Beniamin Faragau – In asteptarea Marelui nostru Preot (14 Iulie, 2019)

download-1

 

Publicat pe 14 iul. 2019

ABONAT(Ă) 26 K

Biserica Iris Cluj Napoca (14.07.2019). Predici pentru vremuri grele – http://www.fiti-oameni.ro

Între Scriptură și ziar(e) – Adrian Butuc – ”Diaspora, hai acasă!” — Marius Cruceru

Adrian Butuc are o viață demnă de un roman. Este un idealist, un visător, dar în același timp are foarte multe realizări palpabile. Are tot felul de proiecte tehnice interesante. Și-a făcut casă dom, are brevet de pilot, și-a perfecționat niște sisteme tehnice revoluționare în domeniul construcțiilor și încălzirii/răcirii locuințelor. Mi-aș dori așa de mult […] […]

Atenție la scara zeilor!

rom

Pavel și Barnaba predicau Evanghelia în Listra, după ce furtuna împotrivirii i-a alungat din Iconia. În mulțimea ascultătorilor se afla și „un om neputincios de picioare, olog din naștere, care nu umblase niciodată”. (Fapte, 14:8)

În timp ce vorbea, Pavel s-a uitat țintă la el, și pentru că a văzut că are credință să fie vindecat, i-a zis: „Scoală-te drept în picioare!” Rezultatul? ”Și el s-a sculat dintr-o săritură și a început să umble.” (Fapte, 14:10)

Supranaturalul acestui fapt era evident, așa că oamenii l-au pus pe seama zeilor lor. Dar cum în credința lor zeii nu lucrau prin oameni, în urma unui raționament simplu, au concluzionat: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc.” (vers 11)

Și astfel oamenii i-au identificat pe cei doi apostoli ca fiind zeii Jupiter și Mercur, iar preotul lui Jupiter a adus tauri și cununi, pe care voia să le aducă jertfă împreună cu mulțimea adunată acolo.

Situația ar putea părea amuzantă, dar apostolii, sesizând pericolul, și-au rupt hainele și au strigat cu disperare: „Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi.”  Și au continuat să vestească Evanghelia mântuirii.

Cu siguranță nu vom trece printr-o situație identică, fiind azi confundați cu zeii. Dar pericolul există în situații asemănătoare. Poate că faci lucrări deosebite, folosindu-te de daruri speciale cu care te-a înzestrat Dumnezeu. Ei bine, într-o astfel de situație oamenii nu vor fi tentați să aducă jertfe, ca cei din Listra, dar să te înconjoare cu onoruri, DA.

Oamenii mai au încă obiceiul să înălțe piedestaluri pentru semenii lor cu daruri speciale. Iar cei care cad în plasa asta sunt în pericol. Atunci când îți asumi lucrările subliniindu-ți propria valoare, urci pe piedestalul ridicat de oameni, folosind scara zeilor. Iar acest piedestal devine propriul tău eșafod.

Pentru că e scris: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii.” (Prov. 16:18) Suntem chemați să slujim cu ceea ce ne încredințează Dumnezeu, dar cu smerenie, pentru ca în toate să se vadă El. Altfel, vom sfârși decapitați de propria mândrie.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 16 iulie 2019

https://simfelixmarblog.wordpress.com/2019/07/17/atentie-la-scara-zeilor/

Duhul prefăcătoriei, așchie de diavol scârbos!

[13]Oamenii aceștia sunt niște apostoli mincinoși, niște lucrători înșelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. [14]Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. [15]Nu este mare lucru dar dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor. 2 Corinteni 11:13-15

Sistemul de operare al prefăcătoriei este minciuna, iar finalitațile ei sunt ipocrizie, înșelăciune, eroare, lacrimi. Duhul prefăcătoriei este foarte periculos. El se întâlnește în toate palierele societății, de la cerșetor la rege, de la copil la bătrân, prefăcătoria este o babă mai veche decât multe imperii. E cam de vârsta istoriei în sine. De la Cain, care ironic îi comentează lui Dumnezeu: sunt eu păzitorul fratelui meu? Cu alte cuvinte: cum aș putea eu să știu unde este? Ce mă întrebi pe mine? Ce îmi pasă mie? Eu am treburile mele! Oare știa unde este Abel? Cu siguranță știa că de fapt nu mai este. Dar prefăcătoria sa arată atitudinea de criminal, de lup moralist, de vorbăreț vinovat. În general, cine vorbește mult ascunde multe „mistere”, slăbiciuni, complexe, neîmpliniri. Logoria este o formă de camuflaj al realității.

Cameleonismul acesta intelectual, politic, social și din păcate și spiritual, face victime colaterale la cote uriașe. Iosua este înșelat de niște oameni de nimic, Iacov fură ca un hoț calificat de sub nas binecuvântarea fratelui său adulterin, Naaman își ascunde lepra sub haina prefăcătoriei, Iuda îl vinde pe Isus, camuflat sub un sărut „frățesc” pe obraz, saducheii cu inimi de năpârcă sălbatică vin la Ioan Botezătorul, cameleonizați în miei convertiți. Iar istoria și lumea este plină de exemple care arată natura umană, monopolizată de tatăl tuturor prefăcătoriilor, care este Satan.

De ce apelează oamenii la fals? Avantajele par a fi mai mari și mai rapide. Refuzând a plăti ce se cuvine statului, firmei, companiei, cresc veniturile personale. Dar aceasta este doar o amăgire, pentru că mai devreme sau mai târziu, plătești toate restanțele. Minciuna pare calea scurtă și mai ușoară, doar pare, că în esență e doar o iluzie psiho-optică deformată, care aduce regrete, durere și lacrimi pe termen lung. Uitați-vă la politicienii pușcăriași și pușcăriabili.

Prefăcătorie, fals în afaceri. În general cei mici apelează la fals și prefăcătorie împinși de instinctul de supraviețuire, cei mari, din pofta și dorința de câștig. Banii cer bani. Cine are mulți bani, vrea mai mulți. Și în general omul prins în mreaja iubirii de bani, e foarte greu să mai scape singur. Devine zgârcit, lacom, temător de faliment, înclinat la evaziune etc. Aceste pofte nesăbuite îl sugrumă cu fiecare zi care îi strivește soarta.

Prefăcătoria în căsnicie. Aici se utilizează foarte des. La ordinea zilei întâlnești numai băieți generoși și romantici, luptându-se să agațe fete frumoase și deștepte. Manevrele manipulatoare acționează în regim non-stop. De aceea se recomandă să ceri prin rugăciune ajutorul lui Dumnezeu în faza de întocmire a căsătoriei, că mai pe urmă e prea tărziu și regretabil. Întâlnesc zilnic soții și soți prostiți prin manevrele prefăcătoriei, care sunt șocați de monstrul ce doarme în același pat matrimonial cu el/ea.

Cum poți să scapi și să nu pici victimă a înșelăciunii? Simplu! Există între darurile Duhului Sfânt din 1 Corinteni 12, darul deosebirii duhurilor, darul de cunoștință, darul de înțelepciune. Acestea nu sunt doar niște idei abstracte tangențiale omului. Nu. Ele sunt daruri care se primesc prin sfințire personală, credință, rugăciune, stăruință. Așa a văzut Ioan veninul de năpârcă din glasul saducheilor și al fariseilor veniți cu gândul de a se boteza, așa vede Elisei, prin Duhul, o nevastă a lui Ieroboam care se deghizase în alta decât propria identitate. La fel vede Isus în spatele sărutului lui Iuda o inimă de demon, așa vei fi scutit și tu de buza mincinoasă.

Pentru că tatăl lor, sau tatăl minciunii cum mai este numit are mulți fii, îți recomand să te înarmezi cu darurile Sfântului Duh, amintite mai sus, pentru a avea mai multă agilitate, înțelepciune, lumină, discernământ, acuratețe teologică, astfel vei fi scutit de cursa celor răi.

Dacă încerci să trișezi, să câștigi pe nedrept, să înșeli, chiar dacă ești considerat inteligent sau descurcăreț, vor fi doar niște așchii de diavol scârbos. Dar dacă te mulțumești cu sinele tău, cu menirea ta pe pământ, cu plinătatea Duhului Sfânt și avantajele pe care ți le oferă Dumnezeu prin muncă cinstită, vei fi printre cei neprihăniți. Ferice de cei cu inima cutată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu. Doar ei!

Cine trăiește în adevăr prin imitațio Hristi, va deveni un desăvârșit urmaș al lui Hristos și fiu al lui Dumnezeu, dar cine se compromite prin imitațio mondo, va deveni un fiu al diavolului. Ferice de inima înțeleaptă, care lucrează cu transparență, sinceritate, dragoste, adevăr, ea va moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

onisimbotezatu

 

https://wordpress.com/read/feeds/92587749/posts/2347166835

Vină, har şi recunoştinţă / Mike Horton

download-1

Vină, har şi recunoştinţă

Mike Horton

(Preluat din mesajul introductiv rostit în cadrul programului de radio The White Horse Inn)

Harul este esenţa teologiei şi recunoştinţa este esenţa eticii. Sună extrem de simplu; căci, într-adevăr, acesta este fundamentul esenţial al învăţăturii biblice şi totuşi, este un lucru atât de dificil să ne concentrăm toate gândurile, afecţiunile, convingerile şi acţiunile asupra acestor doi poli. Ne temem ca nu cumva, făcând din harul lui Dumnezeu, aflat în Cristos, esenţa teologiei noastre, să ajungem la dezechilibru şi la apatie în viaţa creştină. Şi dacă facem din recunoştinţă esenţa eticii, unde îşi mai găsesc locul teama de pedeapsă şi speranţa răsplătirii. Din acest motiv, auzim din nou şi din nou acest strigăt: „Echilibru, avem nevoie de echilibru!”, ca şi cum vestea cea bună era prea bună, şi vestea cea rea era de neîndurat. Cei mai mulţi dintre contemporanii noştri preferă să creadă că, fie Dumnezeu este prea bun, fie noi suntem prea buni ca să merităm mânia divină.

Aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul istoriei, când oamenii au fost deplin mulţumiţi de sine, ziua de astăzi se caracterizează prin religia „care te face să te simţi bine”, şi există puţin loc în acest gen de religie pentru a ne recunoaşte vina înaintea unui Dumnezeu sfânt. De fapt, „vină” este un cuvânt murdar în cultura noastră de „a te simţi bine”. Uneori, aceasta se întâmplă pentru că mulţi dintre noi am crescut într-o biserică foarte strictă şi vina era unealta care ne „ţinea pe cale”. Dar într-o cultură mai vastă, vina nici nu face parte din cultura care se ocupă cu lucrurile care ne fac să ne simţim bine. Ideea vinovăţiei în sine nu este plăcută nici solemnă. Dar dacă o negăm, nu înseamnă că o îndepărtăm. O simţim, deşi nu o putem explica, pentru că nu ni se mai dă voie să credem că ne simţim vinovaţi pentru că poate chiar suntem. În timp ce lumea ridiculizează religia „care te face să te simţi bine”, biserica pare să o cultive în aceste zile.

Nu ne place când ne doare o măsea, totuşi, această durere ne împinge spre uşa cabinetului medical şi poate chiar ne salvează dintele. Nu putem nega durerea sau să ne prefacem că nu există (cum s-ar aştepta să facem Ştiinţa Creştină sau vindecătorii din credinţa penticostală), însă Biblia zugrăveşte imaginea condiţiei umane incluzându-i toate defectele. Asemenea durerii de dinţi, sentimentul vinovăţiei are menirea de a ne conduce să admitem că, de fapt, înaintea Dumnezeului celui sfânt există această problemă obiectivă a vinovăţiei. Să ilustrăm aceasta într-un alt mod. Crezi în Dumnezeu? S-o luăm cu începutul începutului. Dacă da, crezi că acest Dumnezeu consideră ca fiind greşite acţiunile lui Hitler şi a naziştilor şi prin urmare, merită o pedeapsă severă? Dacă există un Dumnezeu şi El consideră aceste acţiuni ca nefiind vrednice de cea mai severă pedeapsă (oricare ar fi aceasta), ar mai exista vreun sentiment al dreptăţii în această lume? Ai crede într-un astfel de Dumnezeu? Chiar şi cel mai convins ateu nutreşte în secret speranţa că un infractor în serie, care a scăpat de pedeapsă pe acest pământ, îşi va primi răsplata cândva, cumva, undeva în viaţa viitoare.

Prin urmare, ce crezi? Accepţi ideea că există o judecată finală, cel puţin pentru o parte dintre oameni, la sfârşitul acestei lumi? Este răul judecat şi învins în cele din urmă, sau va avea câştig de cauză ucigaşul a milioane de oameni din Germania Nazistă? Putem accepta existenţa unui Dumnezeu atât de insensibil la existenţa noastră? Dacă poţi accepta ideea că va avea loc o judecată finală, cel puţin a unor oameni, următoarea întrebare care se ridică este aceasta. De ce nu şi tu? Dacă admiţi că va exista o judecată finală şi că răul va fi în cele din urmă judecat, va fi rostit un verdict pentru cei răi, trebuie să ai un motiv pentru care să crezi că tu nu vei face parte dintre ei. Poate că tu nu eşti un Hitler sau un Stalin. Poate te consideri o persoană destul de bună care se înţelege bine cu cei din jur. Dar ai oare un motiv obiectiv, solid, ca să crezi chiar acum, chiar acolo unde te afli acum, că eşti atât de bun încât să scapi de judecata lui Dumnezeu? Ştii cât de bun trebuie să fi pentru a căpăta bunăvoinţa Lui şi nu sentinţa Lui? Sunt întrebări grele. Şi din moment ce veşnicia durează aşa de mult, ar trebui să ai motive întemeiate ca să crezi ceea ce crezi despre acest subiect.

Problema este că noi (mă refer la Biserica Creştină) nu am fost destul de clari în această privinţă. Scriptura vorbeşte limpede despre acest lucru. Ne-am născut păcătoşi şi murim păcătoşi. În nici un stadiu dintre aceste două limite nu suntem destul de drepţi încât să stăm înaintea lui Dumnezeu. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu cer pedeapsă pentru toţi păcătoşii. Astfel că nimeni nu scapă de mânia lui Dumnezeu, pentru că El nu Îşi coboară standardul. Viziunea biblică îi aşează pe toţi la acelaşi nivel. Scriptura spune că nu există nici un om drept. Absolut nici unul. Nici o altă religie nu are o viziune atât de pesimistă asupra naturii umane (sau am putea spune realistă) şi asupra posibilităţilor de a fi mântuiţi prin efortul sau bunătatea umană. Însă vestea bună este că nu există nici o altă religie în lume care să aibe o viziune atât de optimistă în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi harul Său. În timp ce toate religiile îţi arată cerul spunându-ţi că nu eşti neajutorat şi că te poţi mântui prin propriile eforturi, creştinismul îţi spune că Cristos a venit nu doar ca lider moral care să ne arate calea către Dumnezeu, ci a venit ca să fie calea noastră, adevărul nostru şi viaţa noastră. La aceasta m-am referit când am spus că toţi ceilalţi neutralizează atât veştile rele cât şi pe cele bune; vestea rea nu este atât de rea pe cât o înfăţişează creştinismul, dar nici vestea bună, nu poate nici ea să fie atât de bună.

Problema este (ştiţi la ce mă refer) că atunci când punem capul pe pernă, ştim în adâncul inimii noastre că nu avem nici cea mai mică şansă de a ne apropia de Dumnezeu pe baza rezoluţiilor noastre sau a intenţiilor noastre bune. Ştim că inima noastră este înşelătoare şi gândurile ne sunt departe de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea noastră şi departe de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. În adâncul inimii ştim aceasta, aşa cum au ştiut şi Adam şi Eva când au fugit din prezenţa lui Dumnezeu şi au încercat să-şi acopere goliciunea cu haine făcute din frunze de smochin, ştim că lucrurile nu stau atât de simplu şi că Dumnezeu nu este mulţumit de vieţile noastre. Cunoaştem faptul că în fiecare cultură, în fiecare tradiţie religioasă, trebuie să existe o ispăşire, o jertfă pentru pace. Şi fie vom veni la judecată pentru păcatele noastre, fie ne vom lăsa la mila curţii de judecată, încrezându-ne doar în Cristos, că El se va ocupa de noi cu dreptatea şi neprihănirea de care avem nevoie înaintea Judecătorului ceresc al întregului pământ.

Şi dacă harul este esenţa teologiei, recunoştinţa trebuie să fie esenţa eticii. John Wesley a spus odată că dacă am lua harul prea în serios, am submina singura bază de pe care să urmărim o viaţă de sfinţenie; teama de pedeapsă şi nădejdea răsplătirii. Dar nu este aceasta o motivaţie egoistă pentru viaţa creştină? Întotdeauna a existat teama. Prea mult har va întrerupe procesul creşterii spirituale. Dar Scriptura insistă asupra faptului că o vedere legalistă a vieţii creştine nu face decât să ne ducă exact înapoi la teamă şi robie, întrucât Legea, deşi bună în ea însăşi, nu ne va putea da niciodată puterea de a împlini ceea ce porunceşte. Evanghelia nu doar că ne reconciliază cu Dumnezeu, aceasta în primul rând; dar este singurul combustibil pe care-l avem care să ne ţină în procesul de sfinţire. De aceea, recunoştinţa, şi nu teama de pedeapsă sau speranţa răsplătirii, este singura bază corectă pentru urmărirea unei trăiri sfinte şi care să-L slăvească pe Dumnezeu. Dacă mântuirea noastră ar fi depins o singură clipă de noi, chiar într-o măsură infimă, în cele din urmă fie ne-am fi socotit drepţi pe baza faptelor noastre, pretinzând de fapt că succesul ne aparţine, sau am fi disperat, neştiind dacă Dumnezeu ne va accepta vreodată cu adevărat. Cum am fi putut să-L iubim pe Dumnezeu şi să slujim cu toată inima aproapelui nostru, dacă am fi fost preocupaţi de propria noastră salvare?

Tradus de Estera Sandau

http://www.rcrwebsite.com/guiltgrace.htm

EUTICHIANISMUL  

download-1

EUTICHIANISMUL  

 Eutyches (4) şi Eutychianismul. Eutyches a fost arhimandritul unei mănăstiri lângă Constantinopol. Timp de 70 de ani (după cum i-a spus papei Leo), a trăit o viaţă monastică, şi timp de 30 de ani a prezidat peste 300 de călugări. A fost un susţinător fidel părerilor şi conducerii lui  Cyril de Alexandria, care  i-a trimis, ca pe o favoare specială, o copie a Faptelor conciliului de la Efes, 431 d Hr. De cine a fost acuzat prima oară este dificil de decis, chiar dacă a fost de către Theodoret în Eranistes, sau de fostul lui prieten, Eusebius de Dorylaeum, sau de Domnus de Antioch, (cf. Hefele, ii. 319; Martin, 75-78); dar este clar că lui Eusebius i se datorează acuzaţiile clare aduse prima dată împotriva lui, la Constantinopol în 448.

Flavian, care a l-a înlocuit pe Proclus în 447 ca arhiepiscop, a convocat un sinod în Constantinopol, în 8 Nov. 448, pentru a lua în considerare unele întrebări între metropolitanul din Sardis şi doi dintre episcopii lui susţinători. Eusebius de Dorylaeum a fost present; şi în urma concluziei s-a plâns că Eutyches a defăimat pe sfinţii părinţi şi pe el, un om care nu a fost niciodată suspectat de erezie,” declarându-se pregătit să-l condamne pe Eutyches pentru că era lipsit de sinceritate faţă de credinţa ortodoxă. Flavian a ascultat uimit şi a sugerat ca Eusebius să discute mai întâi în particular cu Eutyches punctele disputei. Eusebius a replicat că deja făcuse aceasta, fără succes, deci implora sinodul să-l someze pe Eutyches înaintea lor, nu numai pentru a-l face să renunţe la vederile sale, ci şi pentru a preveni împrăştierea infecţiei mai departe. Doi reprezentanţi, un preot 352 şi un diacon au fost instruiţi să îi citească plângerea lui Eutyches şi să-l invite să participe la sinod, care s-a întrunit din nou, în 12 Nov. Eusebius a cerut în primul rând expunerea (a)prima scrisoare a lui Cyril către Nestorius, (b) aprobarea acelei scrisori de către Conciliul din Efes, şi (c) scrisoarea lui Cyril către Ioan din Antiohia; în al doilea rând, ca toţi cei prezenţi să-şi exprime acceptul faţă de aceste documente ca fiind adevărate expuneri ale Crezului Nicean. Flavian şi episcopii prezenţi au acceptat aceste propuneri; şi o rezoluţie cu acelaşi efect a fost trimisă celor absenţi, pentru aprobare şi semnătură. Sinodul şi-a declarat credinţele în „Isus Hristos, unicul Fiu preaiubit al lui Dumnezeu, Dumnezeu perfect şi om perfect, cu un suflet raţional şi un trup subzistent, care a existat înainte de vremuri, fără început; al Tatălui în ce priveşte divinitatea, dar în aceste zile din urmă, pentru noi şi pentru salvarea noastră, născut din Fecioara Maria, în ce priveşte umanitatea; consubstanţial cu Tatăl, atingând divinitatea, şi consubstanţial cu mama, atingând umanitatea.” „Mărturisim că Isus Hristos, după întrupare, a avut două naturi într-o singură esenţă şi o singură persoană; un Hristos, un Fiu, un Domn. Pe oricine afirmă altceva, îl excludem din cler şi din biserică” (Mansi, vi. 679). La cea de-a treia sesiune, din 15 Nov, reprezentanţii au anunţat că Eutyches a refuzat să apară înaintea sinodului, declarând că Eusebius fusese de mult duşmanul lui şi l-a calomniat grosolan, deoarece el (Eutyches) era gata să consimtă şi să subscrie la declaraţiile sfinţilor Părinţi de la Niceea şi Efes. Anumite expresii folosite de ei au fost, în opinia lui, greşeli; în astfel de cazuri se întorcea spre Scriptură, ca spre un ghid mai sigur decât Părinţii. El se închina la o singură natură, a lui Dumnezeu întrupat. Citind dintr-o carte mică pe care a adus-o, Eutyches, conform reprezentanţilor, a protestat împotriva unei declaraţii pe nedrept atribuită lui, că Cuvântul i-a adus trupul din cer, şi şi-a afirmat neputinţa de a găsi în scrierile Părinţilor faptul că Domnul Isus Hristos subzistă două persoane unite într-o singură esenţă; adăugând, că chiar dacă ar găsi o astfel de declaraţie, trebuie să decline acceptarea ei, ca neaflându-se în Sfânta Scriptură. În credinţa lui, Cel care a fost născut din Fecioara Maria a fost foarte Dumnezeu şi foarte om, dar trupul lui nu a avut aceeaşi substanţă ca noi. Eusebius a intervenit „Aceasta este de ajuns pentru a ne da puterea de a lua măsuri împotriva lui Eutyches; dar să lăsăm să fie somat pentru a doua oară”. Au fost trimişi doi preoţi pentru a-i spune lui Eutyches că replicile lui au adus o mare ofensă; că trebuie să vină şi să le explice şi să audă acuzaţiile aduse iniţial împotriva lui. Au luat cu ei o notă ce spunea că dacă refuză şi de această dată să apară, s-ar putea să fie necesar să îl trateze conform legii canonice şi că determinarea lui de a nu părăsi celula era pur şi simplu o sustragere. În timpul absenţei lor, Eusebius a înaintat încă o acuzaţie. Eutyches, afirma el, scrisese şi răspândise între călugări o carte mică a credinţei, pentru care ceruse semnăturile lor. Declaraţia era evident o exagerare, dar era de o importanţă suficientă pentru preoţi şi diaconi pentru a fi trimişi imediat la mănăstirile din vecinătate pentru a pune întrebări. Între timp, Mamas şi Theophilus s-au întors. Au raportat că au întâmpinat multe obstacole. Călugării din jurul uşii mănăstirii afirmaseră că arhimandritul era bolnav; pe unul, Eleusinius îl prezentase ca fiind reprezentantul lui Eutyches; şi i-a asigurat că scrisoarea, pe care o purtau, nu conţinea mesaje secrete sau dure pe care le-au procurat aceştia în final spre audienţă. Acestei scrisori, Eutyches i-a replicat că nimic în afară de moarte nu îl va face să părăsească mănăstirea şi că arhiepiscopul şi sinodul pot face ce doresc. La rândul său,le-a dat o scrisoare; şi la refuzul lor şi-a anunţat intenţia de a o trimite sinodului. Eusebius a izbucnit imediat „Oamenii vinovaţi au întotdeauna o scuză pregătită; trebuie să îl aducem pe Eutyches aici împotriva voinţei lui”. Dar la dorinţa lui Flavian, doi preoţi (Memnon şi Epiphanius) şi un diacon (Germanus) au fost trimişi pentru a face încă un efort. Au luat o scrisoare în care recomandau ca Eutyches să nu forţeze sinodul să aplice cenzura canonică şi să-l someze înaintea lor două zile mai târziu (17 Nov.). Sinodul s-a întrunit în data de 16 Nov. În timpul sesiunii, i-a fost adusă o informaţie lui Flavian că anumiţi călugări şi diaconi, prieteni cu Eutyches, şi Abraham, arhimandritul unei mănăstiri din vecinătate, cereau o audienţă. Au fost admişi imediat. Abraham l-a informat pe arhiepiscop că Eutyches era bolnav şi l-a delegat pe le să vorbească pentru acesta. Replica lui Flavian a fost una părintească şi conciliantă. Regreta boala lui Eutyches, şi în numele celor prezenţi şi-a exprimat voinţa de a aştepta până când acesta se refăcea. „Să-l lăsăm să-şi amintească” a continuat el „că nu vine între străini, ci între oameni care îl vor primi cu afecţiune părintească şi frăţească şi mulţi dintre care fuseseră până acum prietenii lui. I-a îndurerat pe mulţi şi trebuie să se apere. Desigur, dacă putea părăsi locul unde se retrăsese când eroarea lui Nestorius a pus în pericol credinţa, ar putea face la fel când propriul lui ortodoxism este pus sub semnul întrebării. Nu trebuie decât să recunoască şi să anatemizeze eroarea şi trecutul va fi iertat. Cât cu privire la viitor, trebuie să ne asigure că va învăţa conform cu doctrinele Părinţilor”. Arhiepiscopul a încheiat cu cuvinte semnificative: „Voi (călugării) cunoaşteţi zelul acuzatorului lui Eutyches. Focul însuşi i se pare rece în comparaţie cu zelul lui arzând pentru religie. Dumnezeu ştie că l-am rugat fierbinte să înceteze; dar dacă el insista, ce puteam face eu? Crezi că eu am vreo dorinţă să te distrug şi nu să te aduc împreună cu noi? Este fapta duşmanului de a distruge, dar este fapta unui Părinte de a aduna.”

Cea de-a cincia sesiune s-a deschis miercuri 17 Nov. Şi ca rezultat al deliberărilor Eutyches a fost informat că va fi aşteptat pe 22 Nov. Şi că dacă nu apare, va fi privat de funcţiile sale clerice şi de demnitatea monastică. O a şasea sesiune s-a întrunit în 20 Nov. Şi a căzut de acord că Eutyches poate fi însoţit lunea următoare de patru prieteni. Eusebius a spus că atunci când Mamas şi Theophilus îl vizitaseră pe Eutyches, arhimandritul folosise expresii neraportate 353 sinodului, dar care aducea  o lumină mare asupra opiniilor lui. La cererea episcopilor, Theophilus a povestit ce se întâmplase. Eutyches, a spus el, dorise să se certe cu ei şi în prezenţa mai multor călugări pusese aceste întrebări: „Unde în Sfânta Scriptură este vreo menţiune despre cele două naturi? Care dintre Părinţi a declarat că Dumnezeu Cuvântul are două naturi? Mamas a replicat că argumentul tăcerii nu era de ajuns. „Cuvântul omoousioV nu apare în Sfânta Scriptură, îl datorăm definiţiilor Părinţilor. Şi de asemenea le datorăm afirmaţia celor două naturi.” Theophilus a întrebat apoi dacă Eutyches credea că Dumnezeu Cuvântul era „perfect (teleioV) în Hristos” şi „Crezi că omul făcut din carne era de asemenea perfect? (în El)” El a răspuns „Da” la ambele întrebări, la care Theophilus a insistat „Dacă în Hristos era Dumnezeu perfect şi om perfect, atunci aceste (naturi) perfecte formează un Fiu. De ce nu admiţi că Fiul are două naturi?” Eutyches a replicat: „Ferească Dumnezeu să spun că Hristos are două naturi, sau să disput natura lui Dumnezeu. Las sinodul să mă demită sau să facă ce vor. Mă voi ţine puternic de credinţa pe care am primit-o.” Mamas a dovedit adevărul acestui raport, adăugând că ceea ce ducea la discuţie a fost o remarcă a lui Eutyches: „Dumnezeu Cuvântul a devenit carne pentru a restaura natura umană”, şi întrebarea pe care el (Mamas) o pusese: „Prin ce natură este atunci această natură umană ridicată şi restaurată?” Flavian a întrebat natural de ce această conversaţie nu a fost mai înainte raportată: replica a fost un răspuns neconvingător dar complet Oriental: „deoarece am fost trimişi nu să îl luăm la întrebări pe Eutyches despre credinţa lui, ci să-l somăm în faţa sinodului. V-am dat răspunsul lui la ultimul punct. Nimeni nu ne-a întrebat despre primul, deci ne-am păstrat pacea.”

Cea de-a şasea şi ultima şi cea mai grea sesiune s-a întrunit în 22 Nov. Eutyches s-a prezentat în sfârşit, însoţit de o multitudine de soldaţi, călugări şi alţii care au refuzat să-l lase să intre până ce nu au fost asiguraţi că va pleca la fel de liber cum a intrat. O scrisoare din partea împăratului (Theodosius II.) a fost prezentată. „Doresc” a spus el „pacea bisericii, şi aderenţă constantă la doctrinele ortodoxe ale Părinţilor la Niceea şi Efes. Şi pentru că ştiu că Florentius, patricianul, este un om recunoscut în credinţă, doresc ca el să fie prezent la sesiunile sinodului care are de-a face cu situaţii de credinţă.”  Sinodul a primit scrisoarea cu strigăte, „Trăiască împăratul! Credinţa lui este mare! Trăiască marele nostru preot pios şi ortodox şi împăratul! (tw arcierei basilei).” Florentius a fost condus la un scaun, acuzatorul (Eusebius) şi acuzatul (Eutyches) şi-au luat locurile şi sesiunea a început cu recitalul tuturor hârtiilor pe tema discutată. Scrisoarea lui Cyril către Ioan din Antiohia a fost citită din nou, în care erau următoarele: ”Îl mărturisim pe Domnul nostru Isus Hristos…consubstanţial cu tatăl, cu privire la divinitate şi consubstanţial cu noi, cu privire la umanitate; deoarece o uniune a celor două naturi a fost făcută; deci mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. Şi în acord cu perceperea uniunii fără confuzie (thn thV asugcutou enwsewV ennoian), mărturisim pe Sfânta Fecioară qeotokoV, deoarece Dumnezeu Cuvântul a fost făcut carne şi a devenit om şi a unit cu Sine, prin concepere, templul luat de la ea.” Eusebius a exclamat „Desigur Eutyches nu recunoaşte aceasta; nu a crezut-o niciodată, ci a învăţat exact opusul la toţi cei care veneau la el.” Florentius dorea ca Eutyches să fie întrebat dacă era de acord cu aceste documente sau nu. Eutyches a fost interogat; şi când arhiepiscopul a pus clar întrebarea: „Mărturiseşti că Hristos are două naturi?” Eutyches a răspuns „Nu mi-am permis încă niciodată să disput natura Dumnezeului meu; că El este consubstanţial cu noi, nu am spus niciodată. Admit repede că Sfânta Fecioară este consubstanţială cu noi şi că Dumnezeul nostru s-a născut din carnea ei.” Flavian, Florentius, Basil din Seleucia, şi alţii au forţat „Dacă admiţi că Maria este consubstanţială cu noi, şi că Hristos şi-a luat umanitatea de la ea, natural urmează că El, conform umanităţii Sale, este consubstanţial cu noi.” Eutyches a răspuns: „Nu spun că trupul omului a devenit trupul lui Dumnezeu; dar vorbind de un trup omenesc pentru Dumnezeu, spun că Domnul a devenit carne din Fecioară. Dacă doriţi să adaug că trupul Lui a fost consubstanţial cu al nostru, o voi face; dar nu pot folosi cuvântul consubstanţial pentru a nega că El este Fiul lui Dumnezeu.” Replica lui Flavian a fost corectă „Admiţi deci aceasta din constrângere şi nu pentru că aceasta crezi.” În final, sinodul a dorit ca Eutyches să explice complet şi să pronunţe anatema supra părerilor opuse documentelor care au fost citite. Eutyches a replicat că, dacă sinodul o doreşte, va folosi limbajul (viz. consubstanţial cu noi şi din două naturi) ceea ce era foarte deschis întrebărilor, în opinia lui; „dar” a adăugat el „întru-cât nu găsesc un astfel de limbaj nici în Scriptură, nici în scrierile Părinţilor, trebuie să refuz să pronunţ anatema asupra acelora care nu o acceptă, ca nu cumva, făcând astfel să-i anatemizez pe Părinţi.” Florentius a întrebat; „Recunoşti două naturi în Hristos şi consubstanţialitatea Lui cu noi ?” „Cyril şi Athanasius,” a răspuns Eutyches, „vorbesc despre două naturi înainte de uniune, dar doar de una după uniune.” „Dacă nu recunoşti două naturi după uniune,” a spus Florentius, „vei fi condamnat. Oricine refuză formula „două naturi” şi expresia „două naturi”este neortodox;” la care sinodul a răspuns cu un strigăt „Şi să primeşti aceasta constrâns (aşa cum o face Eutyches) nu înseamnă a crede în ea. Trăiască Împăratul!” Sentinţa a fost pronunţată; „Eutyches, fost preot şi arhimandrit, s-a dovedit a fi afectat de erezia lui Valentinus şi Apollinaris, şi a refuzat –în ciuda avertismentului nostru—să accepte adevărata credinţă. Deci noi, deplângând perversitatea lui, am decretat, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a fost blasfemiat de el, ca să fie exclus din toate funcţiile ecleziastice, din comunitatea noastră şi din întâie3tatea lui în mănăstire” Excomunicarea a fost pronunţată asupra tuturor care se însoţesc şi îi sunt complici şi sentinţa a fost semnată de 354 circa 32 (28?) de episcopi şi 23 de arhimandriţi. Eutyches a părăsit camera conciliului mormăind un apel către Roma.

Călugării s-au raliat în jurul lui Eutyches, şi influenţa ministrului Chrysaphius, finul lui, a fost exercitată în numele lui. Eutyches însuşi a scris împăratului şi multor episcopi şi a afişat note despre Constantinopol, protestând împotriva sentinţei lui şi justificându-şi învăţăturile. Cea mai importantă dintre scrisorile lui a fost cea către papa Leo. În ea, îl acuză pe Eusebius că a acţionat la porunca lui Satan şi nu în interesul ortodoxiei, ci cu intenţia de a-l distruge. Repetă că nu poate accede la cerinţele sinodului, recunoaşte două naturi în Hristos şi anatemizează pe toţi cei care se opun acestei doctrine, deoarece Athanasius, Gregory, Julius, şi Felix respinseseră expresia „două naturi”, el însuşi nedorind să adauge la crezul de la Niceea şi Efes, nici să definească prea particular natura lui Dumnezeu Cuvântul. Adaugă că dorise ca sinodul să aducă problema înaintea papei, promiţând să se supună deciziei lui; dar deoarece aceasta nu s-a aprobat, el, fiind în mare pericol, implora acum pe papă să ofere o judecată lipsită de prejudecată şi să-l protejeze. Flavian, pe de altă parte, circula decretul excomunicării. A însărcinat călugării să se supună şi a comunicat-o împăratului, papei şi episcopilor de provincie. Interviurile lui cu împăratul au fost marcate de o mare suspiciune din partea ultimului; şi scrisoarea lui către Leo a fost dejucată de cea a lui Eutyches şi o a doua a fost necesară înainte ca papa să fie satisfăcut. Leo i-a răspuns eventual lui Eutyches în celebra Epistola Dogmatica ad Flavianum.

Favoarea curţii a înclinat către Eutyches; şi devreme în 449 împăratul a numit o comisie pentru a examina acuzaţia de falsificare a actelor ultimului sinod de la Constantinopol, proferat de Eutyches împotriva lui Flavian. Nu s-a dovedit nici o astfel de falsificare şi comisia nu a avut de ales decât să confirme sentinţa pronunţată de sinod; dar a fost avansată prin aceasta, ceea ce a provocat o mare suferinţă.

Fusese deja somat un conciliu de către împărat pentru a se întâlni la Efes. Eutyches şi Dioscorus, patriarhul Alexandriei o ceruse şi poziţia lor fusese sprijinită de Chrysaphius. Somaţia imperială a fost în numele lui Theodosius II. şi Valentinian III., şi datată Mai 30, 449. Stabilea ca şi cauză a somaţiei îndoielile şi disputele ce se ridicaseră cu privire la credinţă; îl invita pe Dioscorus să se prezinte împreună cu 10 metropolitani şi 10 episcopi la Efes în 1 Aug. Şi extindea invitaţia şi asupra altor episcopi, Theodoret de Cyrus (Kars) fiind scutit, doar dacă nu era somat în special de către conciliu.

Sinodul, „Latrocinium,” sau „Robber Synod,” aşa cum posteritatea a fost învăţată să-l numească de către Leo, s-a întrunit prima dată pe 8 Aug. 449. „Flavian a fost prezentat ca fiind un opresor şi Eutyches ca o victimă, şi teribilă a fost ziua când s-a deschis. Adevărata credinţă a primit în Est un şoc, din care nu s-a refăcut niciodată complet de atunci. Biserica a fost martora despărţirii de ea a naţiunilor care nu s-au mai întors niciodată şi poate nu o vor face niciodată.” (Martin). Leo nu a fost prezent decât prin legatele sale care au adus faimosul volum sau scrisoarea doctrinară către Flavian şi scrisori către împărat, către arhimandriţi, conciliu, şi alţii. În scrisoarea sa către Theodosius (13 Iunie, 449), Leo îşi exprimă regretul că „Bătrânul stupid” (Eutyches) nu renunţase la opiniile lui condamnate de către sinodul de la Constantinopol, şi dorea în mod intim ca arhimandritul să fie primit din nou, dacă îşi ţinea promisiunea faţă de papă şi să îndrepte ceea ce era eronat în vederile sale. În scrisoarea către Pulcheria (aceeaşi dată), papa îl consideră pe Eutyches ca fiind căzut în eroarea sa „mai mult prin dorinţa cunoştinţei decât prin slăbiciune”; către arhimandriţii Constantinopolului declară convingerea sa că ei nu împărtăşesc vederile lui Eutyches, şi îi avertizează să-l trateze cu blândeţe în caz că renunţă la eroarea lui; şi sinodului îi citează mărturia Sf. Petru, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mat. xvi. 16) ca întrupare a credinţei în cele două naturi şi susţine că dacă Eutyches ar fi înţeles corect aceste cuvinte, nu s-ar fi abătut de la calea adevărului. În majoritatea, Leo se referă la volum ca şi conţinând adevăratele învăţături ale bisericii.

Un sinod stigmatizat ca fiind o „bandă de tâlhari”nu ar fi permis citirea unui document ce-l condamna pe Eutyches, omul pe care se angajaseră să îl achite. A fost prezentat, dar destituit.

Lumea creştină a fost ruptă în bucăţi de către aceste proceduri. Egipt, Tracia şi Palestina s-au aliniat cu  Dioscorus şi împăratul; Siria, Pontul, Asia, Roma au protestat împotriva tratamentului lui Flavian şi a achitării lui Eutyches. Dioscorus l-a excomunicat pe Leo, Leo Dioscorus. Theodosius a aplaudat şi a confirmat deciziile sinodului într-un decret care îi denunţa pe Flavian, Eusebius, şi alţii ca Nestorienii, interzicea elevarea urmaşilor lor la rangul episcopal, îi demitea dacă erau deja episcopi şi îi excludea din ţară. Leo i-a scris împăratului Theodosius, bisericii din Constantinopol şi arhimandriţilor anti-Eutychiani. A cerut un conciliu general.

Cearta a fost redusă la tăcere brusc de moartea lui Theodosius (Iulie 450). Sub Marcian, ortodoxia a triumfat din nou. „Eutychianismul, ca şi Nestorianismul, a fost cucerit” (Leo). Marcian a fost de acord imediat şi cordial la cererea papei pentru un conciliu. Anatolius a convocat un sinod de astfel de episcopi, arhimandriţi, preoţi, şi diaconi cum erau la Constantinopol, şi în prezenţa legaţilor romani au subscris la volum şi împreună cu întreaga adunare i-au anatemizat pe Eutyches, Nestorius, şi urmaşii lor. Dorinţa lui Leo pentru un conciliu nu mai era atât de urgentă. Pericolul trecuse. Eutychianismul şi Nestorianismul fuseseră anatemizate; propriul lui volum fusese acceptat peste tot; de o mai imediată importanţă, după părerea lui, era întrebarea practică, cât de bine şi repede să penitenţii şi să pedepsească îndărătnicii. 355

Războiul în Vest, invazia lui Gaul de către Attila, va preveni pe episcopii din Vest de la a participa la un conciliu în Italia, unde dorea el să fie. Nestorianismul era încă puternic între episcopii din Siria, şi fără îndoială va înclina preferinţele multora, dacă seva ţine un conciliu în Est, aşa cum dorea împăratul. Se temea că oamenii care se vor uni pentru condamnarea Eutychianismului vor găsi mijloace pentru triumfarea Nestorianismului asupra ortodoxiei. Dar ca respect pentru convingerile împăratului, a fost de acord să trimită reprezentanţi la viitorul conciliu, în timp ce susţinea că nici o discuţie nouă nu trebuie permisă chiar dacă Eutyches era eretic sau nu.  Sau dacă Dioscorus judecase corect sau nu, dar acea dezbatere ar trebui să se transforme în cele mai bune mijloace pentru a reconcilia şi a trata cu milă pe acei care  greşiseră. Pentru un motiv similar, a convins-o pe soţia împăratului, Pulcheria, să-l îndepărteze pe Eutyches din vecinătatea Constantinopolului şi să aşeze un abate ortodox în fruntea mănăstirii lui.

Cel de-al patrulea mare conciliu al bisericii s-a întâlnit la Chalcedon în 8 octombrie 451. În timpul primei sesiuni, secretarii au citit documentele descriptive ale introducerii lui Eutyches la sinodul din Efes (Latrocinium) şi citirea scrierii lui. La cuvintele care îi atribuiau lui Eutyches declaraţia „Cel de-al treilea mare conciliu (cel din Efes, 431) a interzis direct orice adăugare la Crezul Niceean”, Eusebius de Dorylaeum a exclamat „Nu este adevărat”. O veţi găsi în patru copii” a răspuns Dioscorus. Diogenes de Cyzicus a remis faptul că Eutyches nu a repetat Crezul Niceean aşa cum era acesta pe atunci; Pentru cel de-al doilea conciliu general (Constantinopol, 381) a adăugat cu siguranţă (împotriva Apollinaris şi Macedonius) la cuvintele „S-a întrupat”, cuvintele „prin Duhul Sfânt, din Fecioara Maria”, deşi considera aceasta o explicaţie mai mult de cât o adăugare; dar episcopii egipteni prezenţi au negat (aşa cum făcuse mai înainte Cyril) orice astfel de versiune revizuită a mărturiei niceene şi au salutat cuvintele lui Diogenes cu dezaprobări sonore. Au fost din nou schimbate cuvinte mânioase, când cititorul a continuat: „Eu (Eutyches) anatemizez pe toţi care spun că carnea Domnului nostru Isus Hristos a venit din cer.” „Adevărat” a întrerupt Eusebius, „dar Eutches nu ne-a spus niciodată de unde Hristos şi-a luat umanitatea;” şi Diogenes şi Basil de Seleucia a afirmat că Eutyches, deşi forţat asupra acestui punct la Constantinopol, refuzase să vorbească. Dioscorus a protestat acum şi pentru onoarea sa: „Să  lăsăm ca Eutyches nu numai să fie pedepsit, ci şi ars, dacă are opinii heterodoxe. Doresc numai să prezerv credinţa catolică, nu cea a fiecărui individ”; apoi s-a întors spre Basil pentru că a spus un lucru la Constantinopol şi altul la Efes. „Am făcut astfel”, a spus Basil, „de frica majorităţii. Înaintea unui tribunal de magistraţi aş fi rămas ferm chiar până la martiriu; dar nu am îndrăznit să mă opun (unui tribunal al) Părinţilor (sau episcopilor).”Această pledoarie pentru iertarea fost adoptată de alţii. „Da, toţi am păcătuit (la Efes); toţi implorăm iertarea.”

La a patra sesiune (17 octombrie) 18 preoţi anti-Eutychiani şi arhimandriţi, conduşi de Faustus, au fost admişi. Au fost întrebaţi despre o petiţie adresată lui Marcian înaintea deschiderii conciliului, de către Carosus şi de alţi Eutychians, care s-au auto desemnat arhimandriţi. Faustus a replicat că numai doi dintre petiţionari (Carosus şi Dorotheus) erau arhimandriţi, restul erau oameni care trăiau în mucenicii sau erau necunoscuţi. Comisionarii imperiali au poruncit ca Carosus şi ceilalţi să fie somaţi. Au venit 20 şi apoi petiţia a fost citită. Era un apel pasionat către împărat, pentru a preveni o izbucnire a schismei, să cheme un conciliu, iar între timp să interzică excluderea oricărui om din biserica lui, mănăstire sau mucenicie. Într-un al doilea document, Eutychians se scuzau pentru că nu participaseră anterior, deoarece împăratul o interzisese. „Împăratul”, continua „îi asigurase că la conciliu, credul de la Niceea va fi doar stabilit şi că nimic nu va fi întreprins anterior de aceasta.” Susţinea ca condamnarea lui Dioscorus era neconsecventă cu promisiunea împărătească; deci el şi episcopii ar trebui să fie chemaţi din nou la conciliu şi schisma prezentă să fie îndepărtată. Dacă nu, declarau că ei nu vor avea împărtăşirea cu nici un om care se opunea crezului celor 318 Părinţi la Niceea. Pentru a-şi dovedi propria ortodoxie, şi-au adăugat semnăturile la acel crez şi la canonul efesean care îl confirma. Aetius, arhidiacon de Constantinopol, le-a reamintit acestor petiţionari că disciplina bisericească cerea  acceptul călugărilor de instrucţiuni din partea episcopilor în ceea ce priveşte credinţa. În numele conciliului cerea „Sunteţi de acord cu decizia lor sau nu?” „Mă supun crezului de la Nioceea” a spus Carosus; „Condamnaţi-mă şi trimiteţi-mă în exil…Dacă Eutyches nu crede ceea ce biserica catolică crede, să fie anatema.” Apelul lui Faustus şi a altor arhimandriţi anti-Eutychieni către împărat s-a poruncit să fie citit. Arhimandritul Eutician Dorotheus a afirmat imediat ortodoxia lui Eutyches. Comisionarii au replicat „Eutyches învaţă că trupul salvatorului nu este „de aceeaşi substanţă cu a noastră. Ce spuneţi la aceasta?” Dorotheus a evitat un răspuns direct, citând limbajului crezului Constantinopolitan în această formă „Întrupat din fecioară şi făcu om” şi interpretându-l într-un sens anti-Nestorian; dar a refuzat să ateste limbajul folosit asupra acestui punct de către Leo în volumul său. Comisionarii erau acum pe punctul de a trece judecata, când Eutychians au afirmat că împăratul le-a promis o oportunitate de dezbatere corectă cu oponenţii lor, în prezenţa lui. A fost necesar să se descopere adevărul despre aceasta şi adunarea din 17  octombrie. A luat sfârşit. Pe 20 octombrie. Conciliul s-a întrunit din nou. Alexander, preotul şi periodeutes („vizitator”, vezi Suicer, Theosaur. i. n.), care fusese delegat să-l vadă pe împărat, a informat conciliul că el şi decurionul John  fuseseră trimişi de către împărat la călugări cu un mesaj că dacă el (împăratul) se considera capabil 356 să decidă punctul disputei, nu ar fi convocat un conciliu. „vă însărcinez” a continuat împăratul, „să participaţi la conciliu şi să învăţaţi de la ei ceea ce încă nu ştiţi. Deoarece ceea ce hotărăşte sfântul conciliu general, eu urmez, mă odihnesc în aceasta şi aceasta cred.” Cuvintele împăratului au fost întâmpinat cu aclamaţii sonore. Eutychians au primit 30 de zile pentru a lua aceasta în considerare, după care, dacă rămân în contumacie, vor fi privaţi de rangurile bisericeşti şi funcţii. Din corespondenţa lui Leo (Epp. 136, 141, 142) se pare că Carosus şi Dorotheus au persistat în opiniile lor şi au fost eliminaţi de către Marcian din mănăstirea lor. La 22 Oct., în cea de-a 5-a sesiune, memorabila „definiţie a credinţei asupra căreia s-a căzut de acord la conciliul de la  Chalcedon” a fost citită şi primită cu strigătul unanim „Aceasta este credinţa Părinţilor; aceasta este credinţa Apostolilor. Toţi suntem de acord cu ea. Toţi gândim astfel.” A fost semnată de către metropolitan şi de către comisionarii imperiali. După ce s-a declarat caracterul adecvat al crezului înţelept şi salvator” de la Niceea şi Constantinopol, întru-cât acel crez învăţa „complet doctrina perfectă cu privire la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi explica pe deplin întruparea Domnului celor care o primeau cu credinţă”, admitea că unii „îndrăznesc să corupă misterul întrupării Domnului, alţii (i.e. Eutychians) aduc confuzie şi amestec (sugcusin kai krasin), şi absurd îşi imaginează natura cărnii şi a divinităţii ca fiind una şi învaţă monstruoasa doctrină că natura divină a Unicului născut a fost un amestec capabil de suferinţă . . . Deci, prezentul mare, sfânt şi oecumenical conciliu . . . a adăugat pentru confirmarea doctrinelor ortodoxe, scrisoarea lui Leo scrisă către Flavian pentru îndepărtarea opiniilor rele (kakonoia) a lui Eutyches. Deoarece se adresează celor care încearcă să sfâşie misterul Întrupării într-o dualitate de Fii; respinge din sfânta congregaţie pe cei care îndrăznesc să spună că divinitatea Singurului născut este capabilă de suferinţă; este opus celor care-şi imaginează un amestec sau confuzie a celor două naturi ale lui Hristos ; alungă pe cei care spun că forma unui slujitor care a fost luată de către El de la noi, are o substanţă cerească sau de alt fel; şi îi condamnă pe cei ce vorbesc despre două naturi ale Domnului, înainte de uniune şi simulează una după uniune…noi” a fost concluzia, „urmând pe Sfinţii Părinţi, toţi cu o singură voinţă, învăţăm oamenii să mărturisească pe Unul şi acelaşi Fiu, un Domn Isus Hristos; acelaşi perfect în divinitate şi perfect în umanitate: Dumnezeu adevărat şi om adevărat; cu suflet şi trup; consubstanţial  cu tatăl, în ce priveşte divinitatea şi consubstanţial cu noi în ce priveşte umanitatea; în toate fără păcat; care a fost înainte de vreme născut de Tatăl în ce priveşte divinitatea şi în zilele din urmă, pentru noi şi pentru salvarea noastră, născut din Maria, maica fecioară a lui Dumnezeu, în ce priveşte umanitatea unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Singurul născut, să fie recunoscut în două naturi, inconfundabile, care nu se schimbă, indivizibil, inseparabil (en ono fusesin asugcutwV, atreptwV, adiairetwV, acwristwV gnwrizomenon), diferenţa naturilor nefiind îndepărtată de uniune, ci mai degrabă, este prezervată proprietatea fiecărei naturi şi simultan într-o persoană şi o esenţă, neîmpărţită sau divizată în două persoane, ci unul şi acelaşi Fiu şi Unic născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Isus Hristos, aşa cum profeţii de la început au declarat cu privire la El şi aşa cum Însuşi Domnul Isus Hristos ne-a învăţat şi crezul Sfinţilor Părinţi ne-a adus.” „Scrierea, compunerea, născocirea sau învăţarea oricărui alt crez” a fost declarată ilegală, cu pedepse: „episcopii şi clericii trebuiau demişi, călugării şi profanii, anatemizaţi.”

La 25 octombrie Marcian, însoţit de Pulcheria şi de curte, a deschis şi a închis a şasea sesiune. În adresarea sa, el a explicat că a apărut în persoană, aşa cum făcuse Constantin, înaintea lui, nu să impună veneraţie sau să silească pe unii, ci să întărească şi să confirme credinţa: eforturile lui şi rugăciunile au fost de asemenea către un scop, ca toţi să fie unul în adevărata doctrină, să aibă aceeaşi religie şi să onoreze credinţa catolică. Arhidiaconul Aetius a recitat în prezenţa lui mărturia de credinţă aprobată de sesiunea anterioară şi când împăratul a întrebat dacă ea exprima opinia tuturor, s-au ridicat strigăte din toate părţile, „Aceasta este credinţa noastră! Suntem unanimi şi am semnat unanim! Suntem toţi ortodocşi! Aceasta este credinţa Părinţilor; aceasta este credinţa Apostolilor; aceasta este credinţa ortodocşilor; această credinţă a salvat lumea! Trăiască Marcian, noul Constantin, noul Pavel, noul David! Trăiască Pulcheria, noua Elenă!”

Edicte imperiale au urmat rapid închieierea conciliului (1 noiembrie). Unul, datat 13 martie 452, a fost special împotriva Eutychians. Ei persistaseră în răspândirea „prostiei” lor, în ciuda conciliului şi a împăratului. Marcian i-a avertizat că contumacia lor va fi aspru pedepsită; şi la 28 Iulie, Eutychians şi Apollinarians au fost privaţi de preoţii lor şi li s-a interzis să se întrunească sau să stea împreună în mănăstiri; trebuiau consideraţi incapabili de a moşteni prin testament sau să împartă proprietăţi la cei ce simpatizau cu ei; şi trebuiau recunoscuţi ca fiind nepotriviţi pentru serviciul militar. Preoţii Eutychian care s-au retras din posturile lor în biserică şi călugării din mănăstirea lui Eutiches au fost exilaţi de pe teritoriul roman. Scrierile lor trebuiau arse şi cel care compunea sau răspândea astfel de lucrări trebuia pedepsit cu confiscarea bunurilor şi cu exilul. Dioscorus şi Eutyches au fost exilaţi, dar cel din urmă a murit probabil înainte ca sentinţa să fie pusă în aplicare.

„Cu nici unul dintre cei care au fost autorii ereziilor între creştini nu a fost prima lor intenţie blasfemia; nici nu au căzut de la adevăr din dorinţa de a dezonora divinitatea, ci mai degrabă dintr-o idee pe care fiecare o întreţinea, că el trebuie să îmbunătăţească pe predecesorii lui susţinând astfel şi astfel de doctrine.” Aceste cuvinte ale istoricului de biserică Evagrius (i. 11) urmează bilanţul lui asupra celui de-al doilea (i.e. the Robber) sinod de la Efes, care l-a restaurat pe Eutyches. Ei exprimă 357 credinţa unei minţi pregătite juridic, cu mai puţin de 100 de ani după evenimentele în discuţie şi sunt reproduse în substanţă de către „înţeleptul” Hooker (Eccl. Pol. v. c. 52). Cyril „dăduse un exemplu cu trupul şi sufletul unui om nu mai mult decât pentru a aplica prin exemplu împotriva lui Nestorius, că vizibilul şi invizibilul, substanţa muritoare şi cea nemuritoare, pot fi unite într-o persoană”. Eutyches şi urmaşii lui au luat acele cuvinte ale lui Cyril „ca şi când fusese tendinţa lui să înveţe, că aşa cum şi în noi, trupul şi sufletul, la fel în Hristos, Dumnezeu şi omul nu fac decât o natură… a devenit nesănătos (în credinţă) negând diferenţa care încă a continuat între una şi cealaltă natură.” A fost „o reverenţă reală, deşi stranie” care l-a condus, în primul rând, să-şi lărgească opiniile. „Mintea lui îngustă, înţepenită de izolare şi tulburată de emoţia hărţuitoare”. (Bright) nu era în nici o stare în ziua procesului lui, înaintea sinodului de la Constantinopol, pentru a percepe la ce au condus învăţăturile lui în mod logic, nici să accepte calificările sau parafrazările oferite cu bunătate. A murit, dar Eutychianism există încă (Pusey, Councils of the Church, p. 25). Nu a cedat şi nu o să o facă în faţa edictelor ca cele ale lui Marcian. Credinţa adevărată a fost definită de marele conciliu care s-a opus atât acestuia cât şi Nestorianismului. „Trebuie să ţinem cu prudenţă calea de mijloc, evitând şi confuzia Persoanelor, unde a deviat Nestorius; şi această ultimă confuzie a naturilor, care l-a înşelat pe Eutyches” (Hooker).

Consultaţi Mansi, Sacr. Conc. Collectio, vi. vii.; Tillem. Moires, etc. xv.; Bright, History of the Church (313-451); şi alte lucrări menţionate mai sus. [J.M.F.]

(courtesy of http://www.ccel.org)

ADDITIONAL ARTICLES ON THE SUBJECT:

Eutyches şi Eutychianismul – Eutyches a fost arhimandritul unei mănăstiri lângă Constantinopol. Timp de 70 de ani (după cum i-a spus papei Leo), a trăit o viaţă monastică, şi timp de 30 de ani a prezidat peste 300 de călugări. A fost un susţinător fidel părerilor şi conducerii lui Cyril de Alexandria, care i-a trimis, ca pe o favoare specială, o copie a Faptelor conciliului de la Efes, 431 d Hr. De cine a fost acuzat prima oară este dificil de decis, chiar dacă a fost de către Theodoret în Eranistes, sau de fostul lui prieten, Eusebius de Dorylaeum, sau de Domnus de Antioch, (cf. Hefele, ii. 319; Martin, 75-78); dar este clar că lui Eusebius i se datorează acuzaţiile clare aduse prima dată împotriva lui, la Constantinopol în 448.

Controversa eutihiană – de William Cunningham. Ne vom referi pentru început la distincţia şi completitudinea permanenta a celor două naturi în Cristos, în opoziţie cu eutihianismul; şi apoi la unitatea persoanei lui Cristos, fără a lua seama la distincţia şi completitudinea celor două naturi în opoziţie cu Nestorie, sau, cel puţin, cu nestorienii; urmând ordinul Catehismului care învaţă că „Cristos a fost şi continuă să fie Dumnezeu şi om în două naturi distincte” sau, după cum se exprimă Catehismul extins, cu o referire mai explicită la controversele doctrinale, „în două naturi complet distincte şi într-o singură persoană pentru totdeauna.” (courtesy of http://www.apuritansmind.com)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/eutichianismul/

Este vinul rău?   de Mitch Cervinka

Pagina Pastorală

Este vinul rău?   de Mitch Cervinka

Există mulţi creştini în zilele noastre care presupun că este un lucru păcătos să bei puţin vin. Cu toate acestea, Scriptura, în câteva locuri, indică faptul că vinul nu este rău natural, ci doar că se poate abuza de acesta prin lăsare din frâu. Este adevărat că băutul unei cantităţi excesive de vin va determina îmbătarea şi desfrâul. Totuşi, de vin ne putem bucura înmoderaţie fără a produce efecte păcătoase.

Vinul este unul din darurile lui Dumnezeu pentru omenire şi, la fel ca toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu, mulţi au abuzat de acesta, aducând stricăciune asupra lor şi a altora.

Folosiri bune ale vinului

Scriptura ne spune că primul miracol al lui Isus a fost transformarea apei în vin (Ioan 2:1-11), şi că acest miracol a manifestat slava Sa şi i-a determinat pe ucenicii lui să creadă în El…

Ioan 2:11 – Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat slava Sa şi ucenicii Lui au crezut în El.

Cu siguranţă Domnul nostru nu a oferit nimic rău pentru festivităţile de nuntă… ceva care să-i fi putut face pe oameni doar beţivi şi nelegiuiţi!

Deoarece Scriptura îl numeşte „vin bun”, există unii care presupun că acest vin era o varietate ne-alcoolică. Totuşi, nuntaşul de la masa de nuntă a fost cel care l-a numit „bun”, şi el l-a comparat cu vinul bun pe care oamenii îl servesc de obicei la oaspeţii lor la începutul unei mese…

Ioan 2:9-10 – Nunul, după ce a gustat apa făcută vin, el nu ştia de unde vine vinul acesta (slugile însă, care scoseseră apa, ştiau), a chemat pe mire, şi i-a zis: „Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.”

Din acest pasaj este clar că „vinul cel bun” şi „cel mai puţin bun” sunt folosite în sensul intenţionat în mod uzual când oamenii au descris diferite vinuri… un „vin bun” este unul care are o aromă mai bună, miros, culoare şi claritate faţă de un „vin mai slab”.

Vedem de asemenea din pasaj faptul că „vinul mai slab” era rezervat de obicei pentru mai târziu, după ce oamenii au „băut liber” din „vinul bun”. Nunul a înţeles că oamenii vor fi mai puţin discriminanţi după câteva băuturi. Aceasta sugerează faptul că vinul normal (alcoolic) era subiectul discuţiei.

În acelaşi fel, la „Cina Domnului”, Domnul nostru a ordinat un pahar de vin ca să simbolizeze sângele lui vărsat pentru păcătoşi. Cu siguranţă, El nu avea să folosească o băutură rea, otrăvitoare pentru a prezenta sângele lui dătător de viaţă!

Înseamnă „oinos” „suc de struguri”?

Cei care apără abstinenţa vor răspunde adesea la aceste observaţii prin a spune că cuvântul grecesc oinos, tradus prin vin în Noul Testament, uneori se referă la suc de struguri nefermentat. Cu toate acestea, nu există nici un pasaj din Scriptură de unde să se stabilească o astfel de declaraţie! Acesta este un exemplu flagrant de citire a opiniei personale şi a prejudiciului în Scripturi, mai degrabă decât citirea cu atenţie şi cu un spirit de rugăciune al Scripturilor spre a învăţa din Cuvântul lui Dumnezeu.

Lexicoanele susţin faptul că oinos se referă la vin, nu la suc de struguri…

Strong’s Concordance
(Nashville: Crusade Bible Publishers, Inc.)

3631 oinoV oinos oy’-nos; un cuvânt primar (sau probabil de origine ebraică [8196]); „vin” (lit. sau fig.):— vin.

An Intermediate Greek-English Lexicon Founded upon the Seventh Edition of  Liddell and Scott’s Greek-English Lexicon [Un Lexicon Grec-Englez intermediar bazat pe a şaptea ediţie a Lexiconului Grec-Englez al lui Lindell şi Scott, n. tr.]
(London: Oxford University Press, 1975)

OINOS, ‘o, Lat vinumvin, Hom., etc.; par’ oinw la vinul cuiva, Lat. inter pocula, Soph.; oinoV ek kriqwn aproape vin, un fel de bere, Hdt.

A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature [Un Lexicon Grec-Englez al Noului Testament şi a altor literaturi creştine timpurii]
de William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich
(Chicago: The University of Chicago Press, 1957)

oinoV, ou, ¢o (Hom. + ; inscr., pap., LXX, Philo; Jos., Ant. 3, 279 al.; Test. 12 Patr.) vin, în mod normal sucul fermentat de struguri (cf. Hastings, Dict of the Bible ’99, 2, 33f); cuvântul pentru ‚must’ sau suc de struguri nefermentat, este trux (Anacr. +; pap.).

 Liddell and Scott Intermediate Lexicon, la care am făcut referire mai sus, confirmă afirmaţia lui Arndt şi Gingrich a faptului că cuvântul pentru suc de struguri nefermentat este trux (trux)…

trux, ‘h, gen. trugoV, (înrudit cu trugh) vin nou nefermentat încăvin cu drojdie în el, must, Lat. mustum, Hdt., Ar. II. drojdia vinului, Lat. Faex, Hde., Ar.:— metaforă a unui bătrân sau bătrână, Ar.

Cum rămâne cu „vinul cel nou”?

Atunci când Scriptura se referă la vinul cel nou, ca în Matei 9:17 şi în pasajele sale paralele din Marcu 2:22 şi Luca 5:37-38, acesta se referă în mod clar la vin parţial fermentat, din moment ce aceasta este procesul continuu de fermentaţie, producând bioxid de carbon, care ar produce ruptura noilor burdufuri.

Matei 9:17 – „Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi şi se păstrează amândouă”.

Alte instanţe, unde vinul nu este calificat ca fiind nou, s-ar referi în mod normal la vinul învechit care a terminat procesul de fermentaţie.

Interziceri contra vinului

Referitor la cele peste 30 de referinţa la oinos listate în The Englishman’s Greek Concordance of the New Testament, contextul din fiecare caz favorizează înţelesul de vin fermentat (deşi Apocalipsa 14:8, 10; 16:19; 17:2; 18:3; 19:15 foloseşte termenul într-un sens figurativ). Mai mult, interzicerea împotriva folosirii vinului sunt contra folosirii excesive a vinului.

1 Timotei 3:8 – Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de mult vin, nu doritori de câştig mârşav.

Tit 2:3 – Spune ca femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce este bine.

Folosirea cuvântului „mult” implică acea moderaţie, mai degrabă decât abstinenţa, fiind ceea ce este intenţionat. Dacă diaconii nu trebuiau să bea vin deloc, atunci „să nu fie băutori de nici un vin” ar fi fost felul adecvat de a spune aceasta.

Când Pavel a enunţat calificările pentru un supraveghetor din biserică, dependenţa de vin şi nu băutul era ceea ce era o problemă…

1 Timotei 3:2-3 – Dar trebuie ca episcopul (sau: supraveghetor) să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani.

Există fără nici o îndoială aceia care presupun că o singură băutură ar cauza în mod invariabil dependenţa, dar există atâtea evidenţe copleşitoare faţă de contrariul încât nici o persoană informată nu ar putea susţine în mod cinstit o astfel de părere.

În Efeseni 5:18 cuvintele cheie sunt îmbătaţi şi destrăbălare.

Efeseni 5:18 – Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.

Ambele cuvinte au în vedere un comportament schimbat cauzat de vin, şi sunt contrastate cu comportamentul schimbat prin a fi umplut de Duhul Sfânt. Când produce băutul un comportament schimbat în mod considerabil? Una sau două băuturi fără îndoială vă vor afecta un individ, făcând inima bucuroasă (Psalmul 104:15; Eclesiastul 9:7), dar e nevoie de mai multe pahare de băutură pentru a produce beţia şidestrăbălarea.

Cu privire la cuvântul tradus destrăbălare, Strong scrie:

810 aswtia asotia as-o-tee’-ah; dintr-o compunere de 1 (ca un participiu negativ) şi un derivativ presupus al lui 4982; prop. nemântuire, adică (prin implicaţie) imoralitate, exces, dezordine.

Am cunoscut personal oameni care exercită moderaţia în folosirea vinului, şi nici unul dintre ei nu putea să fie acuzat de angajare în exces sau dezordine, ba nici măcar în imoralitate. În mod clar băutul excesiv este cel care duce la astfel de lucruri, şi aceasta se înţelege prin cuvântul beat, nu doar în limbajul Scripturii, dar şi în limba engleză de asemenea.

Mai mult, fiind beat de vin este contrastat cu a fi umplut cu Duhul. Cuvântul umplut nu înseamnă doar influenţat… acesta are ideea de a fi umplut, sau de a fi foarte influenţat. Din nou, folosirea excesivă a vinului este cea care se potriveşte contextului. Când cineva este umplut cu Duhul, acesta este ca o persoană nouă… el nu poartă acelaşi caracter ca atunci când nu este umplut. În mod asemănător, o persoană care este beată de vin poartă totodată un caracter diferit faţă de acela pe care îl are atunci când el este sobru. Una sau două pahare nu produc acest caracter schimbat.

Exemplul lui Hristos

Domnul nostru a fost acuzat că era un beţiv. Dacă EL nu a băut nici un vin fermentat, atunci o astfel de acuzaţie ar fi fost absurdă. Pe de altă parte, dacă El bea adesea puţin vin (dar niciodată ca să păcătuiască prin a deveni beat) atunci se poate că unii au presupus în mod greşit că El întrecea măsura uneori.

Luca 7:33-34 – În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin şi ziceţi: „Are drac.”  A venit Fiul Omului, mâncând şi bândşi ziceţi: „Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.”

 Notaţi corespondenţa de aici dintre beţie şi lăcomie de mâncare (traduse în română prin termenii de băutor respectiv mâncăcios, n. tr.). Remediul pentru lăcomia de mâncare nu este abstinenţa totală, ci moderaţia în ceea ce mănâncă. În mod asemănător, remediul pentru beţie este de a evita excesul în băutul vinului – de a exercita moderaţia în ceea ce bea cineva.

Nici una din acuzaţii nu erau adevărate – Domnul nostru nu a comis nici unul din păcatele de lăcomie de mâncare sau de beţie. Cu toate acestea, Fariseii aveau mai multe motive să suspecteze faptul că Domnul nostru comitea aceste păcate decât a comis Ioan.

 

Cine Ce a făcut acesta 
(conform spuselor lui Isus)
Acuzaţia Fariseilor
Ioan Botezătorul a venit nici mâncând pâine, nici bând vin „Are drac”
Fiul Omului (adică Isus) a venit mâncând (pâine) şi bând (vin) „Iată un om mâncăcios şi băutor de vin…”

Notaţi faptul că Domnul nostru a fost cel care a spus de Ioan Botezătorul că „el nu a venit nici mâncând pâine şi nici bând vin”. Din nou, Domnul nostru a fost cel care şi-a contrastat comportamentul Său cu cel al lui Ioan, prin a spune, „A venit Fiul Omului, mâncând şi bând”. În mod clar, Domnul nostru spunea ceea ce Ioan nu a făcut (să mănânce pâine şi să bea vin), Isus Însuşi a făcut. Deoarece Ioan s-a abţinut de la pâine şi de la vin, Fariseii au crezut că el era nebun sau posedat de demoni. Pentru că Domnul nostru mâncat pâine şi a băut vin, Fariseii L-au acuzat în mod greşit de implicare în exces păcătos.

Dar marcaţi bine – Domnul nostru recunoaşte aici faptul că El nu s-a abţinut în mod total de la vin în timp aşa cum a făcut Ioan. Din moment ce ştim că Domnul nostru nu a comis nici un păcat, trebuie să concludem faptul că nu există păcat in băutul vinului în moderaţie.

Vinul în Vechiul Testament

Preoţilor iudei li se interzicea să ea vin atunci când ei intrau în cort…

Levitic 10:9 – Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare, când veţi intra în Cortul Întâlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii voştri

Ezechiel 44:21 – Nici un preot nu va bea vin când va intra în curtea dinăuntru.

Cu toate acestea, calificare „când veţi intra în Cortul Întâlnirii” şi „când va intra în curtea dinăuntru” indică în mod clar că această interzicere nu se aplica în tot timpul şi în toate locurile. Aceasta nu trebuia să fie aplicată doar atunci când preoţii erau implicaţi în datoriile din cort. În alte dăţi, se înţelege că lor li se permitea în mod liber să bea vin sau băutură puternică, deşi niciodată într-un astfel de exces ca să producă îmbătarea.

Atunci când un iudeu făcea jurământul unui Nazireat, lui i se interzicea să bea vin sau băutură tare. Totuşi, lui i se mai interzicea să bea şi suc de struguri sau oţet, şi i se interzicea să mănânce struguri sau stafide. În mod sigur această abstinenţă era cu litera mare „A”!

Numeri 6:3 – Să se ferească de vin şi de băutură îmbătătoare; să nu bea nici oţet făcut din vin, nici oţet făcut din vreo băutură îmbătătoare; să nu bea nici o băutură stoarsă din struguri şi să nu mănânce struguri proaspeţi nici uscaţi.

Totuşi, odată ce jurământul lui era terminat, Scriptura îi oferea acestuia permisiunea explicită de a bea vin…

Numeri 6:20 – Preotul să le legene într-o parte şi într-alta înaintea Domnului: acesta este un lucru Sfânt, care este al preotului, împreună cu pieptul legănat şi spata adusă ca jertfă prin ridicare. Apoi, nazireul va putea să bea vin.

În fiecare an, la vremea secerişului, evreii trebuiau să aducă o zeciuială din producţia lor la templu şi să mănânce o porţiune din aceasta în părtăşia cu Domnul. Cei care trăiau departe puteau să-şi vândă produsul pe bani şi să-i folosească pentru a cumpăra produse pentru ei atunci când ei ajungeau la templu. Dumnezeu le-a dat libertatea de a cumpăra „vin sau băutură tare” pentru ei, şi le-a poruncit ca ei să o consume în prezenţa Sa, cu bucurie…

Deuteronom 14:26 – Acolo, să cumperi cu argintul acela tot ce vei dori: boi, oi, vin şi băuturi tari, tot ce-ţi va place, să le mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău şi să te bucuri tu şi familia ta.

Fiecare dintre aceste pasaje demonstrează faptul că abstinenţa era cerută doar în timpuri speciale şi în situaţii speciale – pentru preoţi în timp ce erau în datoria din templu, şi pentru nazireat până ce i se termina jurământul. În toate celelalte vremuri, băutul vinului şi a băuturii tari era permis, atâta timp cât acesta era consumat în moderaţie aşa încât să se evite beţie.

Mărturia lui Gill şi a Reformatorilor

Este bine cunoscut faptul că Luther şi majoritatea Reformaţilor au susţinut faptul că băutul în moderaţie era perfect legitim. Dar Baptiştii au susţinut şi ei această părere. John Gill, de exemplu, şi-a exprimat punctul lui de vedere în comentariul său asupra lui Efeseni 5:18. Gill era un Baptist Calvinist şi un comentator foarte înzestrat şi prolific precum şi scriitor. Spurgeon a recomandat mult comentariile lui Gill la studenţii lui. Iată ce spune Gill despre acest subiect:

V. 18. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare, etc. Păcatul beţiei care este desprins de aici, este un obicei, de băut excesivvoluntar a oricărui lichior puternic, prin care mintea este tulburată şi depravată de folosirea raţiunii: deşi aici se menţionează doar vinul, acesta fiind băutura uzuală din ţările răsăritene, cu toate acestea este valabilă şi pentru orice fel de altă băutură tare; şi nici băutul de vin pentru folosul necesar nu este folosit, nici pentru încântarea onestă şi plăcerea legitimă, ci băutul acestuia în mod excesiv, şi aceasta în mod voluntar şi cu un plan, şi cu scop; astfel persoanele ar fi depăşite şi îmbătate, prin ignoranţa tăriei băuturii, şi propria lor slăbiciune; şi acesta este un obicei de băut excesiv căci nu un singur act, ci o serie de acţiuni, un curs de trăire în acest păcat, îl numeşte pe un om un beţiv; şi vorbind în general, băutul excesiv depravează persoanele de folosirea raţiunii, deşi nu întotdeauna; şi unii ca aceştia sunt criminali, care sunt tari la băutul vinului, şi gata să amestece băutura puternică, aşa cum sunt cei ce cred că nu este vinovat acest păcat în sine, care este mijlocul acestuia în alţii: păcatul este foarte imoral; acesta este una din lucrările firii, un abuz al creaturii, se opune mersului cinstit, astfel de persoane trebuiesc excluse din comuniunea bisericii, şi cu harul adevăratei pocăinţe, nu vor moşteni împărăţia cerului: de multe lucruri se spune că te abat de la aceasta; ea răneşte mintea, memoria, judecata; privează raţiunea şi îl pune pe om mai prejos decât o bestie; aduce boală asupra trupului şi risipeşte averea; aceasta este nepotrivită pentru afacere şi datorie, deschide uşa pentru fiecare păcat, şi expune ruşinea şi pericolul, şi prin urmare ar trebui să fie atent evitat, în special de profesorii de religie:

Ci fiţi plini de Duhul; adică, „cu Duhul Sfânt”, aşa cum scrie în Latin Vulgata şi în versiunile Etiopiene; cu darurile şi harurile Duhului: unii au fost umpluţi cu ele într-un fel extraordinar, la fel ca apostolii în ziua Cinzecimii; şi alţii într-o manieră ordinară, ca şi credincioşii normali; şi de cei de care se spune că sunt plini cu Duhul, ca şi cu vin, sau în locul acestuia, sau în opoziţie faţă de acesta, când dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile lor prin Duhul, care este comparat cu vinul, pentru antichitatea sa, puritatea şi natura împrospătătoare; şi ei sunt plin de aceasta, care au un sens al acestuia, şi o fermă convingere de interes în el, şi sunt încântaţi cu părere la el, şi sunt de parcă ar fi îmbătaţi cu acesta; şi ei sunt plini de Duhul în care harul său este un izvor de apă vie, şi din a căror pântece curg râuri din acesta; şi care au o măsură largă de pace spirituală şi bucurie, exprimată în această manieră.

Dacă John Gill ar fi fost viu astăzi, ar fi fost el binevenit ca lider în biserica ta… sau respins ca un beat sau un dependent de droguri? Dar Martin Luther? Nu-i lăuda pe aceşti oameni ca mari creştini dacă îi vezi ca nepotriviţi pentru conducerea creştină!

Observaţii referitoare la poziţia abstinenţei

Practica interpretării lui oinos că înseamnă „vin fermentat” ori de câte ori Scriptura avertizează împotriva relelor acestuia, şi de a însemna „suc de struguri nefermentat” oricând Scriptura vorbeşte şi de acesta, este un exemplu uimitor de eisegezăEisegeza este practica citirii ideilor tale preconcepute în Scripturi, mai degrabă decât permiţând Biblie să vorbească pentru sine, şi supunerea faţă de învăţătura ei.

Există o atitudine „totul sau nimic” care argumentează ideea că dacă băutul a mult vin produce beţie păcătoasă, atunci vinul trebuie să fie în mod inerent rău, şi noi nu ar trebui să ben nici măcar puţin. Am putea aplica aceiaşi raţiune la automobile… Fiecare zi auzi de cineva care este rănit serios sau ucis într-un accident de maşină… este prin urmare păcătos să atingi un automobil? Un creion ar putea fi folosit să rănească pe cineva, aşa că ar trebui să interzicem folosirea creioanelor? Astfel de exemple pot fi multiplicate până la nesfârşit.

Sunt convins de faptul că dogma abstinenţei şi rădăcinile ei, care nu sunt în Scriptură, ci în frenezia aşa numitei „Mişcări de Temperanţă” a anilor 1800 şi partea timpurie a anilor 1900, care obiecta beţia ce era predominantă în acea vreme. Suspectez faptul că la început aceasta a fost într-adevăr o mişcare de temperanţă, chemându-i pe oameni să fie mai temperaţi (adică moderaţi) în folosirea lor a alcoolului. Totuşi, pe măsură ce continua beţia, mişcarea a devenit mult mai agresivă şi emoţiile au luat conducerea acolo unde îndemnul Scripturii şi raţiunea calmă au predominat anterior.

O pledare pentru libertatea creştină

Această chestiune, în sine, nu ar trebui să ocupe priorităţile noastre de creştini. Totuşi, mă îngrijorează faptul că cei care interzic băutul vinului exclud adesea pe oamenii sănătoşi, spirituali ai lui Dumnezeu de a sluji ca bătrâni sau diaconi pentru nici un alt motiv decât că într-o ocazie au băut puţin vin „pentru încântarea onestă şi plăcerea legitimă”. Ei îşi bazează excluderea lor pe interzicerea dată în 1 Timotei 3:3 că supraveghetorii nu ar trebui să fie dependenţi de vin, sau în 1 Timotei 3:8 că diaconii nu ar trebui să bea mult vin.

A interzice băutul vinului îi privează pe creştini de plăcerea legitimă, ordinată de Dumnezeu şi leagă conştiinţa unor astfel de oameni normali producând vină şi ruşine acolo unde nici un păcat nu a fost comis. Acesta nu este de obicei motivul acelora care interzic băutul, ci este adesea rezultatul cu toate acestea.

Libertatea creştină este adesea păgubaşă atunci când tabuurile nescripturale sunt impuse asupra oamenilor lui Dumnezeu.

Discreţia în băutul vinului

Să nu-şi asume cineva faptul că eu scuz băutul excesiv sau beţia. Atunci când vinul e consumat în exces, el va duce la beţie, şi aceasta este interzis în mod clar în Scriptură. Pentru a bea în mod responsabil, cineva trebuie să-şi seteze limite pentru sine şi să stea în ele.

Vinul, băut chiar şi în cantităţi mici, influenţează pe un individ. Scriptura nu priveşte aceasta ca beţie până ce influenţa nu produce o schimbare marcată în caracter şi comportament. Influenţa minoră care rezultă din băutul în moderaţie este considerat a fi un efect bun… care înveseleşte inima (Psalmul 104:15; Zaharia 10:7).

Cu toate acestea, în cultura noastră tehnologică, această influenţă minoră se poate dovedi a fi mortală când aceasta încetineşte reflexele asupra conducerii unui automobil sau a operării unei maşinării. Să nu fim impertinenţi în libertatea noastră, ci să folosim discreţia.

Fratele mai slab

Cum rămâne cu „fratele mai slab”? Noi nu ar trebui să facem nimic care ar putea determina pe un frate mai slab să se „poticnească”.

Romani 14:21 – Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere.

Trebuie să fim atenţi în a considera ceea ce înseamnă acest pasaj. Oare înseamnă acesta că atunci când suntem în compania unui frate care crede că e greşit să bei cin ca noi să fim obligaţi să urmăm scrupulele lui în această materie?

Problema de aici nu este de cădere. Noi nu trebuie să încurajăm un frate să-şi violeze conştiinţa sa. Dacă el cred că este greşit să bei vin, atunci, chiar dacă Scriptura nu interzice băutul vinului, cu toate acesta ar fi greşit pentru el, pentru că aceasta ar viola conştiinţa lui.

Dacă eu, prin a bea vin, îl induc să bea şi el vin (contrar conştiinţei lui), atunci l-am determinat să cadă, şi aceasta este greşit. Dacă el este puternic în convingerile sale, şi nu ar fi ispitit de exemplul meu, atunci nu ar fi necesar să fie greşit pentru mine să beau un pahar de vin în prezenţa lui.

Fie că el este greşit sau slab, dacă eu îi explic acestuia de ce nu este greşit să bei vin în moderaţie, şi îi demonstrez aceasta din Cuvântul lui Dumnezeu, atunci poate că el va ajunge la o convingere diferită în această materie, şi atunci şi el ar putea să bea fără să păcătuiască împotriva conştiinţei lui.

Trebuie să fim special de sensibili la un frate care tocmai s-a recuperat din alcoolism… unul care a demonstrat o dependenţă faţă de vin. O astfel de persoană ar putea descoperi drept greu să reziste ispitei de a lua o băutură, şi prima ar putea să-l ducă spre o spirală dezastruoasă de multe altele. Într-un astfel de caz, principiul este clar… ar trebui să evităm băutul de vin în prezenţa unuia de care se ştie că are o astfel de slăbiciune.

În concluzie

Vinul este un dar bun de la Dumnezeu, care a fost intenţionat să fie savurat de bărbaţi şi femei. Atunci când vinul este băut în moderaţie, acesta este plăcut şi împrospătător, şi nu duce la comportament violent sau degradant. Totuşi, vinul, la fel ca şi alte daruri ale lui Dumnezeu, are potenţialul pentru abuz.

Domnul nostru a băut vin, la fel şi ucenicii lui. El a transformat apa în vin. Pavel a descris vinul ca un medicament (1 Timotei 5:23). Duhul Sfânt este asemănat cu vinul (Efeseni 5:18). Vinul a fost dat ca un simbol al sângelui răscumpărător al Domnului nostru (1 Corinteni 10:16). Când Scriptura vorbeşte despre un astfel de vin într-o varietate de căi, nu este oare rău pentru noi să condamnăm vinul deşi nu ar fi bun niciodată bun?

Prin urmare…

 

*  Să recunoaştem că vinul, consumat în exces, duce la beţie şi dezordine;
*  Să renunţăm la un astfel de abuz al darului lui Dumnezeu;
*  Să recunoaştem că vinul, când este folosit în mod corespunzător, este o binecuvântare;
*  Să ne reţinem de la a imputa vina sau de a-i blama pe cei care se bucură de acest dar binecuvântat prin abuzarea lui;
*  Să oferim libertate acelora care doresc să bea vin în moderaţie;
*  Să ne reţinem de la a folosi această libertate în acele ocazii când ar fi o cauză de cădere pentru un frate mai slab.

Fie ca Domnul nostru binecuvântat să fie încântat să ne dea unitate între sfinţi în aceste materii!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_sept06.htm