PĂCAT HAR ŞI JERTFĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI ÎN NOUL TESTAMENT

download

PĂCAT HAR ŞI JERTFĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI ÎN NOUL TESTAMENT

 de Ardelean Viorel

 CUPRINS :

1). INTRODUCERE

2). PĂCATUL

a). TERMENI PENTRU PĂCAT

 b). NATURA PĂCATULUI

 c). CONSECINŢELE PĂCATULUI

 3). HARUL

4). SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI

a). TERMINOLOGIE.

b). PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.

5). JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT

6). CONCLUZIE    

 1).INTRODUCERE În momentul în care omul a căzut în păcat, Dumnezeu deşi pune omul sub blestem, ( Gen. cap 3) îi face o promisiune în Geneza 3:15, care implică cel puţin două aspecte. Pe de o partea i se promite omului izbăvirea, iar pe de altă parte dacă se adâncesc aspectele, dea lungul istoriei tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una adevărată. De aici se desprinde şi ideea de Jertfă care străbate ca un fir roşu atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament. De fapt acest lucru se reflectă şi în istoria omenirii, pentru că şi la popoarele păgâne găsim aceleaşi aspecte : temple, sărbători şi jertfe. Această împlinire a Jertfei Supreme, la ”împlinirea vremii”, se realizează în persoana lui Isus Hristos care este Mesia cel promis. Dumnezeu a decretat că *Plata păcatului este moartea „(Romani 6:23 b), şi El nu se contrazice. În Vechiul Testament toate jertfele de animale aduse de poporul evreu pentru a primii iertare, erau de fapt făcute în contul jertfei lui Hristos care pentru ei urma să vină cândva în viitor. Un aspect negativ al jertfelor aduse de poporul evreu este faptul că tiparele şi ceremoniile religioase, de aducere a jertfelor au fost aşa de mult deformate, încât s-a ajuns chiar la sacrificii umane lucru care era o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Ezekil 23: 37-39), şi nu-şi mai îndeplineau funcţia. Poporul evreu trebuia să fie o lumină între popoarele păgâne, aşa cum ar trebuii să fie creştinismul. Din păcate realitatea se prezintă altfel. Dar chiar şi atunci când jertfele erau aduse după voia lui Dumnezeu, exista o rezolvare a păcatului, doar la nivel terestru. În sfera cerească această rezolvare a păcatului, avea să fie realizată în Persoana Domnului Isus Hristos (Matei 27:1-50) cu implicaţiile de rigoare care privesc, Naşterea Sa, viaţa, învăţăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălţarea la Cer, şi poziţia pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. Ioan în viziunea escatologică îl vede pe Isus Hristosul, pe Mesia, ca Miel Junghiat, şi care este totuşi viu, vrednic să ia Cartea şi să rupă peceţile, pentru că a răscumpărat cu Sângele lui pe toţi oamenii. (Apocalipsa 5: 6-9). De asemenea trebuie definită noţiunea de păcat şi de jertfă pentru o mai bună înţelegere a lor. şi conceptul de Har îşi are locul în mod special în planul de salvare a omului de către Dumnezeu.   Prin înţelegerea acestor termeni din Vechiul şi Noul Testament, se trece la o aplicaţie a lor în ziua de astăzi în viaţa credinciosului şi a bisericii.

2) PĂCATUL

Originea păcatului s-a manifestat în univers înaintea de căderea lui Adam şi a vei în lumea îngerilor antrenând căderea lui Satan şi a demonilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.[1] În acest sens sunt sugestive textele cu referinţă indirectă din Isaia 14 şi Ezekil 28. De asemenea şi Isus face afirmaţia din Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” De asemenea păcatul a lovit în standardele morale ale lui Dumnezeu care a spus ce este drept [2], dar şi omul a îndrăznit să facă acest lucru din propria perspectivă şi în mod categoric a greşit, cu consecinţele de rigoare adică blestemul. Un alt aspect important este faptul că se referă la identitatea lui Adam, adică cine este de fapt el, uitând statul de fiinţă creată în raport cu Dumnezeu, care este Creatorul. De fapt a pornit pe acelaşi drum ca şi Lucifer, fiind înşelat de el.

Păcatul este denumit prin diferiţi termeni în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. O sumă a termenilor pentru păcat, ca şi definiţie ar însemna şi s-ar putea definii cu a călca poruncile şi legile morale ale lui Dumnezeu cu consecinţele de rigoare. Legea lui Dumnezeu izvorăşte din natura Sa, nu este arbitrară, ea nu este numai negativă ci şi pozitivă şi are un caracter permanent.[3] Legea a fost dată pentru recunoaşterea păcatului vizavi de sfinţenia lui Dumnezeu. Deci păcatul este o calcare a Legii lui Dumnezeu. Păcatul este pângărire şi vinovăţie, iar în esenţa sa este egoism[4]. Alte surse apreciază faptul că păcatul este în primul rând idolatrie care înseamnă o întoarcere a omului de la Dumnezeu, înspre sine, el fiind centrul închinării sale, urmat de mândrie şi alte păcate car decurg din această stare.   În scrisoarea sa către Romani, apostolul Pavel[5] spune că toţi oamenii evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni   ”au păcătuit şi sânt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre păcat folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de particularitate este această situaţie pentru condiţia de actualmente a umanităţii Există o serie de termeni care definesc păcatul şi vom încerca să enumerăm câteva cuvinte pentru a ne da seama de gravitatea lui.

a). TERMENI PENTRU PĂCAT

A greşi ţinta[6] ”Hamartia” cuvântul cel mai întrebuinţat în Noul Testament Am putea interpreta textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia prezintă starea generală de păcătoşenie. Nedreptate[7], necinste ”Adikia” Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care găsi acesta vorbire greacă este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Greşeală ”Paraptoma” Termenul este găsit în Noul Testament şi este ştiut din rugăciunea „Tatăl nostru” în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto” (a cădea) şi denumeşte o absenţă de rezistenţă în faţa răului şi alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia) Acest cuvânt există în Biblie şi înseamnă „călcare de lege” (noma este egal cu lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui element: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”. Călcarea poruncii ”Parabasis” Termenul figurează în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi specifice. A „încălca” înseamnă a păşi dincolo de limitele stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită hotărâre. Această aspect de păcat este mai vinovat decât „hamartia”. Parabasis este un culpabilitate săvârşită cu bunăştiinţă. „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire ”Asebia” „Sebia” înseamnă evlavie. „A-sebia” este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest cuvânt pentru a reliefa grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iacov 14-15).

