Curtea Supremă așteptată să se pronunțe pe redefinirea „sexului” ca „identitate de gen” — Revista ARMONIA – Saltmin Media

Agenda lgbt este ca o hidră. Un monstru cu mai multe capete care atacă societatea pe mai multe fronturi. La început, mișcarea a câștigat acceptarea prin reprezentări pozitive în artele de divertisment. Mai târziu, mafia lgbt a început să se infiltreze în sistemul de învățământ, impunând brandul său totalitar de „incluziune” asupra copiilor și familiilor. […] […]

In ciuda unui mandat european de arestare, Polonia nu-l preda Suediei pe rusul ce a fugit impreuna cu cele trei fiice de Protectia Copilului din Suedia — SACCSIV – blog ortodox

POLAND IN: Russian father of three will not be handed over to Sweden Tatăl rus a trei copii nu va fi predat Suediei După ce ce a fugit din Suedia de serviciile suedeze pentru protecția copilului împreună cu cele trei fiice, și a găsit refugiu în Polonia, rusul Denis Lisov nu va fi predat autorităților […]

Unde priveşte mai întâi Dumnezeu de Sinclair Ferguson

download - Copie (2)

Unde priveşte mai întâi Dumnezeu  de Sinclair Ferguson

Cine eşti tu în spatele uşilor închise? Acest test în trei părţi dezvăluie adevăratul indice al spiritualităţii tale.

Este posibil să fi auzit aceste cuvinte (sau o versiune a lor) rostite înainte: „Cum este un om în secret, în responsabilităţile personale, aşa este el în ochii lui Dumnezeu şi deloc mai mult.” Versiunea cea mai frecvent citată este atribuită tânărului scoţian Robert Murray McCheyne. Însă alţi învăţaţi ai căii creştine au împărtăşit aceste sentimente. Le-au împrumutat probabil fără să-şi dea seama unii de la alţii; mai probabil este că ei toţi au învăţat aceleaşi lecţii pe calea cea grea – prin experienţă personală. Oricum toţi au ajuns să vadă aceleaşi trei elemente ca fiind vitale pentru trăirea creştină adecvată.

În primul rând, ei au aflat că ceea ce sunt cu adevărat ca şi creştini devine clar în ascuns, nu în public. Nu atât de mult slujirea vizibilă cât viaţa mea devoţională ascunsă este indicele spiritualităţii mele. Aceasta nu înseamnă să se desconsidere viaţa mea publică, ci să se ancoreze în realitatea profunzimii părtăşiei personale cu Dumnezeu. Pot vorbi sau mă pot ruga cu zel şi elocvenţă în public. Pot apărea înaintea altora stăpân pe mine însumi, când sunt în public. Dar ce se întâmplă când închid uşa după mine şi numai Tatăl mă vede?

Este oare neînsemnat faptul că în Predica de pe Munte Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi în privinţa ipocriziei înaintea oamenilor şi i-a încurajat să fie transparenţi înaintea lui Dumnezeu? Cât de uşor suntem înşelaţi în cultura noastră astfel încât să credem că ceea ce contează realmente este ce se vede în public. Cât de ciudat li s-ar fi părut apostolilor faptul că serviciile de închinare, la care putem atât de uşor să fim spectatori vizibili, sunt cu mult mai mult frecventate decât întâlnirile noastre de rugăciune (cu ochii închişi). Se va spulbera vreodată himera succesului nostru vizibil?

Din când în când statisticile arată cât de mare este discrepanţa între imaginea pe care o prezentăm ca evanghelici şi realitatea, pe care o mascăm. Nu exercităm întotdeauna o „credinţă sinceră” (1Tim. 1:5 – credinţă nefăţarnică, credinţă care nu are nevoie de masca actorului). Viaţa are un mod de a smulge masca pentru a dezvălui ce este acolo cu adevărat. Întocmai cum abuzul sau neatenţia faţă de trup se dezvăluie într-o vârstă mai înaintată, la fel este cu abuzul duhului. Se manifestă inevitabil în caracterul deformat, nedisciplinat sau imatur. Tatăl are un mod de a ne răsplăti în public – un mod sau altul (Matei 6:5-6). De aceea, trăieşte bine în secret, fii modelat de Scriptură. Învaţă să te rogi, controlează-ţi gândurile prin harul lui Dumnezeu.

În al doilea rând, aceşti maeştri din trecut au învăţat că viaţa creştină nu este trăită pe baza sentimentelor noastre, ci prin împlinirea îndatoririlor. Sfinţirea nu este o condiţie bazată pe sentimente, ci supunerea voinţelor noastre în faţa voii lui Dumnezeu. Evanghelismul secolului al XX-lea a fost atât de sensibil la erezia „Boy Scout Christianity” („Promit să fac ce-mi stă în putinţă, să-mi fac datoria…” – aceasta este o parafrazare a mottoului Boy Scouts) care a redus Evanghelia creştină la un Cristos pe jumătate (Mântuitor, dar nu Domn) şi o mântuire pe jumătate (binecuvântări, dar nu îndatoriri). Cât de nesăbuiţi am fost când atât de mult din Noul Testament listează îndatoririle specifice care decurg din relaţia noastră cu Isus Cristos.

Un studiu atent doar al câtorva pasaje din Epistole va îndepărta urma gândirii că datoria este străină trăirii creştine. Aruncaţi o privire la Romani 12:1-15, Galateni 5:13-6:10, Efeseni 4:1-6:20, Filimon 1:2-9, Coloseni 3:1-4:6, 1Tesaloniceni 4:1-5:28, 2Tesaloniceni 2:13-15, Iacov 1:19-5:20 şi 1Petru 1:13-5:11. Fără îndoială vreun cercetător erudit a luat în calcul numărul imperativelor („Faceţi aşa şi aşa!”) din Noul Testament. Fiecare dintre ele contează şi toate sunt urmarea harului lui Dumnezeu.

Ne temem noi că îndeplinirea îndatoririlor noastre va distruge harul lui Dumnezeu? Priviţi la soţia casnică, atât de ocupată, a cărei viaţă întreagă este condusă de mulţimea responsabilităţilor ei. Pe când soţul ei intră în lumea lui (deseori provocatoare şi captivantă), ea pregăteşte mesele de prânz, duce copiii la şcoală, face cumpărături, curăţenie, spală, calcă, repară, prepară mâncarea, face curat şi duce copiii la culcare. Şi de ce? Din îndatorire. Iubirea pentru Dumnezeu şi datoria sunt două părţi ale aceluiaşi lucru. Cât de nesăbuiţi am fost să le separăm şi să considerăm „datoria” drept o lucrare dezagreabilă. Este esenţa asemănării cu Cristos (Ioan 4:34). Prin urmare, cunoaşte-ţi   îndatoririle creştine şi du-le la îndeplinire.

În al treilea rând, aceşti maeştri au învăţat să trăiască în mod vizibil, chiar în secret; ei ştiau că trăiau coram Deo (înaintea lui Dumnezeu). Acest singur principiu este suficient să transforme întreaga viaţă şi să ne scape de toată înşelăciunea – personală, a lui Dumnezeu şi a altora. Nimic nu este ascuns de ochii Celui cu care avem de-a face (Evrei 4:13). A captat acest gând suficient mintea mea? A început el să predomine în orice acţiune a mea producând calitatea transparenţei în viaţa mea? Este singurul mod cert de a te bucura de eliberarea de sub presiunea lumii, care încearcă să te conformeze modelului ei, şi de a învinge teama de oameni. Cei care-l fac scopul lor de a avea o conştiinţă curată, fără nicio pată înaintea lui Dumnezeu, sunt oamenii liberi ai lui Cristos. Prin urmare, trăieşte-ţi toată viaţa ca în prezenţa lui Dumnezeu.

Aşadar, aici sunt trei lucruri care oferă o măsură bună a nivelului spiritual la care mă aflu: Cum sunt cu adevărat în secret? Cum reacţionez la cuvântul „datorie”? Trăiesc conştientizând cât de vizibilă este viaţa mea înaintea lui Dumnezeu?

John Owen sugerează faptul că eşecul de a te ocupa de aceste probleme ale inimii este ca lăsarea „unei molii într-o haină, să roadă şi să distrugă firele ei de aţă întreţesute, astfel încât, deşi întreaga croială se menţine, este uşor ruptă în bucăţi.” Într-adevăr o comparaţie înţeleaptă!

