Inevitabila anomalie

Lupta cu patimile nu este pierdută când cazi, ci abia odată ce începi să raţionalizezi şi să justifici păcatele. Eroarea intelectuală încearcă să acopere eroarea morală şi afundă prăbuşirea, făcând tot mai grea evadarea din Babilon. Păcatul devine virtute, iar semnele creaţiei sunt inversate.

La nivel social, lucrurile nu stau altfel decât la nivel individual. Ba, mai mult, pericolul devine semnificativ mai mare când o comunitate întreagă se surpă iremediabil. Din acest punct de vedere, tribulaţiile Vaticanului din ultimul secol sunt exemplare. Recentul Sinod asupra Familiei [din 2014, n. red.] a adus o provocare suplimentară pentru cei care mai aşteptau ceva bun de la Papalitate.

Potrivit unui document preliminar al întrunirii, Biserica Catolică afirmă că “persoanele homosexuale au daruri şi calităţi de oferit comunităţii creştine”. Secretarul Sinodului şi cel care a inspirat documentul, Monseniorul Bruno Forte, a mers pe argumentul drepturilor naturale şi al deschiderii, dar sugestia, limpede pentru toată lumea, a fost că Biserică va face paşi decisivi în direcţia legitimării homosexualităţii. Chiar dacă documentul nu intră în vigoare imediat, este neîndoielnică dorinţa Vaticanului de a pregăti terenul pentru inevitabila anomalie. De altfel, chiar Papa Francisc afirma, la începutul anului, că “dacă o persoană de orientare homosexuală îl caută pe Dumnezeu, cine este el să-l judece?”.

Tot acest asalt teologic pentru justificarea păcatului vine atât în urma unei tendinţe de liberalizare din ce în ce mai pronunţate, cât şi a unei coabitări tacite cu homosexualitatea, relaţiile sexuale ilicite, pedofilie.

În noiembrie 2006, Arhiepiscopul Emmanuel Milingo, o figură controversată, ce-i drept, afirma că în interiorul Vaticanului există un cerc de satanişti care practică homosexualitatea, au copii ilegitimi, sunt implicaţi în afaceri secrete, etc. Totuşi, acuzaţiile sale nu reprezentau un strigăt singular. Malachi Martin, un “peritus” iezuit al Cardinalui Augustin Bea la Conciliul Vatican II, făcuse valuri, la sfârşitul anilor ’70, când a descris corupţia din interiorul sistemului catolic. Ulterior, Martin şi-a continuat seria de dezvăluiri susţinând implicarea mai multor personaje proeminente în scandalul preoţilor pedofili şi homosexuali. “In at least three major citites, members of the clergy have at their disposal at least one pedophiliac coven peopled and maintained exclusively by and for the clergy. Woman religious can find a lesbian coven maintained in a similar way”, afirma Martin în “Hostage to the Devil”.

Una din ţintele indicate explicit de fostul iezuit era Cardinalul Bernard Law al Bostonului. Acesta a muşamalizat mai multe cazuri flagrante de preoţi şi alţi oficiali de rang ai diocezei sale, implicaţi în pedofilie şi homosexualitate. Controversele declanşate de dezvăluirile unor copii abuzaţi de clerici, aflaţi sub jurisdicţia lui Law, au dus la îndepărtarea sa în 2002. Cardinalul a fost rechemat la Roma, unde a primit custodia Bisericii Santa Maria Maggiore.

Părintele Gabriele Amorth, exorcistul-sef al Vaticanului, timp de 25 de ani, nu diferă de Martin şi Milingo în evaluarea problemelor Bisericii Catolice. În “Memoriile unui exorcist”, publicate în urmă cu câţiva ani, el susţine aceeaşi teză a existenţei unei reţele extinse de homosexualitate şi pedofilie. Cât despre fumul satanei în altar, s-a pronunţat chiar Papa Paul al VI-lea.

În aceeaşi ordine de idei, presa a excelat în relatări ale scandalurilor homosexuale petrecute la Vatican, în ultimii 20 de ani. Cotidianul “La Repubblica” a dezvăluit, citând surse anonime, existenţa unui lobby “gay” la cel mai înalt nivel al Bisericii Catolice, iar revista americană “Vanity Fair” a publicat un reportaj amplu din lumea sordidă a clericilor pederaşti. Istoriile inavuabile au înconjurat Vaticanul încă din secolul X şi au înflorit puternic în Renaştere, când moravurile s-au relaxat suficient pentru ca, de pildă, Papa Sixtus al VI-lea să-şi numească nepotul şi iubitul în funcţia de cardinal la doar 17 ani.

Însă niciodată până astăzi nu s-a ajuns atât de departe. Acum zece ani, CBS a intrat în posesia unui document confidenţial al Vaticanului, diseminat în anul 1962, care recomandă tăcerea absolută în cazurile de homosexualitate şi pedofilie. Cu alte cuvinte, toată lumea ştia ce se petrece. Cei care spărgeau lanţul tăcerii urmau să fie scoşi în afara bisericii. Recent, Societatea lui Isus a ajuns la o înţelegere în valoare de 166 milioane de dolari cu cele 524 de victime ale abuzurilor sexuale din cinci state nord americane.

Magazin Editura Anacronic

Toate aceste dovezi şi multe altele similare indică o corupţie sistemică dezvoltată şi ascunsă timp de mulţi ani. Excepţiile regretabile şi cazurile izolate nu se mai pot invoca. Vaticanul emană putreziciune şi vulnerabilitate, iar preoţii şi cardinalii implicaţi în homosexualitate, pedofilie şi relaţii ilicite nu pot face altceva decât să elaboreze documente prin care să distrugă ce a mai rămas din Biserică. În fond, fiecare justifică doar ceea ce trăieşte. Pentru credincioşii catolici documentul provocator lansat de Vatican va arunca în aer, probabil, şi ultimele certitudini. Deja mai mulţi cardinali şi episcopi au catalogat drept “inaaceptabilă” poziţia sinodului. Însă chiar dacă vor mai îndulci afirmaţiile iniţiale, traiectoria Vaticanului spre cele mai absurde poziţii pare bine determinată. În fond, Papa, care aşteaptă să boteze marţienii, are infailibilitate.

Pentru ortodocşi nu există niciun motiv de bucurie. Doar să “normalizeze” Vaticanul relaţiile homosexuale, că imediat linia frontului la noi se va muta de la religie în şcoli la acceptarea în Biserică a homosexalilor.

 

http://www.culturavietii.ro/2019/03/29/inevitabila-anomalie/

Care este diferența dintre avort și infanticid? (de Justin Dyer)

Justin Dyer este profesor de științe politice și director al Institutului Kinder pentru Democrație Constituțională la Universitatea din Missouri, SUA.

Acceptarea infanticidului este un corolar principial al acceptării avortului întrucât distincția între ele este minoră.

Guvernatorul statului Virginia, Ralph Northam, a apărat din poziția sa oficială infanticidulcând a comentat cu privire la un proiect de lege care ar ușura restricțiile asupra avortului în ultima perioadă a sarcinii în acest stat. Dacă mama intră în travaliu dar alege avortul, afirmă Northam,

„Copilul ar urma să fie născut, apoi va fi ținut sub atenție și resuscitat dacă mama și familia doresc asta. Ar avea loc o discuție între medic și mamă.”

Pe măsură ce discuțiile s-au concentrat pe comentariile lui Northam, înainte să fie brusc eclipsate de descoperirea unei fotografii șocant de rasiste făcută în timpul studenției sale [Northam este de asemenea medic, n.tr.], Guvernatorul a comunicat public faptul că avortul în trimestrul 3 de sarcină ar surveni doar în

„Circumstanțe tragice sau dificile precum sarcini non-viabile sau anomalii fetale severe, iar comentariile guvernatorului au vizat decizia medicului în cazul în care o femeie în asemenea circumstanțe ar intra în travaliu.”

Explicațiile ulterioare ale Guvernatorului aduc însă în atenție problema dacă acest copil, născut în asemenea condiții în urma unui avort eșuat, este o persoană protejată de lege? A ne apleca serios asupra acestei dileme ne duce în miezul dezbaterii cu privire la Roecontra Wade [1] și la moștenirea de azi a acesteia.

În cauza Roe, Curtea a abrogat legislația veche de un secol a statului Texas cu privire la avort, care permitea procedura exclusiv în situația în care viața mamei era amenințată de continuarea sarcinii. Împreună decizia dată în aceeași zi în altă cauză, Doe c. Bolton, noua jurisprudență permitea avortul în orice moment al sarcinii dacă medicul îl găsea justificat pentru păstrarea sănătății femeii, înțeleasă în lumina tuturor factorilor – fizic, emoțional, psihologic, familial sau de vârstă.” Cu alte cuvinte ceea ce Roe și Doe au făcut a fost să îndepărteze orice limită din calea avortului, în legile tuturor statelor din SUA.

Magazin Editura Anacronic

Personalitatea și drepturile constituționale

Critică în decizia Roe a fost premisa că nenăscutul nu este o persoană, din punctul de vedere al Constituției. Dacă ar fi „stabilit că fătul este o persoană aflată sub protecția celui de-al Paisprezecelea Amendament,” [2] a notat judecătorul Potter Stewart, atunci orice contestare legală a legilor din Texas ar fi „aproape imposibilă”. Preliminar, Curtea a insistat la debutul audierilor cauzei Roe că termenul persoană, astfel cum este el utilizat în Al Paisprezecelea Amendament, nu include nenăscutul.” Avocatul d-nei Roe, Sarah Weddington, a accentuat că înainte de naștere, copilul din pântece este „în afara protecției oricărui fel de drept constituțional.”

Desigur, mulți juriști conservatori, precum regretatul Antonin Scalia, au afirmat de asemenea că Constituția federală nu oferă nicio protecție pentru ființa umană nenăscută și ca atare lasă materia avortului în întregime la discreția legislativelor statale [3]. Cu toate acestea, Curtea Supremă și-a urmat premisa inițială în cauza Roe în cealaltă direcție, insistând că Al Paisprezecelea Amendament asigură un drept fundamental la avort car nu poate fi abrogat de legislațiile statelor. Aserțiunea duală că persoana constituțională există doar de la naștere și că avortul este un drept constituțional fundamental au făcut pe unii să se întrebe, chiar din 1973, care este semnificația legală și morală a nașterii și dacă nu cumva decizia Roe nu a deschis ușa legalizării infanticidului.

Care este diferența între avort și omuciderea fetală?

Reflectând asupra statutului dezbaterii academice în deceniul care a precedat decizia Roe, Michael Tooley a observat în 1972 într-un articol publicat de jurnalul de Filosofie și afaceri publice că „pare foarte dificilă formularea unei poziții liberale complet satisfăcătoare asupra avortului fără a face legătura cu infanticidul”.

Opinia lui Tooley, împărtășită azi de alți filosofi și eticieni proeminenți precum Peter Singer și Francesca Minerva, este acea că nu există factori morali relevanți care să distingă avortul de infanticid. Ei apără, așadar, infanticidul ca pe un corolar principial al acceptării avortului. Filosofii pro-viață sunt de acord, desigur, dar insistă că ambele avortul și infanticidul sunt instanțe egale ale luării injuste a unei vieți umane, acțiuni care violează ceea ce senatorul a denumit recent „credința fondatoare în valoarea egală și demnitatea egală a tuturor.”

Politica și filosofia nu sunt la fel de consistente, însă, așa încât dezbaterea politică și juridică asupra avortului trenează cu mulți ani în urma celei filosofice. Când cauza Roe c. Wade a fost judecată, legislația din Texas stipula expres [paragraf lăsat în original, n.tr.]:

„Whoever shall during parturition of the mother destroy the vitality of life in a child in a state of being born before actual birth, which child would otherwise have been born alive, shall be confined in the penitentiary for life or for not less than five years.”

În timpul audierilor pentru Roe, judecătorul Thurgood Marshall a întrebat specific despre prevederea privind „nașterea” în codul penal din Texas, ceea ce a dus la următorul schimb de replici cu Procurorul general al Statului Texas, Robert Flowers:

„J. MARSHALL: Ce înseamnă acest statut?
FLOWERS: Poftim?
J. MARSHALL: Ce înseamnă el?
FLOWERS: Aș spune că…
J. STEWART: Că este o infracțiune să ucizi un copil în procesul nașterii?
FLOWERS: Da, domnule. Imediat înainte de naștere sau chiar în apropierea nașterii.
J. MARSHALL: Ceea ce nu este un avort.
FLOWERS: Ceea ce nu este – nu ar fi un avort, da, domnule. Aveți dreptate. Ar fi omucidere.”

Discuția indică faptul că avortul efectuat în timpul sau imediat după naștere ar fi mai degrabă o speță de omucidere decât un tip de avort protejat constituțional.

Deși comentariile lui Marshall și Stewart cu acea ocazie au fost cu certitudine unele politice, multe dintre dezbaterile despre avort din ultimii 45 de ani au avut loc de fapt pe marginea implicațiilor logice și limitelor jurisprudenței care a rezultat din cauza Roe c. Wade. Doisprezece ani mai târziu, de exemplu, un medic din Texas a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru că a asistat nașterea unei fetițe prin histerectomie și apoi a înecat-o într-o găleată cu apă. În cauza Showery c. Statul Texas (1985), avocații medicului au argumentat că prin logica deciziei Roe, un nou-născut viu în urma unui avort era un „non-individ”, aflat așadar în afara cadrului de protecție al codului penal al statului.

Curtea districtuală [4] din Texas a susținut convingerile medicului, dar alte exemple importante de așa-numit avort cu naștere vie au ieșit la iveală pe tot cuprinsul țării, iar publicul a fost confruntat cu o chestiune serioasă: dreptul la avort cuprinde dreptul de a „avorta” copilul după naștere?

Citește și: Războiul cultural este un război moral (Interviu cu Roger Kimball)

Legislația „Născut viu”

Oponenții lui Roe și-au mutat atenția rapid asupra a ceea ce Hadley Arkes – inițiator al legii cu privire la protecția copilului născut viu după un avort din 2002 (Born-Alive Infants Protection Act) – numea „un început modest”: protejarea copilului născut în mod inadvertent viu, după un avort eșuat. Efortul de a-l proteja prin legea federală avea un scop pedagogic larg. A arăta „de ce copilul poartă în el demnitatea inerentă”, a explicat mai târziu Arkes în memoriile sale, înseamnă „să pui la lucru premisa că aceasta ar submina și în cele din urmă dizolva ‘dreptul la avort’ și întreaga jurisprudență construită pe acest slogan.”

După comentariile guvernatorului Northam, senatorul Ben Sasse a reluat tema unei asemenea legi cu scopuri „pedagogice”. Noul proiect de lege privind protecția supraviețuitorilor avortului (Born-Alive Abortion Survivors Protection Act) ar urma să solicite personalului medical să „exercite același grad de abilitate profesională, preocupare și diligență pentru salvarea vieții și sănătății copilului” ca și pentru „oricare alt copil născut viu la aceeași vârstă gestațională”.

Proiecte de legi de acest fel pun susținătorii avortului legal în situații incomode. Deși câțiva politicieni nu s-ar sfii să susțină chiar și un drept la infanticid, principiile implicite ale legislației „născut viu” amenință în mod clar logica dreptului la avort. Pe când era senator în legislativul din Illinois, Barack Obama a răspuns la legislația „născut viu” inițiată la nivel de stat prin opoziția la orice proiect de lege care ar „recunoaște pe deplin ca persoană umană” un copil născut în timpul unui avort eșuat. Obama era preocupat că protejarea unui „făt sau copil – așa cum unii l-ar putea descrie” care este „încă temporar viu în afara uterului” ar implica faptul că ei sunt persoane îndreptățite la protecția acordată unui copil de nouă luni care a fost născut la termen”. Senatorul Obama a perceput pericolul pe care acest principiu l-ar pune în calea regimului avortist clădit pe decizia din cauza Roe. Când proiectul a fost supus dezbaterii, senatorul Obama a declarat fără ocolișuri că „în cele din urmă dezbaterea este despre avort și nu despre nașterea vie”.

Așa și este. Sau, cel puțin, cele două nu sunt ușor de separat. Controversele moderne cu privire la avort și infanticid s-au născut (sic) împreună într-un moment nefericit, iar protecția prin lege a copilului imediat după naștere este așezată inconfortabil și neliniștitor lângă premisele care constituie dreptul la avort. Un asemenea pas modest precum asigurarea legală că un copil născut viu după un avort (eșuat) ar fi protejat ar consolida premisele îndreptate în primul rând către ținerea în frâu și, în cele din urmă, în răsturnarea logicii puse în mișcare de Roe c. Wade.

Citește și: Între avort şi infanticid: despre importanţa protejării vieţii în ambele faze de dezvoltare, atât pre-natală, cât şi post-natală

 

NOTE (ale traducătorului)

[1]. Cauza în urma căreia Curtea Supremă a legalizat avortul pe tot teritoriul SUA în ianuarie 1973. Deciziile Curții Supreme au putere de lege federală și anulează orice decizii sau legi contrare de oricare nivel, inclusiv pe cele ale statelor componente ale federației americane. Articol în românește.

[2]. Amendamentul XIV al Constituției Statelor Unite ale Americii a fost adoptat în 1868 și este unul dintre cele cu consecințele cele mai importante în jurisprudență. Amendamentul privește asigurarea dreptului egal la protecția legii și a fost propus ca răspuns la problemele legate de abolirea sclaviei ca urmare a Războiului Civil.

[3]. Statele componente au propriile constituții și parlamente și se bucur[ de anumită independență legislativă, dar aceasta nu poate încălca prevederile constituției Federale.

[4]. Curțile districtuale din SUA sunt de obicei prima instanță (decizie supusă apelării).

Traducere și adaptare după The Public Discourse

http://www.culturavietii.ro/2019/03/27/care-este-diferenta-dintre-avort-si-infanticid-de-justin-dyer/

Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (I)

de Michael Minnicino

Traducere şi preambul de Mircea Tănase după ediția iarnă, 1992 a „FIDELIO Magazine”

Partea a II-a – Partea a III-a – Partea a IV-a – Partea a V-a – Partea a VI-a

Preambul

Unul din cele mai importante momente în înţelegerea culturii politice de tip socialist şi, implicit, a dogmei moderne a corectitudinii politice actuale este, fără îndoială, crearea Institutului pentru Cercetări Sociale de la Frankfurt (în continuare ICS sau Institutul), vector instituţional în propagarea disimulată a revoluţiei bolşevice. Plasat sub „acoperământ” cultural, morbul nihilist socialist vizează în acest caz civilizaţia de tip occidental, al cărei fundament creştin este menit a fi „macerat” în solventul ideologic al proaspătului organism revoluţionar cunoscut mai târziu sub denumirea de Şcoala de la Frankfurt.

Subversiv prin natura sa, Institutul este o agregare a forţelor intelighenţiei internaţionale socialiste, care înţeleg că lupta cu frontul occidental, eşuată sub raport militar după 1919, trebuie purtată nu de un proletariat revoluţionar clasic – model bolşevic, a cărui „ridicare” este de altfel problematica sub raport social şi politic, ci de o avangardă „ştiinţifică” ce prin demersuri persuasive asumă o conducere „iluminată” spre comunizarea statelor aflate sub influenţă.

Dezavuaţi în URSS pentru „deviaţionism” ideologic, primii actanţi – Antonio Gramsci şi Georg Luckacs – creează un model de preluare şi comunizare a statelor plecând de la premise diferite în raport cu cu cel de forţă şi represiune instaurat în Rusia. Modelul „pas cu pas”, consideră artizanii, este mult mai adaptabil şi mai eficient pentru că vizează „suprastructura” existentă în miezul creştin al societăţilor vestice şi a căror demantelare sub raport cultural va crea cu adevărat un „om nou” perfect reeducat, pentru că acesta, spre deosebire de cel reeducat brutal, îşi va iubi noul sine comunist, având un suflet nou.

Modelul este cu atât mai eficace cu cât se desfăşoară ocult, sub masca instituţiilor existente, sub prestigiul ştiinţelor timpului, în esenţă însă lucrând spre metastazierea întregului ţesut socio-politic. Se instaurează astfel un razboi de guerilă, asimetric, în raport cu propriii cetăţeni, insesizabil pentru că se desfaşoară pe coordonatele şi sub umbrela regimurilor democratice, inapte în a dezvolta forme de răspuns „imunologic”. Artă a transformării sociale ce ţine de domeniul magicului, preluarea subtilă a comandamentelor ideologice necesită timp şi pricepere, precum şi un instrumentar ştiinţific demn de un alchimist renascentist, model al magicianului brunian teoretizat de Ioan Petru Culianu.

În creuzetul transformării sociale totale vor fi astfel infuzate cele mai diverse şi inovative tehnici şi tehnologii, inserate în sociologie, psihologie, demografie, arte vizuale, comunicare politică şi tehnologiile comunicaţiilor, care pe parcursul a aproximativ 100 de ani vor gesta în principal în SUA şi Europa Occidentală, pentru a se disemina şi impune apoi ca model global.

Magazin Editura Anacronic

Teza articolului de faţă este că modelul social transformist al Şcolii de la Frankfurt este actualmente instaurat în majoritatea societăţilor occidentale, sub forma corectitudinii politice, ca dogmă a societăţilor democratice, care sunt pe cale să îşi piardă modelul identitar creştin şi să se prefacă într-un tot comunizat supranaţional, realizând astfel visul artizanilor săi al „societăţii fără clase”, dar şi fără Dumnezeu, căci precum remarcă Dostoievsky, „omul fără ţară e şi fără Dumnezeu”. Parcursul istoric, ideologic, precum şi perspectivele ce se întrevăd vor fi analizate în cele ce urmează.

I. Şcoala de la Frankfurt: Intelighenția bolşevică

În zilele imediat următoare Revoluţiei Bolşevice din Rusia se credea pe scară largă că revoluţia proletariatului va fi imediat exportată din Urali în Europa şi, în final, în America de Nord. Acest lucru nu s-a întâmplat. Singurele două încercări de instaurare a unor guverne muncitoreşti în Vest – la Munchen şi Budapesta – au durat doar două luni. Internaţionala Comunistă – Cominternul a întreprins imediat mai multe operaţiuni pentru a vedea cauzele acestor eşecuri. Una dintre ele avea să fie condusă de Georg Lukacs, aristocrat maghiar, fiu al unui proeminent bancher al Imperiului Austro-Ungar.

Antrenat în Germania şi deja un important teoretician literar, Lukacs devine comunist în timpul Primului Război Mondial, scriind la momentul intrării în Partidul Comunist lucrarea „Cine ne va salva de civilizaţia occidentală”. Lukacs era foarte potrivit sarcinii trasate de Comintern: fusese unul din Comisarii Culturii în timpul scurtului Soviet Ungar din Budapesta, în 1919. Scurta viaţă a acestui Soviet este legată, printre altele, de ordinele lui Lukacs privind introducerea şi obligativitatea educaţiei sexuale în şcoli, accesul facil la mijloacele de contracepţie şi facilitarea legilor divorţului – măsuri care însă au scandalizat puternic populaţia romano-catolică, majoritară, a Ungariei.

Retras în Uniunea Sovietică după contrarevoluţie, Lukacs se stabileşte în 1922 în Germania, unde prezidează o reuniune cu sociologii şi intelectualii germani de orientare pro-comunistă. Această reuniune reprezintă practic actul de naştere al Institutului pentru Cercetări Sociale. În următorii 10 ani, munca Institutului avea să devină cel mai de succes război psihologic dus împotriva Occidentului capitalist.

Lukacs subliniază că orice mişcare politică potentă și capabilă să instaureze bolşevismul în Vest va trebui să fie, (în cuvintele sale) „demonică”, „va trebui să posede o putere religioasă în stare să aprindă întreg sufletul, o putere ce a caracterizat creştinismul primar”. În plus, Lukacs sugerează că o asemenea mişcare politică „mesianică” poate avea succes doar atunci când individul crede că acţiunile sale sunt determinate nu de „destinul personal”, ci de „destinul comunităţii”, „într-o lume care a fost abandonată de Dumnezeu”.

Bolşevismul a avut succes în Rusia deoarece naţiunea era dominată de o formă peculiară de creştinism gnostic, exemplificat de scrierile lui Dostoievsky.

„Modelul pentru omul nou este Alioşa Karamazov”, spune Lukacs, referindu-se la personajul lui Dostoievsky, care, de bună voie, îşi cedează identitatea personală unui om sfânt, încetând astfel să fie „unic”, „pur”, devenind abstract. Acest abandon al unicităţii sufletului personal rezolva, de asemenea, „problema forţelor diabolice ce caută mereu violenţă” şi care trebuie dezlănţuite pentru a crea revoluţia. În acest context, Lukacs citează povestea Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov, notând că Inchizitorul care îl interoghează pe Hristos a rezolvat problema binelui şi răului. O dată ce omul a înţeles alienarea de Dumnezeu, atunci orice act în serviciul „destinului comunităţii” e justificabil. Un asemenea act nu mai poate fi calificat drept crimă sau nebunie.

Conform unui martor ocular al întâlnirilor din Sovietul Ungar din 1919, din Budapesta, în momentul întocmirii listelor cu echipele de execuţie, Lukacs cita adeseori din Marele Inchizitor: „Şi noi care, pentru fericirea lor, am luat asupra noastră păcatele lor, stăm înaintea voastră zicând: „Judecaţi-ne dacă puteţi şi dacă îndrăzniţi”.

Problema genezei

Ceea ce Luckacs a identificat ca diferenţă între lumea occidentală şi Rusia a fost matricea culturală a iudeo-creştinismului, care punea accent pe unicitatea şi sacralitatea individului, abjurate ca valori de către Luckacs. În esenţa ei, ideologia dominantă occidentală menţinea ideea că individul, prin intermediul raţiunii, poate discerne voinţa divină printr-o relaţie nemediată.

Ceea ce era mai rău, din perspectiva lui Luckacs, era faptul că această relaţie raţională a omului cu Divinitatea implică, în mod necesar, că acesta poate şi trebuie să schimbe universul fizic în căutarea lui Dumnezeu.

Omul trebuie să deţină supremaţia asupra naturii, aşa cum este menţionat în enunţurile Bibliei. Problema era, aşadar, că, atâta timp cât individul avea să aibă această credinţă sau chiar speranţa unei asemenea credinţe, scânteia raţională divină interioară putând rezolva problemele cu care se confruntă societatea, atunci societatea nu va atinge stadiul de deznădejde şi alienare atât de necesar în declanşarea revoluţiei socialiste.

Sarcina Şcolii de la Frankfurt a fost întâi să submineze moştenirea creştină prin „abolirea culturii”. În al doilea rând, să determine noi forme culturale, care să „crească alienarea populaţiei”, creând astfel „noul barbarism”.

Pentru îndeplinirea acestei sarcini a fost adus în jurul Şcolii un incredibil asortisment nu numai de comunişti, dar şi de socialişti neînregimentaţi politic, fenomenologi radicali, sionişti, freudieni renegaţi, precum şi câţiva membri ai auto-intitulatului „cult Astartic”.

Varietatea membrilor reflectă, până la un punct, sursa sponsorizărilor.

Chiar dacă Institutul a pornit cu suport din partea Cominternului, în următorii 30 de ani sursele sale de finanţare includeau:

  • Diferite universităţi germane şi americane
  • Fundaţia Rockefeler
  • Columbia Broadcasting System / CBS
  • Comitetul Evreiesc American
  • Servicii de intelligence americane
  • Înaltul Comisariat american pentru Germania
  • Organizaţia Internaţională a Muncii
  • Exclusivistul Institut psihiatric Hacker din Beverly Hills

În mod similar, alianţele politice: chiar dacă personalul de vârf a menţinut o relaţie „sentimentală” cu URSS (şi există dovezi că unii dintre ei au lucrat pentru serviciile de spionaj ruseşti până în anii 60), Institutul vedea obiectivele sale mai sus de cele ale politicii externe a URSS. Stalin, care era „îngrozit” de operaţiunile indisciplinate şi „cosmopolite” derulate de predecesorii săi, a tăiat activitatea Institutului la finele anilor 20, forţându-l pe Luckacs să-şi facă „autocritica” şi întemnițându-l pentru scurt timp ca „simpatizant” german, în timpul celui de-al doilea război mondial. Luckacs a supravieţuit şi, pentru scurt timp, a ocupat din nou poziţia sa în Minsterul Culturii, în timpul regimului anti-stalinist al lui Imre Nagy din Ungaria.

Printre alte figuri importante ale Institutului s-a remarcat cea a lui Herbert Marcuse. Iniţial comunist, a devenit apoi protejat al filozofului Martin Heidegger, ajungând mai târziu în rândurile Partidului Nazist.

Ajuns în SUA, va lucra pentru Biroul de Servicii Strategice în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi va ajunge „top analyst” pe politică rusească pentru Departamentul de Stat în perioada de vârf a lui McCarthy. Apoi, la sfârşitul anilor 60, devine cel mai important „guru” al Noii Drepte. Îşi sfârşeşte cariera cu obţinerea de fonduri pentru extremiştii de mediu –„Partidul Verzilor” în Germania Federală.

În toate aceste aparent incoerente schimbări de poziţie nu se află însă nici un conflict ideologic. Invariantul este dorinţa tuturor partidelor de a răspunde întrebării iniţiale puse de Luckacs: „Cine ne va salva de civilizaţia occidentală”.

– Va urma –

http://www.culturavietii.ro/2017/02/11/noua-era-intunecata-scoala-de-la-frankfurt-si-corectitudinea-politica/

David Wilkerson – Cum să trăiești neîntinat în mijlocul nelegiuirii

Photo by Joshua Earle on Unsplash

Daniel însă s-a hotărât să nu se întineze cu hrana împăratului şi nici cu vinul de la masa lui. De aceea l-a rugat pe căpetenia eunucilor să nu-l silească să se întineze.

Daniel 1:8

Cuvântul a se întina care apare în acest verset sugerează o „eliberare prin respingere”. Daniel voia să spună ceva asemănător cu: „Orice compromis al standardelor mele îmi va fura libertatea.” Așadar, el s-a angajat să mănânce numai legume și să bea doar apă timp de zece zile.

Când căpetenia eunucilor a aflat despre acest lucru, i-a spus lui Daniel: „Decizia ta mă va costa viața! Vei arăta bolnav la sfârșitul acestor zece zile, iar regele va observa cu siguranță. Poftim, mănâncă măcar puțină carne. Ai nevoie de proteine. Bea vinul pentru a-ți mări volumul de sânge în organism. Mânâncă ceva dulce pentru ca să ai energie!”

Cred că Daniel și cei trei tineri evrei se gândeau la ceva mai mult decât evitarea necurăției ceremoniale. Ei fuseseră aduși împreună cu mii de concetățeni. Ceea ce au văzut când au ajuns pentru prima dată în Babilon trebuie să îi fi șocat incredibil. Era o societate atât de dezlănțuită, imorală și plină de răutate, încât sensibilitatea spirituală a acestor patru tineri a fost atacată.

Ei și-au luat un angajament: „Nu vom îndrăzni să ne compromitem. Vom fi separați de societate și disciplinați în umblarea noastră de credință.” Ei nu au încercat să îi convingă pe alții să urmeze modul lor de viață. Felul cum trăiau ei era strict o chestiune între ei și Dumnezeu.

Când te găsești într-o perioadă de criză, începi să strigi cu necredință și frustrare? Ce ar fi dacă Dumnezeu ar răspunde: „Am nevoie de voci puternice prin care să pot să vorbesc în aceste vremuri păcătoase. Unde ești tu când vreau să Mă fac auzit? Spui că vrei să fiu prezent în criza prin care treci – dar tu rămâi parte din sistemul lumesc și rău. Spune-mi – ești dedicat scopurilor Mele?”

Mărturia lu Daniel și a prietenilor lui a fost una care îi uimea pe oamenii din jur. Ei au fost eliberați din cuptorul de foc, Daniel – din groapa cu lei și întreaga societate știa că Dumnezeu a fost cel ce a făcut aceste lucruri.

Cum să te ridici și să lupți

În ciuda tuturor discuțiilor care au loc în biserici cu privire la războiul spiritual, creștinii încă nu au învățat cum să se ridice și să se împotrivească inamicului. Suntem un fleac pentru diavol!

Nu cred că fiecare nenorocire în viața unui creștin vine de la cel rău. Noi îl acuzăm în mod greșit pe Satana pentru o mare parte din neatenția, neascutarea și lenea noastră.

Permite-mi să îți spun câte ceva despre strategia lui Santana: Dacă el nu Îl poate mișca pe Cel Atotputernic de pe tronul Său, va încerca să distrugă imaginea lui Dumnezeu – făcând din închinători ai Lui niște oameni cârtitori și hulitori.

Satana nu te poate ataca după propria voie. Dumnezeu a pus un zid de foc în jurul copiilor Săi, iar diavolul nu poate trece dincolo de acel zid fără permisiunea lui Dumnezeu.

Satana nu poate citi mintea creștinului. Unii oameni se tem să se roage pentru că ei cred că cel rău le poate citi fiecare gând. Nu este așa! Numai Dumnezeu este omniprezent și omniscient.

Scriptura ne poruncește să ne ridicăm, să fim puternici și să pornim la luptă împotriva pornirilor firii noastre și împotriva diavolului:

Vegheaţi, staţi fermi în credinţă, fiţi bărbaţi, fiţi tari!

1 Corinteni 16:13

În cele din urmă, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.

Efeseni 6:10

Altfel spus, trebuie să fim sătui de faptul că suntem ținuți la pământ de cel rău – sătui de a fi deprimați, fără bucurie, goi și hărțuiți.

În Judecători 6:1-6 îi vedem pe israeliți în cel mai josnic punct posibil. Au ajuns să trăiască în peșteri întunecate, înfometați, speriați și neajutorați. Apoi se întâmplă ceva.  A început cu Ghedeon și s-a răspândit peste întreaga tabără: Israel s-a săturat să se ascundă în acele peșteri întunecate.

Ceva s-a mișcat în inima lui Ghedeon – și în cele din urmă a spus ceea ce Dumnezeu aștepta să audă: „Noi slujim unui Dumnezeu puternic și victorios. De ce continuăm, zi de zi, să acceptăm acest abuz?

Dumnezeu nu va face nimic până nu ești dezgustat complet de faptul că ești asuprit de dușman – până când nu vei fi sătul de a fi mereu doborât și obosit. Trebuie să faci așa cum a făcut Ghedeon – să strigi către Domnul!

Sursa: CBN Devotions | David Wilkerson

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/30/david-wilkerson-cum-sa-traiesti-neintinat-in-mijlocul-nelegiuirii/?

Un băiat de 8 ani fără locuință și-a scos familia din sărăcie după ce a câștigat un turneu de șah

După ce a câștigat Campionatul de Șah al unei școli de Stat din New York, un băiat de 8 ani, fără adăpost și familia sa și-au putut găsi o casă.

Potrivit CBN News, Tanitoluwa Adewumi și familia sa au fugit din Nigeria în 2017 din cauza violențelor asupra creștinilor de către militanții Boko Haram. Familia lui Tanitoluwa a reușit să obțină azil în New York City.

Dacă la început familia era mulțumită că a fost acceptată în America, și-au dat seama la scurt timp că nu au unde să stea, așa că ei s-au mutat într-un adăpost local al oamenilor fără locuință. În timpul petrecut în adăpost, Tanitoluwa, în vârstă de 8 ani, a început să învețe șah pentru a trece timpul mai ușor, iar la scurt timp a ajuns să exceleze în acest sport al minții.

Un an mai târziu, Tanitoluwa Adewumi a decis să concureze în al 52-lea turneu al Campionatului școlar de șah din New York City. În urma entuziasmului său, Adewumi a câștigat turneul, dar ceea ce nu știa era că lucrurile bune abia de atunci aveau să înceapă.

Familia Adewumi a reușit să creeze o pagină de strângere de fonduri imediat după turneu și datorită presei, oameni din întreaga țară au accesat această pagină pentru a face donații familiei în nevoie. În doar două săptămâni, aceștia au reușit să adune suma de 254.430 dolari, o sumă mai mult decât suficientă (obiectivul fiind de 50.000 de dolari), pentru a le permite să-și găsească o locuință, alta decât cea a persoanelor fără adăpost.

Potrivit CBN News, familia Adewumi Îl văd pe Dumnezeu ca fiind Singurul ajutor al faptului că trăiesc această etapă din viața lor. Din acest motiv, familia planifică să plătească zece la sută din banii primiți bisericii locale.

Acum, ei se străduiesc să ajute și alte familii de imigranți sau familii în nevoie.

Kayode Adewumi a scris pe pagina de strângere de fonduri: „…așa că luăm partea noastră de binecuvântare și dăm a zecea parte înapoi lui Dumnezeu și o parte altora care au nevoie”. El a continuat: „Vrem să creăm Fundația „TANITOLUWA ADEWUMI” pentru a fi o mână întinsă celor aflați în nevoie”, a declarat familia.

https://www.stiricrestine.ro/2019/03/30/un-baiat-de-8-ani-fara-locuinta-si-a-scos-familia-din-saracie-dupa-ce-a-castigat-un-turneu-de-sah/?

30 martie: Plecarea la Domnul a lui Nicolae Steinhardt, evreul care L-a găsit pe Hristos în temniță

DE ANCA APOSTOL  /   CULTURĂ 

30 martie: Plecarea la Domnul a lui Nicolae Steinhardt, evreul care L-a găsit pe Hristos în temniță

Nicolae Aurelian Steinhardt a fost un autor, critic literar, diarist, eseist, jurist, publicist și scriitor român, originar din Pantelimon, județul Ilfov, de origine evreiască, convertindu-se ulterior la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, când și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii, și a fost doctor în drept constituțional.

Născut pe 29 iulie 1912, într-o familie evreiască, este fiul inginerului și arhitectului Oscar Steinhardt, fiind directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară. Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeț al tatălui, recunoscând că de la acesta a învățat care este suprema calitate a unui om în viață: curajul.

„Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui și cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci și doi de ani) m-au însoțit (tonic) pe toată durata detenției și le consider nu mai puțin vrednice de respect ori mai puțin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naționalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puțini am văzut atâta dispreț pentru lașitate”, spunea Steinhardt

Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeț al tatălui, recunoscând că de la acesta a învățat care este suprema calitate a unui om în viață: curajul. „Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui și cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci și doi de ani) m-au însoțit (tonic) pe toată durata detenției și le consider nu mai puțin vrednice de respect ori mai puțin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naționalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puțini am văzut atâta dispreț pentru lașitate”, spunea SteinhardtCiteste mai mult: adev.ro/mse9md

Între anii 1919–1929 urmează cursurile școlii primare (în particular și la școala „Clementa”), și ale liceului Spiru Haret, printre colegii de aici numărându-se Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu. A urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, fiind singurul elev de origine mozaică, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „Decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Își ia bacalaureatul în 1929, după care frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.

Își ia licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 își susține la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an, iar din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

Nicolae Steinhardt și-a publicat primele apariții editoriale sub numele Antisthius, inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère: „În genul … tinerilor” (1034), „Essai sur la conception catholique du Judaisme” (1935), „Illusion et réalités juives” (1937).

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind ca e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alții, dar cand arde casa vecinului nu stau să mă rog și să mă îmbunătățesc; chem pompierii, alerg la cișmea. De nu, se numește că sunt fudul și că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întamplă să fie atacat. (Eisenhower și Foster Dulles în toamna lui ’56.) Una e să te răscoli, alta e să aprobi. 

Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe, iar în 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940.

Pe Cruce, s-au unit Dumnezeirea cu omenirea 

Revine în 1944 la „Revista Fundațiilor Regale”, depunând o intensă activitate publicistică și critică, dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească, iar după 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

În 1958 sunt arestați Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făcea parte și Nicu Steinhardt, iar pe 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că, dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, eveniment care înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire”(Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. Pe 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu).

Singura șansă a creștinismului răsăritean este aceea a unui război întru cuvânt 

Episodul dă naștere cărții „Jurnalul fericirii”, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar, și a fost confiscat de două ori de Securitate, redactând ulterior mai multe versiuni care au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris, iar Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.

Nicolae Steinhardt este eliberat în august 1964, în urma grațierii generale a deținuților politici, iar îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Darvari, își desăvârșeste taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. În 1976 Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general și, invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia, unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire, astfel că în 1978 Steinhardt stă vara la Rohia, pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. Pe 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către Arhimandritul Serafim Man.

Evenimentul eliberării se apropie și poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez și fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, și ies cu ochii deschiși. Am intrat răsfățat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulțumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele și viața îmi spuneau puțin. Acum știu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi. 

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist, drumul spre Baia Mare făcându-l împreună cu Părintele Justin Hodea -starețul mănăstirii- și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Iar Părintele Justin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.

În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

https://www.activenews.ro/cultura/30-martie-Plecarea-la-Domnul-a-lui-Nicolae-Steinhardt-evreul-care-L-a-gasit-pe-Hristos-in-temnita-56080