Închide

Trei copii americani răpiți de Barnevernet pentru că mama i-a confiscat telefonul surorii mai mari. Mike Pence rugat să intervină — Știri pentru viață

Luna trecută, autoritatea de protecția copilului din Norvegia a ridicat toți cei trei copii ai unei familii americano-lituaniene din această țară. Cei trei copii sunt născuți în SUA și au cetățenie americană, ca și mama lor. Tatăl se mutase cu serviciul, iar ei l-au urmat. Necazul a început dintr-o situație inofensivă. Fiica cea mare a… via […]

Putin denunţă agresivitatea sodomiştilor LGBT, care impun oamenilor ideile lor — ARMONIA MAGAZINE – USA

Putin denunţă idei pro-LGBT care ar fi „impuse” oamenilor Preşedintele rus Vladimir Putin a denunţat sâmbătă ideile de libertate sexuală şi de libertate a genului „impuse” – potrivit lui – oamenilor, care le-ar fi în majoritate ostili, potrivit AFP. „În unele ţări europene se spune părinţilor că fetele nu mai pot purta fuste la şcoală.Ce-i […] […]

  RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA RATIUNII

download-1

  RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA RATIUNII

            În ultimii zeci de ani discernământului adevărat i s-a ridicat o oprelişte deosebită, fiindcă raţiunea a început să fie supusă atacului în interiorul Bisericii. Aşa cum Francis Schaeffer avertiza cu aproape treizeci de ani în urmă în cartea sa Dumnezeul ce există, biserica de astăzi urmează iraţionalul filozofiei seculare. Ca prin urmare, credinţa nesăbuită s-a răspândit în comunitatea evanghelică. Mulţi dispreţuiesc doctrina în favoarea experienţei personale. Alţii, spun că sunt dispuşi să desconsidere deosebirile biblice esenţiale pentru a realiza o unitate externă între toţi creştinii declaraţi. Creştinismul marcat de o credinţă inteligentă şi biblică pare să fie în declin chiar printre cei mai conservatori evanghelici.

ABANDONUL ADEVĂRULUI OBIECTIV

Biserica evanghelică a generaţiei noastre a devenit uluitor de tolerantă cu doctrinele aberante şi ideile bizare, dar ce-i mai grav, a devenit înspăimântător de Intolerantă faţă de învăţătura sănătoasă. Concepţia evanghelică populară a „adevărului” a devenit aproape în întregime, subiectivă. Adevărul este privit ca fiind fluid, întotdeauna relativ, niciodată absolut. A sugera că vreun criteriu obiectiv poate fi folosit pentru a distinge adevărul de eroare, înseamnă a fi extrem de demodat faţă de spiritul epocii.

            În unele cercuri, la Scriptură s-a renunţat ca fiind testul de încredere al adevărului. La urma urmei, Biblia poate fi interpretată în atât de multe feluri – cine poate spune care interpretare este corectă? În plus, mai sunt mulţi alţii care cred că adevăr există şi-n afara Bibliei.

            Toată această relativitate a avut efecte dezastruoase asupra abilităţii obişnuite a creştinului de a deosebi adevărul de minciună, binele de rău. Cele mai clare şi limpezi învăţături ale Bibliei sunt acum puse la îndoială printre cei ce se auto-declară credincioşi în Biblie. Spre exemplu, unii creştini nu mai sunt deloc convinşi că homosexualitatea ar trebui clasată printre păcate. Alţii, susţin că agenda feministă este compatibilă cu Creştinsmul. Televiziunea „creştină”, radio-ul, revistele oferă o nefiresc de largă gamă de idei, de la cele doar capricioase la cele foarte periculoase, şi astfel creştinul de rând este jalnic de prost echipat pentru a sorta adevărul de minciuni.

            Chiar faptul de a sugera că există o diferenţă între adevăr şi minciuni este privită de unii ca fiind o periculoasă dovadă de intoleranţă. Există o noţiune răspândită ce spune că orice dispută asupra doctrinei este inerent rea. Grija pentru ortodoxie este considerată ca fiind incompatibilă cu unitatea creştină. Doctrina în sine, este etichetată divizivă (adică, provocând dezbinarea), iar aceia care fac din doctrină o problemă sunt numiţi urâcioşi, altfel spus, lipsiţi de iubire creştină. Nimănui nu-i mai este permis să critice crezurile altuia, indiferent cât de nebiblice par să fie acele crezuri.

            Un articol recent din Christianity Today exemplifică această tendinţă. Articolul care este intitulat, La vânătoare de erezii i-a profilat pe doi bine-cunoscuţi lideri creştini care au fost supuşi „unui atac necruţător din pricina unor scrieri controversate”. Unul dintre ei este un popular vorbitor, lector de universitate şi celebru autor. Acesta a scris o carte în care i-a încurajat pe homosexuali să lege relaţii stabile de convieţuire. Să locuiască împreună. El afirmă despre comunitatea evanghelică că, suferă de „homofobie”. Este convins că a locui împreună este pentru homosexuali singura alternativă la singurătate, ei fiind oameni care el crede că „sunt născuţi având o orientare homosexuală” diferită. Soţia acestui om a publicat un articol într-o revistă a homosexualilor în care „afirmă cu entuziasm” relaţiile sexuale monogame dintre homosexuali. Autorul şi vorbitorul cu pricina spune că se află într-un dezacord „foarte, foarte puternic” cu aprobarea de către soţia lui a relaţiilor sexuale între homosexuali, dar propria lui vedere pare să îngăduie homosexualilor să se angajeze în orice alte relaţii fizice cu excepţia actului sexual.

            Celălalt lider creştin profilat în articolul din Christianity Today este o femeie care împreună cu soţul ei au apărut pe posturi naţionale de radio şi televiziune. Lucrarea lor nu reprezintă o ramură ciudată a unei secte deviante ci este chiar fieful recunoscut şi foarte respectat al curentului evanghelic. Ea, este de asemenea preşedinta uneia dintre cele mai mari organizaţii de studenţi creştini, din lume. Această femeie a scris o carte în care relatează nişte experienţe spirituale foarte neobişnuite. Această carte ea şi-a dedicat-o alter ego-ului ei bărbătesc (?!), o persoană imaginară numită „Episcopul Eddie”, ce o desfată în visele ei. Ea mai afirmă de asemenea că are viziuni ale „pruncului Hristos ce se află înăuntrul ei”. El este înfăţişat ca fiind un copil desculţ căruia îi curg balele, deformat, un „copil cretin”, îmbrăcat într-un tricou rupt având „capul complet chel şi strâmbat într-o parte”. Femeia aceasta a angajat-o pe o călugăriţă catolică pe postul de „director spiritual”, ajutând la interpretarea viselor şi fanteziilor ei. Cartea este un amestec de misticism, psihologie Jung-iană, experienţe afară-din-trup, idei ale feminismului, experienţe religioase subiective, la care se adaugă fanteziile romantice ale acestei femei, totul devenind un neobişnuit amalgam literar şi spiritual. Cartea este atât de bizară, încât vă spun sincer, este dăunător s-o citiţi.

            Lucrul demn de reţinut din articolul din Christianity Today este faptul că acesta nu a fost scris pentru a demasca ideiile aberante susţinute de aceşti doi evanghelici de seamă. Dimpotrivă, lucrul evidenţiat de editorii acestuia este faptul că aceste persoane erau supuse atacului din cauza vederilor pe care le au.

            În lumea curentului evanghelic modern, este acum îngăduit să se susţină cele mai nebiblice şi mai neconvenţionale doctrine, atâta vreme cât acorzi şi altora acelaşi privilegiu. Singurul lucru considerat astăzi tabu este intoleranţa acelora care îndrăznesc să arate erorile altora. În zilele noastre dacă cineva este suficient de îndrăzneţ încât să sugereze că ideile cuiva sunt nesănătoase sau nebiblice, este de îndată socotit certăreţ, diviziv, urâcios sau necreştin. Este voie să afirmi ce idei doreşti, dar nu este voie să critici vederile altui om, indiferent cât de desăvârşit nebiblice pot fi vederile acestuia.

            Când toleranţa este mai preţuită mai presus decât adevărul, cauza adevărul va fi în suferinţă. Istoria Bisericii ne-o demonstrează. Doar atunci când poporul lui Dumnezeu s-a angajat într-o puternică defensivă a adevărului şi a doctrinei sănătoase, biserica a înflorit şi a prosperat. Reforma, Era puritană, Marile Treziri sunt toate exemple ale acestui fapt. Vremurile de declin din istoria Bisericii au fost întodeauna marcate de un accent necuvenit asupra toleranţei, atitudine care a condus inevitabil la nepăsare, la lumesc, la compromis doctrinal şi la o mare confuzie în biserică.

ÎN DERIVĂ PE MAREA SUBIECTIVISMULUI

Faptul că biserica îşi pierde punctul de reper în această eră, reprezintă un pericol mai mare ca oricând, deoarece în ultimii o sută de ani şi ceva, lumea s-a schimbat într-un mod foarte dramatic şi înspăimântător. Oamenii nu mai privesc adevărul cum au făcut-o mai demult. În realitate, trăim cu o filozofie dominantă care a devenit ostilă ideii de adevăr absolut.

            De la începutul istoriei cunoscute şi până la sfârşitul secolului trecut, practic toată filozofia umană presupunea necesitatea adevărului absolut. Adevărul era în mod universal recunoscut ca fiind ceea ce era adevărat şi nu ceea ce este fals, ceea ce era drept şi nu eronat, ceea ce era corect şi nu incorect, ceea ce era moral şi nu imoral, ceea ce era just şi nu injust, ceea ce era bine şi nu rău. Virtualmente, toţi filozofii de la Plato încoace au presupus obiectivitatea adevărului. De fapt filozofia însăşi era o căutare a înţelegerii supreme a adevărului. O asemenea preocupare era considerată posibilă, chiar necesară, fiindcă adevărul era înţeles ca fiind acelaşi pentru fiecare om. Dar asta, desigur, nu însemna că toată lumea era de acord cu privire la care era acest adevăr. Dar, practic, toţi erau de acord că, oricare ar fi fost acest adevăr, el era adevărat pentru toată lumea.

            Această atitudine s-a schimbat complet în secolul al XIX-lea odată cu naşterea existenţialismului. Existenţialismul sfidează o definire precisă, dar include conceptul care recunoaşte că adevărul suprem este subiectiv (adică, avându-şi sursa în mintea individului) şi nu obiectiv (adică, ceva care în realitatea există independent de indivizi). Existenţialismul elevează experienţa individuală şi alegerea personală a fiecăruia, minimalizând sau chiar eliminând standardurile absolute de adevăr, moralitate şi altele asemenea. Putem caracteriza exact existenţialismul ca fiind nimic altceva decât abandonul obiectivităţii. Existenţialismul este inerent anti-intelectual, iraţional.

            Filozoful danez Soren Kierkegaard este cel ce a folosit prima oară termenul „existenţial”. Viaţa şi filozofia lui Kierkegaard a orbitat în jurul experienţelor pe care le-a avut cu Creştinismul. Ideile creştine şi terminologia biblică se întâlnesc des în multe din scrierile sale. El a scris mult despre credinţă şi fără îndoială că s-a considerat un creştin. Multe din ideile sale au început sub forma unei reacţii legitime împotriva formalismului învechit al Bisericii Luterane de stat din Danemarca. În mod îndreptăţit el s-a simţit ofensat de ritualismul steril al bisericii, indignat de faptul că oameni care nu aveau o dragoste pentru Dumnezeu, se numeau creştini doar fiindcă s-a întâmplat să se nască într-o naţiune „creştină”.

            Însă în reacţia lui împotriva lipsei de viaţă a bisericii de stat, Kierkegaard a lansat o falsă antiteză. El a concluzionat că obiectivitatea şi adevărul sunt incompatibile. Pentru a contracara ritualismul fără viaţă şi formulele doctrinare moarte pe care le-a văzut în luteranismul danez, Kierkegaard a promovat o concepţie religioasă a purei pasiuni, complet subiectivistă. Credinţa, a sugerat el, înseamnă respingerea raţiunii şi elevarea sentimentului şi a experienţei personale. Kierkegaard este cel ce a lansat expresia de „salt în credinţă”. Pentru el, credinţa era o experienţă iraţională, mai presus de orice, o alegere personală. El a scris aceste cuvinte în jurnalul lui, pe data de 1 august 1835: „Ce contează este să găsesc un adevăr care să fie adevărat (valabil) pentru mine, să descopăr ideea pentru care eu să trăiesc şi să mor„.

            Este clar că Kierkegaard a respins din start şi a desconsiderat crezul că adevărul este obiectiv. Jurnalul lui continuă cu aceste cuvinte: „La ce ar folosi descoperirea aşa-numitului adevăr obiectiv…Ce bine mi-ar face mie adevărul, dacă ar sta înaintea mea, gol şi rece, indiferent dacă l-aş fi recunoscut sau nu, şi producând în mine mai degrabă un cutremur de frică decât un sentiment de încredere?…Rămân ca şi un om care a închiriat o casă şi care şi-a strâns toată mobila şi lucrurile, dar care nu şi-a găsit încă iubita cu care să împărtăşească bucuriile şi necazurile vieţii…Această latură divină a omului, acestă acţiune lăuntrică, este cea care înseamnă totul şi nu o masă de informaţie (obiectivă)”.

După ce a repudiat obiectivitatea adevărului, Kierkegaard a început să tânjească după experienţa existenţială care credea că îi va aduce sentimentul de împlinire personală. Stătea pe marginea prăpastiei pregătindu-se să facă saltul său în credinţă. În cele din urmă, ideea pentru care a ales să trăiască şi să moară a fost Creştinismul, dar un fel de Creştinism marcat de un subiectivism deosebit.

            Deşi Kierkegaard a fost un necunoscut în timpul vieţii sale, scrierile sale s-au păstrat şi au influenţat profund filozofia care a apărut ulterior. Ideea sa de „adevăr valabil pentru mine” s-a infiltrat în gândirea populară a vremii noastre şi a dat tonul respingerii radicale de către generaţia noastră a oricăror standarde obiective.

            Kierkegaard a ştiut cum să-şi facă iraţionalismul său să pară profund. „Dumnezeu, nu există. El este etern” (sesizaţi subtilitatea ? – n.tr.), scria el. De asemenea, el susţinea că Creştinismul este plin de „paradoxuri existenţiale”, pe care le-a considerat contradicţii reale, dovadă a iraţionalităţii adevărului.

            Folosind exemplul sacrificării de către Avraam a fiului său Isaac (Geneza 22:1-19), Kierkegaard a sugerat că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să încalce legea morală prin uciderea fiului său. De aceea, pentru el, dorinţa lui Avraam de a-şi „suspenda” covingerile etice pe care le avea, întruchipează saltul în credinţă pe care fiecare trebuie să-l facă. Kierkegaard a crezut că exemplul acesta demonstrează că, „omul (Avraam) este mai presus de legea universală (legea morală)”. Dezvoltând această concluzie filozoful danez oferă următoarea observaţie: „Avraam reprezintă credinţa… El acţionează în virtutea absurdului, căci tocmai în această virtute a absurdului el ca şi individ este mai presus de lege”. „Nu pot să-l înţeleg pe Avraam”, declară Kierkegaard, „deşi într-un fel nebunesc îl admir mai mult decât pe alţii”.

            Nu este greu de văzut cum o asemenea gândire plasează adevărul pe tărâmul subiectivităţii absolute, chiar ducându-l până la absurd sau demenţă. Totul devine relativ. Absoluturile se dematerializează, sunt neantizate. Sunt spulberate. Diferenţa dintre adevăr şi nonsens devine inutilă. Tot ceea ce contează este experienţa personală. Iar experienţa unei persoane este la fel de valabilă ca şi experienţa alteia, chiar dacă experienţa fiecăreia conduce la concepţii contradictorii adevărului. „Adevărul care este valabil (adevărat) pentru mine”, poate fi diferit de adevărul altuia. De fapt, deşi crezurile noastre pot fi complet contradictorii, totuşi „adevărul” altuia nu-l invalidează deloc pe „al meu”. Fiindcă „adevărul” este autentificat de experienţa personală, singura lui relevanţă (valoare) este pentru cel ce face saltul său în credinţă. Acesta este existenţialismul.

            Existenţialismul s-a remarcat îndeosebi în filozofia seculară. Friedrich Nietzsche, spre exemplu, a respins şi el raţiunea şi a subliniat voinţa individului. Deşi probabil, Nietzsche nu a ştiut nimic de lucrările lui Kierkegaard, între ideiile acestora se găsesc paralele în punctele cheie. Cu toate acestea, spre deosebire de Kierkegaard, Nietzsche nu a făcut niciodată saltul în credinţa Creştină. În loc, el a concluzionat că Dumnezeu este mort. Se pare că adevărul care „era valabil” pentru el, s-a dovedit a fi opusul adevărului pe care l-a ales Kierkegaard. Dar epistemologia lor (deci, modul în care ei au ajuns la ideilor lor -n.tr.) a fost exact aceeaşi.

            Existenţialiştii de mai târziu, un Martin Heidegger sau Jean-Paul Sartre, au rafinat ideile lui Kierkegaard dar urmând în acelaşi timp ateismul lui Nietzsche. Heidegger şi Sartre, amândoi au crezut că raţiunea este inutilă iar viaţa fără sens. Aceste idei au avut o influenţă puternică asupra gândirii secolului XX. Lumea devenind tot mai atee, mai secularizată şi tot mai iraţională, nouă ne este de folos să înţelegem că este propulsată în aceste direcţii de puternicele influenţe existenţialiste descrise mai sus.

EXISTENŢIALISMUL INVADEAZĂ BISERICA

Să nu credeţi însă că influenţa existenţialismului se limitează doar la lumea seculară. Din clipa în care Kierkegaard a întreţesut ideile existenţialiste cu Creştinismul, teologia neo-ortodoxă a fost rezultatul inevitabil.

            Neo-ortodoxia este termenul folosit pentru a identifica o varietate existenţialistă a Creştinismului. Fiindcă aceasta neagă baza obiectivă esenţială a adevărului – adevărul absolut al Scripturii şi autoritatea ei – neo-ortodoxia trebuie înţeleasă ca fiind pseudo-creştină (n.tr. – care nu înseamnă „jumătate” creştină, ci conform grecescului „pseudo”, este falsă). Ea şi-a atins punctul culminant la mijlocul secolului XX, prin scrierile lui Karl Barth, Emil Brunner, Paul Tillich şi Reinhold Niebuhr. Aceşti oameni au reverberat limbajul şi mentalitatea lui Kierkegaard, vorbind despre întâietatea „autenticităţii personale” în timp ce minimalizează şi neagă semnificaţia adevărului obiectiv. Barth, părintele neo-ortodoxiei, şi-a recunoscut fără echivoc moştenirea primită de la Kierkegaard.

            Atitudinea faţă de Scriptură a neo-ortodoxiei este un întreg univers de sine stătător al filozofiei existenţialiste: Biblia nu reprezintă în mod obiectiv, Cuvântul lui Dumnezeu, ci ea devine Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce-mi vorbeşte mie. În neo-ortodoxie, se impune aceleaşi subiectivism asupra doctrinelor Creştinismului istoric. Se folosesc termeni familiari, dar redefiniţi sau afirmaţi într-un mod inteţionat vag, pentru a nu transmite un sens obiectiv al lor ci unul simbolic subiectiv. La urma urmei, orice „adevăr” pe care l-ar comunica nişte termeni teologici, acesta este unic pentru omul care are credinţă. Ceea ce Biblia spune, sau semnifică, devine neimportant. Ce înseamnă pentru mine şi ce-mi spune mie, contează. Toate acestea reprezintă ecoul inconfundabil al conceptului lui Kierkegaard de, „adevăr care este (adevărat) valabil pentru mine”.

            Astfel deşi, teologii neo-ortodocşi par să afirme crezuri tradiţionale, concepţiile lor religioase diferă radical de înţelegerea istorică a credinţei creştine. Negând obiectivitatea adevărului, aceştia transferă teologia pe tărâmul relativismului subiectiv. Neo-ortodoxia este teologia perfect potrivită pentru epoca în care trăim. Tocmai de aceea, este atât de ucigătoare.

            Lucrarea lui Francis Schaeffer din 1968, The God Who Is There, include o sensibilă analiză a influenţei lui Kierkegaard asupra gândirii moderne şi teologiei moderne. Schaeffer a numit frontiera dintre raţionalism şi iraţionalism, „linia disperării”. Prin secolul al XIX-lea el a observat cum existenţialismul ducea gândirea seculară dincolo de linia disperării. Neo-ortodoxia religioasă n-a fost decât „întârziatul” răspuns al teologilor care se urcau în căruţa existenţialismului, urmând arta seculară, muzica şi cultura lumii: „Neo-ortodoxia nu a adus nici un răspuns nou. Ceea ce filozofia existenţialistă deja spusese în limbajul secular, era acum afirmat în termeni teologici… (odată cu apariţia neo-ortodoxiei) şi teologia cădea şi ea sub linia disperării”.

            Schaeffer a continuat să analizeze cum în cele din urmă neo-ortodoxia face loc misticismului extrem:

„Karl Barth a deschis uşa pentru saltul existenţialist în teologie…El a fost urmat de mulţi alţii, ca Reinhold, Niebuhr, Paul Tillich, Episcopul John Robinson, Alan Richardson şi de toţi ceilalţi noi teologi. S-ar putea ca ei să difere în detalii, dar impasul lor a rămas acelaşi – impasul omului modern care a renunţat (la raţiune). În ce-i priveşte pe teologi…noul lor sistem nu este deschis verificării; el trebuie pur şi simplu crezut”.

Aşa cum specifică Schaeffer, un asemenea sistem este lipsit de integritate. Cei ce-l adoptă nu pot trăi fără să sufere repercursiunile propriei lor lipse de logică. „În realitate, omul nu poate respinge complet raţiunea, oricât de mult l-ar îndemna sistemul său s-o facă, ci doar dacă suferă vreo formă de dezechilibru mintal”. În acest fel oamenii sunt forţaţi să coboare la un nivel şi mai inferior de disperare: „un nivel de misticism care nu conţine nimic”.

MISTICISMUL: IRAŢIONALISM DUS ÎN EXTREMĂ

Misticismul este ideea că realitatea spirituală se găseşte privind înspre interior, lăuntric. Misticismul se potriveşte perfect existenţialismului religios. Într-adevăr, reprezintă consecinţa lui inevitabilă. Misticul dispreţuieşte înţelegerea raţională şi caută în schimb adevărul prin intermediul sentimentelor, simţurilor, imaginaţiei, viziunilor, vocilor lăuntrice, iluminării private, şi alte mijloace pur subiective. Adevărul obiectiv devine practic zădarnic.

            Ca prin urmare, experienţele mistice se auto-autentifică, se confirmă singure, adică nu sunt supuse niciunei forme obiective de verificare. Ele sunt unice pentru persoana care le trăieşte. Devreme ce acestea nu se nasc în urma unui proces raţional şi nici nu depind de el, ele sunt invulnerabile vreunei infirmări aduse raţional.

            Arthur L.Johnson scrie că: „Experienţa îl convinge pe mistic într-un asemenea fel şi într-o asemenea măsură, încât pur şi simplu el nu-i poate pune la îndoială valoarea şi corectitudinea lucrurilor pe care le „spune”.

…Sub forma ei cea mai crudă această poziţie spune că, a crede ceva face acel lucru să fie adevărat. Ideea este că realitatea fundamentală e pur mintală, ca prin urmare omul este în stare să creeze orice realitate doreşte. Astfel misticul prin experienţa lui îşi „crează” propriul lui adevăr. Într-o formă mai puţin extremă, concepţia pare să afirme existenţa unor „realităţi alternative”, una la fel de reală ca cealaltă, şi că acestea se „descoperă” misticului în experienţa lui. Orice formă ar lua, criteriul adevărului, devine din nou o experienţă în special particulară şi subiectivă ce nu oferă nici un fel de mijloc de verificare şi nici protecţie împotriva erorii. Cu toate acestea, ea este considerată de mistic, ca fiind mai presus de orice dubiu.

       Rezultatul practic al tuturor acestor lucruri este imposibilitatea de a mai discuta raţional cu un mistic convins. În general astfel de oameni nu mai pot fi abordaţi raţional”.

Misticismul este ca prin urmare, antitetic discernământului. Este o formă extremă a credinţei nesăbuite.

            Misticismul este oala mare în care neo-ortodoxia, mişcarea carismatică, evanghelicii anti-intelectuali şi chiar unele segmente ale Romano-Catolicismului, s-au amestecat. Din ea s-au născut mişcări ca, Cel de-al Treilea Val (Third Wave – o mişcare neo-carismatică care subliniază în mod excesiv semnele, minunile şi profeţiile personale), Reînnoirea (Renovare – din latină; o organizaţie care îmbină învăţături ale monasticismului, misticismului catolic străvechi, religiilor orientale şi ale altor tradiţii mistice), mişcarea războiului spiritual (care caută să angajeze puterile demonice în confruntare directă), şi mişcarea modernă a profeţiei (care-i încurajează pe credincioşi să caute revelaţie personală directă de la Dumnezeu, revelaţie care nu se găseşte în Biblie). Infuzia de misticism i-a făcut interesaţi pe evanghelici în concepte New Age, cum ar fi, controlul subliminal (subconştient – n.tr.) de gândire, vindecarea lăuntrică, comunicarea cu îngerii, canalizarea, analiza viselor, mărturisirea pozitivă şi o gamă variată de alte terapii şi practici care provin direct din ocultism şi din religiile orientale.

            Imaginea evanghelicilor s-a modificat atât de mult în ultimii douăzeci de ani încât ceea ce astăzi se numeşte curent evanghelic al zilelor noastre a ajuns să semene mai mult cu neo-ortodoxia trecutului. De fapt, unele segmente ale curentului evanghelic contemporan sunt chiar mai subiective în interpretarea adevărului decât a fost vreodată neo-ortodoxia.

            Se poate chiar afirma că evanghelicii nu au rezistat niciodată cu succes neo-ortodoxiei. Cu douăzeci de ani în urmă evanghelicii luau o poziţie eroică împotriva influenţelor neo-ortodoxiei asupra chestiunii ineranţei biblice (inerant – fără greşeală; n.tr.). Dar oricare ar fi fost victoria câştigată în acea bătălie, acum ea este sacrificată pe altarul misticismului. Misticismul consideră ineranţa bibică, lipsită de importanţă. La urma urmei, dacă adevărul suprem este subiectiv şi vine din lăuntrul nostru, atunci nu contează deloc dacă detaliile Scripturii sunt adevărate, sau nu. Dacă conţinutul credinţei nu reprezintă chestiunea esenţială, ce mai contează dacă Biblia are erori sau nu ?

            Cu alte cuvinte, neo-ortodoxia atacă inspiraţia obiectivă a Scripturii. Însă, misticismul evanghelic atacă acum, interpretarea obiectivă a Scripturii. Efectul practic este acelaşi. Prin acceptarea relativismului existenţial, evanghelicii pierd valorile pentru care au luptat atât de mult să le conserve. Dacă noi putem dobândi o călăuzire de valoare de la personajele ce apar în fanteziile noastre, de ce să ne mai deranjăm cu ceea ce Biblia spune ? Dacă desconsiderăm sau chiar respingem verdictul biblic împotriva homosexualităţii, ce mai contează dacă problemele istorice şi reale descoperite în Biblie, sunt precise sau nu ? Dacă profeţiile personale, viziunile, visele şi fiinţele îngereşti se află la dispoziţia noastră pentru a ne oferi călăuzire spirituală „a-la-minut”, „revelaţii proaspete”, cum sunt adesea numite, cui îi mai pasă dacă Scriptura este fără erori ca şi întreg sau în parte ?

            Misticismul nulifică Scriptura, îndepărtându-i pe oameni de la Cuvântul sigur al lui Dumnezeu ca şi obiect unic al credinţei. Avertizând despre pericolul misticismului, Schaeffer a scris: „Probabil putem cel mai bine să descriem acest concept al teologiei moderne spunând că este o credinţă în credinţă, în loc de a fi o credinţă îndreptată înspre un obiect care de fapt există… Omul modern nu mai poate vorbi despre obiectul credinţei sale, ci doar despre credinţa în sine. Astfel, el poate discuta existenţa credinţei sale şi „mărimea” ei împotriva raţionalului, însă asta este tot. Credinţa omului modern se îndreaptă spre interior… Credinţa este introvertită, deoarece nu are nici un obiect real… nu este în mod raţional deschisă nici unei discuţii. Aş îndrăzi că sugerez că această poziţie, înseamnă de fapt o mai mare disperare şi orbire decât chiar a oamenilor din zilele noastre care se sinucid.

            Credinţa misticismului este o iluzie. „Adevărul care este valabil (deci, adevărat) pentru mine” este irelevant pentru altcineva fiindcă-i lipseşte orice bază obiectivă. În consecinţă şi în cele din urmă, credinţa existenţialismului este neputincioasă în a ridica pe cineva mai presus de nivelul disperării. Tot ce poate să facă este să caute mai multe experienţe şi să aibe mai multe sentimente. Mulţimile sunt prinse în capcana ciclului deznădăjduit al trăirii dintr-o experienţă în timp ce o caută, cu râvnă, pe următoarea. Asemenea oameni nu posedă nici un concept real al adevărului; ei cred, doar. O credinţă ca acestora este nesăbuită.

ÎNTRE TIMP, LA CELĂLALT CAPĂT AL SPECTRULUI…

Cu toate acestea, misticismul nu este singura formă de credinţă nesăbuită care ameninţă biserica contemporană. O nouă mişcare a început să câştige proporţii în ultima vreme. Evanghelicii îşi părăsesc ograda şi migrează înspre Ortodoxia Răsăriteană, Romano-Catolicism şi bisericile liturgice ale Protestantismului evoluat. Respingând neobositul subiectivism al Protestantismului existenţialist, aceştia caută o religie cu rădăcini istorice. Dezgustaţi de superficialitatea credulă care stăpâneşte mişcarea evanghelică, ei doresc o abordare mult mai autoritară. Poate sezisând pericolul unei religii care-i călăuzeşte lăuntric pe oameni, aceştia aleg în schimb o religie care pune accentul pe ceremoniile exterioare şi pe autoritatea ierarhică dogmatică.

            Am ascultat odată mărturia înregistrată a unuia dintre convertiţii la Romano-Catolicism, fost predicator protestant. El a spus că a absolvit cu cele mai bune calificative un cunoscut seminar protestant. A continuat să relateze ascultătorilor săi cât de profund anti-catolic era ca şi student, şi cât de dedicat doctrinei protestante Reformate (deşi, el însuşi a infirmat acest lucru recunoscând că deja a respins cruciala doctrina a îndreptăţirii prin credinţă). După colegiu, a început să citească scrieri romano-catolice şi astfel s-a trezit atras de teologia şi liturghia catolică. A descris împotrivirea pe care a arătat-o la început faţă de doctrinele purgatoriului, a fecioriei veşnice a Mariei, a transubstanţierii (transformării literare, la Cină, a pânii în trupul fizic al Domnului Isus şi a vinului, în sângele Său – n.tr.) şi rugăciunilor aduse Mariei şi sfinţilor. Toate aceste doctrine sunt cu uşurinţă infirmate de Biblie. Însă, acest om deşi a recunoscut că nu poate găsi nici o confirmare în Scripturi a rugăciunilor aduse Mariei, în ciuda acestui fapt, şi-a schimbat complet părerea asupra acestor chestiuni de îndată ce s-a rugat de încercare cu mătănii şi după ce primit un răspuns la o anume rugăciune a sa. Astfel a concluzionat el, că probabil Maria este cea care i-a răspuns rugăciunii sale şi atunci a început să se roage ei în mod regulat. În cele din urmă a decis că doar Biblia singură, nu constituie un etalon suficient pentru credincioşi, şi a decis să creadă în autoritatea papală şi tradiţia bisericii.

            Saltul în credinţă al acestui om poate nu se poate categorisi existenţial, dar cu toate acestea a fost un salt orb. El a ales extrema cealaltă a credinţei nesăbuite, felul de credinţă care face din tradiţia religioasă nebiblică, obiectul credinţei cuiva.

            Felul acesta de credinţă este nesăbuit pentru că subjugă Cuvântul scris, tradiţiei orale, autorităţii bisericeşti sau altui criteriu omenesc. Este o încredere naivă, lipsită de discernământ, într-o autoritate religioasă pământească – fie că-i vorba de papă, tradiţie, sau un auto-intitulat profet ca David Koresh, etc. – dar forţând Cuvântul lui Dumnezeu pe calapodul tradiţiei religioase, invalidându-l astfel şi făcându-l fără efect (vezi, Matei 15:6).

            Omul a cărui mărturie înregistrată am ascultat-o, este acum un apologet al Bisericii Romano-Catolice. El se adresează congregaţiilor catolice şi le spune cum să replice argumentelor biblice potrivnice Catolicismului. La sfârşitul casetei sale, descrie pe scurt poziţia catolică oficială faţă de Scriptură. El se grăbeşte să-i asigure pe ascultătorii săi că Biserica Romano-Catolică nu are nimic împotriva citirii Scripturii de către enoriaşii catolici. Chiar studiul biblic personal, este permis, afirmă el, dar apoi se grăbeşte să precizeze că nu trebuie să se exagereze: „un verset sau două pe zi, este suficient”.

            Acest personaj, absolvent de seminar, ar trebui să fie în mod sigur conştient că un asemenea comentariu subminează grav importanţa Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Nouă ni s-a poruncit să medităm asupra Scripturii, zi şi noapte (Iosua 1:8; Psalmul 1:2). Să-i îngăduim să ne umple inima în toată vremea (Deut.6:6-9). Să o studiem cu seriozitate şi s-o împărţim drept (2 Tim.2:15). Doar Biblia ne poate da înţelepciunea care duce la mântuire, şi apoi să ne echipeze pentru orice faptă bună (2 Tim.3:15-17).

            Discernământul depinde de o cunoaştere a Scripturii. Cei ce se mulţumesc să asculte cu credulitate vocea unei autorităţi umane în loc de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-le, nu pot fi consideraţi înţelepţi. Credinţa acestora este o credinţă nesăbuită şi iraţională.

            Am identificat extrema credinţei nesăbuite orientate spre interior ca însemnând misticism. Celălalt fel, însă, îl putem numi, tradiţie învăţată, deprinsă. În Isaia 29:13, avem caracterizarea pe care i-o face Dumnezeu: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească” (sublinierile aparţin autorului).

            Scriptura condamnă fără echivoc tradiţia învăţată. Ritualul religios sterp, formalismul sacerdotal, sau liturghia din carte, nu sunt totuna cu închinarea. Închinarea adevărată, asemenea credinţei, trebuie să angajeze mintea. Isus a spus că, „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4:23).

            Ai înţeles că tradiţia învăţată, sau poruncile omeneşti învăţate pe de rost ca datini omeneşti (în întreaga terminologie a lui Cornilescu ! n.tr.), sunt eroarea pentru care Isus i-a condamnat pe farisei ?   El le-a spus:

„Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti”. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea”. El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.” (Marcu 7:6-9)

Tradiţia învăţată nu se aseamănă misticismului, deoarece ea nu ocoleşte mintea, pe când misticismul o face. Pavel a spus despre Iudeii care erau atât de absorbiţi în tradiţiile lor religioase deşarte că, „…mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea”. (Romani 10:2-4)

Problema lor nu era lipsa zelului. Nu era lipsa de entuziasm, sau dezinteresul şi neglijenţa respectării ritualurilor religioase. Problema era faptul că zelul arătat de ei era o tradiţie învăţată, „dar fără pricepere – cunoaştere„. Ei nu aveau destul discernământ, de aceea credinţa lor era deficientă.

            Pavel spune exact în ce constă ignoranţa lor. Ignoranţa lor se găsea în încercarea lor de a dobândi o neprihănire a lor proprie, în loc de a se supune neprihănirii lui Dumnezeu. Acest pasaj se găseşte la culminarea discuţiei doctrinare a lui Pavel din Romani. Este foarte clar, din context, că el vorbeşte despre doctrina îndreptăţirii prin credinţă. Acest subiect, el l-a expus pe larg începând de la capitolul 3. Acolo a spus că, „suntem socotiţi neprihăniţi (deci, îndreptăţiţi – n.tr.), fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (Rom.3:24), şi că, îndreptăţirea (justificarea noastră – n.tr.) este prin credinţă, fără faptele Legii” (3:28), iar „Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit” (4:6), pe cel ce crede.

            Dar, în loc de a căuta neprihănirea perfectă a lui Hristos, pe care Dumnezeu le-o socoteşte (atribuie – n.tr.) celor ce cred, Iudeii necredincioşi au decis să încerce să-şi găsească o neprihănire a lor dobândită prin fapte. La asta va duce întotdeauna tradiţia învăţată. Este o religie a faptelor. În acest fel, necredincioşii şi ritualiştii farisei, sunt o paralelă perfectă a Romano-Catolicismului, a Ortodoxiei Răsăritene precum şi a tuturor formelor de Protestantism încărcat de ritual. Toate, neagă îndreptăţirea prin credinţă.

            Dacă fariseii sau urmaşii acestora ar fi folosit Scripturile ca şi etalon al adevărului, în locul tradiţiei rabinice, ar fi ştiut că Dumnezeu îi socoteşte neprihăniţi pe păcătoşi prin credinţă. De nenumărate ori Isus le-a spus, „N-aţi citit niciodată în Scripturi…? ” (Mat.21:42), „Vă rătăciţi ! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (22:29), sau, „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri ?” (Ioan 3:10). Motivul pentru care în permanenţă El i-a ocărât, a fost ignoranţa lor faţă de Scripturi. Au pus tradiţia deprinsă prin repetare în locul Cuvântului scris al lui Dumnezeu (Matei 15:6) şi pentru asta au fost condamnaţi.

            Priviţi la felul în care Luca îi laudă pe cei din Berea pentru mintea (sau inima -n.tr.) lor înobilată: „Au primit Cuvântul (evanghelia Noului Testament, de la apostoli) cu toată râvna, şi cercetau Scripturile (cărţile Vechiului Testament) în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (Fapte 17:11). Ce i-a făcut pe cei din Berea să fie vrednici de laudă ? Să se spună despre ei că, „aveau o inimă mai aleasă” ? Dorinţa lor de a discerne. Ei au refuzat să accepte orbeşte învăţătura cuiva (fie şi pe cea a apostolilor), fără să aibe confirmarea clară a lui Dumnezeu.

            Asta este ceea ce Dumnezeu ne cere… Discernământul spiritual este, cred, antidotul împotriva existenţialismului epocii noastre. Până ce creştinii nu-şi regăsesc voinţa de a testa totul cu etalonul Scripturii, de a respinge ce este fals şi de a păzi cu tărie ce este adevărat, biserica se va chinui şi va şchiopăta, iar mărturia pe care o aducem unei lumi în păcat, va fi ciuntită.

            Dar dacă biserica se va ridica şi va apăra adevărul Cuvântului lui Dumnezeu împotriva tuturor minciunilor acestei lumi rele, atunci vom putea vedea puterea adevărului de a-i face pe oameni liberi (Ioan 8:32).

(din, „RECKLESS FAITH – WHEN THE CHURCH LOSES ITS WILL TO DISCERN” – „CREDINŢA NESĂBUITĂ – CÂND BISERICA ÎŞI PIERDE VOINŢA DE A DISCERNE”, de John F.MacArthur Jr., capitolul 1, The War Against Reason, editată de, Crossway Books, a division of Good News Publishers, copyright 1994 – traducere, Teodor Macavei, CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI str.Radu Şapcă 2B, Petroşani, HD, 2675, ROMÂNIA. Petroşani, Noiembrie 1997. Vedeţi de asemenea, materialul intitulat CREDINŢA NESĂBUITĂ !!)

http://www.rcrwebsite.com/reason.htm

Scrisoarea Uniunii Baptiste din România adresată Ministerului Educației Naționale cu privire la Strategia Națională de Educație Parentală 2018 – 2025

08 JULY 2018   ADMIN

MINISTERUL  EDUCAȚIEI NAȚIONALE

Domnului Ministru, Valentin Popa

Stimate domnule Ministru,

Referitor la proiectul Strategiei naționale de educație parentală 2018-2025 afișat pe site-ul Ministerului Educației Naționale la data de 11 iunie a.c., vă adresăm rugămintea a nu promova proiectul de Strategiei supus consultării publice în forma publicată pe site, pentru următoarele motive:

În cuprinsul proiectului de Strategie se regăsesc o serie de exprimări prin care se lasă a se înțelege că valorile tradiționale sau perspectivele conservatoare, sunt greșite. Cu titlu de exemplu, cităm din câteva pasaje: „discursul profesioniştilor […] idealizează familia tradiţională, pe care o consideră drept o formă perfectă de organizare”; „familia nu este inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai degrabă un produs socio-cultural, „o constelaţie de idei, imagini şi terminologii” creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale”; „noile ideologii promovate în special în domeniul protecţiei copilului întâlnesc mentalităţi conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regândit în contextul unor informații noi cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor; deprivatizarea mediului familial, acompaniat de intruziunea diverselor instituţii în spaţiul domestic şi de influenţa mass media în construirea realităţilor sociale, pun familia într-o situaţie marcată de nevoia unui sprijin extern”; „prescripţiile instituţionale, generate de promovarea actualelor valori, devin norme care obligă familiile să se adapteze noilor ideologii şi să experimenteze noi practici în relaţie cu copiii”. Am fost de-a dreptul indignaţi să observăm că pe genul acesta de exprimări sunt construite argumente, măsuri, soluții.

În opinia noastră, un document de politică publică, cu atât mai mult de nivelul strategiei, ar trebui să aibă în vedere definirea clară a conceptelor utilizate, a problemelor de politică publică și a soluțiilor identificate. Simpla referință la „familia tradițională”, „mentalități conservatoare”, „noi ideologii”, „nevoia unui sprijin extern”, „prescripţii instituţionale, generate de promovarea actualelor valori”, „o nouă cultură familială” și alte exprimări generale de acest gen, fără a fi definite, generează confuzie în ceea ce privește premisele de la care pornește Strategia și soluțiile pe care le promovează, cititorul și potențialul destinatar al Strategiei aflându-se în imposibilitatea de a stabili cu claritate dacă se regăsește sau nu în înțelegerea inițiatorului cu privire la conceptele menționate. Clarificarea conceptelor este cu atât mai imperios necesară cu cât pe măsurile și soluțiile propuse prin Strategie se vor putea promova acte cu forță juridică.

Din textul supus dezbaterii publice se poate deduce că mentalitățile conservatoare asociate familiei tradiționale și valorile transmise în acest context sunt desuete, nu mai corespund noilor ideologii sau anumitor „prescripții instituționale generate de promovarea unor valori actuale”, fără a se distinge nici ce anume este perimat și trebuie schimbat, nici ce anume este nou, actual, instituționalizat. Potrivit Strategiei, „a susţine părinţii în interesul superior al copilului înseamnă a crea o nouă cultură familială, bazată pe dialog, cunoaştere şi participare, pe de o parte, şi a facilita cooperarea între profesionişti, părinţi şi autorităţi publice, care contribuie la educaţia şi dezvoltarea copilului, pe de altă parte.” Să înțelegem că mentalitățile conservatoare asociate familiei tradiționale din România de astăzi nu sunt fundamentate pe dialog, cunoaștere, participare și cooperare între profesioniști, părinți și autorități publice? Dacă prin mentalități conservatoare asociate familiei tradiționale ministerul are în vedere inclusiv crezul și învățătura creștine predicate și dovedite de-a-lungul secolelor prin viața creștinilor practicanți aparținând bisericilor și cultelor creștine recunoscute de statul român, să înțelegem că rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social al bisericilor și cultelor prezente în societatea românească de astăzi, nu mai este recunoscut de statul român (a se vedea art. 7 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată)?

Pentru motivele exprimate anterior și luând în considerare și anvergura resurselor umane și financiare pe care le va solicita implementarea proiectului de Strategie, considerăm imperios necesară clarificarea la nivel fundamental a demersului guvernamental. În opinia noastră, Ministerul Educației Naționale nu are vreun temei în baza căruia să-și asume rolul de promovare al unor ideologii care au de-a face mai degrabă cu sfera libertății gândirii și a opiniilor și, mai mult, nu dovedește gradul de reprezentativitate în privinţa susţinerii noilor ideologii invocate în rândul cetățenilor României.

Înțelegând că orice efort uman depus pentru formularea unui document de politică publică prin care se urmărește promovarea și protejarea unor drepturi suferă de însăși limitările și prejudecățile celor angajați în această activitate, considerăm că Strategia ar trebui să se contureze pe o definire foarte clară și asumată a premiselor, problemelor de politică publică și soluțiilor identificate.

În susținerea celor prezentate, invocând prevederile constituționale și ale tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, considerăm important să semnalăm că menținerea unor exprimări de genul celor anterior menționate pun în pericol exercitarea dreptului la libertatea gândirii, de conştiintă şi religie, precum și a dreptului părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice [art. 29 alin. (1), (2) și (6) din Constituția României, republicată; art. 18 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 9 din Convenția europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; art. 2 din Protocolul adițional la Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale; art. 10 și 14 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene].

Comunitatea credincioşilor creştini baptişti din România este conștientă și îndurerată de realitatea tristă din spațiul familial din România cauzată de practicile parentale care au afectat în mod negativ dezvoltarea copiilor, starea lor de sănătate, rezultatele școlare şi integrarea socială a acestora. Considerăm că prin valorile pe care le promovăm și prin învăţătura pe care o prezentăm oamenilor putem contribui la instalarea unei stări de normalitate în familiile concetăţenilor noştri. Cu ocazia aceasta ne exprimăm încă o dată disponibilitatea să contribuim la elaborarea soluțiilor care urmăresc dezvoltarea armonioasă (în toate dimensiunile sale) și tratarea adecvată a copiilor, cu respectarea drepturilor fundamentale și a demnității lor. Parentalitatea este un subiect important aflat pe agenda bisericilor şi comunităților noastre și credem că trebuie să fie un subiect pe agenda politicilor publice, în condițiile în care și biserica și statul acordă familiei un rol fundamental în societate.

Față de cele anterior menționate, considerăm că se impune o reanalizare fundamentală a proiectului supus consultării publice prin prisma aspectelor sesizate și, raportat la prevederile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, republicată, solicităm organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de Strategie, chiar dacă acesta va apărea într-o formă revizuită şi mult îmbunătăţită.

Bunul Dumnezeu să binecuvânteze România şi toţi membrii familiilor ei!

Cu deosebită considerație,

Președinte,  

Viorel IUGA

Catarismul / Octavian C. Obeada Preşedintele Misiunii Vox Dei

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Catarismul

Catarii: credinţe Catare

Catarii se considerau a fi creştini buni, de vreme ce exact aşa se numeau ei pe sine însuşi. Când Saint Bernard a vizitat Languedoc în 1145 impresia sa principală pare să fi fost corupţia neruşinată din Biserica sa. La Catari el a observat că morala lor era curată şi că nu erau predici mai creştine decât ale lor. Poziţia lor pare să fi fost mult asemănătoare mai târziu cu şaizeci de ani, la începutul secolului treisprezece. La suprafaţă, credinţele lor fundamentale păreau cu nimic ieşite din comun. Majoritatea oamenilor aveau dificultate în distingerea principiilor de credinţă Catare faţă de ceea ce sunt privite acum ca fiind credinţe ortodoxe creştine convenţionale. Totuşi, urmărind credinţele lor fundamentale spre concluzia lor logică a dezvăluit implicaţii surprinzătoare, (de exemplu că Romano Catolicii urmau mai degrabă în mod greşit un zeu Satanic decât zeul binefăcător la care se închinau Catarii.)

La fel ca primii creştini, Catarii nu recunoşteau preoţia. Totuşi ei distingeau între credincioşii obişnuiţi (Credentes) şi un cerc mai mic, interior de lideri iniţiaţi în secretul cunoaşterii, cunoscut în acea vreme ca boni homines, Bonneshommes sau „Oamenii buni”, care acum sunt numiţi Aleşii sau Parfeu. Catarii au recunoscut doar o ceremonie care acum poate fi considerată ca ceva asemenea Sacramentelor Catolice. Aceasta era Consolamentum, o ceremonie care îl converteau pe un credincios simplu într-un Parfeu. Totuşi ei au avut un număr de practici ceremoniale.

Viziunea Catară era că teologia lor era mai veche decât cea a Bisericii Romane şi (corect, aşa cum confirmă cărturarii moderni) că Biserica Romană şi-a corupt Scriptura ei proprie, a inventat o nouă doctrină şi a abandonat credinţele şi practicile Bisericii Primare. Viziunea Catolică, desigur era exact opusul. Dar în plus faţă de acuzarea Catarilor de teologie greşită, ei şi-au imaginat o serie de practici groaznice care ar fi fost amuzante dacă astfel de închipuiri, transformate în propagandă, nu ar fi condus la moartea a nenumărate mii prin Cruciadele Catare şi prin Inchiziţie. Biserica Romană pare să îi fi exterminat cu succes pe Catari şi credinţele Catare la începutul secolului patrusprezece, dar adevărul este mai complicat. Există multe dovezi care arată că moştenirea Catară este mai influentă azi decât a fost în orice perioadă din ultimii şapte sute de ani.

De unde a venit Catarismul?

Din puţine piese sigure de evidenţă şi o masă de dovezi incidentale, este probabil ca aceşti Catari să reprezinte o credinţă dualistă foarte veche din est. Probabil cea mai uşoară modalitate de a urmări originile acesteia este să lucrăm înapoi de la Languedoc. Catarismul a apărut în Europa vestică în secolul unsprezece. Se pare că credinţele Catare au apărut în multe ţări, nu doar în Languedoc ci de asemenea în Franţa, Olanda şi în felurite state Germane. Acesta s-a răspândit aproape cu siguranţă din nordul Italiei, purtată de călători, comercianţi şi probabil de predicatori Catari. Cu siguranţă Catarismul era deja întemeiat în nordul Italiei. (Această zonă în care se vorbea occitană va oferi mai târziu un adăpost pentru Catarii din Languedoc care au fost obligaţi să fugă din ţinutul lor natal în timpul Cruciadei Catare).

Cum a ajuns Catarismul în nordul Italiei? Acesta a venit de la Balcani, în jurul zonei cunoscute de noi ca Bulgaria. Această zonă era o parte din Imperiul Bizantin din acea vreme, şi înregistrările imperiale menţionează erezia dualistă. Un preot numit Bogumil a fost înregistrat că a introdus această aşa numită erezie, ceea ce explică de ce credincioşii erau numiţi Bogumili. (Amintiţi-vă că aceşti Catari nu s-au numit pe ei înşişi niciodată Catari. De fapt, în această vreme numele nici nu fusese inventat). Bogumilismul a devenit influent în Bulgaria în timpul domniei lui Petru Întâiul (927-928). Religia a înflorit în Balcani timp de secole, până când a fost distrusă de (sau incorporată în) Islam după căderea Constantinopolului în 1453. Un episcop Bogumil este cunoscut că ar fi participat la un consiliu Catar în Languedoc.

Următoarea întrebare este cum a ajuns această religie în Bulgaria. Răspunsul este că aceasta s-a răspândit probabil din partea estică a Imperiului Bizantin spre partea vestică. Se poate ca aceasta să îşi fi avut originea într-o formă a credinţelor Manicheane, ea fiind un amestec de Zoroastrianism Persian şi un dualism gnostic creştin timpuriu. Creştinismul timpuriu poseda trei curente principale: cel evreu (condus de Iacov, fratele lui Isus), cel Paulin (creat de însuşi Pavel şi acum reprezentat de Bisericile Ortodoxe şi Romano Catolice), şi cel gnostic (din care cel puţin unii l-au urmat pe ucenicul Sf. Ioan). De asemenea este în graniţele posibilului ca, acest Catarism să fie reprezentat această tradiţie timpurie. Cu siguranţă Catarii favorizau Evanghelia lui Ioan mai presus de toate celelalte Scripturi.

Mai există Catari?

Depinde ce înţelegi prin aceasta. Dacă vrei să spui „Există oameni care trăiesc azi care pretind a fi Catari?”, atunci răspunsul este Da. Dacă vrei să spui „Există oameni care trăiesc ca şi catarii şi cred ceea ce au crezut Catarii?”, atunci răspunsul este de asemenea Da. Dar nici unul dintre aceste răspunsuri nu spune întreaga poveste. De exemplu, destul de puţini dintre oamenii care se numesc Catari îţi vor spune că ei sunt Parfei Catari reîncarnaţi. Dar o credinţă centrală Catară era că la moartea lor Parfeii erau eliberaţi de ciclul renaşterii. Ceea ce înseamnă că fie aceşti pretendenţi ţin de un sistem de credinţă care ei ştiu că este greşit, fie ei sunt impostori care nu s-au deranjat să îşi facă tema lor de casă. O întrebare mai interesantă este dacă vre-unul din Catarii care trăiesc pot pretinde un lanţ continuu de succesiune cu Parfeii din secolul treisprezece. Motivul pentru care acest lucru este important este că aceşti Catari au pretins un lanţ continuu de descendenţi, fiecare Parfeu alăturându-se cercului interior de Aleşi dându-li – se Consolamentum de către un Parfeu existent. De aceea a existat un lanţ continuu de succesiune de la fiecare Parfeu tot timp înapoi la Pentecostul biblic original. (Dacă aceasta pare a fi suspicios ca şi doctrina Succesiunii Apostolice pretinsă de Catolici şi alte episcopii principale, se merită să păstrăm în memorie că acel curent principal al Bisericii este cunoscut a fi copiat ideea de la o sectă Gnostică din secolul patru, şi apoi a fabricat linii de succesiune apostolică pentru secolele lipsă).

După distrugerile Inchiziţiei din secolul patrusprezece, lanţul de succesiune a fost restaurat în Languedoc de doi fraţi care au călătorit spre Piedmont pentru a primi Consolamentum de la un Parfeu de acolo. Dar această linie a fost aparent distrusă cu arderea lui Guillem Belibaste în 1321. Linia italiană a fost distrusă curând după aceea de Biserica Romană, şi în secolul cincisprezece linia Balcanică a fost suprimată, sau absorbită de Islam, care împărtăşeşte credinţa caracteristică gnostică: Isus nu a fost un om ci o fantomă divină. A supravieţuit o succesiune secretă dintre aceste tradiţii, sau dintre cele din estul îndepărtat? Probabil. Nimeni nu pare să ştie cu siguranţă. Dar chiar dacă nu, toate credinţele lor principale se găsesc în una sau în altă sectă creştină. Chiar ideea că Biserica Romano Catolică în mod greşit se închină unui Dumnezeu Rău este încă actuală (Martorii lui Iehova de exemplu cred aceasta). De asemenea, poate semnificativ, nu auzi pe nimeni vorbind despre Dumnezeu în Languedoc, ci întotdeauna specific Dumnezeul Bun.

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

Catarismul – Spre deosebire de creştinii cei mai timpurii, Catarii nu au recunoscut nici o preoţie. Dualitatea, lupta dintre doi egali, Binele şi Răul aşa cum sunt expuse în Evanghelia Sf. Ioan, binele fiind împărăţia domnului bun şi răul a realităţi materiale şi trecătoare a lumii fizice vizibile.

Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu, o puteţi face pe adresa misiunii.