Tradus de Lacrisa Novac

http://rcrwebsite.com/looks.htm

MODALISMUL sau SABELIANISMUL

download - Copie (2)

MODALISMUL sau SABELIANISMUL

Modalismul este probabil cea mai obişnuită eroare teologică privind natura lui Dumnezeu. Este o negare a Treimii, susţinând că Dumnezeu este o singură persoană care, de-a lungul istoriei biblice, s-a dezvăluit pe Sine în trei moduri ori forme. Astfel, Dumnezeu este o singură persoană care prima dată s-a manifestat pe Sine în chipul Tatălui în vremurile Vechiului Testament. La întrupare, modalitatea a fost Fiul. După înălţarea lui Isus, modalitatea a fost Sfântul Duh. Aceste modalităţi sunt consecutive şi niciodată simultane. Cu alte cuvinte, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu au existat vreodată toţi în acelaşi timp, ci doar unul după altul. Modalismul neagă distincţia între cele trei persoane ale Treimii, chiar dacă păstrează divinitatea lui Hristos.

Comunităţile din prezent care susţin formele acestei greşeli sunt Bisericile Unită Penticostală şi Unită Apostolică. Ei neagă Treimea, învăţând că numele lui Dumnezeu este Isus, şi solicită botezul pentru mântuire. Aceste biserici modaliste acuză adeseori pe adepţii Treimii că ar propovădui trei dumnezei. Dar Treimea nu este aşa ceva. Învăţătura corectă despre Treime este un Dumnezeu în trei persoane veşnic coexistente: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. 


(Din Wordnet Dictionary)   
(courtesy of http://www.carm.org/heresy/modalism.htm)

Monarhianismul modalist.

1. Definiţie.

1. Există o persoană în Divinitate care a existat în trei feluri în diferitele epoci ale lumii: a fost Tatăl din Vechiul Testament, a devenit Fiul în vremea mântuirii, a devenit Duh în biserică.

2. Principala diferenţă dintre modalism şi adopţionism este aceea că modaliştii menţin adevărata Divinitate a lui Hristos. Ei încearcă încă să protejeze unitatea lui Dumnezeu.

2. Avocaţi.

1. Noetus.

a. El a spus că Hristos a fost Tatăl Însuşi.

b. Patripassianismul (acelaşi lucru cu modalismul): Tatăl a fost cel ce a suferit pe cruce.

2. Sabellius: episcop al Antiohiei, AD 260 – 272.

a. A mers mai departe decât Noetus şi a extins modalismul incluzând şi Sfântul Duh.

b. A afirmat că erau trei nume, sau trei modalităţi.

(1) Tatăl: Creator, Dătătorul Legii.

(2) Fiul: Mântuitor.

(3) Sfântul Duh: Regenerator, Sanctificatorul în biserică.

c. A încercat să sublinieze egalitatea din Dumnezeu.

(courtesyof http://www.redeeminggrace.com/adulted/ancient_history/anchist_lesson24.html)

 Monarhianismul modalist

În decursul acestei perioade, cărturarii creştini au fost atât de preocupaţi cu gândirea despre Fiu încât nu au cugetat foarte mult la rolul precis al Duhului, ori la corelarea dintre Tată, Fiu şi Duh. Pentru a fi siguri, referirile asupra celor trei erau comune (conf. Mat. 28:10; Did. 7; 1 Clem. 46.6; 58.2; Ignatius, Eph. 9.1; Iustin Martirul, 1 Apol. 13,65). Theophilus a folosit prima dată cuvântul „trinitate” (ori posibil „triadă”) când a scris „despre trinitatea [triados] lui Dumnezeu, a cuvântului Său şi a înţelepciunii Sale” (Autol. 2.15). Totuşi, primul apologet care s-a luptat cu ideea unei Trinităţi (nu doar o triadă) a fost neinfluentul Athenagoras (Supplic. 10).

Mulţi creştini din acea vreme, totuşi, erau tot mai îngrijoraţi cu privire la păstrarea monoteismului tradiţional, identitatea absolută a lui Dumnezeu. În secolele al doilea şi al treilea, aceşti creştini erau cunoscuţi ca monarhieni pentru că ei doreau să apere divina „monarhie” al unui Dumnezeu unic. Astăzi ei sunt frecvent numiţi „monarhieni modalişti” şi se disting de „monarhienii dinamici” (vezi mai jos). Monarhienii modalişti negau orice diviziune a lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt doar „modalităţi” diferite ale activităţii unui Dumnezeu unic.

Altfel spus, Dumnezeu este văzut ca îndeplinind anumite roluri, aşa cum un bărbat poate fi lucrător, soţ şi tată, toate în acelaşi timp. Dumnezeu este atunci o persoană, indivizibilă, care este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Alt termen pentru aceasta este „sabellianism,” numit astfel după învăţătorul din secolul al treilea, Sabellius. Mai este cunoscut ca „patripassianism,” un termen care implică faptul că Tatăl a suferit pe cruce.

Modaliştii contemporani se găsesc cel mai frecvent în grupările penticostale, cum sunt Biserica Penticostală Internaţională Unită şi Adunările Penticostale Mondiale. Ei se bazează foarte mult pe Isaia 9:6, care îl numeşte pe Mesia nu numai „Atotputernicul Dumnezeu”, ci şi „Veşnicul Tată,” şi pe Ioan 10:30, în care Isus spune „Eu şi Tatăl suntem unul.”

(courtesy of http://spbaptist.tripod.com/trinity1.html#Modalism)

ARTICOLE LA SUBIECT:

O apărare a Sfintei Treimi în faţa modalismului – Trinitarienii şi modaliştii care vor să discute diferenţele dintre ei experimentează deseori frustrarea. Unul dintre motive este că ei pleacă de la ipoteze diferite. Modaliştii presupun că noţiunea ‘Dumnezeu’ are sensul ‘O persoană divină.’ Trinitarienii nu pleacă de la premisa asta; pentru un trinitarian, cuvântul ‘Dumnezeu’ poate însemna oricare din cele trei Persoane Divine, depinzând de context. (courtesy of http://www.bringyou.to/apologetics/a63.htm )

Sabelianismul – din Wikipedia, enciclopedia gratuită – În creştinism, sabelianismul (cunoscut şi ca modalism, monarhianism modalist ori monarhism modal) este credinţa nontrinitariană care susţine că Tatăl Ceresc, Fiul Înviat  şi Sfântul Duh sunt moduri sau aspecte diferite ale unui Dumnezeu (pentru noi doar), în loc de trei persoane distincte (în El Însuşi). Se spune că Dumnezeu are trei „feţe” sau „măşti” (grec. prosopa). Întrebarea este: „este treimea lui Dumnezeu o problemă pe care o vedem în mod eronat (sabelianism/modalism), sau este o chestiune a esenţei lui Dumnezeu dezvăluită ca trei-într-unul (trinitarianism ortodox)?”

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/modalismul-sau-sabelianismul/

Pagina de Apologetică este realizată de Octavian C. Obeada / Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul: Situaţia unui dialog global promiţător Bradley Nassif, Ph.D.

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

ORTODOXISM

Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul: Situaţia unui dialog global promiţător

Bradley Nassif, Ph.D.

(Professor, Antiochian House of Studies (USA), a graduate program of St. John of Damascus Seminary, Balamand University (Lebanon) (published in Scottish Bulletin of Evangelical Theology: Vol. 1, Spring, 2000)

Cercetătorii

Există un număr mic dar crescând de cercetători individuali care încep să publice încet lucrările despre teologia Ortodoxă şi Evanghelică. Se pare că este mai multă activitate din partea interesului Evanghelic în Ortodoxism mai degrabă decât vice versa. Un număr surprinzător de convertiţi evanghelici la Ortodoxismul din America din ultimii 15 ani au prins comunitatea Evanghelică cu garda jos şi au îndemnat pe câţiva scriitori conservativi să răspundă la pierderile crescânde din rangurile lor. Reprezentanţii acestui grup ar fi R. C. Sproul, un teolog de la Reformed Theological Seminary din Florida, şi Hank Hannergraaff, cunoscut de asemenea ca şi „Omul cu răspunsul Bibliei”, un apologet popular de la radio şi observator de culte care a l-a succedat pe fostul Walter Martin.

Dincolo de aceste reacţii din partea Evanghelică, tot mai mulţi teologi informaţi şi echilibraţi lărgesc în mod agresiv perspectivele lor asupra Ortodoxiei printr-un studiu al scriitorilor antici şi moderni ai Răsăritului cretin. Motivaţia lor apare a fi înrădăcinată într-o sănătoasă conştiinţă de sine a deficienţelor şi prăpăstiilor care sunt prezente acum în teologia modernă, şi dorinţa lăudabilă pentru creştere. Unii purced în studiile lor cu o conştiinţă că teologia patristică şi Bizantină care sunt fundamentale nu doar către Creştinismul istoric atât din Apus cât şi din Răsărit, ci sunt în special formative faţă de identitatea contemporană a Bisericii Ortodox Răsăriteane. Un studiu scurt al cercetătorilor selectaţi şi a lucrărilor lor va arăta direcţia în care Evanghelicii îşi trasează studiile lor despre creştinul răsăritean.

Gerald Bray, un britanic evanghelic care lucrează în America acum, este unul dintre cei mai versaţi şi competenţi cercetători din punct de vedere lingvist în Ortodoxia Răsăriteană de azi. Lăţimea îndemânărilor sale lingvistice îl pune pe Bray în fruntea cercetătorilor Evanghelici. El este fluent nu numai în limbile biblice, ebraica şi greaca, dar şi în latină, greaca bizantină, greaca modernă şi rusa. Fiind un specialist în teologia istorică şi legea canonică Anglicană, Bray predă cursuri (printre altele) despre patristicii greci şi latini şi a scris subiecte teologice care sunt centrale pentru Ortodox în lumile antice şi moderne. O selecţie a scrierilor sale include „Teologia Ortodox Răsăriteană”, „Justificarea şi Bisericile Ortodox Răsăritene”, „Clauza Filioque în Istorie şi Teologie” şi cărţile Doctrina despre Dumnezeu (care se ocupă în principal cu Ortodox precum şi cu gândirea creştină timpurie), Interpretarea Biblică: Trecut şi Prezent, şi comentariile sale patristice din Comentariu Creştin Antic asupra Scripturilor (ACW) (Romani, 1, 2 Corinteni, şi Iacov până la Iuda, care urmează a fi discutate mai jos sub lucrarea lui Thomas Oden). Bray caracterizează postura sa faţă de Ortodoxism astfel: Poziţia mea vis-a-vis de Ortodoxie este înţelegătoare dar nu necritică. Eu nu împărtăşesc fascinaţia cu Ortodox care caracterizează pe anumiţi din Apus (după ce a trăiţi atât în Grecia cât şi în Rusia este greu să romanizezi Biserica Ortodoxă), şi sunt foarte înţelegător faţă de preocupările teologice de bază ale Ortodoxiei şi cred că este mult teren comun cu Protestanţii Evanghelici (şi alţii, de sigur) pe care trebuie să-l cercetăm. Presupun că aţi putea spun că sunt în tradiţia lui C. S. Lewis de ‚Creştinism simplu’ – privind la ceea ce ne uneşte dincolo de diferenţele culturale şi istorice, şi concentrându-mă asupra acesteia.

Ceea ce-l pune pe Bray aparte de alţi Evanghelici în „tradiţia lui C. S. Lewis”, totuşi, este concentrarea sa asupra credinţei Ortodoxe ca fiind vital de centrală pentru acea tradiţie. Alţii, precum Lewis şi G. K. Chesterton, au explorat „ortodoxia” prin Părinţi, crezuri şi conciliile „Creştinismului istoric”, Bray a legat o mare parte din acel „Creştinism istoric” de viaţa instituţională continuă şi spirituală a Bisericii Ortodoxe. În acest fel, Bray nu tratează o ortodoxie imaterială ci una care a fost realizarea deplină a Bisericii Ortodoxe Bizantine şi moştenirea teologică pe care a lăsat-o pentru mulţi din ortodoxia Protestantă şi Catolică de astăzi.

Un alt cercetător important care lucrează între tradiţii este Thomas Oden. Conform cu Oden, în Agenda pentru Teologie (1979) eu am propus un program de paleo-ortodoxie post-modernă care ar căuta să reascută teologia contemporană în consensul clasic al surselor creştine. Prin tot ce am făcut de atunci am căutat să dezvolt acea premisă. Cele trei volume de Teologie Sistematică, de sigur, au referinţă constantă la sursele patristice, aşa cum face Teologia Pastorală şi cele patru volume despre Grija Pastorală Clasică. Oden utilizează o metodă teologică care purcede din convingerea că consensul Părinţilor Bisericeşti din primul mileniu al istoriei creştine constituie un statut normativ pentru definirea ortodoxiei creştine. Istoria doctrinară include deciziile Conciliilor Ecumenice (325-787), consensul patrum, lex orandi al bisericii, teologia pastorală şi alte expresii ale Creştinismului „catolic”. În adiţie faţă de lucrările citate mai sus, un proiect recent care dezvăluie premisa lui Oden este în modul cel mai decisiv lucrarea sa editorială din noua sa colecţie de 27 de volume de comentarii patristice asupra întregii Biblii. Denumită Comentariu Antic Creştin asupra Scripturii, aceste serii reprezintă primul comentariu patristic modern de acest fel şi pana unui teolog evanghelic conducător şi a unei case editoriale Evanghelice (InterVarsity Press). Oden descrie natura şi scopul proiectului în „Introducerea Generală”.

Comentariul Antic Creştin asupra Scripturii îşi are ca scop revitalizarea învăţăturii creştine bazată pe exegeza creştină clasică. Aceste serii oferă pastorului, exegetului,  studentului şi cititorului laic mijloace convenabile de a vedea ceea ce Athanasius sau John Chrysostom sau părinţii deşertului au avut de spus cu privire la un text particular pentru predicare, pentru studiu sau pentru meditaţie. Există o conştiinţă care iese la iveală printre laici catolici, protestanţi şi ortodocşi că predicarea biblică vitală şi formarea spirituală are nevoie de o bază mai adâncă dincolo de scopul orientărilor istoric-critice care au guvernat studiile biblice din zilele noastre. De aici lucrarea este dusă spre o audienţă mult mai largă decât acei cercetători tehnici înalţi şi specializaţi din domeniul studiilor patristice.

În mod clar aceasta este în mod intenţionat un proiect ecumenic a cărui echipă de editori de volum îşi au originea dintre cercetătorii catolici, protestanţi şi ortodocşi şi care, sub Oden, au desemnat proiectul pe a edifica acele audienţe. Faptul că seriile acestea nu sunt făcute şi vândute de o editură Romano-Catolică sau Ortodoxă, ci de InterVarsity Press, arată cât de remarcabil este acum în desfăşurare o renaştere a studiilor patristice printre evanghelici din întreaga lume. Impactul pe care se pare foarte posibil că îl vor avea aceste serii asupra viitorului dialog Ortodox şi Evanghelic este în mod potenţial enorm de mare. Din moment de Părinţii Bisericeşti au jucat un rol formativ în formarea identităţii Bisericii Ortodox Răsăriteane, seriile vor încuraja în mod natural pe cititori să gândească dincolo de comentatori creştini antici la biserica care s-a apropiat cel mai profund de aceste surse. În mod inevitabil, aceasta îi va determina pe Evanghelici să exploreze într-o adâncime mai mare temele christologice, trinitariene, eclesiologice şi sacramentale ale Părinţilor Bisericeşti timpurii şi cele ale Bisericii Ortodoxe, moştenirea Părinţilor în mod aparent. Aceasta nu înseamnă că Părinţii ne-au dat o singură interpretarea autoritară a fiecărui verset al Bibliei. Aşa cum aceste serii evidenţiază, există variate interpretări patristice asupra fiecărui text dat de Scriptură. Oden nu se află sub iluzia de a născoci o tradiţie exegetică uniformă de către toţi Părinţii asupra vreunui text din Scriptură. El recunoaşte că există multe varietăţi de interpretare în cadrul fiecărui periscop. Cu toate aceste este evident şi faptul că există motive exegetice centrale care corespund faţă de marile teme ale teologiei Ortodox Răsăritene. Prin a-i lăsa pe Părinţi să vorbească pentru ei înşişi, seriile ACW reflectă diferenţele largi ale Părinţilor în exprimarea culturală şi creativitatea teologică în timp ce admit concomitent un consens remarcabil asupra temelor centrale ale Revelaţiei divine. O astfel de descoperire îi poate duce pe Evanghelici doar spre o apreciere mai profundă a Ortodoxismului în timp ce în acelaşi timp accentuează asemănările şi diferenţele lor cu tradiţiile catolice şi protestante.

În toate relatările de fond, J. I. Packer este unul dintre cei mai mari politicieni evanghelici ai acestui secol. Când a atins vârsta de aur a carierei sale notăm faptul că el a începutul să aibă un interes serios în dialogul creştin conservativ cu speranţe de formarea a unei agende comune pentru mărturia unificată a bisericii în lumea modernă. Lucrarea sa în „Ecumenicii Evanghelici” (ca să enunţăm doar o frază) începe în modul cel mai vizibil în dialogul lui cu Catolicii în 1995 care au dus la semnarea sa a documentului „Evanghelicii şi Catolicii Împreună”. Deşi interesul lui în Ortodoxism a început mult mai devreme, doar în 1995 aceasta a primit exprimarea concretă la o adunare ecumenică conservativă a Catolicilor, Ortodocşilor şi Evanghelicilor numită Conferinţa „Rose Hill”. Acolo Dr. Packer şi autorul prezent au lucrat ca foşti parteneri de dialog. La Rose Hill, Packer a transmis o lucrare intitulată „Înainte din Orr: Criza Culturală, Realismul Raţional şi Ontologia Întrupării”, la care eu am răspuns cu „Un Răspuns Ortodox Răsăritean către J. I. Packer”. Dialogul a fost continuat în 1997 când Packer şi autorul s-au adunat ca echipă pentru un curs la Regent College numit „Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul în Dialog”.

Acest curs dialogic a fost unul istoric dintre primele de acest gen printre seminariile Evanghelice din America de Nord. Datorită staturii distinse a lui Packer şi a scopului teologic constructiv al cursului, clasa a dovedit că un astfel de dialog între Ortodocşi şi Evanghelici nu numai că era posibil, ci că putea să realizeze de fapt o mărturie comună fără a cere un compromis sau o integritate doctrinară din partea poziţiilor lor. Apoi, în septembrie 1999, Dr. Packer a avansat dialogul Ortodox-Evanghelic în America fiind vorbitorul Evanghelic de la întâlnirea anuală a Societăţii pentru Studiu al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului. Tema pentru conferinţă a fost „În afara Bisericii nu este Mântuire: Un schimb Ortodox şi Evanghelic”. Conferinţa în cele din urmă s-a dovedit a fi cea mai mare adunare de creştini ortodocşi şi evanghelici cu circa 200 de oameni în auditoriu.

În adiţie faţă de Bray, Oden şi Packer, lucrarea altor cercetători ar trebui să fie menţionată, chiar dacă este şi pe scurt. EI provin din cadrul Calviniştilor, Anglicanilor, Anabaptiştilor, a Bisericii Libere, Nazarinenii, Menoniţii, Wesleyenii, Penticostalii sau alte denominaţiuni. Incluşi în această listă ar putea fi Miroslav Volf, Grant Osborne, Harold O.J. Brown, Daniel Clendenin, James Stamoolis, Donald Bloesch, Kent Hill, Mark Noll, Kenneth Kantzer, Randy Maddox, Thomas Finger, T. F. Torrance, Elaine Storkey, Vinay Samuel, David Dockery şi mulţi alţii pe care cu siguranţă că i-am omis. Aş pretinde prea mult să spun că fiecare dintre ei sunt experţi în Estul Creştin, dar fiecare în felul său a început să conducă comunitatea Evanghelică într-un nivel mult mai avansat de dialog academic decât înainte. De fapt, Zondervan, o casă editorială Evanghelică importantă, a recunoscut recent studiul despre Ortodoxie ca o lacună care trebuie umplută în cercetarea Evanghelică de azi. În iulie 1999 aceasta a încredinţat spre tipărire o nouă carte în cadrul „Seriile Contrapunct” ale lor care vor fi devotate în exclusivitate acestui subiect. Aceasta are titlul, Ortodoxia şi Evanghelismul: Conflict sau Compatibilitate? editată de James Stamoolis (care trebuia să apară undeva în anul 2002, nota autorului).

Teologia nu este singurul domeniu al cercetării Evanghelice care este întreprins în cadrul Bisericii Ortodoxe de astăzi. Psihologii evanghelici abordează şi ei aceste perspicacităţi de la Părinţii monastici ai Bisericilor Bizantine, Siriene şi Coptice. Fără să minimalizeze rolul esenţial pe care l-ar putea teologie în vindecarea rănilor dintre credincioşii ortodocşi şi cei evanghelici, există şi o mare valoare practică în listarea resurselor de antropologie ortodoxă în serviciul psihologiei creştine. Cel mai bun cercetător care a lucrat în special în acest domeniu este Dr. Janice Strength, un profesor de terapie al familiei de la Fuller Seminary’s School of Psychology. Ea este şi co-fondatoarea unei şcoli post universitare de psihologie creştină în Moscova a cărui conducere şi grup studenţesc este covârşitor de ortodox. Într-un capitol intitulat „De la Conflict la Dragoste: Sugestii pentru vindecarea familiei creştine”, Strength oferă comunităţilor ortodoxe şi evanghelice o analiză foarte senzitivă a dinamicilor naturii umane şi rezoluţia conflictului alături de liniile călăuzitoare pentru dialogul Ortodox-Evanghelic în Rusia din punctul de vedere a unui terapeut de familie.

Când ne întoarcem spre partea ortodoxă a dialogului, regretăm să raportăm faptul că cu câteva excepţii notabile, teologii din Rusia şi Grecia au puţin sau nici un contact cu Evanghelicii şi sunt chiar dispreţuitori faţă de ei datorită misiunilor evanghelice – care sunt pline de succes în mod frecvent în Rusia dar nu şi în Grecia.

În afara Rusiei şi a Greciei, teologii ortodocşi lucrează la clădirea podurilor cu evanghelicii la o varietate de nivele. Sunt şovăielnic în a vorbi de mine, dar am fost onorat să devotez o parte a cercetării mele către acest domeniu în calitate de teolog ortodox. Am notat deja trei contribuţii în paragrafele de mai sus: SSORE, capitolul reunit „Un răspuns ortodox răsăritean faţă de J. I. Packer”, şi un curs predat în echipă la Regent College cu Dr. Packer despre „Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul în Dialog”: În adiţie sunt următoarele capitole şi eseuri: Un ghid introductiv la studiul Ortodoxiei Răsăritene scris în special pentru studenţii evanghelici de teologie se poate găsi în capitolul meu „Dimensiuni noi în Teologia Ortodox Răsăriteană”. Deşi intenţionat pentru o audienţă Nord Americană cu puţină familiaritate cu limbile europene, acesta slujeşte drept introducere spre caracteristicile principale ale teologiei Ortodoxe şi a curselor metodologice care trebuiesc evitate când se studiază aceasta. O strategie misiologică sugerată pentru evanghelicii care slujesc în ţările ortodoxe precum Rusia şi Europa Răsăriteană este accentuată în eseul „Misiuni Evanghelice în Ţările Ortodox Răsăritene”. Tot în domeniul misiologiei vezi scurtul articol „Mişcările de Misiune Ortodoxe” din Dicţionarul Evanghelici al Misiunilor Mondiale, ed. Charles van Engen et al. (Baker, disponibil). În domeniul spiritualităţii comparative, autorul a emis un discurs public la Regent College despre „Spiritualitatea Ortodox Răsăriteană şi Evanghelică: Centrul unei Agende Comune”. Despre scena internaţională, am fost privilegiat să slujesc drept vorbitor pentru consultaţiile Ortodox-Evanghelice sponsorizate de Conciliul Mondial al Bisericilor în Alexandria, Egipt şi Hamburg, Germania, aşa cum am notat mai sus. În prezent alcătuiesc lucrările ultimilor opt ani prezentate la „Societatea pentru Studiu al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului” care sper să fie publicată ca o carte în anii următori. Pregătesc de asemenea un capitol pentru viitoarea carte Ortodoxia şi Evanghelismul: Conflict sau Compatibilitate? editor James Stamoolis (Zondervan, aşa cum am notat anterior). Acolo sper să expun ultimii mei 30 de ani de studiu teologic şi de experienţă în teologia Ortodoxă şi Evanghelică prin a argumenta de ce cred că ele sunt compatibile în domenii cheie care sunt încă incompatibile în altele. Aceste lucrări sunt suplimentate de câteva cursuri de doctorat despre istoria Ortodoxiei, teologiei şi misiuni pe care le predau atât în seminariile Ortodox cât şi în cele Protestant Evanghelice prin America de Nord (vor fi discutate mai jos sub „Seminarii”).

Alţi teologi ortodocşi au contribuit au contribuit cu lucrări ocazionale sau au oferit direcţie specifică despre relaţiei Bisericii faţă de cercetarea Evanghelică. Astfel de publicaţii nu sunt deloc abundente dar cercetătorii şi ceea ce numesc ei în ele este destul de semnificativ datorită poziţiilor lor strategice din punct de vedere eclesiastic din cadrul Bisericii Ortodoxe. Acest teologi sunt Frs. Stanley Harakas, Theodore Stylianopoulos, Emmanuel Clapsis, Bishop Kallistos Ware, Archbishop Philip Saliba, Edward Rommen, Eusebius Stephanou, şi un număr mic dar crescând de preoţi ortodocşi locali din America de Nord. O mostră a aprobărilor SSORE va indica tăria interesului Pan-Ortodox în dialogul Evanghelic: Suntem fericiţi să susţinem buna lucrarea pe care voi şi organizaţia voastră o faceţi pentru a promova părtăşia şi îmbogăţirea reciprocă printre cei implicaţi în activităţile voastre. Speram că veţi fi roditori şi că vă veţi multiplica în membrii aşa încât mesajul lui Isus Hristos conform învăţăturilor biblice şi apostolice să poată să fie cunoscut de toţi – Arhiepiscopul Philip Saliba, Primat al Arhiepiscopiei Antiohiene din America de Nord.

SSORE îndeplineşte un rol vital. Cât avem de câştigat din ascultarea unul de altul fie ca Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru Comun, să binecuvânte lucrarea voastră – Episcopul Kallistos (Timothy) Ware, Oxford University. În lumea post-sovietă, cu deschiderea naţiunilor ortodoxe din punct de vedere tradiţional faţă de potenţialul pentru prozelitismul deschis, relaţiile Evanghelice şi Ortodoxe pot merge în una sau două direcţii: ori să revină la pericolele erei pre-ecumenice, ori să schimbe cursul istoriei. SSORE a început deja să adreseze această importantă întrebare teologică şi de misiologie practică. Mult bine poate rezult dintr-un astfel de dialog de cercetare – Fr. Stanley Harakas, Profesor de Teologie şi Etică, Emeritus, Holy Cross Greek Orthodox Seminary.

De o importanţă specială sunt remarcile Fr. Theodore Stylianopoulos, un profesor înzestrat de Noul Testament de la Holy Cross Greek Orthodox Seminary (Brookline, MA). Pe măsură ce Stylianopoulos s-a maturizat în decursul anilor, el a devenit în mod deschis direct şi îndrăzneţ în dorinţa sa de a se interfera cu cercetarea Evanghelică în domeniul teologiei şi a studiilor biblice. Aparent acesta a fost rezultatul anilor de interacţiune cu Evanghelicii din zona Boston, incluzând lucrarea cooperativă cu Gordon-Conwell Theological Seminary (o şcoală de consorţiu evanghelic al Holy Cross), vizitele la biserica lui Gordon McDonald în zona Boston, un participant activ în Societatea pentru Studiu al Ortodoxiei Răsăritene şi a Evanghelismului, şi contacte similare Ortodox-Evanghelice. El declară, Mulţi cercetători Evanghelici precum Donald G. Bloesch, Gordon D. Fee, şi James I. Packer, par a avea afinităţi apropiate faţă de cercetătorii ortodocşi, cel puţin în privinţa Scripturii. Aceştia şi alţi Evanghelici din cadrul unul fel de ‚mijloc de aur’ dintre fundamentalism şi Protestantismul liberal, îndeplinindu-şi felul lor propriu de ‚sinteză neo-patristică’ în cadrul diverselor lumi de Protestantism. Pentru a fi sigur, astfel de Evanghelici trebuie să se regândească la ‚principiul eclesiastic’ ca cel exprimat de tradiţia ortodoxă, şi unii chiar o fac. Totuşi, aparţine ‚principiului scripturii’. Aceşti cercetători evanghelici par a fi chiar mai mult ‚patristici’ decât mulţi ortodocşi care gândesc despre moştenirea patristică drept propria lor moştenire.

Din nou aş accentua faptul că, dacă ‚principiul eclesiastic’ aşa bine este adus el în discuţie, cercetătorii ortodocşi şi evanghelici îl pot susţine fiecare în termeni independenţi pe baza unanimităţii lor asupra doctrinei creştine clasice ca un sumar al adevărului biblic trainic. Dedicările lor teologice şi circumstanţele contemporane îi aduc laolaltă spre a lucra pentru o mărturie comună şi spre hermeneutici biblice comune. Cei care afirmă autoritatea Scripturii şi caută să trăiască şi să lucreze cu un anumit echilibru între credinţă şi raţiune, vor continua să graviteze spre un consens care este numit ori ‚catolicitate evanghelică’ sau ‚evanghelism catolic’ drept opinie creştină solidă a celui de-al treilea mileniu. Aceste comentarii din partea unui cercetător de măsura lui Stylianopoulos nu ar trebui să fie poleite drept retorică ecumenică. Chemarea sa pentru susţinerea reciprocă este clară, specifică şi autoritară. Dacă Stylianopoulos este corect, atunci cercetătorii biblici Ortodocşi şi Evanghelici şi clericii nu au nici o altă opinie decât să ia această invitaţie în mod serios şi să răspundă la ea cu acţiune specifică şi decisivă. O astfel de acţiune ar include crearea de consultaţii biblice reunite, programele de schimb de experienţă (care pot rupe caricaturile şi stereotipurile), iniţializarea de proiecte de colaborare în domeniile eclesiologiei, ale formării canonului, a tradiţiei şi a hermeneuticii scripturale, şi alte proiecte.

Din perspectiva marii imagini, aşadar, dacă ar întreba cineva din punct de vedere geografic, unde se află dialogul Ortodox-Evanghelic este cel mai rodnic alimentat în lume, răspunsul ar fi găsit în Statele Unite. Aceasta nu ar trebui să vină ca o surpriză pentru cititori din moment ce America de Nord este saturată cu creştinismul evanghelic şi aceasta este precis din cauză că evanghelicii se bucură de o poziţie de dominare religioasă în cultura americană decât au ortodocşii americani care au fost forţaţi să răspundă la influenţa sa. Acel răspuns a contribuit în parte la ridicarea a ceea ce s-ar numi o „teologie American Ortodoxă”. Dar prin aceasta vreau să spun că teologii ortodocşi au fost forţaţi să se inspire din resursele teologice bogate ale propriei lor tradiţii pentru a răspunde în mod creativ către provocările religiei americane – incluzând Evanghelismul American. Aşa cum există accentuări teologice caracteristice în Grecia, România, Bulgaria şi în alte părţi datorită întrebărilor politice, istorice, geografice şi religioase care au confruntat Biserica Ortodoxă şi i-a cerut acesteia să adreseze ceva la provocările acestor contexte date, tot aşa şi ortodocşii din America au început să ofere încet răspunsuri teologice care sunt din punct de vedere cultural şi teologic relevante pentru ei. Dar aici se află o ironie interesantă. Întrucât în locuri precum Rusia şi Europa Răsăriteană, Biserica Ortodoxă a ocupat o poziţie de dominaţie religioasă peste bisericile Evanghelice, în America comunitatea Evanghelică se bucură de poziţia de dominare peste minoritatea bisericilor ortodoxe. Aceste simple fapte sunt mărturie semnificativă pentru întrebarea de ce dialogul Ortodox-Evanghelic este cu mult mai bun în Statele Unite decât oriunde în lume.

Cineva ar putea oferi câteva explicaţii pentru a relata în această privinţă dar probabil că cel mai semnificativ motiv este datorită toleranţei Americane a pluralismului religios.

În America creştinii se bucură de privilegiul de „libertate al religiei”. Liderii ortodocşi din Rusia şi Europa Răsăriteană ar trebui să noteze acest fapt pentru că el contrazice presupunerea nutrită că doar o protecţie impusă în mod legal asupra Ortodoxiei poate asigura sănătatea spirituală a poporului ortodox. De fapt chiar opusul a fost adevărat în America. Aceasta este datorită libertăţilor noastre religioase prin care un număr crescând de evanghelici vor să exploreze Biserica Ortodoxă independent faţă de impunerea culturală a unei legislaţii de ofensare. Pusă în mod simplu, singura ortodoxie care merită ceva este cea care a fost explorată în mod liber şi înţeleasă. Tot aşa, putinii teologi ortodocşi influenţi din America care au o cunoaştere informată despre cercetarea Evanghelică înţeleg că aceşti credincioşi nu trebuiesc să fie acceptaţi cu cultele şi sectele de parcă ar fi parte dintr-un mare ocean de întuneric nediferenţiat. Din contra, ei văd urmaşii lor drept credincioşi adevăraţi care trăiesc în comunităţi creştine dinamice care posedă o moştenire intelectuală respectabilă de cercetare. Ceea ce se întâmplă în dialogul American produce astfel posibilităţi încântătoare pentru reconstruirea şi reînnoirea din ţările mamă ortodoxe. Aceasta nu ar trebui să fie interpretată ca ceva care înjoseşte Bisericile Ortodoxe mamă din afara Americii din moment ce ele vor rămâne întotdeauna evaluate de poporul american ortodox.

Cu toate acestea pare a fi greu de dezbătut faptul că mantia cade spre copiii lor spirituali în Statele Unite pentru a realiza felul de abordare constructiv faţă de Evanghelism pe care ţările mai bătrâne nu le-au putut realiza atât de efectiv.

Acestea fiind spuse, ar fi chiar greşit să pictăm un portret optimist al relaţiilor Ortodox-Evanghelice în America. Pentru a fi siguri, nu totul e roz în Statele Unite Provocările şi obstacolele majore rămân atât pentru academie cât şi pentru biserică, provocări la care ne întoarcem acum.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica1_oct06.htm

PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / DESPRE PERSONALITATEA DISTINCTĂ ŞI DIVINITATEA DUHULUI SFÂNT – John Gill.

download - Copie (2)

DESPRE PERSONALITATEA DISTINCTĂ ŞI DIVINITATEA DUHULUI SFÂNT

 John Gill

O Carte a Doctrinei Divine  Cartea 1 – Capitolul 31

Despre personalitatea distinctă şi divinitatea Duhului Sfânt

Ceea ce mai rămâne a mai fi considerat acum, sub articolul Trinităţii, sunt personalitatea şi divinitatea Duhul Sfânt, să dovedim că El este o Persoană, una distinctă de Tatăl şi Fiul, şi una divină, sau pe bună dreptate Dumnezeu.

1).În primul rând, Că El este o Persoană, nu doar un simplu nume şi caracter, putere sau atribut al lui Dumnezeu, ceea ce reiese din următoarea observaţie,

1a. Descrierea unei persoane este în acord cu el; că aceasta dăinuieşte şi trăieşte prin sine, este înzestrat cu voinţă şi înţelegere, sau este un agent inteligent şi voitor. Aşa este Duhul lui Dumnezeu; după cum Tatăl are viaţă în sine, şi Fiul are viaţă în sine, în acelaşi fel are şi Duhul Sfânt; din momente ce el este autorul vieţii naturale şi spirituale din oameni, pe care el o menţine pentru viaţa veşnică, şi de aceea este numit Duhul de viaţă, ceea ce el nu ar putea fi dacă nu avea viaţă în sine; şi dacă el are viaţă în sine, trebuie să existe prin sine: el are o putere de voinţă faţă de ceea ce doreşte: apostolul, vorbind despre influenţele sale, administrările şi operaţiile sale, spune, „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11), şi faptul că el este un agent inteligent este clar din cunoaşterea lui a lucrurilor lui Dumnezeu pe care nimeni nu le poate cunoaşte decât el; şi din faptul că el îi învaţă pe oameni toate lucrurile, şi îi călăuzeşte în tot adevărul, şi în oferirea duhului de înţelepciune şi de cunoaştere la unul şi la altul; acum „cel care îi învaţă pe oameni cunoştinţa, oare el să nu cunoască?” (1 Corinteni 2:11; 12:8; Ioan 14:26; 16:13; Psalmul 94:10).

1b. Acţiuni personale îi sunt atribuite lui; despre el se spună că cercetează şi îi convinge pe oameni; dovedeşte sau convinge lumea de păcat, neprihănire şi judecată (Ioan 16:8). Acum cel care îl convinge pe altul de greşelile lui îl duce pe acesta la un sens şi la o cunoaştere a lor, şi la pocăirea pentru ele, acesta trebuie să fie o Persoană, nu doar un simplu nume şi caracter. Despre el se vorbeşte ca fiind un învăţător, că învaţă toate lucrurile, toate doctrinele necesare mântuirii, şi toate datoriile religiei: un învăţător uman este o persoană, cu atât mai mult cel divin (Ioan 14:26; 1 Ioan 2:27), el este promis ca un Mângâietor (Ioan 16:7), şi care răspunde prin revărsarea pretutindeni a dragostei lui Dumnezeu în inimile poporului Domnului; prin a lua lucrurile lui Hristos, şi a le arăta acestora; prin a aplica acestora promisiunile nespus de mari şi de preţioase; prin a le declara acestora iertarea păcatelor lor; prin pronunţarea sentinţei de justificare în conştiinţele lor; şi prin a fi sincer şi pecetea viitoarei lor fericiri; toate sunt acţiuni personale: el este unul dintre cei trei martori din cer (1 Ioan 5:7), care mărturiseşte în mod particular despre Hristos, despre Divinitatea lui, calitatea de fiu, slujbele şi harul Lui (Ioan 15:26), şi aduce mărturie duhurilor sfinţilor, că ei sunt copiii lui Dumnezeu (Romani 8:16), ceea ce un nume şi un simplu caracter nu ar putea face, doar o persoană. El este reprezentat nu doar ca Duh al harului şi al mijlocirii, şi un ajutor al neputinţelor sfinţilor în rugăciune, ci ca făcând mijlocire pentru ei, conform voii lui Dumnezeu (Zaharia 12:10; Romani 8:26, 27). În calitate de avocat şi mijlocitor al lui Hristos, dovedeşte că el este o Persoană, şi încă una distinctă de Tatăl, cu care mijloceşte el; aşa că mijlocirea Duhului dovedeşte în mod egal personalitatea sa, însăşi personalitatea sa distinctă: la care se poate adăuga, că Duhul este cel ce dă daruri oamenilor, prin care ei sunt calificaţi pentru lucrarea de slujire (1 Corinteni 12:8-11), şi el îi cheamă la această lucrare, şi îi rânduieşte şi îi pune ca supraveghetori a anumitor biserici, pentru a-i hrăni cu cunoaştere şi înţelegere (Fapte 13:2; 20:28), şi, pentru a nu mai se observa, el este adesea descris ca unul care locuieşte în sfinţi, care locuieşte în trupurile lor, şi în sufletele lor, şi va rămâne întotdeauna în ei, până ce i-a elaborat pentru acelaşi lucru, slava veşnică şi fericirea; acum a locui cu vreo persoană, sau în oricare lor, este o acţiune personală, şi descrie o persoană (Ioan 14:16, 17; 1 Corinteni 3:16; 6:19; Romani 8:9, 11).

1c. Afecţiunile personale sunt atribuite Duhului, cum ar fi dragostea, întristarea, etc., citim despre dragostea Duhului, precum şi despre cea a Tatălui, şi a Fiului; şi care apare în regenerarea şi sfinţirea oamenilor şi în aplicarea harului peste aceştia (Romani 15:30), şi de faptul că Duhul este întristat cu păcatele poporului lui Dumnezeu, şi acest comportament nepotrivit faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul (Efeseni 4:30), şi despre rebeliunea împotriva lui, ofensarea şi provocarea; aşa cum a fost el de către israeliţi (Isaia 63:10). Toate aceste nu s-ar putea spune despre el dacă nu ar fi fost o persoană. În plus, despre el se spune că oamenii îl mint; aşa cum au făcut Anania şi Safira (Fapte 5:3), şi a fi blasfemiat, şi păcătuit împotriva sa cu un păcat de neiertat (Matei 12:32, 33), ceea ce nu ar putea fi niciodată, şi nici nu se poate spune în conformitate dacă el nu era o Persoană, şi încă una divină.

2).În al doilea rând, Duhul Sfânt nu este doar o Persoană, ci o Persoană distinctă de Tatăl şi Fiul; şi pe lângă proprietatea sa distinctivă relativă, insuflare, sau a fi suflarea ambilor, şi atât de distinct de amândoi; se pot observa următoarele lucruri:

2a. Procesiunea Lui din Tata şi Fiul: despre aceasta se face menţionare specială în Ioan 15:26 şi prin urmare trebuie să fie deosebit faţă de Tatăl, din care purcede el; care, fie că aceasta are legătură cu natura sau oficiul său, dovedeşte acelaşi lucru: a existat odată o controversă caldă între bisericile greceşti şi latine, referitor la faptul dacă Duhul a purces din Fiul sau din Tatăl; care a fost negat de primii, şi afirmat de ultimii, şi care pare cel mai corect, din moment ce el este numit Duhul Fiului (Galateni 4:6), totuşi, din moment ce el este Duhul Fiului, el trebuie să fie distinct de cel al cărui Duh este.

2b. Misiunea Duhului Sfânt, prin Tatăl şi Fiul, arată în mod clar personalitatea sa distinctă faţă de ei; fiinţa sa fiind trimisă de Tatăl (vezi Ioan 14:16, 26) şi tot fiinţa lui fiind trimisă de Fiul (vezi Ioan 15:26; 16:7). În calitate de simplu nume şi caracter, calitate, putere şi atribut, nu se poate spune că a fost trimis, decât despre o Persoană; aşa că Duhul care este trimis trebuie să fie o Persoană distinctă de Tatăl şi Fiul de care se spune că l-au trimis.

2c. Duhul Sfânt este numit un alt Mângâietor (Ioan 14:16), Tatăl lui Hristos este unul; el este Dumnezeul tuturor mângâierilor; că el îi mângâie pe poporul său în toate necazurile lor (2 Corinteni 1:3, 4), şi Isus Hristos este şi el un Mângâietor; unul din numele lui de la evrei este Menachem, un Mângâietor1; un nume bine cunoscut printre evrei: de unde se spune că şi bătrânul Simeon aştepta „Consolarea lui Israel” (Luca 2:25), adică, după Mesia; pe care evreii l-au aşteptat ca un mângâietor: şi acum Duhul Sfânt este un alt Mângâietor, distinct de ambii, de Fiul, care s-a rugat pentru el, şi de Tatăl, la care s-a rugat în acea ocazie.

2d. Duhul Sfânt este reprezentat ca făcând anumite lucruri distincte de Tatăl şi Fiul; în particular, ca aducând la dragostea lui Dumnezeu, adică la Tatăl; şi într-o aşteptare răbdătoare după Hristos; şi astfel este deosebit de ambii (2 Tesaloniceni 3:5), şi ca luând ce este al lui Hristos, numite de altfel şi ale Tatălui, şi arătându-le acelora care sunt ai lui Hristos; în care şi el este deosebit de Tatăl, şi de Hristos, a căror lucruri el le ia şi le arată (Ioan 16:14, 15). Aşa că regenerarea, reînnoirea, sfinţirea şi convertirea sunt lucruri distincte, şi foarte specifice Duhului.

2e. Există anumite aparenţe distincte ale Duhului, care arată personalitatea sa distinctă; cum ar fi la botezul lui Hristos, când El s-a coborât ca un porumbel şi a strălucit peste el; şi astfel a fost distins de Tatăl, a cărui voce s-a auzit din cer, şi de Fiul, care a fost botezat la Iordan, şi pe care Duhul l-a luminat (Matei 3:16, 17), şi în ziua Cinzecimii, Duhul s-a coborât peste apostoli, în forma unor limbi care s-au împărţit, ca de foc; şi despre aceasta Petru spune, că Hristos „fiind înălţat la dreapta lui Dumnezeu, şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, el a revărsat aceasta ce auziţi şi vedeţi acum”, care înseamnă revărsarea Duhului Sfânt, şi darurile sale extraordinare; şi care este în mod clar distins de Tatăl, pe care l-a promis, şi de Fiul, care a primit această promisiune, şi a revărsat daruri în maniera în care a făcut-o.

2f. Duhul Sfânt este reprezentat ca o persoană distinctă în ordonanţa botezului; şi forma acestuia trebuind a fi administrat în numele lui, ca distinct faţă de numele Tatălui şi al Fiului, în al căror nume trebuie administrat acesta (Matei 28:19), aşa că el este menţionat ca un martor distinct de Tatăl şi de Cuvânt, în scrierea din ceruri; căci dacă el nu este o persoană distinctă faţă de ei, nu ar mai fi fost trei martori, sau trei care să aducă mărturie în cer (1 Ioan 5:7).

3). În al treilea rând, Duhul Sfânt nu este doar o persoană, şi o persoană distinctă faţă de Tatăl şi Fiul, ci o persoană divină, sau Dumnezeu într-adevăr; lucru care a fost negat de macedonienii din vechime2, şi de socinienii de mai târziu3; şi în general de aceia care se opun divinităţii lui Hristos: dar Divinitatea Duhului trebuie dovedită prin aceleaşi medii şi argumente care trebuie să reiasă din aceleaşi surse ca Divinitatea Fiului. Şi,

3a. Din numele care îi sunt date lui; în special numele de Iehova, specific celui Prea Înalt; acesta era Iehova, Domnul Dumnezeul lui Israel, care a vorbit prin gura tuturor profeţilor sfinţi de la începutul lumii; şi este sigur că ei vorbeau pe măsură ce ei erau mişcaţi de Duhul Sfânt (Luca 1:68, 70; 2 Petru 1:21), acesta a fost Iehova, Stanca şi Dumnezeul lui Israel, care a vorbit prin David, şi este clar că Duhul Sfânt a fost cel care a vorbit prin el; în acest sens spune Petru, „Trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda” (2 Samuel 23:2; Fapte 1:16), acesta a fost Iehova, Domnul Dumnezeu, pe care l-au ispitit israeliţii, l-au provocat în pustie; şi astfel vorbeşte Duhul Sfânt despre lucrurile făcute faţă de sine, „De aceea, cum zice Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, unde părinţii voştri M-au ispitit, şi M-au pus la încercare”, pe mine, Duhul Sfânt (Psalmul 95:6, 7; Evrei 3:7-9; vezi Isaia 63:10), acesta a fost Iehova care i-a spus lui Isaia, „Mergi şi spune acestui popor, ascultă dar”, etc., şi lui Pavel, a fost acelaşi Duh Sfânt; căci evreilor el le spune, „A vorbit bine Duhul Sfânt prin prorocul Isaia, spunând, Mergi la acest popor şi spune-i: Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege”, etc. (Isaia 6:8, 9; Fapte 28:25, 26). Cuvântul grecesc kurios, folosit în Noul Testament, corespunde cu Iehova şi Adonai din Vechiul Testament; şi aceasta se spune despre Duhul Sfânt, el este acel Duh care este Domn, şi este numit Domnul Duhul (2 Corinteni 3:17, 18; vezi şi 2 Tesaloniceni 3:5). Ba mai mult, Duhul Sfânt este numit în mod clar în Scriptură Dumnezeu: atunci când Anania l-a minţit pe Duhul Sfânt, se spune că el nu a minţit pe oameni ci pe Dumnezeu; prin urmare dacă minţirea Duhului Sfânt este minţirea lui Dumnezeu se deduce faptul că Duhul Sfânt trebuie să fie Dumnezeu (Fapte 5:3, 4). Sfinţii lui Dumnezeu sunt numiţi templul lui Dumnezeu, şi motivul care dovedeşte aceasta este pentru că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ei, şi pentru că trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt, ei sunt îndemnaţi să-l glorifice pe Dumnezeu în trupurile lor. Acum dacă Duhul Sfânt nu este numit Dumnezeu, sau să se înţeleagă din aceste pasaje că se referă la Dumnezeu, nu există nici o forţă de raţiune in ele (1 Corinteni 3:16; 6:19-20). În plus, apostolul îi oferă Duhului Sfânt numele divine de Duh, Domn şi Dumnezeu, atunci când vorbeşte despre diversitatea darurilor lui şi a operaţiilor lui, căci el vorbeşte doar de acela care are acestea toate (1 Corinteni 12:4-6).

3b. Divinitatea Duhului poate fi dovedită din perfecţiunile lui Dumnezeu, care sunt în mod clar în el, precum eternitatea; de aici, aşa cum se gândesc unii, el este numit Duhul cel veşnic (Evrei 9:14), deşi el a fost prezent la crearea cerurilor şi a pământului, şi a fost preocupat în aceasta (Geneza 1:2; Iov 26:13) şi prin urmare trebuie să fi fost înaintea oricărei creaturi, înaintea timpului, şi astfel din eternitate; la fel cum Dumnezeu Tatăl nu a fost niciodată fără Fiul Său, la fel nu a fost niciodată fără Duhul Său; când se afirmă în anumite locuri că nu era încă Duhul, şi că au fost unii care nu au auzit că ar exista vreun Duh Sfânt; aceasta trebuie înţeles referitor la minunata răspândire a darurilor Duhului Sfânt peste apostoli la Cinzecime, ceea ce nu putea fi până după glorificarea lui Hristos; şi despre a cărui revărsare ucenicii din Efes nu au auzit atunci (Ioan 7:39; Fapte 19:2). Omniprezenţa sau imensitatea, o altă perfecţiune divină, este atribuită Duhului; David spune, „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Psalmul 139:7) el nu trebuie evitat şi să se ferească de el; nu există nici o depărtare de la el, căci el este pretutindeni, altfel el ar putea fi evitat; şi dacă este pretutindeni, el trebuie să fie omniprezentul Dumnezeu: sfinţii sunt templele lui în care locuieşte el, şi locuieşte în toate, în toate timpurile, în toate locurile; ceea ce el nu putea face dacă el nu era imens şi omniprezent. Omniscienţa este o altă perfecţiune divină care trebuie observată în Duhul lui Dumnezeu; el cunoaşte toate lucrurile, chiar şi acele lucruri adânci ale lui Dumnezeu, gândurile, sfaturile şi scopurile inimii lui; pe care nu le putea cunoaşte, dacă el nu era omniscientul Dumnezeu (1 Corinteni 2:10, 11) şi nici nu ar fi putut să-i înveţe pe sfinţi toate lucrurile, nici să-i călăuzească în tot adevărul, dar mai ales să le arate lucrurile ce vor să vină (Ioan 14:26; 16:13) aşa cum a făcut el în Vechiul Testament, atunci când el a mărturisit mai dinainte, prin profeţi, despre suferinţele lui Hristos şi slava ce avea să urmeze (1 Petru 1:11) şi din Noul Testament, mărturisindu-i lui Pavel că întăriturile şi întristările aveau să-l însoţească în fiecare oraş, ceea ce el a găsit că era adevărat; şi prezicând, prin Agab, că avea să aibă loc o mare nenorocire în lume, ceea ce s-a întâmplat în vremea lui Claudiu Cezar (Fapte 20:23; 11:28). Omnipotenţa este afirmată despre el; el este numit puterea Celui Prea Înalt, şi degetul lui Dumnezeu; preocuparea sa în creaţie şi în formarea naturii umane a lui Hristos, semnele miraculoase şi minunile înfăptuite prin puterea sa, darurile pe care le acordă el, şi harul pe care el îl produce în inimile oamenilor, proclamă cu tărie omnipotenţa sa; şi dacă astfel de perfecţiuni, care sunt caracteristice Divinităţii, sunt de găsit în el, el trebuie să fie într-adevăr şi pe bună dreptate Dumnezeu.

3c. Lucrările care îi sunt atribuite lui sunt o clară şi o deplină dovadă a divinităţii sale: creaţia, o lucrare a puterii divine, este atribuită lui; el nu numai că se mişca pe faţa apelor care acopereau pământul, la prima creare, şi a adus haosul rudimentar şi neformat într-o ordine minunată, şi a împodobit cerurile, şi le-a pus luminători şi stele de lumină; ci prin el, Suflarea, sau Duhul Domnului, cerurile şi oastea lor a fost formată (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 33:6), însăşi omul, cea mai excelentă şi mai curioasă partea a creaţiei, este făcută de el, aşa cum declara Elihu, „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă” (Iov 33:4). Lucrarea de providenţă cu care el este legat împreună cu Tatăl şi Fiul, „Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură (Duhul Domnului), cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii” (Isaia 40:13, 14) adică, cum să guverneze lumea şi să aranjeze şi să direcţioneze toate lucrurile din ea. Editarea Scripturii este de la el, „Toată scriptura este inspirată de Dumnezeu” sau de Suflarea sau Duhul lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16), aceasta este o lucrare pur divină şi este a Duhului; „oamenii sfinţi au vorbit aşa cum erau ei mişcaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Duhul Sfânt a fost cel care a format natura umană a lui Hristos; ceea ce a fost conceput în Fecioară era de la Duhul Sfânt; aceasta fost făcut într-un mod atât de temător şi de minunat de el, şi în mod curios înfăptuit de el, în cele mai de jos părţi ale pământului (Matei 1:20; Psalmul 139:14, 15) şi a fost uns din plin de el cu daruri şi haruri; chiar mai presus de tovarăşii săi, şi fără măsură, (Psalmul 45:7; Isaia 61:1; Ioan 3:34) şi miracolele lui Hristos au fost prin el, degetul lui Dumnezeu; şi acelea pe care le-au înfăptuit apostolii pentru confirmarea evangheliei, au fost prin Duhul Sfânt (Matei 12:28; Luca 11:20; Romani 15:19; Evrei 2:3, 4), lucrarea harului din inimă este lucrarea sa; regenerarea şi reînnoirea sunt de la Duhul Sfânt; sfinţirea este numită sfinţirea Duhului; aceasta nu este prin forţă şi nici prin puterea vreunui om, ci prin Duhul lui Dumnezeu; şi în care este o aşa manifestare a nemăsuratei măreţii a puterii divine, ca fiind egală cu cea care a fost exercitată în învierea lui Hristos din morţi (Tit 3:5; 1 Petru 1:2; Zaharia 4:6; Efeseni 1:19), da, învierea lui Hristos din morţi este atribuită Duhului sfinţeniei; şi prin el Duhul care locuieşte în sfinţi, Dumnezeu va învia trupurile lor muritoare (Romani 1:4; 8:11).

3d. Închinarea care se datorează Duhului lui Dumnezeu şi este dată lui, îl dovedeşte a fi Dumnezeu; căci dacă el nu era, nu i s-ar fi atribuit o astfel de închinare; nu numai că templele sunt ridicate prin el, ci şi pentru el, în care el este glorificat şi închinat (Efeseni 2:22; 1 Corinteni 3:16; 6:19, 20). Botezul, un act solemn al închinării religioase, este administrat în numele său, precum şi în cel al Tatălui şi al Fiului (Matei 28:19). Jurarea, care este un alt act de închinare, un apel solemn la omniscientul Dumnezeu, şi este menţionată ca o ramură a slujirii lui (Deuteronom 6:13), este făcută de Duhul, şi se face apel la aceasta ca o mărturie pentru fapte (Romani 9:1). Şi rugăciunea, o parte foarte principală a închinării, este îndreptată către el, uneori separat, ca în 2 Tesaloniceni 3:5; Cântarea Cântărilor 4:16, şi uneori în legătură cu late Persoane divine (Apocalipsa 1:4, 5). Toate acestea dovedind că el este adevăratul Dumnezeu, şi prin urmare noi ar trebui să fim atenţi să-i acordăm acestuia cinstea şi gloria, precum şi Tatălui şi Fiului; şi aşa cum ne încredem în Fiul în ceea ce priveşte întreaga chestiune a mântuirii noastre, şi ne încredem în el pentru aceasta, în acelaşi fel ne încredem în Duhul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte lucrarea harului asupra sufletelor noastre; şi să fim încrezători că cel care a început aceasta, o va duce la bun capăt; din moment ce este „Dumnezeu acela care înfăptuieşte în noi, atât voinţa cât şi înfăptuirea, pentru buna sa plăcere”.

Tratatul meu despre Trinitate a fost scris acum circa patruzeci de ani în urma, când eram încă tânăr; şi dacă mă depărtam acum de anumite cuvinte şi fraze folosite de mine atunci, ceea ce nu am nevoie să fac, la o aşa mare distantă de timp, ar fi de mirare, dar la o revizuire mai târzie a acesteia, nu vad nici un motiv să retrag nimic din ceea ce am scris, atât faţă de sens sau exprimare; poate doar într-un pasaj sau două din scriptură, observate mai înainte, care pe atunci nu erau aşa de clare în mintea mea ca dovezi ale generării veşnice a Fiului lui Dumnezeu; dar la o consideraţie mai matură a acestora, sunt înclinat să cred altfel, şi mi-am alterat astfel sensul cu ele, alterarea care nu este în nici un fel inconsistentă cu doctrina susţinută înainte de mine, aşa că aceasta slujeşte la o mai puternică confirmare a ei.

___________________

NOTE DE SUBSOL:

1 Talmud Bab. Sanhedrin, fol. 98. 2.

2 Vid. Aug. de Haeres. c. 52. & Danaeum in ibid.

3 Cateches. Racov. c. 1. p. 35. etc. 6. p. 214.

http://www.voxdeibaptist.org/Divinitatea_Duhului_Sfint.htm

Medic ce a supraviețuit virusului Ebola se întoarce în Africa ca şi misionar: „Am încredere în Dumnezeu”

Un medic creștin ce a contractat virusul Ebola în Africa, în timp ce trata  pacienți care sufereau din cauza infecţiei cu acest teribil virus, afirmă că se întoarce pe continent pentru a continua lucrarea lui Dumnezeu.

Kent Brantly a ajuns pe prima pagină a ziarelor în anul 2014, când a fost aproape de moarte după contractarea virusului în Liberia. A fost dus înapoi în Statele Unite, unde și-a revenit.

Brantly și alți doctori specialişti în Ebola au fost numite Persoanele Anului în revista Time în anul 2014. Brantly a apărut chiar şi pe coperta revistei.

Mai târziu, povestea lui Brantly a fost prezentată în filmul Facing Darkness.

Brantly, soția sa și cei doi copii (cu vârste de 8 și 10 ani) se vor muta în Zambia în această toamnă pentru a sluji în Spitalul Misionar Mukinge, o unitate medicală cu 200 de paturi, care se află la 100 de mile de la cel mai apropiat supermarket, potrivit ziarului Christian Chronicle.

Deşi şi-a recâştigat puterea fizică în câteva luni,  Brantly spune că i-a luat  mai mult timp să se recupereze din punct de vedere emoţional şi spiritual.

„Au trecut cinci ani de vindecare emoțională și creștere spirituală”, a declarat Brantly, în vârstă de 38 de ani, pentru Christian Chronicle. „Cred că am crescut și ne-am echipat în timpul acestor cinci ani într-un mod în care nu l-am făcut înainte de a merge în  Liberia”.

Zambia se află în regiunea de sud-est a Africii. Liberia se află în colțul nord-vest.

„Am petrecut timp împreună, rugându-ne, postind și vorbind împreună despre această plecare … și Dumnezeu a deschis cu adevărat ușile la fiecare pas”, a spus Brantly.

El dă slavă lui Dumnezeu pentru că i-a salvat viața. Acum, Brantly vrea să „trăiască o viață care care să se ridice la înălţimea chemării pe care Dumnezeu mi-a dat-o.”

„În acest moment, cred că asta înseamnă să-mi mut familia în Zambia pentru a sluji la un spital misionar creștin – să slujesc pe cei săraci și să am compasiune pentru oamenii nevoiași și să particip la lucrarea lui Dumnezeu de a face toate lucrurile noi și de a repara lucrurile stricate din lumea în care trăim,” a declarat Brantly.

El a adăugat: „Credem că Dumnezeu a deschis ușile și El va netezi şi calea.”

Sursa: christianheadlines.com

https://www.stiricrestine.ro/2019/07/24/medic-ce-a-supravietuit-virusului-ebola-se-intoarce-in-africa-ca-si-misionar-am-incredere-in-dumnezeu/?