Închide

Uniunea Baptistă din România la cheremul 9 Marks ( a lui Mark Dever) sau cum organizațiile inchizitorii socialiste își fac loc în Bisericile baptiste din România — Pagina creștină

Uniunea Baptistă din România la cheremul 9 Marks ( a lui Mark Dever) sau cum organizațiile inchizitorii socialiste își fac loc în Bisericile baptiste din România Numai ce am venit de aproape două săptămâni din România, vizitându-mi țara natală și bucurându-mă de toate privilegiile unei asemenea vizite. În scurta vizita am încercat să vizitez mai […] […]

Zece lucruri periculoase de care să te ferești în (orice) biserică

Sunt anumite lucruri periculoase în biserică de care trebuie să te ferești - imagine preluată de pe crosswalk.com

Pretutindeni unde îți întorci capul pândește pericolul – da, chiar și în biserica ta. Deși această afirmație nu este ceva nou, conform cărții lui Iuda, se pare că noi am cam dezvoltat o atitudine de falsă siguranță în spatele ușilor bisericilor noastre. Adevărul este că biserica a fost din totdeauna un câmp de luptă spiritual.

Dacă poți vedea lupta invizibilă ce are loc în jurul tău pe la ora 11 dimineața, duminica la slujba de biserică, cred că ar sări hainele de pe tine. Și dacă sunt oameni pierduți în cadrul congregației în care te afli, bătălia s-ar duce cu o mare intensitate.

Duminică după duminică, Satan și demonii lui primesc titluri de frecvență ridicată la biserică.

 Căci noi nu luptăm împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva conducerilor, împotriva autorităților, împotriva puterilor acestui veac întunecat, împotriva duhurilor răutății din locurile cerești. (Efeseni 6:12)

Iată mai jos o listă cu zece lucruri periculoase de care să te ferești în (orice) biserică:

  1. Orbirea spirituală. Iuda, fratele vitreg al Domnului nostru Isus, apelează la credincioșii din fiecare generație, să ”luptați pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna”. Această luptă este precum un război contra erorii în toate formele, a lupta cu îndârjire pentru adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Doar că astăzi mulți din biserică sunt orbiți de apatia lor față de adevărul absolut.Când a fost ultima dată când ai cântat cântarea Ostașii lui Hristos? Poate șoptești, ”Suntem creștini, noi trebuie să iubim pe toată lumea – nu să ducem un război”. Oh, dar noi suntem chemați să ducem un război contra minciunilor prezentate de ”…unii oameni, scriși demult pentru condamnarea aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă harul Dumnezeului nostru în depravare și-L neagă pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Cristos” (Iuda 1:4).

Problema e că mulți dintre cei care stau pe scaunele bisericii nu știu destul de mult din Cuvântul lui Dumnezeu ca să discearnă adevărul de minciuni și au devenit confortabili în întuneric.

  1. Lipsa de discernământ. A aplica Cuvântul lui Dumnezeu necesită discernământ spiritual.Dacă privim în decursul istoriei, noi știm că Dumnezeu a ales pe Israel. El i-a eliberat de robie, i-a trecut prin deșert înspre țara pe care El a promis-o, dar ei au ascultat de minciunile a 10 oameni lași mai degrabă decât să se încreadă în Dumnezeu. Scriptura spune că acea generație a murit în necredința lor.

Iuda spune: ”Tot astfel, Sodoma și Gomora și cetățile dimprejur, care s-au dedat la preacurvii în același fel ca aceștia și s-au dus după un alt fel de trup, sunt arătate acum ca exemplu, suferind pedeapsa unui foc veșnic. Tot așa și acești visători pângăresc trupul, resping autoritatea și batjocoresc cele slăvite” (Iuda 1:7-8).

Numai Duhul lui Dumnezeu dă abilitatea de a discerne adevărul de minciuni.Și mulți oameni, chiar și din biserică, sunt plini până la margine cu ceea ce cred toți ceilalți, dar nu cu ce crede Dumnezeu. Ei nu au nici un interes sau apetit să discearnă adevărul Său. Tinerii de acum au fost învățați că nu există un asemenea lucru precum adevărul absolut. Prin urmare, ei nu au nimic în ce să-și încadreze viețile decât în minciuni din partea celor care s-au strecurat printre noi și au pângărit inimile lor.

3. Predicatorii apostați. 
Există predicatori astăzi care refuză să menționeze cuvântul ”păcat”. Ei nu menționează niciodată sângele lui Isus Hristos care a satisfăcut, o dată pentru totdeauna, plata cu moartea pe care o cerea păcatul nostru. Ei predică o evanghelie socială prin a oferi și a primii dragostea care gâdilă urechile dar care nu salvează sufletele.

Predicatorii apostați se îngrijesc doar de ei înșiși, de popularitatea lor, și de farfuria de colectă. Iuda îi numește ”…niște nori fără apă, purtați de vânt, niște pomi tomnatici neroditori, de două ori morți, dezrădăcinați, niște valuri sălbatice ale mării, spumegându-și rușinile, niște stele rătăcitoare, cărora le este păstrată pe vecie bezna întunericului” (Iuda 1:12-13).

Cel mai drag lucru pe care îl poți face sau spune către cei a căror vieți reflectă minciunile dușmanului, mai degrabă decât roada Duhului lui Dumnezeu, este să le zici și să le arăți – Isus te iubește. El a murit ca să plătească pedeapsa pentru păcatul tău. Și trăiește ca să-ți ierte păcatul tău – dacă te încrezi și asculți de El. 

Dumnezeu te-a mântuit ca să mergi să faci ucenici, în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt.

  1. Învățătorii falși. Corectitudinea politică este vie și la rang mare în cadrul bisericii și mulți refuză explicația Bibliei cu privire la creație. Sau ei încearcă să amestece începuturile din Geneza cu procesul evoluțional. Sau poate învață în opoziție directă cu Cuvântul lui Dumnezeu, că există multe căi spre mântuire – Isus este doar una din căi. Aceasta este erezie!

Iuda îi numește pe acești învățători păcătoși nelegiuiți care au vorbit lucruri aspre împotriva lui Isus Hristos.

 Ei sunt cârtitori, critici, umblă după poftele lor; gura lor rostește lăudăroșenii și admiră fețele oamenilor pentru propriile foloase. (Iuda 1:16)

  1. Credincioși care se comportă groaznic. Ai fost vreodată într-un grup de oameni dintr-o biserică unde conversația lor nu se potrivea cu lauda lor că ar fi sfinți și neprihăniți? Că sunt plini de glume obraznice, de conversații critice, bârfă fără oprire și lucruri care cauzează diviziuni, destramă în loc să zidească trupul credincioșilor, lipsiți de Duhul?

Ce trebuie să facem? Iuda ne spune:

 Păziți-vă pe voi înșivă în dragostea lui Dumnezeu, așteptând mila Domnului nostru Isus Cristos, spre viață veșnică! Aveți milă de cei ce se îndoiesc; pe alții salvați-i smulgându-i din foc; de alții aveți milă, dar cu teamă, urând până și cămașa mânjită de carne! (Iuda 1:21-23).

Nu trebuie să ne dăm bătuți. Suntem chemați să fim salvatori!

  1. Spectacol în loc de închinare. O dată un profesor zicea, ”Când piciorul începe să bată înainte ca Duhul să fie în control, asta nu e de la Domnul”. În aceste vremuri când cântecele au coruri de două versete, care sunt repetate la nesfârșit, și devin tot mai tari cu fiecare vers, mă întreb la ce punct se oprește să fie laudă către Dumnezeu și devine distrarea noastră. În bisericile clasice există un amestec de cântece vechi și noi. Imnurile vechi au mesaje de speranță, mângâiere și alinare în Isus Hristos, în timp ce corurile de laudă ne înalță bucuria noastră. Dar închinarea este cu privire la Isus, nu cu privire la noi.

    Muzica trebuie să-L onoreze pe Dumnezeul nostru suveran, pe Fiul Său, Domnul Isus Hristos, și să ne atragă spre închinarea la Cel care va domni și conduce toată eternitatea… orice altceva este doar spectacol.
    Eu sunt un păcătos salvat prin mila și harul lui Dumnezeu și cântecele noastre trebuie să reflecte aceasta.

7.Congregațiile reci, mecanice. Conform cu Apocalipsa, biserica din Efes devenise rece și mecanică. Ei și-au părăsit dragostea dintâi, pe Domnul Isus Hristos, ca să devină o biserică lipsită de dragoste. Porunca Lui era ca ei să se pocăiască și să se întoarcă la dragostea dintâi, altfel El le va lua sfeșnicul din loc.

Deci, cum devine o biserică rece și mecanică? În vremea de astăzi a lumii de tipul niciodată să nu ai un timp de liniște, este mai ușor să operezi ca o mașinărie. Doar că biserica nu este clădirea, este congregația. Și oamenii și nevoie lor necesită timp – timp pe care noi credem că nu-l avem.

Nu știu cum sunteți voi, cu cât mai diluat devin… cu atât mai puțin din mine va fi în jur. Și nimeni nu pricepe de fapt cine sau ce sunt eu – inclusiv Dumnezeu și frații și surorile în Hristos. Poți deveni atât de ocupat în a face lucruri urgente încât să uiți lucrurile importante precum cititul și meditatul la Cuvântul lui Dumnezeu, ascultarea de vocea Duhului, și de a te îndrăgosti tot mai mult cu Isus în fiecare zi. Neglijează-L și toate celelalte lucruri sunt fără sens. Asigură-te că ai verificat termostatul bisericii înainte să te așezi pe scaun sau în bancă.

  1. Membrii compromițători, corupți, morți. Biserica din Pergamși-a compromis credința lor. Zidită în mijlocul unui oraș păgân, ei au permis ca lucrurile din jur să influențeze comportamentul lor și au alunecat în curvie și idolatrie. Dar Dumnezeu i-a chemat să se pocăiascăA adaptat biserica ta minciunile corectitudinii politice?

Biserica din Tiatira era coruptă. Ei tolerau o prorociță care îi ducea în imoralitate și mâncatul de lucruri sacrificate idolilor. Dumnezeu i-a chemat pe cei care nu țineau de învățătura aceasta să se țină tari până va veni El cu răsplata lor. Scuzi tu cumva imoralitatea din cadrul congregației tale?

Biserica din Sardes era vie, dar era moartă. O biserică moartă. Dumnezeu le-a poruncit să se trezească și să se pocăiască. Câțiva credincioși din Sardes nu și-au pătat hainele lor. El le-a promis că ei vor umbla cu El îmbrăcați în alb și că El nu le va șterge numele lor din Cartea Vieții. Ce fel de biserică vrei să dea învățătură copiilor tăi?

  1. Credincioșii căldicei. În final, mai sunt și cei din Laodiceea. Nu erau nici în clocot, nici reci, ci un trup de credincioși căldicei. Dumnezeu spunea că ei sunt putrezi. Ofensiv.El avea să îi scuipe din gura Sa. Ei credeau că sunt bogați și nu aveau nevoie de nimic, dar nu știau că erau săraci, orbi și goi. El i-a chemat să se pocăiască și să cumpere unguent pentru ochi ca ei să-și poată vedea circumstanțele lor groaznice.

Ați vizitat vreodată vreo biserică și ați realizat că oamenii se uitau prin tine – nu la tine? Prefăcătoria lor te-a lăsat în nevoi – focul Duhului lui Dumnezeu luminează în viața ta și a mea atunci când petrecem timp cu El și Îl iubim – dar acesta nu era acolo. Ai venit să cauți căldură care să te atragă aproape de flacăra Sa, dar te-au lăsat cu un gust amar în gură și în sufletul tău.

Tu ești responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru a vedea ca flacăra focului zelului după dragostea lui Dumnezeu să fie învățat către copiii tăi
. O dragoste atât de aprinsă precum a lui Dumnezeu care și-a dat Singurul Său Fiu să moară pe cruce, de dragul meu și al tău.

  1. Stilul de club de țară. Fiecare congregație de credincioși este chemată să iubească pe Domnul Dumnezeul lor cu toată inima lor, mintea lor și tăria lor. Suntem chemați să fim un spital pentru păcătoși, un far care salvează pe oamenii pierduți în întunericul păcatului și al rușinii. Doar că multe biserici au ajuns să aibă atâția bani, atâta bogăție, atâta educație, precum laodicenii, ei nu mai au nevoie de Isus – ei au devenit un club social. Un loc de distracție mai degrabă decât să fie o casă de închinare.

Isus ne-a amintit, ”Iată, Eu stau la ușă și bat! Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el, și el cu Mine. Celui ce învinge îi voi da dreptul să șadă împreună cu Mine pe tronul Meu, tot așa cum și Eu am învins și am șezut împreună cu Tatăl Meu pe tronul Lui. Cel ce are urechi, să audă ce zice bisericilor Duhul!” (Apocalipsa 3:20-22).

Tu ești străjerul copilului tău pe zidul biserici. Sunt urechile tale îndreptate spre vocea Duhului lui Dumnezeu sau spre cei care s-au strecurat pe neobservate printre noi?

Notă. Materialul de mai sus a fost scris inițiat de DiAne Gates în site-ul CrossWalk.com de unde a fost preluat/adaptat. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/08/zece-lucruri-periculoase-de-care-sa-te.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/zece-lucruri-periculoase-de-care-sa-te-feresti-in-orice-biserica/

Trei idoli comuni din biserică

În biserică există trei idoli comuni de care fiecare lider de biserică trebuie să știe și să scape urgent de ei. Știu că o să vă uitați de două ori la titlul acestei postări înainte să ”rumegați” ceea ce veți citi în continuare.

De Ezechia se scrie în Sfânta Scriptură că el a făcut ”ce era drept înaintea Domnului (2 Împărați 18:3). Următorul verset detaliază ceea ce a făcut el de fapt: ”A îndepărtat înălțimile și a zdrobit stâlpii sacri, a tăiat stâlpul Așerei și a zdrobit în bucăți șarpele de bronz pe care îl făcuse Moise, deoarece fiii lui Israel obișnuiau să ardă tămâie înaintea lui și îl numeau Nehuștan” (2 Împărați 18:4)

Cu siguranță că poporul din acea vreme a înțeles ce era un lider puternic, spiritual care a înlăturat idolii (înălțimile și stâlpii Așerei) care acaparase inimile poporului și fura închinarea care trebuia acordată Domnului. Ei s-ar fi așteptat ca liderul lor spiritual să insiste ca ei să se oprească din a se mai închina altor dumnezei. Doar că ceea ce a făcut Ezechia ulterior a fost cu siguranță ceva neașteptat și chiar controversat. El a făcut bucăți șarpele de bronz pe care l-a făcut Moise – intenționat. Nu dintr-un accident. Nu a făcut-o în felul ”a, păi îl transportam și a căzut… mă scuzați…” Să spargi ceva de  bronz… durează ceva timp și necesită ceva efort!

Să elimini idolii păgâni este unu lucru, dar ”ăla a fost șarpele făcut de Moise!” Era șarpele de bronz pe care Dumnezeu i-a spus lui Moise să-l facă, cel la care oamenii aveau să privească și să fie scăpați de mușcăturile de șerpi (Numeri 21).

Ezechia a zdrobit șarpele pentru că poporul ardea tămâie în cinstea lui. Ei se închinau la un șarpe de bronz. Uneltele de transformare pot deveni obiecte de închinare. În cadrul naturii noastre păcătoase noi putem face un idol din aproape orice. În păcătoșenia noastră noi tindem să facem idoli din lucrurile care ne sunt importante. Astfel, un șarpe de bronz pe care l-a folosit Dumnezeu să aducă vindecare, ținut de liderul poporului lui Dumnezeu în timpul eliberării lor din robie, a devenit un obiect de închinare.

Astăzi lucrurile nu sunt întru totul diferite. Poporul lui Dumnezeu tot se luptă cu luarea uneltelor pentru transformare și a face din ele obiecte de închinare. Mai jos este o listă cu trei idoli comuni din cadrul bisericilor:

  1. Idolii locului Pentru că Domnul face o lucrare măreață în inimile poporului Său atunci când ei vin laolaltă, locurile de adunare se pot muta de la a fi o unealtă pentru transformare în a fi un obiect de închinare. Astfel, dacă un lider menționează ”mutarea”, liderul de fapt amenință să taie un șarpe de bronz în bucăți. Trebuie să le amintim oamenilor că nu clădirea este biserica, ci oamenii sunt cei care formează biserica. Dumnezeu nu locuiește în locul unde ne adunăm noi; El locuiește în inimile poporului Său.
  2. Idolii trecutului Pentru că Domnul a lucrat în feluri uimitoare în trecut, trecutul poate deveni un idol acolo unde oamenii tânjesc mai mult după lucrurile din trecut decât tânjesc ei după Domnul. A fi mulțumitor pentru lucrurile din trecut este un lucru, a te închina acestora este cu totul altceva. Dacă ”vremurile din vechime” au fost mărețe, ele au fost mărețe doar datorită Domnului.
  3. Idolii programelor Pentru că Dumnezeu a schimbat vieți prin intermediul unui program sau a unui eveniment, oamenii pot ridica un program la un loc nesănătos. Programele pot deveni scopuri în ele însele și nu unelte folosite în cadrul procesului de ucenicizare dintr-o biserică. Atunci când se întâmplă așa ceva, ele există precum șerpii de bronz ai zilelor moderne.

Cum pot să fie liderii ca și Ezechia? Cum pot fi înlăturați șerpii de bronz ai zilelor moderne?

Liderii trebuie să îndrume pe oameni în mod constant către persoana lui Isus.
 Numai El este vrednic de închinarea noastră și numai El poate transforma inimile. Atunci când îi ajutăm pe oameni să vadă măreția lui Isus, idolii arată mai puțin atractiv.
 În timp ce ne întoarcem ochii noștri spre Isus și privim spre fața Sa minunată, lucrurile acestei lumi (locul, trecutul sau programele fiind incluse) se diminuează și dispar tot mai mult în lumina slavei și a harului Său.

Liderii trebuie de asemenea să le amintească oamenilor de scopul bisericii. O biserică există să facă ucenici. Atunci când o biserică îmbrățișează misiunea de a face ucenici, programele sunt văzute ca unelte și nu ca scopuri în ele însele. Atunci când a face ucenici este centrul bisericii, locul este văzut în mod adecvat ca fiind locația ce ajută la a face ucenici.

Deși Domnul a fost cel care a instruit întocmirea șarpelui, Domnul a afirmat și distrugerea lui. Despre Ezechia, Scriptura spune:

 Ezechia a crezut în Domnul, Dumnezeul lui Israel. Dintre toți regii lui Iuda care au fost înaintea lui sau care au urmat după el, n‑a fost niciunul ca el (2 Împărați 18:5).

Materialul de mai sus a fost preluat din site-ul Church Leaders, scris de Eric Geiger (foto alăturat), care slujește în calitatea de Vice-președinte al Diviziei de Resurse Bisericești din cadrul LifeWay Christian Resources. Anterior acestei poziții, Eric a slujit în biserici locale, cea mai recentă fiind lucrarea de opt ani în cadrul Christ Fellowship Miami, în calitate de pastor executiv. Eric a primit doctoratul în conducere și lucrare bisericească din cadrul Southern Seminary, de asemenea, este pastor învățător și vorbitor frecvent și consultant în domeniul misiunii și strategiei bisericii. Eric este autorul sau co-autorul a câtorva cărți printre care și Simple Church, o carte pe tematica conducerii bisericii. Eric este căsătorit cu Kaye și ei au două fiice. În timpul său liber, Eric își dă întâlniri cu soția sa și joacă basket, alături de fiicele sale. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/12/trei-idoli-comuni-din-biserica.html?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/trei-idoli-comuni-din-biserica/

Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei

download

Biserica locala nu poate fi inteleasa decit in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege in intregime „partile” din care este alcatuita realitatea.

Cind crestinismul si-a facut aparitia in lume, el a aparut pe fundalul existentei imperiului roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covirsitoare. Biserica lui Hristos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, imperiul a parut ca triumfa, dar punind stapinire pe inimile oamenilor, crestinismul a triumfat in final modelind intreaga societate si dindu-i un impuls irezistibil spre „civilizatia” de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pina atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din rindul „patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cind forta generalilor n-a mai fost depasita decit de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedind in fata dictaturii. Cel dintii general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 inainte de Hristos). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l „indumnezeiasca”. Cind aceasta s-a realizat, luna de nastere a „zeului-om” si-a schimbat numele in „Iulius”, de unde se trage si numirea rom`neasca: „Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar „necesara” din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 inainte de Hristos – 14 dupa Hristos). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intimplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in „August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugind fortei brute inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate  clasele sociale ale societatii, nu o data dintre „legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, „pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane.  In decurs de doar citeva secole, Roma a „institutionalizat” Biserica, transformind-o in „Biserica Romei”. Conflictul dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. |i de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : „Sfintul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat sa bintuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea „reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze „o mie de ani” s-a prabusit in tandari. Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este „reintegrarea” si „renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sint diferiti: „casa comuna a Europei, noua ordine economica mondiala, „Europa unificata” sau „Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. „Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare „Anticrist” pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamintul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Cristalizind cele de mai sus, putem spune impreuna cu Henry H. Halley, in „Dictionarul Biblic” ca: ” Nu vom putea intelege conditia actuala a crestinatatii decit privind-o in lumina istoriei. Din pacate insa, necunoasterea istoriei Bisericii este mai raspindita chiar decit necunoasterea Bibliei. Noi credem ca pastorul are datoria de a-si invata enoriasii faptele principale ale Istoriei Bisericii.

Istoria lumii este vazuta de obicei in trei mari perioade:

ANTICA: Egipt, Siria, Babilon, Persia, Grecia, Roma.

MEDIEVALA: De la caderea Romei la descoperirea Americii.

MODERNA: Din secolul XV pina in epoca actuala.”

„Istoria Bisericii este si ea vazuta in trei mari perioade:

PERIOADA IMPERIULUI ROMAN: Prigoanele, martirii, parintii Bisericii, controversele, „crestinizarea” Imperiului.

PERIOADA MEDIEVALA: Cresterea si puterea papalitatii, Inchizitia (ca o desavirsire a stapinirii ierarhiei asupra maselor mari de „credinciosi”), monasticismul (calugaria)(ca o reactie disperata de „iesire” din sistemul corupt si lumesc al ierarhiei oficiale), mahomedanismul (o reactivare a  rolului jucat de urmasii lui Ismael in istoria lumii), rusinea cruciadelor (ca o „asasinare a spiritului crestin” si ca o capitulare a Bisericii in fata ambitiilor economice si politice ale Imperiului).

PERIOADA MODERNA: Reforma protestanta, marea dezvoltare a bisericilor evanghelice (numite asa pentru intoarcerea lor la autoritatea Evangheliei in detrimentul autoritatii „ierarhiei” corupte si compromise). Traducerea Bibliei in limbile de circulatie nationala. Extraordinarea circulatie a Bibliei inlesnita de aparitia si dezvoltarea tiparului. Eliberara guvernelor de sub tutela religioasa a Bisericii si scoaterea institutiilor sociale de sub controlul preotesc. Lucrarea misionara mondiala; reformele si revolutiile sociale. Separatismul national, inclestarea razboaielor mondiale, nazuinta contemporana spre o „reunificare” pe fundalul „mostenirii crestine comune”. Cresterea puterii papalitatii in plan politic mondial. Accentul pus de Biserica Evanghelica pe vestirea „venirii Domnului”.

„Cele trei mari diviziuni ale crestinismului contemporan sint:

ROMANO – CATOLICII: care predomina in Sudul Europei si in America de Sud.

ORTODOCŞII: care sint majoritari in Rasaritul si Sud-Estul Europei.

PROTESTANTII: care predomina in vestul Europei si in America de Nord.”

„Aceasta divizare este urmarea celor doua mari rupturi care au avut loc in sinul crestinismului. Una s-a produs in secolul IX, cind Biserica de Rasarit s-a despartit de Biserica de Apus din motive politice si de dominare teritoriala (aceasta rupere a dus la formarea Bisericii Ortodoxe). Cealalta ruptura s-a produs in secolul XVI, sub conducerea lui conducerea lui Martin Luther – si a dus la legalizarea curentelor evanghelice care supravietuisera pe toata durata „ierarhiei” Bisericii social politice maritate cu Statul.”

Iata ce a spus Harnack despre aceste trei ramuri ale Bisericii: „Biserica Ortodoxa este crestinismul primitiv plus paginismul grec si oriental. Biserica Romano-Catolica este crestinismul primitiv plus paginismul grec si roman. Biserica Protestanta este incercarea de a elibera crestinismul primitiv pur de sub toate formele de paginism.”

Pentru a intelege diferitele tipuri de Biserici locale asa cum exista ele astazi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa ne intoarcem la cartea Apocalipsei. Continutul ei ne aseaza inainte punctul lui Hristos de vedere asupra evolutiei Bisericii.

Fara indoiala, cartea Apocalipsei este cea mai paradoxala carte din intreaga Scriptura. Desi in ea se intilnesc si se implinesc cele mai multe din    simbolurile si simbolismele biblice, crestinii din toate timpurile au privit-o cu teama si cu retinere.

Din multe puncte de vedere Apocalipsa este cartea „cea mai” a Bibliei.

Este „cea mai recomandata” carte de catre insusi Autorul Scripturilor (1:3) si totusi in planul de lectura al multora este „cea mai neglijata” carte.

Este „cea mai clara” ca intentie, fiind o descoperire (1:1), totusi este considerata de majoritatea cititorilor „cea mai confuza”.

Este „cea mai personal scrisa de Hristos” (1:10,19; 10:4; 22:18,19 – El hotaraste ce sa fie scris si ce sa ramina afara) si totusi este cartea „cea mai atribuita oamenilor” (multi o socotesc o scrisoare conspirativa a crestinilor din primele secole, plina de figuri si simboluri ale caror insemnatate cifrata s-a pierdut de-a lungul secolelor).

Prin continut, Apocalipsa este cartea „cea mai plina de urgii si de pedepse”, dar in acelasi timp cartea „cea mai plina de revelatii ceresti”.

Apocalipsa are trei scopuri declarate       :

1.Aratarea Domnului Isus.  Cine nu este indragostit de Domnul Isus nu va pretui aceasta carte si nici nu o va intelege. „Cheia” intregii carti este descrierea frumusetii Domnului, in fiinta, intelepciune si lucrare. El apare ca Om proslavit, ca Fiu de Dumnezeu, ca Miel, ca Leu din semintia lui Iuda, ca Judecator, ca Mire, ca „mparat al „mparatilor, ca Pom al vietii, ca Soare, Luceafarul stralucitor de dimineata, etc, etc.

2.O anuntare a programului lumii. (1:19) „Scrie „ce ai vazut”, „lucrurile care sint” – vremea Bisericii si „lucrurile care au sa vina dupa ele” – vremea sfirsitului.

3.Un mesaj catre Biserica. (1:4,11) Sub suveranitatea lui Hristos, exista o singura Biserica, manifestindu-se in multe feluri, cazind si ridicindu-se, cucerind lumea sau lasindu-se cucerita vremelnic de ea.

Mesajul catre Biserica, de care ne vom ocupa in continuare, incepe cu o adresare generala, catre intreaga „Biserica”. (capitolul 1:4-20)

In aceasta parte a mesajului Domnul Isus se prezinta pe Sine:

  1. In toata splendoarea gloriei Sale (1:13-18)
  2. In toata splendoarea lucrarii Sale (1:4-8)

El isi proclama dumnezeirea v.4,5
El a desavirsit mintuirea v.5b
El isi face cunoscut scopul v.6

Imparatie pe pamint 5:10; 2:26; 3:21; 20:4

Preotie a credinciosilor – vom fi reprezentantii Lui
El isi anunta revenirea v.7
El isi anunta judecata v.7
El isi proclama autoritatea v.8
El sta in mijlocul celor sapte sfesnice v.13,20
El tine in mina cele sapte stele v.16,20

Dupa aceasta adresare generala, urmeaza o serie de sapte scrisori adresate la sapte Biserici locale din Asia Mica. Aceste Biserici pot fi luate ca:

1.– Sapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan si au facut tinta preocuparilor lui pastorale.

2.– Sapte Biserici ca sapte „tipuri” caracteristice posibile ale Bisericii de pretutindeni. Asemenea Biserici au existat si exista pretutindeni pe fata pamintului.

3.- Sapte Biserici ca exponente a sapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica in istoria ei dintre Rusalii si Rapire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezinta sapte conditii specifice anumitor perioade distincte din istoria Bisericii. In descrierea lor putem recunoaste elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.

Toate aceste trei interpretari sint reale, corecte si recomandabile. Din studiul lor vom putea intelege mai bine „diversitatea” posibila a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica in orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care il recomanda Hristos diferitelor tulburari din viata Bisericii si „perspectivele” vesnice care ii asteapta ca rasplata pe cei ce, raminind in Biserica, ramin si credinciosi lui Hristos biruind lumea.

1.Biserica din Efes

„Catre ingerul Bisericii din Efes”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mina dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur:
Pretuirea:  „Stiu faptele tale,, osteneala ta si rabdarea ta si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la incercare pe cei ce zic ca sint apostoli si nu sint si ca i-ai gasit mincinosi. Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui Meu si ca n-ai obosit.
Pericolul: Dar ce am impotriva ta,, este ca ti-ai parasit dragostea dintii.
Porunca: Adu-ti aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintii.
Pedeapsa: Altfel,, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. (Ai insa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor pe care si Eu le urasc.)
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din pomul vietii,, care este in raiul lui Dumnezeu.”

Biserica din Efes reprezinta biserica in care s-a pierdut dragostea pentru Domnul Isus. Caldura spirituala si dragostea partasiei divine, erau pe duca. Aceasta este tipul unei biserici cu o invatatura corecta din punct de vedere doctrinar, vie din punct de vedere organizatoric, dar care si-a pierdut dragostea pentru Domnul. Intre Marta si Maria, Dumnezeu o lauda intotdeauna pe Maria, pentru ca ea „si-a ales partea cea buna” (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se multumeste cu faptele noastre, El ne vrea pe noi insine. „Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” (Ioan 21:16)

Istoric, Efesul reprezinta etapa Bisericii primare (secolul I). Daca si despre ei, care erau credinciosi din generatia imediat urmatoare apostolilor s-a putut spune ca isi pierdusera dragostea dintii, cu cit mai mult ne paste acest  pericol pe noi, cei de astazi?

2.Biserica din Smirna „Catre ingerul Bisericii din Smirna”

   
  Prezentarea:

„Iata ce zice Cel dintii si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a inviat:

 

Pretuirea:

 „Stiu necazul tau si saracia ta(dar esti bogat), si batlocurile din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sint, ci sint o sinagoga a Satanei.”

Pericolul: ……………
Porunca:

Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pina la moarte, si-ti voi da cununa vietii.

Pedeapsa: …………..
Perspectiva: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte.”

3. Biserica din Pergam

„Catre ingerul Bisericii din Pergam”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri:
Pretuirea:

 „Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar in zilele cind Antipa, marturul Mei credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.

Pericolul:

Dar am ceva impotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam, care a invatat pe Balac sa puna o piatra de potignire inaintea copiilor lui Israel, ca sa manince din lucrurile jertfite idolilor, si sa dedea la curvie. Tot asa, si tu ai citiva care, deasemenea, tin invatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc.

Porunca: Pocaieste-te dar.
Pedeapsa: Altfel, voi veni la tine curind, si ma voi razboi cu ei cu sabia guri Mele.
Perspectiva:

„Celui ce va birui, ii voi da sa manince din mana ascunsa, si-i voi da un nume nou, pe care nu-l stie nimeni, decit acela care-l primeste.”

4. Biserica din Tiatira

„Catre ingerul Bisericii din Tiatira”
Prezentarea: „Iata ce zice Fiul lui Dumneyeu, care are ochii ca para focului si ale carui picioare sunt ca arama aprinsa:
Pretuirea:  „Stiu faptele tale, dragostea ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sunt mai multe  ca cele dintii.
Pericolul:

Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se yice proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manince din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei!

Porunca:

Voua insa tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti invatatura aceasta si nu ati cunoscut „adincimile Satanei”, cum le numesc ei, va yicŞ Nu pun peste voi alta greutate. Numai tineti cu tarie ce aveti, pina voi veni!

Pedeapsa:

Iata ca am s-o arunc bolnava in pat, si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necay mare, daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moarte pe copiii ei. Si toate Bisericile vor cunoaste ca „Eu sint Cel ce cercetez rarunchii si inima” si voi da fiecaruia din voi dupa faptele lui.

Perspectiva:

„Celui ce va birui, si celui ce va payi pina la sfirsit lucrarile Mele, ii voi da stapinirepeste Neamuri. Le va cirmui cu un toiag de fier, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Si+i voi da luceafarul de dimineata”.

Biserica din Tiatira este urmarea fireasca a Bisericii din Pergam. Idolatria si imoralitatea incepute atunci si-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica ingropata sub influenta lumii. Scrisoarea aceasta este cea mai lunga dintre toate cele sapte. Ea este un rechizitoriu impotriva compromisului si o judecata aspra asupra pacatului.

Domnul Isus se prezinta ca Cel ce are „ochii ca para focului si ale carui picioare sint ca arama aprinsa”. Nimic nu rezista focului; orice acoperamint al pacatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este si ea un simbol al judecatii. Domnul ii va calca in picioare pe cei pacatosi. (Apocalipsa 14:18-20; 19:15)

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune ca ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost insa ca aceasta dragoste a fost fara limitele unei invataturi sanatoase. Dragostea fara doctrina este ca si riul fara margini: face mlastini ! Biserica aceasta era partasa cu lumea la sarbatori pagine (mincaruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor si serbarea se termina cu betii si cu orgii publice. (1 Corinteni 10:27-28, 19-22)

Problema Bisericii din Tiatira a inceput odata cu acceptarea Izabelei. Pentru intelegerea acestui simbolism este bine sa citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experienta Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest imparat al lui Israel a fost „mai rau ca toti” (capitolul 16:30,31). El a staruit in pacatele lui Ieroboam (16:31) si a adaugat la ele influenta nefasta a Izabelei.

Dar care au fost pacatele lui Ieroboam? In 1 Regi 14:9 ni se spune ca Dumnezeu il mustra astfel: „Tu ai facut mai rau decit toti dinaintea ta: te-ai dus sa-ti faci alti dumnezei si chipuri turnate ca sa ma minii, si M-ai lepadat inapoia ta !” Dupa ce a rupt imparatia de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viata de inchinaciune a Israelului. Din considerente politice, el a facut urmatoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu doi vitei de aur ca loc de inchinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preotia (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el insusi inaintea altarului si a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste pacate au fost repetate de Ahab. In plus el a luat-o de sotie pe Izabela, care a adus in Israel idolatria si imoralitatea. Izabela l-a invatat pe Ahab ca lui ii esate permis sa faca orice, chiar sa si omoare. Pentru a ilustra lipsa de rinduiala de pe timpul lui Ahab si a Izabelei, autorul Bibliei intercaleaza pasajul din 1 Regi 16:34. In popor disparuse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice imi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a intirziat sa se arate.

Izabela a adus in Biserica din Tiatira „inovatii” si „adincimi” necunoscute inaintea ei. Ea a dispretuit Cuvintul divin scris, proclamindu-se „proorocita” si permitindu-si sa-i invete pe credinciosi lucruri nepermise. Domnul Isus este hotarit sa descopere pacatul si sa-l elimine din Biserica. Textul ne spune ca acest proces de disciplinare se va face in trei faze: mai intii este acordat un timp de har, in care se da sansa pocaintei, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe masura vinovatiei, si in al treilea rind, influenta acestei pedepse se va rasfringe in mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge sa se teama de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).

Nu toti din Tiatira s-au lasat amagiti de ratacirile Izabelei. Ca si in vremea lui Ilie au mai existat si oameni care au stat linga Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi partasi cu Hristos in stapinirea lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafarul de dimineata care le este oferit, este insusi Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16)

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada caderii in marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamata „Mijlocitoare” si „pururea fecioara”. In loc sa se suie la Ierusalimul ceresc, crestinii au fost invatati sa se inchine la tot felul de „vitei de aur”. Atunci a aparut inchinarea la icoane si la Fecioara Maria. Biserica a fost declarata „detinatoarea tainelor” pretinzind controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvint Evul Intunecat. Biserica a inceput sa imite preotia din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dindu-L pe Hristos la o parte.

5. Biserica din Sardes

„Ingerului Bisericii din Sardes”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele:
Pretuirea:

 Totusi ai in Sardes citeva nume,, care nu si-au minjit hainele. Ei vor umbla impreuna cu mine imbracati in alb, fiindca sint vrednici.

Pericolul: Stiu faptele tale: ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.
Porunca:

Vegheaza si intareste ce ramine, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavirsite inaintea Dumnezeului meu. Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit ! Tine si pocaieste-te !

Pedeapsa: Daca nu veghezi,, voi veni la tine ca un hot si nu vei stii in care ceas voi veni peste tine.
Perspectiva:

Cel ce va birui,, va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui”

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetatii inseamna „ramasite”. Acest oras, proverbial de bogat, asezat pe meterezele unei culmi muntoase, cazuse de doua ori in miinile dusmanilor din cauza lipsei de veghere. Increzatori in pozitia lor de necucerit, locuitorii cetatii n-au lasat straja in timpul asediului. De doua ori Sardes a fost transformata in ruine.

Indemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului.

Din felul in care se prezinta acestei Biserici, intelegem ca Domnul Isus era suparat pe conducerea acesteia. „Sapte Duhuri si sapte stele in mina” reprezinta intentia Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfint. In Sardes, forma luase loc fondului, iar pacatul inlocuise neprihanirea, separind Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sint mentionati in aceasta adunare:

– cei morti (despartiti cu totul de Dumnezeu),
– cei aflati pe moarte (care fusesera ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau in pericolul instrainarii)
– cei vrednici (care isi pastrasera pozitia si partasia in Hristos)

Fiecarei categorii ii este adresat un mesaj aparte. Celor morti li se spune ca faptele lor sint zadarnice. Ei trebuie sa-L caute pe Domnul. Celor aflati pe moarte li se spune ca trebuie sa se intoarca la o stare pe care o cunoscusera altadata. Calea recomandata este pocainta si studiul Cuvintului. Celor „vrednici” le este adresat un cuvint de pretuire. Dumnezeu „cauta mereu oameni” si este mare lucru sa fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 13:30)

Sardes este urmarea fireasca a procesului de decadere inceput in Pergam si continuat in Tiatira. Casatoria cu lumea a dus la intrarea pacatului in Biserica si urmarea fireasca a pacatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformatiei. Printre cei vrednici care si-au pastrat hainele curate ii putem cita pe „Fratii Moravieni”, pe Ioan Hus si pe Martin Luther. In vremea lor, Biserica a meritat sa poarte numele de Biserica „Ramasitelor”. Influenta si lucrarea acestor citiva reformatori a facut posibila aparitia Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfirsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII. Remarca din versetul 5 Inu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii” poate fi interpretata si ca o aluzie ironica la „excomunicarile” pe care „Biserica” le-a pronuntat impotriva reformatorilor.

Amanunte: Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mica. Asezata pe un platou muntos, a devenit bogata prin exploatarile aurifere din apele riurilor din apropiere. Cele doua cuceriri despre care s-a vorbit au fost facute de Cirus (in 549 inainte de Hristos), si de Antiohus cel Mare (in 214 inainte de Hristos).

Asemanare: Evolutia Bisericii in succesiunea lui Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrata de viata lui Samson. Tovarasia cu lumea, dragostea femeilor straine si apoi umilirea lui sint etape similare cu viata Bisericii.

6. Biserica din Filadelfia

„Ingerului Bisericii din Filadelfia”
Prezentarea:

„Iata ce zice Cel Sfint, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:

Pretuirea:

Stiu faptele tale: …caci ai putina putere si ai pazit Cuvintul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. …Fiindca ai pazit cuvintul rabdarii Mele…

Pericolul:  ………..
Porunca: Eu vin curind. Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa.
Pedeapsa: …………
Perspectiva:

(terestra)

” …iata,, ti-am pus inainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate inchide, … Iata ca iti dau din cei ce sint in Sinagoga Satanei, care zic ca sint iudei si nu sint, ci mint; iata ca ii voi face sa vina si sa se inchine la picioarele tale si sa stie ca te-am iubit. …te voi pazi si Eu de ceasul incercarii care are sa vina peste lumea intreaga,, ca sa incerce pe locuitorii pamintului.

(cereasca)

Pe cel ce va birui,, il voi face un stilp in Templul Dumnezeului Meu,, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu,, Noul Ierusalim,, care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu si Numele Meu cel nou.”

 „Filadelfia” inseamna in traducere: „dragoste de frati”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunari crestine. Domnul Isus nu-i gaseste nici un fel de acuzare. Felul in care se prezinta Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclama in atributele Sale. Remarcam:

1. Centralitatea lui Hristos in Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era o sfinta pentru ca El era Sfint. Ea traia in adevar pentru ca El este Adevarul. Ea era activa pentru ca avea in mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „sa-i deschida o usa”. Ea era o autoritate pentru ca Hristos ii incredintase aceasta autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este usa… „Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este acela care creaza oportunitatile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27) Usa deschisa din fata Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestatt in Filadelfia („ai putina putere”). Recapitulind cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoasterea Cuvintului, marturie indrazneata, prezenta puterii si dovedirea rabdarii in incercari.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectiva imediata: recunoastere din partea Iudeilor, …o bogata activitate misionara, …izbavire din Necazul care va lovi lumea, …si o perspectiva vesnica: o cununa pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stilp in Templul etern (sublinierea pozitiei, lucrarii si importantei crestinului in vesnicie), …un inscris cu o noua identitate (din Cine se trage, unde locuieste si al cui este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Sau ca la orice casatorie. (El este Mirele, iar noi sintem Mireasa)

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Da-ne Doamne cit mai multe Biserici din acestea !

Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de dupa Reformatie. A fost vremea Bisericii Misionare. Indragostiti de Hristos si liberi de orice forma sau traditie, credinciosii secolului XVII-XIX si chiar XX au tradus Biblia punind-o in mina oamenilor. Valul trezirii a fost raspindit de martorii credinciosi care nu s-au plecat sub amenintarile „bisericii oficiale”, ci s-au raspindit datorita persecutiei pe toata fata pamintului. In aceste Biserici credinciosii s-au numit inca odata „frati”, au inlaturat clerul si ierarhiile si au instaurat inca odata in adunari „Cultul lui Hristos” – singurul Mintuitor si Mijlocitor dintre Dumnezeu si oameni.

O astfel de stare spirituala nu este usor de mentinut. Dusmani din afara si formalisti din launtru o asalteaza mereu. Din acest motiv credinciosii trebuie sa fie intr-o permanenta stare de vigilenta: „Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa”. O asemenea Biserica este mereu in asteptarea Rapirii, pe care o vede ca pe o izbavire promisa, din fata Necazului care se va abate asupra intregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecatii, ci se pregateste in asteptarea Nuntii !!

7. Biserica din Laodicea

„Ingerului Bisericii din Laodicea”
Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce este Amin,, Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu:
Pretuirea:  …………
Pericolul:

Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot ! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea. Pentru ca zici: „Sint bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol, te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.

Porunca: Fii plin de rivna dar si pocaieste-te !
Pedeapsa: Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc.
Perspectiva:

(imediata)

Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa,, voi intra la el,, voi cina cu el si el cu Mine.
(cereasca) Celui ce va birui,, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie,, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.

  Laodicea a fost un oras important din Asia Mica. Situat la intersectia a trei drumuri comerciale, acest oras a devenit o metropola a luxului si a bogatiei. Caravanele de negustori au adus inspre cetate nu numai marfuri din colturile pamintului, ci si obiceiuri diferite. Din acest motiv, in cetate domnea o toleranta generala. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism in care normele absolute au fost lasate la o parte.

„Laodicea” inseamna in traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, vointa celor multi”. Fiecare era liber sa traiasca dupa mintea lui.

Influenta societatii din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a nascut relativismul religios, iar bunastarea materiala a creat un climat de auto-multumire sufleteasca. Incet, incet, forma a luat loc continutului. Sub abundenta exterioara se ascundea insa goliciunea spirituala si mai ales lipsa unei relatii personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit fara sa bage de seama. Cautind sa-i multumeasca pe oameni, Biserica a pastrat traditiile crestine, dar a lepadat „flacara Evangheliei” temindu-se sa nu fie considerata „fanatica”. Biserica a ajuns sa fie plasata undeva intre lume si crestinismul adevarat.

Remarcati felul in care se prezinta Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN” (Adevarul), Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu. Toleranta si relativismul sint confruntate cu etalonul sfinteniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire noua, care a inceput cu Hristos. „Daca este cineva in Hristos este o faptura noua”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie sa asculte mai mult de oameni decit de Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 4:19) Inu orisicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri”. (Matei 7:21)

 Biserica din Laodicea fusese sufocata de influenta lumii. Neghina inabusise griul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunostinta, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia de acolo era vestita in toata lumea), dar era oarba in ce priveste cunoasterea de sine. Parerea Domnului Isus despre aceasta Biserica era total diferita de ce credeau Laodicienii despre ei insisi. Laudarosenia celor din Biserica era revoltatoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotarit sa o „verse” din gura Lui.

Laodicea este Biserica fara Hristos. „Iata Eu stau la usa si bat”. Hristos este afara. El nu mai este acceptat in Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranta este mintuirea prrin acceptarea personala a lui Hristos. („Daca deschide cineva… „) Biserica nu-L mai primeste, dar El bate la inima fiecaruia in parte. Pentru cel ce-I deschide, exista belsug de binecuvintari. Oare cita taina de frumusete se gaseste in promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, si El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa partasiei”. Incepind cu ea se intra in odihna de seara. Remarcati insa ordinea cuvintelor din aceasta promisiune. Dumnezeu participa la cina celui ce-L primeste, dar si cel ce-L primeste este oaspetele lui Hristos. „Si Eu cu el, dar si el cu Mine !”

Este interesant ca Biserica din Laodicea nu a ajuns in aceasta stare rea fiind atacata din afara. Nicaieri nu ni se spune ca ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei insa nu i-a fost de bun augur. Hristos o indeamna sa cumpere de la El „aur curatit prin foc”. Crestinii din Laodicea n-au vrut sa fie considerati „fanatici” si au „lasat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepadati de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti”. (2 Timotei 3:12) Lipsa de impotrivire din partea lumii este un semn ca Biserica nu mai este considerata un pericol de catre Satana. O Biserica in care nu se vad atacurile celui rau si care nu este batjocorita si prigonita de lume, trebuie sa se intrebe cu toata seriozitatea: „Ce se intimpla?” Aurul pe care-L doreste Hristos pentru Biserica Sa este „aur curatit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica moderna. La inceputul secolului XX, crestinismul a intrat intr-o noua faza. Teologia liberala s-a napustit asupra Bibliei si a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al mintii omenesti in procesul de intelegere progresiva a realitatii. Minunile au fost schimbate in evenimente intelese gresit si inregistrate deformat, Hristos a fost dezbracat de dumnezeirea Sa, iar cerul si iadul s-au transformat in „concepte extreme” de traire, inventate pentru a-i motiva pe oameni inspre o anumita traire care sa asigure bunastarea tuturor. Societatea de astazi a fost ridicata deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie si pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, disciplina bisericeasca a fost eliminata. Intr-un climat de toleranta, Hristos a fost izgonit din Biserica.

 
       

http://www.roboam.com/predici/bisericileapocalipsei.htm

http://www.roboam.com/predici/bisericileapocalipsei.htm

http /web browser

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/tipuri-de-biserici-locale-din-cartea-apocalipsei/

Trebuie să treacă Adunarea prin necazul cel mare? – de M. T.

download

Mereu se pune întrebarea: Va fi răpită Adunarea sau Biserica înainte de judecăţile descrise în Apocalipsa sau trebuie să treacă prin necazul cel mare?

Pentru a răspunde la această întrebare, dorim să privim câteva versete din Sfânta Scriptură, care ne arată clar, că răpirea credincioşilor în întâmpinarea Domnului va avea loc neapărat şi fără îndoială înainte de perioada necazului cel mare. Venirea Domnului reprezintă tocmai preludiul evenimentelor, care se vor petrece în perioada de sfârşit şi care vor precede ridicarea Împărăţiei de o mie de ani.