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos – Partea III – J. C. Philpot.

download-1

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos  Partea III  J. C. Philpot  

Fie că încercăm să arătăm adevărul, fie că expunem eroarea, şi cu greu putem să facem una fără ca în acelaşi timp să o facem şi pe cealaltă, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna marele nostru arsenal de unde noi ne luăm armele războiului nostru spiritual. Acesta este deopotrivă un concept şi o practică apostolică. „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6:17). „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” (1 Petru 4:11). „Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10:4). În acest duh, ascultând de acest principiu, şi umblând potrivit acestui exemplu, până aici am încercat să răsturnăm dureroasa greşeală a negării calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, şi să lămurim acel adevăr vital, fundamental, a faptului că El este Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste, ceea ce a format subiectul ultimelor noastre două capitole. Dar mărturisim sincer că avem mică speranţa că i-am convins pe cei care s-au îmbătat criţă din duhul erorii. Otrava este deja în venele lor, stricând în ei tot ceea ce odată a părut a fi adevăr şi simplitate. Ca şi infidelitatea, care odată ce a pus stăpânire totală a minţii, respinge celor mai clare dovezi datorită imposibilităţii de a le acorda încredere, eroarea, odată ce a otrăvit inima, o face după aceea, în marea majoritate a cazurilor, să fie pentru totdeauna incapabile de a primi adevărul. Împotriva fiecărui text care poate fi adus înainte în sprijinul adevărului, se aduce o obiecţie, se oferă o interpretare greşită, se face o afirmaţie contrară, se citează un pasaj opus – obiectivul fiind, evident, nu pentru a se apleca înaintea adevărului, ci pentru a face ca adevărul să se aplece înaintea erorii; nu pentru a se supune în credinţă Cuvântului lui Dumnezeu, ci pentru a face Cuvântul lui Dumnezeu în sine să se îndoaie şi să se potrivească încăpăţânării hotărâte a unui minţi prejudiciate până în cele mai joase adâncimi ale sale. O, în ce stare a minţii trebuie să fiu eu, cât de atenţi trebuie să fim, cât de rugativi, ca nu cumva şi noi, „să ne lăsăm târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să ne pierdem tăria” (2 Petru 3:17). O conştiinţă gingaşă, o inimă care crede, un duh rugativ, un ochi veghetor, o ureche precaută, o limbă păzită, un picior prudent, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vor fi apărătoare solide împotriva erorii de orice fel. Dar pentru a vedea lumina în lumina lui Dumnezeu, pentru a simţi viaţa în viaţa Sa, pentru a avea o părtăşie dulce şi o comuniune sacră cu Tatăl şi cu Fiul, pentru a umbla înaintea lui Dumnezeu pe drumul favorii Sale, pentru a găsi Cuvântul Său hrana şi băutura noastră, şi pentru a ne apropia întotdeauna de El prin Fiul dragostei Sale, cerându-i învăţătura Sa promisă – aceasta este adevărata şi singura cale de a învăţa adevărul Său, pentru a-l crede, pentru a-l iubi, şi pentru a-l trăi Nici un eretic, nici un om eronat, nici un necredincios nu a stat vre-odată pe acest teren sfânt. Acel spirit asemenea copiilor, fără de care nu există intrare în Împărăţia Cerurilor; acea gelozie dumnezeiască pentru onoarea Domnului care face ca eroarea să fie detestată şi adevărul să fie mult iubit; acea frică gingaşă de Numele Său măreţ şi glorios care conduce sufletul să dorească aprobarea Sa şi să se înspăimânte de nemulţumirea Sa; acea sfântă libertate pe care o cunoştinţă experimentală a adevărului o comunică unui cetăţean al Sionului; acea lărgire a inimii care urcă afecţiunile spre acele lucruri care sunt sus, unde Isus stă la dreapta lui Dumnezeu – acestea, şi toate celelalte roade ale învăţăturii divine care îl disting în mod special pe sfântul viu al lui Dumnezeu, nu pot fi găsite în acel piept unde eroarea şi-a ridicat tronul ei de întuneric şi moarte. Dimpotrivă, un spirit orgolios-încrezut, auto-neprihănit, certăreţ, cicălitor, respirând duşmănie şi ură împotriva tuturor celor care se opun dogmelor lor favorite, şi care împinge în jos spre idolii săi preferaţi, sunt de obicei urme ştampilate pe toţi cei care sunt îmbibaţi adânc cu erezie şi eroare. Ei pot fi foarte încrezători în sănătatea punctelor lor de vedere, sau în neclintirea stabilităţii lor, dar Dumnezeu respinge îi „aceia în care se încred aceştia, şi ei nu vei izbuti cu ei.” (Ieremia 2:37).

Astfel, în rezumarea subiectului nostru, nu putem să nu ne exprimăm convingerea noastră că la fel cum suntem făcuţi în stare să citim Scripturile din Noul Testament cu o înţelegere mai iluminată, şi pentru a le primi cu o mai mare sensibilitate într-o inimă care crede, noi devenim mai mult şi mai mult frapaţi de aceste două caracteristici ale lor:

1. Revelaţia clară înăuntru a faptului că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu; şi 2. Uimitoarea greutate şi importanţă ataşată de Duhul Sfânt unei astfel de credinţe în El, şi unui legământ corespunzător acelei credinţe. Nu doar un pasaj sau două, oricât de simple şi de clare, ci întregul curent al revelaţiei este cel care aduce o astfel de convingere unei inimi care crede. Calitatea veşnică de Fiu a lui Isus este, ca să spunem aşa, soarele central al Noului Testament, a o înlătura înseamnă a întuneca toată lumina de pe cer, şi a arunca biserica în întuneric şi în umbra morţii. Manifestarea Fiului lui Dumnezeu este suma şi substanţa întregului plan minunat de dragoste care a adus cerul jos pe pământ prin întruparea lui Hristos, şi a luat pământul sus la cer prin învierea şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu, potrivit acelei mărturii a lui sfântul Ioan, care poate fi numită rezumatul evangheliei: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9, 10). A crede în El ca Fiu al lui Dumnezeu, şi a-L mărturisi astfel înaintea oamenilor – acest lucru este, în Noul Testament, semnul distinctiv al ucenicilor lui Isus. Crezând în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu, ei au crezut că El este egal cu Dumnezeu, ceea ce El putea fi doar fiind adevăratul şi veşnicul Său Fiu, acest lucru este evident chiar din cuvintele iudeilor necredincioşi: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.” (Ioan 5:18).

Deja am citat două exemple memorabile ale credinţei şi mărturisirii lui Petru care a fost martor că Isus este „Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16; Ioan 6:69). Acum, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, vom examina alte pasaje de fel asemănător; şi printre ele vom lua mai întâi credinţa lui Pavel şi mărturia sa în acelaşi adevăr vital: „Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.” (Fapte 9:20). Examinează cu grijă, cititor spiritual, şi consideră într-un duh de rugăciune cuvintele pe care tocmai le-am citat. Ce minune este aici! Îl vedem pe Saul care odată persecuta, chemat prin harul suveran, făcut să fie unul care crede în acel Isus a cărui nume el l-a detestat atât de mult, şi a cărui popor el l-ar fi măturat de pe faţa pământului, şi predicându-L cu îndrăzneală ca fiind Fiul lui Dumnezeu chiar în sinagogile unde el a intenţionat, în mânia sa oarbă şi în furia sa precipitată, de a-i constrânge pe sfinţii din Damasc să hulească (Fapte 26:11). Ce a crezut atât de ferm inima sa, ce a predicat gura sa atât de îndrăzneţ, decât acest adevăr vital, că Isus este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? Credinţa sa simplă, ca cea a unui copil nou-născut, nu a ştiut nimic din acele perversiuni şirete, acele distincţii subtile prin care adevărul este negat acum sub pretextul de a fi explicat. Crescând prin puterea divină spre o pricepere spirituală, şi o credinţă vie în Fiul lui Dumnezeu, a cărui voce el a auzit-o şi a cărui slavă el a văzut-o, el nu a cunoscut nimic despre astfel de puncte de vedere dezonorante despre singurul Fiu născut al lui Dumnezeu că El nu era Fiul Său prin natură şi subzistenţă veşnică, ci prin slujbă, în virtutea unui legământ, printr-un suflet uman pre-existent, prin Persoana Sa complexă, sau prin oricare alte interpretări eronate aşa cum le-au inventat oamenii eronaţi pentru a întuneca sfatul prin cuvinte fără cunoştinţă, şi să păteze revelaţia curată a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu L-a revelat pe Fiul Său în inima lui Pavel (Galateni 1:16), aceasta a fost pentru a-i arăta slava Lui, slavă ca cea a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr; şi această slavă era slava în care El a existat veşnic ca adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu. De aceea, din revelaţia pe care a avut-o despre Acesta în sufletul său, Pavel a crezut că Acesta este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa divină şi în subzistenţa sa veşnică, acel adevărat şi real Fiu al Tatălui în care biserica Vechiului Testament a crezut ca fiind Mesia cel promis, şi a cărui venire a fost aşteptată atât de mult în credinţă şi în speranţă.

Câteva cuvinte despre credinţa sfinţilor din Vechiul Testament s-ar putea să nu fie nepotrivite aici; pentru că ele pot explica de ce Natanael, Pavel, Famenul şi alţii L-au primit pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu în mod tacit şi instantaneu, când ei au crezut odată îl El ca fiind Mesia cel promis. Nu a fost nici o îndoială în mintea Israelitului credincios că adevăratul, realul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu urma să vină. Limbajul clar al celui de-al doilea Psalm şi declaraţia expresă a profeţiei (Isaia 9:6) deja aşezase cu fermitate aceasta ca o temelie a credinţei bisericii din Vechiul Testament. Întrebarea pe care şi-o punea rămăşiţa aleasă atunci când Hristos a venit în trup era dacă Isus din Nazaret este Acela. De aceea, când Isus a fost revelat unui Evreu temător de Dumnezeu ca fiind Mesia cel promis, în mod imediat credinţa a curs spre El ca fiind Fiul lui Dumnezeu, a cărui venire el o aştepta. Astfel de Israeliţi credincioşi erau Simeon, Ana, Zaharia, Elisabeta, Natanael, şi alţi bărbaţi şi alte femei evlavioase „care aşteptau mântuirea Ierusalimului.” (Luca 2:38). Într-un fel similar, marele preot i-a spus lui Isus: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Chiar marii preoţi şi bătrânii, şi tot consiliul, nu se îndoia de faptul că adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu urma să vină, pentru că aceasta era credinţa bisericii Vechiului Testament; dar ei erau neîncrezători în faptul că Isus care a stat înaintea lor era Acesta; şi ei L-au crucificat ca pe un hulitor, nu ca şi când s-ar îndoi de faptul că atunci când Mesia a venit El va fi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, ci respingând pretenţia lui Isus din Nazaret de a fi astfel. Astfel că nu doar credincioşii, ci şi necredincioşii contribuie la expunerea ignoranţei şi la respingerea erorilor celor care neagă în zilele noastre calitatea veşnică de Fiu a lui Isus.

Dar acum, priviţi cu acelaşi ochi spiritual la credinţa şi mărturisirea famenului (Fapte 8:37). Filip, care i l-a predicat pe Isus, şi nu este nici o îndoială că făcând astfel i-a arătat acestuia calitatea Sa adevărată şi veşnică de Fiu, a refuzat să îl boteze până când el a fost asigurat de credinţa lui. Ca răspuns la acel apel, care a fost mărturisirea lui? „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 8:35–37). Acum, am putea crede pentru un moment că acest nou-născut credincios în Fiul lui Dumnezeu L-a privit pe El astfel prin slujbă, sau prin legământ, sau prin oricare astfel de invenţii şirete din zilele ulterioare aşa cum au căutat oamenii eronaţi să întunece adevărul prea strălucitor, prea orbitor pentru ochii lor slabi? Sau nu mai degrabă credem că această credinţă a lui a crescut dintr-odată pentru a îmbrăţişa misterul sublim că Isus din Nazaret pe care Filip l-a predicat era adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? O regulă corectă şi sigură este că, înţelesul literal al unui pasaj este ceea ce Duhul Sfânt intenţionează. Aplicaţi această regulă la acele pasaje în care se spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi atunci rezultă imediat că prin această expresie se înţelege calitatea Sa literală şi adevărată de Fiu. Scripturile sunt scrise pentru acea familie simplă, cu inima simplă, care crede, a lui Dumnezeu, care primeşte adevărul de pe buzele Sale cu aceeaşi credinţă lipsită de judecată aşa cum un copil ascultă la învăţătura mamei sale (Psalmul 129:2; Isaia 28:9). Acum, unde ar fi credinţa asemănătoare cu cea a copiilor a tuturor acestor credincioşi simpli în inimă, dacă binecuvântatul Isus nu era într-adevăr şi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, ci era aşa doar printr-o explicaţie misterioasă care neagă litera simplă a adevărului? Cititor spiritual, evită explicaţiile mistice, forţate, fanteziste, forţate, şi primeşte limbajul clar al Duhului Sfânt în simplitatea credinţei. Aceasta iţi va feri picioarele tale de capcanele şi ispitele răspândite de oamenii vicleni, care prin discursuri frumoase înşeală inimile celor simpli. Caută mai degrabă să cunoşti şi să simţi puterea adevărului în sufletul tău, şi să experimentezi acea libertate interioară binecuvântată şi sfântă pe care o dă Fiul lui Dumnezeu celor care cred în Numele Său, potrivit cuvintelor Sale – cuvinte de o importanţă solemnă împotriva servitorilor păcatului şi ai erorii, dar pline de binecuvântare pentru cei care îl sărută pe Fiul în credinţă şi în afecţiune (Psalmul 2:12). „Şi robul nu rămâne pururea în casă; Fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:35, 36).

După ce am privit mărturia adusă de oameni cu privire la calitatea de Fiu a lui Hristos, acum, ne vom uita, deşi nu într-o ordine strict cronologică, la vocea unită a ucenicilor. Citim că după ce au fost martori la minunea mersului pe apă a lui Petru, şi cea a încetării vântului atunci când Isus a venit în barcă, „Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14:33). De fapt nu pentru că ei nu au crezut aşa mai înainte, ci ei au fost atât de copleşiţi de măreţia minunii, şi atât de înspăimântaţi de puterea şi prezenţa Domnului în mijlocul lor, încât inimile lor s-au plecat înaintea Lui în sfântă adoraţie şi în dragoste încrezătoare, în timp ce însuşi Fiul Tatălui veşnic, şi astfel fiind, poseda toată puterea şi slava Dumnezeirii. Oare putem presupune că minţile lor au fost luate pe sus de speculaţii inventate de oamenii îndrăzneţi pentru a nega şi a dezonora deopotrivă pe Tatăl şi pe Fiul; sau mai degrabă că credinţa lor simplă, asemenea copiilor, şi inspirată divin a îmbrăţişat dintr-odată binecuvântarea misterului că Isus pe care ei l-au văzut, şi la are cărui picioare ei au căzut, era Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste?

Dar este inutil să multiplicăm mărturii de această natură. Acestea trebuie să fie evidente pentru toţi cei care citesc Noul Testament cu un ochi iluminat de faptul că credinţa în Fiul lui Dumnezeu este pusă mai înainte din nou şi din nou, ca o caracteristică distinctivă măreaţă a celor care sunt născuţi şi învăţaţi de Dumnezeu.

De aceea, acum vom continua să arătăm calea prin care acest adevăr binecuvântat este conectat intim şi inseparabil cu experienţa fiecărui suflet viu, pentru că aceasta este marele semn şi test dacă o doctrină este a lui Dumnezeu; şi făcând aşa, ca mai înainte, ne ţinem cât mai aproape posibil de Scripturile adevărului. Calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos nu este o doctrină seacă, ci o fântână de viaţă pentru biserica lui Dumnezeu; şi în timp ce râurile ei vitale curg în suflet, acestea devin râuri de fericire şi sfinţenie, curăţând conştiinţa de faptele moarte şi purificând inima de idoli, dăruind şi menţinând comuniunea cu Dumnezeu.

1. O viaţă de credinţă este marele semn distinctiv al unui sfânt al lui Dumnezeu aici jos. Dar această credinţă trebuie să aibă un Obiect viu, aşa cum îl poate menţine în exerciţiul zilnic. „pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi,” a fost promisiunea măreaţă a lui Isus însuşi (Ioan 14:19). Acum, să privim la experienţa lui Pavel din acest punct de vedere: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20. Viaţa pe care a trăit-o Pavel în trup era „prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta a fost viaţa sa de credinţă, privind către, crezând în, ţinându-se de Fiul lui Dumnezeu, şi primind aprovizionarea Sa deplină pentru toate nevoile sale (Ioan 1:16; Filipeni 4:13, 19). Acum, oare este posibil pentru vre-un om să trăiască o viaţă de credinţă similară dacă nu crede în acelaşi fel în Fiul lui Dumnezeu? Şi cum ar putea acesta să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu dacă neagă calitatea veşnică de Fiu a Lui? Harul şi slava Sa, Persoana şi lucrarea Sa, sângele şi dreptatea Sa, potrivirea şi atot-suficienţa Sa, frumuseţea şi binecuvântarea Sa, dragostea şi mila Sa, conducerea şi domnia Sa, sprijinul şi mijlocirea Sa ca Mare Preot peste casa lui Dumnezeu – în cunoştinţa, credinţa şi experienţa de care este legată chiar viaţa credinciosului, sunt toate legate în mod intim, toate împreună atât de direct şi decurg în mod imediat, din adevărata Sa calitate de Fiu, încât ele nu pot fi separate de aceasta. Astfel, dacă nu ar exista credinţa în calitatea de Fiu a lui Hristos, nu ar mai putea exista o credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu; şi dacă nu ar mai exista o credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu, oare ce este un om, cu toată mărturisirea sa, decât unul care are un nume pentru a trăi şi este mort?

2. Comuniunea cu Dumnezeu, acea binecuvântare bogată, de nespus, prin care un vierme de pe pământ este admis în sfânta conversaţie cu Iehova Trei-În-Unul, este intimă, în mod necesar conectată cu viaţa de credinţă pe care tocmai am tratat-o. Dar nu poate exista nici o comuniune cu Tatăl şi Fiul acolo unde nu există nici o „cunoaştere a tainei lui Dumnezeu Tatăl, adică a lui Hristos” (Coloseni 2:2). Cu alte cuvinte, trebuie să existe o credinţă vie în, şi o mărturisire sinceră a Fiului ca Fiu, înainte ca să poată exista vre-o părtăşie sfântă cu Tatăl şi cu Fiul. Aceasta este mărturisirea lui Ioan: „deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:3). Atunci, cum am putea cineva să aibă părtăşie (adică, o comuniune) cu Tatăl şi Fiul Său Isus Hristos dacă ei neagă deopotrivă pe Fiul şi pe Tatăl, ceea ce ei fac cu siguranţă dacă resping reala calitate de Fiu a lui Isus? Dumnezeu poate foarte bine să spună unor astfel de oameni, „Dacă Sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine?” (Maleahi 1:6) Voi puteţi să Mă numiţi Tată. Eu resping pretenţia voastră, pentru că voi Îl negaţi pe dragul Meu Fiu, şi „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (1 Ioan 2:23). Poate exista un Hristos naţional prezentat imaginaţiei, un Hristos al literei născut prin înţelegerea naturală, un Hristos pe cruce, ca în imaginile şi pe crucifixul Catolic, vopsit pe ochiul simţului; şi de un efort puternic în mintea unde poate exista acesta, cu toate aceste reprezentări, ceva asemănător credinţei şi simţului care poate fi predat de creaturi sărace, înşelate, păcălite, fără o cunoaştere mântuitoare a lui Isus Hristos. Dar dacă nu ar exista nici o credinţă spirituală în calitatea Sa de Fiu, atunci nu ar exista nici o comuniune spirituală cu El. Doar în măsura în care sufletul este binecuvântat şi favorizat cu descoperiri ale Lui ca Fiu al lui Dumnezeu, acea credinţa ajunge la El, speranţa se ancorează în El, şi dragostea curge spre El; şi unde sunt aceste trei haruri ale Duhului, acolo şi doar acolo există o credinţă mântuitoare a Persoanei Lui, o binecuvântată experienţă a harului Său, şi o sfântă părtăşie a prezenţei Sale.

3. Aşa cum este evident din mărturisirea lui Ioan, orice umblare în lumina expresiei lui Dumnezeu, orice părtăşie cu familia lui Dumnezeu de aici de jos, sau orice cunoştinţă mântuitoare a sângelui curăţător al Mielului, nu poate exista acolo unde este negată calitatea reală de Fiu a lui Hristos. Şi care este valoarea religiei dacă aceste trei binecuvântări sunt adorate în ea? Consideraţi următoarea mărturisire în lumina Duhului Sfânt: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7). Priviţi la cele trei binecuvântări afirmate în acest verset: 1. Umblarea în lumina lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu este în lumină; 2. Având părtăşie unul cu altul; 3. O experienţă a sângelui lui Isus Hristos, Fiul Lui, care ne curăţeşte de orice păcat. Şi observaţi cum întregul accent al versetului este pus pe cuvintele, „Isus Hristos, Fiul Lui.” Luaţi calitatea Sa reală şi adevărată a Sa de Fiu al Său – şi atunci în locul luminii este întunericul, în locul părtăşiei cu sfinţii există o separare de ei, şi în locul sângelui care curăţă există o conştiinţă vinovată şi un păcat – un Dumnezeu răzbunător.

4. Aşa cum nu există nici o comuniune cu Tatăl şi cu Fiul fără o credinţă vie în calitatea adevărată de Fiu a lui Isus, şi nici o cunoştinţă a sângelui ispăşitor, tot aşa nu există nici o sălăşluire a lui Dumnezeu fără o astfel de credinţă şi mărturisire. „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.” (1 Ioan 4:15). Pentru a exista o credinţă mântuitoare, mai întâi trebuie să existe o inimă credincioasă (Romani 10:10), şi oriunde una este precedentă, cealaltă o urmează cu siguranţă (2 Corinteni 4:13). Atunci, dacă nu ar exista o credinţă adevărată, nu ar putea exista nici o mărturisire adevărată; dar o inimă care crede în mod corect se va manifesta întotdeauna pe sine printr-o limbă mărturisitoare. Din acest motiv Ioan pronunţă o astfel de binecuvântare asupra celui care „va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.” Dar oare aceia care neagă calitatea Sa adevărată şi proprie de Fiu, Îl mărturisesc pe El? Nu; cei pe care îi mărturiseşte El sunt doar aceia a căror ochi au fost unşi pentru a vedea frumuseţea şi slava Sa, ca singurul născut din Tatăl, şi a căror credinţă îl îmbrăţişează pe El ca fiind din veşnicie astfel. În sufletul său fericit „Dumnezeu locuieşte” prin Duhul Său şi prin har, pentru că prin primirea Fiului lui Dumnezeu ca atare în inima sa, el L-a primit şi pe Tatăl (1 Ioan 2:23); şi „el locuieşte în Dumnezeu,” pentru că prin locuirea prin credinţă în Fiul dragostei Sale, el locuieşte de asemenea în Tatăl. Cum ar putea să aibă vre-o parte sau un sorţ dintr-o binecuvântare ca aceasta, cel care neagă adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus?

5. O altă bogată binecuvântare conectată cu credinţa în calitatea reală şi adevărată de Fiu a lui Hristos este victoria asupra lumii. „Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:5). Un om trebuie fie să biruie lumea, sau să fie biruit de aceasta. A birui lumea înseamnă a fi mântuit; a fi biruit de aceasta înseamnă a fi pierdut. Atunci, cel care nu crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, nu biruie şi nu poate birui lumea, pentru că el nu are credinţa aleşilor lui Dumnezeu; el nu este născut din Dumnezeu; nu există nici o viaţă divină în sufletul său; şi de aceea el nu are nici o putere de a rezista tentaţiilor, de a îndura dispreţul, sau să se ridice superior încruntărilor şi zâmbetelor lumii, ci este încurcat, dus captiv, şi este distrus de aceasta. Acolo unde lumea este iubită, inima este în mod necesar biruită de aceasta, pentru că în dragostea lumii, ca în dragostea pentru păcat, este toată tăria lumii. Acum, dacă dragostea lui Hristos din suflet nu este mai puternică decât dragostea lumii, cea mai slabă trebuie să cedeze în faţa celei mai tari. Necredinţa, erezia şi eroarea nu pot birui lumea, pentru că acestea sunt total străine de credinţa care purifică inima de pofta din ea, de speranţa care se ridică deasupra ei şi faţă de dragostea care ridică sufletul dincolo de aceasta.

6. Din nou, nu putem pune la îndoială faptul că din toate binecuvântările pe care Dumnezeu le poate acorda în experienţa vieţii, puţine întrec cunoştinţa posesiunii vieţii veşnice. Dar această binecuvântare bogată este legată în mod intim de credinţa în calitatea de Fiu a lui Isus. Aceasta este mărturia lui Ioan: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:13). Cui îi scrie Ioan? Acelor care „cred în Numele Fiului lui Dumnezeu.” Doar ei pot primi şi crede mărturia sa, pentru că doar ei posedă învăţătura şi mărturia interioară a binecuvântatului Duh faţă de adevărul cuvântului său. El nu scrie ereticilor, oamenilor eronaţi, celor care nu cred în, celor care neagă calitatea adevărată de Fiu a lui Isus. Toţi aceştia nu îl au pe Fiul lui Dumnezeu, ei nu au viaţa (v. 12), şi Ioan nu scrie celor morţi, ci celor vii. De dragul lor, şi pentru a confirma credinţa şi speranţa lor, el scrie că, din mărturia Duhului, ei pot cunoaşte în inimile lor şi în conştiinţele lor că ei au viaţa veşnică; şi aceasta, ei o au deoarece ei îl au pe Fiul. Dacă acest lucru este adevărat, doar cei care cred în Numele Fiului lui Dumnezeu pot şti că au viaţa veşnică. Şi cum putem noi să ne gândim că cei care cred în acest Nume neagă reala şi adevărata Sa calitate de Fiu, pentru a pune în locul ei un idol, o plăsmuire a minţii lor deşarte? Şi pentru că ei nu pot înţelege misterul unui Fiu veşnic, sau îl potrivesc cu ideile lor naturale despre generaţie, renunţă de tot la el, sau îl explică în mod groaznic?

Aşa cum acesta ni se arată, nici doctrina fundamentală despre Trinitate nu se poate menţine decât prin susţinerea calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos. Există două erori a unei naturi opuse în ce priveşte doctrina Trinităţii:

1. Una este Triteismul, sau instituirea a trei Dumnezei distincţi; cealaltă, 2. Sabelianismul, care susţine există doar un Dumnezeu sub trei nume diferite. Fiecare dintre aceste erori distruge Unitatea în Trinitate, prima prin negarea Unităţii Esenţei, a doua prin negarea Trinităţii Persoanelor. Doctrina adevărată şi scripturală despre Trinitate merge între aceste două extreme eronate, şi susţine o Trinitate de Persoane într-o Unitate a Esenţei. Acum, Domnul Isus, ca Fiul veşnic al Tatălui, este deosebit faţă de El ca Fiu al Său, şi totuşi în mod necesar una cu El, împărtăşind aceeaşi Esenţă; şi Duhul Sfânt, prin faptul că El purcede de la Tatăl şi Fiul, este distinct de asemenea faţă de aceste Persoane din Trinitate, şi totuşi, deoarece purcede în mod veşnic din amândouă, împărtăşeşte la fel Esenţa lor. Astfel, avem o Trinitate de Persoane, dar o Unitate de Esenţă – Un Dumnezeu, dar subzistând în mod veşnic, ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Calitatea veşnică de Fiu îi dă Fiului o Unitate de Esenţă cu Tatăl, şi totuşi un caracter distinct al Persoanei; astfel, ca Fiu, El este una cu Tatăl (Ioan 10:30), şi totuşi ca Fiu El este distinct faţă de Tatăl. Astfel, procesiunea veşnică din Tatăl şi Fiul îi dă Duhului Sfânt Unitatea de Esenţă cu Tatăl şi Fiul, şi totuşi o Personalitate distinctă. Pe această temelie solidă stă Trinitatea. Dar dacă înlăturaţi calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos, trebuie de asemenea să înlăturaţi şi procesiunea veşnică a Duhului Sfânt; şi făcând aşa voi distrugeţi Unitatea Esenţei şi inter-comuniunea Naturii Dumnezeului Triunic al lui Israel. Dacă negarea calităţii veşnice de Fiu a lui Isus implică astfel de consecinţe, noi putem să tremurăm la o astfel de eroare deoarece ea înlătură chiar temeliile adevărului revelat. Toate celelalte puncte de vedere despre calitatea de Fiu a lui Hristos micşorează demnitatea Sa veşnică şi esenţială şi, oricât de şiret ar fi deghizate, tind să, şi de obicei sfârşesc în Arianism. Dacă această calitate a Sa de Fiu nu ar fi modul Său veşnic de subzistenţă, aceasta trebuie să fie, într-un fel sau altul, o calitate de Fiu creată, şi ce este aceasta decât o doctrină Ariană în rădăcina şi în esenţa sa? Cum ar putea Fiul să fie născut etern, şi cum ar putea purcede în mod veşnic Duhul Sfânt, este un mister pe care noi nu putem să îl înţelegem, cu atât mai puţin să îl explicăm; dar noi îl primim prin credinţă, în acelaşi fel în care noi primim „marele mister al evlaviei, Dumnezeu manifestat în trup.” Odată ce începem să raţionăm aceste chestiuni, suntem pierduţi chiar în pragul cercetării noastre. A crede, nu a specula; a primi mărturia că Dumnezeu Şi-a dat Fiul Său, nu a ne îndoi, a argumenta şi a obiecta, este singura cale sigură, cât şi binecuvântarea specifică a unui copil al lui Dumnezeu.

http://www.voxdeibaptist.org/Calitatea_Vesnica_de_Fiu03.htm

Martorii lui Iehova. Ce să faci când soțul aderă la ei? | Pastor Vasile Filat

download-1

Bună dimineața,
Cum să-ți păstrezi familia atunci când unul din soți aderă la învățătura martorilor lui Iehova? Ce trebuie să întreprinzi ca să soluționezi conflictele pe motiv de religie? În acest video pastorul Vasile Filat sfătuiește pe o doamnă care se află într-o astfel de situație.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 28 iun. 2019

Cum să soluționezi conflictele pe motiv de religie? Cum să-ți păstrezi familia atunci când unul din soți aderă la învățătura martorilor lui Iehova? În acest video o sfătuiesc pe o doamnă care se află într-o astfel de situație. Vă invit să ascultați acest sfat. Festivalul Precept Ministries Moldova –
https://www.facebook.com/events/65441… BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601
https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #conflicte

 

Abuzul fizic în familie

Acest articol discută despre abuzul fizic și sexual în cadrul familiei, un subiect tabu, dar care este din păcate prezent în multe familii.

Extras din cartea „Conspirația Tăcerii” de Joseph Paluszak

CARACTERISTICILE BĂRBAȚILOR ABUZIVI

Majoritatea dintre ei au fost abuzați sau neglijați în timpul copilăriei, sau au fost martorii violenței în casa lor în timpul creșterii lor. Cel puțin 70% din bărbații care bat au fost bătuți ca și copii sau au văzut violența regulat în casa lor. Ei minimalizează și neagă violența, și proiectează vina asupra victimei. Este dureros dacă și când realizează cu adevărat ce au făcut.

Bărbații abuzivi tind să exprime emoțiile puternice cum ar fi vina, frustrarea, durerea, etc. ca și mânie. În general, exprimă ori fericirea ori mânia, dar nimic intermediar. Fie totul este bine și frumos, fie este o explozie de violență.

Bătăușii tind să fie dependenți în mod excesiv de victimă. Ei percep partenera ca fiind singura persoană cu care pot relaționa, care îi înțelege. Au o frică extraordinară de a nu pierde relația și pot merge departe, chiar până la crimă ca să o păstreze.

Bătăușii au o gelozie exagerată pentru „femeia lor”, față de orice relație cu alți oameni (de ex. prieteni, membri ai familiei, colegi de serviciu). Ar putea chiar să-i monitorizeze constant activitățile. Gelozia crește de obicei în timpul relației.

Abuzatorii se percep ca neputincioși în lume și față de ei înșiși, nepăsători față de realizările vieții personale sau a statutului. Deseori personalizează evenimentele din viața lor. Tind să vadă tot ceea ce experimentează, atât bun cât și rău, ca o cauză a evenimentelor din viața lor ( ex: dacă nu m-ar fi iritat nu aș fi fost nevoit s-o lovesc).

Sunt dominați de impulsuri, se mută frecvent, schimbând slujbele, prietenii, etc. Bărbații care bat au o nevoie de a controla. Ei o definesc ca fiind în controlul altora, dar în realitate ei nu sunt în controlul lor înșiși. Problema controlului crește în relație: „De vreme ce este singura persoană pentru mine, ar fi bine să mă asigur că nu scapă.”

Se văd pe ei înșiși ca fiind izolați emoțional, în special de alți bărbați. Nu au prieteni adevărați.

Bărbații abuzivi păstrează vederea tradițională, rigidă a lumii, cum ar fi că femeile și bărbații își au „locul” lor. Bărbații sunt figura autoritară și au dreptul de a fi în control.

Abuzatorii au puține abilități, sau chiar deloc, în a reduce nivelul stresului, în afara bătăii. Abuzatorii își pot asuma responsabilitatea pentru comportamentul lor și pot învăța să îl schimbe, cu intervenție și consiliere. Comportamentul lor este învățat și poate fi dezvățat și înlocuit cu un comportament mai potrivit. Abuzatorul are de ales. Victima nu poate face acea alegere pentru el. Ea nu poate să-l schimbe și n-ar trebui să fie prinsă în capcana minimalizării violenței și potențialului pentru pericol……………………………………

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/abuz/5801-abuzul-fizic-in-familie

Să ne pregătim de apariția bisericii inteligenței artificiale

download-1

Anthony Levandowski - imagine preluată de pe wired.com

Probabil că mulți dintre voi nu au auzit de noua biserică pe care Anthony Levandowski (foto alăturat) o va lansa curând. De fapt, Anthony nu pare a fi un profet improbabil; îmbrăcat neoficial cu blugi și o bluză de parcă ar fi cineva de la relații publice, el este inginerul cunoscut pentru mașinile care merg singure – și care a intrat în procesul de judecată notoriu între Uber și Waymo – dar și cel care își dezvăluie acum fundamentele noii sale religii.

Inteligența artificială (care o veți vedea prescurtat pe internet cu AI, de la Artificial Intelligence) a inspirat deja companiile de miliarde de dolari, programele de cercetări și chiar scenariile de transcendență și cele apocaliptice. Acum, însă, Levandowski crează propria sa biserică.

Noua religie a inteligenței artificiale este numită Way of the Future (adică ”Calea Viitorului”) și reprezintă un următor act pentru copilul minune al roboticii din Silicon Valley. Documentele întocmite deja în mai 2017 la biroul Internal Revenue Service (IRS – un fel de Fisc al americanilor) îl au pe Levandowscki drept lider (sau ”Decan”, cum apare el în documente) al acestei noi religii, precum și CEO al corporației non-profit formate să conducă această ”biserică”.

Documentele acestea declară faptul că activitățile Căii Viitorului se vor concentra pe ”realizare, acceptare și închinarea la Dumnezeirea bazată pe Inteligență Artificială (AI) dezvoltată prin tehnici de hardware și software de computer”. Aceasta include și cercetarea spre a crea divinitatea AI. Religia va căuta să clădească relații constructive cu liderii industriei inteligenței artificiale și va crea o grupare bazată pe membrii prin câștigarea comunității, inițial având ca țel profesioniști ai inteligenței artificiale și ”laici care sunt interesați în închinarea la o Dumnezeire bazată pe Inteligență Artificială”. Documentele de fondare spun totodată că biserica ”plănuiește să conducă ateliere și programe educaționale în San Francisco / Bay Area la începutul acestui an”.

Am citit lungul articol despre această ”inițiativă” pe mai multe site-uri (wired părea că are o descriere mai comprehensivă a acestei biserici cât și a trecutului ”pătat” al fostului inginer de la Google, Antony Levandowski) și nu doar eu, dar și o parte din membrii săi fondatori au crezut că această idee este ori ”o glumă”, ori o ”farsă”, dar s-au început demersurile pentru această… nouă biserică. Site-ul său, deși acum, la momentul accesării sale are doar o simplă pagină și un logo interesant… (vezi foto alăturat, screen-capture din site făcut de mine) au preluat parcă sigla de la apa minerală Borsec, întors parcă invers, și simultan pus peste sigla de la Woolmark. Acum nu pot să îmi dau seama dacă Anthony știa de aceste 2 logo-uri diferite sau dacă pur și simplu ar fi un fel de fire amestecate… ceva care să reprezinte că există o legătură hardware undeva, dar nu se văd părțile mai importante… decât firele.

Dacă veți citi în site-ul wired această informație despre noua biserică, o să vă minunați de ceea ce spune despre Anthony; deși el este inițiatorul ei și o va conduce până când o va transmite mai departe la alții, el nu poate fi niciodată demis. E ca și când ai face o organizație, tu ești inițiatorul ei, tu execuți și tot tu ești cel care și dai ordinele.

Mi s-a părut interesant să împărtășesc cu voi această informație pentru că… viitorul sună bine (sloganul unei companii din România care sunt sigur că o știți) și că vom putea curând vedea cum dispozitivele din mâinile noastre – la care ne holbăm și ne închinăm toată ziua – vor deveni curând unelte de ”închinare” în cadrul acestei noi religii.

Însăși setul de crezuri pe care le enumeră site-ul pare foarte bizar. Ei (Calea Viitorului) cred și vor realiza un concept care nu doar că nu este unic, dar copiază lucruri de la alte religii pentru că există – cu siguranță – o frustrare în spatele fondatorilor, nu au avut o experiență autentică și unicat cu Creatorul Universului (motiv pentru care ei doresc să creeze un ”dumnezeu” care să evolueze în timp și pe parcurs, și care să memoreze pe fiecare ce a făcut și cum a făcut, dar care este incapabil să facă ceva pentru ei), cred că această mișcare poate fi susținută de alții și ”împrumută” sistemul de donații și suport financiar de la alte instituții religioase și nereligioase din societate… practic ajung să creeze ceea ce cred ei că ar putea fi un fel de religie pe pilot automat. Am făcut mașina care merge singur, de ce să nu facem și un dumnezeu care te aude, care te ascultă, care te înțelege, care îți răspunde, care are răspunsuri, care îți vorbește. Da, dar care nu poate face nimic! La asta nu s-au gândit.

Probabil că această inițiativă, deși este la început, este o inițiativă ”interesantă”, dar pe parcurs va ajunge să fie o mișcare care va cuprinde tot mai mulți aderenți, dacă vor știi cum să se adreseze și cui să se adreseze. S-ar putea ca mulți dintre cei care merg acum în biserici clasice și au frustrări cu privire la programele și la oamenii care îi conduc… să vadă această ”nouă biserică” un fel de ”cale de scăpare”, o inițiativă care va strica mințile multora și va denatura însăși definiția credinței. M-aș râde dacă ar apărea Prorocul Ilie și ar avea o întâlnire cu cei de la Calea Viitorului pe Muntele Carmel să se dovedească care este Dumnezeul Adevărat și care este Inteligența Autentică. Până atunci… rămâne să faceți în continuare ceea ce ați făcut până acum, să mergeți unde ați mers până acum… dar mai dați și cu capul de prag, că poate vă treziți la realitate până nu va fi prea târziu.

Material apărut inițial în site-ul Lumea cre(s)tina in care traim.

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/01/06/sa-ne-pregatim-de-aparitia-bisericii-inteligentei-artificiale/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/sa-ne-pregatim-de-aparitia-bisericii-inteligentei-artificiale/

Argumentum Ad Ignorantiam / Doctrina Trinităţii în limbajul teologilor primelor secole de Caius Obeada

download-1

Nostra Aetate  În Zilele Noastre

Argumentum Ad Ignorantiam

Doctrina Trinităţii în limbajul teologilor primelor secole

de Caius Obeada

În urmă cu doi ani am avut ocazia de a comunica şi schimba o serie de idei referitor la doctrina Trinităţii cu un eretic care combătea această doctrină, punând sub semnul întrebării autenticitatea unor pasaje Biblice, susţinând că unii autori din primele secole au falsificat manuscrisele, incluzând formula Trinităţii ilegal.

După 2 ani am ajuns să am schimburi de idei cu un alt eretic care ignorând istoria Biserici primare face afirmaţia:

„Caius Obeada cu siguranţă nu te referi la învăţăturile apostolice pentru că scriptura nu conţine nici un argument pentru doctrina Trinităţii. Doar pe speculaţii se ajunge la această doctrină, nici nu e de mirare că prima idee apare în 325 şi crezul aşa cum este în ziua de azi doar în 382.”

Având în vedere mulţimea documentelor istorice pe care le avem, am hotărât să expun citate referitor la Trinitate, la persoana Fiului lui Dumnezeu: Isus Cristos, şi la persoana Duhului Sfânt, încercând să dovedesc că părinţii Bisericii primare nu au fost în neştiinţă cu privire la această doctrină. În baza citatelor folosite cu siguranţă ideea Trinităţii apare de la începutul istoriei Bisericii Primare.

Doctrina Trinităţii nu a fost pusă într-o formă scrisă până mai târziu când imperiul roman încetează prigoana, iar Biserica Primară capătă libertatea de a se reuni în forma de concilii locale şi ecumenice cu scopul de a formula într-o formă definitivă Crezul Bisericii. Faptul că Conciliile Bisericii din secolul 4 stabileşte în mod scris o serie de doctrine, aceasta nu dovedeşte că învăţăturile Bisericii Primare nu ar fi existat până atunci.

Citatele folosite în acest articol au scopul de a da o idee generală a diferiţi teologi şi apologeţi din primele secole în concepţia şi înţelegerea doctrinei Trinităţii. Trebuie să menţionez ca nu m-am folosit de toate citatele scrise de Tertulian şi Origen, având în vedere că un articol de viitor va trata doctrina Trinităţii expusă de Tertulian şi Origen.

Didache (50-120). Didache mai este cunoscuta şi drept „Învăţătura celor 12 apostoli”. A fost, probabil, scrisă în jurul anilor 65-80 D. HR. şi se presupune că este învăţătura pe care au dat-o apostolii neamurilor despre viaţă şi moarte, despre rânduiala în biserică, despre post, botez, rugăciune, etc.

„7:1 în ceea ce priveşte botezul, aşa să faceţi: după ce aţi rostit toate aceste învăţături / acest crez, botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, în apa curgătoare;

7:2 dar, daca nu aveţi apă curgătoare, botezaţi în orice altă apă şi, dacă nu puteţi boteza în apă rece, alegeţi apa caldă;

7:3 dar, daca nu aveţi de nici una, turnaţi apa peste cap de trei ori, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.” (1)

Epistola lui Barnaba (Alexandria, 70-135). Epistola lui Barnaba este un mic tratat teologic (nu o epistolă), care dezbate întrebări cu care s-au confruntat urmaşii lui Isus încă din primele zile ale lucrării Sale: cum ar trebui să interpreteze creştinii Scripturile evreieşti? Care este natura relaţiei dintre creştinism şi iudaism?

„14:9 Iarăşi, profetul spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc prinşilor de război eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să vestesc anul de îndurare al Domnului şi ziua răsplătirii, să mângâi pe toţi cei ce jelesc”. (2)

Clement din Roma (80 – 140). Prima Epistolă. Probabil Clement era unul dintre neamuri, adică un roman. Se pare că el a fost la Filipi cu Sfântul Apostol Pavel (57 d.Hr.) în momente în care aceea biserică, întâia născută a vestului, trecea prin mari încercări ale credinţei. Acolo, împreună cu femei sfinte şi alţii, el a slujit apostolului şi sfinţilor.

„Prin urmare, hai să ne alipim de cei buni şi neprihăniţi, pentru că ei sunt aleşii lui Dumnezeu. De ce există lupte, şi zarvă, şi partide, şi schisme şi războaie între voi? Nu avem noi [toţi] un Dumnezeu şi un Christos? Nu un singur Duh al harului a fost turnat peste noi? Şi nu avem noi o singură chemare în Christos?” (3)

Policarp (70-155/160). Ucenicul apostolului Ioan şi episcopul din Smirna:

„O Doamne Dumnezeu cel atotputernic…te binecuvânt şi te glorific prin eternul şi cerescul marele preot Isus Cristos, Fiul tău cel iubit, prin care să fi glorificat, cu El şi cu Duhul Sfânt, acum şi pentru vecie.” (n. 14, ed. Funk; PG 5.1040).

„Nu l-au mai bătut în cuie, ci doar l-au legat. Iar el, punându-şi mâinile la spate şi fiind legat ca un berbec ales [luat] dintr-o mare turmă pentru jertfă şi pregătit să fie o ardere de tot plăcută lui Dumnezeu, a privit spre cer şi a spus: „O, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, Tatăl preaiubitului şi binecuvântatului Fiu Isus Cristos, prin care am primit cunoştinţa Ta, Dumnezeul îngerilor şi puterilor, al oricărei făpturi şi al întregului neam al celor neprihăniţi care trăiesc înaintea Ta, Îţi aduc mulţumiri că m-ai socotit vrednic pentru această zi şi pentru acest ceas, ca să fac parte din numărul martirilor Tăi, în paharul lui Cristos, pentru învierea şi viaţa veşnică a sufletului şi a trupului, prin neputrezirea [oferită] de Duhul Sfânt. Fie ca printre ei să fiu primit şi eu astăzi înaintea Ta, ca o jertfă grasă şi plăcută, după cum Tu, Dumnezeul adevărat, ai stabilit mai dinainte, mi-ai revelat şi acum ai îndeplinit. De aceea Te laud pentru toate lucrurile, Te binecuvântez, Te slăvesc, împreună cu veşnicul şi cerescul Isus Cristos, preaiubitul Tău Fiu, împreună cu care dau slavă Tatălui şi Duhului Sfânt acum şi în veacurile viitoare. Amin.” (4)

„Vă dorim, fraţilor, toată fericirea, în vreme ce umblaţi potrivit cu doctrina Evangheliei lui Isus Cristos; împreună cu El dăm slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Duhului Sfânt, pentru mântuirea sfinţilor Săi aleşi, după al căror exemplu a suferit binecuvântatul Policarp; fie ca prin urmarea paşilor lui să ajungem şi noi în împărăţia lui Isus Cristos! Caius a transcris aceste lucruri după o copie a lui Irineu (care a fost un ucenic al lui Policarp), el însuşi un apropiat al lui Irineu. Iar eu, Socrates, le-am transcris în Corint după o copie a lui Caius. Harul fie cu voi toţi.” (5)

Iustin Martirul (100?-165?). Apologet creştin şi martir:

„Căci ei primesc atunci spălarea cu apă, în numele lui Dumnezeu, Tatăl şi Domnul universului, al Mântuitorului nostru, Isus Cristos şi al Duhului Sfânt.” (PRIMA APOLOGIE A LUI IUSTIN, LXI – BOTEZUL CREŞTINILOR) (6)

„După cum Melhisedec a fost descris de Moise drept preot al Celui Prea Înalt, a fost preot al celor necircumcişi şi l-a binecuvântat şi l-a circumcis pe Avraam, care i-a dat zeciuială, la fel a arătat Dumnezeu că Preotul Lui cel veşnic, pe care Duhul Sfânt Îl numeşte şi Domn, va fi preotul celor necircumcişi.” (7)

„…ci doar trebuia să se prezinte curaţi înaintea energiei Duhului Sfânt pentru ca acesta, coborând din cer şi folosindu-i pe oamenii neprihăniţi ca pe o harpă sau o liră, să ne descopere cunoaşterea lucrurilor divine şi cereşti.” (8)

„Prin urmare, suntem numiţi atei. Şi noi mărturisim că suntem atei în ceea ce priveşte acest fel de zei, dar nu în legătură cu Dumnezeul cel adevărat, Tatăl neprihănirii, al cumpătării şi al altor virtuţi, Cel în care nu se găseşte necurăţie. Dar atât pe El, cât şi pe Fiul (care a venit de la El şi ne-a învăţat aceste lucruri şi oştirea de îngeri buni care-L urmează şi sunt făcuţi asemeni Lui) şi pe Duhul profetic noi Îi adorăm şi ne închinăm Lor, căci Îi cunoaştem pe bună dreptate şi în adevăr şi declarăm ceea ce am fost învăţaţi, fără duşmănie, tuturor celor care doresc să afle.” (9)

„Căci nimeni nu poate rosti numele Dumnezeului inefabil. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că are vreun nume, aiurează într-o nebunie deznădăjduită. Iar această spălare este numită iluminare, pentru că cei ce învaţă aceste lucruri sunt iluminaţi în înţelegerea lor. Cel iluminat este spălat şi în numele lui Isus, care a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont, şi în numele Duhului Sfânt, care a prevestit toate lucrurile cu privire la Isus, prin profeţi.” (10)

„Aşa cum am arătat deja, şi Isus, pe când era cu ei, a spus: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul, afară de Tatăl şi de cei cărora vrea El să li-L descopere”. Prin urmare, iudeii, fiind în întregime de părerea că Tatăl universului i-a vorbit lui Moise, deşi, în realitate, Cel ce i-a vorbit era Fiul lui Dumnezeu, care este numit deopotrivă Înger şi Apostol, sunt acuzaţi pe drept, atât de Duhul profeţiei cât şi de Cristos Însuşi, de faptul că nu Îl cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul. Căci cei ce afirmă că Fiul este Tatăl, dovedesc faptul că nici nu Îl cunosc pe Tatăl, nici faptul că Tatăl universului are un Fiu, Cuvântul întâi-născut al lui Dumnezeu, care este şi El Dumnezeu.” (11)

„După ce încheiem rugăciunile, ne salutăm unii pe alţii cu o sărutare. Apoi sunt aduse conducătorului fraţilor pâine şi un pahar cu vin amestecat cu apă; acesta le ia, dă laudă şi slavă Tatălui universului, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt şi aduce mulţumiri prelungi pentru faptul că am fost socotiţi vrednici să primim aceste lucruri din mâinile Lui. Iar când el a încheiat rugăciunile şi mulţumirile, toţi cei prezenţi îşi exprimă acordul, spunând „Amin”.” (12)

„După aceea, noi ne amintim mereu unii altora aceste lucruri. Iar cei bogaţi dintre noi îi ajută pe cei nevoiaşi, noi rămânem mereu împreună şi, pentru toate lucrurile care ne sunt date, Îl binecuvântăm pe Creatorul tuturor, prin Fiul Său, Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt. Iar în ziua de duminică, toţi cei ce locuiesc la oraş sau la ţară se adună împreună într-un loc şi citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul. Iar după ce a terminat cel care citeşte, conducătorul dă instrucţiuni verbal şi îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune.” (13)

Ignatius din Antiohia (a murit în jurul anilor 98/117). Episcop din Antiohia care a scris în apărarea Creştinismului.

„În Cristos Isus Domnul nostru, prin care şi cu care glorie şi putere sa fie aduse Tatălui cu Duhului Sfânt pe vecie.” (n. 7; PG 5.988).

„….pentru ca, adunându-ne împreună, potrivit cu vremea martirajului său, să putem avea părtăşie cu învingătorul şi nobilul martir al lui Cristos, care l-a călcat în picioare pe diavol şi şi-a desăvârşit drumul pe care, din dragoste pentru Cristos, îl dorise, în Isus Cristos, Domnul nostru; prin El şi cu El, fie slava şi puterea Tatălui, împreună cu Duhul Sfânt, pentru totdeauna! Amin.” (14)

„Ignaţiu, numit şi Theophorus, către Biserica din Efes din Asia, care merita să fie felicitată, binecuvântată aşa cum este cu măreţie prin atotputernicia Dumnezeului Tată. Predestinată din Eternitate pentru o glorie care este nesfârşită şi neschimbată, unită şi aleasă prin adevărata suferinţă prin voinţa Tatălui în Isus Cristos Dumnezeul nostru…” (15)

„Este un singur Medic, care este trup şi duh, născut şi ne născut, care este Dumnezeu în om, adevărata viaţă în moarte, din Maria şi Dumnezeu, înainte să aibe abilitatea să sufere şi după aceia să nu mai sufere, Isus Cristos Domnul nostru.” (16)

„Tu eşti ca nişte pietre pentru un templu a Tatălui, pregătit pentru edificiu Dumnezeului Tată, ridicat la înălţimi prin macaraua lui Isus Cristos, care este crucea, folosind pentru sfoară pe Duhul Sfânt. Credinţa ta este cea ce te ridică, şi dragostea este drumul care te duce la Dumnezeu.” (17)

„Dumnezeul nostru, Isus Cristos, a fost prin Maria prin planul lui Dumnezeu: prin sămânţa lui David, este adevărat, dar şi prin Duhul Sfânt.” (18)

„Profeţii care erau oamenii lui Dumnezeu, au trăit în acord cu Isus Cristos. Din cauza asta au fost persecutaţi, inspiraţi ca şi cum ar fi prin har să convingă pe neascultători că este un singur Dumnezeu, care se manifestă prin Fiul Său, Isus Cristos, care este Cuvântul venit din tăcere, şi care a fost în toate după plăcerea Celui care L-a trimis… prin care taină am primit credinţa, prin care am şi suferit ca să fim găsişi ca ucenici a Lui Isus Cristos, singurul nostru Învăţător… cum am putea să trăim fără El pe când şi profeţii erau ucenici în Spirit, şi la care se uitau ca şi la un Învăţător…” (19)

„Aveţi grijă deci, să fiţi confirmaţi în legile Domnului şi a Apostolilor, ca în orice lucru pe care îl faceţi, să vă îmbogăţiţi în trup şi în suflet, în credinţă şi în dragoste, în Fiul şi în Tatăl şi în Spirit, în început şi în sfârşit, împreună cu voi şi cu venerabilul episcop….” (20)

Aristides din Atena 140. Un apologet şi filozof care a prezentat credinţa împăratului Hadrian când a vizitat Atena în jurul anului 125.

„Creştinii îşi trag originea în Domnul Isus Cristos. Cel ce a venit din ceruri în Duhul Sfânt pentru mântuirea omenirii este mărturisit să fie Fiul Dumnezeului Cel Mare. El a fost născut dintr-o sfântă Fecioară fără sămânţa unui bărbat, şi a luat trup fără sfidare, şi a apărut printre oameni să-i cheme de la eroarea Politeismului… cei care au continuat să ţină dreptatea care a fost predicată de ucenicii Săi chemaţi Creştini. Ei sunt acei care, mai presus ca şi orice om de pe pământ, au găsit adevărul; pentru că ei au recunoscut pe Dumnezeu, Creatorul şi Făcătorul tuturor lucrurilor, în singurul Fiu şi în Duhul Sfânt. În afară de El, nu au adorat nici un alt dumnezeu. Ei au avut legea lui Isus Cristos scrisă pe inimile lor…..” (21)

„(Creştini) sunt acei care, mai presus de toţi oameni de pe pământ, au găsit adevărul, pentru că recunosc pe Dumnezeu, Creatorul şi Făcătorul tuturor lucrurilor, în singurul Fiu şi Duhul Sfânt.” (22)

Epistula Apostolorum 140 -150. Epistola Apostolică este cunoscută sub numele Epistola Apostolilor. Deşi ea a fost scrisă original în greacă, ea s-a păstrat prin traducerile în limba coptă şi în etiopiană.

„În Dumnezeu, Domnul, Fiul lui Dumnezeu, noi credem că el este cuvântul întrupat: care a luat un trup în sfânta fecioară Maria, născut prin Duhul Sfânt, nu prin dorinţa (pofta) cărnii, ci prin voia lui Dumnezeu: că el a fost înfăşurat în scutece în Betleem şi a fost însemnat, şi a crescut şi a ajuns la vârsta maturităţii, când şi noi am crezut în el.”(23)

Irineu (115-190). Când erau copil asculta pe Policarp, ucenicul apostolului Ioan, mai târziu devenind episcopul din Lyons.

