MORMONISMUL

MORMONISMUL

            „BISERICA LUI ISUS HRISTOS A SFINŢILOR DIN ULTIMELE ZILE” în mod normal cunoscută  sub numele de „Biserica Mormonă” numără în zilele noastre mai mult de 4,2 milioane de membrii, sprijină mai bine de 29.000 de misionari peste hotare, iar conform numărului din martie 1976 al revistei „Utah Holiday”, are un venit brut de peste 3 milioane de dolari pe zi.

          Mormonii sînt zeloşi, bine organizaţi şi chiar sinceri în propagarea religiei lor despre care ei susţin că este o credinţă creştină, de fapt singura credinţă creştină autentică a vremurilor noastre (vezi, ce spune „Test”-ul despre asftel de afirmaţii!). Mormonii afirmă că adevăratul Creştinism a fost virtualmente dispărut de pe pămînt cînd în 1820 Joseph Smith Jr., fondatorul Mormonismului şi principalul profet al organizaţiei a fost ales de către Dumnezeu pentru a restaura istorica religie creştină. „Profetul” Smith a descris întîlnirea sa cu Dumnezeu în următorii termeni care dezvăluie limpede atitudinea mormonă faţă de toţi ne-mormonii pe care cu dispreţ îi numesc neamuri.

„Cînd lumina s-a aşezat asupra mea, am văzut două personaje a căror strălucire şi glorie sfida orice descriere şi care se aflau deasupra mea, în aer. Unul dintre acestea mi-a vorbit, chemîndu-mă pe nume şi a spus, arătînd către celălalt: ACESTA ESTE FIUL MEU PREA IUBIT, ASCULTĂ-L ! Motivul meu pentru care îl căutam pe Domnul era de a afla care dintre toate sectele era cea bună, ca eu să ştiu şi să mă alătur ei. Imediat ce mi-am revenit în fire încît să pot vorbi, am întrebat personajele în lumină care stăteau deasupra mea, care dintre toate sectele era cea bună, (la aceea vreme nu-mi dădusem seama că toate erau greşite) şi la care să mă alătur. Mi s-a răspuns că nu trebuie să mă alătur niciuneia, fiindcă toate erau greşite, şi personajul care mi se adresa a spus „că toate crezurile lor erau o urîciune în ochii lui; că toţi acei învăţători erau corupţi, că se apropie de mine cu buzele lor, dar inimile lor sînt departe de mine; ei învaţă ca o doctrină poruncile oamenilor, avînd o formă de evlavie, însă tăgăduindu-i puterea”. Din nou, acesta mi-a interzis să mă alătur vreunuia dintre ei…”   (Vezi, „Test”, la punctul 8, Revelaţie extra-biblică, suplimentară – n.tr.)

          Chiar de atunci de la începuturile lui, mormonismul a fost ostil tuturor bisericilor creştine, un fapt pe care acum mormonii evită să-l recunoască. Cu toate acestea nu ezită să încerce să-i convertească pe cei ce aparţin altor biserici, pornind de la premiza că toate sînt greşite şi doar mormonii au adevărata religie!

DOCTRINA MORMONĂ CU PRIVIRE LA DUMNEZEU

          Conceptul esenţial care separă Mormonismul de Creştinism este învăţătura mormonă cu privire la Dumnezeu. Teologia mormonă este politeistă, afirmînd că există mai mulţi dumnezei în univers care sînt conduşi de către un Dumnezeu Suprem (Elohim). Pe deasupra, fiecare bărbat mormon poate atinge o „înălţare” şi poate să devină el însuşi un dumnezeu. Următoarele citate din publicaţii oficiale ale bisericii demonstrează cu claritate acest crez bizar al mormonilor:

            „La început, conducătorul Dumnezeilor a întrunit un consiliu al Dumnezeilor; iar ei s-au strîns împreună şi au pregătit un plan de a crea lumea şi oamenii din ea” „Mulţi oameni spun că există un singur Dumnezeu; Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt sînt doar un singur Dumnezeu ! Eu spun că acesta este un foarte ciudat Dumnezeu – trei în unul şi unul în trei!… Toţi aceştia se presupune să fie înghesuiţi într-un singur Dumnezeu, conform sectarianismului”

„Tatăl are un trup de carne şi oase, palpabil ca şi al omului; Fiul la fel; însă Duhul Sfînt nu are un trup de carne şi oase, ci este un personaj de Spirit”

„Dumnezeu însuşi a fost odată aşa cum sîntem noi acum şi este un om înalţat/glorificat… Eu spun că dacă ar fi fost ca voi să-l vedeţi astăzi, l-aţi vedea asemenea unui om cu o înfăţişare asemenea vouă, în întreaga persoană, ca imagine şi chiar ca formă de om”

 „Acum, ascultaţi voi locuitori ai pămîntului…Cînd părintele vostru Adam a venit în grădina Edenului, el a pătruns în ea cu un trup ceresc şi a adus-o pe Eva, una din soţiile lui cu el… El, este Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru, şi singurul Dumnezeu cu care noi avem de-a face.”   „Dumnezeii există, şi mai bine ne-am strădui să ne pregătim să fim ca ei.” „Iată care este atunci, viaţa eternă – să cunoşti pe singurul şi pe adevăratul Dumnezeu; iar voi trebuie să fiţi voi înşivă dumnezei şi cum să fiţi preoţi ai lui Dumnezeu, acelaşi lucru pe care l-au făcut toţi dumnezei de dinainte de voi, adică, de a avansa de la un rang mai mic la altul, şi de la o putere mai mică la una mai mare; din har în har, din înălţare în înălţare, pînă ce ajungeţi la învierea din morţi şi veţi putea să locuiţi în flăcările nemuritoare (!!) şi să şedeţi în glorie aşa cum fac cei ce stau întronaţi în nemuritoarea putere”

         Din cele de mai sus este vizibil că politeismul mormon nu poate fi considerat monoteism creştin. Că este clar că cele două se exclud în mod reciproc, v-o poate confirma orice dicţionar obişnuit. Un om nu poate fi atît politeist cît şi creştin în acelaşi timp! Mormonii sînt politeişti, de aceea pretenţia lor de a se înscrie în rîndul mişcărilor creştine este neîntemeiată. Dacă ar fi creştini, ar renunţa la politeism! Mormonii ar trebui să citească Geneza 3:5 care dezvăluie faptul că autorul doctrinei progresiei oamenilor spre dumnezeire este Satana, care în mod vizibil este cel ce l-a convins pe Joseph Smith la fel cum a convins-o şi pe Eva, că „veţi fi ca Dumnezeu” (!), Smith însă perpetuînd înşelăciunea prin intermediul tinerei teologii mormone. Cu privire la natura înşelătoare a Satanei, a vorbit Domnul nostru Isus Hristos, atunci cînd l-a descris ca fiind „un mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

            Mormonilor le-ar trebui evidenţiată o asemenea dovadă biblică ce indică originea acestei doctrine pe care Smith a răspîndit-o şi care este popularizată global de biserica lui, în zilele noastre.

DUMNEZEUL BIBLIEI

          De pe paginile Sfintelor Scripturi vine completa infirmare a Mormonismului. Dacă cineva nu greşeşte la toate capitolele doctrinei creştine dar greşeşte la cel cu privire la Persoana şi Natura lui Dumnezeu, această greşeală este îndeajuns de gravă încît mîntuirea respectivului şi viaţa lui veşnică să fie pusă la îndoială. Pot să aibe o doctrină corectă a sfinţeniei sau a preoţiei, dar dacă nu acceptă doctrina biblică a Dumnezeirii, atunci tot sistemul lor doctrinar este fals. Biblia le spune mormonilor în termeni pe care nimeni nu-i poate înţelege greşit, următoarele:

„Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru, este singurul Domn” (Deuteronomul 6:4) ! Deci, unul singur!

 „Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: ‘Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu… Nu vă temeţi şi nu tremuraţi; căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi îmi sînteţi martori! Este oare alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este alta Stîncă; nu cunosc o alta” (Isaia 44:6,8).

 „Eu sînt Domnul, şi nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu te-am încins, înainte ca tu să Mă cunoşti… Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mîntuiţi toţi cei ce sînteţi la marginile pămîntului! Căci Eu sînt Dumnezeu şi nu altul” (Isaia 45 : 5, 22 )

 „Deci, cît despre mîncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic, şi că nu este decît un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi ‘dumnezei’, fie în cer fie pe pămînt (cum şi sînt în adevăr mulţi ‘dumnezei’ şi mulţi ‘domni’), totuşi pentru noi nu este decît un singur Dumnezeu,Tatăl de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sînt toate lucrurile şi prin El şi noi” (1 Cor.8:4-6)

 „Dar mijllocitorul nu este mijlocitorul unei singure părţi, pe cînd Dumnezeu este unul singur” (Galateni 3 : 20) „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim. 2:5).

            Poziţia Bibliei afirmă că există doar un singur Dumnezeu adevărat. Oamenii pot să facă dumnezei din îngeri (2 Cor.11:14), lemn, metal sau din alte făpturi create, însă ei nu sînt Dumnezeu prin natură, ci numai falsuri, imitaţii ale Celui care este Originalul. Toţi aceşti închipuiţi dumnezei fac parte din Creaţie pe cînd adevăratul Dumnezeu nu poate fi o creatură, El fiind Creatorul tuturora. Apostolul Pavel ne informează că idolii nu înseamnă nimic şi că ei nu sînt „prin natura lor dumnezei” (Gal.4:8, din greacă) şi că sacrificiile şi închinarea adusă lor este în realitate adorare şi închinare demonilor (1 Cor.8:4-6 şi 10:19,20). Aici, Mormonismul păşeşte pe un teren periculos fiindcă nu admite că există doar un singur Dumnezeu adevărat, necreat şi veşnic iar învăţătura paveliană îl dezvăluie ca fiind un veritabil politeism. Că Dumnezeul adevărat este necreat şi existent din veşnicii Pavel ne-o spune din nou în Coloseni 1:17: „El este mai înainte de toate lucrurile (exista înainte de a se fi creat ceva – era Dumnezeu!) şi toate se ţin prin El”. Doar Dumnezeu putea să fie cel ce era mai înainte de creaţie şi mai ales doar prin Dumnezeu toate lucrurile create pot exista astăzi. Acela este Dumnezeul adevărat, nu o făptură oarecare, fie ea om sau altceva, care a avut un moment în care a început să existe, deci nefiind „mai înainte de toate lucrurile” !

            Hinduismul săvîrşeşte aceaşi greşeală ca şi Mormonismul, afirmînd că toată natura este Dumnezeu, din nou introducînd politeismul, fiindcă omul, animalele, lemnul, piatra devin Dumnezeu. Mormonismul este politeist.

NATURA LUI DUMNEZEU

           Joseph Smith Jr. şi succesorul său, Brigham Young l-au conceput pe Dumnezeu Tatăl în termeni materiali şi au susţinut, asa cum fac toţi mormonii de astăzi că, „Tatăl are un trup de carne şi oase, palpabil ca şi al omului…”. Este important de remarcat că Biblia contrazice în mod deliberat acest concept necreştin şi înca prin autoritatea incontestabilă a singurului Fiu al lui Dumnezeu, care nu este nimeni altul decît Domnul Isus Hristos. Domnul nostru a oferit definiţia finală şi autoritară a naturii Tatălui Său atunci cînd a spus: „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24) şi apoi a continuat în Luca 24 să declare că, „un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu” (vers.39). De aceea, mormonii greşesc grosolan cînd încearcă să-i ofere lui Dumnezeu Tatal un trup de carne şi oase, iar creştinii ar trebui să fie prompţi să le atragă atenţia asupra acestei grave erori !

O ALTĂ EVANGHELIE

          Departe de a fi, aşa cum se susţine, „Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din ultimele zile” (haina de oaie pusă pe spatele unui lup feroce!), care este pretentia mormonilor la o titulatură creştină, religia mormonă este foarte evident promotoarea uneia dintre „celelalte evanghelii” despre care vorbeşte Scriptura, ce bîntuie lumea zilelor noastre şi împotriva căreia se presupune ca noi creştinii să ne opunem cu toate mijloacele biblice pe care le cunoaştem. Apostolul Pavel ne atrage atenţia să nu acceptăm o altă „evanghelie” chiar de ar fi proclamată de „un înger din ceruri” (vezi, Gal.1:8,9). Mormonismul afirmă exact aceasta deosebire de celelalte religii creştine normative, bazate doar pe revelaţia Scripturilor, în persoana „îngerului” Moroni, care chipurile s-a arătat „profetului” Smith în 1823 şi i-a spus unde să găsească cartea lui Mormon. Acela este unul din personajele ce i s-au arătat în revelaţia descrisă de el.

          Apostolul Iuda reaminteşte Bisericii Creştine că în mărturia Noului Testament noi avem credinţa care a fost, „dată odată pentru totdeauna sfinţilor” (Iuda 3), şi sub această formă am avut-o noi timp de aproape două milenii. De aceea, nu este deloc nevoie de o „restaurare” a ei din partea mormonilor! În realitate, Mormonismul nu este o restaurare a unei credinţe creştine apuse, ci o sistematică deformare şi mutilare a Creştinismului istoric nemuritor. Să nu se uite niciodată că Biblia este cea mai veche revelaţie a lui Dumnezeu, ea datînd anterior, aşa cum de altfel şi mormonii acceptă, propriilor lor cărţi „sacre” : mai înainte de „Cartea lui Mormon”, de „Perla de Mare Preţ”, sau de „Doctrina şi Legămintele”.

           Din moment ce Dumnezeu nu se poate contrazice singur (vezi, 1Sam.15:29; Mal.3:6 şi Iac.1:17), faptul că Biblia antedatează şi se deosebeşte esenţial de aceste alte cărţi, dovedeşte neîndoielnic greşeala şi lipsa de credibilitate a acestora. „Dumnezeii” mormonismului nu pot fi egalaţi cu Dumnezeul Bibliei. Între aceştia şi El există o mare diferenţă, numită Sfînta Scriptură. Ea este cea care demască mesajul Mormonismului ca fiind o altă „evanghelie” cu privire la care Dumnezeu şi-a avertizat Biserica Lui.

Iată care sînt cuvintele Scripturii:

„Dar mă tem că după cum şarpele a amăgit-o pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gîndurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască UN ALT ISUS pe care noi nu l-am propovăduit, sau daca este vorba să primiţi un ALT DUH pe care nu l-aţi primit, sau o ALTĂ EVANGHELIE pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine… Oamenii aceştia sînt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfîrşitul lor va fi după faptele lor” (2 Cor.11:3,4,13-15).

          Sarcina noastra este atunci, dublă: întîi să-i evanghelizăm pe aceia care-l urmează pe Smith şi îngerul Moroni deoarece şi ei sînt suflete pentru care Hristos a murit, iar în al doilea rînd, „să fim gata întotdeauna să dăm un răspuns fiecărui om care ne întreabă de speranţa care este în noi” (1 Petru 3:15). Acesta este îndemnul ce rămîne valabil în orice veac şi va continua să fie pînă ce Domnul nostru va spune: „Iată, Mă voi întoarce” (Ioan 14:3).

Scris de către Walter Martin – fondatorul lui CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE, un institut american de cercetarea religiilor false şi apărarea evangheliei, din California. Una dintre cele mai recunoscute organizaţii anti-cultice din S.U.A. ce operează actualmente în toată lumea.

Materialul a fost preluat, tradus şi adaptat de Teodor Macavei, CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI, str. Radu Şapcă 2B, Petroşani 2675, HD, România.

         Pentru orice informaţii vă rugăm să ne contactaţi. Să auzim numai de bine!

http://www.rcrwebsite.com/mormon.htm

 

TRATATUL DESPRE ÎNVIEREA MORŢILOR AL LUI ATHENAGORAS DIN ATENA, FILOZOF ŞI CREŞTIN.

CAP. I – APĂRAREA ADEVĂRULUI AR TREBUI SĂ FIE PRECEDATĂ DE DISCUŢII LEGATE DE ACESTA

Alături de fiecare opinie sau doctrină care este în acord cu adevărul despre lucruri, apar anumite falsuri; şi se întâmplă aşa, nu pentru că acestea îşi au originea în vreun principiu fundamental, sau în vreo cauză specifică subiectului în discuţie, ci pentru că ea este inventată, în mod intenţionat, de oameni care pun preţ pe sămânţa falsă, pentru tendinţa acesteia de a corupe adevărul. Acest lucru este evident, în primul rând, din partea celor care în vremurile trecute s-au dedat la asemenea întrebări, şi din dorinţa lor de a fi în acord cu predecesorii şi contemporanii lor, şi apoi, şi nu în ultimul rând, chiar din confuziei care marchează discuţiile care sunt în curs de desfăşurare. Asemenea oameni nu au lăsat neatins de asemenea atacuri calomnioase nici un adevăr – nici fiinţa lui Dumnezeu, nici cunoaşterea Sa, nici acţiunile Sale, nici acelor cărţi care urmează din acesta într-o secvenţialitate regulată şi strictă, şi care conturează pentru noi doctrinele pietăţii. Din contră, unii dintre ei renunţă în disperare, în totalitate şi pentru totdeauna, la adevărul despre aceste lucruri, iar aţii îl distorsionează pentru a se potrivi propriilor lor concepţii, iar unii în mod premeditat se îndoiesc chiar şi de lucruri care sunt în mod palpabil evidente. Prin urmare eu cred că cei care acordă atenţie unor asemenea subiecte ar trebui să adopte două seturi de argumente, unul pentru apărarea adevărului, şi un altul cu privire la adevăr: cel în apărarea adevărului, pentru necredincioşi şi cei care se îndoiesc; cel despre adevăr, pentru cei care sunt sincer şi primesc adevărul cu promtitudine. Prin urmare aceasta este datoria celor care doresc să investigheze aceste subiecte, să ţină cont de care este necesitatea cazului în fiecare situaţie dată, şi să-şi ajusteze discuţiile după aceasta; să-şi ajusteze ordinea tratamentului lor cu privire la aceste subiecte după ceea ce este potrivit ocaziei, şi nu de dragul de a da mereu impresia că păstrează aceeaşi metodă, să nu ţină cont de oportunitatea şi de locul care i se cuvine fiecărui subiect. Pentru că, atât cât priveşte argumentul şi ordinea naturală, disertaţia despre adevăr întotdeauna este precedentă celei în apărarea lui; dar, pentru o mai mare utilitate, ordinea trebuie să fie inversată şi argumentele în apărarea acestuia preced pe cele despre el. Semănătorul nu poate arunca bine sămânţa în pământ până când mai întâi nu stârpeşte vegetaţia sălbatică şi orice ar putea fi dăunător pentru sămânţa bună; nici doctorul nu poate introduce medicaţia bună în organismul care are nevoie de grija lui, dacă mai întâi nu a înlăturat boala din interior, sau s-o stopeze pe ceea care se apropie. Cu siguranţă nici cel ce vrea să înveţe adevărul nu va convinge pe nimeni vorbind despre acesta, atâta vreme cât există o opinie falsă tăinuită în mintea ascultătorilor săi şi împiedică pătrunderea argumentelor sale. Prin urmare, şi în ceea ce priveşte o mai mare utilitate, eu însumi uneori plasez argumentele în apărarea adevărului înaintea celor cu privire la adevăr; şi în situaţia prezentă, privind la cerinţele cazului, mie mi se pare a nu fi fără nici un avantaj faptul de a urma aceeaşi metodă în tratarea învierii. Pentru că în legătură cu acest subiect găsim unii care nu cred de fel, şi alţi câţiva care se îndoiesc, şi chiar printre cei care au acceptat primele principii unii care sunt atât de aproape de a pierde ceea ce trebuie să creadă ca şi cei care se îndoiesc; cel mai inexplicabil lucru dintre toate fiind că ei sunt în acest stadiu al minţii fără a avea nici o bază pentru neacultarea lor oricare ar fi problemele, sau descoperind că este imposibil să atribuim vreo cauză rezonabilă pentru care ei nu ascultă sau se zbat într-o dilemă.

CAP. II. – O ÎNVIERE NU ESTE IMPOSIBILĂ

Atunci, să ne uităm la subiect aşa cum am arătat. Nu toate necredinţele izvorăsc din nestatornicie şi lipsă de consideraţie, dar dacă ea răsare în anumite minţi pe baze solide şi este însoţită de siguranţa care ţine de adevăr [remarcabilă şi bună]; deoarece ea păstrează aparenţa de a fi corectă, atunci când lucrurile de care se leagă necredinţa lor li se par nedemne de credinţă; dar a nu crede lucruri care nu sunt demne de necredinţă, este fapta unui om care nu foloseşte o judecată sănătoasă cu privire la adevăr. Prin urmare, acesta este datoria celor care nu cred sau se îndoiesc cu privire la înviere, să-şi formeze o opinie cu privire la subiect, nu din vreo concepţie pe care au adoptat-o în grabă, şi nici din ceea ce este recunoscut ca destrăbălându-l pe om, ci fie pentru a stabili că originea omului nu are nici o cauză (o noţiune care foarte uşor de respins), fie pentru a-l face pe Dumnezeu cauza tuturor lucrurilor, pentru a păstra în concepţie cu fermitate principiul implicat în acest articol de credinţă, şi din aceasta să demonstreze că învierea este întru-totul nevrednică de crezare. Ei vor reuşi în aceasta, dacă pot arăta că este fie imposibil pentru Dumnezeu, fie contrar voii Sale, să unească şi să readune împreună trupurile care sunt moarte, sau chiar descompuse în elementele lor componente, aşa încât să formeze aceleaşi persoane. Dacă nu pot face aceasta, să se oprească din această necredinţă păgână şi din această blasfemie împotriva lucrurilor sfinte: pentru că faptul că ei nu spun adevărul atunci când spun că acest lucru este imposibil, sau nu este în acord cu voia divină, se va vedea clar din ceea ce urmează să spun. Într-un limbaj mai precis, un lucru este considerat imposibil pentru o persoană, atunci când lucrul este de aşa natură că, fie că el nu ştie ce trebuie să facă, fie că el nu are suficientă putere pentru a face într-un mod corect lucrul cunoscut. Cel care este ignorant de orice se cere să fie făcut, este întru totul inapt să încerce sau să facă ceva despre care el este în necunoştinţă; şi chiar şi cel care ştie mereu foarte bine ce ar trebui făcut şi prin ce mijloace, şi cum, dar fie nu are nici o putere să facă cunoscut lucrul, fie nu are suficientă putere, dacă el va fi înţelept şi îşi va evalua puterile nici cel puţin nu va face vreo încercare şi dacă totuşi el a încercat, dar fără consideraţia necesară, el nu-şi va atinge scopul. Dar nu este posibil ca Dumnezeu să fie ignorant, fie cu privire la natura trupurilor care trebuiesc înviate, atât cât priveşte membrele ca un întreg cât şi particulele din care ele sunt formate, sau locul în care fiecare dintre particulele descompuse trec, şi care parte a elementelor a primit ceea ce este descompus şi a trecut în ceea ce era asemănător cu ea, cu toate că pentru om pare aproape imposibil ca ceea ce a fost combinat din nou după natura sa cu universul să fie iar separat de el. Pentru că El căruia, anterior formării individuale a fiecăruia, nu îi era ascunsă nici natura elementelor din care sunt formate trupurile oamenilor, nici părţile acestora din care El avea să facă ceea ce Lui i s-a părut potrivit pentru a forma trupul uman, după descompunerea întregului, este limpede că nu va fi ignorant de locul în care fiecare particulă a trecut şi pe care El le-a luat pentru construirea fiecăruia. Privite în relaţie cu ordinea lucrurilor care se obţin acum între noi, şi cu judecata pe care noi ne-o formăm despre alte subiecte, este un lucru mai mare să cunoşti dinainte ceea ce încă nu s-a întâmplat; dar, privite în relaţie cu maiestatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, ambele sunt în acord cu natura, şi este la fel de uşor să cunoască dinainte lucrurile care încă nu au venit în existenţă, cât şi să cunoască lucrurile care au fost descompuse.

CAP. III. – CEL CARE POATE CREA POATE ŞI ÎNVIA DIN MORŢI.

Mai mult, faptul că putere Sa este suficientă pentru a învia trupurile moarte, este dovedit de faptul că a făcut aceleaşi trupuri. Pentru că dacă, atunci când ele nu au existat, El a făcut la prima lor formare trupurile oamenilor, şi elementele lor originare, atunci când ele sunt descompuse, indiferent cum ar avea loc aceasta, El le va învia din nou cu aceeaşi uşurinţă: pentru că şi lucrul acesta este posibil pentru El, în aceeaşi măsură. Nu este o pierdere pentru argumentaţie, dacă unii presupun că primul început ar fi fost din materie, sau trupurile oamenilor ca fiind cel puţin derivate din elementele primelor ca materiale, sau din sămânţă. Pentru că aceea putere care a putut da formă la ceea ce este privit de ei ca materia fără formă, s-o împodobească, atunci când lipsea de forma şi ordinea, cu forme multe şi diverse, să adune în una acele câteva părţi ale elementelor, să divizeze sămânţa care a fost una şi simplă în mai multe, să organizeze ceea ce era neorganizat, să dea viaţă la ceea ce nu avea nici o viaţă, aceeaşi putere poate reuni ceea ce este descompus, şi să învie ceea ce este doborât, să readucă la viaţă morţii, să pună ceea ce este coruptibil într-o stare de incoruptibilitate. Şi toate acestea îi vor aparţine aceleaşi fiinţe, aceleiaşi puteri şi priceperi, care separă ceea ce a fost despărţit şi distribuit într-o mulţime de animale de toate felurile, care aveau obiceiul să se hrănească cu asemenea trupuri, şi să-şi satisfacă apetiturile cu ele, – eu zic, a separa aceasta şi a o reuni din nou cu membrele potrivite şi cu părţile membrelor, indiferent că a trecut în unul dintre acele animale, sau în mai multe, sau de acolo mai departe în altele, sau, după ce au fost descompuse împreună cu acestea şi au fost aduse înapoi la elementele originale, re-absorbite în acestea în concordanţă cu legile naturale – un subiect ca acesta pare să fi încurcat pe unii, chiar şi dintre cei mai admiraţi pentru înţelepciunea lor, care, deşi eu nu pot spune de ce, cred aceste îndoieli vrednice de o atenţie serioasă care este dusă perpetuată de mulţi.

CAP. IV. – OBIECŢII LEGATE DE FAPTUL CĂ UNELE TRUPURI AU DEVENIT PARTE DIN ALTELE.

Aceste persoane, pentru a şti, spun că multe din trupurile celor care au avut parte de o moarte nefericită în naufragii şi potopuri au ajuns să fie mâncare pentru peşti, mulţi dintre cei care au pierit în război sau care dintr-o anumită cauză sau stare de lucruri nu au fost înmormântaţi, şi au zăcut au fost expuşi ca hrană pentru orice fel de animal care a avut şansa să le găsească. Prin urmare, din moment ce sunt consumate în acest fel şi membrele şi părţile care le compun sunt despărţite şi distribuite între o mulţime de animale şi prin intermediul nutriţiei ajung să fie încorporate în trupurile celor care s-au hrănit cu ele, – în primul rând, zic ei, separarea lor din acestea este imposibilă; şi în al doilea rând, pe lângă aceasta, ei citează o altă situaţie mult mai dificilă. Când animalele de un soi potrivit pentru hrana umană, care au hrănit trupurile oamenilor, trec prin stomacul lor, şi devin încorporate în trupurile celor care au fost părtaşi la ele, ei zic că este o necesitate absolută ca părţile trupurilor oamenilor care au slujit ca hrană animalelor care le-au împărţit între ele, trebuie să treacă în trupurile oamenilor, din moment ce animalele, care între timp s-au hrănit cu ele, transformă nutriţia derivată din cele cu care s-au hrănit, în acei oameni pentru care ele au devenit hrană. Apoi, în mod tragic, la aceasta ei adaugă devorarea urmaşilor făcută de oamenilor în timpul foametelor şi nebuniei, copii mâncaţi de proprii lor părinţi sub constrângerea duşmanilor, participarea la ospeţele Mediene, şi banchetul tragic al Thyestenilor; mai mult, ei adaugă şi altceva ca nişte apariţii nemaiauzite care au avut loc printre greci şi barbari: şi din aceste lucruri, aşa cum presupun ei, stabilesc imposibilitatea învierii, pe baza faptului că anumite părţi nu pot învia împreună un set de trupuri şi în acelaşi timp cu un altul; pentru că atunci fie că trupul primului posesor nu poate fi reconstruit, părţile care l-au compus fiind trecute în altul, fie că, acestea fiind restaurate în primul, trupurile celor de la urmă nu vor fi complecte.

CAP. V. – REFERINŢA LA PROCESELE DIGESTIEI ŞI NUTRIŢIEI.

Dar mie mi se pare că asemenea persoane, în primul rând sunt ignorante faţă de puterea şi îndemânarea Sa, care a dat formă şi a pus ordine în univers, care a adaptat după natura şi specia fiecărui animal hrana potrivită şi corespunzătoare lui, şi nu a predestinat că totul în natură ar trebui intre în unire cu tot felul de trupuri, nici că ar exista vreo pierdere dacă s-ar separa ceea ce a fost unit în acest fel, dar permite naturii fiecărei fiinţe sau lucru creat să facă sau să sufere ceea ce în mod natural i se potriveşte, şi uneori împiedică, permite sau opreşte în conformitate cu voia Sa, şi cu scopurile pentru care voieşte El; şi, mai mult, ei nu au ţinut cont de puterea şi natura creaturilor care hrănesc sau sunt hrănite. Altfel, ei ar fi trebuit să cunoască că nu tot ceea ce este luat ca mâncare sub presiunea necesităţii exterioare se întâmplă să fie hrana potrivită pentru animal, ci că anumite lucruri înainte de a veni în contact cu mucoasele stomacului unde obişnuiesc să fie descompuse, sunt vomitate sau eliminate, sau înlăturate într-un alt fel, deci, nici cel puţin pentru un timp scurt nu trec prin digestia primară şi naturală, cu atât mai puţin să fie încorporate cu ceea ce ar trebui să fie hrană; aşa după cum şi, nu toate lucrurile care au fost digerate în stomac şi au avut parte de prima schimbare nu ajung la părţile care urmează să fie hrănite, pentru că unele dintre ele îşi pierd puterea lor nutritivă chiar în stomac, iar altele în timpul celei de a doua schimbări şi prin digestia care are loc în ficat sunt separate şi trece în altceva care este lipsit de puterea de a hrăni; şi că schimbările care au loc în ficat nu toate au ca rezultat hrana pentru om, ci materia schimbată este separată ca reziduu în conformitate cu scopul său natural; şi că hrana care rămâne în membre şi părţile lor care trebuiesc hrănite vreodată, se schimbă în altceva, în conformitate cu ceea ce predomină şi care este prezent într-o cantitate mai mare sau mai mică, abundenţa, şi este aptă să corupă sau să transforme în sine ceea ce vine în contact cu ea.

CAP. VI. – TOT CEEA CE ESTE NEFOLOSITOR SAU DĂUNĂTOR ESTE RESPINS.

Prin urmare, din moment ce se obţin diferenţe atât de mari în natură în toate animalele şi chiar hrănirea care este în acord cu natura este variată pentru a se potrivi fiecărui fel de animal şi trupului care este hrănit; şi aşa cum în hrănirea fiecărui animal există o curăţire şi separare întreită, rezultă că tot ceea ce este străin de hrănirea animalului trebuie să fie distrus în totalitate şi evacuat în locul său natural, sau schimbat în altceva, dacă acesta nu poate fuziona cu acesta; că puterea pentru hrănirea trupului trebuie să fie potrivită cu natura animalului care urmează a fi hrănit, şi în acord cu puterile sale; şi aceasta, după ce a trecut prin filtrele specifice fiecărui scop, pentru a fi total curăţită prin mijloace naturale de purificare, trebuie să devină una dintre cele mai veridice adaosuri la substanţă, – de fapt, singurul lucru care, oricine care numeşte lucrurile cu numele lor corecte, îl va numi cu siguranţă hrănire; deoarece acesta respinge orice este străin şi dăunător constituţiei animalului hrănit şi aceea masă de excedentară de hrană introdusă numai pentru a-şi umplea stomacul şi a-şi satisface apetitul. Fără ca cineva să se poată îndoi, această hrănire ajunge să fie incorporată în trupul care este hrănit, întreţesută şi amestecată cu toate membrele şi cu părţile membrelor; dar ceea ce este diferit şi contrar naturii este repede descompus dacă intră în contact cu o putere mai mare, dar în acelaşi timp distruge uşor ceea ce este biruit de ea, şi este convertit în umori dăunătoare şi calităţi otrăvitoare, pentru că nu produce nimic asemănător sau favorabil trupului care trebuie să fie hrănit. Şi aceasta este o dovadă foarte clară pentru următorul lucru, că în multe din animalele hrănite apare durere, sau boală, sau moarte datorită acestor lucruri, dacă, datorită unui apetit prea bun, ele au luat în amestec cu hrana lor ceva otrăvitor şi contrar naturii; care, desigur, va avea tendinţa de a distruge în totalitate trupul care trebuie hrănit, pentru că ceea ce este hrănit este hrănit prin substanţe asemănătoare cu el şi care sunt în acord cu natura, dar este distrusă de cele din felul opus. Prin urmare, dacă în acord cu natura diferită a animalelor, diferitele feluri de mâncare au fost asigurate potrivite cu natura lor, nimic din ceea ce un animal ar putea lua, şi chiar accidental o parte din acesta, nu este permis să fie asimilată în trupul pe care îl hrăneşte, ci numai aceea parte care a fost purificată printr-un întreg proces al digestiei şi a trecut printr-o schimbare complectă pentru a se uni cu un anume trup, şi adaptat la părţile care trebuie să primească hrana, – este foarte limpede că nici unul din lucrurile contrare naturii nu se poate uni cu aceste trupuri pentru care acesta nu este hrană potrivită şi corespunzătoare, dar fie că trece prin intestine, înainte ca acesta să producă alte câteva umori, crude şi corupte; fie că, dacă acesta continuă să rămână pentru un timp mai îndelungat, produce suferinţă şi boală greu de trata, distrugând în acelaşi timp hrănirea naturală, sau chiar trupul în sine care are nevoie de hrănire. Dar chiar dacă aceasta este eliminată în mare parte, învinsă prin anumite medicamente sau printr-o mâncare mai bună, sau de forţele naturale, nu se poate scăpa de ea fără a crea mai multe daune, pentru că acesta nu are nici un aspect paşnic faţă de ceea ce este natural, pentru că nu poate fuziona cu natura.

CAP. VII. – TRUPUL ÎNVIERII VA FI DIFERIT DE CEL PREZENT.

Ba mai mult, să presupunem că noi am fost de acord că hrănirea care vine din aceste lucruri (s-o numim aşa, pentru a fi mult mai în acord cu felul comun de a vorbi), cu toate că este împotriva naturii, este totuşi separată şi schimbată în ceva umed sau uscat, cald sau rece, substanţe care sunt conţinute în trup, oponenţii noştri nu vor câştiga nimic din această cedare: pentru că trupurile care înviază din nou sunt reconstruite din acele părţi care pe drept cuvânt le aparţin lor, în timp ce nici unul din lucrurile menţionate nu sunt o asemenea parte, şi nici nu au forma sau locul unei părţi; ba mai mult, acestea nu rămân pentru totdeauna în părţile trupului care sunt hrănite, şi nu înviază din nou cu părţile care înviază, din moment ce sângele, sau flegma, sau bila, sau respiraţia nu mai contribuie în nici un fel la viaţă. Pe lângă aceasta, nici trupurile care se vor hrăni atunci nu vor cere aceleaşi lucruri pe care le-au cerut cândva, văzând că, împreună cu dorinţa şi stricăciunea trupurilor hrănite, este înlăturată şi nevoia de acele lucruri cu care ei s-au hrănit. La aceasta trebuie să adăugăm, că dacă noi am presupune că schimbarea care apare dintr-o asemenea hrănire ar ajunge până acolo unde ajunge carnea, în acel caz nu va fi necesar ca carnea recent schimbată printr-o hrănire de felul acela, dacă el ajunge să se unească cu trupul altui om, va contribui din nou, ca o parte, la formarea acelui trup, pentru că nici trupul care îl ia nu păstrează pentru totdeauna ceea ce preia, nici trupul încorporat în acest fel nu stă sau rămâne cu cel la care a fost adaus, ci este supus unei mari varietăţi de schimbări, – odată fiind dispersat prin osteneală şi întreţinere, altă dată fiind irosit prin durere sau necazuri sau boli, şi prin starea maladivă care apare atunci când este încălzit sau răcit, umorile care sunt schimbate odată cu carnea şi grăsimea neprimind hrănirea aşa încât să rămână ceea ce el sunt. Dar în timp ce acestea sunt schimbările la care este supusă carnea, vom descoperi că carnea, hrănită cu o mâncare care nu i se potriveşte, le suferă la un nivel mult mai mare; acum umflarea şi creşterea grăsimii prin ceea ce aceasta a primit, şi apoi din nou respingând-o într-un fel sau altul şi scăderea în volum, pentru una sau mai multe din cauzele menţionate mai sus; şi rămân numai părţile care sunt adaptate pentru a se prinde împreună, sau a acoperi, sau a încălzi carnea care a fost aleasă de natură, şi aderă la acele părţi prin care aceasta susţine viaţa care este conformă cu natura, şi îndeplineşte funcţiile vieţii respective. Deci indiferent că este vorba de investigaţia în care noi tocmai am fost angajaţi printr-o judecare corectă a acesteia, fie că este vorba ca obiecţiile aduse la adresa poziţiei noastre să fie întrerupte, în nici un caz nu se poate spune că ceea ce se spun oponenţii noştri este adevărat, nici că trupul omului s-ar putea combina vreodată cu altele de aceeaşi natură, dacă vreodată, prin ignoranţă şi fiind înşelaţi în percepţia lor de către altcineva, oamenii au participat la un asemenea trup, sau cu propriul lor acord, împinşi de dorinţă sau nebunie, s-au pângărit cu trupurile unei forme asemănătoare; pentru că noi suntem foarte conştienţi că anumite brute au forme umane, sau au o natură compusă din brută şi om, aşa cum sunt obişnuiţi cei mai dragi dintre poeţi să le prezinte…………..

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/tratatul-despre-invierea-mortilor-al-lui-athenagoras-din-atena-filozof-si-crestin/

Hermeneutică Biblică sau Principii de interpretare a Bibliei bazate pe Lucrări de Hermeneutică

Pagina Pastorală

Începând cu luna August 2006, vă propunem pentru studiu subiectul Hermeneutica, în cadrul căruia vom discuta principii de interpretare a Sfintei Scripturi, felurile de interpretare, precum şi diferite aspecte istorice care au legătură cu modul în care a fost înţeleasă si interpretată Biblia de către Apostoli, Părinţii Bisericii, şi alţi oameni mari din istorie. Rămânem deschişi in continuare pentru a primi sugestiile şi opiniile dumneavoastră pentru pagina pastorală. Sperăm ca aceste materiale să fie o binecuvântare pentru dumneavoastră şi să vă ajute în înţelegerea şi interpretarea corectă a Sfintelor Scripturi. Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu, o puteţi face pe adresa misiunii. Orice comentariu poate fi trimis la adresa: apologetics@voxdeibaptist.org Hermeneutică Biblică sau Principii de interpretare a Bibliei bazate pe Lucrări de Hermeneutică De Prof. W.M.H. Paterson, St. Paul, Minn., 1896 Dr. L. Fuerbringer, St. Louis, Mo., 1912 Dr. C.O. Hofmann, ediţia lui St. Louis, 1876, a “Institutiones Theologiae Exegeticae,” (Wittenberg, 1754) [Mankato, Minn. 1957] compilată de Prof. George O. Lillegard Note de Hermeneutică, sau principii de interpretare Biblică. Capitolul I: Cu privire la sensul Scripturii în general. Par. 1. Sensul Scripturii este cel care Dumnezeu intenţionează să îl descopere prin Scriptură, să ni-l transmită; gândurile şi adevărurile ei.      Limbajul este vehicolul gândului, deşi există alte mijloace mai puţin importante de a exprima idei, cum sunt semnele. În mod obişnuit, noi încercăm să ajungem la gândul scriitorului. Deşi cuvintele şi propoziţiile sale ar putea însemna felurite lucruri, nu încercăm să vedem cât de multe înţelesuri putem obţine din scrierile sale. Noi presupunem că Dumnezeu este Autorul Bibliei. Deşi scriitorii au ştiut ceea ce scriau, ei nu au încercat întotdeauna să înţeleagă pe deplin sensul a ceea ce ei au scris, 1 Petru 1:10 şi următoarele. Par. 2. Sensul Scripturii trebuie să fie căutat şi determinat de cuvintele Scripturii. Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale interpretării Biblice. Există multă citire greşită printre rânduri deşi sunt vremuri când se poate deduce ceva sau se poate sugera ceva prin cuvintele scrise. Dacă cuvintele avute în vedere nu transmit gândurile atribuite lor, suntem vinovaţi de punerea înţelesurilor în cuvinte, în locc să le luăm „eisegeza împotriva exegezei.”          Cuvintele trebuie să fie considerate în legătura lor; părţi şi propoziţii la fel. O carte a Bibliei va ajuta să înţelegem alta. Dacă îi cunoaştem pe scriitori, particularităţile lor, felurile lor de a se exprima, etc., putem să ne modificăm interpretarea noastră a cuvintelor şi scrierilor lor. Una dintre erorile fundamentale ale Bisericii Catolice este că decretele orale ale Consiliilor lor Bisericeşti, tradiţiile lor, sunt socotite de asemenea ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Ei fac aceste lucruri de o autoritate egală cu Scriptura. Tradiţia şi Scriptura trebuie să se armonizeze dar ei pun tradiţia mai întâi ca normă finală. În interpretarea Scripturii ei trebuie să ia în considerare şi tradiţia. Ei pretind că există multe sensuri adânci de găsit în Scriptură, şi membrii obişnuiţi ai bisericii trebuie să se ducă la preoţi ca să găsească „înţelesurile ascunse.” Doctrinele lor (Catolice) distinctive nu stau la suprafaţă; ele sunt ascunse sub mai multe „straturi de înţelesuri.” Biserica este infailibilă în interpretările ei. Biserica şi preoţii ei au un caracter special sfânt şi daruri sfinte în Sacrament sau Ordinare. Popa este capul preoţiei, de aici tot adevărul sunt în capul său şi el vorbeşte în mod infailibil oricând vorbeşte „ex cathedra.”            Noi nu putem înţelege adevărurile Scripturii, decât dacă am fost iluminaţi de Duhul Sfânt; El trebuie să ne conducă. Unii oameni cred într-o „iluminare interioară” exceptând Cuvântul lui Dumnezeu. Dar când iluminarea este despărţită astfel de cuvânt, ea nu poate fi adevărată, ci reprezintă doar fantezii şi iluzii umane. Duhul ne iluminează prin Cuvântul lui Dumnezeu.Conform Evrei 4:12; 2 Timotei 3:14-17.            O altă eroare este să pui că înţelesul unui pasaj din Scriptură trebuie să fie determinat de spiritul general al Bibliei; de exemplu, pierzarea veşnică, spun ei, este în conflict cu spiritul general al milei şi dragostei exprimate de Biblie. Par. 3. Fiecare cuvânt, frază sau propoziţie are un sens definit şi doar unul într-o anumită legătură dată. Când spunem aceasta, trebuie să ne amintim că un cuvânt poate fi scris doar o dată în realitate, dar totuşi poate fi folosit în diferite sensuri,cel figurat şi cel literal. Par. 4. De aici sensul Scripturii este uneori imprimat literal, alteori fgurat. Este necesar să determinăm când este folosit în sensul literal şi când este folosit în sensul figurat. Capitolul 2: Cu privire la sensul literal al Scripturii Par. 1. Sensul literal este sensul comun, obişnuit al unui cuvânt. Cu toate acestea, acesta trebuie să fie distins de înţelesul original sau etimologia care adesea este învechită şi destul de diferită de înţelesul obişnuit. Par. 2. Sensul literal sau propriu al unui cuvânt sau frază trebuie să fie acceptată întotdeauna ca sensul intenţionat, doar dacă există o necesitate absolută pentru înţelegerea lui în mod figurat.           Acesta este un principiu foarte important pentru care avem cel mai practic folos, nu doar în Biblie, ci în mod universal. Sensul propriu are dreptul drumului. Altfel ar fi imposibil să nu fim siguri de nimic. Totuşi, devine necesar să ne îndepărtăm de sensul literal: a) Când acesta este incompatibil cu contextul sau domeniul pasajului. (Domeniul este scopul sau ţinta unui anumit pasaj) Conform 1 Corinteni 3:13 unde „foc” nu înseamnă foc fizic, ci un mijloc al testării. În Isaia 51:1, „stâncă” înseamnă fiinţe umane care urmează Cuvântul lui Dumnezeu. În Isaia 61 termen „închisoare” şi „captivi” au înţeles spiritual. În Matei 8:22, primii „morţi” nu pot însemna morţii fizici, pentru că aceasta ar implica o absurditate evidentă. Conform de asemenea Romani 12:20, „cărbuni de foc”; Apocalipsa 20:1-2; Matei 7:4-5 (strălucirea); Luca 13:32, unde Isus îl numeşte pe Irod „o vulpe,” etc. b) Când pasajele paralele explică cuvântul sau fraza în chestiune şi arată cu claritate că sensul literal nu este cel intenţionat, conform Luca 11:20 cu Matei 12:28; Maleahi 4:5 cu Matei 17:11-12. c) Când sensul literal este în conflict cu doctrinele, principiile sau faptele istorice indicate în mod clar în alte pasaje ale Bibliei. Conform interpretarea chiliastică din Apocalipsa 20, care este în conflict cu restul Bibliei. „Scriptura ex scripturis explicanda est.” Isus arată aceasta în Matei 4:7-8, etc. Totuşi, trebuie să observăm că sunt de asemenea motive insuficiente pentru a ne depărta de sensul literal: a) Simplul fapt că un cuvânt, frază sau pasaj ar putea să fie înţeles în mod figurat şi ar da un sens bun dacă ar fi înţeles aşa, nu este un motiv suficient pentru a-l înţelege astfel. b) Simplul fapt că interpretarea literală oferă un sens care este dincolo de înţelegerea raţiunii umane, de exemplu Ioan 1:14, problema cum Dumnezeu şi omul pot fi uniţi într-o Persoană; relatarea minunilor; a Botezului, Cina Domnului; a regenerării, etc. c) Simplul fapt că interpretarea literală implică dificultăţi care ar putea să fie evitate de o interpretare figurată. d) Simplul fapt că Biserica „părinţilor” au interpretat un cuvânt, o frază sau un pasaj în mod figurat. Acesta este un punct care trebuie să fie solicitat în particular împotriva Catolicilor. e) Simplul fapt că interpretarea literală nu oferă gânduri atât de măreţe sau edificatoare aşa cum ar face o interpretare figurată. f) Faptul că un cuvânt este folosit într-un sens figurat într-un pasaj nu este un motiv suficient pentru a-l înţelege în mod figurat în alt pasaj. Aceste reguli sunt cele mai importante în hermeneutica Bibliei şi trebuie să fie urmate întotdeauna. Capitolul 3. Cu privire la sensul figurat al Scripturii Par. 1. Când un cuvânt sau o expresie este folosită în alt sens decât cel propriu, sau este aplicat la un anume obiect diferit de cel faţă de care este potrivit în uzul obişnuit, el este folosit într-un sens figurat. Par. 2. Figurile de vorbire sunt folosite foarte mult în Biblie; şi toate figurile de vorbire variate folosite în alte cărţi sunt folosite şi acolo: comparaţii, metafore, metonimii, sinecdoca, hiperbola, ironia, etc. Par. 3. Comparaţia este o figură de stil în care un lucru este comparat în mod formal cu altul, pentru a impresiona mintea cu asemănarea sau analogia lor. Conform Isaia 55:10-11; Ieremia 23:29; Isaia 1:8; Isaia 29:8; Psalmul 102:6. Comparaţiile nu implică nici o dificultate sau vre-o interpretare. Par. 4. Metafora este o figură prin care dintr-o anumită asemănare sau analogie presupusă, un nume, un atribut sau o acţiune aparţinând unui obiect sau caracteristicii unui obiect este atribuită altuia la care nu este aplicabil în mod literal. Conform Geneza 49:9, 14, 21; Ieremia 2:13; Iov 26:8; Deuteronom 32:40; Psalmul 51:7; Matei 5:13; Efeseni 6:11.           Regulile care guvernează folosirea metaforei: a) Lucrul din care este luată o metaforă şi cu care un alt lucru este comparat trebuie să fie cunoscut. Conform Ioan 10, Păstorul cel Bun. De aceea, este necesară o cunoaştere a arheologiei Biblice – obiceiurile, geografia, istoria, etc. b) Scopul unei metafore trebuie să fie studiat. Contextul imediat poate indica aceasta, sau scopul general şi contextul capitolului în care se găseşte. Metaforele pot avea locuri diferite, conform utilizării „leului” în 1 Petru 5:8; Apocalipsa 5:5; 2 Timotei 4:17. c) Punctul de comparaţie trebuie să fie considerat cu grijă şi trebuie să se ia în considerare faptul că punctele de asemănare nu sunt multiplicate în mod nejustificat. Par. 5. Metonimia – schimbarea numelui – este o figură în care numele unui obiect este pus pentru alt obiect, cele două fiind atât de înrudite încât menţionarea unuia sugerează în mod natural pe celălalt. Ea este întemeiată pe relaţia închisă dintre cele două, nu asemănarea, de exemplu „sticla” pentru „băutură”; „ceaşcă” pentru „vin”; etc. Există feluriţi regi [întocmai]: 1) Cauza pentru efect sau efectul pentru cauză; 2) Subiectul pentru atribut, sau invers; 3) Cutia pentru lucrul conţinut; semnul pentru lucrul semnificat. Conform Deuteronom 17:6; Proverbe 12:19; [??] 5:2; Deuteronom 30:20; Luca 2:30; Levitic 19:32; Geneza 42:38; Isaia 1:2; Psalmul 23:5; 1 Corinteni 10:21; Romani 3:30; Geneza 49:10, etc.. Par. 6. Sinecdoca este o figură prin care o parte dintr-un lucru este pusă pentru întreg, sau un întreg pentru o parte, specia pentru gen, etc. Aceasta este strâns legată de metonimie. Dar aici nu schimbăm numele de la un lucru pentru altul, ci dă subiectul unui nume care semnifică ceva mai mult sau mai puţin decât intenţionăm. Fapte 2:25; Geneza 6:12; Matei 12:40. Astfel specia este pusă pentru gen, „om” pentru „fiinţele umane” în general, în Psalmul 1:1. Conform „aur” pentru „bani”, o „sabie” pentru „armă”; „evreu şi grec” pentru toată omenirea, Romani 1:16, etc. Mai rar genul este pus pentru specii, ca de exemplu în Marcu 16:15; Coloseni 1:23; Luca 3:6. Toate felurile de figuri de stil se găsesc în Biblie. Par. 7. Hiperbola este o figură de stil în care expresia este o exagerare evidentă a înţelesului intenţionat a fi transmis, sau prin care lucrurile sunt reprezentate ca fiind mult mai mari sau mai puţin, mai bine sau mai rău, decât sunt ele în mod real. Exagerarea nu este intenţionată de a înşela ci de a face gândul sau cuvântul mai eficient sau mai apăsat. Nici exagerarea nu înşeală, pentru că este clar pentru fiecare ceea ce vrea să se spună. Aceasta este o figură legitimă de vorbire. Conform „zgârie-nori”. Observaţi exemplele din Psalmul 6:6; Exod 8:17; Psalmul 119:136; 1 Samuel 25:37; 1 Împăraţi 1:40; Geneza 13:16; 2 Samuel 1:23; 1 Împăraţi 10:27; Judecători 7:12. Par. 8. Ironia este o figură de stil în care limbajul înseamnă în mod literal exact opusul a ceea ce autorul intenţionează să spună: Ironia ridiculizează în timp ce pretinde că laudă. Conform 1 Împăraţi 18:27; Iov 12:2. Par. 9. Personificarea este o figură de stil prin care viaţa este atribuită lucrurilor fără viaţă. Această figură este folosită foarte mult în special în Vechiul Testament. Conform Psalmul 114:3-4; Isaia 55:12. Par. 10. Apostroful este o figură de stil în care vorbitorul sau scriitorul se adresează unei persoane absente ca şi când ar fi prezentă, o persoană moartă ca şi când ar trăi, sau unui lucru fără viaţă ca şi când ar trăi. Apostroful este combinat adesea cu personificarea, sau o include. Conform Psalmul 114:5; 2 Samuel 1:19. Par. 11.a. Interogarea este o figură de stil în care se pune întrebarea cu scopul de a afirma opinia personală a cuiva mai puternic, nu pentru a obţine o informaţie. Ea este numită întrebare retorică. Conform Iov 13:7; Romani 8:33. Par. 11.b. Exclamaţia este o figură de stil similară interogării, folosită pentru a exprima sentimentele sau gândurile cuiva într-un mod mai puternic. Par. 12. Fabula, ghicitoarea, enigma, alegoria, şi parabola.        O fabulă este o poveste în care animalele sunt lucruri fără viaţă care sunt reprezentate ca vorbind şi acţionând ca un om inteligent. Unii nu recunosc că există un astfel de lucru ca fabula în Biblie; în schimb, ei o numesc pildă. Dar vezi Judecători 9:9‑15; 2 Împăraţi 14:9; Ezechiel 17:1‑10.           O ghicitoare este o enigmă. Conform Judecători 14:12. O enigmă este cam la fel ca şi ghicitoarea; este o zicală întunecată, ca cea din Apocalipsa 13:18.           O alegorie este o figură de stil în care un lucru este descris sub imaginea altuia. Este o metaforă continuată. Alegoria şi parabola ar poate fi considerată sub al patrulea capitol, în ce privesc tipurile. Dar vorbind în mod strict ele aparţin aici. Există doar două sau trei exemple ale alegoriei şi parabolei mistice în Biblie şi acestea ar trebui să fie clasate sub alte „tipuri”. Tipurile sunt astfel de secţiuni ale Scripturii care au un sens mistic dar de asemenea şi un anume sens literal intenţionat. Nu există nici un sens literal intenţionat în alegorii şi parabole. Conform Psalmului 80 care poate fi numit alegorie retorică; Eclesiastul 12, etc.            O parabolă este o figură de stil în care o naraţiune, nu istorică, dar adevărată faţă de faptele şi experienţele vieţii umane, este necesară pentru a ilustra un adevăr spiritual sigur. O parabolă este o comparaţie continuată, aşa cum o alegorie este o metaforă continuată. Cuvântul provine din grecescul paraballw, „A compara ceva cu altceva.” Capitolul 4: Cu privire la tipuri Par. 1. Un tip este o persoană, lucru, instituţie, slujbă sau eveniment din Vechiul Testament care este intenţionată de Duhul Sfânt pentru a prefigura o anumită persoană corespunzătoare, un lucru, o slujbă, etc., în Noul Testament. Ceea ce prefigurează este numit tipul; ceea ce este prefigurat este numit antitip. De exemplu, Melhisedec a fost un tip al lui Hristos şi Hristos este un antitip al lui Melhisedec. O emblemă sau o figură este de aceeaşi natură ca un tip. Trebuie să fie unul sau mai multe puncte de asemănare dintre tip şi antitip. În multe privinţe ele pot fi total diferite; de fapt, este esenţial să fie aşa, sau altfel ar fi o identitate. În antitip există întotdeauna ceva mai înalt şi mai nobil decât în tip. Dar pentru a fi un tip, acesta trebuie să fie intenţionat astfel de Dumnezeu. Doar ceea ce este intenţionat potrivit Scripturii în sine poate fi numit tip.           Simplul fapt că există o anumită asemănare între cele două nu face ceva să fie un tip. Totuşi, nu este necesar ca Scriptura să afirme expres aceasta, tot aşa este indicat într-un anumit fel. Astfel se vorbeşte despre Vechiul Testament în întregime ca fiind o umbră a Noului Testament. Conform Coloseni 2:16-17. În Evrei 4:9 Sabatul este prezentat ca un tip al odihnei veşnice din ceruri. Potrivit lui 1 Petru 2:9-10 preoţii erau tipuri ale creştinilor Nou Testamentali. Cetăţile de scăpare (Numeri 35:6) prevesteau proviziile Evangheliei prin care păcătoşii pot fi mântuiţi de la moarte. Potrivit lui Deuteronom 18:15 slujba profetică din Vechiul Testament era un tip al slujbei profetice a lui Hristos. Anumite evenimente pot fi tipuri, de exemplu 1 Petru 3:20-21. Exodul din Egipt, călătoria prin pustie, dăruirea manei, furnizarea apei dintr-o stâncă, erau toate tipuri, conform 1 Corinteni 10:1-11. Ridicarea şarpelui de aramă era un tip al crucii, Ioan 3:14. Cucerirea Canaanului, restaurarea din captivitate, Iona în pântecele unui mare peşte, au fost toate tipuri ale lucrurilor mai mari care urmau să vină.           Următoarele reguli trebuie să fie observate în tipurile de analiză: 1) Întrebarea cu privire la care lucruri descrise în Vechiul Testament sunt tipuri şi a ce sunt ele tipuri trebuie să fie determinată de Scripturile în sine, fie prin mărturia explicită fie prin cea implicită. 2) Mai întâi trebuie să stabilim cu grijă sensul literal al pasajului care descrie un tip şi apoi să observăm punctele de asemănare dintre tip şi antitip, şi să căutăm să determinăm în ce privinţe cele dintâi le prefigurează sau le reprezintă pe cele din urmă. 3) Nu trebuie să multiplicăm în mod nejustificat punctele de comparaţie, amintindu-ne că tipul este întotdeauna inferior antitipului. Capitolul 5: Cu privire la analogia credinţei. Par. 1. Scriptura trebuie să fie interpretată potrivit analogiei credinţei. Par. 2. Analogia credinţei este revelată în mod clar în doctrinele Scripturii, sau în alte cuvinte – corpul de doctrine derivate din acele pasaje în care doctrinele sunt arătate în mod clar (sedes doctrinae). Acesta a devenit un termen tehnic în teologie. Termenul este derivat din Romani 12:6, unde versiunea greacă afirmă: a)nalogi/an th=j pi/stewja)nalogi/a care înseamnă proporţie, corespondenţă, armonie, uneori analog cu aceasta. A explica Scriptura potrivit analogiei credinţei înseamnă a explica toate pasajele pentru a nu intra în conflict cu alte pasaje clare. Romani 12:6 este interpretat în feluri diferite; dar aşa cum termenul „analogia credinţei” este folosit, „credinţa” trebuie să însemne nu doar credinţa subiectivă a credinciosului, ci credinţa obiectivă, cea care este crezută. Aceasta înseamnă simplu că Scriptura trebuie să fie interpretată după Scriptură. Pasajele neclare şi îndoielnice trebuie să fie interpretate în lumina pasajelor clare. Par. 3. În realitate există un acord şi o armonie între toate doctrinele Scripturii. Dar în multe cazuri noi nu putem vedea acest acord, cel puţin nu clar. Par. 4. Noi putem determina legătura şi relaţia dintre felurite doctrine ale Scripturii doar în măsura în care Scriptura în sine ne descoperă o astfel de legătură. Par. 5. Când două doctrine care ni se par că se contrazic una pe alta sunt deopotrivă revelate clar în Scriptură, noi trebuie să le acceptăm pe amândouă. (punctele 4 şi 5 sunt foarte importante!) Par. 6. Pasajele neclare trebuie să fie interpretate în acord cu cele care sunt clare şi simple; de exemplu Apocalipsa 20. Par. 7. Scriptura în sine învaţă că doctrina justificării este cel mai important articol al credinţei şi că de aceea nici o interpretare care este în conflict cu această doctrină nu trebuie să fie admisă. Conform Matei 10:43. Par. 8. O interpretare poate fi în acord cu analogia credinţei şi totuşi să nu fie cea corectă. Par. 9. O interpretare care nu este în acord cu analogia credinţei nu poate fi corectă. Capitolul 6: Comparaţia pasajelor. Par. 1. Pasajele paralele sunt pasaje care sunt similare; adică, există pasaje diferite în care apar acelaşi cuvinte sau fraze, sau care tratează aceeaşi materie subiect, sau exprimă aceeaşi idee sau doctrină. În cazul dintâi se spune că paralela este verbală, în cel din urmă ea este reală. Când două sau mai multe pasaje corespund exact în cuvinte şi înţeles, paralela este numită completă, de exemplu Efeseni 1:7 şi Coloseni 1:14; Isaia 40:7-8 şi 1 Petru 1:24-25. Paralela este parţială sau incompletă când pasajele corespund doar în parte, de exemplu Romani 11:32 şi Galateni 3:22. Par. 2. Pentru a descoperi înţelesul unui cuvânt sau pasaj, foarte frecvent studierea pasajelor paralele are cea mai mare importanţă. Ceea ce este neclar sau îndoielnic într-un pasaj este adesea clar în altul; sau un pasaj poate aduce lumină asupra altuia, de exemplu Evrei 12:17 ar putea fi înţeles greşit dacă nu l-am compara cu Geneza 27:34. Acesta arată că Esau nu a reuşit să schimbe mintea tatălui său – „pocăinţa” se referea doar la schimbarea minţii. Vezi de asemenea Exod 4:21 şi 10:27 comparat cu Exod 9:34. Luca 14:26 trebuie să fie comparat cu Matei 10:37. În Matei 24:15 şi Marcu 13:14 „urâciunea pustiirii” despre care se vorbeşte acolo nu se poate înţelege corect, dacă nu am avea de asemenea Luca 21:20, arătând că pustiirea se referea este fizică, atacul unei armate.          Totuşi, ar trebui să fie observat că, pentru că un cuvânt sau o frază are un anumit înţeles într-un pasaj, aceasta nu dovedeşte că el are acel înţeles în fiecare pasaj în care el ar putea să apară. Capitolul 7. Scopul Scripturii. Par. 1. În interpretarea Scripturii, cel mai important lucru este să descoperim scopul scrierii avute în considerare, adică scopul sau ţinta pe care o are în vedere autorul. Par. 2. Noi trebuie să distingem între “scopus generalis” al Bibliei şi scopul special al unei cărţi particulare din Biblie sau a unei porţiuni din Biblie. Scopul unei cărţi sau a unei porţiuni dintr-o carte trebuie să se armonizeze cu scopul Bibliei ca un întreg. Par. 3. Scopul general al Bibliei este Hristos, sau că Hristos este Mântuitorul omenirii. Vechiul Testament indică înainte spre Hristos; Noul Testament indică înapoi spre El. Unele pasaje vorbesc direct despre El, unele arată nevoia de El, etc. Astfel, în Ioan 5:46 Hristos Însuşi spune că Moise a scris despre El. În mod similar Ioan 1:45. De o importanţă specială aici este Luca 24:25-27; de asemenea Fapte 10:43; Fapte 3:24; Romani 3:21; 1 Petru 1:10. De aceea, cei care nu pot găsi nimic despre Hristos în Vechiul Testament sunt interpreţi falşi. Luteranii sunt acuzaţi de teologii moderni că au găsit prea mult din Noul Testament în Vechiul Testament, dar aceasta este o judecată a priori din partea lor. Dar noi nu trebuie să explicăm totul din Vechiul Testament ca aplicându-se lui Hristos, căzând în interpretări alegorice nepotrivite şi forţate. Par. 4. Scopul special al unei cărţi particulare sau a unei părţi dintr-o carte trebuie să fie descoperit în felurite moduri: 1) El este uneori afirmat formal (Luca 1:4), fie la început fie la sfârşit. Conform Ioan 20:31. 2) Uneori scopul poate fi descoperit prin circumstanţele care au determinat scrierea, de exemplu Epistola lui Pavel către Galateni. 3) Uneori trebuie să ajungem la el printr-o observaţie atentă. Par. 5. O carte sau o altă parte din Scriptură poate avea mai mult decât un scop. Atunci, putem distinge între un scop primar şi un scop secundar. Capitolul 8. Interpretarea profeţiei Vechiului Testament în Noul Testament. Par. 1. Există o legătură strânsă între profeţia Vechiului Testament şi împlinirea în Noul Testament, pe care Dumnezeu Însuşi a întemeiat-o şi care, nici un om nu poate îndrăzni să o schimbe sau să o pună deoparte. Aceeaşi legătură există între profeţie şi relatarea inspirată a împlinirii. De aceea, exegetul creştin trebuie să susţină deopotrivă că evenimentul care este relatat ca o împlinire a profeţiei a avut loc prin planul şi sfatul premeditat al lui Dumnezeu; şi de asemenea că relatarea împlinirii este decisivă pentru înţelegerea şi interpretarea profeţiei.           Comparaţi Osea 11:1 cu Matei 2:15; Ieremia 31:15 cu Matei 2:17; Isaia 11:1 cu Matei 2:23 şi Ioan 1:46; Numeri 21, 8-9 cu Ioan 3:14-15; Geneza 22:18 cu Galateni 3:16; Psalmul 41:10 cu Ioan 13:18. Par. 2. În afară de aceasta, cineva trebuie de asemenea să observe următoarele reguli: a) În interpretarea cuvântului profetic sau a unei secţiuni din Vechiul Testament, cineva trebuie să investigheze unde există în Noul Testament vre-un raport al unui eveniment care este declarat în mod expres de a fi o împlinire a profeţiei. Dacă acesta este cazul, exegetul este uşurat de eforturi şi investigaţii ulterioare, şi înţelesul cuvintelor individuale este stabilit precis. Comparaţi Isaia 7:14 cu Matei 1:22-23; Mica 5:1 cu Matei 2:5-6. În această chestiune, pasajele paralele listate în ediţiile obişnuite ale Bibliei sunt adesea de un mare ajutor. Dar totuşi încă este nevoie mereu să facem o investigaţie independentă pentru a determina dacă paralelele sunt reale şi nu doar aparente. b) Dacă cineva nu poate găsi un pasaj în care se spune în mod expres că o profeţie s-a împlinit, acela ar trebui să descopere dacă toate elementele esenţiale ale profeţiei se găsesc din nou într-o anumită persoană sau într-un anumit eveniment; şi într-un astfel de caz cineva este justificat în aplicarea celor două una celeilalte, în special unde nici o altă manifestare istorică nu împlineşte toate elementele profeţiei. Compară Daniel 11:36-39 şi 12:1 cu 2 Tesaloniceni 2:3-4; 1 Timotei 4:13 şi Matei 24:15,21-22, cu Daniel 7:25; 9:27; 12:7,11; Apocalipsa 11:2‑3 şi Apocalipsa 12:6,14. c) Oriunde profeţia din Vechiul Testament vorbeşte despre desfiinţarea formelor Levitice de închinare şi sfârşitul Vechiului Legământ putem recunoaşte o profeţie care se referă la timpul Noului Testament; conform Ieremia 31:31‑34 cu Evrei 8:6‑13; la fel, oriunde este tratată venirea multor păgâni la mântuirea lui Israel, sau unde este proclamată o restaurare glorioasă a împărăţiei lui Israel şi Iuda, compară Isaia 11:10‑12 cu Romani 15: 9‑12; Amos 9:11‑12 cu Fapte 15:14‑17. Aceasta este importantă în special împotriva Chiliastilor. d) Profeţii Vechiului Testament au exprimat adesea profeţii în legătură cu binecuvântarea împărăţiei lui Hristos, deopotrivă în împărăţia harului şi în cea a slavei, în cuvinte care aparent vorbesc despre o slavă pământească şi un succes temporal, prin care în exegeză trebuie să se înţeleagă şi să se explice într-un fel spiritual. Conform Isaia 2:2‑5; 11:6‑5; 60:17‑20; Ioel 3:23; Amos 9:13‑14; Mica 4:1‑5; şi de asemenea Luca 17:20; Ioan 18:36;  e) Pentru înţelegerea corectă a profeţiilor Mesianice, exegetul nu trebuie să se lase dus pe o cale greşită de circumstanţă că ele adesea stau direct alături de afirmaţii istorice sau temporale care nu au nici o însemnătate profetică. Comparaţi cadrul sau contextul lui Isaia 7:14; Mica 2:12-13. Tot astfel exegetul trebuie să se păzească împotriva pervertirii multor exegeţi care chiar în astfel de profeţii presupun un sens dublu sau multiplu şi resping aplicaţia directă Mesianică. Comparaţi interpretarea tipică a lui 2 Samuel 7:12-17 şi Psalmul 22. Par. 3. În citatele din Vechiul Testament aflate în Noul Testament trebuie să observăm că nu toate sunt reproduse literal şi exact în Noul Testament. Compară Levitic 18:5 cu Romani 10:5; Psalmul 32:1‑2 cu Rom. 4:7‑8. În această privinţă predomină o mare libertate şi varietate. Totuşi aceste forme care diferă de citate nu contrazic învăţătura corectă în privinţa inspiraţiei verbale, ci mai degrabă o confirmă. Pentru că ele pot fi explicate doar în acest fel de Duhul Sfânt, autorul întregilor Scripturi, se citează pe Sine şi de aici poate cita în mod liber. Observaţi că în anumite cazuri, textul Vechiului Testament este explicat în citări, compară Luca 4:18 cu Isaia 61:1. În alte cazuri el este îngustat, conform Matei 4:15 cu Isaia 9:1. Cel mai adesea propoziţiile sunt re-aranjate, conform Romani 9:25 cu Osea 1:10 şi 2:23. Sau două pasaje sunt contopite într-unul şi sunt introduse sub un nume conform Matei 27:9‑10 cu Zaharia 11:12‑13 şi Ieremia 32:6‑15; Marcu 1:2‑3 cu Maleahi 3:1 şi Isaia 40:3. Uneori un pasaj poate fi citat cu formularea opusă, dar corect potrivit sensului, conform Matei 2:6 cu Mica 5:2. În foarte multe citate traducerea Septuaginta este indirectă, conform Romani 4:7‑8 cu Psalmul 32:1‑2; Romani 10:5 cu Levitic 18:5. Aceasta se face chiar în cazurile unde Septuaginta nu traduce cu acurateţe, dar a atacat sensul intenţionat al textului original; conform Luca 3:6 cu Isaia 40:5 şi 52:10; Evrei 10:5 cu Psalmul 40:7. Totuşi, unde Septuaginta nu a atacat sensul intenţionat, citarea se face într-o traducere exactă din ebraică, conform Matei 2:15 cu Osea 11:1; Romani 11:35 cu Iov 41:2. Există de asemenea cazuri unde Duhul Sfânt nu s-a limitat pe Sine nici la textul în Septuaginta nici la textul original în ebraică, ci a făcut aluzie în mod liber la un pasaj din Vechiul Testament, conform Efeseni 5:14 cu Isaia 60:1. Sau El a reprodus un adevăr al Scripturii în mod liber, conform Ioan 7:38 cu Isaia 58:11; 44:3 şi 55:1. Sau a folosit cuvinte din Vechiul Testament într-un sens nou, conform Romani 10:6‑8 cu Deuteronom 30:11‑14; 1 Corinteni 14:21 cu Isaia 28:11‑12. Notă despre critica textuală şi interpretarea Scripturii. Critica modernă neîntemeiată care vrea să se întoarcă înapoi la sursele disponibile şi amendează textul potrivit presupunerilor lor proprii arbitrare nu trebuie să fie recunoscută ca fiind valabilă. Pentru că există, pe de o parte, destul material sursă pentru a determina ce este textul adevărat; şi pe de altă parte, cineva trebuie să se ţină ferm de manuscrisele tradiţionale atâta timp cât ele nu pot fi dovedite a fi greşite. Gândiţi-vă, de exemplu, cum P. Ewald schimbă kti/sei din Coloseni 1:23 în kli/sei; R. Harris (şi Goodspeed în versiunea sa a Noului Testament) schimbă e0n w{| în 1 Petru 3:19 în 9Enw_x etc. Doar acela în care Cuvântul lui Dumnezeu şi-a făcut lucrarea sa de regenerare poate fi un exeget teologic în sensul adevărat şi deplin al termenului. Conform Psalmul 119:18; 2 Corinteni 4:6; 1 Corinteni 2:14; Isaia 66:2; Psalmul 119:16,24,35,47,70,117, etc. http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Învierea lui Hristos – de J. Gresham Machen.

Învierea lui Hristos  de J. Gresham Machen

În urmă cu aproape o mie nouă sute de ani, într-un colţ obscur al Imperiului Roman, a trăit cineva care ar putea părea unui observator întâmplător un om deosebit. Până la vârsta de aproximativ treizeci de ani El a trăit o viaţă obscură în mijlocul unei familii umile. Apoi El a început un curs deosebit de învăţătură etică şi religioasă, însoţit de o slujire de vindecare. La început El a fost foarte popular. Mari mulţimi de oameni îl urmau cu bucurie şi oamenii intelectuali din poporul Său erau interesaţi de ceea ce spunea El. Dar învăţătura Sa prezenta caracteristici revoluţionare şi El nu a satisfăcut aşteptările politice ale mulţimii. Şi astfel, nu după mult timp, El a căzut victimă geloziei conducătorilor poporului Său şi laşităţii guvernatorului roman. El a murit moartea criminalilor din acele zile, pe cruce. La moartea Sa, ucenicii pe care El i-a adunat au fost total descurajaţi. În El ei şi-au centrat cele mai elevate speranţe ale lor. Şi acum că El a fost luat de la ei printr-o moarte umilitoare, speranţele lor au fost sfărâmate. Ei L-au părăsit cu o frică laşă în ora nevoii Sale, şi un observator ar fi spus că niciodată o mişcare nu a fost mai fără speranţă moartă. În mod evident aceşti urmaşi ai lui Hristos au fost mult mai inferiori faţă de El în discernământ spiritual şi în curaj. Chiar şi atunci când El a fost cu ei, ei nu au fost în stare să înţeleagă învăţăturile elevate ale conducătorului lor. Atunci cum ar fi putut să îl înţeleagă atunci când El a plecat? Cineva ar putea spune că mişcarea a depins prea mult de un om extraordinar, şi când El a fost luat, cu siguranţă mişcarea a murit.

Dar lucrul uimitor s-a petrecut. Faptul sigur de care nu se îndoieşte nimeni este că aceiaşi oameni slabi, descurajaţi care tocmai l-au părăsit pe Stăpânul lor în momentul când El era în nevoie, şi erau împreună neputincioşi cu ocazia morţii Sale, au început dintr-o dată în Ierusalim, la câteva zile sau săptămâni de la moartea Stăpânului lor, cu siguranţă cea mai deosebită mişcare spirituală pe care lumea a văzut-o vreodată. La început, mişcarea începută a rămas în limitele poporului evreu. Dar curând ea a rupt legăturile iudaismului, şi a început să fie plantată în toate marile oraşe ale lumii romane. În trei sute de ani, Imperiul în sine a fost cucerit de credinţa creştină.

Dar această mişcare a fost începută în acele câteva zile după moartea lui Isus. Care a fost cauza schimbării frapante în acei ucenici slabi, descurajaţi, care i-a făcut cuceritorii spirituali ai lumii?

Istoricii de azi sunt de acord că ceva trebuie să se fi petrecut, ceva decisiv, după moartea lui Isus, pentru a începe această mişcare nouă. Aceasta nu a fost doar o continuare obişnuită a influenţei învăţăturii lui Isus. Istoricii moderni sunt cel puţin de acord că anumite schimbări frapante au avut loc după moartea lui Isus şi înainte de mişcarea misionară creştină. Mai mult, ei au fost de acord până la un anumit punct asupra întrebării referitoare la ce schimbare este vorba; ei au fost de acord să susţină că această mişcare creştină nouă a fost începută de credinţa ucenicilor în învierea lui Isus; ei au fost de acord că în minţile şi în inimile ucenicilor s-a format convingerea că Isus a înviat din morţi. Desigur, aceasta nu a fost admisă mai înainte de toţi. Se obişnuia să se susţină, în zilele timpurii ale scepticismului modern, că ucenicii lui Isus doar au pretins că El a înviat din morţi. Astfel de ipoteze au fost puse de multă vreme în debaraua teoriilor la care s-a renunţat. Se admite acum că ucenicii lui Isus, prietenii intimi ai lui Isus, la scurt timp după moartea Sa au crezut sincer că El a înviat din morţi. Singura diferenţă de opinie apare când întrebăm ce a produs această credinţă.

Răspunsul Noului Testament la această întrebare este foarte simplu. Potrivit Noului Testament, ucenicii au crezut în învierea lui Isus deoarece cu adevărat, după moartea Sa, Isus a ieşit din mormânt, li s-a arătat şi a avut întâlniri extinse cu ei, astfel că credinţa lor în înviere era bazată pur şi simplu pe un fapt.

Desigur, această explicaţie este respinsă de oamenii moderni care nu vor să recunoască în originea creştinismului o intrare a puterii creative a lui Dumnezeu, spre deosebire de legile care acţionau în natură. Şi astfel a fost propusă o altă explicaţie. Cea că credinţa ucenicilor în înviere a fost produsă de anumite halucinaţii în care ei s-au gândit că l-au văzut pe Isus, învăţătorul lor, şi probabil au auzit cuvinte sunând în urechile lor. O halucinaţie este un fenomen bine cunoscut studenţilor de la patologie. Într-o halucinaţie, nervul optic este afectat, şi de aceea pacientul într-un anumit sens „vede” pe cineva sau ceva. Dar acest efect este produs nu printr-un obiect extern, ci prin condiţia patologică a subiectului în sine. Acesta este punctul de vedere al „apariţiilor” Hristosului înviat care este susţinut de cei care resping miraculosul în legătură cu originea creştinismului.

Este adevărat, că se susţine că ceea ce a fost decisiv în credinţa învierii a primilor creştini a fost impresia pe care ei au primit-o despre persoana lui Isus. Se presupune că fără acea impresie, ei nu ar fi putut avea acele experienţe patologice pe care ei le-au numit apariţii ale Hristosului înviat, astfel că aceste experienţe patologice au fost pur şi simplu forma necesară în care impresia continuă a persoanei lui Isus s-a făcut simţită în viaţa primilor ucenici. Dar în orice caz, cu această ipoteză, credinţa învierii din apostoli, pe care este întemeiată biserica creştină, şi a fost într-adevăr bazată pe o experienţă patologică în care aceşti oameni au crezut că l-au văzut pe Isus, şi au auzit probabil un cuvânt sau două sunând în urechile lor, în timp ce nu era nimic în lumea externă care să îi facă să creadă că erau în prezenţa Sa.

Este adevărat că mai înainte au existat alte explicaţii. Uneori se susţinea că ucenicii au ajuns să creadă în înviere deoarece Isus nu era cu adevărat mort. Când El a fost pus în aerul rece din mormânt, El s-a trezit şi a ieşit afară, şi ucenicii au crezut că El a înviat. Un cărturar care merită să fie cunoscut astăzi se spune că a înviat această teorie, deoarece el este nesatisfăcut cu ideea dominantă. Dar marea majoritate a cărturarilor de azi cred că această credinţă a ucenicilor a fost cauzată de halucinaţii, care sunt numite „apariţii” ale Domnului înviat.

Dar haideţi să examinăm relatarea oferită de Noul Testament a învierii lui Isus şi a evenimentelor care au legătură cu ea. Această relatare este găsită în şase cărţi ale Noului Testament. Desigur, toate cărţile Noului Testament presupun învierea şi mărturia ei este susţinută în toate. Dar există şase dintre aceste cărţi, mai presus de toate, care oferă detalii ale Învierii. Ele sunt cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor şi Prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni.

Potrivit acestor şase cărţi, dacă mărturia lor este pusă laolaltă, Isus a murit într-o vineri. Nu era permis ca trupul Său să rămână şi să se descompună pe cruce, cu a fost îngropat în aceeaşi seară. El a fost pus într-un mormânt ales de un conducător al poporului, un membru din Sanhedrin. La înmormântarea Sa au fost martore anumite femei. El a rămas în mormânt în timpul sabatului. Dar în dimineaţa primei zile din săptămână El a înviat. Anumite femei care au venit la mormânt l-au găsit gol, şi au văzut îngeri care le-au spus că El a înviat din morţi. El a apărut în faţa acestor femei. Mormântul a fost vizitat în aceeaşi dimineaţă de Petru şi de ucenicul iubit. În cursul unei zile Isus a apărut în faţa lui Petru. Seara El a apărut în faţa a doi ucenici ne-numiţi care mergeau spre Emaus, şi aparent mai târziu în aceeaşi seară El a apărut în faţa tuturor apostolilor cu excepţia lui Toma. Apoi cu o săptămână mai târziu El a apărut din nou în faţa apostolilor, Toma fiind şi el prezent. Apoi El a apărut în Galilea, aşa cum învăţăm din Matei 28. Probabil că Pavel menţionează aceeaşi apariţie când spune că „El a apărut în faţa la mai mult de cinci sute de fraţi deodată,” 1 Corinteni 15:6. Probabil după aceea El a apărut în faţa celor şapte ucenici la marea Galileii, Ioan 21. Apoi El a apărut în Ierusalim, şi s-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Cândva în timpul apariţiilor Sale, odată s-a arătat lui Iacov, fratele Său, 1 Corinteni 15:7. Mai târziu El a apărut în faţa lui Pavel. Aceasta este relatarea Noului Testament referitoare la apariţiile după înviere ale Domnului nostru.

Există două trăsături caracteristice din această relatare care au fost evidenţiate foarte mult în discuţiile recente. Ele sunt (1) locul şi (2) caracterul apariţiilor lui Isus.

Potrivit Noului Testament, locul a fost mai întâi în Ierusalim, apoi în Galilea şi apoi din nou în Ierusalim. Apariţiile au avut loc nu numai în Galilea şi în Ierusalim, ci deopotrivă în Ierusalim şi în Galilea; şi primele apariţii au avut loc în Ierusalim.

Cam atât despre locul apariţiilor. Cât despre caracterul apariţiilor, ele au fost potrivit Noului Testament de un fel simplu, fizic. În Noul Testament Isus este reprezentat chiar ca având părtăşie la masă cu ucenicii Săi după învierea Sa, şi ca angajând relaţii extinse cu ei. Este adevărat, există ceva misterios în legătură cu această relaţie; aceasta nu este doar o continuare a vechii relaţii Galilene. Trupul lui Isus este independent de condiţiile timpului şi a spaţiului într-un fel care a apărut doar rar în slujirea Sa anterioară. A existat o schimbare. Dar există şi o continuitate. Trupul lui Isus a ieşit din mormânt şi a apărut ucenicilor într-un asemenea fel că un om putea să-şi pună degetul său în urma cuielor din mâinile Sale.

În două exemple, această relatare este contrazisă de cărturarii moderni. În primul loc, caracterul apariţiilor este presupus să fi fost diferit. Se presupune că ucenicii lui Isus L-au văzut doar pentru un moment în slavă, şi probabil au auzit un cuvânt sau două sunând în urechile lor. Desigur, potrivit istoricilor moderni naturalişti, aceasta nu a fost o vedere şi auzire reală, ci o halucinaţie. Dar punctul este că cei care privesc aceste apariţii ca şi halucinaţii nu au putut lua relatarea Noului Testament şi să dovedească din ea că aceste apariţii au fost halucinaţii şi nu au fost bazate pe prezenţa reală a trupului lui Isus; ci sunt obligaţi în primul rând să reducă relatarea Noului Testament la proporţii posibile. Motivele sunt că există limite la o halucinaţie. Oamenii sănătoşi la minte nu pot gândi că ei au avut o părtăşie prelungită cu cineva care nu era cu adevărat prezent, sau să poată crede că ei au umblat cu El şi au vorbit cu El după moartea Sa. Nu poţi începe explicaţia modernă a acestor întâmplări ca experienţe autentice şi în acelaşi timp doar viziuni, până când nu modifici relatarea care este oferită în apariţiile în sine. Şi dacă această relatare modificată este adevărată, atunci ar trebui în Noul Testament să există multe povestiri din Noul Testament care sunt legendare. Trebuie să recunoşti aceasta şi va trebui să explici aceste apariţii ca halucinaţii. Deci există o diferenţă în ceea ce priveşte natura apariţiilor, potrivit reconstrucţiei moderne, împotriva Noului Testament.

Şi mai există o diferenţă în ce priveşte locul apariţiilor. Potrivit punctului de vedere uzual modern al istoricilor naturalişti, prima apariţie a avut loc în Galilea, şi nu în Ierusalim. Dar care este importanţa acestei diferenţe de opinie? La prima vedere ea pare doar o chestiune de detaliu. Dar în realitate ea este foarte importantă pentru întreaga reconstrucţie modernă. Dacă vei explica aceste experienţe ca nişte halucinaţii, condiţiile psihologice necesare trebuie să fi predominat pentru ca ucenicii să aibă experienţele acestea. De aceea, istoricii moderni sunt atenţi să îngăduie timp pentru ca descurajarea profundă a ucenicilor să fie înlăturată – pentru ca ucenicii să se întoarcă în Galilea şi să trăiască din nou în scenele în care ei au trăit cu Isus; să mediteze asupra Lui, şi să fie gata pentru a avea acele viziuni cu El. Timpul trebuie să fie permis şi locul trebuie să fie favorabil. Şi apoi mai este un alt element important.

Aici ajungem la unul din cele mai importante lucruri dintre toate – mormântul gol. Dacă primele apariţii au fost în Ierusalim, de ce nu au investigat ucenicii sau duşmanii mormântul, şi să respingă acest crez prin găsirea trupului lui Isus acolo? Acest argument este respins de ipoteza Galileană cu privire la primele apariţii. Dacă primele apariţii au avut loc înainte de câteva săptămâni şi în Galilea, misterul este explicat. Nu ar fi fost nici o ocazie favorabilă pentru a investiga mormântul până când era prea târziu; şi astfel chestiunea a fost îngăduită să treacă, şi credinţa învierii s-ar fi putut naşte. Desigur, această explicaţie nu este chiar satisfăcătoare, deoarece nimeni nu poate vedea cum ucenici nu ar fi fost stimulaţi să investigheze mormântul, oricând şi oriunde au avut loc apariţiile. Deci nu am explicat mormântul gol chiar prin această ipoteză Galileană. Dar putem înţelege insistenţa scriitorilor moderni care susţin că prima apariţie a avut loc în Galilea.

Deci există o diferenţă între istoricii moderni şi relatarea Noului Testament cu privire la felul şi locul acestor experienţe. Oare au fost ele de un asemenea fel încât să poată fi explicate ca halucinaţii sau ele pot fi privite doar ca apariţii reale? Oare prima apariţie a fost la trei zile după moartea lui Isus, şi lângă mormânt, sau mai târziu în Galilea?

Haideţi să revenim la relatarea Noului Testament. Prima sursă pe care ar trebui să o considerăm este prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni. Ea este probabil cea mai timpurie dintre surse. Dar ceea ce este încă mai important – cu autoritatea şi data acestei surse particulare de informaţie au fost de acord chiar şi adversarii creştinismului. Deci aceasta nu este doar o sursă de primă clasă a importanţei istorice ci este o sursă de o importanţă recunoscută. Aici avem un punct de plecare fix în toată controversa.

Atunci trebuie să examinăm acest document cu grijă. El a fost scris în jurul anului 55 d.Hr., cam la douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Isus, atât de mult de la moartea lui Isus aşa cum 1924 este după Războiul American Spaniol (1898). Aceasta nu este o perioadă de timp foarte lungă. Şi desigur, există un element vital în mărturia de aici, care nu predomină în cazul Războiului Spaniol. Majoritatea oamenilor au uitat multe detalii din Războiul American Spaniol, deoarece ei nu le-au avut continuu în mintea lor.

Dar acesta nu este cazul care este considerat acum. Învierea lui Isus a fost lucrul care a format baza oricărei gândiri a creştinilor timpurii, astfel că memoria ei după ce au trecut douăzeci şi cinci de ani era mult mai proaspătă decât memoria unui eveniment ca Războiul American Spaniol în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, care a ieşit din cunoştinţa noastră.

Haideţi să ne întoarcem la 1 Corinteni 15 şi să citim primele versete, „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu.” „În primul rând,” sau „printre primele lucruri,” poate însemna primul ca timp, sau primul ca punct de importanţă. În orice caz, aceasta era o parte din predicarea fundamentală a lui Pavel în Corint, cam în anul 51 sau 52. Deci ne întoarcem puţin mai mult decât timpul în care Epistola a fost scrisă. Dar lucrurile acestea erau evident primare şi fundamentale în predicarea lui Pavel în alte locuri, astfel că ne întoarcem cu o perioadă nedefinită de timp în slujirea lui Pavel pentru această dovadă. Dar apoi ne întoarcem şi mai mult prin următoarele cuvinte – „aşa cum am primit şi eu.” Există un acord comun cu privire la sursa din care Pavel „a primit” această informaţie; în general se recunoaşte că el a primit-o de la biserica din Ierusalim. Potrivit Epistolei către Galateni, el a fost în conferinţă cu Petru şi Iacov la trei ani după convertirea sa. Acesta este timpul în care Pavel a primit această tradiţie. De obicei istoricii nu vor să recunoască faptul că această informaţie nu este altceva decât relatarea pe care Biserica străveche, inclusiv Petru şi Iacov, au dat-o despre evenimentele care pun fundaţia Bisericii. Deci aici avem, chiar recunoscută de oamenii moderni, o bucată de informaţie istorică de o valoare nepreţuită.

„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.” De ce menţionează Pavel îngroparea lui Isus? Impresia pe care menţionarea îngropării o are asupra fiecărui cititor care ajunge la ea este că pentru prima dată Pavel vrea să spună că trupul lui Isus a fost întins în mormânt. Cu alte cuvinte, înmormântarea implică mormântul gol. Şi totuşi mulţi istorici moderni spun că Pavel „nu ştie nimic” despre un mormânt gol! Cu siguranţă, o astfel de afirmaţie este falsă. Pavel nu a menţionat mormântul gol în atât de multe cuvinte; el nu dă aici o descriere detaliată. Dar aceasta nu înseamnă că el nu a ştiut nimic despre aceasta. Celor cărora le scria el credeau deja în aceasta, şi el doar revedea un argument anterior pentru a trage concluziile din el cu privire la învierea creştinilor. A spune că Pavel nu ştie nimic despre un mormânt gol ignoră faptul că menţionarea îngropării este chiar fără sens decât dacă Pavel avea în minte mormântul gol. Nu pot vedea ca cineva să aibă vre-o altă impresie. Mai mult, nu aceasta înseamnă învierea, în cele din urmă? Istoricii moderni spun că Pavel era interesat doar în viaţa continuată a lui Isus într-un trup nou care nu avea nimic de a face cu trupul care a stat în mormânt. Aceasta este ceva ciudat în această legătură. Pavel argumentează în acest pasaj nu împotriva oamenilor care au negat nemurirea sufletului, ci împotriva oamenilor care respectau punctul de vedere grecesc al nemuririi sufletului fără trup. Punctul de vedere pe care ei îi respectau, făcea în mod logic învierea lui Isus doar o simplă continuare a vieţii Sale personale. Prin urmare, ceea ce spune Pavel împotriva lor nu are nici un sens decât dacă el se referă la învierea din mormânt. Dacă nu se referă la aceasta, el se joacă în mâinile adversarilor săi. Dar mulţi oameni din prezent au o astfel de noţiune stranie ne-istorică a ceea ce „învierea” însemna pentru primii ucenici. Ei vorbesc ca şi când credinţa învierii însemna că acei ucenici credeau că Isus a continuat să existe după crucificarea Sa. Aceasta este un lucru absurd. Acei oameni credeau în existenţa continuă după moarte a fiecărui om. Nu este nici cea mai mică îndoială cu privire la aceasta. Ei erau impregnaţi în întregime cu acest crez. Ei nu erau Saduchei. Chiar în acele trei zile după învierea lui Isus, ei încă credeau că El era viu. Dacă aceasta este tot ceea ce însemna învierea, atunci nu era nimic în ea care să cauzeze bucurie. Convingerea cu privire la viaţa continuă a lui Isus nu L-ar fi făcut mai diferit decât alţi oameni. Dar ce a schimbat tristeţea în bucurie şi a dus la înfiinţarea Bisericii a fost înlocuirea, unui crez în existenţa continuă a lui Isus, cu crezul în ieşirea trupului Său din mormânt. Şi cuvintele lui Pavel implică aceasta clar ca lumina zilei.

„Şi că el a înviat a treia zi.” Dintre toate lucrurile importante pe care le spune Pavel, acesta este probabil cel mai important, din punct de vedere al discuţiei moderne. Există puţine cuvinte în Noul Testament care să strice mai mult planurile istoricilor moderni naturalişti ca şi cuvintele: „în a treia zi.” Tocmai am observat ce este reconstrucţia modernă. Se presupune că ucenicii s-au întors în Galilea, şi acolo, la ceva timp după crucificare, ei au început să creadă că Isus este viu. Dar dacă prima apariţie a avut loc în a treia zi, această explicaţie nu este posibilă. Reconstrucţia modernă dispare dacă crezi că prima apariţie a fost în a treia zi. Dacă cuvintele lui Pavel sunt luate la valoarea lor, întreaga reconstrucţie psihologică elaborată a condiţiei minţii apostolilor, conducând la halucinaţii în Galilea, dispare.

Este adevărat că mulţi oameni au pregătit un răspuns. „Haideţi să nu,” spun ei de fapt, „mergem mai departe de ceea ce spune cu adevărat Pavel! Pavel nu spune că prima apariţie a avut loc în ziua a treia, ci doar că Hristos a înviat în ziua aceea. El ar fi putut învia la ceva timp înainte de a se arăta pe Sine pentru prima dată; învierea ar fi putut să aibă loc în a treia zi şi totuşi prima apariţie să fi avut loc la câteva săptămâni după aceasta, în Galilea.”

Dar atunci, dacă nimic special nu s-a întâmplat în a treia zi, şi dacă prima apariţie a avut la câteva săptămâni după aceasta, de ce ucenicii au nimerit chiar a treia zi ca ziua presupusei învieri? Cu siguranţă că era foarte ciudat pentru ei să presupună că Isus a înviat cu adevărat la un timp considerabil înainte ca El să apară înaintea lor şi i-a lăsat tot acel timp în disperare. O presupunere atât de ciudată din partea ucenicilor cere cu siguranţă o explicaţie. Atunci, dacă nu s-a întâmplat nimic în a treia zi, de ce au presupus ucenicii că învierea a avut loc în acea zi şi nu în alte?

O explicaţie propusă este că a fost aleasă a treia zi ca zi presupusă a învierii deoarece se credea că Scriptura cerea aceasta. Pavel spune, se va aminti, că Isus a înviat a treia zi potrivit Scripturilor. Dar unde veţi găsi în Scripturile Vechiului Testament vre-o referinţă clară la a treia zi, ca zi a învierii lui Hristos. Fără îndoială există „semnul lui Iona.” Şi mai există şi Osea 6-2. Cu siguranţă noi nu negăm faptul că aceste pasaje (cel puţin primul) sunt profeţii adevărate ale învierii în a treia zi. Dar oare au înţeles ei aceasta înainte de împlinirea acesteia? Aceasta este mai mult decât îndoielnic. Într-adevăr nu este chiar clar ceea ce vrea să spună Pavel prin cuvintele „potrivit Scripturilor” a se referi la a treia zi, şi nici măcar la faptul central al învierii în sine. În orice caz, pasajele Scripturii nu ar fi putut niciodată sugera ucenicilor a treia zi decât dacă ceva s-a întâmplat cu adevărat în acea zi care să indice că Hristos a înviat atunci.

Dar oare nu chiar Isus Însuşi a prezis că El va învia în a treia zi, şi nu s-ar putea ca această prezicere să îi determine pe ucenici să presupună că El a înviat în acea zi chiar dacă prima apariţie a avut loc numai la lung timp după aceasta? Aceasta este o cale de ieşire din dificultate evidentă, dar efectiv ea este închisă pentru istoricii moderni naturalişti. Pentru că aceasta ne-ar să presupunem că prezicerile lui Isus ale învierii Sale înregistrate în Evanghelii sunt istorice. Dar istoricii naturalişti de obicei sunt preocupaţi cu puţine lucruri mai mult decât cu negarea autenticităţii acestor preziceri. Conform punctului de vedere „liberal”, „cu siguranţă că Isus nu ar fi putut prezice că El va învia din morţi în modul descris în Evanghelii. Astfel că această explicaţie a istoricilor „liberali” a „zilei a treia” devine imposibilă. Această explicaţie probabil explică „a treia zi” din credinţa ucenicilor, dar aceasta distruge şi întreaga relatare al „liberalului Isus.”

Potrivit ei devine necesar să căutăm explicaţii mai departe. Unii au apelat la un crez presupus în antichitatea efectului pe care îl avea sufletul unei persoane moarte în jurul trupului pentru trei zile şi apoi se depărta. Se spune că acest crez poate să fi părut ucenicilor să considere necesară punerea presupusei învieri nu mai târziu de ziua a treia. Dar cât de mult a predominat acest crez în Palestina din secolul întâi? Probabil întrebarea nu este capabilă de un răspuns satisfăcător. Mai mult, este foarte periculos din punctul de vedere al istoricilor naturalişti să apeleze la acest crez, de vreme ce aceasta ar arăta că există un anume interes asupra trupului lui Isus; şi totuşi aceasta este ceea ce aceşti istorici moderni sunt preocupaţi să nege. Căci dacă era un interes cu privire la trup, întrebarea veche se ridică din nou, de ce mormântul nu a fost investigat. Şi întreaga viziune ipoteză se derâmă.

De vreme ce aceste explicaţii s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare, unii cărturari moderni au recurs la a patra explicaţie. Ei spun că a existat în timpurile străvechi un crez păgân despre un zeu care a murit şi a înviat. În prima zi închinătorii la zeu trebuiau să jelească, dar în a treia zi trebuiau să se bucure, deoarece zeul învia. Deci se crede că ucenicii ar fi putut să fie influenţaţi de acest crez păgân. Dar desigur aceasta este o manevră disperată. Doar câţiva studenţi în istoria religiilor ar fi atât de îndrăzneţi să creadă că în Palestina, în timpul lui Isus, a fost vre-o predominare a acestui crez păgân al zeului care murea şi învia. Într-adevăr, importanţa şi claritatea acestui crez a fost exagerată enorm în lucrările recente – în special cu privire la învierea zeului în a treia zi.

Adevărul este că a treia zi din relatarea elementară a învierii lui Hristos rămâne, şi că nu există mijloace satisfăcătoare pentru a o explica. Într-adevăr, unii istorici naturalişti se întorc la punctul de vedere că probabil nu putem explica această a treia zi, şi probabil că s-a întâmplat ceva în a treia zi pentru a produce credinţă în ucenici. Dar dacă se ajunge la această concluzie, atunci întreaga reconstrucţie psihologică dispare, şi în special ipoteza modernă despre locul apariţiilor. Ceva trebuie să se fi petrecut pentru a produce credinţa ucenicilor în înviere nu departe în Galilea ci aproape de mormântul din Ierusalim. Dar dacă este aşa, nu mai este timp pentru a elabora procesul psihologic care este presupus a fi produs viziunile, şi ar fi o ocazie suficientă pentru investigaţia mormântului.

De aceea, un fapt de o importanţă enormă este că tocmai Pavel în acest pasaj unde el admite că reproduce tradiţia Bisericii primare din Ierusalim, care menţionează a treia zi.

Apoi, după menţionarea celei de-a treia zi, Pavel oferă o relatare detaliată care nu este chiar completă, a apariţiilor după înviere. El omite relatarea apariţiilor în faţa femeilor, deoarece el oferă doar lista oficială a apariţiilor pentru conducătorii din biserica din Ierusalim.

Cam atât este mărturia lui Pavel. Această mărturie este suficientă în sine pentru a respinge reconstrucţia naturalistă modernă. Dar este timpul să aruncăm o privire scurtă la mărturia Evangheliilor.

Dacă iei cea mai scurtă Evanghelie, Evanghelia după Marcu, vei găsi în primul rând, că Marcu oferă o relatare a înmormântării, care este de o mare importanţă. Istoricii moderni nu pot nega că Isus a fost îngropat, deoarece este atestat de sursa de informaţie universal acceptată, 1 Corinteni 15. Marcu este confirmat aici de tradiţia din Ierusalim aşa cum este păstrată de Pavel. Dar relatarea îngropării din Marcu este urmată de relatarea unui mormânt gol, şi cele două lucruri sunt indestructibil legate. Dacă una este istorică, este dificil să o respingem pe cealaltă. Istoricii naturalişti moderni sunt într-o condiţie divizată cu privire la chestiunea mormântului gol. Unii recunosc faptul că mormântul era gol. Alţii neagă faptul acesta. Unii spun ceea ce deja am subliniat – că mormântul nu a fost investigat deloc decât atunci când era prea târziu, şi că atunci relatarea mormântului gol a crescut ca o legendă în Biserică. Dar alţi istorici văd bine că nu poţi scăpa de un mormânt gol într-o astfel de manieră.

Dar dacă mormântul era gol, de ce era gol? Noul Testament spune că acesta era gol deoarece trupul lui Isus a fost înviat. Dar dacă cazul nu este acesta, atunci de ce era mormântul gol? Unii spun că duşmanii lui Isus au luat trupul. Dacă este aşa, atunci ei au făcut cel mai mare serviciu posibil pentru credinţa învierii pe care ei au urât-o atât de mult. Alţii au spus că ucenicii au furat trupul pentru a-i face pe oameni să creadă că Isus a fost înviat. Dar nimeni nu mai păstrează acum acest punct de vedere. Alţii spun că Iosif din Arimatea a schimbat locul îngropării. Aceasta este greu de înţeles, deoarece dacă ar fi aşa, de ce ar fi păstrat tăcerea Iosif din Arimatea când s-a născut credinţa învierii? Fără îndoială, au fost propuse alte explicaţii. Dar nu se poate spune că aceste ipoteze au satisfăcut în totalitate chiar şi pe acei istorici care le-au propus. Mormântul gol nu a fost niciodată explicat cu succes.

Am putea continua să considerăm alte două relatări. Dar cred că am subliniat cele mai importante părţi ale dovezii. Învierea a fost în trup, şi apare în legătură cu un mormânt gol. Este o relatare greşită a stării de lucruri când oamenii vorbesc despre „Interpretarea” Noului Testament în acord cu punctul de vedere modern al legii naturale ca operând în legătură cu originea creştinismului. Ceea ce este angajat în aceasta nu este o interpretare a Noului Testament ci o contradicţie completă a Noului Testament în punctul său central. Pentru a explica credinţa învierii a ucenicilor ca fiind cauzată de halucinaţii, mai întâi trebuie să culegi şi să alegi în sursele de informaţie şi să reconstruieşti o declaraţie a cauzei pentru care nu ai nici o informaţie istorică. Mai întâi trebuie să reconstruieşti această relatare, diferită faţă de ceea ce este oferit în singurele surse de informaţie, mai înainte de a putea începe să explici apariţiile ca halucinaţii. Şi chiar şi atunci nu eşti mai bogat. Este aproape absurd să explici originea Bisericii Creştine ca fiind datorată experienţelor patologice ale oamenilor slabi la minte. O clădire atât de măreaţă nu a fost fondată pe o descoperire atât de mică.

Astfel că mărturia întregului Nou Testament nu a fost înlăturată. Ea singură explică originea Bisericii şi schimbarea ucenicilor din oameni slabi în cuceritori spirituali ai lumii.

Atunci dacă dovada este atât de puternică, de ce atât de mulţi oameni moderni refuză să accepte mărturia Noului Testament cu privire la Hristos? Răspunsul este foarte simplu. Învierea, dacă este un fapt, este o minune formidabilă şi în mintea modernă există o opoziţie enormă împotriva miraculosului sau a supranaturalului.

Dar opoziţia este bine întemeiată? Probabil că ea ar fi bine întemeiată dacă dovada directă a învierii ar fi stat absolut singură – dacă ea ar fi doar o întrebare dacă un om din secolul întâi, de altfel necunoscut, a înviat cu adevărat din morţi. Atunci în acest caz ar există o povară mare de dovezi împotriva credinţei în înviere. Dar de fapt întrebarea nu este dacă vre-un om obişnuit a înviat din morţi, ci dacă Isus a înviat din morţi. Cunoaştem ceva despre Isus din Evanghelii, şi astfel s-a făcut de cunoscut că El este cu siguranţă diferit de toţi ceilalţi oameni. Un om care vine în contact cu personalitatea Sa uluitoare îşi va spune, „Este imposibil ca Isus să fi putut fi ţinut de moarte.” Astfel când mărturia extraordinară a credinţei învierii care a fost schiţată mai sus vine la noi, adăugăm la aceasta impresia noastră uluitoare a Persoanei lui Isus, câştigată din citirea Evangheliilor, şi acceptăm acest crez ciudat care vine la noi şi ne umple cu bucurie, că Răscumpărătorul cu adevărat a triumfat peste moarte şi mormânt şi păcat.

Şi dacă El este viu, venim la El azi. Şi în final adăugăm la dovada istorică directă propria noastră experienţă creştină. Dacă El este un Mântuitor viu, venim la El pentru mântuire azi, şi adăugăm la dovada din documentele Noului Testament o convingere imediată care ne eliberează de frică. Omul creştin nu ar trebui să spună niciodată aşa cum spun adesea oamenii, „Datorită experienţei mele a lui Hristos în sufletul meu sunt independent de adevărurile fundamentale ale creştinismului; sunt independent de întrebarea dacă Isus a înviat din mormânt sau nu.” Dar experienţa creştină, deşi nu ne poate face creştini faptul că Isus a înviat sau nu, încă poate adăuga la dovada istorică directă o mărturie care întăreşte faptul că Hristos a înviat cu adevărat din morţi în a treia zi, potrivit Scripturilor. „Mărturia Duhului” nu este, aşa cum adesea este reprezentată azi, independentă de Biblie; ci dimpotrivă ea este o mărturie a Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, a faptului că Biblia este adevărată.

http://www.voxdeibaptist.org/invierea_Gresham.htm

Misiune creștină în taberele de refugiați din Uganda |ACTUAL

Bună dimineața,

Urmăriți în ediția de ieri a emisiunii Actual discuția despre misiunea în Ugandacu Radu Blendarencu și Daniel Filat, recent întorși după o călătorie de două săptămâni în taberele de refugiați din Sudanul de Sud. Slujitorii de acolo trăiesc în context de sărăcie lucie și multe alte greutăți. Pentru donații pentru lucrarea de misiune în Uganda, contactați pe Radu Blendarencu la numărul de telefon +37369588427.

Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos. O zi binecuvântată să aveți. Cu drag, Vitalie Marian. Administratorul siteu-ului Moldova Creștină. Moldova Creștină TV Publicat pe 3 iul. 2019 Urmăriți în ediția de azi discuția despre misiunea în Uganda cu Radu Blendarencu și Daniel Filat, recent întorși după o misiune de două săptămâni în taberele de refugiați din Sudanul de Sud, în context de sărăcie lucie și multe alte greutăți. Pentru donații pentru lucrarea de misiune în Uganda, contactați: +37369588427 Vedeți reportajul de la iarmarocul de caritate la acest link: https://youtu.be/h1YD6YXsmco Categorie Educație Moldova Creștină TV

Sondaj UE despre homosexuali. „Dacă nu vă identificați ca bărbat, femeie, persoană trans sau non-binară, vă rugăm să specificați cu ce v-ați identifica”

DE RALUCA OANȚĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Miercuri, 03 iulie 2019, 12:40   /   Actualizat: Miercuri, 03 iulie 2019, 12:57   

ARTICOLE RELAȚIONATE

Cu patru zile înaintea Referendumului pentru Căsătorie, Comisia Europeană a lansat o campanie în limba română pe youtube ce promovează persoanele LGBTI și „alternativele la modul în care oamenii conviețuiesc”

 

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) efectuează un sondaj despre comunitatea homosexualilor, întrebările vizând atât identitatea de gen a respondenților, cât și politicile guvernamentale destinate acestei comunități sau creșterea copiilor și modul în care programele școlare abordează tema homosexualității.

Potrivit site-ului oficial, la acest sondaj „despre persoanele lesbiene, homosexuale, bisexuale, trans, intersex și non-binare, precum și alte persoane cu gen neconform, poate participa orice persoană care se consideră a fi LGBTI, are vârstă mai mare de 15 ani și trăiește în UE, în Serbia sau în Macedonia de Nord”. Sondajul preia și oficializează teoria gender (a genului) conform căreia fiecare persoană se poate identifica de gen dorește, indiferent de sexul biologic.

Pentru a putea vizualiza întrebările, am participat la sondaj, fără a trimite însă răspunsurile la finalul cercetării. Sondajul are în jur de 40-50 de întrebări, în funcție de răspunsurile date de fiecare persoană în parte.

Cercetarea începe cu un set de întrebări filtru privind identitatea de gen a respondenților, anume:

Întrebare sondaj: Ce sex v-a fost atribuit la naștere?

•Sex femeiesc

•Sex bărbătesc

•Altul, vă rugăm să notați răspunsul dumneavoastră

Următoarea întrebare se referă la identitatea de gen a persoanei în prezent, posibilitățile de răspuns fiind destul de vaste, de la femeie/fată, bărbat/băiat, la non-binar sau alt gen (genderqueer), agender, poligender sau genderfluid.

Dacă niciuna dintre aceste variante nu corespunde identității persoanei, aceasta are o ultimă variantă de răspuns, respectiv: „Dacă nu vă identificați ca bărbat, femeie, persoană trans sau non-binară, vă rugăm să specificați cu ce v-ați identifica”.

Întrebările privind identitatea de gen sunt urmate de cele referitoare la toleranța din țara de proveniență sau la implicarea guvernului în combatarea prejudecăților legate de comunitatea  homosexualilor.

În legătură cu politice publice, sondajul UE dorește să afle și dacă programa școlară a abordat vreodată aspecte legate de LGBTI, variantele de răspuns fiind:

•Da, în mod pozitiv

•Da, atât în mod pozitiv, cât și negativ

•Da, în mod neutru și echilibrat

•Da, în mod negativ

•Nu.

Nu în ultimul rând, participanții la sondaj trebuie să precizeze care este starea lor civilă și dacă cresc copii împreună cu partenerul/partenera.

Întrebare sondaj: Aveți copii?

•Nu, nu am copii

•Sunt părinte biologic și tutore legal al unuia sau ai multor copii

•Sunt părinte biologic, dar nu și tutore legal, al unuia sau mai multor copii

•Sunt tutore legal, dar nu și părinte biologic, al unuia sau mai multor copii

•Cresc unul sau mai mulți copii, dar nu sunt părinte biologic și nici tutore legal.

Sondajul privind persoanele LGBTI din UE este realizat de compania de sondaje Agilis SA în numele Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA). Acesta este cel de al doilea studiu privind comunitatea homosexualilor din UE.

https://www.activenews.ro/externe/Sondaj-UE-despre-homosexuali.-„Daca-nu-va-identificati-ca-barbat-femeie-persoana-trans-sau-non-binara-va-rugam-sa-specificati-cu-ce-v-ati-identifica-156764

La doar 10 ani, suspendați de o școală din Londra pentru „comportament homofob”:„Sunteți o rușine pentru această școală!”

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Joi, 04 iulie 2019, 14:25   /   Actualizat: Joi, 04 iulie 2019, 14:53   /   0 comentarii

ARTICOLE RELAȚIONATE

Vosganian: Dan Barna reclamă că a scăzut natalitatea. Cum să crească natalitatea dacă USR susține LGBTQ?

Statul Illinois a votat în favoarea introducerii „istoriei LGBT” în școlile primare

Propagandă LGBT pentru copii. La doar șase ani, instruiți să scrie scrisori de dragoste gay pentru a-i ajuta „să accepte diversitatea”

 

O școală din Londra a suspendat doi elevi pentru „comportament homofob”, după ce copiii au spus că nu vor să ia parte la o lecție cu tematică LGBT.

Școala primară Heavers Farm din South Norwood, din sudul Londrei, care anul trecut a avut mai multe dispute cu părinții copiilor în timpul unei parade gay, a decis acum să suspende, pentru cinci zile, o fetiță și un băiețel, care au doar 10 ani, pentru că s-au opus programei LGBT.  Și asta după ce unul dintre copii a cerut profesorului permisiunea de a nu participa la o lecție LGBT, scrie The Times.

Farrell și colega sa de clasă, Kaysey, l-au întrebat pe profesor, după ce acesta a distribuit elevilor o broșură cu tematică LGBT: „Domnule, vă rog, aș putea să nu particip la această lecție?”. Profesorul a refuzat, spunând că lecția LGBT face parte din curricula școlară.

Conform presei britanice, se pare că, după ore. profesorul l-ar fi acuzat pe Farrell că a folosit un „limbaj homofob” spunând că  ”LGBT e de rahat și e o prostie”, lucru pe care elevul l-a negat. Băiatul a explicat că este creștin și că nu acceptat lecția LGBT întrucât contravine religiei sale.

Profesorul a încercat să-i provoace, întrebându-i pe copii: ”Ați vrea ca homosexualii să moară?” ”Am spus că nu”, a răspuns Farrell.

În ciuda acestui răspuns, copiii au fost numiți ”o rușine pentru școală” și au fost ținuți, timp de cinci ore într-o cameră de pedeapsă. După care s-a luat decizia suspendării lor, timp de cinci zile.

Piărinți celor doi copiii insistă că aceștia nu au făcut comentarii homofobe, iar versiunea elevilor este susținută de alți copii din clasă. Într-o scrisoare adresată conducerii școlii, părinții au acuzat profesorii că i-au discriminat pe copii.

CELE MAI POPULARE

• CELE MAI CITITE
• CELE MAI COMENTATE

• 14 iulie, Ziua Independenței Statelor Unite ale Americii
• 2Ordonanța Codului Administrativ, modificată la solicitarea UDMR. Limbile minorităților vor fi folosite în administrație și acolo unde acestea nu ating cota de 20%
• 3Cornel Nistorescu scrie despre „Românii contra României” : Cea mai cumplită evaluare a președinției române a fost făcută chiar din România și a fost publicată de organul SRI
• 4Acad. Ioan Aurel Pop: Putem condamna politicienii, inamicii externi, instituțiile statului, dar n-avem dreptul să condamnăm țara și poporul român. Să ieșim din această dezamăgire pe care o trăim ca popor!
• 5Dacian Cioloș, HUIDUIT în Parlamentul European
• 6Noul președinte al Comisiei Europene este o femeie: Ursula Von der Leyen susține căsătoria și adopția de copii pentru homosexuali, crearea Statelor Unite ale Europei și a unei armate europene
• 7Kelemen, marș la turbinka! Cum vrea Hunor să transforme toată România în cimitirul de la Valea Uzului
• 8Kelemen Hunor: Crucea de piatră de la Valea Uzului este un simbol legionar, ceea ce este „inacceptabil”. Liderul UDMR amenință că va sesiza Institutul Ellie Wiesel
• 9Petre Lăzăroiu, fost judecător CCR: Nu cred că ținta a fost băgarea lui Dragnea în pușcărie, ci dispariția lui de pe scena politică. Judecătorii CCR au fost supuși presiunilor
• 10PAH, despre noua lege care permite diasporei să voteze 3 zile: Noi, ăștia care am rămas aici și când a fost nasol, 

https://www.activenews.ro/externe/La-doar-10-ani-suspendati-de-o-scoala-din-Londra-pentru-„comportament-homofob-„Sunteti-o-rusine-pentru-aceasta-scoala-156788