GIURGIU: O echipă de medici din Coreea de Sud oferă gratuit consultații și intervenții medicale — ARMONIA MAGAZINE – USA

Biserica Creştină Baptistă „Sfânta Treime” Giurgiu, cu sediul pe bulevardul Mihai Viteazu, nr. 25, împreună cu o echipă de medici specialişti coreeni organizează în perioada 11-13 iulie 2019, între orele 9:00-16:00 – campanie de CONSULTAŢII MEDICALE GRATUITE pentru giurgiuveni. Astfel se vor acorda consultaţii în domeniile: MEDICINĂ GENERALĂ PEDIATRIE, inclusiv pediatrie cardiologică– anomalie congenitală- ecocardiografie […]

Divertismentul – Partea 1 Gary E. Gilley

download-1

Divertismentul – Partea 1  Gary E. Gilley

         Cineva ar putea fi tentat ca atunci când se ocupă de un astfel de subiect cum ar fi divertismentul, să se gândească imediat la problemele curente care au legătură cu tema în discuţie. Suntem nerăbdători să explorăm locul pe care îl ocupă divertismentul în societatea noastră, felul în care a năvălit în biserică şi impactul pe care îl are asupra imaginii în schimbare a închinării în comun. Dar o astfel de abordare ar fi nu doar prematură ci şi superficială. E important mai întâi să punem o temelie pe care ulterior să construim şi de pe care să cercetăm lucrurile. Trebuie să ne întoarcem în trecut ca să putem înţelege cum noi, ca societate, am ajuns în situaţia din prezent. După ce am făcut această călătorie, ar fi înţelept din partea noastră să ne facem inventarul, să ne gândim la măsuri de precauţie şi să vedem ce putem corecta. Toate acestea trebuie făcute înainte să discutăm divertismentul în contextul bisericii. Dacă veţi avea răbdare cu mine, acesta nu va fi un studiu al Scripturii, ci o examinare atentă a societăţii noastre – atât din trecut cât şi din prezent. Data viitoare nădăjduiesc să pun toate acestea într‑un cadru de referinţă scriptural.

Drumul cel mai umblat

Probabil va fi un şoc pentru cei care trăiesc într‑o cultură în care divertismentul a devenit valoarea principală şi cea mai preţuită să afle că nu întotdeauna a fost aşa. Un cercetător a descoperit că acest cuvânt, „amuzament”, este „de origine recentă şi nici o altă limbă nu are un echivalent exact pentru semnificaţia din limba engleză, de unde putem presupune că acest cuvânt nu a fost înţeles imediat şi nici nu a fost acceptat în totalitate până în secolul douăzeci. La cele mai înalte niveluri de cultură se considera ca de la sine înţeles că lucrurile bune sunt lucruri serioase” (Life the Movie [Filmul vieţii], de Neal Gabler, p. 20). Ar fi interesant să facem un studiu al cuvintelor „a râde” şi „râs”, aşa cum le găsim în Scriptură. Deşi aceste cuvinte apar de peste douăzeci de ori, ele sunt folosite aproape întotdeauna cu o conotaţie negativă – de obicei despre cineva care exprimă batjocură sau ridiculizare (de exemplu Psalmul 2:4). Doar în două ocazii, Psalmul 126:2 şi Proverbe 14:13 este definit râsul cu claritate ca fiind un lucru pozitiv. În plus, despre nici una din marile personalităţi din vremurile biblice nu ni se spune că a râs ca o exprimare a bucuriei şi fericirii. Isus a plâns, dar nu Îl auzim niciodată râzând. Acelaşi lucru e adevărat şi despre mulţi alţii. Asta nu înseamnă că oamenii evlavioşi din vremurile biblice nu au râs niciodată, însă din diverse motive Dumnezeu nu a considerat important să ne spună acest lucru.

Cât despre distracţie, de obicei Scriptura alătură acestei idei o conotaţie peiorativă, defavorabilă. Fără îndoială, fiul risipitor s‑a distrat atunci când îşi irosea averea şi viaţa, dar apoi şi‑a venit în fire. Dar trebuie să spunem că atunci când s‑a întors acasă, tatăl lui a dat o petrecere în cinstea lui în care toţi, cu excepţia unei singure persoane, s‑au bucurat şi s‑au veselit (Luca 15:32). Desigur, bucuria lor a fost pentru un lucru minunat – pocăinţa unui păcătos. Găsim acelaşi tipar în întreaga Scriptură. Sărbătorile evreilor din Vechiul Testament erau fără îndoială o vreme de bucurie, cel puţin aceasta a fost intenţia originală. Găsim cântări, părtăşie, mâncare bună şi băutură. Dar toate se făceau în contextul închinării înaintea lui Dumnezeu şi cu scopul de a‑I fi plăcuţi Lui. Bucuria care însoţea sărbătorile (şi alte evenimente fericite) trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu – El şi purtarea Lui de grijă trebuiau să constituie punctul central al acestor sărbători.

Solomon, pe de altă parte, ne oferă una din puţinele imagini biblice ale unui om în căutarea fericirii şi divertismentului, în care el şi interesele lui erau în prim plan – o imagine deloc frumoasă. În cartea Eclesiastul, Solomon îşi descrie călătoria în căutarea unui lucru care să umple golul imens rămas în inima lui după ce L‑a abandonat pe Dumnezeu. În căutarea lui după plăceri, în toate formele lor, în cele din urmă el nu a descoperit bucurie ci o deşertăciune şi mai mare. După ce râsetele s‑au stins, el a rămas acelaşi om cu sufletul pustiu, la fel ca mai înainte. Solomon a învăţat aproape prea târziu că „deşi nu e nimic rău în divertisment… noi toţi zidim castele în aer. Problemele apar atunci când încercăm să locuim în ele” (Amusing Ourselves to Death [Amuzându‑ne până la moarte], p. 77). Scriptura, deci, nu pare să condamne amuzamentul, râsul sau divertismentul, însă vrea să ne îndrume în direcţia examinării atât a centrului atenţiei noastre cât şi a motivului din spatele acestor eforturi. De exemplu, bucuria în Domnul este o temă des întâlnită, mai ales în Psalmi. E o bucurie care Îl are în centru pe Dumnezeu, izvorăşte din măreţia lui Dumnezeu şi se concentrează asupra slavei lui Dumnezeu. Nu seamănă deloc cu conceptul de „distracţie” din zilele noastre.

În afara imaginii biblice, de‑a lungul veacurilor şi până recent, mulţi din cei care şi‑au permis, (de obicei bogaţii), fără îndoială că au căutat anumite plăceri – beţii, orgii, preocupări imorale, distracţii lipsite de sens – dar de obicei aceste activităţi au fost considerate, pe bună dreptate, înlocuitoare profane pentru lucrurile cu adevărat valoroase ale vieţii. Pe paginile istoriei nu apare nimic care să semene cu era divertismentului, aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Chiar şi în zilele Coloseumului Roman, numai câţiva se „distrau”, masele erau excluse sau, mai rău, executate.

Mulţi au găsit rădăcinile exploziei divertismentului printre oamenii obişnuiţi în schimbările radicale care au avut loc în societatea occidentală din secolul 19. Nimeni nu ne‑a atras atenţia asupra acestui fapt mai bine decât Neil Postman în excelenta lui carte, Amusing Ourselves to Death [Amuzându‑ne până la moarte], la care vom face dese referiri.

Pe măsură ce aceste schimbări se răspândeau tot mai mult, intelectualii şi aristocraţii instruiţi rămâneau cel mai adesea în colţurile lor, ridiculizând situaţia. Timp de secole, aristocraţia a apreciat artele. Dar pentru a se putea bucura de artă, o persoană trebuia să mediteze, să‑şi folosească mintea şi sufletul. Această nouă formă de divertisment, din ce în ce mai apreciată de mase, era iraţională. Ea punea accentul pe „gratificare nu pe edificare, pe indulgenţă nu pe transcendenţă, pe reacţie nu pe contemplaţie, căutând să scape de instruirea morală în loc să i se supună” (ibid. p. 16).

În alte cuvinte, noile forme de divertisment, din ce în ce mai populare printre oamenii obişnuiţi, nu erau nimic altceva decât amuzament fără sens – şi tocmai din acest motiv erau atât de iubite. Elita ura divertismentul din aceleaşi motive pentru care îl iubeau masele. Biserica era de partea elitei, însă din motive diferite. Biserica se opunea divertismentului pentru că valorile şi interesele acestuia erau în competiţie cu cele ale religiei organizate şi pentru că, atunci când o persoană era amuzată de aceste distracţii, nu se mai putea gândi la Dumnezeu.

Însă biserica, în special în America, nu a avut în realitate nici un efect restrictiv asupra forţei copleşitoare a noului divertisment, şi asta din două motive. Mai întâi, în secolul 19 numărul americanilor care frecventau biserica nu era foarte mare. Multe estimări apreciază acest număr la 7% în prima parte a secolului şi doar 15% prin 1850, după aşa‑numita A Doua Mare Trezire. În al doilea rând, a avut loc o transformare dramatică în formele de închinare ale americanilor după Războiul Revoluţionar. În primele decade ale anilor 1700 bisericile şi predicatorii erau încă sub influenţa puritanilor. Predicile erau foarte doctrinare, adesea citite cuvânt cu cuvânt din manuscrise. Serviciile bisericii erau adaptate pentru minte, nu pentru emoţii. (Deşi mulţi predicatori, cum ar fi Jonathan Edwards, predicau inimii, ei făceau acest lucru prin intermediul minţii.) Predicile erau judecate după conţinut, nu după prezentare (Edwards citea fiecare cuvânt). Muzica era controlată cu grijă. Adesea cel ce conducea cântarea citea un vers dintr‑un imn, adunarea cânta versul, aşteptând apoi citirea următorului vers. Uneori muzica era eliminată în totalitate, de teamă ca oamenii să nu fie manipulaţi.

Toate acestea au început să se schimbe în anii 1740, pe vremea Marii Treziri şi a predicilor lui George Whitefield. După ce tăciunii acelor vremuri de trezire s‑au stins, biserica a intrat într‑o perioadă de secetă. Numărul celor care participau la serviciile bisericii a scăzut brusc, interesul faţă de teologie s‑a dus, învăţăturile Iluminismului au început să prindă din ce în ce mai mult iar Deismul a devenit popular. Până în 1800, biserica americană a ajuns într‑o stare sumbră, tânjind după orice lucru care i‑ar fi putut oferi o hrană spirituală. A Doua Mare Trezire, începută în 1801 în Cane Ridge, Kentucky, avea să umple acel gol, schimbând pentru totdeauna creştinătatea din America. Predicile pline de substanţă au fost înlocuite cu cuvântări emoţionante. Doctrina a fost înlocuită cu ilustraţii. Performanţa predicatorului a devenit mai importantă decât învăţătura pe care o prezenta. Muzica a câştigat un rol central, emoţiile fiind de‑acum pe primul loc. Pastorii au început să studieze „metode eficiente” prin care să atragă mulţimile. Charles Finney avea să perfecţioneze toate acestea, schimbând inima şi sufletul bisericii. În alte cuvinte, biserica a devenit o formă de divertisment.

Astfel, pe măsură ce divertismentul prindea rădăcini în societate, biserica nu a avut prea multe de spus. Cea mai mare problemă a ei era că de‑acum trebuie să concureze cu formele seculare de divertisment. Biserica nu putea vorbi cu autoritate împotriva acestor forme de amuzament pentru că şi‑a pierdut vocea.

Derulare rapidă

Dacă cineva ar fi adormit în 1850 şi s‑ar fi trezit o sută de ani mai târziu, ar fi prins exact momentul în care societatea dădea naştere mijlocului perfect de transmitere a divertismentului – televiziunea. Neil Postman argumentează convingător că „Televiziunea a făcut din divertisment formatul natural pentru reprezentarea întregii experienţe… Necazul nu e că televiziunea ne prezintă materiale de divertisment, ea ne prezintă toate materialele ca divertisment, ceea ce e cu totul altceva… Televiziunea ne transformă cultura într‑o imensă arenă pentru industria spectacolului” (ibid. p. 80,87). Televiziunea nu a inventat era divertismentului, doar a perfecţionat‑o.

Era televiziunii s‑a ridicat din cenuşa erei expunerii. În anii 1700 şi o bună parte a anilor 1800, aproape fiecare persoană din această ţară a fost un cititor. „America a fost dominată de cuvântul scris şi de o oratorie bazată pe cuvântul scris, mai mult decât oricare altă societate cunoscută” (ibid. p. 47). Rezultatul acestei situaţii a fost o naţiune de oameni care puteau gândi, analiza, dezbate şi formula un argument, puteau înţelege şi discuta diverse subiecte, inclusiv teologia. Toate acestea au început să se schimbe în secolul 19 pe măsură ce divertismentul a început să‑şi înfigă rădăcinile în vieţile poporului american.

Divertismentul a ajuns în scurt timp să‑şi înfăşoare tentaculele în jurul fiecărui aspect al societăţii americane. Nu numai religia a fost afectată, ci şi politica, mass-media, reclamele şi viaţa în general. Politicienii de azi nu mai dezbat atât de mult probleme cât sunt preocupaţi să proiecteze o imagine, şi de ce n‑ar face aşa, dacă „Imaginea înseamnă totul”, după cum ne spun reclamele firmei Canon. Aţi observat cum articolele de ziar încep din ce în ce mai mult să semene cu romanele, pregătind scena şi încercând să capteze interesul? Şi educaţia a fost cuprinsă de acest val. Dacă elevii nu vor să asculte ce‑i învaţă profesorul şi nu vor să citească bibliografia, poate că vor asculta de teatrul de păpuşi şi vor urmări desenele animate. Aşa că experţii au inventat Sesame Street [un program de televiziune educaţional pentru copii, combinând educaţia şi divertismentul în emisiunile televizate; este cunoscut mai ales datorită păpuşilor Muppets, care apar în cele peste 4000 de episoade – n.trad.] şi clonele acestuia, apoi au început să‑i laude rezultatele.

Copiii de azi au şi programe pentru calculator care au continuat metamorfoza procesului de învăţare într‑un joc. Însă prognoza pe termen lung nu e atât de luminoasă. Copiii noştri ajung la universitate sau la o slujbă cu o mentalitate a jocului. Consecinţa, recunoscută tot mai mult de profesori, este că trebuie să facem procesul de educare amuzant şi distractiv dacă vrem să păstrăm interesul tinerilor noştri. Tot ce a dovedit până la urmă Sesame Street, aşa cum observă Neil Postman, este că copiii iubesc şcoala „doar dacă şcoala este ca Sesame Street… Ca spectacol de televiziune, Sesame Street nu‑i încurajează pe copii să iubească şcoala sau orice ţine de şcoală. Îi încurajează să iubească televiziunea” (ibid. 4. 142). Din nefericire, „Contribuţia principală a televiziunii la filozofia educaţională este ideea că educaţia şi divertismentul sunt inseparabile… iar acest lucru a transformat sala de clasă într‑un loc în care atât predarea cât şi învăţarea trebuie să fie activităţi cât mai distractive” (ibid. p. 146, 148). Când nu sunt aşa, studenţii devin agitaţi sau indiferenţi.

Gândiţi‑vă apoi la reclame, care sunt o oglindă cât se poate de fidelă a lucrurilor pe care le preţuieşte societatea şi a felului în care ea gândeşte. Înainte de secolul 20, producătorii reclamelor presupuneau că consumatorii, pentru că ştiau citi, erau culţi, raţionali şi analitici. Prin urmare, reclamele erau prezentate în mod raţional – explicând beneficiile produselor – pentru a atrage o societate care gândeşte. Aşa au stat lucrurile până în ultima parte a anilor 1800, când producătorii reclamelor au început să adopte melodiile cu priză la public şi sloganurile. Evoluţia reclamelor de atunci încoace ar putea constitui un studiu interesant, însă chiar şi un observator ocazional ar putea observa lipsa aproape totală a conţinutului din reclamele moderne. Din ce în ce mai mult, reclamele moderne nu au aproape nici o legătură cu produsul promovat. Nu valoarea produsului este vândută, ci imaginea. Ce ne spune acest lucru despre noi? Ne spune că am devenit nişte oameni care nu mai gândim şi analizăm, ci răspundem la manipularea inteligentă a emoţiilor noastre.

„Reclamele de televiziune au făcut din discursul lingvistic ceva demodat, ca bază pentru decizia în legătură cu un produs. Înlocuind afirmaţiile cu imagini, reclama a înlocuit testarea adevărului cu apelul emoţional ca bază pentru decizia cumpărătorului” (ibid. p. 127). Implicaţiile acestui fapt pentru biserică ar trebui să fie evidente. Postman arată că „Declinul epistemologiei bazată pe cuvântul scris, însoţit de ascensiunea unei epistemologii bazată pe televiziune, a avut consecinţe grave asupra vieţii publice; devenim mai tâmpiţi cu fiecare minut ce trece” (ibid. p. 24). „Divertismentul ne ajunge oriunde ne‑am găsi, ne aşează în mijlocul spectacolului şi apoi ne lasă cum eram, poate ceva mai săraci în timp şi bani. El nu ne oferă (şi de obicei nici nu pretinde că ne oferă) vreo nouă perspectivă asupra vieţilor noastre” (All God’s Children and Blue Suede Shoes [Toţi copiii lui Dumnezeu şi pantofi din piele albastră de căprioară], de Don Myers, citat în Family-Based Youth Ministry [Lucrare de tineret bazată pe familie], p. 144).

Desigur, nici creştinismul nu a rămas prea în urmă. Neal Gabler, care nu are nici un interes în acest domeniu, nepretinzând că e creştin, a observat: „Protestantismul evanghelic, care a început ca un fel de divertisment spiritual în secolul al 19‑lea, doar şi‑a rafinat tehnicile în secolul 20, în special odată cu apariţia televiziunii. Teleevanghelişti precum Oral Roberts şi Jimmy Swaggart retransmit vechile întâlniri de trezire spirituală sub forma unui spectacol televizat de varietăţi, iar Clubul 700 al lui Pat Robertson a fost modelat după spectacolul „Astă‑seară”, cu deosebirea că invitaţii săi nu încearcă să promoveze un film nou sau un nou album muzical; ei promovează mântuirea” (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 120). Creştinismul la televizor, în mod necesar, a fost prezentat întotdeauna sub formă de divertisment. Teologia, ritualurile, închinarea sacră, rugăciunea, ca şi aproape toate celelalte componente autentice ale credinţei creştine, pur şi simplu nu „merg” în televiziune.

După cum era de aşteptat, biserica locală a înţeles şi ea beneficiile acestei mişcări. Dacă vrea să atragă masele, poate face acest lucru cel mai bine împachetând credinţa în ambalajul divertismentului – pentru că oamenii, obişnuiţi de‑acum să fie consumatori, au fost învăţaţi că păcatul suprem este plictiseala. Aşa s‑a născut biserica condusă de cerinţele pieţei, hrănind apetitul veşnic nesătul după distracţie al societăţii în general.

În ansamblu, a avut loc o schimbare radicală a valorilor culturii noastre. Un istoric remarca: „Vechea cultură puritană, orientată spre producţie, pretindea şi onora ceea ce ea numea caracterul, o funcţie a esenţei morale a unei persoane. Pe de altă parte, noua cultură, orientată spre consum, pretinde şi onorează ceea ce ea numeşte personalitatea, o funcţie a imaginii pe care o persoană o proiectează asupra altora. Deci, cultura puritană punea accentul pe valori precum munca, integritatea şi curajul. Noua cultură a personalităţii pune accentul pe farmec, fascinaţie şi atracţie” (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 197). Steven Covey, în cartea lui foarte populară, The Seven Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], în care prezintă multe idei cu care eu nu sunt de acord, observă acelaşi lucru într‑un studiu aprofundat asupra literaturii despre „succes” publicată în Statele Unite după 1776. El scrie că, „Aproape întreaga literatură din primii aproximativ 150 de ani s‑a concentrat asupra a ceea ce poate fi numit Morala Caracterului ca fundament al succesului – lucruri precum integritatea, smerenia, fidelitatea, cumpătarea, curajul, dreptatea, răbdarea, sârguinţa, simplitatea, modestia, şi Regula de Aur… La scurt timp însă după Primul Război Mondial, perspectiva de bază asupra succesului a trecut de la Morala Caracterului la ceea ce am putea numi Etica Personalităţii. Succesul a devenit mai mult o funcţie a personalităţii, a imaginii publice, a atitudinilor şi comportamentului, a abilităţilor şi tehnicilor, care facilitează procesele interacţiunii umane… Direcţia în care s‑a mers a fost adoptarea tehnicilor de influenţare eficiente, a strategiilor de putere, a abilităţilor de comunicare şi a atitudinilor pozitive” (The Seven Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], de Steven Covey, pp. 18-19).

Trăim într‑o societate care se îndreaptă din ce în ce mai mult spre formă în locul substanţei, care îmbrăţişează superficialul, care trăieşte ca să se distreze, care e gata să plătească orice sumă de bani ca să se poată amuza, care consideră distracţia drept scopul suprem al vieţii. Convingerea a fost înlocuită de emoţie, şi puţin par să observe acest lucru. Nu putem să nu ne gândim la Pinocchio şi prietenii lui pe Insula Plăcerilor. În mijlocul întregii distracţii fără noimă, doar Pinocchio părea să înţeleagă că erau cu toţii transformaţi în măgari, până a fost prea târziu.

Am fi sperat ca situaţia să fie diferită printre creştinii evanghelici, însă se pare că nu e cazul. Biserica pare să fie în pas cu lumea. Problema e următoarea – creştinii au fost seduşi şi instruiţi de aceleaşi forţe care au ademenit societatea în ansamblul ei. Prea mulţi creştini, la fel ca vecinii lor nemântuiţi, sunt impresionaţi de formă, nu de substanţă; urmăresc senzaţiile şi emoţiile; sunt mai predispuşi să răspundă la manipularea emoţională decât la discursul raţional. Cum poate biserica să fie competitivă într‑o piaţă atât de aglomerată? Dacă divertismentul a devenit valoarea primordială a felului de viaţă american (după cum sugerează unii), atunci cum poate biserica să rămână competitivă fără să devină un bastion al divertismentului? Însă, dacă cedează acestei puternice ispite, oare nu cumva biserica s‑a transformat în altceva? Postman, care nu pretinde că e creştin, recunoaşte totuşi că „Creştinismul este o religie serioasă, care cere mult efort şi atenţie. Atunci când este prezentată ca uşoară şi distractivă, devine o religie total diferită… În alte cuvinte, nu există nici o îndoială că religia poate fi făcută distractivă. Întrebarea e dacă, făcând‑o astfel, nu cumva o distrugem” (Postman, p. 121, 124). Problema e că scopul principal al industriei de divertisment este să facă pe plac mulţimii, însă scopul principal al creştinismului autentic este să‑i fie plăcut Domnului. Atât Scriptura cât şi istoria au arătat în mod repetat că rareori le poţi face pe amândouă, şi asta pentru scurt timp.

Un antidot?

Există oare vreun antidot pentru o cultură secată de râs? Nu cred. Când totul, de la politică la educaţie şi la religie se defineşte prin valoarea divertismentului, cultura în ansamblul ei pare prea trivializată ca să mai poată fi recuperată. Există totuşi o infimă speranţă ca poporul lui Dumnezeu (cel puţin o parte a lui) să privească prin fum şi să ajungă la concluzii diferite, la un mod de viaţă diferit. Cheia se găseşte în sfera discernământului. Autorul cărţii Evrei, vorbind despre cu totul alte lucruri, care au făcut din ascultătorii lui creştini nişte oameni imaturi şi ineficace, făcea apel la aceasta spunând: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s‑a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:14). Nu exista nici o scurtătură atunci, cum nu există nici astăzi, către maturitate şi discernământ – e nevoie de hrană tare, sub forma unui studiu aprofundat şi a unei aplicări a Cuvântului lui Dumnezeu.

Când Aldous Huxley a scris Brave New World [Minunata Lume Nouă], cu siguranţă nu s‑a gândit la discernământul biblic ca remediu pentru bolile societăţii pe care le anticipa. Dar a spus ceva ce merită luat în considerare: „Până la urmă, el încerca să ne spună că ceea ce i‑a nenorocit pe cei din Minunata Lume Nouă nu era că râdeau în loc să gândească, ci faptul că nu ştiau de ce râd şi nici de ce au încetat să mai gândească” (ibid. p. 163).

Creştinismul a fost conceput de Dumnezeu să fie o credinţă „care gândeşte”. Dumnezeu doreşte ca poporul lui să gândească, să raţioneze, să analizeze şi să studieze. El ne‑a dat Cuvântul Său într‑o formă declarativă; un Cuvânt care trebuie analizat cu atenţie dacă vrem să îl înţelegem (2Timotei 2:15). E o pierdere îngrozitoare atunci când ne lăsăm modelaţi în tiparul lumii de divertisment, fără să reflectăm cu atenţie, bazaţi pe Scriptură. Dumnezeu nu Îşi cheamă poporul la o viaţă morocănoasă, dar cu siguranţă că, dacă noi, la fel ca sfinţii din vremurile biblice, vom privi la cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu (Evrei 11:10), acest lucru ne va modela felul în care trăim şi ne va face să ne bucurăm de timpul nostru pe acest pământ. Despre legătura dintre acest subiect şi biserică vom vorbi mai mult data viitoare.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/entertainment1.htm

DOCETISMUL

download-1

DOCETISMUL

Informaţii Generale

Docetismul este o erezie cu privire la persoana lui Isus Hristos. Cuvântul este derivat din grecescul dekeo, care înseamnă „a părea” sau „a apărea”. Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu a devenit de fapt om sau să sufere pe cruce; el doar se părea că este sau că face aceasta. Această erezie a apărut într-un mediu elenist şi s-a bazat pe un Dualism care susţinea că lumea materială ori este ireală ori pozitiv de rea. Tendinţele de a spiritualiza pe Hristos prin negare umanităţii sale reale au fost deja prezente în vremurile Noului Testament.

Epistolele Ioanine au adresat problema de câteva ori (1 Ioan 4:2-3; 2 Ioan 7). Învăţăturile docetice au fost totodată avansate de susţinătorii Gnosticismului din secolul 2 şi au fost combătuţi de părinţii bisericii din acelaşi secol, în special de Ignatius de Antiohia şi Irineu. Părinţii şi-au bazat apărarea lor pe adevărata Întrupare a Fiului lui Dumnezeu pe doctrina Vechiului Testament despre creaţie, conform căreia lumea materială nu este nici ireală şi nici rea ci în fond bună.

Informaţii avansate

Docetismul este un termen folosit care se referă la o perspectivă teologică printre câteva prezente în biserica primară care privea aspectele cu privire la suferinţele şi umanitatea lui Hristos ca ceva imaginare sau aparente în loc să fie parte a unei întrupări reale. Teza de bază a doceticilor a fost că dacă Hristos a suferit el nu era divin, şi dacă era Dumnezeu nu putea să sufere. Combinarea celor două naturi, Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu, afirmate de Pavel în Romani 1:3-4 era în mod aparent deja sub atac din partea comunităţii Ioanine (vezi 1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7). Gândirea docetică a devenit o parte integrală a perspectivelor Gnosticismului, care l-au privit pe Isus ca mesagerul străin din afara lumii rele prezente şi cel care era neatins de creatorul răului. Isus cel străin a venit să-i deştepte pe Gnostici spre destinul lor din afara tărâmului creaţiei. În timp ce înscenatorii Crezurilor Nicene şi Apostolice s-au opus învăţăturii docetice şi au presupus în mod clar două naturi ale lui Isus, cei care au schiţat Definiţia de la Calcedon (451 d. Hr.) au explicat clar învăţătura creştină cu privire la Isus Hristos drept „Dumnezeu adevărat şi om adevărat”.

G L Borchert

(Elwell Evangelical Dictionary)

Bibliography

J N D Kelly, Early Christian Doctrines.

(courtesy of http://mb-soft.com)

Docetismul, erezia foarte timpurie că binecuvântatul nostru Domn avea un trup precum al nostru, doar în aparenţă, nu şi în realitate, Sf. Jerome din greu exagerează când spune (adv. Lucif. 23): „În timp ce apostolii încă mai supravieţuiau, în timp ce sângele lui Hristos era încă proaspăt în Iudea, trupul Domnului era declarat a fi doar o fantasmă”. Aparte de pasajele din Noul Testament, de exemplu, Efeseni 2:9, Evrei 2:14, care resping această afirmaţie, dar care nu poartă semne clare că ar fi fost scrise cu un scop controversat, se pare că din 1 Ioan 4:2, 2 Ioan 7, că aceste epistole au fost scrise când existau învăţători stigmatizaţi de scriitor ca fiind îndemnat de spiritul lui Antihrist, care nega faptul că Isus Hristos a venit în trup, o formă de expresie care implica o teorie docetică. Cei care susţineau că răul a rezultat din greşeala inerentă a materiei au găsit a fi imposibil să creadă că Salvatorul putea să fie El Însuşi sub dominaţia acelui rău din care a vrut să-l scape El pe oameni, şi ei au respins aşadar doctrina Bisericii a unei uniuni reale a naturilor divine şi umane în persoana Domnului nostru, însă pre-existenţa şi natura supraumană a Domnului nostru au fost privite ca fiind o parte aşa de esenţială din Creştinism încât cu două excepţii, sau probabil doar cu una (adică JUSTINUS şi probabil CAARPOCRATES), toate sectele cunoscute a fi drept Gnostice au atribuit Salvatorului o natură supraumană, unii oarecum separând personalitatea de acea natură de personalitatea Sa umană, alţii reducând partea pământească a Domnului nostru spre simpla aparenţă. Este chiar mai îndoielnic dacă e să înţelegem sau nu intru sens tehnic declaraţia că el a învăţat acea „putere” de la Tatăl a venit asupra Domnului nostru; adică, fie că era doctrina sa cea a puterilor cereşti care ar fi unit de sine pe omul Isus. Învăţătura acestui tip este în mod neechivoc atribuită lui CERINTHUS, a cărui alte doctrine, aşa cum spune Irineu, au avut mare răsunet pentru cei din Carpocrates. Aceasta este în opoziţie cu teoria care face pretenţia Domnului nostru de a fi Hristos să dateze, nu de la naşterea sa, ci după o dată ulterioară, încât Irineu (iii. 16) foloseşte argumentul, arătându-şi credinţa în inspiraţie evangheliilor, că Matei ar fi spus, „naşterea lui Isus a fost în acest fel”, dar că Duhul Sfânt, prevăzând şi păzind împotriva depravării adevărului, a spus prin Matei, „naşterea lui Hristos a fost în acest fel”. Baur (Christliche Gnosis, p. 258) face Docetismul comun pentru toţi Gnosticii, susţinând că teoria care tocmai a fost descrisă este într-un anumit sens Docetică; în măsura în care în timp ce susţine că Isus este un om real, activ din punct de vedere vizibil în lucrarea de răscumpărare, aceasta învaţă că aceasta este doar aparenţa înşelătoare, lucrarea fiind de fapt înfăptuită de o personalitate distinctă, Hristos. Dar este mult mai uzual şi mai natural să folosim cuvântul Docetism doar cu referire la celelalte teorii care refuză să recunoască umanitatea adevărată a Răscumpărătorului. De exemplu, ni se spune (Irineu i. 23) că, conform sistemului lui Simon, Răscumpărătorul (care, totuşi, nu este Isus1, ci însăşi Simon) „s-a arătat printre oameni ca om, deşi el nu era om, şi se spunea că a suferit în Iudea, deşi nu a suferit”. Conform sistemului lui SATURNIUS (Irineu i. 24), Salvatorul a fost fără naştere, fără trup, şi fără figură, şi apărea ca om în fantasmă, nu în adevăr. Conform lui BASILIDES, aşa cum este raportat de Irineu, Hristos sau Nous nu este distins faţă de Isus, ci se spune a fi o putere imaterială, care l-a transfigurat precum a voit El; că El a apărut pe pământ ca om şi a făcut minuni, dar că El nu a suferit; că a fost Simon din Cirena, care, fiind transfigurat în forma lui Isus, a fost crucificat, în timp ce Însăşi Isus, în forma lui Simon care stătea lângă el, râdea de persecutorii săi, şi apoi, incapabil să fie ţinut de ei, s-a înălţat la Cel ce L-a trimis, invizibil faţă de toţi. Docetismul descris aici este combătut în mod încordat în Epistolele Ignaţiene în forma lor greacă, mai ales în ad Trall. 9, 10 şi ad Smyrn. 2. În acestea scriitorul accentuează declaraţiile că Domnul nostru a fost într-adevăr născut, a mâncat şi a băut, a fost într-adevăr persecutat sub Pilat din Pont, a fost într-adevăr crucificat, şi a înviat într-adevăr din morţi; şi el declară în mod expres că aceste declaraţii au fost făcute în contradicţie faţă de doctrina anumitor necredincioşi, sau mai degrabă atei, care declarau că suferinţele Sale erau doar aparenţe. Această polemică este absentă faţă de Syriac Ignatius, şi de aici s-a derivat un argument împotriva autenticităţii formei greceşti. Dar pentru a face argumentul valid, ar trebui să existe dovadă că apariţia Docetismului a fost probabil mai târzie decât era lui Ignatius, timp în care se prea poate să fie exact invers. Saturninus susţine un astfel de loc în toate listele eretice, încât se face referire la el în începutul secolului al 2lea, şi aşa cum a învăţat el în Antiohia, se prea poate să fi fost confruntat de Ignatius. Policarp de asemenea (Ep. 7) foloseşte cuvintele din 1 Ioan 4:3 în aşa fel încât să arate că Docetismul era în timpul său o tulburare.

În formele Docetismului descrise până aici nu există nici o evidenţă că s-ar fi fost implicat vreo teorie mai subtilă decât că simţurile spectatorilor din cadrul vieţii pământeşti a Domnului nostru ar fi fost înşelate. Docetismul din VALENTINUS a fost expus într-o teorie şi mai artificială, care este pe deplin expusă în art. Nostru s.v. Se pare că Valentinus era doar parţial docetic. El încuviinţa lui Isus posesiunea unui trup real capabil de a afecta într-adevăr simţurile, dar susţinea că trupul era făcut dintr-o substanţă diferită de cea a noastră şi era caracteristică în privinţa susţinerii prin hrana pământească (Scrisoarea către Agathopus, ap. Clem. Alex. Strom. iii. 7, 451). Irineu, totuşi (v. 1, 2, şi mai deplin iii. 22), insistă că  doctrina Valentiniană nu diferea de fapt de Docetismul pur; pentru aceasta dacă Domnul nostru nu a preluat substanţa trupului în pântecul Fecioarei El nu putea să fie un om real care să fi suferit foamea şi setea şi oboseala, care a plâns la mormântul lui Lazăr, care a transpirat cu picături de sânge, din a cărui coastă rănită a curs apă şi sânge.

Docetismul lui MARCION diferă de cel al Gnosticilor anteriori. Pentru ei marea piatră de poticnire a fost suferinţele lui Hristos, şi prin urmare este realitatea suferinţei lui Hristos şi moartea pe care antagoniştii lor au căutat să o stabilească. Marcion, din contra, a voit chiar să recunoască dovada dragoste Domnului nostru arătată în suferinţele şi moartea Sa, dar aceasta a fost respingătoare pe el ca să se datoreze naşterii Sale umane, care conform părerii sale l-ar fi făcut pe Domnul nostru datornic şi subiectul Creatorului lumii. Prin urmare, în timp ce Basilides a admis o naştere reală a omului Isus, Valentinus a admis cel puţin o naştere aparentă în care trupul pregătit în altă parte a fost introdus în lume, Marcion nu ar datora nici o naştere, şi şi-ar începe evanghelia sa cu anunţul brusc că în anul al 15lea al lui Tiberiu, Hristos2 a venit (prin care să înţelegem că a venit din ceruri) în Capernaum, un oraş din Galileea (Tertulian. adv. Marc. iv. 7). Ucenicul lui Marcion Apelles a modificat doctrina stăpânului său încât a voit să datoreze faptul că Isus avea un trup solid, dar a negat că ar fi fost o naştere în care El să şi-o fi asumat-o (Tertulian. de C. C. 6); şi el susţinea că Domnul nostru s-a folosit doar temporar de acest trup, şi că atunci când s-a arătat ucenicilor Săi după învierea Sa, El l-a redat înapoi elementelor din care l-a primit (Hipp. Ref. vii. 38, 260). Ceva de acest gen pare să fi fost şi părerea sectei cunoscute drept Docatae.

A patra carte a dialogului împotriva Marcioniţilor (Origen, i. 853) conţine o polemică împotriva Docetismului care este reprezentat ca apărat de Marinus ucenicul lui Bardaesanes, care adoptă noţiunea Valentiniană că Domnul nostru a venit dia MariaV, nu ek MariaV, şi care susţine că trupul Său pământesc era doar ca cel asumat temporar de îngeri care au mâncat şi băut cu Avraam. Un argument în favoarea părţii ortodoxe este folosit de câţiva Părinţi, şi forma cuvintelor în care fiecare s-a exprimat a fost mult discutată în controversa modernă. Aici apare în forma „Dacă Hristos era fără trup şi sânge, din ce fel de trup şi sânge sunt pâinea şi vinul, imaginile (eikonaV) cu care El a poruncit acea memorare a Sa ca să se facă?” (cf. Ign. ad. Smyrn. 7; Iren. iv. 18, v. 2; Tert. adv. Marcion. iv. 40). Despre ereticii de mai târziu, cei mai considerabili care au susţinut o teorie Docetică sunt Manicheanii. În controversa cu ei ortodoxia a avut exact aceleaşi puncte de stabilit precum în controversa cu Marcion, anume că Hristos a venit în lume, nu doar ca trimis de Tatăl, ci ca fiind într-adevăr născut din Fecioara; că a fost într-adevăr întrupat, şi că nu a preluat forma unui trup aşa cum au făcut-o îngerii a căror aparenţă a fost înregistrată; că El a fost circumcis, botezat, ispitit; că moartea Sa a fost una reală, după cum era necesară pentru ca învierea Sa să fie reală (vezi în particular disputa dintre Augustin şi Faustus). Cu privire la disputele din secolul 6, cu privire la trupul Domnului nostru, vezi JULIANUS (47) din Halicarnassus, şi D. C. B. (4-vol. ed.) sub CORRUPTICOLAE şi PHANTASIASTAE. Se cunoaşte destul de bine că însăşi Mohamed a adoptat relatarea Docetică a crucificării Domnului nostru.

Pe lângă ereziile formale care au fost mânjite cu Docetism, aceiaşi imputaţie a fost aruncată asupra încă unuia dintre Părinţi. Aceasta este foarte puternic susţinută de Photius (Bibl. 109) împotriva Hypotyposes a lui CLEMENT DIN ALEXANDRIA. Această carte nu a supravieţuit, dar nu este nici o îndoială din scrierile sale existente că Clement a atribuit Domnului nostru un trup real. Într-un fragment probabil din Hypotyposes păstrat dintr-o traducere latină (p. 1009), el citează „tradiţiile” că atunci când Sf. Ioan a atins trupul Domnului nostru trupul nu a prezentat nici o rezistenţă, ci a făcut loc mâinii ucenicului. Concluzia lui Redepennning (Origenes, ii, 391) este că doctrina lui Clement a derivat din cea ulterior recunoscută ca ortodoxă, nu cu privire la trupul Domnului nostru, a cărui realitate a recunoscut-o el, ci în susţinerea că trupul Său a fost în mod direct unit cu Logos-ul Divin fără intervenţia vreunui suflet uman capabil de a simţi durerea sau suferinţa. Redepenning (l.c.) discută de asemenea cât de mult este de acuzat ORIGEN de Docetism, unde se poate consulta Huet’s Origeniana, ii. Qu. iii. 10, 11.

Tradiţiile la care face referire Clement au fost identificate cu conţinuturi ale unei lucrări din Leucius Charinus, cu explicaţia de a relata călătorii ale apostolilor, unde se face referire de către Photius (Bibl. 114), şi din care sunt extrase citate în Actele celui de-al doilea conciliu din Nicea (Actio v.). În această lucrare, (pe care Grabe pare să o fi privit-o în mod corect drept Marcionită, s-a învăţat că Fiul nu era om, ci doar părea să fie aşa; că El s-a arătat faţă de ucenicii Săi uneori tânăr, alteori bătrân; uneori ca un prunc, alteori ca un bătrân; uneori mare, alteori mici; uneori aşa de mare încât ar putea atinge cerul cu capul Său; că picioarele Sale nu lăsau nici o urmă; şi că El nu a fost de fapt crucificat, ci, conform lui Photius, o altă persoană a fost în locul Său. Relatarea este oferită în extrasele Nicene ale unei viziuni văzute de Sf. Ioan pe muntele Măslinilor, la vremea crucificării, care învaţă că forma crucificată nu era, într-adevăr a Domnului nostru, dar nu sugerează că era oricare altă persoană.

[G. S.]

1 Probabil nu este corect a spune „nu Isus”, căci Simon susţinea o teorie a transmigrării sufletelor, şi se poate să fi pretins a fi identic cu Isus. Dacă aşa stau lucrurile, totuşi, el trebuie să fi fost mai târziu decât acel Simon din Fapte.

2 Există o citire variată bine-recomandată „Deum” în loc de „eum”; dar Epiphanius (Haer. 42, p. 312) ar fi transmis din greu aceasta în tăcere dacă nu ar fi găsit-o în Marcion al său.

(courtesy of www.ccel.org)

 Articole adiţionale despre acest subiect:

„Docetismul” este numele dat unor varietăţi de tendinţe hristologice a căror caracteristici unificatoare sunt supuse unor dezbateri considerabil de ştiinţifice.

Scrisoarea lui Ignatius către Smyrnaeani. Oponenţii principali ai lui Ignatius la vremea scrierii acestei scrisori au fost Docetiştii, care pretindeau că Isus nu putea să fi fost atât Dumnezeu şi să fi suferit ca fiinţă umană.

Julius Cassianus pe care-l descrie drept iniţiatorul Docetismului o thV dokhsewV exarcwn, o declaraţie care trebuie primită cu o anumită modificare.

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

Trei ani de la apariţia Publicaţiei Baptiste de Apologetică  de Caius Obeada

Nostra Aetate

În Zilele Noastre

Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

Trei ani de la apariţia

Publicaţiei Baptiste de Apologetică  de Caius Obeada

În fiecare an am încercat să transmit un mesaj de mulţumire lucrătorilor şi colaboratorilor Misiunii Vox Dei, anul acesta vreau să mulţumesc cititorilor care ne-au încurajat să continuam lucrarea la care am fost chemaţi. Mii de accesări la site-ul publicaţiei au încurajat extrem de mult lucrătorii misiunii. Unii ne-au mulţumit cu cuvinte calde de încurajare, alţii ne-au batjocorit, înjurat sau trimis tot felul de virusuri. „Fiecare a dat ce a putut”, spune o vorbă românească.

Recordul pe care l-am reuşit să-l avem la accesări a fost de peste 157.000 într-o singură lună. Publicaţia a menţinut o media de 67.000 accesări pe lună, însă ceea ce ne-a făcut să continuăm au fost încurajările primite din partea cititorilor. Ca lucrători ai Domnului nu ne putem plânge prea mult la dificultăţile pe care le-am întâlnit. Aceste rânduri vor să scoată în evidenţă încurajarea pe care am primit-o, şi nu problemele de zi cu zi cu care suntem confruntaţi în menţinerea unei astfel de publicaţii.

În mod deosebit vreau sa mulţumesc colaborarea şi prietenia lui Laurenţiu Nica şi Gabriela Olaru, doi tovarăşi de lucru, chemaţi să lucreze spre slava lui Dumnezeu. Nu am cuvinte de mulţumire pentru tovărăşia lor şi sper ca această tovărăşie să aducă mulţumire lui Dumnezeu şi tuturor celor care se bucură şi se pot folosi de publicaţiile Misiunii Vox Dei.

Cu mare durere aduc aminte plecarea la Domnul a unui colaborator, prieten, frate şi rudă, a doctorului Caius Streian. În iarna anului 2002, „uica Caius” mă sfătuia în începuturile Misiunii, a necesităţii spirituale şi intelectuale pe care o Bibliotecă creştină ar putea să o aducă comunităţii române din întreaga lume. M-a încurajat şi susţinut în rugăciune, sfaturile preţioase rămânând cu mine pentru restul vieţii până la re-întâlnirea în împărăţia Domnului.

Biblioteca, Publicaţia, Forumul, sunt 3 lucrări care au fost iniţiate pe rând începând cu toamna anului 2002, fiecare cu o lucrare specifică, încercând să dăm posibilitatea cititorilor la o gamă cât mai diversă în necesităţile personale. Biblioteca a ajutat şi ajută pe cititor în studiul personal a înţelegerii Scripturilor. Publicaţia aduce o altă dimensiune, ajutând pe cititor să vadă contextul apologetic în care trăim. Articole teologice, apologetice, ştirile, misiunile, ajută pe cititor sa vadă şi să citească despre viaţa Baptistă, cine sunt, ce cred şi ce fac baptiştii din întreaga lume.

Forumul a fost ultima investiţie a eforturilor misiunii, pentru a oferii posibilitatea la un dialog interconfesional, în explicarea şi înţelegerea textelor, a învăţăturilor pe care fiecare a ajuns să le susţină şi de ce. Unii sunt mai timizi în a expune înţelegerile la care au ajuns, însă sper ca pe viitor câţi mai mulţi să poată expune cu certitudine înţelegerile la care au ajuns.

Care sunt proiectele de viitor a Misiunii Vox Dei? Deocamdată lucrăm pe trei fronturi, studiind şi analizând cum am putea să îmbunătăţim lucrările pe care le facem. Anul trecut am pierdut pentru o perioada de timp legătura cu mii de abonaţi lunari. Probleme tehnice, care au inclus si colaborarea tehnica a serverului pe care îl folosim, ne-au pus în dificultatea de a menţine pe cititori la curent cu apariţia Publicaţiei şi a altor anunţuri periodice. Încercăm să reglementăm problema, studiind surse si posibilităţi noi de a ţine legătură cu toţi prietenii şi colaboratorii publicaţiei.

De asemenea studiem schimbarea Bibliotecii. Formatul pe care l-am inaugurat la începutul anului 2003, a fost formulat şi prelucrat în iarna anului 2002. În ultimii 4 ani, internetul a evoluat considerabil, punându-ne în situaţia de a schimba formula şi prezentarea Bibliotecii, fiind mai accesibil şi uşor de folosit. Având în vedere faptul că audienţa Biblioteci nu este numai romană, o îmbunătăţire este inevitabilă, încercând să ţinem pasul cu tehnologia prezentă.

În curs de studiu este posibilitatea lansării unei publicaţii evanghelice (posibil bi-lunare) cu colaborare interdenominaţională, pe un format tip magazin, incluzând ştiri, anunţuri, umor, politică, etc…., o apariţie care să dea o perspectivă creştin evanghelică, deschizând posibilitatea a câtor mai mulţi în domeniul publicistic evanghelic. Deocamdată totul este în studiu, sperând să putem crea o colaborare care să fie benefică cititorului creştin român din întreaga lume.

Mulţumesc din nou tuturor care au ajutat şi ajută misiunea Vox Dei, fie colaborator, cititor sau împotrivitor. Nu pot concluziona aceste rânduri fără să menţionez pe nume fiecare contribuitor pe anul 2005-2006:

Colaboratori permanenţi:

Laurentiu Nica – director de comunicaţii

Pastor Dr. Benjamin Cocar – teolog şi profesor baptist

Gabriela Olaru – coordonator misiunea Betania şi corespondent Constanţa

Ioan Ciobota – RVE Timişoara

Emanuela Belea – coordonatoare lucrarea cu femeile Braşov (pagina Femeii)

Luminiţa Nica – lectura creştină

Contribuţii speciale:

Adrian Olariu – preşedinte misiunea Osana

Pastor Nelu Vatanu

Pastor Marian Ghiţă

Florin Munteanu

Marin Liviu

Cristiana P.

Anişoara Capota

Prof. Ileana Jean

Cerasela Perianu

Iosif Belea

Elena Mezei

Fiecare îşi are locul şi lucrarea lui, însă echipa Publicaţiei de Apologetică Baptistă mulţumeşte tuturor pentru susţinerea lucrării pe care o facem. Bucuria Domnului tuturor!

Coram Deo

Caius Obeada

Apologet baptist

Fondatorul Misiunii Vox Dei Baptist Ministries

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_sept06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Crăciunul Originea cuvântului

download-1

Crăciunul  Originea cuvântului

Cuvântul pentru Crăciun din engleza târzie este Cristes Maesse, Masa lui Hristos, prima dată descoperită în 1038, şi Cristes-messe, în 1131. În olandeză acesta este Kerst-misse, în latină Dies Natalis, de unde provine franţuzescul Noel, şi italienescul Il natale; în germană Weihnachtsfest, de la veghea sacră precedentă. Termenul Yule este de o origine disputată. Acesta nu este conectat cu nici un cuvânt care să însemne „roată”. Numele în anglo-saxonă era geol, ospăţ: geola, numele lumii (cf. cuvântului islandez iol o sărbătoare în decembrie).

Sărbătorirea timpurie

Crăciunul nu era printre festivalurile timpurii ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători; Origen privind probabil la imperialul discreditabil Natalitia, afirmă (in Lev. Hom. viii in Migne, P.G., XII, 495) că în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele lor de naştere; Arnobius (VII, 32 in P.L., V, 1264) încă mai poate ridiculiza „zilele de naştere” ale zeilor.

Alexandria. Prima evidenţă a sărbătorii este din Egipt. În circa 200 d. Hr., Clement din Alexandria (Strom., I, xxi in P.G., VIII, 888) spune că anumiţi teologi egipteni „prea curioşi” desemnează, nu numai anul, ci şi ziua naşterii lui Hristos, punând-o în 25 Pachon (20 mai) în al 28 lea an al lui Augustus. [Ideler (Chron., II, 397, n.)  credea că ei făceau asta crezut că luna a noua, în care s-a născut Hristos, era a noua din propriul lor calendar.] Alţii au ajuns la data de 24 sau 25 Pharmauthi (19 sau 20 aprilie). Cu evidenţa lui Clement se poate menţiona lucrarea „De paschæ computus”, scrisă în 243 şi atribuită în mod fals lui Ciprian (P.L., IV, 963 sqq.), care pune naşterea lui Hristos pe 28 martie, deoarece în acea zi soarele material a fost creat. Dar Lupi a arătat (Zaccaria, Dissertazioni ecc. del p. A.M. Lupi, Faenza, 1785, p. 219) că nu există nici o lună în an faţă de cară autorităţile respectate să nu le fi atribuit naşterii lui Hristos. Clement, totuşi, ne mai spune că basilidienii au sărbătorit Boboteaza, şi cu aceasta, probabil, Naşterea, pe 15 sau 11 Tybi (10 sau 6 ianuarie). În oricare caz această dublă comemorare a devenit populară, parţial pentru că apariţia păstorilor era considerată o manifestare a slavei lui Hristos, şi a fost adăugată la manifestările mai mare sărbătorite pe 6 ianuarie; parţial pentru că la manifestarea de la botez multe codice (de exemplu Codex Bezæ) acordă în mod greşit cuvintele Divine ca sou ei ho houios mou ho agapetos, ego semeron gegenneka se(Tu eşti Fiul meu preaiubit, aceasta este ziua când te-am născut) în loc de en soi eudokesa (în tine îmi găsesc plăcerea), citit în Luca 3:22. Abraham Ecchelensis (Labbe, II, 402) citează Constituţiile Bisericii Alexandriniene pentru o dies Nativitatis et Epiphaniæ în vremurile Niceane; Epifanius (Hær., li, ed. Dindorf, 1860, II, 483) citează o extraordinară ceremonie semi-gnostică la Alexandria în care, în noapte de 5-6 ianuarie, o cruce însemnată cu Korê era purtată în procesiunea din jurul unei cripte, spre psalmodierea „Astăzi în această oră Korê a dat naştere la cel Etern”; John Cassian înregistrează în „Confruntările” lui (X, 2 in P.L., XLIX, 820), scrise 418-427, că mănăstirile egiptene încă mai observă „obiceiul antic”; dar în 29 Choiak (25 decembrie) şi 1 ianuarie, 433, Paul din Emesa a predicat înaintea lui Cyril din Alexandria, şi predicile sale (see Mansi, IV, 293; appendix to Act. Conc. Eph.) arată că sărbătorirea din decembrie a fost atunci ferm stabilită acolo, şi calendarele dovedeau permanenţa sa. Sărbătoarea din decembrie prin urmare a ajuns în Egipt între 427 şi 433.

Cipru, Mesopotamia, Armenia, Asia Mică. În Cipru, la sfârşitul secolului al 4lea, Epifanius afirmă împotriva lui Alogi (Hær., li, 16, 24 in P. G., XLI, 919, 931) că Hristos s-a născut pe 6 ianuarie şi a fost botezat pe 8 noiembrie. Efraim Syrus (a cărui imnuri aparţin Bobotezei, nu Crăciunului) dovedeşte că Mesopotamia încă mai pune festivalul naşterii la 13 zile după solstiţiul de iarnă; adică 6 ianuarie; Armenia în acelaşi fel a ignorat şi încă mai ignoră festivalul din decembrie (Cf. Euthymius, „Pan. Dogm.”, 23 in P.G., CXXX, 1175; Niceph., „Hist. Eccl,”, XVIII, 53 in P.G., CXLVII, 440; Isaac, Catholicos of Armenia in eleventh or twelfth century, „Adv. Armenos”, I, xii, 5 in P.G., CXXII, 1193; Neale, „Holy Eastern Church”, Introd., p. 796). În Capodocia, În predicile lui Grigore din Nyssa de Sf. Basil (care a murit înainte de 1 ianuarie 379) şi cele două care au urmat, predicate în sărbătoarea Sf. Ştefan (P.G., XLVI, 788; cf, 701, 721), dovedesc faptul că în 25 decembrie din 380 se sărbătorea deja acolo, dacă nu cumva argumentele prea ingenioase ale lui Usener (Religionsgeschichtliche Untersuchungen, Bonn, 1889, 247-250), avea să pună acele predici în 383. De asemenea, Asterius de Amaseia (secolul al 5lea) şi Amfilochius de Iconium (contemporan al lui Basil şi Grigore) arată că în eparhiile lor sărbătorile de Bobotează şi Naşterea erau separate (P.G., XL, 337 XXXIX, 36).

Ierusalim. În 385, Silvia de Bordeaux (sau Etheria, cum se pare clar că ar trebui să fie numită) a fost profund impresionată de splendidele sărbători ale Copilăriei de la Ierusalim. Ele aveau în mod definit o altă coloratură a „Naşterii”; episcopul purcedea noaptea spre Betleem, întorcându-se la Ierusalim pentru ziua sărbătorilor. Prezentarea era celebrată la 40 de zile după aceia. Dar această calculare începe din 6 ianuarie, şi sărbătoarea ţinea din timpul octavei acelei date (Peregr. Sylv., ed. Geyer, pp. 75 sq.). Din nou (p. 101) ea menţionează ca festivaluri mari Paştele şi Boboteaza. În 385, prin urmare, 25 decembrie nu era observat în Ierusalim. Aceasta verifică aşa numita corespondenţă dintre Cyril de la Ierusalim (348-386) şi Papa Julius I (337-352), citat de John Nikiu (c. 900) pentru a converti Armenia la 25 decembrie (see P.L., VIII, 964 sqq.). Cyril declară că clericul său nu poate, în acest singur festival al Naşterii şi al Botezului, să facă o dublă procesiune la Betleem şi la Iordan. (Această ultimă practică este aici un anacronism.) El îi cere lui Julius să atribuie data adevărată a naşterii „din datele de recensământ aduse de Titus la Roma”; Julius numeşte 25 decembrie. Un alt document (Cotelier, Patr. Apost., I, 316, ed. 1724) îl face pe Julius să scrie către Juvenal din Ierusalim (c. 425-458), adăugând că Grigore Nazianzen la Constantinopole era criticat pentru „înjumătăţirea” festivalului. Dar Julius a murit în 352, şi prin 385 Cyril nu a făcut nici o schimbare; într-adevăr, Jerome, scriind despre 411 (in Ezech., P.L., XXV, 18), confirmă Palestina pentru ţinerea datei de naştere a lui Hristos (când El s-a ascuns) la sărbătoarea Manifestării. Cosmas Indicopleustes sugerează (P.G., LXXXVIII, 197) că şi în mijlocul secolului al 6lea Ierusalim era specific în combinarea a două comemorări, argumentând din Luca 3:23 că ziua botezului lui Hristos era aniversarea zilei Sale de naştere. Comemorarea, prin urmare, a lui David şi a apostolului Iacov pe 25 decembrie la Ierusalim justifică sărbătoarea suspendată. Usener, argumentând din „Laudatio S. Stephani” a lui Basil din Seleucia (c. 430. – P.G., LXXXV, 469), crede că Juvenal a încercat cel puţin să introducă această sărbătoare, dar că numele mai mare a lui Cyril a atras acel eveniment propriei sale perioade.

Antiohia. În Antiohia, la sărbătoarea Sf. Filogonius, Chrysostom a predicat o predică importantă. Anul era aproape 386, deşi Clinton oferă 387, şi Usener, printr-o lungă rearanjare a predicilor sfântului, (Religionsgeschichtl. Untersuch., pp. 227-240) 388. Dar între februarie 386, când Flavian l-a ordonat pe Chrysostom preot, şi decembrie este suficient timp pentru predicarea tuturor predicilor din discuţie (See Kellner, Heortologie, Freiburg, 1906, p. 97, n. 3). În vederea unei reacţii către anumite ritualuri şi festivaluri evreieşti, Chrysostom încearcă să unească Antiohia în a celebra naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, parte a comunităţii ţinând-o deja în acea zi pentru cel puţin 10 ani. În Apus, spun el, sărbătoarea era astfel ţinută, anothen; introducerea sa în Antiohia a căutat-o întotdeauna, conservativii s-au opus adesea. De data asta a avut succes; într-o biserică aglomerată el a apărat noul obicei. Aceasta nu era o noutate; de la Thrace la Cadiz această sărbătoare era observată – pe drept, din moment ce rapida sa difuziune miraculoasă i-a dovedit autenticitatea. În plus, Zaharia, care, în calitate de mare preot, a intrat în Templu în Ziua Ispăşirii, a primit astfel anunţul conceperii lui Ioan în septembrie; la şase luni mai târziu Hristos a fost conceput, adică în martie, şi născut prin urmare în decembrie.

În final, deşi niciodată la Roma, după autoritatea pe care o ştie că hârtiile de recensământ ale Sfintei Familii sunt încă acolo. [Acest apel la arhivele romane este atât de vechi pe cât este Iustin Martirul (Apol., I, 34, 35) şi Tertulian (Adv. Marc., IV, 7, 19). Julius, în falsurile Cyriline, se spune că a calculat data de la Josephus, pe aceleaşi presupuneri negarantate despre Zaharia aşa cum a făcut şi Chrysostom.] Roma, prin urmare, a observat 25 decembrie destul de mult pentru a permite lui Chrysostom să vorbească cel puţin în 388 ca mai sus (P.G., XLVIII, 752, XLIX, 351).

Constantinopole. În 379 sau 380 Grigore Nazianzen s-a făcut pe sine exarchos al noului festival, adică iniţiatorul ei, în Constantinopole, unde, încă de la moartea lui Valens, ortodoxia renăştea. Cele trei Omilii ale sale (see Hom. xxxviii in P.G., XXXVI) sunt predicate în zile succesive (Usener, op. cit., p. 253) în capela privată numită Anastasia. La exilul săi în 381, festivalul a dispărut.

Totuşi, conform cu John de Nikiu, Honorius, când el era prezent la o vizită, a aranjat împreună cu Arcadius pentru observarea festivalului la data romană. Kellner pune vizita în 395; Baumstark (Oriens Chr., 1902, 441-446), între 389 şi 402. Ultimul se bazează pe o scrisoare a lui Iacov din Edessa, citată de George din Beeltân, afirmând că Crăciunul a fost adus la Constantinopole de Arcadius şi Chrysostom din Italia, unde, „conform istoriilor”, aceasta a fost ţinută din vremurile apostolice. Episcopatul lui Chrysostom a durat din 398 până în 402; sărbătoarea trebuie să fi fost dar introdusă între aceste date de Chrysostom episcop, ca la Antiohia de Chrysostom preot. Dar Lübeck (Hist. Jahrbuch., XXVIII, I, 1907, pp. 109-118) dovedeşte evidenţa lui Baumstark drept invalidă. Mult mai important, dar din greu mai bine acreditat este disputa lui Erbes (Zeitschrift f. Kirchengesch., XXVI, 1905, 20-31) că sărbătoarea a fost adusă de Constantin devreme în 330-35.

Roma. La Roma cea mai timpurie evidenţă este Calendarul Filocalian (P. L., XIII, 675; it can be seen as a whole in J. Strzygowski, Kalenderbilder des Chron. von Jahre 354, Berlin, 1888), compilat în 354, care conţine trei intrări importante. În calendarul civil, la 25 decembrie se găseşte „VIII kal. ian. natus Christus in Betleem Iudeæ”. Pe „VIII kal. mart” (22 februarie) este dea asemenea menţionat Înscăunarea Sf. Petru. Intrarea semnificativă este „Chr. Cæsare et Paulo sat. XIII. hoc. cons. Dns. ihs. XPC natus est VIII Kal. ian. d. ven. luna XV”, adică în timpul consulului (Augustus) Cezar şi Paulus Domnul Nostru Isus Hristos s-a născut în a opta dinaintea calendelor din ianuarie (25 decembrie), o vineri, a paisprezecea zi a lunii. Detaliile lovesc cu tradiţia şi posibilitatea. Pactul, aici XIII, este în mod normal XI; anul este A.U.C. 754, o dată sugerată pentru prima dată la două secole mai târziu; în nici un an dintre 751 şi 754 nu putea ca 25 decembrie să cadă vinerea; tradiţia este constantă în a pune naşterea lui Hristos miercurea. În plus data oferită pentru moartea lui Hristos (duobus Geminis coss., i.e. A.D. 29) îl face ca El să fie doar de 28 de ani, şi un sfert de ani de viaţă. Aparte de aceasta, aceste intrări într-o listă a consulului sunt interpolări manifestate. Oare nu sunt cele două intrări în „Depositio Martyrum” prin urmare? Dacă era ziua naşterii lui Hristos în trup doar găsită acolo, aceasta putea să stea ca începutul anului de natales a martirilor spirituali; dar 22 februarie este acolo ieşit din loc. aici, ca şi în consularul fasti, festivalurile populare au fost mai târziu introduse de dragul convenienţei. Doar calendarul civil nu a fost adăugat, acesta era nefolositor după abandonarea festivalurilor păgâne. Deci, chiar dacă „Depositio Martyrum” datează, pe cât e de posibil, din 336, nu este clar că calendarul conţine evidenţa mai timpurie decât însăşi Filocalus, adică 354, decât dacă sărbătoarea pre-existentă populară trebuie să fie atribuită drept posibilă în această recunoaştere oficială. Dacă era manuscrisul Chalki din Hipolit autentic, evidenţa sărbătorii din decembrie ar fi existat din c. 205. Pasajul relevant [care există în acest manuscris fără de paranteze şi care este întotdeauna citat înainte de George Syncellus (c. 1000)] spune:

He gar prote parousia tou kyriou hemon he ensarkos [en he gegennetai] en Bethleem, egeneto [pro okto kalandon ianouarion hemera tetradi] Basileuontos Augoustou [tessarakoston kai deuteron etos, apo de Adam] pentakischiliosto kai pentakosiosto etei epathen de triakosto trito [pro okto kalandon aprilion, hemera paraskeun, oktokaidekato etei Tiberiou Kaisaros, hypateuontos Hrouphou kai Hroubellionos. – (Comm. In Dan., iv, 23; Brotke; 19)

„Căci prima venirea a Domnului Nostru în trup [în care el a fost născut], în Betleem, a avut loc [25 decembrie, a patra zi] în domnia lui Augustus [al patruzeci şi doilea an, şi] în anul 5500 [de la Adam]. Şi El a suferit în cel de-al treizeci şi treilea an al Său [25 martie, parasceva, în anul al optsprezecelea al lui Tiberius Cezar, în timpul consulului Rufus şi Rubellio].”

Interpolarea este sigură, şi admisă de Funk, Bonwetscht, etc. Numele consulilor [care ar trebui să fie Fufius şi Rubellius] sunt greşite; Hristos trăieşte 33 de ani; în autenticul Hippolytus, 31; data minuţioasă este irelevantă în această discuţie cu milenariştii Severieni; este incredibil că Hippolytus să fi cunoscute aceste detalii când contemporanii săi (Clement, Tertulian, etc.) sunt, când tratează subiectul, ignoranţi sau tăcuţi; sau ar trebui, după ce le-a publicat, să fi rămas necitate (Kellner, op. cit. p. 104, are o scuză pe această pagină).

Sf. Ambrozie (de virg., iii, 1 in P. L., XVI, 219) păstrează predica lui Papa Liberius I la Sf. Petru, când, de Natalis Christi, sora lui Ambrozie, Marcelina, a luat voalul. Papa a domnit din mai 352 până în 366 cu excepţia anilor săi de exil, 355-357. Dacă Marcelina a devenit o călugăriţă numai după vârsta canonică de 25, şi dacă Ambrozie s-a născut doar în 340, probabil că evenimentul a avut loc după 357. Deşi predica e plină de referinţe adecvate Bobotezei (nunta din Cana, înmulţirea pâinilor, etc.), acestea se datorează (Kellner, op. cit., p. 109) secvenţei de gândire şi nu fixează predica pe 6 ianuarie, o sărbătoarea cunoscută în Roma până mult mai târziu. Usener, într-adevăr, argumentează (p. 272) că Liberius a predicat-o în acea zi în 353, instituind sărbătoarea Naşterii în decembrie al aceluiaşi an; dar Filocalus justifică presupunerea noastră că dacă aceasta a precedat pontificatul său cu ceva timp, deşi alungarea lui Duchesne a acesteia spre 243 (Bull. crit., 1890, 3, pp. 41 sqq.) nu poate spune prea multe. În Apus Conciliul de la Saragosa (380) încă mai ignoră 25 decembrie (see can. xxi, 2), Papa Siricius, scriind în 385 (P. L., XII, 1134) lui Himerius în Spania, distinge sărbătorile Naşterii şi ale Apariţiei; dar dacă se referă la folosirea romană sau spaniolă nu este clar. Ammianus Marcellinus (XXI, ii) şi Zonaras (Ann., XIII, 11) datează o vizită a lui Iulian Apostatul la o biserica la Vienne din Gaul de Bobotează şi respectiv Naşterea. Dacă nu erau două vizite, Vienne în 361 d. Hr. combinate cu sărbătorile, deşi în ce zi este încă îndoielnic. Prin vremea lui Jerome şi Augustin, sărbătoarea din decembrie este stabilită, deşi ultimul (Epp., II, liv, 12, in P.L., XXXIII, 200) o omite dintr-o listă de festivaluri de primă clasă. Din secolul al 4lea fiecare calendar Apusean atribuie aceasta zilei de 25 decembrie. La Roma, deci, Naşterea era sărbătorită pe 25 decembrie înainte de 354; în Răsărit, la Constantinopole, nu înainte de 379, decât cu Erbes, şi împotriva lui Grigore, noi o recunoaştem acolo din 330. De aici, aproape în mod universal s-a concluzionat faptul că noua dată la care s-a ajuns în Răsărit din Roma prin Bosfor în timpul marii treziri anti-Ariane, şi prin intermediul campaniilor ortodoxe. De Santi (L’Orig. delle Fest. Nat., in Civiltæ Cattolica, 1907), urmându-l pe Erbes, argumentează că Roma a preluat Boboteaza Răsăriteană, acum cu o coloratură a Naşterii, şi, cu un număr crescut de Biserici Răsăritene, au puso pe 25 decembrie; mai târziu, atât Răsăritul cât şi Apusul şi-au divizat sărbătorile lor, lăsând Boboteaza pe 7 ianuarie, şi Naşterea pe 25 decembrie, respectiv, şi prin a pune Crăciunul pe 25 decembrie şi Boboteaza pe 6 ianuarie. Ipoteza mai timpurie încă mai pare preferabilă.

Originea datei

Evangheliile. Referitor la data naşterii lui Hristos Evangheliile nu oferă nici un ajutor; pe datele lor se bazează argumentele contradictorii. Recensământul ar fi fost imposibil iarna; o întreagă populaţie nu putea fi pusă atunci în mişcare. Din nou, iarna trebuie să fi fost aceasta; atunci doar munca la câmp fusese suspendată. Dar Roma nu era aşa de politicoasă. Autorităţile difereau mai mult în privinţa faptului dacă păstorii puteau sau voiau să-şi ţină turmele expuse în timpul nopţilor din sezonul ploios.

Serviciul de la templu al lui Zaharia. Argumentele bazate pe slujirea la templu a lui Zaharia sunt neserioase, deşi calculele antichităţii (vezi mai sus) au fost reînviate într-o formă şi mai complicată, de exemplu, de către Friedlieb (Leben J. Christi des Erlösers, Münster, 1887, p. 312). Cele 24 de clase de preoţi evrei, se spune, slujeau în fiecare săptămână la Templu; Zaharia era în clasa a opta, Abia. Templul fusese distrus 9 ab, anul 70 d. Hr.; tradiţia rabinică de mai târziu spune că clasa 1, Jojarib, slujea atunci. Din aceste date de neîncredere, asumând că Hristos s-a născut A.U.C. 749, şi că niciodată în 70 de ani turbulenţi succesiunea de săptămâni nu a eşuat, este calculat că clasa a opta slujea 2-9 octombrie, A.U.C. 748, când conceperea lui Hristos cade în martie, şi naşterea presupusă în decembrie. Kellner (op. cit., pp. 106, 107) arată cât de disperată este calcularea săptămânii lui Zaharia din oricare punct dinainte sau după ea.

Analogia festivalurilor Vechiului Testament. Se pare posibil, o analogie a relaţiei Paştelui Evreiesc şi a Cinzecimea la Paşte şi la Săptămâna Rusaliilor, pentru a conecta Naşterea cu sărbătoarea Corturilor, aşa cum a făcut, de exemplu, Lightfoot (Horæ Hebr, et Talm., II, 32), argumentând din profeţia Vechiului Testament, de exemplu, Zaharia 14:16 şu; combinând, de asemenea, faptul morţii lui Hristos în Nisan cu profeţia lui Daniel de trei ani şi jumătate de slujire (9:27), el pune naşterea în Tisri, adică în septembrie. Pe atât de nedorit este şi de a conecta 25 decembrie cu sărbătoarea Răsăriteană (decembrie) a Dedicării (Jos. Ant. Jud., XII, vii, 6).

Natalis Invicti. Bine-ştiuta sărbătoare solară, totuşi, de Natalis Invicti, sărbătorită pe 25 decembrie, are o pretenţie puternică asupra responsabilităţii pentru data noastră din decembrie. Pentru istora cultului solar, poziţia sa în Imperiul Roman, şi sincretismul cu Mitharism, vezi Cumont’s epoch-making „Textes et Monuments” etc., I, ii, 4, 6, p. 355. Mommsen (Corpus Inscriptionum Latinarum, 12, p. 338), a colectat evidenţa pentru sărbătoare, care şi-a atins culmea de popularitate sub Aurelian în 274. Filippo del Torre în 1700 a văzut pentru prima dată importanţa sa; aceasta este marcată, se spune, fără adăugirea Calendarului Filocalus. Ar fi imposibil aici chiar să trasăm istoria simbolismului solar şi a limbajului aşa cum este aplicat faţă de Dumnezeu, Mesia, şi Hristos în lucrările canonice evreieşti şi creştine, patristice sau devoţionale. Oficiile imnurilor şi ale Crăciunului abundă în instanţe; textele sunt bine aranjate de Cumont (op. cit., addit. Note C, p. 355).

Apropierile cele mai timpurii ale naşterilor lui Hristos şi soarele este în Cypr., „De pasch. Comp.”, xix, „O quam præclare providentia ut illo die quo natus est Sol . . . nasceretur Christus.” – „O, ce minunat a acţionat Providenţa ca în acea zi în care s-a născut Soarele. . . Hristos să se nască”. În secolul al 4lea, Chrysostom, „del Solst. Et Æquin.” (II, p. 118, ed. 1588), spune:”Sed et dominus noster nascitur mense decembris . . . VIII Kal. Ian. . . . Sed et Invicti Natalem appelant. Quis utique tam invictus nisi dominus noster? . . . Vel quod dicant Solis esse natalem, ipse est Sol iustitiæ.” – „Dar Domnul nostru, de asemenea, este născut în luna lui decembrie . . . a opta dinaintea calendelor din ianuarie [25 decembrie] . . ., Dar ei o numesc ‚Naşterea Necuceritului’. Care într-adevăr este aşa de necucerit ca Domnul Nostru . . .? Sau, dacă spun ei că e data de naştere a Soarelui, El este Soarele Dreptăţii.” Deja Tertulian (Apol., 16; cf. Ad. Nat., I, 13; Orig. c. Cels., VIII, 67, etc) a afirmat că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin (Tract xxxiv, in Joan. In P. L., XXXV, 1652) denunţă identificarea eretică a lui Hristos cu Sol. Papa Leo I (Serm. xxxvii in nat. dom., VII, 4; xxii, II, 6 in P. L., LIV, 218 and 198) combate în mod amar supravieţuirile solare – creştinii, aflaţi pe treptele bisericii Apostolilor, se întorc să adore soarele ce răsare. Închinarea la soare are trăsături lăsate prin testament pentru închinarea populară modernă din Armenia, unde creştinii s-au conformat temporar şi extern cultului soarelui material (Cumont, op. cit., p. 356).

Ar trebui văzută aici şi o premeditată şi legitimă „botezare” a sărbătorii păgâne nu mai mult decât transferarea datei ce trebuie presupuse. „Naşterea pe munte” a lui Mithra şi a lui Hristos în „grotă” nu au nimic în comun: adoratorii păstori ai lui Mithra (Cumont, op. cit., I, ii, 4, p. 304 sqq.) sunt mai degrabă împrumutaţi din surse creştine decât vice versa.

Alte teorii de origine păgână. Originea Crăciunului nu ar trebui să se caute în Saturnalia (1-23 decembrie) şi nici în naşterea sfântă din timpul nopţii la Eleusis (see J.E. Harrison, Prolegom., p. 549) cu probabila sa legătură prin Frigia cu eretici Naaseni, sau chiar cu ceremonia alexandriniană citată mai sus; şi nici în riturile analoge faţă de cultul de la mijlocul iernii al lui Delfi al legănatului Dionysus, cu revocarea din mare spre o nouă naştere (Harrison, op. cit., 402 sqq.).

Teoria astronomică. Duchesne (Les origines du culte chrétien, Paris, 1902, 262 sqq.) avansează teoria „astronomică” că, dat fiind 25 martie ca zi de moarte a lui Hristos [din punct de vedere istoric imposibil, dar o tradiţie veche pe cât Tertulian (Adv. Jud., 8)], instinctul popular, cerând un număr exact de ani în viaţa divină, ar pune conceperea lui în aceiaşi dată, naşterea Sa 25 decembrie. Această teorie este cel mai bine susţinută de faptul că anumiţi Montanişti (Sozomen, Hist. Eccl., VII, 18) au ţinut Paştele pe 6 aprilie; atât 25 decembrie şi 6 ianuarie sunt astfel explicate în mod simultan. Socoteala, în plus, este în întregime în păstrarea argumentelor bazate pe număr şi astronomie şi „convenienţă”, pe atunci aşa de populare. Din nefericire, nu există nici o evidenţă contemporană pentru celebrarea în secolul al 4lea a concepţiei lui Hristos pe 25 martie.

Concluzie. Scriitorul prezent este înclinat să gândească că, dacă ar fi originea festivalului din Răsărit sau Apus, şi deşi abundenţa festivalurilor analoge din mijlocul iernii se poate să fi ajutat în mod indefinit alegerea datei din decembrie, acelaşi instinct care a pus Natalis Invicti în solstiţiul de iarnă ar fi satisfăcut, aparte de adaptarea deliberată sau calcului curios, de a pune acolo şi sărbătoarea creştină.

Liturghia şi obiceiul

Calendarul. Fixarea acestei date i-a fixat şi pe cele ale Circumciderii şi ale Prezentării; despre Aşteptare şi, probabil, Anunţare B.V.M.; şi de Naştere şi Concepere a Botezului (cf. Thurston in Amer. Eccl. Rev., December, 1898). Până în secolul 10 Crăciunul era socotit, în domeniul papal, ca începutul anului eclesiastic, aşa cum încă mai este în Bule; Boniface VIII (1294-1303) a restaurat temporar această folosire, la care germanii ţin cel mai mult.

Populara facere-fericită. Codexul Theod., II, 8, 27 (cf. XV, 5,5) interzice, în 425, jocurile de circ pe 25 decembrie; deşi până la Codexul Just., III, 12, 6 (529) se impune încetarea muncii. Al Doilea Conciliu de la Tours (can. xi, xvii) proclamă în 566 sau 567, sanctitatea celor „doisprezece zile” de la Crăciun la Bobotează, şi datoria de postul Apariţiei; acela al lui Agde (506), în canoanele 63-64, ordonează o comuniune universală, şi ce a lui Braga (563) interzice postul de Crăciun. Popularele face-fericit, totuşi, au crescut aşa de mult încât „Legea Regelui Cnut”, fabricată c. 1110, a ordonat o abţinere de la Crăciun la Bobotează.

Cele trei Mase. Sacramentariile Galeziene şi cele Gregoriene oferă trei Mase în acest festival, şi acestea, cu o martirologie specială şi sublimă, şi dispensare, dacă este necesar, de la abstinenţă, încă ne mai marchează folosirea noastră. Deşi Roma oferă trei Mase la Naştere doar, Ildefonsus, un episcop spaniol, în 845, face aluzie la o triplă masă la Naştere, Paşte, Rusalii şi Transfigurare (P.L., CVI, 888). Aceste Mase, la miezul nopţii, apus, şi în moarte, erau în mod mistic conectate cu dispensaţiile autohtone iudaice şi creştine, sau (as by St. Thomas, Summa Theologica III:83:2) de tripla „naştere” a lui Hristos: în Eternitate, în Timp şi în Suflet. Culorile liturgice variau: negru, alb, roşu, sau (de exemplu la Narbonne) roşu, alb, violet erau folosite (Durand, Rat. Div. Off., VI, 13). Gloria se cânta numai la prima Masă a zilei.

Originea istorică a acestei triple Mase este probabil după cum urmează (cf. Thurston, in Amer. Eccl. Rev., January, 1899; Grisar, Anal. Rom., I, 595; Geschichte Roms . . . im Mittelalter I, 607, 397; Civ. Catt., 21 September, 1895, etc.): Prima Masă, sărbătorită la Oratorium Præsepis in St. Mary Major – o biserică probabil imediat asimilată de biserica din Betleem – şi a treia, la St. Petru, reproduce în Roma dublul Oficiu de Crăciun menţionat de Etheria (vezi mai sus) la Betleem şi Ierusalim. A doua Masă era celebrată de papă în „capelă regală” a oficialilor Curţii Bizantine din Palestina, adică biserica St. Anastasia, original numită, ca biserica de la Constantinopole, Anastasis, şi clădită ca ea pentru a reproduce biserica Anastasis din Ierusalim – şi ca ea, în final, în abandonarea numelui „Anastasis” pentru cel al martirului St. Anastasia. A doua Masă ar fi prin urmare un compliment papal pentru biserica imperială la festivalul ei patronal. Cele trei staţii sunt astfel socotite, căci prin 1143 (cf. Ord. Romani in P. L., LXXVIII, 1032) papa a abandonat distanta Sf. Petru şi a rostit a treia Masă de la marele altar de la St. Mary Major. La această a treia Masă Leo III a inaugurat, în 800, prin încoronarea de către Charlemagne, Sfântul Imperiu Roman. Ziua a devenit una favorită pentru ceremoniile de la curte, şi în ea, de exemplu, William de Normandia a fost încoronat la Westminster.

Prezentările dramatice. Istoria dedicării a Oratorium Præsepis în biserica liberiană, a osemintelor de acolo şi a imitărilor lor, nu aparţin acestei discuţii [cf. CRIBRELICS. The data are well set out by Bonaccorsi (Il Natale, Rome, 1903, ch. iv)], dar practica de oferirea de expresii dramatice, sau cel puţin spectaculare a incidentelor Naşterii a dat naştere devreme la mai multe sau mai puţine mistere liturgice. Ordinarea lui Rouen şi a lui Reims, de exemplu, punea officium pastorum imediat după Te Deum şi înaintea Masei (cf. Ducange, Gloss. med. et inf. Lat., s.v. Pastores); Biserica de mai târziu a sarbatorit al doilea mister „profetic” după Tierce, în care Virgil şi Sibyl s-au unit cu profeţii Vechiului Testament în a-l onora pe Hristos. (For Virgil and Nativity play and prophecy see authorities in Comparetti, „Virgil in Middles Ages”, p. 310 sqq.) „A-l de-iroda pe Irod”, adică de a interpreta exagerat, date din violenţa lui Irod în aceste piese.

Ieslea scenei naşterii. Sf. Francis de Assisi în 1223 a originat ieslea de azi prin a laiciza obiceiul de atunci eclesiastici, de aici extra-liturgic şi popular. Prezenţa unui bou şi măgar se datorează unei interpretări greşite a lui Isaia 1:3 şi Habacuc 3:2 (versiunea „Itala”), deşi ele apar în unica „Naştere” din secolul al 4lea descoperită în catacombele din Sf. Sebastian în 1877. Măgarul pe care a mers Balaam în misterul Reims a câştigat sărbătoare titlului Festum Asinorum (Ducange, op. cit., s.v. Festum).

Imnurile şi colindele. Degenerarea acestor piese în parte ocazionau răspândirea noelelor, pastorali, şi colindelor, la care s-au acordat, uneori, o poziţie cvasi-liturgică. Prudentius, în secolul 4, este primul (şi singurul din acel secol) de a produce un imn Naşterii, căci „Vox clara” (imn pentru Laude în Apariţie) şi „Christe Redemptor” (Vesperali şi Utrenii de Crăciun) nu pot fi atribuite lui Ambrozie. „A solis ortu” este cu certitudine, totuşi, de Sedulius (secolul 5). Germanul Weihnachtslieder datat din secolele 11 şi 12, cele mai timpurii noele din al 11lea, cele mai timpuri colinde din al 13lea. Faimoasa „Stabat Mater Speciosa” este atribuită lui Jacopone da Todi (1230-1306); „Adeste Fideles” este, cel mai timpuriu, din secolul 17. Aceste aere populare esenţiale, şi chiar cuvinte, totuşi, au existat cu mult înainte ca ele să fie puse în scris.

Felicitările şi prezentările. Obiceiurile păgâne care se centrau pe calendele din ianuarie gravitau Crăciunul. Tiele (Yule şi Crăciun, Londra 1899) a colectat mult exemplare interesante.Strenæ (eacute; trennes) din 1 ianuarie roman (bitterly condemned by Tertullian, de Idol., xiv and x, and by Maximus of Turin, Hom. ciii, de Kal. gentil., in P. L., LVII, 492, etc.) supravieţuiesc ca daruri de crăciun, felicitări, cutii.

Butucul yule. Focurile calende erau un scandal chiar şi pentru Roma şi Sf. Boniface a obţinut de la Papa Zaharia abolirea lor. Dar probabil că butucul Yule în multele sale forme era în original aprins doar la vederea sezonului rece. Doar în 1577 acesta a devenit o ceremonie publică în Anglia; popularitatea sa, totuşi, a crescut imens, în special în Provence; în Tuscany, Crăciunul este numit simplu ceppo (bloc, butuc – Bonaccorsi, op. cit., p. 145, n. 2). În plus, acesta a devenit conectat cu alte folosinţe; în Anglia, un locuitor avea dreptul să se hrănească pe cheltuiala stăpânului său atât ca o roată, adică rotund, de lemn, dată lui, ar arde, stăpânul îi dădea unui arendaş o grămadă de lemne la naşterea unui copil; kindsfuss era un dar oferit copiilor la naşterea unei surori sau a unui frate, şi chiar la ferma de animale aceia a lui Hristos, fratele universal mic (Tiele, op. cit., p. 95 sqq.).

Verdeţuri. Gervase de Tilbury (secolul 13) spune că în Anglia grânele sunt expuse în noaptea de Crăciun pentru a dobândi fertilitate de la roua care cade ca răspuns la „Rorate Cæli”; tradiţia că pomii şi florile înfloresc noapte este prima dată citat dintr-un geograf arab din secolul 10, şi extins în Anglia. Într-o epică franceză din secolul 13, lumânările sunt văzute pe pomii înfloriţi. În Anglia toiagul lui Iosif din Arimatea a fost cel care a înflorit la Glastonbury şi în altă parte; când 3 septembrie a devenit 14 septembrie în 1752, 2000 de oameni au privit să vadă dacă spinul Quainton (cratagus præcox) ar înflori în Crăciunul de Stil Nou; şi pentru că nu a făcut-o, ei au refuzat să ţină festivalul Noului Stil. Din acest crez practicile calende a decoraţiilor cu verdeţuri (interzise de Arhiepiscopul Martin of Braga, c. 575, P. L., LXXIII – vâscul era lăsat de Druizi) au dezvoltat pomul de Crăciun, prima dat menţionată în mod definit în 1605 la Strasburg, şi introdus în Franţa şi Anglia doar în 1840, de Prinţesa Helena of Mecklenburg şi Prince Consort respectiv.

Vizitatorul misterios. Doar cu mare atenţie ar trebui ca misteriosului binefăcător din noaptea de Crăciun – Knecht Ruprecht, Pelzmärtel pe un cal de lemn, St. Martin pe un încărcător alb, Sf. Nicolae şi echivalentul său „reformat” Părintele Crăciun – să fie atribuiţi cu păşirea unui sfânt în papuci lui Woden, care, împreună cu soţia sa Berchta, au coborât în nopţile dintre 25 decembrie şi 6 ianuarie, pe un cal alb pentru a binecuvânta pământul şi pe oameni. Focurile şi roţile strălucitoare i-au luminat pe dealuri, casele erau împodobite, procesele suspendate şi festivalurile celebrate (cf. Bonaccorse, op. cit., p. 151). Knecht Ruprecht, la oricare dată (prima dată găsit într-un mister din 1669 şi condamnat în 1689 ca un diavol) era doar un slujitor al Sfântului Copil.

Ritualuri necatolice. Dar fără îndoială că autenticul nuclei creştin a atras acumulările păgâne. Pentru calende tăcute; extraordinarul şi obscenul Modranicht; tortul în onoarea „placentei” Mariei, condamnat (692) la Conciliul Trullan, canonul 79; Tabulæ Fortunæ (hrană şi băutură oferită pentru a se obţine sporire, şi condamnat în 743) see Tiele, op. cit., ch. viii, ix – Datele lui Tiele sunt probabil de o mai mare valoare decât deducţiile sale –şi Ducange (op. cit., s. vv. Cervula and Kalendæ).

În Anglia, Crăciunul a fost interzis de Actul Parlamentului în 1644; ziua trebuia să fie un post şi o zi marcată; magazinele au fost constrânse să fie deschise; plăcintele de prune şi plăcintele mărunţite erau condamnate drept păgâne. Conservativii au rezistat; la Canterbury s-a vărsat sânge; dar după Sectanţii Restaurării au continuat să numească Yuletide „Fooltide” [fluxul Yule în fluxul proştilor, într-o traducere liberă, n. tr.].

http://www.voxdeibaptist.org/Craciunul_originea_cuvintului.htm

Comunitatea Bisericilor Baptiste Arad / Last minute Șiștarovăț 2019…

download-1

Mai sunt doar câteva zile până la Gents Camp, o tabără destinată băieților între 13-16 ani. În cazuri excepționale se acceptă și 12 sau 17 ani.Organizatori: Scripture Union România împreună cu o echipă experimentată din Australia.

Prețul: 200 de lei

Sună acum și rezervă loc pentru tine și prietenii tăi: 0742215569, Cristi Marițan.

https://www.facebook.com/pg/ComunitateaBaptistaArad/posts