O pildă a pocăinţei de R.C. Sproul

download - Copie (2)

O pildă a pocăinţei  de R.C. Sproul

Anterior, într-una dintre celelalte emisiuni pe care le-am transmis în cadrul acestui program, fiind cuprins de o oarecare nostalgie v-am povestit tuturora despre o întâmplare petrecută pe când eram doar un băieţel în biserica unde cântam în corul copiilor, dar nu datorită râvnei sau vreunui devotament religios deosebit, ci fiindcă nu prea aveam de ales. Fusesem obligat de părinţii mei să fac parte din acel cor al copiilor unde mă trezeam pus într-o situaţie extrem de stânjenitoare fiindcă trebuia să apărem îmbrăcaţi în nişte robe şi cămăşi albe purtând un guler mare alb cu o fundă mare neagră la gât. Atunci când ne găteam aşa, ceilalţi băieţi pe mine mă strigau “micuţul Lord Fauntleroy” (un personaj dintr-o povestire pentru copii; n.tr.), făcându-mă să intru în pământ de ruşine.

          Poate la fiecare două luni cântam o dată în serviciul de închinare din biserica noastră locală. Însă punctul culminant din an al corului era atunci când cântam un anume imn acompaniaţi de solistul principal al corului celor mari, un tenor magnific. Cântecul pe care-l cântam era imnul “Căutaţi-L pe Domnul”. Pe atunci eu nu eram un creştin, dar cuvintele respectivului cântec erau cântate atât de grandios de către acel solist încât mi-au rămas în minte. Adesea mă miram cum Dumnezeu îşi arăta puterea Cuvântului Său atunci când nişte versete preluate din Scripturi erau puse în contextul unui cântec ce-l asculţi şi cum acestea reuşeau să ţi se strecoare încetul cu încetul în suflet şi-n minte, până ce-ţi intrau în sânge. La fel s-a întâmplat şi cu acel cântec. Parcă-l văd încă pe Dick Dodds (asta aproape cu 50 de ani în urmă!) cum apărea pe platforma corului şi interpreta, “Căutaţi-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi. Chemaţi-L cât este aproape. Să-şi lase cel rău gândurile sale şi păcătosul de calea sa. Căci El va avea milă (parcă-l pot auzi cântând!). Va avea milă şi va ierta generos”. După asta tenorul schimba registrul muzical cântând foarte înalt acelaşi refren – “El va avea milă, va avea milă şi va ierta generos”. Desigur şi aceste versuri erau preluate direct din Scripturi, mai precis din cuvintele acelor profeţi care s-au arătat extrem de preocupaţi ca pocăinţa reală să se regăsească în viaţa poporului lui Dumnezeu.

Vizavi de acest subiect al pocăinţei am examinat deja ritualurile pe care poporul iudeu le ţinea în Vechiul Testament. Am recapitulat obiceiurile pe care le respecta cu sfinţenie în zilele rânduite pentru postire şi pocăinţă, am aflat de schimbarea hainelor, de plânsetul şi bocitul care le însoţeau. Dar mai ales, am menţionat profeţii celui de-al VIII-lea şi ai celui de-al VII-lea secol (în.de H.), de Amos şi Osea care s-au înfăţişat poporului aşa cum au făcut un Ieremia şi Isaia pentru a-i aminti că genul de pocăinţă pe care Dumnezeu o pretindea de la el era cel care venea din inimă. Ideea fiind aceasta, ca ei să-şi sfâşie inimile, nu veştmintele. Însă când profeţii declarau asta ei nu exprimau opoziţie faţă de obiceiul sfâşierii hainelor, doar subliniau că acesta nu era îndeajuns ca să se facă demonstraţia unei pocăinţe reală. Şi inima trebuia frântă! Avem nevoie să resimţim o reală zdrobire a sufletului nostru când ne dăm seama că l-am ofensat pe Dumnezeu.

Pentru a pricepe mai bine această perspectivă profetică asupra pocăinţei vreau să vă îndrept azi atenţia înspre una dintre cărţile micilor profeţi care se concentrează asupra relaţiei dintre ritualurile pocăinţei şi realitatea pe care acele ritualuri erau menite să o reprezinte, şi anume la cartea profetului Ioel. Haideţi să aflăm cum debutează aceasta! Din primul capitol aflăm despre “Cuvântul Domnului care a fost spus lui Ioel, fiul lui Petuel. Apoi aşa cum au obişnuit toţi profeţii când proclamau cuvântul pe care Dumnezeu le-a dat, Ioel le cere şi el să facă o adunare solemnă pentru a asculta veştile care le aducea de la El: “Ascultaţi lucrul acesta, bătrâni! Şi luaţi seama, toţi locuitorii ţării!”. Apoi îi îndeamnă: “S-a întâmplat aşa ceva pe vremea voastră, sau pe vremea părinţilor voştri? Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!”. Le-a vorbit apoi despre judecata de nimicire care le-a distrus ţara, şi le-a spus: “Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil”, în acest fel descriind copiilor lui Dumnezeu cum au fost loviţi de năpastă după năpastă venită de la Dumnezeu şi atrăgându-le atenţia cum mai întâi ţara le-a fost devastată de secetă, apoi de invazia de insecte care le-au devorat recoltele. Toate acestea sunt interpretate de profet ca reprezentând judecata cu care Dumnezeu i-a lovit pentru păcatul lor. După acestea vine chemarea de a se schimba şi de a se trezi: “Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul de la gură!” Chiar şi recoltele viilor le-au fost nimicite! Iar cei ce căzuseră sub ameţeala băuturii trebuiau acum să se trezească şi să-şi dea seama că până şi plăcerea pe care rodul viţei le-o dădea, le-a fost refuzată. Venise vremea, declara Ioel, ca poporul să plângă, să se bocească şi de aceea le pune în vedere că trebuiau acum să ţină acele rituri ale pocăinţei. Despre ele le-a vorbit în vers.8 când le spune: “Boceşte-te, ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul tinereţei ei!” Ce imagine!

Săptămâna trecută am fost la o nuntă. La nunţi eu mă uit foarte atent la rochia miresei. Ştiu că în viaţa unei femei probabil nu există alt moment în care să se acorde o atenţie mai mare alegerii unei rochii cum se face pentru rochia de mireasă. Cred că aşa aţi făcut toate doamnele! Soţia mea îşi păstrează încă rochia ei de mireasă. Dar ce se mai întâmplă este că după cheltuieli serioase pentru această rochie care lasă falite multe familii şi este purtată o singură dată de mireasă, ea ajunge să fie împachetată foarte atent într-o pungă de plastic şi pusă în pod, în speranţa ca moliile să n-o atingă. Însă toată lumea aşteaptă acel moment în care apare mama miresei iar orga schimbă registrul interpretând marşul nupţial şi toată lumea se întoarce pentru a urmări alaiul miresei. Atunci se aud acele nelipsite exclamaţii spontane de uluire şi uimire la adresa femeii îmbrăcate probabil cu cea mai frumoasă rochie pe care o va purta vreodată.

Revenind, profetul tocmai spunea că Israelul să fie asemenea unei mirese fecioare care este împodobită într-o pânză de sac. Închipuiţi-vă că mergeţi la o cununie la care mireasa va aparea îmbrăcată în pânză de sac! Nu vă puteţi imagina aşa ceva, nu-i aşa? Cu toate acestea, a fost imaginea folosită în acest moment de către profetul Ioel pentru a arăta cum se presupune să fie demonstrată pocăinţa.

După aceea, în a doua parte a versetului 9 şi în versetul 10 el spune, “preoţii, slujitorii Domnului, jelesc. Câmpia este pustiită, pământul întristat, căci grâul este nimicit, mustul a secat, untdelemnul nu mai este”. Dacă aveţi idee despre economia Israelului antic, ştiţi că era o societate agricolă care se baza în principal pe cultivarea grânelor şi vânzarea produselor, că era o ţară care depindea enorm de rodul viţei, de strugurii şi vinul provenit de la aceştia. Însă cel mai important pentru economie era industria de uleiuri de măsline. Aţi auzit de muntele Măslinilor şi de presele folosite pentru extragerea uleiului de măsline pentru care se găsise de asemenea foarte multe rosturi. Astfel că ceea ce profetul le spune este că în acel moment întreaga industrie, toată economia naţională a Israelului era ruinată. Totul secase! “Înmărmuriţi, plugari, văitaţi-vă, vieri, din pricina grâului şi orzului, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute. … Şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!” s-a spus în vers.11 şi 12, iar în vers.13 le este repetat îndemnul la pocăinţă: “Încingeţi-vă, preoţi, şi plângeţi! Bociţi-vă, slujitori ai altarului; veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! …”

Observaţi că există o chemare la pocăinţă adresată şi plugarilor, lucrătorilor ogoarelor. Există şi o chemare la pocăinţă care se adresează tuturora, în general. Însă cea mai severă chemare la căinţă din acest moment de suferinţă naţională se adresează clerului, preoţilor şi slujitorilor templului. Ei sunt aceia care poartă răspunderea vinii naţionale. Profeţii Israelului spuneau despre preoţi că ei ar fi conştiinţa neamului. Astfel că sarcina profeţilor care se dovedea cea mai grea era să-i cheme la pocăinţă pe preoţii din ţară. Fiindcă aceştia deveniseră corupţi şi s-au stricat, adevărata evlavie le-a fost ascunsă oamenilor. Iar în loc de a-i învăţa pe oameni despre frica de Dumnezeu şi adevărul despre El, aceşti preoţi stricaţi şi-au abandonat vocaţia lor fundamentală. În loc de a le sluji oamenilor, ei încercau să placă acestora. În loc de a-i îndemna, îi linguşeau. În loc de a-i chema la pocăinţă pe oameni atunci când păcătuiau, ca să nu-i jignească şi să nu fie alungaţi de poporul mâniat, preoţii şi-au dat mâna cu el în nelegiuire şi l-a amăgit. Se ajunsese la genul de religie “comodă”. Aşa că acum apare în mijlocul lor acest profet care vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu din gura lui şi care le spune slujitorilor, “jeliţi şi plângeţi-vă, …bociţi…veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci”. După care în vers. 14 le declară: “Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul.” Toate acestea reprezentând elementele ritului (ceremonialului) pocăinţei regăsite în tot Vechiul Testament. Dacă mergem mai încolo în text, citim aceste lucruri în capitolul 2, vers.12 şi prima parte a vers.13: ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!” “Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele…”.

Elementul care este central conceptului profetic al pocăinţei din Vechiul Testament poate fi exprimat într-un singur cuvânt pe care-l auzim frecvent în jargonul folosit astăzi de creştini. Punctul focal al chemării profetice la pocăinţă se poate deduce din acest cuvânt: convertire. Adeseori eu însămi povestesc despre convertirea mea la Creştinism. Nimeni nu se naşte automat un creştin. Pentru a deveni un creştin trebuie să se întâmple ceva care să ne schimbe, să ne transforme. Acel ceva este legat de conceptul biblic de “metanoia” (greacă), o schimbare a gândirii care nu înseamnă doar însuşirea unui crez, adaptarea la o nouă idee. Este vorba de schimbarea şi transformarea întregii vieţi a omului. Pentru acest profet pocăinţa nu înseamnă doar un ritual, sau ceremonial ţinut în biserică. Pentru el pocăinţa este indispensabilă convertirii esenţiale a sufletului. Înseamnă o schimbare a întregului om şi face referire la o anume întoarcere.

În viaţa fiecăruia există un punct de cotitură. Aş putea să vă întreb pe voi care a fost punctul vostru de cotitură în viaţă. Voi însă s-ar putea să vă gândiţi la cunoaşterea unei anumite persoane care mie mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Sau, un punct de cotitură a fost atunci când mi-am găsit slujba care o am acum. Poate tu îţi spui că pentru tine a fost un dezastru sau o nenorocire care a venit. Aşa privim noi acele momente cruciale care ne definesc existenţa. Dar pentru iudeu şi pentru profetul lui Israel, punctul suprem de cotitură al vieţii cuiva era momentul convertirii. Era o schimbare care era înţeleasă şi de Vechiul Testament ca fiind un fel de întoarcere. ,,Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, câtă vreme este aproape… să se întoarcă la Domnul…” (Is.55:6,7). Deci însemna nu doar să se întoarcă la Domnul, ci amintiţi-vă că în Israel Domnul mai era de asemenea şi întemeietorul naţiunii. Dumnezeu pusese bazele acestui popor şi le-a dat o identitate de popor al Său. El a făcut un legământ cu ei. Tot El le-a dat anumite precepte de urmat. Iar poporul a făcut la rândul său un jurământ că-l vor urma pe Dumnezeu şi că-i vor respecta poruncile, că-l vor iubi din toată inima. Însă poporul s-a depărtat după aceea. Astfel că profeţii au venit la el şi l-au anunţat: trebuie să vă întoarceţi şi să vă întoarceţi la Domnul.

Acest lucru poate încurca un pic deoarece cu o clipă în urmă am spus că nimeni nu este mântuit din start. Din fire îi suntem vrăjmaşi lui Dumnezeu. Astfel că am putea să vorbim mai precis despre o întoarcere de la viaţa pe care o trăim acum şi a ne întoarce la Dumnezeu. Însă imediat la început după creaţie, toată umanitatea era cuprinsă în capul nostru comun care era Adam şi care a arătat ascultare şi se bucurase de o legătură desăvârşită cu Dumnezeu. Milton a descris-o în opera sa epică “Paradisul pierdut”. Într-adevăr, noi am pierdut paradisul când ne-am depărtat de Dumnezeu şi fiecare şi-a văzut de calea lui. Aşa că acum când îi îndemnăm pe oameni la convertire, nu greşim dacă le-o spunem sub forma că, “e vremea să ne întoarcem acasă”. Că s-ar cuveni să ne revenim unde ne găseam la început, în prezenţa lui Dumnezeu, în părtăşia cu El, redevenind supuşi Lui. Aşadar, chemarea la pocăinţă suna în gura profetului ca o invitaţie la reîntoarcere, sau la întoarcerea acasă.

Cel mai important punct de cotitură al vieţii mele a fost convertirea mea. Nu cunosc nici un alt eveniment din viaţa mea care să fi avut un impact atât de radical asupra a tot ce-a urmat după aceea. Întreaga mea viaţă a fost schimbată şi întoarsă pe dos. Adevărat, n-am fost făcut perfect. Nu scăpăm de păcat peste noapte! Însă “metanoia”, această transformare a gândirii laolaltă cu această convertire indică faptul că înaintea punctului de întoarcere viaţa ta se îndrepta într-o anume direcţie. Acea direcţie, dragilor, este îndepărtarea de Dumnezeu. Şi cu cât mai mult trăim în împietrirea inimii şi rămânem mai mult într-o stare neconvertită, ne îndepărtăm şi mai mult de El. Ce se întâmplă la convertire nu este trecerea instantanee de la păcat la perfecţiune. Este mai degrabă o schimbare de direcţie a vieţii. Din clipa convertirii noastre, vieţile ni se îndreaptă într-o direcţie diferită. Înapoi în prezenţa lui Dumnezeu. De ce i se spune atunci pocăinţă? Fiindcă acest punct de cotitură nu reprezintă doar o îndreptare într-o anume direcţie, ci şi o întoarcere de la ceva. Acela este elementul pe care-l vom discuta în următoarea lecţie.

Gânduri de încheiere

Aş vrea acum să-ţi recapitulezi întreaga ta viaţă. Dacă ai timpul şi plăcerea, totodată locul comod unde să fii singur şi netulburat, să-ţi aşterni pe un carneţel de notiţe o listă a celor mai cruciale momente din viaţa ta. Care au fost acele momente, care au fost deciziile, evenimentele care te-au îndepărtat pe tine de la Dumnezeu? Noi avem expresia “m-am lăsat de Dumnezeu”. Sau, care au fost acele momente din viaţa ta care reprezintă momente de cotitură în care te-ai schimbat în bine? Mai îngăduie-mi să-ţi mai cer şi asta: întreabă-te singur, “sunt un om convertit?“ Încotro te îndrepţi? În ce direcţie te deplasezi? Vă aduceţi aminte cum Alice în Ţara Minunilor a ajuns la o răspântie de drumuri şi nu ştie încotro s-o apuce. Acolo ea a privit în sus şi ochii i-au căzut pe Motanul de Cheshire care era cocoţat în copac. În confuzia ei Alice priveşte la el şi îi spune: “Nu ştiu încotro să merg. Pe care drum s-o apuc?” La care Motanul de Cheshire îi zâmbeşte şi-i răspunde, “păi, depinde”. “Depinde de ce?” a întrebat Alice. “Încotro mergi?” a fost ea întrebată şi răspunse, “nu ştiu”. Ce-a spus atunci motanul? “Atunci nu contează!”. Atunci asta-i întrebarea pe care eu ţi-o pun. Încotro mergi tu? În ce direcţie ai apucat? Este nevoie de o întoarcere în viaţa ta?

Tradus de Teo Macavei

http://www.rcrwebsite.com/repent2.htm

DESPRE EREZIILE GNOSTICE ALE LUI MARCION Robert Baral

download - Copie (2)

DESPRE EREZIILE GNOSTICE ALE LUI MARCION  Robert Baral

CUPRINS:

I. INTRODUCERE

II. SELECŢIE DE TEME COMUNE GNOSTICISMULUI

III. MARCION ÎNCEARCĂ SĂ DISCREDITEZE VECHIUL TESTAMENT 

IV.  NOUL TESTAMENT GNOSTIC AL LUI MARCION

V.  MARCION RESPINGE 3 DIN CELE 4 EVANGHELII,  ACCEPTÂND-O NUMAI PE CEA DUPĂ LUCA 

VI. POLICARP, UN PĂRINTE ANTI-GNOSTIC AL BISERICII

VII. IRENEU, UN PĂRINTE ANTI-GNOSTIC AL BISERICII

VIII. TERTULLIAN, UN PĂRINTE ANTI-GNOSTIC AL BISERICII 

IX. RĂSPUNSURILE BISERICII VIS-A-VIS DE GNOSTICISMUL LUI MARCION

X, CONCLUZII

XI. BIBLIOGRAFIE

I. INTRODUCERE

Nu este limpede dacă gnosticismul s-a dezvoltat în sânul Bisericii Creştine primare ca erezie sau a fost o perspectivă străină păgână sau/ şi iudaică asupra realităţii care a pătruns în Biserica primară din afară. Probabil că este o mixtiune din ambele. Gnosticismul a fost o religie de sincronizare a religiilor lumii existente la acea dată. Astfel, el amesteca filozofia greco-romană, păgânismul, iudaismul şi creştinismul, toate împreună- preluând anumite aspecte de la fiecare şi respingând altele. (1, 2, 6)

Doctrina şi închinarea gnostică au fost foarte obişnuite în sânul şi în perioada Bisericii primare. (1, 6) Intr-adevăr, într-o vreme în care nu exista încă un Nou Testament creştin universal, oamenii din afara şi din interiorul Bisericii erau vulnerabili faţă de doctrinele gnosticismului, care se concentrau pe mântuirea prin ISUS CRISTOS, pe pioşenie ascetică şi pe viaţă veşnică spirituală în Cer cu Dumnezeu. (2, 3) Deşi nu se poate spune că a existat măcar un singur sistem gnostic uniform, Marcion a fost cel dintâi mare învăţat „creştin” gnostic care a codificat ceea ce a crezut el că trebuie să fie Noul Testament creştin. (1, 2, 4)

II. SELECŢIE DE TEME COMUNE GNOSTICISMULUI

Gnosticii credeau că Dumnezeul cel bun şi adevărat era Dumnezeul bun mai mare al lumii spirituale din Ceruri care l-a trimis pe ISUS CRISTOS să răscumpere omul din puterea Dumnezeului mai mic şi rău al evreilor portretizat în Vechiul Testament. Gnosticii respingeau astfel Vechiul Testament. Ei credeau că lumea materială creată era rea pentru că Creatorul ei- JEHOVAH- era rău şi că lumea spirituală cerească era bună pentru că era condusă de Dumnezeul adevărat. (1, 2, 6, 7, 9)

Gnosticii susţineau că bucăţi din lumea spirituală bună au căzut pe pământ, depozitându-se în şi fiind prinse în materie- cum ar fi trupurile unor fiinţe umane. Eliberarea sufletului spiritual din închisoarea lui materială necesita vizualizarea divinităţii personale şi descâlcirea sufletului din capcană aşa încât, după moarte, acesta să poată urca înspre unirea din nou cu lumea spirituală a Dumnezeului adevărat. (6)

Gnosticismul era în esenţă elitist, prin aceea că susţinea că numai un număr limitat de oameni deţineau în sine scânteia divină căzută din ceruri în cei care aveu potenţialul de a fi eliberaţi. Respingând întreaga materie ca fiind rea, cei mai mulţi gnostici împărtăşeau până la un anumit nivel respingerea lucrurilor considerate lumeşti- adesea manifestând un dispreţ profund faţă de relaţiile sexuale. Gnosticismul a rezultat astfel într-un stil de viaţă foarte ascetic şi moralist. (6)

Cheia spre eliberarea sufletului de trup în gnosticism era „cunoaşterea secretă” spirituală în vederea mântuirii, ştiută doar de cei iniţiaţi.(1) Această cunoaştere gnostică a mântuirii le-a fost descoperită apostolilor de către mesagerul adevăratului Dumnezeu spiritual- ISUS CRISTOS. (1, 2, 3, 7) Astfel, mântuirea gnostică înseamnă eliberare de ignoranţă spirituală şi nu eliberare de consecinţele păcătuirii împotriva lui Dumnezeu. (2)

ISUS CRISTOS nu este decât una dintre multele puteri spirituale cereşti numite „eoni”. ISUS CRISTOS nu şi-a luat un trup omenesc, ci doar a părut că a făcut aşa, cu scopul de a le comunica oamenilor cunoaşterea secretă despre mântuire. (1) ISUS CRISTOS, fiind divin, nu a suferit ci doar a părut că a suferit. Aşadar, nu a exista naştere, moarte sau înviere. (1, 2, 3, 10)

Planetele sunt de fapt puteri spirituale astrologice şi demonice care înrobesc omenirea. (1) „Cunoaşterea secretă” a gnosticilor cuprindea peceţile puterii, numele şi caracterele acestor zei demonici care- atunci când erau rostite de credincios- îl eliberau de aceste puteri, permiţându-i astfel sufletului uman ca, după moarte, să se ridice la ceruri pentru a fi cu Dumnezeul cel bun şi adevărat. (1)

Potenţialul de mântuire al unei persoane este accesibil doar unora din întreaga umanitate, astfel intervenind soarta: toţi dintre pneumatikoi (cei spirituali), unii dintre psychikoi (cei ce urmează sufletul) şi nici unul dintre sarkikoi (cei ce urmează carnea, trupul). (1, 2, 3) Numai spiritul- nu al Dumnezeului mai mic şi rău, zeul creator al acestei lumi (JEHOVAH)- ci al Dumnezeului mai mare, suprem şi bun- intră în „pneumatikoi” în chip magic în timpul botezului via apelor botezătoare ca urmare a unei formule speciale de iniţiere. (1)

III. MARCION ÎNCEARCĂ SĂ DISCREDITEZE VECHIUL TESTAMENT 

Marcion se considera pe sine reformator şi puritan „creştin”. În cartea sa „Antiteză”, Marcion a încercat să expună naturile, aflate într-un conflict aparent irezolvabil, a presupusului Dumnezeu neiubitor şi inferior din cărţile Vechiului Testament şi a Dumnezeului iubitor şi superior din cărţile Noului Testament. (1) Paul Tillich, la pagina 34 din „O istorie a gândirii creştine…” afirmă despre gnostici în general şi despre Marcion în particular:

“Împotriva tradiţiei publice a bisericilor creştine, ei pretindeau că deţin tradiţii secrete cunoscute doar de cei iniţiaţi. Respingeau Vechiul Testament din cauză că acesta contrazicea multe din preceptele lor, în mod special tendinţele lor dualiste şi ascetice. (1)

Glen Davis în “Dezvoltarea canonului Noului Testament- Marcion şi marcioniţii” citează numeroase exemple din încercările lui Marcion de a discredita Vechiul Testament prin căutarea a ceea ce el considera contradicţii care îl prezentau pe Dumnezeul Vechiului Testament nedemn de închinare. Următoarele exemple ilustrează acest efort al lui Marcion (7):

De exemplu, Marcion observă că Dumnezeu interzice munca în timpul Sabatului, dar le porunceşte vechilor evrei să poarte Chivotul Legământului în jurul zidurilor cetăţii Ierihon de şapte ori în timpul unui Sabat. Marcion observă că Dumnezeu a interzis facerea de chipuri cioplite, însă i-a poruncit lui Moise să facă un şarpe de aramă ca emblemă pe care să o ţină ridicată înaintea israeliţilor. Marcion observă că, în baza concepţiei că Dumnezeu este omniscient, înseamnă că El are înţelegere şi cunoaştere infinită despre toate lucrurile. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a chemat pe Adam în Grădina Edenului: „unde eşti?” (7)

De exemplu, Marcion observă că Moise a scris „ochi pentru ochi”, dar că Isus a spus că trebuie să-i iertăm pe cei care ne rănesc. Marcion notează incidentul în care profetul Elisei a chemat un urs ca să-i mănânce pe copiii care l-au batjocorit, în timp ce Isus a spus „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine”. Marcion notează că Iosua s-a rugat ca soarele să se oprească pe cer, aşa încât să se lungească timpul în care israeliţii din vechime puteau să-i măcelărească pe duşmani într-o luptă, pe când Sfântul Pavel a scris că Isus a afirmat „să nu apună soarele peste mânia voastră”. (7)

De exemplu, Marcion observă că Moise a autorizat divorţul şi poligamia în timp ce Isus le interzice pe amândouă. Marcion notează că Moise a ţinut foarte mult la respectarea cu stricteţe a Sabatului evreiesc, în timp ce Isus în general îi eliberează pe credincioşi de ţinerea Sabatului evreiesc asemenea roboţilor. Marcion observă că Moise a ţinut foarte mult la respectarea Legii Vechiului Testament, în timp ce Isus i-a eliberat pe credincioşi de Lege. (7)

IV. NOUL TESTAMENT GNOSTIC AL LUI MARCION

Într-adevăr, Noul Testament gnostic al lui Marcion din jurul anului 140 AD a motivat Biserica primară să înceapă formarea canonului Noului Testament. Noul Testament gnostic al lui Marcion respingea complet şi elimina întregul Nou Testament, de vreme ce gnosticii susţineau că zeitatea inferioară portretizată de el era rea. Respingea Evangheliile după Matei, Marcu şi Ioan, incluzând doar o Evanghelie după Luca extrem de gnosticizată. (1, 5)

El mai cuprindea zece din epistolele Sf. Pavel, de asemenea mult modificate astfel încât să fie în acord cu doctrina gnostică. De vreme ce doctrina gnostică afirma că Isus Cristos nu a fost uman, ci un miraj spiritual în formă umană, toate referinţele Scripturii la naşterea, familia, genealogia şi la profeţiile Vechiului Testament împlinite în Isus Cristos au fost complet eliminate. Astfel, Marcion a încercat plin de îndrăzneală să cureţe Noul Testament de orice doctrina contrare gnosticismului. (1, 4, 7)

Tillich în “O istoria a gândirii creştine…” la pagina 34 afirmă despre revizuirea cărţilor Noului Testament creştin de către Marcion:

”Noul Testament nu a fost respins, ci curăţat. Marcion a fost omul care a încercat să cureţe Noul Testament, păstrând principalele zece epistole ale lui Pavel şi Evanghelia după Luca, care poartă cel mai evident amprenta influenţelor pauline. E de presupus că acestea nu conţineau elemente care contraziceau ideile de bază ale gnosticismului, spre deosebire de celelalte evanghelii şi epistole din Noul Testament.” (1)

Canonul „creştin” propus de Marcion includea următoarele cărţi ale Noului Testament, din care în mod deliberat a scos ceea ce considera el că erau materiale non-gnostice. Cărţile Noului Testament gnostic includeau o Evanghelie după Luca mult modificată, pe care el a numit-o „Evangelicon”. Colecţia re-editată a epistolelor lui Pavel el a numit-o „Apostolikon”, care includea în primul rând cartea Galateni, I Corinteni, II Corinteni, Romani, I Tesaloniceni, II Tesaloniceni, Efeseni,  numită de el Laodiceni, Coloseni, Filimon, Filipeni. (7)

V. MARCION RESPINGE 3 DIN CELE 4 EVANGHELII, ACCEPTÂND-O DOAR PE  CEA DUPĂ LUCA  

Glenn Davis în „Dezvoltarea Canonului Noului Testament- Marcion şi marcioniţii” explorează ceea  ce putem pune împreună din gândirea anti-iudaică a lui Marcion şi din radicalele sale concluzii. Marcion susţinea că apostolii au înţeles greşit învăţătura lui Isus, crezând că El este Mesia evreilor trimis de Dumnezeul Vechiului Testament. Marcion a mers atât de departe încât i-a acuzat pe apostoli şi pe asociaţii lor care au scris Evangheliile de falsificarea cuvintelor lui Isus cu scopul de a le conforma aşteptărilor lor evreieşti în ce-l privea pe Mesia, bazate pe Vechiul Testament. El a tras concluzia că multe din scrierile referitoare la Isus din cărţile creştine erau contaminate cu interpolări iudaice. (7)

Astfel, Marcion a ajuns la concluzia că, ca să înţelegem adevăratele cuvinte, semnificaţia şi misiunea lui Isus, toate textele creştine trebuie curăţate de toate asemenea contaminări. Matei, Marcu şi Ioan erau toţi evrei cu mult respect faţă de Legea ebraică, profeţii şi scrierile Vechiului Testament. Ei erau preocupaţi în primul rând cu evanghelizarea evreilor din Biserica primar. Acesta a fost temeiul cel mai însemnat al respingerii complete a Evangheliilor după Matei, Marcu şi Ioan de către Marcion, fiindcă toate acestea se bazau foarte mult pe rădăcinile şi misiunea lui Isus din Vechiul Testament, în mod distinctiv iudaice. (7)

De ce şi-a permis Marcion să se bazeze atât de mult pe Evanghelia după Luca ca fiind mai pură şi mai demnă decât celelalte, rămâne un mister pe care el nu l-a eludat. De asemenea, Marcion nu adresează întrebarea despre cine crede el că a scris Luca sau teoretizata sa Evanghelie pre-Luchiană. Luca a fost un elenist cu un nivel înalt de educaţie, deşi şi el era evreu. Ca şi în cazul Sf. Pavel- care şi el era evreu-,  probabil că Marcion l-a perceput pe Luca ca având o preocupare foarte adâncă faţă de lumea păgână. Acesta este probabil motivul pentru care Marcion se bazează numai pe Evanghelia după Luca. (7)

În mod remarcabil, Marcion a avansat ideea, fără nici o evidenţă din exterior, că iniţial existase doar o singură evanghelie creştină adevărată- o scriere pre-Luchiană- şi că aceasta a fost fraudulos contaminată cu aşteptările evreieşti ale Vechiului Testament de a produce Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ca să-şi sprijine această vedere controversată, Marcion a oferit texte din Epistola Sf. Pavel către Galateni drept dovezi interne ale acestei conspiraţii. (7)

Spre exemplu, Marcion citează GALATENI 1: 8-10 ca dovadă că iniţial a fost doar o evanghelie. (7) În mod curios, acelaşi text din Galateni pe care îl citează Marcion- aparent fără justificarea de a face asta- pare că îl condamnă în mod clar:

GALATENI 1:8-9, “Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!”

Apoi, Marcion a oferit drept dovadă că creştini falşi încercau să-i îndepărteze pe adevăraţii creştini de la acest creştinism ipotetic pre-Lukian, pasaje din GALATENI 1:6-7. (7) Din nou, în mod curios, chiar aceleaşi versete par să-i avertizeze clar pe creştini să nu accepte scrierile şi doctrinele lui Marcion:

 GALATENI 1:6-7, „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie, dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos.”

Căutarea rigidă a lui Marcion de a îndepărta tot ceea ce era iudaic în creştinism l-a determinat să scoată complet GALATENI 3:16- 4:6. Acest fapt, după cum notează David, se presupune că a avut loc din cauză că în acest text Pavel vorbeşte despre „urmaşii lui Avraam, Legea Vechiului Testament şi relaţia creştinului faţă de Lege.” (7)

Astfel, cu scopul de a proclama din nou Evanghelia Luchiană pură, ne-ebraică, Marcion mai elimină în întregime capitolele 1-4 din Luca. Aceasta include eliminarea textelor din Luca care descriu concepţia imaculată a lui ISUS, împlinirea profeţiilor evreieşti prin naşterea lui Isus, lucrarea lui Ioan Botezătorul şi genealogia maternă ebraică a lui Isus. (7)

Având în vedere respingerea gnostică a faptului că Isus a avut vreodată, în timpul lucrării Sale pământeşti, un trup omenesc pe deplin, Marcion se împiedică de această piatră de poticnire specifică scrisă de Apostolul Ioan care insistă că, dimpotrivă, oricine neagă că Isus a avut un trup omenesc, trebuie numit „Antihrist”. Respingând Evanghelia după Ioan, editarea eretică a lui Marcion este- cel puţin- cu mult zel consecventă. Sf. Ioan scrie în mod specific că oricine respinge realitatea fizică a lui Isus ca având un trup pe deplin omenesc în timpul lucrării Sale pământeşti, este „Antihrist” sau „un profet mincinos”. Înţelegând prejudecăţile lui Marcion, în timp ce recunoaştem în definiţia lui Marcion din I IOAN chiar definiţia unui prooroc mincinos, nu este de mirare că el a respins şi Epistolele Sf. Ioan. (10)

I IOAN 4:1-3, „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit foarte mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L recunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu, şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. ”

VI. POLICARP, UN PĂRINTE ANTI-GNOSTIC AL BISERICII

Părintele Bisericii primare şi apologetul Policarp a scris o scrisoare unei biserici din Filipi în 130 AD. Deşi face referire la Marcion şi la gnostici în mod special, Policarp reneagă fundamentele vederilor lui Marcion. El face astfel prin reafirmarea importanţei pe care o prezintă Vechiul Testament pentru creştini.  În continuare, el reafirmă că Isus a avut un trup omenesc material, reafirmând astfel întruparea lui Isus, moartea lui Isus pe cruce şi învierea lui Isus dintre cei morţi. (8, 9)

Charles Niesen în „Policarp şi Marcion: O Observaţie” revizuieşte Epistola lui Policarp către Filipeni, observând că Policarp nu se referă în mod specific la Marcion, pe nume, ci se referă la un „învăţător mincinos”. Se pare că mulţi au susţinut că „învăţătorul mincinos” la care face referire Policarp este, de fapt,  Marcion. În orice caz, Policarp respinge gnosticismul în mod direct prin afirmaţia sa din 7:1 în epistola sa: Policarp repetă, în mod specific, avertismentul Sf. Ioan că orice neagă că Isus a umblat în lucrarea sa pământească într-un corp pe deplin omenesc este „Antihristul”. (9)

[Epistola lui Policarp către Filipeni, 7:1], “Fiindcă oricine nu mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup este Antihrist.” (9)

VII. IRENEU, UN PĂRINTE ANTI-GNOSTIC AL BISERICII

Ireneu auzise învăţătura lui Policarp, care fusese învăţat de însuşi Sf. Ioan. Ireneu era prezbiter în Biserica din Lyons, în ceea ce acum este Franţa. A călătorit cu treburi bisericeşti la şi de la Roma, devenind episcop de Lyons în 177 AD aprox. A scris o dezminţire a gnosticismului în lucrarea sa Refutation and Overthrow of The Knowindge Falsely So Called, cunoscută şi ca „Cele cinci cărţi împotriva ereziilor”. Ireneu a mai scris „Dovezi ale predicării apostolice”, în care dezminte gnosticismul arătând importanţa Vechiului Testament în aceea că Isus a fost trimis să împlinească profeţiile despre mântuirea omenirii de către singurul Dumnezeu adevărat, autorul care l-a inspirat. (3, 10, 11)

Bromily în “Teologie istorică- O introducere”, notează în paginile 19-20 că Ireneu susţinea că evangheliile proveneau de la apostoli atât în formă vorbită cât şi scrisă, „predicate întâi în afară şi, mai târziu, prin voia lui Dumnezeu, înmânată nouă în scrieri, pentru a fi fundamentul şi stâlpul de temelie al credinţei noastre”. Bromily relatează că Ireneu i-a condamnat aspru pe gnostici fiindcă ei „nu vor fi de acord nici cu Scriptura şi nici cu tradiţia.” Cu alte cuvinte, Ireneu îi acuză pe gnostici pentru că selectează ceea ce vor să accepte şi să respingă şi din evangheliile scrise şi din tradiţia orală apostolică, cu scopul de a-şi justifica doctrinele. (3)

De asemenea, Ireneu i-a atacat pe gnostici în ceea ce priveşte concepţia lor despre coborârea spiritului în materie printr-o ierarhie pe mai multe niveluri de „Eoni”. Gnosticii susţineau că singurul Dumnezeu adevărat, fiind binele spiritual ultim, a fost nevoit să Se separeu de adevărata lume materială rea şi de zeitatea ei vicleană JEHOVAH via această ierarhie spirituală. Ireneu scoate în evidenţă că, după această logică, la un moment dat în această coborâre, eonii spirituali buni ar fi trebuit să devină materie rea. Kiefer în „Schiţe biografice ale creştinilor memorabili din trecut- Ireneu, episcop de Lyons, teolog- 28 iunie 202” a rezumat critica lui Ireneu faţă de gnostici, astfel (10):

”Cum e posibil ca ceea ce este perfect să producă ceea ce este imperfect, ceea ce este infinit să producă ceea ce este finit, ceea ce este spiritual să producă ceea ce este material?… Presupunând că viziunea gnostică supra materiei este adevărată, fiecare din cei treizeci de eoni trebuie să fie sau finit sau infinit, material sau non-material şi undeva în această linie ai avea o fiinţă infinită care produce una finită, o fiinţă spirituală care produce una materială.” (10)

Ireneu găsea Evanghelia după Ioan de o claritate specifică în dezminţirea ereziilor gnostice. IOAN 1 îl egalează limpede pe Dumnezeu Tatăl Creatorul ca fiind una cu ISUS CRISTOS Fiul Mântuitor, dezminţind astfel preceptul fundamental al gnosticismului al unui Dumnezeu Creator inferior şi rău versus un Dumnezeu Mântuitor superior şi bun (3):

IOAN 1:1-3, “La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.  El era la început cu Dumnezeu; toate lucrurile au fost făcute prin el şi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El.”