  1. Răpirea Adunării– care este o demonstrare a dragostei lui Hristos – se va încheia înainte de judecăţile descrise în Apocalipsa. Într-adevăr, Domnul va duce înainte în siguranţă Mireasa Sa iubită, conform promisiunii adresate de El adunării din Filadelfia: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ“ (Apocalipsa 3.10). Filadelfia este imaginea Adunării credincioase din ultimele zile. Acestei adunări îi este dată această promisiune preţioasă. Desigur, toţi cei mântuiţi care aparţin Domnului vor fi răpiţi, indiferent căror cercuri bisericeşti aparţin ei.
  2. Apostolul Pavel le scrie în acelaşi mod tesalonicenilor, care, datorită necazurilor pe care trebuiau să le sufere din partea lumii duşmănoase, credeau pe nedrept, că sosise deja ziua Domnului (adică ziua judecăţilor). El le vesteşte că în acea zi, Domnul le va da, din contră, odihnă (2 Tesaloniceni 1.7-10).

Mai departe citim în capitolul 2 al aceleiaşi epistole: „Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să fie descoperit la timpul său. Pentru că taina fărădelegii lucrează deja, numai până când cel care o opreşte acum va fi luat din cale; şi atunci va fi descoperit cel fărădelege – pe care Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale“ (versetele 6-8). Din aceste versete rezultă clar că Antihristul, persoana principală în perioada necazului cel mare, nu poate fi descoperit înainte ca sfinţii să fie răpiţi. Două piedici trebuie să fie înlăturate, înainte ca el să poată apărea. „Ce-l opreşte“ este un motiv, iar al doilea este „cel care opreşte“. „Ce-l opreşte“ este faptul că Adunarea este încă pe pământ şi aceasta ţine ca o dună de nisip şuvoiul răului care creşte mereu, până în ziua în care Domnul o va lua la Sine. Puterea de care are nevoie Adunarea pentru aceasta vine de la Duhul Sfânt, care locuieşte în ea. „Cel care opreşte“ desemnează Duhul Sfânt, care, după ce Adunarea, locuinţa Sa, va fi răpită, nu se va mai opune fluviului răului.

[Deşi Duhul Sfânt nu va mai locui ca Mângâietor şi Mijlocitor pe pământ, El va acţiona în continuare în mod deosebit în mijlocul Israelului, în timpul necazului cel mare, pentru a-l aduce la pocăinţă (a se compara cu Zaharia 12.10; Ezechiel 39.29; Isaia 59.20-21). Prin predicarea Evangheliei împărăţiei va fi de asemenea salvat un mare număr de suflete dintre naţiuni (Apocalipsa 7.9 şi 14), ceea ce ar fi imposibil fără lucrarea Duhului Sfânt (1 Corinteni 12.3). Deci este clar că Duhul Sfânt va exercita o slujbă pe acest pământ chiar şi după răpirea Adunării, aşa cum a făcut de fapt şi înainte de ziua Cincizecimii, perioadă în care multe suflete au fost născute prin Duhul.] Antihristul nu poate fi descoperit înainte. Ce mângâiere preţioasă pentru preaiubiţii Domnului!

  1. După răpirea Adunării, Dumnezeu va relua legăturile Sale cu Israel şi îl va chema să depună din nou în această lume o mărturie ca popor al Său. În acest scop, Dumnezeu a stabilit o perioadă de cel puţin şapte ani. Din cele şaptezeci de săptămâni, care, conform textului din Daniel 9.24-27, vor trece până la ridicarea împărăţiei lui Hristos, se vor scurge până la venirea Domnului abia 69 de săptămâni, iar ultima, a şaptezecea săptămână, cu evenimentele profetice descrise în versetul 27, încă n-a sosit. Această ultimă săptămână va putea însă începe abia după răpirea Adunării, iar aceasta din diferite motive:
  2. a)În Romani 11.25 citim: „ …pentru că lui Israel i s-a făcut orbire în parte, până va intra plinătatea naţiunilor.“ Abia după aceea, Israelul (sau mai bine spus rămăşiţa credincioasă) va fi salvat (Romani 11.26). Aceasta dovedeşte că timpul lui Israel va putea începe abia după răpirea Adunării. Apostolul Pavel numeşte reabilitarea lui Israel o „taină“; este vorba despre un plan minunat al harului lui Dumnezeu, care a fost mult timp necunoscut în creştinătate.
  3. b)În timpul ultimei săptămâni a lui Daniel va fi predicată Evanghelia Împărăţiei (Matei 24.14; Apocalipsa 11) şi nu Evanghelia harului, aşa cum este astăzi vestită. Textul din Apocalipsa 11 ne arată clar deosebirea importantă care există între aceste două Evanghelii. În timp ce scopul Evangheliei harului este de a-l conduce pe păcătos să accepte mântuirea şi să facă din el un mădular al Trupului lui Hristos, Evanghelia Împărăţiei va fi vestită pentru a câştiga suflete pentru împărăţia pământească a lui Hristos. Şi mijloacele de care se vor sluji predicatorii acestei Evanghelii sunt total diferite. Cei care vestesc Evanghelia harului trebuie să fie umpluţi de Duhul, care caracterizează vestea lor, adică de harul nelimitat al lui Dumnezeu, care nu ţine seama de greşelile oamenilor, ci le iartă tuturor celor care cred în Isus. „Binecuvântaţi pe cei care vă persecută; binecuvântaţi şi nu blestemaţi“ (Romani 12.14). „Deci, dacă vrăjmaşului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea“ (versetul 20). „Neîntorcând rău pentru rău sau insultă pentru insultă, ci, dimpotrivă, binecuvântând, pentru că la aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântare“ (1 Petru 3.9).

Caracterul celor doi martori, care sunt amintiţi în Apocalipsa 11.3-6, nu va fi acesta. Aceştia vor fi îmbrăcaţi cu sac şi vor proroci timp de o mie două sute şaizeci de zile [această perioadă de timp corespunde celei de-a doua jumătăţi a ultimei săptămâni-Daniel (trei ani şi jumătate), cuprinde deci întreaga perioadă de necaz mare], împlinindu-se astfel cuvântul: „Dacă vrea cineva să-i vatăme, iese foc din gura lor şi îi mistuie pe vrăjmaşii lor. Şi, dacă vrea cineva să-i vatăme, trebuie să fie ucis în acelaşi fel. Aceştia au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele profeţiei lor; şi au putere peste ape să le schimbe în sânge şi să lovească pământul cu orice plagă, ori de câte ori vor.“ După cum se vede, aceasta nu este slujba Evangheliei harului lui Dumnezeu, care este încredinţată Adunării.

Este deci foarte vizibil că Adunarea va fi răpită înainte, altfel ar fi imposibil să fie chemată la viaţă o mărturie ca cea din Apocalipsa 11. Ce confuzie ar trebui să apară, dacă Adunarea ar mai fi în acel moment pe pământ şi ar vesti în continuare Evanghelia harului – pentru că atât timp cât Adunarea este pe pământ, se va predica această Evanghelie a harului! Dacă din partea lui Dumnezeu ar fi vestite două Evanghelii diferite, în care dintre ele ar trebui atunci să creadă oamenii? Acest lucru este imposibil să se petreacă, şi ca urmare este exclus că atunci, când se va vesti Evanghelia Împărăţiei, Adunarea să fie încă pe pământ.

  1. c)Domnul îi spune apostolului Ioan: „Scrie deci ce ai văzut şi cele ce sunt şi ceea ce va fi după acestea“ (Apocalipsa 1.19).

„Ce ai văzut“ sunt lucrurile descrise în primul capitol referitoare la viziunea lui Ioan în insula Patmos, în care L-a văzut pe Hristos Însuşi în puterea Sa judecătorească.

„Şi cele ce sunt“ sunt lucrurile pe care le găsim în capitolele 2 şi 3: istoria bisericii creştine şi sentinţa pe care o va rosti Fiul Omului asupra stării ei. Aici este vorba despre Adunare, aşa cum o vede Domnul, în responsabilitatea ei ca mărturie a lui Dumnezeu pe pământ, din ziua Cincizecimii până la răpirea adevăratei Adunări şi până la condamnarea bisericii false (Laodiceea), care va fi vărsată din gura lui Hristos.

„Ceea ce va fi după acestea“ sunt viziunile descrise începând cu capitolul 4 până la sfârşitul cărţii. În capitolele 4 şi 5, după venirea Domnului, îi găsim pe toţi credincioşii strânşi în cer, iar din capitolul 6 încep judecăţile pe pământ. Familia cerească este reprezentată figurat începând cu capitolul 4 prin cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stau în jurul tronului lui Dumnezeu şi rămân în deplină siguranţă în Casa Tatălui, în timp ce asupra necredincioşilor, care sunt pe pământ, se desfăşoară judecăţile. Din acest moment, cei mântuiţi, care sunt apoi pe pământ, poartă un caracter diferit de cel al celor care aparţin Adunării în perioada harului; acest caracter corespunde mai degrabă celui al iudeilor. Într-adevăr, aşa cum rezultă din Apocalipsa 6.10, limbajul lor este cel al rămăşiţei lui Israel, aşa cum îl găsim în Psalmi. Cei douăzeci şi patru de bătrâni în haine albe, cu cununi pe cap, reprezintă mulţimea celor care sunt răscumpăraţi din orice seminţie şi orice limbă, din orice popor şi orice neam, şi care vor conduce pământul din locuinţa lor cerească. În aşteptarea acestei zile mari, ei cântă în cer o cântare nouă spre onoarea Mielului şi spun: „Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice semin-ţie şi limbă şi popor şi naţiune şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi pe pământ“ (Apocalipsa 5.9-10). În timpul desfăşurării judecăţilor, care vor veni asupra pământului, aceşti bătrâni nu părăsesc cerul. Aceasta este o altă dovadă că Adunarea va fi la Domnul înainte de a începe perioada judecăţilor finale.

  1. Mai multe locuri din Cuvântul lui Dumnezeu mărturisesc că Domnul va fi însoţit de sfinţi, când va apărea în slavă, pentru a exercita judecăţile asupra necredincioşilor (a se compara în mod deosebit 1 Tesaloniceni 3.13; 2 Tesaloniceni 1.10; Coloseni 3.4; Zaharia 14.5; Iuda 14). Aceasta înseamnă deci că ei vor fi răpiţi înainte la El.

În continuare, ei vor lua parte la nunta Mielului, înainte să apară cu El (Apocalipsa 19.7-10). Atunci Adunarea va fi cu siguranţă completă şi se va afla în acea clipă deja în glorie, altfel nunta cerească nu ar putea avea loc. Deci nu poate fi altfel, decât ca ea să fie răpită la cer înainte, pentru a fi cu Mirele ei ceresc. Pentru ea, El nu este Judecător, aşa cum va fi pentru locuitorii pământului, care vor trebui să sufere „mânia Mielului“ (Apocalipsa 6.16). Această „mânie a Mielului“ desemnează acele judecăţi groaznice, care vor veni peste toţi oamenii neîmpăcaţi cu Dumnezeu; cei mântuiţi sunt însă scutiţi de aceste judecăţi: „Isus, care ne scapă de mânia care vine“. „Dumnezeu nu ne-a rânduit pentru mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Isus Hristos“ (1 Tesaloniceni 1.10; 5.9). De altfel, este remarcabil faptul că niciuna dintre epistole nu vorbeşte despre vreun amănunt al necazului cel mare, ceea ce se explică prin faptul că Adunarea nu trebuie să treacă prin necaz.

Aceasta însă nu vrea să însemne deloc, că creştinii nu sunt chemaţi să sufere pe acest pământ înainte de venirea Domnului. Într-a-devăr, Cuvântul ne învaţă că „prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 14.22) şi „că este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu; iar dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu“ (1 Petru 4.17). Câţi credincioşi au fost de-a lungul secolelor şi în mod deosebit în ultimii ani, care au avut mult de suferit, fie că au fost persecutaţi, fie că au avut parte de judecăţile care au venit peste diferite ţări! Totuşi, aceste încercări au avut loc în perioade de timp în care harul este încă activ, în timp ce judecăţile care caracterizează perioada de necaz mare, vor pune în umbră tot ceea ce s-a petrecut până acum. Domnul Însuşi vesteşte: „Pentru că atunci va fi necaz mare, aşa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată“ (Matei 24.21).

Cât de mult ar trebui să-i mulţumim Domnului pentru această asigurare, că El ne va păzi de ceasul încercării! Ne putem deci bucura fără teamă de venirea Sa apropiată! Dar să fim veghetori, decişi şi cu râvnă în lucrarea Sa, conform îndemnurilor apostolului Petru adresate sfinţilor la capătul alergării sale: „De aceea, cu atât mai mult, fraţilor, străduiţi-vă să întăriţi chemarea voastră şi alergarea voastră, pentru că, făcând acestea, nu veţi cădea niciodată; pentru că astfel vi se va da din belşug intrarea în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos“ (2 Petru 1.10-11).

Zece deosebiri între răpirea credincioşilor şi arătarea lui Hristos

Răpirea (A) / Arătarea lui Hristos (B)

1 A. Credincioşii care au adormit în Domnul vor fi înviaţi; cei vii vor fi transformaţi; toţi vor fi răpiţi ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh.

1 B. Toţi sfinţii se întorc cu Hristos pe pământ.

2 A. Înainte de răpire nu trebuie să se petreacă evenimente deosebite.

2 B. Înainte se petrec semne, în mod deosebit necazul cel mare.

3 A. Răpirea nu este prevestită în Ve-chiul Testament. Ea este descoperi-tă ca şi taină abia în Noul Testa-ment.

3B. Arătarea este prevestită de multe ori în Vechiul Testament.

4 A. Răpirea se referă numai la ade-văraţii credincioşi.
4 B. Arătarea se referă la toţi oame-nii.

5 A. Domnul vine, pentru a-Şi lua aca-să Mireasa.
5 B. El Se va arăta cu Mireasa Sa.

6 A. El vine în văzduh.
6 B. El vine pe pământ.

7 A. Credincioşii Îl vor vedea aşa cum este.
7 B. Toţi ochii Îl vor vedea.

8 A. Răpirea are loc înainte de ziua mâniei.
8 B. Cu arătarea lui Hristos se în-cheie ziua mâniei.

9 A. Despre satan nu este deloc vor-ba.
9 B. Satan va fi legat.

10 A. Începe necazul cel mare.
10 B. Începe împărăţia păcii.

http://www.clickbible.org/intrebari-si-raspunsuri/trebuie-sa-treaca-adunarea-prin-necazul-cel-mare/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/trebuie-sa-treaca-adunarea-prin-necazul-cel-mare-de-m-t/

Tipul ăla… îl știi… ăla, ciudat

download

Teofil Gavril  28/12/2017  BisericaMeditări

Chiar așa, care ciudat sau ciudată din biserică îți vine în minte acum? O persoană cu dizabilități? Sau poate mai degrabă cineva cu un stil de viață mai neconform? Poate cineva care are „în cârcă” o faptă păcătoasă „severă”? Poate cineva care vorbește foarte puțin? Sau cineva care vine foarte rar? Nu știu, dar e clar că există oameni în biserici care sunt considerați ciudați, despre ei vreau să scriu azi, sau mai bine zis despre noi în relație cu ei.

Unul din păcatele mari ale credincioșilor este excluderea, păcate pe care nu îl vedem aproape deloc abordat în biserici, în predici sau discuții și despre care am găsit foarte puține resurse. Excepție face cartea care tocmai mi-a căzut în mână a lui Miroslav Volf – Excludere și îmbrățișare și pe care o recomand, insistent chiar, liderilor evanghelici.

Așadar, dacă la a eticheta oamenii în funcție de păcatul, aspectul, convingerile sau starea lor suntem buni, la a accepta oamenii cu diferențele lor nu mai stăm deloc așa bine. Biserica locală, ca să nu mă avânt spre spectrul larg al religiilor în ansamblu, este primitoare doar dacă te conformezi, te schimbi și ești ca cei de acolo. Dacă ești diferit, nu ești înghițit. În primul rând se cere conformare și mai apoi discutăm dacă te primim sau nu, iar dacă ne-ai fentat, și nu te conformezi, vei fi tipul ăla ciudat sau tipa aia ciudată.

Eu am făcut un experiment acum câțiva ani cu o persoană cu atracții homosexuale într-o biserică, experiment care a scandalizat pe cei ce au fost parte. Într-o biserică evanghelică am invitat unul din clienții mei de la consiliere cu atracții homosexuale, omul nu avusese nici un fel de relații sexuale de nici un fel până atunci pentru că voia să se păstreze curat și era dispus să accepte provocarea mea știind bine la ce se expune. L-am invitat o duminică și l-am provocat să dea o motivație la rugăciune. A fost foarte plăcut de biserica respectivă, pentru că era un iubitor de Dumnezeu și părtășia sa cu El era una care îl făcea să vorbească cu pasiune despre mântuire. La final toți i-au strâns mâna, l-au felicitat, i-au mulțumit pentru mesaj și l-au poftit iar pe la noi.

Duminica următoare discret i-am informat pe frați de lupta acelui tânăr, iar cealaltă l-am invitat iar. L-am provocat să aducă un îndemn de rugăciune din Scriptură dar atmosfera în biserică era cu totul alta. Oamenii erau ba ofensați, ba mânioși sau măcar blocați. Lângă el pe bancă nu a stat nimeni în acea duminică, iar la final biserica s-a golit aproape instant, până să fie nevoie de strângerile de mână de despărțire.

Poate părea un exemplu la extremă, dar cam așa s-ar întâmpla cu multe categorii de oameni. Am încercat ceva similar, doar mărturie nu provocare la rugăciune, cu un om consumator de droguri, rezultatul a fost aproape similar. Sunt convins că la fel e cu multe din păcatele oamenilor, alea pe care le considerăm noi inacceptabile. Oamenii care au lupte deci, cei care au nevoie de ajutor, de suport, de frățietate tocmai ei sunt excluși și îndepărtați.

Aveți idee cam câți exilați există în biserica voastră? Unii vin și trăiesc singurătatea pe o bancă mai retrasă în spate sau la balcon, alții nu mai vin deloc pentru că venirea le provoacă mare durere și excluderea îi ustură rău de tot. Dar vă provoc să faceți rapid o listă cu exilații bisericii, chiar dacă nu vorbim de un exil oficial, că există și din aceștia, ci de unul realizat prin acord comun, nonverbal, nedeclarat.

Vă spun câteva din situațiile cu care m-am confruntat la clienții mei, cauze de excludere neoficială dar reală: schizofrenia, homosexualitate, țigară, droguri, divorț, curvie, pornografie, etnie, violență, copii nepocăiți, handicap fizic. Sunt cazuri cu care am avut de a face la consiliere. Oameni excluși, deși în cele mai multe cazuri neoficial. Oameni care prin excludere ar trebuie „să se simtă” și să plece singuri. Oameni care au nevoie de afecțiune, integrare, apartenență și dragoste și care sunt împinși afară tocmai de singurii care ar putea să îi accepte și să îi primească. Dacă noi nu o facem, unde să poată găsi sprijin?

Noi am vrea biserici locale formate din oameni perfecți, cu care să ne fie cinste, să ne putem afișa în comunitate ca respectabili, vrednici de cinste, să avem impact și putere locală. Dar oare aste e menirea bisericii? Oare nu ar trebui să imităm caracterul Mântuitorului? Oare excluderea nu e un păcat mai mare decât cele pentru care excludem semenii? Nu pornește ea din mândrie, slavă deșartă și principii firești de conducere? Oare nu e greșit să ne dorim o biserică de elite?

O scurtă provocare: Alege de sărbători unul din ciudații bisericii sau una din ciudatele bisericii, un însingurat, apropie-te de acea persoană, conversează cu ea și află-i povestea. Așteaptă-te să fii respins/ă și la dificultăți de relaționare. Acea persoană e obișnuită să fie respinsă, apostrofată, mustrată, stigmatizată și deci nu îi va fi ușor să se deschidă. Dar fă totuși efortul acesta. Împrietenește-te cu un suflet exclus și vei descoperi oameni cu nevoie, vei descoperi locul în care îți poți exercita darurile spirituale, vei descoperi cum poate înflori și cum se poate integra un astfel de om. Măcar încearcă, te rog!

(Continuarea de aici)

Excluderea e una din cele mai dureroase experiențe pe care le poate trăi ființa umană. Un om exclus, de regulă nu reacționează pozitiv, ci negativ. Cu alte cuvinte, un exclus din comunitatea locală nu se va repara, îmbuna, pocăi ci se va înrăi și mai mult decât a fost. Asta dacă vorbim de existența unor păcate. Dacă vorbim de excluderea pe criterii de etnie, religie, convingeri politice, handicapuri excluderea e mult mai dureroasă pentru că nu există ceva ce ar putea face ca să câștige acceptare.

Când ești exclus primești neoficial statutul de neimportant, ciudat, om de slabă calitate, rebut și altele asemenea. Nimeni nu e încântat să se confrunte cu o asemenea părere a semenilor despre el. Fiecare din noi avem dorința de a fi măcar respectați la un nivel de subzistență. Lipsa respectului stârnește în ființa omenească căzută doar revoltă și indignare, stări care nasc violență asupra propriei persoane sau a altora. Dacă vorbim de oamenii născuți din nou, excluderea și lipsa de respect, devin provocări mari chiar dacă omul e decis să trăiască plăcut cu Dumnezeu.

Este clar că din cauza păcatelor de exemplu se realizează o excludere sau auto-excludere, dar mă refer în mod deosebit la excesele care se fac cu privire la oamenii afectați de diferite păcate. Care e atitudinea față de ei, una de excludere pentru a proteja pruncii în credință sau una de excludere în vederea „scăpării de ei”. Dacă e prima variantă relația continuă și după excludere, că îi iubim și urmărim rezolvarea problemelor nu doar scăparea de omul problemă. Dacă e cealaltă variantă, atunci excluderea devine păcat mai mare decât cel care a generat excluderea (sunt subiectiv aici).

Ce vreau sa spun este că prea adesea ne motivăm cu diferite versete pentru a exclude cu ușurință persoane ce pot fi restaurate, fără a ne mai păsa de ele. În adâncul ființei noastre ne considerăm oarecum elitiști considerându-i pe alții, neconformi, nevrednici și de slabă calitate, deci buni de aruncat peste bord. Nu vorbesc de abordarea sănătoasă a mustrării și disciplinării ci de o boală perversă a excluderii „cu bază biblică” dar din indiferență, mândrie sau ură. Consider că într-o biserică, pentru sănătatea ei si a individului, păcatul trebuie numit concret, persoana confruntată și ajută să se ridice, o excludere ce nu se încadrează în tiparul Biblic e o formă de epurare.

Avem în noi o plăcere ciudată să descoperim că există oameni păcătoși, că privirile sunt asupra lor, deci nu asupra noastră, că prin prezența lor noi părem mai sfinți. E păcatul de a te bucura de răul altuia sau mă rog, de a fi măcar mulțumit că există un om ce suscită interes și merită discutat, vorbit, arătat.

Cunosc multe cazuri de oameni ce au păcătuit, întâmplarea face să am contact cu mulți. De asemeni cunosc mulți ce au recunoscut starea lor de păcat și au mărturisit asta bisericii pentru a scăpa de presiune și a primi ajutor. Totuși, odată ce au recunoscut, chiar dacă problema s-a rezolvat, au rămas excluși. Nimeni nu îi mai vrea cu un trecut de acel gen și aici vorbesc de oameni care au curvit dar s-au pocăit, care au fost alcoolici dar s-au pocăit, care au încercat homosexualitatea dar s-au pocăit, care au fost drogați dar s-au pocăit. Practic ne este foarte greu să acționăm ca Hristos.

Dacă vorbim de excludere pe criterii de handicap, etnie, rasă, stare socială deja intrăm pe un alt teritoriu și absolut condamnabil (nu că primul ar fi mai puțin condamnabil dar măcar ne putem ascunde după ceva).

Excluderea se mai realizează și pe criteriul „dacă nu ești cu noi ești împotriva noastră”. Tradus prin câteva exemple, dacă nu crezi și tu despre religia altora ce credem noi, ești exclus. Dacă nu ai si tu atitudine ca a noastră față de anumite categorii de oameni ești exclus. Dacă nu crezi ca noi despre modificarea constituției ești exclus. Dacă ești prieten cu un exclus ești exclus. Și exemplele sunt multe.

Deși sunt mai rare cazurile în ultimul timp excluderea se realizează însă și pe criterii subiective de interpretare a Bibliei: lungime fustă, batic, cravata, bijuterii, meseria aleasă, rudele avute, dărnicie, alimentație și altele.

Revenind cu picioarele în realitate, excluderea rareori va rezolva o problemă dacă ea există, iar excluderea fără nici un temei e o atitudine oribilă care nu ar trebui să se observe deloc prin biserici. Ar trebui să fim îngăduitori, împăciuitori, preocupați, gata de a ajuta, pansa, îngriji. Ar trebui să fim primii spre care aleargă oamenii ca să scape de starea lor de păcat. Nu ar trebui nicidecum să fim un club de elite din care zboară imediat cine nu e conform. Iar cazurile de oameni ce au păcătuit, ar trebui abordate chirurgical și profesionist pe singura metodă corectă, cea biblică, fără amatorisme și ipocrizie, dezinfectați înainte de intervenție de impulsurile firii pământești cu rugăciune și trecerea prin „radiațiile” Duhului Sfânt la intensitate maximă.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/12/28/uratenia-excluderii/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/tipul-ala-il-stii-ala-ciudat/

Conteaza felul in care am fost adusi la mantuire?

download

NOVEMBER 24, 2017

Apostolul Pavel a vorbit des despre intalnirea lui cu Domnul Isus pe drumul Damascului. A fost o experienta reala si puternica, ce a dus la o schimbare radicala si profunda in viata lui.

Mai tarziu, Pavel avea sa spuna ca el este cel dintai dintre pacatosi, si ca motivul pentru care Dumnezeu l-a mantuit pe el era pentru ca Isus Hristos sa-Si arate in el, cel dintai, toata indelunga Lui rabdare, ca o pilda celor ce ar crede in El, in urma, ca sa capete viata vesnica.

Dumnezeu Isi gaseste placerea sa aduca la lumina pe cei care traiesc in intuneric, si cu cat mai mare intunericul cu atat mai mare se arata Slava Lui, cu cat a fost mai pacatos pacatosul, cu atat se va vedea cat este de mare harul Lui.

Marturii ale convertirii am auzit foarte multe cu totii, slava Domnului. Unele marturii au fost scurte iar altele lungi……unele simple iar altele extraordinare……unele cu mici diferente in viata persoanei, iar altele cu schimbari cutremuratoare; asta privind din perspectiva noastra, insa din perspectiva lui Dumnezeu:

  • toate au fost extraordinare si marete
  • toate au avut nevoie de jertfa Fiului lui Dumnezeu si de lucrarea nemarginita a Duhului Sfant
  • toate au rezultat intr-o schimbare radicala si eterna (de la moarte la viata vesnica)
  • toate au facut din niste pacatosi morti si razvratiti, copii ai Celui Preainalt

In primul rand, nu ar trebui sa facem din marturiile de convertire o regula, daca evenimentele externe si simtirile interne nu au fost la fel ca unele pe care le auzim si le consideram adevarate si profunde, asta nu inseamna ca Dumnezeu nu a intervenit si in viata noastra. Adevarul este ca Dumnezeu intervine in mod diferit in viata fiecaruia, El are un numar nelimitat de moduri prin care lucreaza mantuire.

In al doilea rand, marturia fiecaruia este subiectiva, unul a inteles mai bine pacatul si a vazut cat era de pierdut, altul nu a avut aceiasi intelegere, primul iti va spune vehement cat a fost de pacatos, al doilea nu va pune asa mult accent pe asta, desi poate in exterior amandoi erau la fel de pacatosi.

In al treilea rand, NU conteaza asa mult cum ai intrat in Imparatie, conteaza ca esti in Imparatie, nu este foarte important cum ai fost adus la mantuire, conteaza ca ai primit-o!

Cu privire la marturiile de convertire pe care le auzim exista doua pericole foarte mari:

Primul pericol este acela sa privim la marturiile altor credinciosi si sa comparam ce li s-a intamplat lor cu ce ni s-a intamplat noua, si astfel sa ajungem la concluzia ca experienta noastra nu a fost la fel de reala.

Sunt multi credinciosi care isi fac multe griji cu privire la mantuirea lor din cauza ca a lor convertire nu seamana cu a lui Spurgeon, sau Wesley…insa este gresit sa gandesti asa. Mantuirea a fost lucrata de Dumnezeu in fiecare credincios, la fel, insa unii credinciosi au fost foarte bucurosi, altii nu au simtit nimic, unii au scapat de toate dorintele pacatoase, altii nu, unii au scapat de toate pacatele care ii robeau, altii nu, si tot asa.

Un mod bun de a nu-ti mai pune la indoiala mantuirea privind la momentul convertirii, este sa analizezi viata ta din acel moment pana acum, exista in viata ta caracteristici ale unui copil de Dumnezeu? Daca da, atunci nu mai privi in trecut ci ai mai departe incredere in Dumnezeu!

Al doilea pericol este pentru cei care au avut parte de o convertire falsa, si pericolul este acela ca echivaleaza unele trairi ale lor din asa zisa convertire cu trairi auzite de la credinciosi, concluzionand astfel ca trebuie sa fie mantuiti, pentru ca si lor li s-a intamplat la fel.

Credinciosii falsi au auzit ca alti credinciosi au plans, s-au simtit vinovati, le-au venit in minte versete de nicaieri, au experimentat bucurie dupa ce au plans etc., si comparand astfel de lucruri cu trairile lor personale, concluzioneaza ca si ei sunt mantuiti, insa dovezile unei mantuiri adevarate nu se regasesc la momentul convertirii! Repet,

Dovezile unei mantuiri adevarate nu se regasesc la momentul convertirii, ci in viata traita de dupa convertire!

Diavolul este foarte intelept, si printre multele lucruri pe care le face sunt acestea doua:

incearca sa ii faca pe cei mantuiti nesiguri de mantuirea lor, iar pe cei nemantuiti din adunari incearca sa ii convinga ca sunt mantuiti,

iar una dintre metode este aceasta, sa te faca sa privesti la convertirile altor crestini.

Singura sursa sigura prin care poti sa probezi orice, cu atat mai mult mantuirea ta, este Scriptura. Studiaza Scriptura si ea iti va spune cu siguranta daca Ii aparti sau nu lui Dumnezeu!

Adrian Cristea

http://vesnicia.ro/marturii-convertiri-periculoase/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/conteaza-felul-in-care-am-fost-adusi-la-mantuire/

Confuzie spirituală- OSWALD CAMERELOR „Nu ce Stiti cereți.“ Matei 20:22

download

Confuzie spirituală

 pe 11 SEPTEMBRIE 2018 

OSWALD CAMERELOR   „Nu ce Stiti cereți.“ Matei 20:22

Exista momente in viata spirituală Cși suntem version Confuzie ȘI Nu rezolvăm nimic n-spunând ar CĂ trebui Să existe Confuzie. Nu Este Vorba de bine de CEVA Legat Sau Rău, ci de faptul te REduceți CĂ DUMNEZEU pe o Cale pe ingrijire, deocamdata, Nu o intelegi; si numai prin ACEASTA Confuzie trecând VEI Ajunge ce vrea Să intelegi cu tine dumnezeu.

Ascunderea Vânzare Prieteniei. Luca 11: 5-8. Isus a dat aici cu ilustrația omul căruia nu-PAREA i CĂ Pașa de lui Prietenul. El a SPUS CĂ ITI VA PAREA Åsa TATAL uneori ceresc. VEI El crede CĂ Este un prieten de Bunatate lipsit, Dar-tI amintește nu e CĂ Åsa; VA Veni VEI difereniază Timpul înțelege totul.

APAR Nori peste Prietenia din inima ȘI adesea însămi Dragostea TREBUIE Să aștepte version durere ȘI părtășiei Lacrimi binecuvântarea depline. Cand dumnezeu tunde cu Sa fie Acoperit totul, VEI Ramane mai departe in El încrezător?

Umbrirea Fetei tatãlui. Luca 11: 11-13 . Isus Spune CĂ Sunt momente Cși TATAL Tăul ITI VA PAREA onu tată denaturat, ITI VA PAREA ȘI aspru Indiferent, Dar-ți amintește CĂ mentionate Nu este Åsa; El ne-a SPUS: ..Oricine CeRe Capătă“. DACA tatãlui Este Fața acum umbrită, ca El asteapta Să se reveleze tI Clar-Si Sa tot ce Ti – o explice permis sa vina in viata ta.

De al Caracterul credincioșiei Vânzare neînțeles. Luca 18: 1-8. „Cand VA veni Fiul Omului, VA Gasi El pe Pământ credință?“ Va Gasi version tine ACEA CREDINTA de îngrijire se sprijină pe El, în ciuda confuziei?

Statornic version Rămâi credință, tot ce crezând CĂ un SPUS Isus Este ADEVARAT lumea din care am acum Nu intelegi DACA ce face El dumnezeu sunt în joc mai mari lucruri pe îngrijire Decât acelea eu le Ceri tu acum.

Confuzie spirituală

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/confuzie-spirituala/

Conflict intre generatii ?!

download

Intrebare: Frate Daniel, acum ca am aflat ca nu puteti veni la tabara de iarna a tineretului baptist de pe coasta de vest, aveti totusi ceva material pe care ni l-ati putea trimite ? Tema va fi „generation gap” sau „conflict intre generatii” in biserici.

Bridging the Generation Gap

Remember the law of my servant Moses, the decrees and laws I gave him at Horeb for all Israel. See, I will send you the prophet Elijah before that great and dreadful day of the LORD comes. He will turn the hearts of the fathers to their children, and the hearts of the children to their fathers; or else I will come and strike the land with a curse (Malachi 3:24; English: 4:6).

It was foretold that the prophet Elijah would return prior to the Lord’s judgement. What he was to do is summarized in the words, „He will turn the hearts of the fathers to their children, and the hearts of the children to their fathers.”

The heart is the center of our desires and will. It is our hearts that determine our actions and reactions. Elijah was to turn fathers’ hearts to their children and vice versa. This implies that the hearts of fathers and their children were turned away from each other.

It appears that the parental relationships in the days these words were spoken were not too different from our own day. Years ago the term generation gap became popular. It referred to the great distance that existed between parents and their children.

When hearts are turned away from each other, what they love and care about is very different. As a result, their agendas diverge and eventually these two parties exist, as it were, in two different worlds.

God says that if this gap is not bridged, „I will come and strike the land with a curse.” Thus the final results of the generation gap is the destruction of our society.

But thankfully, this is not the end of the story. Elijah was to come to bring change. Through his work the heart of fathers and their children will be turned to each other. What would that look like?

They would have a common love, fathers and children caring about the same things. No more would they be at loggerheads about what is important and what is not.

They would have respect for one another. Imagine if fathers and children actually believed that each other was valuable, that each other mattered. No more selfishly pursuing their own interests, but caring how what one says and does greatly affects the other.

As a result of this love and respect, there would emerge common agendas. A unity would be created out of the diversity of the different age groups that would serve to benefit society.

And because the one generation would no longer feel threatened by the other, young and old would then have the freedom to each be what God intended.

Materialul de mai sus a fost preluat dintr-o publicatie evreiasca (Torah bites). Acesti evrei nadajduiesc inca in venirea lui Ilei. Noi stim ca a venit. Mai mult, dupa El a venit Isus!

Biserica este locul in care eceste conflicte sunt destinate unei rezolvari sigure. Dar, mai intai, eu cred ca …

Acest “conflict intre generatii” este ceva …. NORMAL!

Exista doua motivatii pentru el:

  1. – asa numitul “comfort zone”. Fiecare dintre noi ne simtim “mai bine” in anumite circumstante si cu anumiti oameni. Exista o lege a “rezonantei personale”. Cand cineva intra intr-o adunare (sau biserica) se uita repede in jur ca sa vada daca mai este cineva din “categoria lui sociala”. Tinerii se uita dupa tineri, batranii dupa batrani, femeile dupa femei, militarii dupa militari, etc. Daca nu exista “parteneri cu caracteristici asemanatoare”, cel proaspat venit se simte “out of place”. Inchipuiti-va un om in varsta prezent la intalnirea voastra de … tineret !!! (O asa tragedie era sa se petreaca daca veneam eu …)
  2. – asa numita “criza de identitate” a adolescentei. Ca sa-si descopere (sau formeze) propria identitate, tanarul tipic trece printr-o etapa in care “neaga” realitatile din viata parintilor sai ( a generatiei dinaintea sa). Aduceti-va aminte de sloganul revolutiei “hippy”: :”Don’t trust anybody over thirty!”.
  3. Acest conflict poate deveni ceva  … DISTRUGATOR!
  4. Uitati-va la ceea ce s-a intamplat in America anilor 1960. Cautati sa studiati ceva din protestul anti-Vietman, etc. Atmosfera din campusurile universitare a fost de-a dreptul “revolutionara”, cu morti si raniti !
  5. Uitati-va la biserici care se rup si la tineri care parasesc bisericile!
  6. Uitati-va la tineri “naufragiati” in ape tulburi. Ei au aruncat peste bord nu numai ceea ce era rau in generatia dinaintea lor. Au aruncat, in proces, si busola si compasul (acele lucruri strict necesare unei vieti normale). Exista un adevar spiritual in cuvintele spuse de Domnul Isus: “Cine scoate sabia, de sabie va pieri!
  7. Acest conflict poate crea forme “artificiale” de rezolvare.
  8. Exista astazi biserici de tineri si biserici locuite doar de batrani. Unele parca sunt niste crese fara educatori, celelalte seamana cu veritabile si triste azile de batrani abandonati de cei care ar trebui sa le daruiasca bucuria familiei.
  9. Exista o tendinta periculoasa de separare a activitatilor in serviciile divine. Am creiat servicii de tineret si servicii … divine, de parca cele de tineret n-ar fi la fel de “divine” ca si restul manifestarilor bisericii.
  10. Acest conflict poate si trebuie rezolvat in … BISERICA !

Solutia lui Dumnezeu n-a fost numai trimiterea lui Ioan Botezatorul. Acest om a fost doar un vestitor al Celui care trebuia sa vina. Isus a fost Lumina cea adevarata (Ioan 1:6-7; 19-27). Toate conflictele pier, se topesc “in Christos”.

Cine a intrat in Biserica, adica in “trupul Sau” face acum parte dintr-o comunitate noua, cu relatii si realitati supranaturale. Tensiunile “normale” in lume, nu mai sunt “normale” in Biserica. Duhul lui Christos este duhul dragostei familiale. El ne indeamna si ne aseaza spre legaturi duhovnicesti in pace, smerenie si intrajutorare reciproca. Conflictul dintre generatii se rezolva prin:

  1. Nasterea din nou in familia lui Isus. Textul cel mai clar este in 1 Timotei 5:1-4. Pavel il sfatuieste pe ai tanarul Timotei cum sa se poarte in adunarea lui Christos. Toata epistola este folositoare, dar versetele citate scot si mai mult in evidenta responsabilitatea intretinerii unor relatii noi in Biserica:
    „Nu mustra cu asprime pe un batran, ci sfatuieste-l ca pe un tata; pe tineri sfatuieste-i ca pe niste frati; pe femeile batrane, ca pe niste mame; pe cele tinere, ca pe niste surori, cu toata curatia. etc.”
    Cei din Biserica sunt intr-o “Familie” unica si indivizibila. Avem nevoie de toate varstele si trebuie sa invatam sa ne raportam la fiecare categorie de varsta in parte.
  2. Activitati comune in Biserica. Daca nu exista o preocupare constienta si sustinuta de “integrare”, firea pamanteasca va urma “calea naturala”.
    1. Este bine ca Biserica sa aiba un cor al tineretului, dar nu este bine daca tineri nu mai canta si in corul mare.
    2. Este bine ca tinerii necasatoriti sa aiba un grup al lor, dar nu este sanatos ca ei sa nu faca si un grup comun cu cei casatoriti.
    3. Este bine ca tinerii sa mearga in tabere si excursii, dar nu este bine sa nu existe si excursii in care sa mergem cu familiile impreuna.
    4. Este bine sa avem iesiri la parc cu tinerii, dar este si mai bine sa organizam iesiri la parc cu intraga biserica.
    5. Este bine ca tinerii vor sa studieze si sa citeasca lucruri mari, dar este si mai bine daca ei accepta sa invete aceste lucruri si de la cei mai in varsta, care au trecut “pe aceiasi strada, doar cu putin inaintea lor”.
    6. Este bine ca tinerii merg la amvon, dar este si mai bine daca acesti tineri sunt luati la amvon, nu doar la programul tineretului, ci si la programul “cel mare”.
    7. Este bine ca tinerii vorbesc la programul tinerilor, dar ar fi la fel de bine daca, din cand in cand ar invita ca vorbitor pe unul din parintii celor tineri.
    8. Este bine ca tinerii sa mearga in vizita la “nursing home” (azil), dar este si mai bine ca ei sa inceapa sa viziteze batranii singuratici ai bisericii si sa-i intrebe: “Cum s-au intors la Domnul?” si “Ce faceau tinerii de pe vremea lor?” sau “Ce au invatat ei din viata lor de tineri?” La Bethel, nu vom uita niciodata vizitele facute la casa familiei Wurmbrand …
    9. Sigur ca dincolo de teorie, tinerii ar putea sa vada si ce-ar putea ajuta la casa unor batrani.

Fara sa ne dam seama, fiecare dintre noi imita pe cineva !!! De cele mai multe ori, “modelele” noastre sunt, in mod necesar, oameni mai in varsta. Am vrea sa ajungem ca unii dintre ei. Asta ar fi inca o dovada ca nu trebuie sa-I “dispretuim”, ci trebuie sa ni-I facem prieteni.

Iata cateva maxime, mai putin sau mai mult vesele, despre paradoxul conflictului dintre generatii:

 Orice   afacere,  ca  de  altfel  orice  organizatie   sau   alta intreprindere umana, trebuie sa-si intinereasca mereu  cadrele. Pentru    progres  sunt necesari  acei  tineri   inventivi   si neastamparati  care  sa  fie gata sa exploreze  orizonturi  noi, neverificate si sa dea peste cap  totul. La fel de necesari  sunt insa  si <mosnegii> care-si stiu meseria si limitele si care  vor face tot ceea ce le sta in putinta ca sa nu-i lase pe cei tineri  sa dea totul peste cap. Este necesara o anumita proportie din aceste doua categorii amestecate. Ele trebuie sa-si provoace mereu unii altora probleme,  rascolind posibilitatile  ascunse, luptand si lucrand ‘mpreuna,  fiind  gata  dupa orice confruntare  sa continue  sa  se respecte unii pe ceilalti ca  parteneri si ca oameni.

Moise  l-a  crescut  pe Iosua ca sa-i ia locul, si  el  sa  poata dispare  fara a creia o criza profunda. Domnul Isus si-a crescut ucenicii inainte  de inaltarea Sa la cer. Tot asa ar trebui  sa faca  toti oamenii care   au   misiuni importante pentru colectivitatea  umana. Succes fara succesori inseamna  de multe ori in final faliment.

 Cand  unul  dintre vicepresedintii bancii a  murit,  unul  dintre asistentii mai  tineri  s-a grabit  sa  se infatiseze inaintea sefului  si  l-a intrebat: „Credeti c-ar fi posibil ca  sa-i  iau eu locul?” „Este  O.K. cu mine”, a raspuns seful, „dar trebuie sa aranjezi  cu cei de la morga”.

Cand nu mai ai dreptul sa te numeri printre cei tineri, acestia ti se par dintr-o data foarte necugetati.

Multi considera batranetea un fel de boala de care nu scapa nimeni. Eu prefer sa consider tineretea o boala din care ne revenim de indata ce ajungem la batranete.

Multi oameni se pastreaza inca tineri la saptezeci de ani pentru ca stiu sa rada sanatos de aceia care au imbatranit deja la douazeci.

Nu-i de mirare ca asa de multi oameni lauda trecutul; atunci erau mai tineri!

S-a gasit in sfarsit si pastorul care sa fie pe placul tuturor din adunare. El stie sa predice nu mai mult de 25 de minute condamnand pacatul, dar facand-o atat de dulce incat sa nu supere pe nimeni. Lucreaza intens de la 6 a.m. la 10 p.m. in tot felul de activitati posibile. Poate curata si cladirea bisericii la nevoie, stie sa repare masinile celor din adunare si este initiat in aproape toate domeniile stiintei. Se imbraca intotdeauna elegant, citeste toate cartile aparute de curand, are o familie disciplinata si foarte armonioasa, reusind intotdeauna sa fie o pilda de darnicie. El insusi da inapoi Bisericii $40 de dolari din salariul saptamanal de $100. Are varsta de 20 de ani , dar predica evanghelia de peste 30. Are o dorinta arzatoare sa lucreze cu cei tineri si stie sa-si petreaca majoritatea timpului cu oamenii mai in varsta. Are nervi de otel, zambet de zahar si voce de catifea.

Exista doua greseli in conflictul dintre generatii. Prima este ca cei tineri cred ca inteligenta este un substitut pentru experienta, iar cea de a doua este a celor in varsta care cred ca experienta poate inlocui cu succes inteligenta.

M-am nascut intr-o generatie gresita. Cand eram tanar, nimeni nu-i pretuia pe cei tineri. Acum, cand am ajuns la batranete, nimeni nu-i respecta pe cei in varsta!

Cea mai buna paza pentru cei tineri sunt rugaciunile celor in varsta.

Nu te ingrijora pentru ca fiului tau nu-i plac vegetalele. tine minte ca a fost o vreme cand nu-i placeau nici fetele.

Tinerii sunt capriciosi: ei vor sa fie altfel decat ceilalti si totusi se imbraca … la moda.

Generatia care critica tinerii este intotdeauna cea care i-a crescut.

Cand esti tanar, incerci sa schimbi toata lumea; cand ai imbatranit, vrei sa-i schimbi pe cei tineri!

Unii tineri intra in lucrare pentru ca li se pare mai usor sa te ridici si sa tipi la altii decat sa stai jos si sa asculti.

Maestrii reclamelor de azi au creat o stare falsa de anticipatie. Cei tineri au fost facuti sa creada ca totul se poate obtine usor, imediat si fara eforturi. Ei nu-si mai dau seama ca istoria se misca incet si ca schimbarile sociale se produc de obicei in intervale mari de timp.

Tinerii ar trebui sa se deprinda sa aibe rabdare cu cei varstnici, pentru ca atunci cand vor ajunge batrani sa stie cum sa aibe rabdare cu cei tineri.

Celor tineri le este foarte greu sa-si inchipuie ca parintii  lor au fost si ei odata tineri. Aceasta se intampla din acelasi motiv pentru  care  le este greu sa creada ca ei insisi  vor imbatrani vreodata.

Nu suntem tineri decat o data. Doar la atata poate rezista societatea.

Nu sunt destul de tanar ca sa le stiu pe toate …

Tara noastra are multe ruine; unele dintre ele pot fi in talnite in cluburile de noapte.

Tineretea este o treaba grea; ramanem toata viata obositi de pe urma ei !….

Tineretea este o boala de care ne vindecam … cu timpul.

La tinerete invatam, ca adulti intelegem.

Inca o data, regret ca nu pot veni la tabara tineretului. Am insa convingerea ca va fi bine si ca Sebi si Viorel vor face o treaba de “batrani intelepti” !!!

http://www.roboam.com/predici/conflictintregeneratii.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/conflict-intre-generatii/

Confesiunile unui ipocrit al rugăciunii

o femeie cu mâinile îndreptate spre ceruri - imagine preluată de pe crosswalk.com

Pot să vă spun un secret? Nimic nu te face să te simți ca un ipocrit mai rapid decât scrierea unei cărți pe tema rugăciunii. Iată-mă, stau la biroul meu și încerc să scriu un blog despre a te ruga pentru lume – și mă lupt să mă gândesc la ultima dată când am făcut asta într-un fel semnificativ.

Nu e vorba că nu ar fi existat motive destule ca să mă pot ruga recent. În ultimele șase luni au fost atacuri teroriste în Londra, Manchester și în jurul lumii. Turnul Grenfell, testele nucleare din Coreea de Nord, și săptămâna aceasta abia ce am reușit să vedem haosul puterii destructive a uraganului Irma, și curățarea etnică a musulmanilor Rohingya din Myanmar (la momentul scrierii acestui articol, vezi nota de la final).

Și cam astă sunt lucrurile care fac de obicei titlurile principale la știri. Am mers recent la o expoziție de fotografie despre război și situația din Yemen. Am plecat după o oră dezorientată față de scara suferinței pentru ceva de care abia auzisem atunci. Sunt sigur că există mult mai multe alte exemple în jurul lumii, dacă ar fi fost să sap și să fac mai multe cercetări.

Dăm drumul la știri și inimile noastre se frâng față de o lume în nevoie. Și apare și întrebarea, de ce sunt eu – sau probabil noi, toți – atât de încet în a mă ruga pentru ea?

1. E prea greu

Adesea nu știm ceea ce trebuie să ne rugăm – acestea sunt chestiuni naționale și internaționale complexe care sunt dincolo de priceperea noastră. Nu știu cum se va repara Orientul Mijlociu, cum să se oprească războiul din sudul Sudanului sau despre negocierile ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Rugăciunile noastre se clatină pentru că pur și simplu nu știm ce să cerem lui Dumnezeu! Și se pare puțin cam slab și fără sens să ne rugăm „Doamne, binecuvântă Irakul”.

Dar asta e o gândire greșită. Rugăciunea nu înseamnă să prezint lui Dumnezeu soluțiile sugerate de mine pentru problemele lumii, ci e vorba despre a striga către Tatăl nostru ceresc cel iubitor și înțelept ca să aducă mângâiere, schimbare și pace în aceste situații tragice.

Și sunt două lucruri mari de care trebuie să ne amintim. PRIMUL, noi știm că Duhul mijlocește în dreptul nostru atunci când nu știm ce să ne rugăm (Romani 8:26-27). Dacă nevoile din jurul nostru par a fi copleșitoare, putem să le aducem înaintea lui Dumnezeu cât de bine putem să o facem, încrezători că Dumnezeu poate folosi eforturile noastre mai puțin decât perfecte. AL DOILEA, există anumite lucruri pentru care putem să ne rugăm cu încredere din cadrul Scripturii. Când lucrurile sunt dincolo de limitele noastre intelectuale și etice, putem să cerem în mod simplu și cu confidență ca Dumnezeu să fie glorificat în și prin acel incident.

Dumnezeule, fie ca Numele Tău să fie înălțat printre neamuri; Dumnezeule, fie ca Numele Tău să fie înălțat pe pământ (Psalmul 46:10).

2. E prea departe

E așa de greu să te conectezi în mod emoțional cu ceea ce vedem la știri – să treci dincolo de numere și să-ți imaginezi oamenii. În timp ce mă uitam pe aplicația mea de știri am realizat că este prea ușor să apăsăm pe următoarea știre decât să ne oprim și să ne rugăm. Dar eu trebuie să mă opresc; e ca și atunci când noi ne rugăm pentru oameni și apatia noastră față de ei este aprinsă în empatie.

Rugăciunea mișcă mâna care mișcă lumea ~ Charles Spurgeon

Rugăciunea chiar schimbă lucruri. Charles Spurgeon a exprimat aceasta atât de puternic: Rugăciunea mișcă mâna care mișcă lumea. Dar rugăciunea mă schimbă și pe mine. Pe măsură ce aduc aceste lucruri înaintea Domnului întregii creații, de fapt eu sunt împins din balonul mic, frumos, confortabil pe care îmi place să-l creez pentru mine însumi. Intru în camera tronului universului, și nu pot decât să văd că lumea este mult mai mult decât ceea ce pot vedea. Și sunt mișcat să văd nevoile lumii cu compasiune, așa cum o face Dumnezeu.

3. Nu funcționează

Undeva, profund în interiorul nostru, mulți dintre noi avem o îndoială profundă și persistentă: că de fapt Dumnezeu nu va răspundeNu s-a decis El că o va face oricum? Și dacă El răspunde rugăciunilor noastre, oare cum o să știm noi? În plus, se pare că fiecare zi e parcă o zi de știri proaste. Lumea nu pare să devină mai bună.

Acesta e și motivul pentru care, din multe puncte de vedere, a te ruga pentru lume este unul din cele mai mărețe acte de credință – a implica timp și energie în a te ruga pentru oameni pe care nu îi vei întâlni niciodată, fără să mai ai vreodată așteptarea acelei satisfacții care vine în urma rugăciunii răspunse. Cel puțin nu în viața aceasta.

Probabil că în eternitate vom întâlni pe oamenii pe care Dumnezeu i-a adus la credință la 5000 de kilometrii și 500 de ani de acum, ca răspuns la rugăciunile noastre pentru un grup de oameni la care nu a ajuns încă evanghelia. Trăim prin credință, nu prin vedere – și aceasta înseamnă să ne încredem că ceea ce Dumnezeu promite că va răspunde rugăciunii – chiar va răspunde rugăciunii. În cele din urmă… Dumnezeu nu ne va spune să facem ceva care nu se merită să fie făcut:

„Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți rugăciuni, mijlociri, cereri, mulțumiri pentru toți oamenii” (1 Timotei 2:1).

Sunt atât de încântat că există har pentru ipocriții lipsiți de rugăciune. Dar există totodată și o provocare pentru noi: de ce să nu mergem chiar acum pe site-ul de știri, să alegem o relatare, o situație – și să ne rugăm.

Acest articol a apărut în site-ul TheGoodBook.comși este folosit cu permisiune, adaptat din site-ul CrossWalk.com, publicat pe 20 septembrie 2017. Articolul este scris de Rachel Jones (foto alăturat), care a studiat la Manchester University, în prezent este editoare la The Good Book Company. Ea este autoare a mai multe cărți, printre care și Five Thing to Pray for Your Church, Five Things to Pray for the People You Love, Five Things to Pray for Your World. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, această notă de final și să oferiți sursa citării, adică acest site. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.com/2018/07/confesiunile-unui-ipocrit-al-rugaciunii.html?utm_source

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/confesiunile-unui-ipocrit-al-rugaciunii/

Conducerea slujitoare, cea mai mare nevoie a Bisericii contemporane…

15 OCTOBER 2018   ADMIN

Apatia tot mai pronunțată din majoritatea bisericilor cât și anarhia din societate sunt o reală provocare pentru adepții unui mit care s-a impus ca o nouă mantră în societate, dar și în Biserică: “Noi nu avem nevoie de conducere, noi avem nevoie de părtășie”. Așa s-a ajuns că niște birocrați mediocri au fost preferați liderilor pe motiv că leadershipul este ceva depășit.

Unii chiar cred că nu este nevoie de leadership, pentru că nu le place să-i conducă nimeni nicăieri, iar liderii sunt suspectați că doresc să scoată comunitatea din rostul ei mediocru. Că în unele corporații sau în zona politică s-a mers în această direcție nu ar trebui să uimească pe nimeni, dar când Biserica are aceeași abordare mantrică ceva este radical greșit.

Trebuie să clarificăm pentru cei care stârnesc confuzie cu privire la conducere în Biserica lui Cristos. Domnul Isus nu a vorbit împotriva conducerii, ci în favoarea unui model cristic de conducere, un model aflat în opoziție cu modelul secular. Cristos a învățat prin exemplul personal despre conducerea slujitoare spunând că cel mai mare este cel care se face robul tuturor.

Da, Biserica are nevoie de părtășie la fel de mult cum are nevoie de edificare spirituală, de rugăciune, de slujire sau de misiune. Dar cea mai mare nevoie a Bisericii de astăzi este nevoia unei conduceri slujitoare, o conducere vizionară, o conducere împuternicită de Duhul Sfânt, o conducere curajoasă care să pună Scriptura pe primul loc în închinarea Bisericii, în viața Bisericii și în lucrarea de misiune a Bisericii.

Samy Tuțac

http://www.baptist-tm.ro/conducerea-slujitoare-cea-mai-mare-nevoie-a-bisericii-contemporane/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/conducerea-slujitoare-cea-mai-mare-nevoie-a-bisericii-contemporane/

NOUA PARADIGMĂ A BINELUI/RĂULUI

 Desigur, toate belelele lumii au un început. Și acest început are de-a face cu… începutul.

Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început.

1 Ioan 3:8

Nu cred că i-a trebuit mult omului să muște fructul oprit. Și de atunci, în forme mai mult sau mai puțin subtile, răul și binele sunt amestecate în existența fiecărui om.

Pentru mine, definiția înțelepciunii este capacitatea de a deosebi binele de rău. În Romani 1, Apostolul Pavel numește nebunie tocmai această lipsă de discernământ:

Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.

Romani 1:32

La început, problema răului nu există la nivel de definire, ci în dimensiunea aplicativă.

Or, aici apare diavolul! Între definiție și practică se află ceea ce noi numim percepție.

Atunci când cel rău reușește să altereze percepțiile umane, avem de-a face cu o schimbare de paradigmă.

Ceea ce era bun este declarat rău, iar ceea ce era inacceptabil este acum binevăzut.

Schimbarea apare pe două fronturi: unul personal și altul societal.

În plan personal, în loc să ne conformăm trăirea crezului, am ajuns să ne adaptăm crezul raportat la stilul nostru de viață.

Majoritatea teologiilor false ale acestui secol au menirea de a justifica ceea ce trăiesc oamenii.

În plan societal, spiritul tradiționalist a ajuns să fie trivializat, în vreme ce devierilor morale li s-a atribuit statutul de normal.

Biserica modernă a fost infiltrată pe trei căi:

1.Viața personală a liderilor și membrilor care pun accentul mai mult pe firesc decât pe spiritual, pe afirmarea personală mai degrabă decât pe adevăr și aleg calea indulgenței în locul austerității.

2.Scopul existențial al bisericilor a devenit relevanța și succesul. Câștigarea de suflete este o prioritate a Împărăției lui Dumnezeu, dar nu cu prețul renunțării la principii. Fariseii de viță nouă, înconjoară pământul pentru a converti oameni, dar aceștia devin ca și mentorii lor: fii ai gheenei! (Matei 23:15)

3.Închinarea! Cel mai greu de definit – deoarece este atât de cuprinzător – este actul închinării adevărate. Diversitatea și complexitatea închinării crează confuzie: muzica este doar un fragment, motivația sinceră este o componentă importantă dar nu singulară, aspectul cultural nu poate fi neglijat dar nu este nici determinant…

Să nu uităm, tot ce este și face satana se bazează pe aceste criterii: personalitate (vrea să fie Dumnezeu), corupere (a înduplecat o treime din îngeri și marea majoritate a oamenilor din toate generațiile) și închinare (este specialitatea lui).

Lupta dintre bine și rău a devenit acum o luptă pentru Adevăr!

Întreaga lume se află – dintotdeauna – în fața acestei decizii. Istoria confirmă că toate imperiile și orânduirile care au ales minciuna, păcatul și răzvrătirea au falimentat (adică… toate!)

România se apropie de acest ceas de grație. De această alegere depinde viitorul națiunii.

Presiunile interne și – mai ales – externe sunt uriașe.

Biserica este asediată din exterior și trădată din interior.

Nu uitați, curva apocaliptică a fost în cele din urmă nimicită tocmai de partenerii ei în concubinajul politic.

Nu suntem chemați să luptăm cu tancuri și bombe, ci cu un stil de viață întors cu spatele spre lume și distracțiile ei, dar cu fața spre Dumnezeu și preocupări de ordin spiritual.

Cât privește demersurile legale, acestea reprezintă șansa la binecuvântare a națiunii. Decizia va așeza România sub această binecuvântare sau sub blestem.

Cristian Ionescu

http://www.baptist-tm.ro/noua-paradigma-a-bineluiraului/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/noua-paradigma-a-bineluiraului/

NOI CÂND MAI POSTIM ?

download

Suntem binecuvântați cu bunurile pentru hrana de fiecare zi, în timp ce unii dintre cei sărmani duc lipsă și mor de foame cu precădere în alte zone ale lumii. Avem mese îmbelșugate cu mai multe feluri de mâncare, apoi putem spune că și la noi a pătruns cultura aceasta occidentală de a mânca la restaurant și fast-food, după preferințe și bugetul pe care îl are fiecare (acest lucru nu e valabil pentru toți). De sărbători, ne pregătim să avem de toate pentru a pune pe masă, până și cel mai sărac face eforturi pentru aceasta.

 

În acest context, este greu să mai vorbim de postde abstinență de la mâncare pentru a ne apropia de Dumnezeu. Poate părea un subiect demodat chiar deplasat să îndemni pe credincioși să postească, mai ales că interesul a scăzut mult pentru această disciplină spirituală.

Lipsa postului din viața creștinilor poate fi un semn al declinului spiritual. Ne este greu să sărim o singură masă cu scopul spiritual de a posti mai ales dacă ne-am obișnut cu mentalitatea că a venit vreme mesei și trebuie să mâncăm.

Avem tot felul de obiecții cu privire la abstinența de la mâncare, deși e vorba de un scop spiritual făcut tot pentru noi în ceea ce privește dedicarea noastră față de Dumnezeu. Nu trebuie să neglijăm sănătatea fizică dacă chiar avem probleme foarte serioase, dar nici a nu posti din diferite motive puerile, nu este sănătos din punct de vedere spiritual.

Dacă vom privi la oamenii lui Dumnezeu din toate timpurile ei au postit, iar Biblia consemnează practicarea postului. Biblia prezintă postul ca fiind abstinența de la mâncare în scop spiritual. Sunt unii care se abțin de la mâncare cu alte scopuri cum ar fi cura de slăbire, greva foamei sau alte cauze care-i fac pe oameni să sară peste mese, însă acesta nu este postul biblic.

Biblia prezintă mai multe detalii legate de post. Unii au postit abținându-se de la unele produse alimentare cu ar fi cele de origine animală denumit și post parțial (Daniel 10:3), apoi postul care presupune abstinență de la orice produs alimentar exceptând apa (valabil consideră unii în dreptul Domnului Isus Luca 4:4) și în ultimul rând postul total care înseamnă abstinență totală de la hrană și apă o anumită perioadă de timp (Estera 4:4, Fapte 9:9).

Mai amintim postul supranatural , postul lui Moise și Ilie (Deutronom 9:9, 1 Împărați 19:8), post care nu este recomandat. Ar mai fi postul comun sau de grup atunci când poporul lui Dumnezeu este chemat la post (Ioel 2:15-16, 2 Cronici 20:1-4, Ezra 8:21-23). Noi folosim în zilele noastre așa zisul post în lanț care presupune ca în fiecare zi o anumită persoană să postească (ocupându-se fiecare zi a săptămânii) cu un anumit scop spiritual. Mai există un post regulat (Zaharia 8:19, Luca 18:12), sau săptămânal.

S-au căutat de-a lungul timpului formule de a se impune postul în creștinism, dar consider că postul este o alegere personală de impunere ce ține de fiecare credincios în parte. Un credincios adevărat va ști că el trebuie să postească indiferent de ceea ce fac ceilalți. Delăsarea în privința postului a devenit unul din motivele lipsei postului, acest lucru este condamnabil.

Postul este o disciplină autoimpusă. Domnul Isus vedea postul ca pe ceva obișnuit (Matei 6:16), uzual, tot El lasă să se înțeleagă că va veni vremea postului și pentru ucenicii Lui care nu posteau ca și ucenicii lui Ioan Botezătorul (Matei 9: 16-17) dar care vor posti după înălțarea Sa la cer, ceea ce au și făcut (Fapte 13:2,3).

Într-o societate de consum, postul își găsește tot mai puțin loc în viața creștină, ne este tot mai greu să ne sacrificăm pe noi pentru a posti. Poate nu avem motivație sau chiar dacă o avem este greșită, pentru că și la acest nivel avem o înțelegere greșită. Postul trebuie să se concentreze pe apropierea noastră de El și nu având motivații egoiste caracterizate de o falsă spiritualitate așa cum făceau și fariseii. Atunci când postim, să ne smerim în așa fel încât numai Dumnezeu să vadă asta (Matei 6:16-18).

În centrul postului nostru trebuie să stea Dumnezeu și voia Lui, nu motivații prin care vom crede că-L cumpărăm pe Dumnezeu să facă ce vrem noi. Postul să fie un dar pentru Dumnezeu (Zaharia 7:5). În Isaia capitolul 58 găsim postul plăcut lui Dumnezeu.

O definiție a postului este legată de rugăciune. Postul fiind intensificarea rugăciunii (post plus rugăciune). Noi folosim în practica postului asocierea cu rugăciune pentru că este biblic și are rezultate spirituale deosebite, conform și cu spusele Domnului Isus (Matei 17:21, 1 Corinteni 7:5). Multe sunt beneficiile postului în viața credinciosului, le vom descoperi atunci când vom posti, autodisciplina fiecăruia în ceea ce privește postul. Doamne ajută-ne!

Avram Sabou

http://ariseforchrist.com/blog/articles/all/noi-cand-mai-postim–124?ut

Nimic despre stat și biserică

download

Nici nu s-a uscat vopseaua și miroase ciudat…

Mâini pictate - foto de Alice Achterhof - unsplash.com

Câți dintre noi am îndrăgit desenul când eram la școală? Câți dintre noi au avut răbdarea și perseverența de a continua și de a se perfecționa și au devenitadevărați artiști?Ei bine, pe adevărații artiști îi admir și euPe cei care sunt începători îi încurajămpe cei jalnici… nu mai știu ce trebuie să facem cu ei… Poate vă vine prin cap vreo idee și o lăsați într-un comentariu.

Zilele trecute am avut neplăcuta surpriză să văd o ”semi-capodoperă” de artă pe… brațul stâng al unui individ, un tatuaj negru, care nu am putut desluși ce reprezenta, dar avea mâna bandajată cu un nailon, și când a trecut pe lângă mine… încă mirosea greu a vopsea, a tuș ars parcă. Am urcat în același autobuz, am tot încercat eu să mă uit la mâna lui să văd ce desen avea, dar și-o ținea oarecum ascunsă într-o parte. Parcă avea mâna înnegrită… cu nămol. Dar nu mirosea a nămol, ciudat!

Mă gândeam atunci ce bani o fi dat tipul să i se impregneze mâna de la cot în jos în tușul ăla negru care era pe mâna lui, pe sub pielea lui. Mă gândeam cecomplicații ar putea avea dacă i se infecta mâna, pielea, brațul de la acel desen semi-artistic – asta pentru că eu nu am putut desluși ce avea desenat pe mână, mie mi s-a părut că era o pată mare de vopsea aruncată pe mână, dar se vedea că era tatuaj. Ciudat, nu?

Apoi mi-a venit în cap și ceea ce voi veți citi mai jos.

Există oameni în jurul nostru care arată pe ei ceea ce sunt.
 Alții au arătat ceva înainte și acum arată altceva, sau miroase greu de la ei. Ieri am văzut un caz de acesta și am rămas complet stupefiat. Om renumit se pocăiește, i se dă voie să predice într-o biserică evanghelică mare – deși nu avea educație teologică, pregătire în domeniu – și s-a apucat să pupe moaște în public. Mi s-a părut cel mai grotesc lucru care l-am văzut vreodată. Precum tatuajul de pe mâna individului de pe autobuz. O pată mare neagră, indescifrabilă pe mâna la ăla, o pată mare neagră, indescifrabilă pe fața și pe sufletul celuilalt. Două paralele pe care le pot face și ambele miros ciudat.

Au miros ciudat pentru că aveam așteptări ca oamenii cu mintea întreagă – care culmea, nu se vede decât dacă despici craniul cuiva – să o folosească conform cu responsabilitatea care și-o asumă sau nu. Sau dacă nu vreți să ne luăm deresponsabilitate, să ne luăm de aparențe – arăți că ai ceva pe tine, arată măcar că este ceva, nu o bătaie de joc.

Există un verset în Biblie care spune să nu îți tatuezi sau să îți faci semne pe corp, îl citez mai jos:

Să nu vă faceți tăieturi în carne pentru un mort și să nu vă imprimați niciun semn pe voi. Eu sunt Domnul. (Levitic 19:28)

Dacă citiți întregul capitol 19 din Levitic, veți observa că este cu privire la viața de zi cu zi. Și da, acest text se adresa copiilor lui Israel înainte de intrarea lor în țara Canaanului, dar erau seturi de instrucțiuni pe care le-a dat Dumnezeu pentru binele lor, nu pentru a le face rău. Existau în țările din jurul lor practici păgâne care Dumnezeu nu a dorit ca poporul Său să fie întinat cu ele. Motivul singular pentru care El le-a transmis aceste instrucțiuni – nu obligații – erau pentru că El este sfânt și dorea ca și ei să fie sfinți. O mare majoritate dintre aceste versete se termină cu expresia ”Eu sunt Domnul”, care exprimă faptul că viața pe care o trăiești și acțiunile pe care le faci sunt înaintea Domnului și a sfințeniei Lui. Te oglindești sau nu cu caracterul său. Ceea ce arăți la exterior către ceilalți din jur arată ceea ce ești tu în interior.

Probabil că sunt mulți dintre noi care au spus lucruri și au făcut cu totul altceva după aceea. În apa botezului au zis că îl vor urma pe Dumnezeu, dar ei mai cochetează cu păcatul, cu lumea, cu tradițiile păgâne și cu morții. Alții nu au spus nimic, dar au scris că vor face cutare sau cutare lucru, și prin viața lor se vede că fac cu totul altceva. Este precum vopseaua aruncată pe mâini, și lăsată acolo să se usuce, să afecteze totul, să degenereze ceea ce a atins, să creeze reacții care sunt atât de vizibile în jur.

Ipocrizia noastră nu este un lucru pe care să-l poți imprima pe fața, pe corpul tău, însă este mai vizibil decât oricare tatuaj, oricât de mic sau mare ar fi acesta. Și orice ai face sau nu ai face, nu mai poți da înapoi… să zici că îți pare rău de lucrul greșit făcut, de vorbele greșite rostite, de acțiunile greșite întreprinse. Lasă o urmă precum scrisul, precum vopseaua. Se pot curăța urmele, dar vor fi vizibile în continuare. Anumite persoane din jurul nostru te ”caracterizează” doar după urmele trecutului tău, fără să vadă că undeva tu te-ai fi curățat de vopseaua trecutului.

Alte persoane preferă să lase pe ei urmele trecutului și se iau de trecutul sau de prezentul altora. Am avut într-o zi de furcă cu un astfel de ”cre(ș)tin” care se lua de un aspect fizic al meu – aveam barbă, asta era – și el avea un tatuaj pe el, pe care nu și l-a dat jos deși s-a pocăit. Există opțiunea de a-ți înlătura tatuajele fizice de pe corp, dar acestea sunt… opționale, precum instrucțiunile din Levitic 19. Doar că unii cre(ș)tini au înțeles că dacă s-au pocăit, pot să lase pe ei, în ei, cu ei și urmele trecutului lor murdar. Măcar dacă avea bun simț, nu purta haine care să arate tatuajul de pe corp – și respectivul avea un tatuaj jalnic, nici măcar nu era o operă de artă, să poți să te uiți și să te minunezi. Nu a putut spune de ce și-a făcut acel tatuaj penibil. Nici nu a putut spune de ce nu și l-a dat jos, deși putea, dar i-a fost lene. Dar a putut să se ia de mine că port barbă. Și barba se poate da mai repede jos și fără prea mare efort, decât un tatuaj penibil!!!!

La unii nu s-a uscat vopseaua de pe ei și încă put greu, put groaznic, dureros. Și sunt ciudați până la măduva oaselor! Probabil că dacă un artist de la o casă de tatuaje ar fi văzut ”lucrătura” de pe mâna acestui pseudo-creștin cu siguranță că ar fi spus… ”cine și-a bătut joc, mă, de tine?” Și asta cred și eu că este de fapt realitatea: oamenii își fac cu mâna lor însemne de care alții se minunează sau se scârbesc. Pentru că ei știu cine ești și după aparențe văd ceea ce pari a fi. Sau știu ce ai declarat că ești și după aparențe judecă ceea ce ai făcut greșit.

Și nu, nu am spus că a avea un tatuaj pe tine este păcat. A avea un tatuaj pe tine și a mirosi urât după tine datorită acelui tatuaj este mai groaznic – păcat de tine că ai minte și ai decis să o folosești greșit. Cine înțelege să înțeleagă ceea ce am scris mai sus. Cine nu, să nu se ”tatueze” cu altele pe el/ea.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/08/nici-nu-s-uscat-vopseaua-si-miroase.html?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/nici-nu-s-a-uscat-vopseaua-si-miroase-ciudat/

 

Ne mor copiii dar nu ne trezim   

download

Teofil Gavril

E vâlvă mare cu jocul morții la adolescenți. E și normal să fie, mor copii și considerăm asta nedrept, considerăm că cineva ne face o nedreptate, că atentează la copiii noștri și ni-i strică. E firesc să ne îngrijorăm dar nu ajunge asta, trebuie să ne documentăm și să gândim cum putem să evităm să se întâmple drame la noi în casă, în biserică, în școală, în sat, oraș sau țară. Dacă doar ne îngrijorăm, dacă doar „șeruim” până la delir pe rețele sociale nu rezolvăm nimic, poate doar popularizăm conceptul și acționăm în favoarea jocului morții. E nevoie de luciditate și acțiune.

Întrebarea care mă frământă este: de ce sunt ispitiți așa de mult copiii de moarte astăzi, poate mai mult decât îi ispitește viața?

Avem copii triști, foarte triști, deprimați și apăsați. Sunt inteligenți, capabili, știu limbi străine, iau ore suplimentare pe câte domenii găsim dar lipsesc din viață, nu mai au contact cu ea. Excelează la învățătură dar habar nu au să se mai joace. Pot chiar munci eficient dar se simt vinovați să se odihnească sau să lenevească. Cine i-a transformat așa? Cine le-a furat originalitatea, copilăria, creativitatea, spontaneitatea? Cine i-a făcut așa de robotizați și lipsiți de plăcerea de a trăi?

Iată întrebări care ar fi cazul să ne frământe pentru că răspunsul îl găsim măcar parțial. Dacă vom găsi răspunsuri vom putea și să acționăm cumva, dacă vrem. Și acțiunea presupune mai mult decât rugăciunea „Doamne dă să-l prindă pe nebunul și satanistul acela care a început acest joc.”

Primii vinovați suntem noi, părinții lor, cei care am fost chemați să îi aducem la viață, cei prin care Dumnezeu a îngăduit să vină la ființă. Cei care în 24 martie vom merge la Marșul pentru viață. Noi care credem greșit că a le asigura condiții materiale pentru viață e cea mai mare menire a noastră, care credem că e bine să îi dăm la zeci de opționale „ca să ajungă ceva în viață”. Noi părinții cu care ar trebui să învețe chestii de viață îi privăm de aceste învățăminte. Noi care ar trebui să le dăm o imagine a dumnezeirii nu avem timp de ei. Noi muncim mult, pentru ei credem, și în loc să îi apropiem și să îi iubim îi împingem la specialiști. Noi cu care ar trebui să petreacă cea mai mare parte a timpului nu avem timp de ei dar avem timp de muncă, de suplimentare, te televizor, de mașină, de biserică, de prieteni, chiar și de copiii altora.

Nu, nu au nevoie de specialiști, au nevoie disperată de mama și de tata, au nevoie să învețe despre bucuriile vieții dar nici noi, părinții lor nu ne bucurăm. Nu au aproape deloc nevoie de experți în parenting. Nu avem când să ne bucurăm că muncim mult, avem multe obligații, tot pentru ei teoretic. Punem o vinovăție imensă pe ei repetând mereu „pentru tine muncesc din zori până târziu în noapte” ni-i îndatorăm de la vârste fragede, mult prea mici pentru a căra poveri. Cum să se bucure când deja au datorii? Cum să se bucure dacă tata și mama sunt mulțumiți doar dacă performează? Cum să se bucure dacă nu au parte de relații? De ce să vrea să trăiască dacă nu au cu cine?

Apoi școala e vinovată. Sunt întristat dar afirm cu inima sfâșiată că școala îi transformă în urâtori de viață și de principii. Lașitatea noastră e că îi dăm pe mâna ei și credem că e totul bine, dar nu e bine deloc. Copiii noștri sunt apreciați doar dacă aduc valoare școlii sau clasei sau dirigintelui sau învățătorului. Dacă nu reușesc să performeze sunt considerați de mâna a doua, nesemnificativi, neperformanți, nedemni de a fi băgați în seamă. Dacă mai au și rezultate proaste sunt considerați vinovați de proasta imagine a școlii sau profesorului. Tot mai puțini profesori există care să iubească copiii, adevărate flori de colț. Cei mai mulți îi au ca palmares. Sunt mulțumiți dacă merg la olimpiade, că sunt punctați și ei bine ca profesori.

Școala falimentează cu brio în a face comunități, în a încuraja creativitatea, socializarea. Copii stau fiecare în banca lui iar dacă inerent apar asocieri acestea sunt considerate perturbatoare și sunt sparte. Copiii se simt buni la școală doar dacă au rezultate foarte bune, doar în aceste condiții se capătă cu aprecieri, cu încurajări. Cei cu rezultate slabe sunt criticați masiv și dați ca exemplu negativ. De unde bucurie, de unde plăcere de școală?

Vinovate de starea actuală sunt și bisericile, marea lor majoritate. Da o să fiu mustrat pentru asta dar faceți un mic exercițiu de imaginație să estimați de ce ar veni adolescentul la biserică? În unele biserici, pe care le felicit, există o reală preocupare pentru ei dar în cele mai multe nu, sau poate există una teoretică dar tot ca la școală dacă ai greșit ești răstignit și cum greșeala e normală la vârsta adolescenței se vor trezi mai degrabă expulzați și criticați decât iubiți, încurajați și integrați.

De ce prinde jocul morții la adolescenți? Pentru că nu știu ce frumoasă e viața. Le-am transmis o imagine gri și consumistă a ei. Îi pasăm ca pe o minge de acasă la școală, la prelungite, la biserică și parcă nu mai are nimeni nevoie de ei. Suntem așa orbiți de concurență performanță, îi comparăm și acasă, și la școală, și la biserică și uităm să îi învățăm prin exemplu iubirea, viața, bucuria, simplitatea.

Doamne te rog să ne trezești iar voi copii vă rugăm să ne iertați.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/03/19/ne-mor-copiii-dar-nu-ne-trezim/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/ne-mor-copiii-dar-nu-ne-trezim/

 

 

Jerry Falwell moare la 73 de ani – May 14, 2007 | by Michael Foust

Pagina de ştiri baptiste

BPNews

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Jerry Falwell moare la 73 de ani

http://www.sbcbaptistpress.org/bpnews.asp?id=25646

May 14, 2007 | by Michael Foust

LYNCHBURG, Va. (BP)—Jerry Falwell, fondatorul mişcării creştine conservatoare moderne, cel care a întemeiat una dintre cele mai mari biserici din America şi a lansat una dintre cele mai mari uiversităţi creştine de acolo, a murit pe 15 Mai. Avea 73 de ani.

Falwell, care avusese şi anterior probleme cu inima, a fost găsit inconştient şi fără puls în biroul său iar toate încercările ulterioare de a-l resuscita au eşuat. A fost declarat mort la 12:40 p.m. E.T.

Biserica Baptistă Thomas Road păstorită de Falwell a crescut de la 35 de membri in 1965 la peste 24.000 iar şcoala fondată de el, Universitatea Liberty, a ajuns de la practic zero în 1971 la mai mult de 21.000 de studenţi astăzi. Ambele organizaţii sunt localizate in Lynchburg, Virginia. Thomas Road a fost o biserică neafiliată în primii 40 de ani de existenţă înainte de a se alătura Bisericii Baptiste din Sud în 1996.

„Ministeriatul său trebuie văzut din perspectiva calităţii de pastor a acestuia”, a declarat agenţiei de presă Baptist Press Preşedintele Convenţiei Baptiste din Sud, Frank Page, care serveşte ca pastor al Bisericii First Baptist Church in Taylors, Carolina de Sud.”Doctorul Falwell nu a aspirat niciodată să fie altceva decât un pastor care propovăduieşte Cuvântul Domnului. Nu toată lumea a fost de acord cu poziţiile sale, dar toţi ar trebui să-i admire pasiunea şi dedicaţia totală pentru cauza Domnului Nostru Isus Cristos. A vrut din tot sufletul ca prin cultura noastră să-L înţelegem pe Dumnezeu şi să conştientizăm unde duc supunerea şi nesupunerea.”

În afara Lynchburgului, cei mai mulţi americani îl cunosc pe Falwell datorită implicării sale în politica conservatoare. În Iunie 1979 a participat la organizarea Majorităţii Morale, o organizaţie creştină pro-familie care a ajutat la propulsarea lui Ronald Reagan către Casa Albă. Implicarea lui Falwell în politică – lucru pe care, cu doar opt ani în urmă, îi sfătuise pe pastori să-l evite – a fost determinată de decizia din 1973 a Curţii Supreme în cazul Roe vs. Wade prin care s-a legalizat avortul în întreaga ţară.

În 1997, în cartea sa biografică” Falwell”, el a descris sentimentele sale când a citit ziarele a doua zi dimineaţă după decizia Curţii.

„Curtea Supremă a luat o decizie cu o majoritate de şapte la doi care va legaliza uciderea a milioane de copii nenăscuţi,” a scris el.”Printr-un singur act teribil au distrus toate legile statului împotriva avortului şi au legalizat infanticidul de-a lungul întregii ţări. Nu îmi venea să cred că şapte judecători ai celei mai înalte curţi a statului pot avea atât puţină consideraţie pentru viaţa umană. Se pare însă că mai erau şi alţii care-mi împărtăşeau uimirea.”

Richard Land, preşedintele Comisiei pentru Etică şi Libertate Religioasă a Bisericii Baptiste din Sud, a declarat că întreaga comunitate evanghelică a Lumii va simţi lipsa lui Falwell.

„Un adevărat gigant al credinţei a plecat dintre noi către răsplata cerurilor”, a spus Land pentru BP.”Durerea noastră pentru pierderea prezenţei sale, energiei şi talentului său pentru Împărăţie este alinată de faptul că el este acum cu Salvatorul Său pentru eternitate. Întoarcerea acasă a doctorului Falwell lasă un gol imens în rândurile liderilor Creştinătăţii Evanghelice din America şi din întreaga Lume. Cu toţii îi vom duce dorul.”

Falwell a avut o pasiune de o viaţă pentru Scriptură, şi în 1956 a lansat „Ora Evangheliei de Demult” o emisiune la radioul si televiziunea locală care de-a lungul anilor a ajuns să fie transmisă în lumea întreagă. De-a lungul ultimilor 50 de ani, peste 3 milioane de oameni au contactat ministeriatul lui Falwell spunând că au ajuns să-l cunoască pe Cristos ascultând or vizionând predicile sale, conform statisticilor ministeriatului.

Page a menţionat că Falwell „era încântat să fie martor la evoluţia Convenţiei Baptiste din Sud în ultimele decenii.” Falwell a venit la prima întâlnire anuală a Convenţiei Baptiste de Sud în 1998, la Salt Lake City, ca un reprezentant al congregaţiei sale. Un an mai târziu, Universitatea Liberty şi Conservatorii Baptişti de Sud din Virginia au ajuns la un acord de parteneriat pe mai multe planuri.

„Dr. Jerry Falwell a fost un adevărat prieten şi suporter al Conservatorilor Baptişti de Sud din Virginia, ” a spus Doyle Chauncey, director executiv şi trezorier al Conservatorilor Baptişti de Sud din Virginia.”Deşi deplângem această pierdere imensă, ne găsim bucuria în anii mulţi pe care i-am petrecut alături de acest pastor al bisericii locale şi om al Domnului. De fapt, el a fost printre primii care m-au sunat promiţând sprijin pentru înfiinţarea Conservatorilor Baptişti de Sud din Virginia în 1996. Inimile si rugăciunile noastre sunt alături de familia sa, de enoriaşii bisericii Thomas Road şi de familiile celor de la Universitatea Liberty.”

În 2005, Falwell a vorbit la Conferinţa Pastorilor din cadrul Convenţiei Baptiste de Sud, reamintind celor prezenţi că pastorii din zilele noastre au o oportunitate fără precedent de a răspândi cuvântul Evangheliei în întreaga lume mulţumită mijloacelor moderne de comunicare şi transport.

„Cele mai mari biserici de la Pentecost rămân încă să fie ridicate”, a spus el.”…Trebuie să-i invăţăm pe tinerii predicatori că pentru a ajunge la mase în zilele noastre trebuie folosite toate mijloacele pentru a contacta fiecare persoană disponibilă în orice moment.”

Page a adăugat că „cei care l-au cunoscut cel mai bine, l-au cunoscut ca un om plin de compasiune pentru săraci, un gentleman bun cu toţi şi un luptător care a apărat cu putere cuvântul lui Cristos. Dr. Falwell L-a iubit pe Domnul Nostru Isus Cristos şi nu s-a sfiit să recunoască asta oriunde şi oricând.”

Falwell o lasă în urma lui pe soţia sa, Macel – au fost căsătoriţi 49 de ani – alături de trei copii ajunşi la vârsta maturităţii şi opt nepoţi.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri6_iun07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) – SLUJIREA CONDUCERII BISERICEŞTI, (Partea II-a)

download

LUJIREA CONDUCERII BISERICEŞTI de Caius Obeada

Deja am stabilit că nu există un astfel de lucru precum „slujba păstorului” în biserica locală. De fapt oamenii nu devin bătrânii bisericii prin punerea lor în poziţia de supraveghetori / pastori. Mai degrabă, oamenii funcţionează ca supraveghetori deoarece ei sunt bătrânii bisericii, care au darul de păstori (pastori). Acesta este un punct critic. Dacă nu vedem aceasta atunci am deschis uşa larg pentru o autoritate în biserică alta decât cea a lui Hristos prin Duhul Sfânt. Noul Testament nu afirmă nimic despre o biserică cu „un” pastor. Noul Testament vorbeşte întotdeauna despre supraveghetori în termeni de plural, nu la singular. Trebuie să ţinem seama de aceasta.

Ideea unei perioade de timp susţinute într-o biserică locală cu un pastor este necunoscută în Noul Testament. Majoritatea bisericilor din zilele noastre au un om în biserică pe care ei îl numesc „pastorul”. Dar aceasta este o tradiţie veche, nu o învăţătură Biblică. Practica unui singur bătrân al bisericii, pastor sau episcop înlesneşte pericolul de a porunci direcţia lui Hristos.

Cei care se referă la „îngerul” singur al celor şapte biserici din Apocalipsa, ca un fundament pentru un sistem cu un om pastor pun bazele unei doctrine importante, vitale, pe o analogie neîntemeiată (Ştim că biserica din Efes a avut mai mulţi bătrâni, nu doar un înger / pastor; Fapte 20:17). A trata în acest fel textele, arată doar cât de departe au mers unii pentru a susţine o doctrină care nu are nici o susţinere în Noul Testament. Dar adevărul este că Hristos este singurul om care are autoritate asupra tuturor bisericilor, şi El dă pastori pentru a înzestra turma.

IDENTITATEA CONDUCĂTORILOR SPIRITUALI ÎN BISERICA LOCALĂ

Până aici trebuie să înţelegem că „pastorul” este unul dintre bătrânii bisericii, ar trebui să identificăm faptul că Noul Testament vorbeşte despre acest titlu. Cuvântul grec pentru bătrânii bisericii este PRESBUTEROS, şi de aici vine cuvântul „presbiter” şi „Prezbiterian”. Un „presbiter” este un bătrân al bisericii. Se vorbeşte despre ei la plural („bătrânii bisericii”) ca fiind „presbiteri” (1 Timotei 4:14). Evident, cuvântul înseamnă „un om mai în vârstă dar el era folosit ca un titlu pentru conducătorul sinagogii, a cărui datorie era să conducă şi să înveţe.” În 1 Timotei 5:17 bătrânii bisericii sunt „conducătorul” care prin virtutea poziţiei lor şi a lucrării lor merită onoare dublă.

Termenul „bătrânul bisericii” accentua caracterul omului, ceea ce este el, matur. „Episcop” accentuează funcţia omului ca şi conducător, supraveghetor, administrator. Şi „pastor” accentuează lucrarea omului de a îngriji, a păzi, a proteja, a hrăni şi a conduce. Toţi trei termenii se referă la aceeaşi slujbă, dar accentuează un aspect diferit al ei. Observaţi că bătrânii bisericii sunt pastori şi bătrânii bisericii sunt conducători. Există o înţelegere greşită în zilele noastre că bătrânii bisericii sunt un consiliu de oameni cu mai mare autoritate decât diaconii, dar mai mică decât cea a pastorilor. Adesea bătrânii bisericii sunt văzuţi ca şi reprezentanţi ai adunării, aleşi pentru un anumit timp pentru a reprezenta interesele bisericii pastorului şi să îl sfătuiască pe el cu privire la chestiuni legate de biserică. În multe alte biserici bătrânii bisericii sunt un consiliu de conducere pus deasupra pastorului. Aceste idei reflectă o înţelegere greşită a bătrânului bisericii din Noul Testament. Pastorii sunt bătrânii bisericii. Bătrânii bisericii sunt pastori. Nimeni nu ar trebui să fie avut în vedere pentru a fi în conducerea bisericii dacă nu se califică pentru a fi un bătrân al bisericii – episcop – pastor.

COMPETENŢE ALE CONDUCĂTORILOR SPIRITUALI ÎN BISERICA LOCALĂ

Problema competenţei conducătorilor spirituali are o mare importanţă în numirea lor în funcţie. Datorită naturii slujbei, mai bine să nu fie bătrâni ai bisericii decât să fie greşiţi. Singurul lucru mai mortal pentru o biserică decât de a avea conducători care nu cunosc bine Scripturile este să aibă conducători care nu sunt conştienţi că ei nu cunosc Scripturile. Din nefericire această condiţie pare să fie un fenomen obişnuit în biserică. Cu siguranţă că aceasta întăreşte punctul Scripturii că, conducătorii bisericii trebuie să fie oameni care să fie bine informaţi în teologie şi să fie capabili să mânuiască Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru a ajuta în această privinţă, în 1 Timotei 3:1-7 şi în Tit 1:6-9 Pavel dă o listă de cel puţin douăzeci şi şase de cerinţe diferite care trebuie să fie împlinite de un om pentru a fi un bătrân al bisericii. Vom examina pe scurt aceste competenţe.

1 Timotei 3:1-7

1. Fără vină. Termenul grec ANEPILEMPTOS, înseamnă „care nu poate fi prins”, adică, ireproşabil, care nu poate fi asaltat. El sugerează că acesta este cu adevărat demn de reputaţia sa bună. Acest cuvânt nu înseamnă fără păcat sau fără greşeală, ci indică faptul că al său caracter şi evlavie nu pot fi asaltate.
2. Soţul unei singure soţii, sau mai exact, un bărbat cu o singură femeie (mias gunaikos andra). Aceasta nu este, aşa cum îşi imaginează unii, o cerinţă ca toţi bătrânii bisericii să fie căsătoriţi, deşi prezumţia lui Pavel poate fi şi ca bătrânul bisericii (episcopul) să fie căsătorit. Aceasta este mai degrabă o cerinţă morală: el trebuie să fie „un om cu o singură femeie”, un om care nu flirtează şi care nu are ochi pentru toate femeile ci care este credincios soţiei sale. Întâmplător, această calificare nu poate fi îndeplinită niciodată de o femeie. Nu contează cât de evlavioasă şi de talentată ar putea fi femeia, ea nu poate fi niciodată soţul unei singure soţii, un om cu o singură femeie.
3. Precaut sau cumpătat. Acest cuvânt, NEPHALIOS, implica original abstinenţă de la alcool dar a început să aibă un sens figurat semnificând, „cumpătat” sau „sobru”, „lucid”.
4. Cumpătat. Acest cuvânt SOPHRON, vorbeşte despre autocontrol. El implică ideea de atent, sensibil, sănătos la minte. El nu este totdeauna clovnul; el este serios.
5. Cu un comportament bun. Aceasta înseamnă „ordonat, bine aranjat” KOSMIOS. Mintea sa şi omul său interior sunt în ordine bună şi ele sunt evidente prin trăirea sa exterioară şi prin atitudinea sa.
6. Ospitalier. Acest termen PHILOXENOS, înseamnă literal „iubitor de străini” şi implică ideea de ospitalitate, generozitate faţă de oaspeţi şi deschidere faţă de toţi, nu selectarea câtorva persoane. Uşa sa din faţă este întotdeauna deschisă şi preşul său de bun venit este întotdeauna afară, în special pentru oamenii care sunt sub îngrijirea sa. El nu ezită în a-i lăsa pe alţii să îl vadă în viaţa sa familială.
7. În stare să înveţe. În timp ce unii bătrâni ai bisericii sunt mai talentaţi decât ceilalţi şi în timp ce unii pot fi mai dedicaţi slujirii publice din Cuvânt, cu toate acestea, toţi bătrânii bisericii trebuie să fie „talentaţi în învăţătură”. Această calificare implică faptul că bătrânul bisericii are o înţelegere superioară a Cuvântului lui Dumnezeu şi o dedicare hotărâtă de a învăţa. Mai mult, el trebuie să fie un student harnic al Scripturilor, cu o pasiune pentru adevăr şi o voinţă pentru a „munci” în Cuvânt. Dacă un pastor trebuie să îşi hrănească turma, el trebuie să aibă o anumită abilitate de a transmite Cuvântul şi el trebuie să fi obţinut o anumită măsură de cunoştinţă din el.
8. Ne dedat la vin. Acest termen PAROINOS, de la para, lângă, şi OINOS, vin, semnifică literal, „[unul care] nu [întârzie] lângă vinul [său]”. Adică el nu este dependent de vin. El îl poate controla, vinul nu îl controlează.
9. Nu este bătăuş. Un bătrân al bisericii trebuie să se controleze pe sine şi trebuie să fie „dedat la bătaie” sau dedat la violenţă. El nu trebuie să fie tipul acela de om care poartă o aşchie pe umăr sau unul care are un caracter iute.
10. Ci răbdător. (următorul în ordinea textului grecesc). În contrast cu a fi violent, bătrânul bisericii este „îngăduitor” şi nobil, blând, împăciuitor, tolerant, just.
11. Nu se ceartă. AMACHOS (următorul în ordinea textului grecesc) El nu este „un luptător, este potrivnic faţă de luptă”. El nu este nici măcar înclinat spre astfel de lucruri, fie ele fizice sau verbale. El nu se luptă şi nu se ceartă.
12. Nu este lacom de vre-un câştig murdar. Acest termen APHILARGUROS semnifică faptul că el „nu este un iubitor de bani, nu este îndrăgostit de bani”. Comoara pământească nu este scopul său şi el nu slujeşte pentru bani. Aceasta implică mai departe că el este generos, nu este foarte posesiv cu binecuvântările sale materiale.
13. Unul care îşi conduce bine casa sa având copii supuşi. Bătrânul bisericii nu este caracterizat ca având o soţie sau o familie nesupusă; mai degrabă el îşi conduce bine casa sa. Un om care nu poate să îşi conducă bine casa sa nu este doar nepotrivit ci nu este în stare să conducă biserica.
14. Nu este un începător. El nu este un „nou plantat”, un nou convertit. Evident, ideea vârstei este implicată, dar accentul cade pe maturitate, fie că are optsprezece sau cincizeci de ani. Maturitatea nu vine automat cu notele sale, chiar dacă el este de la un colegiu creştin.
15. El are o mărturie bună din partea celor din afară. El trebuie să aibă o reputaţie bună cu cei din afara bisericii. El trebuie să fie unul care are o reputaţie bună cu cei din afara bisericii. El trebuie să fie unul care are un nume bun în comunitate.

Tit 1:6-9

16. Fără vină. (ANEGLETOS) În esenţă este la fel ca şi în 1 Timotei 3:1 deşi nu este folosit acelaşi cuvânt. Bătrânul bisericii trebuie să fie „fără reproş, care nu poate fi inculpat”.
17. Are copii credincioşi care nu sunt acuzaţi de dezordine sau nesupunere. Din nou în esenţă este la fel ca în 1 Timotei 3:4-5 dar adaugă ideea credinţei copiilor: nu numai că ei se poartă frumos şi sunt disciplinaţi, ci şi ei sunt credincioşi. Viaţa lor urmează credinţa.
18. Fără vină ca şi administratori ai lui Dumnezeu. „Fără vină” este la fel ca în 1 Timotei 3:2 dar aceasta adaugă ideea administrării la aceasta. El trebuie să fie un bun administrator al lucrurilor pe care Dumnezeu i le-a dat.
19. Nu este încăpăţânat. Un bătrân al bisericii nu trebuie să fie îndărătnic, încăpăţânat, sau să nu vrea să îi asculte pe alţii. El nu trebuie să insiste întotdeauna asupra punctului său de vedere propriu sau asupra drepturilor sale.
20. Să nu fie iute la mânie. El nu este înclinat la mânie. El nu are un temperament iute.
21. Nu este dedat la un câştig murdar. Acest termen (AISCHROKERDES) SEMNIFICĂ „NU LACOM DE UN CÂŞTIG RUŞINOS” Bătrânul bisericii nu trebuie să fie unul care doreşte să facă bani prin metode dubioase. Din nou, el nu se concentrează pe lucrurile materiale ci pe cele spirituale.
22. Un iubitor de oameni buni. Această traducere este prea restrictivă. Cuvântul PHILAGATHOS implică mult mai mult; el este „un iubitor de ceea ce este bun,” fie de bărbaţi sau de femei sau de lucruri sau de adevărul în sine.
23. Corect. El este „cinstit”, corect, imparţial, obiectiv, în stare să ia decizii bazate doar pe principii.
24. Sfânt. Un bătrân al bisericii trebuie să fie un om „pios” (OSIOS).
25. Cumpătat. El trebuie să aibă „autocontrol, să se conducă pe sine”, în stare să îşi controleze pasiunile impulsive. El este supus voii lui Dumnezeu.
26. Ţine Cuvântul credincios. Aceasta implică o cunoaştere minuţioasă a Scripturilor şi o dedicare faţă de ele.