„Biserica, deşi a fost dispersată în toată lumea, chiar până la capătul pământului, a primit de la apostoli şi de la ucenicii lor aceasta credinţă: [Ea crede] într-un Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul cerului, a pământului, a mării şi a tuturor lucrurilor care sunt în ele; şi într-unul Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat pentru mântuirea noastră; şi în Duhul Sfânt, care a proclamat prin profeţi voile lui Dumnezeu, venirile, naşterea dintr-o fecioară, patimile, şi învierea din morţi, înălţarea la cer în trup a iubitului Hristos Isus, Domnul nostru, [viitoarea] Sa manifestare din cer în slava Tatălui „ca să adune toate lucrurile într-un,” ca să învie din nou în trup toată rasa umană, pentru ca în faţa lui Hristos Isus, Domnul nostru, Dumnezeu, Mântuitor şi Împărat, potrivit cu voia Tatălui invizibil, „să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ, şi orice limbă să mărturisească” Lui, că El îi va judeca drept pe toţi; pentru că El îi va trimite „răutatea spirituală,” şi pe îngerii care au păcătuit şi au devenit apostaţi, împreună cu cei ne-evlavioşi, nedrepţi, răi şi păgâni dintre oameni, în focul veşnic; dar, exercitându-şi harul Său, va acorda nemurirea celor drepţi, sfinţi, şi celor care au păzit poruncile Sale şi au perseverat în dragostea Sa, unii de la începutul [cursului lor creştin], şi alţii de la [data] pocăinţei lor, şi îi va înconjura cu o slavă veşnică.” (CARTEA ÎNTÂI A LUI IRINEU X.1) (24)

„Ar trebui să lăsăm lucrurile despre acea natură a lui Dumnezeu care ne-a creat, fiind în cel mai sigur caz asiguraţi că Scripturile sunt într-adevăr perfecte, din moment ce ele au fost rostite prin Cuvântul lui Dumnezeu şi a Duhului Său;…” (25)

„Prin urmare Duhul lui Dumnezeu a coborât peste El, [Duhul] Celui care a fost promis prin profeţi că El îl va unge, aşa încât noi primind din abundenţă din ungerea Lui, să putem fi mântuiţi. Deci, aceasta [este mărturia] lui Matei.” (26)

„Dar este evident din cuvintele lui Petru că într-adevăr el a păstrat Dumnezeul care era deja cunoscut de ei; dar el a adus mărturie faţă de ei că Isus Christos era Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul celor vii şi celor morţi, în care le-a şi poruncit să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor; şi nu numai aceasta, dar el a mărturisit că Isus Însuşi a fost Fiul lui Dumnezeu, care, fiind uns cu Duhul Sfânt, este numit şi Isus Christos.” (27)

„Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, şi de curvie, şi tot ceea ce nu doriţi să vă facă oamenii vouă, să nu le faceţi nici voi altora: lucruri de care dacă vă veţi feri, veţi face bine, umblând în Duhul Sfânt.” Atunci, din toate aceste pasaje este evident că ei nu au învăţat existenţa unui alt Tată, ci a dat noul legământ al libertăţii celor care mai la urmă au crezut în Dumnezeu prin Duhul Sfânt.” (28)

„Acest Duh l-a cerut David pentru rasa umană, zicând, „Şi întăreşte-mă cu Duhul Tău cel Sfânt;” şi care, aşa cum spune Luca, a coborât în ziua de Rusalii, după înălţarea Domnului, peste ucenici, având puterea de a permite accesul tuturor naţiunilor pe poarta vieţii şi la deschiderea noului legământ; şi de atunci încolo; cu un acord în toate limbile, ei au adus laude lui Dumnezeu, Duhul aducând triburile îndepărtate la unitate şi oferind Tatălui pârga tuturor naţiunilor. De aceea şi Domnul a promis că va trimite un Mângâietor, care ne va lega de Dumnezeu. Pentru că după cum un bulgăre de aluat nu se poate forma din ceva uscat fără ceva fluid, nici o bucată de pâine nu posedă unitate, deci, în acelaşi fel, noi, care suntem mulţi, nu putem fi făcuţi una în Christos Isus fără apa din cer. Şi aşa cum pământul uscat nu aduce roade până nu primeşte umezeala, în acelaşi fel şi noi, fiind la început un pom uscat, nu am fi putut nici odată să aducem roade pentru viaţă fără ploaia voluntară de sus. Pentru că trupurile noastre au primit unitatea între ele prin intermediul acelui înveliş care duce la nestricăciune; dar sufletele noastre prin intermediul Duhului. Prin urmare sunt necesare amândouă, pentru că amândouă contribuie la viaţa lui Dumnezeu, Domnul nostru este plin de compasiune faţă de femeia Samariteancă care greşeşte – care nu avea un bărbat, ci a comis adulter [având] mai multe căsătorii – arătându-i şi promiţându-i apa vie, aşa încât ea să nu mai înseteze, nici să nu se mai ostenească cu obţinerea apei proaspete printr-un efort, având în sine apa care să curgă în viaţa veşnică. Domnul, primind aceasta ca un dar din partea Tatălui Său, El însuşi o conferă celora care sunt părtaşi în El Însuşi, trimiţând Duhul Sfânt peste tot pământul.” (29)

„Duhul lui Dumnezeu a arătat prin profeţi lucrurile care aveau să vină, modelându-ne şi adaptându-ne cu scopul de a ne face supuşi lui Dumnezeu, însă rămânea încă de domeniul viitorul posibilitatea omului de a-L vedea [pe Dumnezeu], prin buna plăcere a Duhului Sfânt; de aceea, trebuia ca cei prin intermediul cărora erau anunţate lucrurile viitoare să Îl vadă pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu şi Fiul să nu fie numai anunţaţi profetic, ci să fie şi văzuţi de toţi cei care sunt sfinţiţi şi învăţaţi în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu, ca omul să fie disciplinat dinainte şi pregătit pentru primirea în slavă, care va fi descoperită la urmă în cei care Îl iubesc pe Dumnezeu.” (30)

Tatian 160-170 D. HR. Tatian era un asirian, dar nu ştim nimic foarte precis cu privire la timpul şi locul unde s-a născut. Epiphanius (Haer, xlvi.) afirmă că el era nativ din Mesopotamia; şi noi deducem din alte fapte constatate cu privire la el, că el a înflorit cam pe la mijlocul celui de-al doilea secol. El a fost la început un student nerăbdător al literaturii păgâne, şi se pare că a fost devotat în special cercetărilor în filozofie.

„Dar Duhul lui Dumnezeu nu este cu toţi, ci locuieşte împreună cu cei care trăiesc drept, şi se uneşte intim cu sufletul, prin profeţii el a înştiinţat alte suflete despre lucruri ascunse.” (31)

„Dar mai departe, ne rămâne să căutăm ceea ce am avut odată dar am pierdut, să unim sufletul cu Duhul Sfânt, şi să tânjim după unirea cu Dumnezeu.” (32)

Melito, Filozoful 165-175. Melito, episcop de Sardes, a ocupat cel dintâi loc între episcopii din Asia la mijlocul secolului al 2-lea datorită influenţei sale personale şi a activităţii sale literare. La scurt timp înainte de sfârşitul acelui secol, numele lui este menţionat de Polycrates din Efes în scrisoarea sa către Victor din Roma (Eus. H. E. v. 24.) ca fiind unul din luminătorii bisericii asiatice.

„Degetul Domnului – Duhul Sfânt, prin care se spune că au fost scrise tablele legii în Exod; şi în Evanghelie: „Dacă Eu prin degetul lui Dumnezeu scot demonii” (33)

Athenagoras Atenianul 175-180 Filozof şi Creştin. Ştim cu certitudine despre Athenagoras că a fost un filozof atenian care a îmbrăţişat Creştinismul, şi că Apologia sa, sau aşa cum o porecleşte el, „Ambasada” (πρεσβεινα), a fost prezentată Imperatorilor Aurelius şi Commodus, aproximativ în anul 177 d.Hr.

„Prin urmare, dacă Plato nu este un ateu pentru că a conceput un singur Dumnezeu necreat, Constructorul universului, nici noi, care recunoaşte şi susţinem cu tărie că El este Dumnezeu care a dat formă tuturor lucrurilor prin Logos şi le ţine în fiinţă prin Duhul Său, nu suntem atei.” (34)

„Dar noi avem, ca o mărturie pentru lucrurile pe care le percepem şi credem, profeţii, oameni care, călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, au făcut afirmaţii despre Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Şi voi veţi admite, excelând mai mult decât toţi ceilalţi în inteligenţă şi reverenţă faţă de adevăratul Dumnezeu, că ar fi iraţional din partea noastră să încetăm să mai credem despre Duhul lui Dumnezeu, care a mişcat limba profeţilor ca pe nişte instrumente muzicale, şi să aderăm la simple opinii ale oamenilor.” (35)

„Capitolul X – Creştinii se închină Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

Prin urmare, noi nu suntem atei, este evident că recunoaştem un Dumnezeu, necreat, veşnic, invizibil, impasibil, incomprehensibil, nelimitat, care este perceptibil numai prin înţelegere şi raţiune, care este învăluit de lumină şi frumuseţe, duh, şi putere inexprimabilă, prin care a fost creat universul prin Logosul Său, şi a aşezat ordine în el, şi îl ţine în fiinţă – Am adus destule dovezi. [Eu zic „Logosul Său”], pentru că noi recunoaştem şi pe Fiul lui Dumnezeu. Să nu dăm voie nimănui să gândească ca ceva ridicol faptul că Dumnezeu ar putea avea un Fiu. Pentru că deşi poeţii, în ficţiunile lor, îi reprezintă pe dumnezei ca nefiind cu nimic mai buni decât oamenii, modul nostru de gândire, despre Dumnezeu Tatăl sau Fiul, nu este acelaşi cu al lor. Ci, Fiul lui Dumnezeu este Logosul Tatălui, în idee şi în acţiune; toate lucrurile au fost făcute după tiparul Său şi prin El, Tatăl şi Fiul fiind una. Şi, Fiul fiind în Tatăl şi Tatăl în Fiul, în unitate şi puterea Duhului, înţelegerea şi raţiune (…….) Tatălui este Fiul lui Dumnezeu. Dar, dacă în inteligenţa voastră remarcabilă, se va întâmpla să faceţi cercetări cu privire la ce înseamnă Fiul, eu vă voi explica pe scurt că El este primul produs al Tatălui; nu ca şi cum ar fi fost adus în existenţă (pentru că de la început, Dumnezeu, care este mintea eternă [….] a avut Logosul în sine, fiind din eternitate pătruns de Logos [……]) ci ca cel ce a ieşit pentru a fi ideea şi puterea energizatoare a tuturor lucrurilor materiale, care zac ca o natură fără atribute şi un pământ inactiv, particulele mai mari fiind mixate cu cele mai mici. Şi Duhul profetic este în acord cu afirmaţiile noastre. Acesta zice: „Domnul m-a făcut pe mine, prima dintre lucrările Sale.” Şi Duhul Sfânt Însuşi, care a lucrat în profeţi, susţinem că este un eflux a lui Dumnezeu, curgând din Sine, şi întorcându-se înapoi ca o rază de soare. Atunci, cine nu va fi uimit să audă că, oameni care vorbesc de Dumnezeu Tatăl, şi despre Dumnezeu Fiul şi despre Duhul Sfânt , şi care declară atât puterea lor în unire cât şi distincţia lor în ordine, sunt numiţi atei? Nu că învăţătura noastră legată de natura divină este limitată la aceste puncte, dar noi recunoaştem şi o mulţime de îngeri şi slujitori , pe care Dumnezeu Creatorul şi Modelatorul lumii i-a distribuit şi numit în poziţiile lor prin Logosul Său, pentru a-i aşeza aproape de elemente, cerurile, lumea, de lucrurile din ea şi de minunata ordonare a acestora.” (36)

„…în timp ce oamenii care recunosc în viaţa prezentă o foarte mică valoare, şi care sunt mânaţi spre viaţa viitoare de acest unic lucru, că ei îl cunosc pe Dumnezeu şi Logosul Său, care este unitatea Fiului cu Tatăl, care este comuniunea Tatălui cu Fiul, ce este Duhul, care este unitatea dintre acestea trei, Duhul, Fiul, Tatăl şi care este distincţia lor în unitate; şi care ştiu că viaţa după care noi căutăm este mult mai bună decât poate fi descrisă în cuvinte, au siguranţa că noi intrăm în ea purificaţi de orice fapte rele…” (37)

„Dar, dacă recunoaşteţi un singur Dumnezeu, Stoicii ar putea spune, Cel suprem şi necreat şi etern, şi atât de multe trupuri compuse câte schimbări sunt în materie, şi zic că Duhul lui Dumnezeu, în timp ce domneşte peste materie, obţine, în concordanţă cu variaţiunile acesteia, o diversitate de nume pentru diferite forme ale materiei care vor deveni trupul lui Dumnezeu; dar atunci când elementele sunt distruse în conflagraţie, în mod necesar numele vor pieri împreună cu formele, numai Duhul lui Dumnezeu rămâne.” (38)

Melito, Filozoful 165-175. Melito, episcop de Sardes, a ocupat cel dintâi loc între episcopii din Asia la mijlocul secolului al 2-lea datorită influenţei sale personale şi a activităţii sale literare. La scurt timp înainte de sfârşitul acelui secol, numele lui este menţionat de Polycrates din Efes în scrisoarea sa către Victor din Roma (Eus. H. E. v. 24.) ca fiind unul din luminătorii bisericii asiatice.

„Activităţile lui Cristos după botez, şi în mod special minunile Sale, au dat o indicaţie şi o siguranţă lumii a Dumnezeirii ascunsă în trupul Său. Fiind Dumnezeu şi în acelaşi timp un om perfect, El a dat indicaţii pozitive referitor la cele două naturi ale Sale: a Dumnezeirii sale, prin minunile făcute în cei trei ani după botezul Său: în umanitatea Sa, în cei treizeci de ani înainte de botezul Său, timp în care, din cauza condiţiilor Sale în acord cu trupul Său, El a ascuns semnele Dumnezeirii Sale, fiind adevăratul Dumnezeu care a existat înainte de veacuri.” (39)

Theophilus din Antiohia 181. Un apologet asemănător lui Iustin şi Irineu, unul dintre primii comentatori a Evangheliilor şi unul dintre primii istorici Creştini a Bisericii vechiului Testament.

„Deci Dumnezeu, având Cuvântul Său (Fiul) înăuntru organelor Sale, l-a făcut, emiţându-L împreună cu Înţelepciunea Sa (Duhul Sfânt), înaintea tuturor lucrurilor. El a avut acest Cuvânt ca Ajutor în lucrurile pe care le-a făcut, şi prin El toate lucrurile au fost create. El a fost chemat Începutul (Apoc. 3:14) pentru că El conduce şi are putere peste toate lucrurile făcute de El… „Deci El, fiind Duhul lui Dumnezeu, Începutul, Înţelepciunea şi Puterea Dumnezeului Cel Mare, s-a pogorât peste profeţi şi prin ei au vorbit despre creaţia lumii şi despre restul lucrurilor, pentru că profeţii nu au existat când lumea a fost făcută, dar a fost Înţelepciunea, care a fost în El şi care a fost a lui Dumnezeu, şi Sfântul Său Cuvânt, care este prezent din Eternitate cu El.”(40)

„Cele trei zile înainte de creaţia luminătorilor sunt un exemplu a Trinităţii (este prima data când termenul Trinitate este găsit în manuscrise făcând referinţă la Dumnezeu): Dumnezeu (Tatăl), Cuvântul Său (Fiul), şi Înţelepciunea Sa (Duhul Sfânt).” (41)

„Şi ce altceva este vocea aceasta, doar Cuvântul lui Dumnezeu, care este Fiul Său, nu ca şi poeţii şi scriitori miturilor care spun despre fii dumnezeilor făcuţi prin împreunare, dar, cum adevărul ne spune, Cuvântul care a existat din totdeauna înăuntru inimii lui Dumnezeu? Pentru că înainte ca orice să fie creat, El a avut acest Consiliu, fiind Mintea şi Gândul Său; şi când Dumnezeu a vrut să creeze cea ce a decis, El a făcut Cuvântul Său, născut înaintea tuturor lucrurilor, fără să se fi golit de Cuvânt, dar făcând Cuvântul şi comunicând totdeauna cu Cuvântul Său.” (42)

„Aceasta este cea ce Scriptura ne învaţă, aşa cum şi toţi oameni inspiraţi, printre care şi Ioan ne-a spus, „la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul a fost cu Dumnezeu” (Ioan 1:1), arătându-ne că la început Dumnezeu a fost singur, şi Cuvântul a fost în El. şi după aceea a spus, “Şi Cuvântul a fost Dumnezeu, şi toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic nu a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Deci Cuvântul, fiind Dumnezeu şi fiind emanat din Dumnezeu, este trimis în orişice loc la voinţa tatălui universului: şi când El vine, fiind trimis de El şi găsit în loc, El este auzit şi văzut.” (43)

Clement din Alexandria 150 – 216. Teolog grec şi capul şcolii de caticheză din Alexandria.

„Cuvântul, deci, Cristos, este cauza începuturilor din vechime – pentru că El a fost în Dumnezeu – şi în noi însuşi. Şi acum, acelaşi Cuvânt a venit ca om. El singur este şi Dumnezeu şi om, sursa tuturor lucrurilor bune… El este noua cântare, manifestaţia care acum a fost făcută între noi, a Cuvântului care a existat de la început şi din înaintea începuturilor. Mântuitorul, care a existat mai dinainte, s-a făcut văzut numai la sfârşit. El care s-a arătat este în Cel care Este; pentru că Cuvântul era cu Dumnezeu (Ioan 1:1), Cuvântul prin care toate lucrurile au fost făcute, a venit ca Învăţătorul nostru; şi El, care ne-a dat viaţă la început, când, ca Creator al nostru, ne-a făcut, şi acum că a venit ca Învăţător, ne-a învăţat să trăim bine, ca mai târziu ca Dumnezeu, El să ne îmbrace în abundenţă cu viaţă veşnică.” (44)

„În ciuda aparenţei, dar în realitate Adorat, Înlocuitorul, Mântuitorul, Cel ce ne-a luat locul, Cuvântul Dumnezeiesc, El care cu adevărat este adevăratul Dumnezeu, El care este la acelaşi nivel cu Domnul Universului pentru că El era Fiul Său – şi Cuvântul era Dumnezeu (Ioan 1:1)” (45)

Deci, El a fost şi cine El a fost a fost demonstrat prin cea ce El a învăţat şi făcut. El s-a făcut văzut ca Străjerul adevărului, Mijlocitorul şi Mântuitorul, Cuvântul, Fântâna vieţii şi a Păcii care a fost revărsată peste faţa pământului; şi prin El, am putea spune, universul a devenit un ocean de lucruri bune….” (46)

„Nimic nu există în afară de cea ce Dumnezeu a făcut să fie. Deci, nimic nu există care să fie urât de Dumnezeu; şi nimic nu există să fie urât de Cuvânt. Amândoi sunt una, amândoi sunt Dumnezeu; pentru că se spune: “La început Cuvântul a fost în Dumnezeu, şi Cuvântul a fost Dumnezeu (Ioan 1;1).” (47)

“Că aceasta este o taină este destul de clar: Dumnezeu este în om, şi omul este în Dumnezeu, Mijlocitorul împlinind voia Tatălui. Mijlocitorul este Cuvântul care este acelaşi pentru amândoi, fiind Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul omului.” (48)

„Când (Ioan) a spus: „Cea ce a fost de la început (1 Ioan 1:1)”, el a atins generaţii fără începutul Fiului, care este egal cu Tatăl. Deci „A fost” este indicativ a unei eternităţi fără început, aşa cum şi Cuvântul însuşi, care este Fiul, fiind una cu Tatăl în ce priveşte egalitatea substanţei, este etern şi ne-creat. Că Cuvântul a existat din totdeauna este văzut în cuvintele care spun: „La început a fost Cuvântul” (Ioan 1:1) (49)

Tertulian (160-215). Apologet şi teolog care a scris în apărarea Creştinismului.

„Noi credem că sunt doi, Tatăl şi Fiul, şi trei cu Duhul Sfânt, şi acest număr este făcut prin calea mântuirii…(care) aduce unitate în trinitate, legându-i pe trei, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ei sunt trei nu în demnitate, dar în stadiu, nu în substanţă dar în formă, nu în putere dar în fel. Ei sunt din aceiaşi substanţă şi putere, pentru că este un singur Dumnezeu din care aceste stadii, forme şi feluri sau dezvoltat în numele Tatălui, Fiului şi a Duhului Sfânt.” (50).

Hippolytus din Roma 200.

„Dumnezeu, existând singur şi nimeni fiind egal cu El, a dorit să creeze lumea… În afară de El nu era nimeni: dar cu toate că era singur, El era Mare (sau existând în pluralitate). Pentru că El nu era fără voinţă, sau fără înţelepciune, sau fără putere, sau fără consultaţie. Toate erau în El, şi El era totul. Când El a vrut şi în maniera în care a vrut şi la timpul determinat de El, El a făcut cunoscut Cuvântul Său, prin care a creat toate lucrurile…. Şi având acest Cuvânt cu El însuşi, invizibil să creeze lumea, L-a făcut pe El vizibil. Înainte de toate prin vocea Sa, şi după aceea făcând lumină din lumină, L-a trimis pe El … Aşa a apărut Altcineva în afară de El însuşi. Când spun Altcineva, oricum, nu spun că ar exista doi dumnezei. De fapt, este ca şi cum ar fi fost Lumină din Lumină, sau apă din fântână, sau raze din soare. Pentru că este o singură putere, care este din Toţi: şi Tatăl este Toţi, din care vine Puterea, Cuvântul.”

„Deci, hai să credem dragi fraţi, în acord cu tradiţia Apostolilor, că Dumnezeu Cuvântul a venit din ceruri în sfânta fecioară Maria, astfel, luând un trup prin ea şi de asemenea luând un suflet, vreau să spun un suflet raţional, şi devenind tot ce un om este în afară de păcat, El salvând pe cei căzuţi în imoralitate şi care au crezut în numele Său. În toate acestea, cuvântul adevărului ne este demonstrat: prin faptul că, tatăl este Una, şi Cuvântul Său, prin care a creat toate lucrurile, este prezent cu El.”

„Şi aşa cum am fost anunţaţi despre El, a venit şi s-a manifestat El însuşi, fiind un om nou dintr-o Fecioara şi Duh Sfânt. Ca Cuvânt, a avut de la Tatăl tot ce este ceresc, aşa cum de la Adam am avut ce este pământesc, devenind întrupat printr-o Fecioara. A venit în lume şi, în trup, S-a arătat ca Dumnezeu, chiar dacă era un om perfect care a venit la noi. El a fost făcut om, nu în aparenţă sau asemănare, ci în adevăr.” (51)

„Un Dumnezeu, primul şi singurul, Creator şi Domn al tuturor….acest singur şi Dumnezeu universal, reflectând, a adus mai înainte Cuvântul – nu ca un cuvânt în vorbire, dar ca un cuvânt mintal, Motivul tuturor lucrurilor. Numai El a produs din cea ce a existat: pentru că însuşi Tatăl este o existenţă, din care L-a făcut pe El. (adică, unul în fiinţă cu Tatăl aşa cum Crezul ne spune)

„Cuvântul este cauza acelor lucruri care au venit în existenţă, purtând în El însuşi voinţa Celui care a fost născut…numai Cuvântul Său este din El, şi care este Dumnezeu, devenind substanţa lui Dumnezeu…pentru că Cristos este Dumnezeu peste toate lucrurile. (Romani 9:5) (52)

„…prin Fiul tău, Isus Cristos Domnul nostru, prin care să fie gloria, puterea şi onoare Ţie, Tatălui şi Fiul cu Duhul Sfânt, acum şi pentru totdeauna din veci în veci. Amin.”

„Adunaţi-vă ca una în plinătatea Duhului Sfânt voi sfinţii care participaţi; şi confirmaţi credinţa lor în adevăr ca să putem lăuda şi glorifica prin Fiul Tău Isus Cristos, prin care glorie şi onoare să-ţi fie adusă, Tatălui şi Fiului cu Duhul Sfânt, în sfânta Ta biserică, acum şi în veci vecilor. Amin.”

„Şi acum, o Doamne, lasă ca Graţie să fie păstrat între noi, şi fă-ne în stare ca în credinţă, să Te putem laudă şi servi în simplicitatea inimii; prin Fiul Tău Isus Cristos, prin care glorie şi onoare îţi aducem, Tatălui şi Fiului cu Duhul Sfânt, în sfânta Ta biserică, acum şi în veci vecilor. Amin.”

 „O Dumnezeule care ai creat toate lucrurile şi care ai rânduit totul prin Cuvântul Tău; Tată a Domnului nostru Isus Cristos, pe care l-ai trimis să slujească conform voinţei tale şi să ne facă clar voinţa Ta, dă-ne graţia, şi îngrijirea, şi mângâierea Duhului Sfânt slujitorilor Tăi… prin Fiul Tău Isus Cristos, prin care glorie şi onoare să-ţi fie adusă, Tatălui şi Fiului cu Duhul Sfânt, în sfânta Ta biserică, acum şi în veci vecilor. Amin.”

„O Doamne Dumnezeule, care ne-ai făcut demni pentru iertarea păcatelor prin Duhul Sfânt spălaţi într-o naştere din nou, puşi în ei harul ca să poată sluji în acord cu voinţa Ta: pentru că glorie să-ţi fie adusă, Tatălui şi Fiului cu Duhul Sfânt, în sfânta Ta biserică, acum şi în veci vecilor. Amin.”

„Te ung cu ulei sfânt în Domnul, Atotputernicul Tată şi Isus Cristos şi Duhul Sfânt.” (53)

Origen (185-254). Teolog din Alexandria care a apărat Creştinismul prin scrierile sale.

„Dacă (Duhul Sfânt nu era veşnic aşa cum El este, şi a primit cunoştinţă la un moment dat şi după aceia a devenit Duhul Sfânt) dacă aşa ar fi stat lucrurile, Duhul Sfânt niciodată nu ar fi fost socotit în unitatea Trinităţii, împreună cu neschimbatul Tată şi Fiul Său, doar dacă El din totdeauna a fost Duhul Sfânt.(54)

„În plus, nimic în Trinitate poate sa fie considerat mai mic sau mai mare, atâta timp cât fântâna divinităţii conţine toate lucrurile prin cuvântul şi raţiunea Sa, şi prin Duhul gurii Sale sfinţeşte toate lucrurile care sunt demne de sfinţire…” (55)

Ciprian din Cartagina 250.

„El nu poate să aibă pe Dumnezeu ca Tată dacă nu are Biserica drept Mamă. Dacă orişicine în afara arcei lui Noe a putut să scape, s-ar putea ca cineva în afara umbrei Biserici va putea să scape… Domnul a spus, „Tatăl şi Eu suntem una” (Ioan 10:30) şi din nou este scris despre Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt, şi toţi trei sunt una.(1 Ioan 5:7-8)”

„Nu este nimeni care crede în această Unitate a Bisericii care vine din stabilitatea divină şi care este sudată împreună după planurile cereşti, poate să fie separată, şi poate să fie separată prin dorinţa unor voinţe opozite? Orişicine nu se ţine strâns de această Unitatea, nu ţine legea lui Dumnezeu, şi nici nu ţine credinţa Tatălui şi a Fiului, şi nici nu are viaţă sau mântuire.” (56)

„Dacă Isus Cristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, El însuşi marele Preot a Dumnezeului Tată; şi dacă se oferă pe El însuşi ca jertfă Tatălui, şi dacă El ne porunceşte să facem asta în memoria Sa – atunci cu siguranţă preotul, care imită cea ce Cristos a făcut, cu adevărat lucrează în locul lui Cristos.” (57)

„Dacă cineva ar putea să fie botezat de un eretic, el cu siguranţă ar putea primi iertarea păcatelor. Dacă el ar primi iertarea păcatelor, el ar putea să fie sfinţit. Dacă ar fi sfinţit, ar putea să devină templu lui Dumnezeu. Dacă ar deveni templu lui Dumnezeu – aş pune întrebarea:

„A cărui Dumnezeu? A cărui Creator? Dar aceasta este imposibil, pentru că el nu crede în El. A lui Cristos? Unul care nu recunoaşte că Cristos este Dumnezeu nu poate să devină templu Său. Despre Duhul Sfânt? Fiind trei în unul, cum poate Duhul Sfânt să se împace cu cel care este un duşman fie al Fiului sau al Tatălui?”

„După înviere, când Domnul a trimis Apostolii la neamuri, a poruncit să boteze neamurile în numele Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt (matei 28:19). Cum poate unii să spună că cu toate că unul este botezat după umbra sau în afara Bisericii, DA, chiar şi împotriva Biserici, fără sa mai ţinem cont de cine sau cum, atâta timp cât este făcută în numele lui Cristos, iertarea păcatelor o să urmeze – când însuşi Cristos a poruncit neamurilor să fie botezate în întregime şi uniţi în Trinitate?” (58)

Sfântul Dionisius din Roma 262

„Următorul, deci, mă adresez celor care împart, taie şi distrug Monarhia (Domnia lui Dumnezeu), cea mai sfântă proclamaţie a Bisericii lui Dumnezeu, făcând din ea, aşa cum ar fi, trei puteri, diferite în substanţă, şi trei dumnezei. Am auzit că unii din catehişti şi învăţătorii cuvântului divin sunt printre primii în această învăţătură. Ei sunt, am putea spune, diametral opuşi opiniei lui Sabellius. Pentru că el, în blasfemia sa, spune că Fiul este Tatăl, şi invers. Dar ei proclamă că într-un fel ar fi trei dumnezei, când ei divid sfânta unitate în trei substanţe, străine una de alta şi complet separate.

„Este necesar, deci, ca Cuvântul Divin (Isus Cristos) să fie unit cu Dumnezeul Universului; şi cu Duhul Sfânt cel mai ascultat şi împărtăşit în Dumnezeire. Deci Trinitatea Divină trebuie unită şi adusă împreună în Una, un consiliu, aşa cum ar fi – ce vreau să spun, Dumnezeul Omnipotent a Universului…..”

„Nici că ar fi mai puţin vinovaţi cei care susţin că Fiul a fost creat, şi se gândesc că Domnul a fost făcut, ca şi cum El ar fi fost un lucru care cu adevărat a fost creat. Divina declaraţie mărturiseşte la o generaţie corespunzătoare care vine la El, dar nu la una modernă a unei creaţii.”

Este o blasfemie deci, şi nu una normală, dar cea mai gravă, să spui că Domnul oricum a fost creat. Pentru că dacă El a venit să fie Fiul, odată s-ar părea că nu a fost, dar dacă, aşa cum El însuşi a spus, El este în Tatăl, şi dacă, ştiind că Sfânta Scriptură zice, Cristos este Cuvântul şi Înţelepciunea şi Puterea, şi aceste atribute sunt puterile lui Dumnezeu, atunci El din totdeauna a existat. Dar dacă Fiul a devenit o fiinţă, atunci a fost un timp când aceste atribute nu au existat; şi consecvent, a fost un timp când Dumnezeu a fost fără ele – care este total absurd….”

„Atunci, deci, am putea noi să împărţim în trei dumnezeirea frumoasa şi divina Unitate; sau am putea să discredităm demnitatea şi maiestatea Domnului prin al numi un lucru creat. Dimpotrivă, noi trebuie să credem în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, şi în Cristos Isus, Fiul Său, şi în Duhul Sfânt, şi că Cuvântul este unit cu Dumnezeul Universului. Pentru că El a spus; „Eu şi tatăl suntem Una” şi „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine”. Aşa Divina Trinitate şi sfânta proclamaţie a Domniei vor fi prezervate.” (59)

Note de subsol:

  1. http://www.voxdeibaptist.org/didache_romaneste.htm
  2. http://www.voxdeibaptist.org/epistola_barnabas.htm
  3. http://www.voxdeibaptist.org/clement_rom.htm
  4. http://www.voxdeibaptist.org/martiraj_polycarp.htm
  5. http://www.voxdeibaptist.org/iustin_apologia01.htm
  6. http://www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
  7. http://www.voxdeibaptist.org/justin_grecilor.htm
  8. http://www.voxdeibaptist.org/martiraj_ignatius.htm
  9. Justin Martyr First Apology 6
  10. Justin Martyr First Apology LXI
  11. Justin Martyr First Apology LXIII
  12. Justin Martyr First Apology LXV
  13. Justin Martyr First Apology LXVII
  14. http://www.voxdeibaptist.org/epistola_apostolilor.htm
  15. Letter to Ephesians addr; 7:2
  16. Letter to Ephesians addr; 9:1
  17. Letter to Ephesians addr; 18:2
  18. Jurgens, vol 1, p. 17-18
  19. Letter to the Magnesians 8:1-2
  20. Letter to the Magnesians 13:1
  21. Aristides of Athena Apology 15
  22. Aristides. Apology 16
  23. http://www.voxdeibaptist.org/Ireneu_Cartea01.htm
  24. http://www.voxdeibaptist.org/Ireneu_Cartea02.htm
  25. http://www.voxdeibaptist.org/Ireneu_Cartea03.htm
  26. ibid 12
  27. ibid 12
  28. ibid 12
  29. http://www.voxdeibaptist.org/Ireneu_Cartea04.htm
  30. http://www.voxdeibaptist.org/tatian_romaneste.htm
  31. ibid 9
  32. http://www.voxdeibaptist.org/melito_rom.htm
  33. http://www.voxdeibaptist.org/pledorie_athenagoras.htm
  34. ibid 14
  35. ibid 14
  36. ibid 14
  37. ibid 14
  38. ibid 14
  39. St. Melito of Sardes, Fragment în Anastasius of Sinai
  40. Theophilus of Antioch:To Autolycus 2:10
  41. Theophilus of Antioch:To Autolycus 2:15
  42. Theophilus of Antioch:To Autolycus 2:22
  43. Jurgens, p. 75-76
  44. Clement of Alexandria, Exhortation to the Greeks 1:7
  45. Clement of Alexandria, Exhortation to the Greeks 1; 10
  46. Clement of Alexandria, Exhortation to the Greeks 110:1,3
  47. Clement of Alexandria, Instructor of Children 1:8:62:3,4
  48. Clement of Alexandria, Instructor of Children 3:1:2:1
  49. fragment în Eusebius History, Bk 6 Ch 14
  50. Tertullian. Adv. Prax. 23; PL 2.156-7
  51. Hippolytus of Rome, Against Noetus 10, 11, 17
  52. Hippolytus of Rome, Refutation of all Heresies 10:32,33,34
  53. Hippolytus of Rome, The Apostolic Tradition 3, 4, 8, 9, 22
  54. Alexander Roberts and James Donaldson, eds., The Ante-Nicene Fathers, Grand Rapids: Eerdmans, 1975 rpt., Vol. 4, p. 253, de Principiis, 1.111.4
  55. Roberts and Donaldson, Ante-Nicene Fathers, Vol. 4, p. 255, de Principii., I. iii. 7
  56. Cyprian of Carthage, Unity of the Catholic Church 6
  57. Cyprian of Carthage, Letters 63:14
  58. Cyprian of Carthage, Letters 73:12; 73:18
  59. Dionysius of Rome to Dionysius of Alexandria 1-3

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos – Partea II – J. C. Philpot

download-1

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos  Partea II  J. C. Philpot  

Există două lucruri de care fiecare copil al lui Dumnezeu are cel mai mare motiv pentru a se înspăimânta; unul este răul, şi celălalt este eroarea. Amândouă îşi au originea de la Satan; amândouă au o casă asemănătoare în mintea umană; amândouă sunt mortale şi distructive în natura lor; amândouă şi-au înjunghiat miile şi zecile lor de mii; şi sub una sau cealaltă, sau sub amândouă combinate, toţi pier în afara familiei răscumpărate a lui Dumnezeu. Răul – prin care noi înţelegem păcatul în formele sale mai deschise şi mai grosolane – este, în anumite privinţe, mai puţin de temut decât eroarea, adică, eroarea în punctele vitale, fundamentale; şi pentru următorul motiv. Vocea precisă a conştiinţei, mărturia universală a copiilor lui Dumnezeu, reprobarea exprimată a lumii, toate depun o mărturie puternică împotriva actelor grosolane ale imoralităţii. Astfel, deşi mintea carnală pofteşte întotdeauna după rău, spinii şi mărăcinii împrejmuiesc drumul spre înfăptuirea lor reală; şi dacă, prin puterea păcatului şi a ispitei, ei ar pătrunde din nefericire prin ei, întoarcerea la cărarea strâmtă, deşi este dificilă, nu este în întregime închisă. David, Petru şi creştinul incestuos au căzut în răul deschis, dar ei nu au căzut niciodată în eroarea mortală, şi ei nu numai că au fost recuperabili, dar prin harul super-abundent au fost recuperaţi. Dar eroarea în doctrinele mari, fundamentale cu privire la credinţa noastră preasfântă nu este doar în natura sa distructivă, ci de obicei îi distruge pe toţi cei care o îmbrăţişează.

Totuşi, deoarece dorim să ne mişcăm cu grijă pe acest teren sensibil, să distingem cu atenţie între ceea ce noi am putea numi eroarea voluntară şi cea involuntară. Pentru a explica mai precis ceea ce vrem să spunem, luaţi următoarele două cazuri de eroare involuntară, ca o ilustraţie. O persoană poate fi născută din părinţi Sociniani, şi poate să îşi fi îmbibat punctele sale de vedere din forţa naşterii şi a educaţiei. Este această persoană irecuperabilă? Cu siguranţă că nu. Harul lui Dumnezeu poate atinge inima ei şi o poate elibera de erorile sale, tot aşa cum poate atinge conştiinţa unui om viu cu privire la orice fel de nelegiuire, şi să îl salveze de păcatele sale. Sau un copil al lui Dumnezeu, unul dovedit a fi aşa prin harul regenerator, poate fi ispitit de duhul ispititor al erorii suflat în mintea sa carnală de un eretic sau de o carte eronată, şi poate să fie atât de stupefiat pentru o perioadă de timp de fumul din groapa fără fund încât să se învârtească şi să se clatine până pe margine, şi totuşi să nu cadă în ea. Majoritatea dintre noi am cunoscut ceva din aceste rafale ale iadului, aşa încât putem spune ca Asaf, „Totuşi, era să mi se îndoaie piciorul, şi erau să-mi alunece paşii!” dar paşii doar ni s-au adâncit cu mai multă fermitate în adevăr. Acestea sunt cazuri a ceea ce noi putem numi eroare involuntară. Dar există eroare voluntară atunci când un om se întoarce de la adevăr în mod deliberat şi voit pentru a îmbrăţişa eroarea; când el a renunţat la amăgirile puternice pentru a crede o minciună; când ţine seama de duhurile seducătoare şi de doctrinele demonilor, şi caută să le răspândească şi să le propage cu toată puterea sa. Aceste cazuri sunt de obicei irecuperabile, pentru că astfel de oameni în general sporesc din rău în mai rău, înşelând şi fiind înşelaţi; eroare orbeşte atât de mult ochii lor şi împietreşte inimile lor, încât ei nu pot şi nici nu vor să vadă decât ceea ce pare să fie în favoarea punctelor lor de vedere, şi în final ei fie se scufundă într-o stare generală de necredinţă şi infidelitate, fie mor incurabil în înşelăciunile lor. Cu greu este posibil să citeşti Epistolele din Noul Testament, în special cele ale lui Pavel către Timotei şi Tit, şi cele ale lui Petru, Ioan şi Iuda, fără a fi frapat de denunţările puternice pe care acei oameni inspiraţi ai lui Dumnezeu le-au lansat ca multe fulgere arzând împotriva erorii şi a oamenilor eronaţi. Orice abordare faţă de limbajul lor puternic, chiar în opunerea faţă de cele mai fatale erori, ar fi considerată în zilele noastre a fi intolerabilă, şi cea mai evidentă lipsă de milă. Este aproape o ofensă de neiertat de a trage orice linie evidentă între păcătos şi sfânt, profesor şi posesor, eroare şi adevăr. Anticele marcări ale terenului pe care cuvântul adevărului le-a marcat au fost înlăturate aproape prin consens general, şi a fost întemeiat un drept religios de obişnuit, prin care adevărul şi eroarea au fost aruncate într-un câmp larg, unde oricine se poate rătăci şi se poate hrăni după bunul plac, şi încă să fie considerat ca oaie a lui Hristos. Aceasta nu a fost aşa în zilele lui Luther, ale lui John Knox, şi ale lui Rutherford; dar în zilele noastre există o asemenea delăsare a principiului în ceea ce priveşte adevărul şi falsitatea, încât corupţia lumii pare să fi infectat biserica. A existat un timp în această ţară în care, dacă exista o pungăşie la piaţă, aceasta nu era tolerată în secţia de contabilitate; dacă exista o blasfemie în stradă, ea nu era tolerată în senat; dacă exista infidelitate în camera de dezbateri, ea nu era tolerată de la amvon. Dar acum, bancherii şi comercianţii înşeală şi mint ca vânzătorii ambulanţi; evreul, catolicul şi păgânul stau unul lângă altul în Camera Comunelor; şi teologia negativă şi divinitatea germană sunt întronate în capele Independente. Aproape se pare că Pavel, Petru, Ioan şi Iuda erau inutil de duri şi de severi în denunţările lor a erorii şi a oamenilor eronaţi, iar Luther, John Knox, şi Rutherford par să fi fost fanatici înguşti la minte, şi că este de o mică importanţă ceea ce crede un om dacă el este un om „cu adevărat pios,” un membru al unei biserici, un predicator, sau un profesor. Bătrâna Doamnă Intoleranţa este moartă şi îngropată; predica ei funerară a fost predicată unei adunări aglomerate; şi aceasta este inscripţia pusă, prin consens general, pe piatra ei funerară:

„Pentru felurile de credinţă lasă-i pe fanaticii fără har să se lupte
El nu poate fi greşit a cărui viaţă este corectă.”

Dar dacă lupta cu sinceritate pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna ar fi intoleranţă, totuşi haideţi să fim fanatici; şi dacă condamnarea erorii ar fi considerată a fi un duh rău, atunci haideţi să purtăm reproşul mai degrabă decât să numim răul bine şi binele rău, decât să spunem întunericului lumină şi luminii întuneric, amar pentru dulce şi dulce pentru amar.

Astfel, aici vom relua subiectul nostru, sperând, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în timp ce ne luptăm cu sinceritate pentru adevărul aşa cum este el în Isus, să nu avansăm nimic care să fie câtuşi de puţin inconsecvent cu Cuvântul Său sfânt, dorind să îi aducem slavă Lui şi dorind binele poporului Său. Dar ca Avraam, când s-a urcat pe munte cu Isaac, i-a lăsat pe tineri şi pe măgar la poalele muntelui; aşa cum Moise şi-a scos încălţămintele sale, la porunca lui Dumnezeu, când el a stat pe un pământ sfânt; tot aşa şi noi trebuie să lăsăm raţionamentul carnal la poalele muntelui, acolo unde Domnul este văzut (Geneza 22:14), şi să punem de o parte papucii simţului şi ai naturii când ne uităm la rugul arzând de foc fără a se mistui. Patru lucruri sunt absolut necesare pentru a fi cunoscute experimental şi pentru a fi simţite înainte de a putea ajunge la o cunoştinţă mântuitoare sau sfinţitoare a adevărului aşa cum este el în Isus: 1. Lumina divină în înţelegere; 2. Credinţa spirituală în inimă; 3. Frica evlavioasă în conştiinţă; 4. Dragostea Cerească în sentimente. Fără lumină noi nu putem vedea; fără credinţă noi nu putem crede; fără frica evlavioasă nu putem să adorăm în mod reverenţios; fără dragoste nu putem să Îl îmbrăţişăm pe Cel care „este Adevărul,” cât şi „Calea, şi Viaţa.” Aici, toţi ereticii şi oamenii eronaţi se împiedică şi cad. Misterele credinţei noastre prea-sfinte nu pot fi pricepute de oamenii neinspiraţi. Adevărurile spirituale sunt pentru oamenii spirituali; aşa cum spune frumos apostolul, „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa Sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2:9, 10). De aceea, este absolut imposibil pentru oameni care sunt „senzuali, neavând Duhul” să înţeleagă vre-o ramură a adevărului salvator, cu cât mai mult adâncile mistere ale evlaviei. Noi trebuie să fim învăţaţi de Dumnezeu, şi să primim Împărăţia Cerurilor ca un copilaş, sau nu vom intra niciodată în ea; iar noi scriem în principal pentru cei care un fost călăuziţi şi învăţaţi astfel.

Noi deja am încercat să arătăm feluritele căi prin care oamenii eronaţi au căutat în diferite timpuri să răstoarne calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos. Dacă noi am reuşit, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în respingerea a ceea ce este fals, atunci am înaintat o cale bună în dovedirea a ceea ce este adevărat; pentru că în har, ca şi în natură, convingerea falsităţii este întemeierea adevărului. Atunci, înainte de a merge mai departe, haideţi să ne fixăm ferm piciorul nostru în terenul pe care l-am făcut bun până aici, şi să nu se întoarcem înapoi şi înainte în confuzie ca şi când nu am fi dovedit nimic. Ce este dovedit, este dovedit; şi la fel cum fiecare pas succesiv într-un argument este aşezat clar şi ferm, el formează, ca într-o clădire, o bază pentru a sprijini un strat proaspăt de dovezi. Atunci, considerăm că aceste puncte au fost deja întemeiate pe deplin de către noi din Cuvântul adevărului: 1. Isus este Fiul lui Dumnezeu; 2. El nu este Fiul lui Dumnezeu prin asumarea naturii umane, sau prin înviere, dau prin faptul că stă la dreapta lui Dumnezeu, sau prin virtutea vre-unui nume de legământ, titlu sau slujbă; 3. El era Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume; şi 4. Prin urmare, El este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină. Nu mai este nevoie să spunem că îndepărtăm în întregime visele şi iluziile pre-existenţiale ca fiind pline de erori fatale, şi de aceea nu mai este nevoie să ne oprim ca să arătăm că El nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea unui suflet uman creat înaintea oricărui timp, şi unit cu trupul Său în pântecele Fecioarei la întrupare. Astfel, aici noi susţinem cu tărie că Isus este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină; şi dacă acea natură Divină este cu adevărat şi în mod propriu Dumnezeu, aşa cum implică în mod necesar cuvintele, şi astfel este co-egal şi co-etern cu Tatăl, atunci El trebuie să fie Fiul veşnic al lui Dumnezeu. Nici un sofism nu poate ocoli această concluzie. Părăsind Scripturile şi lumina călăuzitoare a revelaţiei Divine, voi puteţi raţiona şi argumenta pe temelii naturale, şi să cicăliţi cuvintele „un Fiu veşnic” şi „generare veşnică,” ca exprimând şi implicând idei natural inconsistente, pentru a nu spune imposibile. Dar noi nu vă vom urma pe un astfel de teren mlăştinos. Dacă voi veţi face astfel, pierdeţi-vă pe voi înşivă acolo; şi, conduşi de iluzia raţiunii, înaintând greoi din mlaştină în mlaştină, până când vă scufundaţi pentru a nu vă mai ridica deloc; dar noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom locui pe terenul ferm al mărturiei inspirate care îi aparţine lui însuşi Dumnezeu, şi ne extragem toate dovezile noastre din acea sursă sacră a oricărei înţelepciuni şi indicaţii. Dar deşi ne vom limita la mărturia inspirată în deschiderea acestui subiect, ne vom strădui să înaintăm pas cu pas, cu grijă şi cu un spirit de rugăciune, în speranţa că stiloul nostru se poate să se mişte într-o armonie mai strictă cu adevărul lui Dumnezeu într-o chestiune atât de misterioasă şi totuşi atât de binecuvântată. Urmează-ne, cititor spiritual, cu Scripturile în mâna ta şi cu credinţa şi dragostea din inima ta, pentru ca noi, aşa cum am fost învăţaţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu, să fim în stare să pecetluim aceste cuvinte, „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el.” Dacă noi nu avem aceasta, ce mărturie avem noi care să fie vrednică de a fi posedată?

1. Astfel, punem ca temelie adevărul Scriptural care nu poate fi negat, că Domnul Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu. Aceasta este mărturia expresă a Tatălui Însuşi: „pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci” (Evrei 1:8). Oare nu este clar din această declaraţie expresă de pe propriile buze ale Tatălui, că Fiul este Dumnezeu, şi Dumnezeu ca fiind Fiul? Cum altfel este El „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”? (Evrei 1:3). Natura umană a lui Isus nu a fost „strălucirea slavei lui Dumnezeu,” pentru că oare cum ar putea o natură creată, finită să reprezinte strălucirea slavei infinitului, existent prin sine, EU SUNT? Nici natura asumată în pântecele Fecioarei nu putea fi „imaginea expresă a Persoanei lui Dumnezeu.” Persoana lui Dumnezeu trebuie să fie în mod necesar Divină, şi imaginea expresă a acesteia trebuie să fie în mod necesar şi ea divină.

2. În al doilea rând, noi susţinem că atunci când Scriptura vorbeşte despre Isus ca singurul Fiu născut din Tatăl, ea vorbeşte despre El aşa în natura Sa Divină. Astfel, când Ioan spune, „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14), acea slavă este slava naturii Divine a lui Hristos; pentru că oare cum ar fi putut natura Sa umană, care a fost deteriorată mai mult decât cea a fiilor oamenilor, să strălucească împreună cu slava naturii Sale divine? Această „slavă a singurului născut din Tatăl” este în modul cel mai evident aceeaşi „slavă pe care El a avut-o cu Tatăl înainte de a exista lumea,” şi aceasta nu putea fi alta decât natura Sa Divină. Astfel, în cel mai clar şi mai incontestabil fel, noi suntem aduşi la acest punct, că Isus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu ca Dumnezeu. Cele două pasaje pe care le-am citat ne aduc la această concluzie cu toată claritatea, forţa şi precizia unei probleme de matematică. Examinaţi unul câte unul legăturile acestui argument, şi vedeţi dacă ele nu sunt solide şi bune. Isus este singurul născut din Tatăl; acesta este primul pas. Ca singurul născut din Tatăl, El are o slavă specifică; acesta este al doilea pas. Slava pe care El a avut-o cu Tatăl înainte de a exista lumea; acesta este al treilea pas. Deoarece El putea poseda aceasta slavă numai în natura Sa Divină, pentru că natura Sa umană nu exista atunci, El este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu ca Dumnezeu; acesta este al patrulea pas, şi întemeiază concluzia că El este Fiul veşnic al Tatălui, şi aceasta prin generare veşnică. Voi puteţi obiecta faţă de termenul „generare veşnică,” dar cum altfel puteţi explica voi cuvintele, „Singurul născut al Tatălui”? Dacă voi spuneţi că aceasta se referă la natura umană a lui Isus, cum puteţi voi interpreta în acel sens pasajul, „singurul Lui Fiu născut, care este în sânul Tatălui”? (Ioan 1:18). Cu siguranţă, voi nu veţi spune că natura umană a lui Isus a fost – în sânul Tatălui din toată veşnicia. Cum ar fi fost El vre-odată în sânul Tatălui decât ca singurul Său Fiu născut, şi dacă El stătea acolo din toată veşnicia, ce este aceasta decât generare veşnică?

Dar în nici un caz noi nu ne-am golit tolba cu săgeţi. „Săgeţile tale,” citim noi, „sunt ascuţite: sub tine vor cădea popoare, şi săgeţile tale vor străpunge inima vrăjmaşilor împăratului.” (Psalmul 45:5). Domnul umple tolba noastră de săgeţi; atunci noi nu vom fi ruşinaţi, ci vom vorbi cu duşmanii Săi la poartă. Uitaţi-vă la următoarea mărturie: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Oare aici, nu declară Însuşi Domnul Isus faptul că Tatăl „L-a dat pe singurul Lui Fiu născut”? Atunci, nu era El singurul Său Fiu născut înainte ca El să Îl dea? Dacă limbajul înseamnă ceva, cuvintele declară în mod afirmativ că Dumnezeu a avut un Fiu, un unic Fiu născut, şi că El atât de mult a iubit omul sărac, căzut, încât El a dăruit cu generozitate şi în mod voluntar pe singurul Său Fiu născut pentru răscumpărarea omului. Dar când a iubit Dumnezeu lumea? Înainte sau după ce Isus a venit în trup? Desigur, înainte, pentru că dragostea L-a mişcat pentru a-L da pe singurul Său Fiu născut. Atunci, unde era singurul Său Fiu născut când Dumnezeu a iubit lumea? În Cer, cu Dumnezeu. Şi ce era El în Cer faţă de Dumnezeu? Singurul Său Fiu născut. Atunci, El era singurul Său Fiu născut în natura Sa Divină, pentru că natura Sa umană nu a fost niciodată în Cer decât după înviere. Şi dacă singurul Său Fiu născut în natura Sa Divină, şi dacă El a existat astfel din toată veşnicia, ce este aceasta decât generare veşnică? Cu siguranţă, Isus a cunoscut misterul propriei Sale generări; şi dacă El Însuşi S-a numit pe Sine singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, nu este aceasta înţelepciunea şi binecuvântarea noastră de a crede ceea ce spune El, chiar dacă raţiunea noastră nu poate pătrunde într-un mister atât de înalt şi de sublim?

„Unde raţiunea eşuează, cu toate puterile ei.
Acolo credinţa predomină, şi dragostea adoră.”

3. Dar voi veţi spune, „Noi nu negăm faptul că Isus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, pentru că aşa vorbeşte Scriptura, dar El este aşa în virtutea legământului veşnic.” Cum ar fi putut un legământ să Îl nască? A da naştere implică o fiinţă, nu o convenţie; şi a fi născut implică o natură, un mod de existenţă, nu un legământ. Cele două idei sunt în mod esenţial incompatibile, pentru că naşterea implică o relaţie independentă şi anterioară faţă de un legământ, în timp ce un legământ implică existenţa părţilor care încheie legământul.

Dar altul ar putea spune, „eu cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar nici în virtutea Divinităţii Sale, nici în virtutea naturii Sale umane privite în mod separat, ci în virtutea Persoanei Sale complexe ca Dumnezeu-om Mediator.” Dar a fost Persoana Sa complexă în Cer înainte de întrupare? Cu siguranţă că nu. Dar faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost în Cer înainte de întruparea Sa am dovedit deja din abundenţă. Atunci, este evident că El nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea Persoanei Sale complexe, pentru că El a fost Fiu înainte ca El să ia natura noastră în unire cu natura Sa divină. El trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu fie ca Dumnezeu, fie ca om. Noi am arătat din nou şi din nou că El nu este Fiul lui Dumnezeu ca om. Ce mai rămâne atunci decât faptul că El este Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, şi de aceea, înainte de însuşirea de către Sine a naturii noastre în pântecele Fecioarei, şi în consecinţă, înainte de devenirea Sa ca Dumnezeu-Om? Oare nu Domnul Însuşi a declarat, „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18)? Credeţi voi în Numele singurului Fiu născut al lui Dumnezeu? Dar cum puteţi să credeţi dacă voi negaţi faptul că El este Fiul veşnic al lui Dumnezeu? Pentru că noi deja am dovedit că El este singurul Fiu născut din Dumnezeu în natura Sa Divină; şi cel care neagă aceasta, cu siguranţă că nu crede „în Numele Său,” prin care se înţelege chiar Fiinţa, natura, Persoana şi lucrarea Sa, aşa cum este descoperită fiilor oamenilor.

Dar pentru că subiectul este atât de important, haideţi să examinăm o altă mărturie: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:20). Să examinăm cu grijă mintea şi înţelesul Duhului Sfânt din această declaraţie remarcabilă, pentru că ea este foarte vrednică de a fi cântărită cuvânt cu cuvânt. „Ştim,” spune sfântul Ioan, „că Fiul lui Dumnezeu a venit.” Dar cum ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit? Prin manifestarea personală şi experimentală a Sa ca Fiul lui Dumnezeu faţă de sufletul nostru (Galateni 1:16). Dar dacă nu este manifestat astfel, este necunoscut. Şi cine înţelege şi „cunoaşte pe Cel ce este adevărat”? Cei cărora El „ne-a dat pricepere.” Atunci, unde nu este dată o astfel de înţelegere, acolo „Cel ce este adevărat” nu este înţeles sau cunoscut. „Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui.” Atunci, dacă nu suntem în unire cu Fiul, nu suntem în El care este adevărat, şi de aceea în mod necesar afirmaţia că suntem în el este falsă. „El este Dumnezeul adevărat.” Cine? Fiul. Şi de ce? Pentru că El este Fiul. „Şi viaţa veşnică.” Atunci în afara Lui este moartea veşnică. De ce? Pentru că doar în unire cu El există viaţa veşnică. Priviţi la lanţul trasat astfel de la început la sfârşit; cântăriţi-l foarte bine, verigă cu verigă. „Fiul lui Dumnezeu a venit.” Aceasta este prima verigă. „Ştim că El a venit.” Aceasta este a doua verigă. „El ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat.” Aceasta este a treia. „Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui.” Aceasta este a patra verigă. „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” Aceasta este veriga a cincia. Şi oare să nu adăugăm şi noi, împreună cu sfântul Ioan o altă verigă pentru a închide lanţul? „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli;” şi printre ei, de idolul unui Fiu prin slujbă, pentru că un astfel de fiu nu este „Dumnezeul adevărat şi nici viaţa veşnică.”

4. Dar haideţi să avansăm un pas mai departe în linia noastră de argumente şi să arătăm că Isus nu este Fiul lui Dumnezeu doar Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină, ci fiind „singurul născut din Tatăl,” este Fiul veşnic, adevărat, real şi propriu al Tatălui – Luaţi următoarele mărturii ca o dovadă a acestei afirmaţii: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). Aici Duhul Sfânt declară că „Dumnezeu a trimis pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.” Aţi cântărit vre-odată cu grijă înţelesul cuvintelor, „însuşi Fiul Său”? Dacă tu eşti un tată, oare fiul tău personal nu diferă în mod considerabil faţă de un fiu adoptat? Cuvântul înseamnă literal Fiul Său „propriu” şi „caracteristic” – al Său, într-un sens special distinct faţă de oricare altul. Dar haideţi să examinăm acest pasaj puţin mai îndeaproape. O anumită lucrare trebuia să fie făcută, pe care legea nu o putea face pentru că, „firea pământească o făcea fără putere.” Legea era tare în sine pentru că ea avea toată autoritatea lui Dumnezeu pentru a susţine această autoritate; dar ea era slabă prin infirmitatea omului – carnea nefiind în stare să o ţină sau să o asculte. Atunci, Dumnezeu Şi-a trimis propriul Său Fiu pentru a face ceea ce legea nu putea să facă. Dacă aceste cuvinte au vre-un înţeles, dacă binecuvântatul Duh a ales expresii potrivite pentru a transmite instrucţiuni, ce putem înţelege noi prin termenul, „propriul Fiu al lui Dumnezeu,” decât că Isus este adevăratul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu prin însuşi modul Său de existenţă? Care este măreaţa şi binecuvântata revelaţie a acestor zile din urmă, aşa cum este făcută de cunoscut apostolilor şi profeţilor, şi este întruchipată în paginile inspirate ale Noului Testament. De exemplu, care este temelia primului capitol din Epistola către Evrei, şi cu adevărat a întregii Epistole, decât faptul că Fiul lui Dumnezeu are o relaţie cu Tatăl, nu doar dintr-o demnitate ci dintr-o natură pe care numai El singur o posedă? Cât de clar şi de autoritar este limbajul prin care apostolul începe acea epistolă grea, „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.” (Evrei 1:1, 2). Priviţi-L pe Fiul despre care s-a vorbit astfel, ca pe un Fiu doar prin slujbă sau prin titlul legământului, şi atunci, toată forţa şi frumuseţea cuvintelor se pierde. Dar vedeţi în Fiul pe Fiul adevărat şi real al Tatălui, şi atunci dragostea şi mila lui Dumnezeu, care vorbesc în şi prin El în aceste zile din urmă, vor străluci în luciul lor inegalabil. Deci, în cuvintele tocmai citate din Romani 8:3, întreaga temelie a răscumpărării este aşezată pe această stâncă, şi anume, că Dumnezeu L-a trimis pe propriul Său Fiu. Adevăratul, realul şi propriul Său Fiu, ce înseamnă aceste cuvinte? O spunem cu toată reverenţa; că dacă Isus ar fi Fiu doar prin slujbă, sau doar în virtutea Persoanei Sale complexe, astfel de cuvinte „propriul Său Fiu” nu ar face decât să ne ridiculizeze şi să ne înşele, şi ne-ar conduce să credem o minciună. Dacă eu ar fi să arăt spre un fiu al meu, şi îi spun unui vecin sau unui străin, „Acesta este fiul meu,” şi după câteva zile după ce persoana a aflat că el nu era fiul meu real, ci un copil adoptat, faţă de care eu eram obişnuit să îl numesc fiul meu, când de fapt el nu avea o astfel de relaţie, oare aş fi nevinovat în ce priveşte înşelarea în această privinţă? Atunci, dacă Dumnezeu declară că Isus este „propriul Său Fiu,” oare ar trebui să cred că El este Fiul Său prin natură, singurul Său Fiu născut, şi astfel adevăratul şi propriul Său Fiu, sau să Îl fac un mincinos? Nouă ni se pare că sfântul Ioan a decis deja chestiunea: „cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său.” (1 Ioan 5:10b). Exact acesta este cazul şi cu voi, dacă voi spuneţi că Isus nu este propriul Fiu al lui Dumnezeu, ceea ce spuneţi cu siguranţă dacă afirmaţi că El nu este Fiul Său în natura Sa Divină. Voi nu îl credeţi pe Dumnezeu pentru că voi nu credeţi mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său, când El a spus din Cer, „Acesta este Fiul Meu preaiubit.” Şi care este consecinţa? „Voi îl faceţi pe Dumnezeu un mincinos.” Şi oare nu este aceasta o poziţie îngrozitoare de stat în ea pentru un vierme al pământului? Dar acesta este întotdeauna rezultatul ascultării de raţionamentul şi argumentul natural în locul credinţei în mărturia lui Dumnezeu.

