Închide

PĂCATE CARE NU SE IARTĂ

download

PĂCATE CARE NU SE IARTĂ  Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE. Pornim de la prima afirmaţie din Biblie[1] care spune Geneza 1:1  „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”, înţelegem faptul că Dumnezeu a creat universul spiritual şi universul material, din nimic, „ex nihilo”, a adus în fiinţă timpul, spaţiul, universul fizic şi spiritual, energia, materia moartă, făpturile create, îngerii şi oamenii, fiinţele vii neinteligente, şi ca o încununare a creaţiei l-a făcut pe om. Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” 27  Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Fără a încerca să stabilim o ordine cronologică a creaţiei, care este prezentată în Scriptură, ştim despre îngeri că sunt fiinţe create, iar o treime din ei în frunte cu Satana s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.   Ei au fost învinşi şi alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu, iar ca loc final de pedeapsă este Iadul cel veşnic. Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”! Spre deosebire de oameni îngerii nu se pot pocăii. În contrast îngerii buni sunt fiinţe spirituale, înzestrate cu calităţi excepţionale, care au diferite funcţii sau îndatorii în Cer şi pe Pământ şi locuiesc în prejma lui Dumnezeu. Păcatul s-a produs prima dată în Cer, iar Biblia ne relatează destul de puţin despre aceste lucruri. Isaia, Ezekil, Isus şi Ioan în Apocalipsa fac afirmaţii despre îngerii căzuţi. La sfârşitul lucrării Dumnezeu face o afirmaţie : Geneza 1:31  „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea”. Ca în final Biblia ne spune că Geneza 2:2  În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse, în contrast se poate pune ce spune Isus. Ioan 5:17  „Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez,” aspect care indică trei dintre cele mai importante atribute ale divinităţii Atemporalitatea, Transcendea şi Imanenţa despărţite şi simultane în acelaşi timp. Cel mai probabil răzvrătirea lui Satana a avut loc după afirmaţia lui Dumnezeu din Geneza 1:31. Pe de altă parte este scoasă în evidenţă atemporalitatea lui Dumnezeu faţă de finitul fiinţelor create. În final va fi un Cer nou şi un Pământ nou.

 2). Păcate care nu se iartă (efectuate în cer ). Un aspect important este cum privim şi înţelegem mesajul profetic. El presupune cel puţin două aspecte. 1. Prorocul se adresează poporului, împăratului în mod direct dar sunt cazuri, în care prorocia curge peste timp în viitor sau în trecut. 2. prorocia în sine vizează şi aspecte trecute sau viitoare cu referire la evenimente din cer sau de pe pământ. Avem câteva texte de referinţă cu privire la îngeri din Isaia, Ezechiel, Matei şi Apocalipsa care se referă la acest aspect. Redăm cele trei texte care, ne vorbesc despre acest lucru. Primul este Isaia care face referire la el. Isaia 14:12  „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborît la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Al doilea text este în Ezechiel, carte care în esenţa ei este profetică. Ezekil 28:13  Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14  Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Despre această problemă vorbeşte şi Isus într-o afirmaţie directă. Luca 10:18  „Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” O parte dintre îngeri sunt liberi până la judecata viitoare Ioan 12:31  „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (aspect atemporal), dar sunt şi îngeri care sunt legaţi până la judecată Iuda 1:6  „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa”. Din păcate păcatul a afectat întreaga creaţie, inclusiv pământul atunci când omul ispitit de Satan a căzut în păcat şi neascultare de Dumnezeu. Geneza 3:17  „Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale. Astfel păcatul a afectat Şarpele, Pământul, bărbatul, femeia, şi întreaga rasă umană care a descins din Adam şi Eva.   Atunci când ne gândim la păcat, avem în minte câteva aspecte prezentate de Biblie. Ne gândim la scopul pentru care a fost creat omul, la faptul că există Har şi la decretele lui Dumnezeu. Romani 6:23  „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” în contras cu Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Se poate aminti şi versetul în care Dumnezeu îşi arată puterea şi disponibilitatea de iertare încă în Vechiul Testament Isaia 1:18  „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşiii ca purpura, se vor face ca lîna.” Aici se poate aminti termenul de Omnipotenţă, o calitatea, atribut al lui Dumnezeu, care poate să facă orice lucru, termen regăsit şi în Scriptură Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, amintind doar unul din atributele Sale. Dacă încercăm să le luăm pe rând ne gândim la scopul lui Dumnezeu atunci când a creat omul Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ,” omul este considerat ca şi o cunună a creaţiei, iar Dumnezeu dorea să aibă o relaţie de părtăşie cu omul în dragoste şi în sfinţenie.

 3) Ymago Dey Nu ştim cum era omul înainte de cădere dar avem câteva indicii care ne ajută să înţelegem acest lucru. Maitreya[2], prezintă câteva caracteristici pe care şi noi le vom prezenta conform Bibliei. Prin Ymago Dey Dumnezeu şi-a finalizat lucrarea prin „atingere personală”, l-a făcut pe om din ţărâna pământului, ia dăruit viaţă din suflarea Lui (Geneza 2:7), astfel omul este unic între fiinţele vii, fiind creat de Dumnezeu, având o parte materială, un trup şi parte imaterială formată din suflet, numit şi spirit, iar Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca şi Duh (Ioan 4:24), dar El este prezentat în Biblie şi ca o Persoană care are atribute sau calităţi care ţin de natura Sa, şi calităţi naturale şi morale care ţin de măreţia şi bunătatea Sa[3]. În cazul acesta atunci când se face afirmaţia „după chipul sau asemănarea”,   se referă la faptul că într-un fel sau altul trupul lui Adam[4] a reflectat, sau oglindit întru-n anume fel viaţa în Dumnezeu, omul a avut o sfinţenie, şi o sănătate perfectă pentru că înainte de cădere omul a fost şi el nemuritor. Astfel Ymago Dey, se referă mai mult la partea imaterială din noi, omul fiind diferit de celelalte animale, fiind pus stăpân peste ele. Geneza 1:28  „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”. Atunci când ne gândim la „chip şi asemănare” surprindem trei aspecte şi anume o asemănare în sens mental, moral şi social. 1. Sub aspect mintal, omul a fost creat ca şi o fiinţă raţională, cu capacitate de gândire şi alegere, nu un robot. Acest lucru este o „reflectare a libertăţi şi inteligenţei lui Dumnezeu”. De câte ori omul scrie, pictează, face un calcul, inventează ceva, dă un nume unei legi din univers, unui animal sau copilului său, acest lucru este o indicaţie a faptului că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea Sa. Omul a comunicat cu Dumnezeu, a înţeles poruncile primite, a vorbit cu Eva, a dat nume tuturor animalelor, deci nu era lipsit de raţiune. 2. Sub aspectul moral fiinţa umană a fost creată inocentă şi curată fiind o oglindă a sfinţeniei lui Dumnezeu, omul era fără păcat. În Geneza 1:31  „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune….”, iar acest lucru îl include şi pe om. Ca şi mărturie stă conştiinţa noastră care ne spune ce este bine sau rău, se poate aprecia comportamentul unui om ca fiind bun sau rău, ne simţim vinovaţi de faptele noastre rele, sau ne bucurăm de un lucru bun, iar dacă avem posibilitatea dăm legi bune sau rele. Toate aceste aspecte ne indică faptul că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 3. Sub aspect social omul a fost creat pentru comuniune, stare care reflectă natura triplă a lui Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de om. Prima relaţie a omului a fost cu Dumnezeu (Geneza 3:8), verset care ne indică ca a exista o relaţie a lui Adam cu Dumnezeu, înainte de a fi creată Eva. Dumnezeu a dat un ajutor potrivit omului Geneza 2:18  „Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”, indicând şi prin acest lucru aspectul social. Atunci când ne căsătorim, ne facem prieteni, părtăşia din Biserică, indică faptul că am fost creaţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O caracteristică importantă a Ymago Dey, este libertatea de alegere a omului în a asculta sau nu a asculta de poruncile date de Dumnezeu în grădina Edenului. Deşi Adam avea o natură desăvârşită, deplină şi completă sub toate aspectele, el face o greşeală imensă şi se împotriveşte Celui care l-a creat. Astfel imaginea lui Dumnezeu în om s-a deteriorat (puţin spus), iar acest lucru, definit ca şi păcat s-a transmis întregii rase umane Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, aspect care se păstrează şi astăzi. Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”. În fiinţa noastră se mai păstrează asemănarea lui Dumnezeu în noi Dumnezeu (Iacov 3:9), dar şi urmele păcatului, în plus cele trei aspecte amintite mai sus se regăsesc în fiecare fiinţă umană. Există şi Vestea Bună a faptului că Dumnezeu răscumpără omenirea întreagă printr-o Persoană, şi începe restaurarea Ymago Dey, şi a creat omul nou în Cristos după Chipul şi asemănarea Lui Efeseni 4:22  cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; 23  şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, 24  şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. Dar ne întoarcem la neascultarea lui Adam şi Eva.

 4). PĂCATUL[5]. Prin neascultarea lor Adam şi Eva, au prăbuşit rasa umană în blestem şi moarte, păcat care sa răsfrânt asupra întregii rase umane. Păcatul poate fi definit ca şi acel „acel păcat şi vina lui pe care îl avem toţi în ochii lui Dumnezeu ca rezultat direct al păcatului lui Adam din Grădina Edenului” Doctrina păcatului originar este concentrată pe efectele păcatului asupra naturii umane înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când nu avem o vrâstă a responsabilităţii, fiind încă copii, sau când comitem păcatul în mod inconştient. Originea păcatului[6]. Păcatul s-a petrecut înainte de păcatul efectuat de Adam şi Eva (Geneza 3:1 …,Ioan 8:44, 2 Petru 2:4. Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, „(1 Ioan 3:8, Iuda 6), dar Biblia dă puţine referinţe la originea răului din Univers, ci mai mult despre originea omului şi păcatul din viaţa omului (1 Timotei 2:14; Iacov 1:13 …). „Satana a fost subtil şi a influenţat pe Adam şi Eva la năzuinţa şi dorinţa de a fi ca Dumnezeu (Geneza 3:5…..). atacul lui Stana a fost împotriva lui Dumnezeu şi a vizat „integritatea, veridicitatea şi purtarea de grijă” cu privire la soarta omului, a ademenit omul spre răzvrătire nelegiuită şi hulitoare împotriva Creatorului, cel ce era de fapt stăpân peste om. Prin neascultare omul a dorit să fie egal cu Dumnezeu (Filipeni 2:6), a încercat să fie independent faţă de Domnul, a pus sub semnul întrebării, natura, ordinea existenţei în care trăia, lucru complet fals pentru că omul avea viaţă prin Harul şi grija lui Dumnezeu faţă de el. Prin această pretenţie de a fi ca Dumnezeu, omul a încetat să se închine lui Dumnezeu, să îl adore, în schimb s-a uitat spre el însuşi a devenit idolatru şi de fapt s-a închinat lui Stana în mod indirect. Păcatul nu trebuie căutat într-o acţiune neapărat exterioară (Geneza 2:17, 3:6), ci mai degrabă în inima omului, o aspiraţie a omului de a fi ca Dumnezeu, a-l ignora, iar expresia exterioară a fost actul neascultării. Biblia nu ne indică cum anume omul sa aflat în posibilitatea de a fi ispitit, fiindcă nu ştia ce este acela păcat ? Dar Biblia ne prezintă pe Isus Cristos care a fost Om, dar fără de păcat, fiind ispitit ca şi noi (Evrei 4:15, Matei 4:3…… 1:19, 2:22…). Sursa răului din Univers este legată de „taina nelegiuiri” (2 Tesaloniceni 2:7), iar explicaţia logică   a tăcerii cu privire la originea păcatului în Univers, este că ne sustrage atenţia de la Scriptură, şi mai precis la mărturisirea personală a păcatului (G.C. Berkouwer, Sin, 1971, cap. 1). Natura păcatului nu se poate cunoaşte în mod obiectiv, dar păcatul se scoate pe sine în evidenţă” (S. Kierkegaard). Păcatul[7] are o terminologie atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, iar ca şi subiect principal al Scripturii ca temă dominantă este mântuirea omului din starea de păcat, prin Harul lui Dumnezeu. El se referă la a se îndepărta de la o normă, de la o linie de conduită sau de judecată, cu sens moral şi religios în relaţia dintre om şi Dumnezeu. (Geneza 20:9, Plângerile 5:7). El înseamnă şi a devia sau a greşi ţinta, cuvântul folosit este ht’ cu derivatele lui, utilizat la început în contextul vieţii sociale mai precis a războiului Judecători 20:16  „În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr, şi nu dădeau greş”. Termenul este folosit mai târziu ca şi utilizare pentru jertfă de ispăşire adusă pentru păcat (Levitic 4 ). Alte derivate ale cuvântului folosit pentru păcat sunt ps’, tradus prin „răzvrătire” sau „revoluţie” (Exod 20:20; Osea 13:2; etc.), răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (1Împăraţi 12:19), ‘wh  însemnă perversiune sau „răstălmăcire” voită (Isaia 24:1; Plângerile 3:9), săvârşirea unei nelegiuri (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Cuvântul ‘awon redă ideea de vinovăţie faţă de Dumnezeu după un păcat comis deliberat (Geneza 44:16; Ieremia 2:22), sau cu referire la pedeapsa pentru păcat   (Geneza 4:13; Isaia 53:11). Un alt cuvânt este sagah care înţelesul de a se depărta de la calea bună, păcat făcut din ignoranţă, greşeală omenească sau rătăcire (Ezechiel 34:6, 1 Samuel 26:21; Iov 6:24). Cuvântul rasa indică o faptă făcută cu răutate (2 Samuel 22:22; Neemia 9:33), iar amal, indică un păcat prin care s-a produs paguba altor persoane (Proverbe 24:2; Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? (Habacuc 1:13). Cuvintele care definesc păcatul nu trebuie scoase din contextul în care au fost redate. În Noul Testament cel mai utilizat cuvânt pentru păcat este hamartia cu derivatele lui, echivalent cu ht, care înseamnă a rata ţinta sau a alege un drum greşit. El se referă în mod direct la călcarea Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46….. 1 Ioan 1:8). Pavel personifică păcatul care conduce un om sau un popor în decizii şi acţiuni (Romani 5-8). Mai există termenul de parabis „călcare de Lege” (Romani 4:15; Evrei 2:2), sau asebia utilizat în LXX prin termenul ebraic ps, care indică absenţa evlaviei (Romani 1:18, 2 Timotei 2:16). Alte cuvinte sunt anomia, fărădelege (Matei 7:23; 2 Corinteni 6:14), kakia şi poneria care indică depravare spirituală şi morală (Faptele Apostolilor 8:22…. Efeseni 6:12) poneria poneros (Matei 13:19; 1 Ioan 3:12), adikia – nedreptate” (Romani 9:14), „strâmbătate” (Ioan 7:18), „nelegiuire” (Romani 2:8), „fărădelege” (2 Timotei 2:19), enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină” (Marcu 3:29; şi opheilema, „datorie” şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; (Matei 6:12). Din mulţimea de cuvinte care definesc păcatul este destul de greu să afirmi că nu ai ştiut ce este păcat. O caracteristică deosebită este faptul că păcatul este îndreptat totdeauna prima dată împotriva lui Dumnezeu (Psalmul 51:4; Romani 8:7) implicit şi a omului. Păcatul se manifestă sub diferite forme dar în esenţă lui este o contrazicere a lui Dumnezeu cu tot ce presupune acest lucru ca legile, poruncile decretele, învăţăturile Sale, etc. Păcatul a afectat întreaga rasă umană, inclusiv creaţia. Consecinţele păcatului are numeroase aspecte care vizează atitudinea omului faţă de Dumnezeu, care „s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu” , ne arată o schimbare care s-a produs în mintea omului (Geneza 3:8, v. 7). Ei au fost creaţi pentru a avea părtăşie s-au înspăimântat şi înfricoşat că se vor întâlni cu Dumnezeu Ioan 3:20  “Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”. Ruşinea şi frica au fost sentimentele care l-au dominat pe om şi ne arată despărţirea dintre Dumnezeu şi om. Şi Dumnezeu a reacţionat când omul a păcătuit, prin mânia şi dezgustul lui Dumnezeu cu privire la păcat, care contrazicea natura sfântă a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu mustră, condamnă, blestemă Şarpele, femeia, omul, pământul şi alungă pe om din prezenţa Sa şi din Grădina Eden. Dumnezeu nu îşi poate nega natura adică pe El însuşi. Au existat consecinţe care au afectat pe toţi urmaşii lui Adam, Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, dar în plus oamenii se solidarizează cu păcatul şi cu răul, iar istoria omenirii este plină de păcate şi vicii. (Geneza 4:8, 19, 23…. 6:2-3). Nelegiurea oamenilor s-a accentuat şi mai mult, fapt care a dus la distrugerea oamenilor prin Potop, din care Dumnezeu   a avut milă faţă de Noe. Geneza 6:8  „Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului”. (Geneza 6:7, 13; 7:21-24). Consecinţele păcatului au avut efect şi asupra creaţiei, asupra materiei fizice „Blestemat este pământul din pricina ta” (Geneza 3:17, Romani 8:20). Omul fiind creat după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ymago Dey, el fiind în postura de coroană a creaţiei, fiind stăpân peste toate lucrurile şi fiinţele de pe pământ, blestemul păcatului s-a răsfrânt şi asupra lucrurilor şi fiinţelor de pe pământ, care i-au fost date în stăpânire. Deşi păcatul a fost un eveniment în domeniul spiritual, el a avut efect şi asupra întregii creaţii a lui Dumnezeu. Un alt aspect este apariţia morţii, ca o pedeapsă pentru păcat rezultat al neascultării omului faţă de Dumnezeu (Geneza 2:17). Geneza 3:19  În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Moartea este separarea elementelor componente din fiinţa umană ca şi fenomen fenomenologic. Omul este compus din trup material, suflet şi duh. Această separare este şi expresia separării omului de Dumnezeu, ea produce în om frică şi teroare (Luca 12:5, „şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor”. (Evrei 2:15). Există şi alte efecte ale păcatului[8] care afectează relaţia omului cu Dumnezeu pe care doar le enumerăm, plaja fiind foarte mare. În primul rând omul cade în “dizgraţie divină, vină, moartea fizică, spirituală şi eternă, înrobirea, fuga de realitate, negarea păcatului, autoânşelarea, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia, incapacitatea de a simţi cu alţii, respingerea realităţii, incapacitatea de a iubi”. De asemenea alte aspecte sunt păcatul este Imputat[9], prin care păcatul săvârşit de Adam are semnificaţie pentru întreaga lume (Romani 5:12,14-19; 1 Corinteni 15:22). Aici este subliniată o transgresiune, care înseamnă că păcatul şi moartea au intrat în lume printr-un singur om Adam, „călcarea de lege a lui Adam”, „greşeala unuia„, „unul a păcătuit„, „neascultarea unui singur om„, din care rezultă expresia „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… (Romani 5:12). Acelaşi lucru se spune şi în Corinteni. “Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; (1Corinteni 15:22). O altă consecinţă este Depravarea[10], sau perversitatea minţii şi o predispoziţie pentru păcat. Acţiunea şi deciziile păcătoase sunt rezultatul unei inimi păcătoase (Marcu 7:20-23; Proverbe 23:7). Această stare este valabilă atât pentru primul păcat, cât şi a tuturor păcatelor oamenilor. Depravarea este solidaritatea directă a păcatului nostru cu păcatul lui Adam. Prin naştere naturală noi moştenim natura păcătoasă a lui Adam, aspect recunoscut şi de David „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5), iar Isus face afirmaţia Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. (Ioan 3:6). Teologii mai numesc această stare şi “depravare totală”, în sensul că dacă Dumnezeu nu ar fi întins o mână salvatoare omului, acesta nu ar fi reuşit niciodată să primească mântuire. Biblia ne indică o răspândire a păcatului, iar Geneza 6:5-7; 8:21, ne prezintă un „caz închis”, iar acest lucru nu s-a limitat la Potop, ci a trecut mai departe în istorie, şi avem în primele pagini a Revelaţiei divine, iar estimarea sau măsurarea moralei de mai târziu ne indică acelaşi lucru (Ieremia 17:9-10, Romani 3:10-18) De asemenea, starea noastră este o „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. (Romani 8:7). Această este din start o judecată severă, neînduplecată, şi necruțătoare, la adresa omului, care nu se mai poate îndreptăţii pe sine înaintea lui Dumnezeu. Depravarea totală atinge orice domeniu din viaţa omului şi nu este compatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu, dar El nu îi lasă pe toţi să cadă în versetele expuse de Pavel în (Romani 1:24, 28) şi din spirit civic fac şi fapte bune sau măcar au un etalon în inimile lor „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege;” (Romani 2:14). Dar conform acestui punct de vedere faptele omului nu sunt suficient de bune ca să fie în conformitate cu poruncile date de Dumnezeu, iar criteriul final cerut este ca El să-şi întemeieze şi să aibă o bază pentru judecată în favoarea noastră (Romani 8:7; 1 Corinteni 2:14…. sunt foarte multe referinţe…. .. Matei 6:2, Evrei 11:4, 6). “Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. (Evrei 11:4). O altă consecinţă a păcatului este Incapacitatea umană de a face binele, din cauza naturi sale corupte şi pervertite. Omul nu-şi poate schimba caracterul de unul singur şi o face Duhul Sfânt prin regenerarea credinciosului. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. (2 Corinteni 5:17). Omul nu poate îndeplini voia lui Dumnezeu, este supus legii (Romani 8:7), omul este firesc (Romani 8:8), un pom rău nu poate face fructe bune (Matei 7:18), şi mai sunt aspecte care ne indică caracterul păcătos al omului, care ne arată imposibilitatea omului de a se ridica la normele de moralitate ţi sfinţenie a lui Dumnezeu. Chiar şi credinţa în Dumnezeu devine imposibilă pentru om, dacă nu suntem atraşi de Creator care este Tatăl Nostru (Ioan 6:44 …. 65). De asemenea fără naştere supranaturală din apă şi din Duh, nimeni nu are cum să înţeleagă Împărăţia lui Dumnezeu şi să intre în ea. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3) (Ioan 3:5 …8, Ioan 1:13; 1 Ioan 2:29, 3:9, … 4: 18). Se observă în mod clar necesitatea transformării omului de la o stare de păcat şi robie, iar Evanghelia, pune la îndemâna omului tocmai eliberarea din robia şi sclavia păcatului, fiind o Evanghelie a Harului. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11). O altă formă a consecinţe păcatului este Culpabilitatea, care înseamnă situația unei persoane, sau mai multe care a comis un delict şi care cunosc sentimental de vinovăție, dat care produce în mod cert şi sigur mânia lui Dumnezeu. Există multe versete din Scriptură care vorbesc despre mania lui Dumnezeu, ca o reacţia a păcatului săvârşit de om „Iată, Numele Domnului vine din depărtare! Mânia Lui este aprinsă şi un pârjol puternic; buzele Lui sunt pline de urgie, şi limba Lui este ca un foc mistuitor”; (Isaia 30:27), sau în Noul Testament „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36). Termeni folosiţi pentru a scoate în evidenţă mânia lui Dumnezeu sunt în ebraică ‘ap, – haron ‘ap cu înţelesul de „vehemenţa mâniei lui Dumnezeu” folosit de multe ori Exod 4:14, Numeri 11:10…..Ţefania 2:2), hema frecvent (Deuteronom 29:23….Naum 1:20), ebra (Psalmul 78:49……Osea 5:10), ‘ebra (cf. Psalmul 78:49; …..Osea 5:10), şi qesep (Deuteronom 29:28…..Zaharia 1:2). Ele sunt folosite destul de frecvent pentru a fi menţionate, za‘am este de asemenea caracteristic şi exprimă ideea de indignare (Psalmul 38:3; ….Naum 1:6). Referinţele din Vechiul Testament la mânia lui Dumnezeu redă ideea de indignare violentă, neplăcere şi în final răzbunare. În Noul Testament avem cuvintele orge şi thymos,, frecvent folosite, Ioan 3:36; ……Apocalipsa 6:17), şi Romani 2:8; Apocalipsa 14:10….vezi zelos în Evrei 10:27). Dumnezeu se prezintă ca şi o Persoană capabilă de sentimente cum este dragostea Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, nu avem nici o bază logică de a exclude mânia lui Dumnezeu ca şi sentiment, mai ales că el este prezentat pe paginile Biblie. Ea este o realitate în limbajul Scripturii. Se pot face trei observaţii în ceea ce priveşte mânia lui Dumnezeu. În primul rând mânia lui Dumnezeu, ca reacţie la păcat este împotriva naturii sfinte al lui Dumnezeu, apoi nu este vorba de o „sete de răzbunare” ci de o indignare sfântă şi o detestare justă a păcatului, şi în ultimul rând mânia este un produs şi o reacţie la producerea păcatului şi pedepsire lui. Ea se poate exemplifica cu ce este în inima omului, şi în Persoana lui Isus Cristos Marcu 3:5. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. (Marcu 10:14). Păcatul este ceva personal, iar mânia lui Dumnezeu se revarsă asupra persoanei în cauză. Pedeapsa pe care o suportă păcătoşii acum şi în viitor este expresia mâniei lui Dumnezeu. Sentimentele de vinovăţie şi de chin ale conştiinţei noastre sunt ecoul în conştiinţa noastră a nemulţumirii lui Dumnezeu. În final esenţa pedepsei este aplicare mâniei lui Dumnezeu, asupra celor care au păcătuit . (Isaia 30:33….Marcu 9:43, 45, 48). Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8:12). Există trei puncte de vedere principale care tratează acest aspect[11]. Pelagianismul, susţine că păcatul, făcut de Adam şi Eva, nu are efect asupra descendenţilor, ci numai exemplul păcătos a influenţat oamenii care au venit după Adam ca să păcătuiască. Conform acestei teorii omul are putere să nu mai păcătuiască, şi este liber să facă acest lucru. Învăţătura este contrară cu pasaje din Biblie care ne arată că omul este rob şi fără scăpare raportat la păcatele sale, şi că acţiunile sale chiar pozitive sub aspect moral sunt „moarte”, sau fără valoare în ochii lui Dumnezeu (Efeseni 2:1-2, Matei 15:18-19, Evrei 6:1; 9:14). Romani 7:23  „dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele”. Arminianismul, este o concepţie care susţine faptul că păcatul este rezultatul „naturii păcătoase” a omului, care ne face să păcătuim, considerând acest lucru ca şi pe ceva natural. Ei susţin faptul că omul nu are puterea de a se opri din a efectua păcat, de unul singur, de aceea Dumnezeu a dat tuturor oamenilor un har universal, numit anticipat, care dă posibilitatea omului să se opresc din a comite păcat. Dar această învăţătură nu are un suport biblic, nu se ţine seamă de păcatul lui Adam şi Eva, ci numai de păcatul personal. Mai mult noi toţi am suferit din pricina păcatului, chiar dacă nu toţi au păcătuit în mod voit ca şi Adam şi Eva. 1 Corinteni 15:22  „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”, Romani 5:12-18), iar în Biblie nu găsim nici o învăţătură cu privire la harul anticipat. Al treilea punct de vedere este Calvinismul, a cărui doctrină susţine că în afara naturii păcătoase a omului rezultat din păcatul lui Adam, există şi o culpabilitate şi vinovăţie a omului faţă de Dumnezeu care atrage o pedeapsă pe care o merităm. Datorită păcatului originar în care suntem concepuţi ca şi oameni aşa cum recunoaşte şi David Psalmi 51:5  „Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”, denotă faptul că moştenim a natură păcătoasă aşa de decăzută (teologii folosesc un cuvânt greu de acceptat „depravare totală”, aspect pe care şi prorocul Ieremia îl scoate în evidenţă (Ieremia 17:9). deci nu doar Adam este vinovat, ci vinovăția, păcatul şi culpă, ne aparţin şi nouă (Romani 5:12 -19). Calvinimul are două puncte de vedere cu privire la păcat. 1. Rasa umană era în sămânţa lui Adam, iar vina lui ni s-a transmis şi nouă, iar noi am păcătuit în el. 2. Adam este reprezentantul nostru, iar atunci când a păcătuit, întreaga rasă umană a fost găsită vinovată. Ambele aspecte sunt adevărate din acest punct de vedere. Din punctul de vedere al calviniştilor omul nu are posibilitate să învingă păcatul fără ajutorul Duhului Sfânt, care este şi Persoană şi Putere, şi acţionează în noi în momentul în care ne întoarcem la Cristos, suntem dependenţi de El şi de Sacrificiul pe care l-a făcut pe Cruce. Punctul de vedere calvinist este cel mai apropiat de învăţătura biblică, fiindcă noi păcătuim corespunzător şi potrivit ca natura noastră păcătoasă. Avem şansă de mântuire în momentul în care credem în Isus Cristos, dar dacă respingem această ofertă, noi suntem de acord cu natura păcătoasă a omului şi de fapt suntem de acord cu ce a făcut Adam şi Eva în Grădina Eden. În sensul acesta suntem vinovaţi fără să producem acel păcat în mod real. Deşi Dumnezeu a dat Har din belşug, totuşi există păcate care nu se iartă iar Biblia le menţionează.

5). PĂCATE CARE NU SE IARTĂ[12]. (efectuate pe Pământ) Biblia menţionează trei păcate care nu beneficiază de iertare, iar ele sunt Hula împotriva Duhului Sfânt, Păcatul cu voia, şi Păcatul care duce la moarte.

 5). 1.) HULA ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT – Cuvântul hulă are mai multe înţelesuri pe acelaşi fond şi înseamnă ocară, injurie; ponegrire, calomnie; blasfemie, etc. Matei 12:31 „De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată”. Acest păcat al   “blasfemiei sau păcatului împotriva Duhului Sfânt”, este menţionat în Noul testament (Marcu 3:22-30, Matei 12:22-32), iar termenul care este folosit în esenţa lui înseamnă “ireverenţa defăimătoare”. El este asociat cu termenul de păcat ca blestemarea lui Dumnezeu, sau prezentare lui Dumnezeu în mod deliberat ca ceva rău şi ceva care degradează, umileşte şi înjoseşte lucrarea sau Persoana lui Dumnezeu. La fel se întâmplă când asociem lucruri rele cu Dumnezeu, sau lucruri bune pe care nu le atribuim Lui. Dar aici avem un caz specific numit ca “hula împotriva Duhului Sfânt” (Matei 12:31-32), în care fariseii deşi le-au fost prezentate mărturia faptului că Isus a făcut minuni prin putere Duhului Sfânt, ei au considerat în mod rău voitor că Isus a fost stăpânit de un demon, Belzebul (Matei 12:24). În Evanghelia după Marcu Isus arătă în mod precis prin ce anume au comis fariseii „hula împotriva Duhului Sfânt” Marcu 3:30  „Aceasta, pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat.” Există şi alte moduri în care se poate ajunge la păcatul blasfemiei, dar acest tip de blasfemie nu poate fi iertat. Acest gen de păcat nu poate fi repetat pentru că sus Cristos s-a Înălţat la cer, dar cu toate acestea se poate aduce hulă împotriva Duhului Sfânt, pentru o persoană care moare în necredinţă. A respinge în mod constant şi deliberat îndemnul Duhului Sfânt la pocăinţă, sa ajunge la blasfemie care nu se poate ierta. Dacă se ia ca şi referinţă Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” situaţia în care cineva nu beneficiază de iertarea lui Dumnezeu este ca persoana respectivă să nu facă parte din „pentru ca oricine crede în El”. Se poate să existe şi alte situaţii dar nu avem referinţe biblice.

5). 2. PĂCATUL CARE DUCE LA MOARTE. 1 Ioan 5:16 „Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte nu-i zic să se roage pentru păcatul acela”. Păcatul respectiv este un păcat care duce la moarte şi în fiecare secol “ păcatul care duce la moarte” a fost perceput diferit. Dacă se ia ca şi referinţă versetul cheie „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23), fiind un singur verset este foarte greu să ne dăm seama despre ce păcat care duce la moarte este vorba ne vom folosi de comentarii pe acest verset. Nu se poate afirma în mod categoric care este păcatul care duce la moarte[13] şi se folosesc diferite interpretări, alegând opinia cea mai corectă din punct de vedere biblic. 1. Sunt persoane care cred că păcatul care duce la moarte este un păcat în care credinciosul îl face şi stăruie în continuare în păcatul respectiv care deja devine viciu. Au fost credincioşi care au murit pentru că au luat Cina Domnului şi nu s-au judecat singuri 1 Corinteni 11:29  ”Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osînda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului”. 2. Alţii cred acest   păcat se referă la ucidere, iar pentru cel care face lucrul acesta nu avem libertatea de a ne ruga. 3. Unii îl identifică cu păcatul blasfemiei, care nu se iartă, atunci când atribuie lucrările Duhului Sfânt lui Beelzebul, adică Satana. 4. Alte persoane cred că păcatul este o formă ”specială de fărădelege” şi se referă la un păcat făcut de Moise, Aron, Anania şi Safira şi Dumnezeu pedepseşte cu o judecată sumară. 5. O altă explicaţie este că se referă la păcatul apostaziei, care este cea mai adecvată interpretare în contextul respectiv. Apostatul a luat cunoştinţă de adevărul credinţei, este convins în plan intelectual, a făcut şi o mărturie în sensul acesta, dar nu a fost în realitate mântuit. După ce a ”gustat”,   renunţă complet la Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn personal şi îl respinge, desconsideră, îi negă divinitatea şi mai grav îl batjocoresc pe faţă şi cad în cea ce spune Pavel în Evrei cap 6, fiind imposibil de iertat, efectuând un păcat care duce la moarte. Un creştin nu mai are libertatea să se roage pentru asemenea persoană fiindcă Dumnezeu a arătat deja în Cuvântul Său că aceşti oameni nu mai pot să fie iertaţi. O altă perspectivă a pactului care duce la moarte[14], este de a compara cu ce s-a întâmplat cu Anania şi Safira Faptele (Apostolilor 5.1-10, sau 1 Corinteni 11.30), un păcat care este comis în mod deliberat, comis cu voia, în mod continuu, şi fără să aibă loc procesul pocăinţei. În Harul Său Dumnezeu permite oamenilor să păcătuiască, fără să îi pedepsească imediat, dar, există un punct, o linie, pe care o cunoaşte doar Dumnezeu, iar dacă cel care păcătuieşte trece de punctul respectiv, nu mai se poate pocăii, iar Dumnezeu decide să pedepsească chiar şi un creştin, în viaţa de acum sau în eternitate. Acest lucru s-a întâmplat în biserica din Corint, alte biserici, şi în bisericile din zilele noastre. Pentru noi este dificil de a conştientiza momentul când nu mai trebuie să te rogi pentru o persoană, dar decizia este la Dumnezeu, iar Duhul Sfânt ne va lumina şi în privinţa aceasta.

 5). 3. PĂCATUL CU VOIA. Păcatul cu voia este o întoarcere deliberată şi conştientă împotriva lui Dumnezeu…..se subînţelege, din contextul cărţii Evrei „1. Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. 2  Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit. 3  Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit El, când a zis: „Am jurat în mânia Mea, că nu vor întra în odihna Mea!” Măcarcă lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. (Evrei 4:1-3) Păcatul cu voia este expus de apostolul Pavel şi se arată şi pedeapsa care urmează.   Ele este un păcat conştient şi voluntar[15]. Ca şi terminologie cuvântul voit (gr.  Hekousiōs), este folosit de Petru (1 Petru 5:2) şi se traduce „ de bunăvoie”, care este opus păcatelor care se fac din neştiinţă sau slăbiciune. De asemenea termenul de cunoştinţă (gr. epignōsin), înseamnă o cunoaştere în sensul bun şi adânc al adevărului despre Cristos şi Evanghelia Sa. De asemenea avem termenul de împotrivitori” (gr. hypenantious), care arată natura acestui păcat şi înseamnă pus împotrivă, opus, ostil, adversar. Acest lucru înseamnă respingerea în mod deliberat, şi conştient al Evangheliei şi adevărului reprezentat în Ea. Ca şi definiţii ale păcatului cu voia se pot elabora câteva care se apropie de adevăr. 1. omul respinge în mod deliberat Cuvântul lui Dumnezeu, deşii acest a fost propovăduit corect 2. Acest păcat este făcut de către creştini, care deşi au fost în Biserică nu au avut parte de Naşterea din Nou. 3. Pedeapsa care arată că „nu mai rămâne jertfă pentru păcate” indică faptul că respingerea Jertfei lui Cristos (unicul mod de iertare), fiindcă nu mai există o altă variantă de mântuite şi ea se face în termenii lui Dumnezeu şi nu a omului. Evrei 10:26  „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate”, 4. în contextul „cărnii” o parte dintre credincioşi, evrei sau neamuri (şi din cauza persecuţiei), au rămas nehotărâţi, iar unii au trecut în tabăra opusă şi s-au împotrivit Evangheliei. Urmează pedeapsa respingerii lui Cristos Evrei 10:26  … nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, 27  ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi”. În mod clar este vorba despre creştinii din biserică, care au respins Evanghelia pedeapsa fiind dublă . Nu mai au nici o variantă pentru mântuire şi urmează să fie pedepsiţi în focul cel veşnic. Ca şi termeni pentru păcat avem a călcat în picioare” (gr. katapatēsas”), (Matei 5:13, 7:6.. 12:1), iar semnificaţia este „a arunca mărgăritare porcilor”, încearcă să valorific ceva care nu mai poate fi folosit, sau nu are valoare în ochii unor oameni. Această stare este una dintre cele mai dispreţuitoare forme de respingere, şi problema este tratată în mod neglijent şi insultător. Un alt termen folosit este a socotit „necurat” (gr. koinon), ca ceva comun obişnuit, prin care Dumnezeu este „redus” de la caracterul sacru la profan. În Vechiul Testament păcatul este exemplificat şi pedepsit „cine a disprețuit legea lui Moise moare fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori, cu cât mai rea pedeapsă gândiți că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfințit și L-a insultat pe Duhul harului?” În acest caz păcatul este comparat cu „dispreţul” pe care cineva îl arată faţă de Legea dată de Dumnezeu prin Moise şi respinge binecuvântarea oferită de Dumnezeu, aspect valabil şi în Noul Testament Termenul „insultat” (gr. enybrisas) înseamnă a trata cu dispreţ şi aroganţă şi a batjocori pe Dumnezeu sau Evanghelia, şi are mai mult un aspect verbal insultat” Evrei 10:15  Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce a zis: 16  „Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” 17  adaugă: „Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.” 18  Dar acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat”, ce ne indică faptul că ambele Legăminte au fost sfinţite prin sânge. Păcatul face[16] referire dispreţ şi batjocorirea Jertfei lui sus Cristos. În Vechiul Testament cine călca Legea lui Moise era omorât, iar pentru cel care respinge şi dispreţuieşte Evanghelia pedeapsa este şi mai mare. Ca şi esenţă a pedepsei este faptul că ştim de păcatul respectiv. Deuteronomul 32:35  A Mea este răzbunarea şi Eu voi răsplăti, Când va începe să le alunece piciorul! Căci ziua nenorocirii lor este aproape, şi ceea ce-i aşteaptă nu va zăbovi.” Un alt aspect este cunoaşterea caracterului şi promisiunilor lui Dumnezeu. Ca şi o mică concluzie este versetul din Evrei 10:31  Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!, atunci când faci păcatul în mod conştient repetat şi respingi Evanghelia. Ca şi o definiţie păcatul cu voia este o respingere voluntară a Evangheliei, şi acest lucru denotă că nu te poţi pocăi, iar Dumnezeu nu oferă o altă cale, iar dacă se continuă tot aşa omul va cădea sub pedeapsa lui Dumnezeu. Atunci când[17] păcătuim cu voia după ce am cunoscut adevărul, nu mai există decât o aşteptare înfricoşată a judecăţii lui Dumnezeu. O acuzaţie gravă este a călca în picioare „sângele legământului cu care a fost sfinţit”, (Evrei 6:6), cu referire la Jertfa lui Cristos, păcat care nu mai are iertare. Cunoaşterea creează responsabilitate, iar omul având liber arbitru decide, iar dacă după ce a auzit Evanghelia refuză şi se întoarce şi luptă împotriva ei Dumnezeu dă verdictul iar omul respective merge în Iad. 1 Petru 4:17  “Căci Suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?”. Dumnezeu este Suveran peste acest univers şi va judeca lumea. Este un lucru groaznic să cazi sub judecata lui Dumnezeu. De asemenea potirul mâniei lui Dumnezeu se va revărsa asupra necredincioşilor “Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17). În cazul acesta nu mai există nici o speranţă. Lepădarea de credinţă înseamnă apostazie (gr apostasia), apare ca şi substantiv Fapte 21:21, 2   Tesaloniceni 2.3 şi în Evrei 3:12  „Luaţi seama, deci, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu”. 1. Lepădarea de credinţă[18] se aplică credincioşilor care au cunoscut adevărul şi l-au respins. Ea poate îmbrăca forme doctrinare, sau teologice, prin care se resping sau se neglijează în mod intenţionat învăţături biblice 1 Timotei 4:1  „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor”, şi aspecte morale, care înseamnă trăirea în păcat. Romani 6:16  „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire”?. 2. Biblia avertizează de pericolul apostaziei care pândeşte pe cel necredincios în nenumărate versete din care cităm doar unul 1 Timotei 4:1  „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor”. Avem suficiente versete de lepădare de credinţă la modul real. Isaia 1:2  „Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea”, fiind vorba de poporul ales, sau Galateni 5:4  „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har”, verste care se aplică şi la nivel individual 2 Timotei 4:10  „Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmatia.” 3. Există etape care conduc credinciosul la apostazie. Prin necredinţă credinciosul nu priveşte cu seriozitate îndemnurile şi avertizările din Biblie. Când în ochii lui realitatea lumii este mai mare ca şi realitatea cerului el nu se mai apropie de Dumnezeu. Este amăgit de păcat şi devine îngăduitor cu păcatele personale. Prin împietrirea inimi el respinge Glasul lui Dumnezeu şi ignoră mustrarea. Duhul Sfânt este întristat, şi „stins” şi se depărtează de credinciosul în cauză. Atunci când apostazia are o formă continuată, există un punct sau o linie pe care o cunoaşte numai Dumnezeu, iar dacă persoana în cauză trece de acel punct nu mai are puterea de a se întoarce şi nu mai există iertare ( Evrei 6:4-5). În mod paradoxal ei se consideră creştini dar Pavel îndeamnă la verificare Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi. (2 Corinteni 13:5). Un om care este sincer ştie că Dumnezeu “ nu doreşte moartea păcătosului” (Ezechiel 18:23) şi primeşte pe toţi aceea care se căiesc şi se întorc la El. Matei 26:74  “Atunci el a început să se blastăme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe omul acesta!” În clipa aceea a cântat cocoşul”. 75  “Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar”. Pentru a pune în contrast păcate care se iartă şi păcate care nu se iartă, vom pune în opoziţie Harul şi predestinarea din care iese în evidenţă libertatea omului de a alege, fiindcă Dumnezeu nu ne-a creat roboţi.

6). LIBER ARBITRU. Ca şi o definiţie se poate spune că liberul arbitru, este puterea şi îndemânarea, iscusinţa, dibăcia sau   abilitatea omului, în desfăşurarea unei acţiuni, sau luarea unei decizii, fără să fie influenţat de cauze exterioare, evenimente anterioare, sau predestinare divină. În felul acesta liberul arbitru este o cauză şi nu un efect. În cazul acest libertatea omului de a acţiona este impusă de limitele umane, dar în sensul acesta este definită în mod negativ (ca absenţă a limitelor), dar această libertate nu poate intra în conflict cu legile morale care definesc fiinţa umană. Liberul arbitru se poate înţelege şi ca o consacrare a omului pentru afirmare esenţei sale. Libertinismul este „doctrina” extremă în cazul acesta iar opusul ei este determinismul, care afirmă faptul că acţiunile şi deciziile omului nu sunt libere ci rezultatul unor influenţe exterioare, circumstanţe externe, iar omul nu are control individual ci totul este hotărât dinainte. Determinismul este de două feluri, 1. Divin, în care o divinitate, în cazul nostru Dumnezeu este acela care hotăreşte acţiunile şi deciziile omului, fapta care nu este adevărat. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, (Exodul 34:6), aspect care este adevărat şi astăzi pentru că Dumnezeu este Imuabil, dar se ia în calcul şi Omniştienţa lui Dumnezeu care ştie ce se va întâmpla în viitor. 2. Natural în care se consideră că acţiunile şi deciziile omului sunt determinate de cauze şi factori naturali, iar libertatea omului este afectată numai în măsura în care aceşti factori se face simţită asupra sufletului ? Atunci când se pune problema libertăţii umane este necesar a realiza o teorie care să explice realitatea universală a naturii şi relaţia oamenilor cu ea. Dacă Universul este “raţional” este necesară succesiunea dintre cauză şi efect, iar fiecare acţiune şi efect trebuie să fie bazate pe o succesiune ne-întreruptă a cauzelor, până la cauza primară care este Dumnezeu, iar actul de liber arbitru este în cazul acesta un act necauzat, în afara lanţului de succesiuni cauzate. Lucrul acesta este posibil pentru că Dumnezeu a dat libertate omului de a alege în a crede sau nu a crede în existenţa Sa, a asculta sau a se răzvrăti împotriva Lui, dar urmând consecinţele de rigoare, şi cred că trebuie să menţionez Omniştienţa lui Dumnezeu care cunoaşte viitorul. Opusul aceste idei de a nega ordinea raţională, sau un desing inteligent, face ca universal în sine să fie iraţional. În acest mod nu avem o rezolvare satisfăcătoare cu privire la univers, om şi relaţia dintre ele. Filozofii au încercat să dea un răspuns aceste probleme. Socrate, Platon Spinoza, au viziuni diferite cu privire la libertatea umană, pe când   Lebniz crede că nimic nu este întâmplător ci totul este cuprins în planul divin al lui Dumnezeu. Descartes pune omul pe acelaşi plan cu divinitatea, iar când greşim este datorită faptului a unei cunoaşteri finite. Deşi cunoaşterea omului[19] este finită, rămânem egali cu divinitatea şi chiar superiori. Contradicţia este evidentă şi lipsită de logică. Pe de altă parte Nietzsche consideră faptul că doar clasele superioare (aristocraţii) sunt capabili de a avea acest liber arbitru, iar clasele inferioare nu sunt capabile de a experimenta acest sentiment. Kant la rândul său susţine faptul că libertatea omului este un postulat care este necesar pentru consecinţele morale ale omului. Pe de altă parte Kierkegard percepe două sfere ale existenţei umane pe care omul poate să le aleagă aestetică (legată strâns de hedonism) şi calea etică care include o datorie, care reprezintă o pierdere a responsabilităţii umane, dar concepţia nu este satisfăcătoare şi recomandă a treia cale în care omul se supune voii lui Dumnezeu şi în momentul în care omul face acest lucru are o libertate adevărată, el se apropie de adevăr, deşi a renunţat la teologie şi s-a afirmat ca filozof. „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”(Ioan 8:32). Din momentul în care religia creştină se răspândeşte tot mai mult, se pun în opoziţie problema răului şi a liberului arbitru, pentru că Dumnezeu este Omipotent şi Omniştient, poate împiedeca răul, iar atributele Sale se răsfrâng şi în viitor, iar acţiunea umană este decretată înainte de către El. Dar conform Bibliei lucru acesta nu este adevărat şi aşa cum amintit la început nu suntem roboţi ci fiinţe libere responsabile de alegerea noastră. Dacă se pune problema în felul acesta Dumnezeu prin Omnipotenţa Sa se poate afirma că este “responsabil de tot răul din lume”, iar îndemnurile morale nu îşi mai au locul. Dar să ne amintim că răul s-a produs prima dată în cer de către Satan şi îngeri lui care este iar acest lucru este adevărat pentru o vreme “în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. (Ioan 16:11). Din acest punct de vedere predestinarea care va fi abordată mai târziu este o falsă abordare teologică. Deşi pentru gândirea umană mila lui Dumnezeu faţă de mânia Sa apar ca şi aspecte paradoxale, iar oamenii sunt responsabili morali pentru deciziile şi acţiunile lor, liberal arbitru, deşi apare ca o contradicţie, rămâne o falsă problemă, dar şi cu multe dispute. Augustin era adeptul predestinării şi susţinea că doar cei aleşi de Dumnezeu vor fi mântuiţi, iar răul era absenţa binelui, aşa cum întunericul este absenţa luminii. El crede şi faptul că binele este coruptibil, iar răul pătrunde la fiinţele care au liber arbitru. Dar ce spune Augustin nu este adevărat fiindcă Biblia afirmă „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. (Romani 11:32). La această doctrină se opune şi Pelegialismul care deşi este o doctrină eretică susţine că prin graţia divină oamenii au libertatea de a alege sau nu calea oferită de Dumnezeu. În conformitate cu învăţătura Bibliei, Dumnezeu a oferit libertate se alegere a omului, iar răul este o alegere greşită. Îndemnurile date de Dumnezeu indică faptul că nu există ceva dinainte stabilit în ceea ce priveşte deciziile şi acţiunile sale cu privire la alegerea făcută de om, iar noi avem libertatea de a urma sau nu sfaturile Sale. Liberul arbitru se manifestă în plan temporal pentru oameni şi Omnipotenţa, Omniştienţa şi Eternitate lui Dumnezeu, nu afectează acum capacitatea oamenilor de a se manifesta liber în vieţile lor, dar în Escaton prin Eternitatea Sa, sau “planul voii Sale”, ne indică un plan în ceea ce priveşte sfârşitul lumii după care are loc un nou început “Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era”. (Apocalipsa 21:1). În acest sens omul are libertatea de a accepta şi urma planul divin, iar refuzul în cazul acesta înseamnă Iad. Evrei 4:3  “Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit El, când a zis: „Am jurat în mânia Mea, că nu vor întra în odihna Mea!” Măcarcă lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii”. Părerile sunt împărţite chiar şi în cadrul religiei creştine astfel Calviştii neagă liberul arbitru al omului, şi este de acord cu doctrina predestinării, în care unii dintre oamenii sunt aleşi pentru mântuire, iar alţii sunt damnaţi. Pa de altă parte Arminianismul (sec XVII), afirmă faptul că liberul arbitru poate exista fără a limita putere lui Dumnezeu. Se foloseşte termenul de „oi şi capre” din Matei 25:32 termen folosit la judecata neamurilor şi este de acord cu predestinarea. El se axează pe dragostea lui Dumnezeu când este vorba de alegere în detrimentul Omnipotenţei lui Dumnezeu, iar alegerea ţine de destin, iar Jertfa lui Cristos este valabilă pentru toţi oamenii. Sunt contradicţii evidente, fiindcă destinul omului ţine de alegerea făcută de om, prin libertatea dată de Dumnezeu şi cred că aici trebuie să ne axăm mai mult pe Omniştienţa lui Dumnezeu care cunoaşte viitorul. Religii necreştine sau ateismul la fel au păreri diferite în ce priveşte liberul arbitru. Islamul consideră faptul că alături de creştinism şi iudaism există un singur Dumnezeu, numit Alah, care are ca şi calităţi omnipotenţa şi omniştienţa care este Creatorul universului. Cuvântul islam înseamnă a te supune voinţei lui Alah, iar în faţa lui toţi oamenii sunt egali, iar musulmanii trebuie să urmeze învăţăturile Coranului. În cazul acesta se exclude liberul arbitru, dar mai avem o problemă, fiindcă Mahomed[20] s-a născut la Meca în anul 570, iar în urma unei „revelaţii” înfiinţează o nouă religie, iar în 630 cucereşte Meca şi religia musulmană se extinde. Biblia justifică cruzimea triburilor de evrei care au omorât bătrâni şi copii când au cucerit Canananul iar Coranul motivează gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata 33), dar este o falsă comparaţie. O altă problemă[21] este că Mahomed face o teologie de capul lui, de jos în sus, împrumută versete din Biblia, dar vorbeşte foarte urât la adresa lui sus Cristos şi a Mariei. Totuşi evreii, creştinii şi Musulmanii au un tată comun pe Avaram, care la început a avut doi fii pe Ismael şi pe Isaac fiul făgăduit de Dumnezeu. Fiecare din ei au destine diferite în generaţiile care descind din ei în viitor „Îngerul Domnului i-a zis: „Iată, acum eşti însărcinată şi vei naşte un fiu căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui.” (Geneza 16:11-12). La fel se întâmplă şi în dreptul fiului promis, Issac şi a generaţiilor care se vor desprinde din el prin promisiune făcută de Dumnezeu lui Avram. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. (Geneza 12:2-3), prin Cristos. Existenţialismul[22] (Kierkegaard) este o doctrină filozofică care este caracterizată de o accentuarea libertăţii şi propagarea libertăţii individuale şi a subiectivităţii, el cuprinde un sistem de idei, o morală ţi o învăţătură bazată pe acţiune. În sensul acesta liberal arbitru[23] este acceptat fiindcă include angajament şi responsabilitate, iar omul îşi alege singur calea. Privind aşa de multe viziuni şi aspecte ale liberului arbitru, considerăm că omul are un destin, dar acesta este ales de om, iar Dumnezeu nu este responsabil de producerea răului în lume, fiindcă de la început omul a avut posibilitatea alegeri Geneza 2:15  16  Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”. În esenţă totul se reduce în a asculta sau a nu asculta de poruncile date de Dumnezeu atunci şi acum. Mergând pe firul acestei idei “vei muri negreşit” sau Romani 6:23  “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” se abordează o altă problemă, aceea predestinării omului de care am amintit mai sus.

 7). PREDESTINAREA[24]. De la început este necesar să fac precizarea faptului că predestinarea este un subiect controversat şi există versete pro şi contra, şi se pune întrebarea dacă ea este biblică. Cred că este o falsă problemă teologică pentru că oamenii nu au fost creaţi să meargă în Iad. Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”. De asemenea este adus în discuţie şi versetul aşa de mult cunoscut. Romani 11:32  „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” sau Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. De asemenea Domnul ne spune Romani 11:32  „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi”. În cazul de faţă alegerea este a omului, este liber arbitru de care am vorbit mai sus, fiindcă nu suntem creaţi ca şi roboţi, ci ca fiinţe umane, cu libertate de alegere dată de Dumnezeu. Din alt punct de vedere tot Scriptura afirmă .Romani 8:29  Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. 30  Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit sau în Efeseni 1:5  ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale. Sunt mulţi oameni care se opun doctrinei predestinării iar alţii afirmă că este o doctrină biblică. Cuvântul predestinat este de origine greacă “proorizo, cu înţeles de determinat mai dinainte,” “ordonat,” “decis dinainte”. În aceşti termeni Dumnezeu ştie ce se va întâmpla dinainte, în realitate, potrivit cu citatul de mai sus. Domnul stabileşte care persoane vor fi conform cu imaginea Fiului Său, Ymago Dey, fiind aleşi şi mântuiţi (Matei 24:22, ….2 Petru 1:10). Din acest punct de vedere poate fi o doctrină biblică, şi mergând pe firul acestei idei, se aminteşte că nimeni nu merită să fie mântuit, fapt care este adevărat, dar atunci trebuie să scoatem din ecuaţie Harul lui Dumnezeu, care este o realitate.   Se aduce în atenţie şi versetul care spune (Romani 3:23), „toţi am păcătuit” şi Romani 6:23  „Fiindcă plata păcatului este moartea:……… ” care înseamnă Har. În cazul acesta avem de a dace cu dreptatea lui Dumnezeu, dar şi cu îndurarea Sa. Dacă Dumnezeu alege pe cei care sunt mântuiţi cum rămâne cu libertatea de alegere, „liber arbitru” tratat anterior ? În Biblie găsim că cei care aleg să creadă în Cristos vor fi mântuiţi (Ioan 3:16; Romani 10:9-10), şi nu găsim loc în Biblie în care Dumnezeu să refuze un om care îl caută pe Dumnezeu Deuteronomul 4:29  Şi dacă de acolo vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău, Îl vei găsi dacă-L vei căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău, iar Dumnezeu este Imuabil. Sub acest aspect predestinarea se împleteşte cu persoanele care sunt atrase de Dumnezeu (Ioan 6:44), şi care primesc mântuirea Romani 1:16  „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului”. Deci Dumnezeu predestinează pe cei care vor fi mântuiţi, însă noi alegem pe Isus Cristos, pentru a avea viaţă   veşnică. Contradicţia este evidentă, dar alţi credincioşi susţin că ambele variante, alegerea lui Dumnezeu şi a noastră sunt adevărate în mod egal. Nu sunt de acord cu faptul că ambele variante sunt adevărate ci mai degrabă cu faptul că Dumnezeu ştie dinainte ce se va întâmpla, aducând în discuţie atributul Omniştienţa lui Dumnezeu, care înseamnă şi Cunoaştere cu privire la El însuşi la modul complet şi toate lucrurile posibile trecute, prezente şi viitoare, care îi sunt cunoscute, fiindcă Dumnezeu este atemporal. Psalmi 139:16  „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Acest aspect nu se referă numai la David ci la fiecare persoană umană şi la întreaga specie umană. Dar suntem prea mici să dăm un verdict categoric şi Pavel însăşi recunoaşte această stare finită a omului în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Romani 11:33  „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse Sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese Sunt căile Lui!”.

8). HARUL[25]. Ca şi o scurtă definiţie, Harul însemnă milă nemeritată. El implică subiecte ca mântuirea, pocăinţa regenerarea (Naşterea din Nou), şi dragoste omului faţă de Dumnezeu. Cuvântul echivalent din Vechiul Testament este hesed, care înseamnă îndurare, dragoste statornică, bunăvoinţă, loialitate bunătate. Cuvântul se întâlneşte în contextul Legământului mozaic de la Sinai prin care Dumnezeu îşi arată îndurarea faţă de popor, iar acesta trebuie să răspundă prin ascultare şi dragoste. Mai există cuvântul hen care înseamnă favoare nemeritată dar nu este un cuvânt care indică Harul sau o relaţie cu Dumnezeu,   dar omul poate face un hen doar altui om, dar nicidecum lui Dumnezeu. În contrast avem cuvântul Lege căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. (Ioan 1:17), dar şi Legea dată de Dumnezeu lui Moise era tot prin Har. Există ideea de promisiune în Noul Testament Galateni (3:16-22) şi în cartea Evrei. Acest lucru ne indică faptul că Harul a fost dat înainte de Lege, pentru că Dumnezeu i-a tratat pe Avram Isac şi Iacob, în baza unei promisiuni, dar pe poporul evreu la tratat în baza Legii conform Legământului mozaic. Harul este înainte de Lege, fiindcă alegerea Israelului ca şi popor a lui Dumnezeu   este alegerea liberă a Domnului şi nu „a neprihănirii” a evreilor. Iniţiativa vine din partea lui Dumnezeu şi nu a omului Deuteronomul 7:7  „Nu doar pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi Sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. 8  Ci, pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică, şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna Lui Faraon, împăratul Egiptului”. Şi profeţii Vechiului Testament au chemat oamenii la pocăinţă dar ei vizau interiorul inimii omului şi o inimă schimbată care este un dar de la Dumnezeu Ezechiel 18:32  „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi.” În cartea Psalmilor avem cuvinte ca ( bunătate şi credincioşie, cei care se încred în Tine, credincioşi), care corespund cuvântului „hesed, hasid, hasidim”. Psalmi 5:7  „Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să intru în casa Ta, şi să mă închin cu frică în Templul Tău cel Sfânt”. În Noul Testament[26] cuvântul în greacă este  charis –   care corespunde cel mai bine cuvântului hen. Termenul de Har este considerat mai bun fiindcă include mai bine puterea divină prin care omul este înnoit şi înzestrat cu o viaţă morală şi sfântă conform Scripturii. În Evangheliile sinoptice, deşi cuvântul Har nu apare el este prezent prin ce a făcut sus care afirmă că a venit să mântuiască pe cei pierduţi, iar prin pilde ne învaţă doctrina Harului, ca exemplu prin Pilda fiului risipitor pe care tatăl l-a primit deşi fiul nu merita acest lucru (Luca 15:20-24) Harul lui Dumnezeu este un dar oferit oamenilor dar   pentru mântuire este necesară credinţa şi pocăinţa. În Evanghelia după Luca, Harul are sensul de favoare pe care un om o face altui om (Faptele Apostolilor 24:27), dar se prezintă şi ca ceva dinamic din care rezultă curaj şi o mărturie în a vesti Evanghelia Fapte 4:33, 13:43  „Şi după ce s-a împrăştiat adunarea, mulţi din Iudei şi din prozeliţii evlavioşi au mers după Pavel şi Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei, şi-i îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu”. Aici observăm aspectul universal al Cuvântului lui Dumnezeu. Luca aduce împreună termenii de Har şi Evanghelie „Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?” (Luca 4:22), Fapte 20:24 “Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfîrşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evaghelia harului lui Dumnezeu”. Astfel lucrurile încep să prindă contur, iar cuvântul Har se foloseşte tot mai mult în saluturile lui Pavel din scrisori şi în benedecţie, la care se adaugă cuvântul pace. Ca temelie pentru doctrinei pe care o foloseşte Pavel se află în cartea Romani în care el afirmă că suntem justificaţi prin credinţă Romani 1:16,   „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”. (Romani 3:20). În altă ordine de idei credinţa este răspunsul omului faţă de Harul lui Dumnezeu, Romani 5:2, care este darul lui Dumnezeu “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu”. (Efeseni 2:8) Credinţa   este necesară şi vitală prin ea însăşi şi lucrează prin dragoste. Credinciosul raportat la Harul lui Dumnezeu, mai corect poziţia pe care o are nu depinde de el ci de voia lui Dumnezeu. În acest caz doctrina alegerii are două funcţii : 1. “limitează independenţa umană şi auto-îndreptăţirea, şi arată că Dumnezeu este complet liber atunci când acordă o favoare” 2 Timotei 1:9  „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după Hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii”, iar procesul din viaţa credinciosului, chemarea, credinţa, pocăinţa se datorează Harului lui Dumnezeu, dar nu se lasă afară nici responsabilitatea omului căruia i se cere ascultare Romani 1:5 „prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile,” 2. La fel şi prin botez nu se prezintă un adevăr subiectiv ci unul obiectiv al credinţei celui în cauză. În celelalte scrieri din Noul Testament Petru percepe Harul în aspecte obişnuite ale alegerii prin Legământ şi moştenire, sau cu referire la gloria viitoare a credinciosului 1 Petru 5:10  „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi”. În cartea Evrei scrisă de Pavel, Harul „cuvinte de har”, expresie folosită de autor este legat de suferinţele lui Cristos, şi este utilizat în aspecte care privesc mulţumirea omului faţă de Dumnezeu dar Şi ca o consacrare. De asemenea găsim expresia :”tronul harului”, în care se uneşte măreţia divină cu Harul şi formula Duhul Harului. Evrei 4:16  „Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie”. Ioan vorbeşte mai puţin despre Har dar se focalizează pe dragostea lui Dumnezeu, iar ideea de Har este raportată la „viaţă veşnică”. La fel Harul şi Adevărul caracterizează Cuvântul Întrupat (Ioan 1:14), care sunt un ecou al „îndurării şi adevărului” lui Dumnezeu (hesed we’ ‘emet) din Exodul 34:6 . Se poate trage o mică concluzie că „religia Bibliei „este o religie a harului, sau dacă nu, nu este nimic… nici har, nici Evanghelie” (Grace in the New Testament, p. xv), Moffatt). Această graţie o datorăm divinului Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. (Romani 5:2). O problemă deosebită este Chemarea eficace[27], atunci când se discută despre alegere, Har, sau predestinare şi suveranitatea lui Dumnezeu. Întrebare se referă la ce anume face Dumnezeu atunci când intervine pentru a duce o persoană la credinţă. Au fost dispute în istoria Bisericii, între şcoala augustiniană şi şcoala semi-pelagiană, cu puncte de vedere diferite. Referinţa se face la momentul în care un om păcătos vine la credinţă, iar calvinismul, arminianismul, augustinianismul, semi-pelagianismul, sunt de acord că Harul lui Dumnezeu este o cerinţă absolută pentru mântuire. Se pun diferite întrebări dar cel mai bun este un răspuns biblic pentru care se apelează la texte din Scriptură. Efeseni 2:1-3  „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.  Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”. Pavel le aminteşte efesenilor faptul că au fost treziţi de la moarte la viaţă. Morţii nu pot colabora cu nimeni, nici Lazăr când a murit, nu a fost întrebat şi mort nu a cooperat cu nimeni. Prin puterea divină Isus a poruncit, iar cel care era mort a înviat, această ilustraţie fiind o analogie. În timp ce oamenii sunt morţi în păcat Dumnezeu îi aduce la viaţă veşnică şi prin Duhul Lui schimbă inima omului. Pavel continuă mai departe şi arată suveranitatea lui Dumnezeu care intervine şi schimbă inima omului de la moarte la viaţă veşnică Efeseni 2:4 -7 „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,  cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus”. Pavel se referă la minunile Harului, farmecul predestinării şi alegerii noastre în Cristos. El reaminteşte faptul că mântuirea care se primeşte prin Har Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă…………”. Dar rămâne întrebarea de ce sunt aşa de mulţi oameni care nu cred în Cristos, ci din contră unii luptă pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Răspunsul este faptul că Dumnezeu ne-a creat fiinţe libere, iar regenerarea inimi este o condiţie a mântuirii. Faptul că există diferenţe între teologia reformată şi teologia non-reformată, cu privire la diferitele aspecte ca regenerare şi credinţă, dar nu se poate ca regenerarea să se producă înaintea credinţei aşa cum cred unii dintre evanghelicii de astăzi 1 Corinteni 3:6  „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”. Doar Dumnezeu prin Duhul Sfânt are puterea să schimbe inima omului. Dumnezeu, nu respinge nici un om care doreşte să se împace cu El, dar nici nu obligă pe nimeni la o relaţie mântuitoare cu Isus Cristos. Problema monergismului şi sinergismului este dacă Harul regenerării este eficace, sau nu, în alţi termeni dacă Harul este irezistibil pentru toţi oamenii sau doar pentru unii dintre oameni. Înainte de a fi cineva mântuit este nevoie de Har, credinţă şi de cooperarea omului. În subiectul de faţă este vorba despre neprihănirea lui Dumnezeu care face oferta oamenilor dar decizia rămâne în mâna fiecărui individ. Dacă se ia textul din Romani dat de Pavel găsim în el un „lanţ de aur” Romani 8:28-29  „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.  Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. 30  Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit”. Aici avem o ordine care începe cu ceea ce   se numeşte cunoaşterea (Ominştieţa lui Dumnezeu, un atribut netransmisibil), „predestinarea”, chemarea, îndreptăţirea şi proslăvirea celui care a răspuns chemării lui Dumnezeu. se scoate în evidenţă cuvântul „toţi”, iar în baza Omniştienţei Dumnezeu ne „alege”, iar Dumnezeu nu vorbeşte despre întreaga lume, despre cei care ştie că nu vor primi Cuvântul Lui, ci   despre cei care acceptă mântuirea şi doar aşa se poate spune că sunt predestinaţi, care sunt cunoscuţi dinainte şi chemaţi la mântuire. Astfel toţi care sunt cunoscuţi mai dinainte, sunt chemaţi de Dumnezeu, sunt îndreptăţiţi, predestinaţi şi vor fi proslăviţi. Un al doilea punct de vedere este faptul că   deşii Cristos a murit pentru păcatele întregii umanităţi, toţi oamenii beneficiază de mântuire Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, şi totuşi vedem aşa de mulţi oameni necredincioşi, chiar dacă există şi o poruncă în sensul acesta Faptele Apostolilor 17:30  „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” deci omul are liber arbitru în alegerea sa. În sensul acesta predestinarea „spre Iad”, nu are suport biblic pentru că omul nu a fost creat pentru aşa ceva. Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”!, iar Harul irezistibil se aplică întru-un anumit fel celor chemaţi special pentru o lucrare, un credincios sau mai mulţi, apropo de marile treziri spirituale din istorie. În final hotărârea de a accepta oferta lui Dumnezeu la mântuire prin Cristos rămâne la alegerea fiecărui individ în parte judecata nefiind colectivă Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. (Matei 25:32-33)

9). CONCLUZII. În momentul în care Dumnezeu dă porunci, decrete, hotărâri, acestea se pun în aplicare indiferent de voinţa altor fiinţe, îngeri sau oameni şi acest lucru se numeşte voia Sa hotărâtoare, dar este şi atributul Omnipotenţei care se poate da ca exemplul în momentul în care Cristos judecă lumea. Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”! Spre deosebire de oameni, îngerii răi nu se pot pocăii şi vor sfârşi în Iadul şi pedeapsa veşnică. O parte dintre îngeri sunt legaţi până la judecată „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată;” (2 Petru 2:4), dar alţii sunt liberi şi strică lucrarea lui Dumnezeu, în frunte cu Satana care va fi şi El judecat în final. Apocalipsa 20:10  „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”. În Iad vor ajunge şi oamenii care s-au împotrivit lui Dumnezeu, Cuvântului Său şi au făcut voia lui Satana Apocalipsa 21:8  „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Am făcut referinţă   la păcatele făcute de îngerii care nu mai au scăpare din faţa mâniei lui Dumnezeu, în contrast cu oamenii care în funcţie de deciziile şi acţiunilor lor, vor ajunge în cerul lui Dumnezeu în binecuvântarea sau în Iad, care înseamnă pedeapsă veşnică. În faţa omului stă alegerea fiindcă este o fiinţă liberă care poate sa aleagă drumul pe care merge. Jertfa lui Isus Cristos poate să ierte toate păcatele, oferă omului mântuire şi salvare, deci viaţă veşnică şi totuşi, Există puncte de vedere diferite asupra păcatelor omenirii, care tratează păcatul în mod diferit, dar calviniştii sunt cel mai aproape de adevărul biblic. Ei cred şi susţin conceptul de „depravare totală”, pocăinţă, şi faptul că numai dacă ne întoarcem la Cristos şi Jertfa Sa, prin puterea Duhului Sfânt, avem posibilitatea mântuiri dacă rămânem credincioşi până la capăt. Pentru cest lucru este necesar să crezi în Isus CristosFiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. (Ioan 3:16). Şi totuşi Biblia menţionează trei păcate pe care omul le poate face şi care să nu fie iertate. În cazul păcatului denumit Hula împotriva Duhului Sfânt, contextul în care se face acest păcat este destul de clar, Isus prin Duhul Sfânt face minuni, dar este acuzat că le face prin puterea lui Satana. De asemenea în mod analog atunci când atribuim răul legat de Persoana lui Dumnezeu, este posibil să facem acest păcat. În ceea ce se întâmplă azi în lume, a respinge în mod constant îndemnul Duhului Sfânt la pocăinţă, se poate ajunge şi la Hulă, iar persoana moare în necredinţă. La fel a nega minunile sau vindecările actuale în totalitate, înseamnă a nega şi lucrarea Duhului Sfânt în lume, iar a le atribuii pe toate Satanei, este extrem de periculos şi mai bine ne abţinem. În Biblie persoanele care au fost vindecate prin minunile făcute de Isus Cristos, ulterior au dat slavă lui Dumnezeu şi acest aspect merită reţinut, dar numai pentru o judecată analitică fără a da un verdict categoric. Dumnezeu[28] a făcut minuni în poporul Israel, dar acestea nu l-au determinat să se întoarcă cu faţa la Dumnezeu. La rândul lui Isus a făcut minuni, dar au fost o majoritate care nu au crezut în El.   De asemenea scopul pentru care Isus a făcut minuni este unu de autentificare a Persoanei Sale ca fiind Fiul lui Dumnezeu (Fapte 2.22, 2 Corinteni 12:12), „fiind temelia credinţei noastre fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. (Efeseni 2:20). Dumnezeu mai face minuni[29] şi astăzi şi există o posibilitate reală ca minunile să aibă loc, (1 Corinteni capitolele 12-14) , dar perspectiva trebuie mutată, în ceea ce priveşte darul Duhului Sfânt, care pot fi dăruite şi azi oamenilor. Dar în primul rând trebuie să ne amintim că Duhul Sfânt este suveran şi în ceea ce priveşte aceste daruri spirituale (1 Corinteni 12:7-11). Motivaţia pentru primirea acestor daruri spirituale sunt semnele unui apostol Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi. (2 Corinteni 12:12). În afara acestor persoane au fost persoane care au fost simpli creştini care au primit în mod excepţional aceste daruri. Spre sfârşitul relatării din Faptele Apostolilor, accentul se mută pe vestirea Evangheliei. Dar şi azi se fac vindecări miraculoase, şi în principiu ele se fac atunci când Dumnezeu vrea să zidească Biserica în medii ostile, dar nu şi ca spectacol pe diferite scene şi la comanda unor oameni. Despre păcatul care duce la moarte avem un singur verset în 1 Ioan 5:16, şi este foarte greu să te pronunţi supra lui. În fiecare secol aproape el a fost perceput şi înţeles diferit, sifilis, sida, iar acum există cel puţin cinci variante cu privire la el, fiind privit ca un păcat deliberat, un viciu de care nu poţi să scapi, a lua Cina Domnului în chip nevrednic, ucidere, păcatul blasfemiei, o formă specială de fărădelege, păcatul apostaziei, pasajul din Evrei 6, etc. De fapt toate păcatele enumerate mai sus duc omul la moarte. Păcatul[30] care duce la moarte are totuşi un specific, în sensul că este comis în mod deliberat şi continuu, fără intenţie de pocăinţă. În Harul lui Dumnezeu permite omului să păcătuiască fără ai pedepsi pe loc, dar după un timp de stare de păcat, omul trece o linie imaginară, un punct din perspectiva omului, dar un moment precis, decis de Dumnezeu în care El hotăreşte să pedepsească persoana respectivă, şi îi ia viaţa fizică, omul acela moare în păcat şi moarte spirituală. Pentru noi este greu să realizat acel moment, totuşi Duhul Sfânt va fi lumină pentru noi şi în această privinţă. Al treilea păcat despre care Biblia spune că nu se iartă este Păcatul cu voia, despre care ne vorbeşte în mod indirect cartea Evrei. El este un păcat subînţeles „Am jurat în mânia Mea, că nu vor întra în odihna Mea!” Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. (Evrei 4:1-3), fiind un păcat făcut în mod deliberat şi voluntar. Din terminologia folosită de apostolul Pavel ne dăm seama de gravitatea acestuia şi de ce nu este iertat. Termenii folosiţi de Pavel sunt de bunăvoie, împotrivitori, împotrivă, opus, ostili, adversari, iar ca rezulta înţelegem faptul că acest păcat este făcut de creştinii din biserică, fără Naşterea din Nou, resping Jertfa lui Isus Cristos, sunt nehotărâţi, şi cedează în faţa prigoanei, sau a unor împrejurări nefavorabile, sunt oportunişti, iar în viaţa lor predomină roadele firii descrise în Galateni 5.19-20. De asemenea ei calcă în picioare Jertfa lui Cristos prin gândire decizie şi acţiune, iar în cazul acesta nu mai există Jertfă pentru păcat. În cazul în care cineva respinge Jerfa lui Isus Cristos, Dumnezeu nu a oferit o altă cale spre mântuire, şi numai există decât o aşteptare a judecăţii lui Dumnezeu „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!”. O acuzaţie gravă se găseşte în cartea Evrei 6:6 în care se calcă în picioare „sângele legământului cu care a fost sfinţit” şi nu mai există iertare. De asemenea judecat începe de la Casa lui Dumnezeu, aspect enunţat de Petru. Lepădarea de credinţă este Apostazie, pentru la început au crezut adevărul, dar apoi l-au respins, pericol care pândeşte pe fiecare credincios. Apostazia nu începe brusc ci în etape care începe cu superficialitate, neseriozitate, şi sfârşeşte în necredinţă şi împietrirea inimi în formă continuată. Unii se consideră creştini, dar alte persoane trec pe faţă în tabăra adversă şi fac voia Satanei. Pentru a încerca să înţelegem acest subiect controversat am pus în opoziţie Harul lui Dumnezeu şi Predestinarea, din care rezultă liber arbitru dar şi vina omului în cazul în care face aceste păcate. Dumnezeu a creat omul ca şi o fiinţă liberă, nu în postura de „robot”, cu porunci clare, în ceea ce priveşte acţiunile şi deciziile pe care le ia vizavi de voia lui Dumnezeu. Azi se face mul caz de „liber arbitru”, dar în realitate sau eşti rob la Satanei sau fiu al lui Dumnezeu. Romani 6:16  „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, Sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire”? Libertatea omului se raportează la voinţa divină, deciziile şi acţiunile omului sunt cunoscute de Dumnezeu prin atributul Omniştienţei. Omul ia decizii condiţionat şi de factori naturali sau circumstanţe, dar tot sub umbrela Omnipotenţei şi Omniştienţei lui Dumnezeu care lasă totuşi libertate omului de a asculta sau de a se împotrivi învăţăturilor şi voinţei Sale, cu consecinţele de rigoare Raiul sau Iadul cel veşnic. Preţul nespus de mare pe care l-a dat Dumnezeu, pentru a mântui umanitatea exclude predestinarea ca argument ca omul să meargă în Iad. Cei care se opun prin „argumente” ştiinţifice, filozofice sau e altă natură, nu au un răspuns satisfăcător la libertatea omului, nu au un punct de referinţă absolut, iar Socrate, Platon Spinoza, Kierkegard, percep această problemă total diferit unii faţă de alţii. Biblia dă răspunsul corect „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”(Ioan 8:32), o libertate care este de dorit şi cu un final fericit, dar care implică şi problema răului din univers, în contradicţie cu bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este o sursă a răului, ci Satana care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi care a înşelat şi pe unii dintre oameni să facă la fel, Diavolul fiind deja judecat şi îşi aşteaptă pedeapsa. Deşi nu ne place un Dumnezeu care iubeşte poate fi în acelaşi timp drept, mânios şi care pedepseşte păcatul. Dumnezeu îndeamnă oamenii la pocăinţă, fiind vorba de voia Sa povăţuitoare, dar lasă libertate omului să aleagă şi să decidă cale pe care o va urma. Liber arbitru există în plan terestru şi temporal în dreptul umanităţii dat la nivel divin în plan atemporal există Omnipotenţa, Omniştienţa şi Eternitate şi alte atribute ale naturii lui Dumnezeu, dar care nu afectează libertatea de alegere a omului, în schimb el este avertizat în ceea ce priveşte veşnicia sa, binecuvântare sau pedeapsă veşnică. La fel se întâmplă şi cu religiile ne-creştine ca Islamul care diferă în mod radical de iudaism sau creştinism, prin însăşi faptul că a fost fondat la 600 de ani după Cristos, iar ca religie avem un sincretism religios în care se îmbină gândirea umană cu pasaje din Scriptură, chiar dacă au acelaşi Tată pe Avaram şi acelaşi Dumnezeu dar nu un Dumnezeu revelat ci invers. Ei vorbesc urât despre Maria, Isus Cristos, iar cruzimile islamului făcute în numele lui Alah nu au nici o justificare. Pentru islam promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avram sau avertismentul din (Geneza 12:2-3), nu are valoare. Ei îşi uită propria lor „ misiune” „……El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui.” (Geneza 16:11-12). Văzând aşa de multe perspective şi aspecte ale liberului arbitru, considerăm că omul are un destin, dar acesta este ales de om, iar Dumnezeu nu este responsabil de producerea răului în lume, fiindcă de la început omul a avut posibilitatea alegeri (Geneza 2:15 -16). Omul a fost avertizat cu privire la alegerea pe care o face. Un aspect deosebit este Harul lui Dumnezeu oferit din belşug tuturor oamenilor. Şi Legea dată de Dumnezeu poporului evreu prin Moise la muntele Sinai a fost dată tot prin Harul lui Dumnezeu, ca şi Revelaţia Naturală şi Revelaţia Specială prin Cuvânt şi prin Cristos. Înainte de toate lucrurile oferite omului după căderea în păcat şi blestemul lui Dumnezeu a fost Harul care s-a revărsat peste omenirea căzută în păcat. Harul este oferit la toţi oamenii pentru mântuire, dar condiţia este credinţa şi pocăinţa. Harul şi Adevărul este şi Cuvântul Întrupat, Isus Cristos, iar prin descoperirea de Sine a lui Dumnezeu prin formele arătate mai sus se poate vorbi despre Imuabilitatea lui Dumnezeu, care rămâne acelaşi, în decizii acţiuni şi raportare prin dragoste faţă de omul căzut în păcat. O problemă este Harul eficace descris în cartea Romani cap 8 – 9 prin care se dă impresia ă doar unii oameni sunt mântuiţi, cei aleşi de Dumnezeu, dar aici este necesar să se ţină seama de Suveranitatea lui Dumnezeu, planul Lui, atributele Omnipotenţei şi Omniştienţei, iar sub acesta perspectivă, modalitatea de interpretare se schimbă. Reamintim statutul omului de fiinţă liberă, care din păcate în majoritate alege răul şi necredinţa, dar şi voinţa omului de a alege să asculte prin lucrarea Duhului Sfânt, prin cooperare, sau să nu asculte de Dumnezeu prin îndemnul firi pământeşti sau vocea lui Satana. Dumnezeu oferă neprihănire tuturor oamenilor dar decizia finală este a omului. În cazul acesta predestinarea este cumva sinonimă cu ceea ce se numeşte cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu cu privire la deciziile omului. Cristoas nu a murit doar pentru o parte din umanitate ci pentru toţi oamenii, sub acest aspect Jertfa de pe Calvar este completă infinită şi universală. Omul nu a fost creat pentru Iad, care era destinat lui Satan şi îngerilor care s-au răzvrătit, dar acolo ajung şi oameni care refuză să creadă, sau chiar se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, dar şi mai grav se închină lui Satana. Azi există „biserici” sataniste şi au existat cel puţin două concilii. Răul luptă pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Reamintim ce spune Biblia despre Dumnezeu. Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, amintind doar unul din atributele Sale. Dacă încercăm să le luăm pe rând ne gândim la scopul lui Dumnezeu atunci când a creat omul Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Omul este considerat ca şi o cunună a creaţiei, iar Dumnezeu dorea să aibă o relaţie de părtăşie cu omul în dragoste şi în sfinţenie. Există o realitate a cerului, care este un loc în care locuieşte Dumnezeu, îngerii Lui şi este o destinaţie a credincioşilor, aflat în universul spiritual, dar este şi o stare. Oamenii care cred în Isus Cristos şi se pocăiesc ajung în cer. El este descris sub multe forme care indică o stare de fericire şi binecuvântare. Există o realitate a Iadului de care trebuie să ţinem seama pentru că este descris în Biblie sub diferite forme ca loc de chin şi pedeapsă fizic şi mintal, dar şi un loc unde nu există Dumnezeu. Iadul este un loc de pedeapsă destinat lui Satan și îngerilor care sau răzvrătit dar și oamenilor care nu s-au împăcat cu Dumnezeu Oamenii care ajung în Iad datorită necredinţei şi a unor caracteristici morale Apocalipsa 21:8  Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua,” din nou se poate afirma că libertatea de alegere ne aparține. Păcatul poate fi înfrânt pentru că esenţa Bibliei ne indică ofensiva lui Dumnezeu împotriva păcatului din lume, în context istoric prin răscumpărarea în Isus Cristos. El a biruit prin Cruce, a Înviat din morţi şi acum stă la dreapta lui Dumnezeu în putere şi glorie. De asemenea Cristos va reveni să îşi ia Biserica şi să stabilească Împărăţia Cerurilor, cu autoritate şi putere. În şi prin Isus Cristos Dumnezeu a biruit puterea păcatului, acesta fiind Vestea cea bună a Evangheliei, iar acest proces va ajunge la sfârşitul veacului în Escaton, când după victoria finală va fi un creat un cer nou şi un pământ nou, în care va domni sfinţenia şi neprihănirea. Şi totuşi ………sunt oameni care nu mai pot fi mântuiţi,, au trecut de linia imaginară descrisă mai sus, chiar dacă toţi beneficiază de Harul şi Jertfa lui Isus Cristos, un paradox dincolo de înţelegerea umană, dar care ţine de Cunoaşterea lui Dumnezeu. Amin.

 10). BIBLIOGRAFIE

 Sait https://gotquestions.org/Romana/chipul-lui-Dumnezeu.html

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait https://gotquestions.org/Romana/pacatul-originar.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/pacatul-originar.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

Millard, Erickson   Teologie Creştină, volumul 2 Editura „Cartea Creştină”   Oradea 1998.

Comentariu biblic la N T de William MacDonald

Sait https://gotquestions.org/Romana/pacatul-care-duce-moarte.html

Ce înseamnă păcatul cu voia – Evrei 10.26-31 by Andrei Croitoru

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.preferatele.com/docs/filozofie/2/liberul-arbitru-1.php

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Mahomed

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Existențialism

Sait http://www.preferatele.com/docs/filozofie/2/liberul-arbitru-1.php

Sait https://gotquestions.org/Romana/predestinare.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/har.html

Sait http://www.rcrwebsite.com/effectual.htm R. C. Sproul Tradus de Florin Vidu

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeu-face-minuni.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/daruri-miraculoase-Duh.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pacatul-care-duce-moarte.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeu-face-minuni.html

Ardelean Viorel

 [1] Ardelean Viorel

[2] Sait https://gotquestions.org/Romana/chipul-lui-Dumnezeu.html

[3] Sait https://gotquestions.org/Romana/chipul-lui-Dumnezeu.html

[4] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[5] Sait https://gotquestions.org/Romana/pacatul-originar.html

[6] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

[7] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

[8] Teologie Creştină Millard J. Erickson vol 2 pag 165

[9] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/păcat_29.html

[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/păcat_29.html

[11] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pacatul-originar.html

[12] Ardelean Viorel

[13] Comentariu biblic la N T de William MacDonald pag 1141

[14] Sait https://gotquestions.org/Romana/pacatul-care-duce-moarte.html

[15] Ce înseamnă păcatul cu voia – Evrei 10.26-31 by Andrei Croitoru

[16] Ce înseamnă păcatul cu voia – Evrei 10.26-31 by Andrei Croitoru

[17] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

19] Sait http://www.preferatele.com/docs/filozofie/2/liberul-arbitru-1.php

[20] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Mahomed

[21] Ardelean Viorel

[22] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Existențialism

[23] Sait http://www.preferatele.com/docs/filozofie/2/liberul-arbitru-1.php

[24] Sait https://gotquestions.org/Romana/predestinare.html

[25] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/har.html

[26] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/har.html

[27] Sait http://www.rcrwebsite.com/effectual.htm R. C. Sproul Tradus de Florin Vidu

[28] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeu-face-minuni.html

[29] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/daruri-miraculoase-Duh.html

[30] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pacatul-care-duce-moarte.html

Samuel, cărţile lui

download

Samuel, cărţile lui

SAMUEL, CĂRŢILE LUI. Cele două cărţi ale lui Samuel au fost la început una singură, şi în Biblia ebraică nu au fost despărţite până în secolul al 15-lea. Despărţirea în două cărţi a început cu LXX. Titlul de „Samuel” (din limba română vers. Cornilescu n.tr.) este identic cu versiunea ebr.; în vreme ce LXX pune împreună cele doă cărţi ale lui Samuel cu cele două ale împăraţilor sub denumirea de 1-4 „Domnii” (sau „Împărăţii”), în timp ce Vulg. le numeşte 1-4 „Regi” (Biblia în trad. lui Galaction foloseşte terminalogia din LXX şi cele 4 cărţi sunt denumite 1-4 Regi. n.tr.). În Biblia ebr. cărţile lui Samuel ocupă locul al treilea între „Prorocii din urmă”, în cele patru volume de cărţi istorice: Iosua-Judecători-Samuel-Împăraţi.

Mulţi cercetători moderni consideră că acestea patru au fost la început împreună formând o singură carte istorică, (denumită „Istoria deuteronomică”). Este adevărat că Samuel asigură tranziţia între perioada judecătorilor şi cea a monarhiei, asfel că împărţirea între cărţi pare arbitrară dintr-un anumit punct de vedere.

Titlul de „Samuel” nu este nici el potrivit; prorocul Samuel este numai una din cele trei figuri proeminente ale căror vieţi sunt înregistrate în paginile acestor cărţi, celelalte două fiind Saul şi David. Moartea lui Samuel este consemnată în 1 Samuel 25:1; şi el nu putea în nici un caz să fie autorul, în ciuda tradiţiei din TB (Baba Bathra 16b). „Cartea lui Samuel văzătorul” (1 Cronici 29:29) poate fi o sursă documentară a cărţilor lui Samuel; dar ea nu poate fi identificată cu cărţile lui Samuel.

I, Schiţa conţinutului

Cărţile lui Samuel cuprind o perioadă de aproape un secol, cca. 1050-950 î.Cr. În ele există şase secţiuni:

Anii de început ai lui Samuel(1 Samuel 1:1-7:14)

(i) Samuel şi Eli (1:1-3:21)

(ii) Războiul cu filistenii (4:1-7:14)

Samuel şi Saul(7:15-15:35)

(i) Saul ajunge împărat (7:15-12:25)

(ii) Războiul cu filistenii (13:1-14:52)

(iii) Înfrângerea lui Amalec (15:1-35)

Saul şi David(16:1-31:13)

(i) David ajunge la curtea regală (16:1-17:58)

(ii) David şi Ionatan (18:1-20:42)

(iii) David ca fugar (21:1-26:25)

(iv) David în ţinutul filistenilor (27:1-30:31)

(v) Înfrângerea şi moartea lui Saul şi Ionatan (31:1-13)

Primii ani de domnie ai lui David(2 Samuel 1:1-8:18)

(i) Reacţia lui David la vestea morţii lui Saul (1:127)

(ii) David şi Iş-Boşet (2:1-4:12)

(iii) David îi biruieşte pe filisteni 5:1-25)

(iv) David, chivotul şi casa lui Dumnezeu (6:17:29)

(v) Alte victorii (8:1-18)

Împăratul David şi curtea sa împărătească(9:1-20:26)

(i) David şi Mefiboşet (9:1-13)

(ii) Războiul cu Amon şi consecinţele lui (10:1-12:21)

(iii) David şi fiul lui mai mare (13:1-18:33)

(iv) Reîntoarcerea lui David şi revolta lui Şeba (19:1-20:26)

Anexă(21:1-24:25)

(i) Foamete şi război (21:1-22)

(ii) Doi psalmi ai lui David (22:1-23:7)

(iii) Vitejii lui David (23:8-39)

(iv) Numărătoarea şi ciuma (24:1-25)

II. Sursele şi compoziţia

Nu poate fi nici o îndoială că scriitorul cărţilor lui Samuel a folosit unele documente mai vechi, deşi este imposibil să se ştie câte. Nici un individ n-a putut trăi pe tot parcursul activităţilor şi domniilor lui Samuel, Saul şi David; şi afirmaţia încorporată în expresia „până azi” (de ex. 1 Samuel 27:6) sugerează o anumită perioadă de timp de la eveniment şi până la consemnarea lui de către scriitor. S-au făcut încercări pentru a se separa sursele din care şi-a extras scriitorul materialul; au rezultat un număr de scheme diferite. Unii cercetători (cel mai importanţi K. Budde şi O. Eissfeldt) au argumentat că sursele documentare care stau la baza *Pentateuhului sunt vizibil prezente şi în Samuel. Puţini dintre cercetătorii contemporani sunt de acord cu aceasta. Tendinţa actuală este de a considera Samuel un amalgam de naraţiuni individuale, puse împreună pe etape (vezi, de ex. Weiser, Fohrer). Interesul principal se concentrează în încercarea de a izola porţiunile sau documentele primare. A. R. S. Kennedy a propus cu mult timp în urmă (CB, 1904) că scriitorul cărţii lui Samuel a utilizat cinci documentele de bază: o istorie a primilor ani ai lui Samuel, o istorie a chivotului legământului, o istorie favorabilă monarhiei, o istorie ostilă monarhiei şi o istorie a curţii împărăteşti a lui David. Şcoala britanică are tendinţa de a urma această ipoteză (de ex. Anderson, Rowley); sursa a doua şi a cincea din documentaţia lui Kennedy sunt cele mai vrednice de a fi luate în considerare. Există o părere larg acceptată că există o istorie a chivotului care stă la baza lui 1 Samuel 4:1-7:1, şi mulţi cercetători sunt de acord că 2 Samuel 9-20 împreună cu 1 Împăraţi 1 ş.urm. constituie o unitate distinctă (cunoscută sub denumirea de „Naraţiunea succesiunii”), deşi unele studii recente au contestat acest punct de vedere (Delekat, Würthwein). Se consideră că naraţiunea succesiuniia fost compusă, sau cel puţin a provenit de la un martor ocular. Sunt absente din acesta porţiune „dubletele” detalii caracteristice restului cărţilor lui Samuel; mulţi cercetători au pus accentul pe semnificaţia acestor „naraţiuni duplicat” în argumentele lor în favoarea unei varietăţi de surse (aflate în conflict). Acest argument a fost depăşit (vezi D. F. Payne, „Duplicate Accounts”, în NBCR, p.284 ş.urm.), dar pe de altă parte se admite că asemenea dublete tind să sugereze surse separate: istoricitatea este, sau ar trebui să fie o chestiune diferită de critica surselor. Astfel, 1 Samuel 16:14-23 ne spune cum Saul l-a întâlnit pentru prima dată pe David ca muzician; 1 Samuel 17:55-58 poate foarte bine să derive din altă sursă, în care s-a relatat că provocarea la luptă a lui Goliat i-a atras atenţia regelui asupra lui David. Dacă este aşa, atunci cel care a compilat cartea s-a inspirat din ambele surse şi a luat decizia sa clară cu privire la evenimentul care a avut loc întâi; „duplicarea” nu neagă istoricitatea nici uneia dintre cele două relatări..

Prin urmare, atât numărul cât şi natura surselor care stau la baza lui Samuel rămân neclare şi discutabile. Scriitorul însuşi şi-a dus propria contribuţie, ca aceea referitoare la zilele sale (1 Samuel 27:6) şi remarcile explicative (1 Samuel 9:9) clarifică acest lucru. Prin consens general, totuşi, activitatea sa este foarte discretă dincolo de aceste tuşe minore, numai în 1 Samuel 7, 12 şi 2 Samuel 7 se vede mâna sa în mod clar. Este demn de notat că structurile editoriale clare şi formulele din *Judecători şi *Împăraţi sunt absente din Samuel; faptul acesta, printre altele, pledează pentru o origine distinctă a lui Samuel şi militează împotriva ipotezelor unei istorii unite a Deuteronomului, Iosua-Împăraţi. Se poate, totuşi, ca o redactare finală, de proporţii limitate, să fi avut loc atunci când Samuel şi Împăraţi au fost puse împreună, în perioada exilului sau imediat după aceasta.

III. Scopul

Acoperind perioada de tranziţie de la epoca tribală sub judecători spre monarhie, cărţile lui Samuel oferă în mod necesar o vedere a valorii monarhiei, cu toate că unele din pasaje dau impresii cu totul diferite. 1 Samuel 8 oferă o critică incisivă a domniei regale, şi 1 Samuel 12:19 relatează faptul că oamenii recunoşteau că au făcut un lucru rău căutându-şi un împărat; dar în 1 Samuel 10:24-27; 11:14 ş.urm. se adoptă o opinie pozitivă despre monarhie. Studiile recente au scos la lumină tensiuni similare în cadrul Naraţiunii succesiunii, unde sunt unele pasaje favorabile lui David şi Solomon, pe când altele sunt critice la adresa lor. Aceste puncte de vedere diferite au fost folosite adesea ca criterii în evaluarea istoricităţii şi a izvoarelor; dar Bright şi alţii au argumentat că tensiunea este în mod sigur una originală în orice reconstrucţie istorică credibilă şi valoarea criteriului este dubioasă. În orice caz, din moment ce materialul incorporat prezintă ambele direcţii, este puţin probabil ca scriitorul final să fi fost ori promonarhic ori antimonarhic. Atitudinea sa este mai degrabă tipic profetică, văzând monarhia ca o constituentă poruncită de Dumnezeu, dar prezentând o vedere detaşată şi obiectivă a fiecărei monarhii în parte. J. A. Soggin este corect atunci când subliniază că interesul primordial al scriitorului este alegerea şi respingerea.

Este important să nu omitem motivul biografic. Există un interes adevărat faţă de cariera şi realizările liderilor lui Israel. A fost convingerea scriitorilor Bibliei că Dumnezeu S-a implicat în istorie, că El îi guvernează întregul curs, şi aceasta a dat cărţilor VT calitatea lor teologică şi conţinutul lor. O istorie colorată teologic nu este cu nimic mai puţin decât istorie.

IV. Textul

Există numeroase probleme în textul ebr. (TM) al cărţilor lui Samuel, pentru care comentariile şi traducerile au recurs adesea pentru a afla ajutor la LXX (în special LXX B şi LXX L). Manuscrisele LXX nu numai că elucidează multe versete unde limba ebr. este obscură sau problematică, ci oferă de asemenea variante de citire în care sensul nu este clar în ebr. Cea mai semnificativă variaţie se găseşte în 1 Samuel 17 ş.urm., unde LXX B este mult mai scurtă decât TM (17:12-31 şi 17:55-18:5 sunt cu totul absente). (Vezi D. F. Payne, NBCR, p. 318). Alte două surse ale dovezilor sunt textele paralele din Cronici, şi fragmente din cărţile lui Samuel găsite la Qumran. Materialul de la Qumran tinde să sprijine LXX unde aceasta diferă de TM, şi versiunile engl. recente, în special NEB, utilizează considerabil aceste dovezi. Este larg acceptat că dovezile sugerează mai grabă că au existat diferite revizuiri ale lui Samuel decât faptul că textul ebr. nu ar fi fost bine conservat.

BIBLIOGRAFIE

  1. Rost,Die Überlieferung von der Thronnachfolge Davids, 1926; R. A. Carlson,David, the Chosen King, 1964; R. N. Whybray, The Succession Nanative, 1968; G. Wallis, Geschichte und Überlieferung, 1968, p. 45-66, Comentarii de H. W. Hertzberg, OTL, E.T. 1960; W. McKane, TBC, 1963; J. Mauchline, NBC, 1971; H. J. Stoebe, KAT, 1973. Vezi de asemenea instrucţiile standard ale NT, în special acelea ale lui A. Weiser, O. Eissfeldt, R. K. Harrison şi ale lui J. A. Soggin.

D.F.P.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/samuel-cartile-lui.html

DOVEZI ISTORICE ALE EXISTENŢEI DOMNULUI ISUS HRISTOS

download

DACĂ ISUS NU AR FI FOST UN PERSONAJ REAL, atunci învăţaţii acelei generaţii şi generaţia următoare ar fi scris despre asta, pentru a stopa înaintarea creştinismului, însă nu s-a întâmplat aşa, pentru că adevărul existenţei Sale nu poate fi contestat. Dacă oamenii din secolele 1-2 au scris despre existenta umana a lui Isus, noua nu ne rămâne decât să acceptăm această realitate istorică.

A) Mărturia filosofilor păgâni

1. Thallus este printre primii scriitori păgâni care îl menţionează pe Hristos (aprox 54 d.Hr). Thallus este citat de Juliu Africanul, în ale sale Scrieri, secţiunea 18 (AD 221), care îl menţionează pentru întunericul general prilejuit de moartea lui Hristos: „Acest Thallus, în al treilea volum de Istorie, vorbeşte – după mine fără motiv – de o eclipsă de soare. Fiindcă Evreii sărbătoreau Paştele pe ziua a 14-a socotită după lună, iar patima Mântuitorului a căzut în ziua dinaintea Paştelui. Dar eclipsa de soare are loc numai când luna ajunge sub soare… Cum atunci putea să aibă loc o eclipsă când luna este aproape diametral opusă faţă de soare? Flegon aminteşte că în timpul lui Tiberiu Cezar, la lună plină, a fost o eclipsă totală de soare de la ora 6 la ora a 9-a, în mod evident cea de care vorbeam!”

2. Un adept al stoicilor, Sirianul Mara Bar-Serapion(Scrisoare către fiul său, Serapion, cca 110 AD). Scrisoarea este la British Museum. „Ce-au câştigat Atenienii dacă l-au omorât pe Socrate? Foamete şi ciumi au venit asupra lor ca o judecată pentru nelegiuirea lor. Sau ce-a câştigat poporul din Samos, pentru că l-a ars pe Pythagoras? Într-o clipă, ţara lor a fost acoperită de nisipuri. Sau ce-au dobândit Iudeii ucigându-l pe Regele lor înţelept? De îndată ţara le-a fost nimicită. Dumnezeu a răzbunat cu dreptate pe aceşti oameni… pe regele înţelept, care a trăit învăţăturile ce le-a dat.”

3. Cam în aceeaşi vreme învaţă celebrul orator şi sofist Lucian din Samosata (125-192). Lucian de Samosata scria la cca 160 AD, în Muritorul Peregrinus: „Creştinii se închină unui om până în ziua de azi – personaj remarcabil, care a introdus acest cult nou şi care a fost răstignit în Palestina pentru acest motiv… Vezi, aceste fiinţe rătăcite pornesc cu convingerea generală că ei sunt nemuritori pentru totdeauna, ceea ce exprimă dispreţul lor pentru moarte şi preocupare de sine… Ba mai mult, întemeietorul lor i-a învăţat că toţi sunt fraţi din momentul când sunt convertiţi şi tăgăduiesc zeii greci, închinându-se la sofistul acesta răstignit şi trăind în ascultare de legile lui. Toate acestea ei le iau prin credinţă…”

4. Porphyrios, în marele său Tratat împotriva creştinilor (anul 270), păstrează în polemica sa un ton mai puţin agresiv, iar atitudinea sa faţă de Hristos este remarcabilă. Nu-L tratează ca magician sau impostor; el îi acuză numai pe apostoli şi evanghelişti. Figura Sa îi impune respect.

5. Scriitorul păgân Lampridius spune despre împăraţii romani Hadrian şi Alexandru Sever: “Alexandru a voit să facă templu lui Hristos şi să-L numere printre zei“. Iar despre Hadrian, “că a vrut să facă în toate oraşele temple fără idoli… ” (Aelius Lampridius, Historicae Augustae Scriptores rex, Biponti, 1787, vol. I. p. 278).

6. Phlegon (sec. II), după ce spune că Hristos a fost profet, fiindcă s-a împlinit profeţia despre nimicirea Ierusalimului, eclipsa solară, cutremurul de pământ, la moartea Domnului, continuă astfel: “În anul al patrulea al Olimpiadei a 202-a a avut loc eclipsa solară” (Origen, Contra Celsum, lib. II, edit. cit. p. 579, Hist. Olymp, lib.13).

Ca să nu vă plictisesc/”bombardez” cu prea multe informaţii voi reveni în zilele următoare cu:

B) Mărturia marilor scriitori şi istorici antici

C) Talmudul

D) Gnosticii

E) Mărturia arheologică

După ce am vorbit despre Mărturia filosofilor păgâni, haideţi acum să continuăm cu:

B) Mărturia marilor scriitori şi istorici antici

1. Josephus Flavius (93 AD), în Antichităţi iudaice, 18, cap. 3, par. 3 (în traducerea prof. Schlomo Pines de la Univ. Ierusalim, conf. trad. arabe vechi, 1972), scrie:

„În acel timp trăia un om înţelept numit Iisus (dacă ne este îngăduit să-l numim aşa. Pentru că El era un făcător de minuni, un învăţător de la care oamenii primesc adevărul cu plăcere.). Conduita Lui era foarte bună, fiind cunoscut ca om virtuos. Şi mulţi din iudei şi alte naţiuni au devenit ucenicii Lui. (El era Hristosul.). Pilat (la îndemnul mai marilor noştri) L-a condamnat să fie răstignit şi să moară. Iar cei care au devenit ucenicii Lui nu L-au părăsit (căci El le-a apărut viu a treia zi, aşa cum proorocii sfinţi au prezis, ca şi zece mii de alte lucruri minunate cu privire la El). Ei au mărturisit că le-a apărut trei zile mai târziu după răstignirea Lui şi că era viu! Astfel poate că El a fost Mesia, despre care proorocii au vestit minuni. Chiar şi azi, partida creştinilor, numiţi aşa după El, nu s-a stins!”
(Textul din paranteze se regăseşte în toate celelalte traduceri, cu excepţia traducerii arabe – considerată de unii mai acurată istoric.)
Iar în Antichităţi 20, cap. 9, par.1, scrie: „În jurul anului 62, Ana Ben Ana s-a străduit să-l condamne la moarte prin împroşcare cu pietre pe Iacob, fratele lui Iisus, cel care a fost numit Mesia.”

2. Cornelius Tacitus, în Anale (scrisă la 115 AD), cartea 3, cap. 15, paragraful 44, raportează despre prigoana creştinilor sub Nero: „Cu toate faptele de îmbunare a zeilor pe care le face Nero mai târziu, nici faptele oamenilor, nici actele de dărnicie ale împăratului ori năzuinţa de a-i împăca pe zei nu făceau să se spulbere spaima cea rea a lui Nero şi nu alungau bănuiala că arderea Romei a fost poruncită de el. De aceea, pentru a înăbuşi zvonurile, Nero a căutat nişte vinovaţi anume, cărora le-a dat cele mai crunte osânde. Pe aceştia norodul îi numea creştini, datorită nelegiuirilor, ei erau urâţi de toată lumea. Hristos, căpetenia de la care îşi luaseră numele, fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius de către procuratorul Pontius Pilat. Credinţa lui dăunătoare, înăbuşită pentru moment, a început din nou să se răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârşie al acestui rău, ci chiar şi în Roma, unde se varsă de pretutindeni toate grozăviile şi unde tot ce e condamnabil capătă faimă. De aceea, la început, au fost înşfăcaţi creştinii care mărturiseau credinţa făţiş, apoi, în urma denunţurilor, o uriaşă mulţime din rândurile lor au fost dovediţi nu atât de arderea Romei, cât a fi nişte fiinţe care urau întregul neam omenesc. Şi în vreme ce mergeau la moarte, creştinii mai erau şi batjocoriţi în fel şi chip, de pildă: ori erau îmbrăcaţi în piei de fiare şi apoi daţi câinilor, ca să-i răpună sfâşiindu-i, ori erau răstigniţi pe cruce, ori hărăziţi arderii pe rug, iar când se lăsa amurgul, erau arşi de vii în chip de torţe, pentru a se lumina noaptea. Nero îşi oferise şi parcurile sale pentru aceste spectacole. El organiză chiar jocuri de circ, la care luă parte, îmbrăcat ca vizitiu, stând de-a valma cu plebea sau într-un faeton. Din această pricină, deşi creştinii fuseseră osândiţi ca oameni vinovaţi care merisaseră cele mai aspre pedepse, totuşi lumea a început să-i compătimească pe cei osândiţi, ca şi cum aceste pedepse nu ar fi fost date înspre interesul obştesc şi datorită cruzimii unei singure fiinţe: Nero.”

3. Pliniu cel Tânăr (AD 110), în Scrisoarea a 97-a către împăratul Traian, dovedeşte că la data aceea creştinismul era deja puternic răspândit în Bitinia (sudul Mării Negre): „… N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva creştinilor, aşa că nu ştiu ce fapte şi în ce măsură sunt de obicei pedepsite şi urmărite. De aceea am şovăit mult, dacă trebuie făcută o distribuire după vârstă sau să nu fac nici o diferenţă între tineri şi bătrâni. Dacă trebuie iertat cel ce se căieşte sau dacă aceluia care a fost odată creştin nu-i foloseşte la nimic că tăgăduieşte; dacă trebuie pedepsit doar numele de creştin, chiar dacă n-a făcut o crimă. Deocamdată, cu aceia care ne-au fost denunţaţi drept creştini am procedat în felul următor: i-am întrebat pe ei dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau i-am întrebat a doua oară şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea, iar pe aceia care rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte, căci oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuie pedepsită măcar încăpăţânarea şi îndărătnicia, care este neclintită. Au fost unii cuprinşi de aceeaşi nebunie pe care, pentru că erau cetăţeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Curând, însuşi faptul că erau urmăriţi, cum se întâmplă de obicei, a dus la înmulţirea crimelor şi au apărut cazuri diferite. A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele multor persoane. Celor care se lepădau că sunt sau că au fost creştini, invocându-i după formula rostită de mine şi aducând ofrande cu vin şi tămâie statuii tale, împărate, şi dacă pe lângă aceasta au hulit pe Hristos, ceea ce se spune că nu pot fi siliţi în nici un chip să facă cei ce sunt cu adevărat creştini, am socotit că pot să le dau drumul. Unii care fuseseră denunţaţi au spus că erau creştini, dar apoi au tăgăduit, zicând că într-adevăr fuseseră, dar că nu mai erau; unii fiind de vreo trei ani creştini, alţii de mai mulţi ani, arată că fenomenul creştin era de mai mulţi ani acolo şi unii de mai bine de 20 de ani (Pliniu a scris lucrarea sa în 111 e.n.), şi aceştia s-au închinat cu toţii statuii tale şi statuilor zeilor şi au hulit pe Hristos. Singura lor vină era că obişnuiau să se adune într-o zi anumită, în zori, să înalţe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu, căci se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie, să nu săvârşească adulter, să nu-şi calce cuvântul dat. Să nu tăgăduiască în faţa justiţiei dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea, obiceiul era să se despartă şi să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată, nici aceasta n-au mai făcut-o după edictul meu, prin care conform instrucţiunilor tale interzisesem adunările. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi două sclave ca să descopăr adevărul despre care se spunea că sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiţie lipsită de judecată şi exagerată. De aceea, suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău, căci îngrijorarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicaţi. Sunt oameni mulţi, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol, şi molima acestei superstiţii s-a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare. Cred că poate fi oprită în loc şi împiedicată.”

Vom finaliza enumerarea dovezilor, amintind despre:

C) Talmudul

D) Gnosticii

E) Mărturia arheologică

După ce în articolele precedente am vorbit despre Mărturia filosofilor păgâni, şi Mărturia marilor scriitori şi istorici antici, haideţi acum să continuăm cu:

C). Talmudul

Scriitorii evrei vorbesc, în felul lor, despre Isus. Mărturii uneori pline de ură, amestecate cu legende scornite, inepţii sacrilege, însă cu valoare istorică. Hristos este prezentat de obicei ca un abil personaj care se numeşte Dumnezeu, care a făcut de râs învăţătura doctorilor lui Israil (Thaanith, 65 b; Sauh., 25 c). Însă în Talmudul Babilonic şi în Midraschin-uri se găsesc despre Isus poveştile cele mai grosolane :

Talmud Yebamoth 49b, p.324: „Isus a fost un bastard născut din desfrâu”.

Talmud Shabbath 104 b, p. 504: „Isus a fost vrăjitor şi nebun. Maria a fost o desfrânată”.

Talmud Sanhedrin 107b, Sotah 47 a: „Isus Nazarineanul (Yeshu ha Notzri) săvârşea magie şi înşelătorie şi a dus pe Israel în rătăcire”. (În Talmud, creştinii sunt numiţi şi „Ha Notzrim”

Talmud Sanhedrin 43A: „În ajunul Paştelui, Isus a fost atârnat de lemn, întrucât nimic n-a fost adus în apărarea Lui.”

D). Gnosticii confirmă existenţa umană a lui Hristos.

Gnosticismul = Curent filozofic religios, apărut în sec. II, care îmbina teologia creștină cu filozofia elenistică și cu unele concepții panteiste ale religiilor orientale.

Prin anii 120-140 ai erei creştine, în capitala Egiptului învaţă Basilides. Despre acesta spune Hypolit: “În ce priveşte persoana Mântuitorului, după ei, totul s-a petrecut după cum stă scris în Evanghelii” (Philosophumena,VII 27).

Valentin, în Roma anilor 135-160, recunoaşte valoarea istorică a Evangheliilor; nu le sfârtecă, ci brodează în jurul lor învăţătura sa. (Tertullianus, De Prescriptione, XXVII).

E). Mărturia arheologică

În 1945, profesorul Sukenic de la Universitatea din Ierusalim, cercetând un mormânt din jurul Ierusalimului, descoperă, pe peretele unui cavou, două inscripţii destul de şterse. Amândouă erau rugăciuni creştine, care datează din jurul anului 50 al erei noastre (când Pavel încă propovăduia, când apostolii erau vii, când se făceau minuni şi mărturii extraordinare). Prima inscripţie era o rugăciune adresată lui Isus, pentru ca El să-i ajute pe cei în viaţă, şi alături era a doua rugăciune, în care cei rămaşi în urma defunctului îşi exprimau nădejdea că Isus îl va învia pe cel mort la învierea celor drepţi.

„Oricât de mult ar propăşi cultura spiritului, la nesfârşit, şi oricât ar vrea spiritul uman să-şi lărgească aria, totuşi niciodată nu se va apropia de înălţimea şi de cultura morală a creştinismului, aşa cum aceasta scânteiază şi străluceşte în Evanghelii, în Isus Hristos.” J.W. Goethe

Concluzie: Dacă despre Isus Hristos n-am avea la dispoziţie decât aceste surse profane, tot n-am găsi scuze în Ziua aceea că n-am cunoscut pe Cel care a declanşat cea mai provocatoare din toate realităţile: creştinismul şi pe creştini.

Completari:

Din punct de vedere al dovezilor antice de tip manuscris, aceasta este o problemă extraordinar de puternică în favoarea existenţei unui on numit Iisus în Israelul primului secol al erei noastre. Este de asemenea foarte important să recunoaştem că în anul 70 d.Hr., romanii au invadat şi distrus Ierusalimul, măcelarind locuitorii acestuia. Oraşe întregi au fost efectiv rase de pe faţa pământului! Nu ar trebui, astfel, să fim surprinşi dacă multe dintre dovezile existenţei lui Iisus au fost distruse. Mulţi dintre martorii oculari ai lui Iisus au fost ucişi. Este foarte probabil că aceste evenimente au limitat păstrarea dovezilor scrise ale martorilor oculari ai lui Iisus Hristos.Având în vedere faptul că lucrarea lui Iisus s-a desfăşurat într-o zona relativ neimportantă dintr-un colţ al Imperiului Roman, a rămas totuşi o cantitate surprinzător de mare de informaţii despre Iisus care poate fi regăsită în sursele istorice laice. Iată unele dintre cele mai importante dovezi istorice ale existenţei lui Iisus:

Flavius Iosefus este unul dintre cei mai renumiţi istorici evrei. În lucrările sale intitulate Antichităţile, el face referire la Iacov ca “fratele lui Iisus, care era numit Hristos”. Există un pasaj controversat în lucrarea sa (18:3) care spune: “În acea vreme exista Iisus, un om înţelept, dacă am putea să îl numim om. Pentru că el a fost unul care a făcut lucruri neobişnuite, suprinzătoare. . . . El a fost Hristosul . . . El s-a arătat viu din nou a treia zi, după cum au prevestit profeţii sfinţi şi după cum zece mii de alte lucruri mărturisesc despre El”. O altă traducere a acestui pasaj este: “A existat în acea vreme un om înţelept numit Iisus. Comportamentul Său a fost bun şi a fost vestit prin virtuţile Sale. Şi mulţi oameni dintre evrei şi dintre alte naţiuni au devenit discipolii Săi. Pilat L-a condamnat să fie omorât prin crucificare. Însă cei care au devenit discipolii Săi nu au abandonat învăţăurile Sale. Au spus că El s-a arătat acestora a treia zi după crucificarea Sa şi că El era viu; astfel, probabil că El era Mesia, despre care profeţii au povestit înainte deja minunile Sale.”

Tacitus, scriitor roman din primul secol, considerat unul dintre cei mai exacţi istorici ai lumii antice, a făcut menţiuni legate de Hristos .si de crestini.

Iulius Africanus îl citează pe istoricul Tallus într-o discuţie legată de întunericul care a urmat crucificării lui Hristos (Scrierile Extant, 18).

Plinius cel Tânăr, în Scrisorile 10:96, a surprins practicile de închinare ale primilor creştini, inclusiv faptul că ei se închinau lui Iisus ca Dumnezeu şi erau persoane cu o etică înaltă, încluzând de asemenea şi referinţe legate de Cina Domnului.

Talmudul babilonian (Sanhedrinul 43a) face referire la crucificarea lui Iisus în ajunul Paştelui, ca şi la acuzaţiile formulate lui Hristos.

Lucian din Samosata a fost un scriitor grec din secolul al doilea care a admis că lui Iisus I se închinau creştinii, ca El a introdus noi învăţături religioase şi ca El a fost crucificat pentru ei. El spunea că învăţăturile lui Iisus includ frăţietatea credincioşilor, importanţa convertirii şi a respingerii celorlalţi zei. Creştinii au trăit conform legilor lui Iisus, s-au considerat mântuiţi şi au fost caracterizaţi printr-o atitudine de indiferenţă privind moartea, dedicare voluntară şi renunţarea la bunurile materiale în favoarea celorlalţi.

Isus si toate invataturile Lui Sant Dragoste ,viata armonioasa intre oameni ,si o promisiune ce intrece orice visare umana>>VIATA VESNICA -conditionata insa de ASCULTARE DE DUMNEZEU.

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/dovezi-istorice-ale-existentei-domnului-isus-hristos/

Calvinismul şi baptiştii de Dr. Laurence M. Vance

download

Calvinismul şi baptiştii de Dr. Laurence M. Vance

Ceea ce urmează este din lucrarea excelent revizuită recent de Dr. Laurence M. Vance intitulată, „The Other Side of Calvinism.” (Cealaltă parte a Calvinismului.) Această lucrare definitivată este un tratat de 800 de pagini a sistemului teologic cunoscut prin numele de Calvinism. Ea este extinsă cu note de subsol. Această carte poate fi cumpărată scriind la Vance Publications, P.O. Box 11781, Pensacola, FL 32524, USA. Phone: (850) 474-1626. Vance Publications este specializată în găsirea cărţilor care nu se mai tipăresc. Vă rugăm să trimiteţi orice întrebări sau comentarii pentru autor la Vance Publications. Pusă pe Internet prin permisiunea autorului. Adresa de e-mail a lui Dr. Laurence M. Vance este vancepub@juno.com

Controversa asupra Calvinismului între baptişti cere o atenţie specială. Nu numai că această dezbatere a fost furioasă printre baptişti timp de sute de ani, cei mai mari exponenţi ai Calvinismului de azi nu sunt Presbiterienii sau Reformaţii ci Baptiştii. Faptul că un baptist spune că el nu este un Calvinist nu înseamnă nimic, pentru baptişti, mai mult decât pentru oricare alţi Calvinişti, când încearcă să distragă atenţia de la numele lui Calvin, folosesc fraza „Doctrinele Harului” ca o metaforă pentru Calvinism.105 Un alt termen folosit de baptişti este „Harul Suveran.”106 Termenul „har” în sine este de asemenea folosit pentru a sta pentru doctrinele Calvinismului.107 Un baptist Calvinist chiar a scris o carte numită Har nu Calvinism.108 Dar aşa cum a fost subliniat mai înainte, dacă acest Calvinism este doctrina harului găsită în Biblie, atunci aceasta implică faptul că dacă nu eşti de acord cu Calvinismul atunci tu negi mântuirea prin har. Unii baptişti Calvinişti sunt ofensaţi direct când sunt acuzaţi că ei sunt Calvinişti. Joseph Wilson, fostul editor al ziarului baptist Calvinist, a afirmat:

Noi suntem Baptişti Misionari Jalonaţi prin Harul Suveran. Aceasta suntem noi. Aşa ne facem noi reclamă. Aşa dorim noi să fim cunoscuţi şi aşa vrem să fim numiţi de alţii. Dacă ne numeşti aşa, nu vei obţine nici o ceartă. Nu ne este ruşine de aceasta. Noi suntem fericiţi să purtăm această etichetă. Numeşte-ne „Calvinişti” şi ne vei jigni.109

Încercarea acestor „Baptişti ai Harului Suveran” de a se distanţa de John Calvin prin pretenţia de a menţine „Doctrinele Harului” şi negarea că ei sunt Calvinişti nu este doar insultătoare faţă de toţi aderenţii şi destinatarii doctrinei harului lui Dumnezeu gratuit în mântuire, ci a ascuns mai mult adevărata lor identitate şi de aceea a făcut necesar studiul mai atent al Calvinismului şi al Baptiştilor.

Toate argumentele întâlnite până acum care sunt folosite pentru a dovedi adevărul Calvinismului sunt continuate de baptişti care îmbrăţişează această doctrină. Afirmaţiile strălucitoare despre Calvinism care îl prezintă ca pe singura formă de creştinismul biblic sunt repetate cu răzbunare:

Dacă sunt crezute, doctrinele Calvinismului sunt un remediu suveran împotriva celor două mari erezii din lumea aşa zisă creştină, şi anume: ritualism, sau mântuirea sacramentală, pe de o parte, şi raţionalism, pe de altă parte; una fiind urmaşa superstiţiei, cealaltă, produsul infidelităţii.110

Nu există un astfel de lucru precum predicarea lui Hristos şi a lui crucificat, decât dacă predici ceea ce în zilele noastre este numit Calvinism.111

Milburn Cockrell, editorul unui alt ziar baptist Calvinist, susţine că nimic nu dovedeşte mai mult starea de apostazie în care sunt majoritatea bisericilor baptiste decât „devierea lor faţă de doctrina harului gratuit şi suveran.”112 Într-adevăr, el nici măcar nu recunoaşte o biserica baptistă adevărată ca fiind o biserică ce este împotriva Calvinismului:

Noi nu recunoaştem ca biserici adevărate cele care denunţă doctrinele harului ca fiind doctrinele Diavolului. Nu vom da şi nici nu vom primi vre-o scrisoare de la o biserica aşa-numită baptistă. Admitem că o biserică poate fi slabă cu privire la harul suveran şi totuşi să îşi menţină statutul ei de biserică, dar nu credem că o biserică ce se opune violent şi în mod deschis harului suveran poate fi o Biserică Nou Testamentală Baptistă.”113

Cockrell nu explică niciodată diferenţa dintre „violent şi deschis” opunându-se harului suveran şi fiind „slabă cu privire la harul suveran.” Cât de „slabă cu privire la harul suveran” trebuie să fie o biserică baptistă pentru a-şi pierde „statutul ei bisericesc”? Şi mai departe, cine decide când a fost traversată linia?

Dar în ciuda antipatiei lor faţă de numele lui Calvin, baptiştii au folosit întotdeauna bifurcaţia Calvinist / Arminiană pentru a-şi sprijini poziţia lor la fel ca şi „verişorii” lor Presbiterieni şi Reformaţi. Din nou trebuie să fie accentuate două lucruri despre Arminianism. Primul este că atunci când un Calvinist foloseşte termenul, el niciodată nu îl limitează la doctrinele presupuse ale lui James Arminius, pentru că potrivit Calviniştilor, Arminianismul este orice contrar Calvinismului. Şi în al doilea rând, despărţirea arbitrară a oamenilor în Calvinişti sau Arminiani este tăria sistemului Calvinist, căci dacă sunt doar două puncte de vedere justificabile atunci dacă nu eşti un Calvinist atunci trebuie să fi un Arminian. Roy Mason (1894-1978) susţine „cei doi termeni sunt ficşi şi întemeiaţi” astfel că „dacă o persoană vrea să fie etichetată Calvinistă sau Arminiană sau nu vrea, nu există nici un fel în care să putem evita aceasta.”114 Odată ce acest sistem cu două straturi este aranjat, se fac obişnuitele afirmaţii şocante despre Arminianism:

Arminianismul este o formă modernă a căii lui Cain, pentru că face cuvintele, valoarea şi faptele oamenilor să valoreze mai mult decât a făcut Hristos. Cu adevărat Arminianismul este păgânism şi catolicism sub steagul creştinismului. Acesta va culmina prin adorarea unui om în persoana finală a lui Antihrist.115

Adam şi soţia sa au fost primii care au demonstrat filozofia care în cele din urmă a ajuns să fie cunoscută sub numele teologic de „Arminianism.” Ei au inventat un sistem de soteriologie care, în timp ce includea unele elemente de revelaţie divină, se potriveau în conformitate cu propria lor înţelepciune mai degrabă decât pe cea a lui Dumnezeu.116

Odată ce Calviniştii îi etichetează pe toţi oponenţii săi ca fiind Arminiani, argumentul vinei prin asociere este folosit la fel. Kenneth Good (1916-1991) ne aminteşte că Penticostalii, Mişcarea Sfinţirii şi Carismaticii „sunt toţi definitiv Arminiani.”117 El mai face şi jalnica legătură dintre Arminianism şi Semi-Pelagianism.118 Cu toate acestea, unii baptişti Calvinişti consideră că aceasta este o „tactică ieftină,” şi dispreţuiesc această despărţire a oamenilor în aceste două tabere: „Am scris un articol în urmă cu câţiva ani în care am pledat cu predicatorii, să nu îi numesc pe alţi predicatori Arminiani sau Calvinişti. Dacă ei sunt baptişti, ei nu sunt Calvinişti şi ei nu sunt Arminiani.”119 Dar aşa cum vom vedea în curând, Calviniştii nu vor recunoaşte nici o poziţie de mijloc între Calvinism şi Arminianism.

Din cauza insistenţei lor că, Calvinismul este Evanghelia, baptiştii Calvinişti au făcut câteva afirmaţii pripite despre „Arminianism” încât numărul lor a fost forţat să se micşoreze. Cockrell insistă că „Hristosul Arminianismului nu este Hristosul Noului Testament.”120 Wilson pretinde că „nimeni nu a fost sau nu va fi mântuit prin calea învăţată de Arminianism.”121 Acestea sunt acuzaţii foarte serioase, pentru că ei insinuează că nimeni în afară de Calvinişti nu poate fi mântuit. Dar unii dintre cei ai Harului Suveran au călcat uşor în această chestiune, pentru că ei recunosc faptul că ei au fost „mântuiţi prin predicarea unui predicator şi a unei biserici Arminiane.”122 Chiar Wilson însuşi recunoaşte că „mulţi dintre noi am fost mântuiţi în biserici Arminiane şi sub predicare Arminianistă”123 Astfel, cum se împacă aceasta cu afirmaţiile sale de mai devreme? El explică: „Înţelegeţi că eu cred că unii (chiar mulţi) dintre Arminiani sunt mântuiţi, dar susţin tare că ei vor fi mântuiţi în calea învăţată de Harul Suveran.”124 Faptul că aceşti Arminiani mântuiţi îşi pot trăi viaţa lor în sfidare faţă de Calvinism nu este o problemă, pentru că aceşti Arminiani „vor fi ai Harului Suveran când vor ajunge în cer şi vor striga eliberaţi veşnic, bucurându-se pentru că doctrina lor a fost falsă.”125

Deşi Calviniştii baptişti insistă că ei au dreptul să respingă termenii Calvinist şi Calvinism, ei nu vor acorda acest privilegiu oponenţilor lor. Keener spune Calvinismul ar trebui să fie numit „anti-Arminianism”126 Wilson menţionat mai devreme, care respinge atât de tare eticheta Calvinist, se plânge că acei baptişti care sunt opuşi Calvinismului „le este ruşine de cuvântul „Arminian.””127 El spune adversarilor săi „Numiţi-vă cum doriţi; voi sunteţi Arminiani.128 Dar să presupunem că un critic al Calvinismului respinge eticheta? Wilson se luptă mai departe că „voi nu trebuie să vă numiţi altfel; dar dacă nu vă numiţi nicicum aceasta nu schimbă faptul a ceea ce sunteţi. Refuzând să vă numiţi un Arminian nu schimbă faptul că aceasta sunteţi.”129Good insistă că „sunt unii Arminiani care nu ştiu că ei sunt Arminiani.”130 Din cauza acestei duplicităţi a Calviniştilor, termenii Calvinist şi Calvinism vor fi folosiţi în toată această carte pentru a denumi orice om sau doctrină care este Calvinistă – indiferent dacă denumirile sunt acceptate sau nu. Şi în ciuda obsesiei pe care Calviniştii o au faţă de termenii Arminian şi Arminianism, ei pretind că „un fel de „Calvi-fobie” se dezvoltă în mintea Arminiană” când este abordat subiectul Calvinismului.131 Dar în vederea lucrurilor uluitoare şi exagerate care au fost spuse până acum despre Arminianism, este evident că cel care are o fobie este Calvinistul datorită obsesiei sale faţă de Arminianism. Aceasta este cel mai evident atunci când un baptist alege pur şi simplu să se identifice ca fiind un credincios al Bibliei.

Pentru acei baptişti care acceptă Biblia ca autoritate finală în locul speculaţiilor filozofice şi a implicaţiilor teologice ale Calvinismului sau ale Arminianismului, Calvinistul îşi rezervă cel mai mare dispreţ. A te numi „Biblicist,” în loc de Calvinist sau Arminian, deşi este ofensator faţă de aderenţii faţă de cele două sisteme deoarece aceasta implică în mod corect că amândouă sunt nebiblice, este deranjant în special pentru un Calvinist datorită insistenţei sale tari că cineva trebuie să fie sau un Calvinist sau un Arminian. Ca un răspuns la cei care spun „adevărul stă între Calvinism şi Arminianism,” Spurgeon a replicat: „Nu; nu există nimic între ele decât o pustietate stearpă”132 Good insistă că cei care pretind titlul de Biblicist caută „un slogan simplist pentru a evita problema sau pentru a evita studiile.”133 Şi în timp ce el laudă dorinţa de a fi identificat ca şi Biblicist, Good priveşte „temelia raţionamentului” ca „fiind mai degrabă şubredă. De fapt aceasta nu are o bază potrivită în Scriptură.”134 Problema pe care o are Good cu Bibliciştii este că „de fapt ei nu sunt Biblicişti deloc.”135 De fapt ei „urmează sistemul doctrinar inventat de Arminius.”136 Cu alte cuvinte, ei sunt Arminiani – la fel cum oricine altcineva care nu este un Calvinist. Curtis Pugh susţine că pastorii Biblicişti „cer membrilor din biserică să le îngăduie să „vorbească din ambele părţi ale gurii lor””137 Dar a crede că, Calvinismul este biblic, el pur şi simplu se priveşte pe sine „de asemenea ca un Biblicist”138 pentru a opri dezbaterea. Orice încercare de a fi doar un baptist care crede Biblia şi tu porţi eticheta semnului de „Calminian,”139 evident un derivat al celor două sisteme acceptate.

Un corolar faţă de dihotomia Calvinist / Arminian şi unul care este specific baptiştilor, este diviziunea anterioară a baptiştilor în două grupuri (unde am mai auzit despre aceasta mai înainte?) numiţi baptişti „Generali” şi „Speciali” – baptiştii generali susţin că Hristos a murit pentru toţi oamenii în general şi baptiştii speciali privesc Ispăşirea doar pentru un grup special al lui Dumnezeu numit aleşii.140 În America aceştia erau numiţi baptişti „Separaţi” şi baptişti „Obişnuiţi”.141 După învierea acestor titluri, Calviniştii fac afirmaţii lăudând virtuţile baptiştilor Calvinişti:

„Ortodoxia baptistă s-a păstrat printre baptiştii Speciali sau Calvinişti.”142

„Doar baptiştii Speciali englezi au scăpat cu bine de apostazia teologică”143

În mod natural aceasta implică faptul că baptiştii Generali sau Separaţi au fost într-un fel mai puţin ortodocşi. Good susţine că noi ar trebui să ne identificăm cu baptiştii Speciali deoarece ei au fost „cel mai larg corp de biserici baptiste,”144 în timp ce Jack Warren, editorul altui ziar baptist Calvinist, ne porunceşte să ne „întoarcem la vechile căi şi la rădăcinile noastre baptiste Speciale.”145

Totuşi, unii baptişti au refuzat să fie îmbinaţi cu aceste distincţii arbitrare. În această ţară, aşa cum povesteşte istoricul baptist David Benedict (1779-1874), o asociaţie neobişnuită a bisericilor s-a format odată în vestul Pennsylvaniei numit „Covenanted Independent Baptists.” (Legământul baptiştilor independenţi) Printre aceste biserici el relatează: „Aceste biserici sunt, aşa cum spun ei, numite de unii Semi-Calvinişti, de alţii, Semi-Arminiani.”146 După discutarea felurilor de baptişti din Anglia, istoricul baptist englez Thomas Crosby (c. 1685-1752) observaţi pertinent în cartea sa The History of the English Baptists (Istoria baptiştilor englezi):

Şi ştiu că există mai multe biserici, pastori şi multe persoane speciale, printre baptiştii englezi, care nu doresc să meargă nici sub numele de Generali nici de Speciali, nici nu pot fi încadraţi sub nici unul dintre aceste nume; deoarece ei primesc ceea ce ei gândesc a fi adevăr, fără a considera cu ce schemă umană este aceasta de acord sau nu.147

Şi despre aceeaşi perioadă de timp, un istoric baptist mai recent relatează despre un fond înfiinţat în 1717 pentru a-i ajuta pe pastorii nevoiaşi că aceasta era „argumentată împotriva limitării ei la baptiştii Speciali” de vreme ce „mulţi baptişti nu mergeau sub nici un nume.”148 Astfel nu toţi baptiştii au acceptat aceste denumiri întocmite de oameni, contrar eforturilor fierbinţi ale Calviniştilor de a-i forţa pe toţi oponenţii lor în tabăra Arminiană.

Ca şi semenii lor Calvinişti, baptiştii Harului Suveran folosesc argumentul istoric când încearcă să dovedească adevărul doctrinei lor. În mod natural, ei încep cu Biblia şi progresează simplu cu timpul. Mason începe să se lupte că „Biblia este o carte a predestinării.”149 „Hristos şi apostolii Săi” au fost Calvinişti, potrivit lui Milburn Cockrell.150 Apostolul Pavel a fost chiar un predicator al Harului Suveran.151 Nedorind să se limiteze doar la apostoli, Mason insistă că, „creştinii din timpurile Noului Testament erau credincioşi puternici în măreţia şi suveranitatea lui Dumnezeu şi în consecinţă şi în doctrinele alegerii şi predestinării.”152 Şi în afară de apelarea la Calvinismul Puritanilor, grupării Legământului şi a Hughenoţilor, el mai relatează că „marii teologi ai istoriei” şi „majoritatea crezurilor din istoria creştinismului” au fost Calviniste.153 Alţi baptişti apelează la fel la aceste crezuri Calviniste ca o dovadă a adevărului Calvinismului.154Cu privire la baptişti în special, Mason susţine: „Baptiştii au fost Predestinarieni de-a lungul secolelor, din zilele lui Hristos.”155 Garner Smith repetă că „doctrinele harului au fost crezute şi învăţate de baptiştii dinaintea apariţiei lui Calvin pe scenă.”156 Altul adaugă că „majoritatea baptiştilor au fost Calvinişti din punct de vedere istoric.”157 Warren ne aminteşte că „moştenirea noastră este una Calvinistă.”158 Wilson insistă asupra faptului că, Calvin a obţinut Calvinismul său din „conservarea baptistă” a doctrinelor sale.159 De aceea, Spurgeon a putut spune: „Cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai clar se pare că sistemul lui John Calvin este cel mai aproape de perfecţiune.”160 Uneori se face un apel de către baptişti faţă de Calvinismul vechii Asociaţii Baptiste din Philadelphia (întemeiată în 1707).161 Alteori, rugămintea este faţă de Calvinismul confesiunilor de credinţă baptistă.162 Chiar ne-baptistul Boettner apelează la Calvinismul confesiunilor baptiste când caută să dovedească adevărul Calvinismului cu argumentul istoric.163 Presbiterianul McFetridge abia spune: „Baptiştii, care sunt Calvinişti,”164 şi apoi continuă aşteptând ca cititorul doar să accepte afirmaţia sa.

Deoarece grupurile Presbiteriene şi Reformate sunt inerent Calviniste, ei nu au apelat niciodată la oameni individuali în istorie care erau Calvinişti aşa cum au făcut baptiştii. De la autorii baptişti nu găsim doar secţiuni,165 ci capitole întregi în cărţi dedicate baptiştilor Calvinişti în istorie.166 Există şi cărţi cu acest subiect.167 Teza afirmată de un scriitor este că, „Calvinismul, denumit popular Doctrinele Harului, a predominat în cele mai influente şi mai trainice arene ale vieţii confesionale baptiste până la sfârşitul celei de-a doua decade a secolului al douăzecilea.”168 Dar chiar presupunând fără nici o rezervă că această afirmaţie este adevărată, cum dovedeşte aceasta că, Calvinismul este adevărat şi că, în consecinţă toţi baptiştii ar trebui să fie Calvinişti? Ce este implicat în teza de mai sus (şi ceea ce încearcă autorul să dovedească în restul cărţii sale) este că deoarece majoritatea predicatorilor, teologilor şi misionarilor baptişti au fost Calvinişti – Calvinismul trebuie să fie adevărat. În afară de Spurgeon menţionat mai devreme, sulul cu baptiştii Calvinişti este următorul:

Isaac Backus (1724-1806); W. B. Johnson (1782-1862)

Abraham Booth (1734-1806); Adoniram Judson (1788-1850)

James P. Boyce (1827-1888); Benjamin Keach (1640-1704)

John Brine (1703-1765); William Kiffin (1616-1701)

John A. Broadus (1827-1895); Hanserd Knollys (1599-1691)

John Bunyan (1628-1688); John Leland (1754-1841)

William Carey (1761-1834); Basil Manly Sr. (1798-1868)

H. Carroll (1843-1914); Basil Manly Jr. (1825-1892)

Alexander Carson (1776-1884); Patrick Hues Mell (1814-1888)

John L. Dagg (1794-1884); Jesse Mercer (1769-1841)

Edwin C. Dargan (1852-1930); J. M. Pendleton (1811-1891)

Andrew Fuller (1754-1815); J. C. Philpot (1802-1869)

Richard Furman (1755-1825); Arthur W. Pink (1886-1952)

John Clarke (1609-1676); Luther Rice (1783-1836)

B. Gambrell (1841-1921); John Rippon (1751-1836)

John Gano (1727-1804); John C. Ryland (1723-1792)

John Gill (1697-1771); John Skepp (c. 1670-1721)

R. Graves (1820-1893); A. H. Strong (1836-1921)

Robert Hall (1728-1791); John Spilsbery (1593-1668)

Alva Hovey (1820-1903); H. Boyce Taylor (1870-1932)

B. C. Howell (1801-1868); J. B. Tidwell (1870-1946)

Henry Jessey (1601-1663); Francis Wayland (1796-1865)

Lista impresionantă de nume ale unor baptişti proeminenţi care se presupune că au fost Calvinişti şi care este compilată în mod regulat de baptiştii Harului Suveran este presupusă a fi atât de copleşitoare pentru cititor încât îl convinge pe acesta că el ar trebui să fie Calvinist dacă vrea să fie un baptist istoric. Dar dacă acel Calvinism al oamenilor mai sus menţionaţi este verificat, se va vedea că el este răspândit de la radical la îngăduitor şi orice între acestea. Într-adevăr, unii dintre aceşti Calvinişti au avut dispute unii cu ceilalţi cu privire la subiect. Deci care este exact poziţia istorică baptistă?

Dintre aceşti oameni sunt trei care se detaşează ca având cea mai mare influenţă: John Gill, Charles Spurgeon, şi Arthur W. Pink – toţi fiind englezi.

Numit „Dr. Voluminos” datorită scrierilor sale lungi,169 Gill este discutabil de a fi cel mai mare cărturar pe care l-au avut vre-odată baptiştii, în pofida Calvinismului său. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, el a fost chemat să păstorească o biserică deja remarcabilă la Goat’s Yard Passage, Fair Street, Horselydown, în Londra târgului Southwark.170 Aici el a rămas peste cincizeci de ani. În afară de comentariul său asupra întregii Biblii, el este notat pentru cartea Body of Divinity (Trupul Divinităţii) şi numeroasele sale scrieri polemice despre baptism şi Calvinism. Majoritatea lucrărilor lui Gill au fost retipărite de The Baptist Standard Bearer (Agentul Standard Baptist).171 Aşa cum a fost menţionat mai înainte, Spurgeon este cel la care apelează baptiştii şi pedo-baptiştii ca la un exemplu de Calvinist care a avut o misiune roditoare. Totuşi, ceea ce nu se cunoaşte în general este că Spurgeon a fost succesorul lui John Gill, cu toate că la câţiva ani mai târziu. Ca şi predecesorul său, Spurgeon a preluat păstoria la o vârstă tânără şi a rămas pastor până la moarte. El este în principal amintit pentru predicile sale, care au continuat să fie publicate timp de câţiva ani după moartea sa. Întinderea Calvinismului lui Spurgeon este dezbătută în mod continuu, amândouă părţile folosesc extrase din predicile sale pentru a-şi dovedi punctele lor respective. Dar deşi mulţi ne-Calvinişti au căutat să dejoace Calvinismul său, Spurgeon este esenţial Calvinist. Good pretinde că „ceea ce a fost David pentru armatele lui Israel în zilele lui Goliat, Spurgeon a fost pentru baptiştii Calvinişti în vremurile noastre.”172 Natural, predicile sale Calviniste au fost extrase din miile pe care el le-a predicat şi le-a publicat separat.173 Majoritatea lucrărilor lui Spurgeon au fost retipărite de Pilgrim Publications (Publicaţiile Pelerinului).174 Deşi a fost un englez, Pink şi-a început misiunea sa în Statele Unite ale Americii după o scurtă limitare la Moody Bible Institute (Institutul Biblic Moody) în 1910.175 Începând ca un dispensaţionalist premilenist, Pink a respins mai târziu ambele învăţături sar a rămas un Calvinist radical în toată viaţa sa. El este cel mai bine cunoscut pentru cărţile sale care au crescut din articolele din revista sa Studies in the Scriptures, (Studii în Scriptură) cea mai scandaloasă fiind The Sovereignty of God (Suveranitatea lui Dumnezeu), prima dată publicată în 1918.176 Calvinismul lui Pink i-a supărat pe unii Calvinişti atât de rău încât s-a făcut o încercare de a fi redusă la tăcere prin The Banner of Truth Trust (Drapelul încrederii în adevăr) care a publicat în 1961 o „Ediţie britanică revizuită” a cărţii The Sovereignty of God în care trei capitole şi patru anexe au fost şterse.177 Pentru aceasta ei au fost criticaţi sever (şi corect) de alţi Calvinişti.178 Majoritatea lucrărilor lui Pink sunt tipărite azi de o varietate de editori diferiţi.179 Printre cei apelaţi ca baptişti Calvinişti se găsesc patru mari lideri ai mişcării misionare baptiste moderne: Adoniram Judson, Luther Rice, William Carey, şi Andrew Fuller. Calvinismul lor profesat este valoros în special pentru Calvinişti deoarece el este folosit pentru a dovedi că, Calvinismul nu este incompatibil cu lucrarea misionară. Judson şi Rice au fost Congregaţionalişti Americani care mai târziu au devenit baptişti: primul mergând la Burma şi ultimul strângând fonduri în Statele Unite ale Americii. Dar indiferent de profesia lor, ei au dovedit prin acţiunile lor în numele misiunilor străine pretenţia „Calvinismului” lor. Carey, numit „părintele misiunilor moderne,”180 a fost un englez care a mers în India. El a fost autorul cărţii Inquiry into the Obligation of Christians to Use Means for the Conversion of the Heathen (Investigaţie în obligaţia creştinilor de a folosi mijloace pentru convertirea păgânilor), şi datorită experienţei sale în învăţarea limbilor, a fost responsabil pentru numeroase versiuni ale Scripturii în alte limbi. Şi în timp ce este adevărat că societatea misionară a lui Carey a fost numită oficial „Particular Baptist Society for the Propagation of the Gospel Among the Heathen,” (Societatea baptistă specială pentru propagarea Evangheliei printre păgâni) a susţine că, Carey a fost un Calvinist consecvent este o altă poveste. Din cauza acestei deosebiri, se presupune că John Ryland i-a ripostat lui Carey la apelul său pentru folosirea mijloacelor în lucrarea de misiune: „Tinere, stai jos. Când o să îi placă lui Dumnezeu să convertească păgânii, el o va face fără ajutorul tău sau al meu.”181 În timp ce păstorea la Kettering, Anglia, Fuller a publicat The Gospel Worthy of All Acceptation (Evanghelia demnă de toată acceptarea) în 1785 şi a fost instrumentul pentru formarea societăţii misionare baptiste care l-a trimis pe Carey în India. Astfel acţiunile lor dovedesc că doar în ciuda Calvinismului lor aceşti oameni au luat asupra lor eforturile lor misionare.

Deoarece denumirile Obişnuit şi Separat, cât şi Special şi General, nu se mai folosesc pentru a-i denumi pe baptiştii, majoritatea baptiştilor Calvinişti au anumite nume care îi identifică, ca fiind Calvinişti. Datorită antipatiei baptiste pentru numele lui Calvin care îi împiedică să folosească numele său, cineva poate găsi prefixe ca „Harul Suveran,” „Hardshell,” „Elementar,” „Vechi,” „Şcoala Veche,” „Strict,” „Ortodox,” sau „Reformat.” The „Gospel Standard Baptists” (Baptiştii Evangheliei Standard) sunt un grup Calvinist şi la fel sunt şi „Continental Baptist Churches.” (Bisericile Baptiste Continentale) Numele de „Missionary Baptists” (Misionari Baptişti) pe care unii baptişti Calvinişti îl iau pentru ei este o folosire greşită a numelui. Toţi baptiştii ar trebui să fie baptişti misionari. Motivul pentru care baptiştii Harului Suveran folosesc termenul menţionat anterior este pentru a se distinge de baptiştii mai stricţi Elementari – cei care practică un Calvinism al lor. Aceşti baptişti accentuează rapid Calvinismul lor, astfel că nu este greu să îi recunoşti pe majoritatea dintre ei. Totuşi, unii baptişti sunt greu de legat. Veţi găsi baptişti cu înclinaţii Calviniste în felurite asociaţii şi părtăşii baptiste, cât şi printre cei care sunt strict independenţi. A existat o înviere a Calvinismului în târzia Conferinţă Baptistă de Sud.182Când sunt cercetaţi, majoritatea acestor oameni îşi vor afirma Calvinismul lor; totuşi, aceasta nu înseamnă că toţi dintre ei au predicat public şi au învăţat aceste opinii şi nici că le-au pus în practică. Unii dintre aceşti oameni sunt ceea ce s-ar putea numi „Calvinişti apropiaţi,” de vreme ce ei îşi păstrează Calvinismul lor, ca şi scheletul proverbial, în cămară, pentru ca membrii bisericii lor să nu pună la inimă ceea ce crede pastorul lor şi să nu mai viziteze şi să nu mai dea bani pentru misiuni. Aceasta nu implică faptul că aceşti oameni desconsideră vizitările şi misiunile – dimpotrivă – ei pot fi înflăcăraţi cu privire la vizitarea şi sprijinirea multor misionari. Ei sunt trişti inconsecvenţi; ei niciodată îşi întrebuinţează ferm teologia lor. Un Calvinist i-a denumit mai degrabă „Calvinişti de raft” pe aceşti oameni, de vreme ce Calvinismul lor se găseşte în principal în rafturile bibliotecilor lor.183 Mai multe ziare sunt publicate de baptişti Calvinişti (The Christian Baptist, Atwood, Tennessee; The Berea Baptist Banner, Mantachie, Mississippi; The Baptist Examiner, Ashland, Kentucky; the Baptist Evangel, Saginaw, Texas), şi ei susţin câteva colegii mici (Baptist Voice Bible College, Wilmington, Ohio; Landmark Baptist Theological Seminary, Fort Worth, Texas; Lexington Baptist College, Lexington, Kentucky), dar fără o cercetare profundă nu s-ar şti niciodată că aceste publicaţii şi şcoli sunt Calviniste. Deci, aşa cum a fost menţionat la începutul acestei secţiuni, faptul că un baptist spune că el nu este Calvinist aceasta nu înseamnă nimic. Adesea este nevoie de un studiu harnic pentru a identica dacă o biserică, şcoală sau predicator baptist este Calvinist. Totuşi, uneori, un grup de baptişti ai Harului Suveran emit un catalog al bisericilor lor.

Încercarea aranjată a baptiştilor Calvinişti de a egala Calvinismul cu baptiştii ortodocşi nu este împărtăşită de „verişorii” lor Presbiterieni şi Reformaţi. Aceste două grupuri au în esenţă aceeaşi doctrină: termenul Reformat accentuează doctrinele Reformei şi termenul Presbiterian accentuează forma lor de conducere a bisericii. Istoria cum s-a dezvoltat fiecare grup va fi găsită în următoarele patru capitole. Dar în relaţie cu baptiştii, mai întâi ar trebuie punctat faptul că denominaţiile Presbiteriene şi Reformate îşi consideră teologia lor ca fiind cea a creştinismului biblic: Convingerea mea fermă este că singura teologie conţinută în Biblie este teologia Reformată.184 Creştinismul îşi găseşte expresia sa deplină în Credinţa Reformată.185 Doctrina apostolică a fost o Teologie Reformată.186

Totuşi, prin apelul la un spectru mai larg de creştinism, termenul Reformat devine mai puţin interesant. Titlul unui manual de teologie larg adoptat scris de teologul Reformat Louis Berkhof (1873-1957) a fost schimbat din Reformed Dogmatics (Dogmele Reformate) în Systematic Theology (Teologie Sistematică) şi schimbări similare au făcute şi ale altor cărţi ale sale.187

Există două doctrine care sunt centrale pentru Credinţa Reformată: teologia Legământului şi Calvinismul. Prima este detestată de toţi baptiştii şi a doua este preţuită de baptiştii Harului Suveran. Această contradicţie dintre baptişti este o motivaţie pentru lucrarea sa, căci aşa cum se va susţine în toată cartea aceasta, Calvinismul nu este doar o doctrină greşită, ea este o doctrină Reformată. Nu este nici o îndoială că teologia Reformată se identifică, cu teologia Legământului.188 Relaţia este atât de puternică încât Sproul recunoaşte că „Teologia Reformată a fost denumită „Teologia Legământului.””189 Dar aderenţii teologiei Reformate o identifică, cu Calvinismul:

Acest termen este folosit adesea în mod sinonim cu termenul Calvinist când descrie o poziţie teologică.190

Marele avantaj al Credinţei Reformate este că ea este în cadrul celor Cinci Puncte ale Calvinismului care arată clar ceea ce învaţă Biblia cu privire la calea mântuirii.”191

Predestinarea poate fi luată ca un semn special al teologiei Reformate.192

Astfel, Calvinismul poate fi egalat cu teologia Reformată – nu doar printr-o simplă acceptare, ci fiind un termen înrudit în totalitate. D. James Kennedy menţionat mai înainte relatează de ce el este un Presbiterian: „Sunt un Presbiterian pentru că eu cred că Presbiterianismul este cea mai pură formă de Calvinism.”193 Mai mult, Kuyper susţine că, „Calvinismul înseamnă evoluţia completă a Protestantismului.”194 Talbot şi Crampton insistă mai departe că „dacă biserica nu se întoarce la ţărmurile sale Reformatoare, ea va secera vântul general al unei evanghelii trunchiate şi o credinţă centrată în om.”195 Dar dacă, Calvinismul este esenţa Protestantismului; culmea Reformei, atunci el este clădit pe o fundaţie falsă, căci aşa cum chiar şi baptiştii Calvinişti vor fi de acord, Reformarea a fost doar aceasta: o reformare, nu o întoarcere completă la creştinismul biblic. Când Loraine Boettner a scris cartea sa The Reformed Doctrine of Predestination, (Doctrina reformată a predestinării) el a spus în mod neglijent adevărul simplu: predestinarea în sistemul Calvinist este o doctrină Reformată la fel cum Masa Catolică este o doctrină Catolică. De aceea, Calvinismul este o doctrină Reformată distinctă, în ciuda baptiştilor.

Deşi Kenneth Good susţine că baptiştii pot fi Calvinişti (în cartea sa Are Baptists Calvinists? (Sunt baptiştii Calvinişti?)) fără a fi Reformaţi (în cartea sa Are Baptists Reformed? (Sunt baptiştii Reformaţi?)), cei care sunt de convingere Reformată nu sunt de acord:

Controversa noastră că baptiştii sunt Reformaţi este cu adevărat un lucru imposibil. Baptistul care apără liberul arbitru, iniţiativa omului în lucrarea de mântuire, harul faţă de care poţi să te împotriveşti, chemarea la altar, oferta gratuită a evangheliei, etc., este baptistul care este consecvent. Baptistul care apără dispensaţionalismul, în orice formă ia el, este baptistul care îşi menţine consecvent poziţia sa. Pe de altă parte, baptistul care susţine doctrinele harului şi respinge dispensaţionalismul este inconsecvent cu teologia sa. Nu neg faptul că, în teologia sa, el ar putea fi un Calvinist. Nu neg faptul că el ar putea respinge dispensaţionalismul. Dar pentru toate acestea el este vinovat de o inconsecvenţă fericită.196

Cei care susţin adevărul botezului copiilor au susţinut în general că ideea botezului credinciosului şi harul suveran sunt mutual exclusive şi cei care susţin aceste două poziţii susţin un punct de vedere contradictoriu despre mântuire.197

Nu se poate să fi un Presbiterian sau un Reformat fără a fi un Calvinist, dar cu siguranţă nu poţi fi un baptist. Un baptist Calvinist ar trebui să aibă un nume greşit, deoarece, în cuvintele Reformatorului olandez Herman Hanko: „Un baptist este doar inconsecvent cu un Calvinist.”198

  1. Curtis Pugh, „Six Reasons I Love the Doctrines of Grace,” The Berea Baptist Banner,November 5, 1994, pp. 207-208; Thomas J. Nettles, By His Grace and for His Glory(Grand Rapids: Baker Book House, 1986), p. 13; Tom Ross, Abandoned Truth: The Doctrines of Grace (Xenia: Providence Baptist Church, 1991), pp. ix-x.
  2. Joseph M. Wilson, „Sovereign Grace Versus Arminianism,” The Baptist Examiner,July 22, 1989, p. 1; Jack Warren, „For Sovereign Grace; Against Arminian Heresy,” Baptist Evangel,January­March 1997, p. 2.
  3. Ted Gower, „Am I a Calvinist?” The Baptist Examiner,November 21, 1992, p. 9; Jimmie B. Davis, in „The Berea Baptist Banner Forum,” The Berea Baptist Banner,March 5, 1990, p. 51.
  4. Forrest L. Keener, Grace Not Calvinism(Lawton: The Watchman Press, 1992).
  5. Joseph M. Wilson, „From the Editor,” The Baptist Examiner,June 22, 1991, p. 2.
  6. Patrick H. Mell, The Biblical Doctrine of Calvinism(Cape Coral: Christian Gospel Foundation, 1988), p. 18.
  7. Spurgeon, Sovereign Grace Sermons, p. 129.
  8. Milburn Cockrell, Introduction to Tom Ross, Abandoned Truth: The Doctrines of Grace,p. v.
  9. Milburn Cockrell, „Second Trip to the Philippines,” The Berea Baptist Banner,January 5, 1995, p. 4.
  10. Mason, pp. 5, 4-5.
  11. Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. vi.
  12. Good, Calvinists, p. 85.
  13. Ibid., p. 62.
  14. Ibid., pp. 60-61, 96.
  15. Keener, p. 21.
  16. Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. vi.
  17. Wilson, Sovereign Grace, p.3.
  18. Garner Smith, in „The Berea Baptist Banner Forum,” The Berea Baptist Banner,September 5, 1992, p. 172.
  19. Joseph M. Wilson, „Is There an Arminian Gospel?” The Baptist Examiner,December 7, 1991, p. 11.
  20. Wilson, Sovereign Grace, p.3.
  21. Ibid.
  22. Keener, p. 18.
  23. Joseph M. Wilson, „Sovereign Grace View and Arminian View of Salvation,” The Baptist Examiner,July 18, 1992, p. 8.
  24. Ibid.
  25. Ibid.
  26. Good, Calvinists, p. 63.
  27. Ibid.
  28. Charles H. Spurgeon, quoted in Good, Calvinists, p. 63.
  29. Good, Calvinists, p. 2.
  30. Ibid.
  31. Ibid., p. 124.
  32. Ibid.
  33. Curtis Pugh, „The Biblicist Position,” The Berea Baptist Banner,July 5, 1993, pp. 128-129.
  34. Ibid., p. 121.
  35. Good, Calvinists, pp. 124, 133, 140; Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. v.
  36. Thomas Crosby, The History of the English Baptists(Lafayette: Church History Research & Archives, 1979), vol. 1, p. 173.
  37. John T. Christian, A History of the Baptists(Texarkana: Bogard Press, 1922), vol. 2, p. 407; Thomas Armitage, The History of the Baptists(Watertown: Maranatha Baptist Press, 1980), vol. 2, p. 731.
  38. Good, Calvinists, p. 150.
  39. Nettles, By His Grace, p. 73.
  40. Good, Calvinists, p. 156.
  41. Jack Warren, „More on Particular Baptists,” Baptist Evangel,January 1994, p. 2.
  42. David Benedict, A General History of the Baptist Denomination in America, şi Other Parts of the World(Gallatin: Church History Research & Archives, 1985), vol. 1, p. 602.
  43. Crosby, vol. 1, p. 174.
  44. Robert G. Torbet, A History of the Baptists,3rded. (Valley Forge: Judson Press, 1963), p. 70.
  45. Mason, p. 5.
  46. Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. v.
  47. Warren, For Sovereign Grace, p. 2.
  48. Mason, p. 1.
  49. Ibid., p. 2.
  50. Fred Phelps, „The Five Points of Calvinism,” The Berea Baptist Banner,February 5, 1990, p. 25
  51. Mason, p. 3.
  52. Garner Smith, in „The Berea Baptist Banner Forum,” The Berea Baptist Banner,February 5, 1995, p. 30.
  53. Kober, p. 46.
  54. Warren, Particular Baptists, p. 2.
  55. Wilson, Sovereign Grace, p. 1.
  56. Charles H. Spurgeon, citat în Iain H. Murray, The Forgotten Spurgeon(Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1978), p. 79.
  57. Good, Calvinists, p. 156; Nettles, By His Grace, p. 42.
  58. Mason, p. 24; Good, Calvinists, pp. 34-35, 66-67, 80; The Biblical and Historical Faith of Baptists on God’s Sovereignty(Ashland: Calvary Baptist Church, n.d.), pp. 50-51.
  59. Boettner, Predestination, p. 1.
  60. McFetridge, p. 49.
  61. Tom Ross, Abandoned Truth, pp. 21-28; Good, Calvinists, pp. 137-149.
  62. Mason, chap. 3; Robert B. Selph, Southern Baptists and the Doctrine of Election(Harrisonburg: Sprinkle Publications, 1988), chap. 2.
  63. Nettles, By His Grace and for His Glory; The Biblical and Historical Faith of Baptists on God’s Sovereignty.
  64. Ibid., 13.
  65. Nettles, By His Grace, p. 73.
  66. Pentru a biografie a lui Gill d succesorul său imediat, vezi John Rippon, A Brief Memoir of the Life and Writings of the Late Rev. John Gill, D.D.(Harrisonburg: Gano Books, 1992); pentru o lucrare mai recentă, vezi George M. Ella, John Gill and the Cause of God and Truth(Durham: Go Publications, 1995).
  67. The Baptist Standard Bearer, Number One Iron Oaks Dr., Paris, AR 72855.
  68. Good, Calvinists, p. 147.
  69. Spurgeon’s Sovereign Grace Sermons;Spurgeon’s Sermons on Sovereignty (Pasadena: Pilgrim Publications, 1990).
  70. Pilgrim Publications, P.O. Box 66, Pasadena, TX 77501.
  71. Despre viaţa lui Pink, vezi Richard P. Belcher,Arthur W. Pink: Born to Write(Columbia: Richbarry Press, 1982), şi Iain H. Murray, The Life of Arthur W. Pink (Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1981); pentru o examinare şi o analiză a Calvinismului său, vezi Richard P. Belcher, Arthur W. Pink: Predestination (Columbia: Richbarry Press, 1983).
  72. Arthur W. Pink, The Sovereignty of God,4thed. (Grand Rapids: Baker Book House, 1949). Toate referinţele la această carte sunt la această ediţie.
  73. Arthur W. Pink, The Sovereignty of God,rev. ed. (Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1961).
  74. Marc D. Carpenter, „The Banner of Truth Versus Calvinism,” part 1, The Trinity Review,May 1997, pp. 1-4.
  75. Majoritatea sunt publicate de Baker Book House, P.O. Box 6287, Grand Rapids, MI 49516.
  76. Good, Calvinists, p. 79.
  77. Ibid., p. 73.
  78. Vezi în jurnalul oficial al the Southern Baptist Convention, „A Study Tool for the Doctrine of Election,” SBC Life,April 1995, pp. 8-9, şi „Arminian/Calvinist Responses,” SBC Life,August 1995, pp. 8-9.
  79. Kenneth H. Good, Are Baptists Reformed?(Lorain: Regular Baptist Heritage Fellowship, 1986), p. 67.
  80. R. B. Kuiper, God-Centered Evangelism(London: The Banner of Truth Trust, 1966), p. 9.
  81. Boettner, Reformed Faith, p. 24.
  82. Talbot and Crampton, p. 79.
  83. Henry Zwaanstra, „Louis Berkhof,” în David F. Wells, ed. Dutch Reformed Theology(Grand Rapids: Baker Book House, 1989), pp. 48, 53. Publicistul său, the Wm. B. Eerdmans Publishing Co., obişnuia să fie cunoscut ca „The Reformed Press.”
  84. Pentru o scurtă evaluare a teologiei Reformate, vezi George W. Zeller, The Dangers of Reformed Theology(Middletown: The Middletown Bible Church, n.d.); pentru o critică majoră, vezi Good, Are Baptists Reformed?Pentru o analiză coprinzătoare a teologiei Legământului, vezi Renald E. Showers, There Really is a Difference (Bellmawr: The Friends of Israel Gospel Ministry, 1990).
  85. R. C. Sproul, Grace Unknown(Grand Rapids: Baker Books, 1997), p. 99.
  86. Coppes, p. x.
  87. Boettner, Reformed Faith, p. 24.
  88. John H. Leith,Introduction to the Reformed Tradition, rev. ed. (Atlanta: John Knox Press, 1981), p. 103.
  89. D. James Kennedy, Why I Am a Presbyterian(Fort Lauderdale: Coral Ridge Ministries, n.d.), p. 1.
  90. Kuyper, p. 41.
  91. Talbot and Crampton, p. 78.
  92. Herman Hanko, We and Our Children(Grand Rapids: Reformed Free Publishing Association, 1988), p. 11.
  93. Hanko,Covenant of Grace, p. 2.
  94. Hanko, We and Our Children, p. 12.

http://www.voxdeibaptist.org/calvinism_and_the_baptists_trd.htm

O renaştere a Şcolii Duminicale ar fi binevenită

download

O renaştere a Şcolii Duminicale ar fi binevenită


Proverbe 2:6 „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea”.

Cronicarii sunt în mare măsură de acord asupra faptului că mişcarea Şcolii Duminicale trebuie creditată laicului anglican, Robert Raikes din Gloucester, Anglia. În 1780 Raikes a pionierat cu instruirea de Duminică pentru băieţii defavorizaţi, şi el a angajat învăţători care să-i înveţe pe flăcăi să scrie şi să citească. Legile de lucru cu copiii erau necunoscute în Anglia, iar copiii dezavantajaţi erau puşi în forţa de muncă şi nu erau privilegiaţi în a obţine o educaţie. Cu siguranţă că ne bucurăm de avansul plănuit de binevoitorul Raikes!

Un laic baptist, William Fox, „care era un om evlavios al Bisericii Baptiste de pe Strada Prescott, din Goodmans Fields, unde a avut parte de lucrarea spirituală a eminentului şi învăţatului Abraham Booth”, trebuie considerat arhitectul Şcolii Duminicale centrate pe Biblie cunoscută în vremurile moderne. Fox a solicitat o întâlnire, care a fost ţinută în 30 august 1785, pentru scopul organizării unei „Societăţi de Şcoală Duminicală”. Aceasta a fost rezolvată în mod unanim prin faptul că „aceasta este opinia acestei întâlniri ca un mare beneficiu să sporească în comunitatea ca mărime de la adoptarea unei astfel de măsuri, şi astfel să se formeze o Societate pentru îndeplinirea aceluiaşi lucru înspre efectul imediat”. Fără îndoială că acest concept al Şcolii Duminicale doar pentru copii a adăugat la lipsa accentului pe pregătirea adultă în cadrul orei de Şcoală Duminicală, atât în Marea Britanie cât şi în Canada.

Când luam în considerare impactul Şcolii Duminicale din punct de vedere istoric în America, nu putem face nimic decât să ne oprim şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru viziunea lui William Fox. S-a raportat faptul că după vizita sa în America, Alexis de Tocqueville a spus, „Am căutat în zadar secretul măreţiei Americii până ce am mers în Şcolile Duminicale şi biserici. Apoi am înţeles de ce Franţa este un sclav şi America este liberă”.

Nimeni nu va putea să fie capabil să declare în întregime valoarea pe care mişcarea Şcolii Duminicale a oferit-o pentru America. Misionari slujesc astăzi în jurul lumii datorită viziunii care a fost împărtăşită într-o clasă de Şcoală Duminicală. Pastori stau în spatele meselor sacre astăzi deoarece în tinereţea lor un lucrător de Şcoală Duminicală şi-a făcut timp să-i încurajeze în ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ar fi imposibil să cunoaştem câte cămine bine ajustate există datorită influenţei Şcolii Duminicale în timpul anilor de formare a vieţii. J. Edgard Hoover, fostul director al Biroului Federal de Investigaţii (FBI), a spus, „Crima din rândul tinerilor ar deveni practic neînsemnată dacă oamenii tineri ai Americii ar fi frecventat Şcoala Duminicală în mod regulat în timpul anilor lor de formare”.

În zilele noastre noi facem bine să înţelegem faptul că Şcoala Duminicală permite bisericii să reînnoiască acea viziune în fiecare naţiune. Şcoala Duminicală a avut o inestimabilă influenţă asupra societăţii americane în trecut, şi prin harul lui Dumnezeu, aceasta poate fi o unealtă a lui Dumnezeu pentru a renaşte naţiunea noastră.

(This Day in Baptist History, E. Wayne Thompson and David L. Cummins, BJU Press [Această zi în istoria baptistă], folosit cu permisiune)

http://www.voxdeibaptist.org/a_sunday_school_revival_trd.htm

O declaraţie baptistă primară despre Şcoala Duminicală

download

O declaraţie baptistă primară despre Şcoala Duminicală

Şcoala Duminicală este o dezvoltare relativ târzie din cadrul istoriei bisericii creştine. Prima Şcoală Duminicală a fost stabilită de metodistul englez Robert Raikes, la sfârşitul secolului al 18lea. Şcoala Duminicală era în mod original intenţionată drept mijloc de câştigare a copiilor cu părinţi necredincioşi, şi nu pe copiii membrilor bisericii. Totuşi, în cadrul decadelor de mijloc ale secolului al 19lea, un număr crescând de membrii de biserică şi-au înrolat copiii lor la Şcolile Duminicale. Unii creştini, în special prezbiterienii şi baptiştii, nu erau convinşi de justificarea Scripturală pentru Şcoala Duminicală în învăţarea Bibliei către copiii creştinilor. În 1832, o denominaţie baptistă reformată, Baptiştii Primitivi (în sensul revenirii la „primitiv” sau la creştinismul timpuriu) au declarat:

„Şcolile Duminicale revendică onoarea convertirii zecilor ei de mii; de călăuzirea minţilor gingaşe de copii spre a cunoaşte mântuirea, [la fel] cum şi predicarea evangheliei [face] acel lucru de a-i aduce pe adulţi la aceeaşi cunoştinţă, etc. Faţă de astfel de pretenţii arogante, ne simţim legaţi să ne opunem. În primul rând, deoarece ele sunt bazate pe noţiunea că regenerarea sau convertirea este produsă de impresiile făcute asupra minţii naturale prin intermediul sentimentelor religioase infiltrate în aceasta; şi dacă se permite ca Duhul Sfânt să fie cât de cât preocupat în ea, acesta este într-un fel în care El este oarecum amestecat cu instrucţiunea, sau să fie în mod necesar prezent în aceasta; despre toate ştiind însă că sunt greşite.

„În al doilea rând, deoarece astfel de şcoli nu au fost niciodată stabilite de către apostoli, şi nici poruncite de către Hristos. Existau copii în vremea apostolilor. Apostolii deţineau o atât de mare dorinţă de mântuire a sufletelor, pe cât de multă dragoste aveau faţă de cauza lui Hristos, şi ştiau ceea ce le datora Dumnezeu pentru aducerea persoanelor la cunoştinţa mântuirii, aşa cum face oricare astăzi. Noi, prin urmare, trebuie să credem că dacă aceste şcoli erau de la Dumnezeu, ar trebui să le găsim în Noul Testament.

„Scripturile îi îndeamnă pe părinţi să îşi crească copiii lor în mustrarea şi învăţătura Domnului.

„Dar din moment ce noi stăm atât de opus faţă de planul şi folosirea acestor Şcoli Duminicale în fiecare punct, dorim să fim înţeleşi în mod distinct asupra faptului că noi considerăm Şcolile Duminicale pentru scopul învăţării copiilor săraci să citească, mijloc prin care ei pot să ajungă să citească Scripturile pentru ei înşişi, în vecinătate unde există vreo ocazie pentru ei, şi când sunt dirijaţi în mod adecvat, fără nici o ostentaţie atât de comun legate de ei, spre a fi instituţii folositoare şi binevoitoare, vrednice de clientela tuturor prietenilor libertăţii civile” (Citat în Mike Strevel. „Family Church,” in Quit You Like Men, October 1994, pp.11-12 [„Biserica Familiei”, în Chiar vă plac oamenii, n. tr.]).

http://www.voxdeibaptist.org/a_primitiv_baptist_statement_on_sunday_school_trd.htm

Biblia sau Biserica

                                                          

 Scurt istoric

În Biserica Primară autoritatea în domeniul spiritual era asigurată de apostoli și cei numiți de aceștia să propovaduiască Evanghelia . La acestea se adaugă unele texte ale cărților ce compun astăzi Noul Testament care în acea perioadă circulau separat.  Acestea fiind întrebuințate ca texte de referință a învațăturii creștine (Scriptură) în serviciile religioase din bazilici sau alte lăcașuri unde se adunau creștinii în acea perioadă, în primele secolele după apariția creștinismului.

Dupa intrarea în legalitate a creștinismului în timpul împăratului Constantin  și apoi trasformarea Bisericii Creștine  în biserică de stat a Impeiului Roman autoritatea spirituală și nu numai, a fost trasferată în intregime Bisericii  reprezentată de cler . Biserica a început să dea tot felul de „edicte” care au pus în prim plan instituiția Bisericii, Scriptura trecând în acest fel pe locul secund ca autoritate Spirituală , această ordine ramânând valabilă până în ziua de astăzi  în bisericile seculare . Acestea continuând să susțină  că Biserica a dat naștere Bibliei și nu invers.

În consecință în prezent există două păreri divergente în privința rolului primordial pe care îl au Biblia sau Biserica , Protestanții (p/np) susținând autoritatea absolută a Scripturii ,în timp de ortodocșii și catolicii susțin autoritatea primordială a Bisericii (ca instituție ).

În articolul urmator puteți urmări argumente pro și contra pe acest subiect :

Ce a fost mai intai? “OUL” sau “GAINA”? Biserica sau Biblia?

Intrebarea este fundamentala, adica este legata de fundatia credintei, de sursa ei ultima de autoritate. Nu exista decat doua posibilitati:

1. Sau Biserica ne-a daruit Biblia prin edictele date la diferitele Consilii din primele veacuri cand s-a stabilit Canonul cartilor din Noul Testament si s-au refuzat “ereziile” apocrifelor.

2. Sau Biblia a nascut Biserica prin revelatia lasata noua de Dumnezeu prin “sfintii apostoli si prooroci”  (Rom. 16:26; Efes. 13,14; 2 Tim. 1:9-11).

Daca Biserica ne-a daruit Biblia, exista implicatii majore. Atunci Biblia nu este decat UNA DINTRE invataturile date noua de-a lungul vremii prin Biserica. Alaturi de Biblie trebuie sa acceptam si celelalte “invataturi ale Bisericii”, devenite “sfanta traditie multiseculara”, mai ales scrierile “parintilor Bisericii” din veacul timpuriu. O a doua consecinta este ca, daca Biblia este produsul “edictelor” Bisericii, atunci Biserica poate si trebuie sa continue sa dea “edicte” .

Daca Biblia a nascut Biserica exista alte implicatii majore, cu totul deosebite de cele dintai! Prima implicatie majora este ca Biserica n-are autoritatea sa “dea invatatura”, ci doar sa “ramana” in invatatura Bibliei, data noua, ca si credinta, “odata pentru totdeauna”.

O a doua implicatie este ca Biserica trebuie sa-si reglementeze toate activitatile ei, din toate secolele, dupa “indreptarul invataturilor sanatoase” recomandat pe apostolul Pavel lui Timotei si lucratorilor dintotdeauna (2 Tim. 1:13 ca si Rom. 6:17; Gal. 6:16). Semnificativ este si faptul ca Pavel foloseste termenul “dreptarul” Noului Testament ca echivalent al imutabilei legi din Vechiul Testament (Rom. 2:17-20).

Discutia aceasta despre Biblie si Biserica poate fi purtata la nesfarsit … Eu va propun o proba practica si de bun simt. Ca sa vedem cine are prioritate si autoritate dumnezeiasca suprema propun sa ne inchipuim doua scenarii:

1. Daca s-ar pierde Biblia scrisa pana acum si Biserica ar trebui sa scrie o alta Biblie dupa “traditia” si practica ei de acum ce s-ar scrie? Ar semana biblia aceea cu BIBLIA pe care o stim noi astazi? Am avea mai multe variante ale Bibliei, una catolica, alta ortodoxa si alta protestanta?

2. Daca am merge la un popor care nu stie nimic despre Biserica si am traduce Biblia in limba lor materna, s-ar naste oare o Biserica cu adevarat crestina? Bineinteles! Asta s-a intamplat si se intampla de doua mii de ani!

De raspunsurile date la aceste doua intrebari depinde pozitia si prioritatea pe care o avem fata de Biblie si fata de Biserica.

Revenind la metafora din debutul acestui articol cu “oul” si “gaina”, eu cred ca gaina a fost prima pentru ca altfel n-avea cine sa cloceasca … oul.

Odata iesit din gaoace, puiul a strigat: “Mama”, dar aceasta nu a insemnat ca el a determinat cine-i este mama. El doar a recunoscut-o! Dupa cum un copil, dupa nastere, isi “recunoaste” mama, nu si-o “alege”!

In discutia noastra, mama este primordiala si ea nu poate fi alta, in logica lucrurilor, decat Biblia!

Biserica, prin Consiliile convocate  si-a “recunoscut” doar mama spirituala, nu a inventat-o! Consiliile si-au proclamat aderenta si apartenenta la “textele inspirate” din Evanghelii si Epistole. Biserica a “recunoscut” canonicitatea cartilor din Noul Testament, nu le-a “nascut”!

Biblia nu este de origine umana si nu trebuie pusa alaturi sau mai prejos de discernamantul slujitorilor Bisericii (oricine si oricare ar fi ei). Singurul lucru pe care l-a facut Biserica fata de Biblie nu a fost s-o “daruiasca” oamenilor, ci s-o “recunoasca” drept ceea ce este: un dar al lui Dumnezeu pentru mantuirea creaturilor de pe acest pamant.

Aceasta a fost pozitia apostolului Pavel:

“Prin descoperire dumnezeiasca am luat cunostinta de taina aceasta despre care va scrisei in putine cuvinte.  Citindu-le, va puteti inchipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Christos, care n-a fost facuta cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, in felul cum a fost descoperita acum sfintilor apostoli si prooroci ai lui Christos, prin Duhul” (Efes. 3:4; Colos. 4:3).

Apostolul Ioan spune si el ca orice adaugire ulterioara scrierilor apostolice inspirate trebuie confruntata, cenzurata si eventual condamnata:

“Oricine o ia inainte, si nu ramine in invatatura lui Christos, n-are pe Dumnezeu. Cine ramane in invatatura aceasta, are pe Tatal si pe Fiul. Daca vine cineva la voi, si nu va aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa, si sa nu-i ziceti: “Bun venit!” Caci cine-i zice: “Bun venit!” se face partas faptelor lui rele” (2 Ioan 9-11).

“Sola Scriptura!” nu inseamna negarea Bisericii, ci doar promulgarea unei surse unice de inspiratie divina, de dincolo de nivelul existentei umane. Ea trebuie sa subordoneze viata si activitatea Bisericii la “dreptarul” dupa care sunt chemati sa lucreze toti zidarii Bisericii dintotdeauna, alaturi de “mesterul priceput”, apostolul Pavel, care a pus, prin invatatura din scrierile lui, temelia Bisericii (1 Cor. 3:10-15).

(In acest articol au fost incluse fragmente din articolul „Biblia sau Biserica „, autor Pastor  Dan Branzai -www. brazilaiendan.com )

EUROVISION continuă, încurajează şi celebrează tradiția SODOMITĂ

La 15 ani, Bilal Hassani o admira pe Conchita Wurst, diva cu barbă care a câştigat concursul Eurovision în 2014.

Cinci ani mai târziu, devenit la rândul său un simbol al identităţii “queer”, Hassani va reprezenta Franţa la acest concurs muzical european.

Cu perucile, machiajul şi look-ul său inspirat din surorile Kardashian – mai puţin rotunjimile -, Bilal Hassani a devenit, în câteva săptămâni, noua senzaţie a reţelelor de socializare, dar şi ţinta unei campanii pline de ură.

Cântecul său ‘Roi’ a eclipsat piese ale unor artişti ca Chimene Badi sau Emmanuel Moire şi a câştigat votul telespectatorilor emisiunii ‘Destination Eurovision’, organizată pentru a desemna candidatul Franţei la concursul Eurovision 2019, care se va desfăşura la sfârşitul lunii mai în Israel.

https://www.infocrestin.com/eurovision-continua-incurajeaza-si-celebreaza-traditia-sodomita

EUROVISION continuă, încurajează şi celebrează tradiția SODOMITĂ

Finlanda ignoră abuzul Barnevernet, dar îi face plângere penală Cameliei Smicală pentru că face cunoscută situația copiilor

Știri pentru viață 31.01.2019

„-Hyvä! Măi, ce facem cu românca aia, doctorița…?
-Da’ ce-a mai făcut?
-Nu tace, frate…
-Hai să-i mai facem o plângere penală…
-Hai! Ce zici, merge s-o băgăm la ,,rele tratamente aplicate minorului”?
-Merge, de ce să nu meargă… ”

Sursă: Facebook/ Solidaritate pentru Dr. Camelia Smicala si copiii ei

http://stiripentruviata.ro/finlanda-ignora-abuzul-barnevernet-dar-ii-face-plangere-penala-cameliei-smicala-pentru-ca-face-cunoscuta-situatia-copiilor/

Timpul petrecut în fața ecranului afectează dezvoltarea copiilor

Prea mult timp petrecut în fața ecranului poate afecta dezvoltarea copiilor, este concluzia unui studiu  efectuat pe 2.400 de copii canadieni.

Studiul a relevat că timpul în exces alocat televizorului sau jocurilor pe calculator de către copii la vârsta de 2-3 ani, a afectat negativ performanțele obținute la teste la vârsta de 3-5 ani. Astfel, copiii cu o mai mare expunere la ecran au obținut rezultate sub medie la la testele de comunicare, logică, relații interpersonale sau coordonare fizică.

Cercetarea a avut ca punct de plecare faptul că, în momentul când intră la școală 25% dintre copiii canadieni prezintă  deficiențe sau întârzieri în vorbire, comunicare, mișcare sau sănătate socio-emoțională. Potrivit studiului, în Canada copiii  petrec în fața ecranului în medie 17.09 ore pe săptămână la vârsta de 2 ani, 24.99 la trei ani și 10.85 la 5 ani.

Autorii studiului consideră că timpul în exces petrecut în fața ecranului îi împiedică pe copii să își exerseze și dezvolte aptitudinile motorii, interpersonale și de comunicare și recomandă ca părinții să dezvolte împreună cu specialiști „planuri media” care să limiteze expunerea copiilor la ecran.

http://stiripentruviata.ro/timpul-petrecut-in-fata-ecranului-afecteaza-dezvoltarea-copiilor/

Daria Antonov – tânăra de 32 de ani, cu Sindrom Down, care a spart toate stereotipurile

Daria s-a născut cu Sindrom Down. Medicii i-au spus mamei să o abandoneze pe Daria. Părinții însă, au decis să păstreze copilul. Acum, Daria are 32 de ani, e plină de viață și visează să devină dansatoare.

http://stiripentruviata.ro/daria-antonov-tanara-de-32-de-ani-cu-sindrom-down-care-a-spart-toate-stereotipurile/?

PĂCAT HAR ŞI JERTFĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI ÎN NOUL TESTAMENT

download

PĂCAT HAR ŞI JERTFĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI ÎN NOUL TESTAMENT

 de Ardelean Viorel

 CUPRINS :

1). INTRODUCERE

2). PĂCATUL

a). TERMENI PENTRU PĂCAT

 b). NATURA PĂCATULUI

 c). CONSECINŢELE PĂCATULUI

 3). HARUL

4). SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI

a). TERMINOLOGIE.

b). PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.

5). JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT

6). CONCLUZIE    

 1).INTRODUCERE În momentul în care omul a căzut în păcat, Dumnezeu deşi pune omul sub blestem, ( Gen. cap 3) îi face o promisiune în Geneza 3:15, care implică cel puţin două aspecte. Pe de o partea i se promite omului izbăvirea, iar pe de altă parte dacă se adâncesc aspectele, dea lungul istoriei tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una adevărată. De aici se desprinde şi ideea de Jertfă care străbate ca un fir roşu atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament. De fapt acest lucru se reflectă şi în istoria omenirii, pentru că şi la popoarele păgâne găsim aceleaşi aspecte : temple, sărbători şi jertfe. Această împlinire a Jertfei Supreme, la ”împlinirea vremii”, se realizează în persoana lui Isus Hristos care este Mesia cel promis. Dumnezeu a decretat că *Plata păcatului este moartea „(Romani 6:23 b), şi El nu se contrazice. În Vechiul Testament toate jertfele de animale aduse de poporul evreu pentru a primii iertare, erau de fapt făcute în contul jertfei lui Hristos care pentru ei urma să vină cândva în viitor. Un aspect negativ al jertfelor aduse de poporul evreu este faptul că tiparele şi ceremoniile religioase, de aducere a jertfelor au fost aşa de mult deformate, încât s-a ajuns chiar la sacrificii umane lucru care era o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Ezekil 23: 37-39), şi nu-şi mai îndeplineau funcţia. Poporul evreu trebuia să fie o lumină între popoarele păgâne, aşa cum ar trebuii să fie creştinismul. Din păcate realitatea se prezintă altfel. Dar chiar şi atunci când jertfele erau aduse după voia lui Dumnezeu, exista o rezolvare a păcatului, doar la nivel terestru. În sfera cerească această rezolvare a păcatului, avea să fie realizată în Persoana Domnului Isus Hristos (Matei 27:1-50) cu implicaţiile de rigoare care privesc, Naşterea Sa, viaţa, învăţăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălţarea la Cer, şi poziţia pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. Ioan în viziunea escatologică îl vede pe Isus Hristosul, pe Mesia, ca Miel Junghiat, şi care este totuşi viu, vrednic să ia Cartea şi să rupă peceţile, pentru că a răscumpărat cu Sângele lui pe toţi oamenii. (Apocalipsa 5: 6-9). De asemenea trebuie definită noţiunea de păcat şi de jertfă pentru o mai bună înţelegere a lor. şi conceptul de Har îşi are locul în mod special în planul de salvare a omului de către Dumnezeu.   Prin înţelegerea acestor termeni din Vechiul şi Noul Testament, se trece la o aplicaţie a lor în ziua de astăzi în viaţa credinciosului şi a bisericii.

2) PĂCATUL

Originea păcatului s-a manifestat în univers înaintea de căderea lui Adam şi a vei în lumea îngerilor antrenând căderea lui Satan şi a demonilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.[1] În acest sens sunt sugestive textele cu referinţă indirectă din Isaia 14 şi Ezekil 28. De asemenea şi Isus face afirmaţia din Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” De asemenea păcatul a lovit în standardele morale ale lui Dumnezeu care a spus ce este drept [2], dar şi omul a îndrăznit să facă acest lucru din propria perspectivă şi în mod categoric a greşit, cu consecinţele de rigoare adică blestemul. Un alt aspect important este faptul că se referă la identitatea lui Adam, adică cine este de fapt el, uitând statul de fiinţă creată în raport cu Dumnezeu, care este Creatorul. De fapt a pornit pe acelaşi drum ca şi Lucifer, fiind înşelat de el.

Păcatul este denumit prin diferiţi termeni în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. O sumă a termenilor pentru păcat, ca şi definiţie ar însemna şi s-ar putea definii cu a călca poruncile şi legile morale ale lui Dumnezeu cu consecinţele de rigoare. Legea lui Dumnezeu izvorăşte din natura Sa, nu este arbitrară, ea nu este numai negativă ci şi pozitivă şi are un caracter permanent.[3] Legea a fost dată pentru recunoaşterea păcatului vizavi de sfinţenia lui Dumnezeu. Deci păcatul este o calcare a Legii lui Dumnezeu. Păcatul este pângărire şi vinovăţie, iar în esenţa sa este egoism[4]. Alte surse apreciază faptul că păcatul este în primul rând idolatrie care înseamnă o întoarcere a omului de la Dumnezeu, înspre sine, el fiind centrul închinării sale, urmat de mândrie şi alte păcate car decurg din această stare.   În scrisoarea sa către Romani, apostolul Pavel[5] spune că toţi oamenii evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni   ”au păcătuit şi sânt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre păcat folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de particularitate este această situaţie pentru condiţia de actualmente a umanităţii Există o serie de termeni care definesc păcatul şi vom încerca să enumerăm câteva cuvinte pentru a ne da seama de gravitatea lui.

a). TERMENI PENTRU PĂCAT

A greşi ţinta[6] ”Hamartia” cuvântul cel mai întrebuinţat în Noul Testament Am putea interpreta textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia prezintă starea generală de păcătoşenie. Nedreptate[7], necinste ”Adikia” Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care găsi acesta vorbire greacă este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Greşeală ”Paraptoma” Termenul este găsit în Noul Testament şi este ştiut din rugăciunea „Tatăl nostru” în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto” (a cădea) şi denumeşte o absenţă de rezistenţă în faţa răului şi alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia) Acest cuvânt există în Biblie şi înseamnă „călcare de lege” (noma este egal cu lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui element: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”. Călcarea poruncii ”Parabasis” Termenul figurează în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi specifice. A „încălca” înseamnă a păşi dincolo de limitele stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită hotărâre. Această aspect de păcat este mai vinovat decât „hamartia”. Parabasis este un culpabilitate săvârşită cu bunăştiinţă. „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire ”Asebia” „Sebia” înseamnă evlavie. „A-sebia” este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest cuvânt pentru a reliefa grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iacov 14-15).

Faptele cărnii din Galateni 5:19-22 sunt şi ele sugestive prin termenii folosiţi[8]. (nu le enumerăm pe toate). Porneia denotă faptele sexuale imorale şi nelegiuite. Akatharsia înseamnă murdărie fizică şi spirituală, iar în Vechiul testament se referă sub aceleaşi aspecte la ceremonii şi ritualuri.   Aselegia[9] înseamnă chefuri, beţii, depravare şi desfrânare, certuri şi invidie (Rom.13:13). Eidololatria înseamnă închinarea le idoli şi persoane la lucruri create care iau locul lui Dumnezeu. De acest lucru se face vinovat şi umanismul modern care pune în centru atenţiei persoana umană adică fiinţa creată în locul Creatorului. Eris denotă o stare de duşmănie, ceartă sfadă, a aprinde un foc, şi grabnică vărsare de sânge. Thumos arată un caracter nelimitat spre bine şi spre rău al omului şi contează contextul în care este folosit. Hairesis se referă la un scop, sau plan nelegiuit, iar în Noul Testament la certurile de partide, sau un grup de creştini închis. (care de fapt nu mai sunt biserică).

Se poate observa multitudinea de cuvinte folosite pentru a defini conceptul de păcat dar întrebarea care se pune este faptul că suma lor este suficientă pentru a înţelege gravitate lui, pentru că pentru curăţirea de păcat a murit Hristos.

b). NATURA PĂCATULUI[10] În acest caz se poate vorbi de păcat în esenţa lui. În Biblie păcatul este caracterizat ca necredinţă, răzvrătire, perversitate, ratarea ţintei. Totuşi cum am reuşit să spunem ce este de fapt păcatul. În Vechiul Testament el ţine şi este perceput în legăturile şi faptele exterioare din viaţa omului, dar în Noul Testament se merge la motivaţie, la gândurile omului în intimitatea sa. Isus Hristos pune un semn de egalitate între crimă şi adulter cu mânia şi pofta. (Mat cap 5). De asemenea se pune egalitate între motivaţii şi acţiuni propriuzise pentru că toate atentează la sfinţenia lui Dumnezeu. Noi nu suntem păcătoşi pentru că facem păcat ci facem păcat pentru avem o natură păcătoasă. ”Păcatul ca definiţie este o lipsă de conformitate activă sau pasivă raportată la Legea Morală a lui Dumnezeu.” Ele este incapacitatea omului de a trăi conform aşteptărilor pe care Dumnezeu le are de la om.

Una[11] dintre sugestii pentru natura păcatului este Senzualitatea în care intră şi faptele cărni din Galateni 5:19-21. Un alt păcat poate fi Mândria. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un anumit domeniu, se poate manifesta în alte domenii. O altă alegere ar fi Egoismul, care indică ” alegerea sinelui ca obiectiv suprem în locul dragostei faţă de Dumnezeu”. El determină şi alte păcate ca rezultant al lui, şi este suficient să ne uităm în viaţa noastră sau în cotidian. Se pare că totuşi ce mai importantă sugestie pentru păcat este Înlocuirea lui Dumnezeu. Omul în mintea lui refuză să îl lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Alegerea altei persoane sau lucru în locul lui Dumnezeu este în mod categoric păcat. Ele contrazic cele 10 porunci ale Vechiului Testament ( Exod 20) şi cele 2 porunci din Noul Testament (Marcu 12:30). Esenţa păcatului este idolatria de orice fel, urmată de păcatele care decurg din această stare, ca Mândria, Egoismul etc.

c). CONSECINŢELE   PĂCATULUI [12]. În primul rând păcatul are efecte globale asupra umanităţii. Păcatul lui Adam s-a resfrânt asupra rasei umane. Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Observaţi vă rog diferenţa faţă de Geneza 1:26. Impactul păcatului s-a manifest în relaţia omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi

Enumerăm câteva consecinţe în care păcatul afectează relaţia omului cu Dumnezeu. Una este Dizgraţia divină, şi în care omul de la momentul căderii în păcat este Blestemat de Dumnezeu, şi alungat din Grădina Eden. Deşi se poate vorbi de Mânia lui Dumnezeu în acelaşi timp el face şi o promisiune în Geneza 3:15, şi faptul că iubeşte oameni o dovedeşte Ioan 3:16. Un alt aspect este Vina, deşi la unele persoane se manifestă în mod subiectiv sau deloc ea este reală. Dar noi trebuie să o înţelegem ca o situaţie obiectivă care merită pedeapsă. În calitate de Domn şi stăpân Dumnezeu ne-a cerut în schimb închinare şi ascultare.   O altă consecinţă a păcatului este Pedeapsa, cu care mulţi oameni nu sunt de acord. Dar ea este un rezultat al păcatului. Mulţi nu acceptă faptul că păcatul a fost deja pedepsit în Persoana lui Hristos la Cruce. Pedeapsa poate fi realizată în mod fizic pe acest pământ (David şi Bat – Şeba), dar mul mai cruntă va fi pedeapsa vecinică ( Mat 25:41). Moartea fizică este un alt aspect al existenţei omului. El nu a fost creat pentru ca să moară. De aceea moartea este ceva străin omului şi tuturor ne este frică de ea. Dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Posibilitatea morţii se afla în creaţie dar şi posibilitatea vieţi eterne se afla tot acolo. Moartea Spirituală este şi mai cumplită şi înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu mai bine spus ruperea relaţiei cu El. pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu pe acest pământ despărţirea va fi veşnică. Moartea Eternă este cea mai cumplită consecinţă a păcatului şi însemnă pedeapsă şi focul etern, denumită şi ”moartea a doua”. Ea este un rezultat al morţii fizice şi spirituale. Aceasta este varianta pe care oamenii păcătoşi au ales-o în timpul vieţii, şi nu mai există cale de întoarcere.

Efectele păcatului asupra omului sunt multiple şi enumerăm câteva dintre ele. Unul dintre ele este Înrobirea şi deşi mulţi oameni se declară liberi de fapt ei sunt robi ai păcatului care generează alte păcate şi aşa mai departe, până când se transformă în vicii. Avem numeroase exemple în Vechiul Testament Avraam, David, în care un păcat a generat alt păcat. Pavel spune că suntem robi ai păcatului Romani (6:17), dar acest aspect se rezolvă prin Lucrarea lui Hristos. Fuga de realitate este un alt aspect. Lumea de astăzi deşi este conştientă de moartea inevitabilă a omului evită acest cuvânt şi îl înlocuieşte cu : ”pleacă, parcuri memoriale”, iar cei care se apropie de moarte sunt denumiţi : ”cetăţean senior, vârstă de aur”. Se pare că Romani 6:23 este versetul care ne face să nu ne gândim la ea. Insensibilitatea este o caracteristică a păcătosului, aşa a fost în timpul lui Isus când Fariseii şi Saduchei, dar nu numai ei făceau păcate grosolane fără mustrări de conştiinţă. La fel se întâmplă şi astăzi când omul se opune la cercetarea Duhului Sfânt. Tot aşa este şi cu Egocentrismul care ia amploare în viaţa păcătosului. Se caută favoruri speciale, o bucăţică mai mare, puţin mai mult, în timp ce ignorăm nevoile şi dorinţele altor persoane. De asemenea Neastâmpărul se manifestă din plin. Păcatul produs îşi pierde capacitatea de a satisface şi se caută senzaţii noi. Sunt pline reclamele de aşa ceva. Păcatul devine ca un drog de care nu mai poţi să scapi. Nimic nu te mai satisface şi omul este ca o mare agitată fără odihnă.

Păcatul[13] are efecte şi în relaţiile cu alţii oameni cu care intrăm în relaţie. Astfel între oameni apare Competiţia care îmbracă diferite forme. Persoana care are succes se teme întotdeauna pentru poziţia pe care o are şi luptă pentru a o menţine. Versiunea extremă este războiul cu distrugere în masă a proprietăţilor şi vieţilor omeneşti. Iacob 4:1-2, este semnificativ în acest exemplu. Toate vin din inima noastră. De asemenea se manifestă şi în Incapacitatea de a simţi unii cu alţii, şi nu mai există puterea de a vedea nevoile sau durerea altor persoane. Pavel atrage atenţia asupra acestui aspect în Filipeni 2:3-5. Din păcate competiţia se manifestă şi în Biserică. Un alt aspect este Respingerea autorităţii, iar dacă suntem proprietari a ceva, sau peste cineva orice fel de autoritate ni se pare periculoasă. Sau o ignorăm sau luptăm împotriva ei. Să nu uităm faptul că autoritatea omului este una delegată şi nu trebuie să facă abuz de ea. Incapacitatea de a iubi este poate cea mai catastrofală consecinţă a păcatului. În primul rând se calcă porunca lui Isus din Matei 22:37-38. Nu iubeşti pe Dumnezeu, nu iubeşti pe semenii tăi, dar te iubeşti pe tine şi devii automat idolatru. Acest lucru se vede în rata mare a divorţurilor chiar şi în rândul creştinilor şi a copiilor debusolați care au nevoie de ambii părinţi.

Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relaţia omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semeni lui. Această stare nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos.

3). HARUL

În mod inevitabil pentru rezolvarea păcatului era necesar Harul lui Dumnezeu. Harul.[14] în religia creştinã, înseamnă dar, ajutor spiritual, graţie divinã acordatã omului, într-un cuvânt milă nemeritată. Cele două cuvine sunt strâns legate între ele.

Se pune întrebarea logică dacă conceptul de har se aplică şi Vechiului Testament, iar dacă încercăm să gândim în temenii lui Dumnezeu darea Legii pe Muntele Sinai poporului evreu prin Moise, nu a fost altceva decât Har. Dar el este folosit sub alte cuvinte. Harul[15] ca şi denumire nu a fost cu totul inexistent în Vechiul Testament. Cuvântul ebraic care-l defineşte este „heşed” şi se află în Estera 2:9, 17 („…a căpătat trecere şi iubire înaintea lui”) şi în 2 Sam. 2:5 („…aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul”). Cel mai convingător exemplu de har, „heşed” din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”.

 În mod inevitabil se pune în contrast Legea şi Harul[16] în Ioan 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Dar acest lucru nu înseamnă faptul că Harul nu era prezent şi în Vechiul testament. Acest lucru se vede în Galateni 3:16-22 şi în Cartea Evrei. Acest lucru arată că Harul precede Legea care a fost un îndrumător şi o descoperire a ceea ce înseamnă păcat dar cu împlinire în Hristos.   Alegerea unui om pe nume Avram şi a unui popor prin care este adus pe scena istoriei Mesia nu poate fi numit altfel decât Har.

„Heşed” este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în deselor lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această stare, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed”) îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed”), Doamne!” (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos”) este strâns înrudită cu harul. Mila este un simţământ, o deplasare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în deficienţă şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu când scrie: „Cum să te dau Efraime?… Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă” (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el” (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvârşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine”. În Noul Testament[17] spre deosebire de Vechiul Testament, este o carte a „harului” şi a „milei”. „La plinirea vremii”, Dumnezeu a păşit peste asprimea Legii, a coborât între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvârşit mântuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis” în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi înnobilate.   În limba greacă, „Charis” este un derivat de la verbul „Chairo”, a te înveseli. Apostolul Luca face o vădită interpretare de cuvinte, când indica în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)…” Limba greacă modernă a păstrat acest raţiune laică al cuvântului cu înţeles de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis”, – „gratia”.

Hen[18] nu este un cuvânt folosit pentru Har ci arată acţiunea unui superior şi înseamnă o favoare acordată omului. El nu apare în Noul Testament şi este înlocuit prin cuvântul îndurare. Cuvântul Har apare mult în Epistolele pauline la început iar la final sub formă de benedicţie.

HARUL[19] Poate fi definit cel puţin sub două aspecte :

Harul comun oferă oamenilor viaţă, dar nu şi mântuire. Îl găsim în domeniul fizic, intelectual, moral, social, în creaţie, etc. Dumnezeu îl acordă tuturor oamenilor. Dar   Harul ieftin, ni-l acordăm şi noi înşine, şi poate fi un sistem religios. Justificăm păcatul dar nu identificăm pe păcătos, se primeşte iertare dar fără pocăinţă, nu ne eliberează de iertarea păcatelor, mai înseamnă botez, membru în Biserică, dar fără sfinţenie şi disciplinare, se ia Cina, dar fără o mărturisire a păcatelor, ne credem absolviţi de păcat, ne socotim iertaţi de păcat, dar fără pocăinţă, şi lista poate continua.

Harul special, mântuitor, scump, oferă oamenilor viaţă veşnică prin Sângele lui Hristos. Este Sângele lui Hristos, este o Persoană, este adevărata viaţă şi primeşti iertarea păcatelor şi vindecare. Tit 2:11  Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, 12  şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, 14  El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

Despre Har. [20]

Dacă privim împreuna la cuvântul lui Dumnezeu pe care îl găsim în 1 Timotei 1:12-17, observăm Harul care mântui. “ un cuvânt adevarat si cu totul vrednic de primit”….. “ O adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul care zice: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu.”

Ucenicii fac acelaşi gen de observaţie. Matei 1:21 …Ii vei pune numele Iisus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale. Luca 19:10 …Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut. A mântui înseamnă a scăpa de moarte de întuneric, de păcat, de iad şi de judecata.

Harul ca definiţie : „Harul lui Dumnezeu este iertarea Lui plina de iubire, absolvirea de judecata si implicit pedeapsa, si promisiunea binecuvântărilor atât temporale cat si eterne, dăruite toate in mod gratuit, unor păcătoşi vinovaţi si condamnaţi”. Nimic din toate astea nu se bazează pe vreo vrednicie al cuiva sau pe lipsa lui. Nimic din ce-am realizat sau din ce nu am înfăptuit nu poate influenta rezultatul acestei ecuaţii.

Sursa Harului ( versetul 12)  Pavel mulţumeşte lui Hristos Iisus. Pentru ca pricepe că doar Dumnezeu este sursa Harului. 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Versetul 12 dezvăluie 4 ipostaze inedite ale harului: 1. Harul cauzează alegerea. (Faptele Apostolilor 9:15; 26:16 ). 2. Harul ne întăreşte.[21], Nu suntem doar aleşi prin har, dar si întăriţi prin el. 2 Tim 4:17 “…Domnul a stat lângă mine si m-a întărit…” Fil 4:13 “ Pot totul in Hristos care mă întăreşte3. Harul ne face vrednici de încredere (1 Cor 4:1-2 ). 4. Harul ne pune in slujba (Col 1:23-25) 5. Nevoia de har[22] (V 13) Fapte 8:3; 9:1; 6 .Puterea harului este exprimată in mijlocul nevoii. Pavel era probă vie, cum de fapt concluzionează la finalul versetului 13 :” 7. Măsura harului (V 14) Romani 5:20 “ 8. Scopul harului (V 16 )

Se poate trage concluzia (ca şi Moffatt) că religia Bibliei este o religie a Harului, sau dacă nu, ea nu este nimic: nici Har nici Evangheliei. [23]

 4). SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI

Jertfa este ceva care se aduce ca un dar divinităţii, pentru a primi iertare sau pentru a îmbuna şi mulţumii zeii. Unele popoare ajungeau să aducă chiar şi sacrificii umane[24]. La poporul evreu în cadrul Legământului se aduceau pentru iertarea păcatelor jertfe de animale curate şi fără cusur, sau daruri de mâncare în cadrul unui ritual religios, acestea fiind reglementate prin Legea dată de Moise, mai precis legi ritualice, ceremoniale igienă, sociale, care reglementau relaţiile în societate. (Levetic cap 9-6). Se pot enumera câteva tipuri d jertfă : Arderea de tot, Jertfa de ispăşire, Jertfa pentru păcat, Jertfa pentru vină, Jertfa de pace [25]. Aceste jertfe se aduceau în cadrul unor sărbători, dar şi în mod ocazional. Semnificaţia acestor jertfe era de a plăti un preţ pentru păcatul comis şi de a se face ispăşirea, în vederea refacerii relaţiei cu Dumnezeu. Cel care a făcut păcatul punea mâna pe fruntea animalului, în mod simbolic se făcea transferul de păcat şi preotul sacrifica animalul. De asemenea la sărbători poporul nu avea voie să vină cu mâna goală înaintea Domnului. (Exod 23:15). Obligaţia de a aduce jertfă era comună atât evreului de rând preotului cât şi împăratului.[26] Popoarele păgâne au deformat şi de mult tiparele de închinare idolatră încât au ajuns să se închine dracilor care se mascau în spatele diferitelor zeităţi ( Exod 7: 8-13,1Corinteni 10:20). Un cuvânt foarte apropiat sinonim cu acela de ispăşire este „ιταρος” care în greacă însemnă a suferii din cauza unei greşeli şi a răscumpăra o suferinţă.[27]

a). TERMINOLOGIE.

În Vechiul Testament nu avem un cuvânt general pentru jertfă cu excepţia cuvântului „qrb, qorbăn” limitat la scrierile levitice, redat ca şi „ corban” în Noul Testament. Scrierile se refereau la modul în care s aducea jertfa „zebah” sau la ce anume este înjunghiat „ zabah”.[28] În perioada tribală primele jertfe care au fost menţionate au fost daruri de mâncare şi se numeau „ mihnă”, aduse de Cain şi Abel. Jertfa adusă de Noe cu prima referire la altar a fost arderea de tot, tradusă şi prin „olă”, sau ceva care se ridica în sus.[29] Alte cuvinte sunt „ asam”, care însemnă jertfă pentru vină, sau „ hata’t” ce însemnă jertfă pentru păcat, în ambele cazuri fiind vizat scopul lor. După modul în care erau consumate ele puteau fi „ olă” ce însemna arsă de tot, „ zebah” în care carnea era consumată numai de preoţi şi închinători şi „hatta’t, asam”, care era consumată numai de preoţi. Termenul de „corban” includea de asemenea toate tipurile de jertfă ce nu aveau sânge, în care se includeau darurile de mâncare, sau primele roade, sub denumirea de „sitbikkărâm”.[30]

În Noul Testament cuvintele sunt folosite în limba greacă : thysia, doron, prosphore, şi alte cuvinte înrudite cu ele. „Thisia” era cuvântul folosit pentru darul de mâncare, „ ”holokautoma, folosit pentru arderea de tot, şi „thyminas” care înseamnă tămâie. Avem şi cuvântul „ spendo” ce înseamnă a fi turnat ca jertfă de băutură.[31] Aceste cuvinte au fost adoptate de LXX împreună cu alţi termeni. Epistola către Evrei conţine cea mai completă tratare a jertfelor din Vechiul Testament.[32] Jertfele din 1 Petru sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi apar frecvent în Romani, Filipeni, Evrei şi Apocalipsa.[33] Există o serie de termeni pentru păcat care însoţeau ritualul de jertfă pentru a arăta gradul lor, arătate anterior. În Noul Testament Isus Hristos este prezentat ca şi Miel de Jertfă. (Evrei 9: 11-15).

b). PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.

În perioada patriarhală prima jertfă este menţionată în Geneza 4: 3-4 adusă de Cain şi Abel şi ne comunică ascultarea se care a dat dovadă Abel, aducând o jertfă de sânge înaintea Domnului, cu o inimă curată. Îl găsim în Evrei 11: 4, în postura de erou al credinţei. Noe aduce o jertfă Domnului (Geneza 8:20) cu referinţă la altar şi Legământ. Nu avem referinţă la mese de părtăşie.[34]   În Geneza 22: 9-13 Avram este pus la încercare, i se cere să-şi aducă fiul, pe Isac ca jertfă, zideşte un altar Domnului, şi este gata să o facă, dar este oprit de îngerul Domnului şi aduce ca jertfă un berbec. Isac este prototipul Jertfei Lui Hristos care urma să vină şi arată modul în care Dumnezeu avea să rezolve păcatele omenirii prin jertfirea Fiului Său. şi Iov aflat în perioada patriarhală aduce arderi de tot pentru fii lui, după fiecare ospăţ şi ne comunică teama şi respectul pe care Iov îl avea faţă de Dumnezeu ( Iov 1:5).

În perioada Exodului când încă poporul Israel nu era naţiune, Dumnezeu comunică felul în care trebuiau să fie aduse jertfele (Cartea Levetic). Moise şi Aron aduc jertfe şi arderi de tot (Levetic 9:22-24). Focul din cer care mistuie arderile de tot ne comunică acordul lui Dumnezeu i faptul că jertfele erau primite.

O altă perioadă neagră din istoria poporului evreu în Judecători, iar cele mai importante jertfe erau acelea de paşte şi de aducere aminte a Legământului. Se mai aduceau jertfe în perioada de în care se produceau dezastre naturale sau în vreme de război (Judecători 20:26, 1Samuel7:9), care reflectau pocăinţa poporului. De asemenea momentele de sfinţire sau inaugurare erau marcate de aducerea de jertfe Domnului. (1 Samuel 11:15).[35]

O altă perioadă importantă este perioada monarhiei. Dar şi aducerea de jertfă în mod necospunzător nu este primită de Domnul. Saul aduce jertfe de mulţumire şi arderile de tot în locul   prorocului Samuel (1 Samuel 13:9-13). A fost o jertfă d neascultare care l-a costat împărăţia. David est mai lucid când aduce jertfă pentru păcatului lui (1 Conici 21: 24-26). După numărătoarea poporului şi urgiile abătute asupra poporului David cumpără aria lui Ornan. El înţelege faptul că jertfa lui trebuie să îl coste. El a adus arderi de tot şi jertfă de mulţumire. Prin focul din cer pogorât asupra altarului David a înţeles că Dumnezeu l-a iertat. În timpul lui Solomon (1 Împăraţi 8:22-26), cu ocazia inaugurării Templului se aduc ca jertfă un mare număr de animale. Mulţimea jertfelor aduse ( 22000 de boi, 12000 de oi, ) este un număr semnificativ prin care poporul aduce mulţumiri Domnului care făcuse mult bine. Altfel stau lucrurile după ruperea Împărăţiei   (931 B.C.), păşind prin istorie când Ilie se confruntă cu împăratul Ahab, după o foamete de trei ani. Proroci lui Bal se confruntă cu Ilie şi cu Dumnezeu (1 Regi 18: 25-40). Prin focul din cer Dumnezeu se descopere ca viu şi puternic. Istoria curge mai departe şi Dumnezeu prin prorocul Isaia, comunică poporului faptul că nu doreşte jertfe şi sărbători ci pocăinţă (Isaia 1:11). De asemenea tot în Isaia 53, prorocul îl vede pe Romul Domnului care suferă de fapt pe Isus Hristos, într-o viziune mult mai clară a episodului Crucii din Istoria Răscumpărării. Cele două Împărăţii cad   în robie (Regatul de Nord în 722 B.C., şi Regatul de Sud în 587), iar o parte din poporul care era în Babilon se repatriază în 3 valuri după 70 de ani.

În perioada post exilică referiri la altar jertfă şi arderea de tot le găsim în Ezra 3:3 şi erau jertfe de pocăinţă. La sfinţirea celui de al doilea Templu poporul aduce jertfe de ispăşire pentru tot Israelul. (Ezra 6:17).

Conceptul de Jertfă apare şi în cărţile poetice şi de înţelepciune ( Psalmul 40:6), dar dincolo de jertfă este evidenţiată ideea de ascultare.   Psalmul 50:14, ne învaţă loialitatea lui Dumnezeu prin jertfă. Prin Psalmul 106: 35-39, Dumnezeu ne spune că sacrificiile umane sunt o urâciune înaintea Lui şi evreii spurcă ţara promisă prin închinarea la idoli străini.   Ideea se continuă în Proverbe 15:8, în care jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului. În Osea 6:6, un alt proroc al Domnului ni se spune faptul că bunătatea şi cunoştinţa de Dumnezeu sunt mai de dorit decât jertfele şi arderile de tot.

5). JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT

 Jertfele[36] au continuat să fie aduse şi în perioada Noului Testament[37]. Însuşi Domnul Isus Hristos a adus jertfă de Paşte (Marcu 14:12), şi probabil şi alte jertfe. Pavel merge la Ierusalim (Fapte 21) şi cu ocazia aceasta a adus jertfe. Tot în cartea Faptele Apostolilor cap 3 Petru şi Ioan s-au urcat la templu să se închine. Totuşi în principiu aceste jertfe nu mai erau necesare. Ele erau vechi şi aproape de pieire. Vechiul Legământ era pe sfârşit şi urma să apară Noul Legământ, în care Persoana Domnului Isus[38] urma să fie adusă ca şi jertfă pentru păcatele omenirii întregi, ea având un caracter universal.

În evanghelii apar referiri la jertfele din Vechiul testament. Isus îi îndeamnă pe evrei să facă deosebire între actul de ceremonie a jertfelor şi starea interioară a celui care o practică, în cazul de faţă este mila. (Matei 9:13). La fel şi în Marcu 9: 49, se face trimitere la Vechiul Testament în care jertfa trebuie să fie sărată cu sare în ideea unui gust cu aspect spiritual.

Jertfa trebuie adusă înainte lui Dumnezeu şi apostolii au înţeles corect acest lucru. În Fapte 14: 13-18, Pavel şi Barnaba, aflaţi în Listra după episodul vindecării ologului, preotul lui Jupiter (o zeitate păgână) este gata să le aducă jertfă crezându-i zei. Apostolii se opun în mod categoric.

În epistole jertfele apar legate în special de învăţături. În Romani 12:1 Pavel îi îndeamnă pe credincioşi la sfinţire. De asemenea în 1Corinteni 5:7, credincioşii sunt îndemnaţi „să înlăture aluatul cel vechi, pentru o plămădeală nouă, pentru că Hristos, Paştele nostru a fost Jertfit”. În 1 Corinteni 10:18, se avansează ideea unui singur Trup. De asemenea se face deosebire între   diferite feluri de închinare. În 1 Corinteni 10:20, se face deosebire clară a faptului că nu poţi face parte din Trupul lui Cristos şi în acelaşi timp să bei din paharul dracilor. În Efeseni 5:2 se scoate în evidenţă dragostea care trebuie să fie ca un liant între credincios şi Isus dar şi între credincioşi, fiindcă El ne-a iubit şi a fost o jertfă de un bun miros, folosind termenii Vechiului Testament. Aşa se întâmplă şi cu darurile noastre (Filipeni 4:18), care pot fi considerate şi ele ca jertfe care au un plăcut miros înaintea Domnului. Petru ne defineşte ca un popor sfânt, pietre vii, zidite într-o casă duhovnicească care aduce jertfe spirituale bune în faţa lui Dumnezeu (1 Petru 2:5). De asemenea în 1Ioan 4:10, Cuvântul ne învaţă faptul că Dumnezeu este acela care ne-a iubit prima dată, prin faptul că a trimis pe Fiul Lui să moară pentru noi. Dar toate aceste jertfe duhovniceşti aduse de credincioşi nu sunt jertfe de ispăşire.

Jertfele aduse de poporul evreu în perioada Vechiului Testament erau aduse în contul unei jertfe viitoare care se împlinea în Persoana şi Lucrarea de Ispăşire realizate de Isus Hristos. Acest lucru este cel mai bine evidenţiată în Cartea Evrei, privind preoţia lui Hristos.[39] Se face comparaţie între preoţii din Vechiul Testament şi Preoţia lui Hristos.

Evrei 5:1 face referire la Vechiul Testament[40] şi la faptul că Preotul face parte dintre oameni şi era ales de Dumnezeu. Dar din pricina condiţiei umane şi a slăbiciunilor el trebuia să aducă jertfă prima dată pentru el şi abia apoi pentru popor. Jertfa trebuia să fie adusă o dată pe an. (Evrei 5:3). Dar în contrast Isus Hristos a adus ca jertfă o singură dată, pentru totdeauna. El este Preot în veac după rânduiala lui Mehisedec ( Evrei 7:17) şi preoţia nu mai poate să treacă de la o Persoană la altă persoană. Tot în Cartea Evrei, capitolul 7, autorul ne descrie un Mare Preot, sfânt, nevinovat, fără pată, ispitit ca şi noi (Evrei 4:15) despărţit de păcătoşi, înălţat mai presus de ceruri. Sângele lui Hristos ne curăţeşte pentru a primi iertare şi a avea posibilitatea de al sluji pe Dumnezeu. La fel în Evrei 9, ni se pune faptul că ” chipurile lucrurilor de sus” au trebuit să fie curăţite cu jertfe mai bune decât cele pământeşti. În Romani 3:25 Pavel ne spune faptul că Isus Hristos, Jertfa de Ispăşire a fost rânduită mai dinainte de către Dumnezeu. Pentru   a înţelege mai bine aceste   lucruri trebuie să privim la cine este de fapt Isus Hristos.

Hristos din Nazaret[41] este a doua persoana din Trinitate (Ioan1:1). El este din eternitate egal cu Dumnezeu Tatăl si Duhul Sfânt în esenţa Lor (Mat.28:19). El prin naşterea din fecioara s-a Întrupat în lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). De asemenea El este deplin Dumnezeu şi desăvârşit om, o fiinţă cu doua naturi distincte (Coloseni2:9; 1Tim 2:5). Ca Dumnezeu şi Om, aceste două naturi sunt  unite, fără a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8).

Prin întruparea Sa, El si-a păstrat natura divina, dar de bună învoire a renunţat la folosirea independentă a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit ascultător voinţei Tatălui (Ioan 10:18) şi in unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Acesta „dezbrăcare de Sine” a  fost voluntară si a durat până la înălţarea la cer când Dumnezeu L-a ridicat nespus de mult (Fil. 2:9-10).

Întruparea a fost necesară. Ca Dumnezeu nu putea sa moara şi a trebuit sa devină om pentru ca să poată muri. Dar nu a renunţat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea preţ. Ambele naturi au fost absolut esenţiale in personalitatea  Domnului Isus, şi esenţiale pentru Jertfa de pe Calvar.   Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinită şi universală.

Isus a murit ca jertfa de ispăşire pentru păcatul omului (1 Ioan 1:2).  Moartea Lui a fost reală si a completat lucrarea de ispăşire a Vechiului Testament. (Ioan 19:30).
(1 Ioan 2:2). De asemenea moartea Lui este răscumpărătoare (Matei 20:28), este  ispăşitoare (1 Ioan 2:22), este de împăcare (2 Cor. 5:18)  şi înlocuitoare (Is. 53:6).

Răscumpărarea este universală în valoarea şi suficienţa ei (1Ioan 2:2; Evrei 2:9), adică moartea Domnului Isus a produs o aşa de mare mântuire încât acesta acoperă întregul univers. Nu doar pământul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi păcătoase, Jertfa unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta.  Omul[42] nu mai poate face nimic în vederea mântuirii, fiindcă Isus Hristos a făcut totul. Rămâne doar o problemă de credinţă şi acceptare.

6). CONCLUZIE

Creştinii au ca fundament credinţa în Isus Hristos, în Dumnezeu care este un Spirit Infinit şi Perfect, un Dumnezeu Transcendent şi Imanent în acelaşi timp şi în Duhul Sfânt care este activ în lume, în viaţa credinciosului şi a Bisericii. În altă ordine de idei Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt sfinţeşte. De fapt avem patru adevăruri fundamentale care stau la baza creştinismului. Dumnezeu este, El a creat, Dumnezeu iubeşte, dar şi judecă.   Noi afirmăm faptul că ”la început Dumnezeu este”. El a dorit să creeze şi a realizat acest lucru deşi Dumnezeu este ” A Se” . El a creat fiinţe libere cu posibilitatea autodeterminării , şi în Suveranitatea Sa şi-a permis acest lucru şi nu a creat roboţi. Omul ca şi fiinţă are valoare pentru că respectiv cu Geneza 1:26, a fost creat după Chipul Său (Imago Dey). Dar a urmat evenimentul catastrofal al căderii omului în neascultare şi păcat şi a despărţirii omului de Dumnezeu mai ales în plan spiritual. Adam a prăbuşit toată rasa umană în păcat şi în blestem, situaţie care trebuia rezolvată. Acest lucru era peste puterile omului. Dacă refacem o împărţire a Bibliei, 2 capitole din Geneza sunt destinate Creaţiei, 1 capitol   căderii respectiv blestemul şi despărţiri omului de Dumnezeu, urmează câteva capitole iar din Geneza 12 începe Istoria Răscumpărări cu împlinire în Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos. Dar încă în Geneza 3:15 Dumnezeu face o promisiune omului. Refacerea relaţiei omului cu Dumnezeu era necesară dar şi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu trebuiau satisfăcute. Am observat din Biblie că păcatul este ancestral, s-a produs încă înainte de apariţia omului prin Satan şi îngerii răzvrătiţi, dar şi omul fiind ispitit şi înşelat de Şarpe a făcut aceeaşi   greşeală şi a vrut să fie ca şi Dumnezeu, Fiinţa care l-a creat, un lucru imposibil. Omul s-a întors spre sine ca obiect al venerări, a devenit idolatru şi s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Consecinţele au fost cumplite. Am enumerat o serie de termeni care definesc păcatul din Vechiul Testament pentru a arătat gravitatea lui. De asemenea există termeni pentru păcat şi în Noul Tetament ”faptele cărnii”, din Galateni 5:19 dar cu o conotaţie spirituală. La fel am încercat să definim şi Natura păcatului în esenţa lui care este idolatrie, mândrie, egoism senzualitate dar mai ales Înlocuirea lui Dumnezeu cu orice altceva sau cineva. Consecinţele păcatului au fost numeroase şi am amintit dizgraţia divină, vina pedeapsa, moartea fizică şi spirituală, dar cel mai cumplit lucru este moartea eternă. Efectele păcatului au fost enumerate şi afectează omul în relaţii. Înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul competiţia, dezinteresul faţă de semeni noştri, incapacitatea de a iubi, respingerea autorităţii, toate şi multe altele se regăsec în fiinţa umană căzută în păcat. Păcatul afectează relaţia noastră cu Dumnezeu dar şi cu semenii. Pentru o rezolvare a păcatului este necesar aşa cum ne arată Scriptura să introducem termenul de Har. Am înţeles că Harul este milă nemeritată din partea lui Dumnezeu, se regăseşte în Istoria Răscumpărării din Vechiul şi din Noul Testament, dar prin termeni diferiţi. Harul presupune cel puţin două aspecte. Harul comun destinat tuturor oamenilor şi Harul Special care conduce pe om la mântuire. Sursa Harului este Dumnezeu iar noi suntem dependenţi de El. Chiar şi mântuiţi el este   necesar în viaţa credinciosului. Dar datoria trebuia plătită şi pentru acest era nevoie de jertfă pentru păcat. Am remarcat că în toate perioadele până la Hristos, oamenii credincioşi au adus jertfe pentru păcatele lor, au construit, altare, cort şi temple iar în cadrul unor ceremonii religioase se aduceau jertfe. Există puţine cuvinte pentru a defini jertfele. Dar toate jertfele erau o substituţie, şi erau aduse în contul Jertfei lui Hristos. În perioada de tranziţie jertfele aduse de creştini aveau un caracter duhovnicesc. Hristos este acela în care s-au împlinit profeţiile mesianice şi a cărui Jertfă a rezolvat păcatele omenirii. Ca Fiul lui Dumnezeu, este şi era divin, nu avea cum să moară. Pentru acest era necesară Întrupare ” Naşterea din Fecioară” dar acest lucru nu era suficient. El trebuia să fie om ca şi noi iar Biblia descrie în nenumărate cazuri umanitatea lui Hristos. S-a născut, a crescut, a avut nevoi fizice, biologice şi spirituale, emoţii, şi a murit pe Cruce. Dar a trebuit să fie şi Divin pentru ca moartea lui Răscumpărătoare să fie universală. În multe cazuri El se identifică cu Dumnezeu şi face afirmaţia a faptului că Dumnezeu îi este Tată. De asemenea iese biruitor prin Cruce : Coloseni 2:15  A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Dumnezeu l-a înviat din morţi, El s-a arătat multora după înviere, s-a Înălţat la cer şi acum stă la dreapta Tatălui în poziţie de Autoritate şi Putere. Deci problema păcatului s-a rezolvat prin Har, jerte şi Jertfa lui Hristos. Pentru om nu rămâne decât o problemă de accepatare activă a cestor lucruri. În Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin pocăinţă şi Naşterea din Nou, care înseamnă a intra pe uşă şi a umbla pe cale din sfinţire în sfinţire. Matei 5:48  Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Amin

 7). BIBLIOGRAFIE :

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem Editura Făclia Oradea 2004

Henry, Thiessen Clarence Prelegeri de Teologie Sistematică, Revised edition copyright 1979 by Wm B Eerdmans Publishing Company

Sait Barzilaen Dan   http://cristianet.fr/index.php?option=com

ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI Societatea Misionară Română Wheaton Illinoi U.S.A. 1992

Tenney,   C. Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 Editura Cartea Creştină Oradea 1998

DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE,   Editura Academiei Republicii Socialiste România. 1975

Sait Barzilaen Dan,   saitul ROBOAM http://www.roboam.com/

Dicţionar Biblic Editura Cartea Creştină Oradea 1995

Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz 1980

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

 Ardelean Viorel

[1] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 520

[2] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 521

[3] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 194

[4] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 200

[5] Sait Barzilaen Dan   http://cristianet.fr/index.php?option=com

[6] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[7] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[8] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[9] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[10] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141

[11] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141

[12] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[13] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[14] Dicţionarul Explicativ al limbii Române 1957

[15] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[16] Dicţionar Biblic pag 519

[17] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[18] Dicţionar Biblic pag 518

[19] Ardelean Viorel

[20] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[21] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[22] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[23] Dicţionar Biblic pag 200

[24] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 479

[25] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 89-92

[26] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 193

[27] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 443

[28] Dicţionar Biblic pag 708

[29] Dicţionar Biblic pag 708

[30] Dicţionar Biblic pag 708

[31] Dicţionar Biblic pag 708

[32] Dicţionar Biblic pag 716

[33] Dicţionar Biblic pag 716

[34] Dicţionar Biblic pag 708

[35] Dicţionar Biblic pag 708

[36] Ardelean Viorel

[37] Dicţionar Biblic   pag 717

[38] Dicţionar Biblic   pag 716

[39] Studiul Noului Testament de M .C. Tenney pag 331

[40] Ardelean Viorel

[41]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[42] Ardelean Viorel

SAMUEL

download

SAMUEL. (În ebr. semu’el, „(?)nume de Dumnezeu”)

  1. Un lider din seminţia lui Simeon (Numeri 34:20)
  1. Strănepotul lui Isahar (1 Cronici 7:2).
  1. Prorocul, contemporan cu Saul şi David, a cărui carieri este descrisă în 1 Samuel, şi care a dat numele celor două cărţi ale lui Samuel din VT. Faptele Apostolilor 3:24 îl vede ca pe cel dintâi dintre profeţi, iar Faptele Apostolilor 13:20 ca fiind ultimul dintre judecători.

I. Cariera

Samuel s-a născut într-o familie de efraemiţi din Rama (dintr-un descendent levit, potrivit cu 1 Cronici 6:33 ş.urm.). Părinţii lui au fost Elcana şi Ana; mama a fost stearpă şi ea l-a închinat pe Samuel ca *nazireu lui Dumnezeu înainte ca acesta să se fi născut. De aceea după ce a fost înţărcat, a fost crescut la templul din Silo de Eli (1 Samuel 1). Pe când era încă un băieţel, a trăit experienţa chemării în lucrarea de proroc, şi în timp a fost recunoscut „ca proroc al Domnului” (1 Samuel 3).

În urma unei victorii majore a filistenilor împotriva lui Israel, chivotul legământului a fost capturat, Eli moare şi preoţia a fost transferată de la *Silo (1 Samuel 4). Evenimentele din viaţa lui Samuel nu sunt menţionate după aceasta până când cheamă poporul la Miţpa unde îi înfrânge pe filisteni (*Eben-Ezer). Îşi asumă acum rolul de judecător în Israel şi slujeşte la Betel, Ghilgal, Miţpa şi Rama (1 Samuel 7).

La bătrâneţe, conducerea sa a fost contestată prin bătrânii poporului care tânjeau să aibă un împărat. La început, Samuel a rezistat acestei presiuni, dar a primit călăuzirea din partea Domnului şi în final a fost de acord cu ea (1 Samuel 8). Atunci l-a întâlnit pe *Saul şi Dumnezeu i-a spus să-l ungă împărat; într-un complex de evenimente Samuel a prezidat asupra instituţiei monarhiei, avertizând atât poporul cât şi pe noul împărat de cele ce aveau să urmeze (1 Samuel 9-12).

Nu după multă vreme s-a produs o ruptură în relaţiile dintre Samuel şi Saul, când acesta a decis de unul singur să aducă jertfe lui Dumnezeu înaintea unei lupte (1 Samuel 13). Ruptura a fost definitivă după ce Saul a călcat un jurământ solemn cruţând viaţa regelui Agag al amaleciţilor. Însuşi Samuel l-a ucis pe Agag după care s-a retras la Rama. L-a respins pe faţă pe Saul şi niciodată nu a mai avut de-a face cu el (1 Samuel 15). Ultimul său act a fost ungerea secretă a lui David ca următorul împărat al lui Israel (1 Samuel 16). A murit la Rama unde a şi fost înmormântat (1 Samuel 25:1). Chiar şi după moartea sa, Saul disperat a încercat să afle voia lui Dumnezeu prin el consultând o femeie care vorbea cu morţii (1 Samuel 28).

II. Evaluare critică

Evaluările recente ale activităţii lui Samuel tind să fie negative. Unii minimalizând-o nu văd în el decât un simplu văzător local, aproape necunoscut lui Saul, pe baza celor din 1 Samuel 9:6,18. Totuşi, puţini sunt cercetătorii care pot nega faptul că el nu a mai controlat monarhia dar şi că mai târziu s-a depărtat de Saul repudiindu-l. Nesiguranţa în care a trăit în consecinţă Saul, dovedeşte că Samuel a avut o putere şi o influenţă deosebită.

Argumentele principale împotriva istoricităţii sunt (i) caracterul „legendar” al unora dintre istorisiri (de ex. naraţiunea copilăriei sale), (ii) faptul că Samuel este descris în roluri atât de diverse (proroc, judecător, conducător de oşti, lider naţional şi poate preot), şi (iii) problema asocierii acestor roluri cu sursele literare presupuse sau cele ale tradiţiei nescrise ale cărţii 1 Samuel. În absenţa unor date extrabiblice despre Samuel, primul dintre aceste argumente admite că nu există nici un criteriu obiectiv pentru a fi admis. Mai mult, a treia obiecţiune nu oferă nici o bază pentru o asemenea evaluare având în vedere că se ştie atât de puţin despre sursele utilizate pentru *cărţile lui Samuel. A doua problemă rămâne cea principală. Se pot sublinia două lucruri cu privire la rolurile pe care le-a avut Samuel. În primul rând, deşi se poate admite că diferitele relatări scrise scot în evidenţă sau subliniază roluri diferite pe care le-a avut Samuel, nu este mai puţin adevărat că ele nu sunt atât de dispersate unele de altele pe cât se pare; cartea Judecătorilor ne arată că slujba de lider militar, lider naţional şi judecător (în sensul judiciar) puteau fi combinate în vechiul Israel; şi există dovezi atât din interiorul cât şi exteriorul lui Israel că *prorocia uneori îşi asuma roluri de sacrificiu, şi prorocii uneori ungeau sau repudiau împăraţi. În al doilea rând, Samuel a trăit într-o perioadă de criză şi de tranziţie şi, în absenţa altei figuri proeminente, seminţiile lui Israel i-au cerut să îndeplinească un rol excepţional. În principiu, el a combinat rolul de judecător cu cel de proroc; în acest sens Debora ne oferă o imagine analoagă (vezi Judecători 4:4).

BIBLIOGRAFIE

  1. Weiser,Samuel: seine geschichtliche Ausgabe und religiöse Bedeutung(FRLANT 81), 1962; J. L. McKenzie, „The Four Samuels”, Biblical Research 7, 1962, p. 3-18. Vezi de asemenea istoriile standard ale lui Israel şi comentariile standard.

D.F.P.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/samuel.html

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism?Ernest Reisinger. 

download

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism?Ernest Reisinger.

Unul dintre cei mai mari evanghelişti care a pus vreodată piciorul pe pământul American a fost George Whitefield. Citiţi cu atenţie următorul citat şi observaţi pledoaria sa cu păcătoşii.

Vă ofer mântuirea în această zi; uşa milei nu este încă închisă, totuşi rămâne o jertfă pentru păcat, pentru toţi cei care îl vor accepta pe Domnul Isus Hristos. El te va îmbrăţişa în braţele dragostei sale. O întoarce-te la el, întoarce-te simţind nevrednicia ta; spune-o cât de murdărit eşti, cât de ticălos şi nu fi necredincios, ci crede. De ce vă temeţi că Domnul Isus Hristos nu vă va accepta? Păcatele voastre nu vor fi o piedică, nevrednicia voastră nu va fi o piedică; dacă inimile voastre corupte nu vă reţin, nimic nu îl va împiedica pe Hristos să vă primească. El iubeşte să vadă păcătoşi sărmani venind la el, el este mulţumit să îi vadă aplecându-se la picioarele sale rugându-se pentru promisiunile sale; şi dacă voi veniţi astfel la Hristos, el nu vă va trimite de la el fără Duhul său; nu, ci vă va primi şi vă va binecuvânta. O, nu socotiţi ca ceva neînsemnat dragostea infinită – el vrea doar ca voi să credeţi în el, pentru ca voi să puteţi fi mântuiţi. Aceasta este tot ceea ce doreşte scumpul Mântuitor, să vă facă fericiţi, ca voi să părăsiţi păcatele voastre, să staţi jos etern cu el la ospăţul nunţii Mielului. Vă implor să veniţi la Isus Hristos; vă invit pe toţi să veniţi la el, şi primiţi-l ca Domnul şi Mântuitorul vostru; el este gata să vă primească. Vă invit să veniţi la el, ca voi să puteţi odihnă pentru sufletele voastre. El se va bucura şi va fi bucuros. El vă cheamă prin pastorii săi; O veniţi la el – el se trudeşte să vă aducă înapoi din păcat şi de la Satan, la sine: deschideţi uşa inimii voastre, şi Împăratul slavei va intra. Inima mea este plină, este totalmente plină şi trebuie să vorbesc, altfel voi izbucni. Ce, credeţi sufletele voastre nu au nici o valoare? Le stimaţi ca şi când nu merită să fie mântuite? Sunt oare plăcerile voastre mai valoroase decât sufletele voastre? Aţi luat mai degrabă în considerare distracţiile vieţii acesteia, decât mântuirea sufletelor voastre? Dacă este aşa, nu veţi fi părtaşi niciodată cu el în glorie; dar dacă veniţi la el, el vă va aproviziona cu harul său aici şi apoi vă va duce în slavă; şi acolo voi veţi putea cânta laudele şi aleluia Mielului pentru totdeauna. Şi fie ca acesta să fie sfârşitul fericit al tuturor celor care mă ascultă!

George Whitefield un Calvinist de neclintit. Doar un lucru este sigur – Calvinismul lui Whitefield nu a umezit deloc zelul său sfânt pentru sufletele oamenilor.

Ce este Calvinismul?

Marele teolog din Princeton, Dr. B. B. Warfield, descrie Calvinismul după cum urmează:

Calvinismul este o evanghelizare singura sa expresie stabilă şi pură, şi când spunem evanghelizare vorbim despre păcat şi mântuire. Acesta înseamnă a rosti dependenţa de Dumnezeu pentru mântuire. De aceea, el implică nevoia de mântuire şi sensul profund al acestei nevoi, alături de un sens egal de profund de neputinţă în prezenţa acestei nevoi, şi rostirea dependenţei de Dumnezeu pentru satisfacerea ei. Tipul ei este găsit în vameşul care se bătea în piept şi a strigat, „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Nu se pune problema de a se mântui pe sine, sau să îl ajute pe Dumnezeu să îl mântuiască, sau să deschidă calea spre Dumnezeu ca să îl mântuiască. Nu se pune nici o întrebare ci spune „Eu sunt un păcătos, şi toată speranţa mea este în Dumnezeu, Mântuitorul meu!” Acesta este Calvinismul, nu doar ceva asemenea Calvinismului, sau o abordare a Calvinismului, ci Calvinismul în manifestarea sa vitală. Oriunde se găseşte această atitudine a inimii şi ei i se dă expresie în termeni direcţi şi fără ambiguităţi, acolo este Calvinismul. Unde această atitudine a minţii şi a inimii este diminuată cât de puţin, acolo Calvinismul a devenit imposibil.

Într-un cuvânt, Calvinistul este omul care îl vede pe Dumnezeu. El a zărit Viziunea inexprimabilă, şi el nu o va lăsa să pălească pentru un moment din ochii săi – Dumnezeu în natură, Dumnezeu în istorie, Dumnezeu în har. Pretutindeni el îl vede pe Dumnezeu în paşii Săi măreţi, peste tot el simte lucrarea braţului Său puternic, pulsul inimii Sale măreţe … Calvinismul este doar creştinism. Supranaturalul care îl susţine Calvinismul este chiar suflarea nărilor creştinismului; fără ea creştinismul nu poate exista… Calvinismul apare astfel în privirea noastră ca nimic mai mult sau mai puţin decât ca speranţa lumii.

John A. Broadus, unul dintre marii părinţi respectaţi baptişti de sud, a descris Calvinismul co-fondatorului său al Seminarului de Sud, Dr. James P. Boyce, ca nimic mai puţin decât numele tehnic pentru „acel sistem înălţat al adevărului Pavelian.”

Charles Haddon Spurgeon, marele câştigător de suflete a spus odată,

Noi folosim termenul „Calvinism” doar pentru scurtimea sa. Doctrina care este numită „Calvinism” nu a izvorât de la Calvin; noi credem că aceasta a izvorât de la marele fondator al întregului adevăr. Probabil Calvin însuşi l-a derivat în principal din scrierile lui Augustin. Fără îndoială, Augustin şi-a obţinut punctele sale de vedere prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dintr-un studiu harnic al scrierilor lui Pavel, şi Pavel le-a primit de la Duhul Sfânt şi de la Isus Hristos, marele fondator al bisericii creştine. Astfel, noi folosim acest termen nu pentru că acordăm o importanţă extraordinară lui Calvin pentru că a învăţat aceste doctrine. Am putea să le numim cu orice alt nume, dacă am găsi unul care ar fi mai bine înţeles şi care să fie în întregime la fel de consecvent cu acest fapt.

Spurgeon a continuat să spună,

Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.

Atitudini diverse cu privire la Calvinism

Subiectul acestui articol este unul care stârneşte diverse simţuri în minţile oamenilor. Istoria a fost martoră la o mare parte din controversa asupra „Calvinismului.” Subiectul rămâne vital în vremea aceasta. Aceasta este adevărat în special în lumina devierilor moderne de la ortodoxia istorică şi biblică.

Din nefericire, multe opinii dăunătoare deşi elegante au invadat aproape fiecare domeniu al vieţii religioase. De aproape fiecare parte auzim vocea întrebării alături de vechea întrebare a lui Pilat, „Ce este adevărul?” Există o mie de opinii religioase diferite cu privire la răspunsul acestei interogări. Uneori această întrebare este pusă de sceptic, care se îndoieşte chiar de existenţa unui răspuns obiectiv. Totuşi, adesea, ea este pusă de sufletele serioase, doritoare şi îngrijorate de a-şi găsi calea lor prin mulţimile religioase de stâncă în furtuna confuziei religioase de pe marea vieţii. Sper că acest studiu îi va ajuta pe cei din urmă.

La fel de diversificate ca şi religiile lumii moderne profesate pot fi privite numeroasele ei secte şi comunităţi, divizate de crezuri şi certuri incompatibile, totuşi se va descoperi, după o examinare apropiată şi critică, faptul că printre cei care pot fi numiţi (rezonabil) creştini, în esenţă sunt doar două secţiuni sau partide. Practicile pot varia, se pot susţine diverse puncte de vedere cu privire la multe subiecte, se pot lua atitudini diferite în relaţie cu multe întrebări, şi perspectivele pot fi fixate din unghiuri largi diferite, dar poziţiile fundamentale ocupate vor fi găsite centrând unul sau altul dintre aceste forme distincte de credinţă. Probabil este mai corect să spunem că toate perspectivele sunt derivate dintr-un sistem sau două de teologie. Principiile rădăcină se pot găsi toate încrustate în Calvinism sau în Arminianism. Astfel, aceştia sunt termenii moderni folosiţi pentru a distinge şi a descrie aceste două sisteme de gândire şi învăţătură teologică foarte diferite. Totuşi aceşti termeni au o tendinţă de a produce confuzie şi de a îndruma greşit.

Creştinismul ar trebui să ne aducă la picioarele apostolilor şi sigur la picioarele Domnului nostru Însuşi. Orice înţelegere a adevărului revelat care eşuează să facă aceasta nu este demnă de numele „creştin.” Punctele de vedere care sunt afirmate şi apărate în următoarele pagini, când sunt îmbrăţişate potrivit, au precis acest efect.

Noi îl numim Calvinism. Acesta poate fi numit la fel de corect şi Augustinianism. Prin forţa aceluiaşi argument al raţiunii, putem merge mai departe înapoi în paginile istoriei clericale şi să îl numim Pavelianism. Totuşi, orice nume folosim, acesta trebuie privit doar ca o simplă convenţie necesară de a fi exprimată acum datorită adoptării ei generale. Personal, noi considerăm numele ca o întreagă greşeală deoarece el a fost mijlocul hrănirii multor calvinisme ignorante care au fost auzite nu numai în zilele acestea ci şi în cele din trecut.

Azi are loc o reînviere autentică a marelui şi gloriosului sistem Pavelian al adevărului biblic – în special printre baptiştii de sud. Pentru aceia dintre noi care se numără în acest grup, aceasta nu este nimic mai puţin decât întoarcerea acasă la rădăcinile noastre doctrinare. Părinţii întemeietori ai SBC au fost scufundaţi în acel şuvoi de adevăr biblic unde nici un om nu poate atinge partea de jos, şi care l-a determinat pe marele Apostol să strige „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse Sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese Sunt căile Lui! Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

Nu mergeţi mai departe decât Scripturile

Următoarea avertizare ar trebui să îl conducă pe oricine studiază Calvinismul:

Importanţa subiectului discutat ar trebui să ne conducă să înaintăm doar cu cea mai profundă reverenţă şi precauţie. În timp ce este adevărat că misterele trebuie să fie mânuite cu grijă, şi în timp ce speculaţiile negarantate şi impertinente cu privire la lucrurile divine trebuie să fie evitate, totuşi dacă noi am declara Evanghelia în puritatea şi în plinătatea ei trebuie să fim atenţi să nu reţinem de la credincioşi ceea ce este declarat în Scripturi cu privire la adevărul Calvinismului. Putem să ne aşteptăm ca unele dintre aceste adevăruri vor fi pervertite şi abuzate de cei păcătoşi. Indiferent cât de clar este aceasta învăţată de Scriptură, mintea neluminată o consideră ca fiind absurdă, de exemplu, faptul că Dumnezeu există în trei persoane, sau că Dumnezeu ştie mai dinainte întregul curs al evenimentelor mondiale, la fel cum planul său include destinul fiecărei persoane. Şi în timp ce noi putem cunoaşte despre Calvinism doar atât cât Dumnezeu a considerat potrivit să descopere, este important ca noi să ştim atât; altfel, acesta nu ar mai fi fost revelat. Unde Scriptura ne conduce putem să o urmăm în siguranţă (L. Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination (Doctrina reformată a predestinării), pp. 54-55).

Există prea multe reprezentări greşite a celor care nu cunosc ceea ce este cu adevărat Calvinismul biblic. Majoritatea celor din acest grup numesc Calvinismul „hiper-Calvinism.” Unii cred că dacă tu crezi în punctul de vedere antinomian al „securităţii veşnice” atunci eşti un Calvinist şi oricine altcineva este sau un Arminian sau un hiper-Calvinist.

Nu se pune problema că mulţi Calvinişti nu sunt atât de evanghelişti cum ar trebui să fie, dar aceasta nu este datorită Calvinismului ci datorită unei inimi reci şi indiferente. Mulţi Arminiani nu sunt evanghelişti dar aceasta nu este din cauza Arminianismului lor. Din nou, aceasta este din cauza unei inimi reci şi indiferente.

De asemenea este adevărat că, Calvinismul va ucide unele feluri de evanghelizare dar acesta nu va ucide niciodată evanghelizarea biblică reală. Unor oameni nu le place muzica rock dar aceasta nu înseamnă că lor nu le place muzica. La fel este şi cu evanghelizarea superficială, nebiblică. Aceasta este respingătoare pentru Calvinişti, dar aceasta nu înseamnă că ei nu iubesc evanghelizarea biblică, adevărată, centrată în Dumnezeu.

Calvinismul poate ucide evanghelizarea centrată pe om, dar Calvinismul adevărat, biblic oferă evanghelizării temelia ei doctrinară potrivită. Mai mult, acesta garantează succesul evanghelizării. Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – acesta este Calvinismul. El nu doar face posibilă mântuirea, cu de fapt el mântuieşte prin plan şi putere.

Doctrina este vitală pentru evanghelizare şi pentru alegere

Doctrina alegerii necondiţionate este una dintre doctrinele fundamentale ale Calvinismului. Înainte de a considera câteva dovezi biblice pentru alegere, să distingem diferenţa dintre mijloace şi cauză.

Dumnezeu a ales mijloacele mântuirii şi primitorii mântuirii. Cuvântul Său descoperă faptul că El a ales să îşi salveze poporul Său prin predicare şi mărturisire: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură.”

Dar trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că predicarea şi rugăciunea sunt mijloacele şi nu cauza mântuirii cuiva. Cauza este dragostea necondiţionată, alegătoare a lui Dumnezeu. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea pentru ca „oricine” va crede nu va pieri.

Cine este „oricine”?

Răspuns:

„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine …” (Ioan 6:37)

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10:27)

De ce unii nu cred?

Răspuns:

„Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” (Ioan 10:26)

Tatăl i-a dat Fiului Său câteva oi şi El ne-a trimis pe noi să predicăm şi să mărturisim deoarece acestea sunt mijloacele folosite de El pentru a-i chema. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Ei vor veni pentru că Hristos a murit pentru ei şi Hristos s-a rugat pentru ei. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Isus s-a rugat pentru viitoarele oi care vor veni. „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” (Ioan 17:20) „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24)

De ce este dragostea alegătoare a lui Dumnezeu atât de importantă pentru predicator şi pentru misionar? Aceasta este doctrina care asigură succesul eforturilor noastre misionare. Cei mai mari predicatori evanghelişti din istoria bisericii au crezut în doctrina biblică a alegerii. Aceasta este o parte importantă a temeliei doctrinare a Calvinismului.

Ar fi înţelept pentru baptiştii de sud din zilele noastre să ia seama la îndemnul găsit în Isaia 51:1 – „Ascultaţi-Mă, voi, care umblaţi după neprihănire, care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi.”

Israeliţilor li s-a poruncit să îşi amintească de trecutul lor. Amintirea milei lui Dumnezeu din trecut va fi avantajoasă în multe feluri. O amintire a trecutului va stimula cu siguranţă mulţumirea noastră. Poporul lui Dumnezeu sunt întotdeauna fericiţi când sunt mulţumitori. Dar în această perioadă specială din istorie va fi avantajos să ne examinăm temelia noastră doctrinară, „stânca din care aţi fost ciopliţi.” O privire sinceră înapoi ne va învăţa importanţa doctrinei sănătoase, în special ca temelie a predicării evangheliei. Baptiştii de sud, (toţi baptiştii pentru această chestiune) au fost marcaţi întotdeauna de un zel pentru evanghelizare şi pentru misiuni. De aceea noi avem peste 3.000 de misionari în străinătate în 91 de ţări diferite şi cam 3.200 de misionari în ţara lor şi aproximativ 40.000 de biserici cu peste 15.000.000 de membri.

Privind înapoi la marii luptători în lucrarea de evanghelizare şi de misiune ar trebui să ne întrebăm, „Ce au crezut aceşti oameni despre Dumnezeu, om, păcat şi mântuire?” Privind înapoi este uşor să aflăm că ei erau majoritatea Calvinişti şi eforturile lor în evanghelizare au fost întemeiate pe temelia doctrinară a Calvinismului. O temelie doctrinară biblică este mai importantă decât cred mulţi baptişti. Doctrina sănătoasă încinge toată închinarea şi mărturisirea adevărată, şi aceasta este adevăratul creştinism. Doctrina nu exprimă doar experienţa convertirii adevărate ci ea determină mesajul şi metodele de evanghelizare.

Temelia doctrinară a evanghelizării biblice este la fel de importantă în lucrarea de evanghelizare la fel cum este coloana vertebrală pentru trupul omului. Doctrina oferă unitate şi stabilitate.

Temelia doctrinară este cea care produce tăria spirituală care ajută evanghelizarea să îndure furtunile opoziţiei, greutăţile şi persecuţiile care o însoţesc adesea. De aceea, biserica aceea care neglijează temelia doctrinară adevărată pentru evanghelizarea biblică îşi va slăbi curând eforturile sale.

Lipsa unei temelii doctrinare va lucra împotriva unităţii şi va invita eroarea şi instabilitatea în toate eforturile evanghelistice. Este imposibil să exagerăm importanţa unei temelii biblice sănătoase pentru adevărata evanghelizare centrată în Dumnezeu.

Doctrina modelează destinul nostru şi în prezent noi culegem roadele evanghelizării nebiblice. Marele apostol, instruind un păstor tânăr de a face lucrarea unui evanghelist, îi spune că doctrina este primul scop al Scripturii. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru DOCTRINĂ.” 2 Timotei 3:16

Când vorbesc despre doctrină nu vorbesc despre orice doctrină şi despre cea pe care fondatorii primului nostru seminar au crezut-o şi au predat-o. Doctrinele lui Boyce crezute şi predate au fost temelia devoţiunii sale şi devoţiunea pe care el a inspirat-o şi în alţii. Acum, mulţi recunosc importanţa doctrinei şi continuă să folosească termenul. Martorii lui Iehova au o doctrină, la fel şi Mormonii şi creştinii Ştiinţifici. Toţi baptiştii au o doctrină. Dar ce doctrină?

Despre ce doctrine vorbesc? Vreau să spun că aceste doctrine au fost definite, apărate, exprimate şi explicate de Sinodul de la Dort din 1618; doctrinele au fost explicate în Mărturisirea de credinţă de la Westminster şi în Catehismul de la Heidelberg; acele doctrine au fost exprimate în Mărturisirea baptiştilor vechi din 1689, mai târziu adoptate de Asociaţia Philadelphia, din care provin baptiştii din sud.

Aceste doctrine preţioase care expun un Dumnezeu care salvează, şi nu doar face posibilă mântuirea păcătoşilor pentru ca ei să se mântuiască cumva printr-o decizie, sau prin cooperare în mântuirea lor. Mai degrabă, aceste doctrine declară un Dumnezeu care mântuieşte printr-un plan, un scop şi prin putere.

Vreau să spun acele doctrine care descoperă cele trei acte măreţe ale Dumnezeului triunitar în recuperarea sărmanilor păcătoşi pierduţi, adică:

  1. Alegerea iubitoare a Tatălui.
  2. Răscumpărarea puternică realizată de Fiul.
  3. Chemarea efectivă a Duhului.

Fiecare Persoană din Trinitate lucrează pentru mântuirea aceloraşi oameni, asigurând astfel în mod infailibil mântuirea acelor oameni.

Aceste doctrine fac mântuirea să depindă de lucrarea lui Dumnezeu, nu de capacitatea sau de voinţa omului. Aceste doctrine îi dau toată slava lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor – nu împart acea slavă între Dumnezeu şi păcătoşi. Aceste doctrine revelează faptul că istoria nu este mai puţin decât înfăptuirea planului prestabilit al lui Dumnezeu. Aceste doctrine expun un Dumnezeu care este suveran în creaţie şi suveran în răscumpărare; Trinitatea lucrează împreună pentru mântuirea oilor. Dumnezeu Tatăl a planificat aceasta. Dumnezeu Fiul a realizataceasta. Dumnezeu Duhul o comunică şi o aplică în mod eficient. Nu există nici un război în Trinitate. Toţi lucrează împreună pentru aceiaşi oameni: „Oile Mele aud vocea Mea …”

Noi nu susţinem ideea eronată că Dumnezeu a făcut tot ce a putut El, şi acum stă inactiv aşteptând să vadă ce vor face păcătoşii suverani cu un Isus neputincios, patetic. Nu! Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – mântuirea este a Domnului. Nu trebuie să slăbim acest mare adevăr scindând unitatea din Trinitate sau divizând realizarea mântuirii între Dumnezeu şi om.

Calviniştii cred şi învaţă că crucea nu este doar locul unde mântuirea a fost făcută posibilă, ci mai degrabă un loc în care s-a asigurat mântuirea poporului Său (Isus. 53:11). Aceste doctrine arată crucea ca revelând puterea lui Dumnezeu de a mântui, nu neputinţa Sa. Dumnezeu nu a fost frustrat la cruce. El a fost Stăpânul Ceremoniilor. Aşa cum a declarat Petru, „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23).

Un Calvinist nu crede că decizia lui Dumnezeu de a-l mântui pe om printr-un decret îl lasă pe om pasiv sau inert. Nu! Nu! Are loc chiar contrariul! Legământul harului nu îl omoară pe om, nu îl priveşte ca pe o conservă sau ca o bucată de lemn sau un robot; acesta îl ia în posesie pe om, apucă întreaga sa fiinţă cu toate facultăţile sale, puterea sa a sufletului şi a trupului – pentru veşnicie.

Harul suveran al lui Dumnezeu nu anihilează puterile omului, mai degrabă biruieşte neputinţa sa. Acesta nu distruge voinţa sa ci îl eliberează de păcat. Acesta nu înăbuşe sau şterge conştiinţa sa ci o eliberează de întuneric. Acesta regenerează şi recreează omul în întregime şi prin înnoirea sa prin har, îl determină să îl iubească pe Dumnezeu şi să se consacre lui în cel mai liber mod.

Sunt conştient că în timp ce scriu aceste cuvinte există o prejudecată adânc aşezată în multe părţi ale bisericii împotriva expunerii sistematice a doctrinelor Bibliei. Probabil în experienţa fiecărui pastor se întâmplă să vadă mulţimea încruntându-se, umerii îndepărtaţi şi capetele care cad, de îndată ce sunt anunţate anumite doctrine ca temă de discuţie. Nu ne emoţionează şi nu ne surprinde faptul că lumea celor păcătoşi arată o astfel de nemulţumire; pentru că aceeaşi „minte carnală” care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este la fel de duşmănoasă şi împotriva adevărului lui Dumnezeu. Totuşi, faptul că acei creştini care profesează ar trebui să se angajeze în această cruciadă nesfântă împotriva religiei doctrinare, şi chiar slujitorii evangheliei ar trebui să ofteze la proclamarea cinstită a acestor adevăruri, şi să îi acuze pe martorii credincioşi de „tencuirea cu un mortar nestăpânit,” este cu siguranţă cel mai trist şi mai atroce scandal.

Priviţi înapoi

Multă vreme am nutrit convingerea că, lângă Biblie, din care trebuie extrase toate lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la suflet, nu există cărţi pe care le-aş recomanda pentru o utilizare experimentală şi devoţională decât cele scrise de părinţii noştri Calvinişti, precum, John Bunyan, Andrew Fuller, Charles Haddon Spurgeon, Basil Manly, James P. Boyce şi John L. Dagg.

Privind înapoi la stânca din care am fost ciopliţi nu putem trece cu vederea pe unii dintre marii părinţi şi conducători ai Convenţiei Baptiste de Sud, care au fost Calvinişti dedicaţi şi articulaţi:

Basil Manly, Sr. – Un istoric a spus că Manly a jucat rolul de maestru de concert în orchestrarea evenimentelor care au avut ca rezultat o convenţie conservatoare a baptiştilor. Manly a produs o rezoluţie puternică din şase puncte care a condus la separarea dintre baptiştii de nord faţă de baptiştii de sud. Această rezoluţie a fost „aprobată în unanimitate.” Basil Manly a fost un Calvinist de prim rang.

James P. Boyce – El a fost principalul fondator al primului nostru seminar (Southern Seminary) (Seminarul de sud). Cu mult timp după moartea lui Buyce, unul din foştii săi studenţi, Dr. David Ramsey, a rostit un discurs de Ziua Fondatorilor adresat în 11 ianuarie 1924, intitulat „James Petigru Boyce: Gentleman-ul lui Dumnezeu.” Câteva linii din discursul lui Dr. Ramsey va spune povestirea în care Boyce a fost un Calvinist dedicat şi că, în acelaşi timp, el a iubit sufletele oamenilor.

Dr. Ramsey a spus:

Disputa mea este că nici o altă teologie decât cea dragostei copleşitoare şi consumatoare pentru oameni a sufletului îl va justifica pe James P. Boyce şi cariera sa. Această dragoste pasionată a fost motivul care a direcţionat gândirea sa în acele conferinţe timpurii şi în pregătirea acelor hârtii care au condus la întemeierea seminarului.

Acest scop de a ajuta pe semenii săi în toate planurile sale, prin conversaţia sa, scrierile sale şi predicarea şi învăţarea sa ca un fir roşu care traversează prin fiecare metru de cablu al Marinei Engleze.

Acest zel pentru suflete a chemat fiinţa sa ca şi soarele de dimineaţă care face să se încline spre dumnezeul zilei florile şi plantele umplute cu rouă.”

Boyce nu doar i-a iubit pe oameni, el l-a iubit pe Dumnezeu. Ramsey a spus despre acest punct, „Fie ca gândul să îmbrăţişeze deopotrivă dragostea subiectivă şi cea obiectivă; dragostea omului pentru Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru om.”

Cel mai apropiat prieten al lui Boyce şi co-fondator al seminarului, John A. Broadus, şi-a exprimat sentimentele sale despre teologia lui Boyce: „A fost un mare privilegiu să fiu direcţionat şi sprijinit de un astfel de învăţător în studierea acelui sistem lăudat al adevărului Pavelian care este numit tehnic Calvinism, care îl constrânge pe un student serios la o gândire profundă şi când este urmărit cu o combinaţie de gândire sistematică şi experienţă înflăcărată, te face să fii acasă printre cele mai inspiratoare şi mai înnobilatoare viziuni ale lui Dumnezeu şi ale universului pe care El l-a făcut.”

Moştenirea lui Boyce pentru noi şi posteritatea noastră este teologia biblică exprimată în Abstract of Systematic Theology, (Teologia sistematică abstractă) care nu este nimic altceva decât învăţătura sa din clasa de studiu. Aceasta este Calvinism pur.

În apărarea Calvinismului lui Boyce, William A. Mueller, autorul lucrării A History of Southern Baptist Theological Seminary, (O istorie a Seminarului teologic baptist de sud) a spus, „Ca şi teolog, Dr. Boyce nu se teme să fie găsit „în căile vechi.” El este conservator şi eminent biblic. El îi tratează cu o mare corectitudine pe cei a căror puncte de vedere asupra unor puncte variate discutate, el refuză să le accepte, totuşi în învăţătura sa el este decis calvinist, după modelul „vechilor preoţi.” Dificultăţile legate de astfel de doctrine cum ar fi conducerea federală a lui Adam, alegerea şi ispăşirea pe care el ţinteşte să le indice, nu pentru a-l reduce la tăcere pe cel controversat, ci pentru a-l ajuta pe întrebătorul sincer.”

Reverendul E. E. Folk, în the Baptist Reflector (Reflectorul Baptist) a comentat capacităţile şi roadele lui Boyce ca un profesor de teologie: „Trebuie să iţi cunoşti teologia ta sistematică, sau altfel nu poţi să i-o reciţi lui Dr. Boyce. Şi deşi în general tinerii aveau rang de Arminiani când au venit la seminar, sunt puţini dintre ei care au terminat acest curs cu el fără să fi fost convertiţi de vederile sale Calviniste puternice.” Boyce a fost un Calvinist puternic.

  1. B. Johnson– primul Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.
  2. B. C. Howell– al doilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Richard Fuller – al treilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Patrick Hues Mell, care a fost cunoscut ca „Prinţul Parlamentarilor” a fost profesor de greacă şi latină la Mercer University, Georgia. Unul din lucrurile remarcabile despre P. H. Mell este că el a fost de 17 ori preşedinte la SBC – de două ori mai mult decât oricare alt om. Mell a fost un apărător polemic al Calvinismului. Dna. D. B. Fitzgerald, membru al Bisericii Antioch a lui Mell din Oglethorpe, Georgia şi o rezidentă în casa lui Mell timp de un număr de ani, îşi aminteşte de eforturile iniţiale ale lui Mell de la biserică:

„Când a fost prima dată chemat să aibă grijă de biserică, Dr. Mell a găsit-o într-o stare tristă de confuzie. El a spus că un număr de membrii aveau tendinţe spre Arminianism. El iubea prea mult adevărul pentru a sufla şi cald şi rece cu aceeaşi suflare. Aceasta era o biserică baptistă şi aceasta trebuia să aibă o doctrină specifică acelei confesiuni predicată ei. Şi cu acea îndrăzneală, curăţenie şi vitalitate a discursului care îl marcau, el le-a predicat doctrinele predestinării, alegerii, a harului gratuit, etc. El a spus că treaba sa era întotdeauna să predice adevărul aşa cum l-a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lase lucrurile aşa, simţind că Dumnezeu se va îngriji de rezultate. (A Southern Baptist Looks at the Doctrine of Predestination)(Aspecte baptiste ale doctrinei predestinării) pag. 58, 59.)

Numele altor conducători baptişti de sud care au fost Calvinişti dedicaţi şi puternici în evanghelizare, poate fi înmulţit. Totuşi încă unul şi va fi suficient.

Dr. John A. Broadus, un mare predicator şi unul dintre fondatorii seminarului nostru mamă a spus, „Oamenii care surâd batjocoritor la ceea ce este numit Calvinism ar putea surâde la fel de batjocoritor şi la Mont Blanc. Noi nu suntem legaţi deloc să apărăm toate opiniile sau acţiunile lui Calvin, dar nu pot înţelege cum cineva care înţelege cu adevărat greaca Apostolului Pavel, sau latina lui Calvin sau Turretin, să nu poată vedea că aceştia din urmă doar au interpretat şi au formulat esenţa a ceea ce învăţătorii lor anteriori au predat.”

Nici un predicator sau evanghelist de după Apostolul Pavel nu a pus un accent atât de mare pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o marele câştigător de suflete, Jonathan Edwards. Şi pentru promotorii evanghelizării centrate pe om din zilele noastre aceasta poate veni ca o surpriză, şi anume să descopere că predicarea suveranităţii lui Dumnezeu a fost foarte roditoare. Sub misiunea lui Edwards, trezirea s-a răspândit în biserica sa. El a spus, „Cred că am descoperit că nici un discurs nu a fost mai remarcabil binecuvântat decât acelea în care au fost accentuate doctrinele suveranităţii absolute a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea păcătoşilor.”

Omul care a făcut cel mai mult pentru evanghelizarea biblică internaţională decât oricine din generaţia noastră a fost defunctul Dr. Martyn Lloyd-Jones. Dr. Lloyd-Jones s-a considerat în principal ca un evanghelist. Cei care l-au cunoscut cel mai bine l-au văzut în acelaşi fel. D-na Lloyd-Jones era cu un grup de oameni care, în absenţa soţului ei îi făceau complimente despre abilităţile sale. În timp ce îi asculta ea s-a gândit că ei au omis lucrul principal şi i-a surprins printr-o remarcă liniştită, „Nimeni nu îl va înţelege vre-odată pe soţul meu până când nu va realiza că mai întâi el este un om al rugăciunii şi apoi un evanghelist.”

Ca un Calvinist convins, Dr. Lloyd-Jones s-a opus majorităţii trăsăturilor populare ale evanghelizării moderne. Aceasta i-a condus pe cei care au fost incomodaţi de stricteţea sa să afirme că el era „un învăţător, nu un evanghelist.” Un critic a provocat odată dedicarea sa pentru evanghelizare cu întrebarea, „Când ai avut ultima dată o campanie la Westminster Chapel?” Răspunsul pe care l-a primit nu a avut intenţia să fiu umoristic, „Am una în fiecare duminică.” Când Martyn Lloyd-Jones îi instruia pe studenţi pentru misiune el a spus, „Disput foarte tare şi îndemn ca trebuie să fie întotdeauna un serviciu de evanghelizare în legătură cu fiecare biserică în fiecare săptămână.” În cazul său, serviciul de duminică seara avea acest scop şi el a continuat această practică de la începutul slujirii sale în 1927 până când şi-a încheiat supravegherea sa pastorală în 1968.

Unde este speranţa pentru succesul evanghelizării?

Calvinismul este siguranţa succesului în lucrarea de evanghelizare. El este temelia şi speranţa pentru eforturile misionare.

Dacă speranţa predicatorilor şi a misionarilor a fost în puterea şi în capacitatea lor de a converti păcătoşii, sau dacă speranţa noastră a fost în puterea sau capacitatea păcătoşilor morţi de a-şi da singuri viaţă, toţi ar dispera. Dar când speranţa lucrătorului pentru rezultate este în lucrarea Duhului Sfânt, care este singurul care poate impulsiona, noi lucrăm cu aşteptarea că Dumnezeu va face ceea ce nici un predicator nu poate face. Putem fi siguri că El va chema eficace oile Sale prin voia şi puterea Sa proprie prin rugăciune şi predicare.

O mare parte din confuzia modernă cu privire la Calvinism provine din deformările şi caricaturile învăţăturilor sale reale. Din această cauză este vital să înţelegem ce nu învaţă Calvinismul.

Ce nu este Calvinismul

Calvinismul nu este anti-misionar, ci oferă fundamentul biblic pentru misiuni. (Ioan 6:37; 17:20, 21; 2 Timotei 2:10; Isaia 55:11; 2 Petru 3:9, 15).

Calvinismul nu distruge responsabilitatea omului. Oamenii sunt responsabili pentru orice lumină au, fie ea conştiinţa (Romani 2:15), natura (Romani 1:19, 20), legea scrisă (Romani 2:17-27), sau evanghelia (Marcu 16:15, 16). Incapacitatea omului de a face dreptate nu îl eliberează de responsabilitate la fel cum Satan este incapabil să face dreptate.

Calvinismul nu îl face pe Dumnezeu nedrept. Binecuvântarea Sa faţă de un mare număr de păcătoşi nevrednici cu mântuirea nu este o nedreptate faţă de restul păcătoşilor nevrednici. Dacă un guvernator îl iartă pe un condamnat, este aceasta o nedreptate faţă de restul (1 Tesaloniceni 5:9)?

Calvinismul nu îi descurajează pe păcătoşii convinşi, ci le urează un bun venit la Hristos. „celui ce îi este sete, să vină” (Apocalipsa 22:17). Dumnezeul care convinge este Dumnezeul care mântuieşte. Dumnezeul care mântuieşte este Dumnezeul care a ales oameni pentru mântuire. El este acelaşi Dumnezeu care invită.

Calvinismul nu descurajează rugăciunea. Dimpotrivă, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, pentru că numai El este cel care poate mântui. Rugăciunea adevărată este la îndemnul Duhului Sfânt; şi astfel ea va fi în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 8:26).

Cuvinte de precauţie

  1. Nu este înţelept să facem remarci nedemne despre ceea ce este în Biblie dacă o înţelegem sau nu.
  2. Nu este înţelept să respingem ceea ce învaţă Biblia cu privire la orice subiect, în special dacă nu am studiat ceea ce are de spus Biblia despre aceasta.
  3. Nu este înţelept să facem un subiect favorit din nici o doctrină. Deşi această doctrină este de o importanţă vitală, ea nu trebuie separată de tot adevărul creştin.
  4. Nu este înţelept să respingem vre-o doctrină pentru că ea a fost abuzată, folosită greşit şi confuz. Toate doctrinele cheie au fost pervertite şi abuzate.
  5. Nu este înţelept să învăţăm ce este un Calvinist de la cei care nu sunt Calvinişti.

Un cuvânt de avertizare

Avertizarea lui Calvin împotriva speculaţiei inoportune cu privire la mândra doctrină a predestinării poate fi aplicată la fel de bine la toate doctrinele Calvinismului:

„Curiozitatea umană redă discuţia despre predestinare, care este deja dificilă în sine, foarte confuz şi chiar periculos. Nici o piedică nu o poate ţine în spate de a rătăci pe potecile izolate interzise şi să împingă spre înălţimi. Dacă i se permite, ea nu va lăsa nici un secret lui Dumnezeu pe care să nu îl caute şi să nu îl descurce. Dacă acest gând predomină în noi, că al Domnului Cuvânt este singura cale care ne poate conduce în căutarea noastră pentru tot ce este permis să susţinem despre el, şi este singura lumină care ne luminează viziunea noastră a tot ceea ce trebuie să vedem despre el, aceasta ne va ţine repede şi ne va împiedica de orice nesocotinţă. Căci vom şti că în momentul în care depăşim graniţele Cuvântului, cursul nostru este în afara potecii şi în întuneric, şi că acolo vom rătăci, vom aluneca şi ne vom poticni în mod repetat. De aceea, fie ca aceasta să fie mai întâi înaintea ochilor noştri; a căuta orice altă cunoştinţă despre predestinare decât cea pe care o dezvăluie Cuvântul lui Dumnezeu nu este o nebunie mai mică decât dacă cineva şi-ar propune să meargă într-un pustiu fără nici un drum (conform Iov 12:24), sau a vedea în întuneric. Şi să nu ne fie ruşine să fim ignoranţi de ceva în această privinţă, în care există o anumită ignoranţă învăţată” (Institutes, III. 21. 1-2).

Concluzie

Relaţia armonioasă între Calvinism şi evanghelizare a fost adesea exprimată în imnurile noastre evanghelice. Două astfel de imnuri oferă o concluzie potrivită pentru acest studiu.

L-am căutat pe Domnul, şi apoi am aflat

El mi-a mişcat sufletul meu să îl caute pe el, căutându-mă pe mine;

Nu eu am fost cel care a găsit, O Mântuitor adevărat,

Nu, eu am fost găsit de tine.

Tu ţi-ai întins mâna ta şi m-ai îmbrăţişat;

Am umblat pe marea furtunoasă şi nu m-am scufundat,

Nu te-am prins eu atât de tare pe tine,

Cât Tu, dragă Doamne pe mine.

Eu găsesc, eu umblu, eu iubesc, dar, în întregime

Doar din dragoste este răspunsul meu, Doamne spre tine;

Căci tu ai fost mai dinainte cu sufletul meu,

Şi m-ai iubit mereu.

– Anonim

„Aceasta nu pentru că eu te-am ales pe tine, Căci, Doamne, aceasta nu se poate;

Această inimă încă te-ar refuza pe tine, Dacă tu nu m-ai fi ales pe mine.

M-ai curăţit şi m-ai eliberat de păcatul care mă păta;

Demult tu m-ai predestinat, ca să trăiesc pentru tine.

A fost mila suverană ce m-a chemat şi a-nvăţat mintea mea deschisă;

Lumea de altfel mă captivase, fiind orb la slăvile cereşti.

Inima-mi nu are nimic înaintea ta, după harul tău bogat însetez;

Această cunoştinţă, dacă eu te iubesc, Tu trebuie să mă fi iubit mai întâi.”

– Josiah Conder

http://www.voxdeibaptist.org/what_should_we_think_trd.htm

Istoria şi Moştenirea noastră Unde am fost, unde mergem

download

Istoria şi Moştenirea noastră Unde am fost, unde mergem


Pentru mai mult de 150 de ani, AMF a fost cunoscut ca Uniunea Americană a Şcolilor Duminicale. Sub acel nume misionarii au pionierat stabilirea Şcolilor Duminicale care învăţau Biblia şi aducea planul de mântuire al lui Dumnezeu către graniţele crescânde ale ţării. De fapt, UASS a început peste 120.000 de Şcoli Duminicale noi în primii săi 100 de ani, multe dintre care continuă astăzi ca biserici.

Astăzi, misionarii AMF slujesc atât în cadre rurale cât şi urbane. Plantarea de biserici, Clasele de Timp Liber, studii biblice de casă, Şcoli Biblice de Vacanţă, campusuri creştine, lucrări din oraş sau inter-culturale şi Şcolile Duminicale sunt cu toate parte a diversităţii lucrării de misiune. Prin ucenicizare personală şi pregătire intensă, grupe de credincioşi sunt nutrite spre cel mai mare potenţial al lor. Ori de câte ori este posibil, aceasta înseamnă stabilirea unei biserici vitale, mature. Misionarii AMF ating peste 100.000 de vieţi în fiecare an cu speranţa vieţii veşnice în Hristos.

Rădăcinile AMF sunt din Glouchester, Anglia şi Robert Raikes în anii 1780. Rev. William White, născut în Philadelphia, rector al Bisericii lui Hristos, a călătorit în Anglia unde a observat Şcolile Duminicale ale lui Robert Raikes care începuseră cu şapte ani mai devreme. După ce s-a reîntors în Statele Unite, White a învins respingerea multor lideri denominaţionali şi şi-a unit forţele cu un grup nesectant pentru a începe Şcolile Duminicale care ofereau instrucţiune religioasă acelora dintr-o clasă mai de jos. Cu ajutorul lui Dr. Benjamin Rush, un medic proeminent din Philadelphia şi semnatar al Declaraţiei Independenţei şi William Carey, un editor de carte din Philadelphia care a zburat până în Irlanda pentru a evita persecuţia pentru scrierile împotriva guvernului, Episcopul White a stabilit First Day Society of Philadelphia (FDS). Această Societate l-a numit pe White Preşedinte, un oficiu ce avea să-l deţină pentru 46 de ani.

La sfârşitul secolului, FDS a oferit educaţie religioasă gratuită la peste 2000 de studenţi. În cadrul a 20 de ani, bisericile au început să recunoască Şcolile Duminicale ca un braţ educaţional al bisericii. În 1817, Uniunea Philadelphia Sunday şi Şcolile pentru Adulţi, a fost stabilită în asistarea începerii de Şcoli Duminicale. Aceasta a fost recunoscută în 1824 şi numită Uniunea Americană a Şcolii Duminicale, astfel creându-se o asociaţie naţională a Şcolilor Duminicale.

În 1821, Bordul de Manageri au făcut un pas îndrăzneţ şi au angajat primul lor misionar plătit, Rev. William Blair, un student la Seminarul Princeton. În primul său an el a mers pe un cal din Philadelphia spre Carolina de Nord începând Şcoli Duminicale pe drumul său. În decursul anului el a început 61 de Şcolile Duminicale noi, a asistat la stabilirea a 55 de Şcoli Duminicale, a fondat şase societăţi de tratate şi patru şcoli pentru adulţi. După aceasta, Bordul a adoptat politica permanentă de angajare cu normă întreagă a misionarilor. De asemenea tot în anul 1817, misiunea a publicat prima sa carte numită Micul Henry şi agentul său care a avut un aşa succes încât ei au publicat 98.000 de cărţi în următorii cinci ani. De asemenea au publicat şi 25.000 de imnuri şi 500.000 de însemne cu versete din Scriptură, cu care se puteau lua în schimb cărţi sau cadouri pentru memorizarea Scripturii. Mark Twain a scris despre aceste însemne Scripturale în Aventurile lui Tom Sawyer. Prin 1824, Uniunea număra 720 de şcolii în 17 state cu 55.000 de membrii, făcând din ea cea mai largă societate din Statele Unite.

În 1831, Uniunea a lansat proiectul Mississippi Valley Enterprise, al cărui scop era acela de începerea a unei Şcoli Duminicale în fiecare loc destituit din valea lui Mississippi. Francis Scott Key şi Daniel Webster erau parte din acest proiect, alături de sute de misionari UASS. În câţiva ani în jur de câteva mii de Şcoli Duminicale au fost plantate în coloniile din vestul mijlociu. Dar mult mai semnificativ, mii au fost conduşi să-şi mărturisească credinţa lor în Isus Hristos. Doar într-un singur an, totalul a fost de 17.000. Chiar şi mai uimitor, conform rapoartelor oficiale de misiune, mai mult de 20.000 de învăţători au fost convertiţi în timpul acestei campanii cu proiectul enunţat anterior.

Pe măsură ce americanii avansau spre vest, misionarii UASS erau de partea lor. Totuşi în anul 1861 a izbucnit Războiul Civil. Acestea au fost zile de necaz pentru UASS. Ei aveau Şcoli Duminicale, misionari şi studenţi de ambele părţi ale liniilor frontului.

În timpul verii lui 1923, UASS a pionierat Şcoala Biblică de Vacanţă la Zi care a început în Minnesota. Uniunea deţinea una din primele Campusuri Biblice pentru tineri în anii timpurii ai lui 1900. Astfel s-a început o nouă fază de slujire a UASS. Campusurile biblice, Şcolile Biblice de Vacanţă, studiile biblice de casă şi taberele au devenit curând lucrări foarte populare.

Prin anii 1960, publicaţiile UASS erau umbrite cu rapida creştere denominaţională şi editurile independente. În 1968, Bordul de Manageri a votat să îşi încheie lucrarea de publicaţie şi literatură a UASS, şi în 1974, UASS şi-a schimbat numele în AMF – American Missionary Fellowship (Părtăşia Misionară Americană), un nume care reflecta tendinţa crescândă de a se folosi o varietate de metode de slujire în adiţie cu Şcoala Duminicală. De la debutul său, AMF a urmărit multe căi diferite de slujire. Metodele s-au schimbat în decursul anilor, dar mesajul a rămas acelaşi. Necompromis în standardele sale Biblice, AMF are astăzi de a face cu provocări mai mari decât a avut înainte.

Astăzi mai mult decât oricând, noi suntem centraţi asupra oraşelor centrale pentru a le aduce Evanghelia lui Isus Hristos acolo unde vedem nevoia crescândă de a câştiga populaţia multi-culturală din oraşele noastre. Alături de lucrările din interiorul oraşelor, zonele rurale ale Statelor Unite continuă să fie fără nici o mărturie evanghelică pentru multe mile, pe măsură ce cât mai multe biserici îşi închid uşile în fiecare zi. 160 de familii de misionari slujesc în AMF în 33 de state. Lucrările lor sunt destul de extinse şi diverse, atingând oameni de toate vârstele şi culturile şi într-o varietate de locaţii.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_sept04.htm

Dovezi ale inspirației Bibliei

download

Cel dintâi principiu de bază al credinţei creştine pe care îl vom studia este „inspiraţia Bibliei“, ce înseamnă și cum ne dăm seama. „Biblia nu este o astfel de carte pe care omul ar fi vrut s-o scrie dacă ar fi putut, sau ar fi putut-o scrie dacă ar fi vrut“ Lewis S. Chafer

Aceasta, pentru că depindem de Biblie în explicarea celorlalte două principii. Toate adevărurile creştine pe care le cunoaştem sunt în Biblie. Aceste principii nu sunt produse de mintea sau de închipuirea omenească, ci reprezintă „credinţa preţioasă“ (2 Petru 1.1) „dată sfinţilor odată pentru totdeauna“ (Iuda 3).

I. Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu

1. Ce spune Biblia despre ea însăşi

Biblia precizează fără umbră de îndoială că ea este insuflată de Dumnezeu (2 Timotei 3.16). Cuvântul folosit în greacă, limba în care a fost scris Noul Testament, înseamnă mai mult decât „inspiraţie“; este suflarea lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a suflat în nările lui Adam suflarea de viaţă şi el a devenit un suflet viu (Geneza 2.7). În acelaşi fel, Biblia este suflarea lui Dumnezeu. Domnul Iisus spunea: „Cuvintele pe care Eu vi le-am vorbit sunt duh şi sunt viaţă“ (Ioan 6.63). De asemenea, Ştefan spunea despre Moise că „a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă“ (Fapte 7.38).

Cei care au scris cărţile Bibliei sunt sfinţi care au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1.21). Deci ceea ce au scris ei au fost nu propriile lor cuvinte care ar fi inclus gândurile lui Dumnezeu. Ele au fost în totul cuvintele lui Dumnezeu. „Deoarce Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri“ (Evrei 4.12).

Cărţile Bibliei declară de multe ori că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. În cele 5 cărţi ale lui Moise sunt vreo 500 referinţe care spun că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu către Moise. Şi în cărtile profeţilor sunt vreo 12.000 referinţe, că toate cele spuse de ei sunt cuvinte ale lui Dumnezeu Însuşi.

În Noul Testament vedem că Domnul a dat un loc suveran cărţilor Vechiului Testament. El spune clar că „Scriptura nu poate fi desfiinţată“ (Ioan 10.35). În Predica de pe munte Domnul Iisus spunea: „Adevărat vă spun: până nu va trece cerul şi pământul, nicidecum nu va trece o singură iotă sau o singură frântură de literă din lege, până nu se vor împlini toate“ (Matei 5.18). În istoria bogatului şi a lui Lazăr, Domnul preciza că dacă un om nu crede ce spun cărţile Vechiului Testament, nuva fi impresionat de cele mai mari minuni, chiar dacă ar învia cineva dintre cei morţi (Luca 16.29-31).

În acelaşi fel, apostolii inspiraţi au citat din cărţile Vechiului Testament cu toată autoritatea şi le-au considerat, împreună cu cărţile Noului Testament, ca fiind exact cuvintele lui Dumnezeu (2 Petru 3.2, 15, 16).

2. Necesitatea şi importanţa inspiraţiei

După ce a intrat păcatul în lume prin căderea lui Adam, omul a ajuns într-o nevoie parcă fără speranţe de o revelaţie de la Dumnezeu care să-l conducă la Dumnezeu şi să-i arate calea mântuirii. Şi aceasta este exact ce a făcut Dumnzeu cu omenirea de la început (Geneza 4.4; Evrei 11.4). Mărturia vorbită a pornit de la începutul istoriei omului (Geneza 4.2B). Dumnezeu susţinea această mărturie prin prelungirea anilor vieţi părinţilor (Geneza 5). Dar când durata medie a vieţii omului s-a scurtat, a fost nevoie de ceva mai mult decât mărturia verbală. A fost absolut necesar ca gândurile lui Dumnezeu să fie scrise într-o carte.

Moise a fost unealta folosită de Dumnezeu ca să anunţe scurtarea vieţii medii a omului (Psalmul 90.10) şi el a fost folosit de Dumnezeu ce să scrie cele dintâi cărţi ale Bibliei. Aceeaşi Carte s-a mărit încetul cu încetul, generaţie după generaţie, până ce a fost completată prin ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa.

De fapt, nu ne putem închipui ca Dumnezeu să lase omenirea într-un întuneric total şi în ignoranţă de-a lungul veacurilor, fără ca El Însuşi să li Se descopere ca să-i facă înţelepţi spre mântuire (Fapte 14.17; 2 Timotei 3.15).

Îi mulţumim lui Dumnezeu care ne-a dat Cartea Sa, Biblia, care este formată din două părţi. Vechiul Testament, scris în original în limba ebraică, are 39 de cărţi. Noul Testament, scris în original în limba greacă, are 27 de cărţi.

Aceasta este Cartea lui Dumnezeu despre care preşedintele Abraham Lincolm, eliberatorul sclavilor, spunea: „Cred că Biblia este cel mai bun dar al lui Dumnezeu dat vreodată omului“. În adevăr, este mare privilegiu să primeşti informaţii direct de la Dumnezeu Însuşi!

Dumnezeu a dat omenirii această Carte din timpurile de demult. Este oare posibil ca mâinile rele omeneşti să fie mai tari decât mâna puternică a lui Dumnzeu şi să se poarte uşuratic cu această carte sau să-i schimbe conţinutul? Poate Dumnezeu să păzească în totul Cuvântul Său de falsificări, corupţii şi lipsuri de-a lungul veacurilor?

Aceasta ne duce la întrebarea importantă care urmează:

3. A fost schimbat sau stricat Cuvântul lui Dumnezeu?

Unii spun că Scriptura Sfântă, aşa cum este ea acum în mâinile noastre, nu este cea inspirată original, ci ar avea unele falsificări şi schimbări. O astfel de acuzaţie serioasă – într-un lucru esenţial ca acesta n-ar trebui adusă într-un mod nechibzuit, pentru că s-ar ridica împotriva măreţiei lui Dumnezeu, a puterii şi înţelepciunii Lui. De aceea, dacă cineva vrea să ridice o acuzaţie atât de serioasă Bibliei şi Autorului ei, trebuie să fie extrem de atent la ceea ce face. Ar fi el în stare să răspundă la întrebările următoare:

Când a fost schimbată?

Cine a schimbat-o?

Ce a fost înainte de schimbare?

De ce a fost schimbată?

a) Când a fost ea schimbată?

Biblia a fost tradusă în multe limbi [Cum sunt: latină, coptică, etiopiană, siriană, gotică şi armeană. Era în mai mult de 15 limbi la sfârşitul secolului al şaselea.] din zorii creştinismului. Începând din secolul al 2-lea d.Ch. s-a răspândit în lume în multe limbi. Pe lângă aceasta, Vechiul Testament a fost tradus în greacă (şi cunoscut ca Septuaginta) în anul 280 în.Ch. Ar fi fost oare posibil pentru cineva să pună mâna şi să schimbe toate manuscrisele din lume care erau scrise în multe limbi? Totodată este şi o literatură vastă care citează mult din Sfânta Scriptură. Cine ar fi putut ajunge la toate acestea ca să le schimbe? Nu este ceva imposibil?

b) Cine a schimbat-o?

În ce priveşte cărţile Vechiului Testament, este de neconceput ca evreii să fi umblat la el. Istoricii mărturisesc despre atenţia deosebită pe care o aveau iudeii ca să păstreze neatins Cuvântul lui Dumnezeu. Faptul acesta este arătat şi de Scriptură (Romani 3.2). Dacă ar fi fost ideea printre iudei să schimbe Cuvântul, ar fi eliminat părţile care îi condamnă, descriindu-i ca un popor cu gâtul înţepenit. Ar fi schimbat unele fragmente care sunt o ruşine pentru ei. De asemenea, ar fi omis multe versete care le sunt de neînţeles şi profeţii care vorbesc clar despre răstignirea, moartea şi învierea lui Hristos (de exemplu, Psalmul 22, Isaia 53 etc.)

De asemenea, este de neconceput pentru crştini să schimbe Vechiul Testament. Aceasta i-ar fi pus în conflict cu iudeii, pentru că şi creştinii şi iudeii au aceeaşi Torah (Vechiul Testament).

În ce priveşte cărţile Noului Testament, divizarea bisericii de la început în denominaţii şi secte ar fi prevenit pe orice grup să încerce un astfel de act păcătos.

c) Ce a fost înainte de schimbare?

Zeci de mii de manuscrise vechi ale Sfintei Cărţi au fost descoperite (cum se va explica mai departe), şi nici o copie nu s-a găsit a fi în contradicţie cu ceea ce avem astăzi în mâinile noastre. Nu respinge aceasta cu totul presupunerea schimbării ideilor din Carte? Care este valoarea unei acuzaţii evident falsă, fără o singură dovadă care s-o poată suporta?

d) De ce a fost schimbată?

Ar fi de înţeles pentru cineva să facă schimbări pentru a avea un anumit câştig sau a scăpa de vreun pericol. Dar ar putea fi de înţeles pentru cineva să mintă şi să modifice, ştiind că aceasta îi va aduce suferinţă şi persecuţie mai degrabă şi nu bucurie? Istoria ne spune că în timpul celor dintâi trei secole ale creştinătăţii, moartea şi persecuţia erau partea celor care îl urmau pe Hristos. Aceasta desprindea cu totul pe apostoli sau pe creştinii din acel timp de bănuiala vreunei falsificări. Omul ar putea fi gata să moară ca să apere ceea ce gândeşte că este adevărat, nu pentru ceea ce ştie că este înşelătorie. Desigur, cei dintâi creştini nu şi-ar fi jertfit vieţile şi pacea minţii lor dacă această Carte ar fi fost o minciună.

Aceasta ne conduce la un punct foarte important:

4. Vechile manuscrise

a) Să vorbească numerele

Nici o altă carte nu se poate compara cu Sfânta Scriptură în numărul de vechi manuscrise descoperite. Sunt aproximativ 5.300 manuscrise vechi în limba greacă a Noului Testament, 10.000 copii din „Vulgata“, traducerea latină a Bibliei, şi nu mai puţin de 9.300 manuscrise vechi în peste 15 limbi diferite.

Cartea care este a doua după Sfânta Scriptură în numărul de manuscrise vechi este Iliada poetului grec Homer. Au fost descoperite 643 copii. Închipuiţi-vă marea diferenţă dintre 24.600 şi 643! Un om de ştiinţă spunea că, dacă am considera Biblia ca fiind chiar numai o lucrare a literaturii vechi şi am supune vechile ei manuscrise cercetării critice, vom descoperi, folosind criterii corecte, că ea este în mod hotărât cartea cea mai demnă de încredere din întreaga lume.

Au fost descoperite sute de manuscrise ebraice ale Vechiului Testament. Este uimitor faptul cum aceste copii au fost descoperite în diferite părţi ale lumii, la distanţe mari în timp şi scrise în diferite perioade ale istoriei. Totuşi, comparându-le, s-au găsit identice. Nu este aceasta o dovadă a autenticităţii lor?

Cât despre cărţile Noului Testament, cele mai vechi manuscrise datează aproape de timpurile apostolilor. În plus, le găsim în scrierile „părinţilor“ ale căror citate acoperă întregul Nou Testament, cu excepţia numai a 11 versete. Iar cele mai vechi manuscrise ale Noului Testament, scrise pe papirus, cum este cel numit „Chester Beatty“, datează din secolul al II-lea. Unul dintre cele mai importante manuscrise este numit „alexandrin“, care a fost găsit în Alexandria în anul 1624 şi acum se află în muzeul britanic. Copia numită „vatican“ se află acum în Vatican. Manuscrisul „sinoitic“ a fost descoperit în jurul anului 1850 la mânăstirea Sfânta Caterina şi este păstrat, de asemenea, în muzeul britanic. Se zice că aceste ultime două copii ar fi fost scrise la porunca împăratului Constantin, în jurul anului 330 d.Ch.

b) Marea descoperire – Qumran

Qumran este o regiune mică la nord-vest de Marea Moartă. În primăvara lui 1947, un cioban a găsit într-o peşteră 2 oale care conţineau 11 manuscrise vechi. Au fost vândute. Şase din ele au fost luate de un profesor de la Universitatea ebraică. Celelalte 5 au ajuns în mâinile arhiepiscopului din Mark, o mânăstire asiriană, care le-a trimis Institutului american pentru studii din Est, din Ierusalim. S-au găsit că erau o copie completă a cărţii Isaia. Părţi din pânza care acoperea manuscrisele au fost trimise la Institutul de studii nucleare din Chicago, USA, şi s-a găsit că datau din perioada 167 în.Ch. şi 233 d.Ch.

Rezultatul acesta a condus la un mare interes în întreaga lume religioasă. O misiune a fost trimisă să facă săpături în terenurile pustii din Qumran şi s-au descoperit mai multe peşteri. În ele s-au descoperit 400 manuscrise. Într-o peşteră s-au găsit mai mult de 10.000 fragmente de vechi manuscrise, care conţin părţi din aproape toate cărţile Vechiului Testament. Cercetările au descoperit că aceste peşteri erau folosite ca adăpost pentru credincioşii evrei din jurul anului 125 în.Ch.; monede din acel timp s-au găsit în peşteri. Dar lucrul plin de încurajare este că, atunci când aceste manuscrise, inclusiv Isaia, care datează din secolul al 2-lea în.Ch., au fost comparate cu cartea pe care o avem în mâinile noastre, nu s-au găsit diferenţe. Să mai fie vreun alt argument după toate acestea?

„Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totodeauna!“ (Psalmul 119:89)

5. Evanghelia lui Barnaba

Care este istoria acestei false evanghelii?

Care este istoria aşa-numitei „evanghelii a lui Barnaba“? Poate cineva pretinde că aceasta este în adevăr evanghelie, fără s-o fi cercetat?

În primul rând, evanghelia aceasta a fost descoperită abia în anul 1709 d.Ch. Nu s-a găsit nici o copie în limba greacă, limba Noului Testament. Singura copie care s-a găsit este în italiană.

În al doilea rând, copia aceasta datează din secolul al 15-lea.

În al treilea rând, nici o referire n-a fost făcută la această pretinsă evanghelie sau la conţinutul ei în toate listele care au fost larg răspândite începând din secolul al 2-lea, nici n-a fost citată de „părinţi“ în conferinţele locale sau internaţionale în tot timpul istoriei bisericii, nici chiar de eretici.

În al patrulea rând, această evanghelie falsă este plină de greşeli, care fac imposibilă ideea că ar avea o sursă divină. Ea are multe greşeli istorice. Ea menţionează că secta fariseilor exista în timpul profetului Ilie şi că ei erau 17.000 (145:1). Este clar din istorie că secta fariseilor a apărut numai după întoarcerea din captivitatea babiloneană, sute de ani după timpul în care a trăit Ilie. Ei s-au format ca partidă religioasă în secolul al 2-lea în.Ch., deci 600 ani după Ilie.

Sunt, de asemenea, mai multe greşeli geografice. Ea spune că Nazaretul era pe malul mării (20:1, 9), lucru care dovedeşte ignoranţă şi faptul că autorul n-a văzut niciodată în viaţa lui ţara lui Israel.

Sunt şi nenumărate greşeli de scriere. De exemplu, atribuie lui David cuvintele lui Asaf în Psalmul 73 (25:10) şi lui Ioel cuvintele din Ezechel 18.23 (165:11), şi lui Mica acele cuvinte din Maleahi 2.2 (158:4). De asemenea, susţine că jubileul era la fiecare 100 de ani [Papa Bonifaciu al VIII-lea, în jurul anului 1300 d.Ch. este cel care a făcut ca jubileul să fie la 100 de ani, deci se pare că aşa-numita „evanghelie a lui Barnaba“ a fost scrisă după această dată.], dar de fapt el era rânduit la fiecare 50 de ani (Levitic 75.11). Ea pretinde că David l-a omorât pe Mefiboşet (50:35), însă David îşi arătase milă faţă de el (2 Samuel 21.7).

Şi sunt multe greşeli teologice şi exagerări ridicole, cum este aceea că paradisul este cortul cerului. Sunt şi unele contradicţii evidente, învăţături lumeşti, fabule.

Lipsa de valoare a unei astfel de cărţi făcută de un om îl face pe oricine să fie gata s-o respingă, oricât de devotat ar fi vreunei religii.

Atunci care este secretul entuziasmului unora pentru această evanghelie a lui Barnaba? Raţiunea admiraţiei lor este nu pentru că ei ar crede conţinutul ei, ci pentru că ea înjoseşte pe Hristos şi Îi tăgăduieşte crucea. Este oare vreun scop mai important pentru Satan decât să înlăture gloria lui Hristos şi să tăgăduiască realitatea crucii?

Iată sumarul conţinutului acestei evanghelii false. Oare să respingem toate cărţile Sfintei Scripturi ca să acceptăm „evanghelia“ lui Barnaba? Vom părăsi noi ce este aur în schimbul prafului?

Las această întrebare cititorului. Spun numai că răspunsul la această întrebare poate arăta calea şi destinul pe care-l ai, în viaţă şi în eternitate.

II. Dovada inspiraţiei Bibliei

Cineva l-a întrebat pe renumitul predicator Spurgeon dacă el ar putea apăra Biblia. Spurgeon a răspuns: „Eu să apăr Biblia? Are leul nevoie de vreun apărător?“ Foarte adevărat. Biblia conţine în ea însăşi evidenţa inspiraţiei ei. Orice cuvânt din ea poartă cu sine dovada că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea însăşi se poate apăra.

Un tânăr, influenţat de idei ateiste, a întrebat odată pe un credincios dacă este vreo carte care să dovedească inspiraţia Bibliei. Acel credincios i-a răspuns: „Biblia“. Tânărul i-a spus atunci: „Vă rog să mă iertaţi, nu mi-aţi înţeles întrebarea. Aş vrea să-mi daţi numele unei cărţi care poate dovedi că Biblia este adevărată“. „Te-am înţeles de la început, i-a răspuns cel credincios, citeşte Biblia“. Foarte adevărat este acest răspuns. Avem nevoie de lumina unei lămpi ca să vedem soarele?

Voi începe să prezint pe scurt evidenţa inspiraţiei Bibliei, dar vreau cu toată sinceritatea să vă sfătuiesc să nu fiţi satisfăcuţi cu atât. Citiţi Biblia pentru voi înşivă, pentru că voi înşivă îi veţi descoperi măreţia şi infailibilitatea.

1. Prima dovadă: Influenţa ei plină de putere

Nici o altă carte n-a influenţat atât de adânc omenirea cum a făcut Biblia. Şi nimic în lume n-a format obiectul atâtor nenumărate scrieri ca Biblia. Nu este de mirare, pentru că spre deosebire de toate cărţile omeneşti, ea face faţă nevoilor tuturor oamenilor din lume, fără să se ţină seama de hotare. Aceasta îi dovedeşte sursa cerească. De asemenea, ea este cartea tuturor generaţiilor, pentru că nu este altă carte atât de veche; totuşi, ea continuă să fie citită cu entuziasm, bucurie şi un deosebit respect. Aceasta dovedeşte că ea aparţine Dumnezeului Cel etern. Este cartea tuturor vârstelor; nu există istorii mai interesante pentru copii decât cele din Biblie, nu există sfat mai folositor pentru tineri decât cele aflate în Biblie, nu este însoţitor mai puternic şi plăcut pentru cei bătrâni decât Biblia.

„Biblia mi-a fost cea mai mare mângâiere în timpul bolii“, spunea filosoful german Negel.

Pe patul morţii, inventatorul american George Selden spunea: „Nici o carte în lume, în afara Bibliei, nu poate da sufletului linişte în timpul când moartea este lângă tine“.

Dacă citeşti Biblia, ori te vei pleca plin de respect înaintea autorităţii ei măreţe, ori te vei împotrivi ei. De ce este iubită ea de cei credincioşi? Pentru că este „mai dulce decât mierea şi decât picurul din faguri“ (Psalmul 19.10). De ce este ea urâtă de alţii? Pentru că adevărul ei îi pătrunde până în conştiinţă. De ce i se împotrivesc? Pentru că ea este sabia duhului (Efeseni 6.17). Oamenii nu iau armele împotriva paielor, ci împotriva sabiei cu două tăişuri, care îi face să tremure.

Un predicator a fost odată întrerupt în public de un filosof care zicea: „Cine ţi-a spus d-tale că acea carte din care predici este cartea lui Dumnezeu?“ Predicatorul i-a răspuns liniştit că, dacă poate, să aducă în ziua următoare o persoană cunoscută în oraş pentru relele făcute, a cărei viaţă să fi fost transformată într-o viaţă curată prin citirea vreunui filosof. El însă (predicatorul) este gata să aducă pe lângă el pe mulţi care altădată erau plini de rele, beţivi nenorociţi, ale căror vieţi au fost transformate prin Biblie în fericire şi curăţie.

Când Walter Scott, renumitul scriitor şi poet englez, era pe patul de moarte, l-a rugat pe prietenul său Lockhart să-i citească din Carte. Când Lockhart a privit la biblioteca lui enormă, cu atât de multe cărţi, l-a întrebat din care carte. „Nu este decât o singură carte demnă să fie numită «Cartea»“, i-a răspuns Sir Walter, „şi ea este Biblia“. Este adevărat, Sir Walter! Biblia este cartea cărţilor pentru că ea este Cartea lui Dumnzeu.

2. A doua dovadă: Unitatea subiectului ei

Dacă citeşti cu sinceritate Biblia vei recunoaşte unitatea ei minunată. Acest lucru pare ciudat când ştii că ea a fost scrisă de feluriţi scriitori care au trăit în timpuri diferite şi sub condiţii sociale diferite, începând cu Moise, care era învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor, şi sfârşind cu Ioan, pescarul fără educaţie. Moise a scris cele dintâi cinci cărţi în pustiul Sinai, înconjurat de nisipurile deşertului. Ioan şi-a scris ultima carte (Apocalipsa) când era exilat în insula Patmos, înconjurată de apele mării. Au trecut 1.600 de ani între cel dintâi şi cel din urmă scriitor şi în acest timp vreo 40 de oameni deosebiţi între ei au scris celelalte cărţi ale Bibliei. Pentru a scrie aceste cărţi, Duhul Sfânt a insuflat pe un om educat ca doctorul Luca, pe un păstor ca Amos, culegător de roade de sicomor, pe un filosof ca Pavel, pe un poet ca David, pe un conducător militar ca Iosua şi pe un cărturar ca Ezra. Unii erau oameni mari ca un împărat sau prim-ministru, ca Solomon şi Daniel. Alţii erau oameni simpli ca Matei, un strângător de taxe, şi Iacov, un dulgher. Cu toată această diversitate şi contrast între scriitori, observăm totuşi cu uimire unitatea Cărţii şi aceeaşi gândire care îi leagă toate paginile. Aceasta dovedeşte doar că fiecare scriitor, om, şi-a făcut partea lui şi a murit, dar autorul real, Duhul Sfânt, a continuat de la început până la sfârşit.

Veţi observa şi progresul revelaţiei. Mai mult a fost revelat judecătorilor decât patriarhilor, şi profeţilor decât judecătorilor, şi apostolilor decât profeţilor. Şi aceasta, fără vreo contradicţie cu ce a fost descoperit înainte. Nu este uimitor acest fapt? Pe lângă aceasta veţi observa minunata exactitate istorică a Bibliei. Ea cuprinde istoria omenirii de la început până la sfârşit fără omisiuni istorice. Când o carte se termină, alta continuă exact unde s-a oprit cea dinainte, ca şi cum cel dintâi scriitor ar fi dat ştafeta următorului, chiar dacă probabil nici nu s-au văzut aici pe pământ.

Exactitatea istorică nu este lucrarea omului. În adevăr, fără Biblie am fi rămas în neştiinţă cu privire la multe fapte istorice. Biblia este chiar cea mai însemnată carte de istorie. [Cu totul altfel decât pretindeau unii critici, toate excavaţiile noi au fost în toate amănuntele de acord cu ce spune Biblia. J.F. Shampllion, marele descoperitor francez, care a descoperit „Piatra Roseta“ şi care a fost în stare să descifreze vechile scrieri egiptene, spunea că istoria vechiului Egipt nu contrazice în nici un amănunt istoria dată de Biblie.]

Să ne ocupăm acum de subiectul sau tema Bibliei. De la început până la sfârşit tema şi obiectul ei este Hristos. Dacă cineva nu înţelege faptul acesta, va avea greutăţi în înţelegerea Bibliei şi va fi confuz, cum erau cei doi ucenici care se duceau spre Emaus (Luca 24.27). În general aflăm că Vechiul Testament ne îndreaptă privirea spre Persoana care avea să vină, iar Noul Testament se referă la Persoana care a venit:

În cărţile lui Moise vedem tipuri şi imagini (modele) ale lui Hristos.

În cărţile profeţilor găsim profeţii despre Hristos.

În Psalmi înţelegem simţămintele lui Hristos când era pe pământ.

În evanghelii Îl întâlnim pe El Însuşi în persoană şi învăţăm lucrurile privitoare la El.

În epistole aflăm roadele lui Hristos care trebuie să fie văzute în cei care Îl urmează.

În Vechiul Testament, Hristos este ascuns, În Noul Testament, El este descoperit. După cum seara şi dimineaţa fac o zi, tot aşa Vechiul şi Noul Testament formează o carte. Nu este un lucru minunat?…………………………………

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/dovezi-ale-inspiratiei-bibliei/

CEDO consideră că Turcia a încălcat dreptul fundamental la libertatea de înființare a unei asociații

  29-01-2019 16:50:37

STRASBOURG – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis pe 15 ianuarie în cazul Altınkaynak că Turcia a încălcat dreptul la libertatea de asociere atunci când a refuzat recunoașterea legală a unei fundații religioase în 2004. Hotărârea vine ca urmare a creșterii provocărilor pentru minoritățile religioase din Turcia, cu privire la cazul păstorului american Andrew Brunson, fiind doar unul dintre numeroasele exemple, notează ADF International.

Curtea superioară europeană a susținut libertatea religioasă. Minoritățile religioase din Turcia trebuie să aibă dreptul de a-și exercita liber religia.

„În hotărârea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit astăzi, încă o dată, că fiecare are dreptul să își aleagă religia și să o exprime în mod public sau privat. În hotărârea sa de astăzi, Curtea a recunoscut în mod clar că abordarea luată de oficialii turci și de instanțele judecătorești nu a respectat standardul stabilit în Convenție. Minoritățile religioase din Turcia trebuie să aibă dreptul de a-și exercita liber religia la fel de mult ca orice altă persoană”, a declarat Robert Clarke, directorul Advocăcyi Europene pentru ADF Internațional, care a reprezentat reclamanții în cauză.

În hotărârea sa unanimă împotriva Turciei, Curtea a subliniat că „partidele politice, asociațiile și fundațiile create pentru diverse scopuri, inclusiv proclamarea și susținerea unei religii… sau afirmarea unei conștiințe minoritare sunt importante pentru buna funcționare a democraţiei.”

În 2004, un grup de cetățeni turci din Istanbul a încercat să înregistreze o fundație religioasă ca entitate juridică, destinată să servească nevoilor comunității lor. Autoritățile turcești au respins cererea lor. Două instanțe turcești nu au fost de acord cu această decizie. Drept urmare, domnul Altınkaynak și un număr de alți membri au adus cazul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Multe organizații de libertate religioasă au documentat o creștere puternică a persecuției religioase în Turcia. Creștinii se confruntă cu dificultăți atunci când își împărtășesc credința sau și în alte domenii, precum ocuparea forței de muncă și drepturile de proprietate.

„Această hotărâre pozitivă servește drept un pas vital spre asigurarea justiției pentru numeroasele grupuri care s-au confruntat cu refuzul autorităților turce a înregistrării anumitor asociații. Prin ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, Turcia a acceptat să țină cont de dosarul său privind drepturile omului, și asta a fost ceea ce s-a întâmplat astăzi. Respectarea libertății religioase a cetățenilor săi nu este doar un drept protejat de Convenție, ci esențial pentru democrație. Solicităm guvernului turc să pună în aplicare această hotărâre în întregime și să protejeze drepturile creștinilor și ale altor minorități religioase care trăiesc în țară”, a declarat Paul Coleman, director executiv al ADF Internațional.

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/29/cedo-considera-ca-turcia-a-incalcat-dreptul-fundamental-la-libertatea-de-infiintare-a-unei-asociatii/?

Grecia: Mitropolitul Ambrozie, condamnat la 7 luni de închisoare pentru că a numit homosexualitatea drept „abatere de la legile naturii”

Grecia: Mitropolitul Ambrozie, condamnat la 7 luni de închisoare pentru că a numit homosexualitatea drept „abatere de la legile naturii”
ÎPS Mitropolit Ambrozie al Kalavritei a fost condamnat la 7 luni de închisoare, cu 3 ani termen de încercare, pe motiv că ar fi incitat la ură împotriva homosexualilor și abuz în serviciu, informează Greek Reporter.
Sentința a fost dată pe 28 ianuarie de Curtea de apel din Aigio. În martie anul trecut Mitropolitul Ambrozie fusese achitat în primă instanță, însă procurorii au făcut recurs. Înaltul prelat a fost acuzat pentru instigare la ură în urma unei postări de pe blogul personal din 2015 în care vorbea de homosexualitate ca despre un păcat. În creștinism, homosexualitatea este considerată păcat.
În articol, Mitropolitul condamna relațiile sexuale între persoanele de același sex și făcea un apel la credincioși să se opună acestora, numind homosexualitatea „o abatere de la legile naturii”. Postarea a venit în contextul în care parlamentul grec tocmai votase în favoarea parteneriatului civil pentru persoanele de același sex:
„Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, și nu o anomalie a naturii. Voi lupta contra celor care sunt împotriva lui Dumnezeu. Homosexualii sunt frații și surorile noastre, dar nu sunt copiii lui Dumnezeu”, scria Mitropolitul Ambrozie pe blog.
Ierarhul a fost condamnat pentru următorul pasaj: „Scuipati-i! Distrugeti-i! Votati impotriva lor! Nu sunt oameni! Sunt ciudatenii ale naturii! Bolnavi mental si spiritual! Sunt nebuni! Nu ezitati! Oriunde ii vedeti, scuipati-i! Nu ii lasati in pace! Sunt periculosi!”. În apărarea sa, Mitropolitul a afirmat că acele cuvinte erau adresate politicienilor.
Sunetul de doliu al clopotelor bisericilor din întreaga Grecie s-a auzit în semn de protest după pronunțarea sentinței: „Este cel mai important moment din viața mea, deoarece sunt persecutat pentru dragostea față de Hristos”, a declarat Mitropolitul Ambrozie la aflarea sentinței. Avocații săi vor ataca decizia la Curtea Supremă.
Mitropolitul a afirmat că la momentul în care a postat predica pe blog, homosexualitatea era incriminată de legile civile ale Greciei, anunță orthochristian.

„Știința transumanistă” lucrează la eliminarea „ceasului biologic”. Vrea ca femeile să poată naște și la 70 de ani

„Știința transumanistă” lucrează la eliminarea „ceasului biologic”. Vrea ca femeile să poată naște și la 70 de ani
Ce nevoie mai ai de  un bărbat sau de un uter dacă știința îți poate oferi sute de mii de ovule, spermă și uter artificial? În douăzeci de ani, o femeie de 75 de ani, prefect sănătoasă, ar putea avea o familie, susține unul dintre transumaniștii din SUA, care visează ca femeile să devină mame la vârsta la care, așa cum a lăsat Dumnezeu, sunt bunici.
În timp ce în celebra Silicon Valley se conturează de la an la an visul unui om super puternic și hiper-conectat la comunitatea globală – cu un dispozitiv în loc de creier și un cloud în loc de inimă – crezul transumanist încearcă să atace singurul bastion uman rămas neatins: pântecele mamei. Iar pentru asta, transhumaniștii lucrează intens pentru ca femeia să depășească un algoritm feroce pe care natura l-a impus: ceasul biologic.
Totul este bine explicat într-un lung articol apărut în revista Quartz și semnat de Zoltan Istvan,  jurnalist și transhumanist cunoscut în SUA, care în 2014 a candidat la președinția SUA, iar in 2017 la postul de guvernator al  Californiei.
Istvan, care este deja echipat cu un microcip sub piele, a devenit atât de obsedat de„înfrângerea morții”, încât această „promisiune” a făcut parte din programul său electoral. El este „sigur că toți copiii născuți astăzi, cum sunt și ai mei, nu vor muri niciodată”.
El susține că femeia este condamnată de natură la numai 300-400 ovulații (în timp ce toate celelalte ovocite ating degenerarea până la capăt și continuă așa pana la sfârșitul vârstei fertile), dar, datorită științei va învinge în curând destinul nedrept biologic . „Editarea genetică combinată cu tehnologia de celule stem va face tot mai probabil ca, in 2028,  o femeie la 50 de ani să poată avea un copil, mai mult decât era probabil in 2018 pentru o femeie de 25 de ani să aibă unul. Peste 20 de ani, o femeie la 75 de ani, sănătoasă, ar putea din nou să-și facă o familie”. Exact ca bărbații, ca Donald Trump, „care la vârsta de 72 de ani are un fiu de 12 ani”, susține Istvan.
Dar la ce visează, de fapt, transhumaniștii? Sau cât adevăr este în profeția care frizează absurdul a mamei-septagenară?
Cu un an în urmă, la cea de-a 40-a aniversare a nașterii lui Louise Brown, primul copil născut în eprubetă, ziarul The Guardian a anunțat apariția unei adevărate revoluții care promite să spargă ultima barieră de dependență care rămâne între bărbat și femeie pentru reproducere : transformarea celulelor pielii în celule stem pentru a recrea ovule și spermă umană, și de acolo embrioni vitali gata pentru implantare în uter.
Nu este un roman al lui Orwell. Oamenii de știință au demonstrat deja că o celulă a pielii poate fi manipulată artificial pentru a deveni o „celulă stem pluripotentă indusă”, apoi transformată intr-o „celulă primordială germinativă” și de acolo într-o etapă de dezvoltare timpurie a ovocitului. La șoareci funcționează. Aceeași procedură și pentru spermă.
Istvan îl laudă pe geneticianul chinez He Jiankui, demiurgul primilor doi copii „modificați genetic” născuți anul trecut:  „Acțiunile lui marchează începutul unei ere în care oamenii încearcă să creeze baby-designeri”. În realitate, saga macabră a copiilor născuți fără sex, fără tată sau mamă, este actualizată în mod constant: a fost dezbătută în Marea Britanie povestea unui cuplu britanic bogat, care a extras ilegal sperma fiului lor mort,  pentru a o expedia în America și a „produce” astfel  moștenitorul de sex masculin pe care acesta îl dorea dintotdeauna.
Istvan explică și beneficiile pe care acestă bătălie cu ceasul biologic le vor avea supra femeilor: „Nu numai că vor putea aștepta mai mult pentru a avea copii”, dar așteptând mai multe decenii (și progresul științific), vor putea duce sarcini mai „sigure, nu mai riscante”. Beneficiile sunt evidente: mai multe oportunități în carieră, mai multă concentrare la locul de muncă, „fără teama de a pierde șansa de a avea o familie”, mai multă egalitate de gen.

Prima „familie” britanică transgender în care „tatăl” s-a născut femeie, iar băiatul de 5 ani vrea să fie FATĂ

Prima „familie” britanică transgender în care „tatăl” s-a născut femeie, iar băiatul de 5 ani vrea să fie FATĂ
Jody și Greg Rogers sunt cuplul care a decis să-și lase fetiția Jayden, în vârstă de 5 ani, să decidă dacă vrea să se îmbrace ca o fată sau un băiat. Pe rețelele de socializare cei doi părinți sunt acuzați de abuz asupra copilului.
Tabloidul metro.co.uk scrie că familia Rogers este prima familie de transgenderi din  Marea Britanie, tatăl, Greg, 27 de ani, născându-se femeie. Când Jayden a început prima oară să ceară să fie îmbrăcată ca o fetiță, mama ei biologică, Jody, în vârstă de 21 de ani, credea că este doar ceva trecător. „Am fost naivă Nu credeam că un copil ar putea fi transgender, dar , după ce am vorbit cu alți părinți aflați în situația noastră, ne-am dat seama că este ceva mai obișnuit decât crede toată lumea. Pentru o clipă am avut un fiu iar mai apoi și o fiică. Mi-a luat șase luni să încep să accept că Jayden vrea asta cu adevărat”, spune Jody, mama copilului.
Tatăl, Greg, care și-a schimbat sexul când avea 16 ani, spune că, „în ciuda a ceea ce cred oamenii”, el și soția sa nu l-au încurajat pe Jayden să devină fată. „Ea (Jayden) nici nu știe că sunt transgender. După ce eu însumi am trecut prin asta, am dubii cu privire la decizia ei de a nu mai vrea să mai fie băiat. Nu este o viață ușoară. Oamenii te vor judeca întotdeauna și nu cred că există măcar o persoană transgender pe planetă care să-și împingă copilul să facă asta. Nu este ceva ce aș fi ales pentru mine și cu siguranță nu aș alege nici pentru copilul meu, dar ea pare că acum e mult mai fericită”.
Jayden le-a spus că vrea să trăiască ca o fată în urmă cu un an. Profesorii, prietenii și majoritatea vecinilor lor din micul oraș scoțian Shotts, North Lanarkshire, ar fi sprijinit dorința copilului, susține tatăl. Dar unul dintre vecini a făcut o plângere către serviciile sociale după ce a văzut că băiatul se juca, în curtea casei, haine de fetiță. Greg și Jody au fost acuzați de abuz asupra copiilor.

O fotografie cât o jumătate de veac: Acum 50 de ani, New York-ul sărbătorea Paștele, acum sărbătorește legalizarea totală a avortului

America s-a schimbat enorm în ultimii 50 de ani. Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Acest lucru este vizibil și în ceea ce privește schimbarea prin care au trecut elitele americane.

Recent, legislativul statului New York a anunțat că a fost adoptată o lege prin care avortul devine posibil până în ultima clipă dinaintea nașterii,  o măsură care vine la 46 de ani de la celebra decizie din cazul Roe vs Wade. Mai mult, decizia legislatorilor new york-ezi permite chiar și persoanelor care nu au nicio pregătire medicală să facă avorturi.

Decizia a fost sărbătorită de către oficialii New York-ului prin iluminarea în roz a antenei din vârful celebrei clădiri World Trade Center.

Internauții au remarcat faptul că în 1956, New York-ul ilumina clădirile simbol în lumina Crucii, pentru a sărbători Învierea Domnului sau Paștile.

https://www.activenews.ro/externe/O-fotografie-cat-o-jumatate-de-veac-Acum-50-de-ani-New-York-ul-sarbatorea-Pastele-acum-sarbatoreste-legalizarea-totala-a-avortulu

În sfârșit, LIBERĂ! Asia Bibi, creștina condamnată la moarte pentru „blasfemie”, poate părăsi Pakistanul

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE    /   Actualizat: Marţi, 29 ianuarie 2019, 

În sfârșit, LIBERĂ! Asia Bibi,  creștina condamnată la moarte pentru „blasfemie”, poate părăsi Pakistanul

Asia Bibi , femeia creștină condamnată la moarte, poate părăsi Pakistanul, după ce Curtea Supremă a confirmat achitarea ei, după acuzațiile de blasfemie, scrie The Telegraph.
După nouă ani de închisoare și câteva luni de semi-libertate, lupta legală se încheie azi, 29 ianuarie. Femeia poate pleca din țară pentru a se reuni cu fiicele sale, care, conform presei, se află deja în afara Pakistanului.
Asia Bibi (54 de ani) a fost achitată în octombrie 2018, după ce, în urmă cu opt ani, fusese  condamnată la moarte de justiția pakistaneză pentru presupusa insultare a profetului Mohammed, într-o dispută cu vecinii săi. De atunci și până azi, ea a rămas sub pază, într-un loc secret, ca urmare a deciziei guvernului premierului Imran Khan, care astfel a încercat să liniștească furia islamiștilor radicali. Nemulțumiți de decizia instanței de a o achita, amenințând-o cu moartea, aceștia au organizat proteste la nivel național. Peste 3.000 de membri ai grupului religios extremist devenit partid politic Tehreek-e-Labaik Pakistan (TLP) au fost arestați sub acuzația de terorism în urma protestelor de anul trecut.
Autoritățile s-au pregătit însă pentru decizia de azi, care, cel mai probabil, va provoca și mai mult furia islamiștilor radicali. Înaintea anunțării sentinței, a fost sporită securitatea în jurul sediului Curții Supreme, poliția paramilitară fiind dislocată în toată capitala, Islamabad.
Asia Bibi, mamă a cinci copii, a primit in 2010 pedeapsa capitală în urma unei dispute cu femei musulmane, care i-a spus unui cleric dintr-un sat din provincia Punjab că femeia creștină a făcut „remarci peiorative” la adresa profetului. Scandalul a început după ce femeile musulmane i-au reproșat lui Bibi că le folosește paharul pentru a bea apă și au susținut că Bibi nu poate face acest lucru, pentru că nu este musulmană.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/externe/In-sfarsit-LIBERA-Asia-Bibi-crestina-condamnata-la-moarte-pentru-„blasfemie-poate-parasi-Pakistanul

EVANGHELISM, UCENICIE ŞI MISIUNI BENJAMIN COCAR

download

MATEI 28:19-20

EVANGHELISM, UCENICIE ŞI MISIUNI BENJAMIN COCAR

X. SCUZELE NECREDINCIOŞILOR

Scuzele credincioşilor sunt multe, însă cele alte necredincioşilor sunt aşa de numeroase încât va fi prea greu să le includem pe toate aici. Fiecare persoană are propriul set de scuze atunci când e vorba de lucrurile spirituale.

În Luca 14:15-20, citim despre anumiţi oameni invitaţi la un banchet, dar ce au făcut ei? Scuze, scuze! Unii dintre ei abia cumpăraseră provizii şi trebuiau să le păzească şi să vadă cum le va merge treaba. Alţii au investit în ceva maşinării pentru ferma lor şi trebuiau să vadă cum funcţionează. Un altul abia se căsătorise şi luna de miere trebuia să fie prima. Scuze, scuze.

  1. Aceasta nu este pentru mine.

Mulţi oameni resping Evanghelia crezând că aceasta nu este pentru ei. Ei se simt bine în poziţiile lor şi nu prea simt ei că ea ar fi pentru ei.

  1. arată-le textul din Romani 3:23,toţi au păcătuit
  2. arată-le textul din Romani 6:23, plata păcatului estemoartea

Întreabă-i dacă se pot scuza de la toate, şi întreabă-i dacă le place rezultatul propriului lor păcat. Dacă sunt cinstiţi, ei vor recunoaşte că Evanghelia este pentru ei.

  1. Nu pot renunţa la păcatele mele.
  2. întreabă-l dacă vrea să fie eliberat de păcat, Ioan 3:19
  3. arată-i că Hristos este singurul răspuns, Ioan 8:34
  4. asigură-l de viaţa nouă, 2 Corinteni 5:17
  5. Creştinii sunt aşa de inconsecvenţi

Nu încerca să argumentezi împotriva acestei acuzaţii. Admite-o. Există ipocriţi în biserică, însă sunt mai mulţi în afară decât înăuntru bisericii.

  1. lipsa înţelegerii
  2. spune-i să-şi îndrepte atenţia spre sine
  3. arată-i că fiecare om va sta singur înaintea lui Dumnezeu
  4. judecarea altora nu e un fel de a scăpa de judecată
  5. Noi ne îndreptăm cu toţii spre cer deşi prin căi diferite
  6. sinceritatea nu înseamnă mântuirea
  7. arată-i ceea ce a spus Isus, Ioan 14:6, 10:7
  8. Viaţa creştină este prea grea
  9. viaţa creştină nu este comportamentul fiinţelor, ci o viaţă nouă, 2 Corinteni 5:17
  10. noi nu trăim singuri viaţa creştină, Filipeni 4:13
  11. Dumnezeu este prea bun ca să trimită pe păcătoşi în iad
  12. Dumnezeu este bun
  13. Dumnezeu este drept
  14. Dumnezeu a oferit o cale de mântuire
  15. este corect să-i trimită în iad doar pe aceia care au respins dragostea Lui

Dr. R. A. Torrey a predicat un mesaj intitulat „Blocada lui Dumnezeu în drumul spre iad”. În acesta el a arătat multele blocade pe care le-a pus Dumnezeu în calea unui om spre iad. Unele dintre le sunt: „Biblia”, „rugăciunile mamei”, „învăţătura şi influenţa mamei”, „predicile auzite odinioară”, „Duhul Sfânt şi lucrarea Sa”, „Crucea”. Dacă un om se duce în iad este datorită faptului că el nu a acordat atenţie la multele blocade pe care Dumnezeu le-a pus în calea sa.

Scuzele nu-i vor folosi la nimic necredinciosului în ziua judecăţii, Matei 25:31-46.

În calitate de evanghelist nu fi ofensat de scuzele necredinciosului, fi politicos, depinde de Duhul Sfânt că să îţi ofere răspunsurile corecte la acele scuze.

XI. EVANGHELISMUL ŞI SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU

Există o tensiune reală între libertatea omului şi suveranitatea lui Dumnezeu. Adevărul că Dumnezeu este suveran este clar exprimat în Biblie. El are controlul suveran asupra tuturor lucrurilor pământeşti. El este Domnul istoriei şi Domnul vieţilor creştine.

El are un plan perfect pentru fiecare lucru care se întâmplă în universul nostru, şi nimic nu poate contracara planul lui Dumnezeu; tot ceea ce se întâmplă este în acord cu voia Sa. Pe de altă parte, Biblia învaţă faptul că omul este responsabil pentru acţiunile sale, Geneza 2-3. Dumnezeu i-a dat lui Adam „libertatea” de a face orice va vrea în ceea ce privea pomul cunoştinţei binelui şi răului. Dumnezeu ştia că Adam va păcătui, însă cunoaşterea Lui nu l-a determinat pe Adam să păcătuiască.

În cadrul evanghelismului, această tensiune nu este rezolvată cu uşurinţă. Dacă Dumnezeu este în controlul complet al oricărui lucru ce mişcă în această lume, atunci El poate aduce la Sine pe toţi acei care sunt aleşi fără vreun ajutor din partea noastră. Însă în cadrul Noului Testament citim despre clara învăţătură a lui Isus despre evanghelism. El a dat o însărcinare şi El se aşteaptă ca noi să o împlinim. Există unii ultra-calvinişti cărora nu le pasă de evanghelism. Ei cred cu tărie în alegerea lui Dumnezeu, drept urmare ei nu evanghelizează. Cumva, în timpul Său Dumnezeu se va ocupa ca cei aleşi de El să vină la El. Este aceasta învăţătura Bibliei?

Nu, definitiv că nu! În Faptele Apostolilor 18:9-10 alegerea lui funcţionează ca un stimulent pentru evanghelism şi nu ca o piedică în calea acestuia. Ideea este că dacă Dumnezeu are „oamenii Lui” acolo, atunci cel mai potrivit lucru pe care să-l facă creştinii este să fie implicaţi în evanghelism, în special pentru că aceasta este a lucra cu Dumnezeu şi nu împotriva Lui. Ba mai mult, dacă Dumnezeu are undeva oamenii Lui, Pavel este asigurat de rezultate, nu pentru că este un evanghelist aşa de înzestrat, ci pentru că oamenii lui Dumnezeu vor veni la timpul potrivit la El. Pavel putea să spună, „Dacă Dumnezeu are mulţi oameni în acest oraş, atunci am să merg în alt oraş să predic Evanghelia, acei care sunt în acest oraş vor veni oricum la Isus.” În loc să spună aşa, Pavel a fost determinat să predice cu toată puterea sa pentru a-i atinge cu evanghelia pe cei ce sunt aleşi.

Suveranitatea lui Dumnezeu şi alegerea Sa nu opreşte evanghelismul, şi oferă motivaţie pentru proclamarea Veştii Bune la toţi oamenii. Noi nu-i cunoaştem pe cei ce sunt aleşi să predice Evanghelia doar pentru ei. Noi predicăm Evanghelia, spunem Vestea cea Bună la toţi oamenii ca în acest fel să răspundă şi cei aleşi. Cei aleşi sunt în lume neştiind că ei sunt aleşi. Eu nu am ştiut că sunt ales până ce nu am auzit evanghelia, am răspuns prin puterea Duhului Sfânt, iar atunci când eram în păcat, am văzut scris pe spatele uşii, „Căci El ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui”, Efeseni 1:4. Şi după ce am citit aceasta, am continuat, „El ne-a predestinat să fim adoptaţi ca fii ai Săi prin Isus Hristos, după buna plăcerea a voii Sale”, (Efeseni 1:5). Isus a spus să mergem şi să predicăm Evanghelia şi El se va ocupa de rezultate. El a spus că cei ce vor crede vor fi mântuiţi, iar cei ce nu vor crede vor fi pierduţi, aceasta înseamnă că cei aleşi vor răspunde faţă de mesaj, iar cei nealeşi nu vor răspunde. Despre felul cum Dumnezeu îi va judeca nu este treaba noastră, Romani 9:19-23. Datoria noastră este să ne ocupăm în a spune fiecăruia despre marea mântuire pe care am primit-o, pentru că nici chiar cei aleşi nu vor răspunde dacă nu le va spune cineva, Romani 10:14-17.

  1. I.Packerîn cartea sa, „Evangelism and the Sovereignty of God” [Evanghelismul şi suveranitatea lui Dumnezeu] (pag. 96-122) subliniază răspunsul biblic la tensiunea dintre evanghelism şi suveranitatea lui Dumnezeu:
  2. Suveranitatea lui Dumnezeu în har nu afectează nimic din natura şi datoria evanghelismului.
  3. crezul că Dumnezeu este suveran în harul Său nu afecteazănecesitatea evanghelismului
  4. crezul că Dumnezeu este suveran în harul Său nu afecteazăurgenţa evanghelismului
  5. crezul că Dumnezeu este suveran în harul Său nu afecteazăautenticitatea invitaţiei evangheliei sau adevărulpromisiunilor evangheliei
  6. crezul că Dumnezeu este suveran în harul Său nu afecteazăresponsabilitatea păcătosului faţă de reacţia sa înaintea Evangheliei; un om care îl respinge pe Hristos devine cauza propriei sale condamnări
  7. Suveranitatea lui Dumnezeu în har ne oferă singura noastră speranţă de succes în evanghelism
  8. această certitudine ne faceîndrăzneţi
  9. această certitudine ne facerăbdători
  10. această certitudine ne facesă fim plini de rugăciunii

XII. EVANGHELIZAREA COPIILOR

Domnul Isus Hristos a fost confruntat cu o situaţie specială în Matei 19:13-15. Câteva mămici au adus la El pe copiii lor. Biblia nu ne spune dacă ele credeau în El ca Mesia al lor sau nu, însă este foarte interesant de notat faptul că aceste mămici au vrut ca acest Om să se roage peste copiii lor. Ele au avut o idee mare, dar ucenicii lui Isus nu erau aşa de fericiţi să-l vadă pe Învăţătorul oprindu-se din învăţăturile Sale ca să se roage pentru nişte „copii”. Însă Isus nu este prea ocupat atunci când se află copii în jurul Lui. Copiii au fost întotdeauna o prioritate înaltă a lui Dumnezeu. Isus nu avea nevoie de protecţie împotriva copiilor, nu, El avea nevoie de protecţie împotriva adulţilor penibili! „Nu-i mai împiedicaţi!” „Lăsaţi-i să vină”, le-a spus Isus celor din jurul Său. Şi El şi-a făcut timp să se atingă de ei, să se roage peste ei şi să-i binecuvânteze. Ce mai Mântuitor!

El are timp pentru copiii cei mici, dar Biserica? Dar societatea? Cineva a spus că „nici o societate nu este mai mică ca acela care nu vede nici o obligaţie faţă de copiii ei”.

În cadrul Bibliei putem vedea că Dumnezeu a fost interesat în copii. El l-a salvat pe micuţul Moise şi l-a făcut un mare lider al exodului. El l-a chemat pe micul Samuel şi l-a făcut să fie cel mai mare Judecător peste Israel. Tot El l-a găsit pe tânărul David şi l-a făcut cel mai mare rege pe care l-a avut vreodată Israelul. Atunci când Ieremia nu era decât un copil, Dumnezeu l-a chemat să fie profetul care plânge, şi nimeni nu a plâns mai mult decât el pentru soarta Ierusalimului. Citim în 2 Împăraţi 5 că Dumnezeu s-a folosit de o fetiţă pentru a-l călăuzi pe generalul sirian spre Samaria pentru a fi vindecat de lepra sa. Copiii în mâinile lui Dumnezeu devin mari instrumente ale slavei Sale. Oare o biserică sau o societate nu-şi poate permite să investească în copiii săi? De fapt fără copii nu există viitor nici pentru biserică şi nici pentru societate. Dar societatea noastră îi ucide, şi îi ucide cu milioanele. Ce ruşine!

Organizaţia Child Evangelism Fellowship [Asociaţia pentru Evanghelizarea Copiilor] este dedicată în a face ca fiecare copil din America şi poate chiar şi din lumea întreagă să aibă cel puţin oportunitatea de a se confrunta cu o prezentare inteligentă a Evangheliei lui Isus Hristos. Este oare chemarea acestei organizaţii să facă aceasta? Unde sunt bisericile? Unde sunt creştinii? Oare nu a spus Isus la toţi, „Nu-i opriţi, ci lăsaţii să vină la Mine”?

  1. Copiii trebuie evanghelizaţi deoarece ei sunt următoarea generaţie.
  2. Copiii trebuie evanghelizaţi deoarece ei sunt ciment umed.
  3. Copiii trebuie evanghelizaţi deoarece aceasta este aproape cel mai uşor lucru din lume de a conduce un copil de la vârsta de 5 la 10 ani la o acceptare categorică a lui Hristos (R. A. Torrey)
  4. Copiii trebuie evanghelizaţi, căci tu nu salvezi un copil ci o viaţă. O mulţime de oameni importanţi au fost mântuiţi când erau copii. O mare parte a corpului profesoral de laDallas Theological Seminary [Seminarul Teologic din Dallas] au fost mântuiţi când erau copii.
  5. Copiii trebuie evanghelizaţi deoarece satan îi vrea pentru sine.

Creştinii ar trebui să-şi evanghelizeze proprii lor copii. Multe cămine creştine îşi au copii în lume. De ce? Ei au presupus că Biserica, sau şcoala creştină va face această slujbă. Atât Biserica cât şi şcolile creştine fac slujba de evanghelizare a copiilor, însă responsabilitatea cea mai importată este a familiei. În cadrul Vechiului Testament citim despre obligaţia familiei de a învăţa copiii lor legile lui Dumnezeu, Deuteronom 6:7. Ei nu îşi trimiteau copii la învăţătorul de la Şcoala Duminicală pentru a se îngriji de educarea lor, în schimb făceau ei această slujbă.

Fiecare tată din Israel îşi învăţa copii săi despre Dumnezeu; în Psalmul 78 citim: „Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea [în versiunea din limba engleză apare în loc de înţelepciune „lucrurile ascunse”, n. tr.] vremurilor străvechi. Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri” (v. 2-4). Nu este nici o îndoială sursa de unde aceşti oameni ştiau lucrurile ascunse, părinţii lor le-au spus. Copiii din vremurile noastre nu ştiu lucrurile ascunse, lucrurile lui Dumnezeu, pentru că părinţii lor nu au avut timp să le spună, sau poate că părinţii au presupus că Biserica sau şcoala creştină se va ocupa de acea educaţie religioasă. Citind mai departe în Psalmul 78, vedem ceea ce au făcut copiii evanghelizaţi: „nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va veni”, de ce? Pentru că „El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte, şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor” (v. 4-6).

Obligaţia părinţilor este de a spune copiilor lor despre Dumnezeu şi El va face restul. Psalmul 78:7 spune, „Atunci ei îşi vor pune încrederea în Dumnezeu şi nu vor uita faptele Sale”.

În Noul Testament citim despre Timotei, tânărul predicator care a fost îndemnat de Pavel să facă lucrarea unui evanghelist, despre cum cunoştea Scripturile din pruncie de la mama şi bunica sa. Ele nu au aşteptat să vadă dacă Timotei al lor este ales sau nu, dacă îi place sau nu Scripturile, ele l-au învăţat şi Dumnezeu l-a făcut un soldat curajos al Crucii. Fără să-l cunoaştem personal pe Timotei, noi trebuie să îl iubim pe acest tânăr deoarece Pavel l-a iubit şi a avut încredere în el. acele două femei l-au învăţat Scripturile, Vechiul Testament, şi Dumnezeu a aranjat lucrurile în aşa fel încât Pavel să-l întâlnească şi să-l conducă la Hristos.

Cum să conduci un copil la Hristos?

Nenumărate mame şi tati şi-au condus copii lor la Isus Hristos prin propria lor metodă, şi aceştia nu au scris niciodată o carte despre cum să conduci la Hristos un copil, însă ei au bucuria de a-i avea alături de ei pe copiii lor în drumul spre Cer. Fiecare dintre noi poate folosi o altă metodă şi nici unul nu ar fi greşit atât timp cât noi conducem pe copii la Isus. Pavel nu a spus cum l-a condus pe Timotei la Hristos, dar presupunem că Eunice şi Lois au jucat un mare rol în aceasta.

Introducerea şi prezentarea Evangheliei poate fi făcută mai simplă pentru copii, însă şi copiii trebuie să ştie că şi ei sunt păcătoşi. Unii oameni dau impresia că unii copii nu sunt aşa de „vinovaţi” ca şi persoanele adulte, şi într-un anumit sens au dreptate. Dar în multe sensuri nu. Copiii şi adulţii sunt păcătoşi nu pentru că au păcătuit, ci datorită faptului că păcatul lui Adam a fost imputat întregii omeniri. Pavel scrie în Romani 5:12-19 că păcatul a intrat în lume printr-un singur om şi rezultatul a fost că toţi au fost consideraţi păcătoşi. Copiii trebuie să ştie că ei au nevoie de mântuire aşa cum are nevoie fiecare adult.

  1. Spune copilului că are nevoie de mântuire, Romani 3:23.
  2. Spune-le că Isus este singura Cale de mântuire, Ioan 14:6.
  3. Spune-le că Isus a chemat la Sine pe copilaşi, Matei 19.
  4. Spune copiilor că Isus îi iubeşte.
  5. Spune-le că ei au nevoie să-l accepte pe Isus prin credinţă.
  6. Ajută copilul să se roage şi să-l invite pe Isus în inima sa.
  7. Nu forţa pe un copil să primească pe Isus, acordă-i libertatea de a spune da sau nu.

Copiii trebuie să vadă dragostea lui Hristos în părinţii şi învăţătorii lor. În cadrul evanghelizării copiilor este un imperativ practicarea dragostei lui Hristos. Copiii nu răspund adecvat la „predicarea” părinţilor care nu practică acest lucru. Copiii răspund mai mult la dragoste decât la predicare. Personal am avut bucuria de a îngenunchea împreună cu fiul meu şi să-l ajut să-l invite pe Isus în inima sa. Aceasta este situaţia ideală, ca un părinte să-şi conducă copilul la Hristos. Însă sunt aşa de mulţi copii fără familie, şi ei au nevoie de Isus. Biserica locală trebuie să-i contacteze pe aceşti copii şi să-i invite la Şcoala lor Duminicală. Acesta va fi un bun punct de început. Copiii cu un singur părinte vor primi aprobarea din partea acestuia de a merge la Şcoala Duminicală, şi de multe ori copiii sunt convertiţi şi ei pot să conducă la Domnul şi pe părinţii lor.

O altă metodă bună este studiu biblic pentru copii în vecinătatea. Aceste grupuri pot fi organizate aproape pretutindeni. Copiilor le place să fie laolaltă. Lor le place compania. Copiii dintr-un bloc pot fi invitaţi în casa ta pentru o seară de povestiri biblice, filme video biblice, îngheţată. Liderul trebuie să fie cordial şi prietenos. Filmele sau povestirile nu ar trebui să fie prea lungi, însă toate trebuie să aibă un anumit fel de provocare. Fii sensibil la nevoile individuale. Acordă timp pentru decizii.

Policarp, curajosul martir al bisericii timpurii, a fost convertit la vârsta de 9 ani. Jonathan Edwards, probabil cel mai puternic intelect de la amvoanele americane, a fost mântuit la 7 ani. Count Zinzerdorf, liderul mişcării Moraviene, a fost mântuit când acea 4 ani. Matthew Henry, marele comentator, a fost convertit la 11 ani şi Robert Hall, marele predicator baptist, l-a primit pe Hristos la vârsta de 12 ani.

Continuare în numărul viitor………….     

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_sept04.htm

EVANGHELISM UCENICIE ŞI MISIUNI BENJAMIN COCAR MATEI 28:19-20

download

EVANGHELISM UCENICIE ŞI MISIUNI

  1. BENJAMIN COCAR

MATEI 28:19-20

VII. EVANGHELISMUL PRIN INTERMEDIUL BISERICII LOCALE

Fiecare credincios aparţine unei biserici locale şi fiecare este chemat să fie evanghelizare. Fiecare ar trebui să facă evanghelizare personală, însă care este rolul bisericii ca trup?

În Faptele Apostolilor 2 descoperim naşterea Bisericii Creştine, şi la câteva momente după coborârea Duhului Sfânt, noul organism făcea evanghelizare. Evanghelism în grup. Toţi ucenicii îl lăudau pe Dumnezeu, iar atunci când au fost provocaţi, Petru a stat în picioare şi l-a predicat pe Isus. Oamenii au răspuns, şi acesta le-a oferit soluţia: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat…” (Faptele Apostolilor 2:38).

Isus a vorbit urmaşilor Săi şi le-a spus că sunt sarea şi lumina lumii, Matei 5:13-16, şi prin urmare, ar trebui să lăsăm ca lumina noastră să strălucească în această lume întunecată.

  1. Întâlnirile regulate

Fiecare pastor ar trebui să includă un anumit efort evanghelistic în cadrul fiecărei întâlniri de la biserică. Ne există întâlnire în care să fie prezenţi doar credincioşii. Întotdeauna va fi cineva acolo care are nevoie de evanghelie. Prin a oferi sau nu o invitaţie, pastorul ar trebui să ofere o posibilitate pentru cei nemântuiţi care sunt acolo. Acelaşi lucru este valabil şi se aplică fiecărui departament al bisericii locale, clasele de Şcoală Duminicală, întâlnirile pentru femei, întâlnirile pentru bărbaţi, copii, tineri, etc.

  1. Întâlnirile evanghelistice

Biserica ar trebui să organizeze odată pe lună, lunar, de două ori pe an, întâlniri evanghelistice. Aceste nu sunt cruciade evanghelice pentru întregul oraş, ci întâlniri evanghelistice în cadrul bisericii. Fiecare membru al acelei biserici este îndemnat să aducă unul sau doi prieteni la acea întâlnire, şi pastorul va predica o predică evanghelistă, sau va avea un oaspete vorbitor. O predică evanghelistică este o predică ce conţine toate elementele Evangheliei în sine într-o formă omiletică.

Biserica ar trebui să aibă întâlniri speciale de rugăciune înaintea acestor feluri de întâlniri evanghelistice.

  1. Evanghelismul din uşă în uşă

Multe biserici organizează programe de vizite din uşă în uşă. Biserica trebuie să-i instruiască pe aceia care merg în această misiune despre abordarea lor. În societatea de astăzi, la uşile noastre se aduc tot felul de lucruri bune şi rele. Noi trebuie să fim atenţi de felul cum mergem cu vestea bună, Evanghelia. Cea mai bună idee este de a avea echipe de două persoane. La fiecare uşă la care bat aceştia, ei ar trebui să se aştepte la cel puţin trei feluri de răspunsuri:

  1. respingere totală
  2. lipsă de interes, apatie
  3. bun venit

Când se întâmplă să aibă loc o respingere, cere scuze şi pleacă, însă cere permisiunea de a ori un tractat, altfel pleacă.

Dacă se arată apatie, lipsă de interes, fără a fi presant, încearcă să le creşti interesul în ceea ce priveşte lucrurile veşnice, biserica ta, Evanghelia. Nu pierde nici o oportunitate pentru evanghelie.

Atunci când sunt primiţi cu un bun venit, prudenţa trebuie să fie regula cheie. Înaintează cu atenţie şi prezintă simplul plan al mântuirii, invită-i pe oameni la biserică, lasă-le ceva literatură şi promite-le o a doua vizită.

  1. Şcolile biblice de vacanţă

Acestea necesită mult efort, o bună organizare, însă în decursul anilor produce rezultate în întreaga ţară.

Biserica ar trebui să planifice bine mai dinainte, să producă sau să cumpere toate materialele de care este nevoie, să trimită invitaţii la familiile din vecinătate, să ofere transport cu autobuzul, gustări, băutură.

Metodele pot varia din loc în lor, se pot schimba de la an la an, însă principiile nu se schimbă niciodată. Principiul de evanghelizare, care este „împărtăşirea lui Isus Hristos în puterea Duhului Sfânt şi lăsarea ca Dumnezeu să producă rezultate”, nu se schimbă niciodată. Un predicator a definit evanghelismul ca fiind „în mod simplu, un cerşetor spunându-i unui alt cerşetor unde să găsească pâine.” Principiul de „oferire a credinţei” nu trebuie să se schimbe. Nu există înlocuitor pentru acesta.

Anumite principii ce trebuiesc considerate în cadrul evanghelizării se găsesc în Coloseni 1:27-29. Credincioşii trebuie să comunice Evanghelia în aşa fel încât să fie informaţi, implicaţi şi iniţiaţi.

VIII. EVANGHELISMUL DE ZI CU ZI

Majoritatea creştinilor ştiu la ceea ce sunt chemaţi în calitatea de copii ai lui Dumnezeu. Problema nu este că nu sunt conştienţi de ceea ce sunt ei, de care ar fi chemarea lor, ci în cadrul rutinei de zi cu zi, ei trec pe lângă mii de oportunităţi de aur pentru Evanghelie. De ce?

Oportunităţile sunt pretutindeni în jurul nostru. Oamenii sunt flămânzi după dragoste. Ei aşteaptă ca cineva să le spună despre o cale mai bună de a trăi, de ceva diferit, însă creştinii sunt prinşi în searbădul lor tipar de activităţi, ignorând astfel marea nevoie precum şi oportunitatea din jurul lor. Mulţi cred că pastorii, sau cei care au chemarea de evanghelişti trebuie să facă lucrarea de evanghelizare a lumii, însă Biblia nu învaţă acest lucru. Isus a fost foarte clar în cadrul învăţăturii Sale că fiecare credincios trebuie să meargă şi să spună Vestea cea bună.

Pavel le scrie corintenilor şi le spune să răspândească aroma cunoaşterii lui Isus Hristos, 2 Corinteni 2:14-15. Acesta este cel mai natural lucru pe care îl pot face creştinii, să trăiască viaţa lui Hristos!

Fiind sarea pământului, creştinul produce sete în alţi oameni, aceasta produce apelul Evangheliei. Un mecanic auto poate produce apelul Evangheliei prin a trata cu bunăvoinţă pe fiecare client, cu onestitate, căldură. O tânără ce lucrează într-un restaurant ca chelneriţă, poate împrăştia aroma lui Hristos prin a fi drăguţă, gata să zâmbească, şi să arate „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere”. Sunt aşa de mulţi creştini care devin iritaţi, chiar mânioşi atunci când linia de aşteptare este prea lungă şi casiera lucrează prea încet. Fiecare este aşa, însă creştinul poate transforma acea situaţie într-o mare oportunitate de a răspândi mireasma cunoştinţei lui Isus.

Construirea de poduri în vecinătăţile noastre, clădirea relaţiei cu vecinii noştri, ne va ajuta în munca noastră zilnică de evanghelizare. În vecinătatea creştinul trebuie să arate că lui îi pasă, căci oamenilor „nu le pasă cât de multe ştii până ce nu le vei arăta cât de mult îţi pasă!”

Felul în care conducem în vecinătatea noastră poate fi o dovadă a cea ce suntem noi. Felul în care ne îmbrăcăm, în care umblă şi vorbim poate fi şi trebuie să fie diferit. La locul de muncă… mii de oportunităţi pentru Evanghelie pot fi ruinate printr-o atitudine greşită, un cuvânt greşit. În calitate de creştini noi trebuie să facem fiecare efort pentru a transforma fiecare situaţie din vieţile noastre în oportunităţi de a aduce slavă lui Dumnezeu.

„Predică-l pe Hristos, şi dacă o să ai nevoie şi de cuvinte, foloseşte-le şi pe acestea!” (Francis de Asisi)

  1. SCUZELE CREDINCIOŞILOR

Chiar şi cei mai buni bărbaţi sau femei au tendinţa de a face scuze. O scuză bună oferă unei persoane un loc după care să se ascundă. Scuzele apar în toate formele şi mărimile, şi dacă le privim destul de greu, putem găsi una care să se potrivească pentru aproape oricare situaţie. Faptul uimitor este că însăşi oamenii din Biblia pe care o admirăm au fost uneori vinovaţi de faptul că s-au ascuns în spatele a ceea ce pentru ei suna ca o scuză legitimă. Moise a pus scuză după scuză pentru a evita misiunea către Faraon, Exod 3-4. Ghedeon a simţit că ar trebui să se scuze înainte de a merge să salveze pe Israel, Judecători 6:15. Ieremia, profetul care plânge, i-a spus lui Dumnezeu că el este doar un copil, Ieremia 1:6. Scuze, scuze!

Lui Moise îi era  frică de faptul că tovarăşii săi evrei nu-l vor crede, că nu va putea să-i convingă că Dumnezeu l-a trimis. Apoi îi era teamă că ei nu vor înţelege cuvintele sale… scuze care sunt comune printre creştinii din lumea noastră. Mulţi se tem că mesajul lor este irelevant, că cei la care va spune Evanghelia s-a putea să nu creadă… sau că simt că ei nu ar fi vorbitori elocvenţi.

Ghedeon a vrut sa vadă o manifestare vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu. El nu a mers la luptă până ce nu a fost foarte sigur că Dumnezeu poate face toate lucrurile care sunt mai presus de ceea ce este natural.

Ieremia era speriat de moarte de marea sarcină de a predica mesajul lui Dumnezeu unei generaţii nepocăite, şi a încercat să-L convingă pe Dumnezeu să găsească pe un alt om mai experimentat.

Adevărul este că în toate aceste cazuri Dumnezeu nu a acordat prea multă atenţie la scuzele lor. El ar fi putut să găsească pe alţi oameni pentru slujba lor, însă El i-a vrut pe ei, şi ei au îndeplinit totul bine, cu ajutorul Său!

În momentul în care Dumnezeu i-a chemat pe aceşti oameni să facă lucrarea Sa, aceştia şi-au întors gândurile spre ei înşişi. Fiecare a început să se privească în interior şi să stăruie asupra limitărilor lor. În loc să se uite la Domnul şi la promisiunile prezenţei Sale, la călăuzirea şi puterea Sa, ei s-au concentrat pe slăbiciunea şi pe lipsa abilităţii proprii.

Dacă creştinii îşi vor pune ochii pe ei înşişi, ei vor eşua. În schimb, ei trebuie să se uite la Acela care i-a chemat să facă lucrarea.

Dacă toţi creştinii ar găsi scuze, cine ar mai proclama Evanghelia? Pavel nu a găsit scuze, el a fost nerăbdător să predice Evanghelia, însă Pavel s-a dus, cine o să mai facă acum slujba de a le spune altora Vestea cea Bună? Noi, generaţia de creştini, care nu am suferit lucrurile pe care le-a indurat Pavel pentru a putea predica Evanghelia; noi care avem facilităţile pe care nici o altă generaţie nu le-a avut.

„Eu nu sunt chemat să predic”, ar putea spune cineva. Cum rămâne însă cu strălucirea luminii tale în această lume întunecată? Ai nevoie de vreo chemare specială pentru aceasta? „Sunt prea tânăr sau prea bătrân”, ar putea spune alţii. Ieremia s-a plâns că era doar un copil, însă Dumnezeu nu a luat asta ca o scuză justificată. Caleb, Iosua, Daniel şi apostolul Ioan au fost cu toţii bătrâni, însă aceasta nu i-a împiedicat să fie mari lumini pentru Dumnezeu.

„Sunt prea ocupat”, s-ar putea plânge unii creştini. Ocupat cu ce? Cu lucrarea Domnului? Reevaluează-ţi priorităţile şi vei descoperi că ai exact 24 de ore în fiecare zi. Cel puţin 10% aparţin lui Dumnezeu. Nu Îl fura.

continuare în numărul viitor………….     

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_aug04.htm

EVANGHELISM UCENICIE ŞI MISIUNI DR. BENJAMIN COCAR

download

EVANGHELISM UCENICIE ŞI MISIUNI

DR. BENJAMIN COCAR

IV. UNELTE PENTRU EVANGHELIZARE

„Fă lucrarea unui evanghelist”, a fost provocare lui Pavel pentru tânărul Timotei (2 Timotei 4:5). Lucrarea unui evanghelist este aceea de a evangheliza. Biblia nu ne spune despre mijloacele lui Timotei folosite în acest sens, însă putem citi în epistola pe care Pavel i-a scris-o că Timotei acea în grija sa cărţile lui Pavel. Ba mai mult, vedem cât de mult îi scrie Pavel despre rugăciune, ceea ce ne face să concludem că Timotei se ruga şi studia.

Noi trebuie să începem cu aceleaşi mijloace, citirea, studierea Bibliei şi rugăciunea.

  1. Biblia. Cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu. Fii familiarizat cu Vechiul Testament, însă pentru evanghelism, fi un expert în Noul Testament. Memorizează cât mai multe versete poţi. Fii gata mereu să citezi atâtea versete cât este necesar pentru a putea prezenta Evanghelia.
  2. Rugăciunea. Rugăciunea trebuie să fie o caracteristică a fiecărui creştin. Noi ne rugăm să ne putem trăi viaţa de creştini. În cadrul mărturisirii, rugăciunea este un lucru vital. Aceasta arată că este conştient de faptul că Duhul Sfânt face partea principală din evanghelism. Roagă-te înaintea oricărei ocazii planificate de evanghelizare personală, însă fii gata şi atunci când apar situaţii neplanificate. Încredinţează în rugăciune toată mărturisirea, cere-i Domnului să continue tot ceea ce ai început tu. Aminteşte-ţi, tu plantezi sămânţa, alţii s-ar putea să vină să o ude, dar Domnul o ajută să crească.
  3. Porţiuni ale Noului Testament, evangheliile după Ioan şi Marcu, Romani. Biblia pare a fii prea mare şi prea complicată pentru mulţi, însă anumite porţiuni pot fi acceptate mai cu uşurinţă.
  4. Tractatele. O foarte bună unealtă, trebuie să ai acestea la îndemână.
  5. nu folosi tratate complicate
  6. să le ştii bine conţinutul lor
  7. Casete. Majoritatea americanilor îşi petrec o bună parte a timpului lor în maşină şi ascultă la radio sau la casate. Mesajele simple pe casete, muzică creştină bună, studii biblice. Practică discernământul.
  8. Scrisorile. Un mijloc foarte simplu dar eficient pentru evanghelizare. Nouă ne place scrisorile. Chiar şi în societăţile pline de „corespondenţă de gunoi”, oamenilor le place să primească corespondenţă. Scrisorile scrise de mână sunt bine primite. Scrie simplul plan de mântuire, sau o mărturie unui prieten. Fii respectuos şi accentuează interesul personal în toate scrisorile tale evanghelistice. Scrisorile din alte ţări sunt o cale excelentă de propagare a Evangheliei în întreaga lume. Există mulţi tineri în jurul lumii cărora le-ar place să primească o scrisoare din America. Diferite organizaţii au folosit metoda şi au dezvoltat astfel o reţea de comunicare în Rusia, România şi în alte ţări comuniste. Mulţi au vrut să înveţe limba Engleză, şi aceasta a fost un fel bun de a o practica, în timp ce primeau mesajul Evangheliei.
  9. Telefonul. Sunt aşa de mulţi oameni care nu îşi aud telefonul sunând în special atunci când un agent de vânzări încearcă să le vândă un nou covor. Ei vor fi mai mult decât încântaţi să audă o voce mai „umană”. Spune-le cine eşti şi de ce i-ai sunat. Fi deschis, politicos. Cere permisiunea de a le spune despre cea mai importantă problemă a vieţii lor, mântuirea personală. Dacă îţi acordă permisiunea, fi clar, scurt şi cordial. Vezi dacă poţi aranja o vizită sau să le trimiţi câteva tractate. Dacă nu sunt interesaţi, scuză-te, însă nu deveni nervos. Exprimă-ţi regretul pentru refuzul lor, însă nu-ţi pierde dispoziţia, nu-ţi schimba tonul vocii

Atunci când sună vreun agent de publicitate, ascultă la ceea ce spun ei, şi cere-le permisiune de a le spune despre „produsul tău”. De multe ori am descoperit „urechi deschise” şi buni creştini lucrând cu compania AT&T, etc.

Toate aceste mijloace pot fi folosite pentru o persoană, şi rezultatul poate fi nul, în timp ce alte persoane răspund mai degrabă la un cântec, la o mărturie, o scrisoare, un apel telefonic, un tractat, etc., dar de ce? Aminteşte-ţi că nici mărturisirea, nici uneltele, ci Duhul Sfânt este cel ce îi convinge pe păcătoşi. Încrede-te în Dumnezeu pentru rezultate. Fă ce poţi mai bine, roagă-te şi aşteaptă.

V. METODE DE EVANGHELIZARE

  1. Evanghelizarea în masă

Această metodă de evanghelizare pune accent pe predicarea Evangheliei către un număr mare de oameni deodată. Acest fel de evanghelizare necesită unul sau mai mulţi evanghelişti, oameni cu chemare specială de a fi evanghelişti (Efeseni 4:11). Întâlnirile trebuiesc bine organizate de una sau mai multe biserici, care să invite pe cei neconvertiţi din comunitatea lor să participe. Acesta este un efort care ar trebui să-i implice pe toţi membrii bisericii. Staţiile locale de TV şi radio ar trebui să anunţe evenimentul. Muzica bună este un impediment pentru acest fel de evanghelizare. Pe lângă evanghelist, cântăreţ, trebuie să existe o oştire de evanghelişti personali la dispoziţie. Ei trebuie să fie pregătiţi special pentru eveniment şi trebuiesc să fie plasaţi peste tot în acel loc şi să fie gata să-i ajute pe cei care răspund invitaţiei. Ei ar trebui să meargă cu aceştia şi să le explice ceea ce fac.

  1. Evanghelizarea pe grupe de vârste

Această metodă se concentrează pe grupele de vârstă asemănătoare ale oamenilor. Două dintre grupele care sunt cel mai evanghelizare sunt:

  1. copiii – evanghelizarea de copii
  2. tinerii – tineri pentru Hristos

Această metodă este bună deoarece se adresează nevoilor specifice ale acelor grupe de vârste, dorinţelor şi intereselor acestora. Deşi este destul de bună, această metodă nu este destul de inclusiv.

Evangheliştii care lucrează cu anumite grupuri de vârstă trebuie să studieze specificul acelui grup cu care au de a face.

  1. Evanghelizarea prin radio/televiziune

Această metodă nu este disponibilă în toate părţile lumii, însă acolo unde este posibil aceasta ar trebui să fie folosită, deoarece atinge mult mai mulţi oameni decât oricare altă metodă. Undele de radio şi de TV pot penetra acele case în care evangheliştii personali nu pot avea acces niciodată.

Deşi s-au spus multe lucruri negative despre „evanghelismul electronic”, aceasta este o metodă eficientă. Evangheliştii care predică la TV sau la radio trebuie să fie foarte precişi, scurţi şi cordiali în cadrul mesajului lor. Nu este aşa de uşor să fi cordial în faţa unui microfon, însă aceşti ar trebui să vadă masele posibile de oameni care ascultă mesajul.

Trans World Radio a penetrat prin multe perdele de fier şi pereţi cu mesajul Evangheliei; acelaşi lucru este valabil şi cu alte posturi de radio ca Radio Europa Liberă, Back to the Bible, Radio Bible Class, HCJB din Quito, Ecuador, etc.

  1. Evanghelizarea stradală

În multe ţări este posibilă predicarea Evangheliei la colţurile străzilor. În zonele metropolitane este dificil practicarea acestei metode, însă acolo unde se poate, trebuieşte să se folosească această metodă.

Trebuie avută şi multă atenţie. Evanghelizarea stradală trebuie să fie condusă de o echipă mică de lucrători. Tractatele trebuie să fie disponibile; mesajul trebuie să fie scurt şi clar. Nu trebuie să existe implicări în subiecte controversate. A se evita confruntarea.

  1. Evanghelizarea din cadrul taberelor biblice

Aceasta este cu siguranţă o caracteristică americană. Efortul de concentrare este unit în cadrul vieţii relaxante din cadrul unei tabere. Atmosfera de destindere tinde să rupă barierele şi să provoace discuţii sincere. Taberele biblice prezintă o provocare reală pentru lideri cât şi pentru creştinii participanţi, căci dacă trăirea nu corespunde cu ceea ce se învaţă, efectul asupra necreştinilor poate fi dezastruos. Multe bune intenţii au sfârşit-o în păcat şi ruşine în cadrul a prea multe tabere biblice. Liderii a diferite grupuri ar trebui să fie conştienţi de neplăcerea potenţială şi ar trebui să-şi pregătească membrii grupului lor pentru a putea face faţă la tot felul de situaţii.

Materialul pe care îl foloseşte tabăra biblică ar trebui să fie unul bine pregătit, să fie atractiv, uşor de citit şi de înţeles.

  1. Filmele

Multe biserici au folosit această metodă având mari rezultate. Filmele documentarea evanghelice de la Moody Institute of Science [Institutul Ştiinţific Moody] sunt în general acceptate şi sunt folosite în multe ţări.

Filmele pot fi folosite într-un mod foarte eficient în cadrul studiilor biblice de casă. Trebuie avută mare atenţie şi aici. Trebuiesc prezentate filme scurte cu un mesaj clar, iar apoi gazda trebuie să ofere timp pentru întrebări şi răspunsuri, cât şi pentru rugăciune.

VI. DIFICULTĂŢI ÎN EVANGHELIZARE

Dacă evanghelizarea ar fi fost o sarcină uşoară, până acum ar fi trebuit să vedem întreaga lume evanghelizată, sarcina îndeplinită, şi pe Hristos revenind pe nori pentru a-şi lua Biserica la Cer. Însă aceasta nu a fost şi nu este o sarcină uşoară, tocmai de aceea noi nu suntem trimişi singuri, ci ni s-a dat Duhul Sfânt. Duhul Sfânt ne va ajuta în învingerea tuturor dificultăţilor din cadrul evanghelismului.

  1. Intimidarea/frica

Majoritatea creştinilor au un vreun fel de frică faţă de evanghelism, deşi majoritatea dintre ei nu au încercat niciodată să evanghelizeze… datorită fricii. Există un anume fel de „frică sfântă” atunci când facem evanghelizare, aceasta este ceva normal să o avem în inimile noastre, însă atunci când aceasta devine aşa de puternică încât să ne prevină să mai spunem şi altora despre Hristos, aceasta este greşită.

Unii dintre noi suntem timizi prin natura noastră, însă aceasta trebuie şi se poate învinge dacă vrem să fim martori eficienţi.

Un bun exemplu este Petru. El a făcut multe revendicări ale alianţei sale faţă de Isus însă le-a cam învăluit în timpul presiunilor. Dorinţa sa de a-L sprijini pe Isus era nobilă, însă circumstanţele acelei inevitabile nopţi din jurul focului l-au împins spre negarea faptului că el ar fi asociat cu Isus (Luca 22:54-62). Însă după ce s-a coborât Duhul Sfânt peste ucenici, Petru a avut îndrăzneala de a-l predica pe Isus la o mare mulţime de oameni. Frica este acolo, însă Duhul Sfânt o va învinge.

Frica de opinia omului despre noi, frica de a fi respinşi, frica de a fi ridiculizaţi este nesănătoasă, distructivă, iar prin puterea Duhului Sfânt noi trebuie să o învingem. Nu avem de ce ne teme, nimic de care să ne fie ruşine. Evanghelia pe care o avem este puterea lui Dumnezeu. Roagă-te şi cere-i lui Dumnezeu să te elibereze de frică. Citeşte Biblia, cunoaşte-o bine. Aminteşte-ti întotdeauna interesele aceluia pe care îl reprezinţi. Noi suntem ambasadorii Lui, avem Duhul Sfânt ca Ajutor al nostru, nu trebuie să fim intimidaţi de societatea noastră. Am putea fi în minoritate, însă îl avem pe Dumnezeu de partea noastră, şi orice minoritate plus Dumnezeu face întotdeauna majoritatea! (Ashamed of the Gospel [Ruşinat de Evanghelie], John MacArthur, Crossway Books, 1993)

  1. Nepregătirea minţii şi a inimii

O altă dificultate în cadrul evanghelismului este starea de nepregătire a minţii şi a inimii a mulţi creştini. Evangheliştii personali, sau evangheliştii de masă încearcă să facă „lucrarea unui evanghelist” cu minţile şi inimile lor într-o stare de nepregătire.

Oamenii care se mută în altă ţară învaţă limba acelei ţări dacă vor să supravieţuiască şi pentru a comunica cu oamenii din ţara lor adoptivă. Creştinul ar trebui să înveţe să vorbească limba generaţiei lui dacă vrea să le comunice Evanghelia. Mesajul Evangheliei nu s-a schimbat de la început, însă stilul de comunicare s-a schimbat în decursul istoriei. Creştinul nu ar trebui să se tină doar de elementele de bază, de principiile scripturale ale credinţei creştine, ci să şi comunice aceste adevăruri neschimbate în cadrul generaţiei în care trăieşte. Fiecare generaţie de creştini a avut această problemă, a învăţa cum să vorbească cu înţeles propriei sale categorii de vârstă. Ei nu ştiu cum să vorbească limbajul propriei lor generaţii doar pentru că ei nu înţeleg forma de gândire a generaţiei noastre prezente. Pavel ne dă un exemplu în Faptele Apostolilor 17. El a văzut ceea ce se întâmplă în Atena, a ascultat la ideile promovate de cei de acolo, şi de la inscripţia unui altar el a început să îl predice pe Isus. Rezultatele nu au fost mari, însă nu aceasta ne preocupă pe noi. Noi suntem chemaţi să predicăm Evanghelia, rezultatele însă sunt în mâinile Sale.

Minţile noastre trebuie să fie întotdeauna pregătite pentru sarcina evanghelismului prin a cunoaşte bine mesajul crucii, a cunoaşte planul mântuirii. În calitate de creştini din această decadă de secol, trebuie să cunoaştem doctrinele creştine, despre Dumnezeu, Isus Hristos, Duhul Sfânt, Biblia, omul, satan, păcatul, mântuirea, biserica, răpirea, judecata.

(O cartea ajutătoare ar fi The Isachar Factor [Factorul Isahar], scrisă de Glen Martin şi Gary McIntosh, publicată în 1993 de Boradman & Holman Press. O altă carte foarte ajutătoare în acest domeniu este What We Believe [Ce credem noi], de John, F. Walvoord, publicată în 1990 de Discovery House.)

În multe cazuri mintea este pregătită, dar inima nu este. Inima trebuie pregătită prin rugăciune. Ea trebuie ţinută curată şi condimentată cu prezenţa lui Dumnezeu.

  1. Condiţia celui neconvertit

Un alt obstacol în cadrul evanghelismului este condiţia celui pierdut. Pavel scrie despre cei neconvertiţi şi spune că cei fără de Hristos nu pot înţelege lucrurile spirituale (1 Corinteni 2:14). Lucrurile pe care vrei să le spui unui om din această categorie despre mântuire, noua viaţă, despre noua naştere par ca o prostie pentru el. Nicodim nu a înţeles conceptul naşterii din nou (Ioan 3:4, 9-10) . Ce a făcut însă Isus? L-a abandonat? Nu, el a continuat să-i aducă lui Nicodim un exemplu de care Nicodim era conştient, despre şarpele de bronz a lui Moise, şi a făcut paralela cu propria Sa moarte sacrificatoare (Ioan 3:14-16).

Omul pierdut este într-o stare de război cu Dumnezeu; este duşmănie între el şi Dumnezeu. Momentul în care îi prezinţi acestuia Evanghelia, ceva reacţionează în el împotriva a tot ceea ce ai prezentat. El îl urăşte pe Dumnezeu, şi majoritatea persoanelor de acest gen cred că şi Dumnezeu îi urăşte pe ei. Felul în care Isus i-a vorbit lui Nicodim ne dă un bun model de urmat în sarcina noastră de a evangheliza. Dacă oamenii la care le prezentăm planul mântuirii reacţionează împotriva lui Dumnezeu, şi o vor face, putem aduce în atenţie Ioan 3:16… Dumnezeu a iubit aşa de mult lumea încât a dat pe singurul Său Fiu… Acest Dumnezeu iubeşte lume, El îi vrea înapoi pentru Sine.

Condiţia persoanei pierdute nu trebuie să fie o barieră pentru evanghelist. Ştim că munca noastră este într-un mediu ostil, lucrăm pe câmpul de luptă al duşmanului, însă avem de partea noastră pe Dumnezeul universului, îl reprezentăm pe Regele Regilor, iar Duhul Sfânt lucrează prin noi. Noi trebuie să încercăm să câştigăm pe prieteni, iar apoi să îi câştigăm pentru Isus.

Priviţi la modelul de prietenie dintre Ionatan şi David. Fii primul care să arate prietenie. Aminteşte-ţi numele persoanei în cauză. Fii în mod sincer interesat de acea persoană. Pune-o pe locul întâi. Ionatan era un prinţ, însă atunci când l-a văzut pe David, el s-a dovedit a fi un prieten credincios chiar împotriva urii tatălui său faţă de David, 1 Samuel 18-29. Invită-ţi prietenii la un studiu biblic în casa ta, sau în casa altui creştin. Fă orice efort pentru a face ca aceştia să se simtă acceptaţi, şi fi sensibil la eventualele lor întrebări.

continuare în numărul viitor………….

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologica_June04.htm

BOTEZUL DUHULUI SFÂNT Dr. BENIAMIN COCAR

download

BOTEZUL DUHULUI SFÂNT Dr. BENIAMIN COCAR

LISTĂ DE ABREVIERI 

ISBE International Standard Bible Encyclopedia

EBC The Expositor’s Biblical Commentary

NAC New American Commentary

NASB New American Standard bible

NDT New Dictionary of Theology

NICNT New International Commentary of the New Testament

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Botezul Duhului Sfânt reprezintă o doctrină scripturală foarte importantă şi este uimitor faptul că această doctrină vitală este înconjurată de atât de multă confuzie. Cea mai mare parte a celor care au scris cu privire la acest subiect recunosc diferenţa de opinii în ce priveşte lucrarea Duhului Sfânt. Motivul principal pentru aceasta îl constituie înţelegerea necorespunzătoare a naturii distincte a bisericii din această epocă. Dacă cineva doreşte să înţeleagă corect doctrina botezului Duhului, trebuie să definească biserica potrivit învăţăturii Noului Testament, confirm căreia biserica este trupul lui Cristos, iar botezul este operaţia divină a Duhului lui Dumnezeu, prin care credinciosul este aşezat în Cristos. O altă sursă a confuziei constă în identificarea botezului Duhului cu alte lucrări ale Duhului Sfânt şi, în principal, cu lucrarea de umplere. Faptul că aceste două lucrări ale Duhului Sfânt sunt distincte reiese în mod evident dintr-o serie de contraste accentuate din Scriptură. Dacă ar fi să expunem toate aceste diferenţe şi alte aspecte ale diferitelor lucrări ale Duhului, ar fi nevoie de sute de pagini, sarcină ce depăşeşte obiectivul acestei lucrări. Scopul lucrării de faţă este acela de a defini botezul Duhului dintr-o perspectivă nou testamentală, de a determina momentul lui, agentul, rezultatele care îl caracterizează şi locul lui în dispensaţionalismul progresiv.

CAPITOLUL II

O DEFINIRE A BOTEZULUI DUHULUI SFÂNT

Scriptura prezintă doctrina botezului în suficiente pasaje încât să permită celui ce o studiază să ajungă la o definire exactă a acestui botez. În Noul Testament există cu totul unsprezece referiri specifice la botezul Duhului. Acestea sunt: Matei 3:11, Marcu 1:8, Luca 3:16, Ioan 1:33, Fapte 1:5; 11:16-17, Romani 6:1-4, 1 Corinteni 12:13, Galateni 3:27, Efeseni 4:5 şi Coloseni 2:12. Cercetătorii şi teologii care au interpretat greşit aceste versete au dat naştere diferitelor perspective şi nevoii de a prezenta semnificaţia corectă a botezului Duhului. Principalul text care poate sluji ca bază pentru o definire a botezului Duhului este 1 Corinteni 12:13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh, într-un singur trup” (1). Mişcarea Penticostală Holiness asociază botezul Duhului cu o a doua binecuvântare, care este echivalentă cu umplerea Duhului. Un fost profesor la Universitatea Oral Roberts, Howard M. Ervin, scrie: „În lumina experienţei convertirii sale şi a umplerii Duhului, ce vroia Pavel să spună în 1 Corinteni 12:13? Răspunsul este evident. Trebuie numai să ne amintim că Pavel s-a convertit pe drumul Damascului, în întâlnirea lui cu Isus cel înviat şi că, trei zile mai târziu, în Damasc, a fost umplut cu/botezat în Duhul Sfânt atunci când Anania şi-a pus mâinile peste el în numele lui Isus. Se pare, deci, că acţiunea Duhului Sfânt de convertire nu s-a încheiat o dată cu experienţa lui Pavel. Pentecostul lui a urmat la trei zile după convertire.” (2)

Este evident că o asemenea concepţie este greşită, întrucât o referire la o a doua binecuvântare trebuie să reiasă din text şi nu din afara lui. Mişcarea Penticostală se bazează pe elementul experimental al botezului Duhului şi din această pricină a trebuit să tragă concluzia că există două botezuri spirituale. Unul este botezul în Cristos, la convertire, iar celălalt este botezul în Duhul Sfânt, care reprezintă o experienţă ulterioară. Această afirmaţie este făcută în contradicţie cu afirmaţia lui Pavel potrivit căreia există un singur botez în această epocă (Efeseni 4:5). Merrill Unger defineşte astfel botezul Duhului:
„Botezul Duhului este acea operaţie divină a Duhului Sfânt care îl aşază pe credincios în Cristos, în trupul Lui mistic, biserica, şi care îi face pe credincioşi una în viaţa Fiului lui Dumnezeu Însuşi, împărtăşind cu toţii mântuirea, nădejdea şi destinul Lui.” (3)

Este evident că această definiţie exclude elementul experimental, considerând că botezul operează în viaţa credinciosului fără vreo manifestare exterioară. Autorul acestei lucrări este întru totul de acord cu definiţia dată botezului Duhului de către profesorul său. McCune scrie: „Botezul Duhului Sfânt reprezintă plasarea juridică, ne-experimentală, a adevăratului credincios în Biserica ce constituie Trupul lui Cristos.” (4)

CAPITOLUL III

MOMENTUL BOTEZULUI DUHULUI

Momentul botezului Duhului Sfânt trebuie analizat din două puncte de vedere: istoric şi personal. Pentru a stabili momentul în care a avut loc pentru întâia oară botezul Duhului, trebuie luate în considerare consemnările Scripturii. Relatarea Evangheliilor prezintă botezul ca pe un eveniment viitor (Matei 3:11, Marcu 1:8, Luca 3:16, Ioan 1:33). În cartea Faptele Apostolilor 1:5, botezul este încă un eveniment viitor, dar în Fapte 11:15-18 se arată că el a avut loc deja. Începutul botezului Duhului trebuie găsit între Fapte 1:5 şi 11:15-18, iar fapte 2 corespunde acestui început. Roland McCune, profesor de teologie sistematică la Seminarul Teologic Baptist din Detroit, scrie:
„Petru pune semnul egalităţii între experienţa din casa lui Corneliu şi ceea ce s-a întâmplat de Rusalii, precum şi între cele două cazuri şi ceea ce Isus promisese în Fapte 1:5. Aşadar, Pentecostul marchează împlinirea promisiunii lui Isus şi începutul botezului Duhului.” (5)

Cei mai mulţi evanghelici sunt de acord că acest eveniment reprezintă începutul lucrării unice a Duhului Sfânt în epoca Bisericii. Dar unii susţin că acest eveniment s-a petrecut numai la Rusalii şi că nu s-a mai repetat niciodată. Merrill Unger spune că acest eveniment este „la fel de irepetabil ca şi crearea universului, a omului, întruparea lui Cristos, viaţa Lui fără păcat, moartea Lui înlocuitoare, învierea Lui glorioasă sau orice alt eveniment din istorie.” (6) Deşi nu susţine perspectiva caracterului ulterior mântuirii, Unger nu consideră că evenimentele de după Rusalii sunt identice, ci le numeşte „darul Duhului.” (7) Pentru el, acest „dar al Duhului” reprezintă o experienţă orizontală, în contrast cu Rusaliile. Însă această perspectivă nu este lipsită de deficienţe, căci relatarea din Fapte 1:5 spune că ceea ce s-a petrecut în casa lui Corneliu era identic cu ce se întâmplase la Rusalii şi este greu de explicat unirea credinciosului cu Cristos şi cu ceilalţi credincioşi ca datând din vremea Rusaliilor. (8) Putem trage concluzia că botezul Duhului a început la Rusalii, dar acest eveniment nu a fost singurul moment istoric în care acesta a avut loc, ci el se petrece o dată cu regenerarea fiecărui credincios. Înainte de Rusalii, credincioşii nu au primit botezul Duhului dar, după acel moment, toţi credincioşii care sunt mântuiţi primesc acest botez. (9) Cei care caută o experienţă existenţială asociată cu botezul Duhului, îl consideră o experienţă subsecventă mântuirii, o „a doua binecuvântare”. Din pricina confuziei între botez şi umplere, Torrey a spus nu toţi credincioşii primesc botezul Duhului Sfânt în momentul regenerării, ci la o dată subsecventă acestuia. (10) Campbell crede că există două botezuri diferite ale Duhului, unul o dată cu mântuirea şi celălalt „atunci când duhul locuieşte cu tine şi în tine într-un mod mai intim”. (11) Stanley Horton, în încercarea de a clarifica perspectiva penticostală asupra sfinţirii, scrie:
„Adunările lui Dumnezeu şi majoritatea celorlalţi penticostali trinitarieni consideră că botezul Duhului Sfânt este o experienţă distinctă de regenerare. Aceasta înseamnă că, după ce Duhul Sfânt ne botează în trupul lui Cristos, suntem saturaţi sau umpluţi cu Duhul. Astfel, botezul în Duhul este o experienţă distinctă, care are loc după convertire.” (12)
Punctul de vedere afirmat mai sus nu are un fundament biblic puternic şi se bazează mai mult pe speculaţie şi tradiţie. Botezul Duhului Sfânt pentru toţi credincioşii are loc în momentul mântuirii şi acea experienţă nu se repetă. O persoană devine parte a trupului lui Cristos prin botezul Duhului Sfânt şi este ciudat să credem că acea persoană este scoasă din Trup pentru a fi botezată din nou în el. (13) Fapte 2 şi 8 par să prezinte o anumită dificultate. În ambele relatări, credincioşii (apostolii şi samaritenii) nu au fost botezaţi în momentul mântuirii lor. J.I. Packer spune că primii ucenici „a trebuit să treacă printr-o experienţă în două etape, cu două niveluri, pentru a putea deveni credincioşi înainte de Rusalii.” (14) Dar pentru credincioşii de după Rusalii, care au fost mântuiţi în această epocă, nu mai sunt motive să aştepte o experienţă desfăşurată în două etape. Motivul botezului ulterior mântuirii petrecut în Samaria era ca iudeii să poată recunoaşte clar că acest grup de samariteni era mântuit. Ryrie scrie:
„Cea mai bună explicaţie pentru această întârziere din Samaria pare să fie legată de natura schismatică a religiei samaritenilor. Dat fiind faptul că samaritenii aveau propriul lor mod de închinare, care rivaliza cu închinarea iudeilor de la Ierusalim, era necesar să li se arate că această credinţă nouă nu avea rolul de a reprezenta un rival pentru noua credinţă care prinsese rădăcini în Ierusalim… Această întârziere a acordării Duhului a scutit biserica primară de situaţia de a avea două biserici-mame: una în Ierusalim şi una în Samaria… Acest fapt a păstrat unitatea bisericii în această etapă timpurie.” (15)

Nici un cercetător nu ar trebui să îşi bazeze pe aceste două cazuri concluzia că acesta era modelul pentru epoca noastră, întrucât scrierile lui Pavel arată limpede că botezul Duhului are loc în momentul mântuirii (1 Corinteni 12:13) şi, dacă atunci el a avut loc o dată cu mântuirea, „prin analogie, la fel s-a întâmplat în cazul tuturor convertirilor de după Rusalii”. (16) A fi mântuit înseamnă a fi botezat cu Duhul Sfânt; cele două sunt simultane. Mântuirea nu este posibilă fără această lucrare a Duhului Sfânt. Botezul Duhului Sfânt este o parte inseparabilă a mântuirii şi, astfel, nu poate fi sub nici o formă subsecvent mântuirii, ci simultan cu aceasta.

CAPITOLUL IV

AGENTUL BOTEZULUI DUHULUI

Un subiect mult dezbătut se leagă de cel care botează în cadrul lucrării de botezare a Duhului – Duhul Sfânt sau Cristos. Utilizarea prepoziţiei greceşti εv s-a aflat în centrul multor păreri controversate. În acest capitol vor fi examinate cinci perspective: 1) Perspectiva utilizării restrictiv locative a prepoziţiei εv; 2) Perspectiva lui Kenneth S. Wuest; 3) Perspectiva divizării botezului în două; 4) Perspectiva potrivit căreia agentul este Duhul Sfânt; 5) Perspectiva potrivit căreia agentul este Isus Cristos.

Perspectiva utilizării restrictiv locative a prepoziţiei εv

Această perspectivă susţine că agentul botezător este Isus Cristos, care îl botează pe credincios în „sfera Duhului Sfânt”. Potrivit lui Leon Morris, 1 Corinteni 12:13 se referă la Duhul Sfânt ca la elementul „în care ei sunt botezaţi; cei botezaţi sunt aduşi în sfera Duhului”. (17) Explicând utilizarea locativă a prepoziţiei εv, A. T. Robertson a declarat:
„Chiar şi aşa, trebuie să observăm că toate exemplele nou-testamentale care conţin această prepoziţie pot fi explicate din perspectivă locativă. Posibilitatea acestui punct de vedere este motivul pentru care εv a fost folosit astfel la început. Desigur, prin urmare, în limba engleză prepoziţia este tradusă prin „cu”, dar εv în sine nu are acest înţeles. Sensul poate fi înţeles doar în contextul potrivit” (18)

Robertson dă nişte exemple din Noul Testament pentru a-şi dovedi punctul de vedere, precum Luca 22:49, unde lovirea cu sabia poate fi privită ca fiind localizată în sabie sau în sfera acesteia. F. Kling, comentând 1 Corinteni 12:13, scrie: „Duhul este reprezentat aici ca fiind elementul în care sunt transferaţi cei botezaţi şi în care, ca rezultat al botezului lor, ei trăiesc şi acţionează”. (19) Cei care susţin acest punct de vedere afirmă că, dacă Pavel ar fi vrut să comunice ideea că Duhul Sfânt este agentul, ar fi folosit prepoziţia υπo în loc de εv. (20) Este evident că această opinie se bazează pe faptul că prepoziţia εv a fost tradusă prin „cu” de-a lungul Noului Testament.

Examinarea folosirii sensului locativ al lui εv scoate la iveală o serie de probleme. Nici unul dintre comentatorii care susţin această perspectivă nu explică ce înţelege prin „sfera Duhului Sfânt”. Robertson nu clarifică semnificaţia lovirii „în sabie” din Luca 22:49. McCune scrie: „credinciosul nu este adus în Duhul Sfânt sau în sfera Duhului Sfânt, ci în Trupul lui Cristos. Teologic vorbind, „în domeniul Duhului” nu are un înţeles exact”. (21) În momentul mântuirii, credincioşii intră în Trupul lui Cristos, pentru că Trupul nu este Trupul Duhului Sfânt, ci al lui Cristos. Însă această idee nu explică sensul întrebuinţării locative a prepoziţiei εv. Alte pasaje din Scriptură demonstrează că acest punct de vedere nu are nici un suport. Un verset care descalifică folosirea restrictivă a lui εv este 1 Corinteni 6:2: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi…” Construcţia greacă a folosit prepoziţia εv pentru a exprima instrumentul sau agentul prin care lumea va fi judecată, iar o traducere a lui εv prin „în sfera voastră” ar fi foarte neclară. (22)

Perspectiva lui Kenneth S. Wuest

Această perspectivă nu lasă loc pentru Cristos drept agent al botezului Duhului Sfânt. Wuest susţine că Duhul Sfânt este singurul participant la botez. El scrie:
„În expresia „El vă va boteza în sfera Duhului Sfânt”, cuvântul „Duh” stabileşte o limită a actului botezului şi Ioan desemnează contrastul dintre botezul lui şi cel al Domnului nostru. Botezul lui Ioan, care se făcea în apă şi prin intermediul apei, era o ceremonie. Botezul Domnului nostru se referea întru totul la Duhul, un botez în care Duhul Sfânt este singurul agent…Botezul Duhului la care se referea Ioan era acelaşi pe care îl menţionează Pavel în 1 Corinteni 12:13. Este un botez în Duhul în sensul că el nu se leagă de apă, ci de Duhul, care oficiază El Însuşi botezul.” (23)

Problema acestei perspective constă în faptul că ea lămureşte rolul lui Cristos în botezul Duhului folosind gramatica, în special când este vorba de Matei 3:11, unde nu îl identifică pe Cristos drept botezător. El caută să armonizeze relatarea Evangheliilor cu cea a Epistolelor, arătând că Duhul Sfânt este botezătorul în ambele cazuri, în vreme ce versetul din Matei învaţă că Isus este Cel care botează.

Perspectiva divizării botezului în două

Cei care susţin această perspectivă cred că, în Scriptură, există două categorii de învăţături referitoare la botezul Duhului. Una dintre ele învaţă că Duhul Sfânt este agentul, iar cealaltă că Isus Cristos este agentul. Acest punct de vedere susţine că „ambele botezuri” au loc în momentul mântuirii şi diferă de cel al lui Campbell, care afirmă caracterul ulterior mântuirii. Chafer explică această perspectivă atunci când scrie:
„Pasajele în care Duhul Sfânt este legat de botez trebuie clasificate în două grupe. Într-una din ele Cristos este agentul botezător, iar Duhul Sfânt este influenţa binecuvântată care caracterizează botezul. În cealaltă categorie de pasaje, Duhul Sfânt este agentul botezător, iar Cristos, în calitate de Cap al trupului Său mistic, este receptorul şi influenţa binecuvântată ce caracterizează botezul”. (24)

Din perspectiva lui Chafer, relatările din Evanghelii şi Fapte aparţin celei dintâi grupe, iar cele din Epistole trebuie incluse în cea de-a doua grupă. Scopul acestei perspective este de a reconcilia pasajele aparent contradictorii cu privire la botezul Duhului. Pornind de la prepoziţia εv, această abordare împarte botezul Duhului în două: unul „în” Duhul şi unul „de către” Duhul. În versetele în care nu este folosită prepoziţia εv, Chafer se concentrează asupra cuvântului „a boteza”. Chafer nu are nici un suport biblic pentru această perspectivă. Textul din Efeseni 4:5 declară că există „un singur botez”, în vreme ce Chafer explică faptul că acesta este cel de-al doilea botez. Se pare că Cafer caută să ocolească învăţătura clară a versetului, care nu vorbeşte despre două botezuri, ci despre unul singur.

Perspectiva potrivit căreia agentul este Duhul Sfânt

Această perspectivă este strâns asociată cu cea a lui Wuest, cu singura deosebire că Wuest nu lăsa loc pentru implicarea lui Isus în botezul Duhului. Rolul de agent al Duhului Sfânt este larg acceptat de către creştinii conservatori. Walvoord susţine că „ideea aducerii în sfera lucrării Duhului Sfânt, prin botez, nu este exclusă de considerarea Duhului Sfânt drept agent al botezului”. (25) Întru totul de acord cu această perspectivă este şi afirmaţia lui Ryrie: „accentul primar este pus pe Duhul Sfânt, ca agent al botezului care ne aduce în trupul lui Cristos”. (26) Această perspectivă nu Îl exclude pe Isus din botezul Duhului, dar rolul principal aparţine Duhului Sfânt. Pentru a armoniza relatările din Evanghelii şi din Fapte cu cele din Epistole, acest punct de vedere vine cu o nouă definiţie a botezului Duhului. Dat fiind faptul că Duhul Sfânt nu se afla în lume înainte de înălţarea lui Isus, a trebuit să prezinte în acele relatări o definiţie premergătoare înălţării în ce priveşte botezul Duhului. Pe baza sensului locativ al prepoziţiei εv, Unger afirmă că „agentul botezului Duhului este Însuşi Duhul Sfânt”. (27) Dar, aşa cum am afirmat mai devreme, εv poate avea nu numai un sens locativ, ci şi unul instrumental. Deşi Ryrie, Unger, Walvoord, şi Criswell se apropie de o înţelegere corectă a agentului botezului, ei greşesc prin faptul că susţin lucrarea exclusivă a Duhul Sfânt.

Perspectiva potrivit căreia agentul este Isus Cristos

O înţelegere corectă a diferitelor întrebuinţări ale prepoziţiei εv poate stabili agentul botezului Duhului. Deşi unii gramaticieni au stabilit că εv are numai un sens locativ, această opinie nu este corectă. Dana şi Mantey plasează această prepoziţie în categoria celor care pot fi folosite în două cazuri: locativ şi instrumental. (28) Cazul instrumental este cel mai logic în cazul întrebuinţării prepoziţiei cu referire la botezul Duhului, pentru că exprimă ideea modului în care se îndeplineşte un lucru. Dana şi Mantey afirmă:
„Probabil că acest caz a fost precedat istoric vorbind de vechiul caz asociativ ale cărui urme se regăsesc în sanscrită. Ideile de asociere şi instrumentalitate sunt mai strâns legate decât par la prima vedere. Într-un sens, unul este asociat cu mijloacele prin care s-a îndeplinit un obiectiv iar cel asociativ furnizează mijloacele părtăşiei… Funcţia cazului instrumental este considerabil diferită. Rădăcina lui de referă la mijloacele acţiunii”. (29)

Dezacordul acestei perspective constă în distincţia dintre agentul personal şi cel impersonal. Duhul Sfânt nu trebuie privit ca un mijloc impersonal, ci, după cum spune McCune: „Cristos este botezătorul suprem, iar Duhul Sfânt este mijlocul sau agentul personal al lui Cristos”. (30) Din însăşi natura versetelor referitoare la botezul duhului reiese clar că atât Cristos, cât şi Duhul Sfânt joacă un rol în cadrul botezului. Agentul botezului este Cristos, care foloseşte Duhul Sfânt pentru a-l boteza pe credincios în trupul lui Cristos. Din punct de vedere teologic este corect să legăm botezul Duhului de Cristos, dat fiind controlul pe care Cristos îl are asupra lucrării Duhului Sfânt. La Rusalii, Petru a atribuit revărsarea Duhului Sfânt lucrării lui Cristos (Fapte 2:33). (31)

CAPITOLUL V

CARACTERISTICILE BOTEZULUI DUHULUI

Lucrarea Duhului Sfânt este unică în ce priveşte Biserica nou testamentală.

Botezul Duhului este limitat la această epocă

Lucrarea de botezare a Duhului nu se întâlneşte în nici o altă dispensaţie, fapt ce poate fi dovedit deopotrivă din punct de vedere teologic şi biblic. Teologic vorbind, dovada se bazează pe 1 Corinteni 12:13: „Noi toţi am fost botezaţi de un sigur Duh, într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. Potrivit definiţiei botezului Duhului (dată mai devreme în această lucrare), o persoană poate fi adusă în trupul lui Cristos numai în această epocă. Biserica este limitată la această epocă şi la fel este şi botezul. Biblic vorbind, nu se menţionează niciodată că această lucrare a botezului Duhului ar fi fost experimentată în Vechiul Testament sau în zilele de început ale lucrării lui Isus pe pământ. Chiar şi după învierea lui Isus şi înainte de înălţarea Sa la cer, El a declarat că ea era încă de domeniul viitorului. (32) Discutând despre data botezului Duhului, McCune scrie: „Răpirea Bisericii pune capăt botezului Duhului”. (33) Deşi Duhul va fi activ şi în epoca mileniului, în Biblie nu există nici o menţiune specifică referitoare la lucrarea Lui de botezare în acea vreme. Potrivit lui Walvoord, mântuirea şi botezul Duhului sunt simultane. Prin urmare, putem concluziona că această lucrare a Duhului Sfânt este una specifică acestei epoci.

Dispensaţionalismul a susţinut poziţia de mai sus a discontinuităţii, potrivit căreia botezul Duhului Sfânt este limitat la epoca bisericii. Dispensaţionalismul progresiv a sugerat o continuitate a doctrinei botezului Duhului, pornind de la oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament, continuând în epoca bisericii şi în împărăţia viitoare din vremea mileniului. (34) Post-modernismul a adus o mulţime de schimbări în gândirea teologică. Unul dintre domeniile afectate de aceste schimbări a fost cel al gândirii dispensaţionaliste. Dispensaţionalismul clasic a fost revizuit, iar dispensaţionalismul revizuit devine un dispensaţionalism progresiv. Uneori este dificil să mai numim dispensaţionalismul progresiv ca fiind „dispensaţionalism”. Dispensaţionalismul progresiv nu consideră că botezul Duhului aparţine numai epocii bisericii sau dispensaţiei prezente. Ei („campionii” dispensaţionalismului progresiv, Craig Blaising, Darrell Bock, şi Robert Saucy) afirmă că predicare lui Ioan Botezătorul care arăta că Isus avea să îi boteze pe oameni cu Duhul Sfânt, acţiune numită „promisiunea Tatălui”, era o promisiune vechi testamentală. Fără îndoială că promisiunea era una vechi testamentală. Luca 24:49 se leagă în mod evident de Ioel 2:28-32, dar aceasta nu înfăţişează un caz clar în ce priveşte continuitatea botezului Duhului Sfânt din Vechiul Testament în Noul Testament.

Botezul Duhului este universal pentru toţi credincioşii din această epocă

Scriitorul carismatic Robert Dalton a spus că botezul Duhului nu este pentru toţi credincioşii, ci „numai pentru cei care sunt dispuşi să plătească preţul”. (35)

Campbell a afirmat că „există creştini care nu sunt botezaţi în Duhul”. (36) Este botezul Duhului pentru toţi credincioşii sau numai pentru o „elită” de creştini, care „merită” să fie botezaţi de sau în Duhul? Din nou, 1 Corinteni 12:13 ne dă răspunsul. Pavel nu spune că numai cei „spirituali” din Corint fuseseră botezaţi. El nu i-a îndemnat să fie botezaţi pentru a deveni spirituali, ci afirmă simplu că toţi fuseseră botezaţi cu Duhul. (37)
Un al doilea text care susţine că toţi credincioşii din această epocă sunt botezaţi de Duhul este cel din Efeseni 4:5: „un Domn, o credinţă, un botez”. McCune scrie: „Botezul unic este un lucru posedat de toţi credincioşii. El este universal printre credincioşii din această epocă, la fel cum este şi singurul Domn şi singura credinţă”. (38) Este dificil să divizăm acest verset pentru a dovedi că nu toţi cei ce au un Domn şi o credinţă sunt botezaţi de Duhul. Un alt fapt care arată că acest botez este universal printre credincioşi, este lipsa poruncilor sau îndemnurilor cu privire la botez în Noul Testament. Dacă botezul nu ar fi fost experimentat de toţi credincioşii, ne-am aştepta la astfel de îndemnuri, dar faptul că ele lipsesc confirmă experienţa universală a botezului în cazul tuturor credincioşilor. Prin contrast cu absenţa unei astfel de porunci, umplerea Duhului este poruncită şi această poruncă este indică un prezent continuu. (Efeseni 5:18).

Botezul Duhului are loc o dată cu regenerarea şi nu se repetă

Trăsătura caracteristică a botezului Duhului a fost abordată în secţiunea referitoare la momentul în care botezul survine în viaţa credinciosului. Botezul este un act unic şi nu se poate repeta în viaţa credinciosului, întrucât definiţia botezului nu îngăduie două sau mai multe aduceri ale credinciosului în Trupul lui Cristos. Nu există vreun suport biblic pentru ideea că o persoană sau un grup de credincioşi au fost botezaţi de două ori. Toate exemplele indică o experienţă unică, ce nu a fost repetată.

Botezul Duhului nu este de natură experimentală

Mişcarea Penticostală caută „experienţa” botezului Duhului, care să fie asociată cu o manifestare a sentimentelor şi a emoţiilor. Însă, aşa cum afirmam mai devreme, botezul Duhului nu trebuie căutat sau cerut, ci el este tranzacţie juridică prin care un credincios intră în Trupul lui Cristos. Ryrie scrie că botezul duhului „nu este bazat sau derivat dintr-o experienţă. El are loc indiferent dacă cel credincios este sau nu conştient de el”. (39) Botezul Duhului aparţine adevărului poziţional, fiind obiectiv şi nu subiectiv. (40) Aceasta nu implică faptul că din această lucrare nu decurge nici o experienţă. În viaţa credinciosului multe experienţe sunt rezultatul intrării lui în trupul lui Cristos, prin lucrarea de botezare a Duhului, însă botezul în sine nu este de natură experimentală. Este evident că acest act originar al Duhului nu a produs nici o senzaţie. Însăşi natura botezului Duhului Sfânt îi interzice latura experimentală. Fiind un act al lui Dumnezeu, botezul are loc în mod clar instantaneu, fără vreo perioadă de tranziţie.
Credinciosul este adus de la poziţia lui în Adam la una în Cristos, în mod instantaneu. Natura oricărui act instantaneu implică absenţa unei experimentări a procesului. Indiferent de ceea ce poate fi simţit după ce s-a petrecut botezul Duhului Sfânt, actul în sine nu a produs vreun fenomen experimental. (41) Dacă botezul Duhului este văzut corect ca fiind un act instantaneu al lui Dumnezeu, el se îndepărtează de doctrina eronată a celor ce anticipează o experienţă neobişnuită sau fenomenală în legătură cu acesta.

CAPITOLUL VI

REZULTATELE BOTEZULUI DUHULUI

O serie de controverse au apărut din pricina interpretării greşite a unor pasaje precum Fapte 1:8. Torrey şi Moody credeau că botezul Duhului Sfânt era o înzestrare cu putere în vederea slujirii. (42) Ambii au înţeles botezul Duhului ca fiind o experienţă subsecventă regenerării, care dădea victoria asupra păcatului şi puterea de a sluji. Explicând mişcarea Holiness, McCune declară:
„Reprezentanţii mişcării Holiness identifică botezul Duhului Sfânt cu o experienţă crucială, subsecventă regenerării, prin care natura carnală este nimicită (eradicaţionismul wesleyian) sau prin care Duhul Sfânt în controlează pe credincios în aşa fel încât vechea natură este contracarată de cea nouă, producând o stare de echilibru spiritual (keswickianism).” (43)

Potrivit lui Thomas Edgar, care a scris despre Darurile Duhului Sfânt, „penticostalii cred că botezul Duhului este un act ulterior convertirii, care se manifestă prin vorbirea în limbi”. (44) Dar nici unul din aceste lucruri nu este corect. După cum am dovedit mai devreme, botezul Duhului nu are o natură experimentală, ci una juridică şi nu este un moment crucial subsecvent regenerării. O examinare a naturii botezului Duhului relevă o serie de rezultate durabile, care se pot număra printre realităţile binecuvântate ale mântuirii creştinului. Trebuie să înţelegem că rezultatele botezului Duhului nu sunt de natură experimentală, ci sunt rezultatele aducerii credincioşilor în Trupul lui Cristos. Rezultatele sunt comune tuturor credincioşilor şi nu numai unei elite care dă dovadă de abilităţi speciale. Ele decurg din poziţia pe care au primit-o credincioşii în planul lui Dumnezeu.

Membralitatea în Trupul lui Cristos

Aceasta este prima descoperire în ce priveşte rezultatul botezării de către Duhul. Dovada acestui fapt se găseşte în 1 Corinteni 12:13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup…” Domnul Isus Cristos, prin Duhul Sfânt, realizează o tranzacţie spirituală prin care credinciosul este aşezat în Trupul lui Cristos şi de atunci este recunoscut de Dumnezeu ca parte a trupului sfinţilor, fiind unit juridic cu Cristos şi cu fiecare sfânt din biserică. (45) Potrivit versetului din Romani 6:4, credinciosul este înviat la o viaţă nouă şi trebuie să îşi folosească darurile pentru a menţine buna funcţionare a trupului. (46) Creştinul botezat de Duhul se alătură trupului lui Cristos ca un membru viu, devenind parte a vieţii comune a acestuia. Membralitatea în trupul lui Cristos implică deopotrivă o responsabilitate şi o relaţie. Această relaţie este un act al lui Dumnezeu, motiv pentru care nu poate fi anulată niciodată, iar responsabilitatea constă în trăirea unei vieţi sfinte, puse deoparte. Walvoord vede această unitate ca pe „un argument solid pentru siguranţa veşniciei sfântului” (47) Comentând 1 Corinteni 12-14, D.A. Carson a spus: „am dat atât de multă atenţie prepoziţiei încât am neglijat repetarea adjectivului ‚unul singur’ de către Pavel”. (48)

Unirea cu Cristos

Prin botezul Duhului, creştinul nu este unit numai cu Trupul lui Cristos, dar şi cu Cristos Însuşi, într-o unire a vieţii veşnice. Apostolul Pavel a scris în Galateni 3:27: „Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos”. Noua poziţie a credinciosului în Cristos semnifică faptul că el s-a asociat cu Cristos în moartea, îngroparea şi învierea Lui şi aceasta este baza crucificării naturii păcătoase a credinciosului şi a victoriei lui asupra păcatului. (49) McCune afirmă: „Unirea cu Cristos este o legătură spirituală permanentă între credincios şi Isus Cristos, legătură care rezultă din botezul Duhului”. (50)
Fiind aşezat în Cristos şi unit cu El, credinciosul primeşte dreptul la o nouă moştenire, la o nouă apropiere şi acces la Dumnezeu. Unirea cu Cristos face posibilă o plinătate a lucrării Duhului Sfânt în această epocă, care nu a fost cu putinţă niciodată înainte. Noua poziţie a credinciosului este o provocare şi un îndemn spre o trăire evlavioasă şi temeiul victoriei asupra păcatului. (51)

Unirea cu alţi creştini

Membralitatea în trupul lui Cristos şi unirea cu Cristos sunt relaţii pe verticală, care rezultă din botezul Duhului. Unirea cu ceilalţi credincioşi este o relaţie pe orizontală care rezultă din botezul Duhului. Ceea ce îi uneşte pentru totdeauna pe creştini este botezul Duhului; acesta este „o legătură juridică, spirituală între toţi membrii Trupului lui Cristos”. (52) Romani 12:4-5 afirmă: „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”. Deşi toţi membrii Trupului lui Cristos sunt diferiţi în ce priveşte darurile, există o legătură clară între toţi credincioşii din pricina legăturii lor comune cu Cristos. Această unitate se naşte în momentul în care Isus Cristos îi botează în Trupul lui Cristos. Credinciosul nu mai este asociat cu lumea, ci cu trupul credincioşilor, într-o unitate pe care Satan nu o poate distruge niciodată. Satan şi puterile sale demonice au fost întotdeauna într-o opoziţie de moarte cu Cristos şi cu trupul Său, biserica. Satan încearcă să divizeze trupul credincioşilor şi scoate la iveală tot felul de diferenţe care, în unele cazuri, pot da deoparte unitatea organizaţională, dar Biserica este „un întreg organic, indiferent de legăturile rasiale şi religioase (iudei şi greci) sau de starea socială (robi sau oameni slobozi). Ea a fost unită de singurul Duh”. (53)

CAPITOLUL VII

CONCLUZIE

Botezul Duhului Sfânt este acea lucrare unică a Duhului Sfânt pentru dispensaţia harului sau, mai specific, pentru epoca Bisericii. Pasajele examinate artă limpede că agentul botezului Duhului este Isus Cristos şi El realizează această lucrare a botezului prin intermediul sau prin acţiunea personală a Duhului Sfânt. Această activitate a început la Rusalii, nu în Vechiul Testament şi de atunci se repetă la fiecare convertire. Acest botez nu este un act experimental, ci unul juridic, prin care credinciosul este unit cu Trupul lui Cristos, „trup” care îi reprezintă pe credincioşii din această dispensaţie. Credinciosul este unit cu Cristos Însuşi şi cu toţi credincioşii. Deşi botezul Duhului nu este o înzestrare cu putere, el îi conferă credinciosului o poziţie în Cristos care îl împuterniceşte pe acesta să primească puterea de a-L sluji pe Dumnezeu şi pe ceilalţi credincioşi.

ENDNOTES
1. All the Bible quotations are from the NASB unless otherwise indicated.

  1. Ervin M. Howard, Spirit Baptism, A Biblical Investigation (Peabody, Mass: Hendrickson Publications, 1987), p. 37

    3. J. I. Packer, Keeping in Step with the Spirit (Old Tappan, NJ: Fleming and Revell Company, 1984), p. 203.

    4. Merril F. Unger, The Baptism & Gifts of the Holy Spirit (Chicago: Moody Press, 1974), p. 16.

    5. Rolland D. McCune, “Systematic Theology II (unpublished manuscript, Detroit Baptist Theological Seminary, 1988), 192.

    6. Ibid. p. 192.

    7. Merril Unger, p. 62.

    8. Ibid. p. 82

    9. McCune, p. 196.

    10. ISBE, s.v. “Baptism of the Holy Spirit, “ by Edgar Mullins, 1:400-401.

    11. R. A. Torrey, The Person and Work of the Holy Spirit (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1974), p. 151.

    12. Bob Campbell, Baptism in the Holy Spirit: Command or Option (Pennsylvania: Whitaker Books, 1973), p. 10.

    13. Stanley M. Horton, “The Pentecostal Perspective,” in Five Views of Sanctification (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987). pp. 128-129.

    14. Charles C. Ryrie, The Holy Spirit (Chicago: Moody Press, 1965), p. 77.

    15. J. I. Packer, p. 91.

    16. Ryrie, p. 71.

    17. J. I. Packer, p. 91.

    18. Leon Morris, “The First Epistle of Paul to the Corinthians, “ TNTC, ed. R.V.S. Tasker (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1958), p. 174.

    19. A. T. Robertson, A Grammar of the Greek New Testament in Light of Historical Research (Nashville: Broadman Press, 1934), p. 590.

    20. Christian F. Kling, “The First Epistle to the Corinthians,” in Lage’s Commentary of the Holy Scriptures, trans. and ed. Daniel W. Poor (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1960), p. 254.

    21. F. W. Gresheide, “Commentary on the First Epistle to the Corinthians,” NICNT, ed. F. F. Bruce (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1953), p. 293.

    22. McCune, pp. 194-95.

    23. Kenneth S. Wuest, Wuest’s Word Studies: Untranslatable Riches from the Greek New Testament for the English Reader (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1942). pp. 88-89.

    24. Lewis S. Chafer, Systematic Theology, 8 vols. (Dallas: Dallas Seminary Press, 1948), 6:141.
    25. John F. Walvoord, The Holy Spirit (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1954), p. 147.

    26. Ryrie, The Holy Spirit, p. 78.

    27. Unger, The Baptism and Gifts of the Holy Spirit, p. 99.

    28. H. E. Dana and Julius R. Mantey, A Manual Grammar of the Greek New Testament (New York: Macmillan Co., 1927), p. 98.
    29. Ibid. pp. 88-89.
    30. McCune, “Systematic Theology II,” p. 194
    31. Ibid. p. 194.
    32 Ryrie, The Holy Spirit, p. 76.
    33 McCune, „Systematic Theology II,” p, 192.

    34. Craig A. Blaising, and Darrell L. Bock. Progressive Dispensationalism (Wheaton, Il: Victor Books, 1993), p. 207-8.

    35. Robert C. Dalton, Tongues Like As of Fire (Springfield, Mo.: Gospel Publishing House, 1945), p, 70.

    36. Campbell, Baptism in the Holy Spirit, p. 30.
    37. Ryrie, The Holy Spirit, p. 76.
    38. McCune, „Systematic Theology II,” p. 195.
    39 Ryrie, The Holy Spirit, p. 77.
    40 McCune, „Systematic Theology II,” p. 196.
    41. Walvoord, The Holy Spirit, pp. 147-48.
    42. R.A. Torrey, The Person and Work of the Holy spirit (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1910), p. 153,
    43. McCune, „Systematic Theology II,” p. 197.
    44. Edgar R. Thomas, Miraculous Gifts Are they for Today? (Neptune, NJ: Loizeaux Brothers, 1983), p. 108.

    45. McCune, „Systematic Theology II,” p. 196.
    46. Charles Ryrie, Basic Theology (Wheaten: Scripture Press Publications, 1986), p. 364.
    47. Walvoord, The Holy Spirit, p. 149.
    48. D.A. Carson, Showing the Spirit (Grand Rapids: Baker Book House, 1987), p. 47.
    49. Ryrie, The Holy Spirit, p. 78.
    50. McCune, „Systematic Theology II,” p. 197.
    51. Walvoord, The Holy Spirit, p. 149.
    52. McCune, „Systematic Theology II,” p, 197
    53. Harold W. Mare, „1 Corinthians” in The Expositor’s Bible Commentary ed. Frank E. Gaebelein (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1976), p. 264.

    BIBLIOGRAPHY OF SOURCES CONSULTED

    Bancroft, Emery H. Christian Theology: Systematic and Biblical. Revised ed. rand Rapids: Zondervan Publishing House, 1961.
    Berkhof, Louis. Systematic Theology. Grand Rapids: Wm, B. Eerdmans Publishing
    Company, 1939.
    Blaising A. Craig, and Bock L. Darrell. Progressive Dispensationalism. Wheaton, Il: Victor Books, 1993.

    Chafer, S. Lewis. Systematic Theology. 8 vols. Dallas: Dallas Seminary Press, 1947-48.
    Campbell, Bob. Baptism in the Holy Spirit: Command or Option. Pennsylvania: Whitaker Books, 1973.
    Dana, H. E. and Mantey, R. Julius. A Manual Grammar of the Greek New Testament, New York: Macmillian Co., 1927.
    Dieter, Melvin. Five Views of Sanctification. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987.
    D. A, Carson. Showing the Spirit. Grand Rapids: Baker Book House, 1987.
    Dalton, C. Robert. Tongues Like As of Fire: A Critical Study of Modern Tongues in the Light of Apostolic and Patristic Times. Springfield, Mo,: Gospel Publishing House, 1945.

    Edgar, R. Thomas. Miraculous Gifts Are they for Today?. Neptune, NJ: Lawsuits
    Brothers, 1983.

    Ervin, M. Howard. Spirit Baptism. Peabody, Mass: Hendrickson Publishers, 1987.

    Grosheide, F. W. „Commentary on the First Epistle to the Corinthians.” In The New International Commentary on the New Testament. Edited by F.F. Bruce. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1953.

    Harvey, A. Van. A Handbook of Theological Terms. New York: Macmillian Company,
    1964.

    Hoekema, A. Anthony. Holy Spirit Baptism. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1972.

    The International Standard Bible Encyclopedia. 1939 ed. S.v. „Baptism of the Holy Spirit,” by Edger Y. Mullins.

    Kling, F. Christian. „The First Epistle to the Corinthians.” In Lange’s Commentary on the Holy Scriptures. Trans. and rev. by Daniel W. Poor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1960.

    MacArthur, F. John. 1 Corinthians. Chicago: Moody Press, 1984.

    _________. The Charismatics. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1978.

    McCune, D. Rolland. „Systematic Theology II,” Class Syllabus, Detroit Baptist
    Theological Seminary, 1988.

    Morris, Leon. The First Epistle of Paul to the Corinthians. Ed. by R.V. Tasker. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1958.

    Packer, James Innell. Keep in Step With the Spirit. Old Tappan, NJ: Fleming H. Revell Company, 1984.

    Pentecost, J. Dwight, The Divine Comforter: The Person and Work of the Holy Spirit. Westood, NJ: Fleming H. Revell Co., N.d.

    Robertson, A. T. A Grammar of the Greek New Testament in the Light of Historical
    Research. Nashville: Broadman Press, 1934.

    Ryrie, Charles. Basic Theology. Wheaten, Ill: Scripture Press Publications, 1986.

    ________. The Holy Spirit. Chicago: Moody Press, 1965.

    Stein H. Robert. “Luke,” in the NAC. Ed. by David S. Dockery. Nashville: Broadman Press, 1992.

    Torrey, R. A. The Person and Work of the Holy Spirit. Grand Rapids: Zondervan
    Publishing House, 1910.

    W. Harold, Mare. „1 Corinthians.” In The Expositor’s Bible Commentary. Ed. Frank E. Gaebelein. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1976.

    Unger, F. Merrill. The Baptism and Gifts of the Holy Spirit. Chicago: Moody Press, 1974.

    Walvoord, F. John. The Holy Spirit. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1954.

    Wuest, S. Kenneth. Wuest’s Word Studies: Untranslatable Riches from the Greek New Testament for the English Reader. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1942.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologica_F4.htm

OSEA – CAUZĂ ŞI EFECTE ALE PĂCATULUI Osea 10: 1-12  

OSEA – CAUZĂ ŞI EFECTE ALE PĂCATULUI

Osea 10: 1-12    Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE. Numele lui Osea[1] este „în ebr. Hosea”, dar numele a fost schimbat de către Moise.   Numeri 13:16  „Acestea Sunt numele bărbaţilor pe care i-a trimis Moise să iscodească ţara. Lui Hosea, fiul lui Nun, Moise i-a pus numele Iosua”. Numele lui mai însemnă şi   ”Doamne ajută” , el este fiul lui Berii şi   nu trebuie confundat cu împăratul Osea. El face[2] parte dintre prorocii mici,   este contemporan cu Isaia şi cu Amos. Prin faptul că Domnul ia poruncit să se căsătorească cu o femeie stricată a arătat starea naţiuni Israel de atunci, dar a stârnit uimire şi stupefacţie în rândul concetăţenilor, mesaj neînţeles în acel moment nici de proroc nici de contemporani. Chiar şi pentru un proroc al Domnului povara era mare, fapt care se vede din numele pe care Osea la dat fiilor lui. Ca şi Autor, este indicat prorocul ( Osea 1.1), şi are mesaje profetice pentru evrei, copiii lui Dumnezeu dar şi pentru lume, mesaje care sunt considerate vorbiri directe a lui Dumnezeu. Data[3] la care a fost scrisă cartea se plasează între anii 785 – 725 î.Cr. Scopul cărţii este de a reaminti poporului evreu, dar şi nouă creştinilor de azi faptul că avem un Dumnezeu, care pedepseşte dar este şi plin de dragoste şi îndurare ce rămâne credincios Legământului, chiar dacă poporul s-a întors spre idolatrie, El rămâne statornic în dragostea Sa. Prin căsătoria lui Osea cu Gomera, Domnul arată faţa idolatră a poporului, printr-o metaforă tematică se arată păcatul, judecata dar şi o dragoste care iartă. Mesajul lui Osea este şi unul de avertizare cu privire la cei care întorc spatele lui Dumnezeu, Avem mai multe Versete cheie şi amintim câteva. Osea 1:2  Întâia dată când a vorbit Domnul către Osea, Domnul i-a zis lui Osea: „Du-te, şi ia-ţi o nevastă curvă şi copii din curvie; căci ţara a săvârşit o mare curvie, părăsind pe Domnul!”, Osea 2.23: „Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în țară și-i voi da îndurare; îi voi zice lui Lo-Ami: „Tu ești poporul Meu!”, și el va răspunde: „Dumnezeul meu!”. Versete de avertizare. Osea 6.6: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu, mai mult decât arderi-de-tot!” Osea 14.2-4: „Aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I: «Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință, și Îți vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre. Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai și nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: ’Dumnezeul nostru!’ Căci la Tine găsește milă orfanul.» «Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!” Contextul Scrierii cărţii[4] se găseşte în ultima perioadă liberă a Regatului de Nord, fiind un mesaj de avertizare al Domnului înainte ca poporul să fie dus în robia asiriană. Lucrurile se precipită în rău în interiorul regatului, Ieroboam al doilea a fost ultimul împărat „ales”, dinastia lui Iehu ia sfârşit, iar după aceea tronul este luat prin lovituri de stat de către Şalum, Menahem, Pecah, Osea (împăratul), ce ajung pe tron prin asasinarea altor împăraţi. Nu exista loialitate faţă de tron, existau comploturi şi conspiratori în toate colţurile. În această situaţie poporul nu mai are stabilitate morală şi spirituală, un punct de reper, o etică la care să se raporteze, în consecinţă nu mai crede în Domnul şi întrece şi el orice măsura păcatului. Osea 4:1-2, 7:1, Osea 9:15  „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici”. Astfel că poporul evreu în jurul unui tron însângerat, a căzut în anarhie, imoralitate şi idolatrie. Nici în plan extern politic nu era mai bine, Regatul de Nord, slăbit din cauza frământărilor interne era prins între Egipt şi Asiria încerca să facă alianţe cu una dintre puteri (Osea 7:11).   Din păcate din punct de vedere spiritual situaţia era şi mai gravă, poporul păcătuia prin închinarea în faţa unor viţei de aur la Dan şi Betel, puşi acolo de Ieroboam după scindarea Împărăţie în 931 B.C, când s-a instaurată o închinare paralelă (1Împăraţi 12:25-33) la un Dumnezeu fals, iar lucrurile au degenerat în viţeii care „au primit putere”, şi evreii l-au părăsit pe Iehova. Aşa s-a deschis uşa spre idolatrie, Astarteele şi Balilor care au întunecat inima poporului, s-a ajuns în ritualuri crude și imoralitate nerușinată ce a întrecut orice fel de limită, enumerând ”necinstea ( Osea 4:1:2) crimele şi vărsări de sânge ( Osea 4:2, 5:2, 6:8), hoţiile la drumul mare erau săvârşite de tâlhari, preoţi ( Osea 6:9, 7:1), imoralitate era practicată pe scară naţională (Osea 4:2, 11; 7:4), necinste în comerţ şi în justiţie (Osea 12:7), idolatrie demonică (Osea 4:12-13; 8:5; 10:1, beţie (Osea 7:5)” şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”), De asemenea se vede un total dezinteres față de Dumnezeu, sau o intenţie de întoarcerea la căile Lui. Este un tablou trist pentru un popor al Legământului care trebuia să asculte de Domnul. De la apogeul domniei din timpul lui Solomon[5] s-a ajuns la Regatul de Sud și de Nord, în decădere cu finalitate în exil. Împăratul Saul era înalt și frumos la chip, dar un caracter urât și nu a mai ascultat de Domnul. Al doilea împărat David era ”după inima Lui“, Dumnezeu, dar în ciuda unui început strălucit a căzut în păcat. O privire unde nu trebuia l-au făcut să cale 5 din cele 10 porunci, ”a poftit, a curvit, a mințit, a ucis și a necinstit numele Domnului” crezând că a rezolvat situația prin ”crima perfectă”. După aceea nimic nu a mai fost ca și înainte, și a început declinul lui Israel. Solomon a dus regatul pe cele mai înalte culmi, glorie și belșug, dar ulterior a supus poporul la impozite și muncă forțată. A zidit un Templu măreț, dar a lăsat în urmă un popor divizat. După moartea lui Solomon, regatul și poporul sau despărțit în monarhii rivale. Semințiile din Nord au renunțat la Templu, Legământul mozaic și familia regală, au inițiat o altă dinastie decât cea davidică, și au fost lipsiți de binecuvântarea lui Dumnezeu. Durata medie de domnie a împăraților din Nord a fost de trei ani, predominând loviturile de stat și asasinatele în contrast cu Regatul de Sud unde media de guvernare a fost de 30 de ani, stat în care găsim și împărați buni. Ca și condiții social /politice, a fost o vreme de pace și prosperitate, pentru o scurtă perioadă de timp. După vizita lui Ioana le Ninive, ambițiile expansioniste ale asirienilor s-au domolit pentru un timp, iar teama de invazie a fost momentan oprită. Deși s-a ajuns la o îmbunătățire a condițiilor de viață diferența dintre săraci și bogați s-a accentuat, apărând o nouă clasă aristocrată căror nu le păsa de cei săraci. Sub aspect moral erau rău, unii avea posibilitatea să cumpere fără limite, societatea a fost zguduită de scandal financiar, corupția a ajuns și în sfera juridicului.” De asemenea ”abuzurile de sexualitate și consumul de alcool au devenit practici cotidiene” iar paralela cu societatea contemporană occidentală este evidentă. Momentul istoric[6] este desemnat precis Osea 1:1  ”Cuvântul Domnului, spus lui Osea, fiul lui Beeri, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel”. Tema cărți este un îndemn. ”Să ne întoarcem la Domnul” Osea 6:1  „Veniţi, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfîşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile”. Cuvântul ”hbvm (maşubaah) –„alunecare” apare de trei ori în Osea tradus de Cornilescu prin „au fost necredincioşi” şi „au călcat legământul”, sinonime ale alunecării de la credinţă,   Ieremia a fost ultimul proroc înainte ca Iuda să cadă în robia babiloniană, iar Osea a fost la fel tot ultimul profet din Nord, înainte ca Israel să fie dus rob de către Asiria, paralela find evidentă. Viața Religioasă, nu a fost abandonată ci din contră avem de a face cu activități amplificate, dar într-o credință, falsă împrumutată de la zeii din Canaan, dar se închinau şi lui Dumnezeu practicând un sincretism religios. Era modă închinare la ”mama natură”, la Betel și Samaria cei care se închinau aveau partide de sex, cu bărbați și femei pentru a îndupleca divinitatea în asigurarea unei recolte mai bune. În totală contradicție cu Legea primită de la Dumnezeu Exodul 20:4  ”Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul”, evreii au pus un vițel de aur la Betel. Din mandatul poporului de a fi un neam sfânt, o preoție împărătească, poporul a ajuns ca și celelalte popoare. Deși avea posibilitatea să aleagă un alt popor Dumnezeu rămâne credincios Legământului dar în loc de binecuvântare poporul cade sub blestem. În Omniștiența Sa Dumnezeu îl pune în temă pe Moise cu ce se va întâmpla, iar Osea vede la rândul lui cum poporul este disciplinat. Forme prin care Domnul își pedepseşte poporul sub multiple feluri ca foamete, secetă,   plăgi asupra câmpului, invazii străine, cutremur de pământ. Zaharia 14:5  ”Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El”! Dumnezeu este Atotputernic, și-a arătat tăria dar poporul nu ține seama. Ultima pedeapsă este exilul robiei, din care evreii din Regatul de Nord nu s-a mai întors niciodată. Acest lucru s-a întâmplat în 722 î. Ch, când Regatul de Nord a fost cucerit de asirieni, cam la 10 ani după lucrarea lui Osea. Azi s-au întors în Israel deocamdată doar o parte   din Iuda, cu numele de iudei (jewes). Înainte de pedeapsă dumnezeu le-a vorbit prin Amos și Osea, dar nu au ascultat. Amos 3:7  ”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci. Sub alt aspect Amos și Osea au fost Profeți ”ultimei șanse”, trimiși de Dumnezeu. Amos a fost dur, Osea a fost delicat, cu personalități diferite Dumnezeu a acuzat poporul prin glasul lor. Mesajul a fost adresat minți poporului dar și inimii, paralele dintre cei doi proroci ies în evidență, iar   mesajul atât de diferit este o reflexie a ”minții și sentimentelor” Domnului care până în ultima clipă dorește ca pedeapsa anunțată să nu se abată asupra poporului. Cartea Osea[7] este o declarație de dragoste a lui Dumnezeu față de poporul Său în care se vede Harul și mila Sa în contrast cu un popor apostat, idolatru și rău. Osea are un mesaj profetic cu privire la Mesia, Osea 11:1  ”Când era tânăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul Meu din Egipt” , iar Isus citează din cartea Osea. Prefigurări. Osea 2:23  Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în ţară, şi-i voi da îndurare; voi zice lui Lo-Ami: „Tu eşti poporul Meu!” Şi el va răspunde: „Dumnezeul meu!”, un mesaj profetic în care sunt incluse neamurile, menționate și în Romani 9:24-25, 1 Petru 2:10, care ajung la mântuire prin Isus Cristos prin credința în El, ce sunt altoite în copacul poporului Său (Romani 11:11-18). Această referință de aplică la creștini și Biserica, iar evreii au fost orbiți temporar până când Israel se întoarce către Domnul. Romani 11:25” …… o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor”. Ca și Aplicație practică vedem dragostea lui Dumnezeu necondiționată pentru poporul Său, o imagine a felului în care Dumnezeu este necinstit și mâniat din cauza poporului și a faptelor lui. În contrast i se oferă dragoste, îndurare și har îmbelșugat, se așteaptă pocăinţă, dar poporul nu o face. Această stare deplorabilă durează secole întregi, până la venirea pedepsei. Oglinda contemporană din fața noastră, secolul XXI, este o reflexie a stării moral spiritual poporului Israel. Este necesar să ne respectăm Creatorul, iar atunci când facem greșeli, dacă ne pare rău   facem o promisiune de pocăință, iar Dumnezeu ne va arăta dragostea Sa fără capăt 1 Ioan 1:9  ”Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Doar aşa vom avea parte de binecuvântare nu de blestem.

2). OSEA. Implicarea prorocului[8], nu a fost un accidentală, ci Domnul a pregătit prorocul pentru o lucrare de suferință. Dumnezeu ia poruncit să ia de nevastă o femeie stricată care naște copii a căror nume vestesc judecata lui Dumnezeu. „Cea fără îndurare” şi „Nu este poporul meu” (Osea. 1:4-9). Reîntoarcerea Gomerei după ce l-a părăsit pe Osea pentru o viață imorală, ne arată caracterul plin de dragoste al lui Dumnezeu, de la pedepsirea în exil ”Nu este poporul meu” la ”fiii Dumnezeului Celui viu” (Osea1:10). Osea cunoștea evenimentul Exodului, conflictul dintre neascultarea poporului şi Dumnezeu necesitatea pedepsei, durerea lui Dumnezeu, care totuși numește pe Efraim ”poporul Meu” (Ose11:7). În felul acest Osea se apropie foarte mult de Revelația din Noul Testament și dragostea lui Cristos pe Cruce. Prin aluzia pe care prorocul o face la autoritatea de atunci, și prorocii de dinaintea lui, este privit un om care trece drept nebun și ca atare poate să fie închis, dar Osea s-a identificat parțial cu suferința lui Dumnezeu. Teologia lui Osea. Prorocul se concentrează pe relația lui cu Domnul în cadrul unui Legământ cu referință la Dumnezeu Unul. Osea 13:4  ”Dar Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu în afară de Mine, şi nu este alt mântuitor în afară de Mine”. Osea folosește forma de Elohim „Dumnezeul vostru” sau „Dumnezeul nostru” și   numele de El, Cel Sfânt (Osea11:9-12), Dumnezeul cel viu, Domnul oştirilor, accentul căzând pe faptul că nimeni nu se poate compara cu Dumnezeul lui Israel. Sub alte aspecte profetul vede poporul în necaz, dezastrele naturale, înfrângeri în plan militar, care sunt o consecință a păcatului Domnul fiind acela care orchestrează pedeapsa. Domnul acționează ” mâncând în secret „ca şi molia, ca să nimicească, ca o putreziciune” ca să aducă prăpădul” (Osea 5:12). Poporul va suferi judecata lui Dumnezeu ”secerişurile va fi fără rod, bogăţiile vor fi zadarnice, femeile nu vor mai zămisli, copiii vor pieri în război” (Osea 9:11-14). Contemporanii, poate și noi azi   privim afirmațiile prorocului ca exagerate și pedeapsa apare prea mare raportată la faptele evreilor, dar istoria lor ne spune starea de păcat. Israel a fost un popor care s-a răzvrătit, s-a închinat în fața lui Baal, cere un împărat, iar prăbușirea monarhiei s-a datorat repetatelor uneltiri, asasinate, lovituri de stat ce au fost rezultatul apostaziei. Osea 8:4  ”Au pus împăraţi fără porunca Mea, şi căpetenii fără ştirea Mea; au făcut idoli din argintul şi aurul lor: de aceea vor fi nimiciţi”. În tipul lui Osea apostazia a atins un punct culminant iar Dumnezeu hotărește să îi pună capăt. Israel de fapt nu l-a cunoscut cu adevărat pe Domnul Osea 8:2  ”Atunci vor striga către Mine: „Dumnezeule, noi Te cunoaştem, noi, Israel!”. Înstrăinat de Dumnezeu poporul   a devenit insensibil la apeluri și amenințări. Deși poporul trăia în idolatrie și neascultare de Dumnezeu, de închinarea publică se făcea mult caz prin ritualuri și jertfe, dar participanții nu simțeau nevoie de iertare cu tot avertismentul prorocului. Osea 6:4  ”Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă, şi ca roua care trece curând”. Osea cunoștea viitorul, despre pedeapsa care urma să vină, despre robie, dar și despre repatriere, iar ”nevasta îndărătnică” se va întoarce Dumnezeu cu pocăință. Osea a găsit speranță meditând la evenimentul Exodului, poporul care nu a meritat   izbăvire a fost salvat de Dumnezeu prin Moise. Ideea curge mai departe în istorie având ca rezultat un Cristos Întrupat și Crucea prin care El a purtat pedeapsa noastră. Osea 14:2  ”Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă, şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: „Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre”. Mesajul curge peste veacuri până în zilele noastre.

3). LEGĂMINTE DIVINE. Este necesar să ne ocupăm de relația poporului Israel cu Dumnezeu care a îmbrăcat o formă concretă prin legămintele dintre popor și Dumnezeu pe care poporul le-a călcat. Cartea Legământului[9] (Exod 27:7) (seper habberit), a fost Decalogul din Exod 20:2-17, ce este baza legământului dintre Dumnezeu și Israel, ratificată la muntele Sinai, numită și legea deuteronomică (Deutronom). Cartea conține „judecăţi” (mispatim, „precedente”) şi „porunci” (debarim, lit. „cuvinte„). „Judecăţile” iau forma unor cazuri legale: „Dacă un om va face cutare lucru, va trebui să plătească atât„.   „Poruncile” iau forma categorică sau „apodictică”: „Să (nu) faci cutare lucru”. Ca și caracteristică poruncile sunt afirmații venite direct de la Dumnezeu în timp ce judecățile își au suportul și autoritate tot de la El (Exod 18.19, 21:1..). Alte aspecte sunt   Legământul și Alianța, ca și termeni, ritualuri legate de Legământ. Legămintele din vremurile acelea sunt, Legămintele Biblice dinainte de Sinai, Legămintele dintre neamuri, Legămintele cu poporul ales,   de asemenea există o Teologie a Legământului, și Legământul din Noul Testament. Ca și Teminologie avem cuvintele ”ebr. berit şi gr.diatheke”, alte cuvinte fiind ’aheb, „a iubi”, hesed, „, toba, „bunătate, „, salom, „pace prin legământ, şi yada’, „a sluji cu credincioşie în conformitate cu legământul”. Există și cuvinte folosite pentru ruperea legământului ”în primul rând, „lo’ cu nasar şi samar, apoi, de ex. sakah „a uita”, abar „a încălca”,ma’as” „ și altele.   În cadrul facerii unu legământ   există și ritualuri legate de acest eveniment. ”în Geneza este descris un asemenea ritual Geneza 15:10  ”Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia; dar pasările nu le-a despicat”, iar în   Exod 24 este pomenit acelaşi ritual”. De asemenea se fac ritualuri și la reînnoirea legământului. Ca și exemplu   pentru alianță sau tratat sunt folosite modele de tratate hitite a lui Esar-Hadon și tratatul aramaic din Sefire. În Orientul[10] antic existau diferite forme de alianțe la grupurile de popoare în care se folosea formula de tată –fiu sau domn – slujitor abdu, care indica o relație de prietenie în care regele suveran era ”tată” iar vasalul era numit ”fiu”, iar în relațiile mai puțin prietenoase regele suveran avea titlu de ”domn”, iar vasalul era numit ”slujitor” (vezi tăblițele de la Mari și Amarna). Astfel avem două tipuri de legăminte. Un tratat între părți egale în care partenerii se numesc ”frați”, ex: tratatul dintre Hattusilis III şi Ramsese II și un tratat de vasalitate între un rege cuceritor și un rege mai mic. În actul normativ din tratat, erau prezentate titlurile, atributele regale, istoria trecută,   a celor doi regi și se stabilea relațiile dintre regele cuceritor și cel învins. Ca și martori sunt luați o serie de zei, pământul marea munții, etc. Se aruncă blesteme divine și umane dacă tratatul va fi călcat. Legămintele și tratatele nu erau un lucru străin pentru evrei (Exod 15 israeliţi şi madianiţi). Alt exemplu este tratatul dintre Hattuşil III şi Ramses II, s-a încheiat printr-o căsătorie, iar mariajul dintre Izabela și Ahab trebuie interpretat ca și o împlinire a acordului unui tratat. Un alt exemplu sunt sunt gabaoniții (Iosua 9-10), din care reiese în mod clar vasalitatea ”noi suntem robii voştri” (abadeka ‘anahnu). Dintre Legămintele biblice doar enumerăm deocamdată Legăminte vechi, Legământul patriarhal, Legământul de la Sinai, Legământul davidic, Legământul din Noul Testament, Înnoirea şi ratificarea legământului, Legământul era reînnoit atunci când era călcat. La Sinai în Exod 32-34, Aron și poporul calcă legământul prin vițelul de aur l-a care s-au închinat. Blestemul legământului a fost pus în aplicare prin uciderea mai multor evrei (Exod 32:26-28). Moise acționează ca și mediator, pentru înnoirea legământului, s-a întors pe munte și a mai primit încă o dată prevederile Legământului (Exod 34), iar mult mai târziu Ieremia consideră că Legământul a fost călcat așa de mult încât vorbește despre Noul Legământ (Ieremia 31:31). Ratificarea Legământului se face atunci când legământul este înnoit fără ca să fie călcat (Iosua 23-24). Legământul este o idee centrală în Vechiul Testament, fiind o temă principală în gândirea poporului evreu, o caracteristică a legământului fiind promisiunea și așteptarea. În Legământul davidic avem promisiunea unei domnii veșnice, nașterea lui Mesia fiul lui David, care face o legătură directă între cele două Testamente. Odată cu Noul Legământ apare o nou așteptare ”parousia” legat de revenirea lui Mesia, fiind o așteptare escatologică. În momentul în care vorbim despre Legămintele divine[11] ne gândim la un scop prestabilit și veșnic   al lui Dumnezeu legat de umanitate, numite legăminte istorice. Se pot enumera 8 legăminte majore, care sunt sub formă de promisiune, iar îndeplinirea lor era sigură Dumnezeu fiind garantul. Legămintele se împart în două secțiuni majore Legăminte condiționate și necondiționate. Legământul condiționat are în structură cuvântul ”dacă”, și promisiunea divină este legată de atitudini și acțiuni ale omului acesta fiind făcut responsabil de falimentul sau îndeplinirea acestor, cu consecințele de rigoare. Legământul necondiționat este o declarație a lui Dumnezeu, cu privire la ceva anume și îl implică dor pe El, Legămintele au ca și temelie Suveranitatea și puterea lui Dumnezeu. Chiar și în cazul neascultării omului Legământul va fi dus la îndeplinire. ”Din cel 8 legăminte majore dor legământul edenic și Mozaic sunt legăminte condiționate”. 1. Legământul edenic este primul legământ condiționat dintre Dumnezeu și om. De faptul că omul ascultă sau nu ascultă de porunca divină este condiționată binecuvântarea sau blestemul, viața sau moartea. Din păcate omul falimentează, calcă legământul și este pedepsit prin blestem și moarte, antrenând întreaga rasă umană pe care au prăbușit-o în blestem și moarte. (Gen. 1:26-31, 2:16-17).  Omul a murit spiritual față de Dumnezeu, a pierdut statutul de părtășie cu divinitatea și este necesar să fie ”născut din nou” 2. Legământul lui Dumnezeu cu Adam – după cădere, (Gen. 3:16-19), este un legământ necondiționat prin care Dumnezeu îl anunță pe Adam care va fi destinul omului după ce a păcătuit, constând din necaz, suferință și moartea fizică ”căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Omul este blestemat ”Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale.. spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp… În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea,… până te vei întoarce în pământ”. Femeia este blestemată și ea „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”. 1 Cor. 11:7-9, Efes. 5:22-25), Este blestemat și șarpele ” Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână”. Pământul[12] este blestemat și el, ”blestemat este acum pământul din pricina ta”, dar se anunță și un mijloc de salvare Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”, cu dublă semnificație de blestem făgăduință care este o Protoevanghelie. Este anunțată trimiterea unu Mesia din ”sămanţa femeii” prin care se întrevede mai târziu nașterea Domnului Isus din Maria. 3 Legământul lui Dumnezeu cu Noe – de după potop, se referă la indicațiile cu aspect normativ cu referință la natură, fiind un legământ necondiționat, iar semnul legământului este un curcubeu ce apare în nor după ce a ploat Fac un legământ cu voi ca nici o făptura nu va mai fi nimicita de apele potopului si nu va mai veni potop ca sa nimicească pămantul. Iata semnul … : curcubeul Meu, pe care l-am asezat in nor” (Gen. 9:11-13). În cadrul legământului se introduce și autoritatea și guvernarea umană. Geneza 9:6  ”Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Lui”. De asemenea lucrurile se schimbă iar omului i se permite să mănânce carne el fiind un stăpân de temut „S-apuce groaza si frica de voi pe orice dobitoc de pe pamant, pe orice pasare a cerului, … vi le-am dat in mainile voastre” (Gen. 9:2-3). 4. Legământul cu Avram este un legământ necondiționat, (Gen. 12:1-4; 13:14-17; 15:1-7; 17:1-8) fiind o promisiune al lui Dumnezeu cu privire la mântuire, semnul legământului fiind tăiere împrejur   (Gen. 17:9-14). El se împarte în 3 secțiuni. A. Pentru Avram, legământ prin care Dumnezeu îl anunuță că va avea o mulțime de urmași, (Gen. 17:16), că îl va binecuvânta din plin (Gen. 13:14-15, 15:6,18, 24:34-35; Ioan 8:56), și că el va fi o binecuvântare pentru alții (Gen. 12:2). B. Pentru neamul lui Avram în care Dumnezeu îl anunță formarea unui popor deosebit față de celelalte popoare ”un popor ales”, (Gen 12:2), cu referință la urmașii lui Avram, Isac și Iacob și cele 12 seminții al lui Israel. Domnul va da țara Cananului pe vecie în stăpânirea urmașilor lui Avram (Gen. 12:7; 13:15; 15:18-21; 17:7-8). C. Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în Avram. Geneza 12:3  „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”, prin Mesia. Dumnezeu va pedepsit poporul prin moarte și exil, dar a păstrat o rămășiță pentru ași duce planul la îndeplinire aspect ce ține de suveranitatea divină și de un Dumnezeu atotputernic (Gen. 15:13-15). 5. Legămâtul mozaic a fost făcut de către Dumnezeu și evreii când se aflau pe drumul spre țara făgăduită, după ce au ieșit din robia egipteană. (Exod 20:1- 31). Este un legământ condiționat în care se stipulează principiile ce guvernează relația poporului cu Dumnezeu, în cazul ascultării sau a neascultării poporului a împlinirii Legii sau a călcări ei poporul va fi binecuvântat sau blestemat (Deut. 28; Ier. 30:11). Cele 613 legi sunt împărțite în trei secțiuni principale. A. Porunci care exprimă în mod clar voia lui Dumnezeu (Exod 20:1-26). B. Legi ce reglementează viața socială, civică și de igienă (Exod 21:1, 24:11…) C. rânduieli ce reglementează viața religioasă (Exod 24:12 -18). Legământul mozaic a avut un caracter temporar și a expirat la Cruce la Calvar. 6. Legământul Palestinian (Deutr 30:1-10) este un legământ necondiționat și prevede dreptul poporului evreu de a stăpâni țara promisă. El este irevocabil și deși au fost momente în istorie în care a fost suspendat teporar din cauza neascultării promisiunea dată lui Avram (Gen. 12:7), acesta se va împlini. Profețiile biblice anunță că evreii se vor întoarce în țara lor (fenomen actual) și vor rămâne acolo. După o perioadă de ”mare necaz” ei se vor întoarce la Isus – Mesia și vor trăi în pace și belșug (Ezek 39: 25-29, Amos 9:14-15). Deși Legământul mozaic a fost condiționat în el ca evenimente istorice găsim risipirea poporului israel din cauza neascultării și ca pedeapsă pentru necredință (Gen. 15:13; Deut. 28:63-66), necesitatea pocăinței și a restaurării (Deut. 30:2), întoarcere din robie (Deut. 30:3; Ier. 23:8, 31:8: Ezec. 39:25-29; Amos 9:9-15: Fapte 15:14-17), restaurarea națiunii (Isaia.11:11-12, Ier.23:3-8; Ezec. 37:21-25), iar binecuvântarea finală va fi caracterizată de pace și prosperitate (Amos 9:11-15) și o judecată divină și cumplită asupra tuturor dușmanilor ( Isaia 14:4-6, Ioel 3:1-8, Matei 25: 31-46). 7. Legământul cu David este un legământ necondiționat în care Dumnezeu îi promite o descendență regală la tron nesfârșită prin care se instaurează o împărăţie veșnică. Acest lucru s-a împlinit prin nașterea lui Cristos ( Fapte 2.30). Acest aspect are implicații pentru o împărăție milenară Luca 1:32  El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. 33  Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” și Ezechiel 34:23  Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte, şi anume pe Robul Meu David; El le va paşte, El va fi păstorul lor. 24  Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit! 8. Legământul cel Nou[13] este un legământ necondiționat ce așteaptă împlinirea națională în timpul Mileniului, este descris de Ieremia, legământul fiind făcut cu casa lui Iuda și casa lui Israel (Ier. 31:31-33). El este denumit Legământul cel nou dacă se compară cu legământul mozaic Evrei 9:15  ”Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită”. În Noul Legământ Dumnezeu promite faptul că Legea Lui va fi scrisă în inimile oamenilor, și ”Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”( Ieremia 33:33). Astfel Noul legământ nu este împlinit azi când biserica este trimisă sa facă evanghelizare. Marcu 16:15  ”Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”. Din pricina faptului că în Noul Testament se vorbește despre Noul Legământ care se face prin Sângele lui Cristos, Legământul cel Nou se aplică în existența Bisericii în care se intră prin pocăinţă şi Naștere din Nou, iar Israelul va intra în Noul Legământ în virtutea alegerii şi convertire la Cristos. Aici avem doua situații (a) Pentru Biserică, în care Dumnezeu se angajează săi mântuiască, păstreze și săi prezinte în slavă pe cei desăvârșiți, pe toți cei care au crezut în Isus Cristos. Filipeni 1:6  ”Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos”. (b) Pentru Israel în virtutea alegerii „Ii voi scoate din toate abaterile cu care au pacatuit si-i voi curati; ei vor fi poporul Meu si Eu voi fi Dumnezeul lor” (Ezec. 37:23) ( …. o parte din Israel a cazut intr-o impietrire, care va tinea pana va intra numarul deplin al Neamurilor. Si atunci tot Israelul va fi mantuit, dupa cum este scris:…” Romani 11:25-29). În concluzie din cele 8 legăminte divine majore, Dumnezeu garantează împlinirea legămintelor condiționate și necondiționate prin Harul și puterea Sa suverană, în contrast cu neputința și falimentul uman. Romani 11:32-36 „… Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin”.

4). CAUZE ALE PĂCATULUI. Atunci când vorbim despre om sau alte ființe celeste în primul rând se vizează aspectul spiritual și moral al ființelor respective raportate la Persoana şi etica divină. Astfel se ajunge la marea problemă a răului din lume, implicit din univers. Cauza răului din lume se găsește în persoanele care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, Satan, prima pereche de oameni, Adam și Eva, poporul evreu, momente din istoria creştinismului (evul mediu), fracţiuni din creştinism, ajungându-se azi la neascultarea omului modern care refuză să creadă și să asculte de Dumnezeu. Cauzele neascultării sunt devastatoare atât pentru omul în cauză cât și pentru umanitate în general. Nu avem o doctrină completă despre îngeri dar ştim că SATANA și îngeri lui au fost primi care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, eveniment care s-a petrecut în cer. ”Satana[14] este un înger care a devenit un adversar a lui Dumnezeu”. Avem puține date despre cădere lui din cer, cea mai clară fiind afirmația lui Isus. Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” Mai avem texte în Isaia 14:13  ”Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” 15  Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului” și în Ezechiel 28:12-15 și mai departe. Mai găsim referințe clare despre El în escaton. Fără a face în momentul de față[15] o clasificare exaustivă a îngerilor   despre îngerii răi se poate spune că Satana și îngerii lui așteaptă judecata lui Dumnezeu 2 Petru 2:4  ”Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată;”, Îngerii sunt ființe create : Neemia 9:6  ”Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta”. Alte caracteristic ale îngerilor sunt absența unor trupuri materiale, fiind duhuri (Evrei 1:7 şi 14), se pot materializa și dematerializa în mod instantaneu (Fapte 12:17), nu sunt supuși legilor fizice cunoscute de noi, iau trup omenesc, sunt organizați pe grade și legiuni, (Daniel 10:13) nu au sex și sunt nemuritori, numărul lor fiind static. Satana[16] este numele prințului întunericului, ebr. satan, gr. Satanas, – adversar . „Satana” a fost prezent înaintea lui Dumnezeu printre „fiii lui Dumnezeu”. El este un dușman al omenirii, a lui Iov, este perceput ca și pe un pârâș și la determinat pe David să facă numărătoarea poporului (1Cronici 21;1). Ioan ne pune că de la început a fost rău 1 Ioan 3:8  ”Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”. Mai multe informații vin din Noul Testament în care este denumit Diavolul (ho diabolos), ori Belzebub. Alte expresii la adresa lui sunt stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30) sau domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2). Însuși Isus a fost ispitit de Satana (Matei 4:1, Marcu 1:13), luptă care s-a dus și mai departe ” Scopul expres al venirii lui Isus în lume a fost „să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8, Evrei 2:14)”. Conflictul cu Satana este unul grav, el este ca un leu (1 Petru 5:8), se preface în înger de lumină (2 Corinteni 11:14), iar creștinii sunt sfătuiți să poarte armura lui Dumnezeu pentru ca să i se poată împotrivi (Efeseni 6:11), iar Iacob ne spune să ne împotrivim și să fugim de el (Iacov 4:7). Pavel dă îndemnuri pentru a nu da prilej Diavolului, să fim credincioși lui Dumnezeu, fiindcă Satana dorește ”să aibă câștig de la noi ” (2 Corinteni 2:11). El se împotrivește lui Cristos și Evangheliei, l-a determinat pe Iuda să-l vândă pe Cristos, a ispitit pe primii creștini, iar ca și principiu general valabil rămâne 1Ioan 3:8: „Cine păcătuieşte este de la diavolul” și are o activitate intensă de împotrivire, de a face rău fizic și moral. Biblia ne asigură de faptul că puterea sa este una limitată de către Dumnezeu (Iov 1:12; 2:6; 1 Corinteni 10:13), iar în final va fi pedepsit în focul cel veșnic Apocalipsa 20:10  ”Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”. Satana este o realitate ostilă lui Dumnezeu și oamenilor dar deja a fost înfrânt la Cruce prin moartea și învierea lui Cristos, Coloseni 2:15  „A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce”, iar înfrângerea lui va fi definitivă la sfârșitul veacurilor. Dacă revenim la îngeri[17] știm că au fost creiați de Dumnezeu încă din primele momente ale creației, (Coloseni 1:16). Ei sunt ființe spirituale limitate care slujesc (Evrei 1:14), au putere și inteligență mult mai mult ca și oamenii (2 Pet. 2:11; Daniel 9:21-23), au conștiență de sine (Isaia.14:12-15) și autodeterminare. Sunt mai multe ranguri de îngeri : heruvimi, serafimi, arhangheli, si un mare număr de îngeri (Iuda 1:9, Ps. 80:1, Isaia.6:2; Ev. 12:22). Îngerii se împart în două mari categorii : 1. îngerii ce si-au păstrat vrednicia au rămas   in poziţia lor de  ascultare de Dumnezeu, sunt slujitorii lui Dumnezeu, lucrează pentru El (Dan.10:12-13), si vin in ajutorul sfinţilor (Evrei 1:14). La revenirea Domnului Isus, parousia ei il vor însoţi. (Mat. 25:31).   2. îngerii care nu   si-au părăsit poziția de sfințenie si l-au urmat pe Satan in răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu (Iuda 1:6, Apoc.12:4).  Satana[18] poartă o serie de nume ca Acuzatorul, Diavolul, Ispititorul, Cel rău, Belial, Ucigaș, Tatăl minciunii, Prințul acestei lumi, Conducătorul împărăției răului, Îngerul adâncului, Abadon sau Apolion, Șarpele cel Vechi (Apocalipsa 12:9). Creștinii sunt îndemnați să lupte împotriva lui, prin post și rugăciune, să rezistăm ispitelor și să fim antrenați în lucrul pentru Domnul. Isus Cristos se roagă pentru victoria credinței noastre. Dintre activitățile prezente lui Satan se poate aminti faptul că conduce o împărăție care se opune lui Dumnezeu, ține sub control lumea păcătoasă în prezent (1 Ioan 5:19, Apoc 12:9), produce suferințe oamenilor fizice și spirituale (Iov 2:7, Fapte 10:38), ispitește oamenii ca să păcătuiască (Matei 16:26), dorește închinare din partea lumii, persecută Biserica (Apoc 2.10), folosește puterea morții (Evrei 2:14-15). În viitor Satana va fi legat 1000 de ani, ulterior va fi liber în perioada Necazului cel Mare, și va da lui Antihrist puterea sa. În final el va fi biruit prin faptul că Dumnezeu are putere asupra lui ( Iov 2:1-6, Luca 22:31-32) victoria finală va fi la reîntoarcerea lui Cristos. ( Matei 25.31-41, Apoc 20:14). Altă cauză sunt a păcatului din lume sunt ADAM ȘI EVA.[19] Biblia ne spune despre Adam că a fost creat bara, (Geneza 1:27), de către Dumnezeu după chipul Său (şelem)   modelat din țărâna pământului yasar, (Geneza 2:7) și Geneza 2:7,…..” i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” – (nepes hayya).   ” Numele Adam (adam), în afară de faptul că este un nume propriu, are şi sensul de „omenire”. Adam a fost deosebit de celelalte viețuitoare prin nepes şi ruah, pentru faptul că a fost făcut după Chipul lui Dumnezeu, Ymago Dey și l-a făcut stăpân peste toate animalele. Dumnezeu l-a pus într-o grădină să o lucreze și să o păzească iar Adam a pus nume tuturor animalelor și păsărilor (Geneza 2:19-20). El era în părtășie cu Dumnezeu ”în răcoarea zilei”, până în momentul neascultării. Adam încă nu era afectat de păcat și ne este greu să ne imaginăm starea lui dinainte de cădere. Istoria curge mai departe și Dumnezeu îi dă lui Adam un ajutor potrivit pe femeie (Geneza 2:22). ”Adam a recunoscut această relaţie apropiată şi a declarat că ea ar trebui să fie numită „Femeie” (‘issa), deoarece a fost luată din om, (mino; cf. 1 Corinteni 11:8, ek) Om (bărbat) (’is) (Geneza 2:23)”. Adam primise interdicții de a nu mânca din rodul pomului, (Geneza 3:1-7) dar Satana prin șarpe ispitește pe Eva și prima pereche de oameni, ei mănâncă din pom ”ispita cunoașterii” și urmează CĂDEREA,   fiind blestemați şi alungaţi de Domnul (Geneza 3) și izgoniți de către Dumnezeu din grădina Eden. Parctic prima pereche de oameni erau înstrăinaţi şi în exil faţă de Dumnezeu. Geneza 5:5  ”Toate zilele pe care le-a trăit Adam, au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit”. Păcatul și moarte au trecut asupra tuturor oamenilor (Romani 5:12 și alte texte). Dumnezeu condamnă păcatul lui Adam în mod drastic oamenii astfel sunt blestemaţi şi aruncaţi din grădina Eden şi prezenţa lui Dumnezeu. Geneza 3:24  Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii. O bună întrebare este dacă Hitler, sau alți tirani ai omenirii ar fi fost nemuritori ? Pavel punctează starea de păcat al omenirii. Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit.”. Pavel vorbește despre al doilea Adam, Omul Cristos. În Geneza 3:15, Dumnezeu inițiază planul de mântuire care este o Protoevanghlie. Indiferent despre concepțiile despre lume, sau origine umanității, ea a avut un început și are o istorie. Pavel arată că de la început rasa umană este marcată de păcat iar omul este răspunzător pentru păcat care îi afectează viața nu numai lui ci și celorlalți din preajmă. Doctrina care se ocupă de păcat se numește Hamartologie.[20] Prin păcat se înțelege o culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, vină, vinovăție, în raport cu legea morală lui Dumnezeu, în gândire cugetare și acțiune (Ps.51:4; Evrei 9:7). Păcatul a intra în rasa umană prin Adam şi a afectat întreaga umanitate care a descins din Adam. Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, și are un caracter universal (Rom. 3:10-12). Păcatul include multe aspecte ca necurăție și vinovăție (Efes. 4:22). Pactul este în esența lui egoism pentru că omul a căutat să se înnalțe deasupra lui Dumnezeu Creatorul. (Rom 1:2; Gen.3:5-6). Ca şi   o altă sursă a păcatului în om[21] se pot aminti IDOLATRIA, o întoarcere a omului dinspre Dumnezeu spre el însuşi, iar ordinea de închinare se inversează fiind o pervertire în închinare. Din acest păcate rezultă şi alte păcate. În cadrul Legământului mozaic era mai uşor să te închini la idoli făcuţi de om, în faţa cărora omul se simţea mai puţin răspunzător, dar în spate acestor idoli se aflau de fapt forţe demonice. Mai mult deoarece se interzicea să faci un chip cioplit Exodul 20:4  „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul”, renunţând la închinarea monoteistă în favoare credinţei idolatre se dezvoltat o adevărată industriei de negoţ cu idoli făcuţi de mâini omeneşti.(vezi azi Biserica condusă de Piaţă –  https://www.rcrwebsite.com), pe când Domnul porunceşte în alt fel. Isaia 42:8  Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor.” Poporul evreu în cele mai multe perioade ale istorie au slujit Baalilor şi idolilor, (Judecători 3:7)   evreii nu ţin seama de voia lui Dumnezeu şi mânia lui Dumnezeu se abate asupra lor Ezechiel 44:12  „Pentru că i-au slujit înaintea idolilor lui, şi au făcut să cadă în păcat casa lui Israel, de aceea Îmi ridic mâna asupra lor, zice Domnul”. În Noul Testament avem răscoala argintarului Dimitrie, tot un aspect material. Pornind din Geneza 3:15, avem o dublă închinare permanentă în istorie, una adevărat şi una falsă. O altă sursă a păcatului este MÂNDRIA, care a stat la baza interdicţie puse de Dumnezeu primilor oameni, iar azi ne simţim și noi ofensaţi şi răniţi în amorul propriu când trebuie să ducem o viaţă sfântă în termenii lui Dumnezeu care presupune şi interdicţii cu privire la o viaţă păcătoasă. 1 Petru 4:2  „pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” Creştinul trebuie să se supună hotărârilor, decretelor, lui Dumnezeu şi învăţăturii creştine, a Domnului Isus Cristos şi a apostolilor şi principiilor Scripturii. Oamenii sunt în general necredincioşi, răzvrătiţi şi trufaşi dar „Domnul oştirilor a luat această hotărâre, ca să ruşineze mândria a tot ce străluceşte şi să smerească pe toţi cei mari ai pământului: (Isaia 23:9). Ca model de smerenie şi în contrast cu mândrie este Isus Cristos.  Filipeni 2:8  La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. În lista păcatelor din Galateni 5:19-21 găsim şi mândria „… închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide,…”. Mândria spirituală te face robul ei, este mai periculoasă se merge mai departe şi urmează cădere spirituală. Proverbe 16:18  ”mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înainte căderii”. Din cauza mândriei   a căzut Satana şi îngeri lui, Adam şi Eva şi fiecare om va cădea dacă nu se smereşte în faţa lui Dumnezeu. Un aspect important este LIBERTATEA UMANĂ, fiindcă Dumnezeu nu a creat roboţi ci fiinţe umane cu libertate de alegere, dar prin neascultare şi cădere omul a devenit o sursă a păcatului şi a răului din această lume şi din univers. Acest aspect poate fi legat de „taina nelegiuri” din 2 Teasolniceni 2:7, legată de îngerii căzuţi dar şi de oameni. Nu există o libertate absolută în dreptul fiinţei umane,   fie că eşti rob al păcatului (Romani 6:20), fie robi ai lui Dumnezeu. 1 Petru 2:16  ”Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu”, sau o poziţie în care credinciosul are un dublu statut, de om liber şi în acelaşi timp de rob al lui Dumnezeu. Deşi suntem liberi am moştenit o natură păcătoasă din Adam, omul fiind păcătos, chiar înainte de a comite păcate personale, dar prin Naştere din Nou devenim liberi faţă de păcat cu ajutorul Duhului Sfânt. Standardele sunt foarte înalte, Isus Cristos spune Matei 5:48  Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Ţinând cont de aceste lucruri şi de faptul că sfinţirea credinciosului este un proces,   Pavel descrie viaţa de creştin în termeni de luptă şi alergare 1 Timotei 6:12  ”Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat, şi pentru care ai făcut aceea frumoasă mărturisire înaintea multor Martori”. Deci am libertatea de a da curs sfinţiri în viaţa de credinţă cu ajutorul Duhului Sfânt, fiind totuşi rob al lui Cristos, sau de a respinge oferta de mântuire al lui Dumnezeu. Un alt aspect este NECREDINŢA, prin care omul îşi maifestă neîncredere, are rezerve faţă de Cuvântului lui Dumnezeu, fapt care îl costă pe om viaţa veşnică în blestem, moarte şi Iad. Mântuirea se obţine doar prin credinţa în Dumnezeu Romani 10:10  Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. Pavel ne atrage atenţia că „ramurile măslinului” au fost tăiate din pricina necredinţei lor, ca un avertisment pentru neamuri. Romani 11:20  Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngîmfa, deci, ci teme-te! sau cu privire la ţara promisă. Evrei 3:19  Vedem, deci, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor. Necredinţa este „fructul” prin care se atrage atenţia că oamenii nu sunt şi nu pot fi ca şi Dumnezeu. Astfel necredincioşii pun sub semnul întrebării adevărurile despre Dumnezeu, a voinţei Sale, adevărul şi autenticitatea Cuvântului Său. În momentul în care vorbim despre voinţa lui Dumnezeu avem două   aspecte. Voinţa Sa Povăţuitoare care îndeamnă omul la mântuire, apropo de libertatea umană, şi Voinţa Sa Hotărâtoare prin care Dumnezeu îi aduce lanurile la îndeplinire indiferent de voinţa omului. Orice lucru care pune stăpânire pe inima omului, şi îl înlocuieşte pe Dumnezeu este păcat. Păcatul şi neascultarea nu desfiinţează Suveranitatea lui Dumnezeu. Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. Omul are posibilitate de alegere indiferent de timpul istoric în care a trăit, zona geografică, cultura respectivă, state democratice sau totalitare, etc găsim în istorie oameni care au ales viaţa sau moartea veşnică. Legat de Osia şi   timpul său avem Neascultarea poporului evreu[22]. Referinţa pe care o facem este cu privire la ultima perioadă din Regatul de Nord, prin care evreii din pricina necredinţei în Dumnezeu, calcă Legământul Mozaic, ca şi pedeapsă Dumnezeu îl pedepseşte prin moarte şi exil. Israel era o naţiune care nu ducea lipsă de bunuri materiale, în mod curios cu cât se înmulţea   „roadele” cu atât mai multe se înmulţeau frumuseţea idolilor din viaţa şi religia evreilor. Prosperitatea a avut un efect invers şi a orbit poporul evreu, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu la idoli străini. De fapt Israel este o viţă neroditoare în plan spiritual erau egoişti şi aveau roadele păcatului. Nu exista loialitate faţă de tron, existau comploturi şi conspiratori în toate colţurile. În această situaţie poporul întrece   orice măsura păcatului. Osea 4:1-2, 7:1, Osea 9:15  „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici”. Astfel că poporul evreu în jurul unui tron însângerat, a căzut în anarhie, imoralitate şi idolatrie. Regatul de Nord, slăbit din cauza frământărilor interne era prins între Egipt şi Asiria încerca să facă alianţe cu una dintre puteri, iar din punct de vedere spiritual situaţia era şi mai gravă, poporul păcătuia prin închinarea în faţa unor viţei de aur la Dan şi Betel, puşi acolo de Ieroboam. Închinarea se practica la un Dumnezeu fals, iar lucrurile au degenerat și evreii l-au părăsit pe Iehova. Aşa s-a deschis uşa spre idolatrie, Astarteele şi Balilor care au întunecat inima poporului, ce a ajuns în ritualuri crude și imoralitate nerușinată ce a întrecut orice fel de limită, enumerând ”necinstea, crimele şi vărsări de sânge, hoţiile la drumul mare erau săvârşite   de tâlhari, şi de preoţi, iar imoralitate era practicată pe scară naţională, necinstea se practica în comerţ şi în justiţie, găsim idolatrie, beţie şi neobişnuitul „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”. Europa de astăzi, se întoarce de la Dumnezeu spre ateism şi păgânism sub diferite forme, fapt care afectează şi creştinismul. Poporul evreu doar credea că are o relaţie cu Dumnezeu prin identificarea naţiunii şi a faptului că era poporul ales, dar realitatea era alta. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi când Isus Cristos este Capul bisericii iar credincioşii trebuie să fie mădulare ale Trupului, dar din păcate avem scandalul eclesiologiei secolelor noastre în care avem papi, preafericiţi, bisericile tradiţionale şi cultele protestante şi neoprotestane, îşi asumă un rol de conducere care nu este a lor. Prin afirmaţia pe care o face Isus Ioan 15:5  Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic, le spune evreilor dar și nouă că nu pot ajunge la Tatăl decât prin El, realitate adevărată şi azi. Poporul evreu avea inima împărţită, erau nehotărâţi, şi dragostea lor pentru Dumnezeu s-a răcit. Închinarea lor în cadrul ceremoniilor religioasă era de suprafaţă, fragmentată,   iar după sărbători se întorceau din nou spre idoli străini. Era un sincretism religios între Dumnezeu şi păgânism, aspect prins şi în Noul Testament „căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. (Iacov 1:8). Pentru acest lucru Dumnezeu le promite pedeapsă. Acest lucru este valabil şi azi în cazul multor creştini, şi lideri care duc o viaţă duplicitară. O problemă gravă a fost că în Regatul de Nord nici un împărat nu a fost credincios lui Dumnezeu, iar poporul nu avea cum să fie mai bun decât preoţii puşi de Ieroboam, sau de către cei care îi conduceau, deşi exista o răspundere personală dincolo de una naţională, pentru că aveau Lege lui Moise. Poporul Israel[23] după încheierea Legământului mozaic de la Sinai a promis că o să lase conduşi de către Dumnezeu prin Moise şi Aron. Dar au început să decadă într-o lungă apostazie, şi au ajuns aşa de jos încât nu au mai acceptat să fie   conduşi nici măcar de un rege, perioada Judecătorilor fiind cea mai neagră perioadă moral/spirituală din istoria poporului evreu. Astfel ei s-au răsculat continuu împotriva lui Dumnezeu (teocraţie), împotriva lui Moise (prin care s-a dat Legea), împotriva lui Iosua care a fost conducător militar şi spiritual, împotriva judecătorilor, împotriva regilor, (a monarhie), o perioadă de anarhie cruntă, dar cu consecinţele de rigoare. Evreii[24] au dat vina pe alţii aşa cum facem şi noi de multe ori astăzi. În pofida avertismentelor poporul rămâne departe de Dumnezeu deşi judecata era foarte aproape. Timpul de atunci este caracterizat de către Domnul timp de o mare făţărnicie în care evreii spun cuvinte deşarte, jurăminte mincinoase, în viaţa lor. Azi avem situaţii în care se face un jurământ cu mâna pe Biblie, acest lucru fiind o blasfemie. ”Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău”. (Matei 5:37). Locuitorii din Samaria concurau invidioşi cu cei care trăiau în Bet- Aven, pentru frumuseţea idolilor păgâni, dorind să fie superiori uni altora. Preoţii tremura de frică că îşi vor pierde slava proprie, în timp ce Slava Domnului s-a depărtat de la ei „Ichabod”. Viţeii de aur vor fi duşi în Asiria de către împăratul Iareb, pentru valoarea lor în aur, Israel fiind dat de ruşine. Dumnezeu îi avertizează pe evreii din Nord că vor fi suprimaţi „ca o ţăpligă pe faţa apelor”. De asemenea şi locurile în care poporul Israel a păcătuit vor fi pedepsite, spinii şi mărăcinii le vor acoperii. Evreii a părăsit Calea Domnului Ghibea fiind un punct de reper al răului ( Judecători cap 19-20), un simbol al sexualităţii exagerate şi păcate senzuale. Acestea sunt păcate care persistă peste generaţii. Înţelegem că evreii din Regatul de Nord pe lângă păcatul idolatriei era foarte imoral. Dumnezeu atenţionează faptul că „se vor strînge popoare împotriva lor… cînd îi voi pedepsi pentru îndoita lor nelegiuire”. Poporul se bucura de recoltele bogate, dar Domnul va pune un jug şi vor fi forţaţi să facă lucruri care nu le place, pentru ca ei să caute pe Domnul. Osea 10:12  Sămănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să plouă mântuire. Aici vedem principii din Scriptură Galateni 6:7.8 „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Avem îndemn la neprihănire, pentru ca să plouă cu binecuvântări, secerişul se gândeşte în plan duhovnicesc, iar semănatul este tot în plan spiritual. În versetul 12 avem îndemnuri condiţionate, cu rezultate condiţionate, ne este arătata timpul „Este vremea să căutaţi pe Domnul”, care de fapt este un prezent continuu, iar mântuirea se primeşte tot prin Har.” Gomera rămâne tot necredincioasă dar „cele zece triburi din nord nu sunt părăsite definitiv deoarece Dumnezeu promite că va aduna ambele regate de nord şi sud sub aceeaşi căpetenie” Nu se poate trăi după standardele Diavolului şi să aşteptăm binecuvântări de la Dumnezeu.

5). EFECTE ALE PĂCATULUI. Făcând referire la versetul din Geneza 1:31 ”Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şase”, deducem că Satana şi îngeri lui au fost alungaţi din cer după acest moment. Efectele păcatului şi a răului din lume şi univers îşi au originea în SATANA, care s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu. Astfel ne întoarcem la agenţii speciali a lui Dumnezeu, identificaţi cu Îngerii răi[25]. Vedem că problema răului are un caracter universal[26] şi sau încercat diferite tipuri de soluţii ca respingerea Omnipotenţei lui Dumnezeu (Finitisml), modificare conceptului de bunătatea a lui Dumnezeu, sau negarea răului. De asemenea se încearcă rezolvarea problemei prin „teme ajutătoare” pe care le amintim doar, cum ar fi răul ca însoţitor al creării omului, o regîndire a conceptelor despre bine şi rău, un rău general ca rezultat al păcatului general, un rău specific ca rezultat al păcatului specific, şi chiar Dumnezeu ca o victimă a răului. Aceste teme ajutătoare nu rezolvă problema păcatului şi a răului din lume, ca rezultat al căderii lui Satan. În privinţa statutului demonilor nu se poate face un contrast între îngerii buni şi îngerii răi fiind așa de mult de diferiţi până la o extremă la care nu ne putem imagina. Demonii au fost odată îngeri buni, iar ei nu pot fi ignoraţi atunci când se discută problema păcatului şi a răului în raport cu Dumnezeu care este bun. Bultaman încearcă o demitizare a demonilor afirmând că aceştia vin doar din mitologie scoase din cultura vremii respective, (Persia). O altă variantă este depersonalizarea demonilor, iar cuvântul demonic este un epitet a unor structuri şi forţe sociale decât unor fiinţe persoanele (Paul Tillich). Bart face o antiteză între demoni şi îngeri, în care se afirmă ideea că îngerii şi demonii nu au nimic în comun. Dar problema care se ridică este negarea răului concret, real, moral şi spiritual care există. Atunci când facem referire a originea demonilor[27] ştim puţine lucruri despre ei, dar se poate afla atunci când se priveşte la caracterul „moral” între două tipuri de îngeri căzuţi. O categorie o avem în 2 Petru 2:4  „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată” şi 1:6  El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa, fiind identificaţi cu îngerii căzuţi care vor fi judecaţi. În cazul acesta se merge pe două ipoteze, un fiind îngeri legaţi în lanţuri la propriu, a doua este că   deşii sunt legaţi au totuşi, au libertate de mişcare pentru a face rău. O variantă categoric reală este că deşii nu putem şti cu precizie gradul lor de libertate, în lanţuri sau fără lanţuri, există un grad de libertate dar Dumnezeu a pus limite Satanei şi chiar însuşi Isus Cristos îl numeşte pe Satana conducător pe o perioadă determinată. Ioan 14:30 „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”. Diavolul se ridică împotriva lucrurilor pe care le face Dumnezeu şi Isus Cristos îl ispiteşte pe Isus Cristos, (Matei 4: 1-11) îi găsim activitatea în pilda neghinei (Matei 13:24-30), în momentul păcătuirii lui Iuda (Luca 22.3), de asemenea există relatări în Fapte 5:3, 1 Corinteni 7:5….2 Timotei 2:26). Satana s-a preschimbat din înger de lumină în înger de întuneric dar poate provoca iluzii. 2 Corinteni 11:14  Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Satana foloseşte unelte ca înșelare, amăgire, mistificare trișare, minciună, falsificare, denaturare, dezinformare, plăsmuire,   vicleșug, perfidie, prefăcătorie, etc şi poare să apară în postura de slujitor ai lui Dumnezeu (2 Cor 11.14-15), aspecte menţionate şi în   Apocalipsa 2:9, 20:8. De asemenea el nu vrea ca oamenii să vadă lumina Evangheliei Ioan 12:40  „Le-a orbit ochii, şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec,” se opune credincioşilor şi le împiedică slujirea (1Tes 2:18), producând chiar durei fizice în corpul uman. Găsim în Biblia oameni care de pe urma activităţilor demonilor au suferit boli ca muţenie (Marcu 9:17), orbire, surzenie, paralizie ( Fapte 8:7). Deşi puterea lui este mare, Dumnezeu o limitează, vedem cazul lui Iov, iar dacă credinciosul se împotriveşte Diavolul fuge (Iacov 4:7), dar nu prin puterea noastră ci prin puterea Duhului Sfânt Romani 8.26, 1 Corinteni 3:16  Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?. De asemenea avem cazuri de posedare demonic, sub formă de duhuri necurate sau duhuri rele (Fapte 19:12). În Marcu 5:2-4, găsim o persoană demonizată care are o putere neobişnuită, şi se produce un comportament distructiv faţă de sine însuşi (Matei 17:15, Marcu 5.5). Demonizarea are grade răutate. Matei 12:45  Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.” Isus Cristos a scos demonii din oameni prin poruncă (Marcu 1: 25, 9:25). Această putere asupra demonilor Isus o atribuie Duhului lui Dumnezeu ( Matei 12.28), sau degetul lui Dumnezeu (Luca 11:20). Pentru a scoate demoni ucenicii au nevoie de credinţă ( Matei 17:19-20). De asemenea este menţionată rugăciunea, sau participarea prin credinţă cu a treia persoană Marcu 9:24  Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrămi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Nici atunci şi nici astăzi oamenii nu sunt scutiţi de asaltul duhurilor necurate, sau posedare demonică. Pa da altă parte nu trebuie confundată o boală neapărat cu un rezultata al activităţii demonilor. Din nefericire astăzi lumea este mai mult interesată de demoni decât de Evanghelie şi caută rezolvarea problemelor de orice natură la forţele întunericului. Este necesar să facem precizarea faptului că deşii demonii au o putere mare ei lucrează și prin oameni şi vor să îi distrugă. „Mulţi oameni sunt legaţi de Satan prin ocultism şi spiritism, prin horoscoape, prin citirea în stele, vrăjitorii şi multe altele. In trecut era lucru obişnuit arderea vrăjitoarelor dar astăzi este la modă chemarea spiritelor”. Astfel reuşeşte Satan să-i ţină pe oameni în împărăţia întunericului[28]. Satana[29] şi îngeri lui nu se pot pocăi ei nu au primit acest Har. Se pune întrebarea dacă ? „Îngerii căzuți mai au vreo șansă înaintea Domnului?” „NU. Dacă Dumnezeu ar oferi 3 secunde, toți s-ar pocăi și ar fi primiți înapoi” Trei secunde ni se pare puţin „Dar în 3 secunde de har s-ar pocăi tot iadul!!!”, pentru că în cele trei secunde se poate spune „„Doamne iartă-mă că am păcătuit!”. Ei nu au această posibilitatea dar majoritatea oamenilor ratează un timp care ţine o viaţă de om „Și noi avem cel puțin 12-13 milioane de șanse!” pentru a striga Domnea Iartă-mă.” Dar mulţi nu fac acest lucru şi urmează consecinţa. Matei 25:41  Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Aşa ne întoarcem la ADAM ŞI EVA, făcuţi de Dumnezeu după Chipul şi asemănarea Sa, Ymago Dey aşezaţi în grădina Eden în care ispitiţi de Şarpe au păcătuit prin neascultare, şi au rezultat consecinţele păcatului[30]..” Urmează efectele păcatului care sunt moartea spirituală și fizică. Primul lucru este blestemul pe care Dumnezeu l-a aruncat asupra blestemat Şarpelui,   Adam şi Eva şi pământul (Geneza 3:11-19)   Efectele păcatului are repercusiuni în relaţia dintre Dumnezeu şi păcătos şi în relaţia cu semeni şi relaţia omului cu sine însuşi. Prin neascultare Adam şi Eva au intra în tabăra opusă lui Dumnezeu. Adam a avut doi fii, *Cain şi *Abel, iar după ce Cain l-a omorât pe Abel, Adam a avut un alt fiu, *Set, care să ia locul lui Abel (Geneza 4:25), oameni care a continuat lista descendenților credincioși lui Dumnezeu. După nașterea lui Set dam a trăit 800 de ani în total 930 de ani ” (Geneza 5:2-5) afirmaţie ce este în armonie cu LXX şi cu Pentateuhul Samaritean, acesta din urmă fiind în armonie cu MT cu privire la toate cele trei cifre)”. Păcatul lui Adam s-a răsfrânt asupra tuturor descendenţilor lui Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Umanitatea[31] a intrat în dizgraţie divină şi în loc să aibă încredere, dragoste, siguranţă, ele au fost înlocuite de frică şi evitarea prezenţei lui Dumnezeu şi au în final de a face cu mânia lui Dumnezeu, aspect care acopere întreaga pleiadă a formelor prin care omul supără pe Dumnezeu din toate locurile și timpurile. Romani 1:18  „mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor”. Prin natura lui Dumnezeu, care este sfânt nu este compatibilă cu păcatul şi îl respinge Apocalipsa 15:4  Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” O altă consecinţă a păcatului este vina, fiindcă omului i s-au dat porunci pe care nu le-a îndeplinit Geneza 1:28  Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”, iar mai departe Geneza 2:16  Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”, dar Adam și Eva nu ascultă, iar în final Dumnezeu trage la răspundere toată umanitatea. Romani 1:28  ”Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite”. Deşii majoritatea oamenilor acopere acest sentiment de vină, el există în conştiinţa omului şi omul va fi tras la răspundere. O altă consecinţă a păcatului este pedeapsa divină. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament erau aduse pentru vina păcatului şi au fost aduse în contul Jertfei lui Isus Cristos pentru ca evrei și noi să scăpăm de mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa este un rezultat al păcatului comis de om şi iertat de Dumnezeu prin Crucea lui Cristos. Păcatul a fost pedepsit pentru întreaga umanitate pe Cruce, dar noi trebuie să merge la Cruce pentru a primi iertare. Romani 3:25  ”Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu;”. Există o   relaţie cauză – efect între păcat şi pedeapsă. Galateni 6:7  ”Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce semenă omul, aceea va şi secera”. În credinţa creştină relaţia dintre păcat – pedeapsă poate fi ruptă prin pocăinţă şi mărturisirea păcatelor, iar omul primeşte iertarea prin pocăință la Crucea lui Cristos. O altă consecinţă a păcatului care afectează întreaga umanitate este moartea fizică Romani 5:12  ”De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Omul nu a fost crea ca să moară, dar moartea a venit în urma păcatului omului şi a blestemului lui Dumnezeu Geneza 3:19  În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Moartea fizică este o despărţire de această viaţă şi o separare veşnică de Dumnezeu, dacă nu există iertare şi împăcare. Moartea este ceva străin omului şi tuturor ne este frică de ea dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Unii dintre teologi văd în moarte doar separarea trupului de suflet, dar nu este de ajuns. În creaţie se afla posibilitatea unei vieţi eterne dar şi posibilitatea morţii eterne, iar Adam şi Eva au ales din păcate neascultarea de Dumnezeu, în consecinţa fiind moartea. Cristos deşi avea un trup ca şi noi deşi a murit în trup a fost înviat pentru că nu avea păcat şi este cea dintâi roadă a credincioşilor. 1 Corinteni 15:23  dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce Sunt ai lui Hristos. Moartea spirituală este diferită de moartea fizică şi este o formă a pedepsei care înseamnă separarea omului de Dumnezeu. Dacă omul nu se împăcă cu Dumnezeu, în această viaţă această separare va fi veşnică. Păcatul este o barieră în relaţia dintre om şi Dumnezeu iar plata păcatului este încetarea vieții pământești. Romani 6:23  Fiindcă plata păcatului este moartea….”. Un alt verset spune acelaşi lucru. Coloseni 2:13  Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El,…” fiind vorba de viață spirituală. Moartea eternă este cea mai groaznică formă de separare în care omul este despărţit de Dumnezeu o veşnicie, care înseamnă pedeapsă în focul etern denumit şi moartea doua. Când cineva ajunge în moartea fizică, mort faţă de Dumnezeu acesta va suporta moartea eternă, fiind un rezultat al morţii fizice şi spirituale.   Matei 25:41  ”Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!. Ioan ne spune că moartea nu are putere asupra credincioşilor. Apocalipsa 20:6  Fericiţi şi sfinţi Sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu……” De asemenea în Iadul de foc vor fi aruncaţi fiara şi prorocul mincinos, Apocalipsa 20:14  ”Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. 15  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc”. De aici nu mai există cale de întoarcere fiindcă păcatul este făcut împotriva lui Dumnezeu şi trebuie nimicit. Enumerăm mai departe câteva din consecinţe ale păcatului ca înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul şi altele. Păcatul are efecte şi consecinţe în relaţii cu semenii cum ar fi competiţia, incapacitatea de a simţi unii cu alţii, respingerea autorităţii, incapacitatea de a iubi alte persoane etc. Omul care trăieşte în păcat calcă poruncile lui Dumnezeu. Matei 22:39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relaţia omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semeni lui. Această stare omul nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos. POPORUL ISRAEL[32]. De remarcat faptul că poporul Israel a călcat în repetate ori legământul mozaic făcut cu Dumnezeu la Sinai şi ca urmare urma să fie pedepsit. Profeţii mari ca şi profeţii mici ca Osea şi s-au ridicat împotriva corupţiei morale, politice şi spirituale ale poporului şi împăraţilor şi avertiza poporul cu la pedeapsa care urma să vină. Osea 6:1   „Veniţi, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile.” Prin căsătoria cu Gomera Osea trăieşte aceeaşi experienţă ”identică”, dar la nivel uman, prin care a trecut Dumnezeu cu Israelul, astfel profetul ştie cum este când cineva este necredincios şi se desparte de el. Osea şi Gomera au trei copii „Izreel (un fiu) nume care înseamnă „Dumnezeu vă va împrăştia” – Dumnezeu va răzbuna sângele lui Izreel. Lo-Ruhama (o fiică) nume care înseamnă „fără milă” – Dumnezeu nu va mai arăta milă casei lui Israel. Lo-Ami (un fiu) nume care înseamnă „nu este poporul meu” – Israelul era numit „poporul Meu”. În acel moment Dumnezeu repudiase regatul de Nord, dar încă nu şi pe cel de Sud”. Acuzaţia de fond adusă este idolatria Osea 4:17 „ Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!”, fiind acuzată de adulter. Aplicaţia este şi în dreptul fiecărui credincios de atunci și de astăzi. Biserica este mireasa lui Cristos şi există aşteptări de la Ea, 2 Corinteni 11:2  Căci Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Israel sufere de uscăciune spirituală, este o naţiune necredincioasă, este îngâmfată, dispreţuieşte Cuvântul lui Dumnezeu, are răutate în inimă, şi urmăreşte o „slavă trecătoare”. De asemenea suferă de păcatul beţiei şi de poftele firi pământeşti fiind acuzat de adulter spiritual. Este nestatornic, practică o închinare   superficială aspecte întâlnite şi în creştinism. În Apocalipsa este descrisă o situaţie cumplită a unei Biserici în care crezi că eşti ok dar te înşeli amarnic. Apocalipsa 3:14  ”Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i 15  „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! 16  Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. 17  Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, 18  te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur ….„. Oare câte din bisericile de astăzi nu au o situație asemănătoare cu Biserica din Laodicea? Dumnezeu îi cere lui Osea să încalce Legea mozaică prin căsătoria cu Gomera[33], contrar legilor stipulate în Decalog,   cu privire la despărţire şi recăsătorire Levitic 20:10 –„Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu moartea” aspect reglementat şi în Noul Testament 1 Corinteni 6:16 „ Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”. În versetele 4 şi 5 din Osea cap 2 poporul Israel este iertat deşi s-a purtat ca şi o prostituată[34]. În timpul de azi de azi prostituţie spirituală este ca şi e timpul lui Osea şi „Cel mai mare păcat dintre toate este să uiţi de Dumnezeu”. Poporul Israel se desprinde de linia davidică, iar iudeii mai târziu l-au respins pe Isus Cristos ca şi Rege. Ei rămân fără căpetenie, fără jertfe (Templul a fost distrus de Titus în anii 70 d, Cr, fără chip de idol (imagine), fără efod purtat de Marele Preot, fără terafimi. La vremea potrivită „poporul evreu se va reîntoarce în ţară şi Îl va căuta pe Domnul Dumnezeu”. De asemenea cuvântul „după aceea” se referă la zilele de pe urmă ale lui Israel când biserica va fi fost luată de pe pământ”. Poporul Israel comite fărădelege, este imoral, ignorant faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi idolatru. El calcă cele 10 porunci, iar judecata se va abate asupra ţării. Şi astăzi avem un adevăr. „Fie Biblia vă va depărta de păcat, fie păcatul vă va depărta de Biblie.”. Poporul se preface că întoarce la Domnul   dar nu o face și este judecat pentru faptele lui. Deşi parcă Dumnezeu ezită în aplicarea pedepsei totuşi o o aplică. Osea 6:5  De aceea îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele, şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina!. Pe Dumnezeu îl interesează ai mult o relaţie dintre El şi popor decât manifestările religioase Osea 9:5  Ce veţi face în zilele de praznic, la sărbătorilor Domnului? „Aflăm din scrierea lui Osea care sunt raţiunile pentru care Dumnezeu judecă naţiunile care, mai devreme sau mai târziu, îşi vor primi toate pedeapsa”. Poporul practică hoţia,   şi cade în propria cursă, este lipsit de evlavie. Are dorinţe păcătoase, rugăciunea este absentă, inima este plină de pofte rele, şi nepricepere spirituală fiindcă nu cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, iar jertfele lor nu sunt primite. De asemenea nu vor intra în Cannan în ţara promisă fiind duşi în robie de asirieni. Prorocul este acuzată de nebunie deşi au un timp al cercetării Osea 9:7  ”Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii: Israel va vedea singur dacă proorocul este nebun sau dacă omul însuflat aiurează. Şi aceasta din pricina mărimii nelegiurilor şi răzvrătirilor tale”. Aceste păcate vor avea efect peste generaţii, atitudine pe care o găsim mai târziu la acelaşi popor care l-a respins pe Cristos Matei 27:25  Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” Israel practică o religie falsă, o nădejde deşartă, nu este împlinită prin bogăţii materiale, care sunt o deşertăciune. Decăderea morală şi spirituală atrage mânia lui Dumnezeu. Osea 13:16  Samaria este pedepsită, pentru că s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului ei. Vor cădea ucişi de sabie; pruncii lor vor fi zdrobiţi, şi vor spinteca pântecele femeilor lor însărcinate. În creştinism[35] situaţia nu este deloc mai bună cu mici excepţii. „Amvoanele preferă să evite asemenea subiecte unul dintre motive fiind acela că rareori este studiată cartea Osea” De asemenea cu privire la pastori găsim situaţia în care „Sunt mulţi pastori care se străduiesc să fie „băieţi de treabă”. Un om se lăuda odată în legătură cu pastorul lui: „ştii, pastorul meu vine şi joacă fotbal cu noi”…….dar mai târziu   „Şi după ce jucăm o partidă vine cu noi la bar şi bem ceva împreună. E ca noi, ştii!? Îmi place de el”. Mă întreb ce părere o fi având Dumnezeu despre acest pastor: „Aşa oameni, aşa preot: îi voi pedepsi pentru căile lor şi le voi răsplăti faptele”, spune Dumnezeu. Există multe aspecte contemporane din care amintim câteva. „În zilele noastre asistăm la pervertirea tuturor valorilor bune pe care naţiunea noastră le-a avut vreodată iar în ceea ce a mai rămas s-a instaurat putreziciunea. Starea noastră este vrednică de toată mila. (Osea 5:13) Soluţia depinde de noi de fiecare. „Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul”. Aceasta este modalitatea de rezolvare la oricare dintre problemele vieţii să-l înțelegem şi pricepem pe Domnul. Apostolul Pavel, chiar când a ajuns la sfârşitul vieţii sale, avea următoarea ambiţie: Filipeni 3:10 „ Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;”. Din păcate azi   se aud slogane de tipul, NU VERM RELIGIE. „Afară cu religia” iar eu completez: „În regulă, hai s-o dăm afară! Dar nu este suficient! Trebuie să pui ceva în loc! Ce-ar fi să-L invităm pe Domnul Isus Hristos, Lumina Lumii să o înlocuiască”. De asemenea surogatele nu sunt de nici un folos „Dumnezeu nu doreşte altceva decât să cunoşti Cuvântul Lui şi astfel în viaţa ta şi-n inima ta să-şi facă simţită prezenţa mila. Să nu-ţi închipui că participarea la una dintre agapele bisericeşti poate în vreun fel să înlocuiască ceremonia frângerii pâinii sau hrana pe care în mod normal şi-o administrează fiecare credincios din Cuvântul Domnului. Nici o biserică nu are cum să înlocuiască studiul Cuvântului lui Dumnezeu”. Altarele ca loc de închinare şi iertare a păcatelor, au devenit un prilej de păcătuire pentru Israel iar religia din binecuvântare s-a transformat în blestem. Profeţii falşi au înşelat poporul iar poporul va ajunge ca o vie fără rod aspect prins în toate timpurile şi în Noul Testament. Ioan 15:2  Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă. Poporul este orbit de „bogăţie”, ţara arătă „bine”, dar totul este mai mult decât trecător şi este anunţată captivitatea asiriană Osea 10:6  ”Da, el însuşi va fi dus în Asiria, ca dar împăratului Iareb. Ruşinea va cuprinde pe Efraim, şi lui Israel îi va fi ruşine de planurile sale”. Cu ajutorul bogăţiilor poporul crede că poate cumpăra pacea, dar nu se poate şi avem posibilitatea de a face referire şi la ţările bogate din sec XXI care cred tot aşa, ele fiind judecate nu pentru bogăţii ci pentru necredinţa în Dumnezeu. Situaţia[36] este mai mult decât deplorabilă, poporul nu are un punct etic de referinţă. Din pricina multor păcate este anunţată pedeapsa, Israel fiind dus în robia asiriană, numărul bărbaţilor va fi redus în mod brutal, violent, gloria fiind schimbată în urâciune. Israel se fălea că nu are nevoie de rege, de fapt ei s-au opus oricărei forme de guvernare începând cu Dumnezeu, de la Moise, Iosua, judecătorilor, şi monarhiei, pe care tot ei o ceruseră, făcând jurăminte fără nici o valoare. Judecata lui Dumnezeu va acoperii ţara Osea 10:4  Ei rostesc vorbe deşerte, jurăminte mincinoase, când încheie un legământ: de aceea, pedeapsa va încolţi ca o buruiană otrăvitoare din brazdele câmpiei!. Pe Israel îl va interesa mai mult viţeii de aur şi Dumnezeu reacţionează. Osea 10:10  Îi voi pedepsi când voi vrea, şi se vor strânge popoare împotriva lor, când îi voi pedepsi pentru îndoita lor nelegiuire!. Fiindcă poporul persista în fărădelege Dumnezeu avertizează. Osea 13:15  Oricît de roditor ar fi Efraim în mijlocul fraţilor săi, tot va veni vântul de răsărit, se va stîrni din pustie un vânt al Domnului, îi va usca izvoarele, şi-i va seca fântânile: va jefui vistieria de toate vasele ei de preţ. Deşii Israel s-a îndepărtata de Dumnezeu dragostea lui Dumnezeu va triumfa Osea 14:8  Ce mai are Efraim a face cu idolii? Îl voi asculta şi-l voi privi, voi fi pentru el ca un chiparos verde: de la Mine îţi vei primi rodul. Din păcate Iuda urmează în fărădelege pe Israel şi va mai rezista un timp până când va fi dus în robia babiloniană. Aceste aspect al păcatului versus pocăinţă este valabil în toate timpurile „Orice păcătos se poate întoarce la Domnul. El va fi totdeauna primit pentru că Dumnezeu îl iubeşte”. 2 Petru 3:9  Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Din această stare a poporului Israel care a făcut cu Dumnezeu un Legământ mozaic pe care l-a călcat, va fi restaurat nu numai el ci toate naţiunile lumii în Sângele lui de Cristos fiind vorba de Noul Legământ.

6). IERTAREA ŞI ÎMPĂCARE. Preţul pentru iertarea omului şi împăcarea lui cu Dumnezeu a fost infinit de mare şi ne arată grozăvia   păcatului. Isus Cristos[37] este o Persoană din Trinitate (Ioan 1:1),   fiind din veşnicie egal în esenţă cu Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt. (Mat. 28:19; Fil 2:6). Prin întrupare și prin naşterea din Fecioară S-a făcut om (Luca 1:26-38) fiind pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp), păstrând în același timp cele două naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Ca divinitate nu putea să moară, iar pentru ca moartea să aibă putere asupra lui a trebuit să devină om. „Ambele naturi au fost absolut esenţiale in personalitatea  Domnului Isus. Ca om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita” şi universală.  A fost ispitit de Satana dar nu a putut să păcătuiască (Evrei 4:15; Iacov 1:13).  Prin Întrupare Isus Cristos şi-a păstrat caracterul divin, dar a renunţat deliberat la folosirea atributelor divine (Fil. 2:6-8) şi s-a supus voinţei Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Prin Moartea Lui a făcut o jertfă de ispăşire pentru păcatul oamenilor (1Ioan1:2), moartea Lui a fost ceva real şi a complectata lucrarea de ispăşire (Ioan 19:30), ce era în planul lui Dumnezeu (Fapte 2:23), cu valoare ce nu se poate măsura. Astfel Moartea lui Cristos este răscumpărătoare (Matei 20:28),  ispăşitoare (1Ioan 2:2), de împăcare (2 Cor. 5:18)  şi înlocuitoare (Isaia. 53:6). În acest fel răscumpărarea este universală şi suficientă (1 Evrei 2:9). Isus a înviata treia zi din morţi, (Luca 24:39), astfel a fost validat sacrificiul pentru păcat şi este nădejdea credinciosului în înviere de   apoi. „Invierea este un act al Trinității (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18)”. Învierea   este cea dintâi roadă a   credincioşilor (1Cor.15:23), dă valoare predicării, credinţei şi mântuirii (1 Cor.15:14-17). Isus Cristos s-a înălţat la cer, stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere în calitate de Rege peste Împărăţia Cerurilor, Mare Preot (Evrei 4:14-16), Avocat (1 Ioan 2:1), şi Mijlocitor (Evrei 4:15, 7:25). El urmează să revină a doua oară parousia, să-şi ia Biserica şi să stabilească Împărăţia Sa (Apoc. 19:11). ISPĂŞIREA[38]. Termenul de ispăşire apare în Vechiul Testament, krp, iar în Noul Testament apare o singură dată ca  katallage (care este tradus mai bine prin ”împăcare” sau „reconciliere”, legat de lucrarea lui Isus Cristos care rezolvă păcatul şi aduce omul într-o relaţie bună cu Dumnezeu. Necesitatea ispăşirii a fost determinată de gravitatea şi universalitatea păcatului şi incapacitatea omului de a rezolva această problemă. „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalmul 14:3), iar Pavel afirmă „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Gravitatea păcatului ne arată repulsia lui Dumnezeu faţă de păcat „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea” (Habacuc 1:13). Păcatul desparte omul de Dumnezeu (Isaia 59:1-2; Proverbe 15:29), Există păcate care nu se iartă, de exemplu păcatul cu voia, păcatul care nu se iartă şi Hula împotriva Duhului Sfânt, iar înainte ca oamenii să fie mântuiţi oamenii erau duşmani ai lui Dumnezeu. Coloseni 1:21 „ … străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, …”, ori pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu rămâne o aşteptare  groaznică,  cumplită, înspăimântătoare, a judecăţii lui Dumnezeu (Evrei 10:27). În Vechiul Testament oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu datorită păcatului, aveau nevoie de o cale de reabilitare care se obţinea prin Jertfe de animale, prin sânge „Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre” (Levitic 17:11). Animalele erau victime, trebuiau să fie fără cusur fapt care ne arată necesitatea perfecţiuni. Ispăşirea nu are un preţ mic şi arată faptul că păcatul este o datorie care trebuie plătită. Moartea animalului în cauză era   cu caracter   de înlocuire, substituție.   Există cazuri deosebite care ne indică moartea unor oameni ca şi cale de „ispăşire” (Exod 32:30-32) în care Dumnezeu face acţiunea. Moise încearcă să facă ispăşire pentru păcatul poporului şi pentru acest scop îi cere lui Dumnezeu să-i şteargă numele din cartea în care este scris. Fineas[39] a făcut o ispăşire prin omorârea câtorva oameni care au păcătuit (Numeri 25:6-8,13).” Există şi alte pasaje în Vechiul Testament în care se recunoaşte că plata pentru păcat este moartea Ezechiel 18:20  „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.” În cartea Evrei se face legătura şi se rezumă ideea de ispăşire. Evrei 9:22  Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare. În Noul Testament sistemul sacrifical al jertfelor, nu a înlăturat păcatele „abaterile făptuite sub legământul dintâi” ci au fost împlinite şi rezolvarea lor era doar prin Moartea lui Cristos. Evrei 9:15  Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită. Crucea este un element central al Noului Testament şi în Biblie. Scriitorii Noului Testament arată diferite aspecte ale Ispăşirii unii aprofundînd mai mult decât alţii. Astfel ne este arătată dragostea lui Dumnezeu pentru oameni care se realizează prin Fiul lui Dumnezeu, ispăşirea ne revelează atât dragostea Tatălui, Romani 5:8  Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi, cât” şi a Fiului. Marcu 8:31  „Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învieze. Ambele aspecte sun prezente a suferinței ne sunt prezentate și în Grădina Ghestimane. Matei 26:42  S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” Tot aşa citim în cartea Evrei faptul că Isus Cristos a gustat moartea în locul nostru (Evrei 2:9). Un aspect important este acela de jertfă al morţii lui Cristos,   este o moarte pentru păcat. Romani 4:25  „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre,…..”. Sângele Său a fost vărsat pentru iertarea păcatelor Matei 26:28  căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. „El „a făcut curăţirea păcatelor” (Evrei 1:3).” 1 Petru 2:24  „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”, făcând ispăşire pentru păcatele noastre. 1 Ioan 2:2  „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. Isus Cristos a fost Mielul fără cusur înjunghiat pe Altar pe Cruce. Ioan 1:29  „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Jertfa Sângele Lui a fost „sângele Legământului” (Marcu 14:24),” iar Cina Domnului este strâns legată de Jertfa lui Cristos. El este paştele nostru care ne scoate din robia păcatului. 1 Corinteni 5:7: „Căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit„. Terminologia folosită scoate în evidenţă ce a făcut Isus Cristos pentru umanitate,   El a muri în locul nostru.   Romani 5:10  „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când Suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui şi 1 Ioan 2:2  ”El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” Şi în Vechiul Testament Cristos este prezentat ca și Robul Domnului sufere. „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5…). „Agonia lui Cristos în Ghetsimani indică acelaşi lucru” de asemenea apostolul Pavel spune „pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat, pentru noi” (2 Corinteni 5:21) În momentul când Isus este pe Cruce se identifică cu păcatul întregii omeniri și pentru moment El se desparte de Tatăl. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M- ai părăsit?” (Marcu 15:34). La fel „ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13). Crucea ne arată faptul că Dumnezeu este drept şi justifică pe credincioşi prin Jertfa lui Cristos 1 Petru 2:24  El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. Deci „ideea că Isus Cristos a purtat păcatul nostru înseamnă că El a purtat pedeapsa noastră”. Argumentul este afirmat şi în epistola lui Timotei , „potrivit căreia Cristos S-a dat pe Sine Însuşi ca „preţ de răscumpărare pentru toţi” (1Timotei 2:6) „Termenul  antilytron, tradus „preţ de răscumpărare” este un termen compus care înseamnă „înlocuitor de răscumpărare„. Alte aspecte care derivă din Ispăşirea lui Cristos, sun faptul că nu mai suntem robi ai păcatului (Romani 6:17), suntem liberi în Cristos (Romani 6: 22). Aspecte pozitive ale Ispăşirii lui Cristos „sunt răscumpărarea, împăcarea, justificarea, adoptarea şi Jertfa lui Cristos”, El este Mare Preot, cu o valabilitate permanentă, pentru că a rezolvat în mod  absolut, nemărginit şi pe deplin problema păcatului. Isus Cristos a învins păcatul prin Cruce. Acesta este un act divin şi măreţ al Trinităţii. Omul nu poate pricepe profunzimea lucrării divine, dar înţelegem suficient pentru mântuirea noastră. Deşi Ispăşirea reprezintă un eveniment negativ „jertfa de Sine a lui Cristos în înlăturarea păcatului”, pentru umanitate a avut un aspect pozitiv, El ne deschide calea spre o viaţă nouă în Cristos. RĂSTIGNIREA LUI CRISTOS [40] Ioan 19:17-37. Isus Cristos a coborât din Slava cerului a suportat păcatul nostru şi Mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra Fiului. Îl vedem pe Isus, În versetul 17,   cum îşi duce Crucea, la Golgota şi este răstignit între doi tâlhari în contrast aparent cu ce spune în ultima carte din Biblie. Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. Aici vedem condamnarea nedreptăţi, suferinţa lui Cristos şi împlinirea profeţiei din   Psalmul 94 : 20-21“Te vor pune cei răi să şezi pe scaunul lor de domnie, ei care pregătesc nenorocirea la adăpostul legii? Ei se strâng împotriva vieţii celui neprihănit, şi osândesc sânge nevinovat.”. Apostolul Ioan nu intră în scena răstignirii cu detalii, dar menţionează locul răstignirii numit dealul Căpăţâni. Jertfa de Ispăşire era adusă în afara taberei într-un loc curat (Lev. 4:12), Isus Cristos fiind dus în afara cetăţii. Ioan foloseşte tipurile din Vechiul Testament, iar în cartea Evrei este menţionat şi acest fapt. Evrei 13:12  De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Pilat dă un   ordin şi scrie pe Cruce „Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor” în trei limbi de circulaţie internaţională, evreieşte, latineşte şi greceşte, iudeii au comentat nefavorabil ce a fost scris, dar Pilat, personaj secundar, nu mai schimbă nimic. Inscripţia era scrisă în limba ebraică, limba religiilor evreilor, în greacă care era o limbă a culturii şi în latină, limba oficială a imperiului, astfel Vestea Bună a fost predicată lumii. Ostaşii după ce au răstignit pe Cristos au tras la sorţi pentru haina Lui împlinind profeţia din Psalmul 22:18. Nici unu dintre evanghelişti nu descrie în detaliu moartea lui Cristos, fiindcă pe Cruce pentru că se efectua o „tranzacţie” între Tată şi Fiu, mânia lui Dumnezeu s-a revărsat asupra Fiului fiind vorba despre ispăşirea păcatelor lumii, de aceea s-a produs întunericul şi nu era un spectacol pentru pământeni. O imagine a suferinţei o avem în Isaia 53 ” îţi întorceai faţa de la El”. Nu avem cum să percepem cu adevărat ce s-a întâmplat atunci, când   hăul păcatului era pus în contrast cu sfinţenia lui Dumnezeu, dar ştim că avem iertare doar prin moartea lui Isus pe Cruce. La Calvar erau câteva femei şi ucenicul Ioan, iar Isus încredinţează pe Maria ucenicului preaiubit. „Apoi, a zis ucenicului: ,,Iată mama ta!„ Şi, din ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasă”. Isus i se adresează Mariei cu numele de „femeie”, relaţia dintre Isus şi Maria se schimbă şi sufere modificări. Isus Cristos a murit pentru toţi oamenii, inclusiv pentru Maria, mama Lui, care trebuie să vină la Cristos prin credinţă ca orice credincios. Nu subestimăm rolul Mariei la Întruparea lui Isus, dar nici nu trebuie să supradimensionăm acest rol prin învăţături omeneşti aşa cum fac bisericile tradiţionale. După Învierea lui Isus o găsim pe Maria alături de ucenicii lui Cristos. Faptele Apostolilor 1:14  Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile, şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui. Isus Cristos a suferit una dintre ele mai cumplite morţi pe Cruce, cunoştea viitorul „Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit” şi a rostit cuvintele „Mi-e sete.” Aici observăm Omniştienţa lui Isus şi umanitatea Sa. El şi-a îndeplinit lucrarea dată de către Tatăl. Ioan 17:4  Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Ostaşii vor să-i de oţet dar….. Ioan 19:30  Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul. Sunt în Vechiul Testament[41] capitole care se referă la răstignire „Psalmul 22, Geneza 22, Isaia 53, Levitic 16”, iar în momentul răstignirii lui Cristos s-au împlinit 28 de profeţii. În momentul în care Isus rosteşte cuvintele lucrarea Sa de Ispăşire s-a încheiat (Ioan 17:4). Ziua de Sabat era o zi de închinare şi Odihnă, evreii se „pregătea pentru acea zi”, iar „mare-Iudeii au rugat pe Pilat să zdrobească fluierile picioarelor celor răstigniţi, şi să fie luaţi de pe cruce.” Ostaşii au executat ordinul dar când au ajuns la Isus au constata că era mort. Pentru a se convinge „unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sînge şi apă. Astfel s-a împlinit profeţia “Toate oasele i le păzeşte, ca nici unul din ele să nu i se sfărâme” (Psalmul 34:20). La a doua venire a lui Cristos PAROUSIA, oamenii vor vedea răul făcut. Apocalipsa 1:7  Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin. Pavel dă o definiţie Evangheliei „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:3-4) Acesta este esenţa învăţăturii creştine, mântuirea se bazează pe relaţia noastră mântuitoare cu Isus Cristos. SEMNIFICAŢIA SÂNGELUI LUI SRISTOS[42]. Sintagma este folosită ca redare a morţi ca Jertfă de Ispăşire a lucrării a lucrării lui Cristos. Este o realitate fizică El a sângerat pe Cruce iar Sângele Lui are puterea de a ierta păcatele unui număr infinit de oameni din toate timpurile. Realitatea sângelui[43] ca mijloc de curăţire îşi are sursa în Legea mozaică, odată pe an marele preot intra în Sfânta Sfintelor şi făcea ispăşirea pentru popor fiindcă în alt mod nu există iertare „Și, după Lege, aproape totul este curățit cu sânge; și fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9.22). Dar Legea era   limitată , trebuia adusă în mod repetat şi se aplica pe moment doar poporului evreu. Ea prefigura Jertfa de Ispăşire făcută de Cristos care are un caracter permanent „o dată pentru totdeauna”. (Romani 6:10).   Sângele lui Cristos semnifică temelia Noului Legământ Luca 22:20  Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” folosit în cadrul Cinei Domnului. Sângele lui Cristos a fost dat de bună voi spre deosebire de sângele animalelor care erau victime, şi jertfele se repetau, pe când Sângele lui Cristos era Jertfa perfectă 1 Petru 1:18  căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Prin acest fapt oameni au primit o răscumpărare continuă şi permanentă.  Evrei 9:12  şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea Sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. De asemenea Sângele lui Cristos ne răscumpără de pedeapsa veşnică şi ne va curăţa cugetul de faptele firii pentru a sluji pe Dumnezeu (Evrei 9.14). Prin Sângele lui Cristos suntem oameni noi 2 Corinteni 5:17  Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. El şi-a îndeplinit mandatul soteorologic Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. (Ioan 17:4) Fiind liberi faţă de păcat avem posibilitate   să-l glorifică pe Dumnezeu şi să vestim lucrările Sale minunate 1 Petru 2:9 „ Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunatăPĂRTĂȘIA CREDINCIOȘILOR[44]. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. (Ioan 1:7). În Noul Testament cuvântul părtăşie, gr „koin, koinonos, lat, communis, tradus prin diferite versiuni are ca şi înţeles „comuniune, părtăşie, a împărţi, contribuţie, comun etc”. În final prin din punct de vedere gramatical avem trei forme a avea parte, a participa şi a împărtăşi[45]. Ele sunt folosite în lumea creştină şi în lucrare ca parteneri sau asociaţi 2 Corinteni 8:23  Astfel, fie având în vedere pe Tit, care este părtaşul şi tovarăşul meu de lucru în mijlocul vostru; fie având în vedere pe fraţii noştri, care Sunt trimeşii Bisericilor şi fala lui Hristos. Aspectul se referă şi la mediul social sau afaceri pământeşti, (Luca 5:10) şi la suferinţa pentru Cristos Evrei 10:33  ”pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în mijlocul ocărilor şi necazurilor, şi pe de alta, v-aţi făcut părtaşi cu aceia care aveau aceeaşi soartă ca voi, sau aspecte în închinare ( fapte 14.15) ori martirizare (Matei 23:37), sau adevăruri spirituale comune între credincioşi (Filipeni 1:7; 1 Petru 5:1) şi chiar  avantaje binefacere, aspecte folositoare din punct de vedere soteorologic. Romani 11:7  „Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi”. Părtăşia cu Isus Cristos este cea mai importantă 1 Corinteni 10:16  “Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pânea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?”. Părtăşia se realizează prin Duhul Sfânt (Galateni 5:16). Un alt cuvânt este a participa la o acţiune utilizând cuvântul koinonia se găseşte în diferite aspecte, ca dărnicie sau generozitate, 2 Corinteni 9:13  „Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos, şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi”. Alte acţiuni asociate sunt, bunuri în comun, strângerea de ajutoare, iar cuvântul în ebraică este habura, care se referă la societatea religioasă (Anderson Scott), iar J. Jeremias afirmă faptul că există referinţă la practica religioasă a primilor creştini Fapte 2. Al treilea aspect este cuvântul a împărtăşi koinonia, folosit pentru a indica practica Bisericii Primare Fapte 2:42  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni (Galateni 2:9, 1 Ioan 1:3). Părtăşia cu Sfânta Treime este un privilegiu pentru credincios (Romani 12:1), care va beneficia de binecuvântări spirituale. 1Corinteni 1:9  “Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. Este necesar să face precizarea faptului că a avea părtăşie cu Sfânta Treime nu înseamnă că facem parte din Ea. Cel mai important aspect este   părtăşia cu Isus Cristos care a fost Om şi Dumnezeu în acelaşi timp şi realizează comuniunea dintre oameni şi Dumnezeu. Ioan 20:17  „ ….. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”. Noi vom fi moştenitori împreună cu El, dar în acelaşi timp Cristos este Rege, având calitatea de supuşi dar şi de preoţi. „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5). Victoria supra păcatului este realizată de El, iar biruinţa noastră va numai prin Cristos. Romani 8:37  Totuşi în toate aceste lucruri noi Suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Alte aspecte sunt slava viitoare împreună cu Cristos, plinătatea în Cristos, El a Înviat, iar noi suntem şi vom fi înviaţi din morţi şi vom sta în locurile preaînalte. Evrei 1.3. “El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,”. Am fost aleşi prin El înainte de facerea lumii pentru că El a fost ales în planul lui Dumnezeu tot înainte de întemeierea acestei lumi. Luca 23:35  Norodul stătea acolo şi privea. Fruntaşii îşi băteau joc de Isus, şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine însuşi, dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” Dincolo de înţelegerea noastră Cristos este Capul Bisericii, noi suntem mădulare în trupul lui Cristos fiind împliniţi doar în El. Efeseni 1:23  “care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi”. De asemenea suntem părtaşi la gloria lui Cristos prin suferinţele Lui. Filipeni 2:8  „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. Este important să remarcăm faptul că avem părtăşie cu o Persoană care din dragoste pentru noi s-a Întrupat, a devenit om şi a mântuit umanitatea „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29) şi Ioan 1: 14 „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Dragostea este un atribut divin al lui Dumnezeu şi a Fiului, care trebuie să fie în credincioşi pentru ca părtăşia să se poată realiza. David are o dorinţă. Psalmi 27:4  “Un lucru cer de la Domnul, şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui”, aspect care se poate realiza şi în vieţile noastre doar prin Cristos “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5).

7). CONCLUZII. În momentul în care am abordat cauzele şi efectele păcatului, punctul de pornire a fost în cer când Satan s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu dorind să fie ca şi Dumnezeu, lucru imposibil pentru fiinţă creată şi a fost alungat din prezenţa Lui. Transformarea lui Satan şi a îngerilor lui a fost dramatică, primind un caracter total contrar atributelor divine pe care Diavolul totuşi nu le avea fiind înger creat care trebuia să slujească și s-a schimbat devenind astfel un vrăjmaş a lui Dumnezeu. Din păcate în grădina Eden el înşeală prima pereche de oameni, pe Adam şi Eva care doresc acelaşi lucru, nu se mai uită la poruncile lui Dumnezeu ci la ei înșiși, dorinţa lor fiind centrată pe om comiţând păcatul idolatriei, apropo de mişcarea umanistă. Preţul plătit pentru iertarea fiinţelor umane a fost nespus de mare În esenţa lor cauzele şi efectele păcatului se datorează neascultării şi ruperi legăturii dintre Creator şi fiinţele create. Cauză principală a păcatului în lume şi univers este răzvrătirea lui Satana şi o parte din îngerii care „nu şi-au păstrat vrednicia”   Satana voia să fie ca şi Dumnezeu „  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”, lucru imposibil pentru îngerii, iar acum aşteaptă judecata lui Dumnezeu. 2 Petru 2:4  ”Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată ”. Schimbarea pe care au suferit-o îngeri căzuţi a fost mai mult decât dramatică, şi devine adversarul lui Dumnezeu şi al oamenilor. În Noul Testament Satana este denumit Diavolul, stăpânitorul lumii acesteia, domnul puterii văzduhului, şi însuşi Isus a fost ispitit de Satana. Diavolul este în conflict cu credincioşii, este ca un leu gata să înghită, trebuie să purtăm armura lui Dumnezeu, şi trebuie să fugim de el. Diavolul se împotriveşte lui Cristos şi Evangheliei. El a ispitit şi pe primii creştini aspect valabil şi astăzi şi ne poate produce un rău fizic şi moral. În prezent conduce o împărăţie a întunericului, avem realitatea celor două împărăţii în conflict, Diavolul care se opune lui Dumnezeu, doreşte închinarea oamenilor, persecută Biserica şi foloseşte puterea morţii. Încă din grădina Eden este dezarmat de promisiunea lui Dumnezeu (Geneza 3:15) iar la timpul potrivit Isus s-a Întrupat ca să „nimicească lucrările diavolului”, iar în final Cristos l-a învins la Cruce Câteva din numele lui Satan reflectă caracterul rău al acestuia Acuzatorul, Diavolul, Ispititorul, Cel rău, Belial, Ucigaș, Tatăl minciunii, Prințul acestei lumi, Conducătorul împărăției răului, Îngerul adâncului, Abadon sau Apolion, Șarpele cel Vechi (Apocalipsa 12:9). În final va fi pedepsit fapt afirmat de Biblie Apoc. 20:10  ”Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. În consecinţă cauzele răului şi a păcatului   în lume sunt prezenţa şi activitatea lui Satana. Lucrurile merg mai departe, Dumnezeu a creat pe om după chipul şi înfăţişarea Sa, Ymago Dey, el fiind în părtăşie cu Dumnezeu dar a urmat căderea. Adam şi Eva au fost puşi în grădina Eden ca să o lucreze şi să o păzească, dar Satana prin Şarpe, îi ispiteşte şi îi face să calce porunca lui Dumnezeu, era „ispita cunoaşterii” dar şi dorinţa de a fi ca Dumnezeu şi urmează cădere în dizgraţie divină, în consecinţă sunt blestemaţi de Dumnezeu, atât Şarpele, Adam, Eva cât şi pământul şi alungaţi din grădina Eden cauza păcatului fiind neascultarea care însemnă moarte fizică şi spirituală. Adam are doi fii pe Cain şi Abel, Cain ucide pe Abel dintr-o pricină imaginară şi se comite prima crimă din univers. Prin păcat se înțelege o culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, vină, vinovăție, în raport cu legea morală lui Dumnezeu, în gândire cugetare și acțiune Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set,” astfel păcatul şi moartea a trecut asupra tuturor descendenţilor lui Adam rasa umană fiind afectată de păcat. Dumnezeu condamnă păcatul foarte aspru, iar Pavel vorbeşte despre al doilea Adam, Omul Isus Cristos Romani 5:19  ”Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Păcatul include aspecte de necurăţie, vinovăţie şi egoism pentru că omul a dorit să se înalţe deasupra Celui care l-a creat. O altă cauză a păcatului este idolatria, care în esenţa ei este întoarcerea omului dinspre Dumnezeu spre sine însuşi şi chiar omul religios poate să pervertească închinarea. El calcă porunca din Exod care interzice închinarea la idoli. Exodul 20:4  Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul, prin călcarea acestei porunci l-a sine însuși, la idolii păgâni la care se închină oamenii ce sunt de fapt forţe demonice, dar de aici s-a ajuns şi o industrie profitabilă prin crearea acestor chipuri de zeități. Poporul deşi a primit această poruncă are o istorie marcată de idolatrie şi primeşte pedeapsa Ezechiel 44:12  „Pentru că i-au slujit înaintea idolilor lui, şi au făcut să cadă în păcat casa lui Israel, de aceea Îmi ridic mâna asupra lor, zice Domnul”. În Geneza 3:15, avem o dublă semnificaţie, una fiind o promisiune, alt aspect este   o închinare falsă care curge în istorie în paralel cu închinarea adevărată. O altă cauză a păcatului este mândria omului, atunci în Eden ca şi noi astăzi ne simţim supăraţi şi răniţi în amorul propriu când Dumnezeu ne pune interdicţii cu privire la o viaţă dusă în păcat. Romani 12:1  „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Creştinul trebuie să se supună învăţăturilor din Scriptură iar lista păcatelor în Galateni 5:19-21 găsim şi mândria „Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, … închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide…, Deşii   condamnăm aspru desfrânarea, mândria, sau certurile, ni se par păcate mai „uşoare”, și sunt tolerate în biserică, Pavel le pune pe acelaşi palier mândria fiind roadă ale firii pământeşti. În contrast este Isus Cristos are calitatea de Rob.  „El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor”. Mai există ceva mai grav, o mândrie spirituală care este şi mai periculoasă, având pretenţie de sfinţenie şi ascultare, care nu corespunde realităţi.  „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască,..  ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!”. Alt aspect al cauzei păcatului este libertatea umană dată de Dumnezeu care a creat fiinţe libere cu posibilitate de alegere, nu roboţi programaţi pentru ceva aşa cum face omul astăzi. Prin neascultare de Dumnezeu omul s-a făcut rob al păcatului fiind o sursă a răului în această lume. Libertate absolută nu există, dar avem situaţii de rob al lui Dumnezeu şi liber faţă de păcat prin pocăinţă şi Naştere din Nou. Deşi avem pretenţie de libertatea prin Adam omul este păcătos înainte de a comite păcat fiindcă am moştenit păcatul ca şi descendenţi a lui Adam. Standardele sunt foarte înalte „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. Avem libertatea pentru a trăi o viaţă sfântă sau a respinge oferta mântuitoare oferită de Dumnezeu prin Cristos. Necredința este o altă cauză a păcatului, ea este un dar de la Dumnezeu, primit sau respins de către oameni, iar poporul Israel nu a intrat în ţara promisă datorită necredinţei. Ea este „fructul” prin care se atrage atenţia că oamenii nu sunt şi nu pot fi ca şi Dumnezeu. Se poate relua în discuţie despre Voia povăţuitoare a lui Dumnezeu care îndeamnă omul la mântuire şi Voia Sa hotărâtoare în care îşi duce a îndeplinire planurile, indiferent de voinţa omului. Păcatul şi neascultarea nu desfiinţează Suveranitatea lui Dumnezeu care este Atotputernic, dar rămân o sursă a răului din lume până la un moment dat în escaton. Omul are posibilitate de alegere indiferent de timpul istoric în care a trăit, zona geografică, cultura respectivă, trăieşte în state democratice sau totalitare, etc şi găsim în istorie oameni care au ales viaţa sau moartea veşnică, iar alegerea ne aparţine. Momentul ales în studiul de faţă este perioada dinaintea căderii Regatului de Nord sub robia asiriană, din cauza călcării Legii lui Moise şi a legământului mozaic. Osea fiind prorocul prin care Dumnezeu avertizează poporul ales înainte de pedeapsă. Unul din versetele cheie a cărţii este Osea 6.6: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu, mai mult decât arderi-de-tot!”. Decăderea poporului Israel era cumplită şi păcatul întrece orice măsură Osea 9:15  Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici. Spiritualitatea lui Israel era la pământ, practicau o închinare paralelă, lui Dumnezeu dar şi Astarteielor şi Balilor care au întunecat mintea poporului. Mandatul lor era altul Isaia 49:6 „…..   De aceea, te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului, din contră s-a ajuns la „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”. Ne sună cunoscute aceste păcate, care din păcate sunt contemporane azi. Osea care este profetul ultimei şanse vede toate aceste lucruri, el este vocea lui Dumnezeu înainte de pedeapsă.. Osea are mesaje profetice cu privire la Mesia, dar şi cu privire la neamurile care vor primi mântuirea prin Isus Cristos. Deşi cartea lui Osea este un mesaj de dragoste din partea lui Dumnezeu pentru Israel, acesta nu ascultă şi este dus în robie de către asirieni. Astfel de la apogeul domniei lui Solomon se ajunge în exilul robiei dar şi despărţirea de Dumnezeu din cauza păcatului. Oglinda contemporană din fața noastră, secolul XXI, este o reflexie a stării moral spiritual poporului Israel. Domnul a pregătit prorocul pentru o lucrarea de durere şi chin spiritual. Este obligat să se căsătorească cu o prostituată, de care se desparte ca mai târziu să o primească iar, prin numele copiilor lui „Efraimpoporul Meu” ,   Osea vede carterul plin de dragoste şi lui Dumnezeu şi se apropie de Revelaţia din Noul Testament, de dragostea lui Cristos pe Cruce. Astfel Osea se identifică parţial cu dragostea şi suferinţa lui Dumnezeu. Ca şi rezultat al apostaziei poporului Israel Dumnezeu hotăreşte să pună punct. Poporul înstrăinat de Dumnezeu devine insensibil la apeluri şi ameninţări. Osea înţelege că poporul nu a meritat să fie salvat din robia egipteană, el vede urâciune lui Israel, această idee curge în istorie la Cuvântul Întrupat, Crucea lui Cristos şi Harul de care a beneficiat întreaga umanitate, dar puţini merg pe calea îngustă. Atunci când vorbim de Legăminte divine trebuie să ţinem cont că ele sunt o idee centrală în Vechiul Testament şi o legătură directă cu Noul Testament prin Noul Legământ împlinit în Cristos. Cele opt Legăminte majore sunt o promisiune sigură a lui Dumnezeu în relaţia Sa cu oamenii. Doar două Legăminte sunt condiţionate, cel Edenic şi Mozaic în care omul îşi are partea sa de responsabilitate. Poporul evreu îşi ducea viaţa de credinţă prin trei Legăminte divine, Legământul mozaic, palestinian şi legământul davidic. În momentul ruperii împărăţiei Regatul de Nord nu a mai beneficiat de legământul davidic, şi practic era responsabil doar de Legământul mozaic pe care l-a călcat şi a fost pedepsit de Dumnezeu. Regatul lui Iuda calcă şi el Legământul mozaic astfel   ambele regate cunosc perioada robiei, şi repatrierea se face doar pentru Regatul de Sud după 70 de ani. Deşii Legământul mozaic a fost călcat, Dumnezeu în Suveranitatea Sa asigură intrarea în Noul Legământ prin Întruparea şi Jertfa lui Cristos. Noul Legământ a fost iniţiat, se intră în el prin convertire şi Naştere din Nou, dar lucrarea nu este finalizată pe pământ pentru că încă se face evanghelizare de către creştini şi Biserică „Marea Trimetere (Matei 8:18-20)”. Prin Legămintele divine, s-a văzut incapacitatea omului de a se ridica la standardele lui Dumnezeu   şi se pune slăbiciunea omului în contrast cu un Dumnezeu Atotputernic. Dacă pune în ecuaţie Israelul şi Biserica, „ alegere – Naşterea din Nou” înţelegem că poporul evreu şi creştinii au beneficiat de Harul Suveran al lui Dumnezeu. Nu la fel se întâmplă cu oamenii care sub aspect moral şi spiritual nu se mai conformează cu etica divină şi aşteaptă pedeapsa finală. Aşa se ajunge la problema răului din lume şi univers, cauza răului se găseşte în fiinţele care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au căzut într-o stare de păcat, cu efecte dramatice. Atunci când ne gândim la un Dumnezeu bun, în contrast cu răul din lume şi univers singurul răspuns viabil este că acest rău va avea o finalitate în escaton. Apocalipsa 19:6  Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.   În timpul domniei lui Solomon care în ultima partea a domniei femeile iau întors inima de la Dumnezeu la idoli străini, iar după moartea sa împărăţia se rupe, Ieroboam se instalează în Regatul de Nord şi   stabileşte o închinare paralelă şi falsă se rupe de Casa lui David, şi de Legământul mozaic. În Regatul de Nord toţi împăraţii au fost răi şi ajung la conducere prin asasinate. Prosperitatea Regatului de Nord a avut un efect invers, ia orbit, l-au părăsit pe Domnul şi s-au închinat idolilor. Poporul cade în anarhie, imoralitate şi idolatrie, se închină la viţei de aur care „au primit putere” Se fac abuzuri sexuale, dar viaţă religioasă se amplifică în ritualurile în sincretism religios, între Dumnezeu şi păgânism, aspect prins şi în Noul Testament „căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. Se închină la „mama natură” se împrumută credinţa falsă în zeii de Canaan, iar pentru înduplecarea lor se făceau partide de sex cu bărbaţi şi femei pentru o recoltă mai bună Deşi poporul trebui să fie un neam sfânt ajunge să fie ca şi popoarele car nu îl cunosc pe Dumnezeu, iar din binecuvântare poporul cade în blestem. Dumnezeu îl pedepseşte prin moarte şi exil. Europa de astăzi, se întoarce de la Dumnezeu spre ateism şi păgânism sub diferite forme, fapt care afectează din păcate şi creştinismul. Şi noi ca şi creştini spune doar la modul teoretic că Cristos este Capul Bisericii, ia noi mădulare, dar în practică avem scandalul eclesiologiei secolelor noastre în care avem papi, preafericiţi în bisericile tradiţionale şi capii din cultele protestante şi neoprotestante, îşi asumă un rol de conducere care nu este a lor. Evreii au dat vina pe alţii aşa cum facem şi noi de multe ori astăzi dar decizia de a fi cu Dumnezeu ne aparţine. Locuitorii Samariteni concurau pentru frumuseţea viţeilor de aur, erau invidioşi uni pe alţii şi umblau după propria slavă, ca şi mulţi creştini astăzi. Se aplică principii din Scriptură valabile în toate timpurile „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea..” Din păcate „Gomera” rămâne necredincioasă, iar cele zece triburi al lui Israel   istoria deocamdată nu le consemnează ca fiind anihilate sau asimilate. Efectele păcatului s-au regăsit în Satana şi îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia şi au fost alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu şi au devenit o sursă răului. Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” El se ridică împotriva lucrurilor făcute de Dumnezeu şi Isus Cristos, nu doreşte ca oamenii să vadă puterea Evangheliei, împiedică slujirea se opune credincioşilor produce dureri fizice în corpul uman. În urma activităţii demonilor se cunosc cazuri de boli ca muţenie orbire, surzenie, paralizie avem cazuri de posedare demonic sub formă de duhuri rele sau necurate. Mulţi oameni sunt legaţi de Satana prin folosirea ocultismului, spiritism, horoscoape zodii, vrăjitori, cititul în stele et. Putere lor este limitată şi sunt sub controlul lui Dumnezeu. Prin neascultare Adam şi Eva   calcă porunca lui Dumnezeu şi ca şi consecinţă Dumnezeu aruncă blestemul asupra Şarpelui, Adam şi Eva, şi pământul ca şi efecte păcatul distruge relaţia omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi. Păcatul lui Adam s-a răsfrânt asupra tuturor urmaşilor Săi, omul cade în dizgraţie divină, apare sentimentul de vină, frică şi se evită prezenţa lui Dumnezeu, oameni se ascund de El. O consecinţă a păcatului este pedeapsa divină omul fiind tras la răspundere. Moartea fizică este o pedeapsă divină, o separare a omului de această viaţă şi o separare de Dumnezeu. Moartea spirituală însemnă separarea omului de Dumnezeu, iar dacă nu există împăcare în această viaţă separarea va fi veşnică pedeapsa în Iad este eternă. Alte consecinţe ale păcatului strămoşesc sunt înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul etc. Păcatul respinge autoritatea, apare competiţia şi incapacitatea de a iubii. Cel mai groaznic efect al păcatului este despărţire definitivă de Dumnezeu. Dacă ne reîntoarcem la Regatul de Nord a lui Israel pe timpul lui Osea ca şi proroc, din cauza călcării Legământului mozaic şi despărţirea de Dumnezeu, cade în cele mai relele păcate şi el este pedepsit prin diferire forme, care culminează cu   moartea sau robia asiriană.   Situaţia nu rămâne aşa, Dumnezeu a găsit o cale de împăcare cu omul prin Isus Cristos. Acest lucru este valabil pentru creştini dar şi pentru Israel.   Romani 11:25  Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Isus Critos a făcut Ispăşirea umanităţii pentru păcate era necesară datorită gravităţii păcatului şi incapacitatea omului de a rezolva această problemă. Gravitatea păcatului ne este arătată şi de repulsia lui Dumnezeu faţă de păcat. El a făcut jertfa de Ispăşire pentru păcate a murit şi a fost Înviat, iar acum stă la dreapta lui Dumnezeu în calitate de Rege, Mare Preot şi Mijlocitor. Cei care nu se împacă cu Dumnezeu în această viaţă vor   aştepta judecata lui Dumnezeu. Toate jertfele din Vechiul Testament erau aduse în contul Jertfei lui Cristos, animalele aduse ca şi jertfe erau victime şi de substituţie în contrast cu Cristos care a ales Crucea ca să fim noi mântuiţi. Crucea este elementul central al Bibliei şi fără Cruce şi Înviere creştinismul nu este validat. Cristos a fost Mielul fără cusur înjunghiat la Altar, El a învins păcatul prin Cruce, iar Învierea este un act al Trinităţii. Sunt două vârfuri ale răului în univers primul este Cruce lui Cristos, al doilea fiind Iadul cel veşnic. Cristos a suferit pe Cruce blestemul morţii şi mânia lui Dumnezeu. Niciodată nu vom putea pricepe cu adevărat hăul şi adâncimile păcatului puse în contrast cu sfinţenia lui Dumnezeu. Isus Cristos a murit pentru toţi oamenii. În momentul în care îşi încredinţează duhul în mâna lui Dumnezeu El şi-a încheiat lucrarea. Mântuirea noastră se bazează pe relaţia noastră cu Cristos. Jertfa lui Cristos este o realitate fizică a sângerat pe Cruce şi a murit. Sângele ca mijloc de curăţire îşi are suport în învăţătura mozaică, fără vărsare de sânge nu există iertare fiindcă aşa a decretat Dumnezeu. Pe lângă iertare Sângele lui Cristos curăţă cugetul omului de păcat. Cina Domnului şi Botezul este strâns legată de Moartea şi Învierea lui Cristos, care este temelia Noului Legământ. Prin credinţă şi pocăinţă noi avem posibilitatea părtăşiei cu Cristos. Bazele părtăşiei sunt părtăşia noastră cu Dumnezeu, prezenţa lui Cristos şi Cuvântul lui Dumnezeu. Ca şi expresii ale părtăşiei sunt rugăciunea lui Isus pentru ea, în mod concret credincioşii împart bunurile, se roagă un pentru alţii, şi există porunci cu privire la relaţiile dintre credincioşi. Apare problema acceptării în relaţii, darurile spirituale primite ce trebuie să fie folosite pentru zidirea Trupului lui Cristos care este Biserica. În părtăşia credincioşilor bucuria credinciosului creşte iar durerea se micşorează şi credincioşii trebuie să facă fapte bune. Este importantă părtăşia cu Trinitatea dar asta nu înseamnă că facem parte din Ea. Părtăşia nu este ceva static ea poate creşte când dorim acest lucru printr-o stare de credinţă, meditaţie în Cuvânt şi o stare de sfinţire. Biblia ne dă exemple de părtăşia a oamenilor cu Dumnezeu, aspect real pentru fiecare dintre noi Prin iertare şi împăcare avem posibilitatea să avem părtăşie cu Dumnezeu pe acest pământ iar în viitor cu El în Slava Lui.

8). BIBLIOGRAFIE.

 Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/osea.html

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-osea.html

Sait www.theophilos.3x.ro

Sait https://scripturile.wordpress.com/2013/01/23/osea/

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-osea.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/osea.html

Sait   http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamantului-cartea.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamant-alianta.html

Sait http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/legamintele.htm

INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE. Bucureşti 2003

Ionel Truţă „DOCTRINE BIBLICE” Editura Candela Arad 1996

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/satana.html

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit Sait

Sait http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/adam-2.html

Blog https://ardeleanlogos.wordpress.com/eseuri/care-este-sursa-principala-a-pacatului-in-om/

Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald

Millard, Erickson   Teologie Creştină, Volumele 1-3 Editura „Cartea Creştină”   Oradea 1998.

Sait http://www.clickbible.org/intrebari-si-raspunsuri/cine-este-diavolul/

Sait http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2017/09/daca-iadul-ar-avea-har-doar-trei.html

Sait https://crestintotal.ro

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ispasire.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/sangele-lui-Christos.html

Sait ://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/partasie.html

Sait http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/partasia-2/ Din revista „Halte fest“

Ardelean Viorel

[1] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/osea.html

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 92

[3] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-osea.html

[4] Sait www.theophilos.3x.ro

[5] Sait https://scripturile.wordpress.com/2013/01/23/osea/

[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[7] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-osea.html

[8] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/osea.html

[9] Sait   http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamantului-cartea.html

[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamant-alianta.html

[11] Sait http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/legamintele.htm

[12] Sait http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/legamintele.htm

[13] Sait http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/legamintele.htm

[14] Index tematic de termeni și nume din Biblie pag 223

[15] DOCTRINE BIBLICE Ionel Truță pag 235-236

[16] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/satana.html

[17] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit Sait http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[18] Index tematic de termeni și nume din Biblie 222

[19] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/adam-2.html

[20] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

http://www.roboam.com/predici/ce credemnoi.htm

[21] Blog https://ardeleanlogos.wordpress.com/eseuri/care-este-sursa-principala-a-pacatului-in-om/

[22] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[23] Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald pag 1001

[24] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[25] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 1 pag   489-495

[26] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 1 pag   449

[27] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 1 pag   493-494

[28] Sait http://www.clickbible.org/intrebari-si-raspunsuri/cine-este-diavolul/

[29] Sait http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2017/09/daca-iadul-ar-avea-har-doar-trei.html

[30] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 2 pag   165-186

[31] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 2 pag   165-186

[32] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[33] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[34] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[35]Sait https://crestintotal.ro

[36] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 999-1002

[37]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[38] Sait   http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ispasire.html

[39] Sait   http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ispasire.html

[40] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[41] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[42] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/sangele-lui-Christos.html

[43] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/sangele-lui-Christos.html

[44] Sait ://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/partasie.html

[45] Sait http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/partasia-2/ Din revista „Halte fest“

[45] Sait http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/partasia-2/ Din revista „Halte fest“

SAMSON

download

SAMSON. Lui Samson i se atribuie cea mai mare atenţie dintre toţi judecătorii care au fost înainte de Samuel (Judecători 13-16). Numele său simson (Judecători 13:24), derivă din ebr.semes, „soare”, fapt care i-a condus pe unii cercetători să sugereze existenţa unei conecţii cu mitologia soarelui, faptele lui Samson asemănându-se cu cele „douăsprezece munci” ale lui Ghilgameş sau Hercule. În susţinerea acestui punct de vedere se foloseşte apropierea Bet-Şemeşului de locul de naştere al lui Samson, Ţorea, şi faptul că una din faptele sale de vitejie a avut loc „pe vremea seceratului grâului” (Judecători 15:1), care era la începutul verii, iar moartea sa între stâlpii templului filistean, posibil simbol al apusului de soare. Dar istoricitatea consemnării biblice poate fi cu greu pusă sub semnul întrebării. Naşterea şi moartea lui Samson sunt deosebit de bine documentate şi sunt foarte bine legate de situaţia istorică. Numele Samson apare în textele ugaritice din secolele 14 şi 15 î.Cr.; se pare că era foarte comun în Canaan, şi era folosit de asemenea foarte mult şi de către Israel.

I. Cadrul istoric

Naraţiunea despre Samson ne asigură un inestimabil cadru istoric al perioadei incipiente a asupririi de către filisteni. Filistenii s-au stabilit pe câmpia de coastă a mării circa 1200 î.Cr., la interval de o generaţie după cucerirea Canaanului, şi odată aşezaţi acolo au încercat să-şi extindă teritoriile în ţinutul deluros al Israelului. Faptele vitejeşti ale lui Şamgar au oferit un răgaz temporar (Judecători 3:31), dar presiunile combinate ale filistenilor şi amoriţilor (Judecători 1:34) au forţat o parte din seminţia lui Dan din care se trăgea Samson, să migreze spre N (Judecători 18). Rămăşiţa seminţiei lui Dan care a rămas împreună cu Iuda, au trebuit să facă faţă cruntei presiuni a filistenilor. În această etapă stăpânirea filisteană nu era prea apăsătoare, Iuda acceptând-o fără murmur (Judecători 15:11). Ea a fost stabilită mai mult prin infiltrare decât prin forţă, şi promitea anumite avantaje economice poporului supus. Natura perfidă a acestei dominaţii constituia o ameninţare majoră a continuării lui Israel ca stat independent. Activităţile lui Samson au fost semnificative în această lumină. Nicăieri nu vedem ca el să fi fost sprijinit de armata compatrioţilor săi dar această campanie de unul singur a scos la lumină acest pericol. Chiar şi aşa, Israelul i-a învins pe filisteni numai cu mare dificultate. Vremea lui Samson poate fi datată în perioada agresiunii deschise a filistenilor împotriva lui Israel, cca. 1070 î.Cr., contemporan cu Iefta, care a avut de-a face cu ameninţarea amoriţilor (cf. Judecători 10:7) şi aproximativ cu 20 de ani înainte de înfrângerea dublă a Israelului la Afec (1 Samuel 4:1-11).

II. Istoria personală

Samson a fost fiul lui Manoah, a cărui soţie, la fel ca şi Sara, Ana şi Elisabeta, era stearpă. Naşterea sa, la fel ca şi cea a lui Isaac şi Ioan Botezătorul, a fost anunţată de către un înger (Judecători 13:3). Trebuia să fie un „*nazireu” (ebr.nazir, „separat” sau „consacrat”) de la naştere. În mod obişnuit, jurământul de nazireu era voluntar şi se făcea pentru o anumită perioadă de timp (Numeri 6:1-21). Dintre cerinţele jurământului de nazireat, Samson a luat numai unul în serios, acela cu privire la părul său. Adesea a fost în contact cu cadavre (de ex. 14:8 ş.urm.) şi este puţin probabil să se fi abţinut de la băuturi tari.

Părinţii lui Samson au locuit la Ţorea, la hotarul dintre Dan şi Iuda, în câmpie, la cca. 22 km. V de Ierusalim.

Prima dragoste a lui Samson(14:1-15:8). Văzând o femeie filisteancă în Timna, la 6 km SV de Ţorea, le-a cerut părinţilor săi care nu erau de acord să i-o ia de nevastă. În mod evident părinţii au fost deosebit de deranjaţi de faptul că dorea să-şi ia o soţie din afara neamului lor care făcuse legământ cu Dumnezeu. În timpul nunţii el a rostit o ghicitoare pentru a pune la încercare un grup de trizeci de tineri, care păreau să fie mai curând un fel de gardă împotriva lui Samson, decât invitaţi la nuntă (14:11). Ei au făcut presiuni asupra miresei lui Samson pentru a afla răspunsul, drept urmare, Samson furios a ucis treizeci de filisteni la Aşcalon pentru a-şi plăti datoria născută din pierderea pariului (14:13-19). Pentru a scăpa de ocară, mireasa sa a fost dată unuia dintre prietenii săi (14:20). Tipul căsătoriei indicate nu implica o locuire împreună permanentă, şi când Samson a sosit la începutul verii pentru a prezenta darurile potrivit obiceiului în asemenea relaţii (15:1) a fost refuzat să fie primit înăuntru. Drept răzbunare a prins 300 de „vulpi”, probabil şacali pentru că nu sunt solitari ca şi vulpile şi pot fi mai uşor prinşi, a legat nişte făclii de cozile lor şi apoi le-a dat drumul (15:2-5). În timpul secerişului pagubele au fost considerabile. La rândul lor, filistenii s-au răzbunat cumplit pe familia timneanului (15:6). În următoarea escaladare a violenţei Samson s-a răzbunat la rândul lui, ucigându-i pe filistenii vinovaţi (15:7 ş.urm.).

Încercarea de a-l captura pe Samson la Lehi(15:9-20). Căutând refugiu în crăpătura stâncii Etam, Samson a fost luat în custodie de 300 de bărbaţi din Iuda, supăraţi că acesta le-a tulburat situaţia paşnică de care se bucurau sub filisteni (15:9-13). Puterea sa ieşită din comun l-a ajutat să se elibereze şi el i-a atacat prin surprindere pe filisteni cu falca unui măgar, armă teribilă în mâinile unui bărbat hotărât (15:14-17). Slăbit şi însetat după acest succes spectaculos, Samson a primit în mod miraculos ajutorul lui Dumnezeu (15:18 ş.urm.). V. 20, cu consemnarea oficială a timpului cât a fost Samson judecător, probabil că marchează sfârşitul vieţii sale.

Căderea şi moartea sa(16:1-31). Poftele sale sexuale necontrolate care l-au pus în relaţii cu prostituate străine, dovedesc decăderea sa. La Gaza a fost atenţionat asupra vulnerabilităţii sale în asemenea circumstanţe, dar puterea sa unică l-a scos din nou din încurcătură (16:1-3). Gaza, cetatea cea mai îndepărtată spre sud dintre cele cinci cetăţi ale filistenilor, era la 60 km de Hebron. Naraţiunea textelor biblice spune că Samson a ridicat porţile oraşului pe un deal înspre direcţia Hebronului.

După ce Samson s-a îndrăgostit orbeşte de Dalila, a cărei casă din valea Sorec se afla puţin mai la vale de Ţorea (16:4). Ea a colaborat cu filistenii şi cu tenacitatea unei femei fără inimă i-a smuls lui Samson secretul puterii sale (16:21-27). Orb şi umilit, „i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza” a fost scos la parada organizată cu ocazia unei sărbători (16:21-27). Pentru prima dată în viaţa lui Samson notăm prezenţa unui act religios din partea lui şi ca răspuns la rugăciunea sa, cuplat cu faptul că filistenii neglijenţi lăsaseră ca părul lui Samson să crească din nou, Samson a fost în măsură să demoleze templul probabil supraaglomerat, omorându-se pe sine sub dărâmături precum şi mai mulţi filisteni decât omorâse în întreaga sa viaţă (16:28-31). Asupra filistenilor care formau clasa conducătoare care se impusese populaţiei autohtone, efectul acestei decimări a fost considerabil.

Problemele morale ridicate de naraţiunea despre Samson.Cei mai mulţi dintre judecători au avut neajunsuri morale şi religioase, dar ele sunt mult mai accentuate în cazul lui Samson, a cărui senzualitate, iresponsabilitate şi lipsa unui interes adevărat faţă de religie sunt evidente. Cu toate acestea, el este inclus în catalogul eroilor credinţei (Evrei 11:32). În special uimeşte legătura care a putut exista între îmbrăcarea sa cu Duhul Sfânt şi caracterul său deplorabil. O cheie a acestui mister se află poate în capitolele 13-16 unde lipseşte orice comentariu asupra motivaţiei religioase care abundă de altfel în celelalte capitole ale cărţii Judecătorilor, ca şi cum editorul micşorează până la extincţie acele comentarii care nu sunt necesare, pentru ca naraţiunea însăşi să dezvăluie deschis nivelul scăzut al standardelor morale ale personajului. Ar trebui să facem distincţie între nivelul de apreciere a israelitului obişnuit din vremea aceea, care din cauza urii faţă de filisteni aprecia întru totul ceea ce făcea Samson, şi nivelul oamenilor lui Dumnezeu care păstrau tradiţia lui Israel şi despre care credem că erau foarte conştienţi de neajunsurile lui Samson. Apoi, nu trebuie să facem legătura, prezentată clar în NT, între împuternicirea cu Duhul Sfânt şi sfinţenie – o ungere carismatică din perioada VT nu producea în mod necesar o viaţă pură. Printre aceste ciudate instrumente folosite de Dumnezeu a fost Balaam (Numeri 22-24), Nebucadneţar (Ieremia 25:9; 27:6; 43:10) şi Cirus (Isaia 44:28; 45:104). Putem să chestionăm folosirea de către Dumnezeu a unui agent ca Samson, putem fi deranjaţi de detalii, dar Dumnezeu este suveran şi El l-a folosit pe Samson în vremea întunecoasei perioade a Judecătorilor, pentru a îndeplini un rol unic şi vital pentru poporul Său.

BIBLIOGRAFIE

  1. F. Bruce, „Judges”, NBCR, 1970, p. 269-272; R. G. Boling,Judges, AB, 1975, p. 217-253; A.E. Cundall şi L. Morris,Judges and Ruth, TOTC, 1968, p. 153-181; J. Gray, Joshua, Judges and Ruth, CB, 1967, p. 342-362; J. D. Martin, The Book of Judges, CBC 1975, p. 153-181; J.C. Mayer, „Samson”, ZPEB, 5. p. 249-252.

A.E.C.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/samson.html

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism? Ernest Reisinger

download

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism?

Ernest Reisinger

Unul dintre cei mai mari evanghelişti care a pus vreodată piciorul pe pământul American a fost George Whitefield. Citiţi cu atenţie următorul citat şi observaţi pledoaria sa cu păcătoşii.

Vă ofer mântuirea în această zi; uşa milei nu este încă închisă, totuşi rămâne o jertfă pentru păcat, pentru toţi cei care îl vor accepta pe Domnul Isus Hristos. El te va îmbrăţişa în braţele dragostei sale. O întoarce-te la el, întoarce-te simţind nevrednicia ta; spune-o cât de murdărit eşti, cât de ticălos şi nu fi necredincios, ci crede. De ce vă temeţi că Domnul Isus Hristos nu vă va accepta? Păcatele voastre nu vor fi o piedică, nevrednicia voastră nu va fi o piedică; dacă inimile voastre corupte nu vă reţin, nimic nu îl va împiedica pe Hristos să vă primească. El iubeşte să vadă păcătoşi sărmani venind la el, el este mulţumit să îi vadă aplecându-se la picioarele sale rugându-se pentru promisiunile sale; şi dacă voi veniţi astfel la Hristos, el nu vă va trimite de la el fără Duhul său; nu, ci vă va primi şi vă va binecuvânta. O, nu socotiţi ca ceva neînsemnat dragostea infinită – el vrea doar ca voi să credeţi în el, pentru ca voi să puteţi fi mântuiţi. Aceasta este tot ceea ce doreşte scumpul Mântuitor, să vă facă fericiţi, ca voi să părăsiţi păcatele voastre, să staţi jos etern cu el la ospăţul nunţii Mielului. Vă implor să veniţi la Isus Hristos; vă invit pe toţi să veniţi la el, şi primiţi-l ca Domnul şi Mântuitorul vostru; el este gata să vă primească. Vă invit să veniţi la el, ca voi să puteţi odihnă pentru sufletele voastre. El se va bucura şi va fi bucuros. El vă cheamă prin pastorii săi; O veniţi la el – el se trudeşte să vă aducă înapoi din păcat şi de la Satan, la sine: deschideţi uşa inimii voastre, şi Împăratul slavei va intra. Inima mea este plină, este totalmente plină şi trebuie să vorbesc, altfel voi izbucni. Ce, credeţi sufletele voastre nu au nici o valoare? Le stimaţi ca şi când nu merită să fie mântuite? Sunt oare plăcerile voastre mai valoroase decât sufletele voastre? Aţi luat mai degrabă în considerare distracţiile vieţii acesteia, decât mântuirea sufletelor voastre? Dacă este aşa, nu veţi fi părtaşi niciodată cu el în glorie; dar dacă veniţi la el, el vă va aproviziona cu harul său aici şi apoi vă va duce în slavă; şi acolo voi veţi putea cânta laudele şi aleluia Mielului pentru totdeauna. Şi fie ca acesta să fie sfârşitul fericit al tuturor celor care mă ascultă!

George Whitefield un Calvinist de neclintit. Doar un lucru este sigur – Calvinismul lui Whitefield nu a umezit deloc zelul său sfânt pentru sufletele oamenilor.

Ce este Calvinismul?

Marele teolog din Princeton, Dr. B. B. Warfield, descrie Calvinismul după cum urmează:

Calvinismul este o evanghelizare singura sa expresie stabilă şi pură, şi când spunem evanghelizare vorbim despre păcat şi mântuire. Acesta înseamnă a rosti dependenţa de Dumnezeu pentru mântuire. De aceea, el implică nevoia de mântuire şi sensul profund al acestei nevoi, alături de un sens egal de profund de neputinţă în prezenţa acestei nevoi, şi rostirea dependenţei de Dumnezeu pentru satisfacerea ei. Tipul ei este găsit în vameşul care se bătea în piept şi a strigat, „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Nu se pune problema de a se mântui pe sine, sau să îl ajute pe Dumnezeu să îl mântuiască, sau să deschidă calea spre Dumnezeu ca să îl mântuiască. Nu se pune nici o întrebare ci spune „Eu sunt un păcătos, şi toată speranţa mea este în Dumnezeu, Mântuitorul meu!” Acesta este Calvinismul, nu doar ceva asemenea Calvinismului, sau o abordare a Calvinismului, ci Calvinismul în manifestarea sa vitală. Oriunde se găseşte această atitudine a inimii şi ei i se dă expresie în termeni direcţi şi fără ambiguităţi, acolo este Calvinismul. Unde această atitudine a minţii şi a inimii este diminuată cât de puţin, acolo Calvinismul a devenit imposibil.

Într-un cuvânt, Calvinistul este omul care îl vede pe Dumnezeu. El a zărit Viziunea inexprimabilă, şi el nu o va lăsa să pălească pentru un moment din ochii săi – Dumnezeu în natură, Dumnezeu în istorie, Dumnezeu în har. Pretutindeni el îl vede pe Dumnezeu în paşii Săi măreţi, peste tot el simte lucrarea braţului Său puternic, pulsul inimii Sale măreţe … Calvinismul este doar creştinism. Supranaturalul care îl susţine Calvinismul este chiar suflarea nărilor creştinismului; fără ea creştinismul nu poate exista… Calvinismul apare astfel în privirea noastră ca nimic mai mult sau mai puţin decât ca speranţa lumii.

John A. Broadus, unul dintre marii părinţi respectaţi baptişti de sud, a descris Calvinismul co-fondatorului său al Seminarului de Sud, Dr. James P. Boyce, ca nimic mai puţin decât numele tehnic pentru „acel sistem înălţat al adevărului Pavelian.”

Charles Haddon Spurgeon, marele câştigător de suflete a spus odată,

Noi folosim termenul „Calvinism” doar pentru scurtimea sa. Doctrina care este numită „Calvinism” nu a izvorât de la Calvin; noi credem că aceasta a izvorât de la marele fondator al întregului adevăr. Probabil Calvin însuşi l-a derivat în principal din scrierile lui Augustin. Fără îndoială, Augustin şi-a obţinut punctele sale de vedere prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dintr-un studiu harnic al scrierilor lui Pavel, şi Pavel le-a primit de la Duhul Sfânt şi de la Isus Hristos, marele fondator al bisericii creştine. Astfel, noi folosim acest termen nu pentru că acordăm o importanţă extraordinară lui Calvin pentru că a învăţat aceste doctrine. Am putea să le numim cu orice alt nume, dacă am găsi unul care ar fi mai bine înţeles şi care să fie în întregime la fel de consecvent cu acest fapt.

Spurgeon a continuat să spună,

Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.

Atitudini diverse cu privire la Calvinism

Subiectul acestui articol este unul care stârneşte diverse simţuri în minţile oamenilor. Istoria a fost martoră la o mare parte din controversa asupra „Calvinismului.” Subiectul rămâne vital în vremea aceasta. Aceasta este adevărat în special în lumina devierilor moderne de la ortodoxia istorică şi biblică.

Din nefericire, multe opinii dăunătoare deşi elegante au invadat aproape fiecare domeniu al vieţii religioase. De aproape fiecare parte auzim vocea întrebării alături de vechea întrebare a lui Pilat, „Ce este adevărul?” Există o mie de opinii religioase diferite cu privire la răspunsul acestei interogări. Uneori această întrebare este pusă de sceptic, care se îndoieşte chiar de existenţa unui răspuns obiectiv. Totuşi, adesea, ea este pusă de sufletele serioase, doritoare şi îngrijorate de a-şi găsi calea lor prin mulţimile religioase de stâncă în furtuna confuziei religioase de pe marea vieţii. Sper că acest studiu îi va ajuta pe cei din urmă.

La fel de diversificate ca şi religiile lumii moderne profesate pot fi privite numeroasele ei secte şi comunităţi, divizate de crezuri şi certuri incompatibile, totuşi se va descoperi, după o examinare apropiată şi critică, faptul că printre cei care pot fi numiţi (rezonabil) creştini, în esenţă sunt doar două secţiuni sau partide. Practicile pot varia, se pot susţine diverse puncte de vedere cu privire la multe subiecte, se pot lua atitudini diferite în relaţie cu multe întrebări, şi perspectivele pot fi fixate din unghiuri largi diferite, dar poziţiile fundamentale ocupate vor fi găsite centrând unul sau altul dintre aceste forme distincte de credinţă. Probabil este mai corect să spunem că toate perspectivele sunt derivate dintr-un sistem sau două de teologie. Principiile rădăcină se pot găsi toate încrustate în Calvinism sau în Arminianism. Astfel, aceştia sunt termenii moderni folosiţi pentru a distinge şi a descrie aceste două sisteme de gândire şi învăţătură teologică foarte diferite. Totuşi aceşti termeni au o tendinţă de a produce confuzie şi de a îndruma greşit.

Creştinismul ar trebui să ne aducă la picioarele apostolilor şi sigur la picioarele Domnului nostru Însuşi. Orice înţelegere a adevărului revelat care eşuează să facă aceasta nu este demnă de numele „creştin.” Punctele de vedere care sunt afirmate şi apărate în următoarele pagini, când sunt îmbrăţişate potrivit, au precis acest efect.

Noi îl numim Calvinism. Acesta poate fi numit la fel de corect şi Augustinianism. Prin forţa aceluiaşi argument al raţiunii, putem merge mai departe înapoi în paginile istoriei clericale şi să îl numim Pavelianism. Totuşi, orice nume folosim, acesta trebuie privit doar ca o simplă convenţie necesară de a fi exprimată acum datorită adoptării ei generale. Personal, noi considerăm numele ca o întreagă greşeală deoarece el a fost mijlocul hrănirii multor calvinisme ignorante care au fost auzite nu numai în zilele acestea ci şi în cele din trecut.

Azi are loc o reînviere autentică a marelui şi gloriosului sistem Pavelian al adevărului biblic – în special printre baptiştii de sud. Pentru aceia dintre noi care se numără în acest grup, aceasta nu este nimic mai puţin decât întoarcerea acasă la rădăcinile noastre doctrinare. Părinţii întemeietori ai SBC au fost scufundaţi în acel şuvoi de adevăr biblic unde nici un om nu poate atinge partea de jos, şi care l-a determinat pe marele Apostol să strige „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse Sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese Sunt căile Lui! Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

Nu mergeţi mai departe decât Scripturile

Următoarea avertizare ar trebui să îl conducă pe oricine studiază Calvinismul:

Importanţa subiectului discutat ar trebui să ne conducă să înaintăm doar cu cea mai profundă reverenţă şi precauţie. În timp ce este adevărat că misterele trebuie să fie mânuite cu grijă, şi în timp ce speculaţiile negarantate şi impertinente cu privire la lucrurile divine trebuie să fie evitate, totuşi dacă noi am declara Evanghelia în puritatea şi în plinătatea ei trebuie să fim atenţi să nu reţinem de la credincioşi ceea ce este declarat în Scripturi cu privire la adevărul Calvinismului. Putem să ne aşteptăm ca unele dintre aceste adevăruri vor fi pervertite şi abuzate de cei păcătoşi. Indiferent cât de clar este aceasta învăţată de Scriptură, mintea neluminată o consideră ca fiind absurdă, de exemplu, faptul că Dumnezeu există în trei persoane, sau că Dumnezeu ştie mai dinainte întregul curs al evenimentelor mondiale, la fel cum planul său include destinul fiecărei persoane. Şi în timp ce noi putem cunoaşte despre Calvinism doar atât cât Dumnezeu a considerat potrivit să descopere, este important ca noi să ştim atât; altfel, acesta nu ar mai fi fost revelat. Unde Scriptura ne conduce putem să o urmăm în siguranţă (L. Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination (Doctrina reformată a predestinării), pp. 54-55).

Există prea multe reprezentări greşite a celor care nu cunosc ceea ce este cu adevărat Calvinismul biblic. Majoritatea celor din acest grup numesc Calvinismul „hiper-Calvinism.” Unii cred că dacă tu crezi în punctul de vedere antinomian al „securităţii veşnice” atunci eşti un Calvinist şi oricine altcineva este sau un Arminian sau un hiper-Calvinist.

Nu se pune problema că mulţi Calvinişti nu sunt atât de evanghelişti cum ar trebui să fie, dar aceasta nu este datorită Calvinismului ci datorită unei inimi reci şi indiferente. Mulţi Arminiani nu sunt evanghelişti dar aceasta nu este din cauza Arminianismului lor. Din nou, aceasta este din cauza unei inimi reci şi indiferente.

De asemenea este adevărat că, Calvinismul va ucide unele feluri de evanghelizare dar acesta nu va ucide niciodată evanghelizarea biblică reală. Unor oameni nu le place muzica rock dar aceasta nu înseamnă că lor nu le place muzica. La fel este şi cu evanghelizarea superficială, nebiblică. Aceasta este respingătoare pentru Calvinişti, dar aceasta nu înseamnă că ei nu iubesc evanghelizarea biblică, adevărată, centrată în Dumnezeu.

Calvinismul poate ucide evanghelizarea centrată pe om, dar Calvinismul adevărat, biblic oferă evanghelizării temelia ei doctrinară potrivită. Mai mult, acesta garantează succesul evanghelizării. Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – acesta este Calvinismul. El nu doar face posibilă mântuirea, cu de fapt el mântuieşte prin plan şi putere.

Doctrina este vitală pentru evanghelizare şi pentru alegere

Doctrina alegerii necondiţionate este una dintre doctrinele fundamentale ale Calvinismului. Înainte de a considera câteva dovezi biblice pentru alegere, să distingem diferenţa dintre mijloace şi cauză.

Dumnezeu a ales mijloacele mântuirii şi primitorii mântuirii. Cuvântul Său descoperă faptul că El a ales să îşi salveze poporul Său prin predicare şi mărturisire: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură.”

Dar trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că predicarea şi rugăciunea sunt mijloacele şi nu cauza mântuirii cuiva. Cauza este dragostea necondiţionată, alegătoare a lui Dumnezeu. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea pentru ca „oricine” va crede nu va pieri.

Cine este „oricine”?

Răspuns:

„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine …” (Ioan 6:37)

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10:27)

De ce unii nu cred?

Răspuns:

„Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” (Ioan 10:26)

Tatăl i-a dat Fiului Său câteva oi şi El ne-a trimis pe noi să predicăm şi să mărturisim deoarece acestea sunt mijloacele folosite de El pentru a-i chema. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Ei vor veni pentru că Hristos a murit pentru ei şi Hristos s-a rugat pentru ei. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Isus s-a rugat pentru viitoarele oi care vor veni. „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” (Ioan 17:20) „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24)

De ce este dragostea alegătoare a lui Dumnezeu atât de importantă pentru predicator şi pentru misionar? Aceasta este doctrina care asigură succesul eforturilor noastre misionare. Cei mai mari predicatori evanghelişti din istoria bisericii au crezut în doctrina biblică a alegerii. Aceasta este o parte importantă a temeliei doctrinare a Calvinismului.

Ar fi înţelept pentru baptiştii de sud din zilele noastre să ia seama la îndemnul găsit în Isaia 51:1 – „Ascultaţi-Mă, voi, care umblaţi după neprihănire, care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi.”

Israeliţilor li s-a poruncit să îşi amintească de trecutul lor. Amintirea milei lui Dumnezeu din trecut va fi avantajoasă în multe feluri. O amintire a trecutului va stimula cu siguranţă mulţumirea noastră. Poporul lui Dumnezeu sunt întotdeauna fericiţi când sunt mulţumitori. Dar în această perioadă specială din istorie va fi avantajos să ne examinăm temelia noastră doctrinară, „stânca din care aţi fost ciopliţi.” O privire sinceră înapoi ne va învăţa importanţa doctrinei sănătoase, în special ca temelie a predicării evangheliei. Baptiştii de sud, (toţi baptiştii pentru această chestiune) au fost marcaţi întotdeauna de un zel pentru evanghelizare şi pentru misiuni. De aceea noi avem peste 3.000 de misionari în străinătate în 91 de ţări diferite şi cam 3.200 de misionari în ţara lor şi aproximativ 40.000 de biserici cu peste 15.000.000 de membri.

Privind înapoi la marii luptători în lucrarea de evanghelizare şi de misiune ar trebui să ne întrebăm, „Ce au crezut aceşti oameni despre Dumnezeu, om, păcat şi mântuire?” Privind înapoi este uşor să aflăm că ei erau majoritatea Calvinişti şi eforturile lor în evanghelizare au fost întemeiate pe temelia doctrinară a Calvinismului. O temelie doctrinară biblică este mai importantă decât cred mulţi baptişti. Doctrina sănătoasă încinge toată închinarea şi mărturisirea adevărată, şi aceasta este adevăratul creştinism. Doctrina nu exprimă doar experienţa convertirii adevărate ci ea determină mesajul şi metodele de evanghelizare.

Temelia doctrinară a evanghelizării biblice este la fel de importantă în lucrarea de evanghelizare la fel cum este coloana vertebrală pentru trupul omului. Doctrina oferă unitate şi stabilitate.

Temelia doctrinară este cea care produce tăria spirituală care ajută evanghelizarea să îndure furtunile opoziţiei, greutăţile şi persecuţiile care o însoţesc adesea. De aceea, biserica aceea care neglijează temelia doctrinară adevărată pentru evanghelizarea biblică îşi va slăbi curând eforturile sale.

Lipsa unei temelii doctrinare va lucra împotriva unităţii şi va invita eroarea şi instabilitatea în toate eforturile evanghelistice. Este imposibil să exagerăm importanţa unei temelii biblice sănătoase pentru adevărata evanghelizare centrată în Dumnezeu.

Doctrina modelează destinul nostru şi în prezent noi culegem roadele evanghelizării nebiblice. Marele apostol, instruind un păstor tânăr de a face lucrarea unui evanghelist, îi spune că doctrina este primul scop al Scripturii. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru DOCTRINĂ.” 2 Timotei 3:16

Când vorbesc despre doctrină nu vorbesc despre orice doctrină şi despre cea pe care fondatorii primului nostru seminar au crezut-o şi au predat-o. Doctrinele lui Boyce crezute şi predate au fost temelia devoţiunii sale şi devoţiunea pe care el a inspirat-o şi în alţii. Acum, mulţi recunosc importanţa doctrinei şi continuă să folosească termenul. Martorii lui Iehova au o doctrină, la fel şi Mormonii şi creştinii Ştiinţifici. Toţi baptiştii au o doctrină. Dar ce doctrină?

Despre ce doctrine vorbesc? Vreau să spun că aceste doctrine au fost definite, apărate, exprimate şi explicate de Sinodul de la Dort din 1618; doctrinele au fost explicate în Mărturisirea de credinţă de la Westminster şi în Catehismul de la Heidelberg; acele doctrine au fost exprimate în Mărturisirea baptiştilor vechi din 1689, mai târziu adoptate de Asociaţia Philadelphia, din care provin baptiştii din sud.

Aceste doctrine preţioase care expun un Dumnezeu care salvează, şi nu doar face posibilă mântuirea păcătoşilor pentru ca ei să se mântuiască cumva printr-o decizie, sau prin cooperare în mântuirea lor. Mai degrabă, aceste doctrine declară un Dumnezeu care mântuieşte printr-un plan, un scop şi prin putere.

Vreau să spun acele doctrine care descoperă cele trei acte măreţe ale Dumnezeului triunitar în recuperarea sărmanilor păcătoşi pierduţi, adică:

  1. Alegerea iubitoare a Tatălui.
  2. Răscumpărarea puternică realizată de Fiul.
  3. Chemarea efectivă a Duhului.

Fiecare Persoană din Trinitate lucrează pentru mântuirea aceloraşi oameni, asigurând astfel în mod infailibil mântuirea acelor oameni.

Aceste doctrine fac mântuirea să depindă de lucrarea lui Dumnezeu, nu de capacitatea sau de voinţa omului. Aceste doctrine îi dau toată slava lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor – nu împart acea slavă între Dumnezeu şi păcătoşi. Aceste doctrine revelează faptul că istoria nu este mai puţin decât înfăptuirea planului prestabilit al lui Dumnezeu. Aceste doctrine expun un Dumnezeu care este suveran în creaţie şi suveran în răscumpărare; Trinitatea lucrează împreună pentru mântuirea oilor. Dumnezeu Tatăl a planificat aceasta. Dumnezeu Fiul a realizataceasta. Dumnezeu Duhul o comunică şi o aplică în mod eficient. Nu există nici un război în Trinitate. Toţi lucrează împreună pentru aceiaşi oameni: „Oile Mele aud vocea Mea …”

Noi nu susţinem ideea eronată că Dumnezeu a făcut tot ce a putut El, şi acum stă inactiv aşteptând să vadă ce vor face păcătoşii suverani cu un Isus neputincios, patetic. Nu! Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – mântuirea este a Domnului. Nu trebuie să slăbim acest mare adevăr scindând unitatea din Trinitate sau divizând realizarea mântuirii între Dumnezeu şi om.

Calviniştii cred şi învaţă că crucea nu este doar locul unde mântuirea a fost făcută posibilă, ci mai degrabă un loc în care s-a asigurat mântuirea poporului Său (Isus. 53:11). Aceste doctrine arată crucea ca revelând puterea lui Dumnezeu de a mântui, nu neputinţa Sa. Dumnezeu nu a fost frustrat la cruce. El a fost Stăpânul Ceremoniilor. Aşa cum a declarat Petru, „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23).

Un Calvinist nu crede că decizia lui Dumnezeu de a-l mântui pe om printr-un decret îl lasă pe om pasiv sau inert. Nu! Nu! Are loc chiar contrariul! Legământul harului nu îl omoară pe om, nu îl priveşte ca pe o conservă sau ca o bucată de lemn sau un robot; acesta îl ia în posesie pe om, apucă întreaga sa fiinţă cu toate facultăţile sale, puterea sa a sufletului şi a trupului – pentru veşnicie.

Harul suveran al lui Dumnezeu nu anihilează puterile omului, mai degrabă biruieşte neputinţa sa. Acesta nu distruge voinţa sa ci îl eliberează de păcat. Acesta nu înăbuşe sau şterge conştiinţa sa ci o eliberează de întuneric. Acesta regenerează şi recreează omul în întregime şi prin înnoirea sa prin har, îl determină să îl iubească pe Dumnezeu şi să se consacre lui în cel mai liber mod.

Sunt conştient că în timp ce scriu aceste cuvinte există o prejudecată adânc aşezată în multe părţi ale bisericii împotriva expunerii sistematice a doctrinelor Bibliei. Probabil în experienţa fiecărui pastor se întâmplă să vadă mulţimea încruntându-se, umerii îndepărtaţi şi capetele care cad, de îndată ce sunt anunţate anumite doctrine ca temă de discuţie. Nu ne emoţionează şi nu ne surprinde faptul că lumea celor păcătoşi arată o astfel de nemulţumire; pentru că aceeaşi „minte carnală” care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este la fel de duşmănoasă şi împotriva adevărului lui Dumnezeu. Totuşi, faptul că acei creştini care profesează ar trebui să se angajeze în această cruciadă nesfântă împotriva religiei doctrinare, şi chiar slujitorii evangheliei ar trebui să ofteze la proclamarea cinstită a acestor adevăruri, şi să îi acuze pe martorii credincioşi de „tencuirea cu un mortar nestăpânit,” este cu siguranţă cel mai trist şi mai atroce scandal.

Priviţi înapoi

Multă vreme am nutrit convingerea că, lângă Biblie, din care trebuie extrase toate lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la suflet, nu există cărţi pe care le-aş recomanda pentru o utilizare experimentală şi devoţională decât cele scrise de părinţii noştri Calvinişti, precum, John Bunyan, Andrew Fuller, Charles Haddon Spurgeon, Basil Manly, James P. Boyce şi John L. Dagg.

Privind înapoi la stânca din care am fost ciopliţi nu putem trece cu vederea pe unii dintre marii părinţi şi conducători ai Convenţiei Baptiste de Sud, care au fost Calvinişti dedicaţi şi articulaţi:

Basil Manly, Sr. – Un istoric a spus că Manly a jucat rolul de maestru de concert în orchestrarea evenimentelor care au avut ca rezultat o convenţie conservatoare a baptiştilor. Manly a produs o rezoluţie puternică din şase puncte care a condus la separarea dintre baptiştii de nord faţă de baptiştii de sud. Această rezoluţie a fost „aprobată în unanimitate.” Basil Manly a fost un Calvinist de prim rang.

James P. Boyce – El a fost principalul fondator al primului nostru seminar (Southern Seminary) (Seminarul de sud). Cu mult timp după moartea lui Buyce, unul din foştii săi studenţi, Dr. David Ramsey, a rostit un discurs de Ziua Fondatorilor adresat în 11 ianuarie 1924, intitulat „James Petigru Boyce: Gentleman-ul lui Dumnezeu.” Câteva linii din discursul lui Dr. Ramsey va spune povestirea în care Boyce a fost un Calvinist dedicat şi că, în acelaşi timp, el a iubit sufletele oamenilor.

Dr. Ramsey a spus:

Disputa mea este că nici o altă teologie decât cea dragostei copleşitoare şi consumatoare pentru oameni a sufletului îl va justifica pe James P. Boyce şi cariera sa. Această dragoste pasionată a fost motivul care a direcţionat gândirea sa în acele conferinţe timpurii şi în pregătirea acelor hârtii care au condus la întemeierea seminarului.

Acest scop de a ajuta pe semenii săi în toate planurile sale, prin conversaţia sa, scrierile sale şi predicarea şi învăţarea sa ca un fir roşu care traversează prin fiecare metru de cablu al Marinei Engleze.

Acest zel pentru suflete a chemat fiinţa sa ca şi soarele de dimineaţă care face să se încline spre dumnezeul zilei florile şi plantele umplute cu rouă.”

Boyce nu doar i-a iubit pe oameni, el l-a iubit pe Dumnezeu. Ramsey a spus despre acest punct, „Fie ca gândul să îmbrăţişeze deopotrivă dragostea subiectivă şi cea obiectivă; dragostea omului pentru Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru om.”

Cel mai apropiat prieten al lui Boyce şi co-fondator al seminarului, John A. Broadus, şi-a exprimat sentimentele sale despre teologia lui Boyce: „A fost un mare privilegiu să fiu direcţionat şi sprijinit de un astfel de învăţător în studierea acelui sistem lăudat al adevărului Pavelian care este numit tehnic Calvinism, care îl constrânge pe un student serios la o gândire profundă şi când este urmărit cu o combinaţie de gândire sistematică şi experienţă înflăcărată, te face să fii acasă printre cele mai inspiratoare şi mai înnobilatoare viziuni ale lui Dumnezeu şi ale universului pe care El l-a făcut.”

Moştenirea lui Boyce pentru noi şi posteritatea noastră este teologia biblică exprimată în Abstract of Systematic Theology, (Teologia sistematică abstractă) care nu este nimic altceva decât învăţătura sa din clasa de studiu. Aceasta este Calvinism pur.

În apărarea Calvinismului lui Boyce, William A. Mueller, autorul lucrării A History of Southern Baptist Theological Seminary, (O istorie a Seminarului teologic baptist de sud) a spus, „Ca şi teolog, Dr. Boyce nu se teme să fie găsit „în căile vechi.” El este conservator şi eminent biblic. El îi tratează cu o mare corectitudine pe cei a căror puncte de vedere asupra unor puncte variate discutate, el refuză să le accepte, totuşi în învăţătura sa el este decis calvinist, după modelul „vechilor preoţi.” Dificultăţile legate de astfel de doctrine cum ar fi conducerea federală a lui Adam, alegerea şi ispăşirea pe care el ţinteşte să le indice, nu pentru a-l reduce la tăcere pe cel controversat, ci pentru a-l ajuta pe întrebătorul sincer.”

Reverendul E. E. Folk, în the Baptist Reflector (Reflectorul Baptist) a comentat capacităţile şi roadele lui Boyce ca un profesor de teologie: „Trebuie să iţi cunoşti teologia ta sistematică, sau altfel nu poţi să i-o reciţi lui Dr. Boyce. Şi deşi în general tinerii aveau rang de Arminiani când au venit la seminar, sunt puţini dintre ei care au terminat acest curs cu el fără să fi fost convertiţi de vederile sale Calviniste puternice.” Boyce a fost un Calvinist puternic.

  1. B. Johnson– primul Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.
  2. B. C. Howell– al doilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Richard Fuller – al treilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Patrick Hues Mell, care a fost cunoscut ca „Prinţul Parlamentarilor” a fost profesor de greacă şi latină la Mercer University, Georgia. Unul din lucrurile remarcabile despre P. H. Mell este că el a fost de 17 ori preşedinte la SBC – de două ori mai mult decât oricare alt om. Mell a fost un apărător polemic al Calvinismului. Dna. D. B. Fitzgerald, membru al Bisericii Antioch a lui Mell din Oglethorpe, Georgia şi o rezidentă în casa lui Mell timp de un număr de ani, îşi aminteşte de eforturile iniţiale ale lui Mell de la biserică:

„Când a fost prima dată chemat să aibă grijă de biserică, Dr. Mell a găsit-o într-o stare tristă de confuzie. El a spus că un număr de membrii aveau tendinţe spre Arminianism. El iubea prea mult adevărul pentru a sufla şi cald şi rece cu aceeaşi suflare. Aceasta era o biserică baptistă şi aceasta trebuia să aibă o doctrină specifică acelei confesiuni predicată ei. Şi cu acea îndrăzneală, curăţenie şi vitalitate a discursului care îl marcau, el le-a predicat doctrinele predestinării, alegerii, a harului gratuit, etc. El a spus că treaba sa era întotdeauna să predice adevărul aşa cum l-a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lase lucrurile aşa, simţind că Dumnezeu se va îngriji de rezultate. (A Southern Baptist Looks at the Doctrine of Predestination)(Aspecte baptiste ale doctrinei predestinării) pag. 58, 59.)

Numele altor conducători baptişti de sud care au fost Calvinişti dedicaţi şi puternici în evanghelizare, poate fi înmulţit. Totuşi încă unul şi va fi suficient.

Dr. John A. Broadus, un mare predicator şi unul dintre fondatorii seminarului nostru mamă a spus, „Oamenii care surâd batjocoritor la ceea ce este numit Calvinism ar putea surâde la fel de batjocoritor şi la Mont Blanc. Noi nu suntem legaţi deloc să apărăm toate opiniile sau acţiunile lui Calvin, dar nu pot înţelege cum cineva care înţelege cu adevărat greaca Apostolului Pavel, sau latina lui Calvin sau Turretin, să nu poată vedea că aceştia din urmă doar au interpretat şi au formulat esenţa a ceea ce învăţătorii lor anteriori au predat.”

Nici un predicator sau evanghelist de după Apostolul Pavel nu a pus un accent atât de mare pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o marele câştigător de suflete, Jonathan Edwards. Şi pentru promotorii evanghelizării centrate pe om din zilele noastre aceasta poate veni ca o surpriză, şi anume să descopere că predicarea suveranităţii lui Dumnezeu a fost foarte roditoare. Sub misiunea lui Edwards, trezirea s-a răspândit în biserica sa. El a spus, „Cred că am descoperit că nici un discurs nu a fost mai remarcabil binecuvântat decât acelea în care au fost accentuate doctrinele suveranităţii absolute a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea păcătoşilor.”

Omul care a făcut cel mai mult pentru evanghelizarea biblică internaţională decât oricine din generaţia noastră a fost defunctul Dr. Martyn Lloyd-Jones. Dr. Lloyd-Jones s-a considerat în principal ca un evanghelist. Cei care l-au cunoscut cel mai bine l-au văzut în acelaşi fel. D-na Lloyd-Jones era cu un grup de oameni care, în absenţa soţului ei îi făceau complimente despre abilităţile sale. În timp ce îi asculta ea s-a gândit că ei au omis lucrul principal şi i-a surprins printr-o remarcă liniştită, „Nimeni nu îl va înţelege vre-odată pe soţul meu până când nu va realiza că mai întâi el este un om al rugăciunii şi apoi un evanghelist.”

Ca un Calvinist convins, Dr. Lloyd-Jones s-a opus majorităţii trăsăturilor populare ale evanghelizării moderne. Aceasta i-a condus pe cei care au fost incomodaţi de stricteţea sa să afirme că el era „un învăţător, nu un evanghelist.” Un critic a provocat odată dedicarea sa pentru evanghelizare cu întrebarea, „Când ai avut ultima dată o campanie la Westminster Chapel?” Răspunsul pe care l-a primit nu a avut intenţia să fiu umoristic, „Am una în fiecare duminică.” Când Martyn Lloyd-Jones îi instruia pe studenţi pentru misiune el a spus, „Disput foarte tare şi îndemn ca trebuie să fie întotdeauna un serviciu de evanghelizare în legătură cu fiecare biserică în fiecare săptămână.” În cazul său, serviciul de duminică seara avea acest scop şi el a continuat această practică de la începutul slujirii sale în 1927 până când şi-a încheiat supravegherea sa pastorală în 1968.

Unde este speranţa pentru succesul evanghelizării?

Calvinismul este siguranţa succesului în lucrarea de evanghelizare. El este temelia şi speranţa pentru eforturile misionare.

Dacă speranţa predicatorilor şi a misionarilor a fost în puterea şi în capacitatea lor de a converti păcătoşii, sau dacă speranţa noastră a fost în puterea sau capacitatea păcătoşilor morţi de a-şi da singuri viaţă, toţi ar dispera. Dar când speranţa lucrătorului pentru rezultate este în lucrarea Duhului Sfânt, care este singurul care poate impulsiona, noi lucrăm cu aşteptarea că Dumnezeu va face ceea ce nici un predicator nu poate face. Putem fi siguri că El va chema eficace oile Sale prin voia şi puterea Sa proprie prin rugăciune şi predicare.

O mare parte din confuzia modernă cu privire la Calvinism provine din deformările şi caricaturile învăţăturilor sale reale. Din această cauză este vital să înţelegem ce nu învaţă Calvinismul.

Ce nu este Calvinismul

Calvinismul nu este anti-misionar, ci oferă fundamentul biblic pentru misiuni. (Ioan 6:37; 17:20, 21; 2 Timotei 2:10; Isaia 55:11; 2 Petru 3:9, 15).

Calvinismul nu distruge responsabilitatea omului. Oamenii sunt responsabili pentru orice lumină au, fie ea conştiinţa (Romani 2:15), natura (Romani 1:19, 20), legea scrisă (Romani 2:17-27), sau evanghelia (Marcu 16:15, 16). Incapacitatea omului de a face dreptate nu îl eliberează de responsabilitate la fel cum Satan este incapabil să face dreptate.

Calvinismul nu îl face pe Dumnezeu nedrept. Binecuvântarea Sa faţă de un mare număr de păcătoşi nevrednici cu mântuirea nu este o nedreptate faţă de restul păcătoşilor nevrednici. Dacă un guvernator îl iartă pe un condamnat, este aceasta o nedreptate faţă de restul (1 Tesaloniceni 5:9)?

Calvinismul nu îi descurajează pe păcătoşii convinşi, ci le urează un bun venit la Hristos. „celui ce îi este sete, să vină” (Apocalipsa 22:17). Dumnezeul care convinge este Dumnezeul care mântuieşte. Dumnezeul care mântuieşte este Dumnezeul care a ales oameni pentru mântuire. El este acelaşi Dumnezeu care invită.

Calvinismul nu descurajează rugăciunea. Dimpotrivă, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, pentru că numai El este cel care poate mântui. Rugăciunea adevărată este la îndemnul Duhului Sfânt; şi astfel ea va fi în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 8:26).

Cuvinte de precauţie

  1. Nu este înţelept să facem remarci nedemne despre ceea ce este în Biblie dacă o înţelegem sau nu.
  2. Nu este înţelept să respingem ceea ce învaţă Biblia cu privire la orice subiect, în special dacă nu am studiat ceea ce are de spus Biblia despre aceasta.
  3. Nu este înţelept să facem un subiect favorit din nici o doctrină. Deşi această doctrină este de o importanţă vitală, ea nu trebuie separată de tot adevărul creştin.
  4. Nu este înţelept să respingem vre-o doctrină pentru că ea a fost abuzată, folosită greşit şi confuz. Toate doctrinele cheie au fost pervertite şi abuzate.
  5. Nu este înţelept să învăţăm ce este un Calvinist de la cei care nu sunt Calvinişti.

Un cuvânt de avertizare

Avertizarea lui Calvin împotriva speculaţiei inoportune cu privire la mândra doctrină a predestinării poate fi aplicată la fel de bine la toate doctrinele Calvinismului:

„Curiozitatea umană redă discuţia despre predestinare, care este deja dificilă în sine, foarte confuz şi chiar periculos. Nici o piedică nu o poate ţine în spate de a rătăci pe potecile izolate interzise şi să împingă spre înălţimi. Dacă i se permite, ea nu va lăsa nici un secret lui Dumnezeu pe care să nu îl caute şi să nu îl descurce. Dacă acest gând predomină în noi, că al Domnului Cuvânt este singura cale care ne poate conduce în căutarea noastră pentru tot ce este permis să susţinem despre el, şi este singura lumină care ne luminează viziunea noastră a tot ceea ce trebuie să vedem despre el, aceasta ne va ţine repede şi ne va împiedica de orice nesocotinţă. Căci vom şti că în momentul în care depăşim graniţele Cuvântului, cursul nostru este în afara potecii şi în întuneric, şi că acolo vom rătăci, vom aluneca şi ne vom poticni în mod repetat. De aceea, fie ca aceasta să fie mai întâi înaintea ochilor noştri; a căuta orice altă cunoştinţă despre predestinare decât cea pe care o dezvăluie Cuvântul lui Dumnezeu nu este o nebunie mai mică decât dacă cineva şi-ar propune să meargă într-un pustiu fără nici un drum (conform Iov 12:24), sau a vedea în întuneric. Şi să nu ne fie ruşine să fim ignoranţi de ceva în această privinţă, în care există o anumită ignoranţă învăţată” (Institutes, III. 21. 1-2).

Concluzie

Relaţia armonioasă între Calvinism şi evanghelizare a fost adesea exprimată în imnurile noastre evanghelice. Două astfel de imnuri oferă o concluzie potrivită pentru acest studiu.

L-am căutat pe Domnul, şi apoi am aflat

El mi-a mişcat sufletul meu să îl caute pe el, căutându-mă pe mine;

Nu eu am fost cel care a găsit, O Mântuitor adevărat,

Nu, eu am fost găsit de tine.

Tu ţi-ai întins mâna ta şi m-ai îmbrăţişat;

Am umblat pe marea furtunoasă şi nu m-am scufundat,

Nu te-am prins eu atât de tare pe tine,

Cât Tu, dragă Doamne pe mine.

Eu găsesc, eu umblu, eu iubesc, dar, în întregime

Doar din dragoste este răspunsul meu, Doamne spre tine;

Căci tu ai fost mai dinainte cu sufletul meu,

Şi m-ai iubit mereu.

– Anonim

„Aceasta nu pentru că eu te-am ales pe tine, Căci, Doamne, aceasta nu se poate;

Această inimă încă te-ar refuza pe tine, Dacă tu nu m-ai fi ales pe mine.

M-ai curăţit şi m-ai eliberat de păcatul care mă păta;

Demult tu m-ai predestinat, ca să trăiesc pentru tine.

A fost mila suverană ce m-a chemat şi a-nvăţat mintea mea deschisă;

Lumea de altfel mă captivase, fiind orb la slăvile cereşti.

Inima-mi nu are nimic înaintea ta, după harul tău bogat însetez;

Această cunoştinţă, dacă eu te iubesc, Tu trebuie să mă fi iubit mai întâi.”

– Josiah Conder

http://www.voxdeibaptist.org/what_should_we_think_trd.htm

Ediţia # 34: Cronica vagabonzilor lui Robert Raikes

Ediţia # 34: Cronica vagabonzilor lui Robert Raikes

Eclesiologie:

În timpul ultimei jumătăţi a secolului al 18lea, multe comunităţi din Anglia erau înspăimântate duminica. Era singura zi în care copiii care lucrau în fabrici aveau liber, şi nu este de mirarea că ei dădeau drumul la toată zarva şi buclucul în acea zi. Din 1702-1801, populaţia Angliei s-a dublat; din ce în ce mai mulţi oameni se mutau în oraşe şi comune pentru a găsi de lucru la uzine. Legăturile tradiţionale sociale şi religioase ale vieţii de ţară erau agravate. Adesea nu existau locuri pentru imigranţii de la ţară în bisericile oraşelor industrializate, şi o generaţie sau două de copii au crescut fără nici un principiu religios sau moral.

Raikes

Copiii lăsaţi la voia întâmplării

Robert Raikes, proprietarul şi editorul lui Gloucester Journal, a reflectat la soarta tinerilor vagabonzii care tulburau pacea duminica. El a vizitat închisorile din Gloucester şi a văzut cât era de uşor ca aceşti copii să alunece înspre crimă. Raikes ştia că părinţii acestor copii săraci erau „în totalitate abandonaţi, neavând nici o idee de infiltrare în minţile copiilor lor a vreunor principii faţă de care şi ei înşişi erau străini în totalitate”. Alte mijloace de învăţare a acestor tineri trebuia să fie găsit, altfel mulţi alţii ar fi terminat-o în închisori.

Din moment ce copiii celor săraci lucrau în uzine toată săptămâna, ei nu puteau merge la şcoli şi astfel nu aveau nici o educaţie. Raikes s-a decis să stabilească şcoli pentru aceşti copii care să fie frecventate duminica. El a angajat patru femei din vecinătate pentru a-i învăţa pe copii să citească. Cu ajutorul Reverendului Thomas Stock, Raikes a fost curând capabil să înroleze o sută de copii, de la vârsta de şase la doisprezece sau paisprezece, în aceste Şcoli Duminicale.

Spală-ţi doar faţa

Unii din copiii săraci erau la început şovăitori în a veni la aceste şcoli deoarece hainele lor erau aşa de zdrenţuite, însă Raikes i-a asigurat că tot ceea ce aveau ei nevoie era o faţă curată şi părul pieptănat. Copiii aveau lecţiile lor de citit de la zece la două, cu o pauză de o oră pentru prânz. Apoi ei erau duşi la biserică, după care erau instruiţi catehismul până la ora 5:30. Mici recompense se ofereau acelora care îşi învăţau lecţiile sau al cărui comportament arăta o îmbunătăţire notată.

Copii schimbaţi

Caracterul multor tineri a fost transformat prin frecventarea lor a Şcolii Duminicale. Înjuratul lor, nepoliteţea, şi turbulenţa lor de duminica a fost înlocuit de un sens al datoriei şi o dorinţă de a-şi îmbunătăţi minţile. Unul din fabricanţii inului şi a cânepei care angajase pe mulţi copii, un domn Biserică, a comentat următoarele despre transformarea copiilor: schimbarea nu putea să fie mai extraordinară, în opinia mea, dacă ei nu erau transformaţi de la forma de lupi şi tigrii în aceia de oameni.

În mare măsură, rata crimei a scăzut destul de mult în oraşul şi ţara lui Raikes după stabilirea şcolilor. În timpul Sesiunii de Sfert de la Paşti din 1786, magistraţii au acordat un vot unanim de mulţumiri pentru beneficiile Şcolilor Duminicale faţă de moralul tinerilor. În 1792 nu a apărut nici un apărător de criminal înaintea judecătorilor; cu zece ani mai devreme ar fi fost undeva între zece şi o sută de cazuri.

Seminţe pentru seceriş

Raikes a văzut Şcolile Duminicale ca un simplu răspuns faţă de instrucţiunea lui Isus de a „hrănii mieluşeii mei”. Copii săraci trebuie căutaţi şi ajutaţi. „Nimeni nu-şi poate forma o idee despre ce beneficii este el capabil faţă de comunitate prin vizitarea locuinţelor celor săraci”. Astfel, pentru Raikes, slujirea Domnului prin a sluji copiilor săraci ar avea efecte importante asupra societăţii ca întreg: dacă slava lui Dumnezeu este proclamată în oricare dintre aceştia, chiar în cel mai mic grad, societatea trebuie să adune ceva beneficii. Dacă sămânţa cea bună este semănată în minte în perioada timpurie a vieţii umane deşi ea nu se mai arată din nou pentru mulţi ani, aceasta l-ar încânta pe Dumnezeu, într-o perioadă viitoare, pentru a o face să răsară, şi să aducă o roadă bogată.

Cele mai nobile specimene

Au existat Şcoli de Caritate şi Şcoli Duminicale înaintea lui Robert Raikes, dar Raikes a fost acela care a făcut publicitate şcolilor şi a adunat suport public pentru ele. Prin 1785, o Societate a Şcolii Duminicale s-a format în Londra pentru a distribui Biblii şi manuale de citirea. Fiind un editor de meserie, Raikes a putut să publice, să importe şi să distribuie abecedare, cititoare, manuale de citire, catehisme, şi copii ale Scripturii atât de importante mişcării.

În 1788 John Wesley scria unui prieten, „Cred că aceste Şcoli Duminicale sunt unele dintre cele mai nobile specimene de caritate care au fost aşezate pe picioare în Anglia de la William Cuceritorul”.

Cum stau lucrurile astăzi?

Raikes a comentat odată faptul că lumea continuă să mărşăluiască pe picioarele micilor copii. Şcolile publice au preluat acum o mare parte a acelui rol pe care l-au pionierat Şcolile Duminicale. Dar cine se poate îndoi astăzi că există o sarcină de educare disperat de importantă pentru biserică şi copii, fie prin Şcolile Duminicale, sau oricare alt format. Pentru a schimba lumea, atinge-i pe copii! Este congregaţia şi Şcoala ta Duminicală preocupată în câştigarea copiilor săraci şi nevoiaşi din zona ta?

Slavă lui Dumnezeu

Raikes însuşi a dat toată slava lui Dumnezeu pentru lucrarea care a fost realizată, „Providenţa a fost încântată să mă facă instrumentul introducerii Şcolilor Duminicale şi a regulamentelor din închisori. Nu nouă, o Doamne, ci numai Ţie să fie toată slava”.

În timpul ultimei jumătăţi a secolului al 18lea, multe comunităţi din Anglia erau înspăimântate duminica. Era singura zi în care copiii care lucrau în fabrici aveau liber, şi nu este de mirarea că ei dădeau drumul la toată zarva şi buclucul în acea zi. Din 1702-1801, populaţia Angliei s-a dublat; din ce în ce mai mulţi oameni se mutau în oraşe şi comune pentru a găsi de lucru la uzine. Legăturile tradiţionale sociale şi religioase ale vieţii de ţară erau agravate. Adesea nu existau locuri pentru imigranţii de la ţară în bisericile oraşelor industrializate, şi o generaţie sau două de copii au crescut fără nici un principiu religios sau moral.

Raikes

Copiii lăsaţi la voia întâmplării

Robert Raikes, proprietarul şi editorul lui Gloucester Journal, a reflectat la soarta tinerilor vagabonzii care tulburau pacea duminica. El a vizitat închisorile din Gloucester şi a văzut cât era de uşor ca aceşti copii să alunece înspre crimă. Raikes ştia că părinţii acestor copii săraci erau „în totalitate abandonaţi, neavând nici o idee de infiltrare în minţile copiilor lor a vreunor principii faţă de care şi ei înşişi erau străini în totalitate”. Alte mijloace de învăţare a acestor tineri trebuia să fie găsit, altfel mulţi alţii ar fi terminat-o în închisori.

Din moment ce copiii celor săraci lucrau în uzine toată săptămâna, ei nu puteau merge la şcoli şi astfel nu aveau nici o educaţie. Raikes s-a decis să stabilească şcoli pentru aceşti copii care să fie frecventate duminica. El a angajat patru femei din vecinătate pentru a-i învăţa pe copii să citească. Cu ajutorul Reverendului Thomas Stock, Raikes a fost curând capabil să înroleze o sută de copii, de la vârsta de şase la doisprezece sau paisprezece, în aceste Şcoli Duminicale.

Spală-ţi doar faţa

Unii din copiii săraci erau la început şovăitori în a veni la aceste şcoli deoarece hainele lor erau aşa de zdrenţuite, însă Raikes i-a asigurat că tot ceea ce aveau ei nevoie era o faţă curată şi părul pieptănat. Copiii aveau lecţiile lor de citit de la zece la două, cu o pauză de o oră pentru prânz. Apoi ei erau duşi la biserică, după care erau instruiţi catehismul până la ora 5:30. Mici recompense se ofereau acelora care îşi învăţau lecţiile sau al cărui comportament arăta o îmbunătăţire notată.

Copii schimbaţi

Caracterul multor tineri a fost transformat prin frecventarea lor a Şcolii Duminicale. Înjuratul lor, nepoliteţea, şi turbulenţa lor de duminica a fost înlocuit de un sens al datoriei şi o dorinţă de a-şi îmbunătăţi minţile. Unul din fabricanţii inului şi a cânepei care angajase pe mulţi copii, un domn Biserică, a comentat următoarele despre transformarea copiilor: schimbarea nu putea să fie mai extraordinară, în opinia mea, dacă ei nu erau transformaţi de la forma de lupi şi tigrii în aceia de oameni.

În mare măsură, rata crimei a scăzut destul de mult în oraşul şi ţara lui Raikes după stabilirea şcolilor. În timpul Sesiunii de Sfert de la Paşti din 1786, magistraţii au acordat un vot unanim de mulţumiri pentru beneficiile Şcolilor Duminicale faţă de moralul tinerilor. În 1792 nu a apărut nici un apărător de criminal înaintea judecătorilor; cu zece ani mai devreme ar fi fost undeva între zece şi o sută de cazuri.

Seminţe pentru seceriş

Raikes a văzut Şcolile Duminicale ca un simplu răspuns faţă de instrucţiunea lui Isus de a „hrănii mieluşeii mei”. Copii săraci trebuie căutaţi şi ajutaţi. „Nimeni nu-şi poate forma o idee despre ce beneficii este el capabil faţă de comunitate prin vizitarea locuinţelor celor săraci”. Astfel, pentru Raikes, slujirea Domnului prin a sluji copiilor săraci ar avea efecte importante asupra societăţii ca întreg: dacă slava lui Dumnezeu este proclamată în oricare dintre aceştia, chiar în cel mai mic grad, societatea trebuie să adune ceva beneficii. Dacă sămânţa cea bună este semănată în minte în perioada timpurie a vieţii umane deşi ea nu se mai arată din nou pentru mulţi ani, aceasta l-ar încânta pe Dumnezeu, într-o perioadă viitoare, pentru a o face să răsară, şi să aducă o roadă bogată.

Cele mai nobile specimene

Au existat Şcoli de Caritate şi Şcoli Duminicale înaintea lui Robert Raikes, dar Raikes a fost acela care a făcut publicitate şcolilor şi a adunat suport public pentru ele. Prin 1785, o Societate a Şcolii Duminicale s-a format în Londra pentru a distribui Biblii şi manuale de citirea. Fiind un editor de meserie, Raikes a putut să publice, să importe şi să distribuie abecedare, cititoare, manuale de citire, catehisme, şi copii ale Scripturii atât de importante mişcării.

În 1788 John Wesley scria unui prieten, „Cred că aceste Şcoli Duminicale sunt unele dintre cele mai nobile specimene de caritate care au fost aşezate pe picioare în Anglia de la William Cuceritorul”.

Cum stau lucrurile astăzi?

Raikes a comentat odată faptul că lumea continuă să mărşăluiască pe picioarele micilor copii. Şcolile publice au preluat acum o mare parte a acelui rol pe care l-au pionierat Şcolile Duminicale. Dar cine se poate îndoi astăzi că există o sarcină de educare disperat de importantă pentru biserică şi copii, fie prin Şcolile Duminicale, sau oricare alt format. Pentru a schimba lumea, atinge-i pe copii! Este congregaţia şi Şcoala ta Duminicală preocupată în câştigarea copiilor săraci şi nevoiaşi din zona ta?

Slavă lui Dumnezeu

Raikes însuşi a dat toată slava lui Dumnezeu pentru lucrarea care a fost realizată, „Providenţa a fost încântată să mă facă instrumentul introducerii Şcolilor Duminicale şi a regulamentelor din închisori. Nu nouă, o Doamne, ci numai Ţie să fie toată slava”.

În timpul ultimei jumătăţi a secolului al 18lea, multe comunităţi din Anglia erau înspăimântate duminica. Era singura zi în care copiii care lucrau în fabrici aveau liber, şi nu este de mirarea că ei dădeau drumul la toată zarva şi buclucul în acea zi. Din 1702-1801, populaţia Angliei s-a dublat; din ce în ce mai mulţi oameni se mutau în oraşe şi comune pentru a găsi de lucru la uzine. Legăturile tradiţionale sociale şi religioase ale vieţii de ţară erau agravate. Adesea nu existau locuri pentru imigranţii de la ţară în bisericile oraşelor industrializate, şi o generaţie sau două de copii au crescut fără nici un principiu religios sau moral.

Raikes

Copiii lăsaţi la voia întâmplării

Robert Raikes, proprietarul şi editorul lui Gloucester Journal, a reflectat la soarta tinerilor vagabonzii care tulburau pacea duminica. El a vizitat închisorile din Gloucester şi a văzut cât era de uşor ca aceşti copii să alunece înspre crimă. Raikes ştia că părinţii acestor copii săraci erau „în totalitate abandonaţi, neavând nici o idee de infiltrare în minţile copiilor lor a vreunor principii faţă de care şi ei înşişi erau străini în totalitate”. Alte mijloace de învăţare a acestor tineri trebuia să fie găsit, altfel mulţi alţii ar fi terminat-o în închisori.

Din moment ce copiii celor săraci lucrau în uzine toată săptămâna, ei nu puteau merge la şcoli şi astfel nu aveau nici o educaţie. Raikes s-a decis să stabilească şcoli pentru aceşti copii care să fie frecventate duminica. El a angajat patru femei din vecinătate pentru a-i învăţa pe copii să citească. Cu ajutorul Reverendului Thomas Stock, Raikes a fost curând capabil să înroleze o sută de copii, de la vârsta de şase la doisprezece sau paisprezece, în aceste Şcoli Duminicale.

Spală-ţi doar faţa

Unii din copiii săraci erau la început şovăitori în a veni la aceste şcoli deoarece hainele lor erau aşa de zdrenţuite, însă Raikes i-a asigurat că tot ceea ce aveau ei nevoie era o faţă curată şi părul pieptănat. Copiii aveau lecţiile lor de citit de la zece la două, cu o pauză de o oră pentru prânz. Apoi ei erau duşi la biserică, după care erau instruiţi catehismul până la ora 5:30. Mici recompense se ofereau acelora care îşi învăţau lecţiile sau al cărui comportament arăta o îmbunătăţire notată.

Copii schimbaţi

Caracterul multor tineri a fost transformat prin frecventarea lor a Şcolii Duminicale. Înjuratul lor, nepoliteţea, şi turbulenţa lor de duminica a fost înlocuit de un sens al datoriei şi o dorinţă de a-şi îmbunătăţi minţile. Unul din fabricanţii inului şi a cânepei care angajase pe mulţi copii, un domn Biserică, a comentat următoarele despre transformarea copiilor: schimbarea nu putea să fie mai extraordinară, în opinia mea, dacă ei nu erau transformaţi de la forma de lupi şi tigrii în aceia de oameni.

În mare măsură, rata crimei a scăzut destul de mult în oraşul şi ţara lui Raikes după stabilirea şcolilor. În timpul Sesiunii de Sfert de la Paşti din 1786, magistraţii au acordat un vot unanim de mulţumiri pentru beneficiile Şcolilor Duminicale faţă de moralul tinerilor. În 1792 nu a apărut nici un apărător de criminal înaintea judecătorilor; cu zece ani mai devreme ar fi fost undeva între zece şi o sută de cazuri.

Seminţe pentru seceriş

Raikes a văzut Şcolile Duminicale ca un simplu răspuns faţă de instrucţiunea lui Isus de a „hrănii mieluşeii mei”. Copii săraci trebuie căutaţi şi ajutaţi. „Nimeni nu-şi poate forma o idee despre ce beneficii este el capabil faţă de comunitate prin vizitarea locuinţelor celor săraci”. Astfel, pentru Raikes, slujirea Domnului prin a sluji copiilor săraci ar avea efecte importante asupra societăţii ca întreg: dacă slava lui Dumnezeu este proclamată în oricare dintre aceştia, chiar în cel mai mic grad, societatea trebuie să adune ceva beneficii. Dacă sămânţa cea bună este semănată în minte în perioada timpurie a vieţii umane deşi ea nu se mai arată din nou pentru mulţi ani, aceasta l-ar încânta pe Dumnezeu, într-o perioadă viitoare, pentru a o face să răsară, şi să aducă o roadă bogată.

Cele mai nobile specimene

Au existat Şcoli de Caritate şi Şcoli Duminicale înaintea lui Robert Raikes, dar Raikes a fost acela care a făcut publicitate şcolilor şi a adunat suport public pentru ele. Prin 1785, o Societate a Şcolii Duminicale s-a format în Londra pentru a distribui Biblii şi manuale de citirea. Fiind un editor de meserie, Raikes a putut să publice, să importe şi să distribuie abecedare, cititoare, manuale de citire, catehisme, şi copii ale Scripturii atât de importante mişcării.

În 1788 John Wesley scria unui prieten, „Cred că aceste Şcoli Duminicale sunt unele dintre cele mai nobile specimene de caritate care au fost aşezate pe picioare în Anglia de la William Cuceritorul”.

Cum stau lucrurile astăzi?

Raikes a comentat odată faptul că lumea continuă să mărşăluiască pe picioarele micilor copii. Şcolile publice au preluat acum o mare parte a acelui rol pe care l-au pionierat Şcolile Duminicale. Dar cine se poate îndoi astăzi că există o sarcină de educare disperat de importantă pentru biserică şi copii, fie prin Şcolile Duminicale, sau oricare alt format. Pentru a schimba lumea, atinge-i pe copii! Este congregaţia şi Şcoala ta Duminicală preocupată în câştigarea copiilor săraci şi nevoiaşi din zona ta?

Slavă lui Dumnezeu

Raikes însuşi a dat toată slava lui Dumnezeu pentru lucrarea care a fost realizată, „Providenţa a fost încântată să mă facă instrumentul introducerii Şcolilor Duminicale şi a regulamentelor din închisori. Nu nouă, o Doamne, ci numai Ţie să fie toată slava”.

http://www.voxdeibaptist.org/issue_34_robert_raikes_trd.htm

DOUZECI ȘI UNU DE DIFERENȚE ÎNTRE CREȘTINISMUL COMERCIAL ȘI CREȘTINISMUL BIBLIC

download

21 de diferențe între creștinismul comercial și creștinismul biblic

 

bible-and-money

 

 

 

 

 

 

Joseph Mattera, pastorul senior al bisericii Resurrection, din Brooklyn, New York, scrie într-un articol, publicat de Charisma News, un raport între creștinismul biblic și creștinismul comercial.

El identifică 21 de diferențe principale:

1. Pastorul „comercial” predică mesaje de pace. Pastorul „Bibliei” predică mesaje relevante pentru cultura actuală. (Fapte 2: 37-38; Fapte 24:24-25.).

2. Creștinismului comercial nu îi plac schimbările. Creștinismul biblic încurajează reforma (Fapte 17:. 6).

3. Creștinismul comercial invită. Creștinismul biblic proclamă. (Fapte. 17:23).

4. Creștinismul comercial aduce oamenii în biserică. Creștinismul biblic conduce oamenii la Hristos (Ioan 1:12-13, Fapte 08:35).

5. Creștinismul comercial este interesat în a crește în membrii. Creștinismul biblic e interesat în a face ucenici capabili să schimbe lumea (Fapte 6:7, Matei 28:19, 2 Timotei 2:2).

6. Creștinismul comercial separă credința de societate. Creștinismul biblic folosește Evanghelia în societate. (Matei 5:13-16).

7. Creștinismul comercial este mulțumit de starea în care se află. Creștinismul biblic aduce schimbare. (Dan 4: 19-37, Fapte 8: 4-8.).

8. Creștinismul comercial este complice cu autoritățile. Creștinismul biblic răstoarnă orice putere profană. (2 Corinteni 10:3-5).

9. Creștinismul comercial are o miros dulce pentru cei nemântuiți. Creștinismul biblic are un miros dulce pentru cei salvați. (Filipeni 2:. 15-16).

10. Creștinismul comercial nu este separat de lume. Creștinismul biblic trăiește în lume, dar nu este din lume. (Ioan 17: 14-15.).

11. Creștinismul comercial foloșește un limbaj biblic pentru lucrurile obișnuite. Creștinismul biblic folosește un limbaj obișnuit pentru a explica Biblia. (1 Corinteni 9:. 20-23).

12. Creștinismul comercial este axat pe oameni. Creștinismul biblic este axat pe Dumnezeu (Coloseni 1: 15-18)..

13. Creștinismul comercial solicită laudă de la oameni. Creștinismul biblic laudă pe Dumnezeu și este plăcut de oameni. (Fapte. 2:47).

14. Creștinismul comercial lasă o amprentă temporală. Creștinismul biblic lasă o amprentă veșnică (Evrei 11: 4)

15. Creștinismul comercial lasă o moștenire a compromisului. Creștinismul biblic lasă o moștenire a sacrificiului și a dedicării (2 Timotei 4:6-8).

16. Creștinismul comercial atrage urmași care compromit adevărul. Creștinismul biblic atrage urmași care promovează adevărului (Fapte 2:40-41).

17. Creștinismul comercial este aproape de a fi irelevant. Creștinismul biblic este aproape de trezire sau în trezire. (Fapte. 9:31).

18. Creștinismul comercial prezintă un stil de viață decăzută. Creștinismul biblic prezintă un stil de viață de credință, fidelitate și libertate (Ioan 8: 31-36).

19. Creștinismul comercial se axează pe super-harul fără obligații morale. Creștinismul biblic predică harul radical, care aduce sfințenie radicală (Tit 2:11-12, Romani 8:3-4).

20. Creștinismul comercial promovează o dedicare de duminica. Creștinismul biblic promovează dedicarea pe toată viața (Ioan 13: 13-27).

21. Creștinismul comercial învită oamenii să îl accepte pe Isus ca Mântuitor al lor. Creștinismul biblic oferă oamenilor oportunitatea de a-l recunoaște pe Isus ca Domn care ne poate mântui. (Romani 10: 9-10.).

 

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro 21 de diferențe între creștinismul comercial și creștinismul biblic

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/21-de-diferente-intre-crestinismul-comercial-si-crestinismul-biblic/

Ken Korkow: Tensiunea dintre a munci și a aștepta

Important, Opinii

Când eram copil, mama mereu îmi spunea: „Toate lucrurile bune li se întâmplă celor care așteaptă – atâta timp cât cei care așteaptă muncesc în timp ce așteaptă.”

Da, într-adevăr, amândoi părinții mei s-au concentrat mult pe muncă. Au supraviețuit după Marea Depresiune și au căutat ca nimeni din familia lor să mai treacă vreodată prin asemenea experiență. De aceea, valoarea și virtutea muncii – chiar cu prețul altor lucruri – au fost adânc inoculate în mintea noastră.

Îmi amintesc, tânăr fiind, mă gândeam că atunci când voi crește NU voi fi ca tatăl meu. Însă, am devenit exact ca el, nu doar că muncesc din greu, dar, de asemenea, fiind condus și concentrat asupra sarcinilor pe care le am de terminat și urmărind recompensa pentru lucrul făcut. Am împlinit zicala: „Așchia nu sare departe de trunchi” și mi‑am modelat astfel viața după viața tatălui meu, încât mai aud pe unii zicându-mi „Ești exact ca tatăl tău”.

Vă rog să luați în considerare și cuvintele lui Hannah Whitall Smith din cartea ei „Izvoare în Deșert”:

„Un duh liniștit este de o valoare inestimabilă pentru a îndeplini diferite activități externe; și nimic nu împiedică lucrarea ascunsă a puterii spirituale, de care, până la urmă, depinde succesul nostru, ca un duh neliniștit și fricos.”

„Este o putere imensă în a fi liniștit. Un mare sfânt a spus odată: «Toate lucrurile bune i se întâmplă celui care știe să aibă încredere și să fie liniștit.» Aceste cuvinte sunt pline de semnificație. Dacă am înțelege acest fapt, ne-am schimba mult în modul de lucru. În loc de lupte neobosite, am ședea în interiorul nostru înaintea Domnului și I-am lăsa puterea divină a Duhului Său să lucreze în liniște scopurile la care aspirăm.”

Bineînțeles că o asemenea perspectivă vine în contradicție cu filozofia urgenței, de tipul „trebuie făcut” care ne guvernează pe mulți dintre noi în îndeplinirea responsabilităților pe care le avem fiecare. Totuși, experiența m-a învățat că un mare beneficiu îl putem avea și dacă vom cultiva un duh liniștit și să căutăm să practicăm această liniștire în ciuda haosului din jurul nostru. Iată și două principii pe care le-am învățat din Biblie:

Fii dispus să încetinești activitatea și să Îl aștepți pe Dumnezeu, în loc să faci tu lucrurile să se miște. În lumea noastră grăbită și plină de stres, trebuie o mare determinare să faci un pas înapoi și să te încrezi în Dumnezeu să te călăuzească și să rezolve dificultățile și provocările care ne stau în față. Lucrul acesta necesită credință, dar am învățat că încrederea în Dumnezeu nu m-a dezamăgit niciodată. „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” (Psalmii 46:10)

În timp ce încetinim ritmul, ar trebui să aducem grijile noastre înaintea lui Dumnezeu. Îngrijorarea și frica ne însoțesc pe mulți dintre noi la locul de muncă, dar de obicei sunt emoții neproductive. Cu cât ne îngrijorăm mai mult, cu atât îndeplinim mai puțin. De altă parte, rugăciunea poate împlini mai mult decât ne-am imagina: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.” (Filipeni 4:6)

Biblia ne îndeamnă să lucrăm – și să lucrăm consecvent. Însă, de asemenea, ne învață că sunt situații în care este cel mai bine să așteptăm. Să fim liniștiți și să vedem ce poate face Dumnezeu.

Curtea Supremă din Japonia a decis: Legea privind sterilizarea persoanelor TRANSGENDER este constituțională

Curtea Supremă din Japonia a decis: Legea privind sterilizarea persoanelor TRANSGENDER este constituțională
Curtea Supremă din Japonia a susținut legea niponă care cere ca persoanele transgender să fie sterilizate, înainte de a-și schimba sexul în documentele oficiale.
Judecătorii Curții au motivat că legea este care prevede sterilizarea este constituțională, fiind menită să reducă confuzia în rândul familiilor și în societate, dar a recunoscut că restrânge libertatea persoanei și că ar putea să nu fie în concordanță cu „schimbarea valorilor sociale”, scrie nbcnews.com.
Legea niponă din 2004 prevede că persoanele care doresc să-și facă o schimbare de gen trebuie să aibă scoase organele reproductive, inclusiv testiculele sau ovarele, și să aibă un organism „care pare să aibă părți asemănătoare organelor genitale cu genul pe care doresc să-l înregistreze.”
Prin decizia luată în unanimitate de cei patru judecători ai Curții, a fost respins recursul japonezului, Takakito Usui, un bărbat transgender, care a reclamat că sterilizarea forțată violează dreptul la autodeterminare și este neconstituțională. Usui, în vârstă de 45 de ani, făcuse recurs la Curtea Supremă, după ce ceruse, fără succes, instanțelor inferioare să îi acorde recunoașterea legală ca bărbat, fără să fie obligat să-și scoată chirurgical glandele reproductive feminine.
Human Rights Watch susține că hotărârea Curții Supreme este „incompatibilă cu standardele internaționale în domeniul drepturilor omului, contravine vremurilor actuale  și deviază de la cele mai bune practici globale”. Organizația cu sediul la New York spune că hotărârea judecătorilor niponi tolerează încălcările grave ale drepturilor omului față de persoanele transgender.
In urmă cu un an, ONU si Organizația Mondială a Sanatății cereau Japoniei să elimine legea care condiționează recunoașterea persoanelor transgender de sterilizarea acestora.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/externe/Curtea-Suprema-din-Japonia-a-decis-Legea-privind-sterilizarea-persoanelor-

Bisericile mobile. Un antreprenor din Serbia a construit lăcașuri de cult pentru satele îndepărtate

Bisericile mobile. Un antreprenor din Serbia a construit lăcașuri de cult pentru satele îndepărtate
În Serbia a apărut o inovație în materie de creștinism ortodox: bisericile mobile. Ele sunt destinate localităților mici și îndepărtate, în special din zonele montane, informează tvr.ro.
Bisericile sunt construite din prefabricate din oțel, piatră și granit, materiale din care se poate ridica destul de repede o încăpere de 16 metri pătrați. Un loc suficient de mare pentru a primi la slujbă 20 de credincioși. O biserică mobilă cântărește 9 tone și poate fi transportată cu ajutorul camioanelor.
Ideea îi aparține patronului unei companii de construcții în vârstă de 60 de ani, Svetislav Mancici, care a pus-o la punct împreună cu angajații săi.
„Știam că în multe sate nu sunt biserici și mi-a venit ideea să fac unele mici, pentru 20 – 25 de credincioși. Am muncit timp de 5 ani, iar finanțarea a fost realizată din donații”, spune Svetislav Mancici.
Ca orice lăcaș de cult ortodox, bisericile mobile au fost proiectate potrivit normelor canonice. Respectă toate regulile, dar sunt mai mici.
Mancici a construit 12 biserici mobile, pe care le-a răspândit în toate colțurile Serbiei.

Filipine: ATENTAT sângeros în catedrală. Cel puțin 27 de morți și zeci de răniți

Filipine: ATENTAT sângeros în catedrală. Cel puțin 27 de morți și zeci de răniți
Cel puțin 27 de oameni au murit și 77 au fost răniți într-un dublu atentat care a vizat o catedrală romano-catolică din sudul Filipinelor, în timpul slujbei de duminică, au anunțat oficiali de securitate, la câteva zile după ce un referendum privind autonomia regiunii majoritar musulmane s-a soldat cu un vot favorabil copleșitor, relatează Reuters.
Atentatul s-a produs pe insula insula filipineză Mindanao duminică dimineață, în timpul slujbei. Prima explozie s-a produs în afara catedralei catolice Jolo iar a doua explozie s-a produs după ce echipele de intevenție au ajuns să acorde primul ajutor. Civilii au fost cei mai afectați de atacuri, dar în explozii și-au pierdut viața și șapte militari.
Șeful poliției naționale a spus că este posibil ca gruparea Abu Sayyaf să fie implicată. „Vor să tulbure liniștea publică, vor să arate că sunt puternici și să provoace haos”, a declarat acesta la radio.
Jolo este unul dintre bastioanele Abu Sayyaf, care și-a creat o reputație prin atacurile cu bombă comise și brutalitatea sa, precum și pentru faptul că a jurat credință Statului Islamic. De asemenea, gruparea militantă este puternic implicată în piraterie și răpiri.