Acestea sunt competenţele care trebuie să le îndeplinească fiecare bătrân al bisericii.

Accentul

În timp ce mai multe abilităţi sunt necesare, cum ar fi învăţarea şi conducerea, accentul acestor competenţe este în mod clar asupra caracterului. Apostolul nu este atât de preocupat de daruri, ranguri, popularitate sau alte chestiuni care azi sunt considerate importante. El este preocupat în primul rând de caracterul omului. El trebuie să fie matur şi sfinţit.

Nu numai că el trebuie să îndeplinească cerinţele pentru un bătrân al bisericii, ci privind mai departe, apostolul Petru a scris specific despre patru lucruri critice pe care trebuie să le facă un om dacă el va fi recunoscut ca şi Bătrân al bisericii:

1. Păstorirea – Petru şi-a amintit ceea ce Domnul i-a spus în Ioan 21:15-17: „Mă iubeşti? Atunci paşte mieluşeii mei … paşte oiţele mele … şi paşte oile mele.” Petru a răspuns spunând: „Tu ştii toate lucrurile, tu ştii că te iubesc …” Aici Domnul îi spune lui Simon că baza păstoritului este dragostea. Dragostea pentru oi? Nu, ci dragostea pentru Domnul Isus. Petru este direcţionat pentru a-şi concentra atenţia sa mai degrabă asupra Domnului Isus decât asupra oilor – într-o descriere normală a slujbei accentul ar fi pus pe descrierea slujbei … păstorirea oilor. Dar în acest caz, nu este aşa ci accentul trebuie să fie pus pe Însuşi Domnul Isus. Această numire curge din dragostea pentru Domnul. Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dar amintiţi-vă că este turma Sa. Bătrânii bisericii trebuie să fie evaluaţi în dragostea lor şi în relaţia lor spirituală cu Isus. Aplicând la biserică, Bătrânii bisericii individual nu trebuie să răspundă la ceea ce vrea Dl. Pastor sau la ceea ce vrea cel mai extravertit Bătrân al bisericii, ci la ceea ce vrea Domnul. Urmărind ceea ce fac păstorii adevăraţi cu oile lor, ei trebuie să îndeplinească următoarele datorii:

a. să creeze o atmosferă fără frică (ca un păzitor)
b. să risipească conflictele dintre oi şi să potolească disputele
c. să le îngrijească de purici / muşte (hrană şi linişte)
d. să le furnizeze mâncare şi apă (păşuni verzi, ape de odihnă)

2. Conducând prin descoperirea voii lui Dumnezeu – Dacă Isus Hristos este Domnul Bisericii aşa cum spune El, El va trebui să conducă biserica. Întrebarea este: „Cum putem descoperi cu adevărat care este mintea Domnului într-un fel pragmatic ca să putem şti ce vrea El ca noi să facem?” Aşa cum am văzut în Fapte 15 se spune că „toţi conducătorii au căzut de acord conduşi de Duhul Sfânt”. Acest capitol oferă un exemplu al legării şi dezlegării legislative adusă de Duhul Sfânt. Acest capitol se termină cu o secţiune care arată că Dumnezeu a acceptat Neamurile ca membre ale bisericii Sale. Azi nu mai avem apostolii ca să ne ajute să luăm decizii, dar avem, aşa cum au avut apostolii în biserica primară, pe Duhul Sfânt să ne călăuzească în deciziile noastre când ne uităm în Cuvânt (Ioan 16:13).

Trebuie să observăm faptul că în timp ce azi este un obicei să presupui că majoritatea este corectă şi că majoritatea ar trebui să conducă, scriitorii Noului Testament nu au sugerat niciodată că deciziile bisericii ar trebui să fie luate în acest fel. Votul nu este convocat sau prescris niciodată. Nici unul. Niciodată. Bisericilor li se porunceşte să lucreze împreună şi în unitate şi în înţelegere. Nu majoritatea ci unanimitatea este norma! „Fiţi cu un cuget” (2 Corinteni 13:11) „… faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.” (Filipeni 2:2) Cum este dobândită unanimitatea? Cu siguranţă nu printr-un vot. Un vot este o cerere pentru despărţire. Unanimitatea se realizează foarte uşor doar atunci când oamenii evlavioşi conduc responsabil şi oamenii evlavioşi se supun de bună voie (Evrei 13:7, 17). Pentru a căuta mintea lui Hristos trebuie să urmăm trei reguli:

a. Nu este permisă răsucirea nici unui braţ.
b. Toţi trebuie să vorbească despre problemă.
c. Acordaţi timp pentru o decizie şi nu purtaţi de grijă cu privire la consecinţele privitoare la cât de mult durează până se ia decizia.

3. Domnind peste ea – structura bisericii este „Orizontală” în natură. Aceasta înseamnă că există un Cap, Isus Hristos şi toţi îi raportează Lui. Deci îl avem pe Hristos la un nivel şi restul Trupului primeşte ordinele lui de la Cap la următorul nivel folosind darurile pe care Duhul Sfânt le-a dat lor în misiunile respective în care Domnul le-a aşezat. Şi apoi Conducătorii şi Bătrânii bisericii care sunt „slujitorii tuturor” sunt în esenţă sub membrele Trupului dacă ar fi să alcătuim o diagramă organizatorică. Misiunile sunt stabilite de El cu membrele Trupului Său ducând misiunea unde El i-a aşezat. Slujba unui Bătrân al bisericii este să meargă lângă aceşti oameni şi misiuni ca un consilier / sfătuitor, cineva care să sară cu idei şi cineva care are grijă şi care se va ruga pentru oamenii implicaţi în misiunea lor.

Amintindu-ne că ea este biserica Domnului şi că întregul Consiliu al Bătrânilor bisericii stă împreună căutând mintea Domnului, rezultatul va fi că niciodată nu vom avea Bătrâni ai bisericii „Stăpânind peste ea”, deoarece ei sunt toţi slujitori care caută o decizie unanimă cu privire la ceea ce doreşte Domnul pentru Biserica Sa.

4. Fiţi exemple – „Priviţi la cei care conduc şi considerând sfârşitul vieţii lor, imitaţi-le credinţa.” Aceasta este ceea ce trebuie să facă Bătrânii bisericii. Ei trebuie să trăiască în faţa tuturor astfel ca alţii să vadă sfârşitul vieţii lor şi umblarea lor spirituală în viaţa lor de acasă, la lucru, în comunitatea lor, etc…. Văzând conducerea lor slujitoare şi stilul lor de viaţă al Noului Legământ oile în schimb vor fi convinse să se supună şi să îl urmeze şi ele pe Domnul lor.

NOTE DE SUBSOL
1. Servant Leadership and Eldership, note din Conferinţa Pastorilor PBC din 1992
2. A Pastors Authority, Ray C. Stedman
3. Spiritual Leaders in the Local Church, Fred G. Zaspel
4. Leadership Authority in the Church, DD Paul Benware
5. Authority, Maryn Lloyd-Jones
6. Shepherds and Sheep, Jerram Barrs
7. Church Authority,, Leland M. Haines

http://www.voxdeibaptist.org/slujirea_conducerii.htm

Ateul Richard Dawkins spune că eradicarea religiei nu ar fi o idee bună

Richard Dawkins, autorul unei noi cărți intitulate „Outgrowing God” („Prea mare pentru Dumnezeu”, n. trad.) și unul dintre cei mai cunoscuţi atei în viaţă, spune că interzicerea religiei ar fi o idee proastă.

Dawkins a declarat pentru ziarele britanice „The Times” și „Sunday Times” că se teme că dacă religia ar fi abolită, atunci asta „le-ar da oamenilor un cec în alb pentru a face lucruri cu adevărat rele.”

„Este posibil ca oamenii să-şi permită să facă lucruri rele pentru că nu mai cred că există un Dumnezeu care să îi urmărească”, a spus el. Așa cum camerele de supraveghere descurajează hoţii din magazine, oamenii s-ar elibera de orice constrângeri şi ar comite infracțiuni dacă nu ar fi o „cameră de supraveghere spion divină pe cer citindu-le fiecare gând”.

Dawkins a povestit ziarelor despre un experiment al profesoarei Melissa Bateson de la Universitatea din Newcastle. Ea a aşezat o „cutie a cinstei” într-o sală de mese a universității pentru ca studenţii să-și plătească singuri băuturile – cafea, ceai sau lapte – și a pus o listă de prețuri pe perete. Studenţii trebuiau să pună bani în cutie şi să se servească cu băutura dorită, pe principiul corectitudinii, fără ca nimeni să-i urmărească. Pentru câteva săptămâni, a decorat peretele de deasupra cutiei cu  imagini cu flori. Pentru alte câteva săptămâni, a plasat deasupra o imagine a unei perechi de ochi care privesc. Oamenii au plătit „de aproape trei ori mai mult pentru băuturile lor atunci când a fost afișată imaginea cu ochii, decât atunci când au fost florile”, a scris ea și ceilalți cercetători care au fost implicaţi într-o lucrare despre experiment.

Dawkins a discutat despre acest experiment în „Outgrowing God”, într-un capitol intitulat „Avem nevoie de Dumnezeu pentru a fi buni?”

„Chiar dacă este sau nu absurd, pare, din păcate, plauzibil că, dacă cineva crede cu sinceritate că Dumnezeu îi urmărește fiecare mișcare, atunci ar putea fi mult mai probabil să fie o persoană bună”, a scris Dawkins. „Trebuie să recunosc că urăsc această idee. Vreau să cred că oamenii sunt mai buni decât atât. Aș dori să cred că suntem cinstiţi, indiferent dacă cineva ne urmărește sau nu.”

Dawkins a spus că „teoria camerei spion” nu reprezintă „un motiv bun” pentru ca el să creadă în Dumnezeu, dar cu toate acestea recunoaște că [credinţa în Divinitate] este un lucru benefic pentru toată lumea. Referindu-se la o societate care afirmă existența lui Dumnezeu, el a scris: „S-ar putea reduce rata criminalității”.

Ken Ham, fondatorul și președintele organizaţiei creștine „Answers în Genesis”, spune că există o ironie în argumentul lui Dawkins.

„Dawkins și-a petrecut toată viața luptând împotriva lui Dumnezeu (un Dumnezeu despre care el nici nu crede că există)”, a scris Ham pe website-ul Answers în Genesis. „Dar el totuşi recunoaște că ateismul nu oferă un fundament penru moralitate, unul care este necesar pentru a împiedica oamenii să facă„ lucruri cu adevărat rele ”. Fără o bază biblică, orice este permis – cine suntem noi să spunem ce este corect sau greșit? Nu există un reper final. Totul devine relativ; fiecare face ceea ce consideră că este bine. De fapt, Dawkins admite că ateismul este total falimentar din punct de vedere moral.

,,Singurul mod în care putem avea un standard final pentru moralitate este dacă Dumnezeu există și Biblia este adevărată”, a scris Ham. „Fără ea, moralitatea este pur și simplu arbitrară. În cele din urmă, Dawkins știe acest lucru pentru că Dumnezeu și-a scris legea pe inima lui Dawkins (Romani 2:15), așa cum şi-a scris-o pe toate inimile. ”

Cu toate acestea, spune Ham, există un „motiv mult mai important de a crede în Dumnezeu” decât acela de a reduce rata criminalității.

„Fară Hristos, ne îndreptam spre o eternitate fără Dumnezeu din cauza păcatului nostru”, a scris Ham. „Dar Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a devenit om, a murit pe cruce în locul nostru și a înviat din morți. Dacă ne pocăim și credem în numele Lui, primim darul fără plată al vieții veșnice. Acesta este mesajul pe care Dawkins și toți ceilalți trebuie să-l creadă și să-l accepte. ”

Ateul Richard Dawkins spune că eradicarea religiei nu ar fi o idee bună

Ziua a 11-a: Păreri ale unui hindus din diaspora – #Pray15Days

   30-10-2019 08:49:33

 

 

Photo: Ian Muttoo – Flickr, CC BY-SA 2.0  (cropped) – BAPS Shri Swaminarayan Mandir în Toronto, Ontario

Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească. (Faptele Apostolilor 17:24-27a)

Yash, un fost hindus, acum urmaș al lui Hristos, a spus: „Pentru un hindus care trăiește în afara Indiei de câteva generații, aceste versete au fost unele dintre cele mai relevante și reconfortante versete din Scriptură pentru viața mea. Într-o epocă în care diferențele culturale și religioase sunt acute, încordate și deseori scoase în evidență de media populară, aceste versete îmi amintesc că nu sunt un intrus. Am fost conceput în inima lui Dumnezeu pentru un timp ca și acesta. Strămoșii mei au venit în Canada căutând o viață mai bună, oportunități economice și stabilitate politică/socială. Însă principalul motiv pentru care eu sunt înca în Canada, în 2019, este pentru ca să Îl caut și să Îl găsesc pe Hristos.”

„Milioane de oameni din lumea hindusă au emigrat din diverse motive. Foarte puțini își dau seama însa că Dumnezeu e Cel care a decis unde au ajuns să trăiască fiecare, astfel încât acolo să poată să Îl caute și să Îl găsească pe El.”

Despre Yash                                                             

Când Yash avea numai nouă ani, a venit împreună cu familia lui din Insulele Fiji în Canada. Provenind dintr-o familie hindusă de preoți, Yash a devenit  încă de la o vârstă fragedă foarte religios.

În timpul facultății, Yash a cunoscut un tânăr creștin pe nume Mark. Deși au dezbătut des subiectul religiei, ceea ce i-a atras atenția lui Yash a fost blândețea și dragostea lui Mark. Când Yash a început să se deschidă în fața lui Mark, povestindu-i despre problemele si traumele din viața sa, Mark l-a îndemnat să se roage lui Isus. După această rugăciune, Yash a fost vindecat în mod supranatural și a primit o pace deplină de la Dumnezeu… totuși încă nu era pregătit să își predea viața lui Isus și să Îl recunoască ca fiind singura cale.

Mark nu a încetat să se roage pentru Yash, și a îndemnat și biserica pe care o frecventa să se roage. Într-o călătorie spirituală în India, Yash a avut o altă experiență supranaturală, personală cu Isus, care i-a schimbat viața pentru totdeauna. Acum Yash împărtășește și altora despre iubirea lui Hristos și transmite mesajul Evangheliei în moduri relevante culturii și comunităților locale Hinduse și Sikhe din Canada.

Ne rugăm:

  • Ca Dumnezeu să pună în inima Hindușilor din diaspora o sete pentru El. (Psalmul 63:1)
  • Ca toți creștinii să împărtășească dragostea lui Hristos cu hindușii care locuiesc lângă ei. (Filipeni 2:3-5)

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/30/ziua-a-11-a-pareri-ale-unui-hindus-din-diaspora-pray15days/?

Cătălin Sturza: „Cele trei religii monoteiste condamnă eutanasierea și sinuciderea asistată” — Știri pentru viață

de Cătălin Sturza, Blogurile Adevărul Cele trei religii monoteiste, creştinismul, iudaismul, şi islamul, condamnă eutanasierea şi sinuciderea asistată, ne anunţă Hotnews. Înalţi reprezentanţi ai celor trei religii monoteiste – creştinismul, iudaismul şi islamul – au semnat şi predat papei Francisc un document în care se pronunţă ferm împotriva eutanasiei şi sinuciderii asistate, „care sunt intrinsec… via […]

Şase oameni periculoşi care pot să-ţi distrugă biserica

oamenii ăştia ţi-ar putea face rău bisericii - imagine preluată de pe charismanews.com

Pentru mai bine de 2000 de ani biserica a supraviețuitlarăzboaiepersecuție,ereziitiranișarlataniprofeți falșiescroci și rebeli dezbinători. Satan a atacat biserica din exterior și a infiltrat-o din interior, însă cu toate acestea Creștinismul crește mai rapid în anumite părți ale lumii decât oricând altcândva din istoria umanității.

Asta nu înseamnă neapărat că diavolul s-ar retrage. El este un dușman neobosit, iar noi trebuie să fim în mod constant conștienți de schemele lui. Atunci când diavolul atacă… el folosește în mod normal agenți umani care duc la îndeplinire lucrarea sa. Acesta este și motivul pentru care liderii bisericii sunt chemați să protejeze poporul lui Dumnezeu de cei care ar putea deturna misiunea noastră.

În toți anii mei de slujire am observat că trucurile diavolului sunt de fapt la fel, oriunde ai merge. El folosește o proiecție familiară de caractere care să pună discordie în biserică, să ne distragă de la misiunea noastră și să ne facă să ne schimbăm direcțiaDacă acești oameni sunt ocupați în cadrul bisericii tale, ei trebuie confruntați. Nu lăsa niciodată pe următorii șase oameni să pună mâinile pe volanul de conducere al bisericii:

  1. Controlorul financiar.Fiecare biserică are nevoie de sfatul înțelept al sfinților mai în vârstă, inclusiv al acelora care au experiență în domeniul afacerilor. Doar că uneori, atunci când oameni imaturi spiritualisunt puși în astfel de poziții, ei pot dezvolta un sens de proprietate sau de îndreptățire. Dacă acest aspect nu este verificat, ei încearcă să-și folosească banii proprii pentru a cumpăra influență. Acesta a fost de fapt și păcatul lui Anania și Safira din Faptele Apostolilor 5 – șipedepsirea lor severă a clarificat aspectul că lui Dumnezeu nu îi place când oamenii încearcă să controleze biserica Sa cu banii lor. Iacov 2:1-7 îi avertizează pe liderii de biserică să nu dea locuri în fața bisericii celor bogați. Cu toate acestea… în multe congregații membrii bogați și-au mituit traseul lor spre a ajunge într-un loc de favoare așa încât să poată lua ei deciziiacolo. Pastorii slabi nu vor schimba acest tip de comportament pentru că… ei se tem să nu ofenseze pe marii donatori.
  2. Auto-intitulatul proroc.Trebuie să dorim cu seriozitate darul profețieiîn bisericile noastre. Dar apostolul Pavel i-a avertizat și pe coloseni cu privire laoamenii super-spirituali care pretind că știu întotdeauna ceea ce spune Dumnezeu celor din conducere (Coloseni 2:18-23).

Diferența dintre profeții adevărați și cei auto-proclamați este atitudinea lor. Profeții legitimi sunt iubitori, au o inimă de slujitor și sunt supuși autorității evlavioaseProfeții periculoși sunt cei care nu pot fi corectați. Ei sunt mândrii din punct de vedere spiritual, tind să fie singuratici și adesea lasă o urmă de relații distruse în urma lorSă nu lăsați niciodată pe cineva de acest gen să fie într-o poziție de conducere.

  1. Primitorul de atenție.În biserică noi îi încurajăm pe voluntari să-și descoperedarurile lor. Aceasta funcționează bine atunci când cineva apare în jurul lor și are nevoie să dovedească ceva cuiva sau persoanei sale. Apoi… lucrurile devin ciudate– mai ales pentru că bisericile au platforme și microfoaneOamenii nevoiași din punct de vedere emoțional vor scena. S-ar putea chiar să ceară o șansă de a predica sau de a cânta un solo – și s-ar putea să se înfurie dacă nu îi lași.

Din citirea mea a ScripturiiDumnezeu nu alege oamenii care vor să fie în reflector. El cheamă bărbați și femei zdrobite care știu că nu au nimic de oferit.El alege lideri care nu se încred în abilitatea lor ci în El. Noi trebuie să-i învățăm pe acaparatorii de atenție imaturi că Dumnezeu trebuie să zdrobească toată ambiția egoistă înainte ca El să-i poată pune într-o poziție sau postură vizibilă. Și trebuie să-i învățăm că lucrarea este cu privire la a sluji atunci când nimeni altcineva nu te vede.

4. Răzbunătorul amar.
 Biserica este plină de oameni care au fost răniți de pastori sau de alți membrii de biserică. Asta este de înțeles. Dar dacă cineva nu și-a rezolvat rănile propriiei pot răspândi resentimentul lor precum un cancerEvrei 12:15 ne avertizează să fim atenți cu privire la cei care au o ”rădăcină de amărăciune” deoarece ei vor cauza tulburare și vor pângării pe mulți.Amărăciunea este adesea și cauza multor dezbinări de biserici. Să nu lași niciodată o persoană cu amărăciune să fie într-o poziție de conducere.

  1. Prădătorul sexual.Pavel a spus bătrânilor din Efes să ”luați seama deci la voi înșivă și la toată turma”(Faptele Apostolilor 20:28). Această atitudine de vigilență este în mod special importantă în mediul sexual lipsit de griji din zilele de astăzi. Lupii prădează pe cei inocenți – și asta îi include pe copii, femeile abuzate care au o stimă de sine scăzută și oricine altcineva care se luptă cu confuzia sexuală. Bisericile trebuie să pună în aplicare reguli stricte cu privire la cine lucrează cu copiii și cu tinerii. Și noi trebuie să fim voitori să confruntăm pe orice persoană imorală – bărbat sau femeie – care se folosește de biserică să-și găsească un nou partener de sex.
  2. Imaturul știe-tot.Cu mult timp în urmă, Satan a condus o rebeliune angelică în ceruri. De atunci, mulți lideri tineri au încercat să răstoarne pe liderii mai în vârstă ca să înceapă mișcări noi. Acest proces este întotdeauna murdar și care produce divizare – și cei care conduc astfel de rebeliuni descoperă că ciclul acesta murdar este repetat și atunci când ajung și ei în vârstă. Ce oferi aia primești.

Am putea elimina această durere dacă liderii tineri l-ar imita pe David, care a așteptat cu răbdare ca Dumnezeu să-i dea tronul în loc să pună mâna pe poziția regelui Saul. Oricare lider tânăr care este prea dornic să conducă nu a fost pe deplin testat. 1 Timotei 3:6 ne avertizează de faptul că nu trebuie să punem un nou convertit într-o poziție de conducere, ”să nu fie convertit de curând, ca nu cumva să se umfle de mândrie și să cadă sub aceeași condamnare ca și diavolul”(1 Timotei 3:6).

Biblia ne-a oferit avertismente clare cu privire la cine să avem încredere în domeniul conducerii în biserică. Nu acordați vreunuia din aceste șase caractere vreo poziție în biserica voastră până ce nu au căzut pe stâncă și să lase pe Duhul Sfânt să transforme caracterul lor.

J. Lee Grady

Notă

Materialul de mai sus a apărut inițial în CharismaNews, scris de J. Lee Grady (foto alăturat). Lee Grady este fostul editor al Charisma, din 2010 s-a dedicat spre slujirea cu normă întreagă; el conduce The Mordecai Project, o organizație caritabilă creștină care aduce vindecarea lui Isus către femeile și fetele care suferă de abuz și opresiune culturală. El este autorul a câtorva cărți printre care și 10 Lies the Church Tells Women (10 minciuni pe care le spune biserica femeilor), recent a lansat cartea Set My Heart on Fire (Înflăcărează-mi inima), publicat de Charisma House. El poate fi urmărit pe Twitter la @LeeGrady, sau pe site-ul său, themordecaiproject.org. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/06/sase-oameni-periculosi-care-pot-sa-ti.html?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sase-oameni-periculosi-care-pot-sa-ti-distruga-biserica/

Șase avertizări că stilul tău de conducere eșuează

Când leadership-ul eșuează... suntem ca printr-o pădure în ceață - imagine preluată de pe commons.wikimedia.org

Când conducerea bisericii eșuează congregația este în necaz. Care sunt cele 6 semne că stilul tău de conducere este în declin?

Implicarea în declin

Cred că biserica nu va merge niciodată unde pastorul ei nu dorește să conducă. De exemplu, când am ajuns la biserica unde sunt acum și slujesc ca pastor, nu exista absolut nici o lucrare de evanghelizare, de misiune și nici vreo altă activitate prin care biserica să fie implicată în comunitate… așa că am început o serie de sesiuni de instruire desemnate să echipeze biserica să facă evanghelizare.

Am început să planific anumite activități care să ne facă să mergem în comunitatea unde erau de fapt oamenii. Ceea ce am descoperit curând a fost faptul că ei – congregația – nu ar fi mers singuri în comunitate dacă eu nu eram voitor să fac primul pas și să merg cu ei. În timp ce am dus pe câțiva membri din biserică alături de mine, de la ușă la ușă, în a mărturisi, ei au început să arate mai mult interes în a împărtăși Evanghelia cu familia lor, cu prietenii lor și cu vecinii lor. Una e să-i echipezi pe oameni și cu totul altceva este să stai în spate și să aștepți ca ei să facă toate… fără ca eu să merg alături de ei. Când i-am întrebat cu privire la ultima dată când au făcut evanghelizare, pe fața lor a apărut o privire goală. Un tip a răspuns într-un final… „Ei bine, niciodată„. Ultimii trei pastori care au mai fost acolo aparent nu au avut nici un interes în evanghelism sau alte activități de misiune și, din moment ce ei nu conduceau… implicarea membrilor era ZERO. Conducerea de la biserică a eșuat într-un mod mizerabil și aceasta explică motivul pentru care nu era nici un fel de implicare.

A lucra mai greu dar cu realizări mai slabe

Cred că fiecare pastor și familia lui are nevoie de timp în care să fie departe de slujire și să poată să-și refacă atât mintea cât și duhul. Atunci când se pare că sarcinile de muncă ale unui pastor sau al unui lider de biserică sunt în creștere din ce în ce mai mult, deși tot mai puțin se realizează, acolo este o problemă serioasă! E momentul să faci un pas în spate și să te uiți la care este ținta. Care este scopul din spatele muncii tale (ca pastor sau ca lider din biserică)? Oare liderul lucrează din greu în loc să lucreze cu istețime? Care este prioritatea? Nu este scopul bisericii acela de a-L glorifica pe Dumnezeu? Există oare prea multă „muncă ocupată” ca să se realizeze în fond ceva? Fă un pas în spate pentru un moment pentru că s-ar putea să nu poți vedea pomii din pădure. Poate că e vremea să delegi pe cineva. Socrul lui Moise, Ietro, a văzut că Moise era mult prea ocupat și că avea nevoie de ajutor. Cu cât se adună mai multă muncă, cu atât mai mult nu vei delega pe alții să facă parte din această muncă. Dacă muncești din greu și ești mai puțin realizat, conducerea ta este în mod aparent în eșec. Caută ajutor!

Programele mai presus de oameni

Aceasta este un aspect pe care a trebuit să îl învăț pe calea cea grea. Am început să am un cămin de îngrijire a oamenilor prin a începe un studiu biblic miercurea seara. Pe măsură ce creștea numărul participanților, am încercat să trag pe alți membrii din biserică să devină implicați. Cu tristețe o spun… doar câțiva au vrut să ajute… așa că în prima miercuri noapte doar vreo 7 oameni au apărut. Am fost sleit… dar în miercurea următoare… nu a venit nimeni. Am lăsat biserica să știe de cât de dezamăgit eram… doar că eu eram mai interesat în a face această lucrare să continue decât să cer altora să se implice. Vroiam o nouă mobilizare în cadrul căminului local de îngrijire… indiferent de ceea ce gândeau ceilalți. Aceasta a fost o greșeală. Ceea ce trebuia să fac era să am o întâlnire și să discut direct cu membrii legat de această chestiune. Probabil că ei ar fi contribuit cu anumite idei bune, și dacă erau și implicați în procesul de edificare a acestei lucrări, cred că ei ar fi preluat controlul asupra slujirii acesteia. Problema tristă e că eu am făcut toate singur și apoi i-am făcut pe ei să se simtă vinovați pentru că nu au participat. Eu eram cel vinovat pentru că am pus programele mai presus de oameni. Aceasta era un eșec în cadrul conducerii mele.

Familia deziluzionată

Aceasta este o zonă oarbă pentru mulți pastori. Pastorul este așa de ocupat cu biserica și cu toate celelalte activități încât familia începe să fie ignorată. Înainte să știi… de mult sunt duse toate momentele de petrecere alături de familie, cina împreună cu familia, activități sportive, o seară de ieșit în oraș cu soția… și curând ea se va simți ca o văduvă veritabilă. Atunci când începi să observi o familie îmbufnată și cum parcă toți sar în cap, unul la altu, poate că e timpul să pui familia prima. Cred că lucrarea primordială a unui bărbat trebuie să fie familia sa. Ordinea ar fi cam așa: Dumnezeu primul, apoi familia și apoi biserica. De prea multe ori această ordine se inversează și lucrurile nu decurg bine. Și acesta este un semn de eșec în conducere… conducerea din căminul tău!

Refuzul de a asculta de alții

Una din cele mai mari resurse pe care le am este să am un mentor mai în vârstă care îmi va vorbi în dragoste și adevăr. După cum zice și proverbul, mai bine rănile unui prieten decât săruturile unui dușman (Proverbe 27:6), atunci când un lider de biserică nu are timp pentru opinia altora, sau când alții au încercat să vorbească cu ei dar… și-au întors spatele, liderul pierde o resursă valoroasă. Un prieten de încredere sau un mentor este indispensabil. Cred că fie Pavel are nevoie de un Timotei, dar și fiecare Timotei are nevoie de un Pavel. Eu am un pastor mai în vârstă care este mentorul meu și merg la el să-mi facă o favoare; îl rog să-mi spună adevărul atunci când o dau în bară sau când am dat de bucluc și sunt urmărit de necazuri. Atunci când liderii de biserică refuză să asculte la sfatul altora, mai ales al unei persoane de încredere, al unui mentor mai experimentat, aceasta este un eșec în cadrul conducerii bisericii și nu se va sfârși cu bine. Aceasta este o pată oarbă pentru o mulțime de pastori. Ei trebuie să stea smeriți pentru că dacă nu se smeresc singuri, Dumnezeu o va face pentru ei și una este mai puțin dureroasă decât cealaltă.

Refuzul de a se auto-disciplina

E atât de ușor să ignori timpul de studiu al Bibliei, timpul de rugăciune consistentă, un timp regulat, și timpul adecvat de studiu și pregătire pentru predică. Atunci când disciplina de citirea regulată a Bibliei, studiul, și rugăciunea încep să scadă… liderul scapă mingea. De prea multe ori această tendință pare să fie legată cu obiceiurile greșite de a mânca și nici un fel de exercițiu care poate duce la vină și stres, și este o problemă care se hrănește singură. Cu cât mai mare vina, cu atât mai mare stresul, cu cât mai mare stresul, cu atât mai rea dieta și disciplina de sine, care duce la mesaje ineficiente și mlăștinoase… și mesajele rele sun direct proporționate cu oile flămânde din turmă. Mentorul lui Timotei, Apostolul Pavel, i-a spus să „Străduiește-te să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care nu are de ce să-i fie rușine, care explică drept Cuvântul adevărului.” (2 Timotei 2:15). Nu ai vrea să te faci de rușine înaintea congregației tale prin a avea o predică ciudată și într-o zi va trebui să stai să dai socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru că învățătorii vor da o mai mare socoteală (Iacov 3:1). Un indicator puternic al conducerii care eșuează este refuzul de a avea o auto-disciplină.

Concluzie

Ca să eviți un eșec în cadrul conducerii, amintește-ți că biserica nu va dori să meargă unde tu nu ești dornic să conduci. Dacă muncești prea greu, cere ajutor. Încearcă să nu pui programele mai presus de oameni pentru că oamenii sunt întotdeauna mai importanți decât programele. Dumnezeu nu unge programe, El unge oameni. Nu neglija prima ta zonă de slujire… familia ta. Menține o minte deschisă și cere în mod smerit ajutor și acceptă sfatul altora și ascultă de oameni… chiar dacă nu urmezi sfatul lor. Și în cele din urmă, stai pe genunchi, stai în Cuvânt, ai grijă de tine însuți. Dacă faci aceste lucruri, probabil că vei fi mai puțin probabil să ai un eșec în cadrul conducerii tale.

Notă

: Articolul de față este scris de Pastorul Jack Wellman (foto alăturat), un bun prieten al meu, publicat și preluat din site-ul Christian Media Magazine, care – culmea – nici măcar nu îl citează ca autor al acestui material! Articolul este tradus cu aprobarea în scris din partea autorului. Jack Wellman este un autor creștin și pastor al bisericii Mulvane Brethren Church din Mulvane, Kansas. Jack a absolvit seminarul Southern California Seminary și a scris cărți de natură teologică precum: “Teaching Children The Gospel/How to Raise Godly Children“(Învață pe copii Evanghelia / Cum să creşti copii evlavioşi), “Do Babies Go To Heaven?/Why Does God Allow Suffering?“ (Bebeluşii merg în Rai? / De ce permite Dumnezeu suferința?), și “Blind Chance or Intelligent Design?, Empirical Methodologies & the Bible“ (Șansă oarbă sau Plan Inteligent? Metodologii empirice și Biblia). Jack este tată și bunic, și este licențiat în istorie, educație și știința. Pentru mai multe articole de Jack Wellman și alți autori, vizitați site-ul WhatChristiansWantToKnow.com Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, această notă de final, și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2017/06/6-avertizari-ca-stilul-tau-de-conducere.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sase-avertizari-ca-stilul-tau-de-conducere-esueaza/

Statul paralel și Biserica Domnului Hristos

Publicat pe 20 Mar 2018 // 0 comentarii

Zilele trecute am auzit despre statul paralel. Românii au dat unei structuri de tip caracatiță care acționează din umbră după o agendă bine definită care este împotriva intereselor națiunilor numele de STAT PARALEL. O exista, nu o exista?
Și în Statele Unite ale Americii este această problemă. Americanii îl numesc statul profund. O exista, nu o exista?
Din cele mai vechi timpuri, citim în istorie, au existat structuri secrete care au acționat din umbră. În cadrul acestora s-au pus la cale războaie, revoluții, lovituri de stat, tratate de pace, rapturi, crime, anexări teritoriale, compromiterea unor lideri, acapararea unor resurse, menipularea maselor cu diferite scopuri etc. etc. etc.
În Biblie un exemplu de stat paralel, stat profund, este structura pusă la cale de Absalom prin care își detronează tatăl ( 2 Samuel 15). A fost un plan demonic foarte bine alcătuit, stratagic, iar în fața acestui plan, David, a putut doar să constate că dacă nu fuge va avea un final tragic.
Un alt plan secret din Biblie, tot demonic, a fost legat de judecarea apostolului Pavel (Fapte 23:12-16; 25:2-3). Trebuia organizat un simulacru al unei judecăți doar ca Pavel să ajungă între ei iar apoi era lichidat. Planul a fost făcut în ascuns dar nimic ascuns nu rămâne ascuns.
Existența statului profund, paralel, este una certă și în România și în SUA. Dar la fel de certă, putem spune mai certă, este existența unei structuri prezente pe lângă Biserică care imită foarte bine Biserica dar nu face parte din Biserică pentru că nu este în Hristos, deși pozează că este parte a Bisericii. Scopul acestei structuri este distrugerea valorilor sfinte, eliminarea oamenilor lui Dumnezeu,  pregătirea căii lui anticrist.
Unii pot ca să spună că este prea de tot ca să crezi că în Biserică poate exista o structură paralelă, o structură profundă care doar mimează că este din Hristos, ea fiind clar împotriva Domnului Hristos. Aș putea ușor să vă conving cu exemple începând cu Vatican II și maratonul ecumenismului care a trecut granițele spre islam. Nu voi apela la istorie ci la revelația lui Dumnezeu, la Sfânta Scriptură: „Păziţi-vă de proroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori.” –  Matei 7:15

„Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma,” – Fapte 20:29

 „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi  între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care  i-a răscumpărat şi vor face  să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.” – 2 Petru 2:1

„Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi, ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.” – 2 Corinteni 2:17

 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca  să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Căci  s-au strecurat printre voi unii oameni scrişi  de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc  pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.” – Iuda 3,4.

 

Hristos îi numește lupi răpitori și ne spune nouă să ne păzim de ei, este datoria noastră să ne păzim de ei căci vor veni cu certitudine. Apostolul Pavel îi numește lupi răpitori care nu vor cruța, sunt fără milă, au un plan stabilit de a distruge. Iuda spune că sunt oameni neevlavioși care schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu și vedem azi mai mult ca oricând cum oamenii neevlavioși disprețuiesc manifestările reale ale Duhului Sfânt dar promovează discoteca, rock-ul, îi interesează doar imaginea lor axată pe fire , poziția lor, necontând pentru ei sfințenia și sfințirea, luptând împotriva a ceea ce a instituit Dumnezeu.
Da, există stat profund și există o structură infiltrată pe lângă Biserica Domnului, cu certitudine!

Sola Scriptura şi Biserica primară de William Webster

download

Sola Scriptura şi Biserica primară
de William Webster

Reforma a fost responsabilă de restaurarea principiului sola Scriptura în Biserică, principiu care fusese în vigoare în Biserică încă de la începutul epocii post-apostolice. Iniţial, învăţătura apostolilor s-a transmis pe cale orală dar, o dată cu încheierea perioadei apostolice, întreaga revelaţie specială care Dumnezeu dorea să fie păstrată pentru om a fost codificată în Scripturile scrise. Sola Scriptura este acea învăţătură şi credinţă că astăzi există o singură revelaţie specială de la Dumnezeu pe care omul o posedă, Scripturile scrise sau Biblia şi, în consecinţă, Scripturile sunt suficiente în ce priveşte conţinutul şi ele reprezintă autoritatea finală pentru Biserică din pricina naturii lor, întrucât sunt inspirate de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nici o parte a revelaţiei păstrate sub forma tradiţiei orale nu există independent de Scriptură. Pe de altă parte, în secolul al XVI-lea, Conciliul de la Trent a declarat că revelaţia lui Dumnezeu nu era cuprinsă numai în Scripturi. Parţial ea se regăsea în Scripturile scrise şi parţial în tradiţia orală şi, prin urmare, Scripturile nu erau suficiente sub aspectul conţinutului.

Aceasta a fost părerea universală a teologilor romano-catolici, timp de secole după Conciliul de la Trent şi este şi astăzi părerea predominantă. Oricum, este interesant de observat că în cercurile romano-catolice există astăzi o dezbatere continuă printre teologi cu privire la natura Tradiţiei. Nu există o înţelegere clară legată de ce este Tradiţia în romano-catolicism. Unii sunt de acord cu Conciliul de la Trent, iar alţii nu. Însă perspectiva adoptată la Trent este în contradicţie şi respinge credinţa şi practica Bisericii din epoca patristică. Biserica primară a păstrat principiul sola Scriptura în sensul că a crezut că orice doctrină trebuie dovedită pe baza Scripturii, iar dacă nu putea fi adusă o asemenea dovadă, doctrina respectivă trebuia respinsă.

Încă de la începutul epocii post-apostolice, în scrierile celor pe care îi cunoaştem cu numele de părinţii Bisericii găsim un apel exclusiv la Scripturi pentru o învăţătură bună a doctrinei şi pentru apărarea acesteia împotriva ereziei. Scrierile părinţilor Bisericii emană efectiv spiritul Vechiului şi Noului Testament. Întâlnim acelaşi lucru şi în scrierile apologeţilor, precum Iustin Martirul şi Atenagora, de la începutul secolului al II-lea, spre mijlocul lui. În nici una din aceste scrieri nu există vreun apel la autoritatea Tradiţiei ca fiind un ansamblu de revelaţie separat şi independent. Spre mijlocul şi sfârşitul celui de-al II-lea secol, în scrierile lui Ireneu şi Tertulian întâlnim pentru prima oară conceptul de Tradiţie Apostolică, păstrată în Biserică în formă orală. Cuvântul ‚Tradiţie’ înseamnă simplu învăţătură. Dar la ce se referă aceşti părinţi atunci când spun că această Învăţătură sau Tradiţie Apostolică este păstrată pe cale orală? Ceea ce vroiau ei să spună era că episcopii Bisericii predică oral cuvântul şi că oricine este interesat să înveţe Tradiţia Apostolică adevărată putea să o facă prin simpla ascultare a învăţăturilor orale ale episcopilor oricăreia dintre bisericile ortodoxe din acele vremuri. Ireneu şi Tertulian declară emfatic faptul că întreaga învăţătură a episcopilor care a fost dată pe cale orală îşi avea rădăcina în Scriptură şi putea fi dovedită din Scripturi. Ambii părinţi ne prezintă conţinutul doctrinar efectiv al Tradiţiei Apostolice care era predicată în biserici şi fiecare doctrină porneşte de la Scriptură. În această Tradiţie Apostolică nu există nici o doctrină care să nu fie găsită în Scriptură şi în scrierile acestor părinţi nu există nici un apel la o Tradiţie de natură orală pentru a apăra ceea ce ei numesc Tradiţia Apostolică. Pentru Ireneu şi Tertulian, Tradiţia Apostolică este pur şi simplu Scriptura.

Ireneu a fost cel care a afirmat că, iniţial, apostolii au predicat verbal şi învăţătura lor a fost ulterior consemnată în scris, în Scripturi şi, de atunci, acestea au devenit stâlpul şi temeiul credinţei noastre. Afirmaţia lui spune astfel: „Nu am învăţat de la nimeni alţii planul mântuirii decât de la cei prin care Evanghelia a ajuns până la noi; aceştia au proclamat-o la un moment dat în public şi, într-o epocă mai târzie, prin voia lui Dumnezeu, ne-au transmis-o prin Scripturi, ca să fie temelia şi stâlpul credinţei noastre” (Alexander Roberts & W.H. Rambaugh Translators, Scrierile lui Ireneu, Împotriva ereziilor (Edinburgh: T & T Clark, 1874), 3.1.1). Tradiţia – când se referă la proclamarea orală, precum predicarea sau învăţarea – era văzută mai întâi drept prezentarea orală a adevărului scriptural sau drept codificarea adevărului biblic sub forma unei mărturisiri de credinţă.

Ireneu şi Tertulian au avut discuţii contradictorii cu gnosticii, care au fost cei dintâi care au sugerat şi au învăţat pe alţii că deţineau o tradiţie apostolică orală independentă de Scriptură. Aceşti părinţi din perioada de început au respins o asemenea noţiune şi au apelat numai la Scriptură pentru proclamarea şi apărarea doctrinei. Istoricul bisericii, Ellen Flessman-Van Leer, afirmă acest fapt: „Pentru Tertulian, Scriptura este singurul mijloc pe baza căruia el respinge sau validează o doctrină în ce priveşte conţinutul acesteia… Pentru Ireneu, doctrina bisericii cu siguranţă nu este niciodată pur tradiţională; din contră, ideea că ar putea exista ceva adevărat, transmis exclusiv viva voce (oral), este o orientare a gândirii gnostice… Dacă Ireneu doreşte să dovedească adevărul unei doctrine în ce priveşte conţinutul acesteia, el recurge la Scriptură, pentru că în ea este accesibilă în mod obiectiv învăţătura apostolilor. Dovezile provenite din tradiţie şi Scriptură slujesc unuia şi aceluiaşi scop: identificarea învăţăturii bisericii ca fiind învăţătura apostolică originală. Cea dintâi stabileşte că învăţătura bisericii este învăţătura apostolică, iar cea de-a doua arată ce este această învăţătură apostolică” (Ellen Flessman-van Leer, Tradiţia şi Scriptura în Biserica primară (Van Gorcum, 1953, pp. 184, 133, 144).

Biblia a fost autoritatea finală pentru părinţii din epoca patristică. Ea era suficientă sub aspectul conţinutului şi arbitrul final în toate problemele de adevăr doctrinar, după cum a subliniat JND Kelly: „Cel mai clar semn al prestigiului de care se bucură (Scriptura) este faptul că aproape întregul efort teologic al părinţilor, fie că scopurile lor erau polemice sau constructive, era îndreptat spre ceea ce cuprindea expunerea Bibliei. În plus, pretutindeni era de la sine înţeles că orice doctrină trebuia să aibă mai întâi o baza scripturală pentru a putea fi acceptată” (Doctrine creştine timpurii (San Francisco: Harper & Row, 1978), pp. 42, 46).

Heiko Oberman face următoarele comentarii cu privire la relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie în Biserica primară: „Pentru Biserica primară, Scriptura şi Tradiţia nu se excludeau reciproc sub nici o formă: kerygma (mesajul Evangheliei), Scriptura şi Tradiţia coincideau pe deplin. Biserica predica kerygma care se găsea integral în formă scrisă, în cărţile canonice. Tradiţia nu era înţeleasă ca o adăugire la kerygma conţinută în Scriptură, ci drept o transmitere a aceleiaşi kerygma într-o formă vie: cu alte cuvinte, totul se găsea în Scriptură şi, în acelaşi timp, totul era cuprins în tradiţia vie” (Recolta teologiei medievale (Cambridge: Harvard University, 1963), p. 366).

Faptul că părinţii credeau ferm în principiul sola Scriptura reiese clar din scrierile lui Cyril din Ierusalim, episcopul Ierusalimului de la jumătatea secolului al IV-lea. El este autorul lucrării cu numele „Cuvântări catihetice”. Această lucrare cuprinde o serie extinsă de cuvântări ţinute pentru catehumeni, expunând doctrinele de bază ale credinţei. Ea reprezintă o explicare completă a credinţei Bisericii din vremea lui, iar învăţătura lui este pe deplin întemeiată pe Scriptură. De fapt, nu există nici măcar un singur apel, pe parcursul întregilor Cuvântări, la o Tradiţie Apostolică independentă de Scriptură. În termeni lipsiţi de echivoc, el afirmă că, dacă le-ar prezenta acestor catehumeni vreo învăţătură care nu putea fi validată de Scriptură, trebuia ca ei să o respingă. Acest fapt ne spune că autoritatea lui de episcop era condiţionată de conformitatea învăţăturilor sale cu Scripturile scrise. Urmează câteva dintre afirmaţiile sale din „Cuvântări” cu privire la autoritatea finală a Scripturii: „Să păstraţi întotdeauna în minte pecetea aceasta care, pe scurt, a fost atinsă în capitolele lucrării şi care, cu îngăduinţa Domnului, va fi explicată potrivit puterii noastre, pe baza unor dovezi din Scriptură. În ce priveşte Misterele divine şi sacre ale credinţei, nu se cuvine să rostim nici o remarcă întâmplătoare fără suportul Sfintelor Scripturi, nici să nu ne lăsăm traşi deoparte de simple probabilităţi sau de artificiile argumentelor. Să nu mă credeţi pentru că eu vă spun aceste lucruri, dacă nu primiţi de la Duhul Sfânt dovada celor prezentate: căci această mântuire, care este prin credinţă, nu stă în raţiuni ingenioase, ci în dovada Sfintelor Scripturi” (O bibliotecă a părinţilor Sfintei Biserici Catolice (Oxford: Parker, 1845), Cuvântările catihetice ale sfântului Cyril 4.17). „Ci luaţi şi păstraţi ca nişte învăţăcei şi trăiţi numai acea credinţă care vă este dată de către Biserică şi este întemeiată pe întreaga Scriptură. Nu toţi pot să citească Scriptura, unii nefiind învăţaţi, în vreme ce alţii sunt prea ocupaţi, fiind împiedicaţi să o cunoască; de aceea, pentru ca sufletul să nu piară din lipsă de învăţătură, Articolele, care sunt puţine, cuprind întreaga doctrină a Credinţei… Acum, dedicaţi-vă învăţării Credinţei, prin ascultarea cuvintelor şi aşteptaţi la vremea potrivită dovada din Scripturile Divine a fiecăreia dintre părţile ei. Căci Articolele Credinţei nu au fost formulate după buna plăcere a oamenilor, ci lucrurile cele mai importante, alese din toată Scriptura, formează învăţătura unică a Credinţei. Şi, după cum sămânţa de muştar dintr-un bob mic dă naştere la multe ramuri, la fel şi această Credinţă, în puţine cuvinte, a cuprins la sânul ei întreaga cunoaştere a evlaviei conţinute deopotrivă în Vechiul şi în Noul Testament. Priviţi, deci, fraţilor şi păstraţi tradiţiile pe care le primiţi acum şi scrieţi-le pe tăbliţa inimilor voastre” (Ibid., Cuvântări 5.12).