Faptele cărnii din Galateni 5:19-22 sunt şi ele sugestive prin termenii folosiţi[8]. (nu le enumerăm pe toate). Porneia denotă faptele sexuale imorale şi nelegiuite. Akatharsia înseamnă murdărie fizică şi spirituală, iar în Vechiul testament se referă sub aceleaşi aspecte la ceremonii şi ritualuri.   Aselegia[9] înseamnă chefuri, beţii, depravare şi desfrânare, certuri şi invidie (Rom.13:13). Eidololatria înseamnă închinarea le idoli şi persoane la lucruri create care iau locul lui Dumnezeu. De acest lucru se face vinovat şi umanismul modern care pune în centru atenţiei persoana umană adică fiinţa creată în locul Creatorului. Eris denotă o stare de duşmănie, ceartă sfadă, a aprinde un foc, şi grabnică vărsare de sânge. Thumos arată un caracter nelimitat spre bine şi spre rău al omului şi contează contextul în care este folosit. Hairesis se referă la un scop, sau plan nelegiuit, iar în Noul Testament la certurile de partide, sau un grup de creştini închis. (care de fapt nu mai sunt biserică).

Se poate observa multitudinea de cuvinte folosite pentru a defini conceptul de păcat dar întrebarea care se pune este faptul că suma lor este suficientă pentru a înţelege gravitate lui, pentru că pentru curăţirea de păcat a murit Hristos.

b). NATURA PĂCATULUI[10] În acest caz se poate vorbi de păcat în esenţa lui. În Biblie păcatul este caracterizat ca necredinţă, răzvrătire, perversitate, ratarea ţintei. Totuşi cum am reuşit să spunem ce este de fapt păcatul. În Vechiul Testament el ţine şi este perceput în legăturile şi faptele exterioare din viaţa omului, dar în Noul Testament se merge la motivaţie, la gândurile omului în intimitatea sa. Isus Hristos pune un semn de egalitate între crimă şi adulter cu mânia şi pofta. (Mat cap 5). De asemenea se pune egalitate între motivaţii şi acţiuni propriuzise pentru că toate atentează la sfinţenia lui Dumnezeu. Noi nu suntem păcătoşi pentru că facem păcat ci facem păcat pentru avem o natură păcătoasă. ”Păcatul ca definiţie este o lipsă de conformitate activă sau pasivă raportată la Legea Morală a lui Dumnezeu.” Ele este incapacitatea omului de a trăi conform aşteptărilor pe care Dumnezeu le are de la om.

Una[11] dintre sugestii pentru natura păcatului este Senzualitatea în care intră şi faptele cărni din Galateni 5:19-21. Un alt păcat poate fi Mândria. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un anumit domeniu, se poate manifesta în alte domenii. O altă alegere ar fi Egoismul, care indică ” alegerea sinelui ca obiectiv suprem în locul dragostei faţă de Dumnezeu”. El determină şi alte păcate ca rezultant al lui, şi este suficient să ne uităm în viaţa noastră sau în cotidian. Se pare că totuşi ce mai importantă sugestie pentru păcat este Înlocuirea lui Dumnezeu. Omul în mintea lui refuză să îl lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Alegerea altei persoane sau lucru în locul lui Dumnezeu este în mod categoric păcat. Ele contrazic cele 10 porunci ale Vechiului Testament ( Exod 20) şi cele 2 porunci din Noul Testament (Marcu 12:30). Esenţa păcatului este idolatria de orice fel, urmată de păcatele care decurg din această stare, ca Mândria, Egoismul etc.

c). CONSECINŢELE   PĂCATULUI [12]. În primul rând păcatul are efecte globale asupra umanităţii. Păcatul lui Adam s-a resfrânt asupra rasei umane. Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Observaţi vă rog diferenţa faţă de Geneza 1:26. Impactul păcatului s-a manifest în relaţia omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi

Enumerăm câteva consecinţe în care păcatul afectează relaţia omului cu Dumnezeu. Una este Dizgraţia divină, şi în care omul de la momentul căderii în păcat este Blestemat de Dumnezeu, şi alungat din Grădina Eden. Deşi se poate vorbi de Mânia lui Dumnezeu în acelaşi timp el face şi o promisiune în Geneza 3:15, şi faptul că iubeşte oameni o dovedeşte Ioan 3:16. Un alt aspect este Vina, deşi la unele persoane se manifestă în mod subiectiv sau deloc ea este reală. Dar noi trebuie să o înţelegem ca o situaţie obiectivă care merită pedeapsă. În calitate de Domn şi stăpân Dumnezeu ne-a cerut în schimb închinare şi ascultare.   O altă consecinţă a păcatului este Pedeapsa, cu care mulţi oameni nu sunt de acord. Dar ea este un rezultat al păcatului. Mulţi nu acceptă faptul că păcatul a fost deja pedepsit în Persoana lui Hristos la Cruce. Pedeapsa poate fi realizată în mod fizic pe acest pământ (David şi Bat – Şeba), dar mul mai cruntă va fi pedeapsa vecinică ( Mat 25:41). Moartea fizică este un alt aspect al existenţei omului. El nu a fost creat pentru ca să moară. De aceea moartea este ceva străin omului şi tuturor ne este frică de ea. Dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Posibilitatea morţii se afla în creaţie dar şi posibilitatea vieţi eterne se afla tot acolo. Moartea Spirituală este şi mai cumplită şi înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu mai bine spus ruperea relaţiei cu El. pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu pe acest pământ despărţirea va fi veşnică. Moartea Eternă este cea mai cumplită consecinţă a păcatului şi însemnă pedeapsă şi focul etern, denumită şi ”moartea a doua”. Ea este un rezultat al morţii fizice şi spirituale. Aceasta este varianta pe care oamenii păcătoşi au ales-o în timpul vieţii, şi nu mai există cale de întoarcere.

Efectele păcatului asupra omului sunt multiple şi enumerăm câteva dintre ele. Unul dintre ele este Înrobirea şi deşi mulţi oameni se declară liberi de fapt ei sunt robi ai păcatului care generează alte păcate şi aşa mai departe, până când se transformă în vicii. Avem numeroase exemple în Vechiul Testament Avraam, David, în care un păcat a generat alt păcat. Pavel spune că suntem robi ai păcatului Romani (6:17), dar acest aspect se rezolvă prin Lucrarea lui Hristos. Fuga de realitate este un alt aspect. Lumea de astăzi deşi este conştientă de moartea inevitabilă a omului evită acest cuvânt şi îl înlocuieşte cu : ”pleacă, parcuri memoriale”, iar cei care se apropie de moarte sunt denumiţi : ”cetăţean senior, vârstă de aur”. Se pare că Romani 6:23 este versetul care ne face să nu ne gândim la ea. Insensibilitatea este o caracteristică a păcătosului, aşa a fost în timpul lui Isus când Fariseii şi Saduchei, dar nu numai ei făceau păcate grosolane fără mustrări de conştiinţă. La fel se întâmplă şi astăzi când omul se opune la cercetarea Duhului Sfânt. Tot aşa este şi cu Egocentrismul care ia amploare în viaţa păcătosului. Se caută favoruri speciale, o bucăţică mai mare, puţin mai mult, în timp ce ignorăm nevoile şi dorinţele altor persoane. De asemenea Neastâmpărul se manifestă din plin. Păcatul produs îşi pierde capacitatea de a satisface şi se caută senzaţii noi. Sunt pline reclamele de aşa ceva. Păcatul devine ca un drog de care nu mai poţi să scapi. Nimic nu te mai satisface şi omul este ca o mare agitată fără odihnă.

Păcatul[13] are efecte şi în relaţiile cu alţii oameni cu care intrăm în relaţie. Astfel între oameni apare Competiţia care îmbracă diferite forme. Persoana care are succes se teme întotdeauna pentru poziţia pe care o are şi luptă pentru a o menţine. Versiunea extremă este războiul cu distrugere în masă a proprietăţilor şi vieţilor omeneşti. Iacob 4:1-2, este semnificativ în acest exemplu. Toate vin din inima noastră. De asemenea se manifestă şi în Incapacitatea de a simţi unii cu alţii, şi nu mai există puterea de a vedea nevoile sau durerea altor persoane. Pavel atrage atenţia asupra acestui aspect în Filipeni 2:3-5. Din păcate competiţia se manifestă şi în Biserică. Un alt aspect este Respingerea autorităţii, iar dacă suntem proprietari a ceva, sau peste cineva orice fel de autoritate ni se pare periculoasă. Sau o ignorăm sau luptăm împotriva ei. Să nu uităm faptul că autoritatea omului este una delegată şi nu trebuie să facă abuz de ea. Incapacitatea de a iubi este poate cea mai catastrofală consecinţă a păcatului. În primul rând se calcă porunca lui Isus din Matei 22:37-38. Nu iubeşti pe Dumnezeu, nu iubeşti pe semenii tăi, dar te iubeşti pe tine şi devii automat idolatru. Acest lucru se vede în rata mare a divorţurilor chiar şi în rândul creştinilor şi a copiilor debusolați care au nevoie de ambii părinţi.

Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relaţia omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semeni lui. Această stare nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos.

3). HARUL

În mod inevitabil pentru rezolvarea păcatului era necesar Harul lui Dumnezeu. Harul.[14] în religia creştinã, înseamnă dar, ajutor spiritual, graţie divinã acordatã omului, într-un cuvânt milă nemeritată. Cele două cuvine sunt strâns legate între ele.

Se pune întrebarea logică dacă conceptul de har se aplică şi Vechiului Testament, iar dacă încercăm să gândim în temenii lui Dumnezeu darea Legii pe Muntele Sinai poporului evreu prin Moise, nu a fost altceva decât Har. Dar el este folosit sub alte cuvinte. Harul[15] ca şi denumire nu a fost cu totul inexistent în Vechiul Testament. Cuvântul ebraic care-l defineşte este „heşed” şi se află în Estera 2:9, 17 („…a căpătat trecere şi iubire înaintea lui”) şi în 2 Sam. 2:5 („…aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul”). Cel mai convingător exemplu de har, „heşed” din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”.

 În mod inevitabil se pune în contrast Legea şi Harul[16] în Ioan 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Dar acest lucru nu înseamnă faptul că Harul nu era prezent şi în Vechiul testament. Acest lucru se vede în Galateni 3:16-22 şi în Cartea Evrei. Acest lucru arată că Harul precede Legea care a fost un îndrumător şi o descoperire a ceea ce înseamnă păcat dar cu împlinire în Hristos.   Alegerea unui om pe nume Avram şi a unui popor prin care este adus pe scena istoriei Mesia nu poate fi numit altfel decât Har.

„Heşed” este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în deselor lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această stare, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed”) îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed”), Doamne!” (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos”) este strâns înrudită cu harul. Mila este un simţământ, o deplasare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în deficienţă şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu când scrie: „Cum să te dau Efraime?… Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă” (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el” (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvârşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine”. În Noul Testament[17] spre deosebire de Vechiul Testament, este o carte a „harului” şi a „milei”. „La plinirea vremii”, Dumnezeu a păşit peste asprimea Legii, a coborât între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvârşit mântuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis” în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi înnobilate.   În limba greacă, „Charis” este un derivat de la verbul „Chairo”, a te înveseli. Apostolul Luca face o vădită interpretare de cuvinte, când indica în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)…” Limba greacă modernă a păstrat acest raţiune laică al cuvântului cu înţeles de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis”, – „gratia”.

Hen[18] nu este un cuvânt folosit pentru Har ci arată acţiunea unui superior şi înseamnă o favoare acordată omului. El nu apare în Noul Testament şi este înlocuit prin cuvântul îndurare. Cuvântul Har apare mult în Epistolele pauline la început iar la final sub formă de benedicţie.

HARUL[19] Poate fi definit cel puţin sub două aspecte :

Harul comun oferă oamenilor viaţă, dar nu şi mântuire. Îl găsim în domeniul fizic, intelectual, moral, social, în creaţie, etc. Dumnezeu îl acordă tuturor oamenilor. Dar   Harul ieftin, ni-l acordăm şi noi înşine, şi poate fi un sistem religios. Justificăm păcatul dar nu identificăm pe păcătos, se primeşte iertare dar fără pocăinţă, nu ne eliberează de iertarea păcatelor, mai înseamnă botez, membru în Biserică, dar fără sfinţenie şi disciplinare, se ia Cina, dar fără o mărturisire a păcatelor, ne credem absolviţi de păcat, ne socotim iertaţi de păcat, dar fără pocăinţă, şi lista poate continua.

Harul special, mântuitor, scump, oferă oamenilor viaţă veşnică prin Sângele lui Hristos. Este Sângele lui Hristos, este o Persoană, este adevărata viaţă şi primeşti iertarea păcatelor şi vindecare. Tit 2:11  Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, 12  şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, 14  El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

Despre Har. [20]

Dacă privim împreuna la cuvântul lui Dumnezeu pe care îl găsim în 1 Timotei 1:12-17, observăm Harul care mântui. “ un cuvânt adevarat si cu totul vrednic de primit”….. “ O adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul care zice: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu.”

Ucenicii fac acelaşi gen de observaţie. Matei 1:21 …Ii vei pune numele Iisus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale. Luca 19:10 …Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut. A mântui înseamnă a scăpa de moarte de întuneric, de păcat, de iad şi de judecata.

Harul ca definiţie : „Harul lui Dumnezeu este iertarea Lui plina de iubire, absolvirea de judecata si implicit pedeapsa, si promisiunea binecuvântărilor atât temporale cat si eterne, dăruite toate in mod gratuit, unor păcătoşi vinovaţi si condamnaţi”. Nimic din toate astea nu se bazează pe vreo vrednicie al cuiva sau pe lipsa lui. Nimic din ce-am realizat sau din ce nu am înfăptuit nu poate influenta rezultatul acestei ecuaţii.

Sursa Harului ( versetul 12)  Pavel mulţumeşte lui Hristos Iisus. Pentru ca pricepe că doar Dumnezeu este sursa Harului. 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Versetul 12 dezvăluie 4 ipostaze inedite ale harului: 1. Harul cauzează alegerea. (Faptele Apostolilor 9:15; 26:16 ). 2. Harul ne întăreşte.[21], Nu suntem doar aleşi prin har, dar si întăriţi prin el. 2 Tim 4:17 “…Domnul a stat lângă mine si m-a întărit…” Fil 4:13 “ Pot totul in Hristos care mă întăreşte3. Harul ne face vrednici de încredere (1 Cor 4:1-2 ). 4. Harul ne pune in slujba (Col 1:23-25) 5. Nevoia de har[22] (V 13) Fapte 8:3; 9:1; 6 .Puterea harului este exprimată in mijlocul nevoii. Pavel era probă vie, cum de fapt concluzionează la finalul versetului 13 :” 7. Măsura harului (V 14) Romani 5:20 “ 8. Scopul harului (V 16 )

Se poate trage concluzia (ca şi Moffatt) că religia Bibliei este o religie a Harului, sau dacă nu, ea nu este nimic: nici Har nici Evangheliei. [23]

 4). SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI

Jertfa este ceva care se aduce ca un dar divinităţii, pentru a primi iertare sau pentru a îmbuna şi mulţumii zeii. Unele popoare ajungeau să aducă chiar şi sacrificii umane[24]. La poporul evreu în cadrul Legământului se aduceau pentru iertarea păcatelor jertfe de animale curate şi fără cusur, sau daruri de mâncare în cadrul unui ritual religios, acestea fiind reglementate prin Legea dată de Moise, mai precis legi ritualice, ceremoniale igienă, sociale, care reglementau relaţiile în societate. (Levetic cap 9-6). Se pot enumera câteva tipuri d jertfă : Arderea de tot, Jertfa de ispăşire, Jertfa pentru păcat, Jertfa pentru vină, Jertfa de pace [25]. Aceste jertfe se aduceau în cadrul unor sărbători, dar şi în mod ocazional. Semnificaţia acestor jertfe era de a plăti un preţ pentru păcatul comis şi de a se face ispăşirea, în vederea refacerii relaţiei cu Dumnezeu. Cel care a făcut păcatul punea mâna pe fruntea animalului, în mod simbolic se făcea transferul de păcat şi preotul sacrifica animalul. De asemenea la sărbători poporul nu avea voie să vină cu mâna goală înaintea Domnului. (Exod 23:15). Obligaţia de a aduce jertfă era comună atât evreului de rând preotului cât şi împăratului.[26] Popoarele păgâne au deformat şi de mult tiparele de închinare idolatră încât au ajuns să se închine dracilor care se mascau în spatele diferitelor zeităţi ( Exod 7: 8-13,1Corinteni 10:20). Un cuvânt foarte apropiat sinonim cu acela de ispăşire este „ιταρος” care în greacă însemnă a suferii din cauza unei greşeli şi a răscumpăra o suferinţă.[27]

a). TERMINOLOGIE.