Dar din nou, V-aţi uitat vre-odată la cuvântul „trimis” din pasajul pe care îl considerăm acum? Există o frumuseţe şi o bună cuviinţă singulară în faptul că un Tată îşi trimite Fiul, care este complet pierdută dacă a Doua Persoană este atât de independentă de Tatăl, încât este un Fiu doar cu numele. Astfel, El ar putea cu siguranţă să înţeleagă să vină, dar cu greu ar înţelege să fie trimis. Dar priviţi cum El, ca propriul Fiu al Tatălui, şi apoi dragoste Tatălui în trimiterea Lui, şi dragostea Lui proprie în consimţirea de a veni („Iată-mă! Vin”) sunt frumoase dincolo de expresie.

Dar acesta nu este singurul pasaj în care se spune despre Isus că este „propriul Fiu” al lui Dumnezeu. Priviţi la acele cuvinte din acelaşi capitol (Romani 8), care au mângâiat mii de inimi mâhnite, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (v. 32). Oare ar putea cuvintele să fie mai expresive, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său”? Suflete credincios, tu care doreşti să cunoşti pentru tine adevărul lui Dumnezeu, care nu ai susţine eroarea nici pentru o mie de lumi, şi care cauţi acea înţelepciune care vine de la Dumnezeu, ia bine în considerare aceste cuvinte; ele sunt pline de adevăr şi binecuvântare. Atunci, oare nu aceste cuvinte declară clar faptul că dragostea lui Dumnezeu a fost atât de mare faţă de biserică încât nefiind nici o altă cale prin care ea să poată să fie salvată, Dumnezeu Tatăl nu L-a cruţat nici chiar pe Fiul Său propriu şi adevărat? Faceţi-L pe Isus un Fiu prin slujbă, şi toată forţa, fără a mai vorbi despre semnificaţia pasajului, se duce într-un moment. Aceasta nu ar fi mai puţin decât smulgerea întregii iubiri a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dacă Isus nu ar fi propriul şi adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, unde este compasiunea din inima Tatălui care a biruit, ca să spunem aşa, toată împotrivirea de a-L dărui pe Fiul Său? Unde este adâncimea dragostei lui Dumnezeu în cedarea Acestuia pentru noi toţi? În momentul în care voi distrugeţi calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, voi negaţi dragostea Tatălui faţă de El ca propriul Său Fiu, şi cu aceasta voi negaţi şi dragostea specifică pe care o are Dumnezeu faţă de poporul Său. Astfel, dintr-o lovitură, voi distrugeţi indescriptibila dragoste şi mulţumirea pe care o are Tatăl faţă de Fiul Său ca fiind Fiul Său, şi compasiunea şi dragostea arătată bisericii în dăruirea Lui ca o jertfă pentru păcatele ei. Singura temelie a noastră de a fi fii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3:2) este faptul că Isus, Capul şi Fratele nostru mai Mare, era Fiul lui Dumnezeu. De aceea, El i-a spus lui Maria Magdalena după înviere, „du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Ioan 20:17). De ce „Tatăl vostru”? Datorită cuvintelor „Tatăl Meu.” De ce „Dumnezeul vostru”? Datorită cuvintelor „Dumnezeul Meu.” „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!” (Galateni 4:6). De ce fii? Pentru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De ce Duhul Fiului Său? Pentru că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul ca mod al Său de subzistenţă. Prin înlăturarea acestor antice marcări ale terenului adevărului, oamenii se gândesc puţin la ce dezastru fac, urma să zicem, în cer şi pe pământ. În cer, prin distrugerea modului de existenţă a Trei Persoane în sfânta Trinitate; pe pământ, prin distrugerea temeliilor pe care este clădită biserica. Dacă voi distrugeţi indescriptibila dragoste specifică a lui Dumnezeu faţă de biserică, ce ne mai lăsaţi? Şi cu siguranţă, voi distrugeţi aceasta dacă negaţi calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, pentru că dragostea Tatălui faţă de Biserică este la fel ca şi dragostea Sa faţă de Fiul: „Eu în ei, şi Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17:23). O, adâncul dragostei lui Dumnezeu de a duce această dragoste deopotrivă Tată şi Fiu, într-un sens, a făcut un sacrificiu. Sacrificiul pe care Tatăl L-a făcut, din dragostea Sa faţă de biserică, a fost că El a dat din sânul Său pe Fiul Său drag, şi nu L-a scutit nici de durerile şi de agoniile crucii, ci L-a dat blestemului legii, ispitelor diavolului, răutăţii oamenilor, şi indignării arzătoare a Justiţiei datorită arestării Sale ca un infractor. Sacrificiul pe care l-a făcut Fiul a fost să plece de la sânul Tatălui Său şi să fie predat unei vieţi de suferinţă şi a unei morţi în agonie. Cât de mult este conţinut în acea expresie, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său”? Dar oare nu-i aşa că toată forţa şi semnificaţia sa constă în aceasta, că Isus este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? Dar dacă voi sunteţi încă în îndoială cu privire la înţelesul cuvintelor „n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său,” priviţi la o expresie aproape la fel, „Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte.” (Maleahi 3:17, versiunea Cornilescu) (o traducere din KJV spune „Îi voi cruţa aşa cum îşi cruţă un om propriul său fiu care îl slujeşte”, n.tr.). În citirea acestui pasaj, ce înţeles ataşaţi voi expresiei „un om care îşi cruţă fiul său”? Oare propriul fiul despre care se vorbeşte aici este fiul adevărat, real şi propriu al omului, sau unul adoptat, sau unul care se numeşte astfel pe sine când de fapt el nu este? Voi răspundeţi, şi o faceţi bine, „De ce întreaga forţă a pasajului depinde de persoana cruţată ca fiind propriul fiu al omului?” Atunci, de ce interpretaţi acest pasaj în acel sens, în care, într-adevăr, nu puteţi să nu o faceţi, şi explicaţi ceea ce se spune despre propriul Fiu al lui Dumnezeu într-o manieră total diferită? Dar tu spui, „Eu nu pot înţelege această generare veşnică. Ea mi se pare atât de inconsistentă, atât de auto-contradictorie, încât nu o pot primi.” Atunci, vreţi să spuneţi că nu primiţi nimic din ceea ce voi nu puteţi înţelege, şi care pare a fi auto-contradictoriu? Atunci, pe aceste temelii, voi trebuie să respingeţi cele două mari mistere ale credinţei noastre preasfinte – Trinitatea şi Întruparea. Noi nu vă cerem să le înţelegeţi. Dar dacă vă iubiţi sufletul vostru, noi vă sfătuim să nu le negaţi, ca nu cumva să fiţi găsiţi printre cei care îl neagă pe Fiul, şi astfel nu îl au pe Tatăl (1 Ioan 2:23).

Dar din nou, dacă Isus nu ar fi Fiul adevărat, propriu şi real al lui Dumnezeu, cum putem înţelege noi pilda viei şi a administratorilor ei, care ne este dată de trei evanghelişti? Nu mai este necesar să trecem din nou peste acest teren, pentru că am făcut deja aceasta; dar noi am putea să întrebăm simplu, Dacă Isus nu este Fiul adevărat, propriu şi real al lui Dumnezeu, atunci care este înţelesul acestei pilde? Nimeni nu ar accepta această interpretare, că nu fiul real al gospodarului a fost cel care a fost trimis, ci un vecin sau un prieten care l-a interpretat pe fiu, care şi-a asumat slujba şi a luat titlul când de fapt el nu era deloc un fiu. Oare nu vedeţi, ca o regulă generală de interpretare a Scripturii, că în timp ce voi susţineţi adevărul, totul este simplu şi armonios şi diferite pasaje se confirmă şi se întăresc unul pe celălalt; dar în momentul în care eroarea este ridicată, totul este o confuzie, şi prin nici un mijloc posibil nu puteţi să faceţi ca un pasaj din Scriptură să se armonizeze cu alt pasaj? La fel este şi cu această pildă în armonizarea ei cu acea calitate adevărată şi reală de Fiu a lui Isus. În momentul în care vedeţi şi credeţi că Isus este adevăratul Fiu al Tatălui, singurul Său Fiu născut, întreaga pildă este plină de adevăr, patos şi de o frumuseţe excelentă; dar dacă abandonaţi acest punct de vedere, atunci pilda cade imediat la pământ ca fiind lipsită de orice sens sau semnificaţie.

Calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos este la fel ca şi Trinitatea, Dumnezeirea lui Isus, Personalitatea Duhului Sfânt, etc. Aceasta nu se bazează pe texte izolate ci pe tendinţa generală a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu – ceea ce apostolul numeşte „măsura (sau analogia) credinţei lui” (Romani 12:6). Şi este o milă infinită pentru biserica lui Dumnezeu faptul că Duhul Sfânt a ordonat aşa; pentru că textele izolate, oricât de clare, pot fi disputate, dar marele curent al adevărului, ca un mare râu, nu doar derâmă toată opoziţia, ci curge fiind un izvor pur, perpetuu, pentru a potoli setea sfinţilor Celui Preaînalt.

Dar luaţi altă mărturie aflată pe acelaşi măreţ adevăr, şi aceasta din gura lui Însuşi Dumnezeu. De două ori Dumnezeu Însuşi declară cu o voce audibilă din Cer, „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17; 17:5). În mod sigur, atunci când Dumnezeu vorbeşte din Cer, cei care se tem de Numele Său măreţ vor asculta, vor crede şi se vor supune, prin harul Său. Dacă Isus „a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (2 Petru 1:17), noi care dorim să Îl onorăm şi să Îl glorificăm ar trebui să simţim o plăcere solemnă în a ne supune faţă de vocea Tatălui, „De El să ascultaţi.” Binecuvântat Isus, noi dorim să Te auzim, pentru că oile Tale aud vocea Ta, şi gura Ta este cea mai dulce; da, Tu eşti în întregime minunat. Când păcatul produce suferinţă în conştiinţa noastră, sau eroarea asaltează mintea noastră, fie ca întotdeauna să simţim şi să spunem, „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan 6:68, 69).

Dar dacă Isus ar fi Fiul lui Dumnezeu doar prin slujbă sau prin titlul legământului, sau în virtutea Persoanei Sale complexe, unde este binecuvântarea acelei voci din Cer care L-a proclamat pe El ca preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu? Dacă acesta ar fi doar un nume, nu o realitate, un titlu care implică o relaţie care de fapt nici nu a existat, aceasta nu ar face altceva decât să ne înşele şi să ne ducă în eroare. Dacă aceste cuvinte atât de simple şi de expresive înseamnă ceva (şi cine ar îndrăzni să spună că, cuvintele lui Dumnezeu nu înseamnă nimic?), ele declară cu cea mai mare siguranţă o intimitate a relaţiei Divine dintre Tatăl şi Fiul, care este specifică şi inexprimabilă, adânc misterioasă, dar nespus de binecuvântată. Nici un nume sau titlu nu poate da o relaţie naturală şi necesară. Fiul meu este numit fiul meu pentru că el este fiul meu; şi dacă el nu ar fi astfel, nici un nume nu l-ar putea face astfel. În acelaşi fel sau prin analogie, legământul, oricât de binecuvântat, oricât de ordonat în toate lucrurile şi sigur, nu ar putea face Cuvântul să fie Fiul lui Dumnezeu dacă El nu ar fi aşa în realitate. În afară de aceasta, dacă Isus nu este Fiul lui Dumnezeu chiar prin modul Său de subzistenţă, nu ar fi, cel puţin atât cât putem vedea noi, nici o semnificaţie specială în devenirea Sa astfel prin legământ. Aceasta nu atinge deloc eficienţa răscumpărării, care depinde de Răscumpărător, acesta fiind atât Dumnezeu cât şi om. Atunci, dacă a Doua Persoană din Trinitate este anterior răsculat faţă de titlul de Fiul lui Dumnezeu, şi este independentă de legământul harului, se pare că nu există nici un motiv pentru care El ar trebui să îşi asume acel titlu particular mai degrabă pentru scopul răscumpărării decât oricare alt scop. Totuşi, aici este un punct care implică multe consideraţii, de aceea nu îl vom accentua mai mult, deşi acesta apasă mintea noastră.

Astfel, din orice punct de vedere examinăm acest lucru, vedem eroarea şi confuzia punându-şi timbrul său pe fiecare explicaţie a calităţii de Fiu a lui Isus, dar aceasta a fost întotdeauna credinţa Bisericii lui Dumnezeu, şi anume, că El este Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste (2 Ioan 3). Astfel, în unitate sfântă cu profeţii, apostolii şi martirii, cu duhurile glorificate în fericirea cerească, şi cu sfinţii care suferă în această vale a lacrimilor, ne închinăm, Îl adorăm, Îl iubim şi Îl încoronăm pe El ca Domn al tuturor.

http://www.voxdeibaptist.org/Calitatea_Vesnica_de_Fiu02.htm

Preşedintele Trump sprijină iniţiativa reintroducerii studiului Bibliei în şcolile din America

Preşedintele Trump sprijină iniţiativa reintroducerii studiului Bibliei în şcolile din America

Preşedintele Trump susţine eforturile făcute de legiuitorii din mai multe state americane pentru a oferi elevilor din sistemul de învăţământul public posibilitatea de a studia Biblia la şcoală.

„Numeroase state introduc ore de instruire biblică, oferind elevilor opţiunea de a studia Biblia. Este o revenire la vechile valori? Minunat!” a scris Trump pe reţeaua Twitter, după ce ştirea a fost prezentată în programul „Fox and friends” de pe canalul de ştiri FoxNews.

Legiuitori creştini din şase state americane, în care parlamentul statal este controlat de politicieni republicani, au introdus proiecte de lege prin care şcolile publice vor trebui să ofere cursuri opţionale de Noul şi Vechiul Testament. Măsura iniţiată de legiuitori din Florida, Indiana, Missouri, Dakota de Nord şi Virginia a stârnit controverse. Printre criticii acestei iniţiative se numără Uniunea pentru Libertăţi Civile din America (ACLU), care argumentează că orele de studiu al Bibliei pun în pericol separarea dintre stat şi biserică, fapt care ar contravine primului amendament al Constituţiei americane.

Statele Alabama, Iowa şi Virginia de Vest au avut deja iniţiative similare, însă acolo toate proiectele de lege au fost respinse conform FoxNews. În statul Kentucky, în schimb, guvernatorul Matt Bevin a semnat o lege în anul 2017 prin care elevii de şcoală pot urma cursuri de studiu al Bibliei. Acum un an, în ianuarie 2018, filiala din Kentucky a ACLU a semnalat către Consiliul Şcolar din Kentucky faptul că o investigaţie a arătat că multe dintre cursuri încalcă cerinţele constituţionale, conform cărora textele religioase care sunt folosite în şcoli trebuie să fie seculare, obiective şi să nu promoveze o religie anume.
Conform ACLU, „profesorii de şcoală folosesc Biblia pentru a comunica lecţii de viaţă cu orientare religioasă, şi folosesc materiale de la Şcoală Duminicală ca sursă pentru materia de studiu. Aceste mijloace nu reprezintă modalităţi academice prin care Biblia poate fi studiată în mod obiectiv şi poate fi interpretată din punct de vedere istoric şi literar,” mai spune ACLU.

În iunie 2018, Consiliul Şcolar din Kentucky a aprobat standarde pentru orele de clasă, însă cei de la ACLU au spus că sunt în continuare îngrijoraţi cu privire la ce va fi predat la orele de studiu al Bibliei.

„Fără o programă strictă, ne temem că la multe dintre orele de studiu al Bibliei se va predica în loc să se predea. Filiala ACLU din Kentucky reaminteşte elevilor şi părinţilor că orele „studiul Bibliei” nu pot fi folosite pentru a promova un punct de vedere religios specific, să testeze în vreun fel credinţa religioasă a elevilor şi nici să inoculeze lecţii de viaţă religioase. Educaţia religioasă este cel mai bine să fie făcută de părinţi sau biserici, nu de şcoli sau guvern” a spus reprezentanţii organizaţiei în august 2018.

Creştinii evanghelici şi multe grupări creştine importante din SUA au făcut parte din coaliţia electorală care l-a susţinut pe preşedintele Trump la alegerile din 2016 şi au rămas în marea majoritate susţinători ai politicilor promovate de preşedinte, în special datorită poziţiei pe care acesta o are în chestiuni precum drepturile persoanelor LGBT, avortului şi numirii de judecători conservatori la Curtea Supremă a SUA.

Sursa: CBS News

https://www.misiuneagenesis.org/presedintele-trump-sprijina-initiativa-reintroducerii-studiului-bibliei-in-scolile-din-america/

Libra – moneda care o să-i bage pe mulți în criptă

download-1

S-a anunțat cu surle și trâmbițe faptul că în primul trimestru al anului 2020  va apărea, libra, o nouă criptomonedă (de aici jocul de cuvinte din titlu).

În urmă cu 10 ani, Satoshi Nakamoto, a lansat bitcoin, cea mai cunoscută criptomonedă aflată pe piață. Acest gen de instrument financiar a făcut ca primii investitori să aibă câștiguri de 10 000%. Da, investind 100$ puteai să-i răscumperi la prețul de 10 000$.

“Țineți minte că prețul acestui instrument financiar este foarte volatil. Acesta crește sau scade în funcție de o multitudine de factori ce sunt cunoscuți ca fiind foarte influenți când vine vorba de prețul criptomonedelor.”

(https://bitcoinnews.ro/criptomonede/)

Valoarea unei criptomonede nu este dată de performanța unei economii naționale, ci de încrederea oamenilor într-o piață care este guvernată de principiul cererii și ofertei. Câtă încredere pot avea oamenii într-o companie care a vulnerabilizat zeci de milioane de utilizatori doar în cazul Cambridge Analitica?

Facebook se adresează la cel puțin 2 miliarde de pământeni care au un cont deschis pe celebra rețea a lui Mark Zuckerberg, un personaj pe care Ben Mezrich îl descrie ca neavând “aptitudini de socializare”. Interesant cum acest om fără aptitudini de socializare este fondatorul celei mai mari rețele sociale, că de socializare nu poate fi vorba pe Facebook, ci doar de “sex, bani, geniu și tradare”, așa cum o spune Ben Mezrich în bestsellerul Miliardari din întâmplare.

Este cert faptul că Facebook a înregistrat o companie de tehnologie financiară în Elveția și că acolo în cel mai sigur sistem bancar va depozita banii celor ce vor cumpăra, speculativ, bani virtuali plătind cu bani reali. Nu uitați că acest instrument financiar este “foarte volatil” adică etimologic se evaporă ușor la temperaturi obișnuite.

Nu știm încă exact ce urmărește Facebook: să bulverseze sistemul financiar mondial, să emită o monedă unică, să lanseze un motor de creștere economică pentru cei ce investesc în Facebook?

Ce să facem ca și creștini? Să învestim în noua monedă? Sugestia este să nu uităm că prin definiție acest instrument financiar este foarte volatil și mai ales să nu împrumutăm bani pentru a investi speculativ. Biblia ne învață: “Bogatul stăpâneşte peste cei săraci, şi cel ce ia cu împrumut, este robul celui ce-i dă cu împrumut.” Proverbe 22:7. Deci, nu vă faceți robii nimănui!

Remus Runcan

Autor Capcanele Facebook-ului

Suedia interzice angajaților de la stat să se roage la locul de muncă

Suedia interzice angajaților de la stat să se roage la locul de muncă

Un consiliu municipal din Suedia a adoptat un set de noi reguli controversate, care interzic angajaților de la stat să se roage în timpul programului de lucru.

Noile reguli  au fost adoptate în orașul Bromölla, de politicieni ai Partidului  Democrat Suedez, potrivit ziarului regional Kristianstadsbladet.

„În regulament, am eliminat tot ceea ce ar putea fi interpretat ca spunând că poți să îţi iei timp ca să te rogi când eşti la servici”, a declarat președintele Eric Berntsson la The Local. „Atât noi, cât și Moderatorii și Creștin-Democrații credem  că regulile ar trebui să fie cât mai precise”.

Berntsson a insistat că noile reguli nu sunt cu mult diferite de de cele în care angajatorii îi opresc pe angajații care irosesc timp inutil la locul de muncă pentru vicii precum fumatul. El a menționat, de asemenea, că interdicția nu vizează o singură religie, ci se aplică pentru toate credințele.

În mod surpinzator, noua politică se va aplica şi școlilor, azilelor de bătrâni și birourilor instituţiilor administraţiilor locale, printre celelate instituții afiliate statului.

Funcționarii au dorit, de asemenea, să sublinieze că reglementările nu vor afecta programul actual de pauze atribuit membrilor personalului, dar vor însemna că nu li se va mai permite  să îşi ia un moment separat din ziua lor de lucru pentru scopul explicit de rugăciune.

În timp ce mulți susțin că interdicția este o încălcare flagrantă a libertății religioase, alții susțin că angajații ar trebui să aibă libertatea de a lucra fără să fie împiedicaţi de practicile religioase ale colegilor. Lucrătorii au „dreptul de a evita exprimarea religioasă publică”, a constatat consiliul.

Mulți cred că musulmanii ar putea fi grupul cel mai direct afectat datorită faptului că religia lor le cere să se roage de mai multe ori pe zi.

„Cred că ceea ce face consiliul aici este că încearcă să trimită un mesaj”, a declarat Laurence Wilkinson de la Alianța pentru Apărarea Libertății, pentru postul britanic Premier. „Și nu sunt sigur care este mesajul.”

„Unii îl pot interpreta ca pe un mesaj că nu vrem ca musulmanii să se roage în timpul orelor de lucru”, a adăugat Wilkinson. „Dacă acesta este cazul, atunci acesta are potențial cu efect discriminatoriu.”

Sursa: christianheadlines.com

Când să judec? | Metanoia

download-1

Bună dimineața,
Domnul Isus ne îndeamnă să nu judecăm (Matei 7:1). De cealaltă parte, apostolul Pavel amintește Bisericii  din Corint că e de datoria lor să judece (1Corinteni 5:12). Cum trebuie interpretate aceste versete? Când și cine poate să judece? Aflați din mesajul oferit de Tika Filat, în cadrul emisiunii Metanoia.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 27 iun. 2019

Domnul Isus ne îndeamnă să nu judecăm (Matei 7:1). De cealaltă parte, apostolul Pavel amintește Bisericii din Corint că e de datoria lor să judece (1Corinteni 5:12). Cum trebuie interpretate aceste versete? Când și cine poate să judece? Aflați din mesajul oferit de Tika Filat, în cadrul emisiunii Metanoia. METANOIA este o colecție de meditații asupra scripturilor și a modului în care trebuie să răspundem provocărilor zilnice. Această emisiune este o încercare de a redescoperi înțelesul termenilor și conceptelor creștine cu care ne-am obișnuit. Abonați-vă la canal: http://clc.am/Wu3t6A Abonați-vă la Facebook: https://www.facebook.com/moldovacrestina Răspunsuri la alte întrebări de pe site-ul nostru: https://moldovacrestina.md

 

Moldova Creștină TV

Jurnalist francez despre miza „războiului civilizator” al Occidentului: Elitele au organizat „invazia” migranților pentru a importa o clasă de slujitori care să-i înlocuiască pe europeni

Jurnalist francez despre miza „războiului civilizator” al Occidentului: Elitele au organizat „invazia” migranților pentru a importa o clasă de slujitori care să-i înlocuiască pe europeni
Intelectualul francez Eric Zemmour susține că elitele au organizat o „invazie” a Europei prin imigrație în masă, în primul rând pentru că doreau să importe o clasă de slujitori pentru a înlocui europenii care nu mai sunt dispuși să îndeplinească munci necalificate.
Jurnalistul francez, extrem de popular în mediile conservatoare, a vorbit despre principalele motive pentru care establishmentul a făcut să crească  imigrația în masă în ultimii cinci ani prin intermediul valului uriaș de refugiați.
”Astăzi, organizarea economică a lumii se bazează pe orașe și metropole mari unde trăiesc câștigătorii globalismului. Iar acești câștigători ai globalismului, care sunt conectați la lume, au nevoie de slujitori. Voila: au nevoie de slujitori pentru livrarea sushiului, pentru a le aduce pizza, pentru a le crește copiii, pentru a lucra în restaurante, pentru a lucra oriunde în orașele mari. Iar slujitorii din vechile popoare europene – francezii, englezii, nu vor. Ei nu mai vor; ei simt că nu mai pot face aceste munci, consideră că nu sunt plătiți suficient și așa mai departe. Prin urmare, în ultimii douăzeci de ani a avut loc o întreagă acțiune dirijată în scopul de a scăpa de acele popoare originale, care nu vor să facă muncile pe care sunt puse să le facă și a le înlocui”, a afirmat Zemmour.
De asemenea, a subliniat el,  Occidentul este implicat  într-un „război civilizator”,  provocat de elita care a orchstrat o „invazie” prin migrația în masă, iar sutele de milioane de migranți, în majoritate africani, care vor intra în Europa în următorii 30 de ani vor duce la o „nemaivăzută răsturnare demografică”.
„Avem elite care organizează invazia”, ​​a subliniat autorul, menționând că globaliștii tratează persoanele ca și cum nu ar avea rădăcini.
„Universalismul creștin a fost înlocuit de un universalism nebunesc, care crede că fiecare om este un individ fără rădăcini și că omul este redus la starea de consumator. Deci, el poate fi din orice cultură, indiferent de rasă și de origine; nu contează, atâta timp cât poartă Nike. Acesta este universalismul consumatorilor ”, a continuat filosoful francez.
Potrivit lui Zemmour,  în loc ca migranții să fie asimilați culturilor țărilor europene, s-a întâmplat exact invers: europenii au fost asimilați culturii invadatoare.
Zemmour a fost amendat anul trecut de Curtea Supremă din Paris cu suma de 5 000 de euro pentru incitarea la ură împotriva musulmanilor pentru că a vorbit despre „invazia musulmană” cu care se confruntă Franța de peste 30 de ani și a avertizat asupra riscurilor unui război civil religios în Franța. În opinia sa, criza migranților nu este decât o „invazie musulmană”.
CELE MAI POPULARE

 

CHINA: Protestele din Hong Kong zguduie guvernul sprijinit de Beijing – „Cantati aleluia Domnului!”

27.06.2019  |    Mapamond Crestin  |   101  |
download-1

CHINA: Protestele din Hong Kong zguduie guvernul sprijinit de Beijing – „Cantati aleluia Domnului!”

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10800-china-protestele-din-hong-kong-zguduie-guvernul-sprijinit-de-beijing-cantati-aleluia-domnului

 

Un teritoriu neexplorat: Școală amendată pentru credință — Ciprian Barsan

Să nu spuneți ca America nu a fost avertizată. În 2015, timpul argumentelor verbale pentru căsătoria între persoane de același sex, a apărut o întrebare cu privire la impactul asupra educației creștine. Întrebat dacă școlile religioase ar putea fi pedepsite pentru susținerea unei viziuni firești cu privire la căsătorie, Solicitatorul Statelor Unite, Donald Verrilli, a […] […]

Știință inumană în SUA: Avorturi în ultimul trimestru livrau născuți vii cu ficat „intact” și steril pentru studierea celulelor stem — Știri pentru viață

Jurnaliștii americani de investigație au descoperit că Institutul Național de Sănătate din SUA a finanțat mai multe studii cu celule stem realizate de dr. Jo(e)rg Gerlach, acercetător la Universitatea din Pittsburgh, SUA. Acesta utilizează celule din ficat de copii nenăscuți în cercetările sale, pe care le recoltează conform unui protocol care presupune: 1) sterilitatea întregului… via […]

Religia falsă a Coreei de Nord și Victimele Coreei de Nord

download-1

Unii credincioși sunt de părere că adevărata cale pentru a înfrânge Coreea de Nord e învingerea religiei false cu adevărul Evangheliei. 

CHEMARE LA POST ȘI RUGĂCIUNE pentru oamenii din întreaga lume – la o zi de post și rugăciune în data de 28 aprilie, de Ziua Independenței Coreei.

În cadrul discursului său, președintele Trump a spus povestea unui student american care a murit anul trecut după ce a petrecut 16 luni într-o închisoare din Coreea de Nord.

Donald Trump: Otto Warmbier a fost un student silitor al Universității din Virginia. A fost un student foarte bun. În timp ce studia în Asia, Otto s-a alăturat unui grup de turiști pentru a vizita Coreea de Nord. Acest tânăr minunat a fost arestat și a fost acuzat de crimă împotriva statului. După un proces nedrept, dictatura l-a trimis pe Otto la 16 ani de muncă forțată, înainte să-l aducă în America, anul trecut în iunie. Otto era foarte grav rănit și era pe moarte. A decedat după câteva zile de la întoarcerea lui în țară. Părinții minunați al lui Otto, Fred și Cindy sunt aici în această seară, împreună cu fratele și sora lui Otto, Austin și Greta. Vă rog! Sunt oameni deosebiți. Sunteți martori importanți ai primejdiei care amenință viața noastră. Tăria voastră ne inspiră pe toți. Vă mulțumesc foarte mult.

Președintele Trump a numit Coreea de Nord un regim depravat. El a spus că administrația lui va împiedeca Coreea de Nord să producă arme nucleare care ar putea lovi America.

Religia falsă „Juche” a Coreei de Nord

Un război între Coreea de Nord și America ar putea duce la un conflict armat. Conform reportajului lui Paul Strand unii credincioși sunt de părere că adevărata cale pentru a înfrânge Coreea de Nord e învingerea religiei false cu adevărul Evangheliei.

Coreea de Nord este considerată un pericol mortal pentru creștini și alți credincioși, fiindcă nu are un Dumnezeu. Însă, situația este diferită. Kim Jong-un este venerat ca un dumnezeu și s-a creat o religie prin care se idolatrizează dinastia Kim.

Suzanne Scholte (activistă pentru drepturile omului) și Tom Belke au vorbit recent în Capitoliu despre religia Juche care a fost introdusă de bunicul lui Kim Jong-un.

Suzanne Scholte: El se consideră un dumnezeu. Kim Jong-un este considerat un fel de Isus și Juche reprezintă pentru ei Duhul Sfânt.

Din acest motiv, Sholte consideră că Coreea de Nord suferă atât de mult.

Suzanne Scholte: Modul în care a fost conceput regimul este o perversiune a mesajului creștin al Evangheliei.

Belke a scris o carte intitulată „Juche: A Christian Study of North Korea’s State Religion”.

Tom Belke: Americanii și alte națiuni din afara Coreei de Nord nu vor înțelege mentalitatea nord-coreenilor dacă nu înțeleg religia „Juche” și modul în care au fost manipulați.

Suzanne Scholte: Ei au fost manipulați să îl idolatrizeze cât trăiesc. Ei au și o rugăciune pe care o spun după o mâncare: „Îți mulțumesc, tată Kim Ir-sen”. Au un fel de Crez apostolic care a fost modificat pentru a slăvi dictatura Kim.

Coreea de Nord consideră că America e periculoasă și o amenință cu un atac nuclear, însă Belke susține că regimul se teme mai mult de influența puternică a Evangheliei, decât de superputerea americană.

Tom Belke: Biblia și Evanghelia creștină sunt cărțile cele mai zguduitoare pentru regimul nord-coreean.

Sholte spune că inițiatorul religiei Juche, care mai târziu a dezertat, i-a spus următoarele:

Suzanne Scholte: Numai mesajul Evangheliei poate elibera poporul nord-coreean de manipularea acestui sistem asupritor. Pentru că subminează așa-zisa autoritate divină a lui Kim.

Tom Belke: Biblia ne spune că există un singur Dumnezeu Suprem și Suveran care domnește peste toți oamenii, chiar și peste dictator.

Belke spune că porecla „micul om-rachetă” dată de președintele Trump lui Kim are un efect similar și semnificativ.

Tom Belke: Cred că ar trebui să o facă mai des, pentru că își bate joc de zeul lor.

Scholte spune că dacă ar avea o șansă, nord-coreenii ar înțelege cu ușurință mesajul creștinismului față de religia promovată de Kim.

Suzanne Scholte: Ești un copil al lui Dumnezeu, ai fost creat să trăiești liber. Ei te învață să fii sluga familiei Kim și să îți dedici viața, să o sacrifici și să mori pentru familia Kim.

Scholte susține Radio „Coreea de Nord Liberă” prin care, o oră pe zi, nord-coreenilor li se vestește Evanghelia. Ea a auzit că prin acest radio au avut loc miracole.

Suzanne Scholte: Toții copiii mureau de febră tifoidă. O femeie care a ascultat emisiunile acestui post de radio și-a notat niște versete din Biblie și a spus că se va ruga cu ele pentru fiica ei. Ea a spus că dacă Dumnezeu există, îi va vindeca fata. Ea a fost singura care a supraviețuit epidemiei.

Belke crede că această putere și nu armele nucleare vor învinge răutatea lui Kim.

Tom Belke: Domniile și căpeteniile spirituale care susțin regimul nord-coreean, trebuie distruse. Acest fapt nu se poate împlini prin acțiuni politice, ci prin rugăciune și post. Aceasta e datoria Bisericii.

Sholte a chemat oamenii din întreaga lume la o zi de post și rugăciune.

Suzanne Scholte: Cred că ar trebui să fie în data de 28 aprilie, de Ziua Independenței Coreei.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond creștin 708 – 11 februarie 2018. Ultimele știri creștine – http://alfaomega.tv/stiri

Întâmplările pelerinului în călătoria sa de John Bunyan Partea întâia Capitolul 3 Creştinul intră pe Poarta Strâmtă

Lectură Creştină

Pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor cititorilor noştri, lansăm din luna aprilie 2006 a acestei Publicaţii, această pagină specială de lectură creştină unde vom prezenta o carte în serial. Pentru început vă propunem lecturarea cărţii „Întâmplările pelerinului în călătoria sa” povestită de John Bunyan (1628-1688), o carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie. Suntem convinşi că lectura acestei cărţi va constitui pentru fiecare cititor o adevărată binecuvântare, un prilej de întărire şi devotament creştin – aşa cum a fost pentru milioane de cititori din lumea întreagă.

Întâmplările pelerinului în călătoria sa  de John Bunyan

Partea întâia

Capitolul 3

Creştinul intră pe Poarta Strâmtă

După un precare timp, Creştinul ajunse la Poarta Strâmtă. Deasupra ei sta scris: Bateţi şi vi se va deschide! [1] El bătu deci de câteva ori gândindu-se: Mi se va îngădui oare să intru? Se va deschide oare poarta unui sărman ca mine, care nu m-am arătat decât un răzvrătit nevrednic? Ah, dacă mi se va deschide, nu voi înceta să cânt laude Domnului!

În sfârşit veni la poartă un om venerabil la înfăţişare, numit Bună-Voinţă, care-l întrebă cine este, de unde vine şi ce doreşte.

– Creştinul. Sunt un biet păcătos trudit şi împovărat. Vin din Cetatea Pierzării şi călătoresc spre muntele Sionului, ca să fiu izbăvit de mânia viitoare. Mi sa spus că drumul duce prin poarta aceasta şi aş vrea să ştiu să ştiu dacă îmi dai voie să intru.

– Bună-Voinţă. De ce nu, cu toată inima, zise el şi-i deschise poarta. Când dete să intre, Bună-Voinţă îl trase înăuntru de mână. Ce va să zică asta? Întrebă Creştinul. Celălalt îi răspunse: Nu departe de poartă se află o cetăţuie puternică a cărei căpetenie este Beelzebul. De acolo, el şi cei ce ţin cu el, aruncă săgeţi spre cei ce vil la aceasta poartă, vrând să-i omoare înainte de a intra înăuntru. Atunci Creştinul spuse: mă bucur şi mă cutremur în acelaşi timp. După ce călătorul trecu de poartă, Bună-Voinţă îl întrebă cine l-a trimis.

– Creştinul. Evanghelistul mi-a spus să vin aici şi să bat la poartă, ceea ce am şi făcut. Mi-a spus apoi că Domnia Ta mă vei învăţa ce trebuie să fac.

– Bună-Voinţă. Înaintea ta stă o uşă deschisă şi nimeni nu o poate închide.

– Creştinul. Abia acum încep să culeg din roadele ostenelilor mele.

– Bună-Voinţă. Dar cum se face că vii singur?

– Creştinul. Pentru că nici unul din vecinii mei n-a înţeles primejdia care-i ameninţă, aşa cum am înţeles-o eu.

– Bună-Voinţă. A ştiut vreunul că vii încoace?

– Creştinul. Da, nevastă-mea şi copii mei au băgat de seamă cei dintâi că plec şi m-au chemat înapoi. Apoi câţiva din vecini au strigat după mine şi m-au chemat şi ei înapoi, dar eu mi-am astupat urechile şi mi-am căutat de drum.

– Bună-Voinţă. N-a fugit nici unul după tine ca să te înduplece să te întorci înapoi?

– Creştinul. Ba da, Încăpăţânatul şi Uşuraticul; dar când au văzut că nu mă las, Încăpăţânatul s-a întors acasă înjurând, iar Uşuraticul m-a însoţit numai o bucată de drum.

– Bună-Voinţă. Dar e ce n-a venit până aici?

– Creştinul. Am venit împreună până la Mlaştina Deznădejdii, în care am căzut amândoi. Atunci vecinul a pierdut curajul şi n-a mai vrut să meargă mai departe; e aceea , după ce a ieşit din mocirlă pe partea dinspre casă lui, mi-a spus să stăpânesc sănătos tara cea frumoasă, pentru că el nu mai vrea să ştie de ea; şi-a văzut astfel e drumul lui şi eu de al meu; el pe urmele Încăpăţînatului iar eu spre poarta aceasta.

– Bună-Voinţă. Vai de el sărmanul! Aşa de puţin preţ pune el pe slava cerească încât i se pare că nu face să înfrunte câteva greutăţi spre a o căpăta?

– Creştinul. Am spus adevărul despre Uşuraticul, iar dacă ar fi să spun adevărul şi despre mine însumi, s-ar vedea că nici eu nu sunt mai bun. El, cei drept, s-a întors acasă, dar şi eu m-am abătut de la calea dreaptă ca să merg pe calea morţii, convins de vorbele înşelătoare ale unuia numit Deşteptul Lumii.

– Bună-Voinţă. A! Va să zică a dat şi peste tine? Te-a sfătuit să-ţi cauţi mântuirea la domnul Lege! Amândoi sunt nişte înşelători. Ai dat cumva ascultare sfaturilor lui?

– Creştinul. Da, cât mi-a fost în putinţă. Am umblat în căutarea domnului Lege până când mi sa părut că muntele lângă care se află casa lui îmi va cădea în cap; de aceea, am fost silit să mă opresc.

– Bună-Voinţă. Muntele acela a pricinuit moartea multora şi va mai face pe mulţi să piară. Bine că ai scăpat şi nu ţi-au rămas oasele pe acolo.

– Creştinul. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat şi cu mine dacă nu ar fi venit Evanghelistul, tocmai când stăteam trist şi dus pe gânduri. Se vede că ţa a fost voia Celui-de-Sus, ca Evanghelistul să vină la mine tocmai atunci, căci altfel n-aş fi ajuns niciodată aici. Acum însă am ajuns, sărmanul de mine, fiind vrednic mai degrabă să fiu zdrobit de muntele acela decât să stau de vorbă cu Dumneavoastră. O! Cât de mare e mila cerească, pentru că mi-a îngăduit să întrupării aici!

– Bună-Voinţă. Noi nu facem nimănui nici-o greutate, orice ar fi făcut ei înainte de a fi venit aici: cu nici un chip nu sunt izgoniţi.[2] De aceea, Creştine iubit, haide cu mine puţin şi te voi învăţa calea p cere trebuie să mergi. Ia te uită înaintea ta: vezi acel drum strâmt? Aceasta-i calea pe care trebuie să mergi. Ea a fost deschisă de patriarhi, proroci, de Hristos şi apostolii Săi, şi e cât se poate de dreaptă. Iată calea pe care trebuie s-o urmezi.

– Creştinul. Dar nu sunt pe ea cotituri unde m-aş putea rătăci?

– Bună-Voinţă. E adevărat sunt multe căi care dau în ea, dar celea sunt mai late şi întortochiate, aşa vei putea să deosebeşti pe cea adevărată de celelalte: numai cea bună este dreaptă şi îngustă.

Am văzut apoi în vis cum Creştinul l-a întrebat pe Bună-Voinţă dacă nu l-ar putea uşura de sarcina din spate, căci fără să fie ajutat de cineva, nu era cu putinţă să scape de ea.

– Cât despre povara ta, răspunse Bună-Voinţă, duo cu răbdare până la locul unde vei găsi mântuirea. Acolo ea îţi va cădea singură din spinare.

Creştinul se pregăti de plecare. Celălalt îi spuse că de la poartă va mai merge o bucată de drum şi va ajunge la casa Tălmăcitorului. Acolo să bată la uşă şi tălmăcitorul îi va arăta lucruri minunate. Creştinul îşi luă rămas bun de la prietenul său care la rândul lui îi ură călătorie bună cu ajutorul lui Dumnezeu.

Note de subsol:

[1] Matei 7.7;

[2] Ioan 6.37.

Va urma…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/lectura_crestina_iun06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos – Prefaţa autorului – J. C. Philpot. 1

download-1

Calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus Hristos   Prefaţa autorului  J. C. Philpot  1

Când am fost condus prima oară ca să apăr calitatea veşnică, adevărată şi proprie de Fiu al Domnului nostru cel mai binecuvântat în paginile „Gospel Standard” (Standardul Evangheliei, n.tr.), şi astfel, în măsura capacităţii care mi-a fost dată, să „mă lupt pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna,” am anticipat puţin două consecinţe care izvorăsc în principal din încercarea mea de a expune adevărul şi de a reduce la tăcere eroarea:

Lunga, furioasa şi larg răspândita controversă care s-a născut din ea;

Că îmi voi publica foile mele despre subiect în forma lor actuală.

De aceea, vreau să ofer câteva cuvinte de explicaţie cu privire la aceste două puncte, deoarece probabil, în felul acesta, cititorii mei vor fi mai bine pregătiţi pentru a examina următoarele pagini.

Astfel, în ce priveşte primul punct – controversa care a apărut de atunci în biserici – să adoptăm, atât cât putem, un punct de vedere imparţial cu privire la toate circumstanţele cazului, nu o parte îngustă, ce licăreşte doar parţial, ci o consideraţie deplină şi corectă a întregului caz. Ştiu că există unii care sunt pentru pacea cu orice preţ, că mai curând aproape că ar preda adevărul în sine decât să vadă bisericile iritate de ceartă. Cât de mult sunt aceştia „puternici prin adevăr în ţară,” trebuie să îi las pe alţii care au un vedere mai pătrunzătoare şi o judecată mai sănătoasă decât posed eu, să determine; dar în privinţa principiilor păcii, şi pentru că ei sunt extremi în orice altă consideraţie, eu îl citez pe Însuşi Domnul care a spus. „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” (Matei 10:34). Şi sunt sigur că dacă soldaţii buni ai lui Isus Hristos mânuiesc în mod corect acea parte indispensabilă a întregii armuri a lui Dumnezeu, „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu,” aceasta trebuie să taie, şi aceasta în mod pătrunzător, deopotrivă eroarea şi pe cei care o susţin; „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12); şi dacă ea face toate acestea, ea ar putea străpunge chiar despărţirile dintre biserici, şi să fie una care discerne gândurile şi scopurile deopotrivă ale membrilor şi ale pastorilor. La ce este bună o sabie care nici nu străpunge şi nici nu taie? O lamă care nu are nici ascuţiş şi nici margine poate fi ţinută bine în teacă. Atunci, dacă luăm doar o parte a chestiunii, şi lăsând ca sabia să ne cadă din mâinile noastre, mai degrabă să plângem mizeriile războiului decât să luptăm cu zel pentru onoarea şi slava lui Dumnezeu, am putea să ne mâhnim de faptul că această controversă a hărţuit bisericile, a divizat pastorii, şi i-a separat pe prietenii conducători. Aş putea să permit în mod deplin acest sentiment, căci în ciuda „asprimii caracterului” meu şi a „duhului amar”, dar atât de liber, trebuie să spun, că acestea mi-au fost imputate atât de nedrept, mărturisesc sincer că atunci când am văzut efectele controversei, şi cum aceasta tulbura pacea unei biserici din Londra faţă de care eram atât de alipit, fără a menţiona alte biserici, eu însumi am simţit o măsură din această întristare. Dar acel sentiment a trecut, şi acum mai degrabă mă bucur că s-a născut controversa, pentru că eu cred pe deplin că un bine mare şi durabil va veni din aceasta. Atunci, înainte de a ceda faţă de ceea ce s-ar putea dovedi a fi doar un sentiment carnal, nu ar trebui să ne întrebăm mai întâi pe noi înşine cât şi pe alţii, Oare o declaraţie îndrăzneaţă a adevărului nu a cauzat întotdeauna confuzie şi ceartă? Şi oare s-ar putea vre-odată să fie altfel? Dar adevărul nu trebuie să vorbească niciodată pentru că eroarea este ofensată? Iubitorii păcii cu orice preţ ar putea spune, „Ah! Sabie a Domnului, când te vei odihni odată? Întoarce-te în teacă, opreşte-te şi fii liniştită!” (Ieremia 47:6). Dar care trebuie să fie răspunsul? „Dar cum ar putea să se odihnească? Când Domnul doar îi porunceşte, şi o îndreaptă împotriva Ascalonului şi coastei mării.” (Ieremia 47:7). Atunci, dacă Domnul i-a dat săbiei menirea de a ataca împotriva erorii, cum ar putea fi ea tăcută, sau să se odihnească, şi să fie liniştită în teacă? Oare nu a existat o cauză pentru această controversă? Eu cred că a existat una puternică. Această controversă a devenit evidentă pentru mine, şi fără îndoială şi pentru mulţi alţii în afară de mine însumi, că o mare măsură de eroare a fost acoperită în secret în bisericile care profesează doctrinele harului discriminant. „Gaza a ajuns pleşuvă” (Ieremia 47:5); „îl apucă bătrâneţea, şi el nu-şi dă seama.” (Osea 7:9); şi această chelie; şi aceşti peri cărunţi, care mai înainte au scăpat neobservate, au fost aduse la lumină. Singur m-am convins în mintea mea din feluritele indicaţii care au venit înaintea ochilor mei, că există multă eroare în bisericile care profesează distinsele doctrine ale harului ascunse de vedere; dar mărturisesc sincer, nu eram pregătit să găsesc o cantitate atât de mare din aceasta, căci atât de mulţi au fost infectaţi de aceasta, sau, că aceasta a prins rădăcini atât de adânci în minţile lor. Uneori este nevoie de o furtună pentru a curăţa cerul neplăcut, un cuptor fierbinte pentru a separa zgura, şi un război ascuţit pentru a instaura o pace durabilă; şi astfel chiar o controversă fierbinte poate fi uneori benefică pentru biserica lui Dumnezeu. De fapt, zidurile Sionului nostru spiritual au fost construite aşa cum eu fost făcute zidurile Ierusalimului în zilele străvechi. „Fiecare din ei, când lucra, îşi avea sabia încinsă la mijloc. Cel ce suna din trâmbiţă stătea lângă mine.” (Neemia 4:18). Dacă toţi slujitorii Domnului ar fi fost „fricoşi şi temători,” ca două treimi din armata lui Ghedeon (Judecători 7:3), adevărul ar fi fost de multă vreme înconjurat, fără nici măcar o arătare a luptei, în mâinile Madianiţilor. Dar dacă fiecare, fiind „înarmat şi purtând arcul, dă dosul în ziua luptei,” (Psalmul 78:9), atunci adevărul va suferi o înfrângere. Aurul pur nu trebuie să se teamă de flacără; cinstea desăvârşită nu trebuie să se teamă de descoperire, şi adevărul ceresc nu trebuie să se zbârcească în faţa nici unei examinări. O doctrină care a stat mai mult de 1.800 de ani, şi s-a opus tuturor atacurilor oamenilor şi diavolilor; un adevăr măreţ şi glorios pe care Dumnezeu l-a scris ca o rază de lumină în Scripturile inspirate, şi a descoperit prin Duhul Său şi prin har miilor de inimi credincioase, nu este verosimil ca el să fie răsturnat în aceste zile din urmă de limba sau peniţa câtorva pastori baptişti, orice capacitate naturală ar poseda ei, şi oricât de furios ar putea predica sau scrie. Nici argumentele lor nici spiritul lor nu îi va mişca mult pe cei care au primit dragostea adevărului, şi cărora Isus s-a revelat pe Sine ca preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu, în care El este foarte mulţumit. Unul dintre oamenii conducători ar putea să îl numească „o scorneală” şi „o trăncăneală,” şi ar putea să îl pronunţe „epuizat şi gata de a dispărea”; dar el va trăi când ei vor fi în morminte, şi el va fi viu şi prosper atunci când chiar numele lor vor fi uitate. Ce oşti de erori şi erezii au trecut! Dar adevărul trăieşte şi înfloreşte în tinereţea nemuritoare. Când noi toţi vom fi murit din scena aceasta din prezent; când locul unde noi ne-am trăit scurta noastră viaţă, în care noi am predicat, şi am scris, şi am argumentat, şi ne-am luptat, nu ne vor mai cunoaşte, Isus încă va fi ceea ce El a fost din totdeauna, Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste, şi încă va mai avea un popor pe pământ care va trăi în, şi îl va iubi pe El ca pe singurul Fiu născut din Dumnezeu. Dar dacă ar veni vre-odată un timp, Dumnezeu în mila Sa infinită să ne ferească de aceasta, când bisericile adevărului din acest teritoriu îşi vor abandona credinţa lor calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, ele nu au nevoie de nici un profet care să prezică pierzarea lor. Judecata va fi în curând la uşă, pentru că sarea îşi va fi pierdut gustul, şi va fi aruncată ca să fie călcată sub picioarele oamenilor, şi sfeşnicul încetând să mai strălucească, va fi înlăturat din locul său.

Şi acum iată câteva cuvinte de ce expediez această mică lucrare. Este pentru că vreau să las înregistrată mărturia mea vie şi muribundă cu privire la adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus, şi aceasta într-o formă mai convenabilă şi mai permanentă decât ar putea fi cazul dacă aceasta ar fi limitată la paginile în care aceasta a apărut prima dată. Este un adevăr care a fost foarte preţios sufletului meu, şi unul despre care am încredere că pot să spun că Domnul Însuşi l-a sigilat foarte puternic în inima mea într-o ocazie. Din primul moment în care am primit dragostea adevărului în inima mea, şi am aruncat ancora în interiorul vălului, am crezut că Isus este adevăratul şi realul Fiul al lui Dumnezeu; dar mai degrabă mai mult de şaisprezece ani în urmă propria mărturie a lui Dumnezeu despre calitatea Sa de Fiu a fost o binecuvântare specială pentru mine. În noiembrie 1844 a fost pe placul Domnului ca să mă aşeze timp de trei săptămâni pe un pat de boală. În timpul ultimei porţiuni a acestui timp am fost foarte favorizat în sufletul meu. Inima mea mi-a fost înmuiată, şi conştiinţa mea a fost sensibilizată. Citeam Cuvântul fiind atras puternic, aveam un duh înfocat de rugăciune, şi am fost făcut în stare să îmi mărturisesc păcatele cu o reală pocăinţă şi cu un duh zdrobit. Într-o dimineaţă, cam la ora 10, după ce am citit, dacă îmi amintesc bine, ceva din cartea lui Dr. Owen, „Meditations on the Glory of Christ,” (Meditaţii cu privire la slava lui Hristos, n.tr.), care m-a binecuvântat foarte mult în timpul acelei boli, am avut parte de o manifestare îndurătoare a Domnului Isus faţă de sufletul meu. Nu am văzut nimic cu ochiul fizic, dar a fost ca şi când aş fi putut să îl văd pe Domnul binecuvântat prin ochiul credinţei tocmai la capătul patului meu; şi am văzut în viziunea credinţei trei lucruri în El, care m-au umplut de admiraţie şi de adorare: 1. Dumnezeirea Sa veşnică; 2. Umanitatea Sa pură şi sfântă; şi 3. Persoana Sa glorioasă ca Dumnezeu-Om. Ce am simţit în această viziune îi las pe cei care judecă şi care au avut vre-odată o viziune, prin credinţă, a Domnului vieţii şi slavei, şi ei vor şti cel mai bine ce dorinţe sfinte şi ce dragoste blândă a decurs din aceasta, şi cum L-am implorat să vină şi să ia inima mea în stăpânire totală. Ea nu a durat foarte mult, dar a lăsat o influenţă binecuvântată asupra sufletului meu; şi dacă am simţit vre-odată acea spiritualitate a minţii care este viaţă şi pace, aceasta a fost ca rod al acelei viziuni prin credinţă a glorioasei Persoane a lui Hristos, şi ca efect al acelei manifestări. Şi acum a venit ceea ce mă face un credincios atât de ferm în adevărata şi reala calitatea de Fiu a lui Isus; pentru că sau în aceeaşi dimineaţă, sau în următoarea – căci nu îmi pot aminti în mod precis acum care a fost, dar a fost atunci când sufletul meu era sub aceeaşi influenţă cerească – citeam povestirea schimbării la faţă a lui Isus (Matei 17), şi când am ajuns la cuvintele, „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!”, ele au fost imprimate cu o putere atât de mare pe inima mea, şi am avut o asemenea viziune a Sa ca fiind realul şi adevăratul Fiu al lui Dumnezeu aşa cum nu voi uita niciodată. Ultima propoziţie, „de El să ascultaţi,” a fost imprimată în special pe sufletul meu, iar credinţa şi ascultarea au izvorât dintr-un răspuns plăcut faţă de poruncă. Am vrut într-adevăr să „îl ascult pe El” ca şi Fiu al lui Dumnezeu, şi aceasta ca şi când El chiar ar putea să vorbească sufletului meu. De aceea, oare are nevoie cineva care cunoaşte şi iubeşte adevărul, şi care a simţit puterea lui Cuvântului lui Dumnezeu asupra inimii lui, să se întrebe de ce susţin atât de ferm adevărata şi reala calitate de Fiu a Domnului binecuvântat? Şi dacă Dumnezeu mi-a poruncit în acea dimineaţă memorabilă „să ascult de El,” ce autoritate mai bună aş putea dori decât cea proprie mărturiei lui Dumnezeu, „Acesta este Fiul Meu prea iubit”? Căci, „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său.” „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el” (1 Ioan 5:9, 10). Dar dacă el nu are această mărturie interioară, şi datorită lipsei ei, ascultă de raţiunea carnală, nu ar trebui să ne întrebăm dacă el îl face pe Dumnezeu mincinos? Adevărat a spus binecuvântatul Domn în timpul zilelor Sale în trup, „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” (Matei 11:27). De multă vreme s-a stabilit un punct de vedere în sufletul meu, „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.” (Ioan 3:27), şi de aceea, dacă Fiul lui Dumnezeu nu a fost revelat cu putere în inimile lor, cum pot ei să Îl primească astfel? Ferice de cei care pot spune printr-o dulce revelaţie a Lui, sufletului lor, „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:20). Fie ca eu să Îl ascult pe El şi numai pe El, şi fie ca El să îmi vorbească nu numai mie, ci prin mine, inimilor din draga Sa familie; şi aşa cum El m-a făcut în stare până acum să apăr cel mai drag titlu al Său şi cel mai vrednic Nume, fie ca El să zâmbească asupra încercării de a-i da o formă mai durabilă; a Lui împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, Dumnezeul Trinitar al lui Israel, să fie toată slava.

  1. C. PHILPOT. Stamford,

21 decembrie 1860.

http://www.voxdeibaptist.org/Calitatea_Vesnica_de_Fiu_intro.htm

Wycliffe extinde traducerea Bibliei în țările baltice

Misiune / June 26, 2019

În perioada, 20-26 iunie 2019, participăm la Marea Trimitere prin rugăciune. Mesajul Evangheliei este gata să atingă noi granițe, noi popoare și teritorii. Binecuvântează, mijlocește și să mergi până la capătul pământului alături de traducătorii Bibliei!

Extinderea viziunii pentru traducerea Bibliei în țările baltice

Rugați-vă pentru inițiativa de a extinde în comunitățile creștine din țările baltice viziunea și nevoia pentru traducerea Bibliei în lume. Rugați-vă pentru perioada aceasta în care planificăm împreună cu alte organizații Wycliffe din nordul Europei. Rugați-vă să găsim contacte și ocazii potrivite pentru a vizita și a împărtăși această lucrare. Credem că Europa mai are potențial de a contribui semnificativ la lucrarea de traducere a Bibliei, mai are resurse atât umane cât și financiare pentru misiune. Dorim să vedem mișcarea pentru traducerea Bibliei cum ia amploare și în țările care încă nu au fost implicate mult în această lucrare.

Rugăciune pentru echipa de coordonare PIM

Rugați-vă pentru lucrarea Parteneri în Misiune (PIM) și pentru planurile pe care le face pentru anul acesta și anul viitor. S-au făcut schimbări în echipa de coordonare și ne rugăm ca Domnul să dea viziune și înțelepciune pentru o mișcare mai de amploare în vederea misiunii în România. PIM este o colaborare între 20 de organizații de misiune din România care are ca scop mobilizarea și implicarea credincioșilor din România în împlinirea Marii Însărcinări. Wycliffe România este membră în PIM și ajută în echipa de coordonare.

Tabăra de odihnă Wycliffe România

Săptămâna viitoare are loc tabăra membrilor Wycliffe România la Beliș, jud. Cluj. Rugați-vă pentru pregătirile necesare și protecția Domnului în călătoria spre locul taberei și la întoarcere. Rugați-vă pentru o părtășie frumoasă, unitate și călăuzire pentru viitorul lucrării.

Construirea unor relații sănătoase: Insulele Solomon

Mulțumiți-I Domnului pentru hotărârea liderilor organizațiilor Parteneriatul pentru Traducerea Bibliei și Alfabetizare în Insulele Solomon și Grupul consultativ pentru traducere în Insulele Solomon * de a se reuni pentru părtășie și încurajare reciprocă. Ei doresc să-și consolideze relația pentru o cooperare mai strânsă în viziunea lor reciprocă de a sluji poporul din Insulele Solomon în traducerea Bibliei. Rugați-vă pentru ei, deoarece caută un timp potrivit pentru a se reuni în curând. Cereți-I Domnului să le întărească hotărârea de a lucra împreună în unitate.

*Grupul consultativ pentru traducere în Insulele Solomon (SITAG) este un grup consultativ în cadrul SIL Pacific pentru a sprijini proiectele de dezvoltare a limbilor locale în Insulele Solomon.

Acumularea nevoilor pentru verificarea consultantului: Insulele Solomon

Mulțumiți-I Domnului că noul coordonator pentru traducere și instruire se descurcă bine în rolul său în cadrul organizației Parteneriatul pentru Traducerea Bibliei și Alfabetizare în Insulele Solomon. Cereți de la Domnul înțelepciune și claritate pentru ea, în timp ce lucrează cu traducătorii din Insulele Solomon pentru a pregăti verificarea finală de către consultant* a Scripturilor traduse. De-a lungul anilor s-au adunat traduceri ale Scripturilor care necesită verificarea consultanților. Rugați-vă pentru ea în timp ce ea programează și prioritizează nevoia și caută consultanți care pot ajuta la verificare. Rugați-vă pentru putere și energie pentru ea.

*Un consultant parcurge cu atenție traducerea cu echipa, verificând acuratețea, claritatea și naturalețea și căutând omisiuni, idei neadecvate sau posibile concepții greșite.

Nevoia de instruire și personal: Insulele Solomon

Lăudați-L pe Domnul pentru programul de pregătire eficient pe care Agențiile Biblice din Insulă (IBM) îl oferă în Insulele Solomon. Fondatorul și directorul IBM, Alpheaus Zobule și personalul său oferă cursuri de exegeză biblică, abilități pe calculator, abilități de studiu și gramatica limbii engleze. Instruirea este concepută în primul rând pentru traducătorii dinInsulele Solomon, dar mulți alți oameni găsesc aceste cursuri utile și pentru cariera lor. Peste 200 de persoane sunt înscrise la cursurile din acest an. Este nevoie de mai multe cadre didactice care să se alăture școlii. Rugați-vă ca Domnul să acopere această nevoie de personal.

Numirea unui director interimar: Papua Noua Guinee

Tony Kotauga, Directorul Executiv al Asociației pentru traducerea Bibliei din Papua Noua Guinee (PNGBTA), își ia începând cu anul 2020 un an de odihnă. Rugați-vă ca acesta să fie un moment special de odihnă și reînnoire pentru el. Comitetul PNGBTA este în curs de desemnare a unui director interimar în acest timp. Cereți de la Domnul înțelepciune și claritate pentru bord, pe măsură ce trec prin acest proces. Anunțarea oficială a directorului interimar va fi făcută în iulie în cadrul Conferinței Naționale din Portul Moresby, Papua Noua Guinee.

Sursa Wycliffe România

https://www.misiuneagenesis.org/wycliffe-extinde-traducerea-bibliei-in-tarile-baltice/

Creştini arestaţi în timpul unei descinderi a politiei la o biserică din Eritreea

Creştini arestaţi în timpul unei descinderi a politiei la o biserică din Eritreea

Ofițerii de securitate din Eritreea  au percheziționat o adunare de membri ai bisericii Faith Missions Church din Keren, al doilea oraș ca mărime din Eritreea, pe 23 iunie, arestând  mai multe persoane, inclusiv femei gravide, mame, copii și cel puțin o întreagă familie. De asemenea, au confiscat şi mai multe bunuri pe care le-au găsit în timpul percheziţiei.

Razia are loc  la puţin peste o săptămână după ce autoritățile au confiscat 21 de unități sanitare aparținând Bisericii Catolice și au arestat cinci preoți ortodocși, într-o perioadă de 24 de ore în zilele  12-13 iunie . Într-o declarație în urma confiscărilor bisericești, publicată la 21 iunie, Daniela Kravetz, raportor special al ONU pentru situația drepturilor omului din Eritreea, a declarat: „Aceste acțiuni arată că, în ciuda îmbunătățirii climatului regional pentru pace și securitate, situația drepturilor omului din Eritreea rămâne neschimbată.”

Biserica Faith Missions funcţionează în Eritreea de la începutul anilor 1950 și era implicată în lucrarea cu orfelinatele și școlile din întreaga națiune. Este, de asemenea, una dintre cele patru comunități religioase care încă așteaptă să primească înregistrare oficială, în ciuda faptului că a trimis încă din anul 2002 documentația necesară. Înregistrarea poate fi finalizată doar prin semnătura președintelui.

În mai 2002, Eritreea a introdus o politică de înregistrare a organizațiilor religioase care a interzis în mod efectiv toate practicile religioase ce nu erau afiliate cu confesiunile creștine catolice, evanghelice luterane sau ortodoxe, precum și islamismul sunnit, și a început o campanie de arestări care vizează cultele religioase care sunt în afara celor considerate oficiale, campanie care continuă până în prezent și care afectează comunități religioase bine închegate.

Pe  2 iulie, dosarul privind drepturile omului din Eritreea va fi revizuit la Consiliul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite (HRC) în cadrul unui dialog interactiv cu raportorul special al ONU privind situația drepturilor omului în Eritreea, al cărui mandat de un an este în curs de reînnoire. De la stabilirea mandatului, Eritrea nu a reușit să coopereze cu raportorul special sau să abordeze încălcările drepturilor omului identificate în rapoarte succesive.

În raportul său din iunie 2016, Comisia de anchetă a Organizației Națiunilor Unite privind drepturile omului din Eritreea (COIE) spune că s-au  găsit „motive întemeiate” să creadă că crimele împotriva umanității au fost comise de funcționari de stat „într-o manieră răspândită și sistematică” începând din 1991, incluzând şi persecuția împotriva grupurilor religioase.

Directorul executiv al CSW, Mervyn Thomas, a declarat: „CSW este profund îngrijorat de această ultimă evoluție în represiunea asupra oamenilor credincioși din Eritreea care se desfășoară încă din 2002. Solicităm eliberarea imediată și necondiționată a tuturor membrilor Faith Missions şi a  tuturor celorlalte persoane ținuți prizonieri pe motive de conştiinţă din țară. Este esențial ca statele membre ONU să profite de oportunitatea prezentată în cadrul dialogului interactiv din cadrul săptămânii viitoare de la HRC pentru a ridica aceste preocupări. Îndemnăm, de asemenea, statele membre să sprijine și să faciliteze reînnoirea mandatului raportorului special pentru a asigura monitorizarea continuă a situației grave a drepturilor omului din Eritreea.”

Traducere: Lena Poteraș

Sursa: csw.org.uk

Creştini arestaţi în timpul unei descinderi a politiei la o biserică din Eritreea

Documentarul „Mercenarii: Pe urmele organizației ISIS” în exclusivitate la History România

  27-06-2019 16:46:46

download-1

Bucureşti, 24 iunie 2019 – Din 30 iunie, HISTORY® transmite în fiecare duminică, de la ora 22:00, în premieră și exclusivitate, documentarul „Mercenarii: Pe urmele organizației ISIS”. De-a lungul celor șase episoade, telespectatorii vor descoperi experiențele directe prin care trec voluntarii din Occident în misiunea lor de a înfrânge Statul Islamic, dar și motivele care i-au determinat pe acești bărbați să lupte ca voluntari în război. Unii dintre ei sunt veterani militari în căutarea adrenalinei și camaraderiei, asumându-și sentimentul de responsabilitate pentru o regiune pe care au crezut că o eliberează. Unii sunt civili în căutarea propriei identități și aleg o cale de a face lumea un loc mai bun. Alții pleacă de la problemele și nemulțumirile de acasă, găsindu-și scopul și împlinirea printre kurzi. În ciuda motivelor lor diverse de a se implica în luptă, toți acești oameni sunt uniți sub același scop nobil, acela de a-i apăra pe nevinovați și de a pune capăt atrocităților comise de Statul Islamic. Producătorii documentarului i-au însoţit pe soldaţi timp de un an, din toamna lui 2015 până la bătălia de la Mosul, din toamna anului 2016.

Documentarul „Mercenarii: Pe urmele organizației ISIS” în exclusivitate la History România

Documentarul este un mijloc de informare a telespectatorilor asupra situației complicate din Orientul Mijlociu, prezentând în același timp, impactul conflictului sângeros asupra celor care luptă în acest război. Având la bază cunoștințele experților, informațiile din media, dar mai ales, o înregistrare ISIS, descoperită în exclusivitate, producția aduce în atenția publicului aspecte importante ale acestui război din secolul XXI.

Pe lângă urmărirea desfășurării războiului și evenimentelor prin care trec personajele pe câmpul de luptă, documentarul include și secvențe scurte care explică contextul geopolitic în care au loc evenimentele.

În ultimii ani am tirajat multe știri despre ororile comise de Statul Islamic în Orientul Mijlociu împotriva creștinilor. Sperăm ca acest film să ne dezvăluie mai mult realitate crudă prin care trec creștinii din acea zonă și să ne sensibilizeze să nu uităm să ne rugăm pentru ei.

Trailer-ul noului serial este disponibil pe canalul de YouTube HISTORY Romania.

Crestinii si evreii se unesc in a lupta contra antisemitismului si a persecutiei crestinilor in lume

27.06.2019  |    Stiri Israel si Orientul Mijlociu  |   22  |     2 min

Acte ale antisemitismului si ale persecutiei crestine sunt in crestere in toata lumea. Acum, o noua organizatie planuieste sa propuna Bisericii sa confrunte aceste acte ale urii. De la impuscaturile de la sinagoga din SUA, pana la crestinii inchisi in Iran sau China, evreii si crestinii sunt sub asediu in lumea de azi.

„Mare parte a organizatiilor care lupta cu antisemitismul sunt evreiesti, apoi sunt grupuri de crestini care lupta cu persecutia crestinilor si dintotdeauna am crezut ca exista o legatura intre cele doua, ca e ceva ce evreii si crestinii au in comun si care ne face sa fim tinte ale urii”, spunea Susana Kokkonen. In speranta ca va putea aduce impreuna aceste doua forte, Susana Kokkonen a lansat organizatia Hope for Persecuted Peoples.

„De 10 ani conducea organizatia Christian Friends of Yad Vashem, fiind vorba de memorialul Holocaustului din Israel. Acum are oportunitatea de a pleca de la Yad Vashem pentru a duce mesajul de acolo in toata lumea.”

„Aceasta initiativa are ca scop lupta cu antisemitismul prin educatie, dar si sa le solicite bisericilor sa ii ia in seama pe crestinii persecutati. Ce ar trebui sa facem in aceasta vreme?”, spunea Kokkonen. Ea crede ca Biserica din Occident a devenit prea confortabila.

„Am ajuns ca Frumoasa din Padurea Adormita, in timp ce in Africa, Asia, Orientul Mijlociu si acum in special in Asia, crestinii sunt foarte persecutati, iar noi am ignorat, mai mult sau mai putin, suferinta acestor oameni. Parca am fi o biserica dezbinata in acest sens. Organizatiile evreiesti le reamintesc bisericilor despre persecutia crestinilor din lume, iar agentiile si lucrarile crestine sunt mult prea tacute. Mi se pare nedrept.”

Kokkonen intrevede o solutie care impleteste ruga si actiunea. „Rugaciunea e pe primul loc, dar apoi, toate aceste guverne care permit persecutia cu siguranta vor sa ne insele si ar fi bine sa putem influenta parlamentele, politicienii si natiunile noastre in a lua pozitie in favoarea acestor oameni persecutati.”

Lansarea a adus impreuna lideri crestini si evrei.

„E o noua zi. Am vazut ce s-a facut in ultimii 10-15 ani si cred ca e frumos sa vedem evrei si crestini venind impreuna pentru o cauza nobila. Cred ca noi, evreii si crestinii, avem o misiune comuna si aceasta dorim sa fie obiectul lansarii de azi.”

Kokkonen cheama Biserica in a se pregati si a se ruga pentru persecutia care e in crestere in Vest.

Stire difuzata in emisiunea Jerusalem Dateline 282 – iunie 2019. Ultimele stiri crestine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/10783-crestinii-si-evreii-se-unesc-in-a-lupta-contra-antisemitismului-si-a-persecutiei-crestinilor-in-lume

ISRAEL: Nivelul Marii Galileii e in crestere, unii spun ca ar fi un miracol

27.06.2019  |    Stiri Israel si Orientul Mijlociu  |   56  |     2 min

Stire difuzata in emisiunea Jerusalem Dateline 282 – iunie 2019. Ultimele stiri crestine: https://alfaomega.tv/stiri

 

Creştini arestaţi în timpul unei descinderi a politiei la o biserică din Eritreea — Stiri Crestine.ro

Ofițerii de securitate din Eritreea au percheziționat o adunare de membri ai bisericii Faith Missions Church din Keren, al doilea oraș ca mărime din Eritreea, pe 23 iunie, arestând mai multe persoane, inclusiv femei gravide, mame, copii și cel puțin o întreagă familie. De asemenea, au confiscat şi mai multe bunuri pe care le-au găsit… via […]

PARADISUL AMÂNAT, ŞI IARĂŞI, AMÂNAT…

download-1

PARADISUL AMÂNAT, ŞI IARĂŞI, AMÂNAT…

 DE CE AU MARTORII LUI IEHOVA UN RIDICAT COEFICIENT DE PROBLEME PSIHICE

REZUMAT

O trecere în revistă a literaturii ştiinţifice dezvăluie că rata de boli psihice a celor ce fac parte din cultul Martorilor lui Iehova, se situează cu mult deasupra mediei. Informaţiile statistice variază deoarece grupurile examinate au fost alese în perioade de timp diferite. Mai mulţi factori cauzatori explică tulburările psihice (mintale) tipice Martorilor lui Iehova. Realitatea demonstrează nu doar că persoanele cu probleme emoţionale au tendinţa de a se alătura grupării, dar şi că învăţăturile Turnului de Veghere şi subcultura produsă de acesta tind să afecteze şi să agraveze starea psihică a celor implicaţi în organizaţie.

Turnul de Veghere al Martorilor lui Iehova a cultivat, cu grijă o imagine publică a unui popor devotat, temător de Dumnezeu, determinat să scoată la lumină adevărul lui Dumnezeu din Scripturi şi să-şi trăiască vieţile într-o conformitate perfectă cu acesta. Însă în spatele acestei viziuni optimiste se găseşte un coşmar care a rezultat într-o explozie de boli mintale şi probleme sociale, cu mult mai mare decât cele ce se pot găsi în practic toate celelalte religii americane (Martorii lui Iehova, sunt prin excelenţă, o religie “americană” – n.tr.). Peste 10 milioane de oameni sunt în prezent, fie implicaţi activ ca şi Martori membrii, fie studiază să devină Martori ai lui Iehova. Coşmarul pe care ajung să-l cunoască aceste milioane de oameni putea însă fi evitat dacă ar fi fost conştienţi de amăgirea spirituală şi mlaştina doctrinară a Turnului de Veghere. Motivele acestei tragedii tipice Turnului de Veghere sunt complexe şi pot fi explorate doar pe scurt în articolul de faţă.

CERCETĂRILE ŞTIINŢIFICE

                       Începând îndeosebi cu anul 1975, când nu s-a împlinit profeţia venirii Regatului lui Dumnezeu pe Pământ, prezisă de Turnul de Veghere, numeroasele probleme din congregaţiile Martorilor lui Iehova au trecut în atenţia oamenilor de ştiinţă şi a jurnaliştilor de pretutindeni.

            Mai multe studii academice au explorat problema bolilor mintale (psihice) răspândite printre Martori. Voi revizui câteva dintre acestea, în funcţie de an, începând cu cele mai vechi.

STUDIUL LUI RYLANDER

            În anul 1946, Gosta Rylander a investigat un grup de persoane din închisorile din Suedia, ce au refuzat serviciul militar. Dintre cele 135 de cazuri alese la întâmplare, 126 erau Martori ai lui Iehova. Dintre aceştia 126, Rylander a diagnosticat 51 dintre ei ca fiind neurotici, 42 psihotici, 32 înapoiaţi mintal şi 5, deranjaţi mintal (“brain-damaged”) (alte câteva cazuri se includeau în alte două sau mai multe categorii). Diagnosticarea s-a făcut cu stricteţe pe baza comportamentului care era evident patologic, după manifestări paranoice iraţionale sau deprimări nervoase grave şi de lungă durată.

            Rylander a mai dedus din fişele medicale şi din interviurile pacienţilor săi că aceste stări patologice au fost de regulă evidente înainte de convertire (la gruparea Martorilor – n.tr.) şi că influenţa Turnului de Veghere a fost şi mai dăunătoare sănătăţii mintale a acestora, ducând la agravarea uneori severă acestor stări.

            Aproximativ 4 procente din populaţia suedeză activă a fost declarată “nepotrivită” psihologic pentru serviciul militar iar cifra corespunzătoare Martorilor lui Iehova a fost de 21 de procente, sau de cinci ori mai mare. Acest procentaj este apropiat de rata definită mai târziu de către John Spencer, al cărui diagnostic de “psihotici” (deci, suferind de psihoze – n.tr.) sau “neurotici”, s-a determinat pe baza fişelor de internare în spitalele de boli nervoase. Doar câteva dintre cazurile studiului lui Rylander îi reprezentau pe nişte Martori marginali, iar cele mai multe îi reprezentau pe cei activ angajaţi în răspândirea învăţăturilor sectei.

            De asemenea, studiul lui Rylander a mai concluzionat că unii Martori individuali au tendinţa de a fi împovăraţi de o varietate de probleme serioase şi că de multe ori aceştia s-au alăturat sectei din dorinţa de a şi le rezolva. Deşi rezultatele acestui studiu nu sunt complet aplicabile la situaţia zilelor noastre, totuşi multe din concluziile studiului sunt încă relevante. O mare diferenţă constă în faptul că Martorii se găsesc mai mult acum în clasa socială de mijloc şi că sunt mai puţin respinşi pe plan social. Dar mulţi Martori, îndeosebi dintre aceia care se află în ţările în curs de dezvoltare, se confruntă încă cu multe din problemele raportate de Rylander.

PRIMUL STUDIU AMERICAN

            În anul 1949, s-a efectuat primul studiu al sănătăţii mintale a Martorilor americani, în care M.J.Pescor a stabilit diagnosticul de “psihotici” pentru mai mult de 7 procente din segmentul de 177 de tineri Martori întemniţaţi datorită ascultării de prohibiţia emisă de Turnul de Veghere împotriva venirii la arme. Sondajul s-a efectuat intervievând pe toţi cei ce au refuzat serviciul militar internaţi în Centrul Medical al Închisorii Federale din Springfield, Missouri. Nivelul psihozei Martorilor aparţinând acestui grup a fost de aproape 17 ori mai mare decât al populaţiei civile. Un uimitor procent de 7% au fost diagnosticaţi “psihotici” (psihopaţi), 4% sufereau de alte tulburări mintale şi un sfert dintre aceştia au fost declaraţi neintegrabili social. Din sondajul lui Pescor, a reieşit că 16% beneficiau de internări în spitale şi posedau fişe, iar 44% dintre aceştia au fost diagnosticaţi psihotici (având diverse psihoze).

MONTAGUE ŞI ALŢI CERCETĂTORI

            Terapistul certificat, Havor Montague, s-a ocupat de monitorizarea internărilor în spitale psihiatrice de stat şi private şi în clinicile de sănătate mintale ale statului Ohio, din 1972 până în 1976. Din acest studiu, a 102 cazuri, el a estimat că, “rata tulburărilor mintale a Martorilor lui Iehova este de aproximativ 10 sau 16 ori mai ridicată decât rata populaţiei nemembră la grupul Martorilor lui Iehova…în jur de 10% dintre “pionierii” Regatului (membri deplini) ce aparţin unei congregaţii obişnuite au nevoie serioasă de asistenţă profesională…(în ciuda faptului) că ei pot ascunde acest fapt destul de bine, mai ales faţă de outsideri”

            În urma interviurilor intensive ale pacienţilor Martori, cât şi ale altora, Montague a concluzionat că persoane ce aveau probleme emoţionale au fost atrase la gruparea Martorilor, însă implicarea acestora în grupare le-a cauzat şi mai multe din problemele emoţionale de care sufereau. Lucrul acesta este evident şi din faptul că mulţi dintre cei suferinzi au fost mult mai fericiţi după ce au părăsit secta.

            Un alt studiu s-a făcut în anul 1985, de către Robert Potter, ca teză de doctorat privitoare la religie şi sănătate psihică. El a concluzionat că, există “o puternică corelare pozitivă între apartenenţa la grupul Martorilor şi schizofrenia clinică”. În acelaşi an, Ursula Sack a evaluat efectul religiei asupra sănătăţii psihice a unor pacienţi pe care i-a selectat pentru disertaţia ei de doctorat. Pacienţii ei i-au furnizat un enorm volum de informaţie asupra proceselor patologice ale Turnului de Veghere, informaţii ce au suplinit rezultatele obţinute prin studiile precedente.

            Ca adăugire, în anul 1985, un studiu german efectuat de Elmer Koppl a ajuns la concluzii similare, la fel ca şi studiul psihologului norvegian, Kjell Totland. Folosind înregistrările tribunalului districtului Oakland, Michigan, din anii 1965 până în 1973, autorul acestui material a descoperit nu doar că rata tulburărilor psihice este mai ridicată decât media, dar şi rata sinuciderilor şi a crimelor, îndeosebi a agresiunilor săvârşite împotriva persoanelor fizice, este ridicată.

DE CE SUNT TULBURĂRILE PSIHICE ATÂT DE FRECVENTE?

Există multe motive care explică problemele mintale ale Martorilor lui Iehova, însă cercetările au dus la descoperirea următoarelor, considerate foarte importante.

SCHIMBĂRILE DOCTRINARE

          Turnul de Veghere se află într-o permanentă stare de fluctuaţie doctrinară, adeseori efectuând întoarceri de 180%, uneori de trei sau patru ori asupra unui singur subiect. În nici un domeniu aceste schimbări nu au fost atât de tragice ca şi în cazul învăţăturilor Turnului de Veghere privitoare la chestiunile medicale. În anii ’30 şi ’40 Turnul de Veghere a învăţat că vaccinurile nu sunt doar ineficiente ci şi constituie o “încălcare directă” a legii lui Dumnezeu. După aceea, în anii ’50, vaccinurile au fost lăsate pe seama conştiinţei personale a fiecărui Martor. În prezent, însă, Turnul de Veghere publică articole în care laudă virtuţile vaccinărilor ce duc la salvarea multor vieţi!

            O altă chestiune de ordin medical asupra căreia Turnul de Veghere al Martorilor s-a exprimat este transplantul de organe. În anii ’60, acesta a fost conştient declarat acceptabil, dar în anul 1967 transplantul de organe a fost interzis. Chiar şi transplanturile de cornee sau de rinichi au fost pronunţate eronate, fiind considerate canibalism. După aceea, în 1980, transplanturile de organe au fost declarate o chestiune de conştiinţă, cu excepţia transplanturilor de măduvă osoasă (fiindcă măduva este producătoare de sânge). Cu toate acestea, în 1984, au fost aprobate chiar şi transplanturile de măduvă osoasă.

            În anul 1909 Turnul de Veghere a afirmat cu claritate că interdicţia evreiască împotriva mâncării sângelui nu este considerată o lege valabilă şi pentru creştini, dar în anul 1961 organizaţia a declarat că a primi sânge prin transfuzie este un temei pe care Martorul poate fi dezasociat (excomunicat din adunare – n.tr).

            Însă în prezent Turnul de Veghere învaţă că, “chiar dacă un judecător autorizează transfuzia…(martorul trebuie) să depună eforturi serioase pentru a evita o violare a legii lui Dumnezeu asupra sângelui, iar dacă autorităţile îl consideră un călcător de lege sau îl aduc în faţa instanţei, creştinul poate privi aceasta ca o persecuţie din pricina neprihănirii”.

            Învăţătura actuală a Turnului de Veghere este limpede: Martorii trebuie mai degrabă să moară decât să se supună unei transfuzii, şi dacă este nevoie, să-şi lase proprii copii să moară. Totuşi, chiar şi în ce priveşte aceste subiect, Societatea Turnului de Veghere s-a schimbat. La un moment dat, utilizarea oricăror produse de sânge, în orice scop, era condamnată. Acum, însă, Martorii pot primi albumină, globulină, factorul VIII şi IX, sau chiar sânge de circulaţie. În plus, interdicţia împotriva fracţiunilor sângelui necesare hemofililor, a fost anulată în anul 1978. Serurile sanguine sunt acum aprobate, deoarece, se explică, cele necesare hepatitelor virale, tetanusului, difteriei, şi altor boli, conţin doar “o cantitate infimă” de sânge. Şi deşi Turnul de Veghere susţine că Martorii trebuie să fie credincioşi “în lucrurile mici”, mulţi privesc aceste excepţii ca fiind dovezi de ipocrizie.

            Carlson Walker, redactorul pe probleme religioase, al publicaţiei Argus Leader, din Sioux Falls, povesteşte cum “cu 25 de ani în urmă, Gary Busselman, şi-a privit soţia, Delores, murind de leucemie. Ca şi Martori ai lui Iehova, cuplul nu a crezut în transfuziile de sânge sau în transplanturile de măduvă osoasă…Astăzi, însă, Busselman crede că refuzul acelor proceduri medicale a fost greşit şi vrea să-i ajute pe cei ce au cunoscut tragedii similare”. El a mai adăugat că, “ea a murit în 1971, iar din 1980, ei (Martorii – n.tr.) şi-au schimbat regulile şi de atunci membrii pot avea transplanturi”.

            Vinovăţia şi furia sunt consecinţele frecvente ale morţii unui copil sau membru al familiei doar fiindcă s-a urmat o doctrină care ulterior a fost recunoscută de biserică ca fiind eronată.

TEOCRAŢIA TURNULUI DE VEGHERE

            O altă cauză majoră a dezamăgirii şi deziluzionării Martorilor lui Iehova se găseşte în afirmarea de către Turnul de Veghere a teocraţiei, aceştia fiind învăţaţi că organizaţia lor este condusă direct de către Dumnezeu – o teocraţie. Doar cei dinăuntrul organizaţiei Turnului de Veghere sunt singurii slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu, iar toţi cei dinafara ei sunt oamenii răi ce în curând vor fi distruşi la Armaghedon.

            Totuşi mulţi sunt conştienţi de numeroasele cazuri în care Martorii au săvârşit fapte îngrozitoare. Un exemplu recent este acela a doi foşti devotaţi tineri, Martori ai lui Iehova, fraţii Freeman care, “se înţelegeau bine cu părinţii lor…şi (erau băieţi buni)”, dar care şi-au ucis mama lor, Brenda, de 48 de ani, pe tatăl lor, Dennis, de 54 de ani, şi pe fratele lor, Eric, de 11 ani. Amândoi băieţii, Brian de 17 ani şi David, de 16 ani, şi-au recunoscut vina primind o pedeapsă micşorată de închisoare pe viaţă. Această crimă oribilă s-a aflat în atenţia presei internaţionale şi fără îndoială că le-a reamintit multor Martori de celelalte crime infame, săvârşite de membri ai sectei.

EŞECUL PROFETIC

            Mulţi Martori suferă de o teamă profundă, alimentată de o îndelungată istorie a schimbărilor doctrinare şi eşecurilor profetice, demonstrând că Turnul de Veghere este o organizaţie religioasă falsă. Din moment ce această idee are implicaţii cutremurătoare pentru urmaşii respectivei organizaţii, aceştia refuză să-şi exploreze temerile, preferând să le raţionalizeze sau să le înăbuşe, refuzând recunoaşterea şi tratarea lor.

            Cea mai recentă schimbare drastică s-a făcut cu privire la mai vechea învăţătură a Turnului de Veghere a timpului rămas până la Armaghedon ce a început din anul 1914, Primul Război Mondial constituind principalul semn al revenirii foarte apropiate a lui Hristos pe pământ pentru a-şi întemeia mileniul de împărăţie pământească. De asemenea, organizaţia a mai învăţat că generaţia care a văzut (se afla în viaţă în) anul 1914 va apuca Armaghedonul şi Lumea Nouă. Dar într-un comunicat din noiembrie 1995, reluat de Kenneth Woodward de la Newsweek, se anunţa că, “toate aşteptările mileniului s-au năruit…liderii sectei recunoscând în tăcere că Isus a avut dreptate din capul locului, spunând că, nimeni nu ştie ziua sau ceasul acela”. De aceea, Turnul de Veghere a greşit aproape în fiecare profeţie singulară pe care a lansat-o vreodată, iar această descoperire este deosebit de traumatică pentru persoana care mizează pe ceea ce a sacrificat pentru a deveni Martor al lui Iehova.

            La un moment dat, Turnul de Veghere descuraja căsătoriile şi întemeierea familiilor, declarând că, Armaghedonul este prea aproape pentru a risca să ai copii. În anul 1941, Turnul de Veghere a publicat o carte numită “Copiii” (“Children”), arătându-le oamenilor cum pot “să-i fie plăcuţi lui Dumnezeu” dobândind “cunoştinţele potrivite”. Scopul principal al cărţii era de a-l convinge pe cititor ca doar Turnul de Veghere este organizaţia lui Dumnezeu şi doar ascultând-o, se poate căpăta viaţa veşnică.

            Legată de acest mesaj este povestea lui John şi Eunice, care au decis să nu se căsătorească şi în schimb să slujească integral Turnului de Veghere. Au decis să aibe copii într-o zi, dar asta doar după Armaghedon. “Armaghedonul este fără îndoială aproape”, a spus atunci, John. “Putem, liniştiţi, să ne amânăm căsătoria până ce pacea veşnică se va aşeza pe Pământ. Acum, însă nu putem să mai adăugăm nimic poverilor noastre, ci să fim liberi şi pregătiţi de a-i sluji Domnului…Eunice, decizia mea este luată”.

            Eunice şi John sunt acum în jurul vârstei de 70 de ani, aşteptând încă Armaghedonul, care a fost profeţit în 1941 că va avea loc foarte curând. Martorii care dau peste aceste publicaţii mai vechi pot deveni foarte tulburaţi şi surprinşi aflând că Turnul de Veghere şi-a înşelat şi trădat urmaşii săi mai vârstnici, iar aceia care au trăit pe vremea când s-au afirmat aceste lucruri, devin adesea foarte înverşunaţi fiindcă s-au sacrificat pentru o speranţă ce s-a dovedit a fi falsă.

            Cei ce nu aparţin Turnului de Veghere, adesea nu înţeleg semnificaţia critică pe care o are în vieţile Martorilor profeţia neîmplinită şi învăţătura eronată. Publicaţiile Turnului de Veghere nu sunt promovate ca nişte simple cărţi scrise de oameni în încercarea de a explica Scriptura, ci sunt considerate de acesta, cvasi-inspirate (deci posedând o oarecare măsură de inspiraţie divină; uneori o măsură deplină – n.tr.). Martorii sunt învăţaţi că nimeni, cu excepţia liderilor supremi, nu poate să discearnă voia lui Dumnezeu, nici chiar în urma unui studiu biblic serios. Omul de rând poate fi mântuit doar dacă devine membru al organizaţiei lui Dumnezeu, Turnul de Veghere, care, susţin ei, este “arca mântuirii”. La fel cum la potop, au fost nimiciţi toţi cei ce nu se găseau în arca lui Noe, la fel Armaghedonul îi va distruge pe cei ce nu se găsesc în arca Turnului de Veghere!

            Secretul mântuirii nu se găseşte în a fi mântuit, într-un sens creştin, şi nici măcar în a fi un om bun, ci în a aparţine organizaţiei Turnului de Veghere – deşi se învaţă că nici măcar acest fapt nu garantează mântuirea. Martorii cred cu fermitate, sau cel puţin trebuie să dea glas credinţei lor ferme, că Turnul de Veghere este singura organizaţie a lui Dumnezeu şi că este călăuzită de Acesta. Din această cauză, numeroasele învăţături schimbate (şi există sute de astfel de exemple), nu pot fi ignorate deloc. Profeţia neîmplinită, deci falsă, îi spune fără echivoc Martorului lui Iehova că şi-a devotat viaţa unei organizaţii religioase false. A înfrunta această realitate se poate dovedi extrem de traumatic, şi vor fi nevoie de ani de zile pentru ca acesta să se ajusteze situaţiei, faptul acesta rezultând în simptome atât psihologice cât şi somatice. Cei ce s-au aflat în organizaţie doar pentru scurt timp, de regulă nu-şi dau seama de trecutul Turnului de Veghere, dar în timp îndoieli supărătoare vor apărea şi se vor amplifica, precipitând o criză de conştiinţă care-i forţează pe mulţi să-l părăsească în cele din urmă. (Este utilă aici recomandarea unei cărţi numite chiar aşa, “Criza de conştiinţă”, scrisă de nimeni altul decât de nepotul penultimului preşedinte – Frederick Franz – al Turnului de Veghere, Raymond Franz, în care acesta detailează motivele pentru care el a părăsit Turnul de Veghere şi dezvăluie multe din trucurile interpretaţionale şi mijloacele propagandistice ale organizaţiei. Raymond Franz a fost membru al “Corpului de Guvernare” al Turnului de Veghere, cel mai înalt for de conducere al organizaţiei Martorilor, iar mărturiile sale privitoare la metodele angajate sunt deosebit de revelatoare vizavi de călăuzirea “divină” a acestui gigant cultic – n.tr.).

Cu toate acestea, părăsirea organizaţiei nu este deloc o chestiune simplă. Când se fac Martori, oamenii sunt îndoctrinaţi lent cu un sistem de crezuri care să-i oblige să-şi abandoneze prietenii, uneori chiar şi familiile, şi să adopte o nouă familie – cea a Turnului de Veghere. După ce au fost Martori un număr de ani, aproape toţi ajung să aibe prieteni doar pe alţi Martori. Pentru mulţi, îndeosebi pentru aceia care s-au născut în Turnul de Veghere, întreaga lor familie cât şi numeroasele rude, sunt cu toţii Martori ai lui Iehova. Părăsirea organizaţiei înseamnă adesea dezasocierea (care este termenul specific folosit de ei pentru a descrie excomunicarea – n.tr.), ce rezultă în retezarea dramatică a oricărei relaţii cu practic toţi prietenii, şi membrii familiei. În consecinţă mulţi găsesc părăsirea extrem de traumatică, chiar şi după ce s-au convins pe deplin că Turnul de Veghere este eronat. Din această cauză mulţi aleg să rămână, târându-se cu silă la adunările Turnului de Veghere, ascultând şi afirmând lucruri pe care ei înşişi nu le mai cred. În cele din urmă, conflictul interior poate deveni atât de pronunţat, încât să trebuiască să plece, abandonând familia, prietenii şi toată viaţa de mai înainte.

INTERDICŢIILE TURNULUI DE VEGHERE

            Interdicţiile Turnului de Veghere s-au extins practic aproape asupra fiecărui domeniu al vieţii şi conţin detalii care duc în extreme. Aceste interdicţii condamnă toate sărbătorile şi celebrările cu excepţia celei intitulate “comemorarea”, iar timp de mai multe generaţii au descurajat educaţia superioară şi succesul în cariera profesională (deşi în ultima vreme această regulă s-a mai destins puţin). A lipsi de la una dintre cele cinci întruniri obligatorii din timpul săptămânii (activităţile Turnului de Veghere pot consuma între 20 şi 30 de ore pe săptămână, dacă Martorul este conştiincios), petrecerea timpului cu cei ne-Martori în alte scopuri decât prozelitismul, este de asemenea condamnată. Ca şi rezultat este foarte greu pentru un copil ce a crescut ca şi Martor să se dezvolte într-un adult normal, integrabil social şi eficient. Ei sunt învăţaţi că cei din lume sunt răi, şi chiar dacă oamenii lumeşti pot părea să fie buni, aceasta este de fapt tactica Satanei de a-i depărta de organizaţia lui Dumnezeu.

            Fiindu-le interzis să se amestece în relaţii sociale normale şi în majoritatea activităţilor şcolare, Martorii au o copilărie singuratică. Deşi devierile printre aceştia sunt comune, acestea încă produc vinovăţie şi ambivalenţă. Pe lângă acestea poziţia lor faţă de multe subiecte, în special refuzul lor de a saluta drapelul naţional sau de a ţine sărbătorile, le atrage adesea o batjocură din partea colegilor, care de regulă le îngreuiază progresul social normal. Turnul de Veghere îi învaţă pe Martori să “nu aibă nimic de a face” cu criticii şi să “nu fie curioşi faţă de ce aceştia au de spus”. Totuşi în repetate rânduri ei se pun în poziţii antagoniste atunci când merg din uşă-n uşă, din această experienţă rezultând adesea paranoia de care suferă. De fapt, schizofrenia paranoică este foarte răspândită printre aceştia.

CÂTEVA PRINCIPII DE VIAŢĂ

            Un motiv major pentru care atât de mulţi Martori suferă de tulburări psihice este emiterea de către Turnul de Veghere a unor principii eficiente care să-i ajute în viaţă pe membrii lui. Scopul principal al acestora este de a sluji Turnului de Veghere. Ca prin urmare, Martorii se simt obligaţi să participe la cinci întruniri pe săptămână şi să se angajeze într-o campanie nerăsplătită de prozelitism din uşă-n uşă. Multe uşi li se trântesc în nas, de obicei, şi deşi multe gazde sunt politicoase, dar nu interesate, unele sunt chiar foarte dure. Unui Martor i se poate întâmpla să irosească ani de slujire fără să găsească măcar o persoană care să aibe un interes autentic în doctrina Turnului de Veghere!

            Descurajaţi de la multe din metodele normale de realizare în viaţă, Martorii îşi devotează cu servilitate timpul şi toată energia în slujirea unei organizaţii căreia nu-i pasă de ei ca şi indivizi. Fiindu-le oferite puţine sfaturi realiste şi practice în înfruntarea problemelor vieţii, descurajaţi de la ocuparea unui loc de muncă bine plătit şi satisfăcător, mulţi cred că sunt prinşi într-o situaţie din care orice ieşire este practică neplăcută. De aceea, mulţi se sacrifică sperând că Armaghedonul le va veni curând în ajutor, salvându-i din neplăcuta lor situaţie. Între timp, deznădejdea şi deprimarea lor nuanţează aproape tot ceea ce fac, în ciuda intenţiei lor sincere de părea “fericiţi în slujirea lui Iehova”.

            Atracţiile care iniţial îi aduc pe oameni la Turnul de Veghere nu supravieţuiesc prea mult după botez. Prietenii lor Martori, care odată le ofereau atât de mult sprijin şi se arătau toleranţi cu lipsa lor de conformitate doctrinară, insistă acum să înveţe şi să creadă cu stricteţe doar doctrina Turnului de Veghere. A celebra sărbătorile de naştere, nu mai depinde deloc “de individ”; în prezent constituie una dintre ofensele ce duce la excomunicare.

            Aceşti Martori sunt consideraţi acum maturi şi trebuie să urmeze cu rigiditate fiecare capriciu al Turnului de Veghere. Odată ce sunt atraşi, sunt supuşi presiuni de a face lucruri la care s-au opus înainte, uneori cu tărie. Speranţa unei “Lumi Noi” iminente, se amână tot mai mult în viitor încât apare îndoiala dacă această mult promisă himeră se va împlini vreodată.

            Descurajarea este o temă întâlnită, atât în literatura Turnului de Veghere cât şi în discuţiile purtate cu Martori ai lui Iehova. Ei sunt astfel îndemnaţi să-şi păstreze moralul şi să se concentreze în slujirea Turnului de Veghere, pornind de la presupunerea că devotând cu servitudine cam 30 de ore, sau mai mult, pe săptămână, în predicarea mesajului “Regatului lui Iehova”, li se va rezolva de la sine fiecare problemă. Dar când acest lucru nu se întâmplă, se instaurează sentimentul de vinovăţie, făcându-l pe Martor să creadă că este rău şi că nu va supravieţui Armaghedonului. Deprimarea şi deznădejdea au condus la un număr disproporţionat de sinucideri şi omucideri printre Martori.

CALEA DE IEŞIRE

            Unii îşi găsesc scăparea dintr-o astfel de situaţie. Însă, mulţi devin agnostici sau ateişti, urându-l pe Dumnezeu şi refuzând orice tentativă de a-l înţelege sau de a-l cunoaşte. Cu toate acestea mai sunt şi unii binecuvântaţi să aibe parte de o revenire/recuperare completă. În urma unor studii biblice foarte intensive, aceştia reuşesc să înţeleagă că Turnul de Veghere se bazează pe o înţelegere falsă a Bibliei. Aceste persoane mai înţeleg că credinţa cuiva nu se poate baza pe nisipurile mişcătoare ale unei organizaţii omeneşti dezinformată în privinţa Scripturii, Creştinismului istoric şi cercetărilor biblice moderne. Aceşti oameni se bizuie pe experienţa pe care au trăit-o în Turnul de Veghere, crezând că aceasta îi poate ajuta şi pe alţii să scape din capcana lui. Mulţi dintre ei se implică în variatele instituţii anti-cultice, folosindu-şi cunoştinţele lor din perioada când erau membrii ai Turnului de Veghere pentru a-i ajuta şi pe alţii să-şi găsească mântuirea în El, care singurul, este, calea, adevărul şi viaţa.

Dr.Jerry Bergman, este profesor universitar la Northwest State Collge din localitatea Archbold, statul Ohio. A publicat peste 400 de articole în jurnale profesionale şi laice, în opt limbi. Materialul de faţă a fost preluat din, CHRISTIAN RESEARCH JOURNAL, nr.1, vol.19, din vara lui 1996, publicaţie a lui CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE, P.O.Box 7000, Rancho Santa Margarita, California 92688-7000, USA.

Traducerea şi adaptarea articolului este realizată de, Teodor Macavei. Motivul alegerii acestui articol din cantitatea impresionantă de informaţii existente şi disponibile, îndeosebi în lumea occidentală, despre organizaţia Turnului de Veghere al Martorilor lui Iehova, este experienţa frustrantă a subsemnatului, şi cred că a oricui a încercat să abordeze Martorii pe teme biblice, în încercarea înfiripării unui dialog normal în care să se facă un schimb echitabil de argumente biblice. Aceştia par să fie stăpâniţi de o psihoză ce-i privează de o judecată liberă individuală, inhibându-i automat faţă de orice tentative de contestare a autorităţii organizaţiei lor, a publicaţiilor pe care le răspândeşte şi a doctrinelor pe care aceştia le susţin activ. Comportamentul acesta necesită luarea în considerare a unor presupuneri psihologice: mintea încuiată, instalarea psihozei, etc. Cred că articolul indică un număr de îngrijorări pe care lumea creştină ar trebui să le împărtăşească cu privire la membrii adunărilor Martorilor lui Iehova. Aceştia suferă de o orbire spirituală ce are implicaţii asupra psihicului şi care duce la multe din problemele evidenţiate. Intenţia mea în editarea acestui articol nu este de a-i condamna, sau judeca. Martorii s-au condamnat deja singuri, acceptând o doctrină ce nu este creştină şi nu este insuflată de spiritul lui Hristos! Intenţia mea este ca cei ce sunt creştini şi cred în puterea Evangheliei de a le elibera minţile, să se angajeze în predicarea acesteia Martorilor lui Iehova! Dedic traducerea materialului de faţă, uneia dintre cunoştinţele mele cele mai vechi, Martor al lui Iehova din Petroşani, care după propria-i mărturisire, a suferit tulburări psihice ce au dus chiar la tratament şi internare. Fie ca Adevărul să-l elibereze şi să-l vindece!

Citarea sau republicarea, sub orice formă, a acestui material, nu este permisă fără contactarea noastră la adresa de mai jos!

CAPELA CREŞTINĂ PETROŞANI

TEODOR MACAVEI

STR. AUREL VLAICU 28

PETROŞANI, 2675, HD

ROMÂNIA

http://www.rcrwebsite.com/jwparadi.htm

Religia falsa a Coreei de Nord

download-1

Un razboi intre Coreea de Nord si America ar putea duce la un conflict armat. Conform reportajului lui Paul Strand unii credinciosi sunt de parere ca adevarata cale pentru a infrange Coreea de Nord e invingerea religiei false cu adevarul Evangheliei.

Coreea de Nord este considerata un pericol mortal pentru crestini si alti credinciosi, fiindca nu are un Dumnezeu. Insa, situatia este diferita. Kim Jong-un este venerat ca un dumnezeu si s-a creat o religie prin care se idolatrizeaza dinastia Kim. Suzanne Scholte si Tom Belke au vorbit recent in Capitoliu despre religia Juche care a fost introdusa de bunicul lui Kim Jong-un.

Suzanne Scholte: El se considera un dumnezeu. Kim Jong-un este considerat un fel de Isus si Juche reprezinta pentru ei Duhul Sfant.

Din acest motiv, Sholte considera ca Coreea de Nord sufera atat de mult.

Suzanne Scholte: Modul in care a fost conceput regimul este o perversiune a mesajului crestin al Evangheliei.

Belke a scris o carte intitulata „Juche: A Christian Study of North Koreas State Religion”.

Tom Belke: Americanii si alte natiuni din afara Coreei de Nord nu vor intelege mentalitatea nord-coreenilor daca nu inteleg religia „Juche” si modul in care au fost manipulati.

Suzanne Scholte: Ei au fost manipulati sa il idolatrizeze cat traiesc. Ei au si o rugaciune pe care o spun dupa o mancare: „Iti multumesc, tata Kim Ir-sen”. Au un fel de Crez apostolic care a fost modificat pentru a slavi dictatura Kim.

Coreea de Nord considera ca America e periculoasa si o ameninta cu un atac nuclear, insa Belke sustine ca regimul se teme mai mult de influenta puternica a Evangheliei, decat de superputerea americana.

Tom Belke: Biblia si Evanghelia crestina sunt cartile cele mai zguduitoare pentru regimul nord-coreean.

Sholte spune ca initiatorul religiei Juche, care mai tarziu a dezertat, i-a spus urmatoarele:

Suzanne Scholte: Numai mesajul Evangheliei poate elibera poporul nord-coreean de manipularea acestui sistem asupritor.

Pentru ca submineaza asa-zisa autoritate divina a lui Kim.

Tom Belke: Biblia ne spune ca exista un singur Dumnezeu Suprem si Suveran care domneste peste toti oamenii, chiar si peste dictator.

Belke spune ca porecla „micul om-racheta” data de presedintele Trump lui Kim are un efect similar si semnificativ.

Tom Belke: Cred ca ar trebui sa o faca mai des, pentru ca isi bate joc de zeul lor.

Scholte spune ca daca ar avea o sansa, nord-coreenii ar intelege cu usurinta mesajul crestinismului fata de religia promovata de Kim.

Suzanne Scholte: Esti un copil al lui Dumnezeu, ai fost creat sa traiesti liber. Ei te invata sa fii sluga familiei Kim si sa iti dedici viata, sa o sacrifici si sa mori pentru familia Kim.

Scholte sustine Radio „Coreea de Nord Libera” prin care, o ora pe zi, nord-coreenilor li se vesteste Evanghelia. Ea a auzit ca prin acest radio au avut loc miracole.

Suzanne Scholte: Totii copiii mureau de febra tifoida. O femeie care a ascultat emisiunile acestui post de radio si-a notat niste versete din Biblie si a spus ca se va ruga cu ele pentru fiica ei. Ea a spus ca daca Dumnezeu exista, ii va vindeca fata. Ea a fost singura care a supravietuit epidemiei.

Belke crede ca aceasta putere si nu armele nucleare vor invinge rautatea lui Kim.

Tom Belke: Domniile si capeteniile spirituale care sustin regimul nord-coreean, trebuie distruse. Acest fapt nu se poate implini prin actiuni politice, ci prin rugaciune si post. Aceasta e datoria Bisericii.

Sholte a chemat oamenii din intreaga lume la o zi de post si rugaciune.

Suzanne Scholte: Cred ca ar trebui sa fie in data de 28 aprilie, de Ziua Independentei Coreei.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond crestin 708 – 11 februarie 2018. Ultimele stiri crestine – http://alfaomega.tv/stiri

 

Naomi – Femeia care nu L-a recunoscut pe Dumnezeu în criză

Ţinteşte mai sus 

 

Emanuela Belea Pagina Femeii este

realizată de

 Emanuela Belea

Coordonatoare lucrarea cu femeile, Braşov

O pagină pentru femei disponibile să urmeze modele autentice pentru a ajunge

la un ideal ancorat în Dumnezeu

Naomi – Femeia care nu L-a recunoscut pe Dumnezeu în criză

 

In secolul al X-lea i.Ch., in timpul perioadei Judecatorilor, pe scena istoriei apare Naomi, o efratita din Beleemul lui Iuda, sotia lui Elimelec si mama lui Mahlon si Chilion. Era o perioada in care poporului Israel apostaziat i s-a retras binecuvantarea, iar absenta binecuvantarii divine inseamna blestem.

Judecatori 21:25 “Pe vremea aceea nu era imparat in Israel, fiecare facea ce ii placea”

Naomi “cea placuta, sotul ei, Elimelec “Dumnezeul meu e rege” si cei doi copii ai lor au decis sa caute o viata mai buna departe de foamete si moarte, intr-o tara pagana.

Rut 1:1 “Pe vremea Judecatorilor a fost o foamete in tara. Un om din Betleemul lui Iuda a plecat cu nevasta-sa si cei doi fii ai sai sa locuiasca pentru o vreme in tara Moabului” (la rasarit de Marea Moarta-Iordania de astazi).

Aceeasi decizie gresita a luat-o si Avraam cand a plecat in Egipt intr-un context similar, fiind la un pas de a-si pierde viata si sotia. (vezi Geneza 12: 12-20)

“O viata mai buna”- dezideratul suprem al omenirii a determinat si familia Naomei sa paraseasca “Casa Painii”-in care paine era din ce in ce mai putina. Nu era o femeie intr-o situatie economica de invidiat, dar asa cum el insusi recunoaste: “la plecare eram in belsug”. Belsugul ei era dat de relatiile speciale care ii imbogateau viata: o familie si un Dumenzeu real care ne-a lasat painea vietii -Cuvantul Sau- ca si garantie ca painea si cele necesare nu ne vor lipsi, daca ne hranim sufletele cu “painea” care vine de sus.

Matei 4:4 “Caci omul nu traieste numai cu paine ci cu orice cuvant care vine din gura lui Dumenzeu”

Luca 12: 22-24 – Isus le-a zis apoi ucenicilor sai: “De aceea va spun: Nu va ingrijorati cu privire la viata vostra, gandindu-va ce veti manca, nici cu privire la trupul vostru, gandindu-va cu ce va veti imbaca. Viata este mai mult decat hrana si trupul vostru mai mult decat imbracamintea. Uitati-va cu bagare de seama la corbi, ei nu seamana, nici nu secera, n-au nici camara, nici granar, si totusi Dumnezeu ii hraneste. Cu cat mai de pret sunteti voi decat pasarile?”

Dumnezeu astepta sa fie descoperit intr-o maniera diferita in criza economica prin care Naomi trecea, caci asa cum spunea Larry Crabb: “In spatele fiecarei situatii dificile, in spatele fiecarui esec sau suferinta, in spatele fiecarui vis naruit asteapta sa fie descoperita o fiinta divina”.

Dar cum a reactionat Naomi?

1.      Printr-o decizie gresita (cap. 1: 1-5)

2.      Printr-o directie gresita (cap.1: 6-18)

3.      Printr-o dispozitie gresita (cap:1: 19-22)

Rut 1: 20 “Nu-mi mai  ziceti Naomi –Cea Placuta- ziceti-mi Mara -Amaraciune”

Binecuvantarea insa reapare in viata Naomei in momentul reintoarcerii ei. A pierdut fericirea, dar a dobandit bucuria si binecuvantarea pe care le-a pastrat:

1.      dezvoltandu-si o atitudine de recunostiinta

2.      concentrandu-se asupra realizarilor si nu asupra pierderilor

3.      alegand sa fie multumitoare

Cand a alergat dupa fericire nu a avut parte de bucurie.

Bucuria este ceea ce i-a ramas dupa ce le-a pierdut pe toate.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pag_femeia_iul06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos /PERSOANA LUI HRISTOS CONFORM NOULUI TESTAMENT – Benjamin B. Warfield.

download-1

PERSOANA LUI HRISTOS CONFORM NOULUI TESTAMENT  Benjamin B. Warfield 

Este scopul acestui articol să facă pe cât de clar posibil concepţia despre Persoana lui Hristos, în sensul tehnic al acelui termen, pe care se bazează – sau, dacă preferăm să spunem aşa, dedesubtul – paginilor Noului Testament. Dacă ar fi fost scopul acestuia de a trasa procesul prin care acest mare mister a fost revelat oamenilor, un început ar trebui făcut de la sesizările despre natura persoanei lui Mesia din profeţia Vechiului Testament, şi o încercare ar necesita să fie făcută pentru a se face distincţia dintre contribuţia exactă a fiecărui organ de revelaţie pentru priceperea noastră. Şi dacă s-ar fi adăugat acesteia o dorinţă de a atribui progresul priceperii acestui mister pentru oameni, s-ar cere atunci o cercetare aprofundată în gradul exact de pricepere care a fost adus faţă de adevărul revelat în fiecare stagiu a revelaţiei sale. Magnitudinile cu care se ocupă astfel de investigaţii, totuşi, sunt foarte mici; iar profitul ce s-ar deriva din ele nu este, ca în cazul prezent, foarte mare. Aceasta este, de sigur, de o importanţă mare a cunoaşte felul cum persoana lui Mesia a fost reprezentat în prezicerile Vechiului Testament; şi este o chestiune de cel mai mic interes pentru a fi notat, de exemplu, dificultatea experimentată de către ucenicii apropiaţi ai Domnului Nostru în a pricepe tot ceea ce a fost implicat în manifestarea Lui. Dar, în cele din urmă, constituţia persoanei Domnului Nostru este o chestiune de revelaţie, nu un gând uman; şi aceasta este în mod preeminent o revelaţie a Noului Testament, nu a Vechiului Testament. Şi Noul Testament este tot produsul unei singure mişcări, la un singur stagiu al dezvoltării sale, şi prin urmare îşi prezintă învăţătura sa fundamentală cu un caracter comun. Întregul Noul Testament a fost scris în limitele a circa jumătate de secol, sau, dacă acceptăm scrierile lui Ioan, în cadrul limitelor înguste a câtorva decade; şi întregul trup de scrieri care intră în acesta sunt o parte din întreg încât ar putea fi reprezentat în mod plauzibil că ele poartă amprenta unei singure minţi. În învăţăturile sale fundamentale, Noul Testament împrumută de la sine, prin urmare, mai repede spre ceea ce este numit dogmatic decât ceea ce este numit tratament genetic; şi noi ar trebui să penetrăm cel mai sigur în înţelesul său esenţial dacă ne facem începutul din afirmaţiile sale cele mai clare şi mai depline, şi să permitem ca lumina lor să strălucească peste aluziile sale mult mai accidentale. Aceasta este cazul specific cu o astfel de chestiune referitoare la persoana lui Hristos, care este tratată la întâmplare, ca un lucru deja înţeles de toţi, având nevoie doar a se face aluzie la aceasta decât să fie clarificată în mod formal. Ca noi să interpretăm aceste aluzii corect, este necesar să începem de la prima concepţie comună care le subliniază pe toate.