Observaţi că Cyril afirmă aici că aceşti catehumeni primesc tradiţia şi îi îndeamnă să respecte aceste tradiţii pe care le primesc. De unde este derivată această tradiţie? Evident că din Scriptură. Învăţătura sau tradiţia sau revelaţia lui Dumnezeu care a fost încredinţată apostolilor şi transmisă apoi Bisericii este acum accesibilă NUMAI prin Scriptură. Este semnificativ faptul că Cyril din Ierusalim, care comunică acestor catehumeni întreaga credinţă, nu a apelat nici măcar o dată la o tradiţie orală pentru a-şi susţine învăţăturile. Întreaga credinţă este întemeiată pe Scriptură şi numai pe aceasta.

Acest principiu este enunţat, de asemenea, şi de Grigore de Nissa: „Cei mai mulţi oameni încă fluctuează în ce priveşte opiniile lor referitoare la aceasta şi ele sunt greşite, după cum şi ei sunt mulţi. Cât despre voi, dacă filozofia neamurilor, care dezbate metodic toate aceste lucruri, ar fi cu adevărat potrivită pentru o demonstraţie, ar fi inutil, desigur, să adăugăm acestor speculaţii o discuţie despre suflet dar în vreme ce aceasta din urmă a mers, în ce priveşte subiectul sufletului, atât de departe în direcţia consecinţelor presupuse cât a dorit gânditorul, nouă nu ne este îngăduită o asemenea abatere, adică aceea de a afirma ceea ce dorim; noi facem din Sfintele Scripturi regula şi măsura fiecărei doctrine (dogme); în mod obligatoriu, noi ne aţintim ochii spre Scriptură şi suntem de acord numai cu ceea ce poate fi armonizat cu intenţia acelor scrieri” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Second Series: Volumul V, Lucrări filozofice, Despre suflet şi înviere, p. 439).

Vasile cel Mare, episcopul din Cezarea între anii 370-379 d.Cr., depune mărturie în favoarea credinţei lui în natura atotsuficientă a Scripturilor, prin aceste cuvinte luate dintr-o scrisoare adresată de el unei văduve: „Bucurându-te de consolarea Sfintelor Scripturi, aşa cum o faci, nu ai nevoie nici de asistenţa mea, nici de a altcuiva pentru a te ajuta să îţi înţelegi datoria. Ai sfatul şi călăuzirea atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt pentru a te conduce spre ceea ce este corect” (Philip Schaff şi Henry Wace, Părinţii niceeni şi post-niceeni (Peabody: Hendrikson, 1995), Seria a doua: volumul VIII, Vasile: Scrisori şi selecţii, Scrisoarea CCLXXXIII, p. 312).

Aceşti părinţi sunt reprezentativi pentru ansamblul părinţilor Bisericii. Ciprian, Origen, Hipolit, Atanasius, Firmilian, Augustin sunt numai câţiva dintre părinţii care pot fi citaţi drept susţinători ai principiului sola Scriptura, pe lângă Tertulian, Ireneu, Cyril şi Grigore de Nissa. Biserica primară a funcţionat pe baza principiului sola Scriptura şi acesta a fost principiul istoric pe care reformatorii au căutat să îl restaureze în Biserică.

Folosirea extinsă a Scripturii de către părinţii Bisericii primare, încă de la început, se observă din următoarele fapte:

  Ireneu l-a cunoscut pe Policarp, care fusese un ucenic al apostolului Ioan. El a trăit între anii 130 – 202 d.Cr. şi a citat din 24 din cele 27 de cărţi al Noului Testament. Numai din Noul Testament el citează de peste 1800 de ori.
  Clement din Alexandria a trăit între anii 150 – 215 d.Cr. El citează toate cărţile Noului Testament, cu excepţia lui Filimon, Iacov şi 2 Petru. Citează de 2400 de ori din Noul Testament.
  Tertulian a trăit între 160 – 220 d.Cr. şi a citat din Noul Testament de peste 7200 de ori.
  Origen a trăit între 185 – 254 d.Cr. şi a fost succesorul lui Clement din Alexandria la şcoala catihetică din acest oraş. El citează din Noul Testament de aproape 1800 de ori.

Până la sfârşitul celui de-al III-lea secol, practic întregul Nou Testament putea fi reconstituit pe baza scrierilor părinţilor Bisericii. Norman Geisler şi William Nix rezumă poziţia versetelor Noului Testament în Biserica primară prin aceste cuvinte: „Pe scurt, primii o sută de ani de existenţă a celor douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament arată că, practic, fiecare dintre ele a fost citată drept plină de autoritate şi recunoscută ca fiind canonică de către oameni care erau, la rândul lor, cei mai tineri contemporani ai epocii apostolice” (Norman Geisler şi William Nix, O introducere generală a Bibliei (Chicago: Moody, 1980), p. 190).

B.F. Wescott ajunge la o concluzie similară: „Cu excepţia Epistolei către Evrei, cele două Epistole mai scurte ale lui Ioan, a doua Epistolă a sfântului Petru, Epistolele sfântului Iacov şi Iuda şi Apocalipsa, toate celelalte cărţi ale Noului Testament sunt recunoscute ca fiind apostolice şi pline de autoritate în cadrul Bisericii, încă de la finalul secolului al II-lea. Mărturia marilor părinţi care reprezintă Biserica variază în ce priveşte aceste cărţi controversate, dar canonul cărţilor recunoscute este stabilit prin acordul lor comun. Astfel, mărturia pe care se întemeiază el nu vine numai de la câţiva, ci din partea multora, şi încă de la cei mai diferiţi în ce priveşte poziţia şi caracterul. Canonul apare, deci, nu ca o părere particulară, ci ca un fapt neîndoielnic, nu ca o descoperire târzie, ci ca o tradiţie originală” (B.F. Westcott, O analiză generală a istoriei canonului Noului Testament (Cambridge: Macmillan, 1889), pp. 337-338).

Este adevărat că Biserica primară avea conceptul de Tradiţie care se referea la obiceiurile şi practicile ecleziastice şi că se credea deseori că astfel de practici fuseseră efectiv transmise de apostoli, chiar dacă nu puteau fi neapărat validate de Scripturi. Însă aceste practici nu implicau doctrinele credinţei şi deseori erau contrare în diferite segmente ale Bisericii. Un exemplu în acest sens găsim la începutul secolului al II-lea, în controversa legată de momentul când trebuie sărbătorit Paştele. Anumite biserici din răsărit îl sărbătoreau într-o zi, în vreme ce apusul îl sărbătorea în altă zi, dar şi unii şi alţii pretindeau că practica lor fusese transmisă direct de la apostoli. Situaţia dus la un conflict cu episcopul Romei, care pretindea ca părinţii răsăriteni să se supună practicilor apusene. Ei au refuzat acest lucru, crezând cu tărie că ei aderau la Tradiţia Apostolică. Care dintre ei avea dreptate? Nu există nici o modalitate de a lămuri care practică era într-adevăr de origine apostolică, dacă era vreuna din ele. Oricum, este interesant de observat că unul dintre susţinătorii punctului de vedere răsăritean era Policarp, un ucenic al apostolului Ioan. Există şi alte exemple legate de astfel de pretenţii în istoria Bisericii. Simplul fapt că un părinte al Bisericii pretinde că o practică anumită este de origine apostolică nu înseamnă neapărat că aşa este, ci numai că persoana respectivă a crezut aşa; nu există vreo cale de a verifica dacă, într-adevăr, acea practică era o tradiţie provenită de la apostoli. În Biserica primară se întâlnesc numeroase practici care erau considerate ca fiind de origine apostolică; acestea sunt enumerate de Vasile cel Mare, însă nimeni nu le mai practică astăzi în Biserică. Este evident, deci, că astfel de apeluri la Tradiţia Apostolică orală sunt lipsite de însemnătate.

Biserica Romano-Catolică afirmă că deţine o Tradiţie Apostolică orală care este independentă de Scriptură şi care este obligatorie pentru oameni. Pentru a justifica o asemenea pretenţie, ea face apel la declaraţia lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2:15, unde Pavel spune că a transmis acestei biserici tradiţii şi învăţături deopotrivă verbal şi în scris. Pe baza învăţăturii lui Pavel din acest pasaj, Roma afirmă că propovăduirea principiului sola Scriptura este falsă, din moment ce Pavel le-a transmis învăţături tesalonicenilor şi în scris, şi verbal. Ce este interesant în legătură cu acest apel este faptul că apologeţii romano-catolici nu aduc argumente cu privire la acele doctrine la care se referă Pavel şi pe care ei pretind că le deţin şi că sunt obligatorii pentru oameni. În toate scrierile apologeţilor, din vremea Reformei până astăzi, nici unul nu a putut să enumere doctrinele cuprinse în această presupusă Tradiţie Apostolică orală. De la Francis De Sales până la scrierile lui Karl Keating şi Robert Sungenis întâlnim această absenţă bătătoare la ochi. Sungenis este editorul unei lucrări lansate recent în apărarea învăţăturii romano-catolice despre Tradiţie, intitulată „Nu numai prin Scriptură”. Ea este prezentată zgomotos drept o respingere definitivă a învăţăturii protestante despre sola Scriptura.

Numărul paginilor ei este de 627. Însă nici măcar o dată în toate cele 627 de pagini nici un autor nu defineşte conţinutul doctrinar al acestei Tradiţii Apostolice care este obligatorie pentru toţi oamenii. Ni se pune numai că ea există, că Biserica Romano-Catolică o deţine şi că, prin urmare, noi suntem obligaţi să ne supunem acestei biserici – singura care deţine plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu, provenind de la apostoli.

Însă ei nu ne pot spune ce este această Tradiţie. Şi motivul este acela că ea nu există. Dacă ar fi fost atât de importantă, de ce nu a menţionat-o Cyril din Ierusalim în „Cuvântările catihetice”? Provoc pe oricine să enumere doctrinele la care se referă Pavel în 2 Tesaloniceni 2:15, pe care spune că le-a încredinţat verbal tesalonicenilor.

Autoritatea romano-catolică în materie de Tradiţie, Yves Congar, face această observaţie interesantă cu privire la natura revelaţiei din dispensaţia vechi-testamentală: „Revelaţia este o dezvăluire a misterului Său, pe care Dumnezeu o face oamenilor… o dezvăluire prin semne create, pentru care Dumnezeu Se pune chezaş, ca ele să nu ne inducă în eroare, chiar dacă ele nu sunt desăvârşite. Aceste semne sunt evenimente, realităţi, acţiuni şi cuvinte. Dar, în cele din urmă, cel puţin în ce priveşte vechiul legământ, evenimentele şi acţiunile ne sunt cunoscute prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ele: scrierile Scripturii celei sacre” (Yves Congar, Tradiţie şi tradiţii (New York: Macmillan, 1966), p. 238).

Yves Congar admite prompt principiul sola Scriptura cu privire la Vechiul Testament. Singura revelaţie pe care o posedăm despre acea dispensaţie este Scriptura scrisă, deşi profeţii au predicat şi au învăţat oral încă de la început. Protestanţii spun simplu că acelaşi principiu se aplică şi dispensaţiei Noului Testament. Pentru a-l parafraza pe Congar: revelaţia lui Dumnezeu în dispensaţia nou-testamentală ne este cunoscută numai prin cuvinte, prin cuvintele scrise despre ea: scrierile Scripturii celei sacre. Singura revelaţie specială pe care o posedă astăzi omul de la Dumnezeu şi care a fost încredinţată apostolilor sunt Scripturile scrise ale Noului Testament. Aceasta era credinţa şi practica Bisericii din perioada patristică şi principiul la care au aderat reformatorii, căutând să îl restaureze în Biserică după ce coruperea doctrinară intrase pe uşa Tradiţiei. Învăţătura referitoare la un ansamblu separat de revelaţie apostolică, cunoscut sub numele de Tradiţie, a cărei natură este orală, şi-a avut originea nu în Biserica creştină, ci în gnosticism. Aceasta era o încercare a gnosticilor de a-şi impune autoritatea afirmând că Scripturile nu erau suficiente. Ei au afirmat că posedau plinătatea revelaţiei apostolice, pentru că ei nu aveau numai revelaţia scrisă a apostolilor din Scripturi, dar şi tradiţia lor orală şi cheia pentru interpretarea şi înţelegerea acelei revelaţii. După cum părinţii Bisericii au respins această învăţătură şi pretenţie, bazându-se exclusiv pe Scripturile scrise şi apelând numai la ele, la fel trebuie să facem şi noi.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_F4.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sola-scriptura-si-biserica-primara-de-william-webster/

Singur la biserică – Așa de singur …

download

Teofil Gavril  22/12/2017 Meditări

Când merg la biserică nu o fac pentru a mă întâlni cu Dumnezeu cum des se sugerează, nu vin că „unde sunt doi sau trei Dumnezeu e acolo”, nu o fac pentru că „aici e locul întâlnirii cu Dumnezeu”, nu o fac pentru că „doar aici Duhul Sfânt lucrează”, o fac mai degrabă pentru a mă întâlni cu oameni, cu semeni ai mei.

Merg la biserică pentru a vedea oameni, merg la biserică pentru a vedea ochi, expresii, pentru a strânge mâini, pentru a îmbrățișa, pentru a încuraja. Merg la biserică și pentru că am nevoie să fiu de folos celorlalți și am mare nevoie de darurile exercitate ale celorlalți.

Nu merg la biserică pentru sigla de la intrare, nu dau 10 bani pe ea. Nu merg la biserică pentru confortul de acolo, am confort mai mare acasă. Nu merg la biserică pentru că așa e obiceiul, sunt nonconformist. Nu merg la biserică din datorie, nu am datorii față de nimeni. Nu merg la biserică pentru că e „singura biserică adevărată”. Nu merg la biserică nici pentru a ajunge în rai, mersul la biserică nu va garanta nimănui accesul în rai. Nu merg la biserică pentru a avea cine să mă îngroape, puțin îmi pasă după ce mor ce se va întâmpla cu trupul meu. Nu merg la biserică nici pentru copii, aceștia vor cunoaște pe Dumnezeu nu din prezența mea la biserică, ci din traiul meu și al soției mele de zi cu zi. Nu merg la biserică pentru programe, pot vedea pe internet programe mult mai reușite. Nu merg la biserică să ascult predici, am o arhivă cu sute de predici foarte bune. Nu merg nici pentru a asculta muzică interpretată bine, am sute de melodii pe internet care sunt  cântate foarte bine. Nu merg nici pentru coregrafie, nici pentru prezentare de modă, nici pentru noutăți. Nu pentru asta avem nevoie de biserica locală.

Merg la biserică pentru relație sinceră cu alți oameni ca mine, relație cu oameni care merg spre aceeași țintă, au aceleași probleme și temeri, relație cu oameni care nu se tem să fie oameni și să își trăiască umanitatea. Nu vreau programe, perfecțiune, predici perfecte, cântece perfect interpretate, rugăciuni elaborate, vreau să văd oameni, am nevoie de semeni, am nevoie de ceilalți și dacă la biserici nu găsesc oameni nu are rost să vin, toate celelalte le găsesc ușor, oameni nu găsesc.

Relația mea cu Dumnezeu are componenta personală de aceea pe Dumnezeu Îl văd relevat în Scripturi, Îl văd revelându-se în natură, Îi simt prezența chiar și supranatural adesea. Dar relația mea cu Dumnezeu are și componenta relației cu semenii. Vreau să Îl văd pe Dumnezeu în frați și surori și asta înseamnă umanitate. Mă sperie și mă pun pe fugă creștinii perfecți, sfinții care nu au probleme deloc. Eu, care sunt păcătos, care greșesc adesea mă simt necorespunzător în biserica perfecților. Intru în unele biserici în care am impresia că murdăresc și stric prin prezența mea așa că o șterg degrabă ca să nu aduc stricăciuni.

Recent un cunoscut a venit în biserica din Agârbiciu. Ca mențiune omul mi-a spus direct: „Teo, te rog să predici ce te pune bunul Dumnezeu, nu predica pentru mine, nu predica despre mine, nici nu saluta prezența mea, nu căuta să predici religia ta, doar predică ce te pune Dumnezeu, nu fă ca ai tăi.” Nici nu aveam de gând asta, dar am observat că omul a fost impresionat nu de cântare, nu de predică, nu de program, confort, brand. A fost impresionat de oameni și umanitate. Concluzia sa: „M-a făcut să plâng rugăciunea, faptul că oamenii își plângeau păcatele numindu-le, faptul că plângeați susținând pe cei bolnavi. L-am văzut pe Dumnezeu în slăbiciunea și nevoia oamenilor, chiar l-am văzut pe Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, umanitatea sfinților e ceea ce acest om a remarcat.

Am fost des în situația de a fi singur într-o biserică plină. Probabil mulți din voi ați fost. O biserică perfectă, cu programe perfecte, cu interpretări profesioniste, cu predici de televiziune, cu confort extraordinar și cu mulți oameni îmbrăcați bine și cu un creștinism impecabil, iar voi, singuri în tot acest „decor”.

Nu uitați, când mergeți la biserică, mai ales de sărbători când tentația de a umbla „cu mascații”, „cu sorcova”, „cu colinda” e mare, lăsați să se vadă umanitatea. Nu-i „speriați” pe ceilalți cu masca voastră sfântă. Nu-i „impresionați” cu creștinismul de sărbători, cu falsa bucurie, cu falsa evlavie sau cu falsul păs. Oamenii au nevoie de oameni. Fiecare din noi avem nevoie unii de alții ca oameni. Să nu ne mai ascundem atât, să ne formalizăm mai puțin, să avem curajul să fim oameni. Așa să-mi ajute bunul Dumnezeu!

https://www.filedinjurnal.ro/2017/12/22/singur-la-biserica-asa-de-singur-intr-o-biserica-asa-de-plina/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/singur-la-biserica-asa-de-singur/

COMERȚ CU HRISTOSUL

Surprize

’(…) vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului. Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut.’’ Matei 26:24

Acesta este versetul biblic de care Dumnezeu S-a folosit azi ca să mă conştientizeze de o realitate tragică şi anume că şi eu pot fi un Iuda în orice moment al vieţii dacă nu veghez la umblarea mea.

Şi de data aceasta voi face vorbire despre regulă, nu despre excepţii, pentru că trebuie să recunoaştem că excepţiile au fost, sunt şi vor exista întotdeauna. Chiar şi în Scriptură avem câteva exemple de situaţii care au făcut excepţie de la regulă şi Dumnezeu a ales să acorde înţelegere şi îngăduinţă acelor persoane implicate direct în situaţiile respective. Iată, un exemplu este cel al lui David si al armatei lui când au mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului care într-o situaţie normală nu le-ar fi fost îngăduit să le mănânce şi ar fi fost nimiciţi de Dumnezeu dar în situaţia aceea limită Domnul arată îngăduinţă faţă de ei şi nu-i nimiceşte. De ce aşa, doar EL ştie.Toate răspunsurile le vom avea atunci când ne vom întâlni faţă-n faţă cu EL. Aşadar, în această prezentare voi vorbi despre acea categorie de creştini care nu se află în circumstanţe limită şi care au libertatea şi posibilitatea să aleagă între voia lui Dumnezeu şi voia lor sau a unor terţe persoane fără a fi supuşi unor presiuni sau chiar dacă există o oarecare doză de presiune asupra lor pot totuşi să aleagă voia lui Dumnezeu lăsând consecinţele în seama lui Dumnezeu încredinţaţi fiind deplin că EL le va răsplăti credincioşia faţă de poruncile Lui.

Citind versetul de mai sus mi-am dat seama că adunările evanghelice din vremea noastră colcăie de creştini care vând de bună voie şi nesiliţi de nimeni, în mod repetat, pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă în vremea regimului comunist fraţii noştri au fost persecutaţi şi torturaţi cu scopul de-a fi determinaţi să renunţe la Hristos, să-L vândă pe Hristos, astăzi se întâmplă aidoma cum s-a întâmplat în zilele lui Pilat din Pont când Iuda a vândut pe Fiul omului de bună voie şi fără ca măcar să-i ceară cineva acest lucru. Te întrebi cum vine asta, cum adică ? Iată cum. Probabil că ai o afacere proprie şi ca s-o păstrezi şi ca să-ţi meargă bine eşti dispus să faci compromisuri şi şmecherii care ţi se par normale pentru că toată lumea procedează la fel. Să ai un bussines al tău nu este un lucru rău în sine. Rău este atunci când goana după a aduna cât mai mult îţi ocupă tot timpul, îţi ocupă gândirea şi pune stăpânire pe inima ta şi astfel ajungi, fără ca măcar să-ţi dai seama pentru că n-ai vegheat, să-L vinzi pe Fiul lui Dumnezeu pentru gunoaiele acestei lumi, cum le numea Pavel. Răul intervine atunci când pârghiile prin care-ţi obţii existenţa contravin normelor stabilite de Dumnezeu şi când nu te mulţumeşti cu cât ai ci vrei tot mai mult . Acelaşi lucru se poate întâmpla şi dacă eşti un simplu angajat; şi am văzut situaţii, nu doar una. Amintiţi-vă că la începutul anilor `90 auzeam că în Occident oamenii lucrează de bună voie în ziua a 7-a a săptămânii pentru că sunt plătiţi dublu. Ne miram pe-atunci de asemenea oameni şi vorbeam între noi despre lipsa lor de frică sfântă de Dumnezeu şi clătinam din cap. Ei bine, iată că a venit vremea şi la noi şi de câţiva ani buni îl tot vindem pe Hristos pentru câţiva arginţi în plus la salar şi facem asta de bună voie şi ni se pare ceva normal şi tupeul merge până acolo că nu avem nici un pic de ruşine sau de remuşcare că în ziua Domnului în loc să fim în casa lui Dumnezeu să-L slujim pe El ne aflăm la locul de muncă adunând câţiva arginţi în plus la salar. Uite-aşa Doamne Isuse Te vindem noi pe Tine în vremuri de libertate exact cum a făcut şi Iuda. Dumnezeu nu-şi adaptează poruncile în funcţie de vremurile în care trăim. În EL nu există spirit de turmă, adică încotro merg cei mai mulţi aşa îşi modelează El poruncile. Nu. Dumnezeu rămâne neschimbat şi EL ne va judeca după standardele Lui nu după ale noastre. Dumnezeu a binecuvântat ziua a 7-a şi a sfinţit-o pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse (genesa 2:3). Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici robul tău, nici roaba ta, nici viţa ta, nici străinul care este în casa ta (genesa 20:9-10). Probabil că tu personal nu lucrezi în ziua a şaptea dar angajaţii tăi sunt acolo de fiecare dată. În baza Scripturii îţi spun că ori lucrezi tu personal ori lucrează angajaţii tăi în ziua aceasta tot păcat este. Citeşte cu atenţie ce zice Domnul: …să nu faci nici o lucrare în ea nici tu,…nici robul tău, nici roaba ta…(genesa 20:10). Poţi înlocui cuvântul rob/roabă cu termenul actual de angajat/angajată. Aşa se face că şi tu îl vinzi pe Fiul omului pentru câţiva arginţi în plus pe care-i câştigi în ziua a şaptea.

Dacă în regimul de tristă amintire creştinii erau ameninţaţi că-şi vor pierde viaţa, sau funcţii, sau alte facilităţi dacă nu renunţă la Hristos şi nu puţini au fost torturaţi pentru a fi determinaţi s-o facă şi de asemenea nu puţini sunt cei care şi-au păstrat verticalitatea şi n-au renunţat la Hristosul lor atât de preţios şi scump, ameninţări există şi azi dar sunt de altă natură. Azi nu ne mai închide nimeni pentru că suntem creştini dar în schimb suntem prinşi în capcana proprie a lăcomiei şi a dorinţei de-a aduna tot mai mult, sau suntem prizonierii fricii de oameni. Auziţi cum a fost cineva ameninţat la locul de muncă: „dacă nu vii duminica la lucru nu vei primi concediu nici medical nici de odihnă, de nici un fel.” Bineînţeles că persoana ameninţată temându-se mai mult de oameni decât de Dumnezeu n-a stat prea mult pe gânduri şi cu nonşalanţă şi cu un tupeu uluitor a zis: „bine, astea-s vremurile, trebuie să mă conformez.” Iată cu câtă uşurinţă a ales nişte arginţi în plus în schimbul lui Hristos. Doamne iartă-ne şi ai milă de noi.
Din punctul meu de vedere sunt trei cauze care stau la baza acestui comerţ. O cauză, şi cea mai răspândită, este LĂCOMIA de-a avea cât mai mult, de-a aduna iar şi iar. Lăcomia degenerează, fără doar şi poate, în iubirea de bani care este o închinare la idoli. Aceasta este rădăcina tuturor relelor. Faptele firii pământeşti sunt preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjbile, etc. Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu (efeseni 5:5).

O altă cauză este FRICA de oameni în detrimentul fricii sfinte de Dumnezeu. Domnul Isus a spus să nu ne temem de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Celce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă (matei 10:28). În zilele pe care le trăim în România nu se pune problema să fim omorâţi pentru credinţa noastră şi tocmai de aceea, cu atât mai mult că nu avem motive să ne temem de cei ce ucid trupul, ne temem atunci de şeful sau de şefa că nu ne dă un concediu când avem nevoie şi alegem să călcăm cu bună ştiinţă porunca lui Dumnezeu de-a sfinţi ziua a şaptea ? Dumnezeu este dragoste. Dacă L-am avea pe Dumnezeu în inima noastră n-am avea frică. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste( 1 ioan 4:18). Frica de oameni este o cursă pentru suflet, zice Scriptura în alt loc. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul ? (marcu 8:35,36) Mă repet. În cazul nostru nu se pune problema de-a fi ucişi pentru credinţă dar cu atât mai mult, încă mai alegem să-L vindem pe Hristos de teamă că nu vom obţine nişte nimicuri pământeşti ? Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor, ne spune Matei 5:10. Te îndemn să alegi să suferi pentru neprihănire la locul de muncă. Alege să sfinţeşti ziua de odihnă închinând-o lui Dumnezeu cu riscul de-a fi ocărât la locul de muncă şi batjocorit pentru că ai ales calea neprihănirii. Ferice va fi de tine. Nu eu spun asta ci Scriptura o spune clar şi răspicat.

O altă cauză este INDIFERENŢA, IGNORANŢA. Acei oameni care se fac vinovaţi de acest păcat îngroaşă şi ei rândurile adunărilor evanghelice. Nu ştiu ei prea multe şi nici nu-i prea interesează, dar dacă aşa procedează toată lumea atunci adoptă şi ei spiritul de turmă pentru că asta e situaţia şi astea-s zilele în care trăim. Şi uite-aşa fără să le pese prea mult sau chiar deloc de porunca lui Dumnezeu adună şi ei câţiva arginţi în plus în puşculiţa lor, bani rezultaţi din comercializarea lui Hristos.

Priveşte cu băgare de seamă în cele mai adânci unghere ale inimii tale şi fă-ţi o analiză sinceră. Eu am făcut asta şi m-am speriat de ceea ce am descoperit dar voi căuta mai departe să veghez la calea mea.

Doamne iartă-ne şi ai milă de noi că de bună voie Îl vindem pe Fiul Tău iar şi iar pentru câţiva arginţi în plus. Doamne iartă-ne că nu Te credem pe cuvânt şi nu ne încredem orbeşte în puterea Ta de-a-Ţi împlini promisiunile şi anume că dacă vom căuta mai întâi Împărăţia Ta şi neprihănirea Ta, Tu ne vei da pe deasupra tot ce avem nevoie ca să trăim decent. Iartă-ne pentru că nu credem Cuvântul care spune că „ am fost tânăr şi am îmbătrânit dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit şi nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Iartă-ne pentru că deşi Tu ne-ai spus „nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine” noi totuşi o facem şi alegem să ne luăm viaţa în propriile mâini şi să ne rezolvăm problemele singuri cu arginţii câştigaţi din vânzarea Fiului Tău. Ajută-ne ca începând de astăzi să facem alegeri ţinând cont de poruncile Tale; să nu mai călcăm în picioare jertfa Domnului Isus prin alegerile noastre. Fă-ne conştienţi deplin că nu putem sluji la doi stăpâni pentru că întotdeauna unul din cei doi va fi nesocotit şi de atâtea ori Tu Doamne ai fost şi eşti cel nesocotit. Ajută-ne să luăm aminte la noi înşine ca să nu ni se îngeuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi să ne prindă ziua aceea fără veste. De atâtea ori dăm dovadă că suntem acei credincioşi care renunţăm la Tine pentru nimicurile acestei lumi.

Tati ne-a lăsat scris că dacă avem ce mânca şi ce îmbrăca ne este de-ajuns. Tot El a spus că cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare cari cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor şi este închinare la idoli. De multe ori ne minţim şi ne spunem că noi n-am căzut în păcatul ăsta dar dacă ne analizăm sincer vom constata că nu prea mai avem timp de Dumnezeu, n-avem timp şi chef de biserică, n-avem timp să-L slujim cu darurile pe care ni le-a dat ca să aducem rod la vremea potrivită pentru că mintea ne este preocupată de ce anume am mai putea intreprinde ca să mai câştigăm nişte bani în plus. Bisericile evanghelice colcăie de vânzători ai lui Hristos care-şi croiesc propria pocăinţă. Adunările sunt inundate de multiplii lui Iuda care sunt neroditori, iau în deşert Numele Domnului şi care, deşi ani de zile rod tapiţeriile scaunelor comode din lăcaşele de rugăciune, se îndreaptă cu viteză spre pieire. Dar lasă totuşi ceva în urma lor: ogoare şi avuţii cumpărate cu arginţii câştigaţi din vânzarea lui Hristos. Dar tu „ om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea şi blândeţea (1 timotei 6:11).” Dumnezeu este îndelung răbdător şi nu oboseşte iertând. De aceea, câtă vreme mai ai suflare de viaţă în tine şi câtă vreme se zice astăzi nu este prea târziu pentru pocăinţă sinceră şi pentru căinţă ca cea a lui Petru. El nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă.

Personal am hotărât ca şi de data aceasta îl aleg pe Fiul lui Dumnezeu în schimbul arginţilor. Tu ce alegi ? Alegerile de acet gen trebuiesc făcute cu cea mai mare seriozitate la modul practic nu doar la modul declarativ.

Scris de Estela C. Manea, Crestintotal.ro

Comerţ cu Hristosul

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/comert-cu-hristosul/

Colaborarea de A. A. T. 2 Corinteni 6.1

download

Cât de înviorător este gândul că întreaga lucrare de evanghelizare este în primul rând o lucrare a lui Dumnezeu! El poate face lucrarea Sa şi fără niciun ajutor omenesc, cum ar fi de exemplu întoarcerea la Dumnezeu a lui Saul, care se numeşte pe sine „cel mai mare păcătos“.

Dar procesele din natură ne arată cum acţiunea lui Dumnezeu merge mână în mână cu munca slujitorilor Săi: Dumnezeu a pus în sămânţă un germene de viaţă: El Însuşi lucrează creşterea şi coacerea. Dar, în înţelepciunea Sa, El a unit ceea ce face El cu hărnicia agricultorului. Acesta trebuie să are câmpul său şi să semene sămânţa; agricultorul va încerca probabil chiar să ferească sămânţa de dăunători. Dar toate celelalte le face Dumnezeu, binecuvântând însămânţările până la coacerea lor, şi abia la recoltare este implicat din nou agricultorul.

Dumnezeu începe lucrarea de salvare: El umple inima celor răscumpăraţi de El cu dragostea Sa şi, prin harul Său, Se foloseşte apoi de cei care se dedică Lui, pentru a face slujba Sa. „Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi…“ (2 Corinteni 5.20). Hristos a fost marele Trimis al lui Dumnezeu, prin cuvintele Căruia, precum şi prin viaţa şi moartea Căruia, a fost descoperită plinătatea dragostei divine, cum nu a mai fost înainte. Dar cei care Îl urmează au privilegiul să fie uniţi permanent şi irevocabil cu El, să calce pe urmele Sale şi să ducă mai departe mărturia lui Dumnezeu în această lume bolnavă de păcat, care L-a lepădat pe Hristos.

Ucenicii lui Hristos nu au cu toţii acelaşi dar sau aceeaşi slujbă. Dar aşa cum în armata lui David erau două grupe (1 Samuel 30.24), tot aşa fiecare dintre noi aparţine fie de cei care pornesc la luptă, fie de cei care rămân la bagaje. Când am înţeles şi am recunoscut faptul că noi toţi suntem înrolaţi în una din aceste grupe, atunci devenim şi conştienţi că nu putem solicita nicio permisie, având în vedere porunca expresă a Domnului către slujitorii Săi. În zilele lui David a devenit un statut faptul că oamenii de la aprovizionare erau tot atât de necesari pentru succesul unui atac combinat ca şi luptătorii din frontul de luptă. Tot aşa, şi noi suntem convinşi că vestitorii Evangheliei depind în acelaşi mod de susţinerea puternică a celor care au de îndeplinit o slujbă mai puţin vizibilă, poate preponderent pe genunchi.

Chiar la începutul relatării din evanghelii ni se spune cum Domnul le-a atras ucenicilor atenţia asupra necesităţii stringente de a vesti Evanghelia. Şi astăzi, vestirea harului lui Dumnezeu este atât pentru iudei, cât şi pentru naţiuni, pe baza morţii lui Hristos. Dar cuvintele Sale se adresează atât lucrătorilor de atunci, cât şi celor de astăzi: „Secerişul, în adevăr, este mare, dar lucrătorii, puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său“ (Matei 9.37-38).

Când au fost rostite aceste cuvinte, Domnul secerişului era El personal în mijlocul ucenicilor Săi. El Însuşi era marele Semănător, care semăna Cuvântul şi chema la slujbă pe cine dorea El. Şi după întoarcerea Sa la cer, El este Domnul secerişului. El dă sămânţa şi dă darurile. Când lucrarea stagnează, atunci unde este cauza?

Când a trăit El pe pământ, lumea a fost împotriva Lui; astăzi, lumea este împotriva noastră. În orice caz, erau doar puţini cei care se interesau de lucrarea Lui, chiar dacă poporul obişnuit Îl asculta cu plăcere. Dar când după învierea Sa a venit Duhul Sfânt asupra ucenicilor lui Isus, s-au petrecut lucruri mari, încât a fost acceptat de mii de oameni, care înainte Îl lepădaseră, şi au fost adăugaţi la Adunare.

Duhul Sfânt este încă puterea pentru exercitarea darurilor, iar pe câmpul de recoltă este lucru din plin. În zilele de după Rusalii, snopii strânşi s-au putut ridica la mii. Şi astăzi ar putea fi la fel, dacă împărţim aceste mii la întreaga lume. Dar dacă bucata noastră de ogor nu arată deloc roadă, atunci suntem îndemnaţi să fim atenţi. Este mâna Domnului prea scurtă, ca să salveze? Sau urechea Lui este prea tare, pentru a auzi? Ştim că nu este aşa. Din pilda despre „cina cea mare“ nu rezultă că spre sfârşitul dispensaţiei noastre trebuie să neglijăm străduinţele de invitare şi strângere: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa“ (Luca 14.23).

Deci să ne verificăm, dacă nu există vreo lipsă la noi. Unde sunt lucrătorii dispuşi să plece în lume, să-şi părăsească locuinţa şi să slujească Învăţătorului lor? Când câmpiile sunt gata de seceră, dar lucrătorii sunt puţini, care este îndemnul Învăţătorului? „Rugaţi deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.“ Să observăm că Domnul nu i-a împuternicit pe ucenicii Săi, datorită urgenţei nevoilor, să folosească o autoritate omenească şi să ia lucrurile în propriile mâini. El stăruie mai degrabă asupra faptului că El rămâne Domnul secerişului şi El nu renunţă la dreptul de a trimite lucrători. Dar El apreciază şi ascultă rugăciunile celor care văd nevoile. Acelaşi martor credincios spune: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri“ (Matei 18.19). Cititorul şi autorul trebuie să se întrebe cu seriozitate în ce măsură, singur sau împreună cu alţii în rugăciune, a aşteptat pe Domnul, ca El să spună cine este ales, ca să stea în frontul principal al luptei.

În adunarea din Antiohia nu a rămas nicio urmă de îndoială. S-a descoperit clar pe cine a chemat Domnul la lucrarea Sa (Fapte 13.2). Dar cât de adânci au fost încercările acelei adunări, pentru a recunoaşte în toate voia lui Dumnezeu! „Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis…“ Ei aveau lucrarea Domnului atât de mult pe inimă, încât au renunţat la unele lucruri bune în sine şi la anumite lucruri comode, pentru a-L putea căuta cu toată seriozitatea. Aceasta le-a dat înţelepciunea de a recunoaşte apoi indicaţiile Domnului, primite prin Duhul Sfânt, ca fiind răspunsul Său. Apoi, din nou cu post şi rugăciune i- au lăsat pe Pavel şi pe Barnaba să plece la lucrarea la care îi chemase Dumnezeu. Adunarea a luat parte la această lucrare, ceea ce au exprimat şi prin punerea mâinilor peste cei doi slujitori. Cum ar fi putut să eşueze o astfel de lucrare? Dumnezeu Însuşi a condus totul, iar slujitorii Săi s-au dedicat deplin slujbei Sale conform indicaţiilor Sale.

În Fapte 14.26, 27 găsim rezultatul binecuvântat. După ce au străbătut Asia Mică, Pavel şi Barnaba s-au întors în Antiohia, „de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră“. Când au ajuns şi s-a strâns adunarea, le-au istorisit tuturor ce făcuse Dumnezeu cu ei şi că Dumnezeu deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni.

La întrebarea: De ce durează dispensaţia actuală a Evangheliei încă şi de ce mai ţine Dumnezeu încă uşa deschisă?, există fără îndoială un răspuns: Ca să mai fie mântuiţi oameni. Fiecare dintre noi să se întrebe cercetător: „Ce are aceasta să-mi spună mie?“

După ce am ajuns la concluzia de mai sus, şi anume că datoria şi slujba noastră a tuturor este să-L rugăm pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul Său, devine clar faptul că pe de o parte suntem scutiţi de lucrarea de a alege noi înşine candidaţi potriviţi pentru slujbă, iar pe de altă parte să-i recunoaştem pe cei pe care El i-a ales.

Este un lucru cunoscut, că nu toţi credincioşii au acelaşi dar. Dar oare nu putem să ne încredem în Cel care împarte darurile Sale cum doreşte El, că poate alege slujitorii potriviţi pentru scopurile Sale, pentru ca aceştia să-i slujească într-un anumit domeniu? Aici nu este vorba despre resurse omeneşti, ci despre ceea ce poate face Domnul secerişului cu un slujitor supus.

O altă confirmare a voii Domnului în aceste lucruri o găsim în acelaşi capitol, unde ucenicii, datorită unei precauţii fireşti, i-au recomandat Domnului să dea drumul unei mulţimi mari şi flămânde, pentru ca aceasta să-şi cumpere singură cele trebuincioase vieţii. Ucenicii au trecut cu vederea faptul că resursele din care trăiau ei înşişi erau suficiente şi pentru alţii. Puterea care le fusese dată cu scurt timp înainte, era încă la dispoziţia lor. Îndemnul: „Daţi-le voi să mănânce“ nu a pătruns suficient în ei, pentru a-i elibera de gândurile fireşti, că erau necesari două sute de dinari, ca să poată cumpăra de undeva pâine. Ei au trebuit să înveţe că ceea ce poseda Hristos era suficient, iar aceasta le-a fost prezentat într- un mod atât de vizibil, care a întrecut toate aşteptările. După ce au fost săturaţi toţi, fiecare ucenic a avut un coş plin cu firimituri, deci mult mai mult decât aveau la dispoziţie înainte de hrănirea acelei mulţimi. Fără îndoială, aceasta ne serveşte spre învăţătură. Nevoile omeneşti nu pot fi niciodată mai mari decât resursele lui Dumnezeu. El poate să ne dea nu numai ceea ce este absolut necesar pentru a ieşi din încurcătură, ci să dea în aşa fel, încât ulterior să fim mai bine aprovizionaţi decât am fost înainte. Acest lucru se potriveşte în mod deosebit pentru cei care lucrează pe câmpul de recoltă.

Fiind conştienţi de necesitatea urgentă a semănatului, se poate strecura un simţământ profund al lipsei unui minimum de echipament fizic, mental şi spiritual pentru o astfel de lucrare. Dar şi imaginea neajunsului se potriveşte în cadrul din Marcu 6. Îndemnul: „Daţi-le voi să mănânce“ răsună de-a lungul veacurilor pentru îmbărbătarea fiecărui slujitor temător. Să observăm că această relatare se încheie cu următoarea constatare: „Şi toţi au mâncat şi s-au săturat.“ Numai Domnul are dreptul să aleagă şi să trimită, iar dacă slujitorul îşi aduce înaintea ochilor aceste lucruri, atunci nimic nu este imposibil.

Mai există o poruncă, la fel de scurtă şi decisivă ca şi celelalte, pe care dorim să o studiem. A fost dată aceleiaşi cete mici de Unul, pe care L-au urmat la bine şi la greu în timpul slujbei Sale pe pământ. Ucenicii au fost separaţi pentru un timp de Învăţătorul lor prin moartea Lui, dar după învierea Sa au fost din nou uniţi cu El. De la lepădarea Domnului de către poporul Său, câmpul a fost extins pe întreaga lume, iar această grupă mică de ucenici trebuia de atunci încolo, până la revenirea Domnului, să formeze celula grupei de lucrători. El urma să-i părăsească şi să se întoarcă la tronul ceresc, dar nu fără să le dea o lucrare şi asigurarea prezenţei şi puterii Sale. Recolta rămâne recolta Sa şi El spune: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit! Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28.18-20).

Mai întâi să remarcăm faptul că El are „toată puterea“. Puterea lui satan, chiar dacă este limitată, lua amploare în lume, iar slujitorii Domnului urmau să o simtă în curând. Cu această forţă, ucenicii veniseră deja în contact, atunci când la porunca Domnului au ieşit, pentru a veni cu vestea că le sunt supuşi şi demonii. Iar acum, chiar dacă era ascuns de ochii lor fireşti, Domnul lor rămânea foarte aproape în toate durerile lor până la împlinirea vremurilor. Singura lor responsabilitate consta în a asculta de porunca Sa: „Mergeţi“.

Lumea este deci astăzi câmpul. Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, iar Scriptura ne permite să recunoaştem clar voia Domnului, ca sămânţa să fie semănată din belşug. El aşteaptă de la noi şi o veghere continuă, pentru că „în timp ce oamenii dormeau“, duşmanul a reuşit să semene neghină printre grâu. Ce mare îmbărbătare pentru slujitor să ştie că El a promis prezenţa Sa neîntreruptă şi puterea Sa pe care o foloseşte în favoarea lui, de parcă ar fi văzut de ochii lui fireşti şi ar fi un om printre oameni! Dar El posedă acum triumful de a-l fi biruit pe satan şi de a fi nimicit împărăţia sa, iar vestea aceasta este răspândită peste tot. Duşmanul nostru este deja biruit, iar el ştie că timpul său este scurt. Domnul nostru este Biruitorul triumfător, înălţat. Ce îmbărbătare de a merge înainte şi de a-i sluji, atât timp cât este ziuă!

Să facă Domnul ca aceste trei porunci scurte ale Domnului secerişului să ne cerceteze inima, să ne vorbească tuturor, care stăm înaintea Lui ca şi slujitori ai Săi! Ceea ce înseamnă ele pentru fiecare dintre noi şi la ce lucrare a chemat El pe fiecare în parte, trebuie decis personal între Domnul şi slujitorul Său. Dar nimeni nu poate să nu le bage în seamă şi să nu le asculte fără să sufere pagubă veşnică.

„Rugaţi pe Domnul secerişului…“ „Daţi-le voi să mănânce…“ „Mergeţi…”

http://www.clickbible.org/teme-biblice/slujire/colaborarea/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/colaborarea-de-a-a-t-2-corinteni-6-

Cine sunt fiii lui Anac?

Întrebare:

Cine sunt fiii lui Anac? 

Anachimi

În cartea Numeri 13 este descris evenimentul iscodirii țării Canaan de către poporul Israel căruia Dumnezeu i-o dăduse în moștenire veșnică. În timpul iscodirii țării, cele douăsprezece iscoade au văzut pe fiii lui Anac care erau oameni uriași/giganți.

“S-au suit pe la miazăzi, și au mers pînă la Hebron, unde se aflau Ahiman, Șeșai și Talmai, copiii lui Anac. Și au înnegrit înaintea copiilor lui Israel țara pe care o iscodiseră. Ei au zis: “Țara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o țară care mănîncă pe locuitorii ei, toți aceia pe cari i-am văzut acolo sînt oameni de statură înaltăApoi am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor: înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.” (Numeri 13:22, 32-33)

Anac este fiul lui Arba cel mai mare om dintre Anachimi (Iosua 14:15). Anachimii erau oameni giganți pe care Caleb i-a izgonit din Hebron.

“Lui Caleb, fiul lui Iefune, i-au dat o parte în mijlocul fiilor lui Iuda, cum poruncise lui Iosua Domnul; lui i-au dat Chiriat-Arba, adică Hebronul: Arba era tatăl lui Anac. Caleb a izgonit de acolo pe cei trei fii ai lui Anac: Șeșai, Ahiman și Talmai, copiii lui Anac.” (Iosua 15:13-14)

Se pare că Anachimii nu au fost unicii uriași pe fața pământului. În limba ebraică sunt patru cuvinte folosite pentru cuvântul „uriaș”. Unul din aceste cuvinte apare în cartea Iov 16:14 și înseamnă om puternic, războinic. Un alt cuvânt ebraic este tradus ca “uriași” sau “Nefilimi”. Acest cuvânt este folosit pentru un grup sau rasă de oameni a căror statură fizică era neobișnuit de mare față de ceilalți oameni. În pasajul de mai jos în traducerea română avem două cuvinte care se referă la același grup de oameni, uriași și viteji. Cuvântul uriași și viteji în limba ebraică este “nefilimi”.

“Uriașii erau pe pămînt în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii cari au fost în vechime, oameni cu nume.” (Geneza 6:4)

Același cuvânt folosit în Geneza 6 “Nefilimi” este folosit și în cartea Numeri 13:33, pasaj pe care l-am menționat deja mai sus. Nefilimii sunt identificați cu Anachimii și cu Refaimii numiți și Zamzumimi (Deut. 2:20).

“Țara aceasta (Canaan) trecea deasemenea ca o țară a lui Refaim, mai înainte locuiau în ea Refaimiții, și Amoniții îi numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoniților, cari i-au izgonit și s-au așezat în locul lor.” (Deut. 2:20-21)

Acești uriași erau locuitorii Palestinei care au fost cuceriți de canaaniți, filisteni și mai târziu de evrei. Biblia nu ne comunică origininea Nefilimilor, dar nici sfârșitul liniei lor genealogice. S-ar putea ca descendenții lui Anac să existe și astăzi care s-au încrucișat cu alte popoare. Unul din cei mai faimoși giganți este Goliat din Gat, soldatul filistean care a provocat armata împăratului Saul în valea terebinților (1 Sam. 17). Goliat avea o înălțime de 6 coți și o palmă, între 2.5 m și 3 metri. Goliat nu este unicul gigant menționat în literatura biblică. Regele Og în Basan (Deut. 3:9-11) a fost și el un gigant.

(Sidoniții zic Hermonului Sirion, și Amoriții îl numesc Senir), toate cetățile din cîmpie, tot Galaadul și tot Basanul pînă la Salca și Edrei, cetăți din împărăția lui Og în Basan. (Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul Refaimiților. Patul lui, un pat de fer, este la Raba, cetatea copiilor lui Amon. Lungimea lui este de nouă coți, și lățimea de patru coți, după cotul unui om.)

Și fratele lui Goliat a fost un uriaș și o altă persoană al cărui nume nu este menționat.