IOAN 1 afirmă limpede şi că Isus Cristos a fost un om adevărat, dezminţind astfel concepţia gnostică a lui Isus Cristos ca apariţie divină non-umană. (3):

IOAN 1:14, “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

Ireneu- stabilind că singurul Dumnezeu bun, Tatăl Creator, era una cu singurul Dumnezeu bun, Fiul Mântuitor- arată apoi validitatea de inspiraţie divină a Vechiului Testament folosindu-se de relatarea din Geneza despre creaţie. Dumnezeu declară întreaga creaţie bună, ceea ce în mod direct dezminte ideea gnostică a creaţiei fiind rea. (3):

GENEZA 1: 31 a, “Şi Dumnezeu a văzut toate lucrurile pe care le făcuse şi iată că erau foarte bune.”

Ireneu a numit această concepţie gnostică dualistă între un Dumnezeu inferior şi rău versus un Dumnezeu superior şi bun drept „blasphemia creatoris”, o blasfemie împotriva lui Dumnezeu Creatorul. Ireneu a clarificat că Dumnezeu este Unul în unitatea Sa: Legea mozaică vechi-testamentară este completată în timpurile noastre de harul cristic nou-testamentar. Dumnezeu a desemnat şi creaţia şi mântuirea ca fiind bune; Dumnezeu Tatăl este una cu Dumnezeu Fiul; tot ceea ce creează şi produce Singurul Dumnezeu este bun. Astfel, natura căzută a creaţiei şi a omului de la ceea ce iniţial a fost creat bun nu reprezintă o dovadă a dualităţii divine, ci a nevoii ca voinţa liberă a omului să aleagă părtăşia cu Dumnezeu. (1)

 Răspuns lui Ireneu la afirmaţia lui Marcion că Isus le-a oferit ucenicilor săi învăţături spirituale speciale este rezumat de Kiefer în „Schiţe biografice ale creştinilor memorabili din trecut- Ireneu, episcop de Lyons, teolog- 28 iunie 202” astfel (10):

“Dacă Isus a avut cu adevărat o învăţătură specială secretă, cui i-ar încredinţa-o El? Evident, ucenicilor Săi, celor doisprezece care au fost cu El întotdeauna şi cărora le-a vorbit fără rezerve (MARCU 4:34). A fost învăţătura celor doisprezece diferită de aceea a lui Pavel? Aici, gnosticii, şi alţii de atunci înainte, au încercat să tragă o linie de demarcaţie între Pavel şi apostolii originali, dar Petru scrie răspicat despre Pavel în cei mai buni termeni (2 PETRU 3:15), ca despre unul a cărui învăţătură este autentică. Din nou, îl găsim pe Pavel spunându-le bătrânilor bisericii din Efes (FAPTE 20: 27) că le-a făcut cunoscut întreaga înţelepciune a lui Dumnezeu.” (10)

Sf. Marcu afirmă limpede că Isus le-a descoperit întreaga cunoaştere ucenicilor săi apropiaţi şi că nu era nici o cunoaştere spirituală secretă. Aceasta dezminte direct susţinerea gnosticilor a unei cunoaşteri speciale şi secrete dată de Isus apostolilor Săi. Se poate vedea aici un exemplu de ce Marcion a exclus Evanghelia după Marcu din canonul său:

MARCU 4:34, “Nu le vorbea deloc fără pildă, dar când era singur la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile.”

Sf. Petru afirmă că el avea o părere foarte înaltă despre Pavel.  Dacă ar fi existat în învăţăturile lui Pavel în numele lui Isus doctrine gnostice secrete, contrare celor pe care Sf. Petru le-a învăţat direct de la Domnul nostru, nu ar fi scris că este de acord cu el. Putem vedea aici un exemplu de ce Marcion a exclus cărţile lui Petru din canonul său:

2 PETRU 3:15, “să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, după cum v-a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui.”

Când Sf. Pavel s-a adresat bătrânilor creştini din Efes, i-a asigurat că el nu le ascundea nici o cunoaştere specială, secretă despre mântuire în nici un fel. Astfel, avem un exemplu de ce Marcion a exclus cartea Faptelor Apostolilor din canonul său:

FAPTE 20:27, “căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.”

Ireneu indică prima epistolă a apostolului Pavel către Corinteni, în care este declarat faptul că Isus a murit, a fost îngropat şi înviat din nou în mod special după Scripturi (vechiul testament). Acest fapt este folosit de Ireneu mai departe pentru a discredita gnosticismul, care ne învaţă să credem că întregul Vechi Testament trebuie trecut cu vederea. (11)

I CORINTENI 15:3-4, „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu, că Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, că a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi…”

Ireneu indică Evanghelia după Ioan, în care Isus mustră aspru necredinţa unora dintre evreii conducători, notând în mod special că Moise a scris despre Isus Însuşi In Vechiul Testament. Nu este de mirare că, din nou, Marcion a respins întreaga Evanghelie după Ioan în care Isus validează răspicat şi încă o dată Vechiul Testament (11):

IOAN 5:46, „Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, căci El a scris despre Mine.”

VIII. TERTULLIAN, UN PĂRINTE ANTI-GNOSTIC AL BISERICII

Textul „Antitezei” lui Marcion nu a supravieţuit până în vremurile noastre, aşadar trebuie să ne bazăm pe părinţii anti-gnostici ai Bisercii, precum Tertullian, pentru a discerne doctrinele lui Marcion. Tertullian a scris în mod special împotriva ideilor gnostice ale lui Marcion în lucrarea „Adversus Marcionem”. (7)

Tertullian a fost creatorul terminologiei creştin în limba latină şi un maestru în retorica latină. El a sugerat că sufletul uman este în mod natural creştin (în greceşte „anima naturaliter christana”). În continuare, el a dezvoltat conceptul creştin de Trinitate şi a produs cuvântul „trinitas” pentru a caracteriza natura tri-unică a lui Dumnezeu. Tertullian a făcut limpede faptul că Dumnezeu- Tatăl, Dumnezeu- Fiul şi Dumnezeu- Duhul Sfânt sunt din aceeaşi substanţă (în greceşte: „una substantia”), dar că au puterea de a fi în trei manifestări de sine (în greceşte ”tres personae”). (1)

Astfel, Tertullian s-a opus în mod vădit concepţiei gnostice a lui Marcion despre Dumnezeu ca fiind Creatorul tuturor lucrurilor, rău şi inferior lui Dumnezeu- Tatăl. Logica lui Tertullian revelează absurditatea ideii gnostice că Dumnezeu Însuşi a creat o zeitate, uşor inferioară Sieşi, pe care a numit-o Isus Cristos şi pe care El Însuşi a trimis-o ca să-L răstoarne pe Dumnezeul Creator!

Întorcându-se la Geneza, Tertullian a întărit şi teza biblică că omul, fiind creat de către un Dumnezeu- Tată bun şi perfect în toate, a fost creat bun. Omul a căzut în păcat când Adam şi Eva s-au răzvrătit împotriva interdicţiei lui Dumnezeu de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului din Grădina Edenului. Fiind făcut după asemănarea lui Dumnezeu, Răscumpărătorul Isus Cristos oferă în dar oamenilor viaţă veşnică, iertare de păcat şi întoarcerea la bunătate, astfel restaurându-i la o părtăşie fără sfârşit cu Dumnezeu. (1) Astfel, Tertullian contrazice deschis preceptele lui Marcion şi gnosticismul său, care ne învaţă să credem că omul a fost creat rău, că o cunoaştere specială divină îi va da omului o viaţă eternă în părtăşie fără sfârşit cu Dumnezeu.

IX. RĂSPUNSURILE BISERICII VIS-A-VIS DE GNOSTICISMUL LUI MARCION

Ca să preîntâmpine ereziile gnostice care-şi făceau loc în sânul şi în jurul Bisericii primare, canonul şi doctrinele creştine ortodoxe acceptabile au fost apărate de patru concepte ce s-au dezvoltat, incluzând Tradiţia Apostolică, Regula Credinţei, Episcopii, Credo-ul Baptismal şi canonul Noului Testament al Bibliei.

Tradiţia Apostolică (în greceşte „traditio apostolica”)- spune că Scriptura Noului Testament scrisă în timpul apostolilor şi de către apostoli sau asociaţii lor apropiaţi este validă pentru toate timpurile şi este amprenta unei cărţi demne de a fi considerată canonică. Astfel, orice cărţi scrise ulterior sau în afara doctrinelor Tradiţiei Apostolice nu sunt canonice. (1)

Regula Credinţei (în greceşte „regula fedei”)- limitează modul în care Scriptura poate fi interpretată în graniţele doctrinei oficiale şi ortodoxe a Bisericii. (1) „Biblia” gnostică a lui Marcion folosea un număr de cărţi creştine din Noul Testament, dar era în afara Regulii Credinţei din cauza interpretării în afara doctrinei oficiale şi ortodoxe a Bisericii. (1, 4, 5)

Episcopii- ca succesori ai apostolilor au darul adevărului, de inspiraţie divină- mediază Regula Credinţei care ajută la identificarea cărţilor care sunt canonice şi a celor care nu sunt. Noul Testament propus de Marcion i-a determinat pe Episcopi să înceapă să adreseze exact ceea ce era şi ceea ce nu era acceptabil pentru canonul creştin ortodox. Această autoritate crescândă a conciliilor bisericeşti între Episcopi care exprimau doctrina Bisericii şi canonul prin majoritatea voturilor episcopilor a fost, ulterior, finalizată prin Conciliul de la Niceea în 325 AD. Aici episcopii Bisericii au clarificat natura lui Dumnezeu- Fiul în raport cu Dumnezeu- Tatăl şi au produs un crez creştin standard, „Credo-ul nicean”. (1)

Crezul Baptismal este mediat, de asemenea, de către Episcopi din aceleaşi raţiuni, producând un standard de-a lungul Bisericii în ceea ce priveşte ce anume urma să fie considerat doctrină creştină acceptabilă. Noul Testament propus de Marcion şi prezenţa puternică a gnosticismului în sânul şi în jurul Bisericii primare. Sacramentul dintâi în creştinismul primar era botezul. Astfel, episcopii erau nevoiţi să definească doctrina creştină ortodoxă acceptabilă şi sub forma unui Crez Baptismal, ceea ce a întărit în scurt timp regula credinţei pentru toţi creştinii. (1)

Biblia stabilea oficial, în cele din urmă, care cărţi creştine erau acceptabile în canonul Bibliei. Listele de consens ale lui Origene de cărţi „acceptate” şi cărţi „discutabile”, utilizate pe larg în Biserică la începutul anului 200 AD, formează baza conţinutului de cărţi al Noului Testament pe care noi îl avem astăzi.

Când împăratul roman creştinizat, Constantin, i-a cerut teologului creştin Eusebiu să producă 50 de Biblii pentru 50 de biserici din noul său capitoliu din Constantinopol, Eusebiu s-a întors la listele lui Origene de cărţi acceptate şi cărţi discutabile pentru Noul Testament. În 367 AD, Episcopul Atanasie a trimis de Paşti scrisori de încurajare către bisericile de sub autoritatea sa, din care reieşea foarte clar un canon al Noului Testament identic cu cel din lista lui Eusebiu. Lista canonului Noului Testament din scrisoarea de Paşti a lui Atanasie a fost oficial confirmat ca fiind canonul ortodox oficial de către şi la Conciliul de la Hippo în 393 AD, Conciliul de la Cartagina în 397 AD şi la al II-lea Conciliu de la Cartagina în 419 AD. (4)

X. CONCLUZII

Am trecut în revistă selecţia de teme comune gnosticismului.  Eforturile lui Marcion de a produce în scris un aşa-zis canon creştin au explorat respingerea totală a Vechiului Testament şi a 3 din 4 Evanghelii ale Apostolilor şi modificarea profundă a Evangheliei după Luca şi, cu siguranţă, a unora dintre epistolele pauline. Eforturi selecte din partea unor părinţi ai bisericii primare, precum Policarp, Ireneu şi Tertullian, ne descoperă gama copleşitoare de teme contradictorii şi lipsite de logică ale doctrinelor şi scrierilor lui Marcion. Observăm importanţa vitală a Vechiului Testament pentru creştinism, fără de care calitatea de Mesia a lui Isus nu poate fi înţeleasă sau apreciată pe deplin. Cele 4 evanghelii şi diversele epistole din Noul Testament- chiar şi în timpurile lui Marcion- au fost înţelese de către părinţii principali ai Bisericii ca reprezentând împlinirea Scripturilor Vechiului Testament ale iudaismului. În sfârşit- şi poate că în modul cel mai providenţial- răspunsurile Bisericii primare faţă de Marcion a dat pinteni clarificării a ceea ce este acum canonul Noului Testament creştin.

Dacă Noul Testament gnostic al lui Marcion ar fi predominat ca Biblie creştină, întregul Vechi Testament ar fi fost pierdut pentru Biserică. ISUS CRISTOS- fiind doar unul dintre „eonii” gnostici- ar fi fost pierdut ca singură focalizare a mântuirii în cadrul creştinismului, ceea ce ar fi putut foarte bine să deschidă uşi multor forme de panteism creştin. Vederile lui Marcion cum că întreaga creaţie şi fiecare aspect al celei pământeşti sunt rele ar fi putut foarte bine să ducă la separarea Bisericii de istorie şi de societate. Succesul marcionismului ar fi putut cauza, astfel, marginalizarea Bisericii, lipsind civilizaţia vestică şi lumea de pietatea, valoarea şi mântuirea creştină. Mântuirea în sine ar fi devenit puternic elitistă, accesibilă doar celor puţini care ajung să obţină cunoaşterea gnostică eliberatoare. În cele din urmă, doctrinele arbitrare şi fabricate ale gnosticismului- dacă ar fi devenit fundamentele creştinismului- ar fi rezultat probabil în continuarea unei revelaţii a evoluţiei Bisericii atât de străină de forma ei prezentă încât astăzi ar fi fost de nerecunoscut. Astfel, prin respingerea marcionismului, Providenţa Divină a asigurat mesajul de mântuire al creştinismului tuturor oamenilor din toate timpurile.

XI. BIBLIOGRAFIE

1. A History of Christian Thought – From Its Judaic and Hellenistic Origins to Existentialism. Page 33 – 37. Paul Tillich. Simon & Schuster, Inc. New York, NY. 1968.

2. Backgrounds of Early Christianity. Page 307 – 313. Everett Ferguson. 3rd Edition. William B. Eerdmans Publishing Company. Grand Rapids, MI. 2003.

3. Historical Theology – An Introduction. Page 18, 19, 38. Geoffrey W. Bromily. Wipf and Stock Publishing. Eugene OR. 1978.

4. “The Bible: A History – The Making and Impact of The Bible.” Stephen M. Miller & Robert V. Huber. Good Books. Intercourse, PA. 2004.

5. “New Testament Introduction – Revised Edition.” Donald Guthrie. Inter Varsity Press. Downers grove, IL. 1990.

6. “Gnosticism, Ancient and Modern.” Robert A. Segal. Christian Century, 0009-5281, 11/08/1995, Vol. 112, Issue 32.

7. “The Development of the Canon of The New Testament – Marcion and the Marcionites.” Glenn Davis. http://www.ntcanon.org/Marcion.shtml

8. “The Development of the Canon of The New Testament – Polycarp of Smyrna.” Glenn Davis. http://www.ntcanon.org/Polycarp.shtml

9. “Polycarp and Marcion: A Note.” Charles M. Nielsen. Theological Studies, Vol. 47, Issue 2, June 1986.

10. “Biographical Sketches of Memorable Christians of The Past – Irenaeus, Bishop of Lyons, Theologian – 28 June 202.” James E. Kiefer. Biographical Sketches Homepage. http://justus.anglican.org/resources/bio/194.html

11. “Midwife of The Christian Church – Iranaeus Identified The Books of The New Testament, Then Showed The Church How They Fit With The Old.” Fr. John Behr. Christian History, Issue 80, Vol. 22, No. 4., page 16-17

NOTĂ: Toate versetele biblice în limba română sunt luate din Biblia, versiunea D. Cornilescu.

(courtesy of http://www.voy.com/168403/2012.html )

http://www.voxdeibaptist.org/Marcion_si_ereziile.htm

MARCIONISMUL

download

MARCIONISMUL

Substantiv 1. Marcionism – erezie creştină a secolelor al II-lea şi al III-lea care respingea Vechiul Testament şi nega întruparea lui Dumnezeu în formă umană prin Isus.

Din Wordnet Dictionary

Marcionismul este o sectă fondată în anul 144 A.D. la Roma de către Marcion din Sinope. A continuat în Vest pentru 300 de ani, iar în Est câteva secole mai mult, îndeosebi în afara Imperiului Bizantin.

Ei respingeau multe din scrierile Vechiului Testament; mai concret, Legea Legământului, aşa cum o exprimă Talmudul. Mai ales din această cauză, unii creştini cred despre marcioniţi că sunt antisemiţi. Într-adevăr, cuvântul marcionism este uneori folosit în timpurile moderne pentru a desemna tendinţele anti-iudaice în bisericile creştine , îndeosebi când aceste tendinţe sunt văzute ca reziduuri supravieţuitoare ale anticului marcionism. De exemplu, pe site-ul ei de web , Biserica Tawahedo din Etiopia susţine că este singura biserică creştină care este complet independentă de marcionism.

Marcioniţii mai gândeau că tetragrammatonul nu reprezenta un Dumnezeu atotcuprinzător, ci mai curând percepţia ebraică despre Dumnezeu, care era şi imperfectă, dar reflecta şi o zeitate complet diferită. Conform marcioniţilor, Hristos nu era fiul acestui dumnezeu, ci a fost trimis de Elohim, nume dat de ei unui atotcuprinzător şi prea milostiv Dumnezeu. Marcioniţii au asociat tetragrammatonul cu demiurgul. Pentru a distinge această zeitate de preamilostivul Dumnezeu, ei au luat o atitudine dualistă la care subscriau multe religii ale Orientului Mijlociu, inclusiv credinţa care a crescut şi a absorbit marcionismul: maniheismul.

Ei s-au ridicat în copilăria creştinismului şi au adoptat o puternică organizare ecleziastică, paralelă celei a Bisericii Romano-Catolice. The Catholic Encyclopedia (1908) (http://www.newadvent.org/cathen/09645c.htm) susţine că ei erau consideraţi de către Biserica Romano-Catolică ca fiind cei mai periculoşi adversari ai creştinismului cunoscuţi vreodată. Marcionismul a trecut printr-o resuscitare, ca parte a unei revigorări gnostice mai largi, inspirată de descoperirea textelor de la Nag Hammadi şi ale unor lucrări populare a unor autori precum Elaine Pagels şi Dan Brown.

(courtesy of http://dictionary.laborlawtalk.com/Marcionism)

ARTICOLE LA SUBIECT:

Marcioniţii – Sectă eretică fondată în 144 A.D. la Rome de Marcion şi continuându-şi existenţa în Vest  300 de ani, iar în Est câteva secole mai mult, îndeosebi în afara Imperiului Bizantin. Ei respingeau scrierile Vechiului Testament şi gândeau că Hristos nu a fost Fiul Dumnezeului iudeilor, ci Fiul Dumnezeului cel bun, care era diferit de Dumnezeu din Vechiul Legământ. Ei au anticipat mai consistentul dualism al maniheismului şi au fost până la urmă absorbiţi în el. Cum au apărut chiar în copilăria creştinismului şi au adoptat de la început o organizare ecleziastică puternică, paralelă cu cea a Bisericii Catolice, ei au fost probabil cea mai periculoasă ameninţare pe care creştinismul a cunoscut-o vreodată. (courtesy of http://www.newadvent.org/cathen/09645c.htm)

Marcionismul – (din Wikipedia, enciclopedia gratuită) – este un sistem de credinţă dualistă care îşi are originile în învăţăturile lui Marcion din Sinope, la Roma, în jurul anului 144 (115 ani şi 6 luni de la Crucificare, conform însemnărilor lui Tertullian în Adversus Marcionem, xv). Marcionismul reflectă o înţelegere diferită a rădăcinilor credinţei creştine faţă de cea ştiută astăzi, iar cândva a fost aproape cea mai populară formă a creştinismului. (courtesy of http://en.wikipedia.org)

Marcionismul – (Timothy Ministries – Dictionary of Theology Reference) – Marcionismul este sistemul de credinţă dualist născut din învăţăturile lui Marcion din Sinope la Roma prin anul 144 CE (115 ani şi 6 luni de la Crucificare, conform însemnării lui Tertullian din Adversus Marcionem, xv). (courtesy of http://timothyministries.org)

Marcion, canonul, Legea şi istoricul Isus – Un studiu al vieţii şi moştenirii lui Marcion de Chris Price (Octombrie 14, 2002) – Este ironic faptul că una dintre cele mai influente figuri din istoria Bisericii este şi unul din cei mai batjocoriţi eretici: Marcion. Cu toate că ideile sale au fost complet respinse de  părinţii apostolici ai bisericii secolului al doilea, tocmai nevoia de a le respinge a împins  biserica secolului al doilea să ia în considerare, să clarifice şi să consolideze propriile credinţe despre probleme importante: conţinutul Bibliei creştine (Canonul), relaţia dintre creştinism şi iudaism (ori dintre Lege şi Slavă) şi, în fine, sursa cunoaşterii bisericeşti despre Isus. (courtesy ofhttp://www.christianorigins.com/marcion.html)

DESPRE EREZIILE GNOSTICE ALE LUI MARCION – de Robert Baral. Gnosticii credeau că Dumnezeul cel bun şi adevărat era Dumnezeul bun mai mare al lumii spirituale din Ceruri care l-a trimis pe ISUS CRISTOS să răscumpere omul din puterea Dumnezeului mai mic şi rău al evreilor portretizat în Vechiul Testament. Gnosticii respingeau astfel Vechiul Testament. Ei credeau că lumea materială creată era rea pentru că Creatorul ei- JEHOVAH- era rău şi că lumea spirituală cerească era bună pentru că era condusă de Dumnezeul adevărat. (1, 2, 6, 7, 9)(courtesy of http://www.voy.com/168403/2012.html )

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/marcionismul/

Pagina de Apologetică este realizată de Octavian C. Obeada / DONATISMUL / de Stuart Murray Williams

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

DONATISMUL – Donatismul era eroarea învăţată de Donatus, episcop de Casae Nigrae prin care susţinea că eficacitatea sacramentelor depinde de caracterul moral al preotului. Cu alte cuvinte, dacă un preot care era implicat într-un păcat destul de serios avea să boteze o persoană, acel botez avea să fie considerat nul.

Donatismul

Donatiştii de Stuart Murray Williams

Originile mişcării Donatiste

Când Mensurius, episcop de Cartagina, a murit în 311, liderii seniori ai bisericii din provincia Africii s-au angajat într-o învălmăşeală indecentă pentru putere şi în cele din urmă arhidiaconul lui Mensurius, Caecilian, a fost ales să-l înlocuiască. Alegerea a divizat comunitatea creştină, din care mulţi au considerat că el nu era potrivit. Personalitatea sa nu era factorul principal, însă el era în mare privit ca fiind arogant, laş, superficial, crud şi intolerant. De o mai mare semnificaţie era statura sa pro-guvern care nu s-a coborât printre cei care doreau o mai mare independenţă faţă de cultura şi controlul Roman. Însă preocuparea principală a fost suspiciunea că el era ori un trădător ori că ar fi fost ordinat de un trădător. Acest termen a fost folosit pentru a descrie pe ce care au transmis copii ale Scripturilor către autorităţile păgâne în timpul vremurilor de persecuţie. În Africa de Nord, unde exista o tradiţie de rezistenţă curajoasă, un astfel de comportament era de neiertat şi nici un trădător nu era considerat potrivit pentru conducerea bisericii.

Deşi consacrarea lui Caecilian a fost bine primită în alte părţi, necazul nu apăruse de mult timp. În 312, un conciliu de episcopi au declarat consacrarea sa invalidă şi l-au numit pe Majorinus, un lector din oficiul lui Caecilian, ca episcop. Această ştire a fost anunţată bisericilor din Roma, Gaul şi Spania precum şi în restul Africii. Aceasta a produs o schismă, din moment ce Caecilian nu era pregătit să accepte decizia. El şi cu suporterii săi au apelat la Constantine, pretinzând că schisma a fost o ameninţare pentru ordinea publică. Constantine a fost preocupat ca Africa să nu devină tulburată şi să acţioneze ca o influenţă destabilizatoare. El a acţionat prompt, înainte ca să mai asculte la cealaltă parte, şi Caecilian a fost asigurat că el se bucura de comuniunea cu biserica Romană şi a for privit ca episcopul legitim al Cartaginei.

Majorinus şi susţinătorii săi au făcut apel împotriva acestei decizii. Constantine a fost surprins de aceasta însă a invitat reprezentanţi din ambele partide la Roma pentru a-şi expune argumentele într-un conciliu de episcopi. Când Majorinus a murit înainte ca acesta să se convoace, Donatus de Casae Nigrae a fost numit în locul său. Conciliul l-a justificat pe Caecilian şi a poruncit ca Donatus să nu se întoarcă în Africa. Decizia nu a fost bine primită în Africa şi mulţi au continuat să refuze să-l recunoască pe Caecilian. Donatus a făcut din nou apel la Constantine, argumentând că procedeele au fost defective. Împăratul a fost nemulţumit însă a menţionat materia la un conciliu din Arles în 314, pentru o decizie finală. Decizia a mers împotriva lui Donatus şi rebelilor li s-a poruncit să se conformeze acestei decizii şi să se supună lui Caecilian, însă tensiunile au continuat şi au urmat represiuni.

Donatus

Informaţia noastră despre Donatus este remarcabil de limitată pentru un om care pentru 40 de ani a condus o mişcarea care a rivalizat pentru recunoaştere în calitate de biserică legitimă a Africii de Nord. În timpul vieţii sale, el a fost incontestabil ca lider al bisericii Donatiste, şi scrierile sale au fost citate şi memoriile sale revelate la mult timp după moartea sa. El a fost exilat în 347 şi a murit în jurul lui 355, în mare fiind privit ca martir. I s-a acordat calificativul de ‚Donatus cel Mare’ şi semnificaţia sa în Africa a fost comparată cu cea a lui Athanasius în Egipt. Spre deosebire de Athanasius, totuşi, el nu era de partea care ulterior ar fi ieşit triumfătoare, aşa că numele său a fost asociat cu schisma. El a fost în mare recunoscut ca un lider viguros, un om de învăţătură, inteligenţă, integritate, înţelepciune, pasiune şi oratorie. Scrierile sale extinse au fost distruse de oponenţii săi, însă chiar adversarul său, Augustin, a recunoscut strălucirea lor, referindu-se la el ca un ‚mărgăritar preţios’ în biserică şi ‚omul care a reformat biserica din Africa’.

Destine fluctuante

(1) Prima represiune (317-321). Constantin a decretat ca liderii Donatişti să fie exilaţi şi bisericile lor confiscate. Donatus a refuzat să se supună la aceasta, aşa că Caecilian a înduplecat autorităţile Romana să pună trupe la dispoziţia sa. Bisericile şi liderii lor din Cartagina şi dimprejur au fost atacate, cel puţin un episcop Donatist a fost ucis, dar în Numidia decretul imperial a avut un mic impact. Folosirea forţei armate a purtat alianţa dintre biserică şi stat într-un nou teritoriu şi a rezultat într-o permanentă schismă. Donatiştii au văzut această recurgere la forţă şi persecuţie ca fiind o evidenţă clară că Catolicii erau schismasticii şi că propria lor mişcare, biserica martirilor, era adevărata biserică. În 321 Constantine a recunoscut eşecul aceste încercări de a reprima mişcarea Donatistă şi a emis un decret mai apoi prin care garanta tolerarea faţă de Donatişti.

(2) Creşterea şi consolidarea (321-346). Caecilian a continuat să se bucure de recunoaşterea imperială, însă puţine se mai aud de el după 325. Bisericile Donatiste au fost stabilite pretutindeni în Africa şi Numidia. Convertiţii au fost din toate clasele, inclusiv filozofii şi liderii civici. În multe oraşe şi sate ei au fost incontestabili. Creşterea mişcării este atestată de prezenţa a 270 de episcopi Donatişti la un conciliu convocate de Donatus în circa 335. O încercare de reprimare de scurtă durată de mai apoi din 336 s-a dispersat în faţa rezistenţei Donatiste. S-au făcut unele încercări pentru a se stabili congregaţii în afara Africii de Nord, deşi cu o excepţie importantă acestea au fost neproductive. Excepţia a fost Roma, care avea o mare comunitate Africană, şi pentru 100 de ani Roma a avut un episcop Donatist.

(3) Circumcellionii. Preocupările divergente ale urbanului educate şi ale ruralului oprimat de Donatişti au rezultat în apariţia în circa 340 a Circumcellionilor, o organizaţie revoluţionară care se trăgea din ţărănimea din Numidia şi Mauretania, şi în genere legată cu bisericile Donatiste. Reacţionând împotriva dificultăţii financiare şi a nedreptăţii sociale, însă energizaţi de convingerile religioase, Circumcellionii s-au angajat în acţiunea directă contra proprietarilor de pământ. Ei s-au văzut pe ei drept ‚atleţi’ creştini şi au operat drept trupe de şoc în bătălia contra răului – identificat cu cei bogaţi şi puternici. Priviţi de oponenţii lor drept terorişti şi de suporterii lor drept luptători ai libertăţii, ei au fost curtaţi şi renegaţi în mod alternativ de liderii Donatişti: activităţile lor atât îmbogăţeau cât şi discreditau cauza Donatistă.

(4) A doua represiune (347-361). În 346 Donatus s-a simţit destul de încrezător ca să solicite împăratului, Constans, recunoaşterea ca episcop al Cartaginei. Constans a trimis pe Paul şi Macarius ca să investigheze pretenţia aceasta. Cu toate acestea, în ciuda instrucţiunilor de a trata pe Catolici şi pe Donatişti în mod egal, ei au acţionat imediat în suportul faţă de Catolici. Sentimentele din cadrul Africii de Nord se intensificau şi un episcop Donatist a cerut Circumcellionilor suport şi a sfidat împuterniciţii imperiali. Trupele lor au tulburat biserica fortificată în care erau bazaţi Donatiştii şi i-au masacrat. Macarius a emis decrete prin care proscria Donatismul în Numidia, inaugurând o a doua perioadă a represiunii. În ciuda grevelor şi a instanţelor de rezistenţă, mişcarea s-a prăbuşit sub represiunea severă şi determinată. Donatus şi mulţi alţi lideri au fost exilaţi. Unii s-au întors în staulul Catolic şi s-au stabilit noi biserici Catolice în zonele de până atunci Donatiste. Catolicilor le-a lipsit însă un lider eficace şi păreau incapabili să aplice măsurile efective dincolo de regiunea din Cartagina. În Numidia, liderii Donatişti au reţinut loialitatea populaţiei însă s-au decis să aştepte oportunităţile pentru restaurarea destinelor mişcării Donatiste.

(5) Recuperarea (361-363). În 361, noul împărat, Julian, a permis liderilor de biserică exilaţi de predecesorii săi să revină acasă, inclusiv pe Donatişti. Revenirea lor a fost salutată cu entuziasmul popular şi Donatismul a fost restaurat spre superioritate pe atât de brusc precum se prăbuşise mişcarea mai devreme. Bisericile Catolice au fost returnate Donatiştilor şi rebotezarea a fost restaurată. Liderii Catolici au fost destituiţi şi congregaţiile absorbite în bisericile Donatiste. Perspectivele vreunei încercări ulterioare de a reuni cele două biserici Africane au părut a se ofili: ele nu aveau să se reunească din nou înainte ca fluxul Islamului să lovească în ambele părţi.

(6) Mişcarea Donatistă sub Parmenian (363-391). Parmenian a avut puţină simpatie în privinţa folosirii violenţei. El era un Donatist moderat dedicat, preocupat să menţină vigoarea intelectuală a mişcării şi să ofere instrucţiuni pentru congregaţii la un nivel popular. Deşi decretele contra Donatismului au continuat să fie emise, ele au fost ignorate în Africa. Pentru cea mai mare parte a conducerii lui Parmenian, mişcarea a fost lăsată în pace. Ostilitatea dintre cele două comunităţi s-a ofilit în mod gradat şi există evidenţă a respectului crescut, a tolerării şi a bunelor relaţii. Celălalt lider influent din această perioadă a fost Tyconius, un filozof laic şi teolog Donatist. Scrierile sale au expus o părere a relaţiei dintre biserică şi societate în timp ce păreau să admită o mai mare integrare decât a permis Donatismul în generaţiile anterioare. Tyconius a fost excomunicat în 385. Respingerea sa a fost un pas urâcios pentru mişcare, reprezentând triumful conservatismului asupra discuţiei teologice creative.

Decesul Donatismului

(1) Ridicarea şi căderea (391-398). În timpul decadei finale a secolului al patrulea, Donatismul se afla pe culmea sa, cu peste 400 de episcopi, însă atunci se clocea necazul. Primian, un lider mult mai extrem şi mai puţin abil a urmat după Parmenian. Apoi în 396, Optatus, episcopul Donatist din Thamugadi, şi-a unit forţele cu Gildo, numitul imperial în Africa, într-o revoltă contra Romei şi a încercat să stabilească o guvernare naţionalistă în Africa. Dar o forţă de invazie s-a adunat, forţele s-au întâlnit în 398 şi armata lui Gildo a fost dirijată. Optatus a fost cuprins şi executat. Conducerea romană a fost restaurată şi Catolicii au fost capabili să re-iasă sub conducerea a doi foarte abili bărbaţi, Aurelius din Cartagina şi Augustin din Hippo.

(2) Întorsura fluxului (399-402). Augustin a fost o figură influentă în această perioadă, făcând apel la reformă şi reînnoire, şi scriind cărţi împotriva învăţăturii lui Donatus. Conducerea a fost preluată însă de Aurelius, care a decis să ţină concilii anual pentru a menţine momentul şi a continua să aibă conducerea bisericii în contact apropiat. În următorii câţiva ani episcopi abili au fost numiţi în multe centre Donatise de influenţă: în mod gradat ei au câştigat bătălia cu locuitorii din bisericile Catolice din zonă, şi unii episcopi Donatişti şi-au chiar transferat alianţa. Mişcarea Donatistă, compromisă de implicarea sa în revolta recentă, a fost proscrisă şi edictele din anii anteriori au fost aplicate cu o vigoare care anterior a fost imposibilă. În final, în 399, legile contra ereticilor erau, la investigarea lui Augustin, aplicate faţă de mişcare, deşi nu a fost încă desemnată ca o erezie.

(3) Presiunea crescută (403-411). Frustrat de rezistenţa continuă a Donatiştilor şi fiind siguri în alăturarea lor de suportul imperial, conciliul anual de la Cartagina s-a decis în 403 asupra unei politici de persecuţie, însă a ales să aplice presiunea economică mai degrabă decât să mai facă alţi martiri. Aceste măsuri au fost din greu implementate înainte ca împărat, Honorius, să emită un edict de unitate în 405, proscriind Donatismul ca o erezie, interzicând serviciile, confiscând proprietăţile şi exilarea clerului. Pedeapsa cu moartea nu era folosită, însă se folosea bătaia zdravănă. Prin 410, era clar că persecuţia nu a fost mai eficientă decât în tot secolul trecut în suprimarea Donatismului. O delegaţie Catolică a cerut lui Honorius să convină asupra unei conferinţe în Cartagina pentru a rezolva conflictul odată pentru totdeauna. Împăratul a fost de acord şi a trimis pe Marcellinus ca mediator al său să convină asupra acesteia. Nu a fost niciodată vreo îndoială cu privire la rezultatul acestei conferinţe. Marcellinus, un prieten al lui Augustin, s-a declarat în favoarea Catolicilor. O singură zi de dezbatere a rezolvat un secol de diviziune. Decizia a fost transmisă în toată Africa, proscriind întâlnirile Donatiste şi confiscându-se proprietatea lor.

(4) Represiunea şi rezistenţa (412-429). Augustin conducea de acum o campanie preocupată cu punerea în forţă a deciziei de a reuni biserica din toată Africa de Nord. Dar Donatismul a fost pe departe de a deveni mort. În anumite centre urbane, Catolicii au făcut ceva progrese semnificative, dar chiar şi aici succesul lor a fost limitat. Ţara a rămas loială Donatismului şi Donatiştii au rezistat în diferite feluri. Progresul a fost mai încet decât şi-au dorit mulţi, şi un conciliu din Cartagina din 418 a ameninţat clerul zăbavnic cu cenzura dacă nu acţionau împotriva bisericilor Donatiste. Circumcellionii au continuat să opereze liber şi nu au fost niciodată suprimaţi în mod efectiv.

(5) Donatismul în secolele cinci şi şase. În 429 Vandalii au invadat şi istoria bisericii din Africa de Nord a intrat într-o nouă fază. Avem puţine informaţii despre următorii 150 de ani. Pur şi simplu nu cunoaştem dacă Donatismul stătea inactiv, că era absorbit în bisericile Catolice, ori continua să se zbată. Se prea poate că liniile divizatoare şi antagonismul dintre părţi să se fi stins în faţa unui duşman comun (Vandali erau creştinii Ariani) şi că situaţia varia din provincie în provincie. Re-cucerirea Africii de Nord de către Justinian în 534 a curăţat regiunea de Vandali şi a re-stabilit poziţia dominantă a Catolicilor. Un edict imperial din 535 i-a proscris pe Donatişti, sugerând faptul că Donatismul era încă perceput ca o problemă în mijlocul secolului al şaselea: există rapoarte despre convertiţi botezaţi de Donatişti, biserici Catolice date Donatiştilor, şi noi eparhii Donatiste fiind stabilite. Atâta timp cât a supravieţuit Creştinismul în Africa de Nord, schisma provocată de alegerea lui Caecilian a rămas nevindecată.

Crezuri Donatiste

Scrierile teologilor Donatişti au fost în mare parte distruse de oponenţii lor: foarte puţine au supravieţuit, cu excepţia a câteva citate din lucrările adversarilor lor. Catolicii şi Donatiştii nu au fost divizaţi de chestiunile doctrinare care le-au exercitat teologii din secolele 4 şi 5. Deşi legile anti-erezie au fost eventual folosite împotriva lor, adversarii lor în general au recunoscut faptul că Donatiştii erau creştini trinitarieni ortodocşi. Ei însă nu erau de acord în mod profund în privinţa câtorva chestiuni ale escatologiei.

(1) Natura bisericii. Biserica Donatistă se privea pe sine ca biserica legitimă din Africa, ‚biserica lui Petru’, mai degrabă decât ‚biserica lui Iuda’. Catolicii au permis bisericii să fie coruptă şi au pierdut orice pretenţie faţă de legitimitate, fie că oficialii imperiali sau episcopii din Roma ar nu fi de acord în această privinţă. Schisma luase loc, dar dintr-o perspectivă Donatistă nu era greşeala lor – ei au rămas credincioşi tradiţiei bisericii Africane reprezentată de Ciprian şi Tertulian. În ceea ce-i priveşte pe ei, catolicitatea a apărut din puritate, mai degrabă decât dintr-o legitimitate de catolicitate. Viziunea Donatistă a bisericii a inclus următoarele caracteristici: biserica era o ‚uniune mistică a celor drepţi inspirată de Duhul Sfânt şi instruită de Biblie’; ucenicia trebuia să fie înfăptuită foarte serios de către toţi membrii bisericii, la fel şi monasticismul, prin care standardele mai înalte erau aşteptate de la unii faţă de ceilalţi, a fost respins; pocăinţa şi bunăvoinţa de a suferi au fost componente cheie ale acesteia, precum era meditarea asupra Bibliei; biserica trebuia să fie un popor de laudă bucuroasă; lucrarea Duhului Sfânt era accentuată; mesele agape erau sărbătorite; sărbătorirea precum şi postul erau încurajate. Liderii de biserică erau priviţi foarte înalt şi standardele aşteptate de la ei erau la fel de înalte: ei trebuiau să trăiască vieţi exemplare şi să fie gata să sufere pentru credinţa lor; şi compromisul, moral sau în faţa persecuţiei, îl făcea pe cineva nevrednici de a fi un lider de biserică.

(2) Biserica şi societatea. Pe măsură ce Creştinismul a devenit tot mai acceptabil din punct de vedere social, era dificil să se reţină standardele şi aşteptările de mai devreme. Schisma din Africa de Nord se datora răspunsurilor diferite faţă de această schimbare radicală: acomodarea sau continuarea separării. Împăratul nu mai era o personificare a diavolului ci un agent al lui Hristos, conform Catolicilor: Donatiştii îl priveau în continuare tot ca un diavol. Părerea Donatistă a bisericii şi a societăţii includea următoarele: biserica era un popor suferind, care aştepta persecuţia, fie că din partea păgânilor sau a creştinilor falşi; biserica trebuia să fie separată de lume; biserica nu trebuia să se bazeze pe puterea sau patronatul statului, şi deşi rezistenţa era acceptabilă, cu certitudine că ea nu trebuia să îşi persecuteze oponenţii ei; bisericii era o comunitate misionară, preocupată de a se răspândii în mod geografic prin facerea de convertiţi.

(3) Etica. Predicile Donatiste deplângeau în mod frecvent standardele morale scăzute din bisericile Catolice. Unele biserici Donatiste erau sănătoase, altele apelau la violenţă. Însă existau cei care argumentau cu privinţa non-violenţei, şi pentru povara voluntară. În plus, ei erau mult mai senzitivi faţă de nedreptăţile sociale şi opresiunea săracilor, şi interesele lor tindeau să coincidă adesea cu interesele ţăranilor şi a mişcărilor revoluţionare. Donatiştii aveau un crez puternic în apropierea revenirii lui Hristos, însă aceasta nu-i făcea să fie indiferenţi faţă de condiţiile sociale prezente. În schimb, ei făceau apel la justiţia socială în lumina judecăţii care avea să vină.

(4) Sacramentele. Menţinerea purităţii şi astfel autenticitatea sacramentelor era de o importanţă fundamentală în cadrul Donatismului. Biserica adevărată era cea a căror sacramente erau pure şi nepătate. Spre deosebire de Catolici, care învăţau că sacramentele rămâneau valide şi efective în ciuda nevredniciei din partea liderului de biserică care le oficiază, Donatiştii priveau vrednicia liderului de biserică ca fiind critică. Astfel, oricine era botezat de cei care aparţineau de biserici pătate de părtăşia cu trădătorii, trebuia să fie re-botezat când se alătura bisericilor Donatiste. În mod similar, consacrările din astfel de circumstanţe erau nule şi vide. Ei respingeau argumentul Catolic că sacramentele erau daruri ale lui Hristos şi erau valide în ciuda neajunsurilor din lucrători.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_oct06.htm

TEOLOGIE SISTEMATICĂ PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / DUHUL SFÂNT – Thomas Paul Simmons.

download - Copie (2)

  DUHUL SFÂNT  Thomas Paul Simmons

Există multă confuzie şi eroare în prezent referitor la personalitatea, operaţiile şi manifestările Duhului Sfânt. Conştienţi dar călăuziţi greşit, scolasticii au susţinut păreri greşite despre această doctrină. „Este o chestiune vitală credinţei fiecărui creştin pentru ca învăţătura sa Scripturală să fie văzută în adevărata sa lumina şi să fie susţinută în proporţiile ei drepte” (Bancrof, Teologie Elementară).

I. PERSONALITATEA DUHULUI SFÂNT

În a atribui personalitate Duhului vrem să spunem că El nu este o energie impersonală, influenţă sau emanaţie. El este o inteligenţă auto-conştientă, auto-determinată, voită, care simte. „Despre personalitate se poate spune că există acolo unde se găseşte unită într-o inteligenţă de singură combinare, emoţie, şi voinţă, sau auto-conştientă şi auto-determinată” (Idem).

Faptul că Duhul Sfânt este o persoană este dovedit de următoarele lucruri –

  1. Menţionarea Lui printre ceilalţi membrii ai Trinităţii. Matei 28:19; 2 Corinteni 13:14.
  2. Asocierea Lui cu alte persoane în relaţie personală. Fapte 15:28.
  3. Atribuirea Lui a emoţiei şi voinţei. 1 Corinteni 12:11; Efeseni 4:30.
  4. Atribuirea lui a actelor personale

(1)     El cercetează lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. 1 Corinteni 2:10.

(2)   E vorbeşte.  Matei 10:20; Fapte 10:19, 20; 13:2; Apocalipsa 2:7. Vezi şi pasajele de la inspiraţie unde se spune despre Duh că a vorbit prin profeţi şi alţi scriitori ai Scripturii.

(3)            El învaţă. Luca 12:12; Ioan 14:26; 1 Corinteni 2:13.

(4)            El conduce şi călăuzeşte Ioan 16:13; Romani 8:14.

(5)            El mijloceşte. Romani 8:26.

(6)            El acordă daruri. 1 Corinteni 12:7-11.

(7)            El îi cheamă pe oameni în slujire. Fapte 13:2 şi 20:28.

  1. Reprezentarea Lui ca fiind afectată ca persoană prin actele altora.

(1) Împotriva lui se împotrivesc, sau ofensează ori întristează oamenii. Isaia 63:10; Efeseni 4:30.

(2)            El poate fi blasfemiat. Matei 12:31.

(3)            El poate fi minţit. Fapte 5:3.

  1. Folosirea pronumelui masculi cu referire la El

În Ioan 16: 13, 14, pronumele masculin grecesc „ekeinos” este folosit cu referire la Duhul Sfânt. Acesta este foarte semnificativ din moment ce cuvântul grecesc „duh” (pneuma) este neutru. Astfel vedem că ideea personalităţii Duhului este aşa de puternică încât ia precedent peste ordinea gramaticală. În Romani 8:16, 26, într-o construcţie mai apropiată, ordinea gramaticală este permisă să aibă avantaj. Acest lucru este adevărat şi în alte locuri. Cu toate acestea el nu anulează, ci slujeşte mai degrabă pentru a accentua, punerea deoparte a ordinii gramaticale în cazul anterior.

  1. Aplicarea pronumelui masculin „parakletos” Duhului.

Acesta este cuvântul grecesc pentru „Mângâietor” în Ioan 14:26; 15:26; 16:7.

„Numele de parakletos nu poate fi tradus prin confort, sau să fie luat ca nume a oricărei influenţe abstracte. Mângâietorul, Instructorul, Patronul, Ghidul, Avocatul, pe care acest termen le aduce înaintea noastră, trebuie să fie o persoană” (Strong, Teologie Sistematică).

II. RELAŢIA RUSALIILOR CU DUHUL SFÂNT

  1. Duhul Sfânt era în existenţă înainte de Rusalii.

Geneza 1:2; Neemia 9:20; Psalmul 51:11; Isaia 63:10; 2 Petru 1:21. Am văzut că Duhul Sfânt, ca membru al Trinităţii, este co-etern cu Tatăl.

  1. El a avut acces la pământ şi a operat în om înainte de Rusalii

Vezi toate pasajele care urmează după primul pasaj.

  1. El a venit în ziua de Rusalii într-o capacitate specială

Aceasta explică promisiunea lui Hristos de a trimite Duhul. Această capacitate a fost:

(1)  Poate un ante-tip al lui Shekinah.

Numeri 9:15-22; 2 Cronici 7:1-3. Shekinah, în cazul tabernacolului, era pentru conducere, şi în cazul templului aceasta era un simbol al deţinerii şi al posesiunii. Venirea Duhul Sfânt la Rusalii a însemnat ambele lucruri pentru biserică.

(2)  În împlinirea profeţiei şi a promisiunii.

Ioel 2:28; Matei 3:11. Noi nu susţinem, totuşi, că ziua de Rusalii a marcat împlinirea completă şi ultimă a profeţiei lui Ioel. Această zi a văzut doar o împlinirea parţială şi spirituală a acestei profeţii. Într-adevăr cuvintele lui Petru trebuiesc a fi înţelese ca însemnând nimic mai mult decât lucrul mărturisit în acea zi care era acelaşi cu cel pe care l-a prezis Ioel. Împlinirea literală, ultimă şi completă a lui Ioel 2:28-32 va avea loc la convertirea naţiunii evreilor la a doua venire a lui Hristos. Vezi Zaharia 12:9-11; 13:8, 9; Romani 11:26.

(3) Pentru a împuternici biserica. Fapte 1:4, 8.

(4) Ca mângâietorul şi învăţătorul care rămâne cu credincioşii. Ioan 14:16, 17; 1 Ioan 2:20, 27.

În Ioan 14:17 notaţi că Isus a spus ucenicilor Săi că Duhul „rămâne CU voi, şi va fi ÎN voi”. Aici cele două timpuri – prezent şi viitor, şi cele două prepoziţii – cu şi în sunt semnificative. Aşa cum am notat, Duhul Sfânt avea acces la pământ înainte de Rusalii. El era agentul lui Dumnezeu în creaţie. El i-a inspirat pe profeţi. El a venit chiar şi peste oameni aşa de răi ca Saul şi Balaam. El a regenerat pe oameni. Dar o uniune inseparabilă dintre sufletul credinciosului şi Duhul Sfânt nu a fost formată aşa cum este acum. (Această uniune inseparabilă aşa cum este formată acum este clar arătată în Ioan 7:37-39; Romani 8:26; Efeseni 1:13, 14; 4:30.) În timp ce, prin speciala dispensarea a lui Dumnezeu, Duhul era în profeţi (1 Petru 1:11); totuşi, ca regulă, El era doar CU poporul lui Dumnezeu până la ziua Rusaliilor. Aceasta este arătat mai departe în Ioan 7:37-39. Notaţi explicaţia lui Ioan că binecuvântarea promisă de Hristos putea fi împlinită doar atunci când avea să fie dat Duhul Sfânt, făcând aluzie clară la Rusalii. Chiar şi prezenta Duhului CU poporul lui Dumnezeu înaintea de Rusalii nu era necesar permanentă. Prezenţa Lui putea fi pierdută atunci prin păcat. Astfel s-a rugat David: „Nu lua Duhul Tău Sfânt de la mine” (Psalmul 51:11). Înaintea zilei de Rusalii, credincioşii puteau avea Duhul Sfânt prin rugăciune. Luca 11:13. Dar după ziua Rusaliilor, după cum vom observa mai târziu, nu este nici o indicaţie a faptului că credincioşii ar trebui sau că au cerut Duhul Sfânt. El rămâne acum constant şi inseparabil în credincioşi. (Ioan 20:21, 22 trebuie considerat drept o excepţie, deoarece cei care au primit Duhul erau apostolii, sau anticipatorii Rusaliilor.)

(5)   De a convinge lumea de păcat, neprihănire şi judecată

Ioan 16:8-11. Noi susţinem acest pasaj ca referindu-se în principal la o lucrare indirectă a Duhului. Pentru diferenţa dintre lucrarea directă şi indirectă a Duhului vezi notele de la paragraful cu felul Lui de tratare a lucrării Lui în cei pierduţi.

  1. Venirea Sa la Rusalii a fost dispensaţională şi finală

Nu există absolut nimic pentru a justifica crezul că Rusaliile trebuiesc să se repete în experienţa fiecărui credincios. Aceasta a venit în împlinirea profeţiei definite şi particulare cât şi a promisiunii Aceasta a marcat începutul dispensaţiei speciale a Duhului.

Penticostalismul este cel mai absurd nonsens. Cineva ar putea foarte bine să vorbească despre o repetare a învierii şi a înălţării lui Hristos ca şi cum ar vorbi despre o repetare a Rusaliilor. Rusaliile nu au mai fost şi nici nu vor mai fi repetate. Ceea ce s-a întâmplat în casa lui Corneliu a fost doar ceva suplimentar Rusaliilor (Faptele Apostolilor 10:44-47) şi a fost adus ca Petru să cunoască faptul că şi neamurile erau reconciliate cu Dumnezeu pe acelaşi fundament ca şi credincioşii evrei.

  1. De la Rusalii Duhul Sfânt intră în fiecare credincios la convertire şi nu se depărtează niciodată. Ioan 7:38, 39; Fapte 19:2; Romani 8:9; Galateni 3:2; 4:6; Efeseni 1:13; 4:30; Iuda 19-20.

Este o nebunie pentru un credincios să se roage pentru Duhul Sfânt, deşi s-ar ruga pentru puterea şi plinătatea Sa. Credinciosul nu are nevoie să se roage ca Dumnezeu să nu ia Duhul Sfânt de la el, căci, chiar dacă credinciosul l-ar întrista pe Duhul şi l-ar stinge (1 Tesaloniceni 5:19) – refuză impulsurile Lui, cu toate acestea, credinciosul este permanent sigilat de prezenţa Duhului (Efeseni 1:13; 4:30).

  1. Prin urmare, credinciosul nu ar trebui să caute nici prezenţa şi nici botezul Duhului Sfânt, ci plinătatea Lui. Efeseni 5:18.

Am arătat că fiecare credincios are Duhul. Rămâne doar să remarcăm faptul că nu este nici o garanţie în Scriptură de a afirma un botez al Duhului astăzi nici în sau după regenerare. Scriptura tace în privinţa noţiunii unui botez cu Duhul pentru această zi. Pasajul la care se face referinţă de obicei, pentru a dovedi un botez al Duhului în regenerare (1 Corinteni 12:13) se referă la botezul în apă. Vezi tratarea acestuia de la paragraful cu botezul în apă.

 Credinciosul are tot Duhul Sfânt, dar Duhul nu are de obicei tot credinciosul. Prezenţa lui este una expansivă. El umple atâta din credincios cât este el golit de egoism şi păcat. Astfel îndemnul de a fi plini cu Duhul este un îndemn de predare completă Lui. Cu cât mai complet ne umple El cu atât mai mare va fi manifestarea puterii Sale în vieţile noastre (Fapte 6:3-5; 11:24). Evidenţa plinătăţii Duhului va fi găsită în roada Duhului. Vezi Galateni 5:22, 23.

III.          LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

  1. Lucrarea Lui în general.

(1)    El a fost agentul lui Dumnezeu în creaţie. Geneza 1:2.

(2)  El a inspirat pe scriitorii Scripturii. 2 Petru 1:21. Vezi şi celelalte pasaje de la paragraful inspiraţiei verbale.

(3) El este, în general, agentul lui Dumnezeu în toate lucrările lui Dumnezeu. Iov 33:4; Psalmul 104:29, 30; Isaia 40:7; Luca 1:35; Fapte 10:38.

  1. Lucrarea lui în cei pierduţi.

(1)  Lucrarea Lui indirectă din cei pierduţi.

Prin lucrarea indirectă a Duhului în cei pierduţi înţelegem o lucrare pe care el o îndeplineşte în mod mediat prin Cuvânt şi nu în mod imediat prin impactul personal asupra sufletului. Orice lucrarea produsă de Cuvânt este o lucrarea a Duhului, căci El este autorul Cuvântului. Aceasta este dovedit de Fapte 7:51, 52, unde se spune că cei care se împotrivesc din lume faţă de cuvântul profeţilor se împotrivesc Duhului Sfânt.

În lucrarea indirectă a Duhului în cei pierduţi El –

  1. Rămâne cu ei. Geneza 6:3. Această lucrare este făcută prin oameni, cum este Enoh şi Noe, în predicarea Cuvântului.

Pentru a folosi textul de mai sus, aşa cum fac mulţi predicatori, pentru a dovedi că Duhul Sfânt rămâne în mod direct şi imediat cu toţi păcătoşii astăzi şi că El poate fi constrâns să se retragă datorită refuzului omului de a-i ceda, este a folosi greşit aceasta în mod nejustificabil. Pasajul nu face nici o aluzie la lucrarea directă a Duhului, şi nu sugerează că un om poate să alunge pe Duhul. Pasajul pur şi simplu prezintă lucrarea indirectă a Duhului pentru acea generaţie care avea să continue doar pentru 120 de ani; aceasta fiind lungimea de timp care avea să se scurgă înaintea distrugerii acelei generaţii prin potop.

  1. El îi convinge de păcat, neprihănire şi judecată.

Ioan 16:8-11. Prezenţa şi operaţiile Duhului în lume, ca unul care a venit să ia locul şi să continue lucrarea unui Hristos respins şi crucificat, constituie o convingere potenţială de păcat. Dacă Hristos era un impostor, promisiunea Sa despre Duhul Sfânt nu ar mai fi fost împlinită. Este ca şi când fantoma (duhul) unui om ar revenit înapoi să-i bântuie pe ucigaşii lui şi să continue lucrarea pe care ucigaşii au încercat în zadar să o sfârşească. Aceasta ar tinde să-i convingă pe ucigaşi de vina lor şi de a se mărturisi faţă de neprihănirea omului pe care l-au ucis.

La fel este şi cu Duhul Sfânt. Duhul lui Hristos (Romani 8:9; Galateni 4:6). Şi astfel Duhul Sfânt aduce evidenţă de neprihănirea lui Hristos prin a manifesta faptul că El s-a dus la Tatăl şi că El este astfel văzut ca triumfător peste satan, care a căutat în oricare fel să prevină scopul lui Dumnezeu prin Hristos. Prin aceste mijloace El îi convinge pe oameni de păcatul respingerii lui Hristos, şi de certitudinea judecăţii tuturor acelora care rămân în ligă cu satan, deoarece satan este deja judecat (Ioan 12:31). „Această judecare a lui satan a fost asigurată la cruce şi el a fost lăsat în mod potenţial fără de putere” (Bancroft).

Să fie notat faptul că Duhul Sfânt în lucrarea Sa de convingere, „convinge nu în principal de păcatul încălcării legii, ci de păcatul necredinţei, ‚de păcat pentru că ei nu cred în mine’ (Fapte 2:36-37). Şi tot păcatul îşi are rădăcina în necredinţă, aşa că cea mai agravată formă de necredinţă este respingerea lui Hristos. Duhul, totuşi, în declararea acestui adevăr asupra conştiinţei, nu îl stinge, ci din contra, consumă şi intensifică sensul tuturor celorlalte păcate” (Idem, Teologie Elementară).

Referitor la cele spuse mai sus, mulţi susţin că necredinţa este singurul păcat distrugător. Unii ar spune că oamenii o să sufere în iad doar pentru asta. O astfel de noţiune este total contrazisă de Biblie. Vezi Romani 2:5, 6; 7:7-11; Galateni 3:10, 24; 1 Ioan 3:4; Apocalipsa 20:12. Duhul nu convinge doar de păcatul necredinţei, ci de păcat din cauza necredinţei. Adică, El îi arată omului condiţia sa păcătoasă prin a-l face să vadă că îl respinge pe Hristos ca Dumnezeu, astfel arătând rebeliune faţă de Dumnezeu. Necredinţa este simptomul principal al bolii păcatului, a cărui esenţă este nelegiuirea.

Lucrarea indirectă a Duhului, nu numai că i se poate aduce opunere, ci este rezistată în mod constant de păcătoşi. Păcătoşii nu fac nimic decât să se împotrivească Duhului până ce Acesta, prin impactul direct şi personal asupra sufletului, trezeşte pe mortul păcătos spre viaţă. Aşa cum am mai indicat, aceasta este explicată de Faptele Apostolilor 7:51, 52.

(2)    Lucrarea Lui directă în cei pierduţi.

Ne referim aici la regenerare; ea este instantanee. Nu poate fi altfel, căci nu se poate să existe un om parţial viu şi parţial mort din punct de vedere spiritual. Pentru acest motiv punem convingerea înaintea regenerării.

Păcătoşii arată evidenţa de grade diferite a convingerii prin perioade de lungime variată. De sigur, aceasta este doar în momentul regenerării în care convingerea atinge intensitatea ei cea mai înaltă. Lucrarea indirectă a Duhului în convingere este adusă la completarea instantanee în momentul în care sufletul mort este trezit la viaţă. Dar convingerea există înaintea trezirii. Vezi experienţa lui Pavel, Faptele Apostolilor 26:14; compară cu 2:37. Notaţi faptul că în pilda oaselor uscate din vale (Ezechiel 37:1-10) a fost un efect produs prin predicare înainte ca Duhul (simbolizat prin suflare) să vină peste ele. Aceasta ilustrează lucrarea indirectă a Duhului în convingere anterioară trezirii.

Lucrarea directă a Duhului în regenerare este irezistibilă. Aceasta nu înseamnă că Duhul violează voinţa. El pur şi simplu lucrează în spatele voinţei. Regenerarea are lor în „regiunile sufletului de sub conştiinţă” (Strong). Aceasta este mijlocul prin care voinţele noastre sunt conformate cu voia lui Dumnezeu în acord strict cu legile voinţei şi ale acţiunii. Vezi capitolul despre liberul agent al omului. Regenerarea este irezistibilă deoarece ea este o lucrarea a lui Dumnezeu, şi nu depinde de voinţa omului (Ioan 1:12, 13). În cadrul regenerării Dumnezeu permite oamenilor să vină la Hristos (Ioan 6:65). În aceste fel El îi dă lui Hristos pe aleşii Săi (Ioan 6:37). Regenerarea este atragerea la care se face referire în Ioan 6:44, 45, în împlinirea ei. Oamenii nu pot face nimic pe placul lui Dumnezeu în timp ce sunt morţi spirituali, fiind în carne (Romani 8:7, 8). Dar atunci când el este trezit la viaţă el este sigur să acţioneze în armonie generală cu voia lui Dumnezeu (1 Ioan 5:4; 3:9). Astfel regenerarea este irezistibilă.

1)Lucrarea lui în cei mântuiţi. Am văzut deja că Duhul locuieşte în fiecare credincios. Aceasta este pentru realizarea unei lucrări în credincioşi. Această lucrare constă din –

(1)  Oferirea asigurării mântuirii. Romani 8:16; 2 Corinteni 1:22; Efeseni 1:14. Duhul nu numai că aduce mărturie de starea de fiu prezentă, ci şi oferă asigurare a mântuirii finale. În acest ultim sens lucrarea Duhului este o „arvună”, care înseamnă o pledare, o parte a preţului plătit în avans drept garanţie că tranzacţia va fi completată. Prezenţa Duhului în inimile noastre ne permite să avem o degustarea a Cerului şi este o garanţie a primirii moştenirii „o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1: 4, 5).

(2)  Mângâierea, învăţarea şi iluminarea. Ioan 16:7; 1 Corinteni 2:9-12; Efeseni 1:17; 1 Ioan 2:20, 27.

(3)    Călăuzirea în ascultare şi slujire. Romani 8:14; Galateni 5:16; Faptele Apostolilor 8:27, 29; Evrei 8:10.

(4)   Chemarea la serviciu special. Fapte 13:2, 4. „Duhul Sfânt nu numai conduce cursul general al vieţii creştine, ci El îi cheamă pe oameni pentru lucrare specială, cum ar fi misiunile, predicarea, învăţarea, etc. Acest pasaj nu ne spune cum cheamă Duhul pe oameni, poate pentru că El nu îi cheamă pe oameni în acelaşi fel. Noi trebuie să fim voitori să fim chemaţi, să dorim aceasta, şi apoi să aşteptăm ca Duhul Sfânt să ne cheme. El nu îi cheamă pe toţi la lucrarea de misiune străină, deşi fiecare creştin ar trebui să dorească să răspundă acestei chemări. Totuşi, el îi cheamă pe fiecare dintre creştini la un anumit câmp de lucru, şi îi va călăuzi, dacă ei cedează, spre acel câmp specific” (Bancroft).

(5)            Distribuirea darurilor spirituale. 1 Corinteni 12:4-11. Notaţi că „fiecăruia (adică la fiecare om mântuit) i se dă arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Corinteni 12:7). Nici un om mântuit nu ar putea să spună, prin urmare, că lui îi lipseşte abilitatea spirituală în serviciul Domnului.

(6)            Împuternicirea în slujire. Fapte 1:8; 1 Corinteni 2:4; 1 Tesaloniceni 1:5.

(7)            A face roditor. Galateni 5:22-25

(8)            Însufleţirea rugăciunii şi mijlocirii. Romani 8:26, 27; Galateni 4:6.

(9)            Călăuzirea spre închinare. Filipeni 3:3. S-a spus, „În rugăciunile noastre suntem cuprinşi de nevoile noastre, în recunoştinţa noastră de binecuvântări, dar în închinarea noastră suntem cuprinşi de însăşi Dumnezeu”.

(10)       În fine, învierea trupului credinciosului. Romani 8:11-23.

http://www.voxdeibaptist.org/Duhul_Sfint_Simmons.htm