ÎNVĂŢĂTURA LUI PAVEL

Începem, dar, cu cel mai didactic dintre scriitorii Noului Testament, apostolul Pavel, şi cu unul dintre pasajele în care el îşi exprimă concepţia sa despre persoana Domnului, Filipeni 2:5-9. Chiar şi aici, totuşi, Pavel nu expune în mod formal doctrina Persoanei lui Hristos; el numai face aluzie la anumite fapte referitoare la persoana şi acţiunea Lui destul de bine cunoscut cititorilor lui, pentru a putea accentua o citare a exemplului lui Hristos. El îşi îndeamnă cititorii săi la altruism, un altruism ca acela de a-i privi pe alţii mai bine decât pe noi înşine, şi să privească nu numai în lucrurile noastre ci şi la ale altora. Mai precis acest altruism, declară el, a fost exemplificat de Domnul Nostru. El nu s-a uitat la ale Lui ci la ale altora; adică a spune că El nu a stat pe drepturile Lui, ci a fost gata să preceadă tot ceea ce ar fi putut revendica pentru Sine de drept pentru binele altora. Căci, spune Pavel, deşi, aşa cum ştim cu toţii, în natura Sa intrinsecă El nu era altceva decât Dumnezeu, şi totuşi El, aşa cum ştim cu toţii prea bine, nu a privit cu lăcomie la condiţia Sa de egalitate cu Dumnezeu, ci s-a nesocotit pe Sine, luând forma unui rob, fiind făcut în asemănarea oamenilor; în această stare asemănătoare cu cea a unui om, El s-a smerit pe Sine, şi a devenit ascultător până la moartea, şi încă moarte de cruce. Această afirmaţie este pusă într-o formă istorică; ea spune povestirea vieţii lui Hristos de pe pământ. Însă aceasta reprezintă viaţa Lui pe pământ ca o viaţă în toate elementele sale străină faţă de natura Sa intrinsecă, şi asumată doar în îndeplinirea scopului altruist. Pe pământ El a trăit ca un om, şi s-a supus sorţii comune a oamenilor. Însă El nu era prin natură un om, şi nici nu era în propria Sa natură supus sorţilor vieţii umane. Prin natură El era Dumnezeu; şi El a trăit în mod natural ca un Dumnezeu în devenire – ‚ca egal cu Dumnezeu’. El a devenit om printr-un act voluntar, ‚neluând în considerare ca un lucru de apucat pentru Sine’, şi a devenit om, El şi-a trăit în mod voluntar viaţa Sa umană sub condiţiile care le impuneau asupra Sa scopul Lui altruist.

Termenii în care aceste mari afirmaţii sunt făcute merită cea mai mare atenţie. Limbajul în care este exprimat Divinitatea intrinsecă a Domnului Nostru, de exemplu, este probabil la fel de puternică ca oricare altul care ar putea fi născocit. Pavel nu spune pur şi simplu, „El era Dumnezeu”. El spune, „avea chipul lui Dumnezeu” (versiunea din limba engleză foloseşte expresia El era în formă de Dumnezeu, n. tr.), implicând o schimbare în vorbire care pune accent pe posesiunea Domnului Nostru a calităţii specifice de Dumnezeu. „Chipul” (sau forma, ca în engleză, n. tr.) este termenul care exprimă suma acelor calităţi caracteristice care fac dintr-un lucru exact acel lucru precis care este de fapt. Astfel, „forma” unei săbii (în acest caz ceea ce contează cel mai mult este configuraţia externă) este tot ceea ce face dintr-o piesă oarecare de metal o sabie specifică, mai degrabă decât, să spunem, o spadă. Şi „forma lui Dumnezeu” este suma caracteristicilor care formează fiinţa pe care o numim „Dumnezeu”, Dumnezeu specific, mai degrabă decât oricare altă fiinţă – un înger, să spunem, sau un om. Când se spune despre Domnul Nostru că este în „forma lui Dumnezeu”, deci, El este declarat, în maniera cea mai expres posibilă, a fi tot ceea ce este Dumnezeu, de a deţine întreaga plinătatea a atributelor care îl fac pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Pavel alege această manieră de exprimare în mod intrinsec, deoarece, în a-l aduce pe Domnul Nostru ca exemplu al nostru de renunţare la sine, mintea sa se bazează în mod natural nu pe simplul fapt că El este Dumnezeu, ci pe bogăţia şi plinătatea fiinţei Lui ca Dumnezeu. El era toată aceasta, şi totuşi nu a privit la ale Lui ci la alţii.

Ar trebui să fie notat de asemenea cu atenţie că în a face această mare afirmaţie despre Domnul Nostru, Pavel nu o aruncă în mod distinct în trecut, ca şi când ar descrie un mod de existenţă anterior al Domnului Nostru, într-adevăr, ci datorită acţiunii prin care El a devenit exemplul nostru de altruism. Domnul Nostru, spune el, „fiind”, „existând”, „dăinuind” „în forma lui Dumnezeu” – aşa cum este atribuit în mod variat aceasta. Atribuirea propusă pe marginea Versiunii Revizuite (în limba engleză, n. tr.), „fiind original”, în timp ce este corect în substanţă, este oarecum îndrumător greşit. Verbul implicat înseamnă „strict ‚a fi dinainte’, ‚a fi deja’ şi aşa mai departe” (Blass, „Grammar of NT Greek,” English translation, 244), „a fi acolo şi gata”, şi se leagă de circumstanţele existente, dispoziţia minţii, sau, ca şi aici, modul de subzistenţă; şi aceasta, mai puţin decât în cazul prezent, dacă ar fi fost pus la un anumit timp (imperfect, în engleză, n. tr.) nu sugerează deloc că modul de subzistenţă a venit în mod intim la un final în acţiunea descrisă de verbul următor (cf. trimiterilor, Luca 16:14, 28; 23:50; Fapte 2:80; 3:2; 2 Corinteni 8:17; 12:16; Galateni 1:14). Pavel nu ne spune aici, dar, ceea ce a fost odată Domnul Nostru, ci mai degrabă ceea ce a fost deja, sau, mai bine, care este natura Lui intrinsecă; el nu descrie un mod trecut de existenţă a Domnului Nostru, înaintea acţiunii pe care o aduce ca un exemplu de urmat – deşi modul de existenţă pe care îl descrie el modul de existenţă al Domnului Nostru înaintea acestei acţiuni – atât de mult ca şi când ar picta fundalul pe care este adusă acţiunea ce urmează a fi pusă în proeminenţă. El ne spune cine şi ce este Cel care a făcut aceste lucruri pentru noi, ca noi să apreciem ce lucruri mari a făcut El pentru noi.

Şi aici este important să observăm că întreaga acţiune adusă este aruncată astfel împotriva acestui fundal – nu doar descrierea sa negativă faţă de efectul că Domnul nostru (deşi este tot ceea ce este Dumnezeu) nu a privit cu lăcomie la fiinţa Sa (consecvent) ca fiind egală cu Dumnezeu; ci şi la descrierea sa pozitivă, introdusă de „dar…” şi aceasta în ambele elemente ale sale, nu doar către efect (v. 7) că „s-a dezbrăcat pe sine însuşi” (în versiunea Authorized apare că El „s-a făcut pe sine de nici o reputaţie”, însă în versiunea Revised apare destul de greşit, că El „s-a golit de sine”), însă egal pentru a efectua (v. 8) că „el s-a smerit pe sine însuşi”. Aceasta este întregul lucrării a ceea ce este descris că face Domnul nostru în versetele 6-8, că El este descris ca făcând acestea în ciuda „subzistenţei Lui în forma de Dumnezeu”’. Pavel este pe departe de la a insinua, prin urmare, că Domnul nostru şi-a lăsat la o parte Divinitatea Sa în intrarea Lui în viaţa pământească, încât el afirmă mai degrabă că El şi-a reţinut Divinitatea sa în decursul vieţi Lui pe pământ, şi în întregul curs al umilirii Lui, până la moartea în sine, a exercitat întotdeauna în mod conştient renunţarea la sine, trăind o viaţă care nu îi aparţinea Lui prin natură, care stătea de fapt în contradicţie directă cu viaţa care era din punct de vedere natural a Lui. Această implicaţie accentuată este ceea ce determină întreaga alegere a limbajului în care este descrisă viaţa pământească a Domnului nostru. Aceasta deoarece se tine în minte faptul că El încă era „în forma lui Dumnezeu”, adică, El încă mai avea în posesie tot acel trup de calităţi caracteristice prin care Dumnezeu este făcut Dumnezeu, de exemplu, că se spune despre El că a fost făcut, nu om, ci „în asemănarea omului”, că a fost fondat, nu ca om, „ci în felul unui om”; şi că minunea calităţii Lui de rob şi ascultarea Sa, însemnul robiei, este gândită ca fiind aşa de mare. Deşi EL era într-adevăr om, El era mai mult decât un om; şi Pavel nu ar vrea să îi facă pe cititorii săi să-şi imagineze că El a devenit un simplu om. Cu alte cuvinte, Pavel nu învaţă că Domnul nostru a fost odată Dumnezeu şi că a devenit în schimb om; el învaţă că deşi El era Dumnezeu, El a devenit şi om.

O impresie pe care vrea să o implice Pavel, că în intrarea în viaţa pământească a Domnului nostru El a pus deoparte Divinitatea Sa, poate fi creată printr-o simplă interpretare greşită a clauzei centrale a declaraţiei lui – o interpretare greşită care din nefericire este oferită ca valoare de către atribuirea versiunii English Revised: „nu a socotit ca un premiu să fie în egalitate cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine însuşi”, variată fără îmbunătăţire în versiunea American Revised Version spre: „nu a socotit că era de o egalitate cu Dumnezeu ca lucru de apucat, ci s-a golit pe sine însuşi”. Membrul anterior (negativ) al acestei clauze înseamnă doar că El nu a privit cu lăcomie la fiinţa Sa de o egalitate cu Dumnezeu; nu a „pus o stare supremă” pe aceasta (vezi Lightfoot de la clauză). Ultimul membru (pozitiv) al acestuia, totuşi, nu poate însemna o antiteză faţă de aceasta, că El s-a „golit pe sine însuşi” prin urmare, s-a dezbrăcat pe Sine de aceasta, El fiind de o egalitate cu Dumnezeu, cu mult mai puţin decât că El „s-a golit pe sine”, s-a dezbrăcat de Divinitatea Sa („forma de Dumnezeu”), iar faptul că El era de o egalitate cu Dumnezeu este consecinţa manifestată. Verbul atribuit aici „golit” nu este în folosirea constantă într-un sens metaforic (aşa numai în Noul Testament: Romani 4:14; 1 Corinteni 1:17; 9:15; 2 Corinteni 9:3) şi nu poate fi luat aici în mod literal. Aceasta este deja aparent din definirea manierei în care se spune că s-a realizat „golirea”, susţinută de clauza modală care este ataşată deodată: „prin a lua forma unui rob”. Nu poţi „goli” prin adăugarea „luării”. Este destul de aparent, totuşi, din tăria accentuării care, prin poziţia sa, este aruncată asupra „lui însuşi”. Am putea vorbi despre Domnul nostru ca „golindu-se pe Sine” de altceva, dar, cu tăria accentului, abia dacă am putea spune despre „golirea de Sine” a Lui de altceva. Acest „Însuşi” definit, interpus între clauza precedentă şi verbul atribuit „golit”, clădeşte o barieră peste care nu putem trece înapoi în a căuta ceea ce a fost lucrul de care s-a golit Domnul nostru pe Sine însuşi. Întregul gând este în mod necesar conţinut în cele trei cuvinte „golit pe sine”, în care cuvântul „golit” trebuie luat prin urmare într-un sens analog faţă de ceea ce poartă el în alte pasaje unde mai apare el în Noul Testament. Pavel, pe scurt, nu spune nimic mai mult aici decât că Domnul nostru, care nu a privit cu ochi lacomi spre starea Sa de egalitate cu Dumnezeu, s-a golit pe Sine, dacă se poate ierta limbajul, de Sine însuşi; adică am putea spune, în conformitate precisă cu îndemnul pentru intensificarea a ceea ce a adus exemplul Său, că El nu s-a uitat la ale Lui. ‚El nu s-a socotit pe Sine’, am putea să parafrazăm în mod corect clauza, şi astfel toată întrebarea de ceea ce s-a golit El pe Sine se diminuează. Ceea ce a făcut de fapt Domnul nostru, conform lui Pavel, este exprimat în următoarele clauze; acelea care sunt înaintea noastră exprimă mai mult decât caracterul moral al actului Său. El a luat „forma unui rob”, şi astfel a fost „făcut în asemănarea oamenilor”. Dar prin aceasta a arătat că El nu a stabilit o rezervă trufaşă a stării Lui de egalitate cu Dumnezeu, şi nu s-a socotit pe Sine ca obiect suficient pentru toate eforturile. El nu era privitor la sine: El avea grijă faţă de alţii. Astfel El devine exemplul nostru suprem de conduită de negare de sine.

Limbajul în care actul prin care Domnul nostru a arătat că El a renunţat la sine este descris, necesită a fi luat în înţelesul său complet. El a luat „forma unui rob, fiind făcut în asemănarea cu oamenii”, spune Pavel. Termenul „formă” de aici, de sigur, poartă exact acelaşi înţeles ca şi în instanţa anterioară a apariţiei din fraza „forma lui Dumnezeu”. Aceasta acordă calitatea specifică, întregul trup de caracteristici, prin care un rob este făcut ceea ce noi ştim ca un rob. Domnul nostru şi-a asumat, dar, conform lui Pavel, nu doar simpla stare sau condiţie ori aparenţa exterioară a unui rob, ci realitatea; El a devenit un „rob” actual în lume. Actul prin care El a făcut aceasta este descris ca o „luare”, sau, aşa cum este mai obişnuit pentru această descriere a acesteia faţă de frază, ca o „asumare”. Ceea ce se înţelege aici este că Domnul nostru a luat în personalitatea Sa o natură umană; şi prin urmare este explicat imediat că El a luat forma unui rob prin „a fi făcut în asemănarea cu oamenii”. Faptul că apostolul nu spune, pe scurt, că El şi-a asumat o natură umană, se datorează implicării minţii lui cu contrastul pe care el vrea să-l aducă în afară în mod forţat pentru intensificarea apelului său la exemplul Domnului nostru, între ceea ce este Domnul nostru prin natură şi ceea ce voia El să devină, fără să privească la lucrurile Lui ci de asemenea la lucrurile altora. Acest contrast este, fără îndoială, întrupat în simpla opoziţie dintre Dumnezeu şi om; aceasta este mult mai iute exprimată în forma cantitativă, „formă de Dumnezeu” şi „forma unui rob” Domnul lumii a devenit un slujitor în lume; El al cărui drept era acela de a domni a preluat ascultarea ca o caracteristică de viaţă a Lui. În mod natural Pavel implică astfel aici un cuvânt de egalitate mai degrabă decât unul de simplă natură; şi apoi îi defineşte înţelesul său în acest cuvânt de egalitate printr-o clauză exegetică mai departe. Această clauză în plus – „fiind făcut în asemănarea oamenilor” – nu aruncă îndoială asupra realităţii naturii umane care a fost asumată, în contradicţie cu accentul pe realitatea sa din fraza „forma unui rob”. Aceasta, împreună cu următoarea clauză – „fiind găsit ca un om” – îşi datorează forma sa specifică, aşa cum s-a arătat deja, vitalităţii conştiinţei apostolului, că el vorbeşte despre unul care, deşi era într-adevăr om, posedând tot ceea ce face pe un om să fie un om, este totuşi, în acelaşi timp, în mod infinit mai mult decât un om, nu mai puţin decât Dumnezeu Însuşi, în posesiunea a tot ceea ce face pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Hristos Isus este în părerea sa, prin urmare (ca şi în părerea cititorilor săi, căci el nu-şi instruieşte aici cititorii săi despre natura persoanei lui Hristos, ci le aminteşte de anumite elemente din aceasta pentru scopurile îndemnului său), atât Dumnezeu şi om, Dumnezeu care şi-a „asumat” omul în uniunea personală cu Sine, şi are în aceasta bărbăţia asumată de El trăită în viaţa umană de pe pământ.

Elementele concepţiei lui Pavel despre persoana lui Hristos sunt prin urare înaintea noastră în acest pasaj sugestiv cu o plinătate neobişnuită. Însă ele toate îşi primesc ilustrarea nesfârşită din aluziile sale ocazionale la ele, una sau alta, în cadrul epistolelor sale. Motivul principal al acestui pasaj, de exemplu, reapare chiar perfect în 2 Corinteni 7:9, unde suntem îndemnaţi să imităm amabilitatea Domnului nostru Isus Hristos, care a devenit de dragul nostru (energic) sărac – El care era (din nou un participiu imperfect, şi prin urmare fără sugestia încetării condiţiei descrise) bogat – ca noi prin sărăcia Lui (foarte energic) să fim făcut bogaţi. Aici schimbarea din condiţia Domnul nostru dintr-un punct din timp perfect înţeleasă de scriitor şi cititorii săi este anunţată şi atribuită motivului său, însă nu mai este dată o altă definire a naturii la oricare condiţie la care se face referire. Suntem aduşi mai aproape de natura precisă a actului prin care schimbarea a fost înfăptuită printr-un astfel de pasaj ca Galateni 4:4. Citim că „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”. Întreaga tranzacţie este atribuită Tatălui în împlinirea planului Său etern de răscumpărare, şi este descris în mod specific ca o întrupare: Fiul lui Dumnezeu este născut dintr-o femeie – El care este în însăşi natura Sa Fiul lui Dumnezeu, rămânând cu Dumnezeu, este trimis de la Dumnezeu într-o asemenea manieră pentru a fi născut ca fiinţă umană, supusă legii. Implicaţiile primare sunt faptul că aceasta nu era începutul fiinţei Lui; dar că înainte de aceasta El nu era nici un om şi nici supus legii. Dar nu este nici o sugestie că în a deveni om şi supus legii, El ar fi încetat să fie Fiul lui Dumnezeu, sau că şi-ar fi pierdut ceva sugerat de acea mare desemnare. Unicitatea relaţiei Lui cu Dumnezeu ca Fiu al Său este accentuat într-un pasaj asemănător (Romani 7:3) prin intensificarea desemnării faţă de acel „propriul Fiu” al lui Dumnezeu, şi distincţia Sa de alţi oameni este sugerată în acelaşi pasaj prin declaraţia că Dumnezeu l-a trimis pe El, nu în firea păcătoasă, ci doar „în asemănarea firii păcătoase”. Realitatea firii Domnului nostru nu este pusă în îndoială prin această întorsură în vorbire, ci de libertatea de păcatul care este asociat cu firea aşa cum este afirmat că există în umanitatea pierdută (cf. 2 Corinteni 5:21). Deşi era într-adevăr om, prin urmare (1 Corinteni 15:21; Romani 5:21; Fapte 17:31), El nu este fără diferenţe faţă de alţi oameni; şi aceste diferenţe nu se relatează doar la condiţia (ca fiind păcătoasă) în care oamenii se descoperă în prezent pe ei înşişi, dar şi propria lor origine: ei sunt de jos, El este de sus – ‚Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer’ (1 Corinteni 15:47). Aceasta este particularitatea Lui: El a fost născut dintr-o femeie ca şi ceilalţi oameni; totuşi El a coborât din Cer (cf. Efeseni 4:9; Ioan 3:13). Aceasta nu înseamnă, de sigur, că El era deja în ceruri un om; ceea ce se înţelege este că deşi era om El îşi derivă originea într-un sens excepţional din cer. Pavel descrie ceea ce era El în ceruri (dar nu numai în ceruri) – aceasta adică înainte ca El să fie trimis în asemănarea firii păcătoase (deşi nu singur înainte de aceasta) – în marii termeni de „Fiul lui Dumnezeu”, „Propriul Fiu al lui Dumnezeu”, „forma lui Dumnezeu”, sau totuşi din nou în cuvinte a căror importanţă nu poate fi greşită, ‚Dumnezeu peste toate’ (Romani 9:5). În ultimul pasaj citat, împreună cu paralela sa anterioară din aceiaşi epistolă (Romani 1:3), cele două părţi ale elementelor persoanei Domnului nostru sunt aduse în asociere după o manieră care nu poate lăsa nici o îndoială despre concepţia lui Pavel despre natura sa dublă. În partea anterioară a acestor pasaje el ne spune că Isus Hristos a fost născut, într-adevăr, din sămânţa lui David, conform firii, adică, pe cât este de preocupată fiinţa Sa, dar a fost în mod puternic marcată ca Fiul lui Dumnezeu conform Duhului Sfinţeniei, adică, în privinţa naturii Lui mai înalte, prin învierea morţilor, care într-un sens adevărat a început propria Sa înviere din morţi. În ultima dintre ele, el ne spune că Hristos a ieşit într-adevăr, în ceea ce priveşte firea, care este de partea umană a fiinţei Lui, din Israel, dar că, în ciuda acestei origini pământeşti a naturii Sale umane, El încă este şi rămâne (participiu prezent) nimic mai puţin decât Dumnezeu Suprem, „Dumnezeu peste toţi (energic), binecuvântat în veci”. Astfel Pavel ne învaţă că prin venirea Sa din Dumnezeu pentru a fi născut dintr-o femeie, Domnul nostru, însuşindu-şi o natură umană Lui Însuşi, în timp ce rămâne Dumnezeul Suprem, a devenit de asemenea şi om adevărat şi perfect. Prin urmare, într-un context în care resursele limbajului sunt tensionate la maxim pentru a face înălţarea fiinţei Domnului nostru clară – în care El este descris ca imaginea Dumnezeului invizibil, a cărui fiinţă antedatează tot ceea ce este creat, în care, prin care şi către care toate lucrurile au fost create, şi în care toate dăinuiesc – ni se spune nu numai că în El (din punct de vedere natural) locuieşte toată plinătatea (Coloseni 1:19), dar, cu explicare completă, că ‚toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în el trupeşte’ (Coloseni 2:9); adică a spune că însăşi Divinitatea lui Dumnezeu, ceea ce-l face pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, în toată întregimea sa, îşi are casa permanentă în Domnul nostru, şi aceasta într-o „manieră trupească”, adică, aceasta este îmbrăcată în El cu un trup. Cel care se uită la Isus Hristos vede, fără îndoială, un trup şi un om; dar pe măsură ce el vede pe acest om îmbrăcat cu trup, aşa îl vede el pe Însăşi Dumnezeu, în toată plinătatea Divinităţii Lui, îmbrăcat cu umanitate. Isus Hristos este prin urmare Dumnezeu „manifestat în trup” (1 Timotei 3:16), şi apariţia Sa pe pământ este o „epifanie” (2 Timotei 1:10), care este termenul tehnic al manifestărilor pe pământ ale lui Dumnezeu. Deşi este într-adevăr om, El este cu toate acestea şi „marele nostru Dumnezeu” (Tit 2:13).

ÎNVĂŢĂTURA EPISTOLEI CĂTRE EVREI

Concepţia persoanei lui Hristos care se află şi îşi găseşte expresia în epistola către Evrei este de nedistins de ceea ce guvernează toate aluziile la Domnul nostru în epistolele lui Pavel. Pentru autorul epistolei Domnul nostru este mai presus de orice altceva Fiul lui Dumnezeu în cel mai eminent sens al cuvântului; şi demnitatea şi maiestatea Divină cea care îi aparţine din însăşi natura Sa care formează caracteristica fundamentală a imaginii lui Hristos care stă înaintea minţii lui. Şi totuşi acest autor este cel care, probabil mai presus de toţi ceilalţi scriitori ai Noului Testament, accentuează adevărul umanităţii lui Hristos, şi se bazează cu cea mai mare particularitate pe elementele naturii şi experienţei Sale umane.

Marele pasaj Hristologic care umple capitolul 2 al epistolei către Evrei rivalizează în bogăţia şi plinătatea detaliului său, şi amploarea implicaţiei sale, cu cel din Filipeni 2. Acesta este aruncat pe fundalul remarcabilei expuneri a demnităţii divine a Fiului care ocupă capitolul 1 (notaţi cuvântul „prin urmare” din 2:1). Fiul a fost declarat a fi „El, care este oglindirea slavei Lui (a lui Dumnezeu) şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”; şi înălţarea Sa mai presus de îngeri, prin intermediul cărora Vechiul Legământ a fost inaugurat, este măsurat de diferenţa dintre desemnările „duhurilor slujitoare” adecvate unuia, şi Fiul lui Dumnezeu, ba mai mult, însăşi Dumnezeu (1:8,9), caracteristic celuilalt. Scopul următoarei declaraţii este de a accentua în gândirea cititorilor evrei ai epistolei despre valoarea mântuirii înfăptuită de acest Salvator Divin, prin a scoate din minţile lor ofensa cu care ei erau în pericol să o ia asupra vieţii Lui umile şi a morţii ruşinoase pe pământ. Această umilire pământească îşi găseşte justificarea abundentă, ni se spune, în măreţia sfârşitului pe care l-a căutat şi l-a realizat aceasta. Prin aceasta Domnul nostru, cu picioarele Lui tari, a croit o cale pe care, în El, omul păcătos poate să meargă spre destinul înalt care i-a fost promis lui când a fost declarat că va avea dominaţie peste toată creatura. Isus Hristos s-a aplecat doar ca să cucerească, şi aceasta nu pentru Sine (căci El era în persoana Lui nu mai puţin decât Dumnezeu), ci pentru noi.

Limbajul în care umilirea Fiului lui Dumnezeu este descris în prima instanţă este derivat din context. Stabilirea maiestăţii Sale Divine din capitolul 1 a preluat forma unei expoziţii a înălţării Sale infinite mai presus de îngeri, cea mai înaltă dintre creaturi. Umilirea Lui este descrisă aici prin urmare ca fiind „făcut mai prejos decât îngerii” (2:9). Ceea ce se înţelege aici este pur şi simplu că El a devenit om; frazeologia este derivată din Psalmul 8. Versiunea engleză Authorized Version, din care tocmai am citat declaraţia că Dumnezeu a fost făcut om (în ciuda josniciei) „dar mai prejos decât îngerii”, astfel încoronându-l cu slavă şi onoare. Adoptarea limbajului psalmului pentru a descrie umilirea Domnului nostru are efectul secundar, prin urmare, de lărgire în mare a sensului de imensitate a cititorului despre umilirea Fiului lui Dumnezeu în a deveni om: El s-a coborât de la o distanţă infinită pentru a atinge cea mai înaltă exaltare imaginabilă a omului. Ca şi cum scopul primar al adoptării limbajului este doar de a declara că Fiul lui Dumnezeu a devenit om, aceasta este explicată pe scurt ulterior (2:14) ca o intrarea în participarea cu sângele şi carnea care sunt comune oamenilor: „deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”. Voluntariatul, realitatea, întregimea asumării umanităţii de către Fiul lui Dumnezeu, sunt toate accentuate.

Finalul aproximativ al asumării umanităţii de către Domnul nostru este declarat a fi că El avea să moară; El a fost „pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii. . . din pricina morţii pe care a suferit-o” (2:9); El s-a făcut părtaş la sânge şi carne ca „prin moarte. . .” (2:14). Fiul lui Dumnezeu aşa cum este el nu putea să moară; Lui îi aparţine prin natură o „viaţă nepieritoare” (7:16). Dacă El avea să moară, deci, El trebuia să preia asupra Sa o altă natură pentru care experienţa morţii nu era imposibilă (2:17). De sigur că nu se înţelege că El şi-a dorit moartea de dragul ei. scopul pasajului nostru este de a-i salva pe cititorii săi evrei de la ofensarea morţii lui Hristos. La ceea ce sunt ei solicitaţi să observe aici este, prin urmare, pe Isus, care a fost făcut mai prejos decât îngerii datorită suferinţei morţii, încununat cu slavă şi cinste, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi (2:9), şi argumentul este prezentat imediat că era eminent de potrivit pentru Dumnezeu Atotputernic, în a aduce pe mulţi fii în slavă, să-l facă pe Căpitanul mântuirii lor perfect (ca un Salvator) prin mijlocul suferinţei. Înţelesul este că numai prin suferinţă aceşti oameni, fiind păcătoşi, puteau fi aduşi în slavă. Şi prin urmare în declaraţia mai clară a versetului 14 citim că Domnul nostru s-a făcut părtaş cărnii şi sângelui pentru ca „prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”; şi în afirmaţia încă mai clară a versetului 17 că obiectul ultim al asimilării Lui faţă de oameni a fost acela „ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului”. Pentru mântuirea păcătoşilor Domnul nostru a venit în lume; dar, după cum mântuirea nu poate fi înfăptuită decât prin suferinţă şi moarte, finalul aproximativ al asumării Lui a umanităţii rămâne acela că El trebuia să moară; tot ce este mai mult decât aceasta se adună în jurul ei.

Întregimea asumării umanităţii de către Domnul nostru şi identificarea Lui cu aceasta primeşte un accent puternic în acest pasaj. El s-a făcut părtaş la sânge şi la carne care este moştenirea comună a oamenilor, după aceiaşi manieră în care alţi oameni participă la aceasta (2:14); şi devenind astfel un om între oameni, El a împărtăşit cu alţi oameni circumstanţele ordinare şi soarta vieţii, „în toate lucrurile” (2:17). Accentul este pus pe încercări, suferinţă, moarte, însă aceasta este datorită cursului actual prin care a trecut viaţa Lui – şi că trebuia să treacă prin aceasta când a devenit El om – şi nu este exclusiv faţă de alte experienţe umane. Ceea ce este intenţionat este că El a devenit într-adevăr om, şi a trăit o adevărată viaţă umană, supus la toate experienţele naturale faţă de un om în circumstanţele particulare în care a trăit El.

Nu este implicat faptul că în timpul vieţii Lui – „în zilele vieţii Sale pământeşti” (5:7) – El a încetat să fie Dumnezeu, sau să aibă la dispoziţia Sa atributele care îi aparţineau Lui ca Dumnezeu. Aceasta este deja exclus de reprezentările capitolului 1. Slava dispensării constă în mod precis în aducerea revelaţiilor ei în mod direct de către Fiul Divin mai degrabă decât prin simplii profeţi (1:1), şi aceasta a fost ca strălucirea slavei lui Dumnezeu şi imaginea expresă a substanţei Lui, susţinând universul prin cuvântul puterii Sale, că acest Fiu a făcut purificare de păcate (1:3). Într-adevăr, ni se spune în mod expres că şi în timpul zilelor Lui, El a continuat să fie un Fiu (5:8), şi în exact această ordine stau lucrurile: că deşi El a fost şi a rămas (participiu imperfect) un Fiu, cu toate acestea El a învăţat ascultarea la care s-a supus El (cf. Filipeni 2:8) prin lucrurile pe care le-a suferit El. În mod similar, ni se spune nu numai că, deşi era un israelit din tribul lui Iuda, El a posedat „puterea unei vieţi nepieritoare” (7:16), dar, descriind acea valoare mai înaltă care i-a dat Lui această putere ca un „Duh etern” (cf. „duhului de sfinţenie”, Romani 1:4), că prin acest Duh etern El s-a putut oferi pe Sine fără pată lui Dumnezeu, o jertfă reală şi suficientă, în contrast cu umbrele Vechiului Legământ (9:14). Deşi un om, prin urmare, şi om într-adevăr, ieşit din Iuda (7:14), atins cu sentimentul neputinţelor umane (4:15), şi ispitit aşa cum suntem noi, El nu a fost întru totul ca ceilalţi oameni. Ce e sigur este că El era „fără de păcat” (4:15; 7:26), şi, prin această caracteristică, El era, în fiecare sens al cuvintelor, separat de păcătoşi. În ciuda întregimii identificării Lui cu oamenii, El a rămas, prin urmare, chiar şi în zilele cărnii Lui diferit de ei şi mai presus de ei.

 ÎNVĂŢĂTURA ALTOR EPISTOLE

Pe măsură ce dezbatem această concepţie despre persoana Domnul nostru împreună – concepţia despre El ca fiind odată Supremul nostru Domn, căruia i se datorează adorarea noastră, şi tovarăşul nostru în experienţele vieţii umane – unitatea este provocată în aluziile multiforme faţă de El în toate privinţele, fie epistolele lui Pavel sau cea către Evrei, sau, într-adevăr, cealaltă literatură epistolară a Noului Testament. Căci în această chestiune nu există nici o diferenţă între acestea. Există fără nici o îndoială câteva pasaje în aceste alte scrisori în care sunt aduse laolaltă o pluralitate a elementelor persoanei lui Hristos şi este menţionat în detaliu. În 1 Petru 3:18, de exemplu, cele două elemente constitutive ale persoanei Lui sunt discutate în contrast, familiar de Pavel, al „cărnii” şi al „duhului”. Dar din punct de vedere obişnuit ne întâlnim doar cu referinţele la acest sau acel element în mod separat. Oriunde se vorbeşte de Domnul nostru că şi-a trăit viaţa Sa ca un om; însă tot pretutindeni se vorbeşte despre El cu reverenţa supremă care se datorează numai lui Dumnezeu, şi acelaşi nume de Dumnezeu nu este reţinut de la El. în 1 Petru 1:11 preexistenţa Lui este trecută cu vederea; În Iacov 2:1 El este identificat cu Shekinah, Iehova cel manifesta – ‚Domnul nostru Isus Hristos, Slava’; în Iuda versetul 4 El este doar al nostru Stăpân [Despot] şi Domn; din nou şi din nou El este Domnul Divin care este Iehova (de exemplu, 1 Petru 2:3, 13; 2 Petru 3:2, 18); în 2 Petru 1:1, El este denumit în mod clar „Dumnezeul şi Salvatorul nostru”. Nu există nicăieri vreo imprimare formală a întregii doctrine a persoanei lui Hristos. Însă pretutindeni elementele sale, acum unul apoi altul, sunt presupuse ca fiind proprietatea comună a scriitorului şi a cititorilor. Doar în epistola către Ioan această presupoziţie uşoară şi nestudiată despre ele fac loc la instanţa indicată a lor.

ÎNVĂŢĂTURA LUI IOAN

În circumstanţele în care a scris el, Ioan a descoperit a fi necesar să insiste pe elementele persoanei Domnului nostru – adevărata Lui Divinitate, adevărata Sa umanitate şi unitatea persoanei Lui – într-o manieră care este mult mai didactică în formă decât orice găsim în celelalte scrieri ale Noului Testament. Marea dispunere a învăţăturii lui despre acest subiect este, de sigur, prologul Evangheliei lui. Dar aceasta nu este doar în acest prolog, şi nici în Evanghelia faţă de care acesta formează i introducere potrivită, pe care sunt fondate aceste afirmaţii didactice. Întregul accent al mărturiei lui Ioan despre natura dublă a Domnului este arătată clar, într-adevăr, doar prin combinarea a ceea ce spune el în Evanghelie şi în epistole. „În cadrul Evangheliei”, remarcă Westcott (despre Ioan 20:31), „evanghelistul arată pas cu pas faptul că istoricul Isus era Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (opus simplei ‚firi’); în cadrul epistolei el reafirmă că Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, a fost într-adevăr om (opus simplului ‚duh’; 1 Ioan 4:2)”. Ceea ce este preocupat să arate Ioan în toate privinţele este că „Dumnezeul adevărat” (1 Ioan 5:20) a „fost făcut trup” (Ioan 1:14); şi că acest ‚singur Dumnezeu’ (Ioan 1:18, versiunea Revised Version, pe margine are „singurul născut al lui Dumnezeu”) a venit într-adevăr în. . . carne (1 Ioan 4:2). În tot universul nu este o altă fiinţă despre care să se poată spune că este Dumnezeu întrupat (cf. 2 Ioan 7, El care „vine în trup”, a cărui caracteristică este). Şi dintre toate minunile care au avut vreodată loc în minunata istorie a universului, aceasta este cea mai mare – că ‚ce era de la început’ (1 Ioan 2:13, 14) s-a auzit şi s-a privit, văzut şi pipăit de oameni (1 Ioan 1:1).

Din punctul de vedere din care abordăm aceasta, despre prologul Evangheliei lui Ioan se poate spune că se împarte în trei părţi. În prima dintre acestea, natura Fiinţei care s-a întrupat în persoane pe care o ştim ca Isus Hristos este descrisă; în a doua, natura generală a actului pe care noi îl numit întrupare; şi în al treilea, natura persoanei întrupate. Ioan numeşte persoana care a devenit întrupată printr-un nume specific lui în Noul Testament – „Logosul” sau „Cuvântul”. Conform predicatelor pe care le aplică Acestuia, el nu poate să spună nimic altceva prin „Cuvântul” decât Însăşi Dumnezeu, „considerat în caracterul Său creativ, operativ, auto-revelator, şi comunicator”, suma totală a ceea ce este Divinul (C. F. Schmid). În trei propoziţii înviorătoare el declară de la început subzistenţa Lui eternă, inter-comuniunea Lui eternă cu Dumnezeu, identitatea Sa eternă cu Dumnezeu: ‚La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu’ (Ioan 1:1). „La început”, la punctul din timp când lucrurile au început să existe (Geneza 1:1), Cuvântul „era” deja. El antedatează începutul tuturor lucrurilor. Şi nu numai atât, însă se adaugă imediat că EL însăşi este creatorul tuturor lucrurilor care există: ‚Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El’ (1:3).Apoi El este scos total din categoria creaturilor. Prin urmare, ceea ce se spune despre El nu este că El ar fi fost primul dintre existenţe care avea să vină la fiinţă – că ‚la început el deja venise la fiinţă’ – ci că ‚la început, când lucrurile au început să vină în existenţă, El exista deja’. Aceasta exprimă eternitatea fiinţei prin ceea ce este declarat: „timpul imperfect al originalului sugerează în această relaţie, pe cât poate face limbajul uman, noţiunea de existenţă absolută, supra-temporară” (Westcott). Aceasta, subzistenţa Lui eternă, nu era, totuşi, în izolare: „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu”. Limbajul este încărcat. Aici nu se declară doar simpla coexistenţă cu Dumnezeu, ca două fiinţe stand latură de latură, unite într-o relaţie locală, sau chiar într-o concepţie comună. Ceea ce este sugerat este o relaţie activă de asociere. Personalitatea distinctă a Cuvântul nu este prin urmare sugerată în mod obscur. Din toată eternitatea Cuvântul a fost cu Dumnezeu ca un tovarăş: Acela care „exista” deja încă de la început, „era” de asemenea în comuniune cu Dumnezeu. Deşi El era astfel într-un anumit sens un al doilea alături de Dumnezeu, cu toate acestea El nu era o fiinţă separată de Dumnezeu: Şi Cuvântul era – încă cel etern, într-un anumit sens distins de Dumnezeu, El era într-un sens egal de adevărat identic cu Dumnezeu. Există doar un singur Dumnezeu veşnic; acest Dumnezeu veşnic, este Cuvântul; în oricare sens l-am distinge pe El faţă de Dumnezeul „cu” care este El, cu toate acestea El nu este un altul decât acest Dumnezeu, ci El Însuşi este acest Dumnezeu. Predicatul „Dumnezeu” ocupă poziţia de accentuare din această mare declaraţie, şi este astfel pusă în propoziţie ca şi când ar pune într-un contrast fraza „cu Dumnezeu”, ca şi când ar preveni concluzia neadecvată cum şi natura Cuvântului fiind dedusă chiar momentan din frază. Ioan ar vrea ca noi să realizăm că ceea ce era Cuvântul în eternitate nu era doar tovarăşul coetern al lui Dumnezeu, ci însăşi Dumnezeul veşnic.

Acum, Ioan ne spune că acest Cuvânt, etern în subzistenţă, tovarăşul etern al lui Dumnezeu, însăşi veşnicul Dumnezeu, că, aşa cum „a venit în trup”, era Isus Hristos (1 Ioan 4:2). „Şi Cuvântul a devenit trup” (Ioan 1:14), spune el. Termenii pe care îi foloseşte el aici nu sunt termeni de substanţă ci de personalitate. Înţelesul nu este că substanţa lui Dumnezeu a fost transformată în acea substanţă pe care noi o numim „trup”. „Cuvântul” este un nume personal al Dumnezeului veşnic; „trup” este o desemnare corespunzătoare a umanităţii în întregimea sa, cu implicaţiile de dependenţă şi slăbiciune. Înţelesul, deci, este simplu că Acela care a fost descris ca Dumnezeul veşnic a devenit, printr-un act voluntar în timp, un om. Natura exactă a actului prin care El „a devenit” om stă în afara declaraţiei; aceasta era o chestiune de cunoaştere comună dintre scriitor şi cititor. Limbajul folosit sugerează doar că aceasta a fost un act definit, şi că acesta implica o schimbare în istoria vieţii eternului Dumnezeu, aici desemnat prin „Cuvântul”. Întregul accent cade pe natura acestei schimbări din cadrul istorie vieţii Lui. El a devenit trup. Aceasta este ca şi cum am spune că El a intrat într-un mod de existenţă în care experienţele care aparţin fiinţelor umane ar fi şi ale Lui. Dependenţa, slăbiciunea, care constituie însăşi ideea trupului, în contrast cu Dumnezeu, avea să între de acum în experienţa Sa personală. Şi aceasta este în mod precis deoarece există implicaţiile termenului „trup” pe care Ioan îl alege aici, în schimbul termenului mai simplu şi indicator de „om”. Ceea ce vrea să spună el este doar că Dumnezeu etern a devenit om. Însă el alege să spună aceasta în limbajul care descrie cel mai bine părerea a ceea ce este să devii om. Contrastul dintre Cuvântul ca Dumnezeu veşnic şi natura umană pe care şi-a sumat-o El ca trup, este balamaua declaraţiei. Dacă ar fi spus evanghelistul (aşa cum o face în 1 Ioan 4:2) că Cuvântul a venit în trup, aceasta ar fi fost continuitatea prin schimbarea care a fost cel mai mult accentuată. Când spune el de fapt că Cuvântul a devenit trup, în timp ce continuitatea subiectului personal este, de sigur, sugerat, realitatea şi întregimea umanităţii asumate este cea care este făcută cea mai proeminentă.

Că în devenirea în trup a Cuvântului nu a încetat să fie ceea ce a fost înainte de intrarea în această nouă sferă de existenţă, evanghelistul nu o lasă la simpla sugestie. Slava Cuvântului a fost pe departe de la a fi stinsă, în părerea lui, de devenirea Lui trup, încât ne oferă din prima înţelegerea că aceasta a fost mai degrabă ca „dâre de nori de slavă” prin care a venit El. „Şi Cuvântul s-a făcut trup”, spune el şi adaugă imediat: „şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (1:14). Limbajul este colorat de amintirile din Tabernacol, în care Slava lui Dumnezeu, Shekinah, locuia. Trupul Domnului nostru a devenit, în asumarea sa de către Cuvânt, Templul lui Dumnezeu pe pământ (cf. Ioan 2:19), şi slava Domnului umplea casa Domnului. Ioan ne spune în mod expres că această slavă era vizibilă, că era precis ceea ce era corespunzător Fiului lui Dumnezeu. „Şi noi am privit slava sa”, spune el; nu am prezis-o, sau am dedus-o, ci am perceput-o. Aceasta era deschis vederii, şi obiectul actual de observare. Isus Hristos era în mod evident mai mult decât un om; El era în mod evident Dumnezeu. Actuala Sa slavă observată, ne spune mai departe Ioan, era o „slavă ca a singurului născut din Tatăl”. Aceasta era unică; nimic asemănător nu mai fusese văzut în altul, şi unicitatea sa consta în mod precis din armonia pe care ar avea-o în mod natural, unicul Fiu al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl; oamenii nu puteau decât să recunoască în Isus Hristos pe unicul Fiu al lui Dumnezeu. Atunci când acest Fiu al lui Dumnezeu este descris mai departe ca „plin de har şi de adevăr”, elementele slavei Sale manifestate nu trebuiesc presupuse a fie istovite de această descriere (cf. 2:11). Câteva articole ale acesteia sunt enunţate doar pentru menţiunea particulară. Această slavă vizibilă a Cuvântului întrupat era o asemenea slavă ca a unicului Fiu al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl, care era plin de har şi de adevăr, care avea să se manifeste în mod natural.

Faptul că nimic nu ar trebui să lipsească declaraţiei de continuitatea a tot ceea ce aparţine Cuvântului ca fiind în noua sferă de existenţă, şi deplina sa menţionare prin voalul trupului Său, Ioan adaugă la finalul expunerii lui remarcabila declaraţie; ‚Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut’ (1:18). Cuvântul întrupat este cel care e numit aici „singurul născut din Dumnezeu”. Absenţa articolului din această desemnare se datorează fără îndoială paralelismului său cu cuvântul „Dumnezeu” care stă în capul clauzei corespunzătoare. Efectul absenţei sale este acela de a accentua mai degrabă calitatea decât simpla individualitatea a persoanei astfel desemnate. Adjectivul „singurul născut” exprimă idee, nu de derivare şi subordonare, ci de unicitate şi consubstanţialitate: Isus este tot ceea ce este Dumnezeu, şi doar El este aceasta. Despre acest ‚singur născut din Dumnezeu’ este declarat acum că El „este” – nu că „a fost”, starea nu este una care a fost lăsată în urmă la întrupate, ci una care continuă neîntreruptă şi nemodificată – „în sânul Tatălui” – adică, El continuă în cea mai intimă şi mai completă comuniune cu Tatăl. Deşi acum este întrupat, El încă mai este „cu Dumnezeu” în sensul deplin al relaţiei externe sugerate în 1:1. Aceasta fiind adevărat, El l-a văzut cu atât mai mult pe Dumnezeu, şi este pe deplin capabil să „interpreteze” pe Dumnezeu oamenilor. Deşi nimeni nu a mai văzut pe Dumnezeu încă, totuşi cel care l-a văzut pe Isus Hristos, „singurul Fiu al lui Dumnezeu”, l-a văzut pe Tatăl (cf. 14:9; 12:45). În această remarcabilă declaraţie este afirmat în cea mai directă manieră deplina Divinitate a Cuvântului întrupat, şi continuitatea vieţii Sale ca cea din viaţa Sa întrupată; şi astfel El este adecvat să fie revelaţia absolută a lui Dumnezeu către om.

Declaraţia condensată a întregii doctrine a întrupării este doar prologul către un tratat istoric. Acest tratat istoric pe care îl introduce în mod natural, este scris din punctul de vedere al prologului său. Obiectul său este de a-l prezenta pe Isus Hristos în manifestarea Sa istorică, ca în mod evident Fiul lui Dumnezeu în trup. „Acestea au fost scrise”, mărturiseşte Evanghelia, „pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (20:31); că Isus care a venit ca un om (1:30) a fost pe deplin cunoscut în originea Sa umană (7:27), s-a declarat pe Sine om (8:40), şi a murit aşa cum moare un om (19:5), a fost, cu toate acestea, nu doar Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, împlinitorul promisiunilor Divine de răscumpărare, ci chiar Fiul lui Dumnezeu, acel singur născut din Dumnezeu, care, rămânând în sânul Tatălui, este singurul Lui interpret adecvat. Încă de la începutul Evangheliei acest scop este urmărit: Isus este descris, în timp ce era om într-adevăr, s-a manifestat totuşi pe Sine ca egal într-adevăr cu Dumnezeu, până ce voalul ce acoperea ochii urmaşilor Săi a fost ridicat, şi El este salutat atât ca Domn cât şi ca Dumnezeu (20:28). Deşi acesta este primul scop al acestei Evanghelii de a arătat Divinitatea omului Isus, nici o obscuritate a bărbăţiei Lui nu este implicată. Pe Divinitatea omului Isus se insistă, însă bărbăţia lui Isus este la fel de proeminentă în reprezentare ca şi în alte porţiuni ale Noului Testament. Şi nici nu este vreo ştergere a umilirii vieţii Sale pământeşti implicată. Venirea Fiului omului din cer a fost o coborâre (3:13), şi misiunea pe care a venit să o împlinească El de dispută şi conflict, de suferinţă şi moarte. El şi-a adus slava Lui cu Sine (1:14), însă slava care era a Lui pe pământ (17:22) nu era toată slava pe care o avuse cu Tatăl înainte de întemeierea lumii, şi faţă de care, după ce a fost încheiată lucrarea lui, El avea să se întoarcă (17:5). Şi aici slava cerească este una iar slava terestră este alta. În oricare eveniment, Ioan nu are nici o dificultate în a prezenta viaţa Domnului nostru pe pământ ca viaţa lui Dumnezeu în trup, şi în a insista deodată asupra slavei care îi aparţine Lui ca Dumnezeu şi a umilirii care este adusă Lui prin trup. Aceasta este în mod distinct o viaţă dublă care i-o atribuie lui Hristos, şi El îi atribuie Lui fără jenă toate puterile şi modurile de activitate caracteristice pe de-o parte Divinităţii şi pe de altă parte naturii umane fără de păcat (Ioan 7:46; cf. 14:30; 1 Ioan 3:5). Într-un sens adevărat portretul său despre Domnul nostru este o dramatizare a Dumnezeului-om pe care o prezintă el spre contemplarea noastră în prologul său.

ÎNVĂŢĂTURA EVANGHELIILOR SINOPTICE

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre celelalte Evanghelii. Ele sunt cu toate dramatizări ale Dumnezeului-om expuse în descrierea teoretică în prolog faţă de Evanghelia lui Ioan. Evanghelia după Luca, scrisă de o companie cunoscută a lui Pavel, ne oferă într-o naraţiune vie pe acelaşi Isus care este presupus în toate aluziile lui Pavel despre El. Cea a lui Marcu, care a fost şi el o companie a lui Pavel, precum şi a lui Petru, este, pe cât de adevărată este Evanghelia după Ioan, o prezentare a faptelor din viaţa lui Isus cu o perspectivă de a clarifica că aceasta nu era viaţa unui simplu om, umană cum era ea, ci a însăşi Fiului lui Dumnezeu. Evanghelia lui Matei diferă de tovarăşii lui im principal în bogăţie mai mare a propriei mărturisiri a lui Isus faţă de Divinitatea Sa pe care o înregistrează aceasta. Ceea ce este caracteristic la toate trei este împletirea inextricabilă din naraţiunile lor despre trăsăturile umană şi Divină care au marcat în mod asemănător viaţa pe care au descris-o ei. Este posibil, prin neglijarea unei serii a reprezentaţiilor lor şi acordarea atenţiei alteia, pentru a descrie din ele în voie portretul a unui Isus ori pur divin ori pur uman. Este imposibil să derivăm din ele portretul altuia decât a Divinului-uman Isus dacă ne predăm pe noi înşine călăuzirii lor şi să scoatem din paginile lor portretul pe care s-au străduit să-l deseneze. Ei sugerează în mod pripit în naraţiunile lor plinătatea Divinităţii Lui acum şi acum întregimea umanităţii Sale şi pretutindeni unitatea persoanei Lui, ei o prezintă ca reală şi o mărturie aşa de puternică spre constituirea persoanei Domnului nostru ca şi când ar uni într-o viaţă personală o natură într-adevăr Divină şi o natură într-adevăr umană, de parcă ele ar fi anunţat faptul acesta în declaraţia analitică. Doar din presupunerea acestui concept al persoanei Domnului nostru ca determinând şi bazând prezentarea lor, unitatea poate fi acordată reprezentaţiilor lor; în timp ce, pe această presupunere, toate reprezentaţiile lor cad ca elementele dintr-un întreg consistent. În cadrul limitelor presupunerilor lor comune, fiecare Evanghelie are fără îndoială particularităţile ei proprii în distribuirea accentului lor. Marcu pune un accent puternic pe puterea divină a omului Isus, ca evidenţă a fiinţei Sale supranaturale; iar referitor la impresia irezistibilă a unui veritabil Fiu al lui Dumnezeu, o fiinţă Divină mergând pe pământ ca un om, care a făcut-o asupra tuturor cu care a intrat în contact El. Luca îşi plasează Evanghelia sa de partea epistolei către Evrei în proeminenţa pe care aceasta o oferă faţă de dezvoltarea umană a fiinţei divine a cărei viaţă pe pământ este descrisă şi la rangul ispitirii la care a fost supus El. Evanghelia lui Matei este în mod notabil principala pentru staturile conştiinţei de sine Divine pe care aceasta o dezvăluie în raportul ei despre cuvintele Aceluia pe care îl reprezintă ca fiind cu toate acestea Fiul lui David, Fiul lui Avraam; staturi ale conştiinţei de sine Divine care nu cade în nimic mai scurt din cele realizate în marile declaraţii păstrate pentru noi de Ioan. Însă în mijlocul oricărei varietăţi ar exista în aspectele în care fiecare îşi pune accentul particular, este acelaşi Isus Hristos pe care cei trei îl aduc înaintea noastră, un Isus Hristos care este deodată Dumnezeu şi om şi o persoană individuală. Dacă aceasta nu ar fi recunoscut, întreaga naraţiune a Evangheliilor Sinoptice este aruncată în confuzie; portretul lor al lui Hristos devine o dilemă de nerezolvat; şi masa detaliilor pe care o prezintă ei despre experienţele de viaţă ale Lui este schimbată într-un simplu set de contradicţii crase.

ÎNVĂŢĂTURA LUI ISUS

Isus prezentat de Ioan – Naraţiunile Evangheliei nu numai că ne prezintă, totuşi, dramatizările Dumnezeului-om, conform concepţiei autorilor lor despre persoana Lui compusă. Ei păstrează pentru noi şi un trup considerabil de declaraţii ale lui Isus, şi aceasta ne permite să observăm concepţia persoanei Lui care se fondează şi îşi găsesc expresia propriei învăţături a Domnului nostru. Discursurile Domnului nostru care au fost selectate pentru înregistrare de către Ioan au fost alese (printre alte motive) în mod expres pentru motivul ca ele să aducă mărturie faţă de Divinitatea Lui esenţială. Ele sunt în consecinţă bogate în mod specific în material pentru formarea unei judecăţi despre concepţia Domnului nostru despre natura Sa mai înaltă. Această concepţie, nu mai e nevoie să spunem, este precis ceea ce Ioan, învăţat de ea, a anunţat în prologul Evangheliei lui, şi a fost ilustrat de însăşi Evanghelia sa, condensată aşa cum este de aceste discursuri. Nu ar mai fi necesar să prezentăm evidenţa pentru aceasta în plinătatea sa. Ar fi de ajunsă să arătam spre câteva pasaje caracteristice, în care concepţia Domnului nostru despre natura Sa mai înaltă îşi găseşte exprimarea clară în mod special.

Faptul că El era mai presus decât originea şi natura pământească, El o declară în mod repetat. „Voi sunteţi de jos”, le spune El evreilor (8:23), „Eu sunt de sus: voi sunteţi din această lume; Eu nu sunt din această lume” (cf. 17:16). Prin urmare, El a învăţat că El, Fiul Omului, s-a „coborât din ceruri” (3:13), unde era adevărata Sa locuinţă. El a purtat cu aceasta, de sigur, o afirmaţie a preexistenţei, care este în mod explicit afirmat: „Dar dacă aţi vedea”, întreabă El, „pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?” (6:62). Aceasta nu este simpla preexistenţă, totuşi, ci preexistenţa eternă care o pretinde pentru Sine: „Şi acum, Tata”, se roagă El (17:5), „proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (cf. v. 24); şi din nou, cu cel mai impresionant limbaj posibil, El declară (8:58): „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”, unde El revendică pentru Sine prezenţa fără de timp din eternitate ca mod al Său de existenţă. În cel dintâi dintre aceste două pasaje citate ultim, este sugerat caracterul vieţii Sale preexistente; în aceasta El a împărtăşit slava Tatălui din toată veşnicia („înainte să fi fost lumea”); El a stat alături de Tatăl ca o companie în slava Sa. El a venit, atunci când s-a coborât pe pământ, prin urmare, nu doar din cer, ci însăşi din partea lui Dumnezeu (8:42; 7:8). Chiar şi aceasta, totuşi, nu exprimă întregul adevăr; El a venit nu numai din partea Tatălui unde împărtăşea din slava Tatălui; El a venit din însăşi fiinţa Tatălui – „Am ieşit de la Tatăl, şi am venit în lume” (16:28; cf. 8:42). „Legătura descrisă este internă şi esenţială, şi nu acea a prezenţei sau a părtăşiei externe” (Westcott). Aceasta ne pregăteşte pentru marea declaraţie: „Eu şi Tatăl suntem una” (10:30), din care este un simplu corolar faptul că „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (14:9; cf. 8:19; 12:45).

