Trei copii americani răpiți de Barnevernet pentru că mama i-a confiscat telefonul surorii mai mari. Mike Pence rugat să intervină — Știri pentru viață

Luna trecută, autoritatea de protecția copilului din Norvegia a ridicat toți cei trei copii ai unei familii americano-lituaniene din această țară. Cei trei copii sunt născuți în SUA și au cetățenie americană, ca și mama lor. Tatăl se mutase cu serviciul, iar ei l-au urmat. Necazul a început dintr-o situație inofensivă. Fiica cea mare a… via […]

Putin denunţă agresivitatea sodomiştilor LGBT, care impun oamenilor ideile lor — ARMONIA MAGAZINE – USA

Putin denunţă idei pro-LGBT care ar fi „impuse” oamenilor Preşedintele rus Vladimir Putin a denunţat sâmbătă ideile de libertate sexuală şi de libertate a genului „impuse” – potrivit lui – oamenilor, care le-ar fi în majoritate ostili, potrivit AFP. „În unele ţări europene se spune părinţilor că fetele nu mai pot purta fuste la şcoală.Ce-i […] […]

  RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA RATIUNII

download-1

  RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA RATIUNII

            În ultimii zeci de ani discernământului adevărat i s-a ridicat o oprelişte deosebită, fiindcă raţiunea a început să fie supusă atacului în interiorul Bisericii. Aşa cum Francis Schaeffer avertiza cu aproape treizeci de ani în urmă în cartea sa Dumnezeul ce există, biserica de astăzi urmează iraţionalul filozofiei seculare. Ca prin urmare, credinţa nesăbuită s-a răspândit în comunitatea evanghelică. Mulţi dispreţuiesc doctrina în favoarea experienţei personale. Alţii, spun că sunt dispuşi să desconsidere deosebirile biblice esenţiale pentru a realiza o unitate externă între toţi creştinii declaraţi. Creştinismul marcat de o credinţă inteligentă şi biblică pare să fie în declin chiar printre cei mai conservatori evanghelici.

ABANDONUL ADEVĂRULUI OBIECTIV

Biserica evanghelică a generaţiei noastre a devenit uluitor de tolerantă cu doctrinele aberante şi ideile bizare, dar ce-i mai grav, a devenit înspăimântător de Intolerantă faţă de învăţătura sănătoasă. Concepţia evanghelică populară a „adevărului” a devenit aproape în întregime, subiectivă. Adevărul este privit ca fiind fluid, întotdeauna relativ, niciodată absolut. A sugera că vreun criteriu obiectiv poate fi folosit pentru a distinge adevărul de eroare, înseamnă a fi extrem de demodat faţă de spiritul epocii.

            În unele cercuri, la Scriptură s-a renunţat ca fiind testul de încredere al adevărului. La urma urmei, Biblia poate fi interpretată în atât de multe feluri – cine poate spune care interpretare este corectă? În plus, mai sunt mulţi alţii care cred că adevăr există şi-n afara Bibliei.

            Toată această relativitate a avut efecte dezastruoase asupra abilităţii obişnuite a creştinului de a deosebi adevărul de minciună, binele de rău. Cele mai clare şi limpezi învăţături ale Bibliei sunt acum puse la îndoială printre cei ce se auto-declară credincioşi în Biblie. Spre exemplu, unii creştini nu mai sunt deloc convinşi că homosexualitatea ar trebui clasată printre păcate. Alţii, susţin că agenda feministă este compatibilă cu Creştinsmul. Televiziunea „creştină”, radio-ul, revistele oferă o nefiresc de largă gamă de idei, de la cele doar capricioase la cele foarte periculoase, şi astfel creştinul de rând este jalnic de prost echipat pentru a sorta adevărul de minciuni.

            Chiar faptul de a sugera că există o diferenţă între adevăr şi minciuni este privită de unii ca fiind o periculoasă dovadă de intoleranţă. Există o noţiune răspândită ce spune că orice dispută asupra doctrinei este inerent rea. Grija pentru ortodoxie este considerată ca fiind incompatibilă cu unitatea creştină. Doctrina în sine, este etichetată divizivă (adică, provocând dezbinarea), iar aceia care fac din doctrină o problemă sunt numiţi urâcioşi, altfel spus, lipsiţi de iubire creştină. Nimănui nu-i mai este permis să critice crezurile altuia, indiferent cât de nebiblice par să fie acele crezuri.

            Un articol recent din Christianity Today exemplifică această tendinţă. Articolul care este intitulat, La vânătoare de erezii i-a profilat pe doi bine-cunoscuţi lideri creştini care au fost supuşi „unui atac necruţător din pricina unor scrieri controversate”. Unul dintre ei este un popular vorbitor, lector de universitate şi celebru autor. Acesta a scris o carte în care i-a încurajat pe homosexuali să lege relaţii stabile de convieţuire. Să locuiască împreună. El afirmă despre comunitatea evanghelică că, suferă de „homofobie”. Este convins că a locui împreună este pentru homosexuali singura alternativă la singurătate, ei fiind oameni care el crede că „sunt născuţi având o orientare homosexuală” diferită. Soţia acestui om a publicat un articol într-o revistă a homosexualilor în care „afirmă cu entuziasm” relaţiile sexuale monogame dintre homosexuali. Autorul şi vorbitorul cu pricina spune că se află într-un dezacord „foarte, foarte puternic” cu aprobarea de către soţia lui a relaţiilor sexuale între homosexuali, dar propria lui vedere pare să îngăduie homosexualilor să se angajeze în orice alte relaţii fizice cu excepţia actului sexual.

            Celălalt lider creştin profilat în articolul din Christianity Today este o femeie care împreună cu soţul ei au apărut pe posturi naţionale de radio şi televiziune. Lucrarea lor nu reprezintă o ramură ciudată a unei secte deviante ci este chiar fieful recunoscut şi foarte respectat al curentului evanghelic. Ea, este de asemenea preşedinta uneia dintre cele mai mari organizaţii de studenţi creştini, din lume. Această femeie a scris o carte în care relatează nişte experienţe spirituale foarte neobişnuite. Această carte ea şi-a dedicat-o alter ego-ului ei bărbătesc (?!), o persoană imaginară numită „Episcopul Eddie”, ce o desfată în visele ei. Ea mai afirmă de asemenea că are viziuni ale „pruncului Hristos ce se află înăuntrul ei”. El este înfăţişat ca fiind un copil desculţ căruia îi curg balele, deformat, un „copil cretin”, îmbrăcat într-un tricou rupt având „capul complet chel şi strâmbat într-o parte”. Femeia aceasta a angajat-o pe o călugăriţă catolică pe postul de „director spiritual”, ajutând la interpretarea viselor şi fanteziilor ei. Cartea este un amestec de misticism, psihologie Jung-iană, experienţe afară-din-trup, idei ale feminismului, experienţe religioase subiective, la care se adaugă fanteziile romantice ale acestei femei, totul devenind un neobişnuit amalgam literar şi spiritual. Cartea este atât de bizară, încât vă spun sincer, este dăunător s-o citiţi.

            Lucrul demn de reţinut din articolul din Christianity Today este faptul că acesta nu a fost scris pentru a demasca ideiile aberante susţinute de aceşti doi evanghelici de seamă. Dimpotrivă, lucrul evidenţiat de editorii acestuia este faptul că aceste persoane erau supuse atacului din cauza vederilor pe care le au.

            În lumea curentului evanghelic modern, este acum îngăduit să se susţină cele mai nebiblice şi mai neconvenţionale doctrine, atâta vreme cât acorzi şi altora acelaşi privilegiu. Singurul lucru considerat astăzi tabu este intoleranţa acelora care îndrăznesc să arate erorile altora. În zilele noastre dacă cineva este suficient de îndrăzneţ încât să sugereze că ideile cuiva sunt nesănătoase sau nebiblice, este de îndată socotit certăreţ, diviziv, urâcios sau necreştin. Este voie să afirmi ce idei doreşti, dar nu este voie să critici vederile altui om, indiferent cât de desăvârşit nebiblice pot fi vederile acestuia.

            Când toleranţa este mai preţuită mai presus decât adevărul, cauza adevărul va fi în suferinţă. Istoria Bisericii ne-o demonstrează. Doar atunci când poporul lui Dumnezeu s-a angajat într-o puternică defensivă a adevărului şi a doctrinei sănătoase, biserica a înflorit şi a prosperat. Reforma, Era puritană, Marile Treziri sunt toate exemple ale acestui fapt. Vremurile de declin din istoria Bisericii au fost întodeauna marcate de un accent necuvenit asupra toleranţei, atitudine care a condus inevitabil la nepăsare, la lumesc, la compromis doctrinal şi la o mare confuzie în biserică.

ÎN DERIVĂ PE MAREA SUBIECTIVISMULUI

Faptul că biserica îşi pierde punctul de reper în această eră, reprezintă un pericol mai mare ca oricând, deoarece în ultimii o sută de ani şi ceva, lumea s-a schimbat într-un mod foarte dramatic şi înspăimântător. Oamenii nu mai privesc adevărul cum au făcut-o mai demult. În realitate, trăim cu o filozofie dominantă care a devenit ostilă ideii de adevăr absolut.

            De la începutul istoriei cunoscute şi până la sfârşitul secolului trecut, practic toată filozofia umană presupunea necesitatea adevărului absolut. Adevărul era în mod universal recunoscut ca fiind ceea ce era adevărat şi nu ceea ce este fals, ceea ce era drept şi nu eronat, ceea ce era corect şi nu incorect, ceea ce era moral şi nu imoral, ceea ce era just şi nu injust, ceea ce era bine şi nu rău. Virtualmente, toţi filozofii de la Plato încoace au presupus obiectivitatea adevărului. De fapt filozofia însăşi era o căutare a înţelegerii supreme a adevărului. O asemenea preocupare era considerată posibilă, chiar necesară, fiindcă adevărul era înţeles ca fiind acelaşi pentru fiecare om. Dar asta, desigur, nu însemna că toată lumea era de acord cu privire la care era acest adevăr. Dar, practic, toţi erau de acord că, oricare ar fi fost acest adevăr, el era adevărat pentru toată lumea.

            Această atitudine s-a schimbat complet în secolul al XIX-lea odată cu naşterea existenţialismului. Existenţialismul sfidează o definire precisă, dar include conceptul care recunoaşte că adevărul suprem este subiectiv (adică, avându-şi sursa în mintea individului) şi nu obiectiv (adică, ceva care în realitatea există independent de indivizi). Existenţialismul elevează experienţa individuală şi alegerea personală a fiecăruia, minimalizând sau chiar eliminând standardurile absolute de adevăr, moralitate şi altele asemenea. Putem caracteriza exact existenţialismul ca fiind nimic altceva decât abandonul obiectivităţii. Existenţialismul este inerent anti-intelectual, iraţional.

