Închide

Sindromul divertismentului şi Biserica modernă Rev. Stephen Hamilton

Sindromul divertismentului şi Biserica modernă Rev. Stephen Hamilton În 2Timotei capitolul 4, versetele 2-4, Biblia spune: „Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă […]

CATARISMUL

download-1

CATARISMUL

Catarii: credinţe Catare

Catarii se considerau a fi creştini buni, de vreme ce exact aşa se numeau ei pe sine însuşi. Când Saint Bernard a vizitat Languedoc în 1145 impresia sa principală pare să fi fost corupţia neruşinată din Biserica sa. La Catari el a observat că morala lor era curată şi că nu erau predici mai creştine decât ale lor. Poziţia lor pare să fi fost mult asemănătoare mai târziu cu şaizeci de ani, la începutul secolului treisprezece. La suprafaţă, credinţele lor fundamentale păreau cu nimic ieşite din comun. Majoritatea oamenilor aveau dificultate în distingerea principiilor de credinţă Catare faţă de ceea ce sunt privite acum ca fiind credinţe ortodoxe creştine convenţionale. Totuşi, urmărind credinţele lor fundamentale spre concluzia lor logică a dezvăluit implicaţii surprinzătoare, (de exemplu că Romano Catolicii urmau mai degrabă în mod greşit un zeu Satanic decât zeul binefăcător la care se închinau Catarii.)

La fel ca primii creştini, Catarii nu recunoşteau preoţia. Totuşi ei distingeau între credincioşii obişnuiţi (Credentes) şi un cerc mai mic, interior de lideri iniţiaţi în secretul cunoaşterii, cunoscut în acea vreme ca boni homines, Bonneshommes sau „Oamenii buni”, care acum sunt numiţi Aleşii sau Parfeu. Catarii au recunoscut doar o ceremonie care acum poate fi considerată ca ceva asemenea Sacramentelor Catolice. Aceasta era Consolamentum, o ceremonie care îl converteau pe un credincios simplu într-un Parfeu. Totuşi ei au avut un număr de practici ceremoniale.

Viziunea Catară era că teologia lor era mai veche decât cea a Bisericii Romane şi (corect, aşa cum confirmă cărturarii moderni) că Biserica Romană şi-a corupt Scriptura ei proprie, a inventat o nouă doctrină şi a abandonat credinţele şi practicile Bisericii Primare. Viziunea Catolică, desigur era exact opusul. Dar în plus faţă de acuzarea Catarilor de teologie greşită, ei şi-au imaginat o serie de practici groaznice care ar fi fost amuzante dacă astfel de închipuiri, transformate în propagandă, nu ar fi condus la moartea a nenumărate mii prin Cruciadele Catare şi prin Inchiziţie. Biserica Romană pare să îi fi exterminat cu succes pe Catari şi credinţele Catare la începutul secolului patrusprezece, dar adevărul este mai complicat. Există multe dovezi care arată că moştenirea Catară este mai influentă azi decât a fost în orice perioadă din ultimii şapte sute de ani.

De unde a venit Catarismul?

Din puţine piese sigure de evidenţă şi o masă de dovezi incidentale, este probabil ca aceşti Catari să reprezinte o credinţă dualistă foarte veche din est. Probabil cea mai uşoară modalitate de a urmări originile acesteia este să lucrăm înapoi de la Languedoc. Catarismul a apărut în Europa vestică în secolul unsprezece. Se pare că credinţele Catare au apărut în multe ţări, nu doar în Languedoc ci de asemenea în Franţa, Olanda şi în felurite state Germane. Acesta s-a răspândit aproape cu siguranţă din nordul Italiei, purtată de călători, comercianţi şi probabil de predicatori Catari. Cu siguranţă Catarismul era deja întemeiat în nordul Italiei. (Această zonă în care se vorbea occitană va oferi mai târziu un adăpost pentru Catarii din Languedoc care au fost obligaţi să fugă din ţinutul lor natal în timpul Cruciadei Catare).

Cum a ajuns Catarismul în nordul Italiei? Acesta a venit de la Balcani, în jurul zonei cunoscute de noi ca Bulgaria. Această zonă era o parte din Imperiul Bizantin din acea vreme, şi înregistrările imperiale menţionează erezia dualistă. Un preot numit Bogumil a fost înregistrat că a introdus această aşa numită erezie, ceea ce explică de ce credincioşii erau numiţi Bogumili. (Amintiţi-vă că aceşti Catari nu s-au numit pe ei înşişi niciodată Catari. De fapt, în această vreme numele nici nu fusese inventat). Bogumilismul a devenit influent în Bulgaria în timpul domniei lui Petru Întâiul (927-928). Religia a înflorit în Balcani timp de secole, până când a fost distrusă de (sau incorporată în) Islam după căderea Constantinopolului în 1453. Un episcop Bogumil este cunoscut că ar fi participat la un consiliu Catar în Languedoc.

Următoarea întrebare este cum a ajuns această religie în Bulgaria. Răspunsul este că aceasta s-a răspândit probabil din partea estică a Imperiului Bizantin spre partea vestică. Se poate ca aceasta să îşi fi avut originea într-o formă a credinţelor Manicheane, ea fiind un amestec de Zoroastrianism Persian şi un dualism gnostic creştin timpuriu. Creştinismul timpuriu poseda trei curente principale: cel evreu (condus de Iacov, fratele lui Isus), cel Paulin (creat de însuşi Pavel şi acum reprezentat de Bisericile Ortodoxe şi Romano Catolice), şi cel gnostic (din care cel puţin unii l-au urmat pe ucenicul Sf. Ioan). De asemenea este în graniţele posibilului ca, acest Catarism să fie reprezentat această tradiţie timpurie. Cu siguranţă Catarii favorizau Evanghelia lui Ioan mai presus de toate celelalte Scripturi.

Mai există Catari?

Depinde ce înţelegi prin aceasta. Dacă vrei să spui „Există oameni care trăiesc azi care pretind a fi Catari?”, atunci răspunsul este Da. Dacă vrei să spui „Există oameni care trăiesc ca şi catarii şi cred ceea ce au crezut Catarii?”, atunci răspunsul este de asemenea Da. Dar nici unul dintre aceste răspunsuri nu spune întreaga poveste. De exemplu, destul de puţini dintre oamenii care se numesc Catari îţi vor spune că ei sunt Parfei Catari reîncarnaţi. Dar o credinţă centrală Catară era că la moartea lor Parfeii erau eliberaţi de ciclul renaşterii. Ceea ce înseamnă că fie aceşti pretendenţi ţin de un sistem de credinţă care ei ştiu că este greşit, fie ei sunt impostori care nu s-au deranjat să îşi facă tema lor de casă. O întrebare mai interesantă este dacă vre-unul din Catarii care trăiesc pot pretinde un lanţ continuu de succesiune cu Parfeii din secolul treisprezece. Motivul pentru care acest lucru este important este că aceşti Catari au pretins un lanţ continuu de descendenţi, fiecare Parfeu alăturându-se cercului interior de Aleşi dându-li – se Consolamentum de către un Parfeu existent. De aceea a existat un lanţ continuu de succesiune de la fiecare Parfeu tot timp înapoi la Pentecostul biblic original. (Dacă aceasta pare a fi suspicios ca şi doctrina Succesiunii Apostolice pretinsă de Catolici şi alte episcopii principale, se merită să păstrăm în memorie că acel curent principal al Bisericii este cunoscut a fi copiat ideea de la o sectă Gnostică din secolul patru, şi apoi a fabricat linii de succesiune apostolică pentru secolele lipsă).

După distrugerile Inchiziţiei din secolul patrusprezece, lanţul de succesiune a fost restaurat în Languedoc de doi fraţi care au călătorit spre Piedmont pentru a primiConsolamentum de la un Parfeu de acolo. Dar această linie a fost aparent distrusă cu arderea lui Guillem Belibaste în 1321. Linia italiană a fost distrusă curând după aceea de Biserica Romană, şi în secolul cincisprezece linia Balcanică a fost suprimată, sau absorbită de Islam, care împărtăşeşte credinţa caracteristică gnostică: Isus nu a fost un om ci o fantomă divină. A supravieţuit o succesiune secretă dintre aceste tradiţii, sau dintre cele din estul îndepărtat? Probabil. Nimeni nu pare să ştie cu siguranţă. Dar chiar dacă nu, toate credinţele lor principale se găsesc în una sau în altă sectă creştină. Chiar ideea că Biserica Romano Catolică în mod greşit se închină unui Dumnezeu Rău este încă actuală (Martorii lui Iehova de exemplu cred aceasta). De asemenea, poate semnificativ, nu auzi pe nimeni vorbind despre Dumnezeu în Languedoc, ci întotdeauna specific Dumnezeul Bun.

(courtesy of www.languedoc-france.info)

SUBIECTE ÎN PLUS DESPRE ACEST SUBIECT:

Doctrina Catară. Dualitatea. Lupta între doi egali Bine şi Rău aşa cum se enunţă în Evanghelia lui Sf. Ioan, binele fiind împărăţia domnului bun şi răul fiind materia şi timp care trece realitatea lumii fizice vizibile.

 Catarii au fost expulzaţi din Carcassone în 1209. Catarismul a fost o mişcare gnostică ce a avut originea la mijlocul secolului al zecelea, identificată de Biserica Romano Catolică contemporană ca fiind eretică.

Un studiu al dualismului Catar şi viziunea sa escatologică despre Reformă. În 1803, vorbitorii de engleză au adoptat cuvântul „catharsis” din cuvântul grec katharsis, care înseamnă „purgator” sau „curăţător.” Rădăcina greacă a lui katharsis este katharsos, (literal, „prin total” – adică, „totat curat” sau „pur”).

Introducere în Catarism. Importanţa istorică a Catarismului constă în Cruciada Albigensiană. În timpul războiului care a durat cincizeci de ani, cruciada a condus la ocuparea progresivă a Occitaniei în sudul Împărăţiei Franţei în nord.

Spiritualitatea Catară şi trezirea conştiinţei. Această carte a subliniat faptul că acest Catarism a ţintit spre dezvoltarea şi păstrarea unei anumite forme de creştinism şi că Biserica Romană a respins o bună parte din elementele care alcătuiesc tradiţia, elemente care nu sunt neglijate în învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor.

http://www.voxdeibaptist.org/Catarismul.htm

Abigail – O femeie integră /  Emanuela Belea Coordonatoare lucrarea cu femeile, Braşov

Ţinteşte mai sus 

 

Emanuela Belea Pagina Femeii este

realizată de

 Emanuela Belea

Coordonatoare lucrarea cu femeile, Braşov

O pagină pentru femei disponibile să urmeze modele autentice pentru a ajunge

la un ideal ancorat în Dumnezeu

Abigail – O femeie integră

 

Povestea lui Abigail din 1 Samuel 25 este una despre o femeie onorabila si credincioasa, cu siguranta o femeie integra.

Gasim ca Abigail era casatorita cu Nabal din casa lui Caleb, om care dupa nume reflecta ce caracter are, Nabal insemnand nebun, iar Caleb zgarcit. Egocentrismul lui este nemarginit, in numai 5 versete, pronumele personale referitoare la persoana lui repetandu-se de nu mai putin de 7 ori. Cand acesta refuza sa sprijine cu provizii slujitorii lui David, atrage mania celui din urma nu numai peste el ci peste intreaga lui casa.

Aici insa rolul lui Abigai ni se descopera: ea incearca sa compenseze pentru purtarea barbatului ei despre care afla de la un slujitor de-ai lui David. Pregatirile sunt incepute necontenit, Abigail dandu-si seama de nedreptatea si insultele pe care sotul ei le-a ridicat la adresa viitorului rege prin neimplinirea nevoilor celor care nu demult i-au aparat casa si averea de dusmanii din exterior.

Prin faptele ei, Abigail reuseste sa isi scape familia de mari nenorociri datorita smereniei cu care se prezinta inaintea lui David, insa caracterul ei integru nu rezulta numai din aceasta actiune ci fragmentul ce urmeaza este graitor pentru firea ei si calauzirea acceptata din partea Lui Dumnezeu: fapta extraordinara pe care ea o savarseste este sa ia vina barbatului ei asupra-si.

Ea mijloceste pentru oamenii din familia ei inaintea lui David. Aceasta a implicat din nou smerenie, sacrificiu si o cheltuiala personala insa pretul platit de ea a inmuiat inima lui David si l-a impiedicat pe acesta sa verse sange. El a acceptat ofranda ei si i-a implinit dorinta de a-i cruta familia.

Insa trebuie trecute in revista si calitatile care au ajutat-o sa duca la indeplinire misiunea.

1) Intelepciune – A recunoscut nevoia de a se smeri si de a mijloci pentru familia ei dar a si luat hotararea sa faca asta. (1 Samuel 25:28).

2) Curaj – Abigail si-a riscat viata in primul rand pentru ca nu i-a descoperit sotului ei planurile pe care le avea. In timpurile acelea, femeile erau vazute ca proprietate a sotilor lor. Ea a riscat sa piarda tot, inclusiv viata prin decizia de a prelua controlul. In al doilea rand, Abigail si-a riscat viata deoarece, calare pe un magarus ea a plecat sa se infatiseze la 400 de razboinici inarmati condusi de David care era extrem de furios. Ea nu a facut asta pentru a dovedi ceva, ci pentru a salva vietile altora fiind gata sa si-o jertfeasca pe a ei.

Poate ca noi nu ne vom afla in situatii de viata si de moarte insa putem interveni atunci cand vedem o nedreptate si putem apara cauza celor slabi.(Isaia 1:17 – ESV).

3) Calauzire – Cuvintele ce le-a vorbit Abigail au fost profetice, iar David a vazut asta si din acest motiv o crunta varsare de sange a fost evitata.

4) Credinta – Ea a crezut ca Donnul o foloseste sa ii vorbeasca lui David si nu a contenit in a-i transmite acestuia mesajul, drept rasplata vedem ca ea ii va deveni sotie (1 Samuel 25:42).

Abigail a facut deci niste lucruri extraordinare pentru casa ei si a recunoscut momentul in care ea trebuia sa raspunda chemarii, insa aceasta chemare a ramas valabila si pentru noi (Matei 28:19-20).Alegerea insa ne apartine: putem fie sa privim de pe margine, fie sa implinim ceea ce Dumnezeu ne-a incredintat.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pag_femeia_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos /Importanţa întrupării – de Bob Deffinbaugh , Th.M.

download-1

Importanţa întrupării – de Bob Deffinbaugh , Th.M.

Ideea unui “dumnezeu” care se implică în problemele oamenilor venind în lume nu este o noutate. În cultura greacă a timpurilor Noului Testament existau numeroase instanţe în care se spunea de “dumnezei” ce se manifestau întrupându-se.1 Chiar în timpurile noastre avem exemple de “super-fiinţe” care au intervenit în istoria umană. În filmul “E.T.” fiinţa era departe de a fi umană. Personaje ca “Bionic Man” şi “Bionic Woman” sunt mai mult umane decât divine. “Superman” şi “Wonder Woman” sunt mai mult “din alta lume” şi se apropie mai mult de eroii greci.

Toate ofertele de “super-fiinţele” din zilele noastre ne dau  puţin ajutor când este vorba de doctrina încarnării. În primul rând, acestea sunt personaje fictive–nimeni nu crede într-adevăr în ele. Acest lucru ne dă predispoziţie să ne îndoim de descrierea făcută Domnului nostru în Noul Testament. În plus, aceşti „super-eroi”  ai timpurilor noastre sunt mult diferiţi de persoana lui Christos, care este Dumnezeu întrupat. Nu există nimic în realitatea sau în ficţiunea istoriei omului care să se asemene cu misterul întrupării  Domnului nostru Isus Christos. Omeneşte vorbind, nimeni nu anticipase intervenţia lui Dumnezeu în istoria umanităţii prin naşterea unui copil, naştere petrecută într-un staul. Nici chiar Iudaismul nu se aştepta ca Mesia să vină în felul acesta.2 Mai departe, am devenit atât de obişnuiţi cu povestirile biblice ale naşterii Domnului nostru şi cu formulările de credinţă ale doctrinelor încât deseori am încetat să apreciem taina încarnării.

Dacă ar fi să apreciem  cum se cuvine taina întrupării, trebuie ca prima dată să recunoaştem importanţa venirii Domnului nostru ca Dumnezeu întrupat. Din acest motiv m-am decis să dedic primul mesaj pe tema întrupării subiectului legat de importanţa întrupării. Haideţi să vedem motivul de ce doctrina întrupării este vitală pentru fiecare dintre noi.

(1) Doctrina întrupării ar trebui sa fie punctul central al sărbătoririi creştine a Crăciunului.

Ne apropiem rapid de Crăciun. Destul de straniu, acesta este un timp al depresiilor, nu doar pentru bărbaţi şi femei în general, dar şi pentru creştini în particular. Apăsarea este vizibilă, cred eu, pentru fiecare dintre noi. O parte din aceasta este probabil cauzată de cheltuielile şi eforturile făcute pentru a sărbători Crăciunul cît mai plăcut, rezultatele obţinute fiind minimale. O mare parte a apăsării noastre este înrudită cu faptul că mult din atenţia noastră este distrasă de la mesajul întrupării lui Christos. Marea bucurie a Crăciunului este inseparabil legată de întruparea Lui.

Probabil că nu este necesar să vă reamintesc că Decembrie 25 e puţin probabil să fie data la care Domnul nostru a fost născut. Nimeni nu ştie exact data naşterii Domnului nostru.3 Ceea ce ştim este că până la sfârşitul secolului  patru, naşterea lui Hristos s-a sărbătorit la 6 Ianuarie, şi apoi mai târziu, sărbătoarea s-a divizat între 6 Ianuarie şi 25 Decembrie. În Roma timpurie Sărbătoarea din Saturnalia a fost sărbătorită timp de şapte zile, din 17 Decembrie până în 24. Această săptămână festivă era “caracterizată de un spirit de veselie, cadouri date copiilor şi alte forme de distracţie.”4

În decursul veacurilor diferite elemente păgâne de sărbătoare au fost incluse în datina Crăciunului. Din cauza acestor alte elemente decât cele creştine punctul central al sărbătorii Crăciunului, întruparea a fost lăsată în obscuritate. Dacă într-adevăr ar fi să intrăm în spiritul şi sărbătoarea Crăciunului în închinare creştină, atunci trebuie să ne concentrăm atenţia asupra evenimentului întrupării, care este inima mesajului Crăciunului.

(2) Astăzi doctrina întrupării nu numai că este neglijată de creştini, ci este şi atacată de cei care îşi spun “creştini”.

În timp ce cultura noastră este foarte deschisă pentru “super-fiinţe” care sunt închipuiri, ostilitatea şi opoziţia faţă de doctrina întrupării Domnului nostru Isus Christos a crescut.  În istorie au existat unii care au crezut că pot trata dificultăţile întrupării sacrificând fie divinitatea lui Christos (de exemplu, Ebioniţii) fie umanitatea lui (de exemplu Docetiştii). Destul de recent a avut loc un atac îndrăzneţ al doctrinei întrupării realizat de un grup de teologi, a căror teze au fost publicate sub titlul, The Myth of God Incarnate (S.C.M., 1977).5 În nici un termen nesigur întruparea este respinsă ca mit, împreună cu alte doctrine fundamentale  ale credinţei:

Michael Goulder în mod uimitor atribuie credinţa în divinitatea lui Christos presupusei influenţe a lui Simon Magus asupra Bisericii, de asemenea impactului psihologic al experienţei lui Petru legată de (mitul!) înviere, şi ulterior “puterii isteriei într-o mică comunitate.”6

Dar ceea ce păreau ei a face, cel puţin în simpozionul recent, era să evacueze elementul divin a lui Isus cu atâta siguranţă după cum au făcut şi cu Scriptura. Ei neagă nu doar definiţiile Nicene şi Calcedoniene ale lui Christos, dar şi adevărul de bază pe care aceste definiţii l-au căutat, în moştenirea culturală a timpurilor lor să exprime, că Isus împărţea natura lui Dumnezeu cât şi natura noastră. Ei nu reinterpretează Hristologia tradiţională, ci o abandonează.7

“Creştinismul se adaptează întotdeauna la ceva în care se poate crede” este o presupunere a eseiştilor din acest simpozion; atât de mare încât e citată în primul paragraf al cărţii. Şi miracolele nu pot fi crezute. Miracolul lui Isus trebuie să fie respins, pentru că miracole nu se întâmplă: aşa a mers mesajul Who Was Jesus? (Cine a fost Isus?), regizat de unul dintre cei ce au contribuit la The Myth of God Incarnate.8

Un studiu al întrupării Domnului nostru este de aceea nu doar necesar pentru a observa cum se cuvine Crăciunul, ci şi să păstreze puritatea conţinutului doctrinei, care chiar în acest moment este sub asediu.

Doctrina întrupării îi oferă creştinului o piatră de încercare doctrinară pentru a determina o despărţire de ortodoxie: 9

Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sînt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. (I John 4:1-3).

(3) Doctrina întrupării este în mod frecvent punctul de plecare pentru acei care resping credinţa creştină.

Am stabilit deja că doctrina întrupării este centrală pentru sărbătoarea creştină a crăciunului şi că este un adevăr atacat în prezent. Dar doctrina întrupării este de asemenea vitală credinţei creştine pentru că alte doctrine biblice rămân sau cad împreună cu ea. Unde oamenii se bazează pe doctrina întrupării deseori se stabileşte linia care desparte ortodoxia de erezie, între adevărata creştinătate şi culte:

Acesta este adevăratul motiv de poticnire în creştinism. Aici Evreii, Musulmanii, Unitarienii, Martorii lui Iehova şi mulţi alţii care simt dificultăţile menţionate mai sus (despre naşterea fecioarei, minunile, răscumpărarea, şi învierea), au ajuns să fie nemulţumiţi.10

Unicitatea credinţei creştine este direct legată cu învăţăturile biblice despre întruparea lui Christos:

Doctrina creştină a întrupării  este una dintre cele două doctrine centrale care marchează trăsăturile unice ale credinţei creştine în Dumnezeu. Creştinătatea împarte împreună cu alte câteva religii credinţa într-un Dumnezeu infinit şi transcendent, sursa existenţei lumii şi a tuturor valorilor sale. Recunoaşte că în toate părţile lumii, tradiţiile credinţei creştine şi ale experienţei religioase au făcut posibil pentru toţi oamenii să se bucure de binecuvântările vieţii spirituale, cunoştinţei şi dragostei lui Dumnezeu. Dar doctrina creştină a întrupării exprimă credinţa creştinilor că acest Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut pe de-a-ntregul, specific şi personal, luând natura umană în el, venind printre noi ca om deosebit, neîncetând în nici un chip să fie eternul şi infinitul Dumnezeu.11

Scopul întrupării

Poate cea mai bună cale de a sublinia importanţa doctrinei întrupării este să luăm în considerare preţul pentru a o lăsa de o parte. Biblia ne arată un număr de motive ale întrupării Domnului. Când noi terminăm-omorâm întruparea, aceste scopuri nu vor fi realizate. Socotiţi cu mine consecinţele uciderii adevărului întrupării lui Dumnezeu.

 (1) Să descopere pe Dumnezeu oamenilor

În trecut, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor prin lucrările Sale (după cum scrie în scriptură), lumea Lui (Psalmi 19:1-6), şi cuvântul Lui (Psalmul 19:7-14). În venirea lui Christos, Dumnezeu s-a arătat în persoana lui Isus Christos:

După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:1-3a).

Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:17-18).

Domnul nostru de aceea poate spune fără ezitare  “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Şi Domnul Isus nu doar că Îl descoperă pe Tatăl oamenilor, de asemenea îi arată pe oameni ce sunt ei în ochii Domnului:

În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. . . . Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. (Ioan 1:4-5, 9-10).

Înainte, Dumnezeu şi-a arătat standardele dreptăţii lui în învăţătură şi în lege, dar în Christos standardele au fost arătate în persoană. “Măsura unui om” este măsura acestui Om (cf. Efeseni 4:13).

În mod clar Domnul susţinea a fi chiar Acel pe care apostolii îl reprezentau ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1:1; 6:38; II Cor. 8:9; Filipeni 2:6,7; Gal. 4:4-5).Să refuzi să crezi în Domnul Isus Hristos ca Dumnezeu întrupat înseamnă să respingi toate descoperirile divine ale lui Dumnezeu fie din Vechiul fie din Noul Testament (cf. Ioan 5:39-40; 6:45, 68; 8:26, 31-32, 42-47; Matei 22:29).

Atunci nu este de mirare că acei care resping învăţăturile biblice ale întrupării resping de asemenea autoritatea Scripturilor care învaţă această doctrină într-un mod aşa de accentuat. Cuvintele lui James Barr sunt avanpostul logic al respingerii sale a doctrinei întrupării:

Explicaţia mea despre formarea tradiţiei biblice este o explicaţie a muncii umane. Este declaraţia omului despre credinţelor sale, evenimentelor pe care le-a experimentat, istorisirilor care i s-au spus, şi aşa mai departe. De mult s-a obişnuit să se alinieze Biblia cu concepte ca şi Cuvântul Domnului, sau revelaţii, şi de efect a fost să se alinieze Biblia cu o mişcare de la Dumnezeu la om.

Omul este cel care a dezvoltat tradiţia biblică şi omul este acel care a decis când s-ar putea fi făcută convenabilă şi canonizată. Dacă cineva vrea să folosească tipul de limbă al Cuvântului lui Dumnezeu, termenul potrivit pentru Biblie ar fi Cuvântul lui Israel, Cuvântul unor Creştini de frunte.12

(2) Să răscumpere omul căzut

Nimic nu ar putea fi mai clar documentat în Scripturi decât faptul că principalul scop al întrupării a fost să salveze oamenii din păcatele lor:

“Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10; cf. Matei 9:13; Marcu 10:45).

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal. 4:4-5).

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre cari cel dintâi sunt eu (1 Tim. 1:15; cf. 1 Ioan. 4:10).

În mod corect, Dr. B. B. Warfield concluzionează:

Elimină păcatul ca proximă ocazie şi răscumpărarea ca principal sfârşit al Întrupării, şi nici una din celelalte relaţii în care stă, nici unul din efectele care curg din aceasta nu va fi împlinit, cel puţin în măsura drepturilor lor. 13

Inseparabila relaţie dintre întruparea lui Christos şi ispăşire poate fi văzută la masa de împărtăşanie. În biserica noastră observăm săptămânal ordinul Domnului de împărtăşanie. Aici, ni se aminteşte că salvarea noastră a fost obţinută prin vărsarea sângelui lui Christos pe crucea de la Calvar. Care sunt cele două elemente folosite pentru reprezentarea muncii lui Christos din partea omului? Ele sunt pâinea şi vinul. Amândouă aceste elemente sunt dovezi ale necesităţii întrupării. Pâinea este simbolul trupului–trupului uman al Domnului care a fost dat pentru salvarea omului. Pâinea nedospită ne aminteşte că trupul Său a fost fără păcat, care a fost de asemenea un rezultat al întrupării Domnului nostru. Paharul simbolizează sângele Domnului nostru care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor noastre. Sângele nu ar fi putut fi vărsat separat de un corp uman. În acest fel, ispăşirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi a depins de întrupare. Mai clar, “şi fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22), fără un trup uman, nu ar fi putut fi vărsare de sânge (cf. Evrei 10:5-10).

Nu ar trebui să ne mire că Satan ar alege să depună cele mai mari eforturi pentru slăbirea fundaţiei doctrinei întrupării, pentru că ea este temelia mântuirii omului. Dr. Hick, unul dintre autorii The Myth of God Incarnate, (Mitul Întrupării lui Dumnezeu) se grăbeşte să tragă concluzia că odată ce întruparea este pusă de o parte, Creştinismul nu mai are pretenţii speciale sau exclusive la mântuire.

Problema care a ieşit la suprafaţă la întâlnirea Creştinătăţii cu celelalte religii ale lumii este aceasta: Dacă Isus a fost literalmente Dumnezeu întrupat şi dacă doar prin moartea Lui este posibil ca oamenii să fie salvaţi şi prin răspunsul lor personal adresat Lui pot ei să-şi însuşească acea salvare, atunci singura cale spre viaţa veşnică este credinţa Creştină. De aici reiese că marea majoritate a rasei umane până acum nu a fost salvată. Dar este credibil că Dumnezeul iubitor şi Tatăl  tuturor oamenilor a hotărât că doar cei născuţi în cadrul unui şir particular din istoria umanităţii vor fi salvaţi? (p. 180).14

Întreaga problemă a salvării eterne a omului atârnă asupra argumentului care se găseşte în Romani capitolul 5. Întrebarea fundamentală a acestui capitol nu are nimic de-a face cu faptul cum dreptatea unui singur om, Isus Christos, poate să-i salveze pe mulţi. Răspunsul este că a fost prin păcatul unui singur om, Adam (5:12, 14-15) ceea ce a făcut ca întreaga rasă umană să fie păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi astfel să fie vrednică doar de mânia Lui eternă. Soluţia pe care a dat-o Dumnezeu este Christos, ‘al doilea Adam’ (5:14, I Cor. 15:45), a cărui dreptate îi va salva pe toţi care sunt ”în El” prin credinţă:

Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!…Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa (Romani 5:17-18).

Satan caută să submineze salvarea omului atacând adevărul din Romani capitolul 5 din amândouă părţile. Pe o parte caută sa-l înşele pe om ca să creadă că nu a existat un Adam (evoluţia poate fi folosită foarte eficient aici), încât nu este nici o faptă păcătoasă care să condamne întreaga rasă. Rezultă că omul nu mai este un păcătos prin natura lui. Dacă omul nu mai este păcătos, sub mânia divină, atunci cu siguranţă nu mai are nevoie de salvare.

În al doilea rând, Satan caută să ne înşele cu “ultimul Adam,” Isus Christos. Corupând doctrina biblică a întrupării Satan ne poate aduce la concluzia “logică” că din moment ce Isus Christos nu a fost Dumnezeu manifestat în carne-trup, El nu a fost unicul şi singura metodă de procurare a salvării omului. Calea unui om de a ajunge în cer este la fel de bună ca şi a altuia.

Odată ce doctrina întrupării este lăsată la o parte, toată problema răscumpărării prin persoana şi munca lui Christos este scufundată. Şi aşa găsim o mulţime de controverse ce înconjoară această vitală doctrină.

(3) Scopul iniţial al lui Dumnezeu pentru om, cât şi scopul Său final, este ca omul să domnească peste creaţie.

Când omul a fost creat şi aşezat în Grădina Eden, el a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). În timp ce au loc o mulţime de discuţii despre tot ceea ce vrea să exprime fraza “după chipul Nostru” un aspect al acesteia este că omul, la fel ca Dumnezeu, va conduce:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1:26, accentuarea mea).

Când Adam a căzut, toată omenirea, într-adevăr toată creaţia (cf. Rom. 8:20-22), a căzut, rezultând haos. Stăpânirea omului este în cel mai fericit caz distorsionată. Dumnezeu a promis, lui Israel cât şi bisericii, că oamenii Lui vor fi “o împărăţie de preoţi” care vor domni cu El (Exod. 19:6; 1 Petru 2:5, 9; Apocalipsa 1:6; 5:10). Această domnie se va stabili când Mesia vine pe pământ pentru a-l supune şi a domni asupra lui. Mesia a fost urmaşul lui Avram (Gen. 12:1-3), din tribul lui Iuda (Gen. 49:8-12), şi din sămânţa lui David (2 Sam. 7:12-16).

În evanghelii găsim genealogia Domnului nostru şi anume stabilindu-L ca unul din descendenţii lui Avram, Iuda, şi David, ca fiu legal (dar nu biologic) a lui Iosif (cf. Mat. 1:1-16; Luca 3:23-38). În prezentarea naşterii Domnului nostru este o accentuare decisivă asupra promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut israeliţilor din vechime şi în special acelora care au avut legătură cu domnia dreaptă a lui Mesia:

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus.

El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33; cf. Mat. 2:2, 6; Luca 1:49-54; 68-75).

Pe cât se pare de straniu, nu a fost de ajuns că a doua persoana a divinităţii a fost într-adevăr Dumnezeu–el a trebuit de asemenea să fie şi om pentru a împlini scopul lui Dumnezeu şi promisiunile Lui către om. Motivul este acela că scopurile lui Dumnezeu şi promisiunile lui Dumnezeu au fost făcute omului, ca om. A fost omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi cel care a fost destinat să domnească peste creaţia Sa. Cel care trebuia să îndeplinească scopurile şi promisiunile lui Dumnezeu era un om. Omul decăzut nu ar fi putut şi nici nu ar fi împlinit scopurile lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale. Astfel că, un om nou, un “al doilea Adam” trebuie să intervină în istoria umanităţii. Acest om trebuie să fie de asemenea fără nici un păcat. Pentru a împlini scripturile El trebuie să fie divin (vom studia aceasta mai amănunţit în lecţia viitoare). Pentru ca promisiunile şi scopurile lui Dumnezeu să fie împlinite trebuie să aibă loc întruparea. Când întruparea a avut loc, acei care i-au fost martori au fost asiguraţi că domnia lui Dumnezeu (şi domnia celor credincioşi) va fi acum stabilită pe pământ.

Importanţa umanităţii lui Christos (astfel, întruparea) este subliniată de scriitorul către Evrei în al doilea capitol al epistolei sale. El scrie de superioritatea lui Christos faţă de îngeri. În versetele 6-8, el se întoarce la Psalmul 8, aplicând versetul care vorbeşte despre demnitatea şi gloria omului, în aceea că “I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale” (v. 6a). Nu numai că scriitorul foloseşte psalmul să vorbească de Christos, dar să vorbească despre el ca cel ce va domni ca om. În versetele 24 şi 25 autorul continuă să arate că a fost necesar pentru Domnul Isus Christos să ia trup uman-carne pentru a putea să preoţească frăţietăţii sale. Mesia care a venit pentru domnie, a făcut asta ca om.

În capitolul 10 a epistolei către Evrei este clar arătat că Domnul Isus, din necesitate, a trebuit să adauge umanitate divinităţii sale:

De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;” (Evrei 10:5).

Vezi tu importanţa întrupării pentru speranţele israeliţilor cât şi pentru speranţele bisericii? Revenirea Domnului şi stabilirea regatului Său va avea loc pentru oameni doar când Dumnezeu face aceasta ca om. Când Domnul nostru şi-a adăugat umanitate la divinitate, a făcut asta pentru eternitate. Dumnezeul-om va reveni şi va domni, şi noi vom domni cu El. A distruge întruparea înseamnă că atât scopurile cât şi promisiunile lui Dumnezeu nu au nici o valoare.

 (4) Prezenta preoţie a lui Christos este de asemenea cea care are mare însemnătate din cauza întrupării Sale.

Salvarea noastră, realizată în trecut prin moartea lui Christos pe cruce şi realizată pe deplin în a doua sa venire şi domnie este posibilă datorită umanităţii Sale. Între trecut şi viitor este încă o altă preoţie pe care Domnul nostru o poartă ca om:

Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită (I Tim. 2:5-6, scos în evidenţă de mine).

În prezent, Fiul aşteaptă cuvântul Tatălui pentru ca să se reîntoarce pe pământ şi să-şi supună duşmanii (cf. 1 Cor. 15:20-28; Apocalipsa 5). La ora actuală, Domnul Isus Christos este avocatul nostru în faţa Tatălui (I Ioan 2:1). Rolul său prezent de mare preot are o importanţă specială pentru noi pentru că el a venit pe pământ ca om, făcându-se un avocat milos şi înţelegător, sursă de putere şi încurajare:

Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi.(Evrei 2:17-18).

De atunci avem un mare preot care a trecut prin cer, Isus Fiul lui Dumnezeu, îngăduie să ne ţinem fermi de mărturisirea noastră. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4:14-16).

Consecinţele negării şi respingerii întrupării Domnului nostru sunt substanţiale, după cum am văzut. Aceasta este datorită, în parte, faptului că întruparea Domnului nostru este eternă. Ceea ce El a devenit în staul acum câteva secole, este ceea ce El  va fi pentru vecie – Dumnezeul-Om. Să negi întruparea este să negi naşterea fecioarei, miracolele Domnului nostru, căinţa Sa înlocuitoare, şi învierea Sa trupească. În consecinţă, să negi întruparea înseamnă să negi tot. Să accepţi întruparea înseamnă să crezi în tot:

Este din cauza necredinţei, sau cel puţin credinţă inadecvată, privind întruparea că apar de obicei dificultăţi la alte puncte în istorisirile evangheliei. Dar odată ce întruparea este îmbrăţişată ca realitate, aceste alte dificultăţi se dizolvă . . . . Odată ce aprobăm că Isus a fost divin, devine iraţional să găsim dificultăţi în oricare din acestea; totul este dintr-o bucată şi formează un tot. Întruparea este în ea însăşi un mister de nepătruns, dar are sens din toate cele ce le conţine Noul Testament .15

Dacă, într-adevăr, Biblia este corectă în a ne învăţa că destinul nostru este legat inseparabil de persoana lui Isus Christos (pe care Romani 5 şi multe alte texte ne-o demonstrează clar), atunci să respingem întruparea este să subminăm chiar centrul credinţei noastre.

Importanţa principiului întrupării

Întruparea nu este doar o dezbatere asupra a ceva care a avut loc acum 2 000 de ani în istorie. Problemele la îndemână în întruparea Domnului nostru sunt probleme de principiu care au ramificaţii foarte practice. Problema mare a întrupării este relaţia între divinitate şi umanitate, între activităţile suverane ale lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană a omului.

Lăsaţi-mă să încerc să ilustrez ceea ce vreau sa spun referindu-mă la problema inspiraţiei şi autorităţii Scripturilor. Adevărata întrebare care stă în spatele problemei inspiraţiei şi infailibilităţii Scripturilor este dacă orice altceva ce depinde de participarea umană poate fi spus ca fiind divin şi fără eroare. A nega întruparea înseamnă a nega divinitatea sau umanitatea (sau amândouă) Domnului nostru. O asemenea negare este să concluzionezi că este imposibil pentru Domnul nostru să fie atât divinitate deplină cât şi umanitate fără păcat, în acelaşi timp. Să concluzionezi asta despre Cuvântul viu se cere a face acelaşi lucru şi cu cuvântul scris.

Principiul de bază  este aici relaţia dintre divin şi uman. Una dintre cele mai presante probleme pentru Creştini este cum poate Dumnezeu (divinul) să locuiască şi să se manifeste în umanitate (în noi). Să negi că divinul şi umanul se pot uni în orice fel practic sau personal este să negi esenţa salvării şi sanctificării, pentru că atunci când eşti născut din nou devii una cu Dumnezeu şi El cu noi. Să trăieşti viaţa spirituală înseamnă să te uneşti cu El în tot ceea ce faci. Creştinul trebuie să se străduiască din cauza divinei împuterniciri pe care Dumnezeu ne-a dat-o, contopirea dintre divinitate şi umanitate, putere divină manifestată în slăbiciune umană (cf. Rom. 12:1-2; 2 Petru 1:3-11).

Importanţa implicării întrupării

Doctrina întrupării implică câteva adevăruri pe care Biblia le verifică în altă parte. Haideţi sa concluzionăm luând în considerare ce implică importanţa întrupării Domnului nostru pentru noi, importanţă pe care nu îndrăznim s-o ignorăm.

(1) Doctrina întrupării ne informează despre depravarea omului şi de condiţia  lui disperată despărţit de intervenţia divină.

Să sperăm că a devenit clar că întruparea a implicat o mare bunăvoinţă din partea celei de-a doua persoane a Divinităţii. În timp ce a fost multă umilinţă în moartea Lui, de asemenea a fost multă umilinţă şi în întrupare (cf. II Cor. 8:9). Faptul că Dumnezeu era dispus să se umilească identificându-se cu omul în întruparea Domnului nostru este dovada decăderii groaznice a omenirii. Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi luat niciodată în calcul întruparea dacă ar fi fost posibilă altă metodă prin care omul să se poată salva singur. Întruparea implică ceea ce primele trei capitole din Epistola către Romani afirmă cu curaj—că omul a fost total, ireversibil, pierdut, dacă ar fi lăsat în seama sa. Omul nu a putut şi nici nu ar fi ales să se salveze singur.

Ideea e simplă şi se poate expune în felul următor: dacă tratamentul cere măsuri drastice, durerea e severă. Nimeni nu ar fi conceput să dea voie la doctor să taie un membru pentru a vindeca infecţia care putea fi tratată cu antibiotice. Dar dacă durerea ar fi fost provocată de un cancer care ar fi omorât pacientul, atunci membrul în cauză ar fi sacrificat bucuros pentru a fi salvată viaţa. Nici un tratament nu este mai drastic decât cel al întrupării şi al crucii. Problema păcatului omenirii este într-adevăr fatală.

(2) Doctrina întrupării ne informează de dorinţa lui Dumnezeu şi posibilitatea Lui de a salva omul decăzut.

Dacă am vrea să înţelegem dragostea lui Dumnezeu pentru omul decăzut, haideţi să ne gândim la minunea întrupării. În timp ce de obicei ne întoarcem atenţia la cruce pentru a înţelege dragostea lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că, după cum a spus cineva, “lemnul leagănului şi cel al crucii sunt la fel.” Leagănul a fost doar primul pas spre cruce. Şi prin acel leagăn ar trebui să căutăm să înţelegem dispoziţia şi abilitatea lui Dumnezeu să-i salveze pe oameni din păcatele lor.

(3) Doctrina întrupării ne previne de absurditatea respingerii salvării în Christos şi înlocuind eforturile noastre proprii.

Am sugerat (şi recunosc că acest argument logic ar putea avea anumite puncte slabe) că dacă omul nu ar fi fost pierdut fără speranţă, Dumnezeu puţin probabil că ar fi trimis pe Fiul Său de la leagăn sau cruce. Dacă salvarea omului are nevoie de aşa măsuri drastice ca leagănul şi crucea, cu siguranţă Dumnezeu este pe bună dreptate supărat pe eforturile omului să se salveze singur astfel respingând persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a ales să salveze păcătoşii trimiţând pe singurul Său Fiu, cu siguranţă Dumnezeu are tot dreptul să ceară ca oamenii să găsească salvarea doar în Fiul Său. Cât de absurd este să cauţi să stai înaintea lui Dumnezeu prin oricare altă justificare care îl respinge pe Isus Christos, Dumnezeu întrupat.

Ne vom întoarce puţin la studiul nostru asupra Cărţii Apocalipsei. Când studiem capitolul 6 şi următoarele, trebuie să fim de acord cu scriitorul către Evrei care a afirmat ( într-un alt context),

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. . . .  Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10:26-27, 31).

Ce minunată şi liniştitoare vedere a lui Dumnezeu avem în leagăn cât şi în cruce. Dar acei care refuză pe Hristosul evangheliilor, trebuie să înfrunte pe Hristosul Cărţii Apocalipsei, care îi-şi va îngenunchea duşmanii.

NOTE DE SUBSOL:

1 Cf. The Truth of God Incarnate (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1977), Michael Green, ed., pp. 36-39.

2 Ibid, pp. 39-41.

3 Clement of Alexandria, către sfârşitul secolului 2 A.D., citează diferite puncte de vedere printre primii membrii ai bisericii privind data naşterii lui Christos (Stromata, Bk. 1, Ch. 21).

“Augustin arată răspândirea tradiţiei în secolul 5 printre bisericile de vest privind naşterea lui Christos şi datina Crăciunului. ‘Pentru că se crede că El ar fi fost conceput pe 25 Martie, ziua în care de asemenea a şi suferit;. . . Dar conform tradiţiei El s-a născut pe 25 Decembrie.” (De Trinitate, Bk. IV, Ch. 5).” G. Lambert, “Christmas,” The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible (Grand Rapids: Zondervan, 1975, 1976), I, p. 804.

4 Ibid.

5 Argumentele majore ale acestei cărţi sunt rezumate: (1) Ideea ‘întrupării’, că Dumnezeu a devenit om în Isus din Nazaret, este o construcţie bazată pe Noul Testament şi nu găsită în el. (2) Trebuie să recunoaştem că ideea întrupării este un mit. (3) Isus a fost un om real, născut în mod normal, un copil al Mariei şi al lui Iosif. El nu a existat înainte de conceperea şi naşterea Lui. (4) Semnificaţia lui Isus stă în ‘raspunsul credinţei’  lui către Dumnezeu. (5) Calitatea de Fiu a lui Christos se poate vedea prin analogie ca o dezvoltare de la  ideea omului lui Dumnezeu la cea a Fiului de Dumnezeu. Concepţia sănătoasă, târzie a singurului Fiu al lui Dumnezeu a fost o dezvoltare greşită. (6) Isus nu este diferit în făptură faţă de alti oameni. (7) Moartea lui a fost o martirizare care i-a încoronat viaţa şi i-a activat misiunea. Luat din: George Carey, God Incarnate: Meeting the Contemporary Challenges to a Classic Christian Doctrine (Downers Grove: Inter Varsity Press, 1978), pp. 7-8.

The Truth of God Incarnate, p. 17.

7 Ibid, p. 109.

8 Ibid, p. 111.

9 Trebuie notat, că unul din autorii cărţii The Myth of God Incarnate, Maurice Wiles, este preşedintele Comisiei Doctrinei Bisericii Angliei (Church of England’s Doctrine Commission.)

10 J. I. Packer, Knowing God, (Downers Grove: InterVarsity Press, 1973), p. 46. În acest al 5-lea capitol intitulat “God Incarnate,” Packer face o treabă excelentă în a accentua importanţa doctrinei întrupării.

11 The Truth of God Incarnate, p. 101.

12 După cum s-a citat în The Truth of God Incarnate, pp. 108-109. Să negi întruparea Domnului nostru necesită respingerea revelaţiei divine (Biblia) care o învaţă (predă) clar. Secvenţa normală de evenimente este aceea că negarea întrupării este pasul final în respingerea revelaţiei divine, şi nu primul pas. De obicei omul începe prin a nega autoritatea şi mesajul Bibliei şi îndepărtarea finală este negarea întrupării. În prefaţa cărţii, The Truth of God Incarnate, Michael Green centralizează ordinea de evenimente care au condus la publicarea The Myth of God Incarnate.

13 Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, (Nutley, New Jersey: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1970), ed. by John E. Meeter, I, p. 143.

14 Citat în The Truth of God Incarnate, p. 116.

15 Packer, Knowing God, pp. 46-47.

http://www.voxdeibaptist.org/Importanta_intruparii.htm

Întrebarea unui psihoterapeut: Dragi părinți, voi cât cheltuiți lunar pentru a vă pierde copilul?

Întrebarea unui psihoterapeut: Dragi părinți, voi cât cheltuiți lunar pentru a vă pierde copilul?
Psihoterapeutul Ioana Scoruș povestește, într-o postare devenită virală pe Facebook (cu peste șase mii de aprecieri și peste cinci mii de distribuiri pe Facebook), o situație despre care spune că este emblematică pentru atitudinea tot mai multor părinți: aceștia se retrag din viața propriilor copii, abandonându-i în mâinile diverșilor „experți”, cu consecințe dezastruoase pentru cei mici. Ea prezintă cazul astfel:
„Doamnă, v-ați dat copilul la vreun sport?”, o întreb pe mămica din fața mea, care a solicitat o întâlnire „pentru probleme cu copilul”. Copilul e un băiat de 9 ani, mai înalt bine decât media și cu alură de anemic. Mămica se uită la mine ca trăznită și văd că abia se abține să nu mă facă tâmpită: „De unde timp, doamnă”, zice, „mergem la cursuri de dezvoltare personală și de dezvoltarea inteligenței”. Mămica e corporatistă, se duce la sală de 5 ori pe săptămână, iar copilul, după cum urmează: de două ori pe săptămână este dus la cursuri de dezvoltare personală, de două ori la dezvoltarea inteligenței și de două ori la engleză.
„Doamnă, dar săptămâna de muncă are 5 zile, observ că băiatul are 6 zile de activități, cum faceți?”, întreb. „Îl duc la engleză și sâmbăta, să se-nvețe cu munca de mic.”
Aflu că acesta este programul de activități al copilului încă de pe la 3 ani jumate. (între timp, îi spun copilului că poate desena sau colora dacă vrea, că poate să se joace cu orice jucărie din lada de jucării, îi arăt teancul de cărți de toate felurile; lent, foarte lent, ca și cum i-ar fi teamă să nu-l vedem, se prelinge spre zona de jucării, ia mai întâi o mașină de curse așa, mai de fițe, apoi una amărâtă, din plastic, căreia îi lipsește o portieră. După un timp, se așează la masă cu tot cu amărâta de mașinuță și văd că începe să deseneze, nu știu ce că nu pot vedea.)
În cele din urmă, se dovedește că motivul pentru care copilul este adus la terapie justifică de fapt nevoia de terapie pentru mamă:
„Și în ce constau activitățile astea la care vă duceți copilul?”, întreb curioasă. Nu prea știe ce să-mi spună, zice că-l duce și-l lasă și-l ia după trei ore. De fapt, îl duce bunica, tot ea îl și ia, căci, cum de nu mi-am dat seama, mama e la muncă, după muncă se duce la sală nesmintit, abia la 9 seara își recuperează copilul și merg acasă, unde cad lați cu toții. „Și în week end?”, întreb cu speranță. „Aaaa, în week end mergem la muzee, îl pun să citească, se mai duce cu taică-su la tenis, luăm masa în oraș, dar nu mă mai înțeleg cu el pentru că în ultima vreme – și ăsta e motivul pentru care am venit azi aici – nu mai vrea să vină acasă, vrea să rămână la bunici.” „De ce credeți că se întâmplă asta?”, zic. „Bunicii nu-l pun să facă nimic, îl lasă să-și piardă timpul, se mai joacă cu taică-miu iar maică-mea îl umflă cu clătite și-i face toate poftele.” Brusc, băiatul devine vocal: „Nu-i adevărat, cu bunicul joc șah și-mi povestește despre avioane și despre țările în care-a fost (bunică-su a fost pilot) iar mamaia îmi face ciorbiță de găină și mâncare cu sos cum îmi place mie (asta înseamnă ostropel), că tu nu-mi faci niciodată.”
Îmi iau inima-n dinți și îndrăznesc: „Doamnă, câți bani cheltuiți lunar cu activitățile copilului?” „2800 lei”, răspunde rapid și mândră de sine. „Ei, bine, aceasta este suma de bani pe care o cheltuiți lunar pentru a vă pierde copilul”, zic, după care îi explic de ce ea ar fi cea care ar trebui să urmeze o terapie, nicidecum copilul”.
În finalul mesajului, psihoterapeutul subliniază că cea mai bună formare o asigură doar schimbul autentic de afecțiune dintre părinte și copil, iar părintele are un rol crucial în acest sens:
„Este doar unul dintre exemplele pe care le pot aduce. Este modelul după care sunt crescuți, azi, copiii celor cu bani, care au impresia că-și educă odrasla, de fapt, abandonând-o terților, în scopuri nobile, de devenire. Este marea industrie a cursurilor pentru copii, care promit genii performante. O lume a înstrăinării, a alienării, frumos pavoazată cu sume exorbitante căci, nu-i așa, cu cât costă mai mult, cu atât vanitatea părintelui este mai flatată. O lume a abandonului emoțional, în care se mimează relaționarea, socializarea, creșterea competențelor. O lume a viitorilor inadaptați, în unele cazuri a viitorilor tarați. În centrul acestui fenomen nu stă altceva decât decizia părintelui. Sau vanitatea. Sau narcisismul. Sau lipsa de stimă de sine. Pierderea reperelor. Anularea lor. Alienarea. Extincția.
P.S. am uitat să spun ce desenase copilul: o casă, un soare, un avion pe cer, un cățel, câteva flori, un pom, o mașinuță, fix aia din plastic. Imediat în dreapta casei, pe el între cei doi bunici, ținându-se de mână. Nu inventez nimic, chiar el mi-a explicat. Desenul mi l-a lăsat mie.
P.P.S. iarăși simt nevoia unei sublinieri: nu generalizez, nu spun că toate programele pentru copii sunt inutile, nu spun că toți părinții se comportă astfel, nu spun că toți psihologii sunt minunați iar părinții sunt cei care greșesc, nu spun că toată lumea are nevoie de psihoterapie, spun doar că astfel de cazuri sunt foarte, foarte multe”
OPINII

Pozițiile anti-creștine ale noului Avocat al Poporului, dna Renate Weber

Pozițiile anti-creștine ale noului Avocat al Poporului, dna Renate Weber

 

Am promis să continuu seria comentariilor privind alegerea de către Parlament, săptămâna trecută, a unei personalități care nu are la inimă valorile și drepturile noastre, în funcția de Avocat al Poporului: dna Renate Weber.

Să nu fiu înțeles greșit. O respect pe dna Weber ca semen, dar resping pozițiile ei anti-creștine și anti-valori. Pozițiile ei mă îngrijorează deoarece ca și creștin și cetățean care își prețuiește drepturile, mă aștept ca Avocatul Poporului să îmi apere drepturile. Și nu doar drepturile mele, ci ale tuturor creștinilor. Asta include, în primul rând, drepturile noastre religioase, libertatea religioasă și libertatea de conștiință.

Dna Weber nu este echidistantă privind drepturile fundamentale. După cum veți vedea mai jos, pentru ea libertatea religioasă nu este o prioritate, dar „drepturile minorităților sexuale” și avortul sunt.

Afirmația mea nu este o speculație. În arhivele AFR deținem o cantitate mare de documente pe care le-am acumulat de-a lungul anilor, inclusiv documente care atestă pozițiile anti-creștine ale dnei Weber. În acest sens postez azi un document din 19 mai 2010, semnat de către 12 europarlamentari, inclusiv de dna Weber, la vremea aceea europarlamentar PNL.

Este vorba de o scrisoare deschisă adresată Agenției Europene pentru Drepturi Fundamentale (FRA), o agenție EU care monitorizează drepturile fundamentale în Europa. Este o Agenție anti-creștină despre care am mai scris. V-am informat că în 2010, FRA a respins cererea de acreditare a Alianței Familiilor din România (AFR), deoarece am postat pe website că noi credem în căsătoria și familia tradițională.

În 2010, însă, FRA a acreditat organizația Observatory of Intolerance and Discrimination against Christians, fondată de colega noastră catolică din Austria, Gudrun Kugler. De mulți ani, Institutul ei monitorizează incidentele de discriminare și intoleranță față de creștini în Europa, așa cum homosexualii monitorizează incidentele pe care ei le consideră discriminatorii.

Iată, însă, că un grup de 12 europarlamentari a lansat un atac, sub forma unei scrisori deschise, adresată Directorului FRA, în care critică decizia FRA de a acredita Observatory.

Cei care cunoașteți limba engleză puteți observa cu ușurință tonul și vocabularul vitriolic folosit de cei 12 europarlamentari împotriva Observatory. Organizația e luată în râs și batjocorită datorită pozițiilor ei valorice.

Observatory este o publicație a grupului Europe for Christ, a cărui viziune este „A Europe embedded in Christian values”, adică o „Europă fondată pe valori creștine”. Este o viziune similară cu motto-ul campaniei mele europarlamentare, „Renașterea morală a Europei”.

Observatory era, de asemenea, atacată pentru că promova familia și căsătoria naturală. Iar, în final, scrisoarea ataca Observatory pentru că ar fi intolerantă la adresa „minorităților sexuale”.

Printre semnatari recunosc câteva nume de europarlamentari străini care de-a lungul anilor s-au distins și au făcut cariera politică la nivel european prin pozițiile lor anti-creștine, pro-homosexuale, atee și anti-valori. Este un grup, în opinia mea, cu deficiențe majore privind viața morală.

Mă întreb, de ce oare dna Weber a fost ținută pe listele electorale ale partidului ei, date fiind aceste poziții anti-creștine pe care le promova în mod consistent și de mulți ani? Personal am atras atenția partidului din care făcea parte, privind ideologia ei, dar am fost ignorat, atât eu, cât și colegii mei din mișcarea pro-familie și pro-viață.

Am atenționat și pe unii lideri din Sibiu privind ideologia toxică pe care dna Weber o posedă și o răspândește, solicitându-le să intervină. Din câte știu, nu s-a făcut nimic. O spun mereu și regret să o spun din nou și astăzi: indiferența are consecințe. Consecințe rele.

 

CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/stiri-politic/Pozitiile-anti-crestine-ale-noului-Avocat-al-Poporului-dna-Renate-Weber-156841

Aproape 42.000 lei din bani publici, provenind de la Fondul Cultural Național, pentru un festival de film și poezie care promovează sinuciderea și comunitatea homosexualilor

Administrația Fondului Cultural Național a finanțat cu aproape 42.000 de lei mai mult de jumătate din costurile „proiectului cultural” „Arte vizuale și poezie la Super – Festivalul de filme făcute de adolescenți, ediția a 6-a”, care își propunea „să încurajeze, printre adolescenți, poezia și artele vizuale”, dar care, de fapt, promovează sinuciderea, sexualitatea și comunitatea LGBT.
Potrivit informațiilor furnizate de Administrația Fondului Cultural Național, în exclusivitate, pentru ActiveNews, proiectul cultural „Arte vizuale și poezie la Super – Festivalul de filme făcute de adolescenți, ediția a 6-a” a primit din partea AFCN o finanțare nerambursabilă de 41.498  lei, ceea ce reprezintă 58,91% din valoarea totală a proiectului. Conform AFCN, valoarea totală a proiectului este de 70.438 lei, din care contribuția solicitantului este de 6.900 lei (9,80%), diferența de 22.040 lei (31,29%) fiind  contribuții atrase.
AFCN precizează, în răspunsul transmis ActiveNews, că „acest proiect cultural își propune să încurajeze, printre adolescenți, poezia și artele vizuale”.
În ceea ce privește poezia promovată, am răsfoit antologia Super de poezie, „Mă văd din exterior”, din 2 din mai 2019, ediție coordonată de Teona Galgoțiu, și nu puține au fost mesajele de genul „lama care alunecă pe piele” sau „un copil care se joacă la întrerupător cu degetele ude”.
Alegem, la întâmplare, una dintre poeziile Super, scrisă de o adolescentă în vârstă de 17 ani.
„De-a joaca” (M.G. 17 ani, Liceul Teoretic „Little London”, București)
„Te joci cu focul
Te joci cu păpuși sexuale ciudate
Te joci cu oameni pe care-i urăști
Te joci de-a mafiotul
Și de-a fentatul sistemului
Te joci cu o minge dezumflată
Doar ca să bifezi și meciul ăsta
Dupa te joci cu niște copii
Nu pentru o Europă unită
Ci pentru un titlu onorific Unicef
Te joci de-a fixatul problemelor personale
După te joci de-a sinucigașul
Îți rămân încă două vieți
Te joci de-a amanetul
Le convertești în 500 dolari
Și te joci de-a viața luxoasă
Pentru o zi
Ca a doua e deja pe ducă”.
Despre Festivalul de filme făcute de adolescenți, directorul Super, Luca Istodor, declara într-un interviu pentru Mediafax că nu mai este atât de pasionat de film, ci este preocupat mai mult de drepturile LGBT.
„Când promovam festivalul în licee, ne-au zis mai mulți adolescenți că ar vrea să participe și la un workshop de fotografie, așa că la ediția următoare am organizat unul. Am realizat că lumea are o grămadă de prejudecăți despre comunitatea LGBT și că e un subiect despre care nu se vorbește la școală, la ore, așa că am organizat o proiecție LGBT anul trecut, și, anul acesta, o proiecție de filme „politice”, explica Luca Istodor în interviul acordat pentru Mediafax.
De altfel, pe pagina de facebook a festivalului de film Super, s-a anunțat participarea la marșul homosexualității, care a avut loc în București, la sfârșitul lunii iunie a.c..
Luca Istodor este fiul lui Eugen Istodor, un înfocat luptător împotriva referendumului pentru familie, dar care, așa cum declara soția sa, Iaromira Popovici, cu ani în urmă, a acceptat cu dificultate vestea că fiul său este homosexual, fiind îngrijorat de imposibilitatea de „a duce neamul mai departe”.

Instituțiile statului par să fi intrat într-o adevărată frenezie a promovării homosexualității pe bani publici: mai întâi, Institutul Cultural Român a fost partener la principalul eveniment  dedicat acestor persoane, iar recent, Centrul Național al Dansului a găzduit spectacole care promovau homosexualitatea. Ministerul Afacerilor Externe a dezvăluit că a contribuit cu câteva mii de euro la proiectul „Bucharest Pride”.

Înapoi sus
www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Sclipiri

Har si Pace

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat asta: