Cortul întîlnirii

CĂRȚILE BIBLEI

META

Aşa cum îl arată şi numele, „Cortul întîlnirii” a fost o construcţie mobilă desemnată de Dumnezeu ca loc al prezenţei Sale în mijlocul poporului evreu. Alcătuirea Cortului nu a fost lăsată pe seama gustului sau imaginaţiei evreilor. Moise a privit şi primit înfăţişarea şi dimensiunea elementelor Cortului, prin revelaţie dumnezeiască, în timpul celor 40 de zile petrecute pe muntele Sinai (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4; Fapte 7:44; Evrei 8:5).

Existenţa unui „original” al Cortului întîlnirii în cer ridică întrebări şi speculaţii care pot face subiectul meditaţiilor noastre duhovniceşti. Este clar că nimic din evoluţia lumii sau din planul de mîntuire al ei nu a fost lăsat de Dumnezeu la voia întîmplării, înainte de a deveni realităţi pe pămînt, printre oameni, lucrările lui Dumnezeu au fost stabilite „mai înainte de întemeierea lumii”.

La solicitarea lui Moise, poporul a dăruit cu bucurie materialele necesare pentru facerea Cortului şi Dumnezeu a binecuvîntat lucrarea lor, fiind prezent la inaugurare, prin norul care a acoperit Cortul şi prin slava care l-a umplut (Exod 40:34).

Ca structură, Cortul a fost o unitate întreită, asemenea Sfintei Treimi şi asemenea întreitei alcătuiri a omului. Privind din afară, te întîlneai mai întîi cu „curtea cortului”, delimitată de o îngrăditură lungă de aproximativ 50 de metri şi lată de 25 de metri (Exod 27:9-19). În această curte se găseau: „altarul arderilor de tot” (Exod 27:1-8) şi „ligheanul spălării” sau „marea de aramă” în care se curăţeau preoţii înainte de a intra în cort (Exod 30:17-33).

Cortul însuşi măsura 5 metri în lăţime şi înălţime şi 15 metri în lungime şi era alcătuit din două camere: Locul Sfînt şi Locul Preasfînt sau „Sfînta Sfintelor” (Exod 26:33). Cele două camere interioare erau separate printr-o perdea (Exod 26:31-37). În prima cameră se aflau masa punerii pîinilor înaintea Domnului, sfeşnicul purtător de lumină şi altarul tămîierii (Exod 25:23-40; 30:1-10).

Sfînta Sfintelor era de forma unui cub cu latura de 5 metri şi adăpostea Chivotul întîlnirii, acoperit cu capacul ispăşirii şi umbrit de aripile a doi heruvimi. În lada Chivotului se aflau: tablele de piatră cu cele 10 Porunci scrise pe Sinai, un vas cu mana dăruită de Dumnezeu evreilor în pustie şi toiagul lui Aaron (Deut. 10:4, 5; Exod 16:33, 34; Num. 17:10).

În Sfînta Sfintelor nu putea intra decît Marele Preot şi acesta numai o singură zi pe an, cînd intra ca să aşeze pe altar sîngele ispăşitor pentru păcatele lui şi pentru păcatele poporului (Lev. 16:29-34).

În timpul anilor pribegiei în pustie, Cortul era cărat pe umeri de Leviţi şi montat ori de cîte ori poporul îşi aşeza tabăra pentru poposire. Mai întîi trebuia instalat Cortul şi numai după aceea se aşeza tabăra pe cele patru laturi ale curţii Cortului, într-o ordine specială hotărîtă de Dumnezeu însuşi (Num. 2). Aceasta arată cît de însemnat era Cortul în viaţa religioasă a evreilor.

După cucerirea Canaanului, cei din Israel au aşezat Cortul la Silo, unde a rămas pînă după perioada Judecătorilor (Josua 18:1). Mai tîrziu, Cortul a fost mutat la Nob (1 Sam. 21:1-6) şi la Gabaon (1 Regi 8:4). După ce a sfîrşit de construit

Templul, Solomon a mutat Cortul întîlnirii la Ierusalim (1 Regi 8:4). Prin existenţa Templului, necesitatea funcţionării Cortului ca lăcaş de închinăciune a încetat.

Mulţimea de referinţe existente în Noul Testament despre Cortul întîlnirii şi despre diferitele elemente care l-au constituit, trebuie privită ca o aplicaţie a extraordinarei încărcături de simboluri tipologice şi profetice aşezate de Dumnezeu în această structură. Aproape toate elementele materiale ale Cortului au o semnificaţie spirituală, vorbind despre lucrarea pămîntească a Domnului Isus. De fapt, în chiar preambulul Evangheliei sale, apostolul Ioan ne spune că Isus a „cortuluit” printre noi (imposibil de tradus şi de aceea adaptat la noi prin „a locuit printre noi” – Ioan 1: 14). Întreaga structură a Evangheliei este aşezată pe imaginea Cortului. Citind-o, ne întîlnim cu apa spălării, cu curtea de afară, cu Lumina, cu Pîinea, cu Sfîntul altar al rugăciunii din capitolul 17, şi în final cu sîngele ispăşitor aşezat dincolo de perdeaua dinăuntru, care se despică în două în momentul jertfirii Sale.

În Romani 3:25, apostolul Pavel foloseşte termenul consacrat pentru jertfe, atunci cînd scrie: „Pe El, Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, o jertfă de ispăşire”, iar în epistola către Tit, acelaşi apostol aminteşte despre semnificaţia simbolică a „spălării” (Tit 3:5).

Cel mai bun tratat de simbolistică a Cortului este însă epistola către evrei. Aproape toate elementele închinăciunii practicate la Cort îşi capătă acolo adevărata semnificaţie în lucrarea de Mare Preot a Domnului Isus Cristos. Mîntuirea urzită de El a făcut astăzi posibilă „întîlnirea” noastră cu Dumnezeu.

(see also this)