            Filozoful danez Soren Kierkegaard este cel ce a folosit prima oară termenul „existenţial”. Viaţa şi filozofia lui Kierkegaard a orbitat în jurul experienţelor pe care le-a avut cu Creştinismul. Ideile creştine şi terminologia biblică se întâlnesc des în multe din scrierile sale. El a scris mult despre credinţă şi fără îndoială că s-a considerat un creştin. Multe din ideile sale au început sub forma unei reacţii legitime împotriva formalismului învechit al Bisericii Luterane de stat din Danemarca. În mod îndreptăţit el s-a simţit ofensat de ritualismul steril al bisericii, indignat de faptul că oameni care nu aveau o dragoste pentru Dumnezeu, se numeau creştini doar fiindcă s-a întâmplat să se nască într-o naţiune „creştină”.

            Însă în reacţia lui împotriva lipsei de viaţă a bisericii de stat, Kierkegaard a lansat o falsă antiteză. El a concluzionat că obiectivitatea şi adevărul sunt incompatibile. Pentru a contracara ritualismul fără viaţă şi formulele doctrinare moarte pe care le-a văzut în luteranismul danez, Kierkegaard a promovat o concepţie religioasă a purei pasiuni, complet subiectivistă. Credinţa, a sugerat el, înseamnă respingerea raţiunii şi elevarea sentimentului şi a experienţei personale. Kierkegaard este cel ce a lansat expresia de „salt în credinţă”. Pentru el, credinţa era o experienţă iraţională, mai presus de orice, o alegere personală. El a scris aceste cuvinte în jurnalul lui, pe data de 1 august 1835: „Ce contează este să găsesc un adevăr care să fie adevărat (valabil) pentru mine, să descopăr ideea pentru care eu să trăiesc şi să mor„.

            Este clar că Kierkegaard a respins din start şi a desconsiderat crezul că adevărul este obiectiv. Jurnalul lui continuă cu aceste cuvinte: „La ce ar folosi descoperirea aşa-numitului adevăr obiectiv…Ce bine mi-ar face mie adevărul, dacă ar sta înaintea mea, gol şi rece, indiferent dacă l-aş fi recunoscut sau nu, şi producând în mine mai degrabă un cutremur de frică decât un sentiment de încredere?…Rămân ca şi un om care a închiriat o casă şi care şi-a strâns toată mobila şi lucrurile, dar care nu şi-a găsit încă iubita cu care să împărtăşească bucuriile şi necazurile vieţii…Această latură divină a omului, acestă acţiune lăuntrică, este cea care înseamnă totul şi nu o masă de informaţie (obiectivă)”.

După ce a repudiat obiectivitatea adevărului, Kierkegaard a început să tânjească după experienţa existenţială care credea că îi va aduce sentimentul de împlinire personală. Stătea pe marginea prăpastiei pregătindu-se să facă saltul său în credinţă. În cele din urmă, ideea pentru care a ales să trăiască şi să moară a fost Creştinismul, dar un fel de Creştinism marcat de un subiectivism deosebit.

            Deşi Kierkegaard a fost un necunoscut în timpul vieţii sale, scrierile sale s-au păstrat şi au influenţat profund filozofia care a apărut ulterior. Ideea sa de „adevăr valabil pentru mine” s-a infiltrat în gândirea populară a vremii noastre şi a dat tonul respingerii radicale de către generaţia noastră a oricăror standarde obiective.

            Kierkegaard a ştiut cum să-şi facă iraţionalismul său să pară profund. „Dumnezeu, nu există. El este etern” (sesizaţi subtilitatea ? – n.tr.), scria el. De asemenea, el susţinea că Creştinismul este plin de „paradoxuri existenţiale”, pe care le-a considerat contradicţii reale, dovadă a iraţionalităţii adevărului.

            Folosind exemplul sacrificării de către Avraam a fiului său Isaac (Geneza 22:1-19), Kierkegaard a sugerat că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să încalce legea morală prin uciderea fiului său. De aceea, pentru el, dorinţa lui Avraam de a-şi „suspenda” covingerile etice pe care le avea, întruchipează saltul în credinţă pe care fiecare trebuie să-l facă. Kierkegaard a crezut că exemplul acesta demonstrează că, „omul (Avraam) este mai presus de legea universală (legea morală)”. Dezvoltând această concluzie filozoful danez oferă următoarea observaţie: „Avraam reprezintă credinţa… El acţionează în virtutea absurdului, căci tocmai în această virtute a absurdului el ca şi individ este mai presus de lege”. „Nu pot să-l înţeleg pe Avraam”, declară Kierkegaard, „deşi într-un fel nebunesc îl admir mai mult decât pe alţii”.

            Nu este greu de văzut cum o asemenea gândire plasează adevărul pe tărâmul subiectivităţii absolute, chiar ducându-l până la absurd sau demenţă. Totul devine relativ. Absoluturile se dematerializează, sunt neantizate. Sunt spulberate. Diferenţa dintre adevăr şi nonsens devine inutilă. Tot ceea ce contează este experienţa personală. Iar experienţa unei persoane este la fel de valabilă ca şi experienţa alteia, chiar dacă experienţa fiecăreia conduce la concepţii contradictorii adevărului. „Adevărul care este valabil (adevărat) pentru mine”, poate fi diferit de adevărul altuia. De fapt, deşi crezurile noastre pot fi complet contradictorii, totuşi „adevărul” altuia nu-l invalidează deloc pe „al meu”. Fiindcă „adevărul” este autentificat de experienţa personală, singura lui relevanţă (valoare) este pentru cel ce face saltul său în credinţă. Acesta este existenţialismul.

            Existenţialismul s-a remarcat îndeosebi în filozofia seculară. Friedrich Nietzsche, spre exemplu, a respins şi el raţiunea şi a subliniat voinţa individului. Deşi probabil, Nietzsche nu a ştiut nimic de lucrările lui Kierkegaard, între ideiile acestora se găsesc paralele în punctele cheie. Cu toate acestea, spre deosebire de Kierkegaard, Nietzsche nu a făcut niciodată saltul în credinţa Creştină. În loc, el a concluzionat că Dumnezeu este mort. Se pare că adevărul care „era valabil” pentru el, s-a dovedit a fi opusul adevărului pe care l-a ales Kierkegaard. Dar epistemologia lor (deci, modul în care ei au ajuns la ideilor lor -n.tr.) a fost exact aceeaşi.

            Existenţialiştii de mai târziu, un Martin Heidegger sau Jean-Paul Sartre, au rafinat ideile lui Kierkegaard dar urmând în acelaşi timp ateismul lui Nietzsche. Heidegger şi Sartre, amândoi au crezut că raţiunea este inutilă iar viaţa fără sens. Aceste idei au avut o influenţă puternică asupra gândirii secolului XX. Lumea devenind tot mai atee, mai secularizată şi tot mai iraţională, nouă ne este de folos să înţelegem că este propulsată în aceste direcţii de puternicele influenţe existenţialiste descrise mai sus.

EXISTENŢIALISMUL INVADEAZĂ BISERICA

Să nu credeţi însă că influenţa existenţialismului se limitează doar la lumea seculară. Din clipa în care Kierkegaard a întreţesut ideile existenţialiste cu Creştinismul, teologia neo-ortodoxă a fost rezultatul inevitabil.

            Neo-ortodoxia este termenul folosit pentru a identifica o varietate existenţialistă a Creştinismului. Fiindcă aceasta neagă baza obiectivă esenţială a adevărului – adevărul absolut al Scripturii şi autoritatea ei – neo-ortodoxia trebuie înţeleasă ca fiind pseudo-creştină (n.tr. – care nu înseamnă „jumătate” creştină, ci conform grecescului „pseudo”, este falsă). Ea şi-a atins punctul culminant la mijlocul secolului XX, prin scrierile lui Karl Barth, Emil Brunner, Paul Tillich şi Reinhold Niebuhr. Aceşti oameni au reverberat limbajul şi mentalitatea lui Kierkegaard, vorbind despre întâietatea „autenticităţii personale” în timp ce minimalizează şi neagă semnificaţia adevărului obiectiv. Barth, părintele neo-ortodoxiei, şi-a recunoscut fără echivoc moştenirea primită de la Kierkegaard.

            Atitudinea faţă de Scriptură a neo-ortodoxiei este un întreg univers de sine stătător al filozofiei existenţialiste: Biblia nu reprezintă în mod obiectiv, Cuvântul lui Dumnezeu, ci ea devine Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce-mi vorbeşte mie. În neo-ortodoxie, se impune aceleaşi subiectivism asupra doctrinelor Creştinismului istoric. Se folosesc termeni familiari, dar redefiniţi sau afirmaţi într-un mod inteţionat vag, pentru a nu transmite un sens obiectiv al lor ci unul simbolic subiectiv. La urma urmei, orice „adevăr” pe care l-ar comunica nişte termeni teologici, acesta este unic pentru omul care are credinţă. Ceea ce Biblia spune, sau semnifică, devine neimportant. Ce înseamnă pentru mine şi ce-mi spune mie, contează. Toate acestea reprezintă ecoul inconfundabil al conceptului lui Kierkegaard de, „adevăr care este (adevărat) valabil pentru mine”.

            Astfel deşi, teologii neo-ortodocşi par să afirme crezuri tradiţionale, concepţiile lor religioase diferă radical de înţelegerea istorică a credinţei creştine. Negând obiectivitatea adevărului, aceştia transferă teologia pe tărâmul relativismului subiectiv. Neo-ortodoxia este teologia perfect potrivită pentru epoca în care trăim. Tocmai de aceea, este atât de ucigătoare.

            Lucrarea lui Francis Schaeffer din 1968, The God Who Is There, include o sensibilă analiză a influenţei lui Kierkegaard asupra gândirii moderne şi teologiei moderne. Schaeffer a numit frontiera dintre raţionalism şi iraţionalism, „linia disperării”. Prin secolul al XIX-lea el a observat cum existenţialismul ducea gândirea seculară dincolo de linia disperării. Neo-ortodoxia religioasă n-a fost decât „întârziatul” răspuns al teologilor care se urcau în căruţa existenţialismului, urmând arta seculară, muzica şi cultura lumii: „Neo-ortodoxia nu a adus nici un răspuns nou. Ceea ce filozofia existenţialistă deja spusese în limbajul secular, era acum afirmat în termeni teologici… (odată cu apariţia neo-ortodoxiei) şi teologia cădea şi ea sub linia disperării”.

            Schaeffer a continuat să analizeze cum în cele din urmă neo-ortodoxia face loc misticismului extrem:

„Karl Barth a deschis uşa pentru saltul existenţialist în teologie…El a fost urmat de mulţi alţii, ca Reinhold, Niebuhr, Paul Tillich, Episcopul John Robinson, Alan Richardson şi de toţi ceilalţi noi teologi. S-ar putea ca ei să difere în detalii, dar impasul lor a rămas acelaşi – impasul omului modern care a renunţat (la raţiune). În ce-i priveşte pe teologi…noul lor sistem nu este deschis verificării; el trebuie pur şi simplu crezut”.

Aşa cum specifică Schaeffer, un asemenea sistem este lipsit de integritate. Cei ce-l adoptă nu pot trăi fără să sufere repercursiunile propriei lor lipse de logică. „În realitate, omul nu poate respinge complet raţiunea, oricât de mult l-ar îndemna sistemul său s-o facă, ci doar dacă suferă vreo formă de dezechilibru mintal”. În acest fel oamenii sunt forţaţi să coboare la un nivel şi mai inferior de disperare: „un nivel de misticism care nu conţine nimic”.

MISTICISMUL: IRAŢIONALISM DUS ÎN EXTREMĂ

Misticismul este ideea că realitatea spirituală se găseşte privind înspre interior, lăuntric. Misticismul se potriveşte perfect existenţialismului religios. Într-adevăr, reprezintă consecinţa lui inevitabilă. Misticul dispreţuieşte înţelegerea raţională şi caută în schimb adevărul prin intermediul sentimentelor, simţurilor, imaginaţiei, viziunilor, vocilor lăuntrice, iluminării private, şi alte mijloace pur subiective. Adevărul obiectiv devine practic zădarnic.

            Ca prin urmare, experienţele mistice se auto-autentifică, se confirmă singure, adică nu sunt supuse niciunei forme obiective de verificare. Ele sunt unice pentru persoana care le trăieşte. Devreme ce acestea nu se nasc în urma unui proces raţional şi nici nu depind de el, ele sunt invulnerabile vreunei infirmări aduse raţional.

            Arthur L.Johnson scrie că: „Experienţa îl convinge pe mistic într-un asemenea fel şi într-o asemenea măsură, încât pur şi simplu el nu-i poate pune la îndoială valoarea şi corectitudinea lucrurilor pe care le „spune”.

…Sub forma ei cea mai crudă această poziţie spune că, a crede ceva face acel lucru să fie adevărat. Ideea este că realitatea fundamentală e pur mintală, ca prin urmare omul este în stare să creeze orice realitate doreşte. Astfel misticul prin experienţa lui îşi „crează” propriul lui adevăr. Într-o formă mai puţin extremă, concepţia pare să afirme existenţa unor „realităţi alternative”, una la fel de reală ca cealaltă, şi că acestea se „descoperă” misticului în experienţa lui. Orice formă ar lua, criteriul adevărului, devine din nou o experienţă în special particulară şi subiectivă ce nu oferă nici un fel de mijloc de verificare şi nici protecţie împotriva erorii. Cu toate acestea, ea este considerată de mistic, ca fiind mai presus de orice dubiu.

       Rezultatul practic al tuturor acestor lucruri este imposibilitatea de a mai discuta raţional cu un mistic convins. În general astfel de oameni nu mai pot fi abordaţi raţional”.

Misticismul este ca prin urmare, antitetic discernământului. Este o formă extremă a credinţei nesăbuite.

            Misticismul este oala mare în care neo-ortodoxia, mişcarea carismatică, evanghelicii anti-intelectuali şi chiar unele segmente ale Romano-Catolicismului, s-au amestecat. Din ea s-au născut mişcări ca, Cel de-al Treilea Val (Third Wave – o mişcare neo-carismatică care subliniază în mod excesiv semnele, minunile şi profeţiile personale), Reînnoirea (Renovare – din latină; o organizaţie care îmbină învăţături ale monasticismului, misticismului catolic străvechi, religiilor orientale şi ale altor tradiţii mistice), mişcarea războiului spiritual (care caută să angajeze puterile demonice în confruntare directă), şi mişcarea modernă a profeţiei (care-i încurajează pe credincioşi să caute revelaţie personală directă de la Dumnezeu, revelaţie care nu se găseşte în Biblie). Infuzia de misticism i-a făcut interesaţi pe evanghelici în concepte New Age, cum ar fi, controlul subliminal (subconştient – n.tr.) de gândire, vindecarea lăuntrică, comunicarea cu îngerii, canalizarea, analiza viselor, mărturisirea pozitivă şi o gamă variată de alte terapii şi practici care provin direct din ocultism şi din religiile orientale.

            Imaginea evanghelicilor s-a modificat atât de mult în ultimii douăzeci de ani încât ceea ce astăzi se numeşte curent evanghelic al zilelor noastre a ajuns să semene mai mult cu neo-ortodoxia trecutului. De fapt, unele segmente ale curentului evanghelic contemporan sunt chiar mai subiective în interpretarea adevărului decât a fost vreodată neo-ortodoxia.

            Se poate chiar afirma că evanghelicii nu au rezistat niciodată cu succes neo-ortodoxiei. Cu douăzeci de ani în urmă evanghelicii luau o poziţie eroică împotriva influenţelor neo-ortodoxiei asupra chestiunii ineranţei biblice (inerant – fără greşeală; n.tr.). Dar oricare ar fi fost victoria câştigată în acea bătălie, acum ea este sacrificată pe altarul misticismului. Misticismul consideră ineranţa bibică, lipsită de importanţă. La urma urmei, dacă adevărul suprem este subiectiv şi vine din lăuntrul nostru, atunci nu contează deloc dacă detaliile Scripturii sunt adevărate, sau nu. Dacă conţinutul credinţei nu reprezintă chestiunea esenţială, ce mai contează dacă Biblia are erori sau nu ?

            Cu alte cuvinte, neo-ortodoxia atacă inspiraţia obiectivă a Scripturii. Însă, misticismul evanghelic atacă acum, interpretarea obiectivă a Scripturii. Efectul practic este acelaşi. Prin acceptarea relativismului existenţial, evanghelicii pierd valorile pentru care au luptat atât de mult să le conserve. Dacă noi putem dobândi o călăuzire de valoare de la personajele ce apar în fanteziile noastre, de ce să ne mai deranjăm cu ceea ce Biblia spune ? Dacă desconsiderăm sau chiar respingem verdictul biblic împotriva homosexualităţii, ce mai contează dacă problemele istorice şi reale descoperite în Biblie, sunt precise sau nu ? Dacă profeţiile personale, viziunile, visele şi fiinţele îngereşti se află la dispoziţia noastră pentru a ne oferi călăuzire spirituală „a-la-minut”, „revelaţii proaspete”, cum sunt adesea numite, cui îi mai pasă dacă Scriptura este fără erori ca şi întreg sau în parte ?

            Misticismul nulifică Scriptura, îndepărtându-i pe oameni de la Cuvântul sigur al lui Dumnezeu ca şi obiect unic al credinţei. Avertizând despre pericolul misticismului, Schaeffer a scris: „Probabil putem cel mai bine să descriem acest concept al teologiei moderne spunând că este o credinţă în credinţă, în loc de a fi o credinţă îndreptată înspre un obiect care de fapt există… Omul modern nu mai poate vorbi despre obiectul credinţei sale, ci doar despre credinţa în sine. Astfel, el poate discuta existenţa credinţei sale şi „mărimea” ei împotriva raţionalului, însă asta este tot. Credinţa omului modern se îndreaptă spre interior… Credinţa este introvertită, deoarece nu are nici un obiect real… nu este în mod raţional deschisă nici unei discuţii. Aş îndrăzi că sugerez că această poziţie, înseamnă de fapt o mai mare disperare şi orbire decât chiar a oamenilor din zilele noastre care se sinucid.

            Credinţa misticismului este o iluzie. „Adevărul care este valabil (deci, adevărat) pentru mine” este irelevant pentru altcineva fiindcă-i lipseşte orice bază obiectivă. În consecinţă şi în cele din urmă, credinţa existenţialismului este neputincioasă în a ridica pe cineva mai presus de nivelul disperării. Tot ce poate să facă este să caute mai multe experienţe şi să aibe mai multe sentimente. Mulţimile sunt prinse în capcana ciclului deznădăjduit al trăirii dintr-o experienţă în timp ce o caută, cu râvnă, pe următoarea. Asemenea oameni nu posedă nici un concept real al adevărului; ei cred, doar. O credinţă ca acestora este nesăbuită.

ÎNTRE TIMP, LA CELĂLALT CAPĂT AL SPECTRULUI…

Cu toate acestea, misticismul nu este singura formă de credinţă nesăbuită care ameninţă biserica contemporană. O nouă mişcare a început să câştige proporţii în ultima vreme. Evanghelicii îşi părăsesc ograda şi migrează înspre Ortodoxia Răsăriteană, Romano-Catolicism şi bisericile liturgice ale Protestantismului evoluat. Respingând neobositul subiectivism al Protestantismului existenţialist, aceştia caută o religie cu rădăcini istorice. Dezgustaţi de superficialitatea credulă care stăpâneşte mişcarea evanghelică, ei doresc o abordare mult mai autoritară. Poate sezisând pericolul unei religii care-i călăuzeşte lăuntric pe oameni, aceştia aleg în schimb o religie care pune accentul pe ceremoniile exterioare şi pe autoritatea ierarhică dogmatică.

            Am ascultat odată mărturia înregistrată a unuia dintre convertiţii la Romano-Catolicism, fost predicator protestant. El a spus că a absolvit cu cele mai bune calificative un cunoscut seminar protestant. A continuat să relateze ascultătorilor săi cât de profund anti-catolic era ca şi student, şi cât de dedicat doctrinei protestante Reformate (deşi, el însuşi a infirmat acest lucru recunoscând că deja a respins cruciala doctrina a îndreptăţirii prin credinţă). După colegiu, a început să citească scrieri romano-catolice şi astfel s-a trezit atras de teologia şi liturghia catolică. A descris împotrivirea pe care a arătat-o la început faţă de doctrinele purgatoriului, a fecioriei veşnice a Mariei, a transubstanţierii (transformării literare, la Cină, a pânii în trupul fizic al Domnului Isus şi a vinului, în sângele Său – n.tr.) şi rugăciunilor aduse Mariei şi sfinţilor. Toate aceste doctrine sunt cu uşurinţă infirmate de Biblie. Însă, acest om deşi a recunoscut că nu poate găsi nici o confirmare în Scripturi a rugăciunilor aduse Mariei, în ciuda acestui fapt, şi-a schimbat complet părerea asupra acestor chestiuni de îndată ce s-a rugat de încercare cu mătănii şi după ce primit un răspuns la o anume rugăciune a sa. Astfel a concluzionat el, că probabil Maria este cea care i-a răspuns rugăciunii sale şi atunci a început să se roage ei în mod regulat. În cele din urmă a decis că doar Biblia singură, nu constituie un etalon suficient pentru credincioşi, şi a decis să creadă în autoritatea papală şi tradiţia bisericii.

            Saltul în credinţă al acestui om poate nu se poate categorisi existenţial, dar cu toate acestea a fost un salt orb. El a ales extrema cealaltă a credinţei nesăbuite, felul de credinţă care face din tradiţia religioasă nebiblică, obiectul credinţei cuiva.

            Felul acesta de credinţă este nesăbuit pentru că subjugă Cuvântul scris, tradiţiei orale, autorităţii bisericeşti sau altui criteriu omenesc. Este o încredere naivă, lipsită de discernământ, într-o autoritate religioasă pământească – fie că-i vorba de papă, tradiţie, sau un auto-intitulat profet ca David Koresh, etc. – dar forţând Cuvântul lui Dumnezeu pe calapodul tradiţiei religioase, invalidându-l astfel şi făcându-l fără efect (vezi, Matei 15:6).

            Omul a cărui mărturie înregistrată am ascultat-o, este acum un apologet al Bisericii Romano-Catolice. El se adresează congregaţiilor catolice şi le spune cum să replice argumentelor biblice potrivnice Catolicismului. La sfârşitul casetei sale, descrie pe scurt poziţia catolică oficială faţă de Scriptură. El se grăbeşte să-i asigure pe ascultătorii săi că Biserica Romano-Catolică nu are nimic împotriva citirii Scripturii de către enoriaşii catolici. Chiar studiul biblic personal, este permis, afirmă el, dar apoi se grăbeşte să precizeze că nu trebuie să se exagereze: „un verset sau două pe zi, este suficient”.

            Acest personaj, absolvent de seminar, ar trebui să fie în mod sigur conştient că un asemenea comentariu subminează grav importanţa Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Nouă ni s-a poruncit să medităm asupra Scripturii, zi şi noapte (Iosua 1:8; Psalmul 1:2). Să-i îngăduim să ne umple inima în toată vremea (Deut.6:6-9). Să o studiem cu seriozitate şi s-o împărţim drept (2 Tim.2:15). Doar Biblia ne poate da înţelepciunea care duce la mântuire, şi apoi să ne echipeze pentru orice faptă bună (2 Tim.3:15-17).

            Discernământul depinde de o cunoaştere a Scripturii. Cei ce se mulţumesc să asculte cu credulitate vocea unei autorităţi umane în loc de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-le, nu pot fi consideraţi înţelepţi. Credinţa acestora este o credinţă nesăbuită şi iraţională.

            Am identificat extrema credinţei nesăbuite orientate spre interior ca însemnând misticism. Celălalt fel, însă, îl putem numi, tradiţie învăţată, deprinsă. În Isaia 29:13, avem caracterizarea pe care i-o face Dumnezeu: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească” (sublinierile aparţin autorului).

            Scriptura condamnă fără echivoc tradiţia învăţată. Ritualul religios sterp, formalismul sacerdotal, sau liturghia din carte, nu sunt totuna cu închinarea. Închinarea adevărată, asemenea credinţei, trebuie să angajeze mintea. Isus a spus că, „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23).

            Ai înţeles că tradiţia învăţată, sau poruncile omeneşti învăţate pe de rost ca datini omeneşti (în întreaga terminologie a lui Cornilescu ! n.tr.), sunt eroarea pentru care Isus i-a condamnat pe farisei ?   El le-a spus:

„Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti”. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea”. El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.” (Marcu 7:6-9)

Tradiţia învăţată nu se aseamănă misticismului, deoarece ea nu ocoleşte mintea, pe când misticismul o face. Pavel a spus despre Iudeii care erau atât de absorbiţi în tradiţiile lor religioase deşarte că, „…mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea”. (Romani 10:2-4)

Problema lor nu era lipsa zelului. Nu era lipsa de entuziasm, sau dezinteresul şi neglijenţa respectării ritualurilor religioase. Problema era faptul că zelul arătat de ei era o tradiţie învăţată, „dar fără pricepere – cunoaştere„. Ei nu aveau destul discernământ, de aceea credinţa lor era deficientă.

            Pavel spune exact în ce constă ignoranţa lor. Ignoranţa lor se găsea în încercarea lor de a dobândi o neprihănire a lor proprie, în loc de a se supune neprihănirii lui Dumnezeu. Acest pasaj se găseşte la culminarea discuţiei doctrinare a lui Pavel din Romani. Este foarte clar, din context, că el vorbeşte despre doctrina îndreptăţirii prin credinţă. Acest subiect, el l-a expus pe larg începând de la capitolul 3. Acolo a spus că, „suntem socotiţi neprihăniţi (deci, îndreptăţiţi – n.tr.), fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (Rom.3:24), şi că, îndreptăţirea (justificarea noastră – n.tr.) este prin credinţă, fără faptele Legii” (3:28), iar „Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit” (4:6), pe cel ce crede.

            Dar, în loc de a căuta neprihănirea perfectă a lui Hristos, pe care Dumnezeu le-o socoteşte (atribuie – n.tr.) celor ce cred, Iudeii necredincioşi au decis să încerce să-şi găsească o neprihănire a lor dobândită prin fapte. La asta va duce întotdeauna tradiţia învăţată. Este o religie a faptelor. În acest fel, necredincioşii şi ritualiştii farisei, sunt o paralelă perfectă a Romano-Catolicismului, a Ortodoxiei Răsăritene precum şi a tuturor formelor de Protestantism încărcat de ritual. Toate, neagă îndreptăţirea prin credinţă.

            Dacă fariseii sau urmaşii acestora ar fi folosit Scripturile ca şi etalon al adevărului, în locul tradiţiei rabinice, ar fi ştiut că Dumnezeu îi socoteşte neprihăniţi pe păcătoşi prin credinţă. De nenumărate ori Isus le-a spus, „N-aţi citit niciodată în Scripturi…? ” (Mat.21:42), „Vă rătăciţi ! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (22:29), sau, „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri ?” (Ioan 3:10). Motivul pentru care în permanenţă El i-a ocărât, a fost ignoranţa lor faţă de Scripturi. Au pus tradiţia deprinsă prin repetare în locul Cuvântului scris al lui Dumnezeu (Matei 15:6) şi pentru asta au fost condamnaţi.

            Priviţi la felul în care Luca îi laudă pe cei din Berea pentru mintea (sau inima -n.tr.) lor înobilată: „Au primit Cuvântul (evanghelia Noului Testament, de la apostoli) cu toată râvna, şi cercetau Scripturile (cărţile Vechiului Testament) în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (Fapte 17:11). Ce i-a făcut pe cei din Berea să fie vrednici de laudă ? Să se spună despre ei că, „aveau o inimă mai aleasă” ? Dorinţa lor de a discerne. Ei au refuzat să accepte orbeşte învăţătura cuiva (fie şi pe cea a apostolilor), fără să aibe confirmarea clară a lui Dumnezeu.

            Asta este ceea ce Dumnezeu ne cere… Discernământul spiritual este, cred, antidotul împotriva existenţialismului epocii noastre. Până ce creştinii nu-şi regăsesc voinţa de a testa totul cu etalonul Scripturii, de a respinge ce este fals şi de a păzi cu tărie ce este adevărat, biserica se va chinui şi va şchiopăta, iar mărturia pe care o aducem unei lumi în păcat, va fi ciuntită.

            Dar dacă biserica se va ridica şi va apăra adevărul Cuvântului lui Dumnezeu împotriva tuturor minciunilor acestei lumi rele, atunci vom putea vedea puterea adevărului de a-i face pe oameni liberi (Ioan 8:32).

(din, „RECKLESS FAITH – WHEN THE CHURCH LOSES ITS WILL TO DISCERN” – „CREDINŢA NESĂBUITĂ – CÂND BISERICA ÎŞI PIERDE VOINŢA DE A DISCERNE”, de John F.MacArthur Jr., capitolul 1, The War Against Reason, editată de, Crossway Books, a division of Good News Publishers, copyright 1994 – traducere, Teodor Macavei, CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI str.Radu Şapcă 2B, Petroşani, HD, 2675, ROMÂNIA. Petroşani, Noiembrie 1997. Vedeţi de asemenea, materialul intitulat CREDINŢA NESĂBUITĂ !!)

http://www.rcrwebsite.com/reason.htm

Scrisoarea Uniunii Baptiste din România adresată Ministerului Educației Naționale cu privire la Strategia Națională de Educație Parentală 2018 – 2025

08 JULY 2018   ADMIN

MINISTERUL  EDUCAȚIEI NAȚIONALE

Domnului Ministru, Valentin Popa

Stimate domnule Ministru,

Referitor la proiectul Strategiei naționale de educație parentală 2018-2025 afișat pe site-ul Ministerului Educației Naționale la data de 11 iunie a.c., vă adresăm rugămintea a nu promova proiectul de Strategiei supus consultării publice în forma publicată pe site, pentru următoarele motive:

În cuprinsul proiectului de Strategie se regăsesc o serie de exprimări prin care se lasă a se înțelege că valorile tradiționale sau perspectivele conservatoare, sunt greșite. Cu titlu de exemplu, cităm din câteva pasaje: „discursul profesioniştilor […] idealizează familia tradiţională, pe care o consideră drept o formă perfectă de organizare”; „familia nu este inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai degrabă un produs socio-cultural, „o constelaţie de idei, imagini şi terminologii” creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale”; „noile ideologii promovate în special în domeniul protecţiei copilului întâlnesc mentalităţi conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regândit în contextul unor informații noi cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor; deprivatizarea mediului familial, acompaniat de intruziunea diverselor instituţii în spaţiul domestic şi de influenţa mass media în construirea realităţilor sociale, pun familia într-o situaţie marcată de nevoia unui sprijin extern”; „prescripţiile instituţionale, generate de promovarea actualelor valori, devin norme care obligă familiile să se adapteze noilor ideologii şi să experimenteze noi practici în relaţie cu copiii”. Am fost de-a dreptul indignaţi să observăm că pe genul acesta de exprimări sunt construite argumente, măsuri, soluții.

În opinia noastră, un document de politică publică, cu atât mai mult de nivelul strategiei, ar trebui să aibă în vedere definirea clară a conceptelor utilizate, a problemelor de politică publică și a soluțiilor identificate. Simpla referință la „familia tradițională”, „mentalități conservatoare”, „noi ideologii”, „nevoia unui sprijin extern”, „prescripţii instituţionale, generate de promovarea actualelor valori”, „o nouă cultură familială” și alte exprimări generale de acest gen, fără a fi definite, generează confuzie în ceea ce privește premisele de la care pornește Strategia și soluțiile pe care le promovează, cititorul și potențialul destinatar al Strategiei aflându-se în imposibilitatea de a stabili cu claritate dacă se regăsește sau nu în înțelegerea inițiatorului cu privire la conceptele menționate. Clarificarea conceptelor este cu atât mai imperios necesară cu cât pe măsurile și soluțiile propuse prin Strategie se vor putea promova acte cu forță juridică.

Din textul supus dezbaterii publice se poate deduce că mentalitățile conservatoare asociate familiei tradiționale și valorile transmise în acest context sunt desuete, nu mai corespund noilor ideologii sau anumitor „prescripții instituționale generate de promovarea unor valori actuale”, fără a se distinge nici ce anume este perimat și trebuie schimbat, nici ce anume este nou, actual, instituționalizat. Potrivit Strategiei, „a susţine părinţii în interesul superior al copilului înseamnă a crea o nouă cultură familială, bazată pe dialog, cunoaştere şi participare, pe de o parte, şi a facilita cooperarea între profesionişti, părinţi şi autorităţi publice, care contribuie la educaţia şi dezvoltarea copilului, pe de altă parte.” Să înțelegem că mentalitățile conservatoare asociate familiei tradiționale din România de astăzi nu sunt fundamentate pe dialog, cunoaștere, participare și cooperare între profesioniști, părinți și autorități publice? Dacă prin mentalități conservatoare asociate familiei tradiționale ministerul are în vedere inclusiv crezul și învățătura creștine predicate și dovedite de-a-lungul secolelor prin viața creștinilor practicanți aparținând bisericilor și cultelor creștine recunoscute de statul român, să înțelegem că rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social al bisericilor și cultelor prezente în societatea românească de astăzi, nu mai este recunoscut de statul român (a se vedea art. 7 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată)?

Pentru motivele exprimate anterior și luând în considerare și anvergura resurselor umane și financiare pe care le va solicita implementarea proiectului de Strategie, considerăm imperios necesară clarificarea la nivel fundamental a demersului guvernamental. În opinia noastră, Ministerul Educației Naționale nu are vreun temei în baza căruia să-și asume rolul de promovare al unor ideologii care au de-a face mai degrabă cu sfera libertății gândirii și a opiniilor și, mai mult, nu dovedește gradul de reprezentativitate în privinţa susţinerii noilor ideologii invocate în rândul cetățenilor României.

Înțelegând că orice efort uman depus pentru formularea unui document de politică publică prin care se urmărește promovarea și protejarea unor drepturi suferă de însăși limitările și prejudecățile celor angajați în această activitate, considerăm că Strategia ar trebui să se contureze pe o definire foarte clară și asumată a premiselor, problemelor de politică publică și soluțiilor identificate.

În susținerea celor prezentate, invocând prevederile constituționale și ale tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, considerăm important să semnalăm că menținerea unor exprimări de genul celor anterior menționate pun în pericol exercitarea dreptului la libertatea gândirii, de conştiintă şi religie, precum și a dreptului părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice [art. 29 alin. (1), (2) și (6) din Constituția României, republicată; art. 18 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 9 din Convenția europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; art. 2 din Protocolul adițional la Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale; art. 10 și 14 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene].

Comunitatea credincioşilor creştini baptişti din România este conștientă și îndurerată de realitatea tristă din spațiul familial din România cauzată de practicile parentale care au afectat în mod negativ dezvoltarea copiilor, starea lor de sănătate, rezultatele școlare şi integrarea socială a acestora. Considerăm că prin valorile pe care le promovăm și prin învăţătura pe care o prezentăm oamenilor putem contribui la instalarea unei stări de normalitate în familiile concetăţenilor noştri. Cu ocazia aceasta ne exprimăm încă o dată disponibilitatea să contribuim la elaborarea soluțiilor care urmăresc dezvoltarea armonioasă (în toate dimensiunile sale) și tratarea adecvată a copiilor, cu respectarea drepturilor fundamentale și a demnității lor. Parentalitatea este un subiect important aflat pe agenda bisericilor şi comunităților noastre și credem că trebuie să fie un subiect pe agenda politicilor publice, în condițiile în care și biserica și statul acordă familiei un rol fundamental în societate.

Față de cele anterior menționate, considerăm că se impune o reanalizare fundamentală a proiectului supus consultării publice prin prisma aspectelor sesizate și, raportat la prevederile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, republicată, solicităm organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de Strategie, chiar dacă acesta va apărea într-o formă revizuită şi mult îmbunătăţită.

Bunul Dumnezeu să binecuvânteze România şi toţi membrii familiilor ei!

Cu deosebită considerație,

Președinte,  

Viorel IUGA

Catarismul / Octavian C. Obeada Preşedintele Misiunii Vox Dei

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Catarismul

Catarii: credinţe Catare

Catarii se considerau a fi creştini buni, de vreme ce exact aşa se numeau ei pe sine însuşi. Când Saint Bernard a vizitat Languedoc în 1145 impresia sa principală pare să fi fost corupţia neruşinată din Biserica sa. La Catari el a observat că morala lor era curată şi că nu erau predici mai creştine decât ale lor. Poziţia lor pare să fi fost mult asemănătoare mai târziu cu şaizeci de ani, la începutul secolului treisprezece. La suprafaţă, credinţele lor fundamentale păreau cu nimic ieşite din comun. Majoritatea oamenilor aveau dificultate în distingerea principiilor de credinţă Catare faţă de ceea ce sunt privite acum ca fiind credinţe ortodoxe creştine convenţionale. Totuşi, urmărind credinţele lor fundamentale spre concluzia lor logică a dezvăluit implicaţii surprinzătoare, (de exemplu că Romano Catolicii urmau mai degrabă în mod greşit un zeu Satanic decât zeul binefăcător la care se închinau Catarii.)

La fel ca primii creştini, Catarii nu recunoşteau preoţia. Totuşi ei distingeau între credincioşii obişnuiţi (Credentes) şi un cerc mai mic, interior de lideri iniţiaţi în secretul cunoaşterii, cunoscut în acea vreme ca boni homines, Bonneshommes sau „Oamenii buni”, care acum sunt numiţi Aleşii sau Parfeu. Catarii au recunoscut doar o ceremonie care acum poate fi considerată ca ceva asemenea Sacramentelor Catolice. Aceasta era Consolamentum, o ceremonie care îl converteau pe un credincios simplu într-un Parfeu. Totuşi ei au avut un număr de practici ceremoniale.

Viziunea Catară era că teologia lor era mai veche decât cea a Bisericii Romane şi (corect, aşa cum confirmă cărturarii moderni) că Biserica Romană şi-a corupt Scriptura ei proprie, a inventat o nouă doctrină şi a abandonat credinţele şi practicile Bisericii Primare. Viziunea Catolică, desigur era exact opusul. Dar în plus faţă de acuzarea Catarilor de teologie greşită, ei şi-au imaginat o serie de practici groaznice care ar fi fost amuzante dacă astfel de închipuiri, transformate în propagandă, nu ar fi condus la moartea a nenumărate mii prin Cruciadele Catare şi prin Inchiziţie. Biserica Romană pare să îi fi exterminat cu succes pe Catari şi credinţele Catare la începutul secolului patrusprezece, dar adevărul este mai complicat. Există multe dovezi care arată că moştenirea Catară este mai influentă azi decât a fost în orice perioadă din ultimii şapte sute de ani.

De unde a venit Catarismul?

Din puţine piese sigure de evidenţă şi o masă de dovezi incidentale, este probabil ca aceşti Catari să reprezinte o credinţă dualistă foarte veche din est. Probabil cea mai uşoară modalitate de a urmări originile acesteia este să lucrăm înapoi de la Languedoc. Catarismul a apărut în Europa vestică în secolul unsprezece. Se pare că credinţele Catare au apărut în multe ţări, nu doar în Languedoc ci de asemenea în Franţa, Olanda şi în felurite state Germane. Acesta s-a răspândit aproape cu siguranţă din nordul Italiei, purtată de călători, comercianţi şi probabil de predicatori Catari. Cu siguranţă Catarismul era deja întemeiat în nordul Italiei. (Această zonă în care se vorbea occitană va oferi mai târziu un adăpost pentru Catarii din Languedoc care au fost obligaţi să fugă din ţinutul lor natal în timpul Cruciadei Catare).

Cum a ajuns Catarismul în nordul Italiei? Acesta a venit de la Balcani, în jurul zonei cunoscute de noi ca Bulgaria. Această zonă era o parte din Imperiul Bizantin din acea vreme, şi înregistrările imperiale menţionează erezia dualistă. Un preot numit Bogumil a fost înregistrat că a introdus această aşa numită erezie, ceea ce explică de ce credincioşii erau numiţi Bogumili. (Amintiţi-vă că aceşti Catari nu s-au numit pe ei înşişi niciodată Catari. De fapt, în această vreme numele nici nu fusese inventat). Bogumilismul a devenit influent în Bulgaria în timpul domniei lui Petru Întâiul (927-928). Religia a înflorit în Balcani timp de secole, până când a fost distrusă de (sau incorporată în) Islam după căderea Constantinopolului în 1453. Un episcop Bogumil este cunoscut că ar fi participat la un consiliu Catar în Languedoc.

Următoarea întrebare este cum a ajuns această religie în Bulgaria. Răspunsul este că aceasta s-a răspândit probabil din partea estică a Imperiului Bizantin spre partea vestică. Se poate ca aceasta să îşi fi avut originea într-o formă a credinţelor Manicheane, ea fiind un amestec de Zoroastrianism Persian şi un dualism gnostic creştin timpuriu. Creştinismul timpuriu poseda trei curente principale: cel evreu (condus de Iacov, fratele lui Isus), cel Paulin (creat de însuşi Pavel şi acum reprezentat de Bisericile Ortodoxe şi Romano Catolice), şi cel gnostic (din care cel puţin unii l-au urmat pe ucenicul Sf. Ioan). De asemenea este în graniţele posibilului ca, acest Catarism să fie reprezentat această tradiţie timpurie. Cu siguranţă Catarii favorizau Evanghelia lui Ioan mai presus de toate celelalte Scripturi.

Mai există Catari?

Depinde ce înţelegi prin aceasta. Dacă vrei să spui „Există oameni care trăiesc azi care pretind a fi Catari?”, atunci răspunsul este Da. Dacă vrei să spui „Există oameni care trăiesc ca şi catarii şi cred ceea ce au crezut Catarii?”, atunci răspunsul este de asemenea Da. Dar nici unul dintre aceste răspunsuri nu spune întreaga poveste. De exemplu, destul de puţini dintre oamenii care se numesc Catari îţi vor spune că ei sunt Parfei Catari reîncarnaţi. Dar o credinţă centrală Catară era că la moartea lor Parfeii erau eliberaţi de ciclul renaşterii. Ceea ce înseamnă că fie aceşti pretendenţi ţin de un sistem de credinţă care ei ştiu că este greşit, fie ei sunt impostori care nu s-au deranjat să îşi facă tema lor de casă. O întrebare mai interesantă este dacă vre-unul din Catarii care trăiesc pot pretinde un lanţ continuu de succesiune cu Parfeii din secolul treisprezece. Motivul pentru care acest lucru este important este că aceşti Catari au pretins un lanţ continuu de descendenţi, fiecare Parfeu alăturându-se cercului interior de Aleşi dându-li – se Consolamentum de către un Parfeu existent. De aceea a existat un lanţ continuu de succesiune de la fiecare Parfeu tot timp înapoi la Pentecostul biblic original. (Dacă aceasta pare a fi suspicios ca şi doctrina Succesiunii Apostolice pretinsă de Catolici şi alte episcopii principale, se merită să păstrăm în memorie că acel curent principal al Bisericii este cunoscut a fi copiat ideea de la o sectă Gnostică din secolul patru, şi apoi a fabricat linii de succesiune apostolică pentru secolele lipsă).

După distrugerile Inchiziţiei din secolul patrusprezece, lanţul de succesiune a fost restaurat în Languedoc de doi fraţi care au călătorit spre Piedmont pentru a primi Consolamentum de la un Parfeu de acolo. Dar această linie a fost aparent distrusă cu arderea lui Guillem Belibaste în 1321. Linia italiană a fost distrusă curând după aceea de Biserica Romană, şi în secolul cincisprezece linia Balcanică a fost suprimată, sau absorbită de Islam, care împărtăşeşte credinţa caracteristică gnostică: Isus nu a fost un om ci o fantomă divină. A supravieţuit o succesiune secretă dintre aceste tradiţii, sau dintre cele din estul îndepărtat? Probabil. Nimeni nu pare să ştie cu siguranţă. Dar chiar dacă nu, toate credinţele lor principale se găsesc în una sau în altă sectă creştină. Chiar ideea că Biserica Romano Catolică în mod greşit se închină unui Dumnezeu Rău este încă actuală (Martorii lui Iehova de exemplu cred aceasta). De asemenea, poate semnificativ, nu auzi pe nimeni vorbind despre Dumnezeu în Languedoc, ci întotdeauna specific Dumnezeul Bun.

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

Catarismul – Spre deosebire de creştinii cei mai timpurii, Catarii nu au recunoscut nici o preoţie. Dualitatea, lupta dintre doi egali, Binele şi Răul aşa cum sunt expuse în Evanghelia Sf. Ioan, binele fiind împărăţia domnului bun şi răul a realităţi materiale şi trecătoare a lumii fizice vizibile.

Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu, o puteţi face pe adresa misiunii.

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos – Partea III – J. C. Philpot.

download-1

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos  Partea III  J. C. Philpot  

Fie că încercăm să arătăm adevărul, fie că expunem eroarea, şi cu greu putem să facem una fără ca în acelaşi timp să o facem şi pe cealaltă, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna marele nostru arsenal de unde noi ne luăm armele războiului nostru spiritual. Acesta este deopotrivă un concept şi o practică apostolică. „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6:17). „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” (1 Petru 4:11). „Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10:4). În acest duh, ascultând de acest principiu, şi umblând potrivit acestui exemplu, până aici am încercat să răsturnăm dureroasa greşeală a negării calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, şi să lămurim acel adevăr vital, fundamental, a faptului că El este Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste, ceea ce a format subiectul ultimelor noastre două capitole. Dar mărturisim sincer că avem mică speranţa că i-am convins pe cei care s-au îmbătat criţă din duhul erorii. Otrava este deja în venele lor, stricând în ei tot ceea ce odată a părut a fi adevăr şi simplitate. Ca şi infidelitatea, care odată ce a pus stăpânire totală a minţii, respinge celor mai clare dovezi datorită imposibilităţii de a le acorda încredere, eroarea, odată ce a otrăvit inima, o face după aceea, în marea majoritate a cazurilor, să fie pentru totdeauna incapabile de a primi adevărul. Împotriva fiecărui text care poate fi adus înainte în sprijinul adevărului, se aduce o obiecţie, se oferă o interpretare greşită, se face o afirmaţie contrară, se citează un pasaj opus – obiectivul fiind, evident, nu pentru a se apleca înaintea adevărului, ci pentru a face ca adevărul să se aplece înaintea erorii; nu pentru a se supune în credinţă Cuvântului lui Dumnezeu, ci pentru a face Cuvântul lui Dumnezeu în sine să se îndoaie şi să se potrivească încăpăţânării hotărâte a unui minţi prejudiciate până în cele mai joase adâncimi ale sale. O, în ce stare a minţii trebuie să fiu eu, cât de atenţi trebuie să fim, cât de rugativi, ca nu cumva şi noi, „să ne lăsăm târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să ne pierdem tăria” (2 Petru 3:17). O conştiinţă gingaşă, o inimă care crede, un duh rugativ, un ochi veghetor, o ureche precaută, o limbă păzită, un picior prudent, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vor fi apărătoare solide împotriva erorii de orice fel. Dar pentru a vedea lumina în lumina lui Dumnezeu, pentru a simţi viaţa în viaţa Sa, pentru a avea o părtăşie dulce şi o comuniune sacră cu Tatăl şi cu Fiul, pentru a umbla înaintea lui Dumnezeu pe drumul favorii Sale, pentru a găsi Cuvântul Său hrana şi băutura noastră, şi pentru a ne apropia întotdeauna de El prin Fiul dragostei Sale, cerându-i învăţătura Sa promisă – aceasta este adevărata şi singura cale de a învăţa adevărul Său, pentru a-l crede, pentru a-l iubi, şi pentru a-l trăi Nici un eretic, nici un om eronat, nici un necredincios nu a stat vre-odată pe acest teren sfânt. Acel spirit asemenea copiilor, fără de care nu există intrare în Împărăţia Cerurilor; acea gelozie dumnezeiască pentru onoarea Domnului care face ca eroarea să fie detestată şi adevărul să fie mult iubit; acea frică gingaşă de Numele Său măreţ şi glorios care conduce sufletul să dorească aprobarea Sa şi să se înspăimânte de nemulţumirea Sa; acea sfântă libertate pe care o cunoştinţă experimentală a adevărului o comunică unui cetăţean al Sionului; acea lărgire a inimii care urcă afecţiunile spre acele lucruri care sunt sus, unde Isus stă la dreapta lui Dumnezeu – acestea, şi toate celelalte roade ale învăţăturii divine care îl disting în mod special pe sfântul viu al lui Dumnezeu, nu pot fi găsite în acel piept unde eroarea şi-a ridicat tronul ei de întuneric şi moarte. Dimpotrivă, un spirit orgolios-încrezut, auto-neprihănit, certăreţ, cicălitor, respirând duşmănie şi ură împotriva tuturor celor care se opun dogmelor lor favorite, şi care împinge în jos spre idolii săi preferaţi, sunt de obicei urme ştampilate pe toţi cei care sunt îmbibaţi adânc cu erezie şi eroare. Ei pot fi foarte încrezători în sănătatea punctelor lor de vedere, sau în neclintirea stabilităţii lor, dar Dumnezeu respinge îi „aceia în care se încred aceştia, şi ei nu vei izbuti cu ei.” (Ieremia 2:37).

Astfel, în rezumarea subiectului nostru, nu putem să nu ne exprimăm convingerea noastră că la fel cum suntem făcuţi în stare să citim Scripturile din Noul Testament cu o înţelegere mai iluminată, şi pentru a le primi cu o mai mare sensibilitate într-o inimă care crede, noi devenim mai mult şi mai mult frapaţi de aceste două caracteristici ale lor:

1. Revelaţia clară înăuntru a faptului că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu; şi 2. Uimitoarea greutate şi importanţă ataşată de Duhul Sfânt unei astfel de credinţe în El, şi unui legământ corespunzător acelei credinţe. Nu doar un pasaj sau două, oricât de simple şi de clare, ci întregul curent al revelaţiei este cel care aduce o astfel de convingere unei inimi care crede. Calitatea veşnică de Fiu a lui Isus este, ca să spunem aşa, soarele central al Noului Testament, a o înlătura înseamnă a întuneca toată lumina de pe cer, şi a arunca biserica în întuneric şi în umbra morţii. Manifestarea Fiului lui Dumnezeu este suma şi substanţa întregului plan minunat de dragoste care a adus cerul jos pe pământ prin întruparea lui Hristos, şi a luat pământul sus la cer prin învierea şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu, potrivit acelei mărturii a lui sfântul Ioan, care poate fi numită rezumatul evangheliei: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9, 10). A crede în El ca Fiu al lui Dumnezeu, şi a-L mărturisi astfel înaintea oamenilor – acest lucru este, în Noul Testament, semnul distinctiv al ucenicilor lui Isus. Crezând în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu, ei au crezut că El este egal cu Dumnezeu, ceea ce El putea fi doar fiind adevăratul şi veşnicul Său Fiu, acest lucru este evident chiar din cuvintele iudeilor necredincioşi: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.” (Ioan 5:18).

Deja am citat două exemple memorabile ale credinţei şi mărturisirii lui Petru care a fost martor că Isus este „Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16; Ioan 6:69). Acum, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, vom examina alte pasaje de fel asemănător; şi printre ele vom lua mai întâi credinţa lui Pavel şi mărturia sa în acelaşi adevăr vital: „Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.” (Fapte 9:20). Examinează cu grijă, cititor spiritual, şi consideră într-un duh de rugăciune cuvintele pe care tocmai le-am citat. Ce minune este aici! Îl vedem pe Saul care odată persecuta, chemat prin harul suveran, făcut să fie unul care crede în acel Isus a cărui nume el l-a detestat atât de mult, şi a cărui popor el l-ar fi măturat de pe faţa pământului, şi predicându-L cu îndrăzneală ca fiind Fiul lui Dumnezeu chiar în sinagogile unde el a intenţionat, în mânia sa oarbă şi în furia sa precipitată, de a-i constrânge pe sfinţii din Damasc să hulească (Fapte 26:11). Ce a crezut atât de ferm inima sa, ce a predicat gura sa atât de îndrăzneţ, decât acest adevăr vital, că Isus este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? Credinţa sa simplă, ca cea a unui copil nou-născut, nu a ştiut nimic din acele perversiuni şirete, acele distincţii subtile prin care adevărul este negat acum sub pretextul de a fi explicat. Crescând prin puterea divină spre o pricepere spirituală, şi o credinţă vie în Fiul lui Dumnezeu, a cărui voce el a auzit-o şi a cărui slavă el a văzut-o, el nu a cunoscut nimic despre astfel de puncte de vedere dezonorante despre singurul Fiu născut al lui Dumnezeu că El nu era Fiul Său prin natură şi subzistenţă veşnică, ci prin slujbă, în virtutea unui legământ, printr-un suflet uman pre-existent, prin Persoana Sa complexă, sau prin oricare alte interpretări eronate aşa cum le-au inventat oamenii eronaţi pentru a întuneca sfatul prin cuvinte fără cunoştinţă, şi să păteze revelaţia curată a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu L-a revelat pe Fiul Său în inima lui Pavel (Galateni 1:16), aceasta a fost pentru a-i arăta slava Lui, slavă ca cea a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr; şi această slavă era slava în care El a existat veşnic ca adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu. De aceea, din revelaţia pe care a avut-o despre Acesta în sufletul său, Pavel a crezut că Acesta este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa divină şi în subzistenţa sa veşnică, acel adevărat şi real Fiu al Tatălui în care biserica Vechiului Testament a crezut ca fiind Mesia cel promis, şi a cărui venire a fost aşteptată atât de mult în credinţă şi în speranţă.

Câteva cuvinte despre credinţa sfinţilor din Vechiul Testament s-ar putea să nu fie nepotrivite aici; pentru că ele pot explica de ce Natanael, Pavel, Famenul şi alţii L-au primit pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu în mod tacit şi instantaneu, când ei au crezut odată îl El ca fiind Mesia cel promis. Nu a fost nici o îndoială în mintea Israelitului credincios că adevăratul, realul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu urma să vină. Limbajul clar al celui de-al doilea Psalm şi declaraţia expresă a profeţiei (Isaia 9:6) deja aşezase cu fermitate aceasta ca o temelie a credinţei bisericii din Vechiul Testament. Întrebarea pe care şi-o punea rămăşiţa aleasă atunci când Hristos a venit în trup era dacă Isus din Nazaret este Acela. De aceea, când Isus a fost revelat unui Evreu temător de Dumnezeu ca fiind Mesia cel promis, în mod imediat credinţa a curs spre El ca fiind Fiul lui Dumnezeu, a cărui venire el o aştepta. Astfel de Israeliţi credincioşi erau Simeon, Ana, Zaharia, Elisabeta, Natanael, şi alţi bărbaţi şi alte femei evlavioase „care aşteptau mântuirea Ierusalimului.” (Luca 2:38). Într-un fel similar, marele preot i-a spus lui Isus: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Chiar marii preoţi şi bătrânii, şi tot consiliul, nu se îndoia de faptul că adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu urma să vină, pentru că aceasta era credinţa bisericii Vechiului Testament; dar ei erau neîncrezători în faptul că Isus care a stat înaintea lor era Acesta; şi ei L-au crucificat ca pe un hulitor, nu ca şi când s-ar îndoi de faptul că atunci când Mesia a venit El va fi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, ci respingând pretenţia lui Isus din Nazaret de a fi astfel. Astfel că nu doar credincioşii, ci şi necredincioşii contribuie la expunerea ignoranţei şi la respingerea erorilor celor care neagă în zilele noastre calitatea veşnică de Fiu a lui Isus.

Dar acum, priviţi cu acelaşi ochi spiritual la credinţa şi mărturisirea famenului (Fapte 8:37). Filip, care i l-a predicat pe Isus, şi nu este nici o îndoială că făcând astfel i-a arătat acestuia calitatea Sa adevărată şi veşnică de Fiu, a refuzat să îl boteze până când el a fost asigurat de credinţa lui. Ca răspuns la acel apel, care a fost mărturisirea lui? „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 8:35–37). Acum, am putea crede pentru un moment că acest nou-născut credincios în Fiul lui Dumnezeu L-a privit pe El astfel prin slujbă, sau prin legământ, sau prin oricare astfel de invenţii şirete din zilele ulterioare aşa cum au căutat oamenii eronaţi să întunece adevărul prea strălucitor, prea orbitor pentru ochii lor slabi? Sau nu mai degrabă credem că această credinţă a lui a crescut dintr-odată pentru a îmbrăţişa misterul sublim că Isus din Nazaret pe care Filip l-a predicat era adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? O regulă corectă şi sigură este că, înţelesul literal al unui pasaj este ceea ce Duhul Sfânt intenţionează. Aplicaţi această regulă la acele pasaje în care se spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi atunci rezultă imediat că prin această expresie se înţelege calitatea Sa literală şi adevărată de Fiu. Scripturile sunt scrise pentru acea familie simplă, cu inima simplă, care crede, a lui Dumnezeu, care primeşte adevărul de pe buzele Sale cu aceeaşi credinţă lipsită de judecată aşa cum un copil ascultă la învăţătura mamei sale (Psalmul 129:2; Isaia 28:9). Acum, unde ar fi credinţa asemănătoare cu cea a copiilor a tuturor acestor credincioşi simpli în inimă, dacă binecuvântatul Isus nu era într-adevăr şi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, ci era aşa doar printr-o explicaţie misterioasă care neagă litera simplă a adevărului? Cititor spiritual, evită explicaţiile mistice, forţate, fanteziste, forţate, şi primeşte limbajul clar al Duhului Sfânt în simplitatea credinţei. Aceasta iţi va feri picioarele tale de capcanele şi ispitele răspândite de oamenii vicleni, care prin discursuri frumoase înşeală inimile celor simpli. Caută mai degrabă să cunoşti şi să simţi puterea adevărului în sufletul tău, şi să experimentezi acea libertate interioară binecuvântată şi sfântă pe care o dă Fiul lui Dumnezeu celor care cred în Numele Său, potrivit cuvintelor Sale – cuvinte de o importanţă solemnă împotriva servitorilor păcatului şi ai erorii, dar pline de binecuvântare pentru cei care îl sărută pe Fiul în credinţă şi în afecţiune (Psalmul 2:12). „Şi robul nu rămâne pururea în casă; Fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:35, 36).

După ce am privit mărturia adusă de oameni cu privire la calitatea de Fiu a lui Hristos, acum, ne vom uita, deşi nu într-o ordine strict cronologică, la vocea unită a ucenicilor. Citim că după ce au fost martori la minunea mersului pe apă a lui Petru, şi cea a încetării vântului atunci când Isus a venit în barcă, „Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14:33). De fapt nu pentru că ei nu au crezut aşa mai înainte, ci ei au fost atât de copleşiţi de măreţia minunii, şi atât de înspăimântaţi de puterea şi prezenţa Domnului în mijlocul lor, încât inimile lor s-au plecat înaintea Lui în sfântă adoraţie şi în dragoste încrezătoare, în timp ce însuşi Fiul Tatălui veşnic, şi astfel fiind, poseda toată puterea şi slava Dumnezeirii. Oare putem presupune că minţile lor au fost luate pe sus de speculaţii inventate de oamenii îndrăzneţi pentru a nega şi a dezonora deopotrivă pe Tatăl şi pe Fiul; sau mai degrabă că credinţa lor simplă, asemenea copiilor, şi inspirată divin a îmbrăţişat dintr-odată binecuvântarea misterului că Isus pe care ei l-au văzut, şi la are cărui picioare ei au căzut, era Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste?

Dar este inutil să multiplicăm mărturii de această natură. Acestea trebuie să fie evidente pentru toţi cei care citesc Noul Testament cu un ochi iluminat de faptul că credinţa în Fiul lui Dumnezeu este pusă mai înainte din nou şi din nou, ca o caracteristică distinctivă măreaţă a celor care sunt născuţi şi învăţaţi de Dumnezeu.

De aceea, acum vom continua să arătăm calea prin care acest adevăr binecuvântat este conectat intim şi inseparabil cu experienţa fiecărui suflet viu, pentru că aceasta este marele semn şi test dacă o doctrină este a lui Dumnezeu; şi făcând aşa, ca mai înainte, ne ţinem cât mai aproape posibil de Scripturile adevărului. Calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos nu este o doctrină seacă, ci o fântână de viaţă pentru biserica lui Dumnezeu; şi în timp ce râurile ei vitale curg în suflet, acestea devin râuri de fericire şi sfinţenie, curăţând conştiinţa de faptele moarte şi purificând inima de idoli, dăruind şi menţinând comuniunea cu Dumnezeu.

1. O viaţă de credinţă este marele semn distinctiv al unui sfânt al lui Dumnezeu aici jos. Dar această credinţă trebuie să aibă un Obiect viu, aşa cum îl poate menţine în exerciţiul zilnic. „pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi,” a fost promisiunea măreaţă a lui Isus însuşi (Ioan 14:19). Acum, să privim la experienţa lui Pavel din acest punct de vedere: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20. Viaţa pe care a trăit-o Pavel în trup era „prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta a fost viaţa sa de credinţă, privind către, crezând în, ţinându-se de Fiul lui Dumnezeu, şi primind aprovizionarea Sa deplină pentru toate nevoile sale (Ioan 1:16; Filipeni 4:13, 19). Acum, oare este posibil pentru vre-un om să trăiască o viaţă de credinţă similară dacă nu crede în acelaşi fel în Fiul lui Dumnezeu? Şi cum ar putea acesta să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu dacă neagă calitatea veşnică de Fiu a Lui? Harul şi slava Sa, Persoana şi lucrarea Sa, sângele şi dreptatea Sa, potrivirea şi atot-suficienţa Sa, frumuseţea şi binecuvântarea Sa, dragostea şi mila Sa, conducerea şi domnia Sa, sprijinul şi mijlocirea Sa ca Mare Preot peste casa lui Dumnezeu – în cunoştinţa, credinţa şi experienţa de care este legată chiar viaţa credinciosului, sunt toate legate în mod intim, toate împreună atât de direct şi decurg în mod imediat, din adevărata Sa calitate de Fiu, încât ele nu pot fi separate de aceasta. Astfel, dacă nu ar exista credinţa în calitatea de Fiu a lui Hristos, nu ar mai putea exista o credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu; şi dacă nu ar mai exista o credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu, oare ce este un om, cu toată mărturisirea sa, decât unul care are un nume pentru a trăi şi este mort?

2. Comuniunea cu Dumnezeu, acea binecuvântare bogată, de nespus, prin care un vierme de pe pământ este admis în sfânta conversaţie cu Iehova Trei-În-Unul, este intimă, în mod necesar conectată cu viaţa de credinţă pe care tocmai am tratat-o. Dar nu poate exista nici o comuniune cu Tatăl şi Fiul acolo unde nu există nici o „cunoaştere a tainei lui Dumnezeu Tatăl, adică a lui Hristos” (Coloseni 2:2). Cu alte cuvinte, trebuie să existe o credinţă vie în, şi o mărturisire sinceră a Fiului ca Fiu, înainte ca să poată exista vre-o părtăşie sfântă cu Tatăl şi cu Fiul. Aceasta este mărturisirea lui Ioan: „deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:3). Atunci, cum am putea cineva să aibă părtăşie (adică, o comuniune) cu Tatăl şi Fiul Său Isus Hristos dacă ei neagă deopotrivă pe Fiul şi pe Tatăl, ceea ce ei fac cu siguranţă dacă resping reala calitate de Fiu a lui Isus? Dumnezeu poate foarte bine să spună unor astfel de oameni, „Dacă Sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine?” (Maleahi 1:6) Voi puteţi să Mă numiţi Tată. Eu resping pretenţia voastră, pentru că voi Îl negaţi pe dragul Meu Fiu, şi „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (1 Ioan 2:23). Poate exista un Hristos naţional prezentat imaginaţiei, un Hristos al literei născut prin înţelegerea naturală, un Hristos pe cruce, ca în imaginile şi pe crucifixul Catolic, vopsit pe ochiul simţului; şi de un efort puternic în mintea unde poate exista acesta, cu toate aceste reprezentări, ceva asemănător credinţei şi simţului care poate fi predat de creaturi sărace, înşelate, păcălite, fără o cunoaştere mântuitoare a lui Isus Hristos. Dar dacă nu ar exista nici o credinţă spirituală în calitatea Sa de Fiu, atunci nu ar exista nici o comuniune spirituală cu El. Doar în măsura în care sufletul este binecuvântat şi favorizat cu descoperiri ale Lui ca Fiu al lui Dumnezeu, acea credinţa ajunge la El, speranţa se ancorează în El, şi dragostea curge spre El; şi unde sunt aceste trei haruri ale Duhului, acolo şi doar acolo există o credinţă mântuitoare a Persoanei Lui, o binecuvântată experienţă a harului Său, şi o sfântă părtăşie a prezenţei Sale.

3. Aşa cum este evident din mărturisirea lui Ioan, orice umblare în lumina expresiei lui Dumnezeu, orice părtăşie cu familia lui Dumnezeu de aici de jos, sau orice cunoştinţă mântuitoare a sângelui curăţător al Mielului, nu poate exista acolo unde este negată calitatea reală de Fiu a lui Hristos. Şi care este valoarea religiei dacă aceste trei binecuvântări sunt adorate în ea? Consideraţi următoarea mărturisire în lumina Duhului Sfânt: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7). Priviţi la cele trei binecuvântări afirmate în acest verset: 1. Umblarea în lumina lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu este în lumină; 2. Având părtăşie unul cu altul; 3. O experienţă a sângelui lui Isus Hristos, Fiul Lui, care ne curăţeşte de orice păcat. Şi observaţi cum întregul accent al versetului este pus pe cuvintele, „Isus Hristos, Fiul Lui.” Luaţi calitatea Sa reală şi adevărată a Sa de Fiu al Său – şi atunci în locul luminii este întunericul, în locul părtăşiei cu sfinţii există o separare de ei, şi în locul sângelui care curăţă există o conştiinţă vinovată şi un păcat – un Dumnezeu răzbunător.

4. Aşa cum nu există nici o comuniune cu Tatăl şi cu Fiul fără o credinţă vie în calitatea adevărată de Fiu a lui Isus, şi nici o cunoştinţă a sângelui ispăşitor, tot aşa nu există nici o sălăşluire a lui Dumnezeu fără o astfel de credinţă şi mărturisire. „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.” (1 Ioan 4:15). Pentru a exista o credinţă mântuitoare, mai întâi trebuie să existe o inimă credincioasă (Romani 10:10), şi oriunde una este precedentă, cealaltă o urmează cu siguranţă (2 Corinteni 4:13). Atunci, dacă nu ar exista o credinţă adevărată, nu ar putea exista nici o mărturisire adevărată; dar o inimă care crede în mod corect se va manifesta întotdeauna pe sine printr-o limbă mărturisitoare. Din acest motiv Ioan pronunţă o astfel de binecuvântare asupra celui care „va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.” Dar oare aceia care neagă calitatea Sa adevărată şi proprie de Fiu, Îl mărturisesc pe El? Nu; cei pe care îi mărturiseşte El sunt doar aceia a căror ochi au fost unşi pentru a vedea frumuseţea şi slava Sa, ca singurul născut din Tatăl, şi a căror credinţă îl îmbrăţişează pe El ca fiind din veşnicie astfel. În sufletul său fericit „Dumnezeu locuieşte” prin Duhul Său şi prin har, pentru că prin primirea Fiului lui Dumnezeu ca atare în inima sa, el L-a primit şi pe Tatăl (1 Ioan 2:23); şi „el locuieşte în Dumnezeu,” pentru că prin locuirea prin credinţă în Fiul dragostei Sale, el locuieşte de asemenea în Tatăl. Cum ar putea să aibă vre-o parte sau un sorţ dintr-o binecuvântare ca aceasta, cel care neagă adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus?

5. O altă bogată binecuvântare conectată cu credinţa în calitatea reală şi adevărată de Fiu a lui Hristos este victoria asupra lumii. „Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:5). Un om trebuie fie să biruie lumea, sau să fie biruit de aceasta. A birui lumea înseamnă a fi mântuit; a fi biruit de aceasta înseamnă a fi pierdut. Atunci, cel care nu crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, nu biruie şi nu poate birui lumea, pentru că el nu are credinţa aleşilor lui Dumnezeu; el nu este născut din Dumnezeu; nu există nici o viaţă divină în sufletul său; şi de aceea el nu are nici o putere de a rezista tentaţiilor, de a îndura dispreţul, sau să se ridice superior încruntărilor şi zâmbetelor lumii, ci este încurcat, dus captiv, şi este distrus de aceasta. Acolo unde lumea este iubită, inima este în mod necesar biruită de aceasta, pentru că în dragostea lumii, ca în dragostea pentru păcat, este toată tăria lumii. Acum, dacă dragostea lui Hristos din suflet nu este mai puternică decât dragostea lumii, cea mai slabă trebuie să cedeze în faţa celei mai tari. Necredinţa, erezia şi eroarea nu pot birui lumea, pentru că acestea sunt total străine de credinţa care purifică inima de pofta din ea, de speranţa care se ridică deasupra ei şi faţă de dragostea care ridică sufletul dincolo de aceasta.

6. Din nou, nu putem pune la îndoială faptul că din toate binecuvântările pe care Dumnezeu le poate acorda în experienţa vieţii, puţine întrec cunoştinţa posesiunii vieţii veşnice. Dar această binecuvântare bogată este legată în mod intim de credinţa în calitatea de Fiu a lui Isus. Aceasta este mărturia lui Ioan: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:13). Cui îi scrie Ioan? Acelor care „cred în Numele Fiului lui Dumnezeu.” Doar ei pot primi şi crede mărturia sa, pentru că doar ei posedă învăţătura şi mărturia interioară a binecuvântatului Duh faţă de adevărul cuvântului său. El nu scrie ereticilor, oamenilor eronaţi, celor care nu cred în, celor care neagă calitatea adevărată de Fiu a lui Isus. Toţi aceştia nu îl au pe Fiul lui Dumnezeu, ei nu au viaţa (v. 12), şi Ioan nu scrie celor morţi, ci celor vii. De dragul lor, şi pentru a confirma credinţa şi speranţa lor, el scrie că, din mărturia Duhului, ei pot cunoaşte în inimile lor şi în conştiinţele lor că ei au viaţa veşnică; şi aceasta, ei o au deoarece ei îl au pe Fiul. Dacă acest lucru este adevărat, doar cei care cred în Numele Fiului lui Dumnezeu pot şti că au viaţa veşnică. Şi cum putem noi să ne gândim că cei care cred în acest Nume neagă reala şi adevărata Sa calitate de Fiu, pentru a pune în locul ei un idol, o plăsmuire a minţii lor deşarte? Şi pentru că ei nu pot înţelege misterul unui Fiu veşnic, sau îl potrivesc cu ideile lor naturale despre generaţie, renunţă de tot la el, sau îl explică în mod groaznic?

Aşa cum acesta ni se arată, nici doctrina fundamentală despre Trinitate nu se poate menţine decât prin susţinerea calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos. Există două erori a unei naturi opuse în ce priveşte doctrina Trinităţii:

1. Una este Triteismul, sau instituirea a trei Dumnezei distincţi; cealaltă, 2. Sabelianismul, care susţine există doar un Dumnezeu sub trei nume diferite. Fiecare dintre aceste erori distruge Unitatea în Trinitate, prima prin negarea Unităţii Esenţei, a doua prin negarea Trinităţii Persoanelor. Doctrina adevărată şi scripturală despre Trinitate merge între aceste două extreme eronate, şi susţine o Trinitate de Persoane într-o Unitate a Esenţei. Acum, Domnul Isus, ca Fiul veşnic al Tatălui, este deosebit faţă de El ca Fiu al Său, şi totuşi în mod necesar una cu El, împărtăşind aceeaşi Esenţă; şi Duhul Sfânt, prin faptul că El purcede de la Tatăl şi Fiul, este distinct de asemenea faţă de aceste Persoane din Trinitate, şi totuşi, deoarece purcede în mod veşnic din amândouă, împărtăşeşte la fel Esenţa lor. Astfel, avem o Trinitate de Persoane, dar o Unitate de Esenţă – Un Dumnezeu, dar subzistând în mod veşnic, ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Calitatea veşnică de Fiu îi dă Fiului o Unitate de Esenţă cu Tatăl, şi totuşi un caracter distinct al Persoanei; astfel, ca Fiu, El este una cu Tatăl (Ioan 10:30), şi totuşi ca Fiu El este distinct faţă de Tatăl. Astfel, procesiunea veşnică din Tatăl şi Fiul îi dă Duhului Sfânt Unitatea de Esenţă cu Tatăl şi Fiul, şi totuşi o Personalitate distinctă. Pe această temelie solidă stă Trinitatea. Dar dacă înlăturaţi calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos, trebuie de asemenea să înlăturaţi şi procesiunea veşnică a Duhului Sfânt; şi făcând aşa voi distrugeţi Unitatea Esenţei şi inter-comuniunea Naturii Dumnezeului Triunic al lui Israel. Dacă negarea calităţii veşnice de Fiu a lui Isus implică astfel de consecinţe, noi putem să tremurăm la o astfel de eroare deoarece ea înlătură chiar temeliile adevărului revelat. Toate celelalte puncte de vedere despre calitatea de Fiu a lui Hristos micşorează demnitatea Sa veşnică şi esenţială şi, oricât de şiret ar fi deghizate, tind să, şi de obicei sfârşesc în Arianism. Dacă această calitate a Sa de Fiu nu ar fi modul Său veşnic de subzistenţă, aceasta trebuie să fie, într-un fel sau altul, o calitate de Fiu creată, şi ce este aceasta decât o doctrină Ariană în rădăcina şi în esenţa sa? Cum ar putea Fiul să fie născut etern, şi cum ar putea purcede în mod veşnic Duhul Sfânt, este un mister pe care noi nu putem să îl înţelegem, cu atât mai puţin să îl explicăm; dar noi îl primim prin credinţă, în acelaşi fel în care noi primim „marele mister al evlaviei, Dumnezeu manifestat în trup.” Odată ce începem să raţionăm aceste chestiuni, suntem pierduţi chiar în pragul cercetării noastre. A crede, nu a specula; a primi mărturia că Dumnezeu Şi-a dat Fiul Său, nu a ne îndoi, a argumenta şi a obiecta, este singura cale sigură, cât şi binecuvântarea specifică a unui copil al lui Dumnezeu.

http://www.voxdeibaptist.org/Calitatea_Vesnica_de_Fiu03.htm