Biserica Scientologică are pretenţie de biserică, atunci cui se închină? Prin folosirea ocultului şi magiei, pe lângă alte aberaţii, ea se închină de fapt lui Satana. SCIENTOLOGIA ŞI CREŞTINISMUL. În anul 1970, la 20 de ani de la înfiinţarea Bisericii Scientologice, o carte a lui Hubbard susţine că „Scientologia nu este o religie”, dar a devenit o religie şi face concurenţă creştinismului. Un sondaj făcut în Biserica Scientologică a rezultat că 3 000 dintre membri ei au un trecut predominant creştin „(aprox.40% dintre ei fiind protestanţi şi 26%, catolici). 70% dintre cei ce provin din biserici creştine au susţinut că se consideră încă creştini practicanţi ai credinţei lor creştine, fapt care înseamnă că aproape jumătate (47%) dintre cei sondaţi, se consideră încă creştini”. În privinţa studiilor 37% au studii superioare, 80 % provin din clasa de mijloc, Scientologia este atrăgătoare, (normal dacă poţi face orice) mulţi dintre cei care conduc au fost recrutaţi de creştinism. Din păcate răspunsul creştinismului este aproape nul la acestă provocare fapt care denotă că nu recunoaşte pericolul pe care îl prezintă Scientologia la adresa creştinismului. Dintre cele două religii doar una poate fi adevărată. Concepţia creştină despre lume şi viaţă „este adevărată” (şi am demonstrat cu altă ocazie cum acest lucru se poate stabili raţional, pe baze revelaţionale şi empirice, folosind măsura strictă a criteriului legal), tetanii lui Hubbard şi practicile Scientologiei nu au justificare. Dar prin faptul că foloseşte ocultul înseamnă că este lucrarea lui Satana. Cum de aşa zişi creştini nu-şi dau seama de acest lucru ? În concepţia Biblică se afirmă că Există un Dumnezeu peste tot universul (Isaia 43:10-11), El a creat omul (trup şi spirit)la un moment dat în timp, (Geneza 2:7). Deci omul este o fiinţă finită, a fost creat, se naşte şi moare într-un interval de timp dat de Dumnezeu. Fiinţe divine ca şi tetanii din Scientologie sunt imposibil să existe, mai ales că am văzut până acum amalgamul de religii şi experienţe puse în creuzet dând un rezultat fără scop, şi soluţiile ei sunt total greşite. Dacă există cu adevărat tetani Scientologia se bazează pe eroare pentru că „Tetanul poate fi înduplecat să renunţe la limitările pe care şi le-a impus singur”. Ca şi exemplu consilierii scientologice, auditorul (consilierul), pot să culeagă o serie de informaţii şi să sugereze sentimente, pe care frica iraţională o contrazice. În teologia lor apar aspecte serioase care ţin de Dumnezeu şi om. „(adică, natura şi existenţa lui Dumnezeu), al teologiei revelate (pot eu să ştiu dacă Dumnezeu există?), al antropologiei (ce sunt eu? Sau, cine sunt eu?), al soteriologiei (cum pot să fiu mântuit?), sau al tanatologiei (ce se întâmplă cu mine când mor?)”. Dar aceste întrebări le ridică şi filozofia şi omul de rând iar dacă răspunsurile sunt greşite, ele duc la moartea spirituală şi despărţirea de Dumnezeu. Se poate răspunde   şi contracara cu Biblia la ce susţine Scientologia[44]. Ea este în sine panteistă în care o mulţime de tetani, „în mod colectiv” alături de toate celelalte forme de viaţă alcătuiesc „Fiinţa Supremă”. La fel ca şi în alte religii această fiinţă nu este bine definită. Biblia susţine faptul că există un singur Creator, Dumnezeu, ce are calităţi ca perfect şi suveran este Imuabil, vine din veşnicii,” fără început şi fără sfârşit”, există în Trei Persoane, este blând, iubitor, drept şi sfânt, el va pedepsi păcatul la judecată. (Gen.1:1, Isaia 43:10-11, Fapte 5:3-4, Isaia 61:8, Maleahi 3:6, 1Tim.2:5, Tit 2:13, 1Ioan 4:8-10). Omul. Scientologia învaţă că omul este un spirit nemuritor ca şi atman-ului hindus. El poate fi considerat unu dintre divinităţile care au uitat statutul de divinitate. (interesantă memorie). Scientologia susţine faptul că omul nu este un dumnezeu neştiutor şi că este necesar pentru realizarea sinelui de iluminare. Biblia spune că omul nu este Dumnezeu ci o creaţie a lui Dumnezeu făcut după imaginea Creatorului. Problema omului nu a apărut că a fost plictisit ci a păcatului care a intrat în viaţa lui şi a iubirii de sine. (Romani 3:10-18; Efeseni 2:1-4). Scientologia are la bază conceptul de tetan, o chestie inventată, celelalte lucruri au la bază existenţei înălţimea sau amețeală,  zăpăcit, năucit, fiind un tetan ignorant din cauza numeroaselor vieţi trăite „pentru că „E-metrul” său i-a „localizat”, chipurile, o engramă (deci o întâmplare care să aibă legătură cu senzaţia lui actuală de ameţeală), de acum 10 miliarde/trilioane de ani” şi poate greşii din cauza unui incident dintr-o viaţă anterioară.   Tetanul nu are nici un efect pe tărâmul realităţii (deci un vid) Mântuirea. În Scientologie mântuirea înseamnă progres faţă de robia materiei şi este necesară iluminarea gnostică şi „eliberare din trupul şi universul TESM.” Preţul plătit la final este „zeci de milioane de dolari, un om poate fi „salvat” progresiv din engramele sale, odată prin cunoaştere”, pentru a ajunge la un nivel superior de „tetan operaţional”. În contrast Biblia ne învaţă că mântuirea este un dar fără plată „Omul este răscumpărat pe principiul Harului, prin credinţă în ispăşirea lui Hristos (Efes.2:8-9, Ioan 6:47, Evrei 11:1; 1Ioan 2:2). Moartea. Scientologia pretinde că moartea se repetă la infinit prin reîncarnare, totuşi ea este benefică pentru eliberează sufletul din trup, dar urmează o altă viaţă în alt trup şi tot aşa mai departe la infinit. Biblia ne spune că moartea vine o singură dată şi după ea aduce binecuvântări (cerul cel veşnic), sau cele mai îngrozitoare consecinţe (iadul veşnic). Moartea este ceva ireversibil atât pentru cei mântuiţi cât şi pentru cei pierduţi, oamenii au o singură viaţă în care se pot împăca cu Dumnezeu. (Evrei 9:27; Matei 25:46, Apoc. 20:10-15). Scientologia respinge credinţa creştină şi a revelaţiei iudeo-creştine, Hubard afirmă că misiunea lui Cristos este doar o imaginaţie a unor minţi întunecate. De fapt Hubbard nu este interesat de mântuirea omului, nu   există o dorinţă sinceră ca lumea să fie mai bună în domeniul spiritual, în contras „Mulţi practicanţi ai ei sunt dedicaţi şi generoşi în îndeplinirea unei asemenea agende”. Dacă omul nu este un tetan cum pretinde Scientologia, ci o fiinţă căzută în păcat aşa cum declară Biblia şi are nevoie de mântuire, care va fi rodul efortului de o viaţă a scientologilor decât pierzarea veşnică. Ar fi de dorit ca ci ce provin din bisericile creştine, dar şi ceilalţi să asculte ce a spus Cristos. „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26), sau „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Din păcate este mult mai comod să crezi şi să trăieşti cum îţi place fără să fii tras la răspundere, dar la sfârşit vine judecata lui Dumnezeu. (Evrei 9:27)  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, Amin.

 4). CONCLUZII. Iona ca şi proroc al Domnului ne arată pe de o parte caracterul şovin al personajului, egoismul şi răutatea, încăpăţânarea ce trebuiau corectate, o caracteristică a poporului evreu în general, amestecată cu mândria faptului că e poporul ales, (aveau un văl pe ochi şi nu-şi vedeau păcatul),” în contrast cu voia lui DumnezeuTe voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor”, dar pe de altă parte ne sunt prezentate Harul şi mila lui Dumnezeu faţă de popoarele păgâne care erau şi ele cuprinse în planul de mântuire a lui Dumnezeu vizavi de cetatea Ninive care a fost iertată. Apelul lui Iona era de avertizare dar şi de iertare în care Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de toţi oamenii, mesaj care merge peste veacuri cu împlinire în Jertfa lui Cristos. Cartea are un scop didactic din care se poate trage învăţăminte, ne arată puterea universală a lui Dumnezeu peste naţiuni cu privire la moarte sau viaţă aici pe pământ, şi sub aspect spiritual dar şi unde vom fi în veşnicii. Moartea este descrisă prin metafore specifice din timpul acela. Deşi există diferite interpretări a cărţii lui Iona, ajungând chiar şi la interpretarea parabolică, „fiecare crede ce vrea” (fiind acum în post modernism), ea rămâne o lecţie pentru fiecare dintre noi cu privire la ascultarea/neascultarea noastră de Dumnezeu ca şi credincioşi. Iona este un prototip al lui Cristos, Iona şi Isus aducând acelaşi mesaj cu îndemn la pocăinţă şi mântuire. De asemenea Isus a afirmat că va sta în mormânt atât cât Iona a stat în pântecele peştelui, iar învăţătătorii Legii au refuzat să asculte pe cineva infinit mai mare ca şi Iona. Prorocul reprezintă pe poporul Israel între popoarele păgâne ce trebuiau să fie lumină dar nu a fost şi a primit pedeapsa mesaj ce trebuia să vină de la Dumnezeu. Avem două versete în contras unde Isus Cristos strigă „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, cu „ adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări”. Oricum Jertfa de pe Cruce dă posibilitatea oamenilor să se împace cu Dumnezeu.  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Această realitate nu poate fi desfiinţată de nimeni, împăcarea oamenilor cu Dumnezeu se face numai prin Jertfa lui Cristos. De asemene înţelegem faptul că nimeni nu se poate ascunde de Dumnezeu, El fiind Omniprezent şi Omnipotent, Dumnezeu Atotputernic care îşi duce la îndeplinire planurile prin voia Sa hotărâtoare, iar noi trebuie să vestim acest mesaj al împăcării la toţi oamenii acesta fiind mandatul preoţiei noastre. De asemenea există câteva realităţi actuale în viaţa creştinului prin a înţelege imposibilitatea omului de a fugii de faţa lui Dumnezeu, cu privire la Ioan dar şi la noi. În text se vede nestatornicia slujitorului lui Dumnezeu, fuge, se întoarce şi proroceşte, este dezamăgit, iar azi unii creştini nu   citesc Cuvântul lui Dumnezeu, El se aplică parţial în vieţile noastre sau există şi o neascultare totală.   Mesajul trebuie să fie de la Dumnezeu   prin Duhul Sfânt, din Scriptură însoţit de mărturia noastră şi fapte bune. În Vechiul Testament prima prorocie este făcută de Adam, deşi despre Avram se spune că a fost cel mai mare dintre proroci, totuşi tiparul prorocic (norma) se regăseşte în persoana lui Moise, prorocii care îl urmează folosesc acest tipar fiindcă e stabilit de Dumnezeu. În paralel avem prorocii falşi care vorbeau pe placul poporului şi a împăratului   erau uşor de recunoscut. Prorocul adevărat era hotărât de Domnul, stătea înaintea poporului şi a împăratului aducând mesajul lui Dumnezeu care putea să fie de avertizare, judecată dar implica şi posibilitatea iertării, acest era obiectivul principal ca oameni să intre în prezenţa lui Dumnezeu şi să asculte ce spune Domnul şi ce să facă pentru a fi iertaţi. Lui Moise se datorează cele 10 porunci date la Sinai şi încă cam 600 cu privire la aspecte sociale, de igienă şi stabileşte cadrul religios de închinare. Acelaşi tipar este urmat de prorocii Domnului care vin în istorie ulterior. În multe cazuri prorocul şi preotul erau implicaţi în viaţa şi evenimentele poporului Israel având un rol activ. Aspecte ale prorociei sunt simbolurile, rolul de tălmaci al lui Dumnezeu, mijlocirea pentru popor, prezicerea, inspiraţia, modul de comunicare a mesajului, apare aspectul cultic şi percepem unitatea religie lui Israel. Se pune accentul pe avertismente, se arată aspectul moral al poporului şi împăratului. În cele mai multe cazuri prorociile au fost scrise de autori sau de secretari, şi există şi alte aspecte legate de proroci, ca ”şcoala prorocilor” ce însemna modul în care se transmitea mesajul lui Dumnezeu, dar putea să fie ceva de moment, simplu, iar prorocul era ultimul instrument folosit de Dumnezeu înainte de pedeapsă. Poporul evreu a făcut un Legământ cu Domnul, Legământul mozaic, în care îşi avea partea sa de responsabilitate şi în funcţie de ascultare/neascultare de Dumnezeu prin poruncile primite avea parte de binecuvântare sau blestem. De asemenea au fost amintite toate cărţile profetice care au format Canonul Vechiului Testament ca profeţii mari: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechil şi Daniel, mai departe enumerăm profeţii mici Osea, Ioiel, Amos, Obadia, Iona Mica, Naum , Habacuc, Ţefania, Hagai Zaharia şi Maleahi. Am făcut precizarea că diferenţa dintre profeţii mari şi mici se face în funcţie de mărimea cărţilor scrise. În Noul Testament lucrarea lui Cristos are în principal un caracter soteorologic, dar ea are şi un caracter profetic multe din prorociile din Vechiul Testamnet s-au împlint în El. De asemenea linia profetică s-a sfârşit nu cu Maleahi ci cu Ioan Botezătorul, iar duhul prorociei a continuat în Biserică şi în timpul vieţii apostolilor, personaje ca Zaharia tatăl lui Ioan   Botezătorul, Simeon şi Maria aduc dovada inspiraţiei profetice. Ce a spus Dumnezeu în vechime se împlineşte în Noul Testament şi se face dovada inspiraţiei profetice. Există o relaţie strânsă între mesajul prorocului şi împlinirea lui. Cu privire la Cristos vestirea din Vechiul Testament se împlineşte în Noul Testament Matei 5:17  „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc”, Faptele Apostolilor 3:20  „şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, 21  pe care cerul trebuie să-L primească”, şi alte texte. Cea mai bun exemplu este cartea Evrei. Aici se vede continuitatea dintre cele două Testamente. Din Iudaism se naşte Creştinismul o credinţă persecutată   eklesial şi politic. Mesajul Evanghelia este dusă mai departe de către ucenic ce sunt autorizaţi de prin Cuvântul lui Dumnezeu. În postura de cel mai mare proroc Isus Cristos ca şi Fiu al lui Dumnezeu arată cum se intră în Împărăţia Cerurilor Ioan 3:2  „Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el,”… Ioan 3:3  Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. ( Isus şi Nicodim). Isus a chemat oamenii la pocăinţă şi vestea Împărăţia Cerurilor, a făcut semene şi minuni şi-a arătat puterea ca şi Fiu de Dumnezeu. El acceptă şi alte titluri printre care cel de învăţător „rabi”, apa vie, pâinea vieţii şi altele care Îl dfinesc. Apostoli prin ce făcea Isus recunosc că El este Unsul Mesia Cristosul prorocit de Moise Deuteronomul 18:18  Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu, sau Matei 16:16  Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”. El era Cuvântul Întrupat (Ioan 1:1, 1:14) fiind „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”. Isus Cristos a fost apogeul revelaţiei profetice. El însuşi a trimis proroci, pe cei 70 şi (Matei 23:34) ca să vestească Evanghelia, şi Marea Trimitere. Isus Cristos avea era în acelaşi timp Proroc dar în primul rând Mântuitor. Alte aspecte ale prorocie în Biserica creştină este faptul că Isus a promis ucenicilor Duhul Sfânt după ce se va înălţa la cer, pentru ca să poată depune mărturie Faptele Apostolilor 1:8  Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului,” iar acest lucru include şi inspiraţie profetică. Din păcate azi se stă în Biserică, iar Evanghelizarea se face străbătând un drum invers. „dela marginile Pământului la Ierusalim”. Duhul Sfânt s-a pogorât la Rusalii când ia naştere Biserica Creştină, iar Petru dă explicaţia din prorocul Ioiel. Astfel apostolii au predicat Evanghelia prin puterea Duhului Sfânt cu privire la suferinţele Domnului Isus vestite în Vechiul Testament (Isaia 53), dar şi suferinţele şi gloria viitoare al lui Cristos 1 Petru 1:11  Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Un aspect demn de remarcat între darurile Duhului Sânt este Glosolalia/vorbirea în limbi, practicată şi de popoarele păgâne dar care erau un semn pentru iudei. Lucrările profetice din Testamente au un caracter unitar. Isus Cristos se înalţă la cer promiţând că se va întoarce, Parousia şi lasă Biserica în mâinile Duhlui Sfânt. 1 Tesaloniceni 1:5  „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală. Căci ştiţi că, din dragoste pentru voi am fost aşa printre voi”. Azi Biserica creştină este diluată şi în defensivă. Cât despre noi trebuie să fim credincioşi mesajului, să predicăm pe Cristos   şi Crucea, nu trebuie să vorbim pe placul oamenilor trebuie şi să fim bucuroşi când Dumnezeu lucrează prin noi, de asemenea să nu avem prejudecăţi. Dumnezeu are milă şi îndurare pentru toată lumea. Să fim mulţumiţi şi cu un auditoriu mic, biserici mici, plantare de biserici, şi să înţelegem că adevărata Evanghelizare se face în lume. De asemenea Biserica este chemată să vestească Evanghelia şi să fie sare şi lumină. Se pune întrebarea dacă mai sunt proroci în zilele noastre mai ales că aşa de mulţi credincioşi au acestă pretenţie din unele culte sau secte înseamnă că negăm rolul Duhului Sfânt în Lume, şi Suficienţa Scripturii, dar sunt necesare câteva precizări. Duhul Sfânt este şi Persoană şi putere, dar cel mai important lucru este că face parte din Trinitate şi este Suveran. Omul nu are puterea să-l cheme pe scenă sau stadion ca să facă spectacol, dar îl poate chema să îi schimbe inima. Se consideră că duhul prorociei a fost ceva temporar în Biserica Primară şi a avut rol de temelia pentru zidirea Bisericii apostolice, Efeseni 2:20  „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. 21  În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu Sfânt în Domnul. 22  Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”, iar primii creştini nu aveau Biblia completă fiind vorba de Noul Testament, Canonul încă nu era format, iar apostolii şi prorocii au stat în „spărtură”. Conţinutul credinţei creştine era un proces care s-a extins până în secolele III –V, Apocalipsa a fost finalizată abia în ani 90 d. Cr iar conceptul de Trinitate era disputat în secolul IV. Azi când avem Cuvântul lui Dumnezeu în Biblie nu mai sunt necesari prorocii care să spună cum poţi fi mântuit. Dacă totuşi vine cineva din, (cultul penticostal, sau alte secte), prorocia trebuie să fie comparată cu ce zice Scriptura. Pavel îndeamnă 1 Tesaloniceni 5.20-21 „spune: „Nu disprețuiți prorociile. Ci cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun.”, dar ştim că existau şi sunt şi azi proroci mincinoşi. 1 Ioan 4.1 ne învață: „Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși”. Dacă mesajul contrazice Biblia trebuie respins şi trebuie să ne rugăm pentru a primi înţelepciune pe care o primim de la Domnul citind Biblia călăuziţi de Duhul Sfânt. Ne întoarcem la Iona ca şi proroc ce a prestat ce mai mare misiune deplorabilă pe care ia dat-o Dumnezeu, în loc să asculte porunca divină o ia în direcţia opusă. Pe de altă parte Cartea profetului Ioana a fost un dintre cele mai batjocorite cărţi ale Bibliei, fiind o ţintă a ironiilor şi discreditată. Cartea totuşi face parte din Canonul Scripturii, iar cei care o critică sunt victime ale scepticismului sau a necredinţei. Chiar şi pentru unii dintre credincioşi ea este „Călcâiul lui Ahile”. „Cartea lui Ioana nu este o profeţie în mod neapărat ci o istorie personală, un eveniment din viaţa profetului” Totuşi Iona a fost un personaj real ca Amaţia, sau Ieroboam al doilea rege în regatul de Nord. În cartea lui Iona se demonstrată Harul lui Dumnezeu. Faptul că Isus face referire la ea, dă valabilitate cărţii. „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va   da alt semn, decît semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pămîntului”. Un alt comentariu al lui Isus este „Bărbaţii din Ninive se vor sculă, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona„. Problema peştelui ia intrigat pe mulţi dar au fost şi alte evenimente de oameni înghiţii de peşti, s-au găsit schelete, în alt caz în timpul unei vânători un marinar a fost înghiţit de un caşalot, omul avea pielea arsă de sucul gastric dar culmea că şi-a revenit la viaţă şi mai sunt exemple nautice de acest fel. Revenind la Iona acesta este un profet în şcoala lui Dumnezeu plin de îndurare. Iona vrea să fugă de faţa Domnului, dar după cele trei zile în pântecele chitului ascultă de Domnul şi merge la Ninive cu un mesaj de avertizare dar şi unul de iertare, iar cetatea Ninive se pocăieşte, dar Iona era naţionalist, şovin, rău şi nu se bucură de faptul că Dumnezeu a iertat cetatea iar Dumnezeu îi dă încă o lecţie. În evenimentele în sine avem Iona şi furtuna, Iona şi peştele, Iona şi oraşul Ninive şi   Iona şi Domnul. În cele 4 capitole vedem neascultarea lui Iona, recuperarea lui, folosirea prorocului de către Domnul, şi educare lui Iona. Există elemente specifice în educarea profetului ca furtuna de pe mare, un peşte, umbra cucurbetelui, un vierme mic şi un vânt care uscă. Există de asemenea câteva tipuri profetice ca destinul Israelului şi planul lui Dumnezeu de a mântui toţi oamenii, în peripeţiile lui Iona vedem în mod simbolic călătoriile poporului Israel, ascultare şi neascultarea de Dumnezeu atât la Iona cât şi la poporul evreu care trebuiau să fie „lumina neamurilor”. Aici avem în mod profetic înmormântarea şi Învierea lui Isus (trei zile) descris în Evanghelii şi viaţa şi propovăduire lui Isus, Iona fiind un semn pentru niniveni dar şi poporul Israel. În cartea lui Ioana se vede mila lui Dumnezeu „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută   douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stînga lor, afară de o mulţime de vite” legat de mila arătată în Noul Testament faţă de toţi oamenii. Ioan 3:16  Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu este Imuabil şi nu îşi schimbă natura. Isus dă o poruncă :” Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi   se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede va fi osîndit„. Cu termenii lui Dumnezeu omul nu se poate juca. Ne întoarcem la cetatea Ninive şi la Iona înţelegem că puţini oameni au a două şansă să se pocăiască şi să asculte de Dumnezeu. Au mai fost personaje biblice care l-au dezamăgit pe Dumnezeu, ca Iacov, David şi alţii, iar în Noul Testament unul a fost Petru, dar ei se pocăiesc şi nu continuă să trăiască în păcat, Dumnezeu nu îi lasă acolo. Cetatea Ninive se pocăieşte şi este iertată, iar în Noul Testamnt mântuirea este oferită tuturor oamenilor prin Cristos. Dacă ne uităm în bisericile noastre vedem fraţi ocupaţi cu tot felul de activităţi care nu sunt rele în sine…..dar în realitate nu îl cunosc pe Dumnezeu şi roadele firii se văd în viaţa lor. Oamenii din Ninive deşi erau nespus de răi, au postit trei zile şi trei nopţi în sac şi în cenuşe şi au demonstrat credinţa lor prin fapte. Posturile sunt de mai multe feluri dar în afara abţinerii de la alimente iar Isaia spune despre post în capitolul 58 în care contează atitudinea inimi. Isus Cristos a postit 40 de zile, Daniel tot în post nu a mâncat bucate alese, iar în caz de urgenţă era practicat postul negru fără hrană şi apă în caz de război sau alte primejdii un exemplu fiind Estera şi Mardoheu. În viaţa de credinţă rugăciune şi postul trebuie să fie practici curente. Accentul se pune relaţia omului cu Dumnezeu „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Astăzi se aud de treziri spirituale dar trebuie să fim atenţi fiindcă Duhul Sfânt este Suveran şi nu e la dispoziţia omului. El lucrează în primul rând la inima omului ca să o transforme. Prin atributul omniştienţei lui Dumnezeu El cunoaşte viitorul, prin atributul Omniprezenţei omul nu se poate ascunde, Dumnezeu este Imuabil, nu îşi schimbă natura, dar aici intervine Voia Sa povăţuitoare care îndeamnă oamenii la pocăinţă, ex cetatea Ninive, dar şi Voia Sa hotărâtoare prin care îşi aduce la îndeplinire planurile indiferent de   voinţa oamenilor sau alţi factori. Tocmai mila şi Harul lui Dumnezeu nu a fost înţeles de Iona şi de faptul că mesajul avea un caracter dublu de avertizare dar şi de iertare. Isus a adus acelaşi mesaj de chemare la pocăinţă şi judecată dar a fost respins de contemporanii lui. Din păcate şi azi sunt mulţi creştini care îl cunosc pe Dumnezeu doar la nivelul minţii şi a buzelor dar cu inima sunt departe de El. Dar oferta lui Dumnezeu de mântuire în Cristos rămâne valabilă iar noi ca şi creştini nu trebuie să facem ca şi Iona ci să vestim Evanghelia oamenilor are nu îl cunosc pe Dumnezeu. Venind în timpurile noastre reluăm avertizarea din Matei „Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru Sunt nişte lupi răpitori”, ori primul lucru este să înţelegem ce este un Apostat. Conform unei definiţii se poate spune că înseamnă o sfidare a unei autorităţi, în cazul nostru a răzvrătire şi abandonare a credinţei în Isus Cristos. Primii apostaţi au fost iudaizatorii care voiau să ţină şi Vechiul Legământ dar să fie şi creştini lucru imposibil şi având o falsă credinţă în Cristos. Ei erau prin bisericii şi învăţau această erezie împotrivă căruia luptă Pavel şi alţi ucenici. Urmând firul istoriei Arie, un preot din Alexandria neagă Trinitatea prin faptul că afirmă că Fiul a fost creat de Tatăl şi nu au aceiaşi esenţă şi neagă divinitatea lui Isus, dar cade şi el în monoteism răspândind o învăţătură eretică. La conciliul de la Nicea din 325, au fost combătute învăţăturile lui Arie, el fiind excomunicat. Apostaţii şi ereziile nu sunt compatibile cu Biblia şi se pot verifica. Erezia atacă Trupul lui Cristos, divide biserica locală şi duce la pierzare vecinică. Există şi azi predicatori atei (Daniel Dennett), care îşi ascund necredinţa şi practică ateismul pe ascuns. Ei îşi menţin poziţia în bisericile creştine şi de cele mai multe ori starea lor spirituală nu este cunoscută de către credincioşi sau congregaţii. Cartea lui Iuda este un bun manual ca să înţelegem apostazia. Tozer a firămă abilitatea cu care se ascund aceşti lupi răpitori şi este greu să faci diferenţa dintre Cain şi Abel. Pavel afirmă că Satana se preface în înger de lumină, iar pe lupi îi poţi recunoaşte după roadele firi pământeşti. În Grădina Eden Satana venit cu idei când a ispitit pe Adam şi Eva, iar Biblia ne avertizează în mod repetat asupra acestui pericol, tocmai de aceea citirea Bibliei şi studiul sun esenţialea în viaţa de credinţă „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”. Astăzi Mormonii Martorii lui Iahova şi Adventiştii de ziua a Şaptea sunt un pericol pentru creştinism din tot ce înseamnă secte şi culte creştine. Libertatea creştină este de fapt o luptă şi o alergare în viziunea lui Pavel „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti”. Pavel ne aminteşte de Harul care ne mântuie, imposibilitatea de a ţine Legea după standardele lui Dumnezeu, se arată neputinţa umană în contrast cu Harul lui Dumnezeu care oferă mântuire oamenilor în Cristos. O altă formă de erezie contemporană sunt Triteiştii care divid Trinitatea în esenţa Ei şi afirmă că există Trei Persoane divine cu esenţe parţiale autorii fiind sub influenţa lui Aristotel. Acestă doctrină eretică ce are originea în Monofiziţi a influenţat Biserica între secolele II şi IV o influenţează şi există şi astăzi. Ca şi fondatori au fost „John Ascunages, conducătorul şcolii Sofiste din Antiohia”, dar scriitorul principal „a fost John Philoponus, marele comentator Aristotelian. Au fost şi alte nume care s-au alăturat acestei învăţături, iar preoţii aveau un caracter imoral şi au fost alungaţi din Palestina În Evul Mediu doctrina este combătută de Anslem.   Episcopii Triteişti au consacrat alţi episcopi şi iau ordinat ca preoţi în Corint şi Atena, Roma şi Africa   de Nord, iar Patriarhatul de Vest, în timp ce oamenii lor călătoreau prin Siria şi Cilicia, Isaura şi Capadocia, a convertit regiuni întregi şi ordinat preoţi şi diaconi în diverse oraşe şi sate, precum şi în mănăstiri. În perioada Iluministă Oembs atribuie „Patriarhilor opinia sa proprie despre existenţa a trei naturi similare în Trinitate” în care unitatea numerică a lui Dumnezeu vine din Scolasticism. Opera lui este condamnată de Pius al VII lea în 1804. Şi uni teologii protestanţi cad în acestă capcană „Heinrich Nicolai (d.1660), profesor la Dantzig, şi Elbi William Sherlock, vicar la St. Paul, fiind atăcaţi de Robert South, 1693. Joseph Bingham, adept al Triteismului a fost alungat de la Oxford. Discuţiile au luat amploare prin diferite lucrări pro şi contra ca şi înainte, şi s-a ajuns chiar şi la o ridicularizare prin satiră intitulată “Bătălia Regală”, atribuită lui William Pittis (1694?). Personajele şi lucrările au fost mai multe, dar am rezumat câteva. O doctrină greşită ca Triteismul va genera o învăţătură şi o închinare falsă negând un Dumnezeu Trinitar în esenţa Lui. Biblia ne învaţă ce este Trinitate şi fără a intra în amănunte şi versete, se poate spune că este o doctrină dezvoltată mai târziu de către Biserica Catolică, deşi   ea se află pe paginile Scripturii. Trinitatea nu poate fi înţeleasă ci doar acceptată prin credinţă. Biblia ne spune că avem pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt adică Dumnezeu în trei Persoane şi în acelaşi timp trei Persoane care sunt Dumnezeu, matematic vorbind 3=1 şi = 3. Dumnezeu se prezintă ca singurul Dumnezeu poporului evreu, acest lucru înseamnă Monoteism, de asemenea Trinitatea se prezintă ca Trei Persoane distincte ca membrii ai Trinităţii ori şi fiecare Persoană se prezintă ca şi Dumnezeu. Există o subordonare aparentă în lucrare. Dumnezeu creează alege şi Cheamă, Fiul face lucrarea de răscumpărare iar, Duhul Sfânt care este şi Persoană şi putere face lucrarea de sfinţire în inima credinciosului şi a bisericii. De asemenea Duhul Sfânt este „supus” Tatălui şi Fiului, niciodată invers. Cel mai clar exemplu în care Trinitatea iese în evidenţă este momentul botezului lui Isus. Matei 3:16  De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Mai sunt numeroase versete în ambele Testamente în care se percepe Trinitatea. Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Dumnezeu doreşte să-şi restaureze Cipul Său în om Ymago Dey. O altă erezie printre multe altele este MIŞCAREA CARISMATICĂ, este o mişcare interdenominaţională populară ce creşte cu rapiditate în creştinismul actual şi are şi statutul de cult. Având aceleaşi rădăcini ca şi Cultul penticostal a fost iniţiată de Metodişti, oamenii a pretins că au botezaţi cu Duhul Sfânt ca şi la Rusalii din Fapte cap 2. Mişcarea a cuprins aproape tot teritoriul SUA, a început în anii 70, şi sa- răspândit în Europa în anii 80 apărând noi denominaţii. Ea a influenţat şi alte culte ca baptistă, episcopaliană, luterană, precum şi în biserici nondenominaţionale, punându-se accentul pe daruri spirituale. Aceste daruri ies în evindenţă mai ales prin vindecări şi vorbirea în limbi şi profeţia. Carismaticii susţin faptul că manifestările Duhului Sfânt date în primul secol după Cristos sunt valabile şi astăzi. Nu se poate nega în totalitate ce se întâmplă acolo fiindcă negi activitatea Duhului Sfânt în lume, dar trebuie să fii atent la aceste manifestări fiindcă la întâlniri se practică rugăciunea, fredonarea melodiilor în mod frenetic, se dansează, se strigă în „duhul” prin ridicarea mâinilor şi alte forme, care nu corespund biblic. Ori închinare se face în duh şi adevăr şi este centrată pe o viaţă de sfinţenie, Duhul Sfânt în legătura cu cei credincioşi  regenerează botează, locuieşte in ei pecetluieşte controlează asigură convinge luminează si este arvuna noastră. Diferenţa este enormă cu ce se întâmplă în Mişcarea Charismatică. Cu privire la minuni, avem 4 mari perioade în care sau făcut şi se fac minuni. Prima a fost la ieşirea poporului Israel din Egipt când a fost scos cu mână tare de Dumnezeu (cele 10 urgii), mai avem perioada lui Ilie şi Elisei care au fost proroci în Regatul de Nord, urmează momentul când Isus se Întrupează şi face minuni din compasiune pentru semeni şi pentru a dovedi că este Fiul lui Dumnezeu, iar ultima categorie este când Dumnezeu doreşte să-şi zidească Biserica în medii ostile. Mişcare Charismatică nu este Scripturală pentru că Satana pune un văl pe ochii oamenilor fiindcă şi El se preface în înger de lumină. În Grădina Eden prin cuvântul „oare a zis Dumnezeu cu adevărat”, Şarpele a pus la îndoială autoritatea şi lui Dumnezeu, iar astăzi se pune la îndoială Suficienţa Scripturii. Şi azi se poate face minuni dar să nu uităm faptul că Duhul Sfânt este Suveran face parte din Trinitate şi nu e pus la dispoziţia oamenilor să facă spectacol pe scenă sau stadioane pentru a face minuni pentru mândria spirituală a unora. Mişcare Charismatică este o ameninţare pentru creştinism în sensul că omul nu mai cercetează Scriptura şi alergă după ce este nou, experenţe supranaturale fără să mai cerceteze Biblia. Şi Satana poate face minuni iar glosolalia este întâlnită în mod fregvent şi la popoarele păgâne, dar în Fapte 2 fiecare situaţia era alta. Faptele Apostolilor 2:7  Toţi se mirau, se minunau, şi ziceau unii către alţii: „Toţi aceştia care vorbesc, nu Sunt Galileeni? 8  Cum, deci, îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? 9  Parţi, Mezi, Elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudea, Capadocia, Pont, Asia, 10  Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, Iudei sau prozeliţi, 11  Cretani şi Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!” 12  Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă, şi ziceau unii către alţii: „Ce vrea să zică aceasta?”. Apostolul Petru se ridică şi după o lungă predică clarifică situaţia şi aproape 3 000 de suflete se întorc la Domnul. Adevărul este că Trupul lui Cristos care este Biserica, nu mai are nevoie de apostoli noi sau vindecători şi nici de pretinşi făcători de minuni, ori cea ce trebuie să facă Biserica este să fie curată şi să vestească Evanghelia, acest daruri miraculoase, vorbirea în limbi vindecările au fost ceva temporar şi au încetat în primul veac apostolic 2 Corinteni 12:12  „Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi”, se observă forma de trecut. Azi ne uităm la roada Duhului Sfânt (Gal 5:22-23) care nu este un rezultat al eforturilor umane ci este un rezultat al lucrării Duhului Sfânt. De asemenea credinciosul şi-a răstignit eul personal. Galateni 5:24 „cei ce sint ai Lui Cristos Isus si-au rastignit  firea paminteasca impreuna cu patimile si poftele ei.” Pe de altă parte nimeni nu se poate ridica la standardele de sfinţenie date de Dumnezeu de acea avem un Mare Preot sus în cer care mijloceşte pentru noi. Evrei 9:15  Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită. Deci trebuie să fim ghidaţi de Biblie în viaţa de credinţă. O altă erezie şi mai periculoasă este SCIENTOLOGIA, care se numeşte şi Biserica Scientologică întemeiată cam prin anii 50 în California de către Haubbard, fiind rodul mai timpuriu al teorii nereligioase a „Dianeticii”. Ea este una dintre cele mai prospere religii şi din ea fac parte celebrităţi ca Tom Cruise, John Travolta, Kirstie Alley şi alţii. De aceea se numeşte şi Biserica Celebrităţilor, dar sunt mulţi critici afirmă că nu este biserică şi pe bună dreptate. Biserica Scientologică are o filozofie orientală şi o mulţime de alte religii incluse ca Vedele Taoismul, Iudaismul, Gnosticismul, învăţătura greacă timpurie dar şi învăţăturile lui Isus, Nietzsche şi Freud. Din acest creuzet Hubbard afirmă că omul şi ţelul religiei este eliberarea omului prin înţelepciune, fiecare crede ce vrea trăieşte cum îi place dar prin raţiune se ajunge la eliberare. Scientologia împarte în mod artificial mintea omului- cel analitic şi cel reactiv , aproximativ paralele „cu conştientul şi inconştientul omului, numit şi iraţional. Tot ce este neplăcut în viaţa noastră se poate rezolva prin Scientologie, Hubbard fiind acela ce poate să facă acest lucru dar pe bani. Evenimente trecute şi din alte vieţi anterioare rămân în creier şi anumite evenimente similare le readuc la viaţă şi produc rău persoanei respective. Din acest punct de vedere nu mai suntem fiinţe libere, doar maşini bune de manipulat, dar Scientologia prin diferite tehnic de terapie ajunge la amintirile „engramele” şi ne ajută să le ştergem. Latura întunecată a Scientologiei este faptul că trebuie să mergem înapoi cu mintea la evenimente de mii de ani, acest lucru fiind absurd şi imposibil. De asemenea noi nu suntem oameni ci tetani (spirirt nemuritor), dar din cauza reâncarnărilor nenumărate sunt prinşi în trup şi limitaţi de universul material TESM-ului (adică, de Timp, Energie, Spaţiu şi Materie), iar la moarte se intră în alt trup. Dumnezeu este perceput sub formă panteistă şi are tendinţa spre un monoteism dar este un dumnezeu care diferă de Dumnezeul Iudaismului şi Creştinismului fiind denumit „fiinţa supremă, natura infinitul „Cea de-a Opta Dinamică”, „toată” (viaţa) Teta”,, iar fiecare om este liber să-l interpreteze pe Dumnezeu aşa cum doreşte (o revelaţie de jos în sus, după mintea limitată a omului). Omul este bun şi divin, iar căderea s-a făcut în materie nu în păcat. Căderea s-a produs când tetanii s-au amuzat, au uitat cine sunt, iar acum sunt prinzionerii universului material. Tetanul este şi sursa universului imaginar în comunitatea de suflete cu alţi tetani….etc, tot felul de aberaţii. Ca şi Creaţie a universului el nu a fost creat din nimic ci din emenaţia, proiecţia fiind doar aparent dar nu şi real. În acest fel universul poate fi modificat de către un tetan iluminat spiritual. Scientologia foloseşte puterile ocultice, iar răul absolut nu există, şi nu există speranţă pentru viitor   „Deci nu este Dumnezeu ci Satana autorul creaţiei”. Doar tetanii iluminaţi percep şi pot schimba universul, iar ceilalţi sunt robii în trupuri fizice, enagrame. Cu privire la Mântuire, doar Hubbart a descoperit soluţia, enagramele pot fi neutralizate prin tehnici speciale tetanul devine iluminat şi depăşi mai multe niveluri tetanul devine operaţional ce este conştient de sine. Cu privire la Moarte în Biserica Scientologică ea este considerată binecuvântare sufletul este temniţa sufletului şi se trece într-o stare superioară de conştienţă. Ea fiindcă s-a produs de mii sau miliarde de ori devine ceva banal şi este irelevantă în plus tetenul nu şie în ce trup va intra deci o situaţie circulară fără de speranţă. Prin folosire puterilor Ocultice Habart afirmă că doar magia neagră este miezul scientologiei, iar magia „albă sau neagră” reprezintă de fapt puterile celui rău a lui Satana. Scientologia poate fi Criticată prin investigaţii, rapoarte guvernamentale, decizii ale judecătorilor unde Scientologia este în calitate de pârât sau acuzator, analiza din mas-media, literatura publicată, sau mărturiile foştilor membrii. În urma acestor constatări s-a văzut că Dianetica nici Scientologia nu a rezolvat problemele oamenilor ci din contră a agravat problemele, au apărut tulburări de comportament iraţional, dezorientare, boli mintale şi chiar sinucidere. Chiar şi fiul lui Hubbard recunoaşte că tatăl lui nu a făcut nici un fel de cercetare, „dar a câştigat milioane de dolari, ori totul era un fals şi o minciună dar în ciuda acestor dovezi milioane de oameni cred deja că morala Scientologiei, conţine mai multă greutate şi onestitate decât legile tradiţionale şi confuze ale neamurilor”, afirmând că membrii bisericii Scientologici sunt oneşti şi morali. Suntem, în post modernism în care etica şi morala ar trebuie să fie deosebite semantic dar nu este aşa. Etica este un set de legi date de un om sau guvern la un moment dat sau de o divinitate în cazul nostru Dumnezeu iar morala   ţine de starea unui om sau a naţiune la un moment dat. Cei care nu acceptă Scientologia sunt percepuţi ca şi duşmani. ADEVĂRUL ESTE MAI CIUDAT DECÂT FICŢIUNEA. Ea are probleme în stabilirea adevărului deoarece obţinere lui de face din interese personale şi fiecare are libertatea să creadă ce doreşte. Ancorată şi în domeniul S.F, singura semnificaţie reală sunt faptele tetanilor din miliardele de ani anterioare. În cartea „O istorie a Omului” se vorbeşte despre   necuratul, situat pe Marte, dar fără trup ce vine pe pământ în urmă cu aproximativ 500 000 000 de ani, unde a distrus un pod, clădiri şi a dărâmat turnul templului („”E-metrul” la un „pacient” supus examinării). Se duce în oraş, s-a întrupat într-o păpuşe, oamenii au aruncat-o, un episcop a împuşcat-o cu pistolul, iar oamenii cântau „”Dumnezeu este dragoste”. ? După   ce oamenii au plecat păpuşa s-a târât afară, a fost călcată de o maşină cu cilindru compresor, episcopul a poruncit să fie dusă la săpat de şanţuri pe un timp de 2000 de ani. Ulterior trupul a primit permisiune a de a fi un robot, a fost dus la o staţie, pusă într-un cub de gheaţă şi cu un O Z N dusă pe planeta ZX 432. Hubbart   afirmă că acest adevăr nu poate fi înţeles de nimeni. Nu se poate face diferenţa dintre ficţiune şi realitate, iar un tetan este „Alice în Ţara Minunilor” unde poate născocii „iepuri albi şi omide, eventual tot felul de Urâcioşi”. De la S, F. se ajunge la poveşti pentru copii. Astfel localizarea omului în universul TESM este de domeniul fantasticului ceva ci nimeni nu ar crede. Doar un tetan adevărat şi iluminat adică Hubart poate să afirme ce este adevăr sau ce este realitate. Dacă Biserica Scientologică are pretenţie de biserică, atunci cui se închină?   Prin folosirea ocultului şi magiei, pe lângă alte aberaţii, ea se închină de fapt lui Satana. SCIENTOLOGIA ŞI CREŞTINISMUL. Deşi Hubbbart susţine că Scientologia nu este o religie de la înfiinţare în 1970, ea   se numeşte Biserica Scientologică şi are în componenţă pe lângă celebrităţi 3 000 de membri foşti creştini creştin „(aprox.40% dintre ei fiind protestanţi şi 26%, catolici)”, 70% dintre ei provin din biserici creştine au susţinut că se consideră încă creştini practicanţi ai credinţei lor creştine, fapt care înseamnă că aproape jumătate (47%) dintre cei sondaţi, se consideră încă creştini”. În privinţa studiilor 37% au studii superioare, 80 % provin din clasa de mijloc, Scientologia aste atrăgătoare pentru că omul poate să trăiască în păcat şi mulţi au fost recrutaţi din creştinism. Scientologia este un pericol real pentru creştinism, îi face concurenţă, dar din păcate creştinismul actual puternic diluat de materialism şi aspecte laice nu este conştientă de pericol. În Creştinism avem un   singur Dumnezeu ce a creat tot universul din nimic a creat omul cu trup suflet şi spirit (Geneza 2:7), oamenii la un moment dat în timp sunt fiinţe divine până la cădere, iar tetanii sunt o pură invenţie omenească. Consilierii din Scientologie poate să adune informaţii, să sugereze să inducă sentimente dar frica iraţională contrazice fantezia Scientologiei. Din punct de vedere teologic problemele sunt grave fiindcă ţin de Dumnezeu şi om „adică, natura şi existenţa lui Dumnezeu), al teologiei revelate (pot eu să ştiu dacă Dumnezeu există?), al antropologiei (ce sunt eu? Sau, cine sunt eu?), al soteriologiei (cum pot să fiu mântuit?), sau al tanatologiei (ce se întâmplă cu mine când mor?). Aceste întrebări vin în mintea filozofului, dar şi a omului de rând iar un răspuns greşit duce omul la moarte spirituală. În Scientologie „Fiinţa Supremă” nu este bine definită în contrast cu un Dumnezeu care este Creator   perfect şi Suveran este Imuabil are calităţi, atribute divine, vine din veşnicii, există în Trei Persoane şi va pedepsi păcatul la judecată (Gen.1:1, Isaia 43:10-11, Fapte 5:3-4, Isaia 61:8, Maleahi 3:6, 1Tim.2:5, Tit 2:13, 1Ioan 4:8-10). Omul nu este Dumnezeu ci o fiinţă creată care are obligaţia de a asculte de Creator. În el Dumnezeu a pus imaginea Sa. Iar omul nu s-a plictisit ci a apărut „iubirea de sine” şi aşa a intrat păcatul în lume (Romani 3:10-18; Efeseni 2:1-4). Mântuirea. În creştinism este un dar fără plată, omul fiind răscumpărat prin Jertfa lui Cristos pe principul Harului.( Efes.2:8-9, Ioan 6:47, Evrei 11:1; 1Ioan 2:2). Cu privire la Moarte ea este ceva ireversibil, ea aduce binecuvântări (cerul cel veşnic), sau cele mai îngrozitoare consecinţe (iadul veşnic). Doar în acestă viaţă te poţi împăca cu Dumnezeu. (Evrei 9:27; Matei 25:46, Apoc.20:10-15). Hubbart nu era interesat de mântuirea omului ci de dolarii din cont. Este suficient să ne aducem aminte de ce a spus Isus „Ar fi de dorit ca ci ce provin din bisericile creştine, dar şi ceilalţi să asculte ce a spus Cristos. „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” ori Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Din păcate este mult mai uşor să trăieşti fără gândul judecăţii de apoi dar există un final adevărat în escaton.   Apocalipsa 20:15  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. Apocalipsa 21:8  Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Haideţi să ne întoarcem la Domnul cu pocăinţă din rătăcirirle aceste lumi   am tratat doar patru căi care duc omul în Iad, Apostazie, Triteiştii, Mişcarea Charismatică şi Scientologie, dacă nu am făcut-o până acum. Dumnezeu să ne ajute AMIN.

5). BIBLIOGRAFIE

 Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/cartea-lui-iona.html

Sait www.theophilos.3x.ro

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/prorocie-proroci-proorocie-prooroci.html

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-iona.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/prorocie-proroci-proorocie-prooroci.html

Studiu introductiv în Legea Istoria și Poezia Vechiului Testament de VASILE TALPOŞ EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, R. A. BUCUREŞTI 1999

Sait https://dexonline.ro/definitie/glosolalie

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/proroc-zilele-noastre.html

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-iona.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/ce-este-apostazia.html

Sait http://www.voxdeibaptist.org/Triteistii.htm

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE. Bucureşti 2003

O scurtă mărturisire de credinţă scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/miscarea-carismatica.html

Sait http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

Sait http://www.rcrwebsite.com/scientol.htm John Weldon

Blog Titlurile lui Cristos…https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/titlurile-lui-isus-cristos-2

Iona 31:1-10 1 Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona, astfel: 2 „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!” 3 Şi Iona s-a sculat, şi s-a dus la Ninive, după Cuvântul Domnului. Şi Ninive era o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile. 4 Iona a început să pătrundă în oraş, cale de o zi, strigând şi zicând: „Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!” 5 Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici. 6 Lucrul a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă. 7 Şi a trimis să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui, următoarele: „Oamenii şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă deloc! 8 Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire, de care le Sunt pline mâinile! 9 Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!” 10 Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se Hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut.

 Ardelean Viorel

[1] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/cartea-lui-iona.html

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ / ERNEST AEBI pag   104

[3] Sait www.theophilos.3x.ro

[4] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/cartea-lui-iona.html

[5] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-iona.html

[6] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/cartea-lui-iona.html

[7] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/cartea-lui-iona.html

[8] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-iona.html

[9] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-iona.html

[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/prorocie-proroci-proorocie-prooroci.html

[11] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/prorocie-proroci-proorocie-prooroci.html

[12] STUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT pag 33-34

[13] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/prorocie-proroci-proorocie-prooroci.html

[14] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/prorocie-proroci-proorocie-prooroci.html

[15] Titlurile lui Cristos…https://ardeleanlogos.wordpress.com/religia-crestina/titlurile-lui-isus-cristos-2

[16] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/prorocie-proroci-proorocie-prooroci.html

[17] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/prorocie-proroci-proorocie-prooroci.html

[18] Sait https://dexonline.ro/definitie/glosolalie

[19] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/proroc-zilele-noastre.html

[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[22] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[23] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[24] Întrebarea essre de fapt „ se răzgândeşte Dumnezeu când ia o hotărâre”?

[25] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-iona.html

[26] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/ce-este-apostazia.html

[27] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/ce-este-apostazia.html

[28] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/ce-este-apostazia.html

[29] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/ce-este-apostazia.html

[30] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/ce-este-apostazia.html

[31] Sait http://www.voxdeibaptist.org/Triteistii.htm

[32] Sait http://www.voxdeibaptist.org/Triteistii.htm

[33] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

[34] Index tematic de termeni și nume din Biblie pag 74

[35] O scurtă mărturisire de credinţă scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[36] Index tematic de termeni și nume din Biblie pag 74

[37] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/miscarea-carismatica.html

[38] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[39] Sait http://www.rcrwebsite.com/scientol.htm John Weldon

[40] Sait http://www.rcrwebsite.com/scientol.htm John Weldon

[41] Sait http://www.rcrwebsite.com/scientol.htm John Weldon

[42] Sait http://www.rcrwebsite.com/scientol.htm John Weldon

[43] Sait http://www.rcrwebsite.com/scientol.htm John Weldon

[44] Sait http://www.rcrwebsite.com/scientol.htm John Weldon