În Vechiul Testament nu avem un cuvânt general pentru jertfă cu excepţia cuvântului „qrb, qorbăn” limitat la scrierile levitice, redat ca şi „ corban” în Noul Testament. Scrierile se refereau la modul în care s aducea jertfa „zebah” sau la ce anume este înjunghiat „ zabah”.[28] În perioada tribală primele jertfe care au fost menţionate au fost daruri de mâncare şi se numeau „ mihnă”, aduse de Cain şi Abel. Jertfa adusă de Noe cu prima referire la altar a fost arderea de tot, tradusă şi prin „olă”, sau ceva care se ridica în sus.[29] Alte cuvinte sunt „ asam”, care însemnă jertfă pentru vină, sau „ hata’t” ce însemnă jertfă pentru păcat, în ambele cazuri fiind vizat scopul lor. După modul în care erau consumate ele puteau fi „ olă” ce însemna arsă de tot, „ zebah” în care carnea era consumată numai de preoţi şi închinători şi „hatta’t, asam”, care era consumată numai de preoţi. Termenul de „corban” includea de asemenea toate tipurile de jertfă ce nu aveau sânge, în care se includeau darurile de mâncare, sau primele roade, sub denumirea de „sitbikkărâm”.[30]

În Noul Testament cuvintele sunt folosite în limba greacă : thysia, doron, prosphore, şi alte cuvinte înrudite cu ele. „Thisia” era cuvântul folosit pentru darul de mâncare, „ ”holokautoma, folosit pentru arderea de tot, şi „thyminas” care înseamnă tămâie. Avem şi cuvântul „ spendo” ce înseamnă a fi turnat ca jertfă de băutură.[31] Aceste cuvinte au fost adoptate de LXX împreună cu alţi termeni. Epistola către Evrei conţine cea mai completă tratare a jertfelor din Vechiul Testament.[32] Jertfele din 1 Petru sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi apar frecvent în Romani, Filipeni, Evrei şi Apocalipsa.[33] Există o serie de termeni pentru păcat care însoţeau ritualul de jertfă pentru a arăta gradul lor, arătate anterior. În Noul Testament Isus Hristos este prezentat ca şi Miel de Jertfă. (Evrei 9: 11-15).

b). PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.

În perioada patriarhală prima jertfă este menţionată în Geneza 4: 3-4 adusă de Cain şi Abel şi ne comunică ascultarea se care a dat dovadă Abel, aducând o jertfă de sânge înaintea Domnului, cu o inimă curată. Îl găsim în Evrei 11: 4, în postura de erou al credinţei. Noe aduce o jertfă Domnului (Geneza 8:20) cu referinţă la altar şi Legământ. Nu avem referinţă la mese de părtăşie.[34]   În Geneza 22: 9-13 Avram este pus la încercare, i se cere să-şi aducă fiul, pe Isac ca jertfă, zideşte un altar Domnului, şi este gata să o facă, dar este oprit de îngerul Domnului şi aduce ca jertfă un berbec. Isac este prototipul Jertfei Lui Hristos care urma să vină şi arată modul în care Dumnezeu avea să rezolve păcatele omenirii prin jertfirea Fiului Său. şi Iov aflat în perioada patriarhală aduce arderi de tot pentru fii lui, după fiecare ospăţ şi ne comunică teama şi respectul pe care Iov îl avea faţă de Dumnezeu ( Iov 1:5).

În perioada Exodului când încă poporul Israel nu era naţiune, Dumnezeu comunică felul în care trebuiau să fie aduse jertfele (Cartea Levetic). Moise şi Aron aduc jertfe şi arderi de tot (Levetic 9:22-24). Focul din cer care mistuie arderile de tot ne comunică acordul lui Dumnezeu i faptul că jertfele erau primite.

O altă perioadă neagră din istoria poporului evreu în Judecători, iar cele mai importante jertfe erau acelea de paşte şi de aducere aminte a Legământului. Se mai aduceau jertfe în perioada de în care se produceau dezastre naturale sau în vreme de război (Judecători 20:26, 1Samuel7:9), care reflectau pocăinţa poporului. De asemenea momentele de sfinţire sau inaugurare erau marcate de aducerea de jertfe Domnului. (1 Samuel 11:15).[35]

O altă perioadă importantă este perioada monarhiei. Dar şi aducerea de jertfă în mod necospunzător nu este primită de Domnul. Saul aduce jertfe de mulţumire şi arderile de tot în locul   prorocului Samuel (1 Samuel 13:9-13). A fost o jertfă d neascultare care l-a costat împărăţia. David est mai lucid când aduce jertfă pentru păcatului lui (1 Conici 21: 24-26). După numărătoarea poporului şi urgiile abătute asupra poporului David cumpără aria lui Ornan. El înţelege faptul că jertfa lui trebuie să îl coste. El a adus arderi de tot şi jertfă de mulţumire. Prin focul din cer pogorât asupra altarului David a înţeles că Dumnezeu l-a iertat. În timpul lui Solomon (1 Împăraţi 8:22-26), cu ocazia inaugurării Templului se aduc ca jertfă un mare număr de animale. Mulţimea jertfelor aduse ( 22000 de boi, 12000 de oi, ) este un număr semnificativ prin care poporul aduce mulţumiri Domnului care făcuse mult bine. Altfel stau lucrurile după ruperea Împărăţiei   (931 B.C.), păşind prin istorie când Ilie se confruntă cu împăratul Ahab, după o foamete de trei ani. Proroci lui Bal se confruntă cu Ilie şi cu Dumnezeu (1 Regi 18: 25-40). Prin focul din cer Dumnezeu se descopere ca viu şi puternic. Istoria curge mai departe şi Dumnezeu prin prorocul Isaia, comunică poporului faptul că nu doreşte jertfe şi sărbători ci pocăinţă (Isaia 1:11). De asemenea tot în Isaia 53, prorocul îl vede pe Romul Domnului care suferă de fapt pe Isus Hristos, într-o viziune mult mai clară a episodului Crucii din Istoria Răscumpărării. Cele două Împărăţii cad   în robie (Regatul de Nord în 722 B.C., şi Regatul de Sud în 587), iar o parte din poporul care era în Babilon se repatriază în 3 valuri după 70 de ani.

În perioada post exilică referiri la altar jertfă şi arderea de tot le găsim în Ezra 3:3 şi erau jertfe de pocăinţă. La sfinţirea celui de al doilea Templu poporul aduce jertfe de ispăşire pentru tot Israelul. (Ezra 6:17).

Conceptul de Jertfă apare şi în cărţile poetice şi de înţelepciune ( Psalmul 40:6), dar dincolo de jertfă este evidenţiată ideea de ascultare.   Psalmul 50:14, ne învaţă loialitatea lui Dumnezeu prin jertfă. Prin Psalmul 106: 35-39, Dumnezeu ne spune că sacrificiile umane sunt o urâciune înaintea Lui şi evreii spurcă ţara promisă prin închinarea la idoli străini.   Ideea se continuă în Proverbe 15:8, în care jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului. În Osea 6:6, un alt proroc al Domnului ni se spune faptul că bunătatea şi cunoştinţa de Dumnezeu sunt mai de dorit decât jertfele şi arderile de tot.

5). JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT

 Jertfele[36] au continuat să fie aduse şi în perioada Noului Testament[37]. Însuşi Domnul Isus Hristos a adus jertfă de Paşte (Marcu 14:12), şi probabil şi alte jertfe. Pavel merge la Ierusalim (Fapte 21) şi cu ocazia aceasta a adus jertfe. Tot în cartea Faptele Apostolilor cap 3 Petru şi Ioan s-au urcat la templu să se închine. Totuşi în principiu aceste jertfe nu mai erau necesare. Ele erau vechi şi aproape de pieire. Vechiul Legământ era pe sfârşit şi urma să apară Noul Legământ, în care Persoana Domnului Isus[38] urma să fie adusă ca şi jertfă pentru păcatele omenirii întregi, ea având un caracter universal.

În evanghelii apar referiri la jertfele din Vechiul testament. Isus îi îndeamnă pe evrei să facă deosebire între actul de ceremonie a jertfelor şi starea interioară a celui care o practică, în cazul de faţă este mila. (Matei 9:13). La fel şi în Marcu 9: 49, se face trimitere la Vechiul Testament în care jertfa trebuie să fie sărată cu sare în ideea unui gust cu aspect spiritual.

Jertfa trebuie adusă înainte lui Dumnezeu şi apostolii au înţeles corect acest lucru. În Fapte 14: 13-18, Pavel şi Barnaba, aflaţi în Listra după episodul vindecării ologului, preotul lui Jupiter (o zeitate păgână) este gata să le aducă jertfă crezându-i zei. Apostolii se opun în mod categoric.

În epistole jertfele apar legate în special de învăţături. În Romani 12:1 Pavel îi îndeamnă pe credincioşi la sfinţire. De asemenea în 1Corinteni 5:7, credincioşii sunt îndemnaţi „să înlăture aluatul cel vechi, pentru o plămădeală nouă, pentru că Hristos, Paştele nostru a fost Jertfit”. În 1 Corinteni 10:18, se avansează ideea unui singur Trup. De asemenea se face deosebire între   diferite feluri de închinare. În 1 Corinteni 10:20, se face deosebire clară a faptului că nu poţi face parte din Trupul lui Cristos şi în acelaşi timp să bei din paharul dracilor. În Efeseni 5:2 se scoate în evidenţă dragostea care trebuie să fie ca un liant între credincios şi Isus dar şi între credincioşi, fiindcă El ne-a iubit şi a fost o jertfă de un bun miros, folosind termenii Vechiului Testament. Aşa se întâmplă şi cu darurile noastre (Filipeni 4:18), care pot fi considerate şi ele ca jertfe care au un plăcut miros înaintea Domnului. Petru ne defineşte ca un popor sfânt, pietre vii, zidite într-o casă duhovnicească care aduce jertfe spirituale bune în faţa lui Dumnezeu (1 Petru 2:5). De asemenea în 1Ioan 4:10, Cuvântul ne învaţă faptul că Dumnezeu este acela care ne-a iubit prima dată, prin faptul că a trimis pe Fiul Lui să moară pentru noi. Dar toate aceste jertfe duhovniceşti aduse de credincioşi nu sunt jertfe de ispăşire.

Jertfele aduse de poporul evreu în perioada Vechiului Testament erau aduse în contul unei jertfe viitoare care se împlinea în Persoana şi Lucrarea de Ispăşire realizate de Isus Hristos. Acest lucru este cel mai bine evidenţiată în Cartea Evrei, privind preoţia lui Hristos.[39] Se face comparaţie între preoţii din Vechiul Testament şi Preoţia lui Hristos.

Evrei 5:1 face referire la Vechiul Testament[40] şi la faptul că Preotul face parte dintre oameni şi era ales de Dumnezeu. Dar din pricina condiţiei umane şi a slăbiciunilor el trebuia să aducă jertfă prima dată pentru el şi abia apoi pentru popor. Jertfa trebuia să fie adusă o dată pe an. (Evrei 5:3). Dar în contrast Isus Hristos a adus ca jertfă o singură dată, pentru totdeauna. El este Preot în veac după rânduiala lui Mehisedec ( Evrei 7:17) şi preoţia nu mai poate să treacă de la o Persoană la altă persoană. Tot în Cartea Evrei, capitolul 7, autorul ne descrie un Mare Preot, sfânt, nevinovat, fără pată, ispitit ca şi noi (Evrei 4:15) despărţit de păcătoşi, înălţat mai presus de ceruri. Sângele lui Hristos ne curăţeşte pentru a primi iertare şi a avea posibilitatea de al sluji pe Dumnezeu. La fel în Evrei 9, ni se pune faptul că ” chipurile lucrurilor de sus” au trebuit să fie curăţite cu jertfe mai bune decât cele pământeşti. În Romani 3:25 Pavel ne spune faptul că Isus Hristos, Jertfa de Ispăşire a fost rânduită mai dinainte de către Dumnezeu. Pentru   a înţelege mai bine aceste   lucruri trebuie să privim la cine este de fapt Isus Hristos.

Hristos din Nazaret[41] este a doua persoana din Trinitate (Ioan1:1). El este din eternitate egal cu Dumnezeu Tatăl si Duhul Sfânt în esenţa Lor (Mat.28:19). El prin naşterea din fecioara s-a Întrupat în lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). De asemenea El este deplin Dumnezeu şi desăvârşit om, o fiinţă cu doua naturi distincte (Coloseni2:9; 1Tim 2:5). Ca Dumnezeu şi Om, aceste două naturi sunt  unite, fără a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8).

Prin întruparea Sa, El si-a păstrat natura divina, dar de bună învoire a renunţat la folosirea independentă a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit ascultător voinţei Tatălui (Ioan 10:18) şi in unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Acesta „dezbrăcare de Sine” a  fost voluntară si a durat până la înălţarea la cer când Dumnezeu L-a ridicat nespus de mult (Fil. 2:9-10).

Întruparea a fost necesară. Ca Dumnezeu nu putea sa moara şi a trebuit sa devină om pentru ca să poată muri. Dar nu a renunţat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea preţ. Ambele naturi au fost absolut esenţiale in personalitatea  Domnului Isus, şi esenţiale pentru Jertfa de pe Calvar.   Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinită şi universală.

Isus a murit ca jertfa de ispăşire pentru păcatul omului (1 Ioan 1:2).  Moartea Lui a fost reală si a completat lucrarea de ispăşire a Vechiului Testament. (Ioan 19:30).
(1 Ioan 2:2). De asemenea moartea Lui este răscumpărătoare (Matei 20:28), este  ispăşitoare (1 Ioan 2:22), este de împăcare (2 Cor. 5:18)  şi înlocuitoare (Is. 53:6).

Răscumpărarea este universală în valoarea şi suficienţa ei (1Ioan 2:2; Evrei 2:9), adică moartea Domnului Isus a produs o aşa de mare mântuire încât acesta acoperă întregul univers. Nu doar pământul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi păcătoase, Jertfa unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta.  Omul[42] nu mai poate face nimic în vederea mântuirii, fiindcă Isus Hristos a făcut totul. Rămâne doar o problemă de credinţă şi acceptare.

6). CONCLUZIE

Creştinii au ca fundament credinţa în Isus Hristos, în Dumnezeu care este un Spirit Infinit şi Perfect, un Dumnezeu Transcendent şi Imanent în acelaşi timp şi în Duhul Sfânt care este activ în lume, în viaţa credinciosului şi a Bisericii. În altă ordine de idei Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt sfinţeşte. De fapt avem patru adevăruri fundamentale care stau la baza creştinismului. Dumnezeu este, El a creat, Dumnezeu iubeşte, dar şi judecă.   Noi afirmăm faptul că ”la început Dumnezeu este”. El a dorit să creeze şi a realizat acest lucru deşi Dumnezeu este ” A Se” . El a creat fiinţe libere cu posibilitatea autodeterminării , şi în Suveranitatea Sa şi-a permis acest lucru şi nu a creat roboţi. Omul ca şi fiinţă are valoare pentru că respectiv cu Geneza 1:26, a fost creat după Chipul Său (Imago Dey). Dar a urmat evenimentul catastrofal al căderii omului în neascultare şi păcat şi a despărţirii omului de Dumnezeu mai ales în plan spiritual. Adam a prăbuşit toată rasa umană în păcat şi în blestem, situaţie care trebuia rezolvată. Acest lucru era peste puterile omului. Dacă refacem o împărţire a Bibliei, 2 capitole din Geneza sunt destinate Creaţiei, 1 capitol   căderii respectiv blestemul şi despărţiri omului de Dumnezeu, urmează câteva capitole iar din Geneza 12 începe Istoria Răscumpărări cu împlinire în Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos. Dar încă în Geneza 3:15 Dumnezeu face o promisiune omului. Refacerea relaţiei omului cu Dumnezeu era necesară dar şi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu trebuiau satisfăcute. Am observat din Biblie că păcatul este ancestral, s-a produs încă înainte de apariţia omului prin Satan şi îngerii răzvrătiţi, dar şi omul fiind ispitit şi înşelat de Şarpe a făcut aceeaşi   greşeală şi a vrut să fie ca şi Dumnezeu, Fiinţa care l-a creat, un lucru imposibil. Omul s-a întors spre sine ca obiect al venerări, a devenit idolatru şi s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Consecinţele au fost cumplite. Am enumerat o serie de termeni care definesc păcatul din Vechiul Testament pentru a arătat gravitatea lui. De asemenea există termeni pentru păcat şi în Noul Tetament ”faptele cărnii”, din Galateni 5:19 dar cu o conotaţie spirituală. La fel am încercat să definim şi Natura păcatului în esenţa lui care este idolatrie, mândrie, egoism senzualitate dar mai ales Înlocuirea lui Dumnezeu cu orice altceva sau cineva. Consecinţele păcatului au fost numeroase şi am amintit dizgraţia divină, vina pedeapsa, moartea fizică şi spirituală, dar cel mai cumplit lucru este moartea eternă. Efectele păcatului au fost enumerate şi afectează omul în relaţii. Înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul competiţia, dezinteresul faţă de semeni noştri, incapacitatea de a iubi, respingerea autorităţii, toate şi multe altele se regăsec în fiinţa umană căzută în păcat. Păcatul afectează relaţia noastră cu Dumnezeu dar şi cu semenii. Pentru o rezolvare a păcatului este necesar aşa cum ne arată Scriptura să introducem termenul de Har. Am înţeles că Harul este milă nemeritată din partea lui Dumnezeu, se regăseşte în Istoria Răscumpărării din Vechiul şi din Noul Testament, dar prin termeni diferiţi. Harul presupune cel puţin două aspecte. Harul comun destinat tuturor oamenilor şi Harul Special care conduce pe om la mântuire. Sursa Harului este Dumnezeu iar noi suntem dependenţi de El. Chiar şi mântuiţi el este   necesar în viaţa credinciosului. Dar datoria trebuia plătită şi pentru acest era nevoie de jertfă pentru păcat. Am remarcat că în toate perioadele până la Hristos, oamenii credincioşi au adus jertfe pentru păcatele lor, au construit, altare, cort şi temple iar în cadrul unor ceremonii religioase se aduceau jertfe. Există puţine cuvinte pentru a defini jertfele. Dar toate jertfele erau o substituţie, şi erau aduse în contul Jertfei lui Hristos. În perioada de tranziţie jertfele aduse de creştini aveau un caracter duhovnicesc. Hristos este acela în care s-au împlinit profeţiile mesianice şi a cărui Jertfă a rezolvat păcatele omenirii. Ca Fiul lui Dumnezeu, este şi era divin, nu avea cum să moară. Pentru acest era necesară Întrupare ” Naşterea din Fecioară” dar acest lucru nu era suficient. El trebuia să fie om ca şi noi iar Biblia descrie în nenumărate cazuri umanitatea lui Hristos. S-a născut, a crescut, a avut nevoi fizice, biologice şi spirituale, emoţii, şi a murit pe Cruce. Dar a trebuit să fie şi Divin pentru ca moartea lui Răscumpărătoare să fie universală. În multe cazuri El se identifică cu Dumnezeu şi face afirmaţia a faptului că Dumnezeu îi este Tată. De asemenea iese biruitor prin Cruce : Coloseni 2:15  A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Dumnezeu l-a înviat din morţi, El s-a arătat multora după înviere, s-a Înălţat la cer şi acum stă la dreapta Tatălui în poziţie de Autoritate şi Putere. Deci problema păcatului s-a rezolvat prin Har, jerte şi Jertfa lui Hristos. Pentru om nu rămâne decât o problemă de accepatare activă a cestor lucruri. În Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin pocăinţă şi Naşterea din Nou, care înseamnă a intra pe uşă şi a umbla pe cale din sfinţire în sfinţire. Matei 5:48  Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Amin

 7). BIBLIOGRAFIE :

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem Editura Făclia Oradea 2004

Henry, Thiessen Clarence Prelegeri de Teologie Sistematică, Revised edition copyright 1979 by Wm B Eerdmans Publishing Company

Sait Barzilaen Dan   http://cristianet.fr/index.php?option=com

ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI Societatea Misionară Română Wheaton Illinoi U.S.A. 1992

Tenney,   C. Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 Editura Cartea Creştină Oradea 1998

DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE,   Editura Academiei Republicii Socialiste România. 1975

Sait Barzilaen Dan,   saitul ROBOAM http://www.roboam.com/

Dicţionar Biblic Editura Cartea Creştină Oradea 1995

Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz 1980

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

 Ardelean Viorel

[1] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 520

[2] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 521

[3] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 194

[4] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 200

[5] Sait Barzilaen Dan   http://cristianet.fr/index.php?option=com

[6] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[7] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[8] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[9] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[10] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141

[11] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141

[12] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[13] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[14] Dicţionarul Explicativ al limbii Române 1957

[15] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[16] Dicţionar Biblic pag 519

[17] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[18] Dicţionar Biblic pag 518

[19] Ardelean Viorel

[20] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[21] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[22] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[23] Dicţionar Biblic pag 200

[24] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 479

[25] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 89-92

[26] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 193

[27] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 443

[28] Dicţionar Biblic pag 708

[29] Dicţionar Biblic pag 708

[30] Dicţionar Biblic pag 708

[31] Dicţionar Biblic pag 708

[32] Dicţionar Biblic pag 716

[33] Dicţionar Biblic pag 716

[34] Dicţionar Biblic pag 708

[35] Dicţionar Biblic pag 708

[36] Ardelean Viorel

[37] Dicţionar Biblic   pag 717

[38] Dicţionar Biblic   pag 716

[39] Studiul Noului Testament de M .C. Tenney pag 331

[40] Ardelean Viorel

[41]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[42] Ardelean Viorel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.