În toate aceste declaraţii subiectul afirmaţiei este însăşi persoana actuală care vorbeşte: este despre Sine care a stat înaintea oamenilor şi le-a vorbit că Domnul nostru face aceste imense declaraţii. Prin urmare, atunci când El a declarat în mod măreţ, „Eu şi Tatăl suntem” (pluralitate de persoane) „una” (neutru singular, şi prin urmare unicitate de fiinţă), evreii au înţeles în mod natural că El se făcea pe Sine, persoana care le vorbea lor, Dumnezeu (10:33; cf. 5:18; 19:7). Asemănarea continuă a persoanei care a fost, din eternitate şi până acum, una cu Dumnezeu, este prin urmare pe deplin protejată. Viaţa Sa pământească este, totuşi, reprezentată în mod distinct ca o umilire. Deşi pe pământ El este una cu Tatăl, totuşi El „s-a coborât” pe pământ; El a venit din Tatăl şi din Dumnezeu; o slavă a fost lăsată în urmă spre care avea să se reîntoarcă, iar şederea Sa pe pământ a fost prin urmare la acea extindere o întrevedere a slavei Sale. Exista, dar, un sens în care, deoarece El „s-a coborât”, El nu mai era egal cu Tatăl. Aceasta a fost pentru a justifica o afirmaţie de egalitate cu Tatăl în putere (10:25, 29) încât El a fost călăuzit să declare: „Eu şi Tatăl una suntem” (10:30). Dar El mai poate declara că „Tatăl este mai mare decât Mine” (14:2). În mod evident aceasta înseamnă că exista un sens în care El a încetat să fie egal cu Tatăl datorită umilirii condiţiei Sale prezente, şi în măsura în care această umilire a implicat intrarea într-o starea mai joasă decât cea care-i aparţinea Lui prin natură. Mai precis din ceea ce a constat umilirea Lui nu poate fi adunat doar din implicaţia generală a multor declaraţii. În aceasta El a fost un om care v-a spus adevărul, care l-am auzit de la Dumnezeu (8:40), unde contrastul cu „Dumnezeu” aruncă afirmarea umilinţei în accentuare (cf. 10:33). Adevărul naturii Lui umane este, totuşi, presupus pretutindeni şi ilustrat la nesfârşit, mai degrabă decât să fie afirmat în mod explicit. El poseda un suflet uman (12:27) şi părţi trupeşti (carne şi sânge, 6:53; mâini şi coastă, 10:27); şi a fost supus la aceleaşi afecţiuni fizice (oboseală, 4:6, şi sete, 19:28, suferinţă şi moarte), şi la toate emoţiile umane obişnuite – nu doar iubirea compasiunii (12:34; 14:21; 15:8-13), ci dragostea simplei afecţiuni pe care o arătam noi „prietenilor” (11:11; cf. 15:14, 15), indignare (11:33, 38) şi bucurie (15:11; 17:13). El a simţit tulburarea produsă de emoţia puternică (11:33; 12:27; 13:21), simpatia faţă de suferinţă care se arată pe sine în lacrimi (11:35), recunoştinţa care umple inima mulţumită (6:11, 23; 11:41). Doar o singură caracteristică umană îi era străină Lui: El era fără păcat; „prinţul acestei lumi”, a declarat El, „nu are nimic în mine” (14:30; cf 8:46). În mod clar că Domnul nostru, aşa cum este raportat de Ioan, se ştia pe Sine a fi Dumnezeu adevărat şi om adevărat într-o singură persoană indivizibilă, subiectul comun al calităţilor care aparţin fiecăreia.

Isus prezentat de Evangheliile Sinoptice – (a) Marcu 13:32: Acelaşi lucru este adevărat despre conştiinţa Sa de sine ca cea revelată în spusele Sale înregistrate de către Sinoptici. Probabil că nu se poate aduce o ilustraţie mai uimitoare decât remarcabila declaraţie înregistrată în Marcu 13:32 (cf. Matei 24:36): „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Aici Isus se pune pe sine pe o sacră de fiinţe, mai presus decât „îngerii din ceruri”, adică, cea mai înaltă dintre toate creaturile, marcată în mod semnificativ aici ca supra-terestru. Prin urmare, El se mai prezintă pe Sine în altă parte ca Domnul îngerilor, a cărui cerere ei o ascultă: „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea” (Matei 13:41). „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:31; cf. 13:49; 25:31; Marcu 8:38). Astfel „îngerii lui Dumnezeu” (Luca 12:8, 9; 15:10) Hristos îi desemnează ca îngeri ai Săi, „împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12:28; 19:24; 21:31, 43; Marcu şi Luca adesea) ca Împărăţia Sa, „aleşii lui Dumnezeu” (Marcu 13:20; Luca 18:7; cf. Romani 8:33; Galateni 3:12; Tit 1:1) ca aleşi ai Săi. El vorbeşte în mod evident în Marcu 13:22 dintr-o conştiinţă de sine divină: „Doar o fiinţă Divină poate fi înălţată mai presus de îngeri” (B. Weiss). El se desemnează astfel pe Sine prin numele Său Divin „Fiul”, adică, unicul Fiul al lui Dumnezeu (9:7; 1:11), pentru a pretinde aceasta era pentru un om o blasfemie (Marcu 14:61, 64). Dar deşi se desemnează pe Sine prin acest nume Divin, El nu vorbeşte despre ceea ce a fost el odată, ci ceea ce este El la momentul discuţiei: acţiunea verbului este la prezent, „ştie”. El pretinde, cu alte cuvinte, desemnarea divină de „Fiul”, cu tot ceea ce este implicat în ea, căci eul Său prezent, pe măsură ce se mişca printre oameni: El este, nu doar că a fost, „Fiul”. Cu toate acestea, ceea ce afirmă El despre Sine nu poate fi afirmat de Sine în mod distinct ca „Fiul”. Căci ceea ce afirmă El despre Sine este ignoranţa – nu numai că Fiul cunoaşte aceasta; şi ignoranţa nu aparţine naturii Divine pe care o sugerează termenul „Fiul”. O apariţie extremă de contradicţie reiese prin urmare din folosinţa terminologiei, la fel cum reiese din ceea ce spune Pavel despre evrei că „l-au crucificat pe Domnul slavei” (1 Corinteni 2:8), sau îi îndeamnă pe bătrânii efeseni să „să păstorească Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20:28); sau John Keble îl laudă pe Domnul nostru pentru „sângele sufletelor răscumpărat de Tine”. Aceasta nu a fost Domnul Gloriei aşa cum este el care a fost crucificat pe lemn, şi nici „Dumnezeu” sau „sufletele” nu au sânge să verse.

Cunoaştem acum felul cum acest mod aparent contradictoriu de vorbire a reieşit în cazul lui Keble. El vorbeşte de oameni care sunt fiinţe compuse, care constau din suflete şi trupuri, şi aceşti oameni au ajuns să fie desemnaţi dintr-un element al personalităţilor lor compuse, deşi ceea ce este afirmat aparţine mai degrabă altuia; am putea vorbi, prin urmare, despre „sângele sufletelor” care înseamnă că aceste „suflete”, în timp ce nu aveau sânge în ele, totuşi desemnează persoane care au trupuri şi prin urmare sânge. Cunoaştem în mod egal cum să justificăm contradicţiile aparente ale lui Pavel. Noi ştim că el îl exprimă pe Domnul nostru ca o persoană compusă, unind în Sine o natură Divină şi una umană. În perspectiva lui Pavel, deci, deşi Dumnezeu nu are astfel sânge, cu toate acestea Isus Hristos care este Dumnezeu are sânge deoarece El este şi om. El poate spune de-a dreptul, dar, când vorbeşte de Isus Hristos, despre sângele Său ca sângele lui Dumnezeu. Când acelaşi fenomen se întâlneşte în mod precis în vorbirea Domnului nostru despre Sine, trebuie să presupunem că aceasta este întrecerea a exact aceleiaşi stări de lucruri. Când vorbeşte El despre „Fiul” (care este Dumnezeu) ca fiind ignorant, noi trebuie să înţelegem că El se desemnează pe Sine ca „Fiul” datorită naturii Sale mai înalte, şi totuşi are în minte ignoranţa naturii Sale mai scăzute; ceea ce vrea să spună El este că persoana desemnată corespunzător ca „Fiul” este ignorantă, aceasta a spune în privinţa naturii umane care este un element atât de intim al personalităţii Lui cum este şi Divinitatea Sa.

Când Domnul nostru spune, dar, că „Fiul nu ştie”, El devine un martor atât de expres faţă de cele două naturi care constituie natura sa aşa cum este şi Pavel când vorbeşte despre sângele lui Dumnezeu, sau aşa cum Keble este un martor la constituţia dublă a fiinţei umane atunci când vorbeşte despre suflete care varsă sânge. În această scurtă declaraţie, astfel, Domnul nostru aduce mărturie faţă de natura Sa Divină cu supremaţia ei mai presus de toate creaturile, la natura Sa umană cu limitările sale de creaţie, şi la unitatea subiectului posedat de aceste două naturi.

(b) Alte pasaje: Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu: Toate aceste elemente ale personalităţii Lui descoperă câteva afirmaţii repetate în alte enunţuri a Domnul nostru înregistrate în Sinoptice. Nu este nevoie să insistăm aici asupra înălţării Lui mai presus de regii şi profeţii Vechiului Legământ (Matei 12:41), peste însăşi templu (Matei 12:6), şi ordonanţele Legii Divine (Matei 12:8); sau asupra accentului Său de autoritate atât în învăţătura cât şi în acţiunea Sa, marele Sale declaraţii „Îţi spun” (Matei 5:21, 22), ‚Voiesc, fii curăţat’ (Marcu 1:41; 2:5; Luca 7:14); sau de separarea Lui de oameni în relaţia Sa cu Dumnezeu, niciodată neincluzându-i pe aceştia cu Sine într-un „Tatăl Nostru”, ci vorbind în mod consistent şi distinct despre „Tatăl meu” (de exemplu, Luca 24:49) şi „Tatăl vostru” (de exemplu, Matei 5:16); sau în sugerarea Lui că El nu este doar Fiul lui David ci Domnul lui David, şi ca un Domn ce stă la dreapta lui Dumnezeu (Matei 22:44); sau despre discriminarea parabolică a Sa despre Sine ca Fiu şi Moştenitor dintre toţi „robii” (Matei 21:33); sau chiar în atribuirea Lui către Sine a funcţiilor pur Divine de iertarea a păcatelor (Marcu 2:8) şi judecată a lumii (Matei 25:31), sau despre puterile Divine de citire a inimii (Marcu 2:8; Luca 9:47), omnipotenţa (Matei 24:30; Marcu 14:62) şi omniprezenţa (Marcu 18:20; 28:10). Aceste lucruri ilustrează asumarea Sa constantă a posesiunii demnităţii şi a atributelor Divine; pretindere în sine este făcută mult mai direct în cele două mari desemnări pe care şi Le-a dat Lui, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu. Prima dintre acestea este desemnarea de sine favorită a Lui. Derivat din Daniel 7:13, 14, aceasta sugerează în fiecare ocazie despre implicarea ei a conştiinciozităţii Domnului nostru de a fi o fiinţă supra-terestră, care a intrat într-o sferă de viaţă pământească într-o misiune înaltă, spre a cărei realizare El are să se reîntoarcă spre sfera Sa cerească, de unde va reveni pe pământ la timpul potrivit, acum, totuşi, în propria maiestate, pentru a aduna roadele lucrării Lui şi să consume toate lucrurile. Astfel, aceasta este o desemnare care implică deodată o preexistenţă cerească, o umilire prezentă, şi o slavă viitoare; şi El se proclamă pe Sine în această slavă viitoare nu mai puţin decât Regele universal aşezat pe tronul de judecată pentru cei vii şi cei morţi (Marcu 8:31; Matei 25:31). Implicarea Divinităţii întrupată în această desemnare, Fiul Omului, este probabil explicată mai clar în desemnarea companiei, Fiul lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru nu numai că o acceptă din partea altora, acceptând cu ea implicaţie de blasfemie în a permite aplicarea acesteia Lui (Matei 26:63, 65; Marcu 14:61, 64; Luca 22:29, 30), însă le pretinde pe ambele pentru Sine în mod persistent, în desemnarea Sa constantă de Dumnezeu ca Tată al Lui într-un sens distinct, şi în desemnarea Sa mai puţin frecventă despre Sine, printr-un fel de eminenţă, ca „Fiul”. Faptul că conştiinţa Lui despre relaţia specifică faţă de Dumnezeu exprimată de această desemnare nu era o realizare a dezvoltării Sale spirituale mature, ci că a fost parte din cea mai intimă conştiinciozitate a Lui de la început, este sugerat de simpla licărire care ne este oferită în mintea Lui ca un copil (Luca 2:49). Înalta semnificaţie pe care a purtat-o desemnarea faţă de El este revelată nouă în două declaraţii remarcabile păstrate, una atât de Matei (11:27) cât şi de Luca (10:22), şi cealaltă de Matei (28:19).

(c) Matei 11:27; 28:19. În prima dintre aceste declaraţii, Domnul nostru, vorbind în cea mai solemnă manieră, nu numai că se prezintă pe Sine ca Fiul, ca singura sursă de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a binecuvântării pentru oameni, ci se pune pe Sine într-o poziţie, nu doar de egalitate, ci de reciprocitate absolută şi de interpretare a cunoaşterii cu Tatăl. „Nimeni”, spune El, „nu-l cunoaşte pe Fiul, decât Tatăl; şi nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl, decât Fiul. . .” variat în Luca cam aşa: „nimeni nu ştie cine este Fiul, în afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, în afară de Fiul. . .” ca şi când fiinţa Fiului ar fi aşa de imensă încât numai Dumnezeu ar putea-o cunoaşte pe deplin; şi cunoaşterea Fiului era aşa de nelimitată încât El îl putea cunoaşte pe Dumnezeu în perfecţiune. Îngreuiata implicare de aici a termenilor „Fiu” şi „Tatăl” în contrast unul faţă de celălalt ne este explicată în cealaltă declaraţie (Matei 28:19). Aceasta este comisionarea Domnului înviat pentru ucenicii Lui. Revendicând pentru Sine toată autoritatea din cer şi pe pământ – care implică posedarea omnipotenţei – şi promiţând a fi cu urmaşii Săi ‚întotdeauna până la sfârşitul lumii’ – care adaugă implicaţiile omniprezenţei şi a omniscienţei – El le porunceşte să îşi boteze convertiţii lor ‚în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt’. Forma precisă a formulei trebuie observată cu atenţie. Aici nu se citeşte: ‚în numele’ (plural) – ca şi când ar fi trei fiinţe enumerate, fiecare cu numele său distins. Şi nici: ‚În numele Tatălui, Fiului, şi Duhului Sfânt’, de parcă ar fi o singură persoană, care avea un nume întreit. Aceasta se citeşte: ‚În numele [singular] Tatălui, şi al [articol repetat] Fiului, şi al [articol repetat] Duhului Sfânt’, distingând cu atenţie trei persoane, deşi unindu-le pe toate sub un singur nume. Numele lui Dumnezeu era pentru evrei Iehova, şi a pune numele lui Iehova peste ei era a-i face ai Lui. Ceea ce a făcut Isus în această mare dispoziţie a fost de a porunci urmaşilor Săi să numească numele lui Dumnezeu peste convertiţii lor, şi să anunţe numele lui Dumnezeu care trebuie numit peste convertiţi în enumerarea întreită a „Tatălui” şi „Fiului” şi „a Duhului Sfânt”. Aşa cum este de incontestabil ceea ce El a intenţionat pentru Sine prin „Fiul”, El se pune aici pe Sine pe partea Tatălui şi a Duhului, ca împreună cu ei constituind singurul Dumnezeu. Aceasta este, de sigur, Trinitatea pe care o descrie El; şi aceasta este la fel de mult ca şi cum am spune că El se anunţă pe Sine ca una dintre persoanele Trinităţii. Aceasta este ceea ce Isus, aşa cum este raportat de Sinoptici, a înţeles că este El Însuşi.

În a se anunţa pe Sine că este Dumnezeu, totuşi, Isus nu neagă că este şi om. Dacă toată vorbirea Lui despre Sine se bazează pe conştiinţa Lui a naturii Divine, vorbirea Lui nu manifestă mai puţin conştiinciozitatea Lui despre o natură umană. El se identifică uşor pe Sine cu oamenii (Matei 4:4; Luca 4:4), şi primeşte fără protest imputarea umanităţii (Matei 11:19; Luca 7:34). El vorbeşte în mod familiar despre trupul Său (Matei 26:12, 26; Marcu 14:8, 22; Luca 22:19), şi despre părţile trupului Său – picioarele şi mâinile Lui (Luca 24:39), capul şi picioarele Lui (Luca 7:44-46), carnea şi oasele Lui (Luca 24:39), sângele Său (Matei 26:28; Marcu 14:24; Luca 22:20). Se întâmplă să i se acorde într-adevăr o exprimare foarte expresă a părţii Lui despre realitatea naturii Sale trupeşti; când ucenicii Lui au fost înspăimântaţi la apariţia Lui înaintea lor după învierea Sa, presupunând că ar fi un duh, El îi reasigură pe aceştia cu declaraţia directă: „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu Sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu” (Luca 24:39). Mărturia Sa faţă de sufletul Său uman este la fel de expresă: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38; Marcu 14:34). El vorbeşte despre spaima umană cu care a privit spre apropierea morţii Lui (Luca 12:50), şi exprimă într-un strigăt dureros simţul Său de dezolare pe cruce (Matei 27:46; Marcu 15:34). El vorbeşte de asemenea şi de mila pentru cei slabi şi înfometaţi (Matei 15:32; Marcu 8:2), şi despre o puternică dorinţă umană pe care a simţit-o El (Luca 22:15). Nimic din ceea ce este uman nu îi este străin Lui în afară de păcat. El nu îşi atribuie niciodată imperfecţiunea Lui şi nu trădează niciodată conştiinciozitatea de păcat. El recunoaşte răul din lucrurile despre El (Luca 11:13; Matei 7:11; 11:34, 39; Luca 11:29), însă nu se identifică niciodată cu acesta. Cu cei care fac voia lui Dumnezeu El se simte a fi înrudit (Matei 11:28) şi îl pronunţă binecuvântat pe cel care nu găseşte nici o ocazie de a se împiedică de El (Matei 11:6).

Aceste manifestări ale unei conştiinţe umane şi Divine stau pur şi simplu parte de parte în înregistrările exprimării de sine a Domnului nostru. Şi acesta nu sunt nici suprimate şi nici chiar calificate una de alta. Dacă am adera doar spre o clasă am putea presupune că El s-a proclamat pe Sine în întregime Divin; dacă am merge spre cealaltă ne-am putea de fapt imagina cu uşurinţă că El s-a reprezentat pe Sine ca total uman. Cu ambele înaintea noastră îl percepem pe El ca vorbind în mod alternativ dintr-o conştiinciozitate Divină şi dintr-una umană; ca manifestându-se pe Sine ca tot ceea ce este Dumnezeu şi tot ceea ce este omul; şi toate acestea cu cea mai marcată conştiinciozitate. El, unicul Isus Hristos, a fost spre priceperea Lui Dumnezeu adevărat şi om complet într-o viaţă personală unitară.

 CELE DOUĂ NATURI PRESUPUSE PRETUTINDENI

Astfel se fundamentează întreaga literatură a Noului Testament pe o singură, nevariată concepţie a constituţiei persoanei Domnului nostru. De la Matei unde El este prezentat ca una din persoanele Sfintei Treimi (28:19) – sau dacă preferăm ordinea cronologică a cărţilor, de la epistola lui Iacov unde se vorbeşte despre El ca Slava lui Dumnezeu, Shekinah (2:1) – până la Apocalipsa unde El este reprezentat că El declară că este Alfa şi Omega, cel Dintâi şi Ultimul, Începutul şi Sfârşitul (1:8, 17; 22:13), El este considerat în fiinţa Sa fundamentală ca Dumnezeu adevărat. În acelaşi timp din Evangheliile Sinoptice, în care El este dramatizat ca un om printre alţi oameni, coborârea Sa umană înregistrată cu atenţie, şi sensul Său de dependenţă de Dumnezeu este aşa de accentuat încât rugăciunea devine aproape cea mai caracteristică acţiune a Lui, până la epistolele lui Ioan în care este nota unui un creştin că El mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup (1 Ioan 4:2) şi Apocalipsa în care naşterea Lui din tribul lui Iuda şi din casa lui David (5:5; 22:16), viaţa Sa exemplară de conflict şi victorie (3:21), moartea Sa pe cruce (11:8) sunt notate, El este considerat în mod consistent ca un om adevărat. Cu toate acestea, de la începutul şi până la sfârşitul întregii serii a cărţilor, în timp ce prima şi apoi cealaltă din cele două naturi ale Sale vin în proeminenţă repetată, nu există niciodată vreo întrebare de conflict dintre cele două, nici o confuzie în relaţiile lor, nici o schismă în acţiunea Sa personal unitară; însă EL este considerat şi prezentat în mod evident ca unul, compus într-adevăr, însă personalitate nedivizată. În această stare a cazului nu numai că se poate aduce o evidenţă adecvată a constituţiei persoanei Domnului nostru în mod indiferent de fiecare parte a Noului Testament, şi pasajele de drept citate să sprijine şi să susţină pasajul fără referinţă la porţiunea Noului Testament în care este găsit acesta, dar ar trebui să fim fără justificare dacă nu am implicat această presupunere comună a întregului trup al acestei literaturi pentru a ilustra şi explica reprezentaţiile variate care au de a face cu noi în mod pripit în paginile sale, reprezentaţii care pot fi făcute cu uşurinţă pentru a apărea mutual contradictorii dacă nu ar fi fost aduse în armonie de către relaţia lor ca părţi componente neutre ale acestei concepţii unitare care le fundamentează şi le dă consistenţă tuturor. Cu greu s-ar putea imagina o dovadă mai bună a adevărului unei doctrine decât puterea sa de a armoniza o mulţime de declaraţii care fără de ea s-ar prezenta înaintea noastră doar ca o masă de inconsistenţe încurcate. O cheie care se potriveşte în mod perfect unei încuietori a fiecărei secţiuni complicate poate abia să fie adevărata cheie.

FORMULAREA DOCTRINEI

Între timp secţiunile rămân complicate. Chiar şi în cazul structurii noastre compuse, de suflet şi trup, pe cât suntem de familiari cu aceasta din experienţa noastră zilnică, relaţiile reciproce de elemente se deosebesc aşa de mult într-o singură personalitate rămân misterios de profunde, şi dau naştere la modurile paradoxale de vorbire, care ar fi îndrumătoare greşite, dacă nu ar fi fost sursa lor din natura noastră dublă bine înţelese. Am putea citi, în scriitorii atenţi, despre suflete lăsate moarte pe câmpurile de luptă, şi despre nemurirea fiecăruia. Misterele relaţiilor în care elementele constitutive din personalitatea complexă a Domnului nostru stau una faţă de alta sunt în mod nemăsurabil mai mari decât în cazul nostru mai simplu. Noi nu putem spera niciodată să pricepem pe Dumnezeul infinit şi cum poate o umanitate finită să fie unită într-o singură persoană; şi este foarte uşor să mergem fatal de rătăcit în încercarea de a explica interacţiunile din persoana unitară a naturilor aşa de diverse una faţă de alta. Nu este de mirare, prin urmare, că de îndată ce eforturile serioase încep să fie făcute să dea explicaţii sistematice a faptelor Biblice despre persoane Domnului nostru, multe declaraţii unilaterale şi incomplete au fost formulate şi care necesitau corectare şi complementare înainte ca să se fi născocit pe durată un mod de declaraţie care să facă dreptate deplină datelor bibice. Doar după mai mult de un secol de controversă, timp în care aproape fiecare metodă de conceput de construire şi interpretarea greşită faptele biblice au fost propuse şi testate, că o formulă a fost structurată care asigura cu succes datele esenţiale oferite de Scripturi din concepţia greşită distructivă. Această formulă, pusă laolaltă de Conciliul de la Calcedon în 451 d. Hr., declară că aceasta a fost întotdeauna doctrina bisericii, derivată din Scripturi şi de la Domnul nostru, faptul că Isus Hristos este „într-adevăr Dumnezeu şi într-adevăr om, dintr-un suflet şi trup rezonabil; consubstanţial cu Tatăl conform Dumnezeirii, şi consubstanţial cu noi conform umanităţii; în toate lucrurile ca şi noi, fără de păcat; născut înaintea tuturor erelor de Tatăl conform Dumnezeirii, şi în aceste ultime zile, pentru noi şi mântuirea noastră, născut din fecioara Maria, mama lui Dumnezeu, conform umanităţii; unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Singurul născut, să fie recunoscut în două naturi neconfundate, neschimbate, indivizibile, inseparabile; distincţia naturilor nefiind în nici un caz luată de uniune, ci mai degrabă proprietatea fiecărei naturi fiind păstrată şi contribuind într-o singură Persoană şi o singură subzistenţă, neîmpărţită sau divizată în două persoane, ci unul şi acelaşi Fiu, Singurul născut, Dumnezeu, Cuvântul, Domnul Isus Hristos.” Nu este nimic aici decât o atentă declaraţie despre persoana Domnului. Prin urmare, ea a fost integrată, într-o formă sau alta, în crezurile tuturor ramurilor bisericii; aceasta fundamentează şi oferă forma lor faţă de toate aluziile la Hristos în marea masă de predicare şi cântare care s-a acumulat de-a lungul secolelor; şi aceasta a oferit fundalul devoţiunilor mulţimilor nenumărate care în decursul erelor creştine au fost închinători ai lui Hristos.

http://www.voxdeibaptist.org/Persoana_lui_Hristos_Warfield.htm

Moartea păstorului Claude Manampy din Ambohibary: Consecințe și căutări legate de viitor

Misionari / June 26, 2019

Acum două săptămâni am avut o mare întristare toată echipa de păstori din Biserica Penticostală Assemblée de Dieu din Regiunea Vakinankaratra. Păstorul Claude Manampy, la doar 52 de ani, ne-a părăsit subit, în urma unui atac de cord. A fost o veste care ne-a șocat pe toți, pentru că păstorul Claude era cel mai în formă din echipa noastră de slujitori, iar pe dinafară, părea perfect sănătos. Nu era nici gras, nici slab, nici nu l-am văzut bolnav de-a lungul anilor de slujire, cât timp am lucrat cu el. Mergea la câmp, să își completeze venitul, muncea și în biserică, și părea că este foarte bine.

Știm că cei care sunt ai lui Hristos, se vor odihni pînă la învierea sfinților. Știm că ne așteaptă o „casă” veșnică, o cunună, datorită urmării chemării lui Hristos. Știm că în Cer este mai bine, însă orice despărțire lasă în urmă o rană adâncă și durere.

Am plâns toți slujitorii și păstorii din regiune când am auzit vestea. Am plâns pentru că ni se părea nedrept ca dintr-o casă să iasă două sicrie într-o perioadă de șase luni. Am plâns gândindu-ne la soția lui, Voanghi, care trebuia să poarte povara unei așa mari dureri. Tomai ce o îngropaseră pe fiica lor mai mare cu șase luni în urmă, iar mormântul familiar trebuia deschis din nou, ca alături de fiică să se odihnească și tatăl ei, care o iubise atât de mult!

Păstorul Claude a lăsat în urmă trei copii orfani, cu vârste între 8 și 23 de ani, pentru că de doar 6 luni a îngropat-o pe fiica lui cea mare, care avea doar 25 de ani. Poate și din cauza asta, inima lui „s- a îngreunat”. Nu era omul care să se exteriorizeze, iar durerea despărțirii de fiica lui, Njaniaina, care avea doar 25 de ani și tocmai născuse o micuță fetiță, apoi a murit în urma unei boli ce a măcinat-o rapid, l-a marcat puternic.

A lăsat-o în urmă pe soția lui, Voanghi, care este are 44 de ani, care a rămas și mămică și bunică, pentru că micuța nepoțică are nevoie ca cineva să îi poarte de grijă. A lăsat în urmă o slujire pe care a făcut-o cu drag în jur de 20 de ani, iubind și îngrijind de Biserica lui Dumnezeu din Ambohibary, „țara orezului”, slujind oamenilor și dăruindu-se lor. A lăsat în urmă o biserică cu multe întrebări, care își pune problema viitorului și direcției în care va trebui să o ia fără păstorul ei. Însă Biserica este a lui Hristos, iar El nu o va lăsa niciodată!

Îl cunosc pe păstorul Claude de mai bine de cinci ani și am slujit de mai multe ori în Biserica Assemblée de Dieu din Ambohibary împreună. Îi plăceau cântecele de laudă și închinare, iar copiii lui au fost alături de el încă de mici, luând microfoanele „țiuitoare” în mână și cântând împreună cu tăticul lor. Când am mers prima dată în Biserica lor, am avut surpriza să am în fața ochilor o baracă rezemată de un perete. Avea un singur perete din cărămidă, peretele care străjuia curtea în care locuia, iar ceilalți trei pereți erau făcuți din scândură. Pe jos, pământul curții. Nu am putut să ne rugăm în genunchi, că pământul era moale și noroios, iar pe alocuri, micile șanțuri care intrau din curte în biserică, pe sub pereții de lemn, țintuiți de niște pari înfipți în pământ, purtau cu ele apă îmbibată în pământul moale. Stătuse de mai bine de zece ani în acea baracă, și se rugau pentru izbăvire. Cereau o minune de la

Dumnezeu, să îi ajute să facă ceva cu clădirea bisericii. Nu aveau teren, nu aveau bani, nu aveau perspective.

Dumnezeu le-a vorbit printr-un mesaj profetic, spunându-le că le va trimite niște străini care vor iubi lucrarea lui Dumnezeu și le vor construi „clădirea pentru care se roagă”, locul lor de închinare. Iar minunea s-a întâmplat! Dumnezeu a folosit misiunea românească, pe noi și echipa Misiunii Genesis, coordonată de reverend Uțu Tomuța, sub „umbrela” Bisericii Penticostale Philadelphia din Chicago, păstorită de Florin Câmpean, care au cumpărat atât un teren pentru ei, cât și au construit Biserica Penticostală Assemblée de Dieu „Genesis”.

Dumnezeu a fost atât de bun! exclama cu ochii în lacrimi păstorul Claude la deschiderea Bisericii. Dumnezeu ne-a scos la loc larg! Dumnezeu ne-a pus într-un loc vizibil pentru toată localitatea Ambohibary! Dumnezeu are lucruri bune pentru acest loc!

Am fost recunoscători pentru că Dumnezeu a adus alături de noi în parteneriat la construcție și pe păstorul Dorel Grec și Comitetul Bisericii Penticostale „Betezda” din Watford, Londra, care au pus umărul și banii și ne-au ajutat să construim o casă pastorală pentru familia păstorului, legată de clădirea Bisericii. Să fi văzut ce încântată era această familie care nu au știut în cei aproape 30 de ani de căsătorie ce înseamnă să ai casa ta. La slujba divină de inaugurare a Bisericii ADD „Genesis” am cumpărat pentru păstorul Claude și soția lui un pat dublu și o saltea nouă, pe care le-am demontat și le- am urcat pe mașina noastră, transportându-le la Ambohibary, ca să le facem o mare bucurie. Acolo l- am montat în casa pastorală, sub privirile lor încântate și recunoscătoare, în timp ce noi „am plâns” de bucurie că sunt așa de fericiți.

Doar doi ani s-a bucurat păstorul Claude de noua lui casă și de slujbele divine în clădirea Bisericii Genesis. Ne-am așteptat să îl vedem acolo pentru 15-20 de ani, slujind cu dăruire și crescând lucrarea. Acestea au fost așteptările noastre. Însă planurile lui Dumnezeu au fost altele. Păstorul Claude și-a sfârșit alergarea, iar la Învierea îl va aștepta cununa pentru slujirea lui devotată și plină de angajament.

Aici, în Madagascar, este obiceiul ca atunci când Biserica are posibilitatea, să construiască o casă pastorală pentru păstor. Însă acea casă trebuie părăsită de păstor și familia lui când își încheie slujirea, fie că iese la pensie, fie că se retrage din cauze diferite – boală, incapacitate de slujire. Cu 15 zile înainte de a muri, fără a ști că va muri, păstorul Claude a avut o întâlnire cu Comitetul Executiv al Bisericii Assemblée de Dieu din Antananarivo. Le spunea: „Misionarii ne-au cumpărat un teren de 1600 de mp – așa doar ni l-au vândut – iar Biserica are nevoie de maxim 1000 de mp. Ați putea, vă rog, să îmi dați și mie o mică bucată, ca să îmi construiesc o casă pe el? Doar o mică bucată, cât să îmi fac casă, în caz că se întâmplă ceva, să nu rămână familia mea pe drumuri”. Iar Comitetul Executiv a acceptat să îl ajute. Nu știau că după 15 zile va pleca „acasă”, iar familia lui, probabil că va trebui să părăsească casa pastorală.

Problema viitorului ridică multe semne de întrebare pentru ei. Ar fi fost situația ideală ca soția lui să poată continua slujirea lui. Ar fi fost ideal ca băiatul lor, care este la Universitate, să fi făcut Seminarul Teologic. Însă nu a fost chemarea lui să fie păstor. Soția păstorului Claude nu știe să scrie și să citească, decât greoi. De aceea, ei îi va fi greu să continue lucrarea pe care ei au făcut-o împreună.

Deocamdată, Comitetul Executiv împreună cu păstorii din Regiunea Vankinankaratra au decis să meargă pentru o perioadă prin slujire prin rotație, ca să ajute Biserica Genesis. Însă este doar o perioadă limitată de timp această decizie. Păstorii din alte biserici și din alte localități au deja programul supra-aglomerat. Așa că, în cel mult șase luni de zile, se vor vedea nevoiți să adopte o altă soluție, fără compromis. Biserica Penticostală Assemblée de Dieu are nevoie de un nou păstor. Probabil o familie va fi trimisă să continue lucrarea. Iar sora noastră, văduva Vohanghy, va fi nevoită să părăsească casa pastorală a bisericii și să își caute un adăpost undeva.

Ne rugăm pentru soluții, ne rugăm pentru direcție și călăuzire. Un lucru este clar: Dumnezeu este în controlul tuturor lucrurilor. El știe ce are de gând! Ne rugăm ca El să aducă cea mai bună soluție pentru creșterea Bisericii, dar și cea mai bună soluție pentru familia rămasă în urmă, îndoliată, îndurerată și cu multe întrebări. Iar, noi, cei rămași aproape de familia lovită, să avem înțelepciunea să îi ajutăm cum putem, cât putem, și să le fim un sprijin în aceste momente negre din istoria familiei lor.

A început Școala Internațională de Misiune – Precept Ministries Eurasia 2019 | ACTUAL

download-1

Bună dimineața,
Pe 25 iunie s-a dat startul Școlii Internaționale de Misiune – Precept Ministries Eurasia 2019, școală care pregătește intensiv, timp de 3 ani, misionari pentru mai multe țări ale lumii, inclusiv pentru Moldova. Vitalie Marian, coordonatorul facultății de jurnalism, Costea Procopenco, student în anul 3 la facultatea de Taekwon-Do și Youhana Qassab, student în anul 2, facultatea de fotbal au oferit mai multe detalii la acest subiect în cadrul emisiunii Actual, moderată de Irina Panainte.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 26 iun. 2019

Ieri s-a dat startul Școlii Internaționale de Misiune – Precept Ministries Eurasia 2019, școală care pregătește intensiv timp de 3 ani misionari pentru mai multe țări ale lumii, inclusiv pentru Moldova. Ne povestesc mai multe detalii în emisiune Vitalie Marian, coordonatorul facultății de jurnalism, Costea Procopenco, student în anul 3 la facultatea de Taekwon-Do și Youhana Qassab, student în anul 2, facultatea de fotbal.

Valeriu Ghilețchi și-a încheiat misiunea la APCE

Valeriu Ghilețchi și-a încheiat misiunea la APCE

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) și-a deschis lucrările sesiunii de vară 2019. În perioada, 24-28 iunie, urmăriți activitatea acestui forum important, care contribuie la mișcările social-economice, culturale și politice din peste 40 de state de pe continentul European.

În urma alegerilor Parlamentare din Republica Moldova, în cadrul acestei sesiuni, la APCE a fost primită o nouă delegație a deputaților moldoveni condusă de Andrei Năstase. Paralel, unul dintre cei mai longevivi deputați delegați la APCE din partea Republicii Moldova, cu cele mai multe mențiuni, premii și titluri de premieră în cadrul acestui forum, Valeriu Ghilețchi, și-a încheiat cel de-al doilea mandat și lăsat o declarație de rămas bun.

„Luni, 24.06.19, mi-am încheiat mandatul de membru al APCE. Este, de fapt, al doilea mandat, primul a fost în perioada 1998-2001, actualul în 2010-2019. Deși în cadrul acestui forum pan-european ai mereu parte de situații dificile, ca să nu greșești este important să ai linii roșii bine definite. Una din aceste linii roșii pentru mine a fost ceea ce se numește valori morale creștine. Am susținut în permanență familia tradițională, demnitatea umană, dreptul la viață a copiilor nenăscuți, libertatea religioasă și cea de exprimare, inclusiv libertatea părinților de a-și crește copiii în conformitate cu convingerile lor, etc.

O altă linie roșie a fost interesul național și integritatea teritorială a țării noastre. Am pledat mereu pentru retragerea forțelor militare ruse de pe teritoriul nostru și pentru soluționarea pașnică a conflictelor înghețate. Am condamnat anexarea ilegală a peninsulei Crimea și amestecul extern în treburile interne ale altui stat.

Azi noaptea, majoritatea deputaților din APCE, ignorând rezoluțiile anterioare cu privire la cerințele înaintate Federației Ruse, inclusiv cerința de a-și retrage forțele armate de pe teritoriul nostru, au votat pentru întoarcerea necondiționată a reprezentanților Dumei de Stat în cadrul APCE. Cu regret, printre cei care au închis ochii față de aceste cerințe importante au fost și doi deputați din componența noii delegații a RM la APCE. Nu știu care a fost poziția MAEIE în această privință, dar, fără îndoială, această decizie luată după miezul nopții va avea repercusiuni asupra relațiilor dintre țările membre ale Consiliului Europei, inclusiv asupra RM.

Cu toate acestea, cred în continuare că Dumnezeu este în controlul istoriei. Îi sunt recunoscător pentru onoarea de a reprezenta Moldova în cadrul APCE și pentru rezultatele frumoase obținute de-a lungul acestor ani. De asemenea, doresc cu această ocazie, să mulțumesc tuturor pentru sprijinul acordat și rugăciunile înălțate! Sper într-o bună zi să revin… 🙂

În numele tuturor creștinilor din Europa, mulțumim deputaților din Republica Moldova, România, Ukraina, Olanda, Marea Britanie, Polonia și alte state care au luptat alături de Valeriu Ghilețchi pentru valorile creștine, pentru familii și pentru viitorul copiilor. Mulțumim dl Valeriu Ghilețchi pentru contribuția adusă în cazul Bodnariu și raportul documentat ulterior, care are menirea să protejeze multe alte familii creștine. Mai multe știri despre munca depusă în cadrul APCE de Valeriu Ghilețchi, vedeți AICI!

ȘtiriCreștine.ro vă cheamă să mulțumim pentru aceste realizări și să nu uităm neîncetat să ne rugăm pentru cei înălțați în dregătorii. Totodată, să ne rugăm ca Dumnezeu să ridicei noi lideri care să ducă în continuare lupta cea bună atât în Parlamentele noastre naționale, cât și la nivel european.
Dumnezeu să binecuvânteze Republica Moldova!” a declarat Valeriu Ghilețchi.

 

https://www.stiricrestine.ro/2019/06/25/valeriu-ghiletchi-si-a-incheiat-misiunea-la-apce/?

Un strigăt de ajutor din Nigeria: 11.500 de creștini uciși

Aproximativ 11.500 de creștini uciși, un milion trei sute de mii de persoane refugiate, 13 mii de case abandonate sau distruse. Acestea sunt cifrele pe care Joseph Bagobiri le-a citit în fața auditoriului O.N.U., un strigăt de ajutor din Nigeria. Masacru pentru care a făcut apel la forțele internaționale să nu-și întoarcă capul, să privească în față această criză umanitară.

Atacuri au avut un caracter de genocid, cu 150-300 de oameni uciși peste noapte de către milițiile musulmane Fulani alături de grupul Boko Haram, a spus purtătorul de cuvânt nigerian. Cele mai afectate au fost comunitățile din Adamawa, Borno, Kano și Yobe de unde populația s-a refugiat spre statele centrale Plateau, Nassarawa, Benue, Taraba și spre partea de sud la Kaduna. Dintre victime fac parte femei și copii, supraviețuitorii au declarat că agresorii erau împărțiți în trei grupuri, un grup împușcând oameni din sat, un altul dând foc la case iar al treilea așteptând ascunși în tufișuri pe sătenii fugari.

Nigeria este adesea menționată sub apelativul de „Gigantul Africii” datorită populației sale mari. Este țara cea mai populată din Africa, ocupând locul al șaptelea în lume cu o populație de 174 milioane de locuitori. Are de asemenea cea mai mare economie africană depășind în urmă cu cinci ani economia Africii de Sud. Din punct de vedere religios jumatate din locuitorii Nigeriei sunt creștini locuind în sudul și centrul țării iar cealaltă jumătate musulmani, în regiuni din nord și sud-vest.

sursa http://avereabisericii.ro

Poate un creştin să fie posedat de demoni? de Brent Grimsley şi Elliot Miller

download-1

Poate un creştin să fie posedat de demoni? de Brent Grimsley şi Elliot Miller

În unele cercuri creştine ale bisericilor din România au apărut noi aspecte ale “lucrării” creştine. Printre acestea se numără şi “slujbele de eliberare”, termen care într-adevăr uneori pare folosit şi în alte circumstanţe. Premiza de la care se porneşte în aceasta este aceea a posesiunii demonice a creştinilor pentru care nu există altă alternativă decât supunerea lor rugăciunii carismatice, a punerii mâinii predicatorului pe fruntea subiectului şi “plesnirea” de către acesta cu putere până la dezechilibrarea şi căderea pe spate a “pacientului”. Fenomenul “slujbelor de eliberare/izbăvire nu se manifestă doar în cercurile carismatice, ci mai nou şi în unele biserici ortodoxe unde se pare că există preoţi şi călugări specializaţi în scoaterea dracilor din creştinii ortodocşi. Este într-adevăr posibil ca creştinii să fie posedaţi de demoni ? Ce spune Biblia despre această controversă ?

Un credincios (să-i spunem, Carl) participă la o conferinţă asupra războiului spiritual sponsorizată de către biserica lui. În timpul perioadei de rugăciune în care “s-au pus mâinile” asupra lui el a mărturisit că în momentul împărtăşirii credinţei sale cu cei necredincioşi o frică puternică de a nu fi respins pune stăpânire pe el. Aceasta îl neutralizează complet şi-l face incapabil să le vorbească altora despre Hristos. Conducătorul grupului respectiv de rugăciune a sugerat că există un duh rău care este răspunzător pentru comportamentul lui Carl. După ce s-au rugat pentru discernământ şi având permisiunea lui Carl, liderul grupului împreună cu alţii au pus mâinile asupra lui în vederea efectuării exorcismului. Deşi Carl îşi aminteşte cu greu ce a urmat, lui i s-a spus că un spirit numit “frică” a fost obligat să se identifice. După ce a opus o rezistenţă înverşunată, acesta a fost izgonit în numele lui Isus.

După o vreme Carl şi-a învins frica şi chiar a condus câteva suflete la Hristos. Însă la un moment dat vechiul sentiment de intimidare şi-a croit din nou drum la suprafaţă făcându-l să se întrebe dacă nu va avea nevoie de încă o “şedinţă” de eliberare/izbăvire.

Puncte de vedere opuse   În ultima vreme creştinii nord-americani (şi nu numai!) au devenit foarte conştienţi de bătălia împotriva forţelor demonice. Învăţăturile despre războiul spiritual sunt în mare căutare în zilele noastre. La rândul ei, doctrina care susţine că creştinul poate fi locuit de către demoni a devenit populară fiind răspândită de învăţători respectabili ce provin din tabere teologice divergente, de la carismatici la dispensaţionalişti anticarismatici. Astfel au fost fondate lucrări (misiuni) de sine stătătoare având scopul declarat al izbăvirii creştinilor de sub controlul demonic. Ca şi rezultat s-au înmulţit “mărturiile” asemănătoare celei a lui Carl ridicând unora mari semne de întrebare.

Poate un creştin să aibe drac ? Întrebarea nu este doar teoretică. Răspunsul determină tipul de grijă pastorală care trebuie şi se aşteaptă să fie oferită cuiva aflat într-o astfel de situaţie (adică, se va ajunge la un punct în consilierea spirituală în care să fie necesară supunerea creştinului exorcismul ?), cât şi schimbă modul în care creştinul percepe lupta lui cu lumea, firea şi Diavolul.

În acest articol vom examina întâi concepţia actualmente populară care spune că deşi un creştin nu poate fi “posedat de demoni”, totuşi credincioşi pot fi “demonizaţi”. Lucrul acesta înseamnă că odată, demonii pot să se găsească (locuiască) în credincioşi şi să exercite control asupra lor, şi apoi că, metoda potrivită de tratare a acestei probleme este de a izgoni demonul (ţinând o slujbă de izbăvire).

Cea de-a doua concepţie care va fi luată în considerare (şi apărată în acest articol), afirmă că un credincios nu poate fi locuit, şi în consecinţă stăpânit (controlat) de un spirit demonic din moment ce acesta este locuit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Această concepţie recunoaşte totuşi că creştinii pot fi “oprimaţi” (asupriţi) din exterior de forţe demonice, dar recomandă ca soluţie potrivită rezistenţa (opunerea), nu izbăvirea (eliberarea). Haideţi să privim la raţiunile oferite pentru aceste două vederi opuse.

DOVADA BIBLICĂ   Consideraţii etimologice

Concepţia nr.1 interpretează verbul grecesc daimonizomai şi-l traduce “demonizat” în loc de “posedat/stăpânit de demoni” fiindcă (1) posesiunea sugerează proprietate, iar Satana nu posedă nimic; (2) verbul are timpul pasiv şi-l descrie pe demon controlând o persoană pasivă, şi (3) rădăcina verbului înseamnă “o pasivitate cauzată de un demon”.

  Este evident atunci că “demonizat” reprezintă o traducere mult mai atrăgătoare decât “posedat de demoni” pentru cei ce cred că un demon poate invada şi locui în trupul unui credincios. Această interpretare evită, de asemenea, conotaţiile emoţionale asociate posesiunii demonice. Ea se poate înţelege şi sub forma unei influenţe demonice din afară. Însă această redare ar fi greşită devreme ce (1) acesta este principalul termen folosit în Noul Testament pentru a descrie intrarea demonilor în oameni (alături de celelalte expresii cum ar fi, “a avea drac”), termen care nu este niciodată folosit să spună altceva, şi (2) cei ce susţin că un credincios poate fi demonizat mai învaţă şi că duhurile rele pot în realitate locui/sălăşlui într-un creştin. Acei demoni trebuind să fie scoşi afară.

  Aşadar, problema nu apare în traducerea verbului ci în poziţia duhurilor rele vizavi de credincios. În a afla care este legătura dintre ele şi creştin. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm: pot demonii să-i stăpânească (controleze) pe creştini din interior, sau doar pot să-i oprime (apese) din afară ?

Concepţia nr.2 interpretează verbul ca însemnând “posesiune/stăpânire demonică” deoarece, (1) lexicoanele greceşti cât şi dicţionarele teologice toate traduc daimonizomai sub forma “a fi posedat de un demon – a fi stăpânit de un drac”, şi (2) una dintre definiţiile de dicţionar ale cuvântului “a poseda” este, de a “câştiga sau exercita influenţă sau control” asupra cuiva sau a ceva, sau “a domina” (vezi, American Heritage Dictionary, a 3-a ediţie). Astfel posesiunea demonică poate fi înţeleasă ca însemnând “o posesie cu scopul de a controla”. W. E. Vine traduce verbul în felul următor: “a fi posedat de un demon, a acţiona sub stăpânirea unui demon”.

  A doua concepţie expusă aici se potriveşte mai bine realităţii etimologice (adică, utilizării istorice a cuvântului) fiindcă în primul rând problema nu se poate privi din punctul de vedere al stăpânirii conform mitului popular ce spune că omul îşi poate “vinde sufletul Satanei”, ci a poziţiei (locului; relaţiei) unui demon faţă de un credincios, deoarece doar dacă se află în credincios un demon se află într-adevăr pe poziţia de a-l controla (şi astfel, stăpâni) pe acesta. În al doilea rând, în pilda lui Isus a omului tare (vezi, Mat.12:29; Luca 11:21-22), El compară eliberarea celor deţinuţi de un demon ce a intrat în ei cu legarea (biruirea) mai întâi a omului puternic/tare şi înarmat (care este Satana) şi apoi jefuirea posesiunilor (averilor) sale (cuvântul grec “huparcho” din Luca 11:21). Din moment ce averile din pildă îi reprezintă pe cei pe care Isus îi izbăveşte de demoni, putem înţelege că există un sens biblic în care Satana îi poate stăpâni (poseda) pe unii.

  În al treilea rând, greaca pasivă descrie primirea de către subiect a unei acţiuni, fapt ce se potriveşte perfect termenului posedat de demoni atunci când acesta este bine definit ca însemnând intrarea într-un om a unui demon, conducând astfel la stăpânirea lui.

Versetele biblice citate în vederea susţinerii invadării creştinilor (intrării demonilor în ei) Din cauza spaţiului trebuie să ne limităm la a examina cele mai plauzibile texte folosite în sprijinul ideii. Următoarele două pasaje sunt citate de un număr infinit de ori de către aceia care susţin că un creştin poate fi “demonizat”.

Cazul împăratului Saul Două pasaje ne spun cum un duh rău ieşit de la Dumnezeu a venit asupra lui Saul. În ambele cazuri el a încercat să-l pironească pe David cu suliţa la perete (1Sam.18:10-11; 19:9-10). Prima întrebare care trebuie să se pună este dacă Saul a fost un credincios adevărat. Deşi pe vremea ungerii lui ca rege el părea că este un om al lui Dumnezeu (vezi, 1Sam.10), comportamentul său ulterior nu se potrivea unui om cu adevărat convertit. Faptul că era uns împărat şi că a fost folosit de Dumnezeu nu înseamnă şi că era un adevărat credincios. Dumnezeu a folosit chiar şi împăraţi păgâni ca Cir ca oameni unşi de El pentru a-i duce la îndeplinire planurile (Isaia 45:1).

  Dar chiar dacă am accepta că Saul a fost la un moment dat un credincios adevărat ce mai târziu a ajuns stăpânit (posedat) de un demon, lucrul acesta nu înseamnă că acelaşi lucru li se poate întâmpla şi credincioşilor adevăraţi din zilele noastre. Deşi Scriptura nu explică clar care este natura regenerării (deci, a înnoirii) înainte de moartea ispăşitoare a lui Hristos, totuşi se pare că Duhul Sfânt nu locuia în acelaşi fel în credincioşii din Vechiul Testament cum locuieşte acum în cei din Noul Testament (vezi, de exemplu Psalmul 51:11).

  Thomas Ice şi Robert Dean Jr. mai adaugă un motiv în plus pentru respingerea cazului împăratului Saul ca argument în favoarea demonizării credincioşilor: “textul evreiesc spune că duhul rău fie vine asupra lui Saul, fie pleacă de la el, dar nu spune că acesta ar fi intrat în Saul, aşa cum se întâmplă în cazul posesiunii demonice…”

Cazul femeii gârbovite În Luca 13:10-17 citim despre o “fiică a lui Avraam” ce avea un “duh de neputinţă” care o ţinea gârbovită fără să-şi poată îndrepta spatele. Satana este identificat acolo ca fiind cel ce a ţinut-o legată timp de 18 ani (vers.16). Astfel nu se poate pune la îndoială că această boală a fost provocată demonic, dar avem oare dovezi suficiente care să ateste că această femeie era o credincioasă adevărată ce a fost posedată de un demon ?

  În cartea Posesiunea Demonică şi Creştinul C.Fred Dickason, decanul de teologie al Institutului Biblic Moody afirmă că dovezile indică faptul că ea era o credincioasă adevărată deoarece, odată, ea se închina la sinagogă, în al doilea rând, l-a glorificat pe Dumnezeu pentru vindecarea ei (v.13), şi în al treilea rând, expresia “fiică a lui Avraam” sugerează mântuirea ei dacă comparăm cu pasajul referitor la Zacheu (Luca 19:9).

  Cu toate acestea expresia “fiică a lui Avraam” nu înseamnă neapărat că ea a fost o credincioasă autentică în Dumnezeu şi în Hristos ci este mai degrabă indiciul faptului că ea era evreică, descendentă după trup a lui Avraam. Afirmaţia lui Isus în care a spus că Zacheu este un “fiu al lui Avraam” (Luca 19:9) semnifică faptul că începând din acel moment (datorită pocăinţei lui; n.tr.) el ar trebui privit ca un evreu adevărat şi membru al poporului ales al lui Dumnezeu deşi fusese până atunci un urât colector de taxe ce lucra pentru o putere străină, şi anume Roma.

  De asemenea, faptul că acea femeie frecventa sinagoga şi că l-a lăudat pe Dumnezeu pentru vindecarea ei nu au nici o legătură. Un om poate merge la sinagogă fără să fie un închinător adevărat al lui Dumnezeu, gândiţi-vă doar la farisei şi cărturari ! În plus, nu se face nici o menţiune a faptului că ea ar fi ajuns să creadă în Isus. Dacă ar fi făcut-o, lucrul acesta se poate privi ca fiind mai degrabă un rezultat al izbăvirii ei decât un fapt precedent ei.

  Pe lângă toate acestea, nu este deloc clar că femeia gârbovită ar fi fost posedată de un demon. Traducerile moderne redau expresia literară grecească “un duh de neputinţă” sub forma, “boală cauzată de un spirit” (New American Standard Bible), “paralizată de un spirit” (New International Version Bible), etc. Acesta pare sensul expresiei în cauză mai ales observând faptul că Isus nu a exorcizat demonul aşa cum a făcut-o de obicei în toate cazurile clare de posesiune demonică, ci pur şi simplu a pronunţat vindecarea ei.

  Aşa cum şi Dickason recunoaşte, “noi nu putem spune în mod sigur că Biblia oferă dovezi care să arate că credincioşii pot fi demonizaţi”.. Pasajele cele mai des folosite în sprijinul acestei concepţii sunt neconvingătoare. De asemenea, devreme ce Biserica nu a susţinut de-a lungul istoriei ei că creştinii pot fi posedaţi de demoni, care înseamnă că un demon poate coabita în noi alături de Duhul Sfânt, idee în mod natural respingătoare, responsabilitatea să producă dovada le revine celor ce susţin că un credincios adevărat poate fi locuit şi stăpânit de un demon. Tot ce pot spune erudiţi ca Dickason este faptul că Biblia nu ne oferă argumente clare că credincioşii nu pot fi demonizaţi. Aceasta înseamnă a căuta argumente unde nu se găsesc tocmai atunci când argumentele vorbesc contrariul.

Scripturile contra invaziei creştinilor   Este Biblia într-adevăr neutră asupra subiectului posesiunii demonice a creştinilor ? Deşi ea nu citează problema aceasta în mod direct, noi susţinem totuşi că Biblia afirmă unele adevăruri şi stabileşte principii ce militează împotriva unei asemenea idei. De fapt, un studiu cuprinzător în Noul Testament al acestui subiect ar trebui să conducă la o singură concluzie: cetăţenia în împărăţia lui Hristos şi posesiunea demonică sunt două concepte ce se exclud reciproc, deoarece posesiunea demonică înseamnă participarea în împărăţia Satanei.

Jefuirea posesiunilor Satanei Aşa cum am observat mai sus cei locuiţi de demoni sunt consideraţi “posesiunile (averilor – vezi, textul biblic; n.tr) Satanei” pe care Isus a venit să le jefuiască/prădeze prin instaurarea împărăţiei Sale. Prin credinţă toţi creştinii sunt izbăviţi din împărăţia întunericului şi transferaţi în “împărăţia Fiului dragostei Lui” (Col.1:13; Fapte 29:18). De aceea, nu este nici o coincidenţă faptul că orice apariţie în Noul Testament a cuvântului daimonizomai şi a termenilor asociaţi lui, cât şi fiecare exorcism (alungare/scoatere de demoni) relatat îi implică pe necreştini şi se petrece în contextul evanghelizării. Realitatea “apropierii împărăţiei lui Dumnezeu” este demonstrată prin faptul că Satana, stăpânitorul lumii acesteia nu mai poate să-şi păstreze prinşii lui (Luca 10:17-20).

  Ideea ce străbate Scriptura este că omul poate să îl aibe ori pe Dumnezeu locuind în el, ori pe Satana, dar niciodată pe amândoi. De exemplul apostolul Ioan îi asigură pe cititorii creştini ai epistolei sale: “Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1Ioan 4:4). Ca prin urmare, este rezonabil să deducem că “cel ce este în lume” nu poate fi de asemenea şi “în voi” !

Temple ale Dumnezeului Viu În Creştinism Duhul Sfânt al lui Dumnezeu vine să locuiască în credincios făcându-l pe acesta să devină un templu al Dumnezeului Viu. Astfel, Pavel îi îndeamnă pe credincioşii din Corint să nu se lege de necredincioşii pentru că ei sunt temple ale lui Dumnezeu, şi că armonia dintre lumină şi întuneric, Hristos şi Belial (satana), templul lui Dumnezeu şi idoli (pe care Pavel îi interpretează drept demoni în 1Cor.10:19-20), este imposibilă (vezi, 2Cor.6:14-18). Cum ar putea atunci Dumnezeu, care este mai mare decât Satana, să îngăduie unui demon să locuiască alături de El, în templul Său ?

  În pilda omului ce a fost din nou invadat de demoni (Matei 12:43-45) (să-i zicem, “celui ce a devenit de două ori mai rău”; n.tr), duhul necurat se întoarce în “casa” de unde a fost izgonit şi găsind-o neocupată îşi reia şederea acolo alături de şapte duhuri mai rele decât el însuşi. În mod îndreptăţit noi putem concluziona că dacă ar fi găsit “casa” ocupată (locuită de Duhul Sfânt) nu ar mai fi fost în stare să pună din nou stăpânire pe acel om.

Pecetluiţi şi păziţi de Dumnezeu   Locuirea Duhului Sfânt în credincioşi mai înseamnă şi că aceştia sunt pecetluiţi de Dumnezeu ca fiind posesiuni ale Sale şi că sunt păstraţi până în ziua mântuirii (vezi, Efes.1:13-14). Deşi credinciosul se găseşte într-un război spiritual şi ca prin urmare poate fi supus încă influenţelor şi atacurilor demonice (Efes.6:10-18), statutul său de copil şi bun al lui Dumnezeu stabileşte limite clare faţă de ceea ce-i pot face puterile întunericului. 1Ioan 5:18 ne spune că “Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el”. Nici nu înger rău nu-l poate despărţi pe credinciosul adevărat de dragostea lui Dumnezeu din Hristos Isus (vezi, Rom.8:38-39)   Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (Sau: zidire.), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

O absenţă evidentă În lumina clarelor realităţi biblice faptul că Satana este limitat în ceea ce le poate face credincioşilor ni se pare semnificativ nu doar fiindcă nu găsim creştini posedaţi în Noul Testament, dar nici instrucţiuni practice oferite creştinilor în vederea practicii exorcismului în biserică. Este clar că nici epistolelor nu le lipsesc învăţăturile despre războiul spiritual, dar în ciuda faptului că suntem adesea avertizaţi asupra pericolelor atacurilor satanice metoda de înfruntare a diavolului rămâne întotdeauna aceeaşi: “Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă…” (vezi, 1Petru 5:9; Efes.6:10-14; Iacov 4:7). După cum Ice evidenţiază, “niciodată nu li se cere credincioşilor să-i răspundă Satanei, sau demonilor, prin a-i izgoni, care de regulă este soluţia nou-testamentală pentru o persoană posedată. În schimb, porunca pentru credincios este de a se împotrivi sau de a rezista tot timpul, ceea ce reprezintă poziţia lui faţă de o ispită exterioară sugerată de Satana sau de demoni”.

  Acesta este un argument valabil, deoarece dacă izbăvirea ar fi tot atât de importantă pentru o viaţă creştină biruitoare cum încearcă să ne convingă susţinătorii ei, ne-am aştepta ca Noul Testament să se adreseze ei. Ice şi Dean subliniază cu tărie această idee: “Noi credem că lipsa argumentelor (sau absenţa învăţăturilor nou-testamentale asupra subiectului; n.tr.) este grăitoare…Biblia susţinând limpede că ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia (2Petru 1:3) şi că este în stare să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2Tim.3:16-17)… şi de aceea, cei ce susţin ideea posibilităţii posesiunii demonice a creştinului neagă prin implicaţie suficienţa Scripturilor, trecând peste autoritatea lor şi promovând-o pe a lor. Aceia au uitat avertismentul lui Pavel, “ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste ,,ce este scris” … (1Cor.4:6).

DOVADA EXPERIMENTALĂ Pentru noi este important să înţelegem ce gândesc cei pe care Ice şi Dean îi acuză de încălcarea autorităţii biblice. În poate cel mai riguros şi mai convingător exemplu al acestei gândirii, Dickason citează numeroasele cazuri de ale oamenilor care după toate aparenţele treceau drept creştini autentici, manifestând fără prefăcătorie simptoame ale posesiunii demonice. Atât pentru Dickason cât şi pentru toţi ceilalţi susţinători ai acestei doctrine apariţiile repetate ale acestor fenomene sunt cele ce-i conving că creştini pot avea draci.

  Deşi Dickason afirmă clar că creştinii nu ar trebui să pună experienţa (trăirile) mai presus de Scriptură în determinarea unei doctrine, totuşi el încearcă să demonstreze că Scriptura păstrează practic tăcerea asupra acestui subiect. Doar astfel el poate concluziona: “Noi recunoaştem lipsa unei dovezi concludente în Biblie cu privire la această chestiune şi nu vrem să elevăm concluzia noastră (experimentală) la statutul de adevăr (doctrină) biblică. Dar, noi găsim adevărul practic (experimental) al faptului că creştinii pot fi şi au fost demonizaţi”..

  Noi găsim două probleme în raţionamentul lui Dickason. Întâi, deşi el insistă că nu elevează (deci, ridică; n.tr.) această concluzie la statutul de adevăr biblic, din toate punctele de vedere este totuşi ceea ce el, alături de alţi promotori ai demonizării creştinilor, reuşeşte să facă, deoarece ei învaţă cu solemnitate şi apără ca având importanţă o doctrină (adică, pretinsă formulare a unui adevăr teologic), ce se bazează pe experienţe. Faptul acesta în sine constituie o problemă. Noi credem, ca regulă, că este înţelept ca învăţătorii să nu se exprime acolo unde Scriptura rămâne tăcută asupra unor chestiuni teologice sau spirituale.

  În al doilea rând, vedem că Dickason presupune că dacă Scriptura nu vorbeşte despre o problemă înseamnă că este şi neutră în ce-o priveşte. De aceea, el nu reuşeşte să explice adecvat argumentul dedus din lipsa argumentului, susţinut mai sus, şi anume că o problemă atât de serioasă precum invazia demonică a creştinilor nu este niciodată descrisă cu claritate în Noul Testament şi nici nu este discutată. În plus, aşa cum am văzut Biblia nu este complet tăcută asupra acestei chestiuni, şi deşi nu se referă la ea în mod direct, indirect totuşi ea ne conduce la o concluzie. Dickason şi ceilalţi au greşit îngăduind experienţei să aibe un impact mai puternic asupra gândirii lor decât dovezile biblice direct opuse concepţiei.

Explicaţii alternative Dacă nu acceptăm pretenţiile posibilităţii posesiunii demonice a creştinilor ce ne facem cu numeroasele experienţe dramatice relatate de Dickason, de teologul Merrill Unger, de John Wimber (liderul bisericilor Vineyard) şi de mulţi alţii ? Nu punem la îndoială realitatea multor asemenea experienţe dar interpretările pe care le dau aceşti învăţători sunt de cele mai multe ori nedorite.

Surse (cauze) psihologice Multe dintre aceste întâmplări se pot atribui unor cauze psihologice, nu doar unor boli mintale, care fără îndoială reprezintă un factor în unele cazuri, ci şi puterii sugestiei. În îndelunga cercetare efectuată de noi a mişcărilor şi fenomenelor religioase de nenumărate ori am dat peste un fapt curios. Şi anume, oameni dealtfel foarte inteligenţi pot deveni convinşi de crezuri nesigure atunci când manifestări ieşite din comun se petrec în propriul lor suflet, al altora sau apar ca manifestări externe. Aceste crezuri diferă de la elaborate conspiraţii ce implică abuzul ritualului satanic asupra copiilor până la întâlnirile cu OZN-uri, la experienţele dintr-o viaţă anterioară, arătările fecioarei Maria, sau semnele produse de ea pe cer. În multe dintre aceste cazuri cât şi în altele există un numitor comun reprezentat de o anticipare contagioasă (molipsitoare), adesea provocată de liderii respectivei mişcări, că o asemenea manifestare poate avea loc.

  Se poate observa cum un fenomen este citat în sprijinul aproape oricărui crez indiferent de cât de nebiblic este. Rămân încă multe de învăţat cu privire la dinamicile propriilor noastre minţi iar unele dintre aceste puţin înţelese realităţi demonstrează capacitatea lor enormă de a produce oamenilor iluzii psihologice.

Amăgirea satanică Dacă această interpretare (psihologică) pare inadecvată pentru a explica unele dintre fenomenele caracteristice posesiunii demonice există o a doua cauză (sursă) posibilă care uneori s-ar putea să opereze alături de prima. După cum este perfect posibil ca factori psihologici şi demonici să fie implicaţi în pretinsele întâlniri (fenomene) OZN, amintiri din vieţi anterioare, arătării ale fecioarei Maria, etc., la fel pot sta lucrurile şi în cazul creştinilor “demonizaţi” ce sunt izbăviţi. Desigur acesta este exact lucrul pe care susţinătorii lucrărilor de izbăvire/eliberare îl propun. Dar aşa cum amăgirea (înşelăciunea spirituală) poate fi tocmai obiectivul adevărat al Satanei în aceste cazuri, ea poate interveni şi în exorcismul creştinilor. Vă este limpede sperăm, că diavolul ar vrea să credem că are o mai mare putere asupra noastră decât poate în realitate !

  Într-adevăr, pentru a crea iluzia că de fapt creştinul este posedat se pare că demonii sunt în stare să cauzeze anumite fenomene audibile, mintale şi trupeşti creştinului, dar din afara acestuia. Dacă îi pot convinge pe credincioşi că ei au puterea de a-i controla atunci acei creştini deşi perfect stăpâni pe propria lor voinţă vor permite în consecinţă puterilor întunericului o mare influenţă asupra lor. Un creştin care apelează la şedinţele/slujbele de izbăvire pentru a învinge puterile demonice, în loc de a rămâne încredinţat de făgăduinţele şi cuvintele lui Hristos, este deja în mare măsură neutralizat de vrăjmaşul sufletelor.

Posedaţi, dar nu regeneraţi O a treia explicaţie posibilă este faptul că indivizii sunt într-adevăr posedaţi de demoni, dar respectivi nu sunt nişte credincioşi adevăraţi. Cum se poate determina cine este şi cine nu este un creştin adevărat ? Doar Dumnezeu cunoaşte în mod sigur identitatea aleşilor Săi cât şi starea reală a sufletului unui om (vezi, 2Tim.2:19; 1Sam.16:7; sau parabola ţarinei în care s-a semănat grâul dar a răsărit şi neghină alături de el din Mat.13:24-30, 36-43). În unele cazuri manifestarea duhurilor rele poate fi doar unul din paşii făcuţi de cineva pe calea unei adevărate reale convertiri la Dumnezeu.

  Noi suntem forţaţi să concluzionăm că este greu să deosebim cine este în mod sigur posedat de demoni şi cine este cu adevărat un creştin devreme ce aceste probleme privesc interiorul omului şi constituie stări inobservabile ale indivizilor. De aceea, ar fi o mare   nechibzuinţă ca cineva să-şi bazeze crezurile după stările aparente ale creştinilor posedaţi de demoni când argumentele teologice ale Noului Testament (referitoare la împărăţia lui Hristos şi a Satanei) înclină în direcţie opusă.

ARGUMENTELE TEOLOGICE Ca adăugire la dovezile biblice şi experimentale de mai sus se aduc diverse argumente teologice în favoarea demonizării creştinilor. Vom lua în considerare în continuare cele mai des întâlnite exemple.

Chinuitori demonici veniţi ca pedeapsă de la Dumnezeu   Un argument afirmă că Dumnezeu îngăduie demonilor să intre în trupurile credincioşilor ca şi formă de pedepsire a lor dacă continuă să păcătuiască şi să cedeze teren diavolului. Un asemenea păcat este neiertarea (2Cor.2:10-11; Efes.4:26-27; Mat.18:21-35). Dar în Matei 18:35 nu se găseşte nimic care să sugereze că “chinuitorii” (v.24) aceia trebuie luaţi literar. Ei sunt menţionaţi în trecere în aceea pildă (dacă nu, trebuie oare să credem că demonii ne chinuiesc până ce “plătim tot” ce-i datorăm lui Dumnezeu ?). De asemenea, nu se vorbeşte nimic în pasajul respectiv despre vreo activitate demonică.

  În a doua epistolă către Corinteni (2:10-11) cât şi Efeseni 4:26-27 se vorbeşte despre a da diavolului un “prilej” sau un “câştig” prin mânie şi neiertare. Dar din punct de vedere contextual este limpede că pasajele se referă la a oferi Satanei posibilitatea de a distruge unitatea şi mărturia bisericii, şi nu a de pune stăpânire pe credincioşi.

Demoni trimişi ca pedeapsă pentru că s-au dorit daruri sau puteri deosebite Un al doilea argument este acela ce spune că Dumnezeu poate permite unui demon să intre într-un credincios dacă acesta caută pentru el daruri sau puteri deosebite. Dar acest avertisment din nou poate fi dus prea departe. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă cu claritate să căutăm daruri spirituale şi să-i cerem lui Dumnezeu Duhul Sfânt (vezi, 1Cor.14:1; Luca 11:13).

  Desigur trebuie să evităm să obţinem puteri ocultice. Biblia avertizează împotriva intrării în legătură cu demonii (1Cor.10:14-22) dar nu spune niciodată că pericolul unei asemenea preocupări este posesiunea demonică.

   Este adevărat că există imitaţii satanice ale puterii divine (vezi, 2Tesaloniceni 2:9), de aceea este nevoie ca noi să testăm cu Biblia duhurile (spiritele) (1Ioan 4:1-3), caracterul moral al celor ce pretind că au daruri spirituale (Matei 7:22-23), cât şi toate învăţăturile din biserică, (1Tim.4:1; 2Tim.3:16-4:5), fără să negăm totuşi manifestările legitime ale puterii şi prezenţei lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate locui alături de rău Jack Deere, până mai de curând principalul teolog al mişcării Vineyard (ce s-a remarcat prin potopul de experienţe spirituale dintre cele mai stranii ce s-au abătut vreodată asupra creştinilor; n.tr.), susţine că, “Isus locuieşte alături de păcat ori de câte ori vine în inima unui nou credincios. Dacă poate locui într-o persoană păcătoasă de ce n-ar putea s-o facă şi într-un om demonizat ?”

   Asemănarea aceasta dintre răul demonic şi răul naturii umane corupte este din capul locului eronată. Dumnezeu se poartă altfel cu demonii decât o face cu credincioşii. Relaţia aceasta nu suferă comparaţie. El este judecătorul Satanei şi al demonilor lui, dar este mântuitorul credincioşilor. Demonii sunt duşmanii lui Dumnezeu pe când credincioşii, în ciuda firii lor păcătoase sunt slujitorii şi prietenii Lui. Dumnezeu a spus că va locui împreună cu poporul Lui, dar nu şi cu duşmanii Lui.

     Acest argument greşeşte prin a nu recunoaşte diferenţa esenţială dintre nişte fiinţe ale răului (demonii) şi nişte fiinţe răscumpărate (credincioşii), ce într-adevăr au rău în ele (firea pământească), dar mai au şi o natură nouă (duhul) care le va conduce în cele din urmă la triumful asupra răului (1Ioan 3:9).

Demonii îşi fac locuinţa în suflet, nu în spiritul omului     Cu toate acestea, un alt argument susţine că demonii pot locui în sufletul unui credincios, dar nu şi în spiritului acestuia unde locuieşte Duhul Sfânt. Din păcate în Scriptură nu există nici o distincţie (deosebire) ontologică şi fundamentală dintre suflet şi spirit (duh). Într-adevăr termenii aceştia se folosesc pe rând şi se schimbă între ei în unele pasaje, de aceea, acest argument nu rezistă scrutinului biblic. În plus, problema reală trebuie să se pună dacă într-adevăr Dumnezeu şi Satana pot coabita alături în trupul (şi nu în sufletul, sau spiritul) credinciosului (vezi, 1Cor.6:19), chiar dacă aşa ar sta lucrurile, şi anume ca unul să locuiască în sufletul lui, iar celălalt, în spiritul credinciosului. De aceea, în realitate acest argument îşi ratează ţinta.

IZBĂVEŞTE-NE DOAMNE, DE “LUCRĂRILE DE IZBĂVIRE” ! Unele dintre învăţăturile ce se răspândesc astăzi privitoare la războiul spiritual sunt sănătoase din punct de vedere biblic, dar majoritatea lor sunt de o valoare îndoielnică. Învăţăturile senzaţionaliste înlocuiesc doctrina tradiţională evanghelică privitoare la lupta creştinului cu Satana. Aceasta sublinia întotdeauna protecţia pe care Hristos o aduce în viaţa unui credincios, înfrângerea diavolului prin predicarea Evangheliei, şi biruinţa credinciosului prin creşterea în sfinţenie. Evanghelicii au învăţat cu consecvenţă faptul că un creştin îl învinge pe Satana supunându-se lui Dumnezeu şi împotrivindu-se ispitei demonice. Războiul spiritual a fost mai degrabă privit ca un război moral, armătura lui Dumnezeu fiind compusă din acele calităţi pe care Duhul Sfânt le produce în viaţa unui credincios. Creştinul era considerat “biruitor” asupra Satanei dacă rămânea credincios lui Dumnezeu în pofida oricărei presiuni demonice sau ispite.

  Există un pericol grav în sindromul care vede un demon în spatele fiecărei probleme din viaţa credinciosului. Această mentalitate camuflează responsabilitatea noastră morală de a umbla în neprihănire şi de “a face să moară faptele trupului” (Rom.8:13) (vezi, “The Devil Made Me Do It!”). Biblia nu identifică deloc păcate ca pofta, mânia, şi mândria ca fiind spirite, ci mai degrabă ca “fapte ale firii pământeşti” pe care ne învaţă să le lăsăm în urmă, sau “să ne dezbrăcăm de ele” (vezi, Col.2:11), nu să le izgonim afară, şi că dacă “umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (Gal.5:16).

  Fără îndoială că tărâmul demonic găseşte aliat în firea noastră şi serveşte la exacerbarea dorinţelor ei încercând să ne provoace la păcat. Însă aceasta este doar o ispită sau o oprimare demonică, şi nu o posesiune demonică. Reprezintă un asalt din afară împotriva căruia credinciosul este bine echipat pentru a-i rezista şi pentru a-l învinge (Efes.6:10-18).

   Ce se poate spune despre mărturiile acelor creştini ale căror vieţi au devenit biruitoare printr-o slujbă de izbăvire ? Aşa cum creştinii care cred în eronata “vindecare prin Ispăşire” (citând spre exemplu un 1Petru 2:24 “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”; n.tr.), pot avea totuşi parte de vindecare pentru că s-au încrezut în Isus pentru aceasta, şi nu în doctrina respectivă, la fel creştinii care învaţă să se încreadă în Isus pentru înfrângerea diavolului pot avea parte de biruinţă, în ciuda impresiei lor eronate că ar fi fost “izbăviţi” de demoni. Cu toate acestea noi am observat o asemenea biruinţă ca fiind iluzorie (cum am văzut în povestea de la început al lui Carl), şi conducând la o nesănătoasă dependenţă de lucrările de izbăvire.

     Mai putem spune că învăţătura că creştinii pot fi demonizaţi de îndreaptă atenţia de la Dumnezeu asupra Satanei. Poate să-i inspire frică credinciosului când de fapt ar trebui să cunoască încrederea şi îndrăzneala în Hristos. Cum s-a spus, de multe ori îi face pe credincioşi să depindă de cei ce ţin slujbele de eliberare pentru a-i feri de demoni. Acest lucru dă naştere la o superstiţie spiritualistă care îl împiedică pe credincios atât de la proclamarea veştii bune cât şi de la creşterea lui personală în sfinţenie.

     Dar poate pericolul cel mai mare constă în metodologia determinării adevărului. Aşa cum am văzut mai sus, cei ce susţin că un creştin poate fi locuit/stăpânit de un demon plasează experienţa lor mai presus de învăţătura clară a Scripturii, negându-i astfel suficienţa. Odată ce biserica îngăduie experienţelor subiective să înlocuiască testul obiectiv al Scripturii asupra unei chestiuni se va crea un precedent pentru viitor. O adevărată cutie teologică a Pandorei va fi deschisă cauzând o adevărată epidemie de superstiţii şi doctrine false.

  Astfel, noi am văzut că Scriptura nu învaţă sub nici o formă că un creştin poate fi stăpânit de un demon. Şi nici nu afirmă că ar exista probleme spirituale pentru care un creştin ar trebui să fie supus exorcismului. În consecinţă, noi ar trebui să ne bazăm cu încredere pe victoria pe care Hristos a obţinut-o asupra forţelor demonice şi să ne derivăm puterea noastră de la Dumnezeu în lupta noastră împotriva lumii, a firii şi a diavolului. Fie ca Dumnezeu să ne izbăvească de aceste învăţături iluzorii şi distructive, şi fie ca noi să ne folosim de ceea ce avem în Hristos pentru a putea păstra sănătoasa învăţătură a moştenirii noastre evanghelice.

_____________________

Brent Grimsley deţine un doctorat în teologie de la Seminarul din Denver, Colorado, unde a efectuat îndelungi cercetări asupra Noului Testament. În prezent lucrează la o librărie creştină din Denver. Elliot Miller este un asociat al CRI-ului pentru care contribuie cu analize, articole şi critici.

https://www.rcrwebsite.com/demon.htm

Primul document istoric care vorbeste despre o minune a lui Isus Hristos relatata de un martor ocular

download-1

DOcumenrt ocular.png

Un document din secolul 1 scris de istoricul roman Velleius Paterculus a fost descoperit in Biblioteca Vaticanului. Vorbeste despre o minune a Mantuitorului la care autorul a fost martor.

Un expert italian a studiat un document din primul secol scris de istoricul roman Marcus Velleius Paterculus, care a fost descoperit recent în arhivele Vaticanului. Acesta este primul document care vorbeste despre o minune a lui Iisus Hristos relatata de un martor ocular. Autorul descrie o scenă în care el ar fi fost martor, în care un profet și învățător cu numele de Iēsous de Nazarenus a resuscitat un băiat mort și l-a dat înapoi mamei sale.

Istoricul și arhivar Ignazio Perrucci, a fost angajat de către autoritățile de la Vatican în 2012,  pentru a sorta, analiza și clasifica aproximativ 6.000 de documente vechi, care au fost descoperite în giganticul tezaur de arhivă. El a fost foarte entuziasmat când a observat că autorul textului a fost celebrul istoric roman Velleius, dar el a fost complet uimit cand si-a dat seama de natura  conținutului.

image

Profesorul Ignazio Perrucci a găsit textul în arhivele Vaticanului, in timp ce cauta printre un pachet de scrisori personale și alte documente banale datând din epoca romană.

Textul în ansamblu este o narațiune de călătorie. Autorului se întoarca de la Parthia la Roma în 31 d.Hr. El foloseşte un stil extrem de retoric pe patru foi de pergament. El descrie mai multe episoade diferite care au loc în timpul călătoriei sale, cum ar fi o furtună de nisip violentă în Mesopotamia și vizita la un templu în Melitta (zi moderne Mdina, în Malta).

Parte a textului care a prins cu adevărat atenția M. Perrucci este un episod care are loc în orașul de Sebaste (în apropiere zi moderne Nablus, în Cisiordania). Autorul descrie mai întâi sosirea unui mare lider în oraș cu un grup de discipoli și adepți, provocând mulți dintre oamenii din clasa de jos din satele vecine pentru a se aduna în jurul lor. Potrivit lui Velleius, nume acestui mare om a fost  Iēsous de Nazarenus, în traducerea greco-latină a numelui ebraic al lui Isus, Yeshua haNotzri.

La intrarea în oraș, Iisus ar fi vizitat casa unei femei pe nume Elișeba, care tocmai a dat naștere unui copil mort. Isus a luat copilul mort și a rostit o rugăciune în limba aramaică la ceruri, care, din păcate, autorul descrie ca fiind „immensus”, adică de neînțeles. Spre surprinderea și uimirea mulțimii, copilul a revenit la viață aproape imediat, plângând și zvârcolindu-se ca un nou-născut sănătos.

Marcus Velleius Paterculus era un ofiter roman de origine din regiunea Campania, el pare să îl perceapă pe Iisus Hristos ca un mare medic și mistic, fără să-l asocieze în nici un fel la conceptul evreiesc de Mesia.

image

Multe teste și analize au fost realizate în ultimele săptămâni pentru a stabili autenticitatea manuscrisului. Compoziția pergamentului și cerneala, stilul literar și scrisul, toate au fost atent examinate și au fost considerate a fi cu totul autentice. Analiza datei, de asemenea, a relevat faptul că pergamentul din piele de oaie pe care este scris textul într-adevăr datează din secolul al 1 din această eră, mai exact între anii 20-45 AD.

O traducere completă și oficială a documentului ar trebui să fie disponibil online în mai multe limbi diferite, în următoarele câteva săptămâni, dar impactul descoperirii este deja simțit în comunitatea științifică. Mulți oameni de știință au salutat deja constatarea ca unul dintre cele mai mari descoperiri realizate vreodată în studiul despre viața istorică a lui Iisus, în timp ce alții și-au exprimat îndoieli cu privire la concluziile profesorului Perrucci și au cerut să se facă mai multe de către alte instituții științifice înainte de a trage orice concluzii.

– See more at: push

http://logosul.ro/2017/11/25/primul-document-istoric-care-vorbeste-despre-o-minune-a-lui-isus-hristos-relatata-de-un-martor-ocular/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/primul-document-istoric-care-vorbeste-despre-o-minune-a-lui-isus-hristos-relatata-de-un-martor-ocular/

Misiunea Betania / Cu haine albe / Ana Gabriela Olaru

Misiunea Betania

 

Ana Gabriela Olaru Pagina Proiectului Betaniaeste realizată de

 Ana Gabriela Olaru

Coordonatoare Proiect Betania

Cu haine albe

Duminică 11 iunie 2006 am avut bucuria ca în Biserica Creştină Baptistă Sfânta Treime din Constanţa să avem un botez a 19 suflete. Oficierea a fost facută de fraţii păstori Claudiu Fechete şi Emanuel Mihaiu (Hârşova).

Desigur a fost o zi de mare sărbătoare la care au participat multe suflete şi biserica a fost arhiplină. Flori, zâmbete, lacrimi, bătăi puternice ale inimii a celor care şi-au văzut copilul, nepotul, tatăl în apa botezului. Ei şi-au încredinţat viaţa în Mâna Domnului.

Vreau să vă scriu despre una dintre candidate, căreia îi voi folosi doar iniţiala. C., fiica unui frate iubit din biserica noastră ajuns la o vârsta venerabilă, a plecat din biserică de tânără găsind că viaţa îi va oferi oportunităţi multiple. A ascultat glasul unei prietene şi a rătăcit mai bine de 30 de ani în lume. A uitat biserica, învăţămintele părinţilor. De câţiva ani, am vizitat cu voluntarii Betaniei familia tatălui, unde C locuieşte. A ascultat cântările şi încurajările noastre adresate tatălui în suferinţă, mamei care duce povara îngrijirii soţului grav bolnav.

La început a stat retrasă, printre uşi, mai apoi, în timp, ni s-a alăturat, ca mai pe urmă un infarct să o pună la pat. In momentele în care simţea cum viaţa se scurge din trup, a strigat la Dumnezeu rugându-l să-i îngăduie viaţa ca să îl recunoască ca şi Mântuitor. Domnul a ascultat-o şi i-a dat viaţa. Au fost câteva luni de recuperare, timp în care a meditat, s-a hotărât să ia botezul. Era o nerăbdare pe care o exprima în momentele în care ne întâlneam la biserică. Bătrâna sa mamă plângea şi spunea sorei Anişoara Capotă: “Aţi venit în casa mea pentru soţul meu, l-aţi vizitat şi aşa C s-a apropiat de Domnul, a văzut Dragostea Lui în voi; apoi Domnul a trecut-o prin mare suferinţă şi sunt fericită acum că a luat cea mai bună decizie a vieţii ei”.

Proiectul Betania este proiectul Fundaţiei Creştine Osana din Constanţa

http://publicatia.voxdeibaptist.org/betania_iul06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos /GLORIA DOMNULUI CARE ARE SĂ VINĂ: Descoperirea lui Hristos în Vechiul Testament – Edmund P. Clowney.

download-1

GLORIA DOMNULUI CARE ARE SĂ VINĂ: Descoperirea lui Hristos în Vechiul Testament – Edmund P. Clowney.

În California de sud, unde zăpada se poate vedea doar pe vârfurile munţilor distanţi din San Bernadino, Moş Crăciun se dă pe o sanie, efigia sa iluminată de plastic urmând nasul cel roşu al lui Rudolph peste acoperişurile unei ferme spaniole. Moş Crăciun poate fi văzut şi în magazine şi pe proprietăţi private, unde corectitudinea politică a interzis trecerea, de sigur, oile şi boii sunt alăturaţi de Donner, Blitzen, Rudolf, Lion King, Pocahontas şi Mickey Mouse. În ciuda acestora la Vanity Fair Mall muzica liniştită de fundal încă mai include melodiile „Hark the Herald Angels Sing” şi „O Come Let Us Adore Him”.

Isus Hristos însă nu este redus la muzica de fundal în vremea noastră. El a fost născut în istorie; el domneşte acum peste istorie ca Domnul cel înviat. El nu este acea „realitate virtuală” a distracţiilor digitale şi nici fantezia miturilor multi-culturale, ci prima şi ultima realitate: Dumnezeul cel viu, personal şi întrupat. El este Alfa şi Omega: Cuvântul creator care are ultimul cuvânt, căci atunci când va reveni, noi nu vom sta înaintea unui juriu ci înaintea unui Judecător. Istoria umană nu poate cuprinde gloria sa, dar noi avem nevoie de dimensiunea adâncă a istoriei Scripturii pentru a o dezvălui.

În prima dimineaţă de Paşte, când Isus mergea, nerecunoscut, cu Cleopa şi cu un alt tovarăş, el nu le-a înlăturat îndoielile şi temerile lor prin a spune „Cleopa!” aşa cum a spus el „Maria!” în grădină. Ei aveau nevoie să ştie mai mult decât faptul învierii – ei se depărtau de faptul mormântului gol şi de prezenţa îngerilor raportată de femei. Ei aveau nevoie să înţeleagă însemnătatea sa: slava lui Isus Hristos care a fost câştigată prin suferinţa lui. Cât de nebuneşte au eşuat ei să pătrundă ceea ce era mesajul Scripturii.

Isus, prin urmare, începând cu cărţile lui Moise şi ale profeţilor, le-a explicat din toate Scripturile lucrurile despre el însuşi (Luca 24:27). El nu era doritor să-i arate lui Cleopa că era oarecum viu, din moment ce într-o şansă din univers se poate întâmplă orice. Vestea cea bună nu este că a fost o înviere. Vestea bună este că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3,4).

Şi noi trebuie să ştim despre faptul învierii în contextul însemnătăţii sale. Învăţătura lui Isus care ardea în inimile celor doi ucenici nu a fost pentru totdeauna pierdută deoarece Cleopa doar pentru că el nu avea un reportofon. Noi avem învăţătura despre învierea lui Hristos din timpul celor patruzeci de zile inspirată în Noul Testament. De aceea ghidul sigur pentru înţelegerea noastră a Vechiului Testament este Noul Testament.

Duhul lui Hristos a vorbit prin profeţii Vechiului Testament, promiţând harul ce avea să vină pentru noi (1 Petru 1:10-12). Pe drumul spre Emaus, Isus a învăţat mesajul profeţilor şi al apostolilor: suferinţele şi slava lui Hristos (Faptele Apostolilor 17:2-3; 1 Petru 1:11; 1 Corinteni 15:3-5). Slava lui este slava Domnului care vine să mântuiască. Ucenicii au distins parte din acea slavă, şi din acest motiv nu au priceput cum de putea el să moară ca un criminal. Isus a trebuit să le arate că slava Domnului ce avea să vină era slava Robului suferind din profeţia Vechiului Testament.

Domnul trebuie să vină

Biblia nu este doar de la Dumnezeu, ea este despre Dumnezeu. Povestirea Bibliei nu este doar istoria lui Israel, nici a biografiilor sfinţilor a căror vieţi ne-ar putea inspira. Aceasta este povestirea lui Dumnezeu, descrierea lucrării lui salvatoare. Dumnezeu îşi rosteşte promisiunile sale şi acţionează ca să le împlinească. Iniţiativa este întotdeauna a sa. În Grădina Edenului, după păcatul lui Adam şi Eva, Domnul a venit să-i caute. Dumnezeu a promis că Fiul femeii avea să zdrobească capul şarpelui, şi călcâiul lui va fi zdrobit (Geneza 3:15). Această promisiune este baza istoriei umane. Dacă Dumnezeu ar fi rostit cuvântul său de judecată în locul promisiunii lui, istoria umană s-ar fi încheiat la piciorul pomului din Grădină. Planul lui Dumnezeu de a-l trimite pe Hristos este motivul pentru care noi avem Biblia; într-adevăr, motivul pentru care există o rasă umană.

Ceea ce a promis Dumnezeu în Grădină el a pregătit în desfăşurarea istoriei răscumpărării. Pe măsură ce răul uman se răspândea şi se adâncea, Dumnezeu l-a chemat pe Noe ca să-l salveze de la potopul judecăţii. Curcubeul a marcat promisiunea credincioasă a lui Dumnezeu. Atunci când mândrii ziditori ai Babelului erau împrăştiaţi în clanuri şi popoare, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să înceapă un popor separat prin care toate familiile pământului să fie binecuvântate.

Dumnezeu a preluat iniţiativa atât prin venire cât şi prin chemare. El s-a pogorât pe scara din visul lui Iacov ca să stea lângă el (citirea de pe margine)1. Deoarece Domnul a stat acolo, Iacov a spus, „Cu siguranţă că Domnul este în acest loc şi eu nu am ştiut” (Geneza 28:16). El l-a numit Betel, Casa lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise din flacăra prezenţei sale din rugul aprins, el s-a identificat pe sine ca „EU SUNT”, Dumnezeul cel viu al lui Avraam, Isaac şi Iacov, care a venit să-şi elibereze poporul său din robia din Egipt. „EU SUNT” îl denumeşte pe cel Suveran. El vorbeşte şi se face, Mai presus de toate, cuvântul lui Dumnezeu anunţă prezenţa sa: „EU SUNT” înseamnă „Eu sunt aici cu tine”.

Când Dumnezeu l-a dus pe Israel la Muntele Sinai, acolo unde el a apărut înaintea lui Moise în rugul aprins, el a făcut legământul său cu ei, sigilat în sânge. Totuşi, în timp ce Moise era pe munte şi primea planurile cortului întâlnirii, Israel cel nerăbdător au inventat propria lor închinare idolatră. După ce s-a calmat rebeliunea, Dumnezeu şi-a propus să amâne clădirea tabernacolului. În Îngerul Prezenţei sale el avea să meargă înaintea lor şi să-i conducă spre ţara promisă, însă el nu putea locui în mijlocul acestui popor păcătos. Aceasta era prea periculos pentru ei (Exod 33:3). În schimb el avea să se întâlnească cu Moise la uşă unui alt cort, la o distanţă sigură, în afara taberei.

Moise a răspuns în descurajare: dacă prezenţa lui Dumnezeu nu avea să meargă cu ei, nu era nici un motiv ca ei să meargă spre tara promisă, căci ce rost mai avea dacă Domnul nu era în mijlocul lor? El a pledat să-l cunoască pe Îngerul Domnului şi să-i arate slava Domnului.

Dumnezeu a ascultat ruga lui Moise şi s-a revelat pe sine în mod personal lui Moise. Ascuns în crăpătura unei stânci, Moise a văzut spatele Domnului în timp ce acesta trecea pe lângă el. Copleşit de slava Domnului, el a auzit proclamat numele lui Dumnezeu: „Domnul, Dumnezeu [Dumnezeul EU SUNT] este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exod 34:6).

Moise s-a rugat într-o recunoaştere deplină a prezenţei Domnului: „Doamne, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Te rog să mergi în mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este într-adevăr un popor încăpăţînat, dar iartă-ne fărădelegile şi păcatele noastre şi ia-ne în stăpânirea Ta” (Exod 34:9). Aderând la promisiune, Moise de fapt îi cere lui Dumnezeu să meargă în mijlocul lor deoarece ei sunt un popor păcătos – şi totuşi să nu-i distrugă, ci să le ierte păcatul. Cu Dumnezeu prezent şi păcatul iertat, Moise caută binecuvântarea supremă: nu numai ca Dumnezeu să le de-a ţara ca moştenire, ci ca el să-i ia ca stăpânire a sa (moştenirea lui, în limba engleză, n. tr.). Acea părtăşie dintre Domnul prezent şi poporul său este inima religiei biblice. Tabernacolul a fost construit în cele din urmă, locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul taberei, cu jertfele şi preoţia care să medieze apropierea de Cel Sfânt. La sfârşitul relatării din Exod, norul slavei lui Dumnezeu a umplut tabernacolul. Dumnezeu era în mijlocul poporului său.

Dumnezeu i-a dat lui Israel ţara şi a locuit acolo în templul său în Ierusalim. Dar Solomon, care a dedicate templul, a lansat şi apostazia lui Israel. Pentru una din soţiile sale păgâne, el a clădit pe Muntele Măslinilor un altar lui Chemoş, dumnezeul lui Moab. Cu toate acestea Dumnezeu a promis prin Moise că după judecata divină a culminat în exil, Dumnezeu avea să-şi adune poporul său şi să le circumcidă inimile aşa încât ei să-l iubească cu toată inima, sufletul şi viaţa lor (Deuteronom 30:6). Psalmii şi Profeţii repetă promisiunea binecuvântării ce avea să vină în zilele de pe urmă. Însă binecuvântarea supremă putea veni numai odată cu venirea Domnului.

Dumnezeu trebuia să vină datorită condiţiei aşa de rea a poporului său încât numai Dumnezeu o putea inversa. Ezechiel descrie viziunea sa despre adunarea lui Dumnezeu din vale (Ezechiel 37:1-14). Ei nu sunt vii ci morţi, reduşi la oase uscate pe fundul văii. Ei nici măcar nu sunt adunaţi ca schelete, ci împrăştiaţi. „Fiul omului, pot să trăiască aceste oase?” îl întreabă Domnul. Ezechiel nu oferă răspunsul evident, dar spune, „O Suveranule Domn, numai tu ştii”.

Domnul îi spune lui Ezechiel să predice promisiunea învierii vieţii la aceste oase uscate. Pe măsură ce le predica, zgomotul zornăitului oaselor umple vale; scheletele se adună şi sunt acoperite cu piele şi carne. Lui Ezechiel i se spune să predice din nou, promiţând Duhul de viaţă trupurilor lipsite de viaţă. În timp ce predica, suflarea intră în ele şi ei se ridică – o armată vastă!

Însemnătatea acelei viziuni apare în profeţia care urmează. Speranţa lui Israel nu s-a scurs: Dumnezeu promite să aducă înapoi pe poporul împrăştiat: „Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi…  Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:25, 26).

Nu numai că condiţia poporului lui Dumnezeu este atât de deznădăjduită încât numai Dumnezeu îi poate remedia, promisiunile lui Dumnezeu sunt aşa de mari încât numai Dumnezeu le poate împlini. Nimeni nu l-a crezut pe Dumnezeu pentru că a promis prea puţin. Dumnezeu promite imposibilul. El a promis să facă o mare naţiune din Avraam, dar Avraam şi Sara nu aveau nici un copil. Anii treceau şi atunci când Dumnezeu a repetat promisiunea sa, Avraam, omul credinţei, a căzut pe faţa sa şi a început să râdă. El era de 100 de ani şi Sara de 90; promisiunea lui Dumnezeu era absurdă. „Dacă ar putea măcar Ismael să trăiască sub binecuvântarea ta!” a pledat Avraam, care a aranjat să restaureze credibilitatea lui Dumnezeu prin a avea un fiu cu Hagar, roaba lui Sara.

Când Sara a auzit mai târziu promisiunea din partea Îngerului Domnului, şi ea a râs. Confruntată de Domnul, ea a negat în jenă. Însă Domnul a insistat. Râsul ei a continuat, căci Domnul şi-a ţinut promisiunea lui, şi Sara a râs în bucurie, nu în necredinţă. Fiul ei a fost numit „Isaac” – „râs” (Geneza 17:17; 18:21; 21:6).

Dacă Dumnezeu avea să facă o promisiune raţională: o ridicare spirituală, o tehnică de relaxare, o scădere de taxe, atunci era seculară ar da credit acestui cuvânt al Celui Atotputernic. Însă Dumnezeu promite o natură nouă, învierea fizică, un cer nou şi un pământ nou şi viaţa veşnică. Superlativele izbucnesc pe măsură ce profeţii Vechiului Testament descriu ceea ce Dumnezeu va face în viitorul glorios. Zaharia prevede o vreme când fiecare vas din Ierusalim va fi ca un vas sfânt de templu, şi când „Sfinţenie Domnului”, odată înscris în aur pe tiara Marelui Preot, va fi pe frâele cailor – echivalentul antic al abţibildurilor. În acea zi cel mai plăpând om din Ier va fi ca Regele David, „şi casa lui David va fi ca a lui Dumnezeu, ca Îngerul Domnului înaintea lor” (Zaharia 12:8).

Robul trebuie să vină

Dumnezeu trebuia să vină, şi Isaia promite venirea sa, conducând un al doilea exod în timp ce trece prin pustie din nou (Isaia 40). Dar dacă Dumnezeu are să vină în mântuire şi nu în judecată, trebuie să existe o provizie finală pentru păcat, şi împlinirea neprihănirii pe care o cere Dumnezeu. Nu numai că Domnul trebuia să vină, Robul Domnului trebuia să vină: un profet ca Moise, dar mai mare; un Rege ca David, dar sfânt (şi mai înţelept decât Solomon); un preot liber de păcătoşenia liniei lui Aron. Domnul a promis un astfel de Profet, un astfel de Preot-Rege. Profeţii care au vorbit de venirea Domnului, au vorbit de asemenea şi de venirea Unsului Domnului. Din moment ce păstorii poporului lui Dumnezeu s-au îmbrăcat cu lâna oilor şi s-au hrănit cu carne, însă au eşuat în sarcina lor, Dumnezeu Păstorul cel Bun avea să vină să-i caute pe cei pierduţi, şi să-i lege pe cei răniţi. „Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor” (Ezechiel 34:24).

Poporului lui Dumnezeu îi lipseau luptători care să-i conducă, aşa că Dumnezeu avea să-şi pună platoşa neprihănirii şi coiful mântuirii şi să vină să-i salveze (Isaia 59:16, 17). Dumnezeu avea însă să-i elibereze prin Robul său, care va face compensare pentru păcatele lor, şi va ispăşi pentru nelegiuirile lor (Isaia 53). Domnitorul ce avea să vină pe tronul lui David poartă nume divine: Minunat Sfătuitor, Dumnezeu Puternic, Tată Veşnic, Prinţ al Păcii (Isaia 9:6).

Cartea Psalmilor a fost editată după întoarcerea lui Israel din exil pentru a da speranţă poporului care s-a întors în ţară, dar care nu avea nici un rege pe tronul lui David. Poporul lui Dumnezeu este încurajat să aştepte şi să laude, căci Dumnezeu vine; el şi-a pus regele său pe muntele său sfânt în Sion, într-adevăr la dreapta lui Dumnezeu, căci Fiul lui David este Acela pe care el îl numeşte Domnul meu.

Întregul Nou Testament este fondat pe revendicarea că Isus este Hristosul cel promis, Unsul Domnului şi el însuşi Domnul. Evanghelia după Ioan ar trebui să fie citită cu un deget în Vechiul Testament. Personifică oare Proverbele Înţelepciunea ca atribut al lui Dumnezeu, meşterul la lucru cu el în creaţie? (Proverbe 8:30) Apoi Ioan ne spune că Isus este Cuvântul lui Dumnezeu, din totdeauna cu Tatăl, prin care au fost făcute toate lucrurile. El nu numai că este cu Dumnezeu, el este Dumnezeu Fiul.

Se revelează Dumnezeu pe sine ca EU SUNT? Atunci când Isus se identifică cu aceste cuvinte în Gheţimani, soldaţii care au venit să-l aresteze au căzut la pământ ca morţi. Când el a spus, „Înainte să fi fost Avraam, Eu Sunt”, duşmanii lui au luat pietre ca să-l execute pentru blasfemie deoarece s-a făcut pe sine egal cu Dumnezeu (Ioan 8:58).

Dumnezeu, în timp ce promitea tabernacolul, s-a proclamat pe sine ca Domnul, „plin de har şi adevăr” (Exod 34:6). Ioan spune, „Cuvântul a devenit trup şi a locuit [tabernacol] printre noi, şi noi am privit slava Sa, slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14, după traducerea NKJV din engleză)2. Noi am primit din acea plinătate, har după har (v. 16). Adică harul şi adevărul pe care Dumnezeu l-a proclamat în Vechiul Testament este împlinit în harul şi adevărul care a venit prin Isus Hristos (v. 17). Moise nu l-a văzut faţă în faţă pe Dumnezeu, dar „Dumnezeu Singurul Născut, care este la dreapta Tatălui, i l-a făcut cunoscut” (v. 18, în marginea traducerii NIV din engleză).

Cu restul Noului Testament, Evanghelia după Ioan proclamă că Domnul însăşi a venit. Ioan Botezătorul a predicat venirea Domnului din Isaia 40. Isaia a promis venirea Domnului, şi Ioan a anunţat pe Unul a cărui sandale el nu era vrednic să le deschidă: Lumina care străluceşte peste toţi a venit în lume (Ioan 1:9, 23).

Când Isus i-a spus lui Nicodim că „Nimeni nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu dacă nu este născut din apă şi din Duh” (Ioan 3:5), Nicodim nu a recunoscut pasajul la care a făcut aluzie Isus (vezi mai sus, Ezechiel 36:25-27). Isus l-a mustrat pe Nicodim, un învăţător al lui Israel, pentru că nu înţelegea noua naştere promisă. Doar atunci când Dumnezeu intervine, doar atunci când Duhul său suveran se mişcă, inimile de piatră pot fi făcute să bată şi oase moarte să le fie dată viaţă nouă.

Nicodim a spus că Isus era un învăţător venit de la Dumnezeu. Cu toate acestea el nu ştia ce însemna că Isus a venit de la Dumnezeu şi nici că Isus îi putea spune lui lucruri cereşti. În cartea Proverbelor, înţeleptul Agur face o declaraţie înfiorătoare. El spune că el este cel mai stupid om în viaţă. „N-am învăţat înţelepciunea, şi nu cunosc ştiinţa sfinţilor” (Proverbe 30:3). Dar înţelepciunea sa constă în cunoaşterea a ceea ce nu ştia el. Despre ce este vorba? „Cine a mers în ceruri şi a coborât din el? întreabă el. Ancora programelor noastre de ştiri pare întotdeauna gata să aducă un reporter spre identificare. Dar cine poate identifica pe omul nostru din cer, pentru a raporta ultimul cuvânt din partea conciliului divin? Cine îl cunoaşte pe Cel Sfânt? „Care este numele lui şi cel al fiului său? Spune-mi dacă ştii!” (Proverbe 30:4).

Isus răspunde întrebării lui Agur: „Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer” (Ioan 3:13)3. Cel care merge în ceruri este Fiul Omului care a coborât din ceruri. Vorbind mai devreme lui Natanael, Isus i-a reamintit de îngerii care ură şi coboară peste Domnul în timp ce el stătea alături de Iacov la Betel. Aşa că Natanael, un adevărat fiu al lui Iavov/Israel, va vedea îngerii urcând şi coborându-se peste Fiul Omului (Ioan 1:51).

Dar cum se va urca Isus la cer? El va fi înălţat. „după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14, 15).

Moise a ridicat un şarpe de aramă pe un stâlp în pustie atunci când a doua generaţie de israeliţi s-au răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, şi au fost judecaţi prin şerpii veninoşi. Atunci când ei au strigat către Domnul, el i-a spus lui Moise să ridice o figură de bronz a unui şarpe; toţi cei care se uitau la el aveau să fie vindecaţi şi să trăiască. Acest şarpe era un simbol al blestemului morţii pentru păcat. Acesta a fost ridicat, nu pentru adorare, ci ca un simbol al victoriei asupra blestemului. Aşa cum cineva ar putea pune un şarpe pe o suliţă şi să o ţină în sus în triumf, la fel a fost ridicat şi şarpele de armă.

Cum ar putea un astfel de simbol să reprezinte ridicarea Fiului Omului la cer? Avem răspunsul în cuvintele lui Isus: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). Ioan explică, „Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară” (v. 33; Ioan 8:28). Nicodim nu a ştiut cum a venit Isus din cer, şi nici cum avea să se reîntoarcă în cer. Isus trebuia să fie ridicat pe o cruce. Acolo el a fost făcut blestem pentru noi; el a fost lovit de Dumnezeu, căci Domnul a pus peste el nelegiuirea noastră a tuturora (Isaia 53:6). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”.” (Galateni 3:13; 2 Corinteni 5:21).

Moartea agonizantă a lui Hristos nu îi elimină slava sa. Mai degrabă, prin acea moarte, el este ridicat ca un Victorios, zdrobind capul şarpelui. Aceasta este ceea ce a promis Dumnezeu: „Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus” (Isaia 52:13). Dar cum va fi el înălţat? În îngrozitoarea suferinţă: „atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor – tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura” (v. 14, 15). Robul suferind al lui Isaia triumfă deoarece el şi-a dat viaţa sa, purtând păcatele multora (Isaia 53:12).

Aceasta este gloria lui Isus Hristos pe care Petru a văzut-o în Vechiul Testament. Petru, care a spus ca Isus nu trebuie să meargă niciodată la cruce, a ajuns să înţeleagă că acolo l-a salvat Isus pe el. El citează Isaia 53 şi rezumă: „El însuşi a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemn” (1 Petru 2:24). Petru a văzut slava crucii. Isus despre a cărui suferinţe le-a mărturisit el, era Domnul şi Dumnezeu său. Încurajându-i pe creştini, el citează Isaia 8:12: „nu vă temeţi de ce se teme el, nici nu vă speriaţi”. Antidotul pentru frica oamenilor este însăşi slava Domnului. Isaia continuă, „Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8:13). Noi îl „sfinţim” pe Domnul prin a-l recunoaşte a fi Dumnezeu, pus deoparte ca Cel Sfânt. Însă acolo unde Vechiul Testament în greacă spune „Sfinţiţi-l pe Domnul”, Petru scrie „Sfinţiţi pe Domnul Hristos”! În acest fel Petru, care s-a închinat lui Isus în barca sa de pescuit, mărturiseşte slava lui Hristos Domnul său: Sfinţească-se Numele tău!

____________________

 Note de subsol

1 Sufixul masculin pronominal s-ar putea referi la scară sau la Iacov. Că s-ar referi la Iacov este evident din a doua apariţie a Domnului către Iacov la Betel (Geneza 35:13; 28:13). Acolo aceiaşi prepoziţie şi pronume este folosit pentru a descrie ridicarea lui Dumnezeu „de peste el”.

2 Cuvântul pentru „a locui” este de fapt „a sta în cort”, o iluzie la tabernacolul Vechiului Testament, ceea ce citează pasajul din Ioan, Exod 34:6.

3 În timp ce manuscrisele importante omit ultima frază, ar putea foarte bine să fie original. Vezi versetul 18.

Despre autor

Pastor, scriitor şi preşedinte de seminar (Westminster Theological Seminary, Philadelphia), Dr. Edmund Clowney a fost educat la Colegiul Wheaton, la Seminarul Teologic Westminster, Yale Divinity School şi Union Seminary din New York City. El este autorul cărţilor The Way of the Cross, The Unfolding Mystery: Discovering Christ in the Old Testament, alături de noua sa apariţie, The Church (Intervarsity Press). Dr. Clowney locuieşte acum împreună cu soţia sa Jean în Escondido, unde este Profesor Adjunct de Teologie Practică la Westminster Theological Seminary în California.

©1995 Alliance of Confessing Evangelicals

http://www.voxdeibaptist.org/Gloria_Domnului_Clowney.htm

Abuzul în familie | Pastor Vasile Filat

download-1

Bună dimineața,
Mesajul de azi este adresat femeilor care sunt abuzate și agresate de soții lor. Deși, e foarte dificilă situația în care trăiește doamna care a adresat întrebarea, totuși Dumnezeu are soluții în Cuvântul Său. Să ne rugăm ca Domnul să intervină în necazul acestei femei, care crește 4 copii și de ani de zile suferă din cauza soțului ei.

Publicat pe 25 iun. 2019

Mesajul din video acesta este adresat, în special femeilor care sunt abuzate, agresate de către soții lor. Deși, e foarte dificilă situația în care trăiește doamna care a adresat această întrebare, totuși, vin cu câteva sfaturi bazate pe Sfintele Scripturi și mă rog ca Domnul să intervină în necazul acestei femei. BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #abuz

 

Împarte „Viață în Dar” alături de Corul Zorilor din Cluj-Napoca

download-1

Împarte „Viață în Dar” alături de Corul Zorilor din Cluj-Napoca

„Vino, primește viață în dar
Râul ce curge din cer
Nicicând nu va seca”

Este unul din refrenele cheie de pe cel de-al VI-lea album al Corului Zorilor din Cluj-Napoca. Împarte acest mesaj sâmbătă, 29 iunie, împreună cu ei în cadrul unei seri de laudă și închinare la Casa de Cultură a Studenților, începând cu ora 19:00.

„În El era viaţa, și viaţa era lumina oamenilor” inspirat din Ioan 1:4  este solia pe care trebuie să o împărtășim cu fiecare suflare, pentru că cea mai mare valoare – adevărata viață – este darul pe care Dumnezeu îl face accesibil oricui, prin Fiul Său, Isus Hristos.

„Iată un motiv de adevărată bucurie! Prin acest album dorim să împărtășim această bucurie tuturor. Noi am găsit viața și aceste piese sunt expresia recunoștinței noastre către Dumnezeu” acesta este mesajul și dorința celor 100 de coriști, care vă invită sâmbătă la concertul „Viață în Dar”.

După un an și jumătate de muncă în culise, noua producție ne bucură inima și sufletele cu o nouă colecție de piese gospel și worship.

1. Vino, primește viață în dar
2. Unde găsesc apă vie
3. Laudă-L
4. Noi în Hristos suntem azi uniți
5. Când vom vedea pe nori
6. Ce zori slăvite
7. Yahweh
8. A-nviat!
9. Isus, Mesia
10. Hai la Isus!

Este setul de melodii care vor să atingă fiecare inimă rănită, pierdută în furtunile vieții. Veniți să primiți „Viață în Dar” de la Cel ce este însuși viața! Nu pierdeți oportunitatea de a vă odihni trupul și sufletul într-o seară de închinare, alături de Corul Zorilor, sâmbătă, 29 iunie, la Sala de Cultură a Studenților. Pentru mai multe detalii accesați site-ul oficial, iar pentru update-uri în timp real vedeți evenimentul Facebook | Viață în Dar.

Ascultați o mostră din noul album și nu pierdeți ocazia să fiți parte din acest eveniment unic! Rezervați biletele pe www.corulzorilor.ro

Mesaj pentru Normalitate în fața Paradei „diversității”: „Homosexualitatea, legalizată e suficient. Nu o faceți obligatorie!” — Revista ARMONIA – Saltmin Media

de Vlad Pârău Câteva persoane au avut sâmbătă ideea organizării unui protest-fulger de apărare a Normalității sâmbătă, pe Calea Victoriei, chiar în fața paradei homosexualilor și a dispozitivului Jandarmeriei care îi păzea. Potrivit lui Pompiliu Diplan, din partea Frăției Ortodoxe, mesajul afișat în limba engleză de voluntarii pro-Familie atrăgea atenția că „HOMOSEXUALITATEA, LEGALIZATĂ E SUFICIENT. […]

Adrian Papahagi: Portretul noului tovarăș — Revista ARMONIA – Saltmin Media

Om de bine, fără meserie: e activist profesionist. Pentru ce activează? Pentru salvarea a orice mișcă, dar în principal pentru salvarea sa de sărăcie (aici nu-l întrece nimeni). Din ce trăiește? Din burse și fonduri guvernamentale/ europene. E consultant, tehnocrat, comentator, expert (puțin afiliat unor servicii secrete, sau doar unor rețele de ong-uri globale, e […] […]

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: