Discursul emoționant al tinerei din Lunca Ilvei, șefă de promoție la Sorbona.„Cine îl cunoaște pe Dumnezeu, nu își va negocia valorile!“ — Noutati Crestine

Modestă și demnă, Andreea a rostit un discurs simplu, dar profund, care a emoționat sala: „Nu știu dacă cineva m-a lăudat atât de mult în 21 de ani cât am pe acest pământ, însă vă mulțumesc frumos tuturor. Mulțumesc, în primul rând, domnului președinte, mulțumesc fiecărui membru al Consiliului Județean, mulțumesc domnului prefect pe care […] […]

Cure Simion 1914 – ?, din Ulieș

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Cure Simion 1914 – ?, din Ulieș

Acum 5h

Dumnezeu a îngăduit să aducă în poporul său baptist, un om care s-a dezvoltat într-o perioadă de democrație, dar cu mari greutăți, l-a trecut prin al Doilea Război Mondial și l-a făcut tare ca cremenea, când peste țara noastră a venit comunismul. A fost numai bun și copt când ideologia partidului comunist a vrut să distrugă conștiințele oamenilor și să fie vasali unui regim de teroare. Dumnezeu l-a ținut drept pe fratele Simion Cure, chiar și atunci când a fost arestat, întemnițat și dus în Deltă. Nu a vrut să se plece în fața stăpânirii comuniste și nu a vrut să renunțe la libertatea de conștiință, ci a fost un stâlp pentru cei din jur.  

Fr. Simion Cure s-a născut în 17 ianuarie 1914 în Ulieș, jud. Hunedoara, din părinții Gheorghe și Sabina, de naționalitate română și ocupația, agricultori.

Studiază 2 clase elementare și Seminarul Teologic Baptist din București.

În 24 iulie 1934 este botezat și foarte curând își face apariția în spațiul public, participând la diferite programe, unde era invitat să vorbească sau să recite o poezie compusă de dumnealui. La multe întâlniri ținea cursuri pe diferite teme misionare, pentru că era considerat un misionar. De exemplu: a ținut un curs în 25 martie 1938 la Biserica Creștină Baptistă din Marga, jud. Severin, despre „Rolul femeilor în lucrarea Domnului”, iar multe surori au promis atunci să lucreze pentru Domnul.  A mai vorbit cu alte ocazii despre „Regina Maria”, „Orfelinatul din Simeria”, mobilizând frățietatea la anumite acțiuni.

Era atras de misiune și trimitea bani la Uniune pentru misiunea externă și atunci când era la Seminar.

În anul 1936 este încorporat la Regimentul 92 Infanterie și este lăsat la vatră cu gradul de sergent.

În anul 1938 se înscrie la Seminarul Teologic Baptist din București și termină doar primul an. A continuat la Seminar după anul 1948.

Începând din anul 1940 a început să publice articole, predici și poezii, în revista „Farul Creștin”, începând cu nr. 16. Primul mesaj este „Ultimul nor”, pe care îl redau în întregime, aici vorbește și de formalism.

În anul 1941 are publicate următoarele predici: „Puterea lui Isus”, „Moșteniri și Daruri nemeritate”, „Pe drumul Falimentului” și două poezii: „Purtat de valuri”, poezie ce o redau mai jos în întregime și „Coboară-te Isuse”.

În 1941 este dus pe front, de unde Domnul l-a adus cu bine acasă.   

În ziua de 16 martie 1945 se căsătorește la Sibiu cu Anuța, născută Conțiu și Domnul îi binecuvântează cu 2 copii: Adriana, născută la Sibiu în 1946 și (Mircea) 1947. Cununia religioasă este oficiată în ziua de 25 martie 1945 în Biserica Baptistă din Sibiu, de către frații I. Rus, Mircu Cocariu.

În 17 martie 1948 este ordinat la Oțelu Roșu.

În anul 1948 construiește casa de rugăciune a Bisericii Creștine Baptiste din Ciuta,  în apropierea localității Caransebeș.

La Congresul Cultului Creștin Baptist din Republica Populară Română, ținut la Buteni – Arad, la data de 23-24 octombrie 1948, fratele Simion Cure este ales  secretar de zi al Congresului.

În ziua de 13 decembrie 1950 fr. Simion Cure face parte din delegația Cultului Creștin Baptist, care participă la Ministrul Cultelor, cu ocazia citirii decretului prezidențial de recunoaștere oficială a Cultului Baptist.

Din anul 1950 fratele Cure Simion publică predici și poezii în revista „Îndrumătorul Creștin Baptist”.

În ziua de 18 Mai 1952 fr. Cure Simion este prezent la festivitatea de încheiere a cursurilor, la Seminarul Teologic Baptist din București, ținut la Biserica Baptistă din Bulevardul Nicolae Titulescu 56/A.

A fost păstor al bisericilor baptiste din: Caransebeș, Reșița, Oțelu Roșu, Dognecea, Glimboca, Maciova, Malu, Voislova.

În anul 1957 la Seminarul Teologic Baptist din București s-a organizat „Curs Biblic de îndrumare Pastorală”, între 4 septembrie și 4 octombrie. Cursul a fost împărțit în două serii: la seria I, 41 de păstori au luat parte, iar la seria a doua, 43 păstori.

Fratele Cure Simion a făcut parte din a doua serie, 20 septembrie – 4 octombrie 1957. La încheiere, din partea cursanților, fr. Cure Simion a avut o cuvântare emoționantă, pe măsura păstorului Cure Simion. Redau un scurt fragment:

 „Nu pot neglija faptul că noi păstorii baptiști, în trecut, decenii după decenii, ori de câte ori veneam pe la București, aduceam în desaga noastră, lacrimile unui popor asuprit și nedreptățit, lacrimi stoarse de un tratament aproape sălbatic, aplicat cultului nostru.”

În anul 1960 fratelui păstor Cure Simion i se intentează un proces politic, pentru atitudine dușmănoasă față de regimul politic, fiind condamnat la 17 ani de detenție, dar a fost eliberat în anul 1964, în urma unei amnistii generale făcută de Gheorghe Gheorghiu-Dej. După eliberare fr. Simion Cure nu a mai activat ca păstor, ci a lucrat la o cooperativă de deratizare. Aici au lucrat mai mulți păstori destituiți de regimul comunist.

Fr. Simion Cure a fost un păstor bun, vestit, făcea glume pe seama lui, bisericile unde a lucrat au progresat.

Iată ce spune fr. Ioan Bunaciu despre fr. Cure Simion în anul 1981, în cartea „Istoria Răspândirii credinței creștine baptiste în România”: „Cure e un predicator unic în felul lui, plăcut unora și respingător pentru alții. Este adânc spiritual , dar adevărurile divine le exprimă folosind expresii glumețe și ironice, făcându-i pe ascultători să râdă de propriile lor slăbiciuni.”

Din anul 1964 nu am mai găsit date despre fratele Simion Cure. Nu am găsit anul plecării, dar se spune că a plecat foarte repede în America, pentru că autoritățile noastre comuniste abia așteptau să scape de acest element dușmănos, precum era fratele Cure Simion.

Din acest loc vă direcționez spre fr. Daniel Brânzei și blogul său „Amintiri cu Sfinți”. Vezi  AICI ca să citiți secvențe din viața și gândirea fratelui Simion Cure.

Surse:

Arhivă

Ioan Bunaciu

Iosif Țon

Farul Creștin

Îndrumătorul Creștin Baptist

Urmează predica și poezia promisă.

Lecturare plăcută!

Purtat de valuri

           de Cure Simion

Bătut când sunt de vânturi pe a vieții mare,

Încoace și încolo de valuri aruncat,

Când luntrea-mi se sfărâmă, fiind izbită tare

Adâncul când mă cheamă și eu lupt disperat,

                Atunci a mea privire și gândul mi-se’ndreaptă

                Spre-a Tale locuințe ce nicicând nu-s pustii,

                Și sper că a Ta milă este nemăsurată

                Și cât mai grabnic Doamne, în ajutor îmi vii.

Ancorele-mi sunt slabe și vântul suflă tare,

Și-n largul mării, nu-i loc de ancorat

Cu toate că  ’ncercatam, părându-mi multe bune,

Întotdeauna Doamne, amar m-am înșelat.

                 Așa în stare gravă, izbit, rănit și frânt

                 Privirea mea se-ndreaptă spre locuri depărtate

                 C-am auzit că este undeva un port sfânt

                 Ce Golgota se cheamă și vântu-n el nu bate.

Acolo du-mă Doamne și fă c-a mea oprire

Să fie-n vârf de munte c-așa am auzit

Că e pe el o cruce, ce dat-a mântuire

Celui purtat de valuri, ce-acolo s-a oprit.

             Sperând că mă vei duce și-mi vei da iertare

             Și vei uita trecutul și toate ce-am făcut

             Te rog grăbește Doamne, Te-aștept cu nerăbdare

             C-am încercat eu multe, dar singur n-am putut.

      ULTIMUL NOR

            de Cure Gh. Simion

Cercetând paginile frumoase ale Bibliei, găsim în foarte multe locuri pomenindu-se despre nori, ca de pildă: Norul care a condus pe Israel prin pustie, norul care umplea cortul întânirei, etc. În Noul Testament găsim pe Dumnezeu vorbind oamenilor din înălțimile văzduhului. Prin faptul acesta putem zice că adeseori norii au fost amvonul lui Dumnezeu, de pe care El a vorbit valoroasele Sale cuvinte, făcând lumii cunoscut că El este Iehova, iar Isus este Mesia cel Promis. Față de cele de mai sus la rândul lor poeții au făcut versuri frumoase spunând despre nori, că sunt îmbrăcămintea lui Dumnezeu.

Ultimul loc unde în Noul Testament vorbește de nor, afară de cartea Apocalipsului, se găsește în Faptele Apostolilor capitolul 1, versetul 9: ,,După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer, și un nor L-a ascuns din ochii lor”. Dar ce mult se deosebește acest nor de ceilalți dinaintea lui. Norul acesta cu deosebirea celorlalți a oprit ochii celor de pe pământ de a mai vedea desăvârșita frumusețe  a ,,Celui Proslăvit”. Acesta e norul despre care Biblia scrie: ,,A ascuns pe Isus”.

În zilele noastre acest nor e înlocuit cu alți nori. Pretinsa lume creștină ridică din când în când ochii în sus fără să poată vedea însă pe ,,Acela” strălucit din pricina unor nori periculoși. Ei sunt de o natură deosebită de cel amintit în textul de mai sus. În primul rând ei fac, pe cei ce n-au văzut, să nu vadă nici acum, iar în al doilea rând pe cei ce au văzut și văd să-i oprească de a mai vedea.

      Norul Formalismului

Formalismul a fost combătut de Isus  în timpul misiunii Sale pe pământ. De acest păcat sufereau fariseii. De pe programul lor practic au fost șterse cu desăvârșire: Dreptatea, mila și credincioșia. Nu pentru că ele n-au fost găsite bune și de folos, ci pentru că norul formalismului, ascunsese valoarea și necesitatea lor, înlocuindu-le cu spălare de mâini, vase, etc.

În timp ce religioșii studia în Templu și în sinagogi porunca cea mai mare a iubirii, văduvele și orfanii mureau de foame și de frig. Cântările frumoase ale psalmiștilor de demult, și câteva porunci ușor de îndeplinit, rămaseră tot rodul celor care studiau porunca iubirii. Ei se pretindeau a fi, fiii lui Avraam. Nu putem spune despre ei că erau nerugători, din contră făceau rugăciuni lungi, dar seci. Nu putem spune că erau zgârciți, fiindcă dădeau zeciuială. Și apoi nu putem spune că erau plini de râvnă pentru legea lor. Dar cu toate acestea Isus le zice: ,,Vai devoi”.

Ce ușor e să fi umbrit de acest nor periculos și să pierzi pe Isus. De câte ori noi ne mulțumim de noi înșine, de ni se pare că cu greu ne-am găsi pereche. Ce bine ar fi dacă am ști că noi nu suntem ceea ce ne vedem noi, ci ceea ce ne văd alții. Suntem adânc înșelați atunci, când credem că botezul, cântările, poeziile și predicile sunt și formează totul de ceea ce Hristos are nevoie. În timp ce societatea din jurul nostru merge spre iad, noi să ne mulțumim cu un nume și atunci când cere faptele milei și jertfei în lucrul Său, să ne mărginim la niște forme seci din care Isus lipsește cu desăvârșire.

Niciodată nu vom putea arăta lumii decât ceea ce avem și vedem noi. Împrăștie deci norul formalismului care ascunde pe Isus din fața ta, ca să-L poți vedea în toată strălucirea gloriei Sale.

      Norul intereselor personale

Ascunde pe Isus în aceeași măsură ca și norul formalismului. Unde sunt cei ce au iubit pe Isus atât de mult că doreau să-L facă rege? Unde-i tânărul bogat și grecii care căutau să-L vadă? Unde este cel care I-a declarat că-L va urma, Luca 9:57. Nu se mai pomenește nimic de ei în restul Bibliei pentru că Isus i-a dojenit și i-a mustrat pentru interesul lor personal. El mustră pe Petru și pe fii lui Zebedei când aceștia cer șederea la dreapta și la stânga Lui. Ei erau reci din cauză că soarele cald al dragostei de aproapele n-a putut pătrunde și încălzi inimile lor din cauza norului prea gros a intereselor personale. Dacă n-am venit la Isus cu păcatele noastre și inima noastră egoistă, și dacă nu vom străbate acest nor, punându-ne întreaga noastră ființă în slujba  ,,Aceluia care a trăit numai pentru binele omenirii”, totul e zadarnic.

În cazul acesta este bine să ne gândim la cuvintele: ,,Niciodată nu v-am cunoscut.Duceți-vă de la mine!…”. Iată deci că acest nor desparte pe păcătos nu numai aici pe pământ de tovărășia scumpă a lui Isus, ci chiar și în veșnicie. Pentru aceasta să grăbim a înlătura umbra aceasta care ascunde  strălucirea iubirii lui Hristos.

        Norul păcatelor

,,Nelegiuirile noastre pun zid de despărțire între voi și Dumnezeul nostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să vă asculte!” Isaia 59:2. Nu credem că ar fi ceva de neînțeles în acest verset. Atât Cain, Iacov, Iuda și alții au ajuns departe și fără Dumnezeu. Care e cauza? Răspunsul ni-l dă versetul de mai sus. Norul păcatelor desparte pe om de Dumnezeu. Pe Hristos nu-L văd decât aceia care prin credința în jertfa Lui mântuitoare au dărâmat zidul care-i despărțea de casa părintească și de Tatăl lor.

Primul martir Ștefan a văzut un cer deschis și pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu. Aceasta a fost urmarea curățirii în sângele lui Hristos și a unei vieți trăite departe de păcat. Să trăim departe de păcat pentru a vedea mai aproape strălucirea și sfințenia lui Hristos.

Acești nori amintiți mai sus sunt unii din cei mai periculoși pentru credincioși și necredincioși, fiindcă ascund pe Domnul și de multe ori ascunzându-L se întâmplă să-L piardă pentru totdeauna.

Să dăm norii la o parte și să privim la soare de unde ne încălzim și primim viață.

Dacă ne-am găsi încă în umbra norilor, care-L ascund din ochii noștri, atunci vocea inimii noastre unită cu credința să producă vântul puternic care împrăștie norii ascunzători.

       Vino Doamne și alungă,

       Când mă aflu’n clipe grele

        Norii care Te ascund pe Tine,

        Soare scump al vieții mele.

Mulțumesc că ai trecut pe aici. Lasă un mesaj.

https://wordpress.com/read/feeds/94707255/posts/2350684707

Binecuvântări în prezent, împreună cu persecuţii James Montgomery Boice

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Binecuvântări în prezent,   împreună cu persecuţii

James Montgomery Boice

Un lucru pe care îl învăţăm la scurtă vreme după ce începem să studiem Biblia este că metodele lui Dumnezeu nu sunt metodele noastre. Gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. De aceea ar trebui să ne aşteptăm ca atunci când ne apropiem de Scriptură şi citim despre învăţăturile lui Hristos să descoperim că sunt surprinzătoare. Pur şi simplu nu sunt în concordanţă cu felul în care gândim noi în mod normal. Acest lucru e adevărat în ce priveşte majoritatea învăţăturilor Sale despre ucenicie, pe care le‑am studiat împreună, şi în mod deosebit se aplică la cea pe care o studiem acum. Pentru că aceasta e surprinzătoare chiar privită în lumina celor dinaintea ei. Înainte de ea, Isus a vorbit despre ucenicie şi, în general, a pus accentul pe costul uceniciei. A spus că nimeni nu poate fi ucenicul Lui, nimeni nu‑L poate urma, nimeni nu poate fi mântuit dacă nu se leapădă mai întâi de sine însuşi, renunţă la tot de dragul lui Hristos şi Îl urmează, luându‑şi crucea şi purtând‑o până la sfârşit. Asta înseamnă să asculte de Domnul Isus Hristos până la moarte. Am început să înţelegem acest lucru. Şi totuşi, imediat după ce a spus aceste lucruri, Hristos spune în acest pasaj: „Aşa e, dar vă promit binecuvântări şi mai mari, chiar în viaţa aceasta.”

Cuvintele Sale exacte sunt acestea: „Nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu 10:29-30)

Aceste cuvinte sunt cu adevărat şocante. Atât de şocante încât, atunci când le citim, aproape că o luăm de la capăt, spunându‑ne: „Cred că n‑am citit ceva corect.” Nu ne‑am fi aşteptat la aşa ceva. Sau, dacă am citit corect, am vrea să‑I spunem lui Isus: „Cu siguranţă e ceva ascuns printre rânduri.” Sau am vrea să‑I spunem: „Nu se poate, Isuse, dacă mă gândesc la tot ce‑ai spus până acum, cu siguranţă glumeşti când spui asta.” Şi totuşi El nu glumeşte. Exact asta vrea să spună: dacă renunţi la tot şi Îl urmezi, El te va binecuvânta material de o sută de ori mai mult decât ai avut înainte, şi o va face în viaţa aceasta. Pe măsură ce analizăm afirmaţia Lui, ea devine tot mai uimitoare.

Mai întâi, El vorbeşte despre răsplăţi. Chiar şi acest lucru e surprinzător, pentru că nu există nimic propriu uceniciei care să implice răsplăţile. Mai mult, El vorbeşte despre răsplăţi în viaţa aceasta. Asta înseamnă răsplăţi materiale, aici şi acum. E adevărat, ştiu că există şi răsplăţi spirituale. Mai ştiu că aceste răsplăţi spirituale, dacă le măsurăm cinstit, sunt mai mari decât cele materiale. Isus spunea că nu‑ţi foloseşte la nimic să câştigi întreaga lume, o lume de lucruri materiale, şi să‑ţi pierzi sufletul. Lucrurile spirituale sunt întotdeauna mai mari, şi totuşi, cu toate acestea, El vorbeşte aici despre lucruri materiale.

Cuvântul care mă izbeşte pe mine atunci când citesc aceste pasaj este cuvântul „holde”. Pentru că, vedeţi, poţi spiritualiza sau cel puţin dematerializa orice altceva. Însă când e vorba de „holde”, nu mai poţi face asta. Holdele sunt aici şi acum. Cea mai mare parte a bogăţiei unei persoane din antichitate consta în pământuri. De aceea, El vorbeşte de fapt despre bogăţie, posesiuni, holde. Noi le‑am numi terenuri. Iar El spune: „Te voi binecuvânta şi cu ele.”

Când începem să ne gândim la aceasta, trebuie să ne întoarcem înapoi la context. Când studiem contextul acestor cuvinte, numai din el devine cât se poate de evident faptul că despre aceasta vorbeşte Isus. Pentru că     aici avem întâmplarea cu tânărul bogat care a venit la Isus dar a plecat întristat pentru că avea mari avuţii. În cazul lui, avuţiile erau bariera în calea urmării lui Isus. După ce Isus a vorbit cu tânărul…, (tânărul a plecat întristat pentru că avea mari avuţii iar Isus a rămas probabil întristat pentru că tânărul plecase)…, Petru se pare că a încercat să‑l mângăie pe Isus, pentru că Isus îl privise pe tânăr plecând şi acum era trist din cauza aceasta. Petru îi spune cam aşa: „Ei bine, Doamne, ai pierdut unul, dar gândeşte‑Te la cei mulţi pe care îi ai deja.” „De fapt”, îi spune Petru, „uită‑te la noi, ucenicii, noi am lăsat totul ca să Te urmăm.” Iar Isus, care niciodată nu s‑a lăsat copleşit de sentimente ci întotdeauna era preocupat de cei din jur, a folosit ocazia ca pe o oportunitate să‑i înveţe, spunând: „Nimeni nu a renunţat la ceva pentru Mine şi să nu fie răsplătit de o sută de ori mai mult chiar în viaţa aceasta.”

Vezi, atunci când citeşti contextul pur şi simplu nu poţi evita faptul că El vorbeşte despre binecuvântări materiale aici şi acum, pe lângă toate binecuvântările spirituale pe care ştim că le avem. Şi acestea de o sută de ori mai mult. De o sută de ori. Vreau să spun, chiar şi Iov, în final a primit doar de două ori mai mult decât a avut iniţial. Iar aici Isus vorbeşte despre o sută de ori, chiar în viaţa aceasta.

Sunt sigur că înţelegeţi că trebuie să fim înţelepţi atunci când vorbim despre aceasta. Pasajul acesta nu e singurul din Scriptură la care trebuie să ne gândim. Pe de o parte, ar trebui să fie cât se poate de evident că nu trebuie să privim la această problemă doar din punct de vedere materialist. Isus vorbeşte despre o binecuvântare reală, dar aceasta nu e o formulă pentru a te îmbogăţi. Vedeţi, chiar şi textul ne învaţă asta, pentru că, dacă ar fi o formulă de îmbogăţire… dacă Isus ar spune: „Iată, vreau să fii bogat şi aceasta e metoda”… atunci ar însemna să îţi petreci cea mai mare parte a vieţii acumulând cât mai mult iar la momentul potrivit să dăruieşti totul lui Isus, ştiind că înainte să mori El îţi va da înapoi de o sută de ori mai mult. Evident că nu despre asta vorbeşte textul, pentru că ar însemna să renunţi la ucenicie. Aceasta nu ar mai însemna să‑L urmezi pe Isus.

Trebuie să mai spunem, când ne gândim la aceasta, că este la fel de evident faptul că Dumnezeu într‑adevăr îi cheamă pe unii creştini la sărăcie, sau cel puţin îi cheamă pe unii la o viaţă plină de nevoi. Iar pe alţii, ca în cazul tânărului bogat din această ocazie, îi cheamă să renunţe la acele lucruri care, în cazul lor, sunt o barieră în calea uceniciei şi a ascultării de El. Ştim, de exemplu, că însăşi ucenicii, chiar cei ce stăteau acolo, cei mai mulţi dintre ei s‑au răspândit în lume în zone cu probleme şi, din câte ştim, nu au fost bogaţi, deşi, fără îndoială, au avut suficient pentru slujirea lor. Trebuie să privim lucrurile în acest context.

După ce am făcut asta, trebuie să spunem, cu toate acestea, că e o promisiune de binecuvântare. Dacă nu altceva, Isus spune cel puţin că El se va îngriji de ucenicii Săi, şi eu cred că mai spune celor ce Îl vor urma le va da în viaţa aceasta mai mult decât ar fi avut sau decât s‑ar fi bucurat de ele dacă nu L‑ar fi urmat.

Personal, eu cred că Dumnezeu ne dăruieşte din bunurile acestei lumi atât cât are încredere că nu ne va periclita slujirea creştină sau nu ne va distruge sufletele. Motivul pentru care mulţi dintre noi nu au mai mult este acela că Dumnezeu ştie că am cheltui mai mult pentru noi şi nu am folosi acele bunuri cu folos în slujba Sa.

Totuşi, este o mare promisiune. Şi, ca toate marile promisiuni din Scriptură, are menirea să ne încurajeze în anumite domenii ale vieţii. Această promisiune ne încurajează în mai multe feluri. Primul este acela că ne încurajează să îl slujim pe Isus Hristos. Adică, să pornim în serviciul Său, ştiind (putem spune asta) că Dumnezeu nu datorează nimănui nimic. Uneori expresia „a nu rămâne dator cu nimic” e folosită în mod greşit. Sunt unii oameni cărora li se spune: „Dacă îi dăruiţi lui Dumnezeu asta şi asta, Dumnezeu vă va dărui asta şi asta.” Deci dacă vrei asta, fă aşa. Aceasta e manipulare. Nu despre acest lucru vorbeşte textul. Nu vorbeşte în acest fel. Dar, cu toate acestea, dacă o înţelegem corect, este o mare încurajare de a‑L sluji pe Isus Hristos, ştiind că vom fi binecuvântaţi în această slujire.

Acum, daţi‑mi voie să sugerez modurile în care vom fi binecuvântaţi. În primul rând, din text reiese în mod evident că vom avea binecuvântări mai mari, chiar binecuvântări materiale, în slujirea lui Hristos, decât am avea altfel. Dacă vei vorbi cu cei din lume despre aceasta, te vor considera nebun. „Să renunţ la tot şi să devin creştin? Asta e pur şi simplu ridicol.” Şi totuşi, când mergi la credincioşi şi îi întrebi, aceasta va fi mărturia lor. Credincioşii îţi vor spune, dacă sunt serioşi în urmarea lui Hristos şi nu I se împotrivesc pe cale, dacă Îl urmează cu seriozitate îţi vor spune că niciodată nu eşti în dezavantaj, chiar din punct de vedere material, atunci când Îl urmezi pe Isus.

Trebuie să‑i întrebi: „Avraame, ce ai găsit tu? Citim în Scriptură povestea ta, prin câte ai trecut. Ai fost un om căruia Dumnezeu i‑a spus să‑şi părăsească ţara şi familia şi tot ce are, şi să plece de acolo, să devină un rătăcitor pe acest pământ. Ce ai găsit tu, Avraame? Ai lăsat totul şi ai fost timp de mulţi ani un pelerin. Nu crezi că ai ieşit în dezavantaj? Nu poţi spune că ai fost binecuvântat de o sută de ori mai mult în slujba lui Dumnezeu.” „O”, îţi va răspunde Avraam, „nu ai citit până la capăt? E adevărat, Dumnezeu m‑a chemat să las în urmă toate acele lucruri, care ar fi însemnat moartea sufletului meu. Religia, cultura, ţara, valorile din Ur şi Caldeea. E adevărat că Dumnezeu m‑a chemat să fiu un rătăcitor pe pământ şi un pelerin în ţară. E adevărat şi că singurul teren care a fost într‑adevăr al meu a fost ogorul cu peştera în care am îngropat‑o pe Sara. Dar, o, Dumnezeu a fost mai mult decât credincios promisiunilor Sale! El mi‑a promis că îmi va da o familie mare, şi aşa a făcut. Mi‑a dat o familie atât de numeroasă, încât, odată, când împăraţii răsăritului i‑au atacat pe cei din câmpie, mi‑am adunat slujitorii, 318 oameni înarmaţi, pe care i‑am folosit ca pe o armată cu care l‑am adus înapoi pe Lot. Ei bine, asta nu‑i nimic, dacă te gândeşti la marea familie a lui Dumnezeu pe care El mi‑a dăruit‑o, pentru că eu, într‑un fel, sunt tatăl acestei familii. Chiar şi azi, familia mea e mai numeroasă decât nisipul de pe ţărmul mării sau decât stelele de pe cer. În ce priveşte pământul, e adevărat, nu a fost proprietatea mea, în felul în care lumea priveşte lucrurile, dar l‑am cutreierat în sus şi în jos. Am putut să mă bucur de el. Am fost peste tot şi de atunci Dumnezeu l‑a dăruit în mod literal urmaşilor mei, pentru totdeauna.”

Pavel spunea, din propria experienţă, scriindu‑le filipenilor: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.” (Filipeni 4:19)

Vorbind despre sine, chiar în finalul vieţii sale, când era în închisoare, Pavel scrie: „Am de toate, şi sunt în belşug. Sunt bogat…” (Filipeni 4:18)

Aceasta e mărturia creştinilor. Nici unul dintre apostoli, nici unul dintre martiri nu a putut spune vreodată că faci o afacere în pierdere urmându‑L pe Domnul Isus Hristos.

Această promisiune este o încurajare în a‑L urma pe Isus Hristos, nu numai din cauză că binecuvântările promise sunt mai mari decât am fi avut altfel, dar este o încurajare şi din cauză că binecuvântările promise sunt sigure, adică vor veni cu siguranţă.

Vedeţi, există o nuanţă de ironie în povestirea tânărului bogat care a renunţat la Hristos din cauza lucrurilor pe care le avea şi la care nu vroia să renunţe. Ironia constă în aceea că a întors spatele acelor posesiuni care erau sigure pentru a se agăţa de acelea care, fără îndoială, erau nesigure. Aurul putea să îi fie furat înainte de sfârşitul anului. Putea să‑şi piardă prietenii. La fel ca în cazul fiului risipitor, prietenii puteau să înceapă să îl evite şi să‑i întoarcă spatele. Isus spune, dimpotrivă: „Dacă vii după Mine, Eu te voi binecuvânta. Iar binecuvântările pe care ţi le voi da, pentru că Eu sunt cel ce ţi le dau, sunt binecuvântări sigure.” O, nu ştiu ce crezi tu despre lucrurile materiale, dar eu aş prefera mai degrabă să le încredinţez în mâinile lui Isus Hristos, să facă ce vrea cu ele, ştiind că acolo sunt mai în siguranţă decât dacă le‑aş investi în acţiuni la bursă sau le‑aş păstra la bancă. Ştiind că la Isus, aceste lucruri nu numai că sunt în siguranţă, dar se şi înmulţesc. Cred că pot fi şi mai categoric. Nu numai că în serviciul lui Hristos averile noastre sunt în siguranţă, dar putem fi siguri şi că, în cazul în care Isus Hristos ne cheamă şi noi ne împotrivim, El ne va lua, dacă trebuie, chiar şi acele lucruri pe care le avem. Pentru că, vedeţi, Isus nu ne va permite să alegem altceva în afară de El. Dar, iată, vii în serviciul lui Hristos cu toate lucrurile tale, cu averile, cu dorinţele, cu aspiraţiile tale şi spui: „O, Doamne, eu vreau să fac asta. Dar nu ştiu cum pot să renunţ la aceste lucruri ca să Te slujesc pe Tine.” Atunci El te cheamă pe nume, tu îţi ridici privirea şi Îl vezi, iar când Îi vezi faţa, dragostea şi gloria Lui, priveşti apoi la lucrurile tale şi ţi se par nişte nimicuri. Apoi spui: „Nu, am înţeles greşit. Am privit lucrurile ca un păcătos. Cum aş putea să cred că acestea au vreo valoare, când am ocazia să Te slujesc?” Atunci le laşi deoparte, porneşti după Isus, şi ce se întâmplă? El te primeşte şi începe să te binecuvinteze, iar după ani şi ani, îţi priveşti mâinile şi iată că sunt din nou pline. Nu îţi vine să crezi şi spui: „Iată tot ce mi‑a dăruit.” Dar, vezi, acum nu mai există acea tensiune între lururile materiale şi Isus, iar tu te poţi întoarce spre El şi‑I poţi spune: „Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot ce mi‑ai dăruit. Ştiu că aceste lucruri sunt în siguranţă, pentru că le‑am primit din mâna Ta.”

Vedeţi, în serviciul lui Hristos chiar şi lucrurile pe care le facem sunt binecuvântate. Familiile creştine sunt cele mai puternice şi mai fericite familii din lume. Părtăşia creştină este mai reală şi mai permanentă decât orice lucru. Prietenii creştini sunt cei mai adevăraţi şi mai fideli prieteni. Nu vreau să spun că lucrurile sunt perfecte. Nici un creştin nu ar putea spune vreodată aşa ceva. Dar sunt mult, mult mai bune decât orice am putea găsi vreodată în afara slujirii lui Hristos.

Apoi mai vreau să spun ceva. Suntem încurajaţi în slujirea noastră pentru că acele binecuvântări pe care Dumnezeu le dă sunt binecuvântate. Vreau să spun, în sensul că El ni le dă, nu doar ca să ne bucurăm de ele ca o răsplată, ci ca să fie binecuvântate atunci când le folosim slujind altor oameni. Şi Dumnezeu le binecuvintează din belşug. Vedeţi, ce face Isus cu averile noastre este ce a făcut cu pâinile şi peştii în Galilea. Au venit la El şi I‑au spus: „Iată, este aici o mare mulţime care trebuie hrănită, şi tot ce avem noi sunt cinci pâini şi doi peştişori, de la acest băiat.” Dar Isus a răspuns: „Aduceţi‑i la Mine.” El a luat mâncarea, iar în mâinile Sale, în timp ce o binecuvânta, a înmulţit‑o, astfel încât a fost de ajuns să hrănească toată acea mare mulţime. Vedeţi, poate că e bine să fim binecuvântaţi de Isus şi, cu siguranţă, atunci când suntem, trebuie să mulţumim pentru aceasta. Ne bucurăm în bunătatea Lui. Dar, o, să pui acele lucruri în serviciul Său şi El să le binecuvinteze, înmulţindu‑le, e o bucurie mai mare decât oricare alta! Iar aceasta, mai presus de toate, ne încurajează să Îl slujim.

Permiteţi‑mi să mai spun ceva. Am vorbit despre această promisiune ca o încurajare pentru slujire, dar daţi‑mi voie să arăt că e şi o încurajare să ne încredem. Să ne încredem în Dumnezeu, în special când vremurile sunt grele. Cu siguranţă că asta a intenţionat şi Isus, pentru că atunci când a vorbit despre binecuvântările cu case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, El le‑a menţionat împreună cu persecuţiile. N‑a vrut să ascundă acest lucru. El a spus: „Doar pentru că vă binecuvintez cu lucruri materiale, cu familii şi cu relaţii, asta nu înseamnă că nu veţi avea parte de persecuţiile care vin peste toţi cei ce vor cu seriozitate să trăiască pentru Mine în această lume rea. Veţi avea parte de persecuţii.” Dar, observaţi: “Iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” Ce le spune aici este aceea că îi va călăuzi prin persecuţii şi că la sfârşit vor fi binecuvântaţi în acelaşi fel ca la început.

Persecuţiile vin din mai multe părţi. Persecuţiile vin din partea lumii, pentru că lumea îi urăşte pe urmaşii lui Isus Hristos. Isus a spus că aşa va fi. El a spus: „Dacă lumea Mă urăşte pe Mine, puteţi fi siguri că şi pe voi vă va urî.” Şi totuşi, când vin persecuţiile un creştin poate spune cam aşa: „E adevărat că vin persecuţii, şi n‑ar trebui să fiu surprins de asta. Isus a spus că aceste lucruri se vor întâmpla. Dar, ştii, când privesc la viaţa mea văd atâtea dovezi ale binecuvântărilor lui Dumnezeu, atâtea dovezi ale bunăvoinţei Sale faţă de mine încât sunt încurajat. E adevărat că lumea nu mă vrea, dar Isus mă vrea. E adevărat că lumea mă urăşte, dar Isus mă iubeşte. E adevărat că nu sunt prieten cu lumea, dar, o, sunt prieten cu Cel ce e prietenul păcătoşilor! Chiar faptul că El m‑a binecuvântat în aceste feluri, aceste lucruri pe care le pot menţiona specific sunt o mare încurajare pentru mine să merg mai departe prin persecuţii şi să Îi rămân credincios, să fiu o mărturie credincioasă indiferent de consecinţe, ştiind că Cel ce a promis că va fi cu mine până la sfârşit va rămâne cu mine până la sfârşit şi mă va conduce în siguranţă până în glorie.”

Aşa lucrează Dumnezeu cu poporul Său. Dumnezeu nu e un Dumnezeu zgârcit. Dumnezeu nu e un Dumnezeu lipsit de generozitate. Dumnezeu nu e un Dumnezeu care să îşi găsească plăcerea în suferinţa poporului Său. Dumnezeu ne vrea binele şi El ne binecuvintează în multe, multe feluri. De o sută de ori mai mult. Ce spunem noi? De o mie de ori! De un milion de ori mai mult decât am putea avea în această lume despărţiţi de Isus Hristos.

David, în ultimii ani ai vieţii, scria: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar nu am văzut pe cel neprihănit părăsit sau pe urmaşii lui cerşindu‑şi pâinea.” Şi totuşi, trebuie să spun că promisiunea este pentru cei neprihăniţi. Altfel spus, este pentru cei care au găsit neprihănirea lui Dumnezeu, prin harul Său, în urmarea lui Isus Hristos. Dacă te agăţi de lucrurile acestei lumi şi spui: „Sunt ale mele”, nu Îl poţi avea pe Isus. Dar dacă renunţi la ele şi îl urmezi pe Isus, împreună cu El vei avea de toate din belşug, mai mult decât vei avea vreodată nevoie.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/rewards.htm

Idolatria în Biserica lui Dumnezeu Studiul nr. 2

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

IDOLATRIA  

Idolatria în Biserica lui Dumnezeu  Studiul nr. 2

      Cei care studiază Biblia sunt familiarizaţi cu problema idolatriei Israelului din Vechiul Testament. De la viţeii de aur de la Dan şi Bethel, până la grotele, înălţimile, oştirile cereşti şi închinarea la Baal, idolatria a fost păcatul dominant al anticului Israel şi al iudeilor.

II Regi 17 rezumă aceste păcate. Regii Israelului şi ai iudeilor, cu câteva excepţii, i-au condus pe oameni greşit, către idolatrie. Ca rezultat, Dumnezeu a respins toată sămânţa necredinciosului Israel.

Dar cum este cu timpurile Noului Testament? A fost idolatria păcatul predominant în biserica secolului întâi? Este idolatria un factor major în Biserica lui Dumnezeu de azi?

Cuvântul „idol” în engleză / română a derivat din grecescul „ido”, „cel este văzut sau ştiut” şi „idolon”, idol. Webster defineşte idolatria ca „adulare sau respect nechibzuit sau iubire pentru un obiect fizic ca pentru un zeu, sau oferirea devotamentului religios absolut şi a încrederii fundamentale cuiva care nu este Dumnezeu.” Este dumnezeul nostru Dumnezeu? Dacă nu, suntem vinovaţi de idolatrie.

Idolatria ca păcat fundamental de care trebuie să fugim

I Corinteni 10:14 spune să „fugim de idolatrie”. Versetele 15-33 ne arată de ce trebuie să fugim de idolatrie. Nu putem lega tovărăşie cu demoni, sau să participăm la false slujbe pascale iudaice. Noi nu suntem mai puternici decât Dumnezeu, aşa că trebuie să uităm tovărăşia celor ce sunt adoratori de idoli, cei ce se pretind a fi israeliţi dar nu sunt. Pe de altă parte, dacă un necredincios te invită la ospăţ, mănâncă ceea ce ţi se pune în faţă. Dar dacă el spune că este o ofrandă pentru idoli, nu mânca, el nu va gândi că eşti ipocrit. Fuga de idolatrie înseamnă că vei face totul pentru slava lui Dumnezeu, fără nici o aparenţă de răutate, fără a jigni pe credincioşi sau necredincioşi.

Galateni 5:19-21 „Iar faptele trupului sunt cunoscute… idolatrie, vrăjitorie, ură….”. Fiecare dintre aceste păcate are la bază idolatria, pentru că este închinare la altceva decât Dumnezeu.

Idolatria strâns legată de pizmă şi întovărăşire

Coloseni 3:5-7 „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre… pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, Pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, În care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele.”

Efeseni 5:5 „Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu.” Versetele 6-17 arată cum aceste lucruri erau practicate de unii „în biserică”. Noi nu trebuie să legăm prietenii cu acei cuvântători în zadar, care fac lucruri nefolositoare. Nu comentaţi păcatele lor ruşinoase. Cunoaşteţi voinţa lui Dumnezeu şi trăiţi după ea.

Aşadar, idolatria arătată în aceste pasaje este ceva care poate fi practicat de credincioşi amici. Trebuie să ne disociem de astfel de prietenii.

Falşii învăţători sunt idoli de care trebuie să fugim

 I Ioan 5:21 spune „Fiilor, păziţi-vă de idoli. Amin.”

De ce a încheiat Ioan epistola cu această afirmaţie curioasă? Pentru că pe tot parcursul acestei scrisori el a vorbit despre false înfrăţiri, falşi profeţi, seducători, amăgitori, anticrişti, despre cei ce susţin că îşi iubesc fraţii, dar de fapt îi urăsc, I Ioan 1:6, 2:4, 9, 11, 18-19, 22, 26, 3:7, 15, 17, 4:1-6.

 Pe parcursul I Ioan, apostolul vorbeşte despre cunoaşterea de Dumnezeu. Cuvântul „cunoaştere” este în greacă „ido”, „a vedea”, înrudit cu cuvântul „idol”. Trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu să ne idolatrizăm pe sine sau pe alt om. „Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Isus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci.” I Ioan 5:20. Orice alt crez sau practică este idolatrie!

Se continuă trecutul nostru idolatru în riturile noastre întru Hristos?

I Tesaloniceni 1:9-10 „…v-aţi întors la Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat; şi să aşteptaţi pe Fiul Său din ceruri…” Astfel că, în loc să venerăm un om, avem nevoie de a fi conduşi de Mesia.

I Petru 4:3 „Destul este că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti.”

OBSERVAŢIE: Societatea aceasta ne încurajează să avem idoli personali, de la figuri din sport, televiziune şi staruri de cinema, cântăreţi rock, până la lideri religioşi. Ne-am făcut oare idoli din liderii religioşi şi-sau organizaţii?

Israelul nu a putut aştepta patruzeci de zile până la întoarcerea lui Moise de pe Sinai. Ei trebuiau să aibă un zeu, un idol. Noi putem aştepta până la întoarcerea lui Isus?

I Corinteni 12:1-3 „Iar cât priveşte darurile duhovniceşti nu vreau, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă. Ştiţi că, pe când eraţi păgâni, vă duceaţi la idolii cei muţi, ca şi cum eraţi mânaţi. De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Isus! – tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Isus, – decât în Duhul Sfânt.”

Am fost cândva conduşi de falşi lideri religioşi. Vom fi conduşi iarăşi în greşeală?

Faptele 15:19-20 ne spun despre acelea dintre neamuri care sunt acum întoarse la Dumnezeu, care trebuie să se ferească de murdăriile idolilor, de desfrâu, de strangularea animalelor şi de sânge. Acestea sunt tendinţe fireşti care trebuie evitate.

I Tesaloniceni 2:13 „…luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu”.

Pavel le-a poruncit tesalonicenilor să nu ia aminte la mesager, ci la mesajul acestuia. Asta implică faptul că alţii fac exact pe dos. Ei adulează omul, pentru că el le-a adus mesajul. Această problemă a existat şi cu corintienii.

Problema cu corintienii a fost închinarea la idoli

I Corinteni 1:10-13 Biserica corintiană a fost împărţită în grupuri adverse, fiecare afirmând că urmează un preot diferit.

I Corinteni 1:17-21 Predica lui Pavel a fost diferită de a altora, care sunau atât de înţelept şi de comprehensibil. Adevăraţii preoţi nu ar trebui să sune a atotştiutori, versetul 26.

I Corinteni 2:1-6 Falşii preoţi, grăind cuvinte ademenitoare ale înţelepciunii omeneşti, i-au împins pe adepţii lor la adularea preoţilor ca şi idoli. Credinţa oamenilor se îndrepta spre către înţelepciunea acestora, în loc de Dumnezeu.

I Corinteni 3:3,19,21 Carnalii corintieni erau mândri că urmau oameni înţelepţi. Însă aveau ochii întorşi de la Hristos.

I Corinteni 5:9-11 Nu vă împrieteniţi cu desfrânaţi. Nu mă refer la acei destrăbălaţi lumeşti, la pizmaşi, cămătari sau idolatri, pentru că atunci ar trebui să părăsiţi lumea. Dar nu legaţi prietenii cu un om care este numit frate şi este destrăbălat, invidios, idolatru, înjură sau este beţiv, sau jecmănitor, nici măcar nu staţi la masă cu vreunul.

COMENTARIU: Aceşti fraţi întru idolatrie nu doar că s-ar fi închinat statuii unui idol, ci chiar oamenilor!

I Corinteni 8:1-13 Gândiţi-vă la acest pasaj în contextul falselor religii actuale. Mai bine să eviţi împrietenirile îndoielnice decât să jigneşti semenii mai sensibili. I Corinteni 10:19-23 arată cum Dumnezeu nu vrea să fim în preajma idolilor. Versetele 27-28 ne arată iarăşi că trebuie să ne păzim de idolatrie. Versetul 7 ne spune să nu fim idolatri, cum au fost anticii israeliţi.

II Corinteni 6:14-18 Nu te prinde în cârdăşie cu desfrânaţi idolatri, pentru că tu eşti templul lui Dumnezeu. Pleacă dintre ei şi separă-te.

Soarta idolatrilor

 I Corinteni 6:9-10 Idolatrii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Apocalipsul 9:20-21 „Dar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine idolilor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.
Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor.”

Apocalipsul 21:8 „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.”

Apocalipsul 22:15 „Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!”

Simptomele idolatriei astăzi

  1. Respectul nechibzuit sau dragostea arătată unei fiinţe omeneşti fizice sau unei organizaţii religioase. „Preotul X spune că e bine aşa,” sau „biserica spune aşa”.
  2. Să îngădui unui preot să te ocărască cu vorba în faţă, să se slăvească pe sine, să profite financiar de pe urma ta,II Corinteni 11:19-20.
  3. Afirmaţia că „Dumnezeu va avea grijă de problemele conducerii bisericeşti şi le va îndrepta, dacă sunt greşite.”
  4. Recunoaşterea păcatelor în cadrul bisericii şi a conducerii ei, dar să nu spui şi să nu faci nimic în privinţa aceasta.
  5. Convingerea că toţi cei care părăsesc o anumită organizaţie sunt sortiţi focului iadului.
  6. Declaraţia unui preot „Vă voi conduce către Împărăţia lui Dumnezeu.”
  7. Acceptarea doctrinelor şi învăţăturilor bisericeşti fără dovezi biblice, şi / sau acceptarea schimbărilor doctrinare fără un studiu serios şi căutare.
  8. Frica de a contrazice deschis învăţăturile bisericeşti.
  9. Păstrarea tăcerii, astfel încât să poţi menţine cârdăşia, ştiind tot timpul că este greşit. Sau rămânerea într-o organizaţie de dragul relaţiilor, sau pentru a fi un exemplu pentru semenii mai slabi care încă nu au văzut lumina, calea.
  10. Să te foloseşti de poziţii bisericeşti de conducere date celor care sunt şovăielnici, împiedicându-i astfel să plece.
  11. Acel individ care le ştie pe toate, şi nu ascultă de preot sau de punctul de vedere al vreunui semen. El este de neatins, un idol pentru el însuşi.
  12.  Predicile menite a convinge oamenii „să sprijine Lucrarea”, „să stea în comunitate”, „să nu părăsească comunitatea de enoriaşi” etc, în loc de menţionarea unor principii duhovniceşti care să arate cum să duci o viaţă întru dumnezeire.
  13. Biserica în care un singur preot are controlul absolut.
  14. O biserică care a fost integrată cu scopul de a „legaliza” contribuţiile băneşti pentru reduceri de taxe. (Asta nu este adevărat, deoarece integrarea nu este necesară pentru a face astfel în S.U.A.)
  15. Un grup religios care impune, direct sau indirect, manierele, obiceiurile, vestimentaţia şi gusturile adepţilor săi, ca opuse ale acelor grupuri care subscriu principiilor biblice şi nu acestor deviaţii periferice. (de exemplu, o biserică care a crezut odată că este greşit ca oamenii să poarte cămăşi colorate la slujbe).

COMENTARIU: Dacă vedeţi astfel de simptome în cadrul grupului de cunoscuţi, băgaţi de seamă! Fugiţi de idolatrie înainte de a fi prea târziu.

    (courtesy of http://www.giveshare.org )

IDOLATRIA  

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

IDOLATRIA  

 Din Newadvent, enciclopedia catolică

(Gr. eidololatria.)

Etimologic, idolatria înseamnă veneraţie divină acordată unei ilustraţii, dar semnificaţia sa a fost a fost extinsă la toate venerările divine date oricui sau la orice, în locul adevăratului Dumnezeu. Sf. Toma (Summa Theol., II-II, q. xciv) o tratează ca pe o specie din genul superstiţiilor, care este un nărav opusă virtuţii religiei şi constă în acordarea unor onorări divine (cultus) lucrurilor care nu sunt Dumnezeu, sau lui Însuşi Dumnezeuîntr-un fel greşit. Nota specifică idolatriei este directa sa opoziţie faţă de obiectul îndreptăţit al veneraţiei divine; ea pune asupra unei creaturi / creaţii smerenia cuvenită doar lui Dumnezeu. Şi o face în câteva feluri. Creatura este adesea reprezentată de o ilustrare, un idol. „Unii, prin meşteşuguri infame, au făcut anumite înfăţişări, prin puterea diavolului, producând unele efecte, drept care ei au gândit că aceste înfăţişări conţin ceva divin, şi prin urmare, închinarea divină li s-ar cuveni.” Aceasta a fost părerea lui Hermes Trismegistus. Alţii acordă onorări divine nu ilustrărilor, ci creaturilor pe care ele le reprezintă. Ambele sunt amintite de Apostoli (Romani 1:23-25), care spune mai întâi: „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.”; şi apoi: „au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului”. Aceşti veneratori de creaturi erau de trei feluri. Unii susţineau că anumiţi oameni erau zei, iar pe aceştia îi adulau prin statuile lor, de ex., Jupiter şi Mercur. Alţii opinau că lumea întreagă este un Dumnezeu, Dumnezeu fiind conceput ca  suflet raţional al unei lumi corporale. Ca atare, ei adulau lumea şi toate părţile sale, aerul, apa, şi tot restul; idolii lor, conform lui Varro, consemnat de Sf. Augustin (De Civ. Dei, VIII, xxi, xxii), erau expresia acestei credinţe. În fine alţii, adepţii lui Platon, admiteau un  Dumnezeu suprem, cauză a tuturor lucrurilor; sub El ei plasau anumite substanţe spirituale ale creaţiei Sale şi participante la Divinitatea Lui; aceste substanţe erau numite de ei zei; sub aceşti zei aşezau sufletele creaturilor cereşti şi, sub acestea, pe demoni, care, credeau ei, erau un soi de entităţi aeriene vii (animalia). Pe ultimul loc ei plasau sufletul omului, care, conform meritului sau nemeritului, urma să se alăture fie zeilor, fie demonilor. La toate ei ofereau închinare divină, după cum spunea Sf. Augustin (De Civ. Dei, VIII, 14).

O diferenţă esenţială există între idolatrie şi venerarea icoanelor practicată de Biserica Catolică, viz., aceea că în timp ce idolatrul creditează ilustraţia la care se închină cu divinitate sau puteri divine, catolicul ştie „că în ilustraţii nu există divinitate sau însuşire în numele cărora să li se cuvină închinare, aşa că nici rugi nu le pot fi adresate, nici încredere nu le poate fi dată. . . că cinstirea care le este oferită se referă la lucrurile (prototypa) pe care le reprezintă, astfel că prin icoanele pe care le sărutăm şi în faţa cărora ne descoperim capetele şi îngenunchem, îl adorăm pe Hristos şi venerăm sfinţii ale căror întruchipări sunt ele” (Conc. find., Sess. XXV, „de invocatione Sanctorum”).

ASPECTUL MORAL

Privită în sine, idolatria este cel mai mare dintre păcatele capitale. Pentru că este, prin definiţie, o încălcare a suveranităţii lui Dumnezeu asupra lumii, o tentativă la maiestuozitatea Sa Divină, o faptă rebelă a unei creaturi asupra tronului ce Îi aparţine numai Lui. Chiar şi simularea idolatriei, pentru a scăpa de moarte în timpul unei persecuţii, este un păcat capital, datorită falsităţii fatale pe care o implică şi a calomniei cauzate. Despre Seneca, care în pofida cunoştinţelor sale superioare, lua parte la închinări idolatre, Sf. Augustin spune: „El era mai condamnabil înfăptuind cu falsitate ceea ce oamenii credea că face sincer”. Vina idolatriei, oricum, nu se apreciază doar prin natura sa abstractă; forma concretă pe care o capătă în conştiinţa păcătosului este cel mai important element. Nici un păcat nu este de neiertat— adică să nu îngăduie omului să atingă scopul pentru care a fost creat — dacă nu este comis cu bună ştiinţă şi liberă determinare. Dar cât de mulţi, sau de puţini, dintre nenumăratele milioane de idolatri sunt, sau au fost, capabili să distingă între Creatorul tuturor lucrurilor şi creaţiile Sale? Şi, făcând această distincţie, câţi au fost îndeajuns de pervertiţi pentru a se închina creaţiei în locul Creatorului? — Este rezonabil, creştineşte şi generos să presupunem că „zeii falşi” ai păgânilor erau, în conştiinţa lor, singurul adevărat Dumnezeu pe care îl ştiau, astfel că închinarea lor fiind cu intenţie bună, mergea către adevăratul Dumnezeu laolaltă cu cele ale evreilor şi creştinilor cărora El li s-a arătat. „în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor… Când Neamurile, măcar că n-au lege, vor fi judecate după cugetul lor” (Romani 2:14-16). Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, şi Hristos, care a murit pentru toţi cei ce au păcătuit ca Adam, ar fi dezamăgiţi în rânduiala lor îndurătoare dacă prinţul acestei lumi ar fi luat cu sine pe toţi idolatrii.

CAUZE

Idolatria în formele ei grosolane este atât de îndepărtată de mintea creştinească încât nu este o chestiune uşoară aflarea originii ei. Persistenţa sa de după câştigarea unei prime baze, iar apoi dezvoltarea în nenumărate varietăţi, sunt suficient explicate de nevoia morală impusă tinerei generaţii de a urma drumul înaintaşilor, cu doar insignifiante devieri spre stânga sau dreapta. Astfel, generaţii creştine urmează unor generaţiicreştine; dacă apar secte, sunt secte creştine. Chestiunea privitoare la originea primară a idolatriei este lămurită de Sf. Toma:

„Cauza idolatriei este dublă: de disponibilitate din partea omului; de mistuire din partea demonilor.

„Oamenii au fost duşi spre idolatrie mai întâi de afecţiuni de confuzie, într-atât încât ei au oferit cinstire divină cuiva pe care l-au iubit sau venerat fără măsură. Această cauză este arătată în Cartea Înţelepciunii 14:15: Un tată, întristându-se cu amară jale pentru copilul său răpit înainte de vreme, i-a făcut chipul şi pe cel care ieri încă nu era decât un om mort, îl cinsteşte acum ca pe un dumnezeu  . . . ‘, şi 14:21: ei, bătuţi de nevoi sau robiţi de tiranie, au dat pietrelor şi lemnelor numele ce nu se poate da la nimic de pe pământ’.

„A doua: Din dragostea lor firească pentru reprezentări artistice: oameni neinstruiţi, văzând că statuile reproduc cu isteţime figura unui om, li s-au închinat ca la zei. Astfel, citim în Cartea Înţelepciunii 13:11 ş.cl., ‘Un meşter lemnar a tăiat din pădure un lemn bun de lucrat. . . . . . apoi cu îndemânarea sa potrivindu-l şi meşteşugindu-l, l-a făcut asemenea cu chipul de om. . . . . Dar el se roagă chipului pentru averea sa, pentru nunţile sale şi pentru fiii săi ‘.

„A treia: prin ignorarea adevăratului Dumnezeu: omul, desconsiderând desăvârşirea lui Dumnezeu, a cinstit prin închinare divină anumite creaturi măiestre în frumuseţe  sau virtute: Cartea Înţelepţilor 13:1-2:’ . . . . . nici măcar asistând la lucrare [oamenii] nu au înţeles cine era lucrătorul, ci şi-au imaginat fie că focul, sau vântul, sau aerul, or ori constelaţiile, sau apa, ori soarele şi luna, sunt dumnezeii ce conduc această lume’.

„Cauza mistuitoare a idolatriei  a fost influenţa demonilor care –au oferit pe sine spre a fi adulaţi de nesăbuiţii oameni, dând răspunsuri prin idoli sau făcând lucruri pe care oamenii le-au crezut minunate, dar psalmiştii spun (Psalm 95:5): „Că toţi dumnezeii neamurilor sunt diavoli.”” (II-II, Q. xciv, a. 4).

Cauzele pe care scriitorul Cărţii Înţelepţilor, probabil un evreu din Alexandria care a trăit în secolul al doilea î. Hr., le atribuie idolatriei dominante în acel timp şi mediu, sunt suficiente pentru a numi originea tuturor idolatriilor. Dragostea omului pentru înţelesul imaginilor nu este un fleac, ci o necesitate a minţii sale. Nu este nimic în intelect care să nu fi fost trecut în prealabil prin simţuri. Toate gândurile care transced sfera cunoaşterii senzoriale directe este îmbrăcată în accesorii materiale, fie ele un simplu cuvânt sau un simbol matematic. Ca atare, aflarea lucrurilor inaccesibile simţurilor noastre, care ne parvin prin revelaţii, este comunicată şi primită prin simţurile interne sau externe, iar mai apoi se elaborează comparaţia cu noţiuni dezvoltate din simţurile noastre senzoriale; toată ştiinţa noastră despre supranatural provine din analogia cu naturalul. Astfel, prin Vechiul Testament Dumnezeu se arată pe Sine în chip de om, iar în cel Nou, Fiul lui Dumnezeu, luând formă de om, ne vorbeşte în parabole şi pilde. Acum, mintea umană, când este suficient de pregătită pentru a primi noţiunea de Dumnezeu, este deja încărcată cu imagistica naturală în care va îmbrăca noua idee. Astfel că limitata minte a omului nu poate reprezenta, picta sau concepe adecvat perfecţiunea nemărginită a lui Dumnezeu, se subînţelege. Dacă este lăsat cu propriile resurse, omul va dezvolta încet şi imperfect noţiunea obscură a unei puteri superioare sau supreme de care fiinţa sa depinde şi pe care o poate mulţumi sau supăra. În acest proces intervine a doua cauză a idolatriei: ignoranţa. Puterea Supremă este înţeleasă în lucrurile şi lucrările firii; în soare şi stele, în câmpul roditor, în animale, în influenţele stranii nevăzute, în oamenii puternici. Iar acolo, printre cauzele secundare, „bâjbâirea după Dumnezeu” poate sfârşi în închinarea la beţe şi pietre. Sf. Pavel le-a spus atenienilor că Dumnezeu a „trecut cu vederea de astă dată ignoranţa” prin care ei au ridicat altare „Dumnezeului necunoscut”, ceea ce presupune că El a compătimit ignoranţa lor şi le-a trimis lumina adevărului pentru a răsplăti buna lor intenţie (Acts 17:22-31). De îndată ce neluminaţii păgâni au realizat cine e Dumnezeul necunoscut, dragostea şi frica, care sunt doar manifestări ale instinctului de conservare, au luat forma cultului de idoli prin sacrificii şi alte practici religioase nesăbuite. Ignorarea Primei Cauze, nevoia de imagini pentru fixarea unor concepte mai înalte, instinctul de conservare — acestea sunt cauzele psihologice ale idolatriei.

IDOLATRIA ÎN ISRAEL

Închinarea la un singur Dumnezeu este inoculată de la prima până la ultima pagină din Biblie. Atâta timp cât omul, în puterea revelaţiei transmisă de la Adam şi apoi de la Noe, l-a adorat pe Dumnezeu în duh şi adevăr, este o problemă ce nu trebuie rezolvată. Monoteismul, oricum, pare să fie punctul de plecare al tuturor sistemelor religioase pe care le ştim din documente demne de încredere. Animismul, totemismul, fetişismul raselor inferioare; adularea naturii, închinarea la strămoşi, venerarea eroilor ale naţiilor civilizate sunt forme hibride de religie, evoluate pe liniile psihologice indicate mai sus; toate sunt încarnări în minţile educate sau needucate, şi manifestări ale unei noţiuni fundamentale, adică aceea că deasupra omului există o putere de care omul depinde la bine şi la rău. Politeismul s-a născut din confuzia dintre cauzele secunde cu cauza întâi; ea creşte invers proporţional cu cizelarea facultăţilor mentale; ea moare în lumina limpede a motivării sau revelaţiei. Prima menţionare neîndoielnică a idolatriei în Biblie este în Geneza 31:19: „Rahela a furat idolii tatălui său [teraphim]”, iar când Laban l-a prins pe Iacob când fugea şi l-a căutat de „zeii săi”, Rahela „Rahela luase idolii, îi pusese sub samarul cămilei, şi şezuse deasupra” (31:34). Chiar dacă Laban se închina la acelaşi Dumnezeu ca Iacob, ale cărui binecuvântări le cunoştea (30:27), şi pe care L-a chemat să judece între el şi Iacob (30:53). O practică similară de acordare a smereniei către adevăratul Dumnezeu dar prin practici idolatre ale neamurilor înconjurătoare au avut loc în toată istoria Israelului. Când Moise a întârziat sa coboare de pe muntele sfânt, oamenii, „adunându-se laolaltă în jurul lui Aaron, au zis: Ridică-te, fă-ne dumnezei, care să meargă înaintea noastră”. Iar Aaron a făurit un viţel turnat, „Şi ei au zis: „Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului. Şi . . . i-au adus jertfe de mulţumire, Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace.” (Exodul 32:1 ş.cl.). În Settim „şi poporul a început să se dea la curvie cu fetele lui Moab, . . . şi s-au închinat la zeii lor. Israel s-a alipit de Belfegor” (Numerii 25:1-3). Din nou, după moartea lui Iosua, „Copiii lui Israel . . . au slujit lui Baalim . . . şi au urmat dumnezei nefireşti, şi dumnezeii neamurilor ce locuiau împrejurul lor” (Judecătorii 2:11 ş.cl.) . Ori de câte ori copii lui Israel au făcut rău în ochii lui Iehova, pedeapsă imediată s-a abătut peste ei; au fost daţi pe mâna duşmanilor lor. Totuşi idolatria a rămas păcatul neamului tocmai din vremea Machabeilor. Acest fapt tulburător are ca şi cauze, mai întâi, năzuinţa firească a omului de a intra în contact cu obiectul adulării sale; el vrea dumnezei care să calce înaintea lui, vizibili, palpabili, lesne accesibili; în cazul israeliţilor stricta interdicţie de închinare la ilustrări a adăugat idolatriei o alură de fruct interzis; în al doilea rând, tentaţiile plăcerilor carnale oferite închinătorilor de divinităţi ciudate; în al treilea rând, căsătoriile mixte, ocazional la scară mare; în al patrulea, întrepătrunderea pe timp de pace şi război şi exil cu vecini puternici care atribuiau prosperitatea lor altor zei decât Iehova. Israeliţii mai puţin învăţaţi probabil Îl concepeau pe Dumnezeul lui Avraam, Isac, şi Iacob ca pe „Dumnezeul lor”, care nu pretindea supremaţia universală. Dacă e aşa, ei deveneau frecvent idolatri de dragul unor avantaje materiale.

Dar îngăduie Dumnezeu astfel de abateri de la adevăr? Dacă în judecata Lui idolatria, cea practicată de iudei, este răul profund aşa cum apare el raţiunii noastre, nici un răspuns satisfăcător nu poate fi dat acestei chestiuni, este eterna problemă a păcatului şi a răului. În cel mai bun caz se poate spune că acel ciclu constant al păcatului, pedepsei, căirii, iertării, au fost pentru Dumnezeu prilejuri ale unei etalări mareţe de bunătate, milă şi îndelungă răbdare; pentru Poporul Ales o reamintire constantă a nevoii lor de un Mântuitor; pentru membrii Împărăţiei lui Hristos un fel al lui Dumnezeu de a trata păcătoşii. Se mai poate spune că idolatria în Israel a avut mai mult un caracter de superstiţie ignorantă decât de dispreţ pentru Iehova. Ca şi în practicile superstiţioase sau cvasi-superstiţioase şi obiceiurile în care chiar şi popoarele creştine mai cad, multe din cultele idolatre din Israel erau un exces de pietate, mai degrabă decât un act de impietate către Puterea Supremă clar simţită dar prea puţin înţeleasă. Bine intenţionata, dar rău direcţionata închinare nu a devenit niciodată religie în Israel; nu a fost vreodată mai mult decât o invazie temporară de practici religioase importate, deseori suprapuse pregnant peste religia neamului, dar niciodată suprimând-o. Ca ultimă consideraţie, pedeapsa idolatriei în Israel a fost întotdeauna naţională şi temporară. Profeţii au susţinut că nu este nici o fericire veşnică sau răzbunare veşnică ca răsplată pentru slujirea cu credinţă a lui Dumnezeu. Şi Proorocul proorocilor, Hristos Judecătorul, poate repeta din scaunul de judecată cuvintele pe care Le-a spus pe cruce: „Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac”.

IDOLATRIA PRINTRE PĂGÂNI

Cauzele care au dus la apariţia idolatriei au produs efecte la fel de variate şi diverse as pe cât este neamul omenesc în sine. Ideea originală este că Dumnezeu a căpătat în mintea omului toate formele distorsionate şi răsucite pe care un lichid le capătă într-un vas întortocheat, sau lutul în mâinile olarului. Odată ce, în decursul epocilor, puterea vindecării a fost atribuită aproape oricărei substanţe şi combinaţii de substanţe, aşa şi puterea divină a fost transpusă în tot felul de lucruri , iar acele lucruri au fost supuse adulării. Ca o ilustrare, putem considera pe scurt venerarea animalelor. De la începutul şi pe parcursul istoriei, omul este asociat cu umilele animale. Adam este înconjurat de ele în Eden, iar Eva vorbeşte amical cu şarpele. Animalele jertfite îl leagă pe om de Dumnezeu, de la sacrificiul lui Abel la taurobolium ca superstiţii târzii ale păgânei Rome. Ţapul ispăşitor poartă cu el toate păcatele oamenilor, mielul pascal le izbăveşte. Mielul care a îndepărtat păcatele lumii, porumbelul ce reprezintă Sfântul Duh, emblemele cu animale ale evangheliştilor, balaurul Sf. Mihail şi al Sf. Gheorghe al Angliei, ca să nu mai menţionăm altele, sunt familiare creştinilor.

Mintea păgână a mers pe căi asemănătoare. În străvechiul Egipt găsim taurul asociat cu cap de zeu şi primind omagii divine — atât ca o reprezentare deosebită, ca manifestare, ca simbol, sau receptor al divinităţii, este imposibil de stabilit. Din secolul al şaptelea î. Hr. încoace fiecare zeu este zugrăvit cu un cap de animal, sacru pentru el; Thot are cap de ibis, Amon de berbec, Horus de şoim, Anubis de şacal, etc. Au fost Egiptenii şi ceilalţi zoolatri ghidaţi de acelaşi simbolism care ne-a dus pe noi la a numi „Mielul lui Dumnezeu” întru iertarea păcatelor noastre? Dacă e aşa, adorarea animalelor decurge în următoarele etape: legătura strânsă a omului cu viaţa animală îi umple depozitul mental cu noţiuni compuse — de ex., câinele credincios, vulpea şireată, vicleanul şarpe, măgarul răbdător — în care animalele întrunesc trăsături umane. Mai apoi, adjectivul este îndepărtat, iar numele animalului este folosit pentru a categorisi persoane, sau ca nume personal, familial, tribal, sau divin. În acest punct procesul ia o turnură conformă temperamentului religios al oamenilor. Unde guvernează monoteismul, animalul, viu sau stilizat, este doar emblemă sau simbol; printre sălbaticii necizelaţi, precum Pieile roşii, este purtătorul spiritului tutelar al tribului şi obiectul unor diferite grade de adulare în religiile decadente — de ex., politeismul egiptean târziu — este identificat cu zeul ale cărui caracteristici le reprezintă, şi împarte cu acesta cinstirile divine. Lumina Revelaţiei a limpezit aceste aberaţii ale acestui proces natural oriunde a pătruns, dar urme ale sale rămân impregnate în multe, poate în toate limbile. Astfel, lupul sacru al lui Wotan încă este regăsit în 357 prenume purtate de germani. (Mai vezi şi IMAGINI; RELIGIE; ÎNCHINARE.)

 (courtesy of http://www.newadvent.org )

ARTICOLE ADIŢIONALE LA SUBIECT:

IDOLATRIA – Din Wikipedia, enciclopedia gratuită. Idolatria este un păcat major în religiile avraamice, referitor la ilustraţie. În creştinism este definită ca adularea unei ilustraţii, idei ori obiect, ca opus al închinării la o fiinţă supremă. În iudaism şi islam, crearea imagisticii în sine, la fel ca şi adularea ei, este însumată idolatriei. În religiile în care o astfel de activitate nu este considerată un păcat, termenul propriu-zis de „idolatrie” este absent. Unele autorităţi şi grupări religioase au folosit termenul penru a descrie alte religii decât cea a lor.  (courtesy ofhttp://en.wikipedia.org )

IDOLATRIA – de Edmond La B. Cherbonnier. Câţiva termeni biblici sunt mult mai neînţeleşi decât conceptul de idolatrie. Conform interpretării populare, este cu totul un exagerat simptom al exclusivităţii primitive. Arnold Toynbee, de pildă, îi priveşte pe evreii antici pur şi simplu ca mai încăpăţânaţi decât vecinii lor în a se agăţa de zeul lor războinic. Din acest punct de vedere, idolatria a fost un termen abuziv aplicat  „exteriorului grupului” şi mai ales oricui care a cutezat să abandoneze firavele credinţe tribale pentru o atitudine mai deschisă mintal. Necazul cu această concepţie este că o atentă citire a Bibliei face mai mult confuzie decât să o confirme. Abia dacă se poate simţi în criticile profetului împotriva mândriei naţionale ca formă de idolatrie în sine. Nici nu poate fi relatat la continua pedeapsire a lui Israel de către aşa numitul Dumnezeu şovin: „Eu v-am ales pe voi dintre toate neamurile pământului: de aceea vă voi pedepsi pentru nelegiuirile voastre” (Amos 3:2).

IDOLATRIA – Torrey – Sumarul subiectelor.  (courtesy of http://www.studylight.org )

Idolatria – Blestemul religiei – de Ernest L. Martin, Ph. D. Lăsaţi-mă să încep prin a pune o întrebare. Cum ar trebui să privească creştinul de azi chestiunea idolatriei? Chestiunea idolatriei este rareori auzită în cuvântările sau în literatura scoasă de diversele confesiuni religioase. Este ca şi cum problema idolatriei ar fi o practică antică şi arhaică care i-a deranjat numai pe oamenii din vechime, care abia ieşiseră din barbarism. Nu pare să fie relevantă în lumea noastră modernă, sofisticată. De ce unul din lucrurile de care un creştin nu poate fi niciodată acuzat – cum gândesc unii – este acela că au practicat acel vechi păgânism numit idolatrie. Chiar ultimul lucru despre care apostolul Ioan i-a avertizat pe creştini în prima sa epistolă a fost această chestiune a idolatriei.  (courtesy of http://www.askelm.com )

Idolatria care a fost dusă în Biserica Protestantă – de Robert O. Sanford. Naţiile creştine protestante, chiar dacă susţin Biblia ca fiind singura lor sursă de cunoaştere, încă nu cunosc cui anume se închină. Ei, ca şi samaritenii, încă aderă la sărbătorile babiloniene aduse de cei din urmă în creştinism, ca fiind parte a religiilor neamurilor lumii, care adoră creatura, mai degrabă decât pe Creator. (Rom 1:25-26 KJV) „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. {26} Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase.” Pentru a păstra vechile lor sărbători de care se bucurau în lumea lor păgână, pentru a le aduce cu ei în noua viaţă întru Hristos, au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi au socotit Sângele lui Isus drept un lucru nesfânt. (Evrei 10:28-29 KJV) „Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori: {29} Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?”  (courtesy of http://members.tripod.com/~Christian_Judaism/idolatry.htm )

Idolatria în Biserica lui Dumnezeu – Studiul nr. 2. Cei care studiază Biblia sunt familiarizaţi cu problema idolatriei Israelului din Vechiul Testament. De la viţeii de aur de la Dan şi Bethel, până la grotele, înălţimile, oştirile cereşti şi închinarea la Baal, idolatria a fost păcatul dominant al anticului Israel şi al iudeilor.  (courtesy of http://www.giveshare.org )

Idolatria în tabăra Evanghelică – Ilustrări cu „Hristos” sau cu slava lui Dumnezeu? – de J. Virgil Dunbar & Richard Bennett. Se pare că cele mai multe confesiuni folosesc pictura „Capul lui Hristos” de Warner Sallman, sau poze ale ei. Aceste picturi sunt imagini evident acceptate ale lui „Hristos” pentru creştinii moderni. Dar în lumina Scripturii, pot ele fi excluse de la intrarea sub incidenţa celei de A Doua Porunci? (courtesy ofhttp://www.bereanbeacon.org )

A Doua Poruncă (Partea a 3-a) – de Dennis Leap. Este posibil să fiţi vinovat de vreo formă de idolatrie? Păcatul idolatriei este mai des întâlnit decât aţi crede. Iată următorul articol dintr-o serie dedicată celor Zece Porunci. Idolatria sună aşa de a Vechiul Testament. Este posibil să ai un idol? Înainte de a spune nu, ţineţi cont de aceste fapte. Idolatria a fost una din problemele majore ale anticului Israel. De fapt, a fost păcatul propriu care a dus la distrugerea şi captivitatea deopotrivă a regatului lui Israel şi a iudeilor. (courtesy of http://www.thetrumpet.com )

Crezul lui Noe: idolatria –  Esenţa celor Şapte Legi Universale este interdicţia împotriva idolatriei. Cine se închină altei zeităţi decât Creatorului neagă esenţa religiei şi respinge integritatea celor Şapte Legi Universale. Iar cine se păzeşte pe sine de idolatrie demonstrează credinţă în Dumnezeu şi susţine în întregime cele Şapte Legi Universale. (courtesy of http://www.moshiach.com )

TERTULIAN – DESPRE IDOLATRIE – SFERA EXTINSĂ A CUVÂNTULUI IDOLATRIE. Crima principală a rasei umane, cea mai mare vină adresată lumii, întreaga cauză de procură a judecăţii, este idolatria. Deşi greşeala fiecăruia îşi atrage propria caracteristică, cu toate că este destinată judecăţii sub propriul ei nume, acestea este totuşi delimitată sub relatarea generală despre idolatrie. Puneţi deoparte nume, examinaţi fapte, însă un idolatru este la fel ca un criminal. Vă mai întrebaţi pe cine a ucis? Dacă aceasta contribuie la fapte, în mod probabil o face spre agravarea rechizitoriului, nu pentru un străin sau vreun duşman personal, ci pentru sine. Prin ce surse? Prin cele ale erorii sale. Pin ce armă? Prin insulta adresată lui Dumnezeu.

Gândind biblic despre Idolatria – Exodul 20:4-6 – de J. David Hoke. Un prieten îi citea odată unei doamne, din Biblie, despre ce a spus Dumnezeu că le va face celor care s-au învinovăţit de păcat şi nu se căiesc. Ea a replicat: „Oh, Dumnezeul meu nu ar face niciodată aşa ceva!” El i-a răspuns: „Doamnă, ai dreptate! Dumnezeul tău niciodată nu ar face una ca asta. Problema este că dumnezeul tău există numai în mintea ta. Ţi-ai creat o imagine proprie despre Dumnezeu, aşa cum îţi place ţie, iar acum te-ai aplecat şi te-ai închinat la ea, în locul Dumnezeului din Biblie. Problema ta este că ai comis idolatrie!”  (courtesy of  http://members.aol.com/twarren20/idol.htm )

Slava lui Dumnezeu şi idolatria – de Bob Deffinbaugh , Th.M. Dacă definim idolatria ca fiind închinarea la alţi zei, sau, cum Vechiul Testament se referea adesea la ei, “dumnezei străini,” atunci putem presupune că idolatria există cu greu în ţară. Dar dacă ar fi să definim idolatria ca închinare la Dumnezeul cel adevărat ca şi cum ar fi un zeu mai neînsemnat, atunci putem găsi idolatrie în multe biserici evanghelice de azi.(courtesy of http://www.bible.org/page.asp?page_id=470)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/idolatria/

În ajutorul seniorilor / Ana Gabriela Olaru

Pagina de Mărturisiri

download

Ana Gabriela Olaru Pagina de Mărturisiri este realizată de

 Ana Gabriela Olaru

Corespondent Constanţa

În ajutorul seniorilor

Cu stetoscopul şi aparatul de măsurat glicemia în geantă, porneşte iar la drum.

Din proprie iniţiativă, după o planificare bine stabilită, solicitată la un telefon acordă un sfat medical, o îndrumare către un control urgent medical la medic, o vorbă blândă. O mustrare pentru nerespectarea tratamentului prescris de medicul de familie, puţin masaj în zona dureroasă, dragoste pentru semeni şi multă dăruire.

După orele de servici niciodată ocupată sau obosită când este vorba de întins o mână de ajutor. Străbate kilometri pe jos şi pe traseele Constanţei, deschizând cu un zâmbet cald uşile seniorilor Betaniei.

Conducerea RATC Constanţa a aprobat un abonament pentru toata liniile, Fundaţiei OSANA, respectiv asistentei medicale a Proiectului Betania.

Cu dragoste veghează

http://publicatia.voxdeibaptist.org/marturisiri_sept06.htm

PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎNTRU MÂNTUIREA NOASTRĂ. Cap.8 – Thomas Goodwin.

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎNTRU MÂNTUIREA NOASTRĂ.

Cap.8 – Thomas Goodwin

Despre Duhul Sfânt, care este darul lui Dumnezeu Tatăl pentru noi, în şi prin Isus Cristos – dar Inestimabil, care se primeşte gratuit, prin nemărginita îndurare, prin harul şi dragostea lui Dumnezeu.

El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Cristos, mântuitorul nostru. – Tit 3:5,6.

Am văzut, într-o prezentare scurtă dar cuprinzătoare lucrările Duhului Sfânt în cadrul marii lucrări a mântuirii noastre. Următoarea imagine a Sa Îl surprinde ca dar al lui Dumnezeu oferit nouă cu acest scop final. Pentru a dezvălui aceasta înaintea ochilor noştri, aş vrea să fac următoarele observaţii.

  1. Dumnezeu Tatăl este Cel care dăruieşte, sau Cel care ne acordă Duhul Sfânt. Acesta este exprimată în mod plenar de cuvintele textului, care ne spun că El a vărsat Duhul Sfânt peste noi.

Această dăruire a Duhului Sfânt se face în şi prin Isus Cristos, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru.

Duhul Sfânt ne este dăruit nu potrivit cu legământul faptelor, ci cu cel al harului şi al dragostei necondiţionate. Pentru că aceste cuvinte, „nu pentru fapte”, şi celelalte cuvinte ale textului care relatează intervenţia dragostei şi a bunătăţii lui Dumnezeu, se referă de asemenea la această revărsare îmbelşugată a Duhului Sfânt asupra noastră în vederea mântuirii noastră prin naştere din nou şi a înnoiri noastre.

Omul care primeşte Duhul Sfânt este cu totul nevrednic. Pe când eram în neascultare, slujind poftelor noastre, Duhul Sfânt a fost vărsat şi ne-a înnoit.

  1. Dătătorul sau Dăruitorul Duhului Sfânt este Dumnezeu Tatăl prin Cristos. Tatăl este persoana originală din cadrul Trinităţii, tot El reprezintă şi originea acestui nepreţuit dar. Acesta este şi motivul pentru care Cristos (în Ioan 15.26), atunci când vorbeşte despre „trimiterea Duhului de la Tatăl”, explică şi care este motivul pentru care Duhul va fi trimis de la Tatăl, anume că „purcede de la Tatăl” (subzistenţa sa vine de la Tatăl), numindu-L în aceeaşi măsură izvorul Său cât şi al Duhului însuşi. Este numit Duhul lui Dumnezeu, του θεου,  1 Cor.2.11, în acelaşi sens în care ne referim la duhul omului (în acelaşi verset); cât despre faptul că Dumnezeu este Duh, în Isaia 48.16 profetul scrie „Domnul Dumnezeu m-a trimis cu Duhul Său”; însă apostolul adaugă în versetul 12, că Duhul, εκ του θεου, care în mod personal este de la Dumnezeu, motiv pentru care suntem locuiţi de El şi-L primim de la Dumnezeu: 1 Cor.6.19, „al Duhului Sfânt, care locuieşte în voi”, άπο θεου. Acesta este motivul pentru care acest dar este atribuit Tatălui, şi numit de Cristos „făgăduinţa Tatălui” în Fapte 1.4 şi Luca 24.49, „Duhul Tatălui” în Matei 10.20, de la care Cristos, Dumnezeul-om a primit cel dintâi Duhul. Sfântul Duh a fost trimis de Tatăl asupra lui Cristos sub forma unui porumbel în timpul botezului Său: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt […] pe Isus”, Fapte 10.38. Iar atunci când Isus S-a înălţat la ceruri, a primit Duhul de la Tatăl, Fapte 2.38, şi ni L-a trimis nouă. Astfel Cristos şi ca Mijlocitor urma să-L roage pe Tatăl să trimită Duhul, Ioan 14.16: „Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângâietor” ş. u. Cu toate acestea, în al doilea rând, nici chiar Tatăl nu-L trimite El însuşi, ci în şi prin Cristos: Ioan 14.26: „Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu.” „Prin Isus Hristos, mântuitorul nostru,” susţine apostolul în Tit 3.6. Ceea ce presupune nu doar participarea Fiului ca a doua persoană a dumnezeirii, în trimiterea Duhului în egală măsură cu Tatăl, persoana Sa a purces din ambii (conform cu Ioan 15.26, „mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl”); mai mult chiar, aceasta presupune că Cristos, ca răscumpărător, are o influenţă meritorie în această lucrare; aşa cum din cauza Sa şi prin puterea şi mijlocirea Sa, Tatăl trimite Duhul. Cristos a achiziţionat nu doar întregul har al Duhului pentru noi cât şi Duhul însuşi (pe care L-am pierdut) care să domnească în noi. Avem un pasaj special, Galateni 3:14,15, „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: ‚Blestemat e oricine este atârnat pe lemn’ –  pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.” Există prin urmare două motive corespunzătoare şi echivalente ce decurg din faptul că Cristos S-a făcut blestem pentru noi:

Ca să primim binecuvântarea lui Avraam.

Ca să primim Duhul făgăduit.

Şi, ca urmare a faptului că darul Duhului este o consecinţă a unei promisiuni, la fel ca orice altă binecuvântare, trebuie să fie primit ca o achiziţie a sângelui lui Cristos, cel care a acreditat orice promisiune; iar aceasta, la fel ca toate celelalte promisiuni este „da şi amin în El.” Iar această consecinţă se poate observa din faptul că El nu a „suflat” Duhul până după învierea Sa; însă atunci a fost o certitudine, Ioan 20.22, „După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: ‚Luaţi Duh Sfânt!’” El nu-Şi vărsase sângele până în acest moment, deci nici nu suflase Duhul Sfânt până acum. Dar odată mort, Cristos, ca Miel junghiat, a achiziţionat Duhul şi fiind apoi înălţat pe tronul lui Dumnezeu, ca Miel, acum este Cel care dă Duhul: Ioan 7:38,39, „‚Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.’ Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.” El a asemuit Duhul, aşa cum ne este transmis, cu un râu de apă vie. Dar care nu a ţâşnit atunci, ci avea să izvorască abia după aceea, pentru că Cristos nu murise încă, deci nu intrase încă în slavă. Acum să comparăm aceasta cu Apocalipsa 22.1: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.” Această apă a vieţii izvorăşte, vedeţi voi, din tronul  Mielului, care în capitolul 5, versetul 6, apare la tronul lui Dumnezeu ca Miel junghiat, şi care ne-a răscumpărat cu sângele Său, şi prin aceasta revarsă Duhul asupra noastră; şi acolo se spune chiar că este deţinătorul plinătăţii Duhului asupra Sa, „avea […] cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu;” adică, Duhul Sfânt în toată varietatea darurilor şi a roadelor Sale, numite a fi şapte ca semn al perfecţiunii. Dovada că cele şapte duhuri trebuie considerate o metonimie a Duhului Sfânt este evidentă în capitolul 1, versetul 4: „Ioan, către cele şapte Biserici, care Sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie.” Acesta este motivul pentru care atunci când primim cupa cu vin în cadrul Cinei Domnului, numită împărtăşirea cu sângele lui Cristos în 1 Corinteni 10, spunem că „bem într-un singur Duh”, pentru că acel sânge este vehiculum Spiritus, Duhul care curge în şi prin acest sânge. Prin aceasta cunoaştem Cui datorăm Duhul şi Cui să ne adresăm pentru a-L primi, atât Tatălui, cât şi lui Cristos şi sângelui Său; iar Tatălui prin Cristos, care însărcinează Duhul să lucreze o anume măsură de har, la vremea hotărâtă să vină asupra noastră, ca la o altă vreme stabilită să plece.

De aici, în al treilea rând, Duhul ne este dat numai ca urmare a harului şi dragostei fără măsură, şi nu potrivit cu faptele; astfel în următorul pasaj, expresia „nu pentru fapte […], ci pentru îndurarea Lui,” ş. u., se referă atât la revărsarea Duhului Sfânt cât şi la faptul că El ne mântuieşte prin naşterea din nou. Prin urmare puteţi observa, în 2 Corinteni 13.14, că harul Domnului Isus şi dragostea Tatălui sunt enumerate înaintea părtăşiei Duhului Sfânt, ca ceva ce decurge din cei doi. „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin.” De aceea, în Scriptură, atât Legea cât şi predicarea ei şi a faptelor ei este în mod clar exclusă şi respinsă a avea vreo influenţă în a ne transmite Duhul, ca nu cumva să ne imaginăm vreodată că aceasta ar putea fi o cale de achiziţionare a Duhului: Ieremia 31.32, „Voi face […] un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, […] ci iată legământul, pe care-l voi face, […] voi pune Legea Mea înăuntrul lor.” Care, comparat cu Ezechiel 36:26,27, este înnoit cu o nouă menţiune, „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi.” Şi ambele pasaje le puteţi compara cu 2 Corinteni 33.3: „Voi Sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table din piatră, ci pe nişte table care Sunt inimi de carne,” verset care le clarifică pe ambele. Da, aceasta era măsura în care personajele Vechiului Testament aveau Duhul, (cei ce-l aveau, Neemia 9.20, „Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înţelepţi;” şi Hagai 2.5, „Eu rămân credincios legământului pe care l-am făcut cu voi, când aţi ieşit din Egipt, şi Duhul Meu este în mijlocul vostru”); evanghelia se ascundea chiar şi în spatele acelor cuvinte, se găsea şi în seva lor. Era fœdus mixtum, şi prin intermediul ei se primea Duhul (deşi într-o mai mică măsură). De aceea, atunci când a început evanghelia să aibă loc/să se desfăşoare, predicarea legii sau ceremoniile acesteia nu au mai constituit mediul de propagare a Duhului: astfel a fost arătat că Duhul este dat numai şi numai prin Legământul harului, 2 Corinteni 3:6-8, „[Dumnezeu], care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa. Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, cu toate că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului?” Vedeţi deci că legământul cel vechi este slujirea slovei, şi a morţii; iar legământul cel nou, Noul Testament, separat de cel Vechi, este singurul căruia i s-a atribuit acest minunat nume, de „slujbă – lucrare a Duhului.”

De vreme ce nu predicarea legii a fost dătătorul Duhului, prin urmare nici faptele legii nu vor putea avea ca răsplată obţinerea Duhului din mâinile lui Dumnezeu. Textul este în egală măsură explicit pentru ambele aspecte: Galateni 3.2, „Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei?” Pavel a folosit aceasta ca argumentum palmarium în faţa legii, ca probă unică şi suficientă. „Iată singurul lucru” (spune el) „pe care voiesc să ştiu de la voi,” şi acel lucru să fie hotărâtor, „primit-aţi voi Duhul prin faptele legii, sau prin auzirea credinţei?” Aici prin Duh se referă la Duhul naşterii din nou şi al sfinţirii; pentru că în versetul 5, vorbeşte despre minunile consecutive, iar în versetul 2, despre primirea a ceva ce este general valabil pentru toţi galatenii credincioşi, chiar pentru toţi sfinţii, la a căror experienţă universală face apel, anume dacă au primit Duhul pe baza a ceea ce înfăptuiseră. Acum, minunile nu erau ceva comun tuturor sfinţilor, nu, nu în acele vremuri. Iar prin „auzirea credinţei” apostolul se referă la doctrina credinţei, evanghelia; iar prin versetele 14-17 revendică Duhul care se primeşte în mod liber prin legământul harului, legământ pe care Dumnezeu, înainte să fi dat legea, l-a încheiat cu Avraam, şi prin acesta cu Isaac şi cu Cristos: Galateni 3, 14-17, „Pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit. Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum, făgăduinţele au fost făcute ‚lui Avraam şi seminţei lui’. Nu zice: ‚Şi seminţelor’ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ‚Şi seminţei tale,’ adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute treizeci de ani.” Într-adevăr, (pentru a trage concluziile), el consideră dovada faptului că un om nu este sub lege aceea că acel om a primit Duhul şi este condus de către Acesta: Galateni 5.18, „Dacă Sunteţi călăuziţi de Duhul, nu Sunteţi sub Lege.” Acesta este şi motivul pentru care este numit „Duhul harului”, Evrei 10.29, pentru că este oferit necondiţionat. Duhul este „darul harului”, Efeseni 3.7, şi astfel este se primeşte în termenii legământului harului.

De aici, din aceste două motive, provine şi diferenţa între modul în care a avut Adam Duhul în acea stare de sfinţenie, şi modul în care Îl au sfinţii aflaţi sub har. Adam a avut Duhul la fel ca şi noi, iar Duhul Sfânt a participat la crearea lui, şi a imprimat chipul lui Dumnezeu în inima lui: pentru că acolo unde era sfinţenie, avem certitudinea că era şi Duhul. Duhul Sfânt a participat la consiliu – „Să facem om,” – şi este unul dintre Cei cărora ne adresăm. Desigur, acelaşi Duh care „se mişca pe deasupra apelor,” trimis de asemenea să „înnoiască faţa pământului” (Ps.104.30) , a fost şi Duhul care se afla în inima lui Adam pentru a-şi aduce contribuţia la calităţile acestuia şi pentru a le face să se reverse şi să propăşească, şi pentru a-l determina să trăiască în conformitate cu principiile de viaţă care i-au fost date. Însă este o diferenţă între acel mod în care a avut Adam Duhul şi modul în care Îl avem noi, evidentă din cele spuse mai sus.

[Duhul] A colaborat împreună cu Adam, în calitate de a treia persoană, luând parte la toate lucrările, şi din nici o altă pricină decât de a fi luat parte la asistarea creării tuturor făpturilor după soiul lor, a determinat pământul să dea roade după soiul fiecăreia; şi, bunăoară, e cu neputinţă ca Duhul să nu fi participat direct în toate lucrările creaţiei şi providenţei. Având în vedere faptul că noi avem Duhul din pricina lucrării lui Cristos, în Numele Său, obţinut prin intermediul Lui, ca Unul care L-a primit mai înainte, în aceeaşi calitate de Cap al Bisericii Sale. Şi de aceea este un lucru obişnuit referirea în Scriptură la acest Duh ca la Cel care acum locuieşte în noi, „Duhul lui Cristos,” Romani 8.9; „Duhul Fiului,” Gal.4.6.

Deci Adam a primit Duhul potrivit cu conţinutul legământului faptelor (care este tocmai echivalentul legii creaţiei care domneşte între Dumnezeu şi elementele creaţiei), prin care acesta a deţinut o continuitate a privilegiilor acordate lui la creaţie, întocmai ca şi faptul că trăia în prezenţa lui Dumnezeu, prin fapte ale ascultării: „Fă aceasta şi vei trăi.”

Şi cum printr-o singură faptă a neascultării a pierdut dreptul asupra vieţii („Blestemat este acela care nu caută să păzească toate lucrurile”), şi astfel într-un mod asemănător Duhul putea fi câştigat de către om în aceleaşi condiţii. Întocmai cum într-un om ce se trage din Adam, o rană letală are ca şi consecinţă separarea sufletului [de trup], şi aici, un singur păcat are ca şi consecinţă separarea sufletului; pentru că încetează legătura unificatoare. Dar nu la fel stau lucrurile în cazul uni om înviat din morţi, care prin puterea celui de-al doilea Adam, are un Duh viu; nici o rană nu poate fi letală pentru acest om; deci darul Duhului ne este dat nouă prin promisiune, după cum afirmă apostolul în Galateni 3:14-17. Darul Duhului, oferit unui suflet convertit cu adevărat, este un dar absolut, şi care nu necesită îndeplinirea nici unei condiţii din partea noastră, ci care are datoria de a lucra şi de a păstra în noi ceea ce Dumnezeu cere de la noi. Darul Duhului nu se bazează pe vreo calificare necesară din partea noastră, şi va rămâne atâta timp cât vom păstra harul în sufletele noastre, şi nu-l izgonim prin păcat. Voi pune Duhul Meu în voi, pentru a vă păstra şi a vă păzi să nu vă depărtaţi de Mine, Ezechiel 36:26,27. „Vă voi da o inimă nouă,” însă ea va îmbătrâni după puţină vreme din cauza voastră, şi va deveni la fel de rea ca şi mai înainte; pentru a preveni una ca aceasta, urmează şi restul versetului, „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.” Şi astfel se spune în Ieremia 32.40, „Nu vă veţi depărta de Mine.” El vine la noi în virtutea alegeri Sale, la fel cum a făcut-o şi în cazul lui Cristos, Isaia 42.1, „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El.” Galateni 4.6, „Şi pentru că Sunteţi fii” (literalmente prin alegere, după cum este scris în Efeseni 1.5, Dumnezeu „ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale”), „Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său.” Şi Matei 10.20, „Duhul Tatălui vostru [care este în voi] va vorbi;” adică Dumnezeu a luat asupra Sa relaţia Tatălui vostru, pe baza căreia Şi-a revărsat Duhul asupra voastră. Acesta este şi motivul pentru care sunt atât de puţini cei care primesc Duhul Sfânt din mulţimea celor care aud aceleaşi predici; pentru că Duhul se coboară asupra omului prin harul alegerii, şi astfel Duhul se opreşte asupra unui anumit suflet şi-l alege, pe acesta şi pe altul nu, [suflet] asupra căruia apoi coboară şi se odihneşte (la fel cum a făcut şi Dumnezeu); şi astfel, (după cum afirmă şi Isaia, în Isaia 27.12) vor fi strânşi unul câte unul. La fel cum se întâmpla la tragerea la sorţi, cum este cazul (Fapte 8.21), după Simon Magul, în relaţie cu Duhul Sfânt, v.19. Aparent este vorba de şansă, pentru că acest om este luat, iar celălalt nu; şi totuşi plăcerea cea bună şi veşnică a lui Dumnezeu este cea care face diferenţa. Iar Duhul, care cunoaşte gândul lui Dumnezeu, apucă un om în conformitate cu acest gând divin; şi se spune că este ca vântul, care „suflă încotro vrea”, făcându-se referire la naşterea din nou, Ioan 3.8.

Deci Duhul ne este dăruit pentru totdeauna, şi nu se va depărta de la noi; motivul îl constituie faptul că persoana Sa ne este dată necondiţionat, pentru a lucra în noi toate condiţiile, astfel El este în noi spre a rămâne cu noi pentru totdeauna; Ioan 14.16,17, „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” A venit în Cristos capul, pentru a se stabili în El: Ioan 1.33, „Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: ‚Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.’” Aceasta a fost împlinirea acelei profeţii din Isaia 11.2, „Duhul Domnului Se va odihni peste El.” La acelaşi lucru se referă şi Petru când vorbeşte de asemenea despre noi, 1 Petru 4.14, „Duhul lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi;” şi pentru a sublinia aceasta, atunci când a coborât în mod vizibil peste apostoli, Fapte 2.3, „s-au aşezat câte una pe fiecare din ei.” Prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru este comparată cu locuirea într-un cort: Ioan 1.14 „[El] a locuit printre noi, precum un cort al întâlnirii/tabernacol,” pentru că nu după multă vreme avea să fie înălţat la ceruri. Însă Duhul locuieşte în noi precum într-un templu, ceea ce, comparat cu acel cort portabil este o locaţie mult mai stabilă: 1 Corinteni 6.19, „Sunteţi Templul Duhului Sfânt.” Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea , dar Mă voi întoarce, spune Cristos, Ioan 14:18,19, dar El rămâne cu voi, şi va fi în voi, v.17, pentru totdeauna. De aceea El nu ne este dat doar ca o arvună a moştenirii noastre (Efeseni 1.14, şi 2 Corinteni 5.5), ca o pecete sigură a faptului că cerul va fi al nostru, ci din acel  moment El devine şi un izvor în noi care nu va seca niciodată, un râu de apă vie, care va ţâşni în viaţa veşnică, aşa după cum spune chiar Cristos, comparând Ioan 4.14 cu Ioan 7:38,39. Acum noi nu spunem că izvorul va exista atâta vreme cât va mai curge vreun fir de apă din el; ci apa va continua să ţâşnească atâta vreme cât va exista acel izvor. Dacă într-adevăr izvorul ar putea seca, şi apa ar înceta să mai curgă. Acum, Duhul Sfânt ne este dat pentru a deveni un izvor perpetuu, atât de har cât şi de slavă. În conformitate cu aceasta, în 1 Petru 1.23, se vorbeşte despre Duhul Sfânt ca despre „o sămânţă care nu poate putrezi, din care am fost născuţi,” despre care unii au înţeles că face referire la Cuvânt; însă cuvintele care urmează sunt alăturată acestei afirmaţii, ca un instrument cauzal, „prin Cuvântul lui Dumnezeu.” Nu se face referire nici la făptura cea nouă, pentru că aceea este cea căreia i s-a dat naştere în noi. Însă principala sursă din care ni s-a dat naştere este Duhul Sfânt, Ioan 3.6, „ce este născut din Duh”. Acum El este numit „sămânţa care nu poate putrezi” pentru că este propulsat în suflet odată cu cuvântul, ca o virtute prolifică cuibărită în cuvânt, care este sămânţa materială, iar Duhul – cea virtuală. Şi aceasta clarifică şi diferenţa dintre această ofertă a Duhului prin virtutea alegerii, şi comunicarea Sa credincioşilor temporari care mai apoi cad, despre care se spune, în Evrei 6.4 , că sunt „părtaşi Duhului Sfânt;” la fel ca Saul – „Duhul lui Dumnezeu a venit peste el [peste Saul],” 1 Samuel 10.10 – dar de acesta s-a depărtat mai apoi, 1 Samuel 16.14; la fel cum a făcut-o şi în cazul lui Balaam, Numeri 24.2, căruia i-a deschis ochii. Această diferenţă fundamentală constă în termenii diferiţi în care este dăruit Duhul, după insinuările acestui text: că mulţi sunt cei care primesc Duhul, nu de la Dumnezeu ca Tată, prin virtutea alegerii, nici prin Cristos ca Mântuitor; ei nu primesc Duhul de la Tată ca şi copii ai Acestuia, conform cu Romani 8:14,15; la fel şi Matei 10.20; sau după spusele lui Cristos (în Ioan capitolele 14 şi 15, „Eu voi ruga pe Tatăl,” şi altele); ci Îl primesc de la Dumnezeul care domneşte şi este suveran, şi de la Cristos ca Domn, care i-a determinat (răscumpărat?) şi pe cei răi să-L slujească, 2 Petru 2.1. Această distincţie care se face între cele două moduri de primire a Duhului, este insinuată de apostol atât în Romani 8 cât şi în Galateni 6:7,8. În Romani 8.15, el vorbeşte despre un „duh de robie” pe care, ca robi, L-au primit într-o măsură sau alta de la Dumnezeu. Priviţi care este raportul între aceşti oameni şi Dumnezeu, şi că indiferent de aceasta, ei deţin într-o măsură mai mare sau mai mică acest Duh în ei. Dacă starea lor este na de robie, ei deţin doar acel „duh de robie” care naşte în mod firesc acea teamă de moarte pe care o au toţi oamenii: Evrei 2.15, „şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.” Acest pasaj îl tălmăceşte pe celălalt. Acele gânduri obsedante de vinovăţie şi condamnare care sunt în inimile tuturor oamenilor, se datorează lucrării Duhului în omenirea întreagă. Acelaşi Duh care Se mişca pe deasupra apelor, Geneza 1.2, se mişcă peste inimile tuturor oamenilor. Acum, dacă oamenii trăiesc sub predicarea legii şi a evangheliei, atunci acelaşi Duh va face lucrări mai mari prin duhurile oamenilor neînnoiţi, pe baza aceleiaşi legi menţionate în Geneza 6.3, „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă.” [Dumnezeu] vorbea despre fii lui Dumnezeu, (versetul 2), care erau învăţaţii acelei vremi, care trăiau în prezenţa lucrării lui Noe, „propovăduitor al neprihănirii,” Evrei 11.7. Iar el şi-a continuat lucrarea de confruntare a oamenilor şi de dezvăluire a coruperii inimilor acestora; despre aceasta Petru spune (1 Petru 3.18) când se referă la Cristos care a fost „înviat sau înălţat prin Duh,” şi adaugă (versetul 19), „ [Duh] în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt.” Aceşti oameni erau corupţi, şi au rămas carnali, şi totuşi au primit Duhul, prin care Dumnezeu I-a confruntat, ca Domn şi Judecător al lumii, care oferă Duhul Său oamenilor căzuţi, la fel cum a făcut-o la început în cazul lui Adam, cu o nouă pleiadă de daruri şi fapte, dar îi judecă în conformitate cu aceasta, pe baza unui legământ al faptelor. Este într-adevăr o favoare să I se ofere acestui om [Duhul], la fel cum este şi cazul tuturor darurilor duhovniceşti exterioare, de vreme ce făpturile lor se află sub legământul faptelor, şi sunt robi, ei neputând reţine Duhul decât în termenii acestui legământ. Şi astfel acestora, prin faptul că se opun şi rezistă în faţa acestor intervenţii ale Duhului, Dumnezeu le va lua Duhul înapoi. Pentru că a spus, „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om.” Dumnezeu îi tratează ca pe nişte slujitori care sunt nevrednici şi instigatori: Ioan 8.35, „Robul nu rămâne pururea în casă;” la fel cum Agar a fost aruncată afară, şi nu a avut drept de moştenire, la fel este şi în acest caz. Isus spune însă că „fiul rămâne pururea [în casă],” motiv pentru care ei, ca şi copii primesc „un duh de înfiere, care ne face să strigăm: ‚Ava!’ adică: ‚Tată!’” Iar Duhul lui Cristos, ca şi cap al lor, rămâne în ei, iar ei sunt acoperiţi şi conduşi de Duhul lui Dumnezeu. Aceştia sunt fii; şi ca ei să poată rămână pentru totdeauna în casă, acest Duh locuieşte pururea în ei. Aveţi astfel aici explicată distincţia dintre modul în care primesc Duhul robii şi fiii: Galateni 4:6,7, „Şi pentru că Sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ‚Ava’ adică: ‚Tată!’ Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Cristos.” Sensul acestei afirmaţii este că ei primesc Duhul ca şi fii, nu ca robi, cum este cazul celorlalţi. La care se adaugă versetele 22, 23, şi următoarele, unde Agar şi Ismael, şi Sara şi Isaac, sunt prezentate ca exemple ale acestor două condiţii umane care fac parte din biserică, la fel cum toţi aceştia făceau parte din familia lui Avraam; iar Cristos, în Ioan 8, a făcut referire evident la aceasta în cuvintele citate în versetele 33, 34, 35, „Ei I-au răspuns: ‚Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: ‚Veţi fi slobozi!’ ‚Adevărat, adevărat, vă spun’ le-a răspuns Isus‚că oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea.’” Ambele condiţii, trăind în acelaşi context, aveau legături cu Dumnezeu: Geneza 21, versetele 17-20, „Şi Îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer pe Agar şi i-a zis: ‚Ce ai tu, Agar? Nu te teme, căci Dumnezeu a auzit glasul copilului în locul unde este. Scoală-te, ia copilul şi ţine-l de mână; căci voi face din el un neam mare. Şi Dumnezeu a fost cu copilul,’” ş. urm. Dar aceasta se petrecea în contextul valabil al legământului faptelor, iar personajele se supuneau acestui legământ. Duhurile lor se foloseau de toate darurile, lucrările, viziunile, etc., în toate felurile, însă la urmă, Duhul era luat de la ei.

De aceea nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că oameni care se depărtează [de Dumnezeu] sunt numiţi „părtaşi Duhului Sfânt,” ş. urm., pentru că acest lucru este într-adevăr posibil cu toate că ei nu sunt fii. Duhul Sfânt se înfăţişează unora ca un drumeţ, într-o noapte. Dar oare nu simţiţi că deşi El îşi poate retrage unele efecte ale prezenţei Sale, El continuă să existe ca persoană înăuntrul vostru, şi se manifestă, chiar şi în mijlocul vieţii voastre păcătoase, pentru a vă împăca din nou cu Dumnezeu, şi vă stă alături în mijlocul suferinţei, nelăsându-vă să cădeţi, şi vă modelează inima în aceeaşi măsură în care vă lăsaţi conduşi de către El, iar voi staţi înaintea lui Dumnezeu şi sunteţi locuiţi de El, şi sunteţi mântuiţi de El nu prin legământul faptelor ci al harului. Uitaţi-vă la felul în care sunteţi stăpâniţi, şi prin care Dumnezeu vă călăuzeşte inimile să-L căutaţi pe Duhul Său şi mântuirea. Inima şi sufletul fiecărui om sunt ghidate precum un penel de către mâna unui scriitor pentru a scrie propriile sale fapte şi condiţiile prin care este mântuit. Oare  tratezi cu Dumnezeu, ca fiu, în termenii uzuali ai harului gratuit, lepădând legământul şi conducerea lui Ismael, fără a îndrăzni să negociezi cu Dumnezeu în aceşti termeni, că dacă fac asta şi asta, Dumnezeu îmi va da în continuare Duhul Său? Nu; însă spui ca şi David, „Doamne, dă-mi Duhul Tău cel etern,” să lucreze în mine toate lucrurile, să mă facă să umblu în căile Tale. Ps.51:10,11, „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” Explicaţia de pe margine este „un duh permanent înăuntrul meu;” iar dacă aceasta este dependenţa şi mântuirea ta, şi dacă în aceşti termeni te ţii de Duhul şi rămâi în El, eşti un fiu. Haideţi să estimăm aceasta în domeniul funciar ca o evaluare a aprecierii unei forme de posesiune, un teren poate fi o proprietate liberă sau un cu drept de arendă. Fraţii mei, să ştiţi că există o proprietate aflată în întregime în posesiunea Duhului, şi una luată doar în arendă; evaluează-ţi rugăciunile şi lucrările duhului tău împreună cu Dumnezeu, şi vei vedea cu uşurinţă felul în care eşti stăpânit.

  Despre autor

Thomas Goodwin s-a născut în apropiere de Yarmouth în 1600 şi nu era de aşteptat că va depăşi vârsta copilăriei, şi a murit în cel de-al optzecilea an de viaţă, în 1679, după o viaţă în care a exercitat o influenţă neobişnuită şi după o lucrare de slujire caracterizată de o adâncă cunoaştere a Sfintelor Scripturi şi fiind îndeaproape familiarizat cu gândurile inimii omului.

A fost ales asociat şi lector la St. Cathrine’s Hall, între anii 1625 – 1634, calităţi în care Goodwin a slujit ca predicator şi lector în cadrul Universităţii; odată cu intensificarea persecuţiei emigrează în Olanda. După punerea sub acuzare a Arhiepiscopului Laud de către parlamentul Long, s-a întors în Anglia şi a fondat o biserică în Londra. La scurt timp după aceea, prezenţa sa plină de autoritate a fost curând recunoscută iar influenţa sa a fost de amploare în cadrul Westminster Assembly, unde i-a condus pe fraţii Mişcării Independente. L-a consiliat Oliver Cromwell în privinţa chestiunilor spirituale ale ultimelor ore ale Protectorului.

Propria sa experienţă în ceasul morţii nu pare să fi fost atacată de nici un fel de îndoieli; printre ultimele cuvinte rostite de acesta se numără şi următoarele: „Nu mi-aş fi imaginat că voi avea o asemenea măsură de credinţă în acest ceas… Îmi plec creştetul plin de vigoare. Este împărţire în Cristos? Nu. Deţin neprihănirea Sa în întregime… Cristos nu mă poate iubi mai mult decât o face deja. Cred că nici eu nu-L pot iubi pe Cristos mai bine decât o fac. Sunt cufundat cu totul în Dumnezeu.”

http://www.voxdeibaptist.org/Lucrarea_Duhul_Sfint_Goodwin.htm