“A mai fost o bătălie cu Filistenii. Și Elhanan, fiul lui Iair, a ucis pe fratele lui Goliat, Lahmi din Gat, care avea o suliță al cărei mîner era ca un sul de țesut. A mai fost o bătălie la Gat. Acolo a fost un om de statură înaltă, care avea șase degete la fiecare mînă și la fiecare picior, douăzeci și patru de toate, și care se trăgea și el din Rafa. El a batjocorit pe Israel; și Ionatan, fiul lui Șimea, fratele lui David, l-a ucis. Oamenii aceștia erau dintre copiii lui Rafa la Gat. Ei au perit uciși de mîna lui David și de mîna slujitorilor lui.” (1 Cronici 20:5-8)

În concluzie putem spune că aceste două popoare, Anachimii și Refaimii, sunt de origine necunoscută. Sunt mai multe păreri în lumea teologică. Pentru a studia aceste păreri vă recomand să citiți articolul “Who were the Nephilim?” scrisă de Bodie Hodge.

https://moldovacrestina.md/cine-sunt-fiii-lui-anac/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cine-sunt-fiii-lui-anac/https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cine-sunt-fiii-lui-anac/

Cine să ne salveze copiii?

download

Mircea e un tată „așa și așa” din descrierea sa și are 4 copii mărișori 16 – 24 ani care sunt „așa și așa”, tot din descrierea sa. Recent au avut loc două incidente. Fiica sa de 16 ani a fost prinsă la fumat și Mircea s-a înfuriat rău de tot și a pocnit-o tare, iar fiul cel mare a venit acasă „cu o nebună pictată” zicând că vrea să se însoare. Asta l-a făcut pe Mircea să tune și să fulgere. A fost așa deranjat că s-a dus la preot dar și la un pastor și le-a promis că dacă unul din ei îi rezolvă problema se „dă” la religia lor. Omul nostru e convins că unul din ei va găsi soluția pentru ca fiica sa să se lase de fumat și pentru ca fiul să găsească o fată „așa și așa” cu care să se căsătorească.

Exemple ca acestea pot da multe, exemple în care părinții speră cu ultimele puteri că cineva poate rezolva problemele din relația lor cu copiii. Asta se întâmplă în cazuri de prietenii rele, obiceiuri rele, orientări rele, homosexualitate, alcoolism, abandon școlar etc. Vrem la un moment dat ca cineva să ne transforme copiii, să-i convingă, să-i sfințească mai mult decât am reușit noi.

O astfel de acțiune e campania de strângere de semnături pentru modificarea constituției în privința familiei. Ne dorim ca cineva să oprească pe copiii noștri de la distrugere, vrem și sperăm că un astfel de demers va putea face ceea ce noi ca părinți nu am făcut sau nu am reușit să facem. E un fel de strigare a eșecului nostru pe bază de semnătură. Până la urmă în situații disperate e de înțeles un asemenea gest, dar el poate fi mult mai distructiv pentru familie decât poate fi de constructiv.

Într-un fel sau altul vrem să delegăm legilor sarcina de a ne constrânge copiii să urmeze direcția pe care le-o dăm din familie. Da, am zis bine, „orientarea sexuală” așa de des invocată nu e înnăscută ci cultivată, de cele mai multe ori cultivată acasă. Așadar, vrem să ne formăm copiii cu astfel de orientări dar să îi păzească statul să se căsătorească conform direcției date. La fel cum Mircea ar vrea ca preotul sau pastorul să rezolve baiul său. El a fumat toată viața dar acum vrea ca fiica sa să nu fumeze, că doar i-a interzis.

Dacă ne închipuim că modificarea constituției ca demers singular va opri homosexualitatea ne înșelăm amarnic și chiar intrăm în alianțe periculoase. Oprirea fenomenului se face acasă la mine și la tine prin trăirea în conformitate cu Scriptura, partea de modificare a constituției ar valora sub 1% din tot procedeul. De ce 1%? Pentru că în România mai puțin de 1% din persoanele cu orientare de acest fel ar vrea să se căsătorească. Făcând un calcul simplu, pe America unde avem niște cifre mai realiste procentul persoanelor homosexuale e de aproximativ 4%, din ce am cercetat eu, România e mult mai jos (din fericire) dar să luăm în calcul 4% (3,4% mai exact din cercetarea GALLUP din 2012 care infirmă cifrele umflate artificial de 10%) din aceștia doar 1% ar vrea să se căsătorească. Pentru aceștia modificăm constituția, dar întrebarea mea este: Cu restul ce facem?

Oare nu e prioritară mai degrabă o abordare serioasă și responsabilă a relațiilor maritale de către soți, biserică și autorități? Oare nu cumva trebuie înainte de a schimba legea ca bărbații să devină bărbați, soți, tați și nu ornamente pentru televizor, bancomate sau priponiți „pe afară”. Oare nu ar trebui ca femeia să devină femeie, soție și mamă înainte de a modifica legea? Oare nu ar fi mai eficient un asemenea demers?

Cu modificarea legii pui un robinet pentru a opri cursul firesc, dar cu o abordare a cauzelor, eficiența ar fi mult mai mare chiar dacă efectele se vor vedea în timp. Copilașii ăștia au ajuns așa din cauza părinților în cele mai multe cazuri. Da știu cât doare și nu sunt insensibil când spun asta dar nici nu merge tehnica struțului. În casele creștinilor s-au născut și au crescut bărbații și femeile cu orientări homosexuale. Mircea vrea ca altcineva să rezolve problemele pe care el le-a generat în mare parte fie prin acțiune fie prin inacțiune, creștinii vor ca altcineva să rezolve problemele create de ei prin acțiune sau inacțiune. Eu nu sunt contra demersului de modificare a constituției dar îl consider „frecție la piciorul de lemn”, o acțiune care complică lucrurile și oferă prea puțin. Dacă mai adăugăm noile nuanțe politice în ecuație atunci deja se preconizează o auto-faultare de toată frumusețea.

E clar că ne-ar place să „restaurăm normalitatea” să fim „apărătorii familiei tradiționale” să „restaurăm valorile creștine” e pompos, e glorios dar cine și ce câștigă de aici? Sau credem noi că „Îl apărăm pe Dumnezeu?” De ce ne-ar cere Dumnezeu să „Îl apărăm” și nu vedem mai degrabă nevoia de a fi apărați de El? Credem cumva că familia se apără așa? Oare nu e mai eficient de apărat familia „tradițională” în adâncimea și profunzimea ei, adică la noi acasă, decât îl legiferări realizate în parteneriate politice dubioase și îndatoritoare?

Eu voi apăra familia acasă la mine fiind bărbat, soț și tată și sper din toată inima ca Dumnezeu să îmi dea înțelepciune și eficiență în acest demers. Voi lucra alături de copii și soție, mă voi ruga cu ei, voi discuta despre viață și despre sex deschis și fără ocolișuri inutile. Dacă voi reuși să fiu bărbat, soț și tată voi considera că am dus cea mai eficientă luptă pentru familie de care eram capabil. Iubirea de Dumnezeu, soție și copii vindecă homosexualitatea generațiilor viitoare.

If you found an error, highlight it and press Shift + E or clic aici to inform us.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/02/23/cine-sa-ne-salveze-copiii/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cine-sa-ne-salveze-copiii/

Cine să ne salveze copiii?

download

Mircea e un tată „așa și așa” din descrierea sa și are 4 copii mărișori 16 – 24 ani care sunt „așa și așa”, tot din descrierea sa. Recent au avut loc două incidente. Fiica sa de 16 ani a fost prinsă la fumat și Mircea s-a înfuriat rău de tot și a pocnit-o tare, iar fiul cel mare a venit acasă „cu o nebună pictată” zicând că vrea să se însoare. Asta l-a făcut pe Mircea să tune și să fulgere. A fost așa deranjat că s-a dus la preot dar și la un pastor și le-a promis că dacă unul din ei îi rezolvă problema se „dă” la religia lor. Omul nostru e convins că unul din ei va găsi soluția pentru ca fiica sa să se lase de fumat și pentru ca fiul să găsească o fată „așa și așa” cu care să se căsătorească.

Exemple ca acestea pot da multe, exemple în care părinții speră cu ultimele puteri că cineva poate rezolva problemele din relația lor cu copiii. Asta se întâmplă în cazuri de prietenii rele, obiceiuri rele, orientări rele, homosexualitate, alcoolism, abandon școlar etc. Vrem la un moment dat ca cineva să ne transforme copiii, să-i convingă, să-i sfințească mai mult decât am reușit noi.

O astfel de acțiune e campania de strângere de semnături pentru modificarea constituției în privința familiei. Ne dorim ca cineva să oprească pe copiii noștri de la distrugere, vrem și sperăm că un astfel de demers va putea face ceea ce noi ca părinți nu am făcut sau nu am reușit să facem. E un fel de strigare a eșecului nostru pe bază de semnătură. Până la urmă în situații disperate e de înțeles un asemenea gest, dar el poate fi mult mai distructiv pentru familie decât poate fi de constructiv.

Într-un fel sau altul vrem să delegăm legilor sarcina de a ne constrânge copiii să urmeze direcția pe care le-o dăm din familie. Da, am zis bine, „orientarea sexuală” așa de des invocată nu e înnăscută ci cultivată, de cele mai multe ori cultivată acasă. Așadar, vrem să ne formăm copiii cu astfel de orientări dar să îi păzească statul să se căsătorească conform direcției date. La fel cum Mircea ar vrea ca preotul sau pastorul să rezolve baiul său. El a fumat toată viața dar acum vrea ca fiica sa să nu fumeze, că doar i-a interzis.

Dacă ne închipuim că modificarea constituției ca demers singular va opri homosexualitatea ne înșelăm amarnic și chiar intrăm în alianțe periculoase. Oprirea fenomenului se face acasă la mine și la tine prin trăirea în conformitate cu Scriptura, partea de modificare a constituției ar valora sub 1% din tot procedeul. De ce 1%? Pentru că în România mai puțin de 1% din persoanele cu orientare de acest fel ar vrea să se căsătorească. Făcând un calcul simplu, pe America unde avem niște cifre mai realiste procentul persoanelor homosexuale e de aproximativ 4%, din ce am cercetat eu, România e mult mai jos (din fericire) dar să luăm în calcul 4% (3,4% mai exact din cercetarea GALLUP din 2012 care infirmă cifrele umflate artificial de 10%) din aceștia doar 1% ar vrea să se căsătorească. Pentru aceștia modificăm constituția, dar întrebarea mea este: Cu restul ce facem?

Oare nu e prioritară mai degrabă o abordare serioasă și responsabilă a relațiilor maritale de către soți, biserică și autorități? Oare nu cumva trebuie înainte de a schimba legea ca bărbații să devină bărbați, soți, tați și nu ornamente pentru televizor, bancomate sau priponiți „pe afară”. Oare nu ar trebui ca femeia să devină femeie, soție și mamă înainte de a modifica legea? Oare nu ar fi mai eficient un asemenea demers?

Cu modificarea legii pui un robinet pentru a opri cursul firesc, dar cu o abordare a cauzelor, eficiența ar fi mult mai mare chiar dacă efectele se vor vedea în timp. Copilașii ăștia au ajuns așa din cauza părinților în cele mai multe cazuri. Da știu cât doare și nu sunt insensibil când spun asta dar nici nu merge tehnica struțului. În casele creștinilor s-au născut și au crescut bărbații și femeile cu orientări homosexuale. Mircea vrea ca altcineva să rezolve problemele pe care el le-a generat în mare parte fie prin acțiune fie prin inacțiune, creștinii vor ca altcineva să rezolve problemele create de ei prin acțiune sau inacțiune. Eu nu sunt contra demersului de modificare a constituției dar îl consider „frecție la piciorul de lemn”, o acțiune care complică lucrurile și oferă prea puțin. Dacă mai adăugăm noile nuanțe politice în ecuație atunci deja se preconizează o auto-faultare de toată frumusețea.

E clar că ne-ar place să „restaurăm normalitatea” să fim „apărătorii familiei tradiționale” să „restaurăm valorile creștine” e pompos, e glorios dar cine și ce câștigă de aici? Sau credem noi că „Îl apărăm pe Dumnezeu?” De ce ne-ar cere Dumnezeu să „Îl apărăm” și nu vedem mai degrabă nevoia de a fi apărați de El? Credem cumva că familia se apără așa? Oare nu e mai eficient de apărat familia „tradițională” în adâncimea și profunzimea ei, adică la noi acasă, decât îl legiferări realizate în parteneriate politice dubioase și îndatoritoare?

Eu voi apăra familia acasă la mine fiind bărbat, soț și tată și sper din toată inima ca Dumnezeu să îmi dea înțelepciune și eficiență în acest demers. Voi lucra alături de copii și soție, mă voi ruga cu ei, voi discuta despre viață și despre sex deschis și fără ocolișuri inutile. Dacă voi reuși să fiu bărbat, soț și tată voi considera că am dus cea mai eficientă luptă pentru familie de care eram capabil. Iubirea de Dumnezeu, soție și copii vindecă homosexualitatea generațiilor viitoare.

If you found an error, highlight it and press Shift + E or clic aici to inform us.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/02/23/cine-sa-ne-salveze-copiii/

 

Născut Golanu… caut mântuire!

Publicat pe 9 Aprilie 2017 de CrestinTotal.ro în Articole

Era într-o după amiază de noiembrie, când eram adunați vreo 50-60 deținuți în clubul de pe secția a V-a a penitenciarului. Predica cu putere un frate drag care, la rândul lui, L-a cunoscut pe Dumnezeu într-o pușcărie. La un moment dat, către finalul mesajului, a întrebat dacă este cineva care dorește să se roage pentru el înaintea Domnului. Din grupul de deținuți, cineva a ridicat o mână.

– „Cum te numești?”, a întrebat fratele.

– „Golanu”, a răspuns deținutul.

Fratele a deschis larg ochii și l-a întrebat din nou:

– „Golanu te cheamă; ăsta e numele tău?”

– „Da”, a răspuns deținutul.

– „Bine atunci”, zise fratele; „spune-mi celălalt nume”.

– „Gheorghe”, zice colegul meu iar fratele a ridicat mâinile spre cer și a început să se roage, zicând: „Doamne, ai milă de Gheorghe”.

Ne-am rugat cu toții pentru el. Câteva luni mai târziu, Golanu Gheorghe îl mărturisea pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor personal în apa botezului. Dumnezeu a lucrat și încă o face la inima colegului meu. Mai multe detalii despre viața lui și cum Dumnezeu i-a vorbit personal, vă las să citiți în rândurile care urmează. Este bine să le aflați direct de la el.

Am încercat așa cum am făcut-o și altădată, să pun mărturia acestui frate într-un interviu. Făcând lucrul acesta, este mai ușor atât pentru el cât și pentru mine, și de asemenea, pentru voi cei care citiți aceste rânduri. Nu pot spune dacă a ieșit bine sau rău, pentru că nu am experiența unui jurnalist, însă am încercat din toată inima să scriu ceva care să fie de folos, iar ceea ce nu am putut face, știu că va face Domnul Iisus Hristos în care mă încred. Am auzit această replică și o voi folosi și eu: „Dacă a ieșit, dați slavă lui Dumnezeu; dacă a ieșit rău, dați vina pe mine”.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Ghiță Ignat: Cum te numești, câți ani ai și de unde vii?

Golanu Gheorghe: Mă numesc Golanu Gheorghe, am 38 ani și sunt născut în comuna Ungureni, jud. Botoșani. În acest moment, mă găsesc încarcerat în penitenciarul Botoșani.

Ghiță Ignat: Pare să ai un nume predestinat. Când spui Golanu unui om care se află în detenție, pare că ai spus totul.

Golanu Gheorghe: Ce-i drept, am avut mult de suferit din cauza acestui nume. Dar, este numele meu de familie pe care l-am moștenit de la părinții mei și-l voi duce mai departe.

Ghiță Ignat: Crezi că acest nume ți se potrivește? – Gheorghe a zâmbit pentru o clipă, apoi a încruntat sprâncenele și mi-a zis:

Golanu Gheorghe: A fost o vreme când acest nume mi se potrivea ca o mănușă. Asta se întâmpla cu ceva timp în urmă. Acum vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru că Golanu a rămas doar un nume în cartea de identitate.

Citeste mai departe: https://georgeignat.com

Născut Golanu… caut mântuire!

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/nascut-golanu-caut-mantuire/

Motivații Pentru A Sluji

download

Fiecare creștin trebuie să aibă mentalitatea de slujitor, indiferent de poziția sau rolul pe care îl are în biserică sau societate. Domnul Isus ne-a lăsat cel mai mare exemplu de adevărat slujitor și ne-a învățat slujirea creștină (Marcu 10: 45, Matei 10:24-25).

Mulți credincioși vor să fie slujitori, dar nu mai reușesc să slujescă sau le este greu să slujescă, ajung poate doar să fie slujiți. Creștinismul se bazează pe slujirea motivată de dragoste pentru Dumnezeu ,,Orice faceți să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni ” (Coloseni 3:23).

Avem oportunități să facem multe lucruri foarte bune și necesare pentru semenii noștri, dar întrebarea este dacă mai suntem disponibili, dacă mai avem pasiune, dacă mai înțelegem că nu putem fi credincioși fără a fi și slujitori. Fiecare mântuit trebuie să fie un slujitor al Domnului (Coloseni 3:24).

Ca și copii ai lui Dumnezeu suntem parte din Biserica lui Hristos, având un rol definit și resurse dăruite nouă ca să slujim atât pe cei din Biserică cât și pe cei nemântuiți, în parteneriat cu Dumnezeu ,,Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu.”(1Corinteni 3:9a).

Slujitorul adevărat Îl urmează pe Domnul, este un rob supus, se va lăsa folosit de Dumnezeu ,,Dacă Îmi slujește cineva, să mă urmeze; și unde sunt Eu acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti” (Ioan 12:26).

Mentalitatea că numai cei ordinați într-o anumită poziție, cât și cei au daruri care sunt mult mai vizibile ca altele sunt chemați la slujire este greșită și priveză Biserica lui Hristos de contribuția pe care o poate aduce fiecare mântuit.

Fiecare credincios are o chemare personală la o anumită slujire, iar când fiecare va sluji, biserica va deveni activă. Nevoile spirituale cât și nevoile fizice ale comunități din care facem parte, sunt motive suficiente pentru a ne activa în slujirea plină de dragostea a lui Dumnezeu. Dacă slujim, nu ne vom cosidera ca fiind decât ,,robi netrebnici”, făcând ,,ce eram datori să facem” (Luca 17:10).

Să fim încredințați că Dumnezeu ne va și răsplăti, acesta fiind un bonus garantat celor care slujesc, și cu toate acestea nu ar trebui să se transforme într-o motivație pentru care să slujim (dragostea lui Dumnezeu este motivul slujirii noastre – Luca 12:37).

Există o criză spirituală pe care o traversează bisericile locale, în care se adună mai mulți ,,consumatori de programe” decât ,,credincioși slujitori “. Posibilitatea trezirii la realitate poate să existe, dar în același timp și posibilitatea de a ne complace în neimplicare într-o anumită slujire. Când doar consumăm, devenim bolnavi de ,,bulimie spirituală” și cel mai rău, sclerozați din punct de vedere spiritual, nemulțumiți sau cârcotași. Acești creștini pot fi considerați și morali, respectiv religioși, dar nu lasă urme care să reflecte în veșnicie, ci își risipesc viața de creștini.

Nu mai conteză dacă ne numim ,,creștini “ atât timp ce slujirea nu ne caraterizeză.

Avem nevoie de plinătatea Duhului Sfânt pentru a ne trezi, dacă dormim, asfel riscăm să murim din punct de vedere spiritual. Avem nevoie de experiențe personale cu Dumnezeu care să ne marcheze prezentul și viitorul nostru și a celor pe carei slujim, ajutându-i să devină și ei slujitori dedicați.

Avem nevoie să trăim o viața spirituală din beleșug, nu una de supravețuire, împlinindu-ne misiunea de câștigători de suflete.

Avem nevoie de un creștinism cu impact demostrabil prin slujirea noastră!

Slujitorul Domnului va sluji în orice circumstanță cu toată inima, înțelegând bine slujirea!

Acesta îl va onora pe Dumnezeu!

Avram Sabou

http://www.ariseforchrist.com/blog/articles/all/motivatii-pentru-a-sluji-151?

MISIUNE

download

Studiu:  Secularismul din rândul evreilor milenari şi oportunitatea creştinilor de a predica Evanghelia

Un nou sondaj realizat de PewResearchCenter arată că tinerii evrei nu consideră religia ca un component-cheie pentru ceea ce înseamnă a fi evreu. Acest trend, legat de un secularism tot mai larg răspândit în rândul tinerilor, oferă o oportunitate de a predica Evanghelia, potrivit unor lideri evrei mesianici.

 via ideas.time.com

Russ Resnik, director executiv al Uniunii Congregaţiilor Evreieşti Mesianice (UCEM), a numit scăderea accentului pe religie în rândul tinerilor milenari „atât o problemă reală, cât şi o oportunitate”, într-un interviu cu Christian Post, marţi. Resnik a explicat că „este o problemă că ţara noastră devine tot mai seculară”, dar a insistat că, precum un rezultat, „multe persoane cresc fără o mulţime de graniţe religioase care, istoric vorbind, i-au ţinut pe evrei deoparte de a-L vedea pe Isus ca Mesia”.

Potrivit studiului Pew, 73% dintre evreii între optsprezece şi douăzeci şi nouă de ani au declarat că un om poate fi evreu chiar dacă nu crede în Dumnezeu. 66% din acelaşi grup au afirmat că a fi evreu este mai degrabă o chestiune de origine sau cultură, opusă religiei. Doar 13% au spus că religia este mai importantă. 32% dintre ei s-au identificat drept evrei, dar fără să aibă vreo religie.

 “Milenarii nu asociază religia cu un component-cheie pentru ceea ce înseamnă a fi evreu”, a declarat evreul mesianic Richard Harvey, lector pe Biblia ebraică la All Nations Christian College, în Regatul Unit, pentru Christian Post, într-o declaraţie de email. “Acest lucru arată satisfacţie faţă de iudaism ca religie, dar, ca alţi milenari americani, disatisfacţie faţă de instituţiile religioase în general”, a adăugat Harvey.

De asemenea, Harvey a mai spus că secularismul este o oportunitate pentru creştini de a evangheliza. În timp ce evreii milenari ar putea părăsi sinagoga, “ei sunt flămânzi după apartenenţă, comunitate, identitate şi scop…ceva ce noi, credincioşii în Yeshua (Isus), ar trebui să modelăm într-un mod molipsitor şi captivant, mai degrabă decât a fi irelevanţi şi demodaţi.”

 “Pentru evreii mesianici, provocarea de a deveni mai vizibili şi mai relevanţi faţă de acei care nu caută ‘religia’ atât de mult ca identitate şi scop trebuie luată în considerare”, a scris Harvey. De asemenea, dumnealui a încurajat toţi creştinii să folosească un limbaj mai relevant faţă de generaţia milenară.

Kirk Glebe, preşedinte al UCEM, a căzut de acord cu ideea că limbajul creştin cauzează o barieră spre o prezentare eficientă a Evangheliei. „Majoritatea persoanelor din cercurile creştine din America folosesc un limbaj pe care cei mai mulţi oameni nu îl înţeleg”, a explicat Glebe. Ceea ce persoanele seculare au nevoie, a afirmat dumnealui, este ca creştinii să fie „simpli şi concişi în privinţa punctelor de vedere teologice”.

„Persoana lui Yeshua este impunătoare şi atractivă chiar şi poporului evreu şi oamenilor seculari”, a adăugat Resnik. „Este vorba despre religiozitatea din jurul persoanei lui Yeshua, care nu îi interesează pe oameni.”

Atât Glebe, cât şi Resnik au atacat prezentările mass-mediei despre Isus ca fiind incorecte. Făcând referire la seriile “Biblia” de pe History Channel, noua carte a lui Bill O’Reilly, “Ucigându-L pe Isus”, alături de cartea controversată a lui Reza Aslan, “Zilotul”, Glebe a susţinut că aceştia “oferă propriile lor înclinaţii”, ceea ce ascunde caracterul adevărat al lui Cristos.

“Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să-i oferi unui evreu Noul Testament”, a spus Glebe. Naraţiunea Evangheliei prezintă persoana lui Isus mai bine decât ar putea-o da orice altă senzaţie mass-media sau argument teologic.

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Studiu: Secularismul din rândul evreilor milenari şi oportunitatea creştinilor de a predica Evanghelia – Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/misiune/

Mila și acțiunile din milă

download

Teofil Gavril 25/06/2017 Meditări

Mila este o emoție pe care Daniel Goleman, unul din cei mai apreciați scriitori despre inteligența emoțională, o pune în grupa emoțiilor de iubire. Mântuitorul le reproșează cărturarilor și Fariseilor că nu au milă cu toată religiozitatea lor bună, iar proorocul Mica le spune celor din poporul său și nouă astăzi: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci deptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?

Și totuși mila este așa de ușor de pervertit și este folosită adesea, tot mai des din păcate ca o condiție a dovedirii umanității și asta nu ar fi rău dacă această milă solicitată nu ar fi doar un pretext. Spun că este un pretext că nu mai vorbim de milă față de unele greșeli, milă față de accidente, milă față de sărăcie, milă față de neputință, ci vorbim de mila care ni se solicită pentru lucruri cu mare potențial distructiv.

În opinia mea, așa cum înțeleg eu viața din experiența mea și din cărțile citite aș defini mila ca fiind acea emoție care pleacă de la milostiv către cineva care are nevoie de ajutor, iertare și/sau empatie.  Mila nu este ceva impus ci poate fi invocată de cel în nevoie. Dacă există impunere mila este pervertită.

Acțiunile pe care le facem din milă sau în numele milei deja sunt o discuție care at trebui să ne pună serios pe gânduri. Acțiunile făcute din milă pot fi ori foarte benefice ori foarte dăunătoare, depinde de cine le face. Să exemplific: E bine să dai unui copil care cerșește un pachet de biscuiți din căruciorul tău de cumpărături, dar nu e la fel de bine să oferi bani unui om care îți cere și el deja e cu punga de lac la gură trăgând cu nesaț din ea, acolo mila nu trebuie să ofere bani. E bine să oferi iertare cuiva care ți-o cere, chiar unuia care din neatenție ți-a făcut o pagubă mare, dar nu e la fel de bine să oferi iertare unui criminal care a ucis în serie câteva persoane.

Mila face uneori ca cei din pușcărie să fie mai vrednici de milă ca cei din spitale. Mila poate face pe oameni să aibă mai mare empatie pentru animale decât pentru oameni. Mila uneori face oamenii să lăcrimeze la vederea unui animal rănit iar la vederea oamenilor în suferință să simtă deranj.

Cu ceva vreme în urmă citeam o carte inspirată din viața oamenilor din trecut și una din experiențele descrise acolo mi-a rămas în minte. Un condamnat la moarte pentru violarea a mai bine de 20 de fete, pentru că juca bina cartea, primea flori de la doamnele din oraș în timp ce fetele violate ajunseseră să fie în cel mai bun caz ignorate dacă nu judecate și acuzate. Tot din milă.

În același timp știu experiența unui tânăr venit la consiliere ca un exemplu al milei „bune”. Acest tânăr provenea din casa de copii și după 18 ani erau aruncați pur și simplu pe stradă așa că pentru a trăi apelau la milă și/sau furau. Așa se face că a fost prins de un domn la furat în casa sa. Bineînțeles că a implorat mila și iertarea iar acel om prin mila oferite i-a schimbat viața. L-a hrănit timp de 5 ani și ceva și l-a învățat meserie devenind un mecanic auto apreciat.

Oricâtă milă ți-ar fi de un rottweiler limitat de lanțul său sau de cușca sa, nu îl poți lăsa liber pe stradă. Oricâtă milă ai avea de un crocodil că stă în apă murdară, nu îl duci să se joace în parcul pentru copii. Oricâtă milă ai avea pentru un criminal sau un violator nu îi dai liber pe stradă. Oricâtă milă ai avea pentru oamenii nebuni știi că nu e bine să umble liberi. Chiar dacă îți e milă pentru obsedații sexuali nu îi primești să doarmă acasă la tine mai ales dacă ai copii și soție.

Mila nu e milă dacă e iresponsabilă și necântărită. Prin mila nejudecată poți face imens mai mult rău decât bine. Nu putem vorbi de milă necondiționată pentru că o astfel de milă e tocmai ceea ce au nevoie oamenii fără principii sau cei cu probleme psihice pentru a face rău. Clar că un infractor va solicita milă, dar mila pentru el nu e ceea ce are nevoie decât în puține cazuri, un infractor are nevoie de educare și conștientizare nu de milă pentru că mila îl încurajează în felul său deviant de a trăi. Cu ceva timp în urmă un tânăr din Sibiu a produs un accident de circulație în care au murit 3 persoane. Televiziunea prezentă acolo surprindea părerea de rău a tânărului și solicitările sale de milă. La prima strigare probabil toți cei ce vedeau materialul aveau milă față de el numai că tânărul șofer era în evidența poliției în 1 an și ceva de șofat cu 9 amenzi de viteză și 2 suspendări de permis plus 3 accidente fără victime din vina sa. Probabil și la abaterile anterioare a avut parte de milă dar asta nu a condus la îndreptarea comportamentului său ci la o întărire a modului său agresiv de a conduce.

Nu ne putem permite să avem milă fără discernământ deși ar fi mai ușor pentru noi și am fi și mult mai apreciați de această societate lipsită adesea de cele mai elementare principii. Cred că mai degrabă trebuie să fim foarte calculați și să avem o milă guvernată de principii sănătoase. O milă care să îmbuneze pe celălalt, să  îl ridice, să îl motiveze, nu o milă care să îl priponească în neputința sa, să îl limiteze sau să faciliteze violența, furtul, nedezvoltarea, distrugerea.

Mila trebuie să aducă vindecare, alinare, normalitate, prospețime și trebuie să fie o reflectare a bunătății lui Dumnezeu prin noi pentru ceilalți oameni.

https://www.filedinjurnal.ro/2017/06/25/mila-si-actiunile-din-mila/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/mila-si-actiunile-din-mila/

Mică scrisoare pentru copii – Nicolae Geantă

Publicat pe 2 Iunie 2017 de ADMIN în ArticoleArticole: Geantă Nicolae

Unii astăzi sunteți mici. Veți crește repede. Iar eu vă scriu cum să trăiți mâine…

Sunteți o moștenire de la Domnul! O ladă cu giuvaere scumpe. Căutați să îmbogățiți pe cei din casa voastră! Hoții cotidieni ce vor să fure fericirea familiei sunt destui!

Niciun membru al familiei nu este perfect. Toți greșim. Cereți-vă iertare când greșiți si iertați pe cei ce vă greșesc! Iertarea e un semn că Dumnezeu trăiește în voi!

Cinstiți-vă părinții! Apreciați eforturile lor! Într-o zi veți fi părinți și voi! Și nu uitați că toți oamenii mari au fost cândva copii…

Iubiți toți oamenii. Chiar dacă nu îi înțelegeți uneori. Iubirea nu e etnocentristă. Nici religioasă. Iubirea este sacrificiul de sine. Și asta am văzut-o la Dumnezeu.

Veți întâlni în viață oameni care sunt gata să vă facă vânt de pe orbită. E mai ușor să arunci oamenii în hău decât să îi urci pe culmi. Voi să urcați oricum! Și cu alții în spate…

Vă veți intersecta cu o mulțime de indivizi care vor încerca să vă tragă pe sfoară. Să vă prostească în față. Orice tehnici mizerabile ar aborda ei, voi să fiți cinstiți totdeauna!

Veți întâlni o specie de oameni gata să fărâme cu barosul într-o secundă tot ce ați construit voi în ani. Să nu descurajați! Voi să construiți cu orice preț!

Printre prietenii voștrii veți depista și actori falși. Purtători de măști, ipocriți. Voi să vă faceți prieteni oricum. Și mai ales să fiți prietenoși!

Uneori chiar apropiații vă vor invidia, vă vor acuza de intenții ascunse, vă vor împroșca cu noroi. E mai ușor să împrăștii vitriol decât apă de colonie, zicea Andrei Pleșu. Voi să fiți buni!

Oamenii vor fii gata să vă întoarcă spatele în orice secundă după ce le-ați făcut bine! Vă vor dezarma de fapte bune. Voi însă să faceți binele mai departe!

Fugiți de anturajele rele! De ce să vă legați la cap fără să vă doară? Un om deștept va rezolva orice problemă, zicea Einstein. Dar un om înțelept o evită! Fiți înțelepți!

Nu încercați să vă faceți voi scările voastre! La scara omului nu e niciun adevăr, spunea Petru Țuțea. Urcați pe scara lui Hristos! Și târâș dacă va fi nevoie, voi să urcați spre Cer!

Construiți-vă viața cu Dumnezeu! Așa vă veți construi Raiul în inimă…

Dumnezeu să binecuvânteze toți copiii! Sunt opera Mâinilor Sale!

La mulți ani pruncilor! Fără voi am fi ca pădurile la sfârșit de noiembrie…

Nicolae Geantă – http://www.ciresarii.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/mica-scrisoare-pentru-copii-nicolae-geanta/

Profesor promovează renaşterea spirituală a enoriaşilor – John Hammett,

download

Pagina de ştiri baptiste

BPNews

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Profesor promovează renaşterea spirituală a enoriaşilor

http://www.sbcbaptistpress.org/bpnews.asp?ID=25603
May 8, 2007 | by Joy Rancatore

WAKE FOREST, N.C. (BP)–„Cristos este slăvit când apartenenţa la biserică înseamnă cu adevărat ceva.”

John Hammett, profesor de teologie la Seminarul Teologic Baptist Sudestic, a îndemnat studenţii , cu ocazia unei prelegeri universitare in capelă, să ia în serios necesitatea punerii accentului pe renaşterea spirituală a enoriaşilor. Ţinută o dată pe semestru, lectura specială permite membrilor facultăţii să împărtăşească un subiect de importanţă specială cu studenţii din campusul universitar Wake Forest, N.C.

Hammett a afirmat că cea mai presantă problemă cu care se confruntă astăzi Convenţia Baptistă din Sud nu este cultura decadentă, post-modernistă, ci Cultura Baptistă din Sud, care a pierdut din vedere trăsătura Baptistă a bisericii – renaşterea spirituală a enoriaşilor – permiţând oricui să se alăture bisericii şi să-şi menţină apartenenţa la aceasta fără niciun fel de proces de intervievare sau vreo răspundere.

„Cum puteţi fi poporul Domnului dacă nu-I aparţineţi? Cum puteţi fi trupul lui Cristos dacă nu comunicaţi cu El? Cum puteţi fi templul Sfântului Duh dacă Sfântul Duh nu sălăşluieşte in voi?” a întrebat Hammett.

Hammett, un erudit si expert in ecleziastica Baptistă, este autorul cărţii „Fundatii Biblice ale Bisericilor Baptiste: O Ecleziastică Contemporană”. Lectura sa din capelă a fost inspirată de o altă carte la care lucrează şi care va fi publicată în această toamnă.

Hammett a subliniat necesitatea unui corp renăscut al bisericii care sa participe la baptismul credincioşilor, Cina Domnului, guvernarea congregaţională şi disciplina bisericească.

„Nu cred ca puteţi să fiţi intru totul în comuniune cu majoritatea credincioşilor dacă nu sunteţi cu adevărat in asentimentul lor, dacă nu relaţionaţi cu ei”, a spus Hammett despre comuniunea apropiată.”Cred ca cel mai înalt grad de comuniune poate fi atins de membrii unei comunităţi locale pentru că ei, de fapt, merg împreună”.

Pentru a întoarce bisericile la renaşterea membrilor, Hammett a precizat ca pastorii trebuie să fie dispuşi să stea cu o congregaţie suficient de mult timp ca să câştige încrederea şi să instituie sau să reintroducă necesitatea credincioşilor de a participa doar în limitele privilegiilor şi responsabilităţilor apartenenţei la Biserica Baptistă.

Aceasta este o „bătălie ce merită luptată”, a spus, menţionând patru motive: menţine o mărturie colectivă; asigură sănătatea organizaţiei; produce iubire pentru membrii nerenăscuţi ai bisericii; şi Il slăveşte şi glorifică pe Cristos.

Hammett a propus ca bisericile să se întoarcă la compunerea şi semnarea de legăminte pentru a acţiona in armonie cu preceptele Sfintei Scripturi, să reformeze cerinţele pentru baptism şi apartenenţă la biserică şi să restaureze disciplina bisericească pentru răscumpărarea păcatelor.

El a îndemnat pastorii să parcurgă cu încet şi cu atenţie întregul proces de restituire a calităţii de mebru, în mod special disciplina bisericească, care, conform spuselor sale, va fi probabil cel mai greu de instituit.

„Scopul [disciplinei bisericeşti] nu este pedepsirea ci îndreptarea. Nu este pentru omul slab care cade şi se caieşte, ci pentru cel puternic care păcătuieşte cu insolenţă”, a precizat Hammett.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri4_iun07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) – AUTORITATEA IN BISERICA LUI ISUS CRISTOS,(Partea I-a) de Caius Obeada.

download

AUTORITATEA IN BISERICA LUI ISUS CRISTOS de Caius Obeada

“Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să ni fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru. (Marcu 10:42b-43)

Ce spune Domnul Isus prin: “dar între voi să nu fie aşa”? Ar trebui bisericile noastre să copieze stilul de organizare corporativ? Funcţionează pastorii noştri ca preşedinţi executivi, iar comitetul de diaconi ca un bord de directori? De ce întâlnirile noastre se desfăşoară după regulile lui Robert în loc să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă Biblia este suficientă în toate lucrurile, de ce nu este suficientă şi pentru întâlnirile noastre? Avem noi nevoie de reguli omeneşti pentru a ajuta Biserica lui Cristos, reguli cu care să înlocuim voia şi călăuzirea Duhului Sfânt?

Pe parcursul a 20 de secole, biserica realmente a ignorat mesajul acestui verset. Creştinii au uitat în totalitate de cuvintele lui Isus şi adesea au preluat modelul lumesc de guvernare fără a se deranja să schimbe denumirile funcţiilor cel puţin. Ei au înfiinţat şi întreţinut biserici, organizaţii misionare, organizaţii de tineret, şcoli, colegii şi seminarii, toate în numele lui Isus Cristos, dar având preşedinţi, directori, manageri, şefi şi conducători, nemaideosebindu-se cu nimic de organizaţiile seculare. “…dar între voi să nu fie aşa…” Totuşi, în cele mai multe biserici astăzi, acceptăm că pastorul este vocea finală de autoritate atât în doctrină cât şi în practică, iar în ce priveşte administraţia el este directorul executiv al bisericii. Dar cu siguranţă, dacă un papă peste întreaga biserică este un lucru rău, un papă în fiecare biserică nu este un lucru mai bun!

În aceste timpuri, bisericile înlocuiesc principiile biblice cu idei psihologice, iar strategiile de marcheting iau locul rugăciunilor înflăcărate inspirate de Scriptură. Atunci când cel care vorbeşte bisericii duminica dimineaţa nu este un teolog care prezintă oamenilor marile doctrine ale credinţei, ci este un comediant, un consul, un administrator sau un maestru de ceremonii care conduce un “show sacru,” atunci dezastrul spiritual, într-o formă sau alta, este iminent. Are dreptate un pastor când afirmă “Mesajul meu vine de la Domnul şi a pune la îndoială predica mea înseamnă a pune la îndoială pe Domnul”? Este adevărat că liderii bisericii trebuie ascultaţi întotdeauna şi a nu te supune lor înseamnă că eşti răzvrătit? Când devine autoritatea autoritarism autoritarism? Ce se întâmplă când se abuzează de autoritate?

A. O DEFINIŢIE A TERMENILOR

Cei mai mulţi agenţi imobiliari îţi vor spune că cei mai importanţi trei factori în vânzarea unei proprietăţi sunt poziţia, poziţia, poziţia (amplasamentul). În mod similar putem spune că atunci când se discută probleme teologice şi doctrinare cele mai importante trei chestiuni sunt definirea, definirea, definirea. Autoritarism, autoritate, putere, conducere-stăpânire, supunere şi ascultare trebuie să fie definite înainte de a da implicaţii şi aplicaţii.

1. Autoritarism

Autoritarismul este definit ca un abuz de autoritate care a fost delegată de Isus Cristos prin intermediul Duhului Sfânt şi descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu lucrătorilor din biserica locală. ÎN PRIMUL RÂND, autoritarism păcătos există atunci când pastorul şi ceilalţi lucrători vorbesc cu autoritate care obligă acolo unde Dumnezeu Însuşi nu a vorbit aşa în Cuvântul lui scris. Creatura ia locul Creatorului. A pretinde că vorbeşti locul lui Dumnezeu fără autoritatea lui expresă este un păcat mare. ÎN AL DOILEA RÂND, autoritarism păcătos este atunci când pastorii şi ceilalţi lucrători uzurpă Domnia lui Dumnezeu Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt în vieţile oamenilor lui Dumnezeu decizând voia lui Dumnezeu pentru ei acolo unde Scriptura păstrează tăcere. A pretinde că poţi călăuzi cu autoritate oamenii lui Dumnezeu fără Cuvântul Său este un alt păcat mare al omului care se pretinde a fi Dumnezeu. Turmele de oi la care facultatea de a lua decizii este paralizată, arată că au păstori care şi-au asumat rolul de Dumnezeu pentru ei. Şi chiar mai trist, unor oi care se închină la idoli le place aşa.

2. Autoritatea (dreptul de a exercita puterea)

Autoritatea şi puterea nu sunt termeni sinonimi, chiar dacă există o relaţie strânsă între ele. Autoritatea (grecescul EXOUSIA ) folosită în sens obişnuit denotă abilitatea de a executa o acţiune. În Noul Testament, se vorbeşte despre dreptul de a exercita puterea. Dumnezeu, desigur, este considerat sursa întregii puteri şi autorităţi şi toată autoritatea vine de la El. “Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi!” (Luca 12:5)

Lui Cristos I s-a dat autoritatea şi puterea de a acţiona, odată cu libertatea corespunzătoare, aşa cum este ilustrat de autoritatea Lui de a ierta păcatele, “ Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (Matei 9:6)

de a alunga demonii, “ Le-a dat şi putere să vindece boalele şi să scoată dracii.” (Marcu 3:15)  şi de afirmaţia Lui că toată autoritatea în ceruri şi pe pământ I-a fost dată Lui.
“Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.”(Matei 28:18)

Autoritatea a fost dată guvernanţilor, dânduli-se dreptul de a comanda şi de a impune supunere. “Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu…”(Rom.13:1-3)

Un cuvânt neobişnuit KATEXOUSIAZ (numai în Marcu şi în textele paralele) este folosit pentru a descrie exercitarea puterii politice care are implicaţii de constrângere sau opresiune. “…Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire.”

Apostolilor lui Cristos le-a fost dată de către Cristos autoritatea de a îndeplini lucrarea de a întemeia biserica. “Şi chiar dacă m-aş lăuda ceva mai mult cu stăpânirea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidirea voastră iar nu pentru dărâmarea voastră, tot nu mi-ar fi ruşine…”(2 Cor. 10:8)

“EXOUSIA” este folosit în diferite moduri pentru a descrie biserica, dar, în afară de apostoli, nu este folosită niciodată pentru a descrie conducerea în biserică. Poate aceasta este o aluzie la faptul că principiile care operează în biserică nu sunt identice cu cele ale guvernului sau ale altor atribute ale autorităţii.

3. Puterea

Cel mai folosit cuvânt pentru putere, DUNAMIS/ DUNAMAI, are sensul de bază de abilitate sau capacitate. Cineva care are abilitatea de a face un lucru are puterea de a-l executa. În Noul Testament, puterea este asociată frecvent cu Domnul Isus Cristos care, înzestrat cu puterea Duhului Sfânt, şi-a arătat această putere în predicarea Lui şi prin minunile pe care le-a făcut. “…cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El.”(Faptele Ap. 10:38)

Acelaşi fel de putere le-a fost dată apostolilor pentru a duce mai departe lucrarea lui Cristos . “ În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca.” (Mat. 10:11) “ Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi mununi care au fost făcute între voi.”(2 Cor. 12:12)

În cadrul bisericii, puterea este dată tuturor credincioşilor care sunt păstraţi şi transformaţi de aceasta. “Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Tim.1:7) “Iată de ce zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru IsusCristos …” (Efeseni 3:14)

Dar liderii bisericii nu sunt evidenţiaţi în nici un pasaj ca recipiente speciale ale puterii Duhului şi aceasta sugerează că presbiterii/diaconii nu sunt nişte “mini-apostoli”.

4. Să conducă

Liderii bisericii trebuie să “stăpânească” PROISTEMI. Acest cuvânt care literal înseamnă, “a sta în faţa,” deci, “a conduce, a se ocupa de, a avea grijă de” (indicând grijă şi sârguinţă) este tradus în ce priveşte biserica prin “a stăpâni” (ton moderat). Acest cuvânt pentru “conducere” este folosit de câteva ori referitor la conducerea bisericii, dar nu are un ton autoritar sau dominator. De fapt, PROISTEMI accentuează responsabilitatea liderilor de a se concentra asupra îngrijirii celor care îi urmează. Cele două sensuri pe care le implică de obicei “a conduce” şi “a avea grijă de.” Referinţa din Rom.12:8 este la harul special de a avea grijă de alţii. “…cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă;” (Rom. 12:8)

Acelaşi lucru îl găsim şi în 1 Tes. 5:12 “Vă rugăm fraţilor să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc.”

Ideea pe care o conţine cuvântul este aceea de “a sta în faţa” celorlalţi, nu de “a stăpâni peste” ei. Este un cuvânt obişnuit pentru conducere. Liderii nu pot decât să conducă dacă sunt în stare să convingă pe cineva să îi urmeze.

S-a dezbătut mult ce alte slujbe specifice mai sunt implicate. În 1 Tim. 3:3-4, a stăpâni şi a avea grijă de sunt strâns legate. “nici doritor de câştig mârşav, ci sa fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; saţ-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. …”

Ideea din 3:12 este similară. “Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure neveste, şi să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor.”

Diaconii trebuie să fie conducători ai caselor (familiilor lor) cu accentul pe faptul de a se îngriji de ele. Din nou în 5:17 presbiterii care conduc bine sunt cei care se preocupă atent de suflete (cf. învăţătură şi predicare) “ Presbiterii care cârmuiesc bine sa fie învredniciţi…”

Combinaţia dintre a conduce şi a avea grijă de care poate fi văzută în Noul Testament este apropiată de principiul din Luca 22:26 conform căruia un lider este cel care slujeşte.
“Dar între voi să nu fie aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte.”

5. Supunerea

Un alt verset folosit în favoarea ideii de autoritate de a porunci este Evrei 13:17a.
“Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos.”

Imperativul tradus prin “ascultaţi” este din cuvântul PEITHO (a convinge, a determina). Pe tonul neutru folosit aici, lexiconul Thayer dă sensul de “a se lăsa convins.” Iarăşi este implicată ideea dreptului de a porunci cuiva împotriva voinţei acestuia, dar adevăratul sens este acela că liderii sunt cei care îi conving, determină pe alţii a căror abilitate de a convinge nu constă într-o limbă dulce sau o personalitate dominantă, ci într-un comportament personal care impune respect.

B. CINE ESTE RESPONSABIL?

Dacă biserica lui Cristos nu trebuie să fie ca o organizaţie seculară, şi nu trebuie să imite lumea, ce trebuie să facă? Cu siguranţă şi în biserică trebuie să fie exercitată conducerea şi trebuie să existe o formă de autoritate. Cum trebuie să fie aceasta? Răspunsul se găseşte în cuvintele lui Isus: “Unul singur este Învăţătorul vostru ”(Mat. 23:8b). Prea mult timp bisericile sau comportat ca şi când Isus este departe în ceruri, şi a lăsat liderii bisericii să ia propriile lor decizii, şi să conducă de unii singuri. Dar Isus însuşi I-a asigurat pe cei cărora le-a dat Marea Trimitere.

“…Şi iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mat. 28:20b)

În Matei18:20 El repetă, “Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”

Acestea indică foarte clar că El este prezent nu numai în biserică ca întreg ci în fiecare biserică locală, şi este pregătit să-şi exercite autoritatea prin instrumentele pe care El le-a ales – comitetul de presbiteri.

Nu există nici o indicaţie biblică că un singur om a primit (unui singur om is-a dat) puterea şi cunoştinţa de a conduce treburile bisericii în numele lui Isus. Scriitorii Noului Testament nu au spus niciodată că această slujbă trebuie să fie îndeplinită de un singur om. Termenii “presbiter” şi “episcop” atunci când se referă la slujba de presbiter, diacon al bisericii, apar la singular numai în pasajele care se referă strict la anumite persoane (1 Tim. 5:1,19) sau în cele care enumeră calităţile pe care trebuie să le aibă fiecare presbiter (1 Tim. 3:1-2), sau în pasajele în care anumiţi diaconi s-au referit la ei înşişi. ( 1Pet.5:1, 2 Ioan 1; 3 Ioan 1). Când se referă la slujba de diacon în biserică termenul este întotdeauna la plural. Aceasta este regula.

Este destul de interesant că termenul “pastor” este cel mai folosit cuvânt în vocabularul nostru de astăzi, dar aceasta este (poate surprinzător) cea mai puţin folosită denumire în Noul Testament. Numai în Efeseni 4:12 “în vederea lucrării de slujire “ vom găsi termenul de “pastor-învăţător” cu referire la un grup de individ care păstoresc şi învaţă deopotrivă turma lui Dumnezeu. Termenul grecesc POIMEN înseamnă “păstor”, unul care călăuzeşte oile. Forma verbală (poimaino) este folosită de numai de două ori, descriind datoriile şi responsabilităţile liderilor care trebuie să “păstorească” biserica ( Faptele Ap. 20:28 and Petru 5:2). În Evrei 13:20 şi 1 Petru 2:25, Cristos este numit “Păstorul” nostru iar în Apocalipsa 2:27 se profeţeşte că Cristos va “păstori” cu un toiag de fier. În 1 Petru 5:4, Isus este “Marele Păstor” ceea ce arată că “presbiterii-diaconii” sunt păstori-asistenţi care conduc sub autoritatea Lui. Chiar în zilele apostolilor, învăţătura falsă începuse să se strecoare în biserică, ca o dovadă fiind faptul că multe epistole conţin avertizări în privinţa anumitor erori. De-a lungul vremii, ideea de preoţie a tuturor credincioşilor a cedat locul în favoarea preoţiei doar a unui număr mic de credincioşi, şi aceşti puţini erau înălţaţi deasupra profanilor (celorlalţi) din biserică.

“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi la câştigat să fie al Lui,” (1 Petru 2:9)

Acest lucru a avut ca rezultat faptul că unii preoţi au câştigat influenţă şi autoritate asupra altor preoţi şi s-a ajuns astfel la crearea unor noi slujbe în biserică ca aceea de episcop, şi în final slujba de papă. Faptul că toate aceste lucruri s-au întâmplat ne arată că biserica nu a mai considerat Biblia ca autoritatea finală, ci a ridicat cuvântul omului mai presus de Scripturi.

“…DAR ÎNTRE VOI SĂ NU FIE AŞA!”

După o analiză atentă a pasajelor care se ocupă de conducerea bisericii, este evident că singurele două slujbe ordinate sunt cele de presbiter şi cea de diacon. Dar unde este locul pastorului? După o analiză mai amănunţită a Scripturilor, aflăm că trupul lui Cristos este un organism complex în care Cristos este capul iar ceilalţi sunt membrele, pe baza darurilor spirituale şi a chemării pe care au primit-o, ca trup, pentru folosul celorlalţi.

“Căci după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă tot aşa şi noi care suntem mulţi alcătuim un singur trup în Cristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora.” (Rom. 12:4-5)

Pastorul nu este altceva decât un presbiter care are darul de a predica şi de a învăţa.

În concluzie, nu un singur om este expresia călăuzirii Duhului. Nici un individ nu are autoritatea de la Dumnezeu de a dirija treburile bisericii. Este necesatră o pluralitate de presbiter-diaconi ca o măsură de precauţie împotriva tendinţei omului de a-şi asuma rolul de Dumnezeu peste ceilalţi. Abilitatea unui slujitor de a influenţa pe ceilalţi, nu constă în a-i dirija, ci în a obţine consimţământul lor voluntar.

C. CAUZA PROBLEMEI: PASTORI PĂCĂTOŞI

Cauza autoritarismului şi a închinării la idoli este păcatul. Cinci păcate ale pastorilor sunt cele mai cunoscute. Ele produc biserici cu o patologie puternic păcătoasă care îl dezonorează pe Cristos, răneşte oile, îi face pe pastori să se umfle în pene şi dezbină biserica lui Dumnezeu.

1. Idolatria

Idolatria este dorinţa păcătoasă de a fi totdeauna în control, mai ales de a controla vieţile oilor lui Dumnezeu. Acest păcat nu este decât o încercare uşor voalată de a lua locul lui Dumnezeu în viaţa oamenilor Săi. Nu este surprinzător faptul că pastorii care au această tendinţă păcătoasă vor deţine în final aproape o putere papală în bisericile lor. Pavel îi porunceşte tânărului Tit; “…mustră cu deplină încredere. Nimeni să nu te dispreţuiască” (Tit 2:15)

Slujba de lideri care le-a fost încredinţată de Dumnezeu a fost înlocuită cu controlul firesc menţinut prin manipulare, intimidare, constrângere verbală şi prin versiunea bisericească a rangurilor bisericeşti. Descrierea pe care apostolul ioan o face lui Diotrefus pare să se încadreze la această categorie de păcat (3 Ioan 9-10).

2. Lipsa rugăciunii

Pastorii şi liderii autoritari nu se bazează pe rugăciune, ca prim instrument, ordonat de Dumnezeu, pentru zidirea şi protecţia poporului Său. Asemenea pastori lumeşti răspândesc mai mult mustrări şi dojane, ameninţări, manipulări, confruntări, ‘consiliere’ şi ‘EXERCITAREA DISCIPLINEI’ pentru a-i face pe oameni să li se supună voinţei lor. Apostolul Iacov îi mustră pe cei care au pretenţia că sunt înţelepţi dar ale căror vieţi sunt presărate cu firimiturile conducerii lor fireşti şi apostolul leagă acest lucru, printre altele, de o atitudine de slujire pe sine însuşi (auto-idolatrie?) şi de lipsa de rugăciune (Iacov 3:13-4:3).

3. Necredinţa

Mulţi lideri ai bisericilor nu cred afirmaţiile şi promisiunile pe care Dumnezeu le face în Cuvântul Său. Ei nu cred că Dumnezeu Duhul Sfânt este Domnul prezent şi activ în biserică, care lucrează pentru ca poporul lui Dumnezeu să capete chipul lui. Ei nu cred că Cristos îşi va păstori oile şi că Duhul Sfânt călăuzeşte şi convinge sfinţii atunci când pastorii umani nu sunt în preajma lor. Lipsa de credinţă, de dragoste, şi lipsa bucuriei sunt semnele unei turme conduse de asemenea pastori necredincioşi.

4. Lipsa de dragoste pentru oi

Păstorii din Palestina antică mergeau înaintea oilor lor, conducându-le şi chemându-le pe nume pentru a-I urma la păşuni verzi şi la ape reci. Păstorul dormea la uşa de la intrarea în adăpostul oilor pentru a păzi turma peste noapte. Păstorul apăra turma de hoţi.

Fermierii de oi de astăzi folosesc câini care latră şi păstoresc din elicopter oile speriate, chinuite şi zăpăcite. In ‘fermele de oi’ moderne oile sunt motivate de frica muşcăturilor şi a mîrîitului câinilor, pare-se omniprezenţi, şi de frica zbieretelor fără încetare ale fermierului din elicopterul de deasupra lor.

Multor pastori le place să studieze, să predice, să înveţe şi să conducă, dar nu le plac oamenii. Chiar şi timpul pe care îl acordă consilierii este doar pentru a ‘rezolva’ problemele care ar putea afecta biserica.

5. Mândria

La rădăcină, toate păcatele menţionate mai sus derivă dintr-un sentiment exagerat al propriei importanţe. Pastorii mândri se uită în jos la oi cu dispreţ pentru slăbiciunile, încetineala, anostitate şi defectele lor. Mândria răspunde cu mânie atunci când oile păcătoase o irită. Principiu: un lider mânios este un lider mândru.

http://www.voxdeibaptist.org/autoritatea_in_biserica.htm

Coioții și hienele de la Colectiv

Fără îndoială că ceea ce s-a întâmplat acum patru ani a fost o tragedie care a produs o traumă la nivelul societății și a stârnit pe bună dreptate o emoție foarte puternică. Au murit mulți oameni nevinovați. Au murit în primul rând din cauza incompetenței și lăcomiei unor patroni de club, în contextul unui lanț de împrejurări nefaste. Și unii tineri au continuat să moară apoi și în spitale, și am văzut atunci cum au ieșit la lumină alte și alte lucruri șocante, care țineau în parte de o serie de evenimente negre, și în parte de incompetența unei părți a sistemului medical. Pe de altă parte:
Întâi, felul cum s-au folosit unii de emoția Colectivului ca să o canalizeze politic a fost cinic și mizerabil. Niște indivizi s-au urcat pe cadavre ca să vină la putere. Au arătat cu degetul și au aruncat mulțimii niște țapi ispășitori, ca să preia ei în mod oportunist puterea. Nu înghițeam deloc guvernul Ponta și personajul politic Ponta nu îmi e nici acum în vreun fel simpatic. Însă cei care s-au urcat atunci peste cadavrele de la Colectiv pentru mine vor rămâne mereu în capul unei liste negre a infamiei.
Doi, aia cu „corupția ucide” a fost o mare mizerie. Cel puțin la fel de mare ca aia cu „muzica heavy metal ucide”. Tragedii de tipul Colectiv au existat și în în Brazilia, și în Suedia, și în Thailanda, și în Rusia, și în Statele Unite (Rhode Island, cu 100 de victime), și în alte părți ale lumii. În toate cazurile vinovații au fost pedepsiți în mod punctual. Nicăieri nu știu ca cineva să se fi folosit astfel de o asemenea traumă. Nicăieri nu știu ca cineva să-și fi pus astfel propaganda mânjită politic peste sângele și cenușa victimelor.
Trei, unii continuă să se folosească și azi în mod oportunist de Colectiv, redeșteptând emoția și răsucind cuțitul într-o rană foarte sensibilă. Vedeți cazul cu filmulețele lui Tolontan, scoase azi din pălărie, și chemarea la audieri a lui Arafat. Deja unii comentatori au arătat că miza ar putea să fie privatizarea sistemului public de urgență. O miză mai veche a „băieților” care văd aici o vacă grasă de muls. Și Colectivul este cel mai bun pretext pentru a ajunge la ea.
Așadar, pe lângă tragedia de la Colectiv se adaugă și o a doua. Și anume, că o ceată de coioți și de hiene a început să muște din trupurile victimelor, când cenușa de la Colectiv încă nu se răcise. Și că și după ani, aceleași hiene încă mușcă fără nici o rușine din cenușa și din memoria victimelor

Ziua a 10-a: Char Dham: Dwarka – #Pray15Days

În partea vestică a Indiei se află Dwarka, un oraș mic, dar semnificativ din punct de vedere spiritual. În ciuda faptului că are o populație mai mică de 50.000 de locuitori, se numără printre cele „Sapta Puri” (cele mai sacre șapte centre de pelerinaj pentru hinduși). Dimineața devreme, oamenii se adună de-a lungul scărilor care coboară până la punctul de întâlnire al râului Gomti cu Oceanului Arab. Acolo caută să-și spele păcatele lor sau efectueaza ritualuri ghidate de preoții hindusi cu scopul de a le aduce pace sufletelor rudelor lor decedate.

În centrul orașului, înalt cât o clădire cu șapte etaje, dominand orizontul, se află Templul Dwarkadish, sculptat manual și ornat frumos. Dedicat lui Krishna, hindușii cred că acesta era centrul regatului său de pe pământ. În fiecare an, zeci de mii de oameni fac un pelerinaj la acest templu. Mulți călătoresc zile și nopți pentru a vedea acest idol, sperând ca acesta să le audă rugăciunile.

Există o chemare clară a orașului ca loc de întâlnire și închinare, dar în prezent, chemarea a fost întoarsa pe toate părtile și întunecată. Noi credem că într-o zi oamenii vor călători în acest oraș pregătiți să se întâlnească nu cu Krishna, ci cu Dumnezeul care este viu și real și care iubește sufletele si ființele lor; și că așa-zisele binecuvântări pe care le primesc în Dwarka, vor fi binecuvântări reale pe care să le ducă acasă cu ei, împreună cu transformarea țării întregi și cu o nouă viață pentru mulți.

De asemenea, datorită semnificației spirituale a orașului, există un procentaj ridicat de Brahmini (casta preoțească) care trăiește în oraș. Sperăm și ne rugăm ca acești preoți să Îl întâlnească pe Dumnezeu, care îi cheamă, așa cum l-a chemat și pe Samuel, și să răspundă chemării Lui, lăsându-se conduși către adevăratul lor destin, și anume spre chemarea pe care le-o face Dumnezeu, de a-i conduce și pe alții spre libertate și bucurie.

Ne rugăm:

  • Ca acest oraș mic din vestul Indiei să fie o poartă de unde să înceapă o mișcare a Harului lui Dumnezeu.
  • Ca și mai mulți lucratori să fie trimiși în această regiune, să semene sămânța bună și să culeagă mult asteptata recoltă bogată. (Matei 9:37–38)
  • Ca numărul mare de preoți din Dwarka, să fie vase care să se umple de prezența și iubirea lui Dumnezeu, și să îi îndrume pe pelerini înspre o întâlnire cu Dumnezeul Cel Viu.

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/29/ziua-a-10-a-char-dham-dwarka-pray15days/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+StiriCrestine+%28STIRI+CRESTINE%29

Vasile Bănescu: Cred că percepția milioanelor de români jigniți și catalogați în mod inept ca «infatuați» și «fanatici religioși» s-a schimbat critic față de cei care s-au pretat la sabotarea unui demers pur democratic — Revista ARMONIA – Saltmin Media

By Andrei Nicolae Biserica Ortodoxă Română va continua să sprijine orice inițiativă care va duce la „sanificarea morală” a societății, spune purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, la un an de la referendumul pentru familie, informează Newsweek. În opinia sa, Referendumul nu a fost validat din mai multe motive, în care manipularea mass-media, […]

SEMNE CARE ARATĂ CĂ FACI PARTE DINTR-O BISERICĂ BOLNAVĂ

Semne care arată că faci parte dintr-o biserică bolnavă

Prin faţa ochilor mei au trecut mai multe titluri referitoare la biserică, unul dintre ele era legat despre câteva semne care arată că faci parte dintr-o biserică nesănătoasă. Am modificat puţin titlul acestui articol pentru că o biserică care nu este sănătoasă cu siguranţă că este o biserică bolnavă. Iată câteva din acele semne (adăugirile din paranteză îmi aparţin):

  1. Conducerea nu are o viziune clară.
  2. Conducerea nu poate fi niciodată provocată (la ceva).
  3. Eşti confortabil acolo unde eşti dar niciodată nu eşti provocat.
  4. Membrii sunt mulţumiţi să fie încălzitori de scaune (în biserică).
  5. Misiunea nu este niciodată planificată sau predicată.

Câţi dintre noi nu am experimentat în bisericile din care facem parte toate aceste semne sau poate doar o parte din ele? Cu siguranţă că mulţi se vor întreba dacă acest articol are menirea să lovească în conducerea vreunei biserici. Nu. Acest articol redă parte din experienţa unui slujitor al lui Dumnezeu (Joe McKeever, foto dreapta, care l-am găsit întâmplător pe unul din site-urile mele favorite, crosswalk.com) care ştie ce scrie şi scrie ce ştie (nu degeaba e şi caricaturist (pentru mai multe detalii, vizitaţi site-ul său aici).

Vă redau mai jos alte câteva semne descoperite de Joe, care se potrivesc la multe din comunităţile noastre creştine. Când spun comunităţi creştine mă refer la biserici în general, nu la uniuni sau organizaţii creştine dintr-o anumită zonă. La aceste câteva semne am adăugat câteva gânduri care fac din acest articol o adaptare după ceea ce a prezentat Joe prin acest articol original în site-ul său.

  1. Rugăciunea, dacă este oferită, este o formalitate, o adăugare, o povară. 

Există slujbe în cadrul bisericii unde rugăciunea îşi are locul ei, şi unde anumite persoane sunt cam mereu numite să rostească cam aceleaşi rugăciuni. În bisericile noastre avem seri de rugăciune care au devenit formale prin faptul că oamenii vin din obişnuinţă la rugăciune, şi nu se vede nici o schimbare în vieţile lor. Există slujbe unde, dacă există vreun vorbitor principal, i se cedează lui mai mult timp… şi se neglijează rugăciunea. Rugăciunea în multe biserici a devenit „parte din program”, şi nu parte vitală a vieţii sale.

Cu ceva timp în urmă, după cum a fost să fie circumstanţele, mă aflam la o întâlnire cu membrii de la biserica pe care o frecventez (probabil că mă mai gândesc la „frecventare” şi la rata de frecvenţă după ce voi termina de expus acest articol); pastorul a început cu vorbă şi cu o singură rugăciune, apoi au început tot felul de discuţii legate de mersul bisericii; nu s-a vorbit deloc despre ceea ce trebuie făcut decât despre ceea ce s-a făcut şi de ce s-a făcut aşa. Înspre final, după 3 ore lungi de monolog continuu (doar pastorul a predominat întâlnirea şi a şi avut nişte intervenţii în care spunea că nu vrea să închidă gura la nimeni – deşi dacă spui astfel de lucru nu eviţi ceea ce ai vrea să faci, ci te auto-denunţi de ceea ce eşti vulnerabil să faci în mod uman) s-a ridicat o femeie şi a venit la microfon să spună cum să se facă slujbele şi cum să decurgă serviciile de la biserică. Mi-a plăcut de ea că a spus că nu mai vrea să se facă rugăciuni doar de auto-cercetare, apoi rugăciuni de auto-apărare, auto-vindecare, şi aşa mai departe. Ceea ce a fost cel mai neplăcut este că vorbele ei au rămas spuse doar în acea întâlnire, dacă nu s-a făcut nimic în acest sens… rugăciunea tot o formalitate a rămas.

  1. Dăruirea derivă din obligaţie şi nu este niciodată o bucurie. 

2 Corinteni 9:7 ne spune că Dumnezeu iubeşte „pe cel ce dă cu bucurie”. Acest text cred că se referă nu doar la a fi darnic în a da ceva cuiva (unii se mulţumesc cu a da „bună-ziua” şi spun că au făcut-o cu bucurie), ci la felul cum se face acest lucru.

La multe biserici termenul de dărnicie este des evitat pentru că oamenii sunt sensibili în privinţa banilor. Nu am învăţat să dăruim pentru că nu am fost învăţaţi acest lucru; aşa spun unii. Adevărul este că o mare parte din banii care îi dăm noi la biserică nu se folosesc după cum vrem noi, sau ar avea aprobarea noastră, dar au aprobarea altora. La casieria unei biserici, unde are acces oricine (foarte ciudat, e singurul loc unde nu există camere de filmat şi/sau doar senzori de mişcare) apărea scris mare şi răspicat că fiecare membru este obligat – sau are obligaţia, nu mai reţin exact exprimarea – de a da cel puţin 5% din veniturile sale, după care erau puse vreo 10 semne de exclamare. Probabil că acele semne se refereau la zeciuială, dar numărul 5 dinaintea lor reflecta o „mini obligaţie”. Atunci când există astfel de lucruri într-o biserică şi dăruirea nu este ceva spontan, atunci acolo este o problemă.

  1. Râsul este rar, iar atunci când este prezent este forţat şi repede înăbuşit. 

Cineva spunea odată, „Crezi că Isus a râs vreodată? Biblia nu spune nicăieri că ar fi râs.” Iată ce răspuns a şi primit această persoană: „Nu ştiu dacă a râs sau nu, dar cu siguranţă că El m-a aranjat ca eu să pot!”

Noi suntem nişte creştini „aranjaţi să putem râde”; bucuria este însăşi atmosfera dinaintea camerei Tronului Cerului (Psalmul 16:11), iar râsul nu este nimic altceva decât bucurie care poate fi auzită.

Predicatorul care crede că trebuie să spună glume pentru a stârni râsul din partea audienţei a pierdut de fapt ideea. Diferenţa dintre acel tip de bucurie provocată şi bucuria naturală care apare din inimile închinătorilor fericiţi este precum diferenţa dintre noapte şi zi.

  1. Când se termină biserica, toţi se împrăştie. 

Unii pleacă mai repede de la biserică pentru că nu suportă un anumit predicator. Alţii chiar adorm în timpul slujbei şi preferă să nu se facă de râs în biserică, deci alege să plece acasă mai repede. Oamenii dintr-o biserică, după ce s-a terminat slujba, continuă părtăşia. Părtăşia nu înseamnă doar să venim la biserică şi să „urmărim” un program pe care l-am putea ştii pe dinafară uneori.

Domnul Isus ne-a dat o poruncă, să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a iubit El (Ioan 13:34-35). Dacă vrei să auzi cum sună părtăşia de la o biserică, închide-ţi ochii după terminarea slujbei şi ciuleşte-ţi urechile. Probabil că vei auzi cum toţi fug la maşinile lor să ajungă mai repede la masă, mai degrabă decât să fie mulţi care se salută şi care vorbesc între ei. Bârfa nu înseamnă părtăşie, însă unora le place să creadă că dacă au o discuţie cu alţii, fie ea şi o mică bârfă, asta pentru ei înseamnă părtăşie, sau mini-părtăşie.

  1. Când un lider face apel la voluntari, primeşte foarte puţine răspunsuri. 

Îmi place ceea ce a spus Debora în Judecători 5:2, „Nişte căpetenii s-au pus în fruntea poporului în Israel, şi poporul s-a arătat gata de luptă: Binecuvântaţi pe Domnul!

Liderii pot să conducă, dar dacă nu îi urmează nimeni… ei sunt singurii care merg. Este nevoie de lideri puternici de curaj şi viziune, dedicare şi tărie, precum şi voluntari din cadrul poporului lui Dumnezeu, care să iasă şi să meargă mila în plus, să facă puţin mai mult decât cei de dinaintea lor, să se exercite pe sine pentru succesul lucrării. Congregaţia care este forţată să se bazeze mereu pe aceiaşi supra-solicitaţi voluntari nu face altceva decât să fie cu colacul de salvare pe cap şi să vâslească spre ape şi mai adânci.

De prea multe ori pastorul vrea să facă toate; prea mulţi dintre noi am fost obişnuiţi să credem că pastorul este cel care trebuie să facă toate la biserică şi în afara ei. Adevărul este că dacă el nu deleagă pe alţii să participe la munca din cadrul slujirii în biserică acel pastor cu siguranţă că nu este unul cu viziune.

Voluntari nu sunt cei care sunt numiţi de conducerea bisericii, ci aceia care la îndemnul Duhului Sfânt văd nevoia din jur şi sar să facă ceea ce este nevoie; de cele mai multe ori voluntarii sunt cei care în modestie acceptă anonimatul pentru a face pe cei din jur să înţeleagă că toată slava se datorează lui Dumnezeu; atunci când atribuim vreo laudă cuiva şi persoana respectivă se simte prea bine, creăm un precedent de manipulare ascunsă. Las că data viitoare vin tot eu că poate îmi dă şi bani!

Suntem chemaţi să ne purtăm poverile unii altora (Galateni 6:2-4); acest lucru nu se poate face cu o conducere care nu are curaj şi viziune, care nu se implică în a găsi pe alţii care să fie alături de ei în slujire.

  1. Când apare conflictul, liderii îl ignoră, apasă butonul de panică, sau abandonează nava. 

Un pastor spunea o dată că a încercat din răsputeri să „acopere” lucrurile neplăcute care se întâmplau în biserica sa. Îi era frică să aplice disciplina biblică pentru a nu pierde din enoriaşi şi finanţarea acestora. În fond şi la urma urmei el a ignorat problema existentă şi a lăsat ca păcatul să fie „trecut cu vederea”, ascuns, mascat, tăinuit.

Există biserici care îşi au secretul lor. Dacă atingi acele zone sensibile, rişti să fi dat afară. O biserică bolnavă va merge de la o extremă la alta; se va panica la fiecare conflict, crezând că este o lovitură de moarte pentru biserica locală, sau că va fi mereu împresurată de conflict, aşa cum un trup bolnav experimentează o boală după boală.

Priviţi la felul cum biserica din Faptele Apostolilor 6 a tratat conflictul care a erupt în mijlocul lor; atât liderii cât şi membrii au reacţionat rapid şi cu credincioşie încât cei din afară au fost impresionaţi, „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.” (6:7)

Problema la multe biserici şi lideri de biserică nu este că nu ştiu să trateze un conflict: ei fac din oameni cauza conflictului şi blamează în loc să caute faţa Domnului, să se adune la un sfat, la post şi la rugăciune şi sfinţire personală şi colectivă. Din conflict ajungem la scuze, iar din scuze ajungem la acuze. Tot în aceiaşi măsură mulţi iau texte din Scriptură şi le aduc ca referinţă logică (orice ar fi, chiar daca versetul se referă doar la un cuvânt cu care se confruntă ei în conflictul lor) şi în acest fel ignoră nu doar contextul, dar şi călăuzirea Duhului Sfânt; din text iau contextul şi fac tot ei pretextul! Nu e de mirare că multe biserici au doctrine bazate pe convingeri personale mai degrabă decât pe fundamente biblice care să ducă la maturitatea bisericii.

  1. Chiar şi liderii au o înţelegere slabă cu privire la Scripturi. 

Aşa cum am spus anterior, există în biserică lideri care folosesc texte din Scriptură pentru a justifica ceva ce doresc ei să expună.

Există un obicei între creştini să folosească Biblia într-un mod greşit; pun mâna pe Biblie şi citesc un anumit text de „unde se deschide ea”; apoi spun că este bun pentru ei şi merg mai departe. Cu siguranţă că ştiţi istorisirea tânărului care a făcut acelaşi „exerciţiu” şi a dat de versete care „îl îndemnau” să facă ceea ce a făcut Iuda, adică să se spânzure.

Bisericile unde studiul Bibliei nu există sunt biserici slabe. Simpla predicare a unor predici conservă nu produce creştere spirituală, după cum nici o conservă expirată de lapte nu poate face un prunc să devină adolescent. O biserică unde cărţile Bibliei nu sunt cunoscute şi unde enoriaşii nu fac diferenţa dintre Noul şi Vechiul Testament cu siguranţă că este o biserică bolnavă. Într-o biserică este importantă părtăşia, rugăciunea, închinarea, dar şi studiul aprofundat la Scripturii are rolul ei. Există oameni în biserică şi nu ştiu cine a scris Biblia, ce se sărbătoreşte de Paşti sau de Crăciun (chiar dacă merg la biserică regulat şi susţin că sunt credincioşi).

În cadrul unei întâlniri cu membrii de la o biserică s-a discutat despre prorocii falşi şi despre fenomenul care acum începe să ia tot mai mult amploare: vorbitul în numele şi locul lui Dumnezeu în chestiuni care simpla conştiinţă ar putea fi de folos. Conducerea acelei biserici avertiza biserica de „prorocii mincinoşi”, dar nu a dorit niciodată să facă un studiu biblic cu privire la prorocie, darul prorociei, responsabilităţi şi călăuzire. S-au mulţumit să afirme un simplu avertisment, adică au apăsat butonul de panică. În acest fel s-au înmulţit falşii proroci; ei nu doar că nu sunt activi în biserică, ci sunt şi producători de minciuni în cercurile de casă unde ei sunt acceptaţi şi nu sunt cercetaţi.

Pe vremea când eram student la teologie, am avut ocazia să merg cu un coleg la o biserică penticostală din oraşul Chitila (sper să nu fi greşit numele oraşului). Acolo am fost invitaţi să slujim la două biserici diferite, una dintre ele era păstorită de un om care avea educaţie şi absolvise un institut teologic şi avea şi ceva ani de experienţă în lucrare. Odată el a decis să facă un studiu biblic în biserică cu privire la darurile spirituale şi în special la darul prorociei. Nu doar că a pus bazele biblice şi a ajutat biserica să facă diferenţa dintre autentic şi fals, dar se simţea o atmosferă aparte în acea biserică.

Unii au înţeles greşit acest studiu biblic, motiv pentru care s-au „mutat” la altă biserică, o a doua la care am fost noi invitaţi în acelaşi oraş; în această biserică toţi erau proroci, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. La intrarea în biserică toţi îşi lăsau papucii la intrare, cam cum este la musulmani când intră la slujbă într-o moschee. Când am intrat acolo trebuia să ne plecăm capul pentru că tavanul era făcut mai jos decât în mod normal, aşa că nu am putut sta prea mult în picioare. Noi nu ne-am dat papucii jos acolo, cel puţin eu personal am considerat acest lucru a fi ceva absurd, cum aveam să merg la o biserică şi să miros ciorapii nespălaţi ai celor dinaintea mea? În fine, unul din colegii noştri care ne însoţeau acolo a fost invitat să predice… şi înainte de a predica cineva din sală a început să îi prorocească de bine, altu îl confirma şi tot aşa. Adevărul era de fapt în inima noastră, noi îl ştiam personal pe acel coleg şi ştiam că ceea ce proroceau acei oameni nu era deloc biblic şi deloc adevărat. Ei au înţeles prin studiul biblic de la prima biserică drept o interdicţie de a mai „da drumu la lucrare”, şi au găsit refugiu la „desculţaţii” de la biserica doi.

În privinţa aceasta aş putea spune multe alte întâmplări. Cred că înţelegem cu toţi că merită compătimiţi liderii acelor biserici unde studiul Cuvântului lui Dumnezeu este slab sau ignorat.

  1. Isus este rareori menţionat, totul se rezumă la „Dumnezeu”. 

Cei care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu nu pot ocoli proeminenţa pe care o primeşte Isus Hristos în totalitate. Coloseni 2:9 ne spune că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, şi „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut” (1:15).

Sunt uimit de mulţi care susţin că sunt creştini şi că slujesc Domnului, trăiesc pentru Dumnezeu, etc., în timp ce îl scot afară pe Isus. Credincioşii primari au fost persecutaţi nu pentru că vorbeau despre Dumnezeu, ci pentru că vorbeau despre Isus (Faptele Apostolilor 4:18). Dacă ei tăceau în privinţa lui Isus Hristos nu ar fi avut loc nici o persecuţie.

John Bisagno – pastor pensionat al congregaţiei de peste 22.000 de membrii de la First Baptist Church of Houston, Texas – spunea că „Isus Hristos este tot ceea ce are Dumnezeu de spus cu privire la Sine”. Isus a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9) şi „Când va veni Mângâietorul, … El va mărturisi despre Mine” (Ioan 15:26).

  1. Nimeni nu aude despre mântuire, nimeni nu se mântuieşte, baptisteriul este uscat. 

O fermă care are pomi buni produce fructe bune; acolo unde un pom nu produce deloc roadă există o problemă.

Aceasta nu înseamnă că o biserică unde există creştere în membrii şi mulţi sunt botezaţi ar fi o biserică sănătoasă. Sunt unii care folosesc şiretlicuri pentru a-i atrage pe oameni la biserică şi îi manipulează să fie botezaţi; o spun spre ruşinea noastră că sunt multe biserici care recurg la această metodă decât să aleagă calea cea grea şi să meargă la oameni şi să-i cheme la pocăinţă.

La majoritatea botezurilor în apă la care am participat la biserica pe care o frecventez am observat un fenomen identic; se botează copiii celor care sunt membrii vechi din biserică. Probabil că unii sunt constrânşi de părinţi sau alţi membrii din biserică să facă acest lucru. La alţii am auzit că se botează să poată să se căsătorească cu o fată frumoasă din biserică, apoi dispar din rândul credincioşilor.

Am ajuns să avem întruniri evanghelice unde ne predicăm nouă şi nu avem rezultate; comitetul bisericii calculează rezultatele unei evanghelizări în cadrul bisericii în termeni de eşec sau succes; ei sunt cei care cotează – precum cei de la bursă – cât merită o predică şi cât merită un predicator. Se fac slujbe după slujbe şi nimeni nu îşi dă seama de ce nu sunt rezultate: există unii oameni care nu vor veni la biserică să audă o predică, ei au nevoie să vadă din viaţa celor din jurul lor o schimbare produsă în urma unei atitudini de pocăinţă autentică; toţi sunt sătui de pocăiţi nepocăiţi care cheamă pe nepocăiţi la pocăinţă. Probabil că ar trebui să repet acest lucru pentru a evidenţia adevărul: vrem să avem roadă, dar noi nu facem curăţenie în mijlocul nostru, nu ne pregătim oamenii să ştie cum să conducă pe cineva la Hristos, cum să crească pe cineva să devină un ucenic al Lui, ca mai apoi la rândul său să poată produce şi el alţi ucenici.

Ne rezumăm la predici sentimentaliste, câteva lacrimi vărsate în fugă, vreo 2-3 mâini ridicate în sus, apoi o rugăciune la încheiere şi au uitat toţi de toate şi de ucenicizare. Apoi ne mirăm că de ce nu avem botezuri în apă, de ce există în mijlocul nostru creştini imaturi şi care propagă învăţături greşite şi care sunt „educaţi” la anumite grupuri de casă cum să se îmbrace, ce batic să pună pe cap, câţi copii să facă, cu cine să se căsătorească şi care e voia Domnului. Care Domn?

Eu v-am ales pe voi, şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână (Ioan 15:16).

  1. Nici liderii şi nici liderii nu sunt gata să plătească preţul pentru a face biserica sănătoasă. 

Ca să mergi de pe patul de moarte înspre sănătate este nevoie de sacrificiu, dedicare, muncă şi adesea durere. Pacientul trebuie să facă schimbări drastice, să se supună supravegherii unor medici profesionişti care ştiu mai multe decât pacientul muribund, şi ştiu ce să prescrie. Aceasta cere o bunăvoinţă de a muri faţă de sine.

Acesta este motivul pentru care o biserică ce se află pe moarte ar fi mai bine să moară decât să trăiască. Pentru a putea fi sănătoasă, biserica trebuie să pună stop la căile sale auto-distructive, să retragă pe unii din liderii nesănătoşi şi să devină acel tip de biserică care a fost odinioară, dacă a fost vreodată mai bună.

Sunt multe biserici astăzi care sunt bolnave şi pe cale de a se distruge singure pentru că au refuzat un sfat bun de la nişte prieteni ce le-au spus ceea ce trebuie făcut ca lucrurile să meargă bine. Nu de pomană la întrebat Isus pe bolnavul de la scăldătoarea Betezda dacă vrea să se facă bine (Ioan 5:6). Nu toţi doresc acest lucru.

Procesul de vindecare şi de îndreptare nu a fost niciodată fără dureri. Aşa cum menţionam într-un articol anterior (Consultanţă pentru biserici falimentare), totul este o luptă:

Ceea ce avem nevoie să facem este să răsturnăm programul bisericii şi să refacem misiunea ei: ieşirea afară dintre ziduri, eliminarea programelor care produc familiaritate, plictiseală, tradiţie, prostie, îndobitocirea poporului. Atunci când ieşim din biserică şi ne gândim la misiunea lăsată de Isus, formăm de fapt o biserică. Domnul Isus cu siguranţă nu ne-a chemat să facem programe şi să strângem bani ca să avem cu ce le finanţa. Cu siguranţă că El nu ne-a chemat să avem pastori care nu se implică în misiunea bisericii şi care nu vor nimic altceva decât mereu salarii mărite şi mereu tot mai puţin de lucru. Biserica nu este formată dintr-un pastor şi o grămadă de enoriaşi fuduli, creduli, inactivi, pasivi, etc. Biserica este formată din organisme vii, mădulare care există, care au activitate, viaţă, acţiune, reacţiune, se află într-o continuă luptă, produc mereu rezultate care aduc slavă şi glorie celui care este capul ei: Hristos. Aceasta înseamnă de multe ori şi multă luptă: o luptă între cei care sunt maturi şi cei care sunt imaturi pe calea mântuirii, şi care cred că sunt mai tari decât ceilalţi. Arama lor însă dă pe faţă – şi aşa biserica este iar în râsul celor fără pocăinţă autentică, aşa zişii creştini de două mii de ani (ce tare sună această exprimare falsistă, nu?) (sursa)

Este bine pentru fiecare dintre noi, atât membrii cât şi lideri, să ne reamintim zi de zi de trei lucruri:

– Aceasta este biserica Domnului. El a murit pentru ea, eu nu. (Matei 16:18)

– Unica întrebare este „Ce vrea El să fie făcut cu biserica Sa?” (Faptele Apostolilor 9:6)

– Orice fac pentru biserică, bun sau rău, Isus o ia în mod personal. (Faptele Apostolilor 9:3, 5; Matei 25:40, 45).

NOTĂ: Acest articol este o adaptare dintr-un alt articol renumit scris de Joe McKeever (foto alăturat), predicator, caricaturist şi pensionat Director de Misiune din cadrul Baptist Association of Greater New Orleans. Apărut în blogul Lumea cre(s)tina in care traim. Dacă citaţi acest material în altă parte, este obligatoriu să menţionaţi şi să lăsaţi la final această notă de final precum şi toate link-urile din articol.

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/viatacrestina_feb15.htm#sthash.rolh4CFe.dpuf

http://publicatia.voxdeibaptist.org/viatacrestina_feb15.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/semne-care-arata-ca-faci-parte-dintr-o-biserica-bolnava/

Scopul lui Dumnezeu pentru Biserică Efeseni 3:8-12

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Introducere. Creştinismul este religia Bisericii. Noul testament revelează: înfiinţarea, membralitatea, lucrarea, închinarea şi scopul acesteia.

Denominaţionalismul a orbit pe mulţi din biserica Domnului a primului veac. Multe neînţelegeri s-ar fi limpezit dacă s-ar fi văzut scopul Bisericii.

Biserica lui Isus Cristos are un scop. Acesta a fost plănuit din veşnicie în mintea lui Dumnezeu: „duplă planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:11).

 Aceasta a fost cumpărată cu dragoste prin sângele lui Hristos care „S-adat pe Sine pentru ea” (Ef. 5:25) şi „pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20:28) ajungând treptat la desăvârşire prin darurile Duhului Sfânt (Ef. 4:11).

 Să observăm mai întâi:

  1. BISERICA – REVELAŢIA LUI DUMNEZEU
  2. Înţelepciunea lui Dumnezeu revelată prin biserică.

Dumnezeu este înţelept (Rom. 16:27) şi infinit după cum afirmă şi psalmistul: „Mare este Domnul nostru şi puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini” (147:5).

În răscumpărare Dumnezeu este mai înţelept decât omul. Apostolul Pavel scria fraţilor din Corint în prima sa epistolă şi întreba: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii.” (1 Cor. 1:20, 25).

Biserica este revelaţia înţelepciunii infinite a lui Dumnezeu „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10).

Această înţelepciune a fost descoperită îngerilor (domniile şi stăpânirile) şi s-a manifestat în multe feluri. Înţelepciunea lui Dumnezeu privitoare la Biserică se vede din orice unghi: formarea planului, alegerea Răscumpărătorului, întrupare, ispăşire etc.

Puterea lui Dumnezeu descoperită prin Biserică.

 Împărăţia urma să vină cu putere: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere” (Marcu 9:1); Evanghelia cu puterea ei de a mântui „fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului” (Romani 1:16); membrii ei susţinuţi prin puterea lui Dumnezeu. Iată de ce apostolul Pavel se ruga „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni 1:17-19).

Harul lui Dumnezeu revelat prin Biserică.

Biserica este obiectul dragostei supreme a lui Dumnezeu. „În El (Cristos), Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Ef. 1:4-7). Apoi continuă în aceeaşi epistolă: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Ef. 2:4-9).

 Biserica este compusă din copiii lui Dumnezeu iar Dumnezeu este bun cu copiii Săi. Căci spunea Domnul Isus în acest sens: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:11). Iar apostolul Pavel spune că Cel ce „prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20).

   În al doilea rând să mai observăm,

  1. BISERICA – SLAVA LUI CRISTOS
  2. Biserica lui Cristos este o biserică slăvită.

 Cristos a murit ca s-ă înfăţişeze înaintea Lui o biserică slăvită (Efeseni 5:25-27)

Biserica este obiectul slavei Sale. Dumnezeu dorind să-şi descopere puterea „a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă” (Rom. 9:22-23).

Biserica a fost rânduită mai dinainte spre lauda slavei Sale: „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale” (Ef. 1:11).

Cristos este capul acestei Biserici slăvite.

Faptul este clar afirmat. Pavel spune despre acest lucru: „El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Coloseni 1:18).  „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii” (Efeseni 1:22).

Ca şi Cap, El este în poziţia cea mai înaltă după cum scria Pavel fraţilor din Filipi: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume” (2:9). „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Fapte 2:33).

Ca şi Cap, El este Rege al regilor şi Domn al Domilor. La arătarea după învierea din Galileia, Isus le-a spus celor unsprezece: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18). Cei zece împăraţi din Apocalipsă „se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:14).

Natura slavei Bisericii

Cost slăvit: sângele lui Cristos. El a iubit Biserica „şi s-a dat pe sine pentru ea” (Ef. 5:25).

 Caracter slăvit: curată şi sfântă. „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă şi prin Cuvânt” (Ef. 5:26).

 Scop slăvit: Cerul.

 Arătarea slăvită a lui Cristos sau cum îi scria Pavel lui Tit: „Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei” (1 Pe. 5:4)

 În al treilea rând,

III. BISERICA – SALVAREA PĂCĂTOŞILOR

biserica menită să proclame salvarea

Nevoia păcătosului: să cunoască adevărul. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32); să creadă adevărul „pentru că toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tes. 2:12); să asculte adevărul. Altfel Dumnezeu „va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” (Romani 2:8).

Biserica este stâlpul şi temelia adevărului. Pavel îl sfătuieşte pe Timotei ca în cazul în care va zăbovi să ştie cum să se poarte în casa lui Dumnezeu, „care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3:15).

Adevărul despre salvare depinde de felul în care Biserica îl proclamă. „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16:16). Biserica din Tesalonic îl proclamase aşa de bine încât Pavel le scria acestora: „În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea” (1 Tes. 1:8).

Adevărul despre salvare depinde de felul în care Biserica îl apără. Pavel le spune fraţilor din Filipi ca „unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii, din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele.” (Fil 1:15-17). Felul de apărare al lui Ştefan este de asemenea demn de citat: „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât. Voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!…” (Fapte 7:51-53).

Adevărul despre salvare depinde de felul în care Biserica îl armonizează. Timotei este sfătuit şi în acest sens: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).

Alte grupuri nu pot şi nu vor sprijini adevărul (denominaţiunile, societăţile, asociaţile)

Biserica are menirea de a constitui adunarea celor salvaţi.

Păcătosul are nevoie de salvare „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6:23).

Biserica are menirea de a întruni această nevoie. Auzim spunându-se: „Cristos salvează dar nu Biserica.” Adevărat, dar pe cine salvează El? Doar pe cei din Biserică.

Cristos este Mântuitorul trupului, Biserica. „El este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului” (Efeseni 5:23). „El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Coloseni 1:18).

Biserica este plinătatea lui Cristos, „plinătatea celui ce plineşte totul în toţi.” Dacă o persoană este mântuită în afara Bisericii, Biserica nu este plinătatea lui Cristos.

Biserica este familia lui Dumnezeu (1 Tim 3:15). Doar copiii lui Dumnezeu sunt mântuiţi. Toţi cei salvaţi sunt în Cristos şi toţi care sunt în Cristos sunt în Biserica Sa.

Botezaţi în Cristos „v-aţi îmbrăcat cu Cristos” (Gal. 3: 27), totuşi botezaţi în Biserică. „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh” (1 Cor 12:13).

Sfinţiţi în Cristos „chemaţi să fie sfinţi … ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Cristos, Domnul lor şi al Nostru” (1 Cor. 1:2) totuşi sfinţiţi în Biserică (Ef. 5:25).

 Biserica are menirea să demonstreze mântuirea.

Biserica este creată pentru a face fapte bune. „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

Biserica trebuie să demonstreze o credinţă acceptabilă. Apostolul Iacov se întreba: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?” (Iacov 2:14).

 Biserica trebuie să-l reflecte pe Cristos în vieţile membrilor ei. Domnul Isus spune în predica de pe munte „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:14-16).

Concluzie.

  1. Acesta este scopul Bisericii lui Cristos după cum îl găsim redat în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.
  2. Cele mai înalte scopuri ale cerului găsite ele însele împlinite în biserică; prin urmare, ea este o Biserică slăvită.
  3. Vrei şi tu iubite cititor să vezi Biserica Domnului în toată frumuseţea şi slava ei şi să devii un membru al ei prin ascultarea de Evanghelie? Dumnezeu să-i ajute la aceasta! Amin.

Efeseni 3:8-12  Da, mie, care Sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, 9  şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; 10 pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, 11  după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru. 12  În El avem, prin credinţa în El, slobozenia şi apropierea de Dumnezeu cu încredere.

Dr. Tiberiu Lăpădătoni

http://www.baptist-tm.ro/scopul-lui-dumnezeu-pentru-biserica-efeseni-38-12/

htts://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/scopul-lui-dumnezeu-pentru-biserica-efeseni-38-12/

Scade numărul ortodocșilor din România

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

iune 1, 2018

Vestea aceasta șochează, dar n-ar trebui. Mulți români s-au declarat ortodocși imediat după revoluție ca să ascundă teribila lor criză de identitate, lăsată în urma anilor de dictatură comunistă atee. Încet, încet, acești oameni și-au revenit și nu le mai este rușine să spună cine sunt de fapt. Statisticile remarcă nevoia mare de evanghelizare a României, nu cu ,,taine“, obiceiuri și superstiții, ci cu Biblia, cartea care a dus la civilizarea euro-americană. Trebuie să intensificăm eforturile. Spor la treabă tuturor celor care lucrăm pentru Evanghelie. Domnul este de partea nostră! Trebuie să continuăm să fim și noi de partea Lui!

Am preluat acest material în întregime pentru o mai bună vizibilitate. Mulțumim celor de la alfaomega.tv

Interviu cu Mihai Lundell, director al OC România, ușor editat pentru claritate

mihai lundell

Asociaţia OCI lucrează în România din 1996 şi ajută bisericile locale, denominaţiile şi organizaţiile creştine în îndeplinirea chemării lui Hristos de a face ucenici în România şi în toată lumea prin multiplicarea bisericilor sănătoase. În atingerea acestui scop, Asociaţia OCI este implicat în formarea liderilor şi a misionarilor, proiecte de cercetare legate de biserici, şi mobilizarea bisericilor pentru rugăciune, evanghelizare, plantare de biserici, lucrarea eficientă cu tinerii şi misiunea transcuturală. Asociaţia OCI face parte dintr-o organizaţie internaţională, OC International, cu peste 400 de misionari, lucrând în 65 de ţări.

În vara anului 1998 a început procesul de strângere a datelor. Informaţii strânse de la bisericile sunt din cadrul denominaţiilor baptiste, penticostale şi creştini după Evanghelie, ca şi de la Biserica Evanghelică Română şi de la câteva biserici evanghelice independente.

Asociaţia OCI deţinea în 2018 date despre aproximativ 6.300 de biserici evanghelice din România, pe baza cărora s-au făcut hărţi ale judeţelor României pe care sunt punctate bisericile evanghelice existente.Informaţiile cuprinse în acest raport reprezintă 92% din bisericile evanghelice din România şi sunt suficient de corecte pentru a înţelege mai bine situaţia Bisericii din România şi pentru a forma o viziune pentru plantarea de noi biserici.

 

 

Mă numesc Mihai Lundell, sunt în România de aproximativ 20 de ani. Familia mea este din Norvegia și s-au mutat în SUA și am crescut în Minessota și în Norvegia. Mereu am avut o inimă pentru România, iubeam România de când eram mic. Sunt director pentru organizația OCI, care înseamnă în limba  engleză One Challenge International – singura provocare de a duce Evanghelia până la marginile pământului.


Procentul de români care s-au declarat ortodocși scade mult! 
În anul 2000 era 91%În anul 2010 a scăzut la 88%. Acum, în 2018, sunt doar 82%!
Ce s-a întâmplat cu acești oameni? Din păcate, majoritatea s-au declarat atei sau agnostici!

Ca organizație noi suntem unici într-un fel. O dată la 2-3 ani, facem o evaluare să vedem în ce direcție ne călăuzește Dumnezeu. Noi mergem într-o țară unde suntem invitați de Alianța Evanghelică. Și Alianța Evanghelică din România ne-a invitat să facem o cercetare la nivel de țară la fiecare județ unde sunt biserici, unde sunt localitățile fără nicio adunare.

De-a lungul anilor, ceea am fost invitați să predăm la Institutul Baptist, Penticostal, Creștin după Evanghelie și am fost și invitați să vedem cum putem să creștem ucenicizarea în jurul României și dincolo. Am văzut în 2000-2002 că din România au început să se ridice misionari transculturali și după aceea am putut să fim un fel de mentori pentru ei, antrenori în procesul de a merge în misiune.

Mai recent predăm și cursul Kairos, un curs de pregătire, fiecare să știe care îi este rolul în Marea Trimitere, să se roage pentru un misionar, să susțină financiar, să mă ducă în misiune sau să fie cel care primește, să găzduiască oameni acasă.

Acum, în România, vedem nevoia de oameni care să facă ucenici, vedem mulți oameni care s-au botezat, dar nu știm ce să facem cu ei după aceea. Îi lăsăm singuri sau vrem ca ei să crească tot mai mult în procesul de sfințenie și să se apropie de Domnul?

Dar cel mai mulți vedem că este nevoie ca noi, care venim din afara României, să dăm ștafetă la români. E timpul ca românii să se ridice mai mult. Părerea mea este că românii nu au nevoie de străini să le zică ce să facă și am văzut tot mai mult, nu prea sunt deschiși să audă ce părere au străinii. Și e bine, asta înseamnă că România a crescut și că este timpul ca mai mulți dintre noi să facem pasul în spate. E timpul ca românii să se ridice și să facă lucrarea la rândul lor.

Românii au nevoie de oportunități să încerce, poate să eșueze și să învețe din eșecuri, altfel nu au cum să învețe. Noi toți, și Billy Graham, și Ravi Zacharias – toți au învățat, au încercat ceva, au falimentat și au învățat cum să îmbunătățească lucrurile, să facă mai bine. Și cred că și românii au nevoie de cineva care să le zică românilor: Este ok, puteți și voi, sunteți capabili, deștepți. E nevoie ca românii să fie provocați să se ridice.

 

 

Românii din diaspora

În România sunt aproximativ 70,000 de musulmani, adică 0,3% din populația țării. Din toată Europa, numai țările baltice au mai puțini musulmani decât România!

Este un potențial enorm în România. Depinde cum definiți un creștin evanghelic, dar se zice că acum România e pe al doilea loc în Europa ca număr de creștini evanghelici, după Ucraina, și potențialul e enorm. Românii sunt foarte capabili să se ducă peste tot. Cele mai mari biserici din Europa de Vest sunt în orașele Paris, Roma, Barcelona – sunt biserici de români. Problema este că nu se integrează în comunitate.

Eu sunt de părere că românii sunt „de gașcă”. Oriunde m-am dus la o conferință, tot timpul românii erau foarte primitori. Când românul intră în cameră, schimbă atmosfera, e mult mai caldă. Dar nu prea înțeleg de ce, în Diaspora, toți sunt închiși în taberele lor și nu se integrează în comunitățile respective. Și aici este provocarea.

În 2017, România a depășit Anglia și este a două țară europeană cea mai evanghelizată! Prima este Ucraina, țară aflată în plin război civil.

Și dacă românii care sunt în Italia sau în Spania, Franța, Germania nu se vor integra, atunci nu mai sunt românii speranța pentru Europa. Dacă nu se integrează în comunitățile din țările respective, atunci degeaba s-au dus acolo. Și aici e provocarea pentru români: ei sunt foarte capabili, dar problema este când emigrează în altă țară, dacă vor planta o biserică de români cu tradițiile românești sau se vor adapta să se gândească la cultura unde sunt. Pentru că italienii nu sunt la fel ca românii, nu vor să se ducă la o biserică care arată ca în București. La fel și în Spania. Și este normal; românii nu vor ca americanii să vină în România și să planteze biserici care sunt la fel ca în America, nu? Problema e că românii nu se integrează foarte bine în țările și comunitățile unde s-au dus, unde au emigrat, și aceea e provocarea.

 

 

Statistici – Bisericile Evanghelice din România

Județul Arad este unul din cele mai evanghelizate județe din Europa. Este singurul județ în care fiecare comună are o biserică evanghelică.

Caraș-Severin a avut cel mai mare procent de creștere a evanghelicilor față de 2012

Față de 2012, numărul de evanghelici a crescut cel mai mult în județul Timiș, cu peste 7000 de noi credincioși

Pentru România, statisticile la ora actuală pentru 2018 aduc vești bune, dar și vești rele. O să încep cu partea din vest. Județul Arad este unul dintre cele mai evanghelizate județe din toată Europa. Timiș a crescut în 6 ani cu peste 7000 de noi credincioși. Sunt vești bune. Caraș Severin are cea mai mare creștere a județului.

Dincolo de Carpați, în partea de est în Dobrogea arată altceva și în Tulcea, Vâlcea, Vrancea și în Muntenia, situația e altfel. În Vrancea a scăzut numărul de biserici evanghelice față de 2012. Tulcea are cel mai mic număr de credincioși evanghelici, iar Vâlcea cel mai mic procent de creștini evanghelici.

Dar totuși Bucureștiul a ajuns la procentul țintă, a ajuns la 1% creștini evanghelici, și sunt frați care s-au rugat și s-au străduit ani de zile ca Bucureștiul să ajungă la 1%. Au ajuns, dar mai degrabă pentru că populația Bucureștiului a scăzut.

Și putem să ne lăudăm singuri aici în România, dar trebuie să ne dăm seama că populația României este într-o scădere profundă. Avem cea mai scăzută rată a natalității în toată Europa și sunt județe care în 6 ani au pierdut peste 100.000 de locuitori.

Unii dintre cei care au plecat în străinătate au fost creștini evanghelici. Sunt județe în care nu s-au botezat mulți, nu au crescut numărul de noi credincioși venind în biserică față de cei care au plecat și aici arată că Biserica ar fi în scădere. Dar e datorită faptului că mulți creștini evanghelici s-au dus în Diaspora să lucreze. Toată România se află într-o scădere, și nu e de mirare că și Biserica e în scădere.

Populația României scade

1998: 22,5 milioane
2002: 21,3 miloane
2018: 19,6 miloane
2030?: 15 miloane!
Rata creșterii populației în 2018: -0,5%

Din 2002, numai în 3 județe (Cluj, Ilfov și Timiș) a crescut populația.

Scăderea populaței a afectat mult creșterea Bisericii prin țară! Totuși anumite zone au crescut!

Statistici – populație

  • 10% din populația României nu sunt de etnie română
  • 45,4% din populația țării sunt între 25-54 de ani
  • 27,1% din populația României sunt sub 25 de ani

Numărul studenților a scăzut cu 30% în 25 de ani!

– București are 300.000
– Cluj și Iași au 60.000
– Brașov are 58.000
– Timișoara are 42.000

Singurul cult care crește la ora actuală, unde numărul de oameni noi depășește numărul celor care au plecat este la Biserica Penticostală. Nu înseamnă că nu sunt oameni noi la Cultul Baptist sau Creștin după Evanghelie, ci sunt oameni noi, dar sunt mai mulți care au plecat în Diaspora decât cei care au venit să se boteze.

Cea mai mare creștere la creștinii evanghelici din România în ultimii 10 ani este la bisericile independente, și cauzele sunt controversate. Și aici da, sunt oameni în adevăr, care sunt cinstiți și poate au plecat din supărare de la un alt cult, dar sunt și destul de mulți care vin de la Biserica Ortodoxă sau „din lume”, care niciodată nu s-au interesat de Hristos. Și bisericile independente nu au atât de multe tradiții, e mai lejer. Știu că sunt discuții și multe păreri și tabere despre bisericile independente, dar acolo e creșterea cea mai mare, într-adevăr.

 

 

Tinerii și misiunea


În 2018, 989 comune și peste 5000 de sate din România nu au nici o biserică evanghelică! Totuși, numărul localităților fără nicio biserică s-a micșorat mult față de 2010 datorită efortul credincioșilor de a planta biserici noi!

E nevoie să împingem generația tânără în România să se ridice la misiune. Eu tot timpul am colaborat cu PIM (Parteneri în Misiune, consorțiu de organizații evanghelice de misiune, din care face parte și Alfa Omega TV, n.red.) pentru că eu cred că putem face mult mai mult împreună decât de unii singuri. Este nevoie, cum s-a rugat Domnul Isus în Grădina Ghetsimani, ca noi să fim una și este o luptă, chiar este o luptă ca noi să ne unim și ca lumea să nu vadă diferențele dintre fiecare cult, dar să vadă că creștinii pot să fie pe aceeași lungime de undă și să aducă o bucurie în inimile românilor.

Tinerii din România sunt viitorul și vedem că au multe posibilități, sunt foarte talentați și foarte deștepți. Dar de când România a intrat în UE, vedem o scădere, o lipsă de interes a tinerilor de a merge în misiune. Și lumea are nevoie de generația tânără din România să se implice, nu doar din România, ci în toată Europa. Dacă suntem pe al doilea loc în Europa ca procent evanghelic, e nevoie de tineri români să nu se gândească doar la câștig în buzunar, ci să se gândească și cum pot face să fie o lumină pentru Domnul.

Perspectiva personală cu privire la creștinii evanghelici români

Vreau să încep cu o perspectivă pozitivă. În România tot timpul am admirat perseverența credincioșilor de-a lungul anilor. Eu nu am cum să înțeleg cum ar fi fost să trăiesc în timpul comunismului, admir oamenii care au supraviețuit și care au dus credința mai departe. Și foarte mulți din oamenii în România știu Biblia, știu foarte bine multe versete pe de rost.

Pe de altă parte, dacă vrem să numim elefantul în mijlocul camerei, România într-adevăr este cunoscută în întreaga lume ca având una din cele mai legaliste comunități evanghelice din lume. Și dacă nu mă credeți, vorbiți cu oameni pe stradă și întrebați-i: „Ce părere aveți despre pocăiți?” Și o să aflați toate minunile și toate părerile.

Și m-au mirat oamenii care zic: „La noi nu e legalism, nu știu ce e”. Dar atunci de ce oamenii sunt mai interesați de bisericile independente? Pentru că e mai lejer și nu se simt judecați. Nu vreau să zic ceva greșit, nu condamn pe nimeni, și eu am frecventat bisericile din fiecare cult și știu oameni credincioși în fiecare din ele. Dar în România o piedică pentru oameni să se întoarcă la Dumnezeu este legalismul din Biserică.

Mi-ați spus să fiu deschis: Când a fost Cupa Mondială de fotbal în Brazilia în 2014, am stat foarte mult de vorbă cu necreștini, am fost jurnalist în trecut. Și i-am întrebat, am luat peste 50 de interviuri cu necreștini: „Ce părere aveți despre pocăiți?” Ei mi-au zis 3 lucruri. Majoritatea văd ipocrizie, judecată și, interesant, foarte mulți bărbați au zis: „N-am mai văzut oameni să aibă o părere mai proastă despre femei decât la pocăiți. Vă las cu provocarea asta din partea oamenilor neevanghelici, români care au zis că femeia nu e foarte bine tratată la pocăiți și că ei au observat lucrul acesta.

După 20 de ani de lucrare în România

Văd multe părți bune după cei 20 de ani de slujire în România. Au fost și lucruri pe care le-am greșit și eu, lucruri pe care aș fi vrut să le fac diferit. Am mulți oameni prieteni dragi din România, iubesc România, e o țară frumoasă. Eu plec din România cu gândul că se poate.

E o vorbă românească care tot timpul m-a enervat: „Hai că merge, merge și așa” . Cred că, dacă România vrea să se îmbunătățească, dacă vrem să vedem o țară mai frumoasă și să vedem o situație mai strălucită, trebuie să ne luptăm împotriva acestei mentalități, să ne luptăm să ne îmbunătățim fiecare în dreptul lui. Eu cred că ne gândim mult prea mult în România doar la autorități și la ce pot face și ce nu au făcut autoritățile. Eu cred că schimbarea începe cu tine însuți. Ce schimbare poți să faci tu România?

Iubesc România, văd potențialul ei. Și mi-e rău când mă gândesc cum este guvernul, cum e administrarea în țară și mi-e milă de români în sensul acesta. Dar văd mult potențial în români și chiar dacă situația financiară și economia în România e așa cum este, totuși Dumnezeu a putut lucra în timpul comunismului și cred că poate lucra și folosi românii și pe mai departe.

ORAȘELE DIN ROMÂNIA

  • Oradea – 45 biserici evanghelice; peste 10,000 de creștini evanghelici; 4,5% evanghelic
  • Timișoara – 50 biserici evanghelice; peste 20,000 de creștini evanghelici; 6% evanghelic
  • Cluj – 37  biserici evanghelice; peste 10,000 de creștini evanghelici; 3% evanghelic
  • București – 106  biserici evanghelice; peste 18,000 de creștini evanghelici; a ajuns la procentul țintă de 1,0% evanghelic
  • Iași – 17 biserici evanghelice; peste 900 de creștini evanghelici; 0,2% evanghelic
  • Constanța – 20 biserici evanghelice; peste 900 de creștini evanghelici; 0,3% evanghelic
  • Reșita – 16 biserici evanghelice; peste 1900 de creștini evanghelici; 2,5% evanghelic. Reșița este orașul care a crescut cel mai mult ca număr de credincioși față de 2012!
  • Brașov – 24 biserici evanghelice; peste 1,400 de creștini evanghelici; 0,5% evanghelic
  • Craiova – 14 biserici evanghelice; peste 800 de creștini evanghelici; 0,3% evanghelic

Nouă orașe fără nici o biserică evanghelică (2018)

  1. Întorsura Buzăului – Covasna, 9.086
  2. Novaci – Gorj, 6.149
  3. Băile Tușnad – Harghița, 1.697
  4. Dragomirești – Maramureș, 3.206
  5. Piatra-Olt – Olt, 5.992
  6. Sulina – Tulcea, 4.606
  7. Ocnele Mari – Vâlcea, 3.421
  8. Bălcesti – Vâlcea, 5.797
  9. Băile Govora – Vâlcea, 2.977

Nota: toate statisticile si hartile apartin organizatiei OCI. Afla mai multe despre OC Romania precum si alte statistici: www.oci.ro/statistici

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/06/01/scade-numarul-ortodocsilor-din-romania/

Să fugi din biserică?

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

VASILE FILAT 

06 IUNIE 2017 RĂSPUNSURI DIN BIBLIE 5

Am primit această întrebare însoțită de un video prin care sunt trecute în listă toate păcatele ce pot fi întâlnite în biserică însoțite de îndemnul “fugi” (RUN). Deci, înțeleg că întrebarea a fost și un rezultat al vizionării acelui video.

Vă rog frumos să-mi răspundeți la această întrebare. În biserica din care fac parte sunt oameni, cam în procent de 99% care n-au nicio treabă cu pocăința sau cu Biblia şi se numesc pocăiți. Singurul lor scop sunt banii şi trăiesc exact ca lumea. Ei vin la adunare să-şi etaleze hainele şi telefoanele. Cei care conduc biserica, aşa-zişi pastori, sunt nişte oameni care au o putere aşa de mare asupra bisericii, încât parcă le spală mințile. Aceşti conducători ai bisericii sunt plini de bani, pentru că ei predică ce vor oamenii să asculte. Cel puțin aici, în Anglia, toți pocăiții mint în privința actelor şi fac tot felul de evenimente, așa- zise creștine, pentru că nu se mai satură de distracție. Nunțile se fac din lună în lună şi toate învățăturile biblice pe care le dau pastorii sunt cu totul greşit interpretate. În astfel de situație e ceva greşit dacă fug de această biserică?

Drag creștin care mi-ai adresat această întrebare, din start vreau să-ți spun că filmul pe care mi l-ai recomandat este o unealtă și o săgeată arzătoare a Satanei prin care vrea să-i facă pe pruncii în credință și pe creștinii lumești să înceteze a mai veni la biserică, ca apoi, când vor slăbi cu totul, să-i scufunde și să-i înece în mocirla păcatului și să-i ducă la pierzare. De ce zic așa? Iată de ce…

Ai citit Epistola I a lui Pavel către Corinteni? Cum ți se par problemele de acolo? Urmând îndemnul din acest video, crezi că mai poți rămâne într-o biserică unde a fost un caz de incest? Ai văzut că acolo erau unii care nedreptățeau pe frați și apoi mergeau să se judece înaintea autorităților? Ai văzut că unii mai continuau să viziteze templele idolești ca să se închine idolilor? Ce le spune apostolul Pavel? Să fugă toți din biserică cum te-a îndemnat acest sol al Satanei care a făcut filmul ce mi l-ai recomandat și pe care nici nu vreau să-l mai recomand nimănui, căci nu au nevoie cititorii acestui portal de otravă de niciun fel?

Apostolul Pavel nu le-a spus să părăsească adunarea, ci le-a spus la toți să se pocăiască, a confruntat în parte pe fiecare din cei care au păcătuit și a îndemnat biserica în mod de urgență să confrunte păcatul și să nu mai tolereze pe nimeni din cei ce au păcătuit, ci să-i judece și să-i dea pe mâna Satanei. În cazul tău ,însă, Satana vrea să facă altfel. El vrea să lase biserica să se descompună prin păcat dinlăuntru și pe tine să te rupă de biserică ca apoi să te strivească în păcat. Nu fi neînțelept și nu te lăsa prins în această cursă rea.

Dacă vezi păcate, atunci mergi să le vorbești oamenilor din biserică și caută să trăiești singur o viață sfântă.

Ai citit Epistola III a lui Ioan? Ai văzut ce probleme erau acolo și cum pastorul lor, Diotref, iubea să aibă întâietatea și nu le mai dădea voie oamenilor să urmeze Evanghelia și el singur dădea afară din biserică pe cei care rămâneau credincioși adevărului și continuau să facă binele. Pe semne că Gaiu ar fi fost dat afară din biserică, pentru că a primit în casa lui pe misionarii din echipa lui Dimitrie și i-a ajutat în călătoria lor misionară. Ce i-a scris apostolul Ioan lui Gaiu? Să fugă din biserică? Nicidecum! I-a spus să urmeze binele și să nu urmeze răul. I-a mai scris apostolul Ioan că va veni în curând să confrunte pe Diotref și să restabilească buna rânduială în biserică.

Nu te lăsa înșelat de Satana și nu înceta să mergi la biserică, căci așa a distrus pe mulți. În Biblie ne este dat următorul îndemn:

Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. (1 Petru 5:8)

Când leii vor să prindă un bivol, ei caută să-l abată din turmă și apoi le vine ușor să-l atace. Totdeauna caută să-l prindă pe cel mai slab, căci acela se abate cel mai ușor de turmă. Priviți cu atenție acest video și veți înțelege cum vrea să vă prindă Satana. Dacă vă veți abate de la biserica lui Hristos, vă așteaptă soarta acestui pui de bivol.

https://moldovacrestina.md/sa-fugi-din-biserica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/sa-fugi-din-biserica/

Samy Tuțac: „Biserica din România nu poate fi în vacanță…”  

Doina Bejenaru  12-08-2018

Mă uit cu durere de la mari depărtări la ceea ce se întâmplă în România. Mă rog și mă doare. Aud că Guvernul României e în vacanță. Posibil să fie așa. La cât au muncit să distrugă țara și să pună justiția pe butuci, de dragul unor infractori, chiar merită o vacanță. Aș zice că una prelungită și totală.

Dar Biserica lui Cristos nu este în vacanță. În tumultul acesta care nu face bine nimănui, se simte nevoia unei voci limpezi și clare, o voce care să exprime adevărul, dar în dragoste, printr-o „vorbire cu har…dreasă cu sare”. Vocea aceasta nu poate fi decât a Bisericii lui Cristos. Iar această așteptare există, așa cum a existat întotdeaună în momente de cumpănă pentru națiune. Liderii principalelor confesiuni din România trebuie să le spună guvernanților și cetățenilor că faptele tuturor vor merge degrabă la judecată.

Creștinilor care se roagă aș vrea să le spun că fac un lucru bun și să le reamintesc cuvintele martirului creștin Dietrich Bonhoeffer: „Fiecare creștin trebuie să fie pe deplin uman aducându-L pe Dumnezeu în toate sferele vieții sale, nu doar în sfera spirituală. A fi o ființă eterică, ce se mulțumește să vorbească despre Dumnezeu, dar refuză într-un fel sau altul să-și murdărească mâinile cu lumea reală în care l-a așezat Dumnezeu presupune o teologie de proastă calitate. Prin Cristos, Dumnezeu ne-a arătat că El vrea să existăm și să-L ascultăm în această lume prin acțiunile noastre”.

E important să ne rugăm pentru România și la fel de important e să luăm poziție față de abuzuri, nedreptăți, fărădelege și corupție. Fiecare să facă ceea ce îl îndeamnă cugetul. Mă rog ca Dumnezeu să se îndure de România și să protejeze țara noastră. Iar pentru guvernanți mă rog cu alesele cuvinte din Scriptură: „și slujba lor s-o ia alții”.

Samy Tuțac, din Bangui Republica Centrafricană

https://www.stiricrestine.ro/2018/08/12/samy-tutac-biserica-din-romania-nu-poate-fi-in-vacanta/?ut

https://ardeleanlogos.wordpress.com/biserica/samy-tutac-biserica-din-romania-nu-poate-fi-in-vacanta-doina-bejenaru-12-08-2018-143305/

Cine este omul?  /  Arthur Schweizer 

 Întrebări și răspunsuri

La o privire superficială, omul ar putea crede că viaţa este numai un lanţ de noroc şi de întâmplare, o alternare de succese cu insuccese, de bucurii cu durere, de boală cu sănătate, de greutăţi cu împliniri.

Omul este născut la un timp anume şi fară intervenţia sa. Viaţa lui, în comparaţie cu veşnicia, este numai o suflare, o clipă, un gând. A unora este mai scurtă, a altora mai lungă; a unora cu greutăţi multe, a altora fară prea multe griji.

De ce? In faţa acestei întrebări, unii încearcă să înţeleagă imediat sensul; alţii merg nepăsători, încercând să-şi înece răspunsul în bucuriile de o clipă ale acestei lumi. Există şi dintre aceia care ar dori să scape de viaţă, pentru că le pare tot mai grea. Fiecare dintre noi putem observa această lipsă de armonie în viaţa oamenilor.

Cine este omul? Omul nu este o făptură din vremuri străvechi. Au existat multe făpturi cu milioane de ani în urmă, dar care nu au nimic de-a face cu omul care trăieşte în vremea noastră pe pământ.

Omul nu este un produs al evoluţiei într-o perioadă de milioane de ani. Această ipoteză ar fi nedemnă pentru el. Nu este nici rezultatul vreunei transformări spirituale.

Dumnezeu l-a creat pe primul om acum aproape şase mii de ani. Putem găsi uşor aceasta în Biblie, urmărind generaţiile de la Adam la Hristos. In Geneza 1.26 citim: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ»”.

Patru realităţi minunate sunt puse aici înaintea ochilor noştri:

1. Dumnezeu este Cel care l-a creat pe om. Omul nu a putut lua naştere singur, undeva şi cândva, şi nici nu a evoluat. Dumnezeu te-a creat pe tine şi pe mine.

2. Dumnezeu I-a creat pe om după chipul Său şi astfel a devenit o făptură desăvârşită. Nu era în el nimic rău sau urât. Primul om care a fost creat după chipul lui Dumnezeu trebuie să fi fost foarte frumos, pentru că citim că şi după cădere au fost oameni foarte frumoşi: Sarai (Geneza 12.14); Rebeca (Geneza 24.16); Bat-Şeba (2 Samuel 11.2); Adonia (1 împăraţi 1.6); Moise (Exod 2.2).

3. Primul om era nemuritor. Nu cunoştea moartea, cu urmările ei groaznice. Era fară păcat. Avea o inimă curată şi liberă de orice gând rău.

4. Primul om era liber. Dumnezeu ar fi putut crea o fiinţă fără voinţă (ca un robot), dar nobleţea omului este libertatea. Ce fericit trebuie să fi fost primul om la început, ca unul care nu cunoştea nevoile şi grijile vieţii! Aşa l-a creat Dumnezeu pe omul din care astăzi a rămas numai o imagine aproape ştearsă.

De ce l-a creat pe om ca o făptură aşa de preţioasă, fară asemănare nici în cer, nici pe pământ? Răspuns: Dumnezeu a dorit să aibă fii în care să învestească dragostea şi bunătatea Sa; făpturi după asemănarea Sa, peste care să răspândească lumina prezenţei Sale; fiinţe care să-şi glorifice Creatorul şi în care Creatorul să Se poată glorifica şi cu care să poată umbla în comuniune.

Dumnezeu le-a spus primilor oameni: „înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-1″ (Geneza 1.28). Din credincioşie faţă de Dumnezeu, oamenii trebuia să se ferească de Cel Rău şi, în fericirea ascultării, să-L glorifice pe Creator.

Primul om avea tot ce era necesar pentru o viaţă fericită şi fară necazuri. O singură poruncă primise: să nu mănânce din pomul din mijlocul grădinii. In ziua când mânca, murea. Omul era liber să aleagă între a asculta de Dumnezeu şi a urma îndemnurile lui Satan; între a păstra totul în nevinovăţie şi a pierde totul; între existenţă şi moarte. Omul a optat însă pentru partea negativă, căzând în înşelătoria lui Satan, schimbându-şi fericita viaţă de comuniune cu Dumnezeu cu o viaţă legată de puterea Celui Rău.

Ca plată a păcatului, şi-a făcut apariţia moartea – şi aceasta sub trei manifestări:

• moartea trupească, răspândită peste tot şi despre care dau mărturie roate cimitirele;

• moartea spirituală, cea care l-a dus pe om până acolo că nu-L mai cunoaşte pe Dumnezeu, nemaiavând nici o capacitate de a înţelege sfinţenia, dreptatea şi dragostea Sa: în această stare se află milioane de oameni;

• şi, curând, după terminarea timpului de liar, omul va fi prada morţii veşnice, care este starea veşnică a despărţirii de Dumnezeu: „Dar, cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte’ (Apocalipsa 21.8).

Omul a dispreţuit bunătatea lui Dumnezeu şi astfel nu a împlinit aşteptările pe care Creatorul le-a avut cu privire la creaţia Sa. Făptura lui Dumnezeu, creată cu voinţă liberă, a devenit unealtă fără voinţă în mâna celui mai mare duşman al Celui Veşnic. Urmările acestei hotărâri greşite le vedem la tot pasul, în suferinţele, ura şi moartea care domnesc azi în lume.

Din pricina sfinţeniei Sale, Dumnezeu nu putea să aibă vreo legătură cu omul neascultător şi căzut în păcat. De bunăvoie omul s-a îndepărtat de comuniunea cu Dumnezeu şi în această stare trăieşte şi astăzi pe pământ. Chiar dacă omul este religios, între el şi Dumnezeu se înalţă păcatul ca un perete despărţitor.

Fiinţa umană este păcătoasă. Cine îşi poate cunoaşte îndeajuns propria natură păcătoasă? Din inima păcătoasă vin toate gândurile, cuvintele şi faptele rele. „Desigur, pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fară să păcătuiască” (Eclesiastul 7.20).

Dumnezeul cel drept şi sfânt trebuie să dea sentinţa de moarte unui astfel de om neascultător. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9.27). Judecata lui Dumnezeu stă ca un nor greu care urmează să se descarce asupra omenirii. Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se pocăiască şi să trăiască. Dumnezeu îl iubeşte pe om, cu toate că acesta se află într-o stare de duşmănie.

În locul omului, Dumnezeu a jertfit la Golgota ce a avut mai scump, pe Unicul Său Fiu. Asupra Domnului Isus s-a revărsat toată mânia şi El a fost făcut păcat de către Dumnezeu.

De ce? Pentru ca dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu să fie împăcate în aşa fel încât omul pierdut să fie readus, prin har, în comuniune cu Izvorul vieţii.

Omul poate hotărî fie să rămână în starea lui veche, fie să se smerească şi să primească oferta lui Dumnezeu: harul şi iertarea prin credinţă.

Viaţă sau moarte! Iată cea mai importantă hotărâre pe care o ia un om pe acest pământ! Nimeni nu-i poate lua hotărârea făcută, nimeni nu poate hotărî în locul lui, nimeni nu o poate înlocui cu vreo lucrare omenească. Hotărârea se poate lua numai fiind în viaţă pe acest pământ; după moartea trupească nu mai există nici o posibilitate de decidere a omului pentru Domnul Isus Hristos. Fiecare om trebuie să fie convins dacă a luat hotărârea cea bună, pentru că la Dumnezeu nu există nesiguranţă, ci o siguranţă deplină a mântuirii.

Urmările unei hotărâri false, în necredinţă, sunt de neschimbat, pentru că ele sunt pentru veşnicie. Putem spune cu certitudine că o existenţă.

Omul a dispreţuit bunătatea lui Dumnezeu şi astfel nu a împlinit aşteptările pe care Creatorul le-a avut cu privire la creaţia Sa. Făptura lui Dumnezeu, creată cu voinţă liberă, a devenit unealtă fără voinţă în mâna celui mai mare duşman al Celui Veşnic. Urmările acestei hotărâri greşite le vedem la tot pasul, în suferinţele, ura şi moartea care domnesc azi în lume.

Din pricina sfinţeniei Sale, Dumnezeu nu putea să aibă vreo legătură cu omul neascultător şi căzut în păcat. De bunăvoie omul s-a îndepărtat de comuniunea cu Dumnezeu şi în această stare trăieşte şi astăzi pe pământ. Chiar dacă omul este religios, între el şi Dumnezeu se înalţă păcatul ca un perete despărţitor.

Fiinţa umană este păcătoasă. Cine îşi poate cunoaşte îndeajuns propria natură păcătoasă? Din inima păcătoasă vin toate gândurile, cuvintele şi faptele rele. „Desigur, pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fară să păcătuiască” (Eclesiastul 7.20).

Dumnezeul cel drept şi sfânt trebuie să dea sentinţa de moarte unui astfel de om neascultător. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9.27). Judecata lui Dumnezeu stă ca un nor greu care urmează să se descarce asupra omenirii. Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se pocăiască şi să trăiască. Dumnezeu îl iubeşte pe om, cu toate că acesta se află într-o stare de duşmănie.

În locul omului, Dumnezeu a jertfit la Golgota ce a avut mai scump, pe Unicul Său Fiu. Asupra Domnului Isus s-a revărsat toată mânia şi El a fost făcut păcat de către Dumnezeu.

De ce? Pentru ca dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu să fie împăcate în aşa fel încât omul pierdut să fie readus, prin har, în comuniune cu Izvorul vieţii.

Omul poate hotărî fie să rămână în starea lui veche, fie să se smerească şi să primească oferta lui Dumnezeu: harul şi iertarea prin credinţă.

Viaţă sau moarte! Iată cea mai importantă hotărâre pe care o ia un om pe acest pământ! Nimeni nu-i poate lua hotărârea făcută, nimeni nu poate hotărî în locul lui, nimeni nu o poate înlocui cu vreo lucrare omenească. Hotărârea se poate lua numai fiind în viaţă pe acest pământ; după moartea trupească nu mai există nici o posibilitate de decidere a omului pentru Domnul Isus Hristos. Fiecare om trebuie să fie convins dacă a luat hotărârea cea bună, pentru că la Dumnezeu nu există nesiguranţă, ci o siguranţă deplină a mântuirii.

Urmările unei hotărâri false, în necredinţă, sunt de neschimbat, pentru că ele sunt pentru veşnicie. Putem spune cu certitudine că o existenţă veşnică fară Dumnezeu esre legată de suferinţe trupeşti şi sufleteşti atât de groaznice, încât Sfânta Scriptură le exprimă astfel: „Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte” (Apocalipsa 21.8). „Este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evrei 10.31).

Acum este un „astăzi” în care Dumnezeu lucrează prin dragoste, aşteptând ca toţi oamenii să se smerească şi să se îndrepte spre Golgota pentru a primi mântuire. Uşa harului este încă larg deschisă şi Dumnezeu cheamă: «Veniţi la Isus toţi cei trudiţi şi împovăraţi».

Cei care fac acest pas vor avea încă de aici, de pe pământ, o viaţă nouă în comuniune cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său. Şi chiar dacă trăiesc pe acest pământ în slăbiciune şi în încercări, sunt făpturi noi, care s-au întors la Cel care i-a creat. Pentru astfel de oameni, Domnul Isus Hristos este izvorul vieţii veşnice, sursa de lumină în această lume întunecoasă, subiectul laudei şi al adorării; când cei credincioşi vor fi mutaţi din locul celor sperate în locul celor văzute, după toate luptele şi încercările de pe acest pământ, odată ajunşi la ţintă, II vor vedea faţă în faţă pe Cel care le este subiect al adorării eterne.

Punctul de plecare din această lume este acelaşi pentru toţi: „nu este nici o deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3.22-23). Dar există o despărţire a drumurilor prin această hotărâre. Calea îngustă îi duce pe cei credincioşi la fericirea veşnică în comuniune cu Dumnezeu, în timp ce calea largă îi conduce pe cei necredincioşi la pedeapsa veşnică, departe de Dumnezeu.

O, de-ar lua fiecare hotărârea corectă! Spune, omule sărman, ce îţi oferă această lume păcătoasă? Viaţa zboară şi vine moartea care te duce înaintea judecăţii. Atunci nu-ţi vor mai fi de nici un folos nici bogăţia, nici anturajele. Acum este încă ziua harului, de aceea, te rog, ia seama! Nu se ştie cât durează această zi. In curând vine noaptea morţii. Grăbeşte-te să te smereşti şi să ajungi la har până mai este ziua harului. Păşeşte curajos pe calea cea strâmtă care te va conduce la comuniunea cu Dumnezeu.

http://www.clickbible.org/intrebari-si-raspunsuri/cine-este-omul/

Cine este omul din Iosua 5:13-15?

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n,

SERGIU FILAT 21 MARTIE 2018  DOCTRINĂ

Întrebare:

Cine este „omul” din Iosua 5:13-15: „Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii și s-a uitat. Și iată că un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână”?

Îngerul Domnului

În ajunul atacului poporului Israel asupra Ierihonului, pe când Iosua cerceta zona din jurul orașului și cetatea, și-a ridicat ochii și a văzut un om ce stătea în picioare înaintea lui cu sabia scoasă din teacă în mână.

“Iosua s-a dus spre el, și i-a zis: “Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri?” El a răspuns: “Nu, ci Eu sînt Căpetenia oștirii Domnului, și acum am venit.” Iosua s-a aruncat cu fața la pămînt, s-a închinat, și I-a zis: “Ce spune Domnul meu robului Său?” Și Căpetenia oștirii Domnului a zis lui Iosua: “Scoate-ți încălțămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfînt.” Și Iosua a făcut așa.”

Omul văzut de Iosua nu este un om obișnuit. El este Căpetenia oștirii Domnului, trimis să dea instrucțiuni și ajutor lui Iosua și poporului în cuceririrea cetății Ierihon. La vederea acestui om, Iosua se aruncă cu fața la pământ și I se închină fără să realizeze prezența unei ființe supranaturale. Potrivit culturii de atunci oamenii se închinau persoanei cu o autoritate mai mare. Mai mult decât atât, atunci când Iosua I se adresează acestei ființe cu cuvântul “domn”, folosește cuvântul ebraic “adon” folosit pentru ființele umane și nu pentru YAHWEH.

Cine este acestă persoană ce se identifică pe sine cu Căpetenia oștirii Domnului? În Vechiul și Noul Testament vedem pe Dumnezeu ce se manifestă poporului Israel în diferite forme. În textul dat avem o teofanie, o manifestare temporară a lui Dumnezeu în chip omenesc. Teofania este manifestarea divină a prezenței lui Dumnezeu în mod vizibil ce este cunoscută omului. Prin urmare, Dumnezeu Se revelează nu numai prin Cuvînt și minune, prin profeții și semne, ci și prezența Sa într-o formă percepută de oameni. Astfel, în pasajul dat, Dumnezeu Se revelează lui Iosua în mod vizibil, în chip omenesc.

Una din cele mai importante forme a manifestării prezenței divine ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament este “Îngerul Domnului”. În Vechiul Testament îngerul Domnului este emisarul personal al lui Dumnezeu, care a îndeplinit funcții speciale în anumite momente din istoria Israelului. Îngerul Domnului a slujit poporului Israel ca și călăuză și păzitor.

“Iată, Eu trimet un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum, și să te ducă în locul, pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui, și ascultă glasul Lui, să nu te împotrivești Lui, pentrucă nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui, și dacă vei face tot ce-ți voi spune, Eu voi fi vrăjmașul vrăjmașilor tăi și protivnicul protivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta, și te va duce la Amoriți, Hetiți, Fereziți, Cananiți, Heviți și Iebusiți, și-i voi nimici.” (Exod 23:20-23)

Acest înger apare lui Hagar (Gen. 16:7), lui Avraam și Lot (Gen. 18; 19; 22:11-12), lui Iacov (Gen. 32:29-31), lui Moise (Exod 3:2-6), lui Balaam (Num.22:21), slujitorului lui Avraam (Gen. 24:7, 40), lui Ghedeon (Jud. 6:11-14) etc. El scotea pe poporul Israel din țara Egiptului (Exod 13:21; 14:19) și pedepsește pe popor când acesta se răzvrăteşte împotriva Domnului (Jud. 2:1-4).

Îngerul Domnului apare sub formă umană.

“Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el pînă în revărsatul zorilor. Văzînd că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, așa că i s-a scrîntit încheietura coapsei lui Iacov, pe cînd se lupta cu el. Omul acela a zis: “Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile.” Dar Iacov a răspuns: “Nu Te voi lăsa să pleci pînă nu mă vei binecuvînta.” Omul acela i-a zis: “Cum îți este numele?” “Iacov,” a răspuns el. Apoi a zis: “Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Celce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oameni, și ai fost biruitor.” Iacov l-a întrebat: “Spune-mi, Te rog, numele Tău.” El a răspuns: “Pentru ce Îmi ceri numele?” Și l-a binecuvîntat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Fața lui Dumnezeu),” căci, a zis el, “am văzut pe Dumnezeu față în față, și totuși am scăpat cu viață.” Răsărea soarele cînd a trecut pe lîngă Peniel. Însă Iacov șchiopăta din coapsă. Iată de ce, pînă în ziua de azi, Israeliții nu mănîncă vîna de la încheietura coapsei, căci Dumnezeu a lovit pe Iacov la încheietura coapsei în vînă.” (Geneza 32:24-32)

Îngerul Domnului prezintă atribute divine și prezintă viitorul (Gen. 16:10-12,  Exod 23:21) și primește închinarea (Exod 3:5).

În multe pasaje Îngerul Domnului este folosit interschimbabil cu Numele Yahweh în așa fel încât să nu creeze nicio îndoială că este manifestarea lui Dumnezeu Însuși. Cu toate acestea, îngerul și Dumnezeu nu sunt în mod clar echivalați, deoarece îngerul se referă de multe ori la Dumnezeu în a treia persoană.

În concluzie, putem spune că prezența acestui om ne arată că Dumnezeu vine în ajutorul poporului Israel. Domnul Însuși va lupta pentru Iosua și poporul Israel. Nu este poporul Israel care face ca zidurile Ierihonului să cadă, ci Dumnezeu.

Vă recomand să citiți articolul „Cine este îngerul Domnului? Este îngerul Domnului Domnul Isus pînă la întrupare?

Articole similare:

https://moldovacrestina.md/cine-este-omul-din-iosua-5-13-15/

Viorel Logos

Cine este îngerul Domnului? Este Domnul Isus până la întrupare?

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

ANASTASIA FILAT13 IULIE 2017

Întrebare:

Cine este îngerul Domnului? Este el Domnul Isus?

În Biblie găsim scris despre îngeri, dar și despre îngerul Domnului ca o entitate deosebită. Îngerul Domnului vorbește din partea lui Dumnezeu la persoana întâi, cum ar fi la Judecători:

Îngerul Domnului (Iehova) S-a suit din Ghilgal la Bochim, și a zis: „Eu v-am scos din Egipt, și v-am adus în țara pe care am jurat părinților voștri că v-o voi da. Am zis: „Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi; și voi să nu încheiați legământ cu locuitorii din țara aceasta, ci să le surpați altarele”. Dar voi n-ați ascultat de glasul Meu. Pentru ce ați făcut lucrul acesta? Am zis atunci: „Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste, și dumnezeii lor vă vor fi o cursă”. După ce a spus Îngerul Domnului aceste vorbe tuturor copiilor lui Israel, poporul a ridicat glasul și a plâns. (Judecători 2:1-5)

Din Biblie știm că nu o singură dată Dumnezeu menționează că El i-a scos cu mână tare din Egipt, din casa robiei și i-a dus în țara unde curge lapte și miere. Dacă ne uităm la tot mesajul îngerului, înțelegem că Însuși Dumnezeu vorbește aici. Pentru că îngerul Domnului vorbește ca și cum ar fi Însuși Dumnezeu, unii sunt de părerea că Îngerul Domnului este Domnul Isus înainte de întrupare. Nu vreau să mă opresc prea mult la argumentele care sunt folosite pentru a susține această învățătură.

Personal nu cred că Îngerul Domnului este Domnul Isus înainte de întrupare prin naștere din fecioara Maria acum 2000 ani în urmă. Am două motive care mă fac să cred că Îngerul Domnului nu este Domnul Isus:

În primul rând, îngerii sunt creați de Dumnezeu și sunt duhuri slujitoare, iar Domnul Isus este Dumnezeu întrupat, care a era prezent la început de creație și prin care au fost făcute toate lucrurile, inclusiv și îngerii. În Epistola către Evrei, apostolul Pavel dovedește că Domnul Isus este mai presus de îngeri. Probabil că și pe vremea aceea erau oameni care-L considerau pe Domnul Isus drept înger:

După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rînduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvîntul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor, și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, ajungînd cu atât mai pe sus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor. Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut?” Și iarăș: „Eu Îi voi fi Tată, și El Îmi va fi Fiu?” Și, cînd duce iarăș în lume pe Cel întîi născut, zice: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” Și despre îngeri zice: „Din vînturi face îngeri ai Lui; și dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui”…

Și căruia din îngeri i-a zis El vreodată: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale?” Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea? (Evrei 1:13-14)

În al doilea rând, în Biblie găsim atât expresia „Îngerul Domnului (Iehova)”, cât și „îngerul lui Dumnezeu (Elohim)”.  În cazul când este vorba despre Îngerul lui Dumnezeu (Elohim), este exclus faptul că este vorba doar despre Domnul Isus, fiindcă numele Elohim implică atât pe Dumnezeu Tatăl, cât și pe Dumnezeu Fiul și pe Dumnezeu Duhul Sfânt. Despre aceasta am scris în articolul „Despre Sfânta Treime: Dacă Domnul Isus este Dumnezeu, cum poate sta la dreapta lui Dumnezeu?”

De fapt,  Îngerul Domnului este o teofanie, adică o apariție sau o manifestare a lui Dumnezeu. Să urmărim câteva cazuri din Vechiul Testament:

Îngerul Domnului se prezintă ca fiind „Eu sunt”: Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov

La Exod capitolul 3 îngerul Domnului i s-a arătat lui Moise la Horeb într-o flacără de foc, care ieșea din mijlocul unui rug care nu se mistuia.

Moise păștea turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie, și a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Îngerul Domnului (Iehova) i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieșea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; și iată că rugul era tot un foc, și rugul nu se mistuia deloc. (Exod 3:1-2)

Chiar dacă la început în versetul 2 îngerul Domnului este prezentat ca și îngerul lui Iehova, mai departe în text el este menționat ca și Dumnezeu-Elohim:

Moise a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată, și pentru ce nu se mistuie rugul”. Domnul (Iehova) a văzut că el se întoarce să vadă; și Dumnezeu (Elohim) l-a chemat din mijlocul rugului, și a zis: „Moise! Moise!” El a răspuns: „Iată-mă!” Dumnezeu (Elohim) a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt”. Și a adăugat: „Eu sunt Dumnezeul (Elohim) tatălui tău, Dumnezeul (Elohim) lui Avraam, Dumnezeul (Elohim) lui Isaac și Dumnezeul (Elohim) lui Iacov”. Moise și-a ascuns fața, căci se temea să privească pe Dumnezeu. Domnul a zis: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, și să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și întinsă, într-o țară unde curge lapte și miere, și anume, în locurile, pe cari le locuiesc Cananiții, Hetiții, Amoriții, Fereziții, Heviții și Iebusiții. Iată că strigătele Israeliților au ajuns pînă la Mine, și am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii. Acum, vin-o, Eu te voi trimite la Faraon, și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel”. Moise a zis lui Dumnezeu: „Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, și să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” Dumnezeu a zis: „Eu voi fi negreșit cu tine; și iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veți sluji lui Dumnezeu (Elohim) pe muntele acesta”. Moise a zis lui Dumnezeu (Elohim): „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel, și le voi spune: „Dumnezeul (Elohim) părinților voștri m-a trimis la voi”; și mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” ce le voi răspunde?” Dumnezeu (Elohim) a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Și a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numește „Eu sînt”, m-a trimis la voi”. Dumnezeu (Elohim) a mai zis lui Moise: „Așa să vorbești copiilor lui Israel: „Domnul (Iehova), Dumnezeul (Elohim) părinților voștri, Dumnezeul (Elohim) lui Avraam, Dumnezeul (Elohim) lui Isaac și Dumnezeul (Elohim) lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam. (Exod 3:3-16)

Am ales să citez o mare parte din acest capitol ca să arăt că cuvintele din Scripturi, care ni-L prezintă pe Dumnezeul lui Israel ca fiind ”Eu sunt”, adică Iehova sunt spuse de Îngerul Domnului.

Îngerul trimis de Dumnezeu ca să călăuzească pe Israel în pustie este Însuși Dumnezeu

Unii sunt de părere că îngerul trimis de Dumnezeu ca să-i călăuzească și să-i protejeze pe copiii lui Israel de la ieșirea lor din Egipt până la intrarea lor în țara promisă este Domnul Isus:

Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum, și să te ducă în locul, pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui, și ascultă glasul Lui; să nu te împotrivești Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui, și dacă vei face tot ce-ți voi spune, Eu voi fi vrăjmașul vrăjmașilor tăi și protivnicul protivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta, și te va duce la Amoriți, Hetiți, Fereziți, Cananiți, Heviți și Iebusiți, și-i voi nimici. Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor, și să nu le slujești; să nu te iei după popoarele acestea, în purtarea lor, ci să le nimicești cu desăvîrșire, și să le dărîmi capiștele. Voi să slujiți Domnului, Dumnezeului vostru, și El vă va binecuvînta pînea și apele, și voi depărta boala din mijlocul tău. (Exod 23:20-25)

Domnul a zis lui Moise: ”Du-te, și pornește de aici cu poporul, pe care l-ai scos din țara Egiptului; suie-te în țara, pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicînd: „Seminței tale o voi da!” Voi trimite înaintea ta un înger, și voi izgoni pe Cananiți, Amoriți, Hetiți, Fereziți, Heviți și Iebusiți. Suie-te în țara aceasta unde curge lapte și miere. Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci ești un popor încăpățânat” (Exod 33:1-2)

Am strigat către Domnul, și El ne-a auzit glasul. A trimis un Înger, și ne-a scos din Egipt. Și iată că suntem la Cades, cetate care se află la marginea ținutului tău. (Numrei 20:16)

Totuși, la Exod 13:21 scrie că stâlpul de nor și de foc care-i călăuzea  pe drum pe copiii lui Israel era Însuși Dumnezeu și era o teofanie:

Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă și ziua și noaptea. (Exod 13:21)

Îngerul Domnului care-i vorbește lui Avraam la muntele Moria este Însuși Dumnezeu

Un alt exemplu este cazul descris la Geneza 22, când Dumnezeu îi cere lui Avraam să aducă pe fiul său Isaac ardere de tot pe muntele Moria. În primul verset vedem că Dumnezeu (Elohim) îi vorbește lui Avraam, iar la versetul 12 îngerul Domnului spune că vede acum că Avraam se teme de Dumnezeu (Elohim), pentru că n-a cruțat pe fiul său pentru el (din context s-ar părea că pentru înger):

După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam, și i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă”, a răspuns el. Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria, și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune.” (Geneza 22:1-2)

Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri, și a zis: „Avraame! Avraame!” „Iată-mă!” a răspuns el. Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat, și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu (Elohim), întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Geneza 22:11-12)

Deci, îngerul Domnului care-i vorbește lui Avraam pe muntele Moria este Dumnezeu (Elohim) care i-a vorbit la începutul capitolului și i-a cerut să-l aducă pe Isaac jertfă.

Concluzia care rezumă din cele văzute mai sus este că îngerul Domnului este o teofanie, adică o manifestare vizibilă a lui Dumnezeu și nu este Domnul Isus și nicio manifestare doar a Domnului Isus.

https://moldovacrestina.md/cine-este-ingerul-domnului-este-domnul-isus-pana-la-intrupare/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cine-este-ingerul-domnului-este-domnul-isus-pana-la-intrupare/

Înapoi sus
Seninul din suflet

— „Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniștea și pacea – bunurile supreme.” Mi s-au intiparit in minte aceste cuvinte ale parintelui Nicolae Steinhardt care exprima un adevar simtit sunt sigura, de foarte multi dintre noi, dar pe care in tumultul si zgomotul obositor al vietii zilnice il pierdem din vedere, cu toate ca respectarea lui ar implini o nevoie profunda a sufletului nostru care tanjeste dupa liniste si pace.

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

%d blogeri au apreciat: