7 citate ale lui C. S. Lewis despre creștinism — Stiri Crestine.ro

Moștenirea lăsată de C. S. Lewis ca autor și teolog este vastă și profundă. Cuvintele sale transcend denominațiunile și sunt aplicabile întregii vieți creștine. Clive Staples Lewis s-a născut în 1898 și a murit în 1963. A avut funcții academice în domeniul literaturii engleze, atât la Universitatea din Oxford, cât și la Universitatea din Cambridge.… via […]

URĂ

download-1

URĂ.

În Vechiul Testament

Ura dintre fraţi (Geneza 27:41; 37:4 ş.urm., 8; 2 Samuel 13:22) sau dintre israeliţi (Psalmul 55:12 ş.urm.; Proverbe 14:20) este condamnată (Levitic 19:17). Deuteronom 4:42; 19:4, 6, 11 şi Iosua 20:5 fac distincţie între omorârea accidentală sau intenţionată a unui om. Dragostea sexuală (2 Samuel 13:15; Deuteronom 22:13-16; 24:3; cf. Judecători 14:16, veziIII., mai jos) se poate transforma în ură. Duşmănia personală este îmblânzită uneori de îndurare (Exod 23:5; Iov 31:29), dar duşmanii lui Israel (2 Samuel 22:41; Psalmul 129:5; Ezechiel 23:28) sau ai celor neprihăniţi (Psalmul 34:21; Proverbe 29:10) sunt şi duşmani ai lui Dumnezeu (Numeri 10:35; cf. Exod 20:5; Deuteronom 5:9; 7:10). Dumnezeu urăşte răul (Proverbe 6:16; Amos 6:8) şi pe cei care fac răul (Deuteronom 32:41): tot aşa trebuie să facă şi oamenii neprihăniţi (Psalmul 101:3; 139:21 ş.urm.; 119:104,113). Dumnezeu urăşte idolatria (Deuteronom 12:31; 16:22), nedreptatea (Isaia 61:8), închinarea care nu este consecventă cu conduita (Isaia 1:14) şi chiar Israelul păcătos (Osea 9:15; cf. Ieremia 12:8).

În Noul Testament

Tatăl (Ioan 15:24), Isus (Ioan 7:7; 15:18, 24 ş.urm.) şi toţi creştinii (Marcu 13:13; Luca 6:22; Ioan 15:18-20; 17:14; 1 Ioan 3:13) sunt urâţi de lume; dar credincioşii nu trebuie să urască nici pe fraţii lor de credinţă (1 Ioan 4:20), nici pe duşmanii lor (Matei 5:43 ş.urm.). Urârea răului (Evrei 1:9 = Psalmul 45:7; Apocalipsa 2:6; cf. Marcu 3:5) dar nu şi a persoanelor, este atribuită lui Cristos. (*MÂNIE.)

Contrastul cu dragostea

„Ura” ca opus al „dragostei” în Geneza 29:31, 33 (cf. 30, „a iubit… mai mult”); Deuteronom 21:15-17; Matei 6:24 = Luca 16:13, implică o alegere sau o preferinţă faţă de o persoană şi nu o ură activă faţă de cel care nu este ales sau preferat. Vezi Maleahi 1:2 ş.urm. = Romani 9:13 cu privire la alegerea lui Israel de către Dumnezeu; Luca 14:26 (cf. Matei 10:37, „iubeşte mai mult”); Ioan 12:25, cu privire la cerinţele supreme ale uceniciei.

BIBLIOGRAFIE

  1. Denney, ExpT 21, 1909-10, p. 41 ş.urm.; W. Foerster, TDNT 2, p. 811-816; O. Michel, TDNT 4, p. 683-694; H. Bietenhard, H. Seebass, NIDNTT 1, p. 553-557.
  1. E.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/ura.html

CONCEPTE EVREIEȘTI : DEMONI / DEMONOLOGIA

download-1

Un demon este un duh rău, sau drac, în folosirea engleză obişnuită a termenului. Această definiţie este, totuşi, doar aproximativă. În religiile politeiste linia dintre zei şi demoni este una schimbătoare: există deopotrivă demoni buni şi zei care fac rău. În sistemele monoteiste, duhurile rele pot fi acceptate ca slujitori al singurului Dumnezeu, astfel că demonologia este legată cu angelologia şi teologia în mod corespunzător, sau ele pot fi ridicate la rangul de oponenți ai lui Dumnezeu, în care caz statutul lor ca puteri diabolice diferă de aceea a demonilor din politeism. Mai mult, în nici una dintre limbile din Orient Mijlociu antic, inclusiv ebraica, nu există vre-un termen general echivalent cu englezescul „demon.” În general, noțiunea de demon în Orientul Mijlociu antic era a unei ființe mai puţin puternice decât un zeu şi mai puţin înzestrat cu individualitate. În timp ce marilor zei le sunt acordată închinarea publică regulată, demonilor nu li se acordă aceasta; ei sunt abordați în ritualurile magice în cazuri individuale de suferință umană, care este sfera lor particulară.

Demonologia în Orientul Mijlociu antic

Apărarea împotriva duhurilor rele era o preocupare în Mesopotamia din cele mai timpurii vremuri, începând cu sumerienii, spre care o mare parte din terminologia şi practica legată cu demonii poate fi urmărită. Nu există nici o diferență calitativă între zeii măreți şi demoni; un nume pentru demon este „un zeu rău.” Totuşi, demonii au mai puțină putere, deşi ocazional miturile îi descriu ca răzvrătindu-se împotriva marilor zei, cu ceva succes. Incantațiile adesea enumeră patru, sau chiar şapte, clase de demoni. Demonii sunt mesagerii domnului iadului, şi mărșăluiesc înaintea lui. Ei trăiesc în deșerturi şi aproape de morminte, şi mulți dintre ei sunt fantome, spiritele morților, în special dintre cei care au murit prin violență sau care nu au fost îngropați corespunzător. Boala poate fi gândită a fi cauzată de posesiunea demonică, şi unii demoni au numele bolii specifice pe care ei o aduc, astfel „durere de cap,” sau „febră.” Lamashtu este vrăjitoarea care ucide copii în pântece şi copiii nou născuți. Precum mulți alți demoni, ea este descrisă ca un monstru compus. Lilitu, succubus Mesopotamian, este menționat o dată în Biblie ca Lilith (Isaia 34:14; vezi mai jos), şi în demonologia ulterioară evreiască. Demonii buni sunt menționați mai puţin frecvent.

În general, caracteristicile demonologiei canaanite probabil se asemănau cu cele din Mesopotamia, ca să judecăm după dovada mai degrabă săracă păstrată. Într-un text mitologic de la Ugarit, părintele zeilor, El, este înspăimântat aproape de moarte de un demon „având două coarne şi o coadă,” asemenea diavolului din reprezentațiile ulterioare. O amuletă feniciană din secolul şapte î.Cr., din Arslan Tash, este inscripționată: „Incantații: o zburătoare, o zeiță, o Sasam… O zeiță, ștrangulatoare de miei! Casa în care intru eu tu nu vei între; curtea pe care eu o calc tu nu trebuie să o calci.” Intenționată pentru a proteja femeile la naștere, aceasta continuă să invoce protecția zeilor, şi conține descrieri ale demonilor menționați: un sfinx cu aripi, etichetat „Cel zburător Lil[ith],” şi un lup devorând un copil. Detalii ale textului şi iconografia au paralele strânse în folclorul mesopotamian, arabic, clasic, şi ulterior evreiesc, şi ilustrează caracterul universal bine apropiat de multe superstiții despre demoni (Gaster, in: Orientalia, 11 (1942), 41–79).

Demonologia în Biblie

Religia oficială a lui Israel contrastează tăios cu politeismul contemporan în rolul atribuit demonilor, care în Biblie este practic zero. Magia a fost interzisă printre israeliți din vremuri timpurii, căci deja cele mai vechi colecții de legi, Cartea Legământului, conține porunca: „Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.” (Exod 22:17 [în engleză şi română, Exodul 22:18, n. tr.]; conform Deuteronom 18:10-12), şi Saul a izgonit din țară practicanții necromanției (1 Samuel 28:3). De vreme ce mare parte din magia păgână era protectoare – intenționată să țină demonii departe sau să îi alunge – evident religia lui Israel a țintit la o extirpare foarte radicală a traficului cu demoni. Calamitățile şi bolile nu erau de la demoni ci de la Domnul. „Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate fără s-o fi făcut Domnul?” (Amos 3:6b) Deşi Dumnezeu nu îşi realizează voia Lui imediat, dar foloseşte îngeri şi spirite ca agenți, este făcut extraordinar de explicit faptul că spiritele sunt sub controlul Lui. Duhul rău care îl muncea pe Saul este „un duh rău care venea de la Domnul.” (1 Samuel 16:14). De aceea, cineva nu trebuie să supraestimeze importanța a numeroase urme mici ale convingerii în demoni care supraviețuiește în Biblie, sau să subestimeze dificultățile implicate în interpretarea lor. Majoritatea dintre pasajele în chestiune sunt poetice, şi este adesea imposibil să fim siguri când demonul numit este parte a încrederii religioase vii, sau doar parte a limbajului literar tradiţional. La fel precum unii demoni mesopotamieni au nume care sunt de asemenea substantive comune, tot astfel în cazurile biblice precum dever şi mavet (mawet; vezi mai jos) este greu să fim siguri când acestea sunt nume proprii şi când nu sunt.

Concepția israelită despre demoni, aşa cum aceasta a existat în mintea populară sau în imaginația literară, se asemăna în anumite feluri cu aceea susținută în altă parte. Demonii trăiesc în deșerturi sau ruine (Levitic 16:10; Isaia 13:21; 34:14). Ei provoacă boală asupra oamenilor (Psalmul 91:5-6). Ei necăjesc mințile oamenilor (Saul; 1 Samuel 16:15, 23) şi îi înșeală (1 Împăraţi 22:22-23) – dar cu toate acestea aceste duhuri rele sunt trimise de Domnul. Ființa misterioasă care l-a atacat pe Iacov în Geneza 32:25 şi următoarele versete arată o trăsătură care este o convingere foarte larg răspândită asociată cu anumiți demoni, care sunt spiritele nopții şi trebuie să piară în zori. Totuşi, chiar în religia populară israelită, se pare că fusese relativ puțină frică față de spiritele celor morți. Biblia menționează adesea umbrele morților, dar „adunarea umbrelor” (Proverbe 21:16) poartă o existență umbrită dedesubt, şi nu par să îi deranjeze pe cei vii. Unele trăsături ale cultului israelit poartă o asemănare formală cu măsurile apotropaice (pentru a îndepărta demonii, n. tr.) folosite în alte religii. Astfel, clopoțeii de pe mantia marelui preot (Exod 28:33-35) amintesc de folosirea clopotelor în alte culturi în convingerea că zăngănitul lor ține departe demonii. De asemenea, coarnele (Exod 19:16; Levitic 25:9; și altele), tămâia (Levitic 16:12-13), petele de pe stâlpii ușii (Exod 12:7), culoarea albastru (Numeri 15:38), textele scripturale scrise (filacteriile; Deuteronom 6:8; 11:18) – toate au paralele în altă parte ca dispozitive pentru a alunga duhurile rele. Totuşi, într-un caz dat, este adesea extrem de dificil să spunem în ce măsură oricare dintre aceste dispozitive au fost folosite în mod conștient pentru protecție împotriva demonilor într-o anumită perioadă.

Demoni specifici

Zeii străini sunt numiți shedim (Deuteronom 32:17; Psalmul 106:37; conform 1 Corinteni 10:20), redați ca „demoni” sau „draci” în majoritatea traducerilor. Cuvântul este înrudit cu Akkadian šêdu („demon”; bun sau rău).

SEʿIRIM („demoni păroși, satiri”) este de asemenea aplicat disprețuitor față de zeitățile străine (Levitic 17:7; 2 Cronici 11:15). Aceste creaturi bântuiesc ruinele, alături de Lilith (Isaia 13:21; 34:14).

LILITH (Isaia 34:14; în cele din urmă de la sumerianul lil, „aer,” nu ebraicul layl(ah), „noapte”) a fost original un succubus, crezut a coexista cu muritorii, dar în incantația Arslan Tash citată mai sus ea este identificată cu demonul care fură copiul, un caracter pe care ea îl reține în folclorul de mai târziu. Tradiţia că numele înseamnă „bufniță-țipătoare” (în atât de multe traduceri) reflectă o foarte străveche asociere a păsărilor, în special bufnițele, cu demonicul.

MAVET (Mawet), cuvântul ebraic obişnuit pentru moarte, este de asemenea numele propriu al unui zeu canaanit din iad (Mot), duşmanul lui Baal într-o epopee Ugaritică. Numele propriu, nu substantivul comun, ar trebui probabil să fie înțeles în Isaia 28:15, 18: „Noi am făcut un legământ cu Moartea,” şi Ieremia 9:20 [în engleză şi română, 9:21, n. tr.] „Căci Moartea s-a suit pe ferestrele noastre” (Ieremia 9:21) (conform Osea 13:14; Iov 18:13, „întâiul născut al Morții”; 28:22).

ROSHEPH este un alt zeu principal al religiei canaanite care devine o figură demonică în literatura biblică. Resheph este cunoscut ca zeul ciumei peste mare parte din Orientul Mijlociu antic, în texte şi reprezentări artistice care se întind mai mult de un mileniu din 1850 î.Cr. până în 350 î.Cr.. În Habacuc 3:5, YHWH în calea războiului se spune că este precedat şi urmat respectiv de Dever şi Resheph. (Aceasta este similară cu imaginea celor doi însoțitori divini care escortează zeii principali în miturile antice.) Precum unele dintre alte nume de zeități sunt folosite ca substantive comune în ebraica biblică (Dagon (dagon, „cereale”); Ashtaroth (ashtarot, „creșterea [turmei]”), etc.) tot aşa Reshef (reshef) a ajuns să însemne simplu „ciumă” (Deuteronom 33:29; Psalmul 78:48), şi săgețile aprinse ale arcului (Psalmul 76:4 [în engleză şi română, 76:3]; Cântarea Cântărilor 8:6), aparent din asocierea comună a ciumei şi săgeților.

DEVER („Molima”) este alt mesager demonic care mărșăluiește cu YHWH în bătălie (Habacuc 3:5). Dever este de asemenea menționat în Psalmul 91:5-6: „Nu trebuie să te temi nici de Groaza (Paḥad) din timpul nopţii, nici de Săgeata (Ḥeẓ) care zboară ziua, nici de Molima (Dever) care umblă în întuneric, nici de Distrugerea (Ketev) care bântuie ziua în amiaza mare.” (Psalmi 91:5-6). Nu doar Dever dar de asemenea celelalte cuvinte înclinate de mai sus au fost plauzibil indentificate ca nume de demoni. „Săgeata” este un simbol familiar în folclor, pentru boală sau durere subită, şi Ketev (Qetev; conform Deuteronom 32:24; Isaia 28:2; Osea 13:14) este în acest exemplu personificarea căldurii copleșitoare de la prânz, cunoscută de asemenea în demonologia greacă şi romană.

AZAZEL (ʿAzʾazel) are loc în ritualul pentru Ziua Ispăşirii (Levitic 16:8, 10, 26). Aaron aruncă sorțul pentru doi țapi, şi cel „pentru ʿAzʾazel” este prezentat viu înaintea Domnului. Versiunile antice greci şi latine au înțeles ʿAzʾazel ca „țapul care pleacă,” de aici „țapul ispășitor” din unele versiuni engleze. Majoritatea comentatorilor rabinici şi unii moderni iau Azazel ca numele locului în care țapul este condus. Marea majoritate a modernilor consideră Azazel ca numele personal al unui demon crezut a trăi în pustie.

Vampirul poate fi menționat în Proverbe 30:15: „Alukah (ʿaluqah) are două fiice, care strigă, „Dă, dă.” Ebraicul ʿaluqah poate însemna simplu „lipitoare,” dar de vreme ce ʿaluq apare în literatura arabică a fi un nume al unui vampir, această creatură fabuloasă şi fiicele ei pot fi descriese în acest pasaj mai degrabă dificil.

Demonii în literatura inter-testamentală, incluzând sulurile de la Marea Moartă

O mare schimbare a avut loc în angelologie şi demonologie, cel puțin în anumite cercuri din interiorul iudaismului, cam în ultimele secole î.Cr.. În această perioadă religia, în timp ce a păzit caracterul ei monoteist în felurite feluri, cu toate acestea a luat multe trăsături ale unui sistem dualist în care Dumnezeu şi forțele binelui şi adevărului erau opuse în cer şi pe pământ de forțe puternice ale răului şi înșelăciunii. Aceasta pare să fi fost sub influenţa religiei Persane, cu opoziția sa a lui Ormuzd zeul bun şi Ahriman (Angra Mainyu) zeul rău, dar în acelaşi timp dualismul evreiesc extras din resurse mai vechi, native în construirea unei demonologii mai elaborate. Temele mitologice străvechi, şi figuri din Biblie doar potențial demonice, precum Satan, au fost aduse pentru a umple concepția lărgită a rolului duhurilor rele în cosmos. Este caracteristic despre această perioadă că duhurile rele sunt conduse de un prinț, adesea numit Belial dar de asemenea Mastemah, Satan, sau alte nume. Duhurile binelui şi răului de asemenea s-au luptat în interiorul sufletului uman, căci în această perioadă rolul demonilor este adesea conceput ca unul de a-i ispiti pe oameni la rău mai degrabă decât de a produce rănire fizică. Ca un rezultat, în multe pasaje este dificil să spunem dacă „duh” se referă la demonul exterior față de om sau ca o trăsătură din interiorul sufletului uman. Belial (sau Beliar, o corupție a formei originale) este cel mai obişnuit nume pentru liderul demonilor în sulurile de la Marea Moartă, şi apare în altă literatură inter-testamentală şi în 2 Corinteni 6:15. Belial (ebraicul Beliyya’al) este un cuvânt compus ebraic care etimologic înseamnă „fără beneficiu” sau „fără prosperitate” şi în folosirea liberală este adesea echivalent cu „ticălos.” Dar deja în Biblie „șuvoaiele Beliyya’al” înseamnă „șuvoaiele nimicirii” (2 Samuel 22:5; Psalmul 18:5). În literatura inter-testamentală Belial este „duhul de pervertire, îngerul întunericului, îngerul distrugerii” şi alte duhuri sunt supuse lui. Mastemah, care este un substantiv comun înseamnă aproximativ „dușmănie, opoziție” în Osea 9:7, 8 şi în câteva pasaje în cele Cinci Suluri, este un demon „Prințul Mastemah” în Jubilee (11:5, 11; 17:16; şi altele), şi probabil de asemenea în Documentul Damasc (16:5). Străjerii (Aram. ʿirinsunt un fel de îngeri menționați în Daniel 4:10, 14, 20. La această clasă de literatura inter-testamentală atribuie îngerii care, potrivit lui Geneza 6:2, 4, au coabitat cu femeile înainte de potop şi au fost părinții rasei de uriași (Test. Patr., Reu. 5:6–7; Test. Patr., Napht. 3:5; cf. Genesis Apocryphon, 2 2:1, 16). Asmodeus (Tobit 3:8, 17) este un demon care a junghiat primii șapte soți ai lui Sara, care devine soția lui Tobias fiul lui Tobit.

Demonii în Noul Testament

Demonologia Noului Testament în parte reflectă convingerea contemporană, care se regăsește de asemenea în literatura rabinică, şi în parte dualismul atestat în literatura sectariană de la Qumran. Demonii sunt numiți „duhuri necurate” sau „duhuri rele,” ca în literatura rabinică. Se crede despre ei că locuiesc locurile pustii. Posesia prin cauze demonice, sau este asociată cu, felurite boli, mai ales cei în care există o perversiune a personalității umane, astfel că demonul, nu omul însuși, direcționează faptele şi vorbirea lui (Marcu 1:23, 26; 9:17-29). Istoria felului cum Isus a vindecat un demonizat prin trimiterea unei legiuni de duhuri necurate într-o turmă de porci (Matei 8:28–34; Marcu 5:1–20; Luca 8:26–39) ilustrează viu persistența unei credințe populare antice, precum pilda din Matei 12:43-45, în care duhul necurat după ce rătăcește prin pustie ia cu el alți șapte draci. Pe de altă parte, în Noul Testament demonii mai mici au puțină personalitate sau putere independentă, dar sunt supușiși unui prinț, Beelzebul sau Satan şi demonicul este adesea prezentat, nu ca ceva ocazional şi relativ inofensiv, dar ca o realitate cosmică de o mare importanță, duşmanul lui Dumnezeu şi al omului (Efeseni 6:12). Beelzebul (Beelzebub) este un nume aplicat către demonul șef de către Isus şi de oponenții săi (Matei 10:25; 12:24, 27; Marcu 3:22; Luca 11:15–19). Explicația corectă a numelui este mult disputată, şi noua dovadă din Ugarit nu a clarificat pe deplin etimologia. Pronunțarea lui Beelzebub reflectă identificarea lui Beelzebul cu Baal-Zebub, zeul Ecronului (2 Împărați 1:2). Posibil există două forme originale, Beelzebul înseamnă „Baal este prințul” sau „Domnul sanctuarului,” şi Beelzebub „Domnul muștelor” (conform Ugaritic il dbb [în Gordon, Textbook, ʿnt 3:43]).

În Talmud

Referințele sunt făcute la o convingere în demonologie în timpul perioadei tanaitice. Mazzikim („duhurile dăunătoare”) sunt afirmate că au fost create în seara Sabatului creației (Avot 5:6) dar această referință târzie este singura făcută cu privire la demoni în întregul Mishnah. Printre realizările deopotrivă ale lui Hillel (Sof. 16:9) şi ale ucenicului său R. Johanan b. Zakkai a fost cunoştinţa lor a „vorbirii shedim” („dracilor,” Suk. 28a). Cea din urmă de asemenea a dat analogia lui ru’ah tezazit („demonul nebuniei”) intrând într-un om şi fiind exorcizat, pentru a explica unui păgân anomalia legilor din vițelei roșii, deşi el a fost de acord cu ucenici săi întrebători că aceasta a fost doar „scoaterea lui cu un pai” şi că el însuși nu a acceptat aceasta (PR 40a; Num. R. 19:4). Deşi aceste afirmaţii se referă la Erez Israel, Talmudul Ierusalim este deosebit de liber de demonologie, şi de fapt menționează doar trei nume generale pentru ei – mazzikim, shedim, şi ruhot. Un pasaj din Tamudul Babilonian afirmă specific feluritele convingeri legate cu demonii care era curente în Babilon au fost ignorate în Erez Israel. În timp ce în Erez Israel ei au tradus shiddah şi shiddot (Eclesiastul 2:8) ca „transportatoare,” în Babilon ei i-au redat „demoni masculini şi feminini” (Git. 68a). Palestinianul R. Johanan a afirmat că mazzikim care obişnuia să dețină puterea în lume a dispărut cu ridicarea sanctuarului în pustie (Num. R. 12:30). Demonologia, totuşi, este mai proeminentă în Midrashimul Palestinian decât în Talmudul Ierusalim. Pe de altă parte, Talmudul Babilonian este îmbelșugat cu demonologie, evident sub influenţa convingerii în demoni care era larg răspândită în Babilonia. De fapt, într-un răspuns (publicat în Lewin, Ozar, p. 20; cf. Assaf, Geonim, p. 262) Hai Gaonafirmă că convingerea în demoni era larg răspândită în Sura, de vreme ce aceasta era aproape de Babilonia (veche) şi de casa lui Nebucadnețar, în timp ce în Pubedita mai îndepărtată ei erau departe de astfel de idei. Evreii babilonieni au trăit într-o lume care era umplută cu demoni şi duhuri, răuvoitoare şi uneori binevoitoare, care locuiau în văzduh, pomi, apă, acoperișurile caselor, şi toalete. Ei sunt invizibili; „Dacă ochiul i-ar putea vedea nimeni nu i-ar suporta. Ei înconjoară pe cineva din toate părțile. Ei sunt mai numeroși decât oamenii, fiecare persoană are o mie la stânga lui şi zece mii la dreapta lui” şi ei sunt responsabili pentru felurite dificultăți. Totuşi, făcând anumiți pași, dimineaţa cineva poate vedea umele de pași cu forma unui cocoș (Ber. 6a). În timp ce în Cabala există o încercare de a sistematiza demonologia (vezi mai jos), nu există nici o astfel de încercare în literatura talmudică. Materialul este vast şi abia început, răspândit din abundență şi fără sistem în tot Talmudul şi în Midrashim. Următoarele detalii luate, cu excepția celor indicate altfel, dintr-un pasaj din Talmud (Pes. 110a-112b), pot fi luate ca fiind grăitoare.

Asmodeus este regele demonilor. Regina este Agrath bat Mahalath, care are 10.000 de demoni însoțitori, dintre care fiecare poate vătăma. Ea bântuie văzduhul. Inițial, ea deținea puterea în toate vremurile, dar Hanina b. Dosa, amenințând să o interzică din zonele populate, a cedat în răspunsul față de rugămințile ei şi i-a permis să fie activă în nopțile de miercuri şi în serile de Sabat. Babiloniana amora Abbaye mai târziu a exilat-o din zonele populate dar ea încă pândește în aleile înguste. A face lucrurile în pereche, în special a bea un număr par de potire, invită activitățile răuvoitoare ale demonilor; o excepție sunt cele patru potire poruncite în seder de Paști pentru care motiv acea ocazie este numită „o noapte de păzire” (Ex. 12:42), de exemplu, a protecției față de demoni. Demonii sunt în special răufăcători în şi în jurul palmierilor, şi atenția lor răuvoitoare este invitată prin ușurarea cuiva între un palmier şi un zid, prin trecerea între doi palmieri, sau prin a dormi în umbra unui palmier. Demonul Palga va afecta un bărbat care se ușurează pe un butuc de palmier; demonul Zareda îl va afecta pe cel care îşi pleacă capul său pe un butuc. În general cineva ar trebui să evite copacii cu multe ramuri sau ace, dar există copaci speciali care sunt favoriți în a fi bântuite de duhuri. În tufișul săritor stă Ruhe fără ochi. Fiecare pom sorb adăpostește demoni în umbra lui şi în special este periculos când este în vecinătatea unui oraș. Cel puţin 60 de demoni îl bântuiesc, şi ei pot fi exorcizați doar printr-o „amuletă 60 demoni.” Demonii numiți Rishpe trăiesc în rădăcinile pomilor. Demonul Ketev Meriri (Deuteronom 32:34) este activ diminețile. Acesta a fost văzut de Abbaye când el a fost în compania lui Papa şi Huna b. Joshua. După amiază, locul acestuia este luat de Ketev Yashud Ẓohorayim (Psalmul 91:6) care arată ca coarnele unui țap, şi are aripi. Deopotrivă aceşti demoni sunt în special activi din zilele 1 până în 16 Tammuz.

Totuşi, potrivit Midrash, Ketev Meriri este activ în timpul perioadei de jale din 17 Tammuz până în 9 Av, între orele patru şi nouă ale zilei. Până târziu în secolul 13 Zedekiah Anav raportează că elevii din Roma nu erau pedepsiți în timpul acestor zile şi ore datorită lui Ketev Meriri care deținea puterea (Shibbolei ha-Leket, 1:203).Acesta este acoperit cu solzi şi păr; acesta are un ochi în inima sa şi se rostogolește ca o munge între lumina soarelui şi umbră. Oricine vede aceasta, cedează şi cade la pământ (Mid. Psalmul 91:3; din context totuşi se pare că referința ar trebui să fie către Ketev Yashud Ẓohorayim). R. Joseph şi R. Papa a avut o conversație prietenoasă cu un demon numit Joseph.

Demonii sunt înclinați spre a infesta mâncarea şi băutura lăsată sub pat, şi cineva ar trebui să se abțină de a bea apă miercurea şi de Sabat seara sau din iazuri şi râuri noaptea. Demonul Shabriri („orbire” – conform Targum Onkelos, Geneza 19:11) pedepsește cu rău pe aceia care fac aşa, dar o incantație, constând dintr-un abracadabra prin care cuvântul este repetat, succesiv scoțând o literă din cuvânt (Shabriri, briri, riri, etc.), este un antidot eficient. Solomon s-a folosit de demoni masculini şi feminini pentru a construi Templul (Git. 68b) şi pentru a-i aduce apă din India cu care el a fost în stare să crească tot felul de plante exotice care altfel nu creșteau în Erez Israel (Eclesiastul R. până la 2:5). Cărturarii erau imuni la mășinațiunile rele ale demonilor în timp ce erau angajați în studiu, dar Rashi explică un pasaj din Talmud a însemna că, dimpotrivă, ei au nevoie de protecție specială de vreme ce demonii sunt invidioși pe ei (Ber. 62a). Psalmul 91 este numit „Psalmul de [protecție împotriva dăunătoarelor] vizite.” Moise este afirmat că l-a recitat când s-a urcat pe Muntele Sinagogi „din cauza fricii lui de mazzikim… şi îngeri ai distrugerii.” Este poruncit a fi recitat „pentru că toată lumea este plin de duhuri rele şi mazzikim” (Tanh., Mishpatim, final) şi interpretările midrashice ale acestui Psalm sunt un veritabil tezaur al doctrinei demonologiei (de exemplu, jumătatea Psalmului 91; Tanh. Mishpatim, final; Num. R. 12:3-4). Puterea demonilor asupra omului şi neajutorarea lui în fața acesteia este ilustrată prin faptul că metafora talmudică pentru un act înfăptuit prin forță majorăeste „ca şi când un drac [shed] l-ar fi forțat” (de exemplu, RH 28a). Comentatorii talmudici şi codificatorii au acceptat credinţa în demoni; doar Maimonides singur s-a opus ei.

În Cabala

Cabaliștii au folosit toate modelele uzuale în Talmud şi Midrash cu privire la demoni. Elemente noi au fost dezvoltate sau adăugate, în principal în două direcții: (1) cabaliștii au încercat să sistematizeze demonologia pentru ca aceasta să se potrivească în înțelegerea lor a lumii şi astfel să explice demonologia în termeni derivați din înțelegerea lor a realității; (2) elemente noi şi variate au fost adăugate din surse externe, în principal din demonologia Arabică medievală, din demonologia creştină, şi din convingerile populare ale germanilor şi slavilor.

Uneori aceste elemente erau legate, mai mult sau mai puțin logic, de demonologia evreiască şi erau astfel „iudaizate” într-o anumită măsură. Totuşi, în mod frecvent legătura era doar exterioară; materialul era încorporat în demonologia evreiască cu aproape nici o adaptare evreiască explicită. Aceasta este în particular adevărat cu privire la surse din Cabala practică. Acolo, convingerile cabaliste reale amestecate cu convingerile lumii care de fapt original nu au avut nici o legătură cu convingerile cabaliștilor. Această combinație dă demonologiei evreieşti târzii caracterul său marcant sincretist. Materialul referitor la acest fel de demonologie poate fi găsit în nenumărate surse, multe încă în manuscris. Cercetarea extensivă în acest domeniu şi dezvoltarea ei este una dintre dezideratele cele mai importante ale studiilor evreieşti.

Lucrările cabaliștilor de asemenea conțin concepte contradictorii despre demoni şi puterea de imaginație. Tradițiile din trecut cât şi mediul cultural şi înfățișarea intelectuală a fiecărui individ cabalist a contribuit spre diversificarea credințelor lor. Ideile cabaliștilor spanioli timpurii despre acest subiect au fost formulate clar în comentariul lui Nahmanides asupra lui Levitic 17:7 şi influenţa lor este vizibilă în toată literatura ulterioară. În opinia lui Nahmanides, demonii (shedim) sunt de găsit în locuri pustii (shedudim), ruinate, şi locuri reci cum ar fi nordul. Ei nu au fost creați din cele patru elemente ci doar din foc şi aer. Ei au corpuri subtile, imperceptibile de simțurile umane, şi aceste corpuri subtile le permit să zboare prin foc şi aer. Pentru că ei sunt compuși din elemente diferite, ei intră sub legile creației şi descompunerii şi ei mor ca ființele umane. Hrana lor este derivată din apă şi foc, din mirosuri şi energii; de aici necromanții ardeau tămâie demonilor. În ciuda elementului de foc subtil pe care ei îl conțin, ei sunt înconjurați de o răceală care înspăimântă exorciștii (acest detaliu este subliniat doar în surse mai târzii). Prin intermediul zborului lor prin aer ei sunt capabili să se apropie de „prinții” zodiacului care locuiesc în atmosferă şi astfel aud predicții despre apropiatul viitor dar nu cel îndepărtat.

Naḥmanides de asemenea dă indicii (Comentariu la Levitic 16:8) că demonii aparțin patrimoniului lui Samael, care este „sufletul planetei Marte şi Esau este supusul lui printre națiuni” (îngerul lui Edom sau Creştinătatea). Cabaliștii Castilieni, Isaac b. Jacob ha-Kohen, Moses din Burgos, şi Moses de Leon (în lucrările sale evreieşti şi în Zorah), a legat existenţa demonilor cu ultimul grad de puteri ale emanației „din partea stângă” (sitra ahra, „cealaltă parte,” a lui Zohar) care corespunde în al său zece Sefirot de rău celor șece sfinţiți Sefirot. Scrierile lor conțin descrieri detaliate ale felului în care aceste puteri au emanat şi explică numele supervizorilor oștirilor lor. Ideile lor sunt în principal bazate pe dezvoltarea interioară în cercuri cabalistice. În felurite surse, nume cu totul diferite sunt date despre gradele superioare ale acestor puteri demonice sau Satanice. Totuşi, ele toate sunt de acord în legarea oștirilor de demoni în lumea sub-umană, adică, pe pământ, sub stăpânirea lui Samael şi Lilith care apar pentru prima dată în aceste surse ca un cuplu. Numeroase detalii despre aceste grade sunt găsite în Sefer Ammud ha-Semali de Moses din Burgos (Tarbiz, 4 (1933), 208–25).

În contrast, Zohar, urmărind o legendă talmudică, accentuează originea demonilor în relaţiile sexuale între oameni şi puterile demonice. Unii demoni, precum Lilith, au fost creați în timpul celor șase zile ale Creației, şi în special seara de Sabat în amurg, ca duhuri fără corp. Ei au căutat să ia forma unui corp prin asociere cu oamenii, la început cu Adam când el s-a separat de Eva şi apoi cu toţi descendenții săi. Totuşi, demonii care au fost creați din astfel de uniri de asemenea tânjesc după astfel de relaţii sexuale. Elementul sexual în relaţia oamenilor şi demonilor deține un loc proeminent în demonologia lui Zohar, cât şi în cea a unor lucrări cabalistice ulterioare. Fiecare poluție de sămânță dă naștere la demoni. Detaliile acestor relaţii sunt remarcabil de simulare cu convingerile actuale din demonologia medievală creştină despre succubi şi incubi. Ei sunt bazați pe presupunerea (contrar opiniei talmudice) că aceşti demoni nu au nici o abilitate de procreare a lor proprie şi au nevoie de sămânţa umană pentru a se înmulți. În Cabala ulterioară este subliniat că demonii născuți bărbatului din astfel de uniri sunt considerați fiii săi ilegitimi; ei erau numiți banim shovavim („fii răutăcioși”). La moarte şi îngropare ei vin să însoțească bărbatul mort, să îl plângă, şi să pretindă partea lor de moștenire; ei pot de asemenea să rănească fiii legitimi. De aici obiceiul de a încercui morții la cimitir pentru a respinge demonii şi de asemenea obiceiul (datând din secolul 17) într-un număr de comunități de a nu permite fiilor să însoțească cadavrul tatălui lor spre cimitir pentru a împiedica rănirea lor de către frații lor vitregi ilegitimi.

Termenii shedim şi mazzikim au fost adesea folosiți ca sinonime, dar în unele surse există o anumită diferențiere între ei. În Zohar se crede că duhurile oamenilor răi devin mazzikim după moartea lor. Totuşi, există de asemenea draci cu naturi bune care sunt pregătiți să ajute şi să facă favoruri oamenilor. Aceasta este presupus a fi în special adevărat despre demonii care sunt conduși de Ashmedai (Asmodeus) care acceptă Tora şi sunt considerați „demoni evreieşti.” Existenţa lor este menționată de Hasidei Ashkenaz cât şi de Zohar. Potrivit legendei, Cain şi Abel, care conțin ceva din necurăția șarpelui care a avut relaţii sexuale cu Eva, posedă un anumit element demonic şi feluriți demoni care au provenit de la ei. Dar, în practică, împerecherea dracilor feminini cu bărbații umani şi a dracilor bărbătești cu femeile umane a continuat în toată istoria. Aceşti draci sunt muritori, dar regii şi reginele lor trăiesc mai mult decât ființele umane şi unii dintre ei, în special Lilith şi Naamah, vor exista până în ziua Ultimei Judecăți (Zohar 1:55a). Felurite speculații sunt făcute despre moartea regilor demonilor, în special despre Ashmedai (Tarbiz, 19 (1948), 160–3). O viziune populară este că Ashmedai este doar titlul slujbei de rege al Egiptului, şi „fiecare rege al demonilor este numit Ashmedai,” deoarece cuvântul Ashmedai în gematria este numeric echivalent cu Faraon. Genealogii lungi de demoni şi familiile lor sunt găsite în demonologia iudeo-arabică.

Aparent, autorul lui Zohar distinge între duhuri care au fost emanate din „partea stângă” şi le-au fost atribuite funcții definite în „locurile de necurăție” şi demoni în sensul exact care plutesc în aer. Potrivit surselor ulterioare, cei din urmă umplu cu oștirile lor spațiul cerului dintre pământ şi sfera lunii. Activitatea lor are loc în principal noaptea, înainte de miezul nopții. Dracii născuți din poluțiile nocturne sunt numiți „dungile copiilor oamenilor” (2 Samuel 7:14). Uneori demonii se distrează pe seama bărbaților. Ei le spun minciuni despre viitor şi amestecă adevărul şi minciunile în vise. Picioarele demonilor sunt strâmbe (Zohar 3:229b). În numeroase surse patru mame de demoni sunt menționate: Lilith, Naamah, Agrath, şi Mahalath (care este uneori înlocuită de Rahav). Demonii sub conducerea lor ies în oștirile lor la vremuri rânduite şi constituie un pericol pentru lume. Uneori, ei se adună pe un munte anumit „aproape de munții întunericului unde ei au relaţii sexuale cu Samael.” Aceasta este o reminiscență a Sabatului Vrăjitoarelor din demonologia creştină. Bărbați şi femei vrăjitoare de asemenea se adună la acest loc, se dedică ei înșiși la fapte similare, şi învață arta vrăjitoriei de la arch-draci, care aici sunt identici cu îngerii răzvrătiți care au căzut din cer (Zohar 3:194b, 212a). Autorul Ra’aya Meheimna în Zohar (3:253a) distinge între cele trei tipuri de demoni: (1) cei similari îngerilor; (2) cei asemănători cu oamenii şi numiți shedim Yehuda’im („îngeri evreieşti”) care se pupun Torei; (3) cei care nu au nici o teamă de Dumnezeu şi sunt ca animalele.

Distincția între demoni potrivit celor trei religii principale este găsită de asemenea în demonologia arabică, cât şi în surse de Cabala practică; aceasta este menționată în textul complet, necenzurat al secțiunii din Midrash Rut ha-Ne’lam în Zohar. O altă împărțire distinge demonii potrivit cu feluritele straturi ale aerului în care ei conduc – o opinie comună lui Zohar şi lui Isaac ha-Kohen care menționează detalii despre aceasta. Pe de altă parte, Zohar menționează nukba di-tehoma rabba, „burta marelui abis,” ca locul în care dracii se întorc în timpul Sabatului când ei nu au nici o putere asupra lumii. Potrivit lui Bahya b. Asher, dracii de asemenea şi-au găsit refugiu în arca lui Noe, altfel ei nu ar fi fost salvați de la Potop.

Regilor dracilor li s-au dat nume, dar nu membrilor oștirilor lor, care sunt cunoscute după numele regilor lor: „Samael şi oștirea lui,” „Ashmedai şi oștirea lui,” etc. Ashmedai este în general considerat ca fiind fiul lui Naamah fiica lui Tubal-Cain, dar uneori de asemenea ca fiul Regelui David şi Agrath, regina demonilor. Numeroase nume de demoni au venit de la tradiția arabică. Printre ele ar trebuie să fie menționat Bilar (de asemenea Bilad sau Bilid), al treilea rege care l-a succedat pe Ashmedai. Bilar este doar o eroare de scriere a numelui lui Satan „Beliar” în mai multe Apocalipse şi în literatura creştină timpurie, care astfel s-a întors la tradiția evreiască prin surse străine. El joacă un rol important în literatura „cabalistică practică” şi din aceasta, deghizat ca Bileth, el a ajuns în literatura magică germană asociat cu povestea lui Doctor Faust. Pecetea acestui rege este descrisă în detaliu în cartea Berit Menuhah (Amsterdam, 1648, 39b). Ceilalţi demoni au de asemenea sigilii, şi cei care le cunosc pot face ca ele să apară împotriva voinței lor. Desenele acestora sunt păstrate în manuscrisele de Cabala practică. Numele a șapte regi ai demonilor responsabili în cele şapte zile ale săptămânii, foarte populari în demonologia evreiască târzie, au fost derivate din tradiția arabică. Proeminenți între ei sunt Maimon cel Negru şi Shemhurish, judecătorul demonilor. Alte sisteme originând din Cabala spaniolă pun trei regi Halama, Samael, şi Kafkafuni în conducerea demonilor (Sefer ha-Heshek, Ms. in Brit. Mus.; cf. A. Freimann Jubilee). Alte sisteme de demonologie sunt legate cu liste de îngeri şi demoni responsabili ai orelor nopții din cele șapte zile ale săptămânii, sau cu interpretarea demonologică a bolilor precum epilepsia. Astfel de surse sunt Seder Goral ha-Holeh şi Sefer ha-Ne’elavim (G. Scholem, Kitvei Yad be-Kabbalah(1930), 182–5). Aceste sisteme nu sunt în mod necesar legate cu idei cabaliste şi unele evident le-au precedat. Un sistem complet de demonologie cabalistică a fost prezentat, după perioada lui Zohar, în Sibbat Ma’aseh ha-Egel ve-Inyan ha-Shedim (Ms. Sassoon 56), care dezvoltă teme evreieşti interne. O combinație a lui Zohar şi a surselor arabe caracterizează cartea Ẓefunei Ẓiyyonide Menahem Zion din Cologne (Manuscrisul Oxford, sfârşitul secolului 14); aceasta enumeră o listă lungă de demoni importanți şi funcțiile lor în timp ce păstrează numele lor arabic. Această carte a fost una din canalele prin care elementele arabe au ajuns la cabaliștii practici printre evreii din Germania şi Polonia, şi ei se repetă des, deşi cu erori, în colecțiile de demonologie în ebraică şi yiddish. Una dintre cele mai importante printre acestea este manuscrisul Schocken 102, datând de la sfârşitul secolului 18. Printre evreii nord africani şi din Orientul Mijlociu, elementele de demonologie cabalistică şi arabică au fost combinate chiar fără intermediari literari; de un interes particular este manuscrisul Sassoon 290. Colecția de remedii şi amulete compuse de cărturarii Sephardi abundă în acest fel de material. Un exemplu uimitor de amestec complet de elemente evreieşti, arabe şi creştine este găsit în incantațiile din cartea Mafte’ah Shelomo sau Clavicula Salononis, o colecție din secolul 17 publicată în reproducere fidelă de H. Gollancz în 1914. Regele Zauba şi Regina Zumzumit de asemenea aparțin moștenirii arabe. O moștenire germană bogată în câmpul demonologiei este păstrată în scrierile lui Judah he-Hasid şi a ucenicilor săi în comentariul lui Menahem Zion asupra Torei. Potrivit mărturiei lui Naḥmanides, era obiceiul evreilor Ashkenazi să „se ocupe de chestiuni referitoare la demoni, să țese vrăji şi să le îndepărteze, şi ei le folosesc în mai multe chestiuni” (Teshuvot ha-Rashba ha-Meyuhasot la-Ramban, no. 283). Ma’aseh Bukh (în yiddish; traducerea engleză de M. Gaster, 1934) enumeră numeroase detalii despre demonologia evreiască-Ashkenazi de la sfârşitul Evului Mijlociu. În plus față de convingerile populare existente, elemente originând în literatura magică savantă cât şi numele demonilor a căror origini erau în magia creştină au fost introduse din demonologia creştină. Acestea s-au răspândit, nu mai târziu de secolul 15, printre evreii din Germania. Demoni precum Astarot, Beelzebub (în multe forme), şi cei asemenea lor au devenit armături în incantații şi liste de demoni. Un sistem detaliat cabalistic de demonologie este găsit la vremea expulzării din Spania în cartea Ha-Malakh ha-Meshiv. Aceste revelații au fost atribuite cabalistului Joseph Taitazak din Salonic. În acest sistem, ierarhia demonilor este condusă de Samael patronul lui Edom şi Amon din No (Alexandria), patronul Egiptului, care de asemenea reprezintă Islamul. Amon din No se repetă în numeroase surse din această perioadă.

Ḥayyim Vital spune despre draci care sunt compuși doar din unul din cele patru elemente, în contrast cu opinia lui Nahmanides menționată mai sus. Această viziune îşi are probabil originea sa în demonologia europeană a Renașterii. Cabala lui Isaac Luria adesea menționează felurite kelippot („carapace”) care trebuie să fie îngenuncheate prin respectarea Torei şi a mitzvot, dar aceasta în general nu le dă nume proprii sau îi transformă astfel îi draci. Acest proces a ajuns la culmea sa în Sefer Karnayim (Zolkiew, 1709) prin Samson din Ostropol, care dă la multe kelippot nume care nu erau găsite în vre-o sursă antică. Această carte este ultimul text original în demonologia cabalistică.

 Câteva detalii: potrivit lui Isaac din Acre dracii au doar patru degete şi le lipsește degetul mare. Cartea Emek ha-Melekh(Amsterdam, 1648) menționează demonii numiți kesilim (duhuri „păcălitoare”) care induc în eroare omul pe drumul său şi îşi bat joc de el. De aici probabil apelativul lezim („clovni”) care apare mai târziu în literatură şi în folosirea populară pentru tipul inferior de demoni, cei care aruncă bunurile gospodăriei şi altele asemănătoare (poltergeist sau strigoi). De la începutul secolului 17 demonul numit Sh. D. (ש״ד) este menționat, de exemplu, Shomer Dappim („păzitorul paginilor”); el îl rănește pe un om care lasă o carte sfântă deschisă. Potrivit convingerii populare a evreilor germani, cele patru regine ale demonilor stăpânesc peste cele patru anotimpuri ale anului. La fiecare trei luni la schimbarea anotimpului, sângele lor menstrual cade în ape şi le otrăvește, şi de aceea este interzis să bei apă la schimbarea anotimpurilor. Un loc special în demonologie este atribuit Reginei din Sheba, care a fost considerată una dintre reginele demonilor şi este uneori identificată cu Lilith – pentru prima dată în Targum (Iov, capitolul 1), şi mai târziu în Zohar şi literatura ulterioară (Tarbiz, 19 (1948), 165–72). Motivul bătăliei între prinț şi balaur sau o reptilă demonică, reprezentând puterea lui kelippahcare a închis-o pe prințesă, este larg răspândit în felurite forme în demonologia lui Zohar. Balaurul este numele regelui demonilor care este de asemenea menționat în Sefer Hasidim. Potrivit lui Hayyim Vital, patru regine ale demonilor conduc peste Roma (Lilith), peste Salamanca (oraș din Spania, n. tr.) (Agrath), peste Egipt (Rahab), şi peste Damasc (Naamah). Potrivit lui Abraham Galante, până la confuzia limbilor au existat doar două: limba sfântă (de exemplu, ebraica) şi limba demonilor. Credinţa în demoni a rămas o superstiție a oamenilor printre unii evrei din anumite țări.

Surse: Encyclopaedia Judaica. © 2008 The Gale Group. All Rights Reserved.

ÎN BIBLIE: IDB, 1 (1962), 325-6, 332, 374, 3-24 (incl. bibl.); E. Ebeling and B. Meissner (eds.), Reallexikon der Assyriologie, 2 (1938), 107-13; I.J. Gelb et al., The (Chicago) Assyrian Dictionary, 1, pt. 1 (1964), 375-7 (S.V. alâ A); 4 (1958), 397-401 (S.V. etemmu); F.M. Cross, Ancient Library of Qumran (1958), 156-61 (incl. bibl.); W. Foerster, Theological Dictionary of the New Testament (1964), S.V. daimon; S. Paul, in: Biblica, 49 (1968), 373-6. IN THE TALMUD: J. Trachtenberg, Jewish Magic and Superstition (1934); E.E. Urbach, Hazal, Pirkei Emunot (1969), 142-4. IN THE KABBALAH: M. Margalioth, Malakhei Elyon (1945), 201-94; G. Scholem, in: Madda’ei ha-Yahadut, 1 (1926), 112-27; idem, în: KS, 10 (1933/34), 68-73; idem, în: Tarbiz, vols. 3-5 (1932-34); idem, în: JJS, 16 (1965), 1-13; I. Tishby, Mishnat ha-Zohar, 1 (1957), 361-77; J.A. Eisenmenger, Das entdeckte Judenthum, 2 (1700), 408-68 (un amestec de idei talmudice şi cabalistice); P.W. Hirsch, Megalleh Tekufot. oder das schaedliche Blut, welches ueber die Juden viermal des Jahrs kommt (1717); Mitteilungen fuer juedische Volkskunde (1898-1926) în special M. Grunwald, în volumele din 1900, 1906, 1907; Jahrbuch fuer Juedische Volkskunde (1923 şi 1925); M. Weinreich, în: Landau-Bukh (1926), 217-38.

– See more at: http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_iun15.htm#4

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

download-1

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL V

PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.

 SECŢIUNEA II

Baptiştii germani – Thomas Munzer – Războiul ţăranilor – Michael Satler – Hans Schlaffer – Salzburg – Wolfgang Brand – Hueber – Burggraful din Alzey – Edicte imperiale

Pe 10 decembrie 1520, Luther a ars bula Papei împotriva lui, împreună cu decretele şi alte documente Papale, în afara zidurilor din Wittenburg, în prezenţa unei adunări imense de oameni. Prin acel act el se despărţea de Biserica Romei, şi a proclamat sosirea unei noi ordini de lucruri. Baptiştii au susţinut aceasta cu bucurie, judecând corect că aceasta indica o mare şi favorabilă schimbare a opiniei publice. Ei s-au folosit de avantajele astfel oferite, şi imediat s-au angajat în operaţii active pentru răspândirea adevărului. Luther se eliberase pe sine faţă de Papă: ei au declarat libertatea faţă de Luther, şi faţă de toate celelalte autorităţi umane, pe cât era de preocupată religia, şi s-a făcut apel la toţi concetăţenii de pretutindeni de a-şi cere drepturile lor.

Aceasta a fost mai mult decât intenţionase Luther. Pe cât de mare şi bun era el, avea şi el ciudăţeniile lui, ca şi alţi oameni mari. El era gata ca alţii să gândească pentru ei înşişi, aşa că ei au gândit aşa cum a gândit el. Dacă ei nu făceau aşa, el îi privea cu suspiciune, şi ei au găsit cea mai bună metodă de a sta din calea lui. Cei care-l urmau şi cei care-l flatau l-au privit cu o teamă care se mărginea pe superstiţie. Sleidan, istoricul, a fost lovit cu surprindere la îndrăzneala lui Thomas Munzer, care, spunea el, „nu numai că a început să predice împotriva Pontifului Roma, dar şi împotriva lui Luther!”3 Fără îndoială că aceasta era „o nedreptate de a fi pedepsită de judecător”. Referinţa la judecătorul pământesc, în chestiunile religioase, era prea comună în acele zile.

Botezul şi martirajul credinciosului erau îndeaproape conectate. Primii martori pentru Dumnezeu în Germania, în era Reformei, erau Baptiştii. Hans Koch şi Leonard Meyster au fost ucişi la Augsburg în anul 1524.

Cititorul va descoperi în cele mai multe istorii ale bisericii relatări groaznice a Anabaptiştilor Germani. Stork şi Stubner, ne spun scriitorii, au pretins să profeţească, şi au solicitat supunere pe baza chemării lor Divine. Ei apărau un milenarianism sălbatic, susţinând ideea că ziua judecăţii lui Dumnezeu era aproape, şi că sfinţii vor lepăda toată domnia lumească, şi vor stăpâni pământul. Şi Thomas Munzer, spun ei, nu numai că susţinea sentimente similar, dar a şi condus insurecţia ţăranilor, care au adus aşa de mare mizerie în Germania, şi în cele din urmă chiar şi peste săracii ţărani.

Acum, trebuie să dorim să justificăm orice lucru nebunesc sau greşit. Admiţând, dacă doriţi, că oamenii de care am vorbit erau vizionari, şi că conduita lor era în anumite privinţe de neapărat; să se admită dar mai departe că ei nu erau trupul Baptist, şi că pentru nebunia lor acel trup nu era în nici un fel responsabil. Cât despre Războiul Ţăranilor, Gieseler remarcă în mod corect că „nici o urmă de fanaticism Anabaptist nu sa văzut în aceasta”4. Aceasta este onorabil şi important.

Dar este necesar să repetăm observarea, că relatările noastre despre aceşti oameni sunt derivate în principal de la duşmanii lor. Thomas Munzer este ponegrit în istoriile Paedobaptiste. Cititorul acestor istorii l-ar crede însăşi întruparea întregului rău. Care este de fapt realitatea? Aceasta – că el era un om pios, învăţat, şi un predicator elocvent, pe care oamenii l-au urmat în mod uimitor; şi că el era dus din loc în loc, deoarece de îndată ce el învăţa adevărul îl şi predica, uneori spre marea supărare a lui Luther şi a urmaşilor săi, a căror concepţii greşite şi erori, aşa cum le socotea el, el nu era întârziat pentru a le expune. Ascultaţi la Robert Robinson: –

„El a fost un preot, dar a devenit un discipol al lui Luther, şi un mare favorit al Reformaţilor. Comportarea sa era remarcabil de gravă, înfăţişarea sa era palidă, ochii lui se afundau de parcă erau absorbiţi în gând, expresia sa era lungă, şi avea barbă. Talentul său stătea într-o clară şi uşoară metodă de predicare către ţărani, pe care (aceasta ar fi ca un ambulant) el îi credeau a fi pretutindeni în electoratul Saxoniei. Aerul său de mortificare uza inimile rusticilor; era neobişnuit pentru un predicator să apară aşa de mult de umil. Când îşi termina predica într-un sat, el obişnuia să se retragă, ori pentru a evita mulţimea, sau pentru a se devota pe sine meditaţiei şi rugăciunii. Aceasta era o practică foarte ciudată şi neobişnuită, încât oamenii obişnuiau să se îngrămădească la uşă, să se furişeze printre crăpături, şi să-l oblige pe acesta să-i lase înăuntru, deşi el i-a asigurat în mod repetat că el era un nimic, că tot ce avea el venea de sus, şi că admirarea şi lauda se datorau doar lui Dumnezeu. Cu cât fugea mai mult de aplauze, cu atât mai mult acestea îl urmăreau; oamenii l-au numit preotul paroh al lui Luther, şi Luther l-a numit ‚Absalom’ al său, probabil pentru că el fura inimile oamenilor din Israel”5.

Războiul Ţăranilor a fost necugetat, un lucru rău mânuit. Dar ţăranii aveau dreptul de partea lor. Proclamaţia lor era un document clar rostit, nobil. Acesta avea o povestire tristă de opresiune. Istoricul Robertson o rezumă astfel: – „Articolele principale erau – ca ei să poată ava libertatea de a-şi alege proprii lor pastori; ca ei să poată fi eliberaţi de plata zeciuielilor, cu excepţia celei de porumb; ca ei să nu mai fie consideraţi ca sclavi sau robi ai superiorilor lor; ca libertatea de a vâna sau a pescuit să fie comună; ca marile păduri să nu fie privite ca proprietate privată, ci pentru folosirea tuturor; ca să fie eliberaţi de povara neobişnuită de taxe sub care erau trudiţi ei; ca administraţia de justiţie să fie mai puţin riguroasă şi mult mai imparţială; ca năvălirile nobililor peste pajişti, şi raţiile să fie restrânse”6. Concluzia este admirabilă. O copiem de la Gieseler, care a inserat întreaga hârtie. „În al doisprezecelea rând, aceasta este concluzia şi rezoluţia noastră finală, dacă unul sau mai multe din articolele enunţate aici nu sunt în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, le vom retrage, dacă ni se va face clar nouă aceasta pe motive scripturale. Sau, dacă vreun articol e să fie admis nouă, şi se descoperă mai apoi a fi nedrept, din acea oră acesta va fi mort şi nul, şi nu mai are vigoare. De asemenea, dacă mai multe articole de plângere sunt descoperite într-adevăr din Scriptură, ne vom rezerva de asemenea şi dreptul de rezolvare a acestora”7. Se spune că Munzer a asistat la pregătirea acestui document. Dacă este aşa, aceasta îi aduce onoare. În oricare opinii nebuneşti sau extravagante ar fi căzut el, el poate fi scuzat, căci în acele zile foarte puţini oamenii publici scăpau de legătura cu o anumită slăbiciune sau alta. Conduita sa în alăturarea de insurgenţi a adus o cenzură grea asupra lui. Dar el a plătit din greu pentru ea. Luat fiind prizonier după bătălie, în care ţăranii au fost înfrânţi, sau mai degrabă ucişi, căci aceasta nu a fost nici o luptă, el a fost supus la torturi crude, după moda acelor vremi, şi apoi omorât.

Deşi Războiul Ţăranilor nu era deloc în sine o chestiune Baptistă, s-a luat ocazia de la legătura lui Munzer ca să ridice prin aceasta o furtună de indignare împotriva Baptiştilor, de parcă ei erau toţi rebeli. Persecuţia s-a aprins în mod mânios, şi aceasta nu a încetat pe deplin în timpul acestei perioade. Baptiştii se închinau lui Dumnezeu şi predicau Evanghelia cu primejdia perpetuă a libertăţii şi vieţii. Cu toate acestea au susţinut calea lor. Uneori ei se întâlneau în clădiri îndepărtate cu mult de observaţia generală; uneori în păduri; şi nu treceau intervale lungi rare între întâlnirile lor, atât de aprins era alergarea după ele. Un efect a fost produs care s-a dovedit a fi avantajos pentru cauza lor – ei au fost „împrăştiaţi peste tot” – în est, către Moravia, Ungaria şi ţările alăturate – în vest, către Olanda. Pretutindeni au apărut numeroase biserici.

Sebastian Franck, un istoric de încredere din acele vremi, afirmă că „în cadrul a câţiva ani nu mai puţin de 2000 de Baptişti au declarat credinţa lor prin întemniţare sau martiraj”8. Câteva dintre detalii vor fi puse înaintea cititorului.

Michael Satler era un călugăr. El a fost convertit faţă de Dumnezeu, şi a devenit un predicator. El a fost omorât la Rottenburg, 26 mai 1527. Astfel a decurs sentinţa lui: – „Ca Michael Satler să fie încredinţat executorului, cine îl va duce la locul de execuţie şi să-i taie limba; apoi să-l pună într-o căruţă, şi de două ori să-i taie carnea cu cleşti aprinşi; apoi să fie dus la poarta oraşului, şi să i se taie trupul de cinci ori în aceiaşi manieră”. Sentinţa diabolică a fost executată, iar apoi trupul lui a fost ars până la cenuşă. Soţia lui Satler şi alte câteva femei care au fost arestaţi în aceiaşi perioadă au fost înecate. Un număr de fraţi care au împărtăşit întemniţarea cu ei au fost decapitaţi9. Rottenburg era celebru pentru astfel de scene. În 1528, Leonard Schoener a fost decapitat şi ars acolo, şi la scurt timp încă 70. Schoener era de şase ani un călugăr desculţ, dar şi-a părăsit ordinul prin dezgustarea la răutatea ordinului. El a învăţat croitoria şi astfel şi-a câştigat traiul. După convertirea sa s-a alăturat Baptiştilor, şi şi-a petrecut restul vieţii lui în predicarea Evangheliei şi botezarea în întreaga Bavaria10.

La Schwatz, la 11 mile de Rottenburg, Hans Schlaffer, care era un preot Roman, a fost decapitat. „El a fost pus la testare prin torturi crude, şi examinat de preoţi referitor la botezul pruncilor; dar el le-a răspuns din Scripturile Divine, şi a arătat, atât prin argument cât şi prin textele din Scriptură, că acesta este poruncit, şi va fi descoperit în întregul Nou Testament, că oamenii mai întâi trebuie să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu, şi doar cei care aud, înţeleg, cred, şi-l primesc, ar trebui să fie botezaţi. Acesta este botezul creştin, şi nu re-botezul. Domnul nu a poruncit nicăieri ca copii să trebuiască să fie botezaţi. Ei sunt deja ai Domnului. Atâta timp cât ei sunt inocenţi şi inofensivi, ei nu trebuiesc în nici un caz să fie condamnaţi. Ei l-au mai întrebat pe ce temelie se bazează de fapt secta Anabaptiştilor. La care el a răspuns, Credinţa noastră, acţiunile şi botezul nu se bazează pe nimic altceva decât pe porunca lui Hristos” (Matei 28:18, 19; Marcu 16:15)11.

Leopold Snyder a fost decapitat la Augsburg în următorul an. Suferinţele din acel oraş erau foarte severe. „Ei nu numai că erau bătuţi cu pari dar spatele lor era marcat, şi unuia i s-a tăiat şi limba pentru această aşa-zisă blasfemie. Puţini dintre cei care retractau erau adjudecaţi la o amendă anuală, şi li se interzicea pentru cinci ani să exercite drepturi civile”12.

Optsprezece persoane au fost arse într-o singură zi la Salzburg. Mulţi alţii au suferit în acel oraş. Printre ei era o tânără drăguţă de şaisprezece ani, care, refuzând să retracteze, a fost pusă în mâinile executorului către albia de spălare a cailor, împinsă în apă, şi a fost ţinută acolo până i s-a stins viaţa. Baptiştii de acolo „erau numiţi fraţi de grădină, din obiceiul lor de a se întâlni noapte în grădini şi în locurile solitare din oraş pentru a scăpa de observarea duşmanilor lor”13.

Wolfgang Brand-Hueber şi Hans Nidermair, ambii lucrători Baptişti, cu circa alţi 70, au fost ucişi la Lintz. „Cât despre Wolfgang Brand-Hueber, mai există încă scrieri în Biserică care arată cât de credincios a învăţat el comunitatea creştină; de asemenea, ascultarea şi supunerea ar trebui să fie atribuită magistraţilor, în toate lucrurilor nefiind contra faţă de Dumnezeu. El a aplicat adevăratul botez al lui Hristos, şi Cina Domnului; respingând botezul pruncilor, sacramentele [adică, sacramentele Romane], şi alte orori anti-creştine, aşa cum scrierile sale (încă existente) declară în mod suficient”14.

Circa 350 de persoane au suferit în feluri diferite în Palatinat, în anul 1529. Burggraful de Alzey a fost în mod particular activ în acea ocazie. Dar victimele sale erau stabile. „În timp ce unii au fost înecaţi, sau aproape să fie aduşi la execuţie, restul care aveau să-i urmeze, şi care-şi aşteptau moartea, au cântat până ce călăul a venit după ei. Ei au rămas întru-totul fermi în adevărul pe care l-au îmbrăţişat; şi, siguri fiind în credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu, ei au stat ca luptători viteji. Prin aceasta nobilii acestei lumi şi prinţii ei au fost făcuţi de ruşine. Asupra unora, pe care nu i-ar fi condamnat în totalitate la moarte, ei au aplicat pedeapsa trupească; pe unii i-au destituit de degetele lor; pe alţii i-au însemnat cu crucea pe frunţile lor, şi le-au produs multe cruzimi; aşa că însăşi Burggraf a spus, ‚Ce voi face? Cu cât condamn mai mulţi, cu atât de mult cresc ei’”15.

Aceste persecuţii au fost roada edictelor regale şi imperiale. Ferdinand, Rege de Ungaria şi Boemia, a emis un edict în 1527, denunţând moartea Baptiştilor. Preoţilor li s-a poruncit să citească acesta în mod public în biserici de patru ori pe an pentru zece ani. Împăratul Charles a fost în mod egal amărât împotriva lor. Edictul din Worms, prin care a fost condamnat Luther, nu şi-a împlinit cazul; dar deficienţa a fost furnizată la Regimul din Spires, în 1529. Prin edictul în care deciziile Regimului au fost concretizate, s-a „ordonat în mod clar că toţi şi fiecare dintre Anabaptişti, sau dintre persoanele rebotezate, fie bărbaţi sau femei, fiind copţi la ani şi înţelegere, să fie depravaţi de viaţă, conform circumstanţelor individului, să fie puşi la moarte prin foc, sabie, sau altele; şi oricând sunt găsiţi să fie aduşi la justiţie, acuzaţi, şi condamnaţi; şi să nu fie altfel judecaţi, încercaţi, sau trataţi, sub durerea pedepsei grele şi severe”16.

În vremea publicării acestui edict, un număr de Baptişti („9 fraţi şi 3 surori”) erau în temniţa din Alzey. „Mandatul s-a citit atunci prizonierilor, şi, după cum ei nu cedau, au fost, fără vreo altă judecată, în îndeplinirea edictului Împăratului, duşi la execuţie; fraţii prin sabie, dar surorile prin a fi înecate în bazinele de cai. În timp ce ei erau încă în reţinere, o soră a venit la închisoare pentru a mângâia pe prizoniere. Ea le-a spus să se alipească cu vitejie şi ferm de Domnul, şi să nu socotească această suferinţă, de dragul bucuriei veşnice care va urma. Această vizită a devenit cunoscută, şi ea a fost repede apucată, şi arsă mai apoi, deoarece ea i-a întărit şi i-a mângâiat pe ceilalţi prizonieri”17.

„Dar”, spune Sebastian Franck, „cu cât erau ei pedepsiţi mai sever, cu atât mai mult se multiplicau ei. Din întâmplare mulţii au fost mişcaţi de fermitatea cu care mureau aceştia, sau probabil Dumnezeu a marcat eforturile conducătorilor şi tiranilor de a dezrădăcina erezia cu sabia”18.

NOTE DE SUBSOL:

De Statu Religionis, lib. v. p. 265. Ed. 1785.

Ecclesiastical History, v. p. 352.

5 Ecclesiastical Researches, chap. xiv.

6 Charles V., book iv.

7 Ibid. v. pp. 347-349.

Baptist Martyrology, i. p. 49.

9 Baptist Martyrology, p. 27

10 Ibid. p. 47.

11 Ibid. p. go.

12 Baptist Martyrology, p. 54.

13 Ibid. p. 57.

14 Ibid. i. 103.

15 Baptist Martyrology, p. 118.

16 Ibid. p. 116.

17 Baptist Martyrology, p. 117,

18 Ibid. p. 125.

Continuare în numărul viitor…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_mar06.htm

Escatologie: „Cele şaptezeci de săptămâni” după Daniel O analiză istorică şi exegetică   de Fred G. Zaspel

download-1

Escatologie: „Cele şaptezeci de săptămâni” după Daniel

O analiză istorică şi exegetică  de Fred G. Zaspel

Motivul scrierii

 Comentatorii sunt de acord asupra faptului că vestita profeţie a lui Daniel despre cele „şaptezeci de săptămâni” îşi găseşte împlinirea în viaţa şi lucrarea lui Isus Cristos, însă modul cum trebuie înţeleasă structura temporală a acestei perioade constituie totuşi o temă controversată. Divergenţele se ridică atât din cauza dezacordului cât şi 1) a metodelor cronologice şi, 2) al terminus a quo [momentului de început] şi al terminus ad quem [momentului de terminare] ai anilor specifici aflaţi în discuţie. Cele mai multe divergenţe se centrează pe semnificaţia escatologică a profeţiei.

Teoretic toate interpretările obişnuite ale acestei profeţii sunt obligate să pornească de la câteva presupuneri şi / sau lasă anumite detalii ale pasajului neexplicate. Scopul acestei lucrări este de a examina şi de a susţine toate aceste detalii care sunt adesea trecute cu vederea şi de a dezlega cât mai fidel posibil terminologia, personajele şi structura temporală a pasajului din Daniel 9:24-27.

Profeţia lui Daniel a „Celor şaptezeci de săptămâni”

 Pornind de la un studiu al profeţiei lui Ieremia, Daniel a calculat faptul că perioada de captivitate a Israelului (şaptezeci de ani) se apropia de sfârşit (Dan.9:1-2). Întrerupându-şi rugăciunea fierbinte făcută în legătură cu această problemă, îngerul Gavril îl „informează” (9.22) cu privire la evenimente viitoare legate de poporul lui Israel. Conţinutul acestei profeţii, consemnat în Daniel 9:24-27, este expus în continuare (traducerea autorului).

(24) „Şaptezeci de câte şapte [săptămâni, n. tr.] este hotărât asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte pentru încetarea fărădelegii, şi pecetluirea păcatului, şi pentru ispăşirea vinovăţiei, şi pentru aducerea neprihănirii veşnice, şi pecetluirea vedeniei şi a prorocului, şi pentru ungerea sfintei sfintelor.

(25) Prin urmare să ştii şi să ai (această) pricepere, (aceea că) de la darea poruncii pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului, până la un uns, un prinţ, (vor trece) şapte de câte şapte [săptămâni]. Şi (timp de) şaizeci şi două de câte şapte [săptămâni] strada şi şanţul de apă al cetăţii vor fi zidite din nou, (chiar) în vreme de strâmtorare.

(26) Iar după aceste şaizeci şi două de câte şapte [săptămâni] unsul va fi răpus, însă nu pentru sine însuşi. Iar cetatea şi (locul) cel sfânt vor fi nimicite de poporul unui prinţ ce va să vină. Iar sfârşitul lui va fi într-un potop; şi până la sfârşit va fi război, şi sunt hotărâte pustiiri.

(27) Şi el va face un legământ trainic cu mulţi, timp de un şapte [o săptămână]. Însă (timp de) o jumătate de şapte [săptămână] el va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare; iar pe aripă (va veni) un idol pustiitor şi abominabil, chiar până la sfârşit, şi până când ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra pustiitorului.”

Referinţe din Noul Testament

Se poate lua o decizie finală privitoare la interpretarea oricărei profeţii din Vechiul Testament abia după ce, desigur, s-au luat în considerare citările / aluziile din Noul Testament legate de profeţia în cauză. Acest pasaj din Daniel este abordat de autorii Noului Testament cel puţin de trei ori.

Isus s-a referit în mod clar la „urâciunea pustiirii” lui Daniel ca semn identificator al „necazului celui mare” (Mat.24.15). Însă de vreme ce această expresie („idol pustiitor abominabil  / plin de urâciune”) apare de asemenea în Daniel 11.31 şi 12.11, trebuie stabilit care era punctul exact la care se referea Isus. Toţi comentatorii recunosc faptul că Daniel 11.31 se referă la altarul sau idolul lui Zeus plasat în Sfânta Sfintelor din templul din Ierusalim de către Antiochus Epiphanes în iunie, 168 î.d.C. De vreme ce referirea lui Isus la idolul lui Daniel a fost făcută legat de un eveniment viitor (pentru El), nu poate fi aceasta referinţa lui. Se pare că idolul din Daniel 12.11 este unul şi acelaşi cu cel din 9.27, şi că în ambele cazuri ideea conectează sfârşitul jertfelor cu urâciunea pustiirii. Ar fi dificil de demonstrat orice referire la 12.11 fără să ne lovim de 9.27; ambele vorbesc despre acelaşi lucru. În predica Sa de pe munte, Isus a făcut referire specifică la profeţia lui Daniel despre cele şaptezeci de săptămâni.

Comparaţia între detaliile privitoare la cele şaptezeci de săptămâni din [cartea] Daniel şi 2 Tesaloniceni 2 şi Apocalipsa 13 demonstrează o şi mai mare dependenţă a Noului Testament de acest pasaj. Printre alte lucruri, aceste texte au în comun idolul, spurcăciunea din Templu, şi o domnie de trei ani şi jumătate. Aceasta ne duce puţin mai departe cu studiul nostru, însă următorul tabel arată elementele comune ale pasajelor şi astfel demonstrează subiectul lor comun.

Caracteristici ale prinţului ce va veni

Caracteristici: Dan.9     II Thes.2 Rev.13 (Prinţul ce va veni) (Om al fărădelegii) (Fiara ridicată din mare)
Spurcă templul
X
X
X
Face un idol
X
 
X
Pretinde închinare  
X
X
Are succes în înşelarea altora prin semne  
X
X
Domnie prin dictatură
X
 
X
Împuternicit de Satana  
X
X
O domnie de 3½ ani
X
 
X
Persecută sfinţii
X
X
X
Conducerea lumii (Implicită)
X
X
Distrus de Cristos la venirea Sa (Implicită)
X
X

Sigur, câteva dintre punctele enumerate în tabel trebuie încă atinse, însă dat fiind faptul că aceste pasaje sunt bine cunoscute, este cu neputinţă să nu se vadă referirea lor la exact acelaşi eveniment (aceleaşi evenimente).

Având această conexiune între profeţia lui Daniel şi Predica de pe Munte şi alte pasaje escatologice ale Noului Testament, profeţia lui Daniel devine un element central. Ea oferă cheia şi stabileşte structura altor discuţii cu conotaţie profetică. Este deci critică înţelegerea corectă a acestei profeţii, pentru o înţelegere corectă a profeţiei în întregime.

Semnificaţia termenului „Şaptezeci de câte şapte”

Termenul „şapte” (shabua’) este folosit de şase ori în acest pasaj, şi ca şi în cazul tuturor celor douăzeci de apariţii ale sale în Vechiul Testament, indică o perioadă fixă de şapte.

Leupold, Young şi Keil au înţeles cu toţii „săptămânile” a fi perioade simbolice, însă această idee este în acelaşi timp deznădăjduit de confuză şi contrară celei mai uşoare şi mai obişnuite folosiri a termenului. Keil a înţeles prima perioadă de şapte săptămâni a constitui perioada de timp scursă între Daniel şi Cristos – în mare 550 de ani, iar cele şaizeci şi două de săptămâni a reprezenta timpul dintre prima şi a doua venire a lui Cristos – aproape 2000 de ani. Acum, dacă şapte poate însemna 550, atunci am putea oare presupune că şaizeci şi doi ar însemna 4872 şi că Cristos se va întoarce undeva înainte de acea dată? Iar atunci ultima săptămână (indiferent de semnificaţia ei) ar trebui să semnifice o perioadă de circa 80 de ani! Totodată este dificil de explicat modul în care Mesia cel răpus se poate referi la cea de-a doua venire a lui Cristos. Întreaga idee face ca cuvintele să fie lipsite de sens.

Deci profeţia abordează o perioadă definită de „şapte săptămâni.” Şapte perioade de zile sau luni nu lasă suficient loc pentru împlinirea în detaliu a profeţiei şi ar face ca şi referirea lui Isus la cele şaptezeci de câte şapte să constituie (şi pentru El) o perioadă din viitor. Date fiind detaliile profeţiei, aceste „şaptezeci de perioade de săptămâni” trebuie că fac referire la perioade de ani. Nici o altă perioadă de timp nu ar permite un spaţiu temporal suficient pentru a îmbrăţişa toate evenimentele specificate. Mai mult chiar, Daniel obişnuia să gândească în perioade de timp de câte şapte ani, mai specific câte zece astfel de perioade (Dan.9:1-2). Aceasta a fost perioada de captivitate determinată de încălcarea de către poporul său a anului sabatic (conf. 2 Cron. 36.21; Ier. 25:11-12). Israel neglijase exact şaptezeci de cicluri sabatice; cu alte cuvinte, neascultarea poporului a durat 490 de ani. Acest timp specificat aici lui Daniel de către Gavril este aproape acelaşi. Descompus arată astfel:

Şapte săptămâni = 49 ani
Şaizeci şi două de săptămâni = 434 ani
O săptămână = 7 ani
Şaptezeci de săptămâni = 490 ani

 

Profeţia lui Daniel se referă la un timp ce implică 490 de ani.

Datorită unor remarci întâmplătoare, se cuvine să vorbim aici despre o greşeală obişnuită pe care trebuie s-o evităm. Urmând exemplul lui Sir Robert Anderson mulţi atribuie un alt înţeles termenului „ani” decât cel uzual. Se consideră că „anii profetici” sunt de numai 360 de zile, măsurate conform celor douăsprezece luni iudaice a câte treizeci de zile fiecare. Această abordare este folosită apoi la socotirea a şaizeci şi nouă de ani de câte 360 de zile pentru a indica cu exactitate ziua / anul lucrării pământeşti a lui Cristos. Ideea este extrem de atrăgătoare, pentru că anii se însumează în mod diferit astfel şi, în funcţie de terminus a quo, sunt mult mai apropiate de evenimente specifice din viaţa lui Cristos.

Oricum, teoria pare să fi fost generată de o presupusă necesitate, iar problema evidentă în cazul acestei abordări este trecerea eu cu vedere a faptului că evreii ştiau prea bine câte zile ar trebui să fie într-un an; astfel că din necesitate adăugau câte o „lună intercalată” pentru a-şi „corecta” calendarul. Mai mult, se pare că însuşi Daniel a înţeles „anii” lui Ieremia în sensul uzual (9:1-2). Profeţia trebuia înţeleasă prin socotirea anilor specificaţi, şi nu prin adăugarea / scăderea de zile nespecificate. Acesta este modul în care Daniel a calculat sfârşitul robiei de şaptezeci de ani, iar acesta este modul cel mai natural în care ar trebui şi noi să înţelegem anii pe care tot el i-a profeţit.

Este de asemenea notabil faptul că în timp ce unii comentatori ne lasă într-o ceaţă fără speranţă în privinţa structurii temporale din profeţia lui Daniel, prin însuşi faptul că afirmă că aceasta nu poate fi cunoscută cu certitudine, se pare că Daniel însuşi nu a avut probleme în a-l interpreta pe Ieremia. Nu este o pretenţie prea îndrăzneaţă să ne aşteptăm ca aceşti ani la care se referă Gavril în dialogul său cu Daniel să fie la fel de clari ca şi cei din cazul lui Ieremia.

Date istorice

Următoarele date au fost sugerate ca fiind pertinente în cronologia de şaptezeci de ani a lui Daniel. Ele ne vor sluji ca potenţiale puncte de referinţă pe măsură ce avansăm cu studiul nostru.

605 î.d.C. – profeţia lui Ieremia cu privire la captivitatea / robia lui Iuda

– deportarea primilor captivi în Babilon

587 î.d.C. – Cuvântul lui Dumnezeu vine la Ieremia promiţând re-popularea Ierusalimului

586 î.d.C. – căderea Ierusalimului, distrugerea templului, şi deportarea majorităţii evreilor restanţi în Babilon

558 î.d.C. – Cir al II-lea (cel Mare) devine rege al Persiei şi-şi extinde regatul, incluzând (printre altele) şi Mezia

539 î.d.C. – generalul lui Cir, Gobrias, atacă babilonienii

538 î.d.C. – Gobrias înfrânge Babilonul, îl ucide pe Beltşaţar, şi devine rege (adică., Darius Mezul)

– profeţia celor „şaptezeci de săptămâni” a lui Daniel

– decretul lui Cir de a sfârşi captivitatea evreilor

536 î.d.C. – punerea fundaţiei celui de-al doilea templu, astfel sfârşindu-se captivitatea de 70 de ani (605-536)

458 î.d.C. – decretul lui Artaxerxe pentru reconstruirea templului

445 î.d.C. – decretul lui Artaxerxe pentru reconstrucţia Ierusalimului

6?î.d.C.- 33?d.C. – viaţa lui Cristos

70 d.C. – căderea Ierusalimului

Notă: Următoarele date rezumă variatele sugestii cu privire la datarea vieţii lui Isus

          7-4 î.d.C.            – naşterea

          27-30 d.C.         – începerea lucrării

          30-33 d.C.         – moartea

Expunere

 Partea întâi: Introducere (versetul 24)

 Subiectele profeţiei

 Nu se prea poate pune problema identităţii subiectelor profeţiei lui Daniel: ea priveşte poporul Israel, cei pentru care el se ruga în timp ce se aflau în captivitate, şi Ierusalimul, capitala lor. „Şaptezeci de săptămâni este hotărât asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte” nu se poate referi la altceva. Daniel îşi punea întrebări cu privire la viitorul poporului său, iar în scrierile lui Ieremia a găsit un răspuns parţial: vor fi eliberaţi în curând. Rugăciunea sa din continuare cu privire la eliberarea lor din captivitate a fost întreruptă de Gavril care i-a furnizat câteva detalii în plus cu privire la viitorul poporului său – mai exact despre o perioadă de 490 de ani.

Nici o interpretare a acestei profeţii care ignoră subiectul ei central iudaic nu ar trebui luată în serios. Poporul Israel era preocuparea lui Daniel din acel moment şi subiectul rugăciunii sale. În introducerea profeţiei, Gavril se referă la „poporul tău şi cetatea ta cea sfântă” şi la „sfânta sfintelor” (qodesh qadashim), care este o referire clară şi general valabilă în cadrul Vechiului Testament la cortul întâlnirii / tabernacolul lui Israel sau la templu. În continuare, profeţia foloseşte termeni precum „Ierusalim”, „cetatea”, „jertfe şi daruri de mâncare”, şi „cei mulţi”. Poporul şi cetatea aflate în discuţie nu puteau fi făcute mai clare; mai bine spus, poporul Israel şi capitala sa, Ierusalim.

Obiectivele celor şaptezeci de săptămâni

Prin folosirea unei serii de fraze infinitivale, versetul 24 prezintă şi motivul hexavalent al acestor şapte săptămâni: „(1) încetarea fărădelegii, şi (2) pecetluirea păcatului, şi pentru (3) ispăşirea vinovăţiei, şi pentru (4) aducerea neprihănirii veşnice, şi (5) pecetluirea vedeniei şi a prorocului, şi pentru (6) ungerea sfintei sfintelor.”

1) lekale’, tradus „a face să înceteze” (piel de la kalah), se referă la „sfârşire”, „încetare” sau „oprire forţată”. Ceea ce este mai precis „oprit forţat” este happesha’ (fărădelegea), probabil a fi înţeleasă ca rebeliune, încăpăţânare, acea parte rea din om.

2) Citirea exactă a celui de-al doilea infinitiv este discutabilă. Metoda Kethib de citire înseamnă „a pecetlui păcatul” (ulechatem chatta’ot). Metoda Qere în schimb ne îndreaptă atenţia la rădăcina verbală tammam, „a completa, a pune capăt” (de aici, KJV, NASB). „Păcatele” (chatta’ot) despre care se vorbeşte aici se referă la păcatele personale ale omului, cele de fiecare zi – activităţile lui zilnice întinate de păcat. Indiferent de caz, aşa cum arată Young, „ideea este că păcatului în sine i se va pune capăt.”

3) „A face ispăşire pentru păcat” (ulekapher ‘awon) promite ispăşirea stării de păcat.

Toate aceste prime trei obiective sunt, ca efect, negative – se referă la îndepărtarea păcatului şi stării de vinovăţie, care a constituit cauza captivităţii lui Israel. Împreună nu promit numai ispăşirea ci şi încetarea faptică a păcatului însuşi. Păcatul în sine (ca un principiu interior şi ca o practică) va sfârşi, iar acele păcate comise anterior vor fi iertate. Cele şaptezeci de săptămâni vor fi martorele îndepărtării desăvârşite şi definitive a păcatului poporului lui Daniel.

Prin contrast, ultimele trei motive sunt mult mai pozitive, referindu-se la binecuvântări oferite.

4) „aducerea neprihănirii veşnice” (ulehabi’ tsedek ‘olamim ) semnifică exact opusul a ceea ce fusese înainte. Exact în acelaşi mod în care Dumnezeu va îndepărta, va scoate păcatul lui Israel, la fel va „determina să vină, să fie adusă” (hiphil) o neprihănire care va fi trainică şi va dăinui pentru vecie.

5) „pecetluirea vedeniei şi a prorocului” (ulechatem chazon wenabi’) semnifică împlinirea finală a revelaţiei profetice. Timpul specificat va fi martorul împlinirii tuturor viziunilor şi a cuvintelor profeţilor.

6) „ungerea sfintei sfintelor” (welimeshoach qodesh qadashim) se referă evident la o consacrare rituală a templului iudaic.

De asemenea notabil este şi faptul că cele şaptezeci de săptămâni sunt privite aici ca fiind unitare: „Şaptezeci de săptămâni este [nu „sunt”] hotărât…” Gavril spune că toate obiectivele vor fi desfăşurate, însă nu finalizate până în cea de-a şaptezecia săptămână. „Şaptezeci de săptămâni este hotărât” pentru realizarea acestor lucruri:

1) încetarea fărădelegii

2) pecetluirea păcatului

3) aducerea jertfelor pentru ispăşirea vinovăţiei

Şaptezeci de săptămâni pentru…           4) aducerea neprihănirii veşnice

5) pecetluirea viziunii şi a prorocului

6) ungerea sfintei sfintelor

Rezumat

Să recapitulăm, cele şaptezeci de săptămâni vor fi martorele îndepărtării totale şi definitive a păcatului lui Israel, stabilirea unei neprihăniri trainice, împlinirea finală a întregii profeţii a Vechiului Testament şi consacrarea templului.

Toate acestea ne ajută să stabilim în acelaşi timp şi structura temporală a profeţiei. Sigur, ea implică viaţa şi lucrarea de pe pământ a lui Isus; lucrarea Sa jertfitoare este ispăşirea de care se vorbeşte (#3). Însă El nu a „făcut (încă) să înceteze” păcatul lui Israel (#1, 2). Putem fi siguri că în principiu a şi făcut-o deja, însă nu în realitatea existenţială; păcatele există şi astăzi. Nici majoritatea profeţiilor Vechiului Testament nu au fost încă împlinite (#5). Şi nici sfânta sfintelor nu a fost „unsă” (#6). Aceste cuvinte par să sugereze o împlinire viitoare. Oricum, să nu ne întrecem cu presupunerile, restul acestui pasaj ar trebui să fie lăsat să răspundă şi acestei întrebări.

Şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni (versetul 25)

 Interpretări uzuale

 Profeţia în sine începe prin afirmarea terminus a quo-ului celor şaptezeci de câte şapte: „de la darea poruncii pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului.” Pornind de la presupunerea că 1) „un uns, un prinţ” face probabil referire la Isus Cristos, şi 2) cele şaizeci şi două de săptămâni urmează imediat după cele şapte, s-au făcut numeroase încercări pentru a identifica terminus a quo-ul prin scăderea a 483 de ani (69 X 7) de la un moment anume din viaţa lui Isus, de obicei intrarea Sa triumfală în Ierusalim, pentru a găsi decretul pentru reconstruirea cetăţii. Atunci, întrebarea care se ridică este: Când a fost dată „porunca pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului”?

Nu poate fi vorba de decretul lui Cir din 538 î.d.C., pentru că acel decret se referea exclusiv la templu, nicidecum restaurarea întregii cetăţi. Mai mult, presupune o datare mult prea timpurie pentru venirea lui Mesia, anul 55 î.d.C.

                        538 î.d.C. –

                        483 ani (69 X 7)

                         55 î.d.C.

De asemenea nu poate de vorba nici de decretul lui Artaxerxe din 458 î.d.C., pentru că dacă structura temporală devine convenabilă, (→ 26 d.C.), decretul în sine a privit doar templul şi nu cetatea.

Decretul lui Artaxerxe din 444 î.d.C. specifică cetatea şi zidurile ei, însă structura temporală se decalează prea mult, ajungând în anul 40 d.C.

                        444 î.d.C. –

                        483 ani (69 X 7)

                          40 d.C.

Anderson şi cei care i-au urmat schema destul de ingenioasă (vezi pg. 3-4) au pornit cu socotirea celor şaptezeci de săptămâni de la decretul lui Artaxerxe din 444 î.d.C. şi au ajuns la anul 33 d.C.

                        444 î.d.C. –

                        483 „ani profetici”

                          33 d.C.

Din nou, aceasta este o abordare foarte atrăgătoare, pentru că structura temporală se potriveşte de minune. În orice caz, cum am arătat mai sus, această înţelegere a „anilor” nu se potriveşte cu modul în care Daniel i-a înţeles şi i-a calculat el însuşi pornind de la profeţia lui Ieremia.

 Alternativă propusă

1) Consideraţii exegetice

 Poate că dificultatea se află într-o neînţelegere de fond a cronologiei lui Gavril. De ce a separat primele şapte de următoarele şaizeci şi două? Şi de ce, spune Gavril în versetul 26 „după cele şaizeci şi două de săptămâni” şi nu „după cele „şaizeci şi nouă”? Acesta este un factor pe care nici una din sugestiile mai sus amintite nu a încercat măcar să le explice; presupunerea este că acea diviziune n-a fost făcută din nici un motiv rezonabil.

O citire firească a versetului 25 pretinde o oprire între cele „şapte săptămâni” şi cele „şaizeci şi două de săptămâni.” Dacă ar fi să luăm totalul celor şaizeci şi nouă împreună, vom ajunge la o lectură mai degrabă stângace a versetului, cum este de altfel şi cazul majorităţii versiunilor din limba engleză. Aceasta lasă în acelaşi timp separarea lor ca fiind lipsită de explicaţie, precum şi afirmaţia „după şaizeci şi două de săptămâni” din versetul 26. Textul ebraic ne arată un atnach (virgulă, o pauză de idei) după cuvintele „şapte săptămâni.” Desigur, punctuaţia introdusă de masoreţi nu este inspirată, însă este extrem de valoroasă şi poate fi urmărită ca şi ghid în traducere. Înţelegerea masoretică a versetului 25a ar fi următoarea:

„Prin urmare să ştii şi să ai (această) pricepere, (aceea că) de la darea poruncii pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului până la un uns, un prinţ (vor trece) şapte săptămâni.”

Apoi profeţia continuă astfel,

„Şi (timp de) şaizeci şi două de săptămâni strada şi şanţul de apă al cetăţii va fi construit din nou, chiar în vreme de strâmtorare.”

Versiunea New English Bible surprinde fidel aceasta [întreruperea]:

„de la vremea când se va da porunca pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului, vor trece şapte săptămâni până să apară un uns, un prinţ; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni ea va fi restaurată, reconstruită cu străzi şi canalizare.”

La fel stau lucrurile şi în cazul traducerii Revised Standard Version:

„de la darea poruncii pentru restaurarea şi construirea Ierusalimului până la venirea unui uns, a unui prinţ, vor fi şapte săptămâni. Apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni îi vor fi construite din nou pieţele şi şanţul de apă, însă în vreme de strâmtorare.”

Ideea este că cele şapte săptămâni (nu şaizeci şi nouă) sunt cele de care trebuie ţinut cont pentru sosirea unui „uns, a unui prinţ.” Apoi urmează cele şaizeci şi două de săptămâni şi vor fi martorele restaurării cetăţii în vreme de strâmtorare.

2) Cele şapte săptămâni

 Pentru a stabili terminus a quo-ul pentru cele şapte săptămâni, majoritatea caută un fel de „decret oficial” dat de vreun rege sau cârmuitor care să privească reconstruirea Ierusalimului. Însă textul nostru nu pretinde aşa ceva. Cele şapte încep cu „darea poruncii, a cuvântului (dabar) pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului.” Nu este necesar nici un decret regesc, deşi este evident vorba de „porunca” cuiva capabil să se asigure că aceasta va fi dusă la îndeplinire, cineva cu autoritate. Prin urmare, întrebarea care se ridică este următoarea: există vreun „uns, un prinţ” care să sosească patruzeci şi nouă (7 X 7) de ani după orice fel de „dezbatere a poruncii de restaurare şi reconstruire a Ierusalimului”?

Atunci când creştinul citeşte „un uns, un prinţ” sau „mesia prinţul” (mashiach nagid) acesta se gândeşte de obicei imediat la Isus Cristos Care este Mesia. Însă Scriptura nu este atât de restrictivă (de exemplu, 1 Sam. 2.10, Ana despre rege; 1 Sam.16.6, Samuel despre Eliab; 1 Sam. 24.6, David despre Saul, etc.) Mai semnificativ este faptul că Dumnezeu Însuşi îl numeşte pe Cir „unsul Său” (limeshicho, Isaia 45.1). Acest lucru este semnificativ, pentru că Cir era o persoană care nici măcar nu-L „cunoştea” pe Domnul (Is.45.4)! În remarcabila sa profeţie, Isaia prezice sosirea lui „Cir” care va fi eliberatorul lui Israel; în această postură el avea să fie „unsul lui Dumnezeu.” Mai bine de 100 de ani mai târziu (538 î.d.C.), ca împlinire a acestei profeţiei un „Cir”, rege al Persiei, care „nu-L cunoştea” pe Domnul, a dat un decret pentru sfârşitul captivităţii lui Israel. Profeţia lui Isaia s-a împlinit exact.

E destul de interesant faptul că exact cu patruzeci şi nouă (7 X 7) de ani mai devreme (587 î.d.C.) Dumnezeu a „dat cuvântul Său, a poruncit” lui Ieremia promiţând sfârşitul captivităţii lui Israel şi reconstruirea Ierusalimului (Ier.32:1, 6-9, 13-17, 24-27). Simplă coincidenţă? Nu există alt „cuvânt de restaurare şi reconstruire a Ierusalimului” care să fie mai plin de semnificaţie decât cuvântul Lui. Ar părea cel mai simplu lucru să-l înţelegem pe Daniel ca gândindu-se la acest cuvânt. Să fie oare o întâmplare că istoria şi aceste profeţii ale lui Isaia, Ieremia şi Daniel să se potrivească atât de precis? Ar fi extrem de dificil să gândim astfel. De fapt, dată fiind complexa şi precisa acurateţe a acestei structuri temporale, respingerea acestei realităţi ar necesita argumente serioase.

Se pare, deci, că cele şapte săptămâni au început în 587 î.d.C. odată cu cuvântul lui Dumnezeu dat lui Ieremia privitor la reconstruirea Ierusalimului şi s-a sfârşit în 538 î.d.C. odată cu decretul lui Cir de sfârşire a captivităţii evreilor.

                        587 î.d.C (cuvântul lui Dumnezeu către Ieremia) +

                          49 ani (7 X 7)

                        538 î.d.C. („un uns, un prinţ” – Cir)

3) Cele şaizeci şi două de săptămâni

Cele şaizeci şi două de săptămâni (62 X 7) semnifică 434 de ani prin care dacă îi socotim pornind de la anul 538 î.d.C am ajunge în anul 104 î.d.C., mult mai devreme faţă de timpul lui Isus Cristos şi fără nici o semnificaţie istorică cunoscută. Evident, dacă această dată ar fi adoptată ca terminus ad quem pentru cele şapte săptămâni, trebuie să explicăm cum ajungem cu cele şaizeci şi două de săptămâni restante în vremea lui Isus Cristos, presupunând că am fi solicitaţi s-o facem.

Nu este specificat nici un punct terminal al celor şaizeci şi două de săptămâni, însă versetul 26 susţine că „după cele şaizeci şi două de săptămâni Mesia va fi răspus.” Considerând că aceasta ar fi o referinţă la crucificarea lui Isus Cristos, cele şaizeci şi două de săptămâni trebuie că s-au desfăşurat înainte de acel moment. Să notăm că „după” (‘achare, formă aramaică) cele şaizeci şi două de săptămâni va fi răpus Mesia. Nu se face nici o menţiune cu privire la cât de mult timp după această perioadă; profeţia predictivă ar permite o definiţie largă. Nici nu se spune că ar avea loc în decursul celor şaptezeci de săptămâni. Se întâmplă pur şi simplu „după” cele şaizeci şi două. Asta e tot ce putem extrage din text.

Însă având această distincţie stabilită clar între cele şapte săptămâni şi cele şaizeci şi două, întrebarea care trebuie pusă ar fi: Sunt aceste şaizeci şi două de săptămâni luate pur şi simplu şi însumate consecutiv fără întrerupere? Sau separarea celor două perioade oare n-ar putea să semnifice o „pauză temporală” între ele? Acesta nu ar fi un lucru neobişnuit în profeţia biblică (d.ex., Dan. 11:2-3; Mica 5:1-2), şi nu există nici un indiciu conform căruia o astfel de „pauză” între primele şapte şi următoarele şaizeci şi două de săptămâni să constituie o violare a textului. De fapt, pauza dintre aceste două perioade este singura explicaţie validă pentru enunţarea lor separată. Mai mult, dacă reconstruirea Ierusalimului ar fi luată drept terminus a quopentru cele şaizeci şi două de săptămâni, atunci avem afirmarea clară a acestei pauze temporale.

Structura complexului de 490 de ani pare să pledeze pentru trei perioade separate de timp, a căror însumare totalizează 490 de ani, dar care acoperă o întindere mult mai mare de timp. Cele şapte săptămâni îşi au specificate propriile terminus a quo şi terminus ad quem. Cele şaizeci şi două de săptămâni credem că încep la un moment diferit în timp de terminus ad quem-ul precedentelor şapte săptămâni. Iar ultima săptămână (cea finală) urmează după evenimentele enumerate de versetul 26, care ele însele se petrec „după” cele şaizeci şi două de săptămâni! Poziţionarea acestor pauze temporale nu constituie o simplă tehnică hermeneutică, ci o necesitate exegetică.

Întrebarea care rămâne, deci, este: Ar fi utilă o pauză temporală între ultima săptămână şi cele şaizeci şi două de săptămâni pentru remanierea întregii structuri temporale? Există vreo dată istorică de importanţă care ar marca începutul şi sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni?

„Şi (timp de) şaizeci şi două de săptămâni strada şi şanţul de apă al cetăţii va fi zidit din nou, chiar în vreme de strâmtorare” descrie în mod clar evenimentele din timpul lui Neemia, foarte familiare celui care studiază Biblia. Aici ar părea că reconstruirea Ierusalimului (de această dată nu neapărat decretul) constituie terminus a quo-ul pentru cele şaizeci şi două de săptămâni.

Teoriile conform cărora fie crucificarea, fie intrarea glorioasă în Ierusalim constituie teminus ad quem-ul pentru cele şaizeci şi două de săptămâni (indiferent de anul preferat pentru crucificare) presupun o dată care este mult prea târzie şi fără semnificaţie istorică în relaţie cu reconstrucţia Ierusalimului.

              30 d.C. –                                 33 d.C. –

            434 ani (62 X 7)           sau       434 ani (62 X 7)

            405 î.d.C.                                 402 î.d.C.

Acelaşi lucru ar fi valabil în cazul folosirii ca dată de pornire a botezului lui Isus, aş cum au sugerat mulţi comentatori, ceea ce ar presupune unul dintre anii 408 sau 405 î.d.C. Din nou, acestea nu prezintă nici o importanţă istorică raportat la terminus a quo-ul celor şaizeci şi două de săptămâni. Toate aceste teorii converg într-o dată aflată mult după sfârşitul reconstruirii Ierusalimului sub Neemia.

Cum stau lucrurile în privinţa datei naşterii lui Cristos? Este bine cunoscut faptul că Irod a murit în anul 4 î.d.C. nu se ştie însă cât timp s-a scurs între momentul în care a dat notoriul său decret de măcelărire a copiilor şi până la decesul său. Iar decretul însuşi a fost dat după o perioadă considerabilă de la naşterea lui Isus, pentru că a inclus copiii din Betleem „de la doi ani în jos” (Mat. 2.16). Dată fiind această informaţie, anul 6 î.d.C. este o desemnare uzuală şi sigură pentru data naşterii lui Cristos.

Acum, dacă aceasta marchează sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni, începutul lor s-ar situa în anul 440 î.d.C. Există ceva semnificativ legat de acest an?

Terminus a quo-ul celor şaizeci şi două de săptămâni pare a fi reconstruirea Ierusalimului de către Neemia. Cererea acestuia către Artaxerxe de a se întoarce în cetate a fost înaintată în aprilie, anul 444 î.d.C. (Ne.2.1). Potrivit lui Iosephus (Antiquities, XI, V, 7), Neemia s-a dus mai întâi în Babilon pentru a găsi voluntari în rândurile evreilor care să îl însoţească. Ţinând cont de această informaţie, şi cu diferitele pregătiri implicate şi cu timpul necesar pentru obţinerea materialelor de construcţii (fapt probabil de vreme ce lucrările sale de reconstruire au demarat curând după sosirea sa la Ierusalim), rezultă faptul că sosirea sa în Ierusalim i-a luat probabil în realitate câţiva ani. Iosephus notează că ar fi avut loc în „cel de-al douăzeci şi cincilea” an al domniei lui Artaxerxe – anul 440 î.d.C. Din nou, anul se potriveşte exact.

            440 î.d.C. (începerea reconstruirii în vreme de strâmtorare) +

            443 ani (62 X 7)

               6 d.C. (naşterea lui Cristos)

Profeţia se suprapune perfect cu evenimentele istorice.

Rezumat

 Pe scurt, cele şapte săptămâni şi cele şaizeci şi două de săptămâni s-au desfăşurat conform cu profeţia după cum urmează:

            587 î.d.C. („primirea unui cuvânt” de la Dumnezeu de a reconstrui Ierusalimul) –

              49 ani ( „şapte săptămâni”)

            538 î.d.C. („un uns, un prinţ” Cir, pune capăt captivităţii evreilor)

                        (pauză cu durată nespecificată)

            440 î.d.C. („zidirea din nou a străzii şi a şanţului de apă în vreme de strâmtorare”) –

            434 ani („şaizeci şi două de săptămâni”)

                6 d.C. (naşterea lui Isus Cristos)

Datele sunt mult prea exacte pentru a putea fi respinse cu uşurinţă, şi rămân în picioare ca o apologetică fermă pentru caracterul divin / supranatural al profeţiei.

Este evident avantajul pe care-l are această interpretare. Nu numai că structura temporală se potriveşte mult mai exact, însă nu sunt necesare nici un fel de scheme cronologice elaborate pentru a o demonstra. Mai mult, [această variantă] acordă o atenţie deosebită tuturor detaliilor furnizate de textul lui Daniel, oferă o explicaţie clară a separării de către acesta a celor şapte săptămâni de cele şaizeci şi două, şi explică şi folosirea expresiei „după cele şaizeci şi două de săptămâni” de către Daniel (versetul 26), şi nu şaizeci şi nouă. Acestea sunt ţeluri pe care alternativele sunt absolut incapabile să le atingă. De asemenea este oferit un terminus a quo şi un terminus ad quem atât pentru cele şapte săptămâni, cât şi pentru celelalte şaizeci şi două. În plus, se aliniază mult mai fidel punctuaţiei sugerate de masoreţi. Pe scurt, această interpretare nu lasă nimic la voia întâmplării; ea explică toate datele implicate şi se suprapune ideal cu consemnările istorice.

„După cele şaizeci şi două de săptămâni” (versetul 26)

 „Răpunerea” lui Mesia (versetul 26a)

 Versetul 26 ne prezintă un alt „mesia” sau „uns” (mashiach) în al cărui caz cu toţii sunt de acord că este Isus Cristos. Este menţionat caracterul substitutiv al jertfei Sale („răpus [yicaret, niphal imperfect] însă nu pentru sine însuşi”) şi marchează manifestarea exterioară a motivului hexavalent al celor şaptezeci de săptămâni (v.24). Dat fiind largul consens asupra acestui punct, nu este necesară dezbaterea sa aici.

Este notabil în orice caz, faptul că acesta nu poate fi acelaşi „uns” cu cel din versetul 25. Acest lucru este evident datorită faptului că mashiach nagid (v.25) apare la sfârşitul celor şapte săptămâni; acest mashiach apare „după şaizeci şi două de săptămâni.”

Distrugerea cetăţii şi al locului prea sfânt (versetul 26b)

Versetul 26 prezice de asemenea şi nimicirea „cetăţii şi a (locului) cel sfânt” de către poporul „unui prinţ ce va să vină” (nagid habo’). Faptul că distrugerea despre care se vorbeşte în acest loc se referă la anul 70 d.C. este un lucru atât de necontestat încât nu necesită nici un fel de apărare din partea noastră. Ceea ce este însă interesant este faptul că versetul specifică cu mută atenţie că este vorba de „poporul unui prinţ ce va să vină” şi nu de prinţul însuşi în cazul celui care avea să distrugă cetatea. Poporul care distrug Ierusalimul se spune că se află într-un fel de relaţie cu „prinţul ce va să vină.” Importanţa acestui fapt devine mai clară în versetul 27.

Descrierea acestui prinţ este semnificativă. El este „cel ce vine” (habo’, participiu, stare determinată). O astfel de descriere indică: 1) importanţa lui, 2) menţionarea sa anterioară (cel puţin Daniel fusese pus în temă), şi poate 3) importanţa sa ulterioară. Importanţa sa este evidentă prin presupunerea faptului că sosirea lui va fi observată pe scară largă. Menţionarea sa precedentă (de către Daniel) şi importanţa sa ulterioară vor fi abordate în discutarea versetului 27.

Distrugerea prinţului (versetul 26c)

 „Iar sfârşitul lui ( weqitso ) va fi într-un potop” semnifică distrugerea „prinţului ce va să vină.” Aşa cum subliniază Young, „potop” (shetep) este folosit în altă parte ca o descriere pentru revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Mai potrivit este pronumele masculin „lui” decât forma sa neutră [„its” în engleză, n. tr.], fiind vorba despre nagid („prinţ”). Sfârşitul „lui” va fi sub judecată divină. Dumnezeu Însuşi va nimici „prinţul ce va să vină” cu o judecată copleşitoare.

Suferinţă prelungită (versetul 26d)

 „Şi până la sfârşit va fi război, şi sunt hotărâte pustiiri.” Aceasta este fără îndoială o descriere a războiului. Însă care este semnificaţia acestui „până la sfârşit”? Al cui sfârşit? Afirmaţia pare să indice necazuri crescânde asupra cetăţii Ierusalimului până la escaton, sfârşit care este menţionat în versetul 27. Istoria a fost martora împlinirii exacte a acestui lucru. După distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.C. (v.26b), oraşul a trecut prin nenumărate războaie (conf. Luca 21.24).

Ultima săptămână (versetul 27)

 Evenimentele

 1) Identitatea lui „el”

Versetul 27 vorbeşte despre cineva care urmează să vină şi care „va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână,” iar la mijlocul acelei săptămâni, „va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare.” În discuţie este identitatea acestui „el.” Unii înţeleg prin acesta pe „Mesia” din versetul 26, Care a dat naştere la un legământ prin moartea Sa. Însă există câteva observaţii care militează împotriva acestei păreri. Mai întâi, se spune despre el că „va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână.” Isus a generat un legământ, însă este vorba de unul etern. Şi pentru a înţelege modul în care acest legământ pecetluit prin moartea Sa ar putea fi considerat a dăinui doar şapte ani, am avea nevoie de un argument serios. Este imposibil să ne referim la legătura noastră cu El prin legământ în astfel de termeni. În al doilea rând, nu există nici un motiv pentru care să ne aşteptăm la vreo menţionare a încetării jertfelor lui Isus în acest punct; ar constitui un salt îndrăzneţ şi lipsit de sens. În al treilea rând, cel mai apropiat antecedent pentru „el” este „prinţul ce va să vină” şi prin aceasta devine preferat din punct de vedere gramatical. În al patrulea rând, participiul „ce va să vină” împreună cu articolul hotărât (cum am menţionat mai sus) pare să facă referire la cineva menţionat anterior sau deja cunoscut. Mai mult, există ceva semnificativ în legătură cu cei trei ani şi jumătate din aceştia şapte. Toate aceste observaţii ne conduc la acţiunile cornului suplimentar din Daniel 7.25 care îşi pune în aplicare lucrarea blasfemiatoare timp de „ o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” – o perioadă ce pare a fi identică cu cea a „lui” din timpul ultimei săptămâni. Nimeni nu este dispus să afirme că acest pasaj vorbeşte despre Cristos, deci putem noi crede oare că este vorba de o simplă coincidenţă fără nici o altă semnificaţie? În al cincilea rând, acţiunile acestui „el” sunt evident altele decât cele ale Domnului Isus. Poate că ar fi cumva posibil să spunem despre Cristos că ar putea face să  înceteze „jertfele şi darurile de mâncare” într-un anume sens, dar este imposibil să-L asociem cu „urâciunea pustiirii”. În al şaselea rând, (ca o scurtă observaţie) acţiunile sale sunt citate de către apostolii Pavel şi Ioan făcând referire la un personaj al vremurilor din urmă. Aceste observaţii pur şi simplu nu permit vreo asociere a acestui personaj cu Domnul Isus Cristos.

2) Acţiunile sale

Acţiunile acestei persoane sunt descrise în continuare. „Şi el va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână. Însă (timp de) o jumătate de săptămână el va face să înceteze jertfele şi darurile de mâncare.” Considerată la durata ei menţionată aici de faţă şi dat fiind faptul că Biblia nu mai menţionează în nici un alt loc vreun legământ de şapte ani, afirmaţia indică faptul că această persoană, evident aflată într-o poziţie influentă, va face o înţelegere  cu Israel („cei mulţi,” subiecţii celor şaptezeci de săptămâni) şi va încălca într-un anume fel înţelegerea făcută după trei ani şi jumătate. Detaliile legământului nu sunt formulate, însă ele vor implica evident libertatea de a se închina în templul lor.

Încălcarea acestui legământ este marcat de venirea „pe aripă a unui idol pustiitor şi abominabil” care va rămâne „chiar până la sfârşit, şi până când ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra pustiitorului.” Teoretic tot ce putem ştii despre acest eveniment, pornind de la acest pasaj din Scriptură, este faptul că este vorba de ceva abominabil şi care pare să implice idolatria (shiqutsim). O comparaţie între acest pasaj şi 2 Tesaloniceni 2:3 ş. urm. şi Apocalipsa 13 arată fără putinţă de tăgadă identitatea acestuia (vezi diagrama de la pagina 2). Acest act de idolatrie este lucrul la care Isus S-a referit când vorbea despre „urâciunea pustiirii aşezată în locul Sfânt” (Matei 24.15).

Structura temporală

Prin urmare, acest „prinţ care va să vină,” este „omul fărădelegii” lui Pavel şi „fiara ridicată din mare” a lui Ioan ale cărui acţiuni sunt în „imediata” proximitate faţă de întoarcerea lui Isus Cristos (Mat.24.29; 2 Tes. 2:3, ş. urm.; Apoc.19:11-20.3). Ar părea că este una şi aceeaşi persoană cu „anticristul” din 1 Ioan 4.3. Acţiunile sale vor continua să se desfăşoare „chiar până la sfârşit, şi până când ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra pustiitorului.” Adică, la „sfârşitul” (ultimei săptămâni) el va fi nimicit. Aceasta va reprezenta „sfârşitul lui [care] va fi printr-un potop” (v.26c, vezi comentariile de mai sus).

A fost deja arătat faptul că există o pauză temporală între cele şapte şi cele şaizeci şi două de săptămâni. După cum ne-am aştepta, deci, versetele 26-27 revelează aceeaşi relaţie cronologică între cele şaizeci şi două de săptămâni şi ultima săptămână. Daniel notează faptul că evenimentele din versetul 26 se petrec „după” (achare’) sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni. Versetul 27 apoi descrie evenimentele din ultima săptămână. Consecutivul waw la începutul versetului 27 („şi”) continuă cât se poate de natural naraţiunea în ordine cronologică şi succesivă. Simpla citire a versetelor, atât în engleză cât şi în ebraică, prezintă evenimentele din versetul 26 care se petrec „după cele şaizeci şi două de săptămâni” însă înainte de ultima săptămână. De fapt, greutatea dovezilor ar cântări greu în faţa oricărui punct diferit de vedere.

Este de asemenea clar faptul că evenimentele din versetul 26, afirmate a se petrece „după cele şaizeci şi două de săptămâni,” implică o perioadă mult prea lungă pentru a putea fi incluse în ultima săptămână. Oricare dintre date le-am prefera pentru crucificare, ea precede distrugerea Ierusalimului (anul 70 d.C.) cu mai bine de treizeci de ani. Totuşi ambele trebuie să se încadreze în complexul celor 490 de ani! Singura modalitate care permite textului să rămână în picioare este să acceptăm o altă pauză temporală în structura timpului.

Cei care doresc să considere ultima săptămână încheiată în secolul întâi odată cu distrugerea Ierusalimului au de-a face cu o problemă serioasă aici. Ei nu doresc să admită o pauză între cele şaizeci şi două de săptămâni şi ultima săptămână, deci sunt nevoiţi fie să considere ultima săptămână ca fiind simbolică pentru o perioadă mult mai mare de timp (mai mare de şapte ani) sau pur şi simplu să ridice din umeri neştiutori.

Potrivit cu interpretarea lui Isus şi a lui Pavel din Matei 24 şi (respectiv) din 2 Tesaloniceni 2, „necazul cel mare” şi „ziua Domnului” vor fi marcate de acest act de idolatrie în templu. Acest eveniment, aflat în viitor pentru ei, nu a avut încă loc în istorie.

Mai mult, după cum se menţiona mai sus, motivul hexavalent al celor şaptezeci de săptămâni trebuie încă să-şi vadă împlinirea. Păcatele lui Israel nu au ajuns încă la sfârşit, profeţiile Vechiului Testament nu au fost încă împlinite, şi nici sfânta sfintelor nu a fost încă unsă. Toate acestea îşi aşteaptă încă împlinirea, şi prin urmare cea de-a şaptezecia săptămână trebuie că se află încă în viitor.

Mai mult, Isus a specificat „urâciunea pustiirii” din ultima săptămână a se afla încă în viitor, „imediat” înainte de revenirea Sa (Mat.24:15, 29). Într-adevăr, acesta va fi semnul sfârşitului vremurilor. Totuşi, Însuşi Isus a transmis această săptămână finală a se găsi într-un cadru escatologic.

În sfârşit, toate celelalte referinţe biblice la această perioadă de timp („la jumătatea săptămânii”; trei ani şi jumătate) se află într-un context escatologic (comp. Apocalipsa  11:2-3; 12:6, 14).

Structura temporală a celor şaptezeci de săptămâni este evident de natură escatologică. Această structură nu este construită nici pe o bază hermeneutică şi nici pe una teologică, ci pe argumente exegetice. Cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel aşteaptă Ziua Domnului pentru a-şi găsi împlinirea (2 Tes.2:2-3).

Un singur lucru mai rămâne de clarificat. Versetul 26 vorbeşte despre „poporul prinţului ce va să vină” care vor distruge Ierusalimul (în anul 70 d.C.), în timp ce versetul 27 se referă la prinţ ca la un personaj escatologic. Aşa cum am menţionat anterior (paginile 13-14), acest tip de „salturi” în timp sunt obişnuite în profeţia biblică şi nu trebuie să pară ceva ieşit din comun. Mulţi identifică „poporul” cu romanii, iar „prinţul ce va să vină” ca ceva generat de Imperiul roman. Această concepţie prezintă câteva dificultăţi care pot fi evitate cu uşurinţă dacă înţelegem prin „popor” pur şi simplu oameni „răi” sau „necredincioşi” ai [adică ‚din care va ieşi’] prinţul ce va să vină.”

Rezumat şi implicaţii

Afirmaţiile făcute de text sunt foarte precise. Interpretarea lor nu implică nimic mai mult decât o privire aruncată în istorie pentru a vedea care date reprezintă punctul de început şi de sfârşit al celor şapte şi al celor şaizeci şi două de săptămâni, şi o alta în Scriptură pentru a găsi corelaţiile cu evenimentele descrise în ultima săptămână (şi cea din urmă). Interpretarea prezentată aici a încercat să ia în calcul toate detaliile din text într-un mod consistent şi legat de alte afirmaţii scripturale relatate. Presupunerile hermeneutice controversate au fost evitate în mod deliberat pentru ca să i se permită textului să vorbească pentru sine.

Daniel ne învaţă că ultimii şapte ani vor fi martorii unui lider mondial care se va ridica cu putere şi probabil va face lucruri mari şi blasfemiatoare în templul din Ierusalim – eveniment care marchează „necazul cel mare” (Mat.24) şi „ziua Domnului” (2 Tes.2). Aceasta presupune un viitor politic pentru poporul Israel precum şi reconstruirea templului lor, un eveniment deloc neobişnuit în profeţie (Ezechiel 40-43, 2 Tes.2.4; Apoc.11:1-2, etc.). În punctul culminant al celei de-a şaptezecia săptămâni Isus Cristos va reveni pentru a aduce judecata asupra omului păcătos şi a urmaşilor săi (Dan.9:26-27; Mat.24:29, ş. urm.; 2 Tes.2:2-12; Apoc.19:11-20.3). Poporul Israel se va întoarce atunci cu credinţă la Mesia al lor (Zah.12.10) astfel încât fărădelegea şi păcatele lor vor fi „făcute să înceteze.” În cele din urmă, fiecare profeţie a Vechiului Testament va ajunge la împlinire, iar templul însuşi va fi consacrat.

            În concluzie, cele şaptezeci de săptămâni se desfăşoară după cum urmează:

587 î.d.C. („darea poruncii de restaurare & reconstruire a Ierusalimului”) –

  49 ani („ şapte de câte şapte, şapte săptămâni”)

538 î.d.C. („un uns, un prinţ”; Cir)

(pauză cu durată nespecificată)

440 î.d.C. („strada şi şanţul cu apă va fi zidit din nou în vreme de strâmtorare”) –

434 ani („şaizeci şi două de săptămâni”)

    6 d.C. (naşterea lui „Mesia,” Isus Cristos)

(pauză cu durată nespecificată)

Evenimente specificate („după cele şaizeci şi două de săptămâni”):

1)      crucificarea lui Mesia

2)      distrugerea Ierusalimului „până la sfârşit”

?? d.C. („legământ făcut cu Israel) +

3½ ani („la jumătatea săptămânii”)

?? d.C. („urâciunea pustiirii”) +

3½ ani

?? d.C. („sfârşitul”; întoarcerea lui Cristos; judecata asupra „prinţului ce va să vină”)

Copyright 1996 Fred Zaspel

http://www.voxdeibaptist.org/Cele_Sapteyeci_de_Saptamani.htm

Orice veți lega pe pămînt, va fi legat în cer | Adevărul despre Adevăr

Publicat pe 29 apr. 2019

 

Întrebare: Cum explicați expresia din Matei 18:18 – „că orice veți lega pe pămînt, va fi legat în cer; și orice veți deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer.” Toate emisiunile Adevărul despre Adevăr le găsești aici: https://www.youtube.com/playlist?list… Abonează-te! Youtube: https://www.youtube.com/user/MoldovaC… Facebook https://www.facebook.com/moldovacrest… Vizitează-ne pe pagina noastră de Web: https://moldovacrestina.md/ Vrei să devii ucenicul lui Isus Hristos? Dă click aici https://moldovacrestina.md/raspunsuri… Ai întrebări din Biblie? Apasă aici https://moldovacrestina.md/ask-the-pa… PENTRU MANUALE DE STUDIU BIBLIC CONTACTAȚI LA +(373)69966779 SAU info@precept.md

https://www.youtube.com/watch?v=4byC86wlyk4&feature=youtu.be

URÂCIUNE / URÂCIUNEA PUSTIIRII. 

download-1

URÂCIUNE. Patru cuvinte evreieşti sunt traduse „urâciune”.

  1. pigguleste folosit cu referire la carnea de la jertfe care a fost lăsată afară prea mult timp (Levitic 7:18, etc.).
  1. siqqusse referă la idoli („Milcom, urâciunea amoriţilor”, 1 Împăraţi 11:5) şi la obiceiurile derivate din idolatrie (Ieremia 16:18).
  1. Cuvântul înruditseqes este folosit în mare măsură în acelaşi fel, o extindere remarcabilă a înţelesului fiind aplicarea lui la mâncărurile interzise israeliţilor ca fiind „necurate” (Levitic 11:10 ş.urm.).
  1. toebaeste cel mai important cuvânt din acest grup. Acest cuvânt poate desemna ceva ce ofensează susceptibilităţile religioase ale altei persoane: „Toţi păstorii sunt o urâciune pentru egipteni” (Geneza 46:34; la fel ca şi a mânca împreună cu străinii, Geneza 43:32). Poate fi folosit cu referire la idoli (în 2 Împăraţi 23:13 siqqus este folosit despre Astartea şi Chemoş, iar toeba este folosit despre Milcom). Desemnează practici derivate din idolatrie, cum a fost când Ahaz „a trecut pe fiul său prin foc, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (2 Împăraţi 16:3); desemnează vrăjitoria şi practicile magice (Deuteronom 18:9-14), dar cuvântul nu este limitat la obiceiuri păgâne. Jertfele oferite lui Iahve într-un spirit greşit sunt o „urâciune” (Proverbe 15:8; Isaia 1:13). La fel este păcatul sexual (Levitic 18:22). Cuvântul are conotaţii etice puternice atunci când ni se spune că „buzele mincionase” şi „două feluri de greutăţi” sunt o urâciune pentru Domnul (Proverbe 12:22; 20:23, cf. şi 6:16 ş.urm., etc.).

L.M.

URÂCIUNEA PUSTIIRII. Expresia (ebr. siqqus ssomem) apare pentru prima dată în Daniel 12:11, cu variante în Daniel 9:27 şi 11:31. siqqus = un obiect ofensator, datorită necurăţiei, apoi un idol care aduce o ofensă lui Dumnezeu; siqqus somem probabil că reprezintă un echivalent insultător pentru Baal samem, „domnul cerurilor”: „domnul” este un simplu „idol” şi el nu este al „cerurilor” samem, ci el „pustieşte” (somem). Numele pare să aibă în vedere acţiunea lui Antioh IV care a pus pe altarul din Templul de la Ierusalim un altar idolatru mic, descris în 1 Macabei 1:54 ş.urm. ca „urâciunea pustiirii” (gr. bdelygma eremoseos). Potrivit tradiţiei evreieşti, pe altar a fost şi o statuie – aproape sigur o statuie a lui Zeus, domnul cerurilor, sculptat în asemănarea împăratului. Acest sacrilegiu a creat „pustiire”, adică, nu distrugere, ci oroarea pustiirii (sau poate faptul că Templul a fost „pustiit”, golit de Dumnezeu şi de adevăraţii închinători). În Marcu 13:14; Matei 24:15 s-ar putea să se facă o referire la un sacrilegiu înrudit; este un semn al distrugerii iminente a Templului (nu distrugerea în sine). Sacrilegiul a fost interpretat ca o arătare a lui Anticrist (cf. 2 Tesaloniceni 2:3 ş.urm., şi trebuie observat că în Marcu este folosit verbul „stând” referindu-se, la genul masculin), sau ca sacrilegiul comis de armata romană (cf. Luca 21:20). Poate fi făcută legătura cu stindardele romanilor, care aveau ataşate imagini ale împăratului pentru a fi venerate; aducerea acestora în incinta Temlpului (garnizoana romană era învecinată cu Templul) ar fi fost un „sacrilegiu care creează pustiire, ducând la război şi la distrugerea Templului şi a cetăţii”. Versiunea lui Luca este interpretată cel mai bine ca o traducere pentru cititorii ne-evrei, pentru care expresia biblică ar fi fost de neînţeles.

BIBLIOGRAFIE

  1. Kittel, TDNT 2, p. 660; G. R. Beasley-Murray,A Commemary on Mark 13, 1957, p. 54-72; W. G. Kümmel,Prophecy and Fulfilment, 1957, p. 95-103; A. L. Moore, The Parousia in the New Testament, 1966; L. Hartmann, Prophecy Interpreted, 1966; C. H. Dodd, More New Testament Studies, 1968; R. T. France, Jesus and the Old Testament, 1971.

G.R.B.-M

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/uraciunea-pustiirii.html

ROMANI 3  SFINŢIREA 6:1-8:13 /  Dr. Bejamin Cocar,

Pagina de Teologie

Dr. Benjamin Cocar Pagina de Teologie este realizată de

 Dr. Bejamin Cocar,

Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA

Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

ROMANI 3   SFINŢIREA6:1-8:13

Însemnătatea sfinţirii

În Vechiul Testament kadesh – a pune aparte pentru folosul comun, a separa

În Noul Testament hagiazoo – a pune aparte, a separa

Utilizarea biblică a terminologiei

  1. O utilizare divină, Dumnezeu este aparte de tot ceea ce este creat şi tot ceea ce este păcătos. Isaia 57:155:16; 1:4; 6:1,3,5.
  2. O utilizare generală, pus aparte pentru orice scop special, Geneza 28:31; Osea 4:14.
  3. O utilizare religioasă, pus aparte pentru scopul lui Dumnezeu, Geneza 2:3; Levitic 27:17, 19; Exod 13:2; 19:14.
  4. O utilizare moral-etică, pus aparte de păcat, 1 Tesaloniceni 4:3-4.

Definiţia sfinţirii

Sfinţirea înseamnă a fi separat de păcat şi pus aparte pentru Dumnezeu. Aceasta este lucrarea progresivă a vieţii spirituale primită în regenerare.

Strong spunea, „Sfinţirea este acea operaţie continuă a Duhului Sfânt, prin care sfânta dispoziţie împărţită în regenerare este menţinută şi întărită” (Strong, p. 869). Ideea de bază în sfinţire este separarea.

Sfinţirea nu este „a doua binecuvântare”; aceasta nu este eradicarea naturii carnale în această viaţă („dragostea perfectă” a lui Wesley, sau „sfinţirea întreagă” a lui Finney), aceasta nu este ascetismul legalist (negarea de sine monastică).

  1. Eliberat de moarte, 6:1-14
  2. Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?
  3. Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?
  4. Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?
  5. Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
  6. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
  7. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;
  8. căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.
  9. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,
  10. întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.
  11. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
  12. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
  13. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.
  14. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.
  15. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
  16. O cunoaştere a faptelor uniunii cu Hristos, 6:1-10
  17. Identificarea juridică cu Hristos în moartea, îngroparea şi învierea Sa, 6:1-5

1) O presupusă obiecţie, 6:1

„Dacă harul lui Dumnezeu a fost abundent faţă de păcat, de ce să nu continuăm să păcătuim, pentru a da Harului o şansă ca să se înmulţească mai mult?” Această întrebare pe care o prezintă Pavel nu este cu totul ireală, căci în fiecare generaţie au existat cei care au profesat a fi justificaţi prin credinţă, dar s-au comportat în aşa fel încât să acorde culoare acestui criticism. Pavel clarifică faptul că el nu a spus aşa ceva, me genoito, ferească Dumnezeu! Departe cu acest gând. O persoană justificată prin credinţă nu poate continua să trăiască în păcat. Prin nici un mijloc.

2) Un răspuns categoric, 6:2

Noi am murit faţă de păcat, nu e nici un fel pentru noi ca să continuăm în păcat.

Pavel nu vede nici o legătură între explicaţia sa a harului şi păcatului şi gândirea acelora care ar fi pus întrebarea. Noi, credincioşii, am murit faţă de păcat, oare cum putem să mai trăim în el. Este inacceptabil pentru un credincios să continue în păcat. Domnia păcatului a fost până şi în moarte, dar moartea a avut deja loc, şi acolo unde a avut deja loc moartea domnia păcatului este trecută.

3) Înţelesul botezului, 6:3-5

Pavel le cere să-şi amintească de ceva de care ei ştiau deja, atunci când au fost botezaţi în Isus Hristos, ei au fost identificaţi cu moartea, îngroparea şi învierea Sa. Botezaţi în Hristos, este sinonim cu „botezat în Numele lui Isus Hristos”, 1 Corinteni 1:13, 15. A fi botezat în Hristos, înseamnă a fi botezat în moartea sa. Duhul Sfânt „botează” credinciosul în Trupul lui Hristos, 1 Corinteni 12:13. Din punct de vedere juridic, noi suntem identificaţi cu Hristos în moartea Sa, v. 3, în îngroparea Sa, v. 4a, şi în învierea Sa, v. 5b. Rezultatul identificării noastre cu El este o viaţă nouă, o viaţă lipsită de păcat.

Dar identificarea cu El oferă mai mult decât o viaţă nouă aici pe această planetă, identificarea noastră cu El în învierea Sa ne garantează învierea noastră, 1 Corinteni 15:12-23.

Moartea juridică a vechiului eu dominat de vechea natură, 6:6-8

Ştim că vechiul nostru eu, natura noastră umană decăzută, în condiţia sa căzută, a fost crucificat cu Hristos. Acesta nu a fost anihilat, şi nici eliminat, ci crucificat, aşa că moartea nu este bruscă, ci este într-un proces încet. Rezultatul final este moartea, dar până atunci, trupul păcatului poate fi lăsat fără de putere, poate fi făcut ineficace. Cunoaştem din experienţa zilnică, Galateni 2:20. Din punct de vedere juridic, noi suntem eliberaţi de păcat, nu mai suntem robii acestuia.

Sfinţirea are trei aspecte:

Sfinţirea trecută efectuată la vremeanoii naşteri, şi acesta este un dar instantaneu, 1 Corinteni 1:2, 30; 6:11.

Sfinţirea trecută s-a ocupat odată pentru totdeauna cu pedeapsa păcatului; noi suntem separaţi de pedeapsa păcatului.

Aceasta este realizată prin sângele lui Hristos, Evrei 13:12.

Sfinţirea trecută rezultă într-o poziţie sfântă, o stare conferită de sfinţenie. Fiecare credincios este prin definiţie un sfânt datorită lucrării sfinţirii din trecut.

Sfinţirea prezentă este efectuată înexperienţa zilnicăa credinciosului, Evrei 12:14.

Aceasta se ocupă cu puterea păcatului şi aduce credinciosul spre perfecţiune. Aceasta este eliminarea progresivă a naturii păcatului în credincios şi o conformare treptată faţă de imaginea lui Hristos, 1 Tesaloniceni 5:23.

Sfinţirea prezentă este realizată de Duhul Sfânt prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, Ioan 17:17.

Sfinţirea prezentă rezultă într-o umblare sfântă, Galateni 5:22, 26; 1 Tesaloniceni 4:2-7.

Sfinţirea viitoare va fi efectuată pe deplin laRăpire, Filipeni 1:6; Evrei 9:28.

Păcatul va fi eliminat complet, credinciosul va fi eliberat pentru totdeauna de prezenţa păcatului. Filipeni 3:21; Coloseni 3:4. Aceasta va fi realizată de prezenţa lui Hristos. Sfinţirea viitoare îl pune pe credincios într-o perfectă stare sfântă, 1 Ioan 3:2.

Irevocabilitatea acestei morţi juridice, 6:9-10

Ceea ce a realizat Hristos nu poate fi revocat. Odată pentru totdeauna ephapax, accentuează finalitatea sacrificiului lui Hristos. moartea Sa este un eveniment decisiv şi irepetabil, şi acum El trăieşte faţă de Dumnezeu, prin urmare veşnic (Dunn, p. 314).

O credinţă socotitoare a faptelor uniunii cu Hristos, 6:11

Credincioşii ar trebui să aibă o perspectivă clară, că atitudinile lor faţă de relaţiile şi atracţiile acestei lumi să fie determinate în lumina morţii lor cu Hristos, şi a învierii lor viitoare. Moartea noastră cu Hristos nu este un sentiment, ci este un eveniment imputat nouă, şi trebuie să ţinem aceasta în perspectivă zilnică. Ar trebui să realizăm că păcatul nu are nici o putere asupra noastră, suntem morţi faţă de păcat far vii faţă de Dumnezeu, ar trebui să trăim vieţile noastre pentru El.

O predarea a persoanei, 6:12-14

Pavel continuă argumentul său şi spune cititorilor săi să se opună faţă de păcat, să ţină păcatul departe, „nu lăsaţi ca păcatul să domnească în toată fiinţa voastră”, trebuie să fie o rezistenţă continuă faţă de păcat. Păcatul caută să te controleze, păcatul vrea să-i asculţi dorinţele. Păcatul poate domnii doar atunci când cineva ascultă de el. Mai degrabă decât a lăsa ca păcatul să domine, Pavel ne îndemână să „ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu”.

Ştim, v. 3, 6, ne considerăm morţi faţă de păcat, v. 11, şi ne oferim lui Dumnezeu, v. 13. Trei concepte cheie care ne ajută să înţelegem baza sfinţirii noastre, moartea lui Hristos pentru noi, şi învierea Sa. Ni se spune să ne predăm trupurile ca instrumente ale neprihănirii, căci noi nu suntem sub legea care cere ascultare, ci sub har care oferă puterea de a asculta. Harul rupe stăpânirea păcatului ceea ce legea nu putea să facă (F. F. Bruce, p. 140).

Această predare nu este o experienţă de criză sau o a doua lucrarea a harului, ci o socotire continuă, subconştientă în tot timpul.

Eliberaţi de păcat, 6:15-23

  1. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub lege ci sub har? Nicidecum.
  2. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?
  3. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.
  4. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii.
  5. Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
  6. Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.
  7. Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.
  8. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.
  9. Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

 A doua obiecţie presupusă, 6:15

Pavel aduce o a doua întrebare, „să păcătuim pentru că nu suntem sub lege, ci sub har?” Ar putea fi aceasta concluzia corectă faţă de ceea ce a spus până acum? Nu, în nici un caz! Aceiaşi puternică negaţie ca şi în v. 2, deşi subiectele sunt diferite. În v. 1-2 cei care doreau să continue în păcat o făceau ca să facă harul să se înmulţească. Acum, sunt cei care ar putea spune, atâta timp cât păcatul nu este luat în considerare, 5:13b, să păcătuim. Nu, spune Pavel, în nici un caz!

  1. Analogia pieţii de sclav, 6:16-20
  2. sclav faţă de cel pe care-l asculţi, v. 16

1) sclav faţă de păcat = moarte

2) sclav faţă de ascultare = neprihănire

Pavel face apel la ceea ce ştiau ei. Roma avea două milioane de sclavi, aşa că ei ştiau că eşti rob al celui pe care-l asculţi. Cei care ascultă păcatul o vor încheia în moarte. Dar cei care-l ascultă pe Dumnezeu, care ascultă de principiile Sale vor aduna neprihănirea.

foşti robi ai păcatului, robi prezenţi ai neprihănirii, v. 17-20

Pavel aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru condiţia în care sunt acum ei. Noi am fost robi faţă de păcat, dar slavă lui Dumnezeu, am fost, nu mai suntem robi ai păcatului. Ei au ascultat ek kardia, din inimă, de învăţăturile doctrinelor creştine, predicarea Evangheliei. Ei au devenit liberi de păcat şi robi ai neprihănirii. Pentru prima dată în Romani tema importantă a libertăţii creştine este lovită. Libertatea din păcat duce la robie faţă de neprihănire şi vice-versa. Ori păcatul ori neprihănirea, ori în Adam ori în Hristos.

  1. Rezultatele celor două condiţii, 6:21-23
  2. păcatul aduce ruşine şi moarte
  3. ascultarea faţă de Dumnezeu aduce sfinţenie şi viaţă veşnică

Plata păcatului, nu pentru păcat, ci a păcatului. Dunn spune, „Păcatul încă este personificat, şi este reprezentat aici ori ca un general care plăteşte salarii către soldaţii lui, ori… ca un proprietar de sclavi care le dă sclavilor săi o alocaţie” (Dunn, p. 329).

Păcatul nu plăteşte ceea ce se aşteaptă oamenii. Toţi cei care păcătuiesc încearcă să găsească plăcere, şi o găsesc pentru o scurtă vreme (Evrei 11:25), dar la final, păcatul le plăteşte cu moarte. Cât de tragic! A aştepta plăcerea, fericirea, împlinirea, dar în locul acestora să primeşti moartea, şi nu pentru o scurtă perioadă, ci moarte veşnică.

De ce plăteşte păcatul cu moartea? Păcatul nu are nimic altceva de oferit. Odată ce a intrat păcatul în lume, imediat a intrat şi moartea. Tot ceea ce poate plăti păcatul este moartea. Să mai continuăm în păcat? NUUUUU!!!

Dar xarisma lui Dumnezeu, nu plata lui Dumnezeu, Dumnezeu nu este obligat faţă de nimeni. Nimic din ceea ce vom putea face odată nu-l va determina pe Dumnezeu să ne plătească. Nici un om nu-l poate pune pe Dumnezeu în datoria sa. Dumnezeu , Ioan 3:16. Şi El nu dă mic. Xarisma Sa, darul Său nu este nimic mai puţin decât viaţa veşnică. Viaţa veşnică este dată în Hristos Isus Domnul nostru. În Hristos avem justificarea, iertarea, sfinţirea, viaţa veşnică.

Eliberaţi de lege, 7:1-25

  1. Nu ştiţi, fraţilor, căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea-că legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el?
  2. Căci femeia măritată este legată prin lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei.
  3. Dacă deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul.
  4. Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.
  5. Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte.
  6. Dar acum, am fost izbăviţi de lege şi suntem morţi faţă de legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.
  7. Deci ce vom zice? legea este ceva păcătos? Nici de cum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti!”
  8. Apoi păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.
  9. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit.
  10. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea.
  11. Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea.
  12. Aşa că Legea, negreşit, este Sfântă şi porunca este Sfântă, dreaptă şi bună.
  13. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă.
  14. Ştim, în adevăr, că legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.
  15. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
  16. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că legea este bună.
  17. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
  18. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
  19. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
  20. Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
  21. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.
  22. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu;
  23. dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.
  24. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?
  25. Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.

Creştinul este eliberat de moarte, moartea nu are putere asupra noastră, liberi de păcat, atât de condamnarea cât şi de puterea lui. Păcatul nu are nici o putere asupra credincioşilor nou-născuţi.

În această secţiune Pavel îşi dovedeşte punctul că noi suntem mântuiţi aparte, fără faptele legii. Creştinul este eliberat de la lege.

Eliberat de condamnarea legii, 7:1-6

Pavel spunea cititorilor săi că ei nu sunt sub lege, ci sub har, 6:14, şi acum el explică cum era posibil aşa ceva.

El foloseşte analogia căsătoriei pentru a-şi dovedi punctul. El se adresează credincioşilor romani ca fiind cei care cunosc despre ceea ce vorbea el, „oare nu ştiţi fraţilor” căci el le vorbea oamenilor care ştiau legea. Ce ştiu ei? Legea are autoritate asupra unui om atâta timp cât acesta trăieşte. Acesta este principiul legal, legea se aplică doar celor în viaţă. Principiul este aplicat ori în legea evreiască sau în cea romană, dar cel mai probabil este legea Vechiului Testament. Creştinii din rândul evreilor sau a neamurilor cunoşteau învăţăturile Vechiului Testament. Principiul dat, „autoritatea legii peste om durează aşa de mult, dar numai atâta cât acesta este în viaţă”, este ilustrat în versetele 2-3. Legea leagă pe o femeie căsătorită de soţul ei până ce moartea soţului o eliberează.

Sugestii variate au fost făcute cu privire la utilizarea lui Pavel a analogiei căsătoriei. Unii iau soţul ca reprezentând legea, şi pe soţie ca fiind creştinul. Alţii pe soţ ca reprezentând vechiul eu (Romani 6:6), şi soţia eul continuu al creştinului care prin moartea faţă de vechiul eu este translatat într-o nouă condiţie de viaţă. Problema cu amândouă dintre aceste păreri este că Pavel vorbeşte în acest exemplu că soţul moare, nu soţia, dar în versetul 4 el declară că creştinul a murit.

Pavel foloseşte analogia căsătoriei pentru a ilustra un principiu, şi termenii analogiei sale nu ar trebui luaţi identic în ambele cazuri. În analogie, soţul moare, şi legea nu mai are putere peste acea relaţie. În punctul său, creştinul a murit, şi legea nu mai are putere asupra lui. Moartea noastră a avut loc la punctul morţii lui Hristos, noi am murit prin trupul lui Hristos – moartea lui Hristos. Noi am murit faţă de lege too nomoo, acesta este un dativ de avantaj sau dezavantaj, noi am murit faţă de condamnarea legii. Legea a refuzat să moară, şi apoi am murit noi, aşa că am devenit liberi ca să ne căsătorim cu altcineva. Nu este vreo posibilitate să fi „căsătorit” cu legea şi cu Hristos. Este împotriva designului lui Dumnezeu. O moarte ar trebui să existe pentru a determina fosta noastră relaţie. Mila lui Dumnezeu a fost aşa de mare încât El i-a permis lui Hristos să moară pentru noi, şi beneficiile morţii Sale au fost imputate nouă, aşa că noi am devenit liberi pentru a aparţine altuia. Cui? Aceluia care poate învia din morţi, Regelui regilor şi Domnului domnilor. Această căsătorie nu poate fi ruptă căci El nu va mai muri, şi noi trebuie să producem roadă pentru Dumnezeu, sfinţenie. În viaţa nouă, viaţa înviată cu Hristos, roada trebuie să fie diferită de ce produsă de natura păcătoasă. Natura păcătoasă producea roadă pentru moarte. În sarki trebuie luată drept condiţia pre-mântuire a credinciosului ca fiind opusă cu în pneumati, noua cale a Duhului (8:2).

Vechile noastre pasiuni au fost stimulate şi intensificate de lege. Calvin spunea, „lucrarea legii, în absenţa Duhului… este de a aprinde inimile noastre tot mai mult aşa încât să izbucnească în dorinţe de poftă, şi adaugă faptul că ‚perversitatea şi pofta’ naturii omului corup care dă marea furie, cu cât sunt ţinute mai departe de restrângerea neprihănirii” (Calvin, The Epistles of Paul the Apostle to the Romans and to the Thessalonians, p. 141). Ceea ce este interzis ne momeşte să facem exact acel lucru. Legea nu produce păcat, aceasta arată păcatul ca păcat (3:20; 4:15; 5:13).

Dar acum, nuni de, cu o forţă temporală, arată faptul că vremea morţii noastre cu Hristos, dominaţia legii peste noi s-a terminat, suntem liberi de condamnarea ei. Noi slujim în calea cea nouă a Duhului; servim lui Dumnezeu nu conform cerinţelor legii, nici în căile grammatos, a codului scris, ci conform Duhului. Gramma, „litera” şi graphe, „scrierea”, sunt folosite de Pavel atunci când vorbeşte despre lege. Se pare că el foloseşte gramma atunci când vorbeşte de autoritatea legală a legii care a fost suprimată, în timp ce graphe este legat cu noua formă de autoritatea determinată de împlinirea în Hristos şi de Duhul Său. G. Schrenk notează faptul că „gramma nu este folosit atunci când Pavel vorbeşte de semnificaţia pozitivă şi de durată a Scripturii” (TDNT 1:768).

Noua cale a Duhului este noua viaţă în Hristos caracterizată de o libertate responsabilă, o viaţă de slujire pentru Dumnezeu.

O clarificare cu privire la lege, 7:7-25

În această secţiune Pavel a folosit persoana întâi la singular, dând impresia că vorbea strict de sine. Două secţiuni vor fi considerate, 7:7-13 şi 7:14-25. Iată câteva sugestii:

  1. pasajul este strict autobiografic;
  2. Pavel foloseşte persoana 1 singular pentru a descrie experienţa individului tipic evreu;
  3. Pavel vorbeşte în numele lui Adam;
  4. El prezintă experienţa naţiunii evreieşti;
  5. Pavel vorbeşte în numele omenirii ca întreg;
  6. Pavel foloseşte prima persoană singular într-un fel generalizat fără a avea intenţia unei referinţe specifice faţă de un individ în particular sau a unui grup definit clar, pentru a descrie în mod viu situaţia omului în absenţa legii şi în prezenţa sa.

A şi b nu sunt bine susţinute, şi este foarte puţin probabil că Pavel introduce în acest punct experienţa sa, căci el nu era niciodată „fără de lege”. C avea suport bun, şi deşi Pavel a adus în 5:14 experienţa din Geneza, se prea poate că Pavel vorbeşte pentru Adam. Legea fusese dată la multă vreme după Adam.

7:14-25

  1. este autobiografic, experienţa prezentă a lui Pavel ca creştin;
  2. este autobiografic, referinţa se face la experienţa sa trecută (dinaintea convertirii sale) aşa cum a fost văzută de el la timpul în care face referirea;
  3. este autobiografic, referinţa se face la condiţia sa de după pre-convertire dar aşa cum este văzută de el acum în lumina credinţei lui creştine;
  4. aceasta reprezintă experienţa evreului necreştin, aşa cum e văzută de sine;
  5. aceasta reprezintă experienţa evreului necreştin, aşa cum  e văzută prin ochii creştini;
  6. aceasta reprezintă experienţa creştinului care trăieşte la nivelul vieţii creştine care poate fi lăsată în urmă, care încă poate încerca să se lupte în propria sa tărie;
  7. aceasta reprezintă experienţa creştinului în general, incluzând pe cei mai buni şi cei mai maturi.

Galateni 1:14 şi Filipeni 3:6b contrazice b. D poate fi scos bazat pe ceea ce a scris Pavel în capitolul 2 despre gândirea evreilor despre ei. B şi c trebuiesc eliberate pe motiv că Pavel foloseşte timpul prezent, de ce să folosească evenimentele trecute. Mai mult, v. 24 ar fi chiar melodramatic, dacă acesta n-ar fi fost un strigăt de eliberare din necazul prezent.

Cele mai plauzibile sunt a şi g; majoritatea vastă de comentatori conservativi iau această secţiune drept referindu-se la toţi creştinii, inclusiv Pavel. Cranfield spune, „Utilizarea lui Pavel a persoanei întâi singular în versetele 14-25 reflectă nu numai dorinţa sa de a declara într-o manieră vie şi în forţă a ceea ce este adevărat în general – în acesta caz, despre creştini – dar şi sentimentul său de implicare personală profundă în ceea ce spune” (Cranfield, pp. 342-347).

Deşi majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu concluziile de mai sus, eu îl privesc pe Pavel ca un credincios puternic care nu este în această încurcătură. Argumentez faptul că el ar fi persoana descrisă mai sus, dar Pavel sub Lege nu sub har. În timp ce el vroia să fie justificat de Lege el nu putea face ceea ce dorea, ci făcea opusul. Filipeni 4:13 nu spune despre un Pavel care putea face toate lucrurile prin Hristos Isus! Deci, conclud că Pavel nu prezintă experimentarea Creştinismului nostru slab, ci slabul sistem cu care insistau evreii că era singura cale a lui Dumnezeu.

Ce poate face legea 7:7-13

Spunând ceea ce a spus despre lege în versetele anterioare, Pavel îşi va clarifica poziţia. El răspunde întrebărilor posibile ale cititorilor săi. Ce vom spune dar? Este legea păcat? Originalul spune o nomos hamartia, lege, păcat. Se poate înţelege aceasta, legea = păcat! Me genoito! Cu certitudine că nu. Legea nu poate mântui, aceasta nu poate sfinţi, nu poate da viaţă, şi nici victorie asupra păcatului, legea nu este păcatul. Atunci ce face legea?

Legea expune păcatul, 7:7

Romani 3:20 – prin lege a venit cunoştinţa despre păcat

Romani 4:15 – unde nu este lege, nu este încălcare

Marea funcţie a legii este de a revela păcatul. Oamenii încearcă să acopere păcatul, să-l scuze, şi să-l camufleze. Ei îl numesc cu nume respectabile. O persoană nu este mincinoasă, ci „un extravertit cu o imaginaţie vie”. O persoană care bea prea mult nu este beţiv ci un alcoolic. Beţia nu este un păcat ci o boală. Oamenii vorbesc de alţii că au complexe, fobii, şi inhibiţii. Ei spun că omul are „o aventură”, Dumnezeu spune că acesta a comis adulter. Oamenii acoperă păcatul, legea îl expune. Pavel nu se preocupă cu toate poruncile legii, ci cu a zecea. De ce alege el să numească poftirea? Se pare că pofta duce la încălcarea altor porunci.

Legea trezeşte păcatul, 7:8-9

Păcatul este personificat în aceste versete ca fiind o putere activă cu un scop răutăcios. Cranfield ia aceste versete ca referinţă la Geneza 3. Legea, directiva lui Dumnezeu a fost clară pentru Adam şi Eva, „să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului”, dar păcatul a cuprins oportunitatea oferită de poruncă, a produs orice fel de dorinţă pofticioasă în Adam. Fără lege, păcatul este prezent, dar acesta este inactiv. „Şarpele” era în grădină, dar nu s-a mişcat până nu a dat Dumnezeu porunca, apoi a venit la viaţă pentru a cuprinde oportunitatea. Rezultatul a fost că păcatul a venit în viaţă şi omul a murit. Omul era viu înainte de poruncă, dar atunci când a apărut porunca dorinţele sale au rupt-o, păcatul a intrat în lume şi a adus cu sine moartea.

Legea aduce moartea, 7:10-11

Scopul adevărat şi corespunzător al poruncii lui Dumnezeu din Geneza 2:16şu şi a poruncii a zecea – care reprezintă întreaga lege – a fost ca omul să poată avea viaţă. Care era efectul actual al legii? Moartea. Legea nu poate da viaţă, aceasta poate să arate omului doar că are nevoie de viaţă. Legea aduce moarte. Dacă treci pe roşu, sunt şanse să fi ucis. Legea spune să treci numai pe vere, dar dacă o ignori, aceasta te va ucide. Legea spune că focul arde, dar dacă te arunci în foc, legea te va ucide. Vedem din nou în versetul 11 păcatul ca fiind personificat, luând oportunitatea oferită de lege, şi păcatul m-a înşelat. Nu numai că păcatul m-a înşelat, dar prin lege, m-a dus la moarte.

Legea nu este păcat, 7:12-13

Aşadar, ooste, introduce concluzia faţă de întrebarea adresată în 7a, „este legea păcat?” Nu; legea în sine este sfântă, dreaptă şi bună. Legea este sfântă – la fel cu este originatorul ei, Dumnezeu. Nu numai legea este în întregime sfântă, ci şi fiecare poruncă a ei este sfântă. Legea este neprihănită în sensul de „dreaptă”. Dumnezeu nu cere ceva de care noi nu suntem capabili să ascultăm. Poruncile sale sunt miloase, ele aduc mărturie faţă de caracterul lui Dumnezeu. Legea este bună, agathe, legea a fost intenţionată pentru beneficiul omului. Dumnezeu i-a dat lui Adam porunca pentru binele său, dar satan a distrus adevărul, a profitat de om şi l-a înşelat. Dar cum se poate ca ceva bun să aducă moarte? Pavel respinge ideea că legea a adus moartea; păcatul e cel care a adus moartea folosind legea. Legea nu poate fi învinuită pentru moartea omului. Bar legea a produs actualitatea şi caracterul păcatului. Păcatul a fost expus pe câte de păcătos era el, „total de păcătos”, acesta a folosit ceva bun ca să-l facă pe om să păcătuiască, şi apoi nu a adus nimic altceva decât moarte. Citim în Geneza 3:4, „nu vei muri cu siguranţă”, dar păcatul nu are nimic de oferit decât moartea.

Ce nu poate face legea, 7:14-25

În ultima partea a acestui capitol, Pavel clarifică ceea ce a spus el despre lege. Dacă legea este sfântă, dreaptă şi bună, de ce este rău să fi sub lege? De ce suntem salvaţi aparte faţă de lege? Pavel va arăta ceea ce nu poate face legea. Legea a expus urâţenia păcatului, aceasta a arătat omului unde se află, dar legea nu-l putea ajuta pe om să iasă din condiţia sa.

Un om a căzut într-o prăpastie adâncă. A încercat din greu să iasă afară, dar nu a putut, în schimb s-a tot adâncit. „Filozofia” a trecut pe lângă el şi cu o voce plină de graţie s-a adresat omului: „gândeşte pozitiv, condiţia ta nu este aşa de rea… raţionează la calea de ieşire afară…” şi apoi a plecat. Omul a raţionat… şi a raţionat, şi s-a mai tot gândit, dar tot în prăpastie era. „Legea” a trecut pe lângă şi cu o voce puternică a spus: „ţi-am spus să te uiţi pe unde calci! Nu ai ascultat aşa că eşti într-o poziţie rea”.

Dar apoi a trecut pe acolo Harul. Plin de slavă… o slavă „a unuia şi singurului Fiu” (Ioan 1:14), Harul s-a apropiat, s-a aplecat, şi frumoasa haină a fost pătată de mizerie… hainele frumoase au devenit însângerate în timp ce atingea marginile aspre ale prăpăstiei… şi Harul a vorbit: „Vino la Mine…” dar omul nu se putea mişca… aşa că Harul sa aplecat şi l-a eliberat pe omul pierdut. L-a spălat şi l-a făcut o creatură nouă.

Legea indica spre condiţia noastră pierdută, dar:

Legea nu ne poate schimba, 7:14

Legea este spirituală, pneumatikos, este din sfera Duhului, în contrast cu condiţia lui Pavel în trup, sarkikos. „Eul” tot mai aparţine acestei lumi. Legea lucrează în sfera „spiritualului”, dar „eu” nu sunt în acea sferă. Eu trăiesc în prezenţa păcatului, sub influenţa sa. Unii au spus corect: „Vechea natură nu cunoaşte nici o lege; noua natură nu are nevoie de nici o lege”.

Legea nu mă poate ajuta, 7:15-21

Această secţiune explică ce a vrut să spună Pavel prin a fi „vândut ca rob faţă de păcat”, în v. 14. Legea nu-i poate permite să fiu bun; aceasta îmi arată ceea ce este bun, dar aceasta nu ajută.

Pavel nu recunoaşte ceea ce face, sau aşa cum apare în versiunea NIV, nu înţeleg ceea ce fac. Există o mare confuzie. În calitate de fiinţe umane noi continuăm să trăim în această lume depravată şi încă mai avem în noi vechea natură. Aceasta nu este trupul sau mintea noastră ci principiul păcatului care lucrează prin trupurile şi mintea noastră.

Ceea ce vroia să facă Pavel nu făcea, ci contra. Pavel nu aprobă ceea ce face, pentru că face ceea ce urăşte. Există două naturi, sau două dispoziţii care lucrează în credincios. Una identificată cu Hristos, una care urăşte păcatul, şi una care este „vândută ca rob păcatului”. Din nou, Pavel apăra legea, „şi dacă fac ceea ce nu vreau să fac, sunt de acord că legea este bună”, v. 16. El a făcut deja aceasta în v. 13. Dar Pavel se va apăra şi pe sine. Nu numai eul din mine face aceste lucruri, ci păcatul care locuieşte în mine. Legea este bună şi „eul” a fost creat bun. Nimic nu este inerent de rău cu mine, ci păcatul este cel care e de blamat, păcatul locuieşte în mine. Păcatul uzurpă controlul asupra vieţii creştine. Răscumpărarea începuse, dar nu se terminase, şi până în ziua plecării noastre din această lume, păcatul va locui în noi. Pavel merge mai departe pentru a explica că nimic bun nu locuieşte în natura sa păcătoasă. Prin a spune aceasta, Pavel nu încearcă să găsească o scuză, sau să schimbe vina din sine. El trăieşte în fire, şi principiul păcatului operează în el. Dorinţa de a face bine este a noastră, dar legea nu ne permite să o îndeplinim. Avem Duhul Sfânt care ne ajută să facem binele, să umblăm în faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru noi.

Legea nu-l poate elibera pe creştin, 7:22-25

În versetele 22-23 Pavel a explicat ceea ce a declarat în versetul 21. El prezintă lupta care se duce în sine. În fiinţa lăuntrică, eu mă încânt în legea lui Dumnezeu. Omul interior este Duhul Sfânt care lucrează în noua noastră natură creând o nouă dispoziţie, una care iubeşte principiile lui Dumnezeu. Dar în „mădularele mele”, spune Pavel văd o altă lege (principiu) la lucru. Firea se luptă împotriva Duhului, Galateni 5:17. Aduce el aici „firea” ca parte a fiinţei noastre? Cred că Pavel egalează „firea” de aici şi din Galateni 5:17 cu „legea”.

Versetele 24-25 reprezintă chemarea de disperare şi triumf a lui Pavel. Un număr bun de comentatori iau acest ultim paragraf drept a nu fi o reprezentare a creştinului, pentru că ei nu-l puteau vedea pe Pavel în această situaţie.

F. Bruce, Cranfield, Dunn, etc. iau aceste două versete ca o continuare a discuţiei începută în 7:7. Pavel vorbeşte despre sine şi despre toţi creştinii care văd două principii ce se luptă în ei

„Ce om nenorocit sunt”, este strigătul lui Pavel, ca evreu sub lege. Doar în acea condiţie el „vroia să facă binele, dar în schimb… făceam exact opusul!” Creştinii din întreaga lume presupun că aceasta ne descrie pe noi! O, nu! Dacă noi suntem în Hristos, noi suntem mai mult decât biruitori!

Justificarea noastră este perfectă, dar sfinţirea noastră nu este încă terminată, dar aceasta nu înseamnă că nu putem face bine! Aceasta nu înseamnă că vrem să mergem la biserică în loc să mergem la bar!!! În toate scrisorile sale Pavel presupune că cititorii săi creştini au experimentat justificarea, cu toate acestea el îi îndeamnă să aleagă să trăiască într-o manieră sfântă, consistentă cu noua lor viaţă în Duhul Sfânt, Galateni 5:25.

Cranfield scrie, „Cu cât avansează mai mult oamenii în viaţa creştină, cu cât mai matură devine ucenicizarea lor, cu atât mai clară devine percepţia lor despre înălţimile la care îi cheamă Dumnezeu, şi cu atât mai dureros de ascuţite conştiinţa lor faţă de distanţa dintre ceea ce vor şi ar trebui să fie ei, şi ceea ce sunt de fapt” (Cranfield, p. 366).

Xaris too Theoo mulţumiri fie lui Dumnezeu! Aceasta reprezintă un răspuns indirect la întrebarea din v. 24. Pavel ştie că Dumnezeu eliberează. El este convins că Dumnezeu ne va răscumpăra trupurile noastre de păcat, de trupurile morţii. Cum eliberează Dumnezeu? Prin Isus Hristos Domnul nostru! La venirea lui Hristos, sfinţirea va fi completată.

Echilibrul versetului 25 este o declaraţie de „realism calm despre starea continuă de afaceri… Până ce Dumnezeu pune ultima eliberare în mişcare, condiţia stabilită epocal prin moartea şi învierea lui Hristos, şi în mod personal prin iniţierea conversiei, care încă mai are legătură” (Dunn, p. 411).

  1. Aplicarea sfinţirii, 8:1-13
  2. Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
  3. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.
  4. Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului,
  5. pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
  6. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului.
  7. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.
  8. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.
  9. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.
  10. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.
  11. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.
  12. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.
  13. Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei.
  14. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.

Sfinţirea este lucrarea Duhului Sfânt în viaţa credinciosului, lucrare care continuă în decursul vieţii cuiva. Credinciosul trebuie să-şi dea viaţa în controlul Duhului Sfânt în aşa fel încât Duhul Sfânt să stăpânească întreaga viaţă.

Nici o condamnare, 8:1

Prin urmare, nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. „În Hristos”, expresia favorită a lui Pavel, face toată diferenţa. Dacă este cineva în Adam, există o grămadă de condamnare, dar pentru cei care sunt în Hristos nu este nici o condamnare. F. F. Bruce ia condamnarea, katakrima ca „constrângere penală” (p. 159) căci nu este nici un motiv pentru cei justificaţi să continue să facă constrângeri penale, pedeapsa urmând sentinţa. Vor exista tensiuni, confuzie, lupte de învins, dar nu este nici o condamnare. „Acum” înseamnă după moarta sacrificială şi învierea lui Isus Hristos.

Nici o continuare în păcat, 8:2-4

Prin Isus Hristos, prin jertfa Sa, principiul Duhului de viaţă, noua cale de viaţă, viaţa prin Duhul, m-a eliberat, lucru pe care legea nu-l putea realiza, de la legea păcatului şi a morţii, 2 Corinteni 3:17; Galateni 5:13. Bătălia încă mai continuă, dar acolo unde este prezent Duhul, legea păcatului şi a morţii, principiul păcatului este silit să renunţe.

Hristos a venit în „asemănarea omului păcătos”. În timp ce Hristos a devenit om, El nu a fost schimbat într-un om, ci mai degrabă a asumat natura umană în timp ce a rămas El Însuşi. „Fiul lui Dumnezeu a preluat aceiaşi natură umană căzută care este a noastră, dar în cazul Său acea natură căzută nu a fost niciodată întregul din Sine – El nu a încetat niciodată să fie Fiul veşnic al lui Dumnezeu” (Cranfield, 382). Citim în 2 Corinteni 5:21 că „El n-a cunoscut nici un păcat”. Dumnezeu a condamnat, a judecat păcatul în tee sarki, în fire, în natura umană a lui Hristos. Moartea lui Hristos a împlinit ceea ce legea nu putea să realizeze. Legea ne spunea să trăim o viaţă sfântă, dar nu ne ajuta în acest sens. Moartea lui Hristos ne-a adus posibilitatea de a trăi nu conform naturii păcătoase, nici conform căii vechi de viaţă, ci conform Duhului.

Noua viaţă în Duhul, 8:5-13

Cei care sunt în Hristos, care umblă prin Duhul au:

(1) a minte nouă, 8:5-8

Pocăinţa înseamnă o minte schimbată sau reînnoită. Noua minte este concentrată pe ceea ce doreşte Duhul. Duhul Sfânt controlează mintea creştinului. O persoană mântuită este îndemnată să-şi reînnoiască în mod mintea sa, Romani 12:2; să lase Cuvântul lui Hristos să locuiască în el din belşug, Coloseni 3:15. Mai mult, Pavel spune în 2 Corinteni 10:5, „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”.

Mintea păcătoasă produce moartea pentru că ea este ostilă faţă de Dumnezeu, v. 7. Mintea controlată de Duhul produce viaţă şi pace. Cei care sunt controlaţi de natura păcătoasă nu pot să-i fie pe plac lui Dumnezeu. Natura lor păcătoasă este ostilă faţă de Dumnezeu, şi îi călăuzeşte contra voii lui Dumnezeu, aşa că ei nu pot fi pe placul lui Dumnezeu.

(2) un Domn nou, 8:9-13

Pavel recunoaşte pe credincioşii romani ca fiind controlaţi de Duhul, aşa că toţi sunt cei în care locuieşte Duhul Sfânt. Cei care nu au Duhul Sfânt nu aparţin lui Hristos. Aşa de simplu. Nu este un alt fel de a crede în Isus Hristos decât prin Duhul, şi noi declarăm domnia lui Isus peste vieţile noastre doar prin Duhul Sfânt. Posesiunea Duhului este ceea ce constituie un creştin. Prin locuirea în interior a Duhului lui Hristos prezent în nou, Duhul care locuieşte în noi fiind „manierea locuirii lui Hristos în noi” (Calvin).

Deşi Hristos locuieşte noi, trupurile noastre sunt supuse morţii, suntem tot sub puterea morţii. Din clipa naşterii noastre, moartea îşi începe cursul ei. Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, Evrei 9:27. Moartea este inevitabilă. Dar ştim că „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Trupurile noastre vor muri, dar Duhul Sfânt, nu spiritul uman, care locuieşte în noi, este Duhul cel viu şi de viaţă care împarte viaţă veşnică care este consecinţa justificării. Dar nu numai viaţa veşnică în sensul vieţii viitoare, ci o calitatea nouă de viaţă. O viaţă caracterizată de motive noi, obiective noi. Avem asigurarea învierii noastre, 1 Corinteni 15, dar până atunci, noi murim, punem la moarte activităţile noastre, faptele trupului. Ca rezultat vom trăi veşnic. Cei care trăiesc conform naturii lor păcătoase, nu au Duhul, şi ei nu aparţin lui Isus, prin urmare ei vor murii.

Sfinţirea este un proces lung, proces care începe în momentul când suntem născuţi din nou. Poziţional, noi suntem în împărăţia luminii şi a vieţii, în „locurile cereşti în Hristos Isus”, dar într-un fel practic, suntem încă în această lume. Noi nu mai suntem sclavi ai acestui sistem, nu mai suntem sub nici o condamnare, sub nici o obligaţie de a trăi pentru natura păcătoasă. Avem un Domn nou, un stăpân nou, şi suntem obligaţi să-i fim pe plac Lui. Trebuie să omorâm, în fiecare zi, toate faptele rele ale trupului, Romani 6:11 – „socotiţi-vă morţi faţă de păcat”; Coloseni 3:5 – „omorâţi, aşadar, tot ceea ce aparţine naturii voastre pământeşti, imoralitatea sexuală, impuritatea, pofta, dorinţele rele şi lăcomia, care este idolatrie”; Galateni 5:24 – „cei care aparţin lui Hristos Isus au crucificat natura păcătoasă cu pasiunile şi dorinţele ei”.

Aceasta este ceea ce ne cere Domnul nostru. Noi nu avem nici o obligaţie faţă de vechiul eu, faţă de natura păcătoasă. Continuăm să trăim obligaţi faţă de natura păcătoasă, şi vom muri – cu siguranţă, şi aceasta este moarte veşnică, separarea de Dumnezeu. Justificare este un dar; Dumnezeu a decis să impute neprihănirea lui Hristos la toţi care cred. Sfinţirea este un proces de o viaţă. Noi nu suntem singuri în această luptă. Duhul Sfânt lucrează în noi pentru a ne aduce să fim conform Domnului nostru Isus Hristos. Duhul Sfânt ne sfinţeşte, ne învaţă, ne corectează, şi într-o zi, El ne va introduce către Mirele nostru ceresc. El vrea să introducă o mireasă sfântă, una fără pată şi zbârcitură, şi o va face. Într-o zi, noi vom fi ca El, 1 Ioan 3:2.

continuare în numărul viitor…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_mar06.htm

ESCATOLOGIE / Teologia împlinirii   de Fred G. Zaspel

download

Teologia împlinirii

de Fred G. Zaspel

Prefaţă

Acest studiu ajutător … clarifică în mod simplu, în termeni drepţi chestiuni care îi prinde pe picior greşit chiar şi pe cei mai calificaţi interpreţi ai Scripturii. Acesta vă va oferi o apreciere nouă pentru poziţia centrală a lui Hristos în Scriptură.

– John MacArthur

În acest studiu biblic fin, darurile lui Fred Zaspel în calitate de pastor-cărturar sunt evidente în felul perseverent dar şi entuziast în care el cercetează împlinirea scopurilor lui Dumnezeu în Hristos. Citiţi-l cu o Biblie deschisă şi cu o inimă pregătită, aceste pagini vor transmite atât înţelepciune cât şi minunea planului lui Dumnezeu şi încântarea de descoperire din nou a lui Isus Hristos.

– Sinclair Ferguson

Discursul # 1

Relaţia Vechiului şi a Noului Testament

 Introducere

Aria de studiu

Mi s-a cerut să examinez „Teologia Împlinirii” cu o atenţie specială oferită relaţiei Vechiului şi a Noului Testament. În asemănarea atâtor teme mai întinse ale Scripturii acest subiect este şi simplu şi complex, şi în timp ce acesta a fost discutat de nenumărate ori pentru atât de multe secole acesta este încă proaspăt şi înviorător pentru fiecare credincios. Acest subiect este în mod precis subiectul pe care l-a predicat Ioan Botezătorul în timp ce el anunţa sosirea lui Isus. Acesta este subiectul pe care însăşi Domnul nostru l-a predicat. Şi acesta este tema apostolilor. De fapt, după cum vom vedea, acest mesaj de împlinire ajunge chiar în inima evangheliei.

Caracterizările Biblice

Apostolul Pavel a declarat că Isus a sosit „la împlinirea vremii” (Galateni 4:4). Aceasta implică cel puţin o perioadă anterioară de pregătire – şi aşa a şi fost. Era Mozaică, spre care Pavel indică în acest context, era o eră care nu numai că a anticipat venirea lui Hristos, dar prin accentul legii sale, îi ducea la aceasta şi demonstra marea nevoie pentru ea. Trimiterea Fiului lui Dumnezeu, atunci, a fost timpul de culminare: până în acest punct, istoria se îndrepta spre acest scop. „Căci toate promisiunile lui Dumnezeu în El sunt da şi Amin” (2 Corinteni 1:20). Dar noi o să sărim peste aceasta. Vrem să arătăm în mod precis cum este aceasta.

Augustin este cel care a inventat binecunoscuta spusă, „Vechiul este revelat în Noul; Noul este Vechiul tăinuit”. Aceasta este a spune, ceea ce este expus în mod explicit în Noul Testament este văzut doar implicit în Vechiul Testament. Cele două testamente proclamă acelaşi mesaj doar din puncte de vedere diferite: unul indică în anticipare înainte, şi celălalt declară o completare, o realizare.

Nu Augustin este cel care ne învaţă aceasta. Noi avem aceasta din autoritatea a însăşi Domnului nostru.

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17).

„Apoi S-a întors spre ucenici, şi le-a spus de o parte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Luca 10:23-24).

„Şi a început de la Moise, şi de la toţi prorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27).

„Apoi le-a zis: Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi” (Luca 24:44).

„Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).

„Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46).

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).

„În sulul cărţii este scris despre Mine” (Evrei 10:7).

Unii din cercetătorii Vechiului Testament au argumentat faptul că noi ar trebui să citim şi să studiem Vechiul Testament în proprii săi termeni. Adică, noi ar trebui să căutăm să-l înţelegem prin sine fără să-l „recitim” din Noul Testament. Există un sens, de sigur, în care acest lucru este corect. Dar ceea ce Isus încearcă să accentueze în aceste pasaje este că noi din această eră ar trebui să fim capabili să citim Vechiul Testament mai bine decât atât. Există cu siguranţă materia interpretări „istorico-gramaticale”. Dar dacă „istorico-gramaticalul” lasă în afară centrul Hristologic, acesta este deficient. De fapt, Isus se pare că implică faptul că Vechiul Testament trebuie să fi fost citiţi întotdeauna în acest fel! „Moise a scris despre mine . . . Avraam a văzut ziua mea” par să insiste asupra faptului că „revelaţia” Noului Testament este în mod precis mesajul Vechiului Testament.

Abordarea

Nu este surprinzător, prin urmare, să observăm faptul că scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament în exact acest fel. Şi este destul de instructiv să vedem felul cum scriitorii inspiraţi din ambele părţi ale crucii tratează datele relevante. Cei din ordinea Vechiului indică în mod consistent spre aşteptarea şi anticiparea marii ere care va să vină, şi corespondenţii lor din Noul Testament la fel de consistent indică spre Isus cu o privire înapoi către strămoşii lor. Pentru a pune aceasta în alt fel, Isus este prezentat în mod regular în Noul Testament împotriva fundalului speranţei Vechiului Testament şi a arătat că este împlinirea sa. Este evident imposibil să trasăm aceasta în detaliu, dar doresc să subliniez câteva din expresiile ajutătoare ale scriitorilor Vechiului Testament şi să vedem apoi cum sunt acestea înţelese în Noul Testament.

Geneza 3:15

Să începem cu începutul – Geneza 3:15. Promisiunea este a unui eliberator care va veni din sămânţa femeii care într-o jertfă a sa („călcâiul zdrobit”) va aduce înfrângere lui satan („îi va frânge capul”). Nu se oferă prea multă informaţie aici, dar este destul pentru a stabili un sens puternic de anticipare. Eliberatorul va fi unul din omenire (sămânţa femeii), în mod specific un descendent de parte bărbătească („el”). Natura exactă a înfrângerii ispititorului nu este specificată, dar aceasta va fi în mod evident totală (”capul”). Şi este destul de clar că încrederea promisiunii este că satan va fi înfrânt în asemenea fel încât el nu va mai cauza un astfel de necaz din nou.

Unii au argumentat faptul că Eva a aşteptat această eliberare prin intermediul primului ei născut – Cain, şi indică faptul că ebraica din Geneza 4:1 ar putea-o indica, „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului”. Traducerea este posibilă, dar este surprinzător dacă ea ştia aşa de multă teologie creştină până în acel punct. Şi chiar dacă ea aştepta împlinirea promisiunii de a veni prin Cain, ea era greşită.

În mod interesant, Hristos Însuşi este cel care se foloseşte de această profeţie. „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). După cum vom vedea, Domnul nostru se prezintă adesea pe Sine ca împlinitor al promisiunilor Vechiului Testament, şi aici El face exact acest lucru. Cu toate acestea ceea ce este semnificativ este maniera în care El va împlini aceasta. Următorul verset continuă „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii”. Prin crucificarea lui Isus avea să vină înfrângerea lui satan. Oarecum, eliberatorul îl va înfrânge pe ispititor prin moarte – şi aceasta din mâna ispititorului!

Dar atunci când apostolul Pavel se referă la această promisiune o face cu o înclinaţie diferită. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Romani 16:20). Ceea ce este semnificativ aici este faptul că speranţa lui Pavel este încă una viitoare; el priveşte spre un timp când satan va fi înfrânt în final. Pentru mine se pare că aceasta se potriveşte bine cu ceea ce Ioan descrie în Apocalipsa 20.

De sigur, nu suntem gata să atribuim eroare nici Domnului nostru sau apostolilor săi, aşa că suntem lăsaţi să gândim că înfrângerea lui satan a fost realizată la cruce şi va fi adusă la rodire la a doua venire a lui Hristos.

Din toate acestea nu este dificil să vedem faptul că profeţia nu indică spre un singur act, ci către o persoană care o va împlini într-o succesiunea de acte. Ne vom reîntoarce la aceasta în următorul nostru discurs, dar este bine să notăm aici că avem răspunsul primei promisiuni a Vechiului Testament – către istorie – şi aceasta se centrează în principal pe persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Promisiunea are un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Acest model (centrul Hristologic şi scopul răscumpărător al promisiunii) este adevărat pretutindeni.

Geneza 9:26-27

După o perioadă extinsă de declin spiritual uman şi judecată (Geneza 4-9), Dumnezeu îşi reafirmă promisiunea Sa (Geneza 9:26-27). Pentru prima dată în istorie se spune de Dumnezeu a fi „Dumnezeul unui” individ – Sem. Dar binecuvântarea merge mai departe – El va „locui în corturile lui Sem”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu garantează o relaţie specială cu urmaşii lui Sem. Şi aşa a şi fost. Familia lui Sem prin Avraam s-a bucurat de grija specială a lui Dumnezeu. Al lor era cortul şi „legămintele şi darea legii şi slujirea lui Dumnezeu şi promisiunile” (Romani 9:4). Ei au fost obiectele particulare ale favorului Său şi obiectele activităţii Sale revelatorii. În calitate de urmaş al lui Sem a venit Isus, şi evanghelia a venit la ei „mai întâi”. Şi iată că din nou, profeţia menţine un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Geneza 12:1-3

După o altă perioadă extinsă de digresiune spirituală (Geneza 10-11), Dumnezeu îşi reafirmă din nou promisiune aşa. În Geneza 12:1-3 (cf. 13:14-16; 15; 17) El îi promite lui Avraam (din familia lui Sem) un moştenitor („sămânţă”), o moştenire („ţara”), şi o avere („binecuvântarea lumii”)1. Ca şi Eva, Avraam priveşte înainte spre un descendent de mai târziu, şi fiecare fiu născut lui şi lui Isaac şi lui Iacov indica spre Moştenitorul lor prin excelenţă care va aduce binecuvântare lumii. În promisiunea ţării se află o aşteptare că Dumnezeu nu numai că va acţiona să răscumpere sufletele oamenilor, ci şi că El va realiza însăşi răscumpărarea pe pământ. Aceasta, împreună cu „Te voi binecuvânta … şi vei fi o binecuvântare … şi în tine toate familiile pământului vor fi binecuvântate” şi „voi face din tine neamuri întregi, şi din tine vor ieşi împăraţi” (17:6), lasă speranţa pentru o împărăţie dinamică şi un popor care aparţine lui Dumnezeu.

Despre această promisiune se face referinţă într-un anumit fel în tot Vechiul Testament, dar la Pavel găsim semnificaţia sa făcută clară. „Binecuvântarea” este neprihănirea pe care o realizează Hristos pentru alţii, şi „sămânţa” este tot Hristos – şi, prin extensie, cei care îi aparţin Lui (Galateni 3). Şi în Apocalipsa 7 Ioan ne indică o imagine a sfârşitului, în care cei răscumpăraţi apar ca „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă” (v. 9). Promisiunea Avraamică va fi realizată în toate detaliile sale.

Şi promisiunea manifestă din nou un centru Hristologic şi un scop răscumpărător. Hristos este „împlinitorul” speranţei: El „o împlineşte pe deplin”.

Deuteronom 18:15-19

Aceasta ne aduce la promisiunea din Deuteronom 18:15-19 – profet ca Moise. În context, aceasta este o avertizare pentru Israel de a nu recurge la practici aiurite de vrăjitorie ale naţiunilor din jurul lor. Aceasta nu numai că este greşit – este inutil, căci Dumnezeu va ridica un profet ca şi Moise care, la fel ca Moise, va vorbi pentru Dumnezeu acestora. Pe el trebuie să-l asculte, căci după cum îl vor asculta va fi punctul de discuţie de la judecata lor. Şi astfel începe instituirea profetismului în Israel.

Este de notat singularul – profet. Cine este acest profet? În mod precis nici unul din profeţii Vechiului Testament nu au sta atât de sus ca Moise! Nici unul nu era mijlocitorul aşa cum era Moise, şi totuşi aceasta este ceea ce revendică textul – un profet ca şi Moise.

Din noi Noul Testament răspunde, şi acesta îl prezintă pe Isus nu numai ca un profet „măreţ în faptă şi cuvânt” (Luca 24:19) şi fără viclenie (1 Petru 2:22), dar ca „profetul care vine în lume” (Ioan 6:14; cf. 4:25; 7:40). „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi” (Matei 17:5). Şi spusele lui Isus „Dar eu vă spun” (Matei 5:22, 26, 28, 32, 34, 38, 44) apar a fi revendicarea sa de a fi acel profet. El a vorbit despre misiunea sa în termeni de aducere a unui mesaj de la Tatăl (Ioan 17:6, 8, 14). Prin urmare, evreii îl prezintă pe Isus drept culminarea activităţii revelatorii a lui Dumnezeu (1:1-2). Dumnezeu a vorbit lui Israel prin istoria lui, de multe ori şi în multe feluri, dar revelaţia lui Dumnezeu prin Fiul său este culmea tuturor lucrurilor. Isus a accentuat ideea că cuvântul pe care l-a adus El avea să fie transmis nouă prin mâinile apostolilor Săi (Ioan 16:12-13; 17:6, 8, 14, 18, 20), şi această revelaţie a lui Hristos prin apostolii Săi este completă („toate lucrurile”, Ioan 16:13) şi finală („odată pentru totdeauna”, Iuda 3).

Şi care este mesajul pe care-l aduce acest Profet? Aceasta este evanghelia harului, vestea bună a mântuirii (Luca 4:16-21; cf. Isaia 61:1-2; Matei 11:2-5; cf. Isaia 35:4 şu). El a venit să anunţe anul de Jubileu în care datoria oamenilor faţă de Dumnezeu putea fi anulată. Şi din nou există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător în profeţie. Promisiunea unui profet ca şi Moise este în realizată în mod preliminar într-o succesiune de profeţi în Israel, însă în Isus Hristos aceasta îşi atinge scopul.

2 Samuel 7 şu

Promisiunea este repetată din nou în perioada monarhică cu un accent specific asupra regelui şi a împărăţiei. Reieşind din 2 Samuel 7 mulţi dintre Psalmi anticipează de asemenea venirea Regelui Davidic de a domnii peste Israel. În Profeţi în special această speranţă este văzută în dimensiunile sale cosmice – Regele lui Dumnezeu venind să aducă judecata şi neprihănirea şi pacea întregii lumi. Mai mult, pacea şi neprihănirea stabilită în acea zi viitoare va fi asigurată de un Nou Legământ care promite că Dumnezeu va fi cu poporul Său într-un sens spiritual, că El va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Său, şi cunoştinţa lui Dumnezeu va fi universală. După cum ştiţi, din nou scriitori Noului Testament – cu însăşi Isus – tratează aceste multe surse de declaraţii profetice într-o relaţie directă faţă de persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Pentru a fi redundanţi – există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.

Matei

Va trebui să iertaţi această scurtă nedreptate faţă de mărturia Vechiului Testament, deoarece trebuie să mergem în continuare la Noul Testament. Deschizând acolo vom descoperii acelaşi model continuat, numai că aici promisiunea nu „vine” ci este „prezentă şi care va să vină”: Şi din nou există multe locuri la care să ajungem încât este dificil să cunoaştem unde să începem.

Matei conduce lista: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1). De aici urmează un lung arbore genealogic (1:1-17), ceva ce pare plictisitor şi neimportant pentru mulţi. Dar în acest caz este uimitor şi extrem de important, căci Matei demonstrează că în Isus arborele lui David, de acum ajuns la o simplă rădăcină, rodeşte o ramură nouă (Isaia 11:1). El este „Fiul lui David” prin excelenţă.

El este şi „Fiul lui Avraam”. Acum în mod evident, în calitate de fiu al lui David Isus este şi un fiu al lui Avraam, dar afirmaţia nu este redundanţă. Este declaraţia lui Matei că ceea ce Isus aduce Israelului în împlinirea promisiunii Davidice El o aduce şi naţiunilor în împlinirea promisiunii Avraamice. Aceasta este ilustrat în capitolul 2 în vizita magilor din depărtare, dar aici se află şi arborele genealogic unde sunt listate patru femei (pe lângă Maria). Evreii antici nu au ajuns la feminismul modern, şi femeile nu erau menţionate în general în cadrul genealogiilor. La Maria ne putem aştepta. Dar de ce se menţionează Tamar, Rahav, Rut şi Bat-Şeba? Pentru cineva, toate erau dintre neamuri, cu excepţia lui Bat-Şeba care era căsătorită cu un hitit. Şi toate au fost asociate cu păcatul sexual, cu excepţia lui Rut care era o moabită – şi moabiţii în sine erau rezultatul păcatului sexual (cf. Geneza 19). Făcând aluzie la promisiunea Avraamică – care este atât universală în scop şi graţioasă în natură (aşa cum am şi văzut deja) – se pare că Matei ne direcţionează atenţia noastră înapoi spre a vedea acestea ca ilustraţii ale lucrării pe care a venit Isus să o facă.

Pe scurt, Matei accentuează ideea că naşterea lui Isus marchează începutul unei epoci noi în istoria mântuirii – Regele a venit, şi El este Isus, şi El a venit să mântuiască.

Tema se extinde în următorul paragraf (1:18-25) unde Matei este preocupat să arate felul cum Isus a ajuns în familia lui Iosif şi pentru a accentua în câteva feluri faptul că Isus s-a născut din fecioară. De ce? Pentru a arăta din nou calificările lui Isus ca rege Davidic al lui Israel! Probabil că este mult mai clar să spunem că scopul său este de a arăta că Isus nu este descalificat de la a fi rege: blestemul asupra lui Ieconia (1:11; cf. Ierusalim 22:24, 18; 37:1) fără a se recunoaşte pe oricare dintre descendenţii săi fizici de la tronul Davidic nu îl afectează pe Isus!

Matei continuă să accentueze aceleaşi lucruri în versetele 20-21 unde chiar în numele lui Isus Îl vedem ca împlinitor al speranţelor lui Israel. El este „Ioshua”, „Dumnezeu Salvează”, „Dumnezeu care eliberează”. Ca şi fostul Iosua, El îşi va conduce poporul spre odihnă. Şi aceasta este aruncat asupra speranţei Vechiului Testament, această vreme aşa cum este exprimată în Psalmul 130:8 – „Şi El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui”. „Îl vei numi Isus, căci El va salva pe poporul Său de la păcatele lor”.

De fapt, Isus este immanu el – Dumnezeu cu noi (v. 23; cf. Isaia 7:14)! În Isus – şi ca răspuns la o lungă istorie de promisiuni – Însăşi Dumnezeu a venit la noi pentru mântuirea noastră, şi în prezenţa Sa noi suntem siguri.

Dar Matei nu se opreşte. În capitolul 2 el accentuează faptul că Isus este „născut în Betleem”, lucru al cărei semnificaţie este notat în v. 4-6 (cf. Mica 5:2). Dar mai este ceva. În v. 2 Isus este desemnat „Regele Iudeilor”. Menţiunea la „steaua sa” este evocatoare a profeţiei lui Balaam din Numeri 24:17, de mult recunoscută ca Mozaică. Vizita magilor aduce asemănarea uluitoare a vizitei reginei din Şeba la Solomon, fiul lui David. Prezentarea lor de daruri pare o reflectare a Isaia 60:6 şi posibil a Psalmului 72:10-11. Şi cu tot acest simbolism ar fi cam dificil să argumentăm împotriva tradiţiei antice că există vreo valoare simbolică în însăşi daruri!

Apoi este exodul lui spre Egipt „ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: ‚Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.’” (v. 15). Este greu să vedem legătura de aici. În ce fel împlineşte aceasta afirmaţia lui Osea? În context, profeţia lui Osea (11:1) nu este deloc prezicătoare. Aceasta este o simplă declaraţie referitoare la istoria lui Israel. Dar pentru Matei, Isus este adevăratul2, şi el face foarte uşor această legătură.

Detaliile notate despre venirea lui Isus din Egipt alături de frica regelui Irod şi uciderea copiilor sunt semnificative. Mai târziu în Evanghelia lui Matei el este atent să prezinte pe Isus ca Noul – şi mai mare – Moise (cf. darea legii de pe munte, zece minuni, darea de pâine în desert, etc.), şi se pare că aceasta este o introducere subtilă în această temă. De fapt, cuvintele din 2:20 („căci au murit cei ce căutau să ia viaţa pruncului”) este uimitor de asemănătoare cu Exod 4:19. Acesta este unul „ca Moise” de care Moise a spus că avea să vină.

În v. 16-18 uciderea celor inocenţi „împlineşte” o altă declaraţie istorică, de data aceasta de către Ieremia: Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” Referinţa este din Ieremia 31:15 şi la plângerea lui Rahela. Rahela (privită ca mama naţiunii şi îngropată în afara Betleemului) este descrisă acolo ca plângând pentru copiii lui Israel care „nu mai sunt” – regele lor este detronat, şi ei sunt duşi în exil (586 î. Hr.). Aceste lacrimi sunt „împlinite” aici în faptul că ele sunt aduse la un punct culminant şi un final – ele îşi găsesc răspunsul în naşterea lui Isus, adevăratul moştenitor al tronului lui David. Cu alte cuvinte, Matei accentuează ideea că exilul s-a terminat, adevăratul Fiu a sosit, şi El va aduce binecuvântări lui Israel3.

Tot semnificativ este faptul că pasajul din Ieremia pe care-l citează Matei se încheie cu cuvinte de mângâiere. Dumnezeu va stabili un „Nou Legământ” care va asigura cea mai mare binecuvântare pentru Israel – Dumnezeu va vi al lor în căile lor cele mai intime. Ei se vor bucura de „cunoaşterea” lui în iertare şi binecuvântare. Tot semnificativ este faptul că Ieremia vorbeşte de Israel acolo ca „fiii dragi ai lui Dumnezeu”. Dar aici întreaga scenă îşi atinge culmea sa. Exilul s-a încheiat, adevăratul fiu a venit să inaugureze Noul Legământ (cf. Matei 26:28) cu toate binecuvântările pe care-l însoţesc. Într-adevăr, plânsul Rahelei s-a terminat.

În final, în 2:23 o altă profeţie este „împlinită” – „El va fi numit un Nazarinean”. Dificultatea de aici este că această profeţie nu se găseşte nicăieri în tot Vechiul Testament. Se pare că aici este o joacă de cuvinte. „Ramura” lui Isaia – netzer – va creste din întunericul umil. Această legătură „Nazarinean” / netzer poate oferi un punct de referinţă. Şi pentru aceasta faptul că termenul „Nazarineanul” este un termen de concept (cf. Ioan 1:46; Fapte 24:5) şi că profeţii au clarificat faptul că Robul va fi „dispreţuit şi respins de oameni”, şi se pare de asemenea că această afirmaţie („El va fi numit Nazarinean”) este o împlinire a substanţei a ceea ce au spus profeţii. Isus nu avea să fie „Betleemitul” – o desemnare plină de implicaţii Davidice. El era un „Nazarinean”. Regele, da, dar unul care avea să vină nu cu o înfăţişare exterioară şi fast ci cu începuturi obscure şi umile şi cu derâdere.

De cinci ori aici Matei specifică faptul că Isus „împlineşte” unele profeţii ale Vechiului Testament (1:22-23; 2:5-6, 15, 17-18, 23), dar chiar fără de folosirea terminologiei El este prezentat în mod repetat ca realizare a lungilor speranţe ale lui Israel.

În mod clar, aici este ceva mai mult decât o „naraţiune a prunciei”. Aceasta este introducerea lui Matei a marelui Rege. Acesta este „prologul” re-accentuat şi extins în întreaga sa carte.

În capitolele 5-7 Isus este noul dătător al legii. El pretinde să „împlinească” legea şi profeţii (5:17), şi din ceea ce urmează este clar că El vrea să implice mai mult decât că El a descărcat toate obligaţiile Sale Mozaice. Şi el nu vrea să implice că El este pur şi simplu o „împlinire a profeţiei”. Şi nici nu afirmă continuitatea validităţii legii lui Moise. Gândul merge mai profund. Legea lui Moise va sta până ce aceasta este în întregime „împlinită” (v. 18), dar în El ea a ajuns la împlinirea sa! El a adus „concluzia sa finală pentru care stătea legea”4. Ba mai mult, „aceste spuse ale mele” (7:24, 26) constituie Noua Lege pe care o aducea Isus. „Nelegiuirea” (anomia, 7:23) este definită ca neascultare de cuvintele Sale. El este „profetul” care trebuie ascultat – („Dar Eu vă spun…”). A eşua să asculţi cuvântul Său duce drept la rezultatele unei furtuni de judecată care îi va distruge pe cei neascultători precum potopul peste o casă zidită pe nisip (v. 24-27). Ba mai mult, El este Regele care emite documentul împărăţiei Sale (5:3; 6:33, etc.). Acestea sunt cererile Regelui care trebuiesc acceptate de toţi care vor să fie parte a împărăţiei lui Dumnezeu.

În schimbarea Sa la faţă (17:1-9) El este din nou – printre alte lucruri – noul Moise. Putem vedea deodată, în afirmaţia Tatălui despre Fiul Său în prezenţa lui Moise şi Ilie, întâietatea lui Isus peste ambii – legea şi profeţii. Dar asemănările cu Moise de pe Mt. Sinai sunt frapante – muntele, norul (simbol al prezenţei Divine), vocea lui Dumnezeu, poruncile (10 porunci şi „de El să ascultaţi!”), faţa strălucitoare, etc. Cu toate aceste „coincidenţe” devine repede evident faptul că Matei ne spune ceva; anume, că venirea lui Isus marchează o mare tranziţie – o împlinire, dacă vreţi – o împlinire din Vechiul către Noul, de la parţial la complet, de la legea lui Moise la legea lui Hristos. Pe scurt, Isus marchează trecerea de la promisiune la împlinire. El este noul şi acel Moise mai mare.

Dar El este mai mult decât atât. În capitolul 12 incidentul când ucenicii lui Isus smulgeau spice în ziua de sabat s-a transformat într-o manifestă Hristologică. Isus este mai mare decât sabatul – într-adevăr, mai mare decât templul! Şi El este mai mare decât David – şi Iona şi Solomon (12:1-8, 41, 42). Dar El nu numai că este mai mare – EL este ceea ce au anticipat ei. El este „împlinirea” lor.

Şi tema calităţii de rege a lui Isus este continuată până la moartea sa (cf. cap. 27 – conversaţia cu Pilat, detaliile robei de purpură, trestia din mâna lui, strigătul de batjocură „Trăiască Regele Iudeilor”, acuzaţia împotriva lui de deasupra capului Său, „Acesta este Isus, Regele Iudeilor”, etc.). Dar aceasta nu se opreşte acolo – Guvernarea Sa este declarată de învierea lui şi în manifestul Său misionar către ucenici („toată autoritatea din cer şi de pe pământ mi-a fost dată mie”). Isus este aici şi El este Rege, iar în timp ce domnia Sa este de un fel neaşteptat, cu toate acestea El este împlinitorul speranţei lui Israel.

Este total discutabil faptul că deplina motivaţie teologică a lui Matei în scrierea Evangheliei sale poate fi rezumată în acest singur cuvânt – împlinire (plero, de 33 de ori în Matei; tele, de 3 ori). Aceasta este marca lui – forţa lui primară accentuată din nou şi din nou chiar cu folosirea termenului. Pentru Matei, Isus este împlinirea tuturor aşteptărilor cu privire la Fiul lui David şi al lui Avraam, şi El este cel care „împlineşte” toate promisiunile făcute în decursul istoriei lui Israel. Vorbeşte de Betleem, Galileea, Mesia, regele lui Israel / al Iudeilor, Robul lui Iehova care suferă, Fiul Omului, sau oricare altă grupare de termeni plini de aşteptare, şi Isus este Împlinitorul, răspunsul şi ţelul tuturor dintre acestea.

Marcu şi Luca

Accentul împlinirii în Marcu şi Luca este similar cu cel al lui Matei, deşi într-un grad mai mic, aşa că nu trebuie să petrecem prea mult timp aici înainte de a merge mai departe. Atât Marcu cât şi Luca (alături de Matei şi Ioan) îl indică pe premergătorul lui Isus, Ioan Botezătorul. Marcu ne oferă expresia prolifică a lui Ioan, „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (1:15) – care este a spune, simplu, că timpul de aşteptare s-a încheiat acum, şi că ceea ce s-a sperat acum este o realitate. Semnificaţia lui Ioan, pentru ei, este în mod clar Mesianică. Există de asemenea şi răspunsul plin de bucurie al Elisabetei către Maria: „Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile, care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini (tele)” (Luca 1:45). O observaţie în particular interesantă se referă la relatarea lui Luca despre naşterea lui Isus. Acolo ni se aminteşte de „Betleem oraşul lui David”, şi acolo ni se spune de lauda bucuroasă a lui Simeon către Dumnezeu în timp ce el ia pe pruncul Isus în braţele sale şi spune: „Ochii mei au văzut mântuirea ta … lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel” (2:30, 32)! Mult mai subtil dar nu mai puţin de interesant, totuşi, este naraţiunea lui Luca despre naşterea lui Isus şi evenimentele care au precedat aceasta (capitolele 1-2). Cu anunţarea îngerilor şi chiar cu terminologia folosită („vei rămânea însărcinată şi vei avea un fiu… şi El va fi…”) este aparent că Luca atrage în mod preocupat atenţia către relatarea naşterii lui Samson (Judecători 13:3 şu). Şi iată că din nou există nota eliberării lui Israel. Din nou, sunt mult mai multe, dar trebuie să mergem mai departe.

Ioan

În Evanghelia lui Ioan accentul este chiar mult mai pronunţat. El însuşi ne spune că scopul său în cele scrise este acela de a ne arăta că „Isus este Hristosul” (20:31) – şi privind în urmă prin carte, este clar că el îşi realizează foarte clar scopul său. Gândiţi-vă la titlurile date lui Isus în Evanghelia lui Ioan: El este Hristosul (Mesia), regele lui Israel, Fiul Omului, lumina oamenilor, adevărata lumină, cel care este mai mare decât Ioan Botezătorul, mai mare decât Moise, cel care va boteza cu Duhul Sfânt (cine poate unge decât cel care este Unsul?), cel de care a scris Moise, Sfântul lui Dumnezeu, cel care vine în numele Domnului călărind pe un măgăruş, etc. Toate acestea sunt bogate în implicaţii Mesianice.

Naraţiunea din 1:19-34 este plină de „insinuări” ale calităţii de Mesia a lui Isus, cum ar fi întrebarea către Ioan Botezătorul dacă el este Hristosul şi negarea sa ulterioară, anunţul său al sosirii lui Hristos, identificarea lui a lui Isus ca „mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii”, şi aşteptarea că El va boteza cu Duh Sfânt. Dar toate acestea par a fi intenţionate să ducă la punctul culminant din v. 34 – „Şi eu am văzut şi am fost martor că acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este adevărat în următorul paragraf (v. 35-51) care se încheie cu declaraţia lui Isus că El este mijlocitorul dintre cer şi pământ. „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi proorocii” (1:45) este accentul deplin.

Capitolul 2 continuă aceleaşi lucruri – Isus este răspunsul şi scopul a ceea ce simboliza vasele cu apă (v. 1-11). Şi citind 2:12 şu din punctul de vedere al unuia care ştie rezultatul, noi înţelegem că „semnul” calităţii de Mesia al lui pe care l-a oferit pentru cei care l-au cerut s-a întâmplat de fapt – templul Său (trupul) a fost înviat în trei zile!

Relatarea cu femeia de la fântâna din Samaria (4:1-42) îşi atinge la fel punctul culminant cu oamenii din Samaria care spun, „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”. Întregul discurs cu privire la pâinea din ceruri duce la aceiaşi concluzie – „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este accentuat prin interogarea orbului vindecat (cap. 9). „EU SUNT” are o semnificaţie deplină de caracter Mesianic – pâinea din ceruri, lumina lumii, păstorul cel bun, adevărata viţă, etc. Şi aceasta continuă în decursul cărţii. La fel ca şi Matei, Ioan a învăţat, oarecum, să vadă în Vechiul Testament un centru Hristologic desfăşurat şi un scop răscumpărător.

De un interes particular pentru mine este anunţul lui Ioan Botezătorul, „Iată Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii” (1:29). Judecând din confuzia de mai târziu a Botezătorului despre Isus (Matei 11:2 şu, unde el trimite mesageri din temniţa sa ca să-l întrebe pe Isus dacă El este într-adevăr cel aşteptat) şi accentul puternic asupra judecăţii în anunţurile sale înregistrate în sinoptice (de exemplu, Matei 3:7-11), mulţi au înţeles această declaraţie şi ca o anunţare de judecată5. Evidenţa citată ca sprijin al acestora provine din scrierile apocaliptice iudaice, bine cunoscute în acele zile, unde Mesia este prezentat ca un miel care vine în triumf ca să cureţe şi să înlăture păcatul. Această imagine este a unui miel care este atacat de fiarele sălbatice dar care le înfrânge în luptă şi astfel stabileşte Împărăţia. „Luarea păcatului”, în acest caz, se referă la judecata şi distrugerea păcătoşilor, duşmanii lui Dumnezeu. Aceasta se potriveşte bine cu nota de judecată pe care Botezătorul o răsună în sinoptice. Aceasta este în mod precis imaginea din Apocalipsa 5 unde leul lui Iuda care a câştigat dreptul să deschidă cartea apare brusc camielul care stă în picioare, ia cartea, şi primeşte laudă pentru răscumpărarea umanităţii prin sângele său. Leul cuceritor, prin urmare, este berbecul înjunghiat. Şi mielul cuceritor care triumfă peste păcat este mielul sacrificial care înlătură păcatul. Această imagine de judecată poate să fie bine implicată în Ioan 1:29 de asemenea. Ioan Botezătorul era un profet inspirat al tradiţiei lui Israel, şi judecând din ceea ce se infiltrează mai târziu anunţul său pare să implice mult mai multe. Apostolul Ioan interpretează moartea lui Isus în referinţă faţă de mielul de paşte (19:14, 35-37). Mielul care „ia păcatul lumii” este un berbec puternic, cuceritor, care triumfă peste păcat prin propriul său sacrificiu. El este mielul pascal. Dar dacă El este acel miel, ar putea fi el acei miei de sacrificiu zilnic? Sau ţapul ispăşitor din Levitic 16? Sau mielul de înlocuire oferit în locul lui Isaac (Geneza 22)? Sau cel de vină din Levitic 14? Sau cel dus la înjunghiere din Isaia 53? Acest verset (Ioan 1:29) a fost notoriu pentru dificultatea sa în a admite un punct precis de referinţă, dar probabil că aceasta este precis ceea ce a intenţionat apostolul Ioan. Probabil că el nu a intenţionat să restrângă figura ci mai degrabă să o lase deschisă ca un şir larg al anticipaţiilor Vechiului Testament!

Pavel

În culegerile Pauline Isus este prezentat la o audienţă în principal dintre neamuri şi astfel „Hristos” a devenit mai mult un nume decât un titlu. Chiar şi aşa, Isus este prezentat ca ultimul Adam (Romani 5:12 şu), berbecul lui Isaac (Romani 8:32), Paştele (1 Corinteni 5:7), sămânţa lui Avraam (Galateni 3), cel care ne răscumpără de blestemul legii (Galateni 3:13), şi cel mai mare decât Moise (2 Corinteni 3). Şi în cartea Faptele Apostolilor vedem că practica lui Pavel din sinagogi a fost acelaşi oriunde mergea el – era întotdeauna doar o prezentare a lui Isus ca „Hristosul” şi în calitate de împlinitor al scripturilor Vechiului Testament (Fapte 17:2-3).

Evrei

De parcă nu ar fi fost totul destul, evidenţa din Evrei este zguduitoare. Din nou şi din nou Hristos este prezentat ca împlinitor a ceea ce s-a anticipat în vechea economie. El este superior faţă de toţi profeţii Vechiului Testament (1:1-4) – chiar faţă de Moise (3:1-6). El este superior îngerilor – care au jucat un rol atât de vital în darea legii (cap. 1-2). El a fost adus într-o lege nouă care o înlocuieşte pe cea veche (7:12). Când autorul vorbeşte despre faptul că „noi intrăm în odihnă” (4:1-10) noi îl înţelegem că vrea să spună că promisiunea odihnei (din Vechiul Testament şi prin Isus, cf. Matei 11:28 şu) este pe deplin realizată în mulţumirea noastră faţă de Hristos – acum şi în veci. El este preot al unui ordin mai înalt decât cel al lui Aron (cap. 7). El este realizarea a tot ceea ce a fost prefigurat în vechea ordine a lui Moise. Şi din nou, acest scriitor al Noului Testament a învăţat să privească în urmă în Vechiul Testament pentru a vedea toate promisiunile – şi instituţiile – care indică înainte către Domnul Isus Hristos care „îi împlineşte pe deplin”.

Concluzie

Avem destul de multe date. Să încercăm să trasăm câteva observaţii din toate acestea.

1)     Vechiul Testament este într-adevăr „îndeplinit” în Noul. Ceea ce înainte era o speranţă este pretutindeni declarat în Noul Testament a fi o speranţă a cărui vreme a sosit. Dacă ceva este clar din partea scriitorilor Noului Testament acesta este adevărul epocal: „s-a împlinit vremea”.

2)     Noul este într-adevăr în Vechiul, dar „tăinuirea” sa acolo nu este una foarte secretă! El este acolo – pretutindeni. Am putea la fel de uşor să învăţăm din partea scriitorilor Noului Testament că nu putem pur şi simplu că citim Vechiul Testament fără să-l vedem pe Isus.

3)     Punctul central al ambelor este acelaşi, adică, persoana şi lucrarea lui Hristos. Întreaga Scriptură este văzută că are – aceasta o pot spune din nou – un centru Hristologic şi un scop de răscumpărare.

4)     Natura anticipării Vechiului Testament variază – profeţia rostită, simbolul, ilustraţia. De fapt, scriitorii Noului Testament par să privească înapoi la întreaga istorie (anterioară) ca una lungă, obiect de lecţie extinsă care descrie un anumit aspect al persoanei şi lucrării lui Hristos.

Din aceasta cred că putem învăţa ceva despre natura unui „tip”. Unii au crezut că tipurile sunt doar acele simboluri sau ilustrări ale Vechiului Testament care îşi găsesc menţiunea specifică în Noul Testament. Această hermeneutică este destul de sigură – aceasta evită multele imaginaţii supra-active pe care le-am văzut cu toţii! Dar în timp ce aceasta este sigură, s-ar putea să nu se potrivească cu toate datele. Autorul Evreilor declară în mod specific că există ceva mai mult decât ceea ce declară el decât are timp să discute el: „Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amăruntul despre aceste lucruri” (9:5). Cam ceea ce ar fi scris autorul despre semnificaţia simbolică a heruvimilor nouă ne-ar fi plăcut să ştim! Metoda utilizată de scriitorii Noului Testament pare mai degrabă ocazională şi aproape în întregime negarantată. Ei privesc atât de uşor pretutindeni în Vechiul Testament, se pare, şi ei îl văd pe Isus! Este uşor pentru noi să Îl vedem în Isaia 53, dar ce spuneţi de Osea 11:1? „Tipul” mi se pare mie a fi mai degrabă un termen nedesluşit; se poate referi la orice fel de corespondenţă reală dintre evenimentele Biblice, persoane sau instituţii.

5)     Prin urmare, natura realizării Noului Testament variază. Uneori există o împlinire „una-faţă-de-alta”. Aceasta se vede în lucrurile precum ar fi profeţia lui Mica despre Betleem (5:2); nu sunt conştient de oricare altă semnificaţie a acestei profeţii decât acea că ea este despre locul unde s-a născut Isus. Dar nu este întotdeauna aşa de simplu. Am văzut ceea ce blestemul „şarpelui” din Geneza 3:15 a fost – şi va fi – împlinit. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la alte promisiuni – pe care le vom vedea în următorul discurs. Apoi este acea chestiune despre sensus plenior care este discutată aşa de adesea în teologia contemporană. Oare scriitorii Noului Testament privesc către Vechiul Testament şi văd în acesta „un sens mai deplin” decât cel care a fost intenţionat în original de către autorii originali? Nu văd nici un fel de a nega aceasta (de exemplu, Matei 2:15 şi Osea 11:1), şi dacă noi înţelegem că Dumnezeu este Autorul unificator din spatele tuturor autorilor umani eu nu cred că aceasta ar prezenta o problemă reală. Ar trebui să facem menţiune şi la folosirea Noului Testament a lui plero („împlini”); acesta pare să indice doar că această eră mărturiseşte realizarea oricărui lucru din Vechiul Testament care indica într-un anumit fel către acesta – ori prin prezicere specifică, simbolism, sau orice. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la tele, care se pare că este un termen sinonim.

6)     Întrebarea care se ridică este, cum aplicăm noi ceea ce învăţăm de la folosirea scriitorilor Noului Testament a Vechiul Testament. Am putea sau ar trebui să privim înapoi să vedem pe Hristos aşa de repede cum au făcut şi ei? Cum rămâne cu acele locuri care ni se par să-l „vizeze” pe Hristos dar scriitorii Noului Testament nu spun niciodată astfel? Este oare încă legitim aceasta? Pe scurt, cred că da, dar cred de asemenea că ar trebui să privim întotdeauna după anumiţi indicatori textuali. Şi eu sper că în cea mai mare parte din timp, cel puţin, vor exista alte porţiuni din Scriptură care vor sluji pentru a „completa” imaginea. De exemplu, Osea 11:1 menţionează „fiul emu”, şi în timp ce nu pare prea mult să continue, ştim din revelaţia mai deplină cum ar putea aceasta să devină prea bine o referinţă la Hristos. Un tratament similar este oferit profeţiei lui Caiafa din Ioan 11:49-52. Noi nu avem avantajul de inspiraţie sau chiar de a asculta la Isus învăţând în mod personal, şi astfel cred că este destul de necesar pentru noi să fim foarte atenţi cu privire la a vedea prea multe în toate detaliile minuţioase ale Vechiului Testament. Când în Cântarea lui Solomon el îşi asemuieşte buricul soţiei sale cu o cupă plină de vin şi pântecul ei cu o grămadă de grâu (7:2), eu nu sunt pregătit să văd o referinţă la cina Domnului – aşa cum o fac unii. Dar noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament că dacă am fi să citim Vechiul Testament în mod corect trebuie să-l citim în timp ce purtăm ochelarii de Noul Testament ai noştri! Atunci când citim că primului om pus pe pământ i s-a dar dominaţie peste acesta şi a eşuat, ar trebui să ne amintim fără ezitare că noi am citit ultimul capitol, de asemenea, şi că acesta ne spune acolo că „Isus l-a recâştigat!” Atunci când citim despre un eliberator promis care va distruge pe ispititor ar trebui să ne gândim imediat în termenii victoriei realizată de Hristos pe cruce care ne va duce la consumarea finală de la întoarcerea sa. Acelaşi lucru este adevărat atunci când citim despre diferitele ritualuri din legea Mozaică. Atunci când citim că legea a intrat şi îi vedem capacitatea ei de a indica păcatul, minţile noastre ar trebui să meargă repede către Acela care este „sfârşitul legii pentru neprihănirea aceluia care crede”. Când citim despre Israel că intră în odihnă, ar trebui să ne gândim fericiţi la odihna noastră în Hristos de care ne vom bucura acum şi în vecii vecilor. Pe scurt, noi trebuie să citim Vechiul Testament în mod Hristologic.

Spurgeon a declarat acest lucru cu elocvenţă caracteristică.

Luaţi-l pe Hristos pentru un moment, şi priviţi în paginile Vechiului Testament al vostru. Apoi încercaţi să construiţi în imaginaţia voastră un caracter ideal care se va potrivi în mod exact în tot ceea ce este prevestit. Amintiţi-vă, El trebuie să fie un profet ca şi Moise, şi totuşi un campion ca Iosua. El trebuie să fie un Aron şi un Melhisedec. El trebuie să fie atât David cât şi Solomon, Noe şi Iona, Iuda şi Iosif, Isaac care a fost oferit de tatăl său şi berbecul care a murit în locul lui. Da, El nu numai că trebuie să fie mielul care a fost înjunghiat dar şi ţapul ispăşitor care nu a fost înjunghiat, turtureaua care era adâncită în sânge şi preotul care frângea pasărea; dar El trebuie să fie şi altarul, cortul, capacul îndurării, şi pâinea de punere înainte….

Punctul său este bine stabilit: încearcă doar să faci sens din Vechiul Testament fără de Hristos! Fără de El ea este o carte goală! Dar cu El, un munte de detalii este frumos acoperit. Sau, în cuvintele lui Augustin,

„Citiţi cărţile profetice fără referire la Hristos – ce aţi putea găsi mai fără gust şi banal? Găsiţi-l acolo pe Hristos, şi ceea ce vei citi nu numai că se va dovedi a fi agreabil, ci te va şi intoxica”.

7)     Astfel relaţia Vechiului Testament faţă de Noul Testament nu este rea / bună, ci bună / mai bună. Credincioşii Vechiului Testament au avut calea lor către Dumnezeu, preoţia lor şi multe alte provizii bucuroase pe lângă acestea. Şi toate acestea au fost un dar graţios din partea lui Dumnezeu. Vechiul legământ, pentru a folosi cuvintele lui Pavel, a fost „glorios” (2 Corinteni 3:10-11). Dar slava acestui Nou legământ o întrece cu mult, căci noi ne bucurăm de „trupul” despre care primul a fost doar o „umbră” (Coloseni 2:17). Sau în limbajul scriitorului către Evrei, această „cale nouă şi vie” este cu mult „mai bună”, şi noi ne bucurăm să fim parte din ea.

8)     Încă un lucru. Am spus că noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament de felul cum să citim Vechiul Testament – adică, din punctul de vederea al „finalului”. Dar de unde au avut ei aceasta? Există doar un singur răspuns, şi ei înşişi ne dau răspunsul. „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). În autoritatea lui Hristos noi citim Vechiul Testament privind spre El. A citi Vechiul Testament în acest fel este a urma conducerea Domnului nostru, despre cel de care cartea a fost scrisă şi Acela, la rândul său, o împlineşte pe deplin.

Discursul # 2

Anumite teme majore de împlinire

 Introducere

Sumar

Am văzut în primul discurs că în Isus Hristos ceea ce s-a anticipat în Vechiul Testament este realizat. Teologia – mesajul – Noului Testament este una de realizare. Isus Hristos a venit „la împlinirea vremii”. Această eră a istoriei mântuirii stă mai presus de era anterioară în acea că ea mărturiseşte o realizare a tuturor speranţelor anterioare. Acesta, cred eu, este ceea ce l-a făcut pe Ioan Botezătorul „cel mai mare” dintre toţi profeţii – el a mărturisit de fapt şi a introdus ceea ce ceilalţi doar au promis. „Noi l-am găsit pe Cel de care a scris Moise şi profeţii” este în mor precis slava superioară a acestei ere a Noului Testament.

Am văzut aceasta prin a trasa în mod simplu cale în care scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament. Ei văd cu toţii în mod consistente şi-l prezintă pe Domnul Isus ca scopul speranţelor Vechiului Testament. Ei privesc destul de uşor şi de natural la Vechiul Testament şi văd străluciri şi promisiuni despre Hristos pretutindeni. Pentru a observa toate acestea, cred eu, este fundamental pentru întregul studiu – pasul prim şi de bază.

Aşa am văzut şi noi că suntem, de exemplu, introduşi să citim Vechiul Testament în lumina revelaţiei climatice pe care a adus-o Isus. Aristotel este cel care a învăţat că totul este mai bine înţeles în lumina telos-ului său, finalul ei. Dar nicăieri nu este aplicat acel principiu mai bine decât aici – a citi Vechiul Testament în mod corect este a-l citi în lumina Noului Testament – telos-ul său.

Zona de studiu

Ceea ce nu mi-am făcut timp să indic este că speranţa Vechiului Testament era una escatologică. Daţi-mi voie să explic mai amănunţit. Vechiul Testament cunoaşte două ere de istorie de răscumpărare – şi Noul Testament este în fond acelaşi. „Istoria răscumpărătoare” nu vorbeşte de nimic din afara istoriei „reale”. Aceasta doar vede istoria din perspectiva lui Dumnezeu în desfăşurarea mântuirii Sale promise. Cele „două ere” sunt pur şi simplu, 1) era prezentă, şi 2) cea care va veni – sau simplu, promisiune şi împlinire. „Această eră prezentă” este caracterizată pretutindeni ca „rea” (de exemplu, Galateni 1:4) deoarece este era păcatului. „Această eră” vede societatea de oameni ca fiind sub controlul lui satan şi în rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Există mizerie şi păcat şi moarte – şi toate acestea sunt rele. Cei neregeneraţi sunt porecliţi, „fiii acestui veac” (de exemplu, Luca 16:8), şi care „iubirea veacului acesta” este un semn de nelegiuire (2 Timotei 4:10). Prin contrast, „veacul viitor”, vremea lui Mesia (Matei 24:3), este vremea când Dumnezeu va veni în putere glorioasă şi va îndrepta tot ceea ce este greşit. Va exista o inversare a efectelor căderii – o „fixare” a tot ceea ce este frânt şi tot ceea ce este greşit. Aceasta este ziua mântuirii.

Câteva pasaje din Noul Testament menţionează aceste două veacuri în mod specific. De exemplu, în Matei 12:32 Isus vorbeşte de acel păcat care nu poate fi iertat – „nici în acest veac şi nici în veacul viitor”. În mod similar, la speranţa asociată cu veacul viitor se face aluzie în Luca 18:30 care vorbeşte despre „viaţa din veacul viitor”. „Timpul sfârşitului”, „zilele din urmă”, etc., sunt expresii similare. Punctul de aici este pur şi simplu acela că aceasta este înfăţişarea Biblică – acest veac şi cel viitor.

Aşa cum am menţionat, speranţa Vechiului Testament era una escatologică – se centra pe o eră ce avea să vină. Vremea lui Mesia avea să fie un timp de judecată, înviere, neprihănire şi aşa mai departe. Speranţa era în mod clar una viitoare – că în „final” Dumnezeu va veni şi-şi va răscumpăra poporul Său.

Dar aici din nou citim că scriitorii Noului Testament vorbesc despre „împlinire”. Pe scurt, mesajul lor este că în Hristos „acel veac” a fost adus înainte în „acest veac”. Viitorul este acum! Hristos a împlinit toate îndelungatele noastre speranţe! Acesta este mesajul radical, revoluţionar al bisericii primare, şi este un mesaj care a format nu numai teologia lor ci şi întreaga loc concepţie despre viaţă.

Abordarea

Ceea ce aş dori să fac în continuare este sublinierea afirmaţiilor majore din Noul Testament faţă de acest efect şi apoi temele primare corespondente. Obiectivul nostru general de aici este acela de a demonstra mai departe natura „mai deplină” a acestei ere a Noului Testament. Din fericire prin a face astfel vom ajunge la o apreciere mai mare a privilegiilor noastre – şi a responsabilităţilor noastre – în har.

Caracterizarea Biblică a acestei ere

Nu trebuie să petrecem prea mult timp în a discuta ceea ce este destul de limpede, ci ar trebui să începem prin a nota că pe de-o parte „acest veac” este unul rău (Galateni 1:4), şi este totodată incompatibil cu adevărata ucenicie (2 Timotei 2:4; 4:10). Aceasta este foarte simplu deoarece dumnezeul acestui veac este satan (2 Corinteni 4:4) – un adevăr Biblic care devine tot mai evident în fiecare zi. A trăi „în acord” cu această eră înseamnă a urma conducerea lui satan (Efeseni 2:2), şi a fi prins în „grijile acestui veac” va rezulta în sufocarea seminţei evangheliei (Matei 13:22). Nu e nevoie de prea multă perspicacitate spirituală pentru a se recunoaşte că lumea în care trăim noi este – în estimarea lui Dumnezeu – o lume plină de păcat. Şi aceasta este cea care face speranţa viitoare una luminoasă – în veacul viitor lucrurile nu vor fi aşa!

Dar ce este atât de uimitor cu privire la mărturia Noului Testament este că Hristos a adus „acest veac” în această eră. Notaţi Galateni 1:4. „El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău”. Pavel nu se pare că spune că noi încă mai sperăm că într-o viitoare zi vom fi eliberaţi de acest veac. El se pare că ne spune că prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos noi ne bucurăm deja de libertatea din acest veac prezent.

Notaţi 1 Corinteni 10:11. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. Notaţi că „sfârşitul” (telos) a venit – „sfârşiturile veacurilor” spre a fi exacţi. Dar notaţi faptul că Pavel este mult mai specific decât atât – sfârşitul veacurilor a venit peste noi.

Evrei 1:1-2. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul său”. Notaţi că ni se spune că suntem deja o parte a „ultimelor zile”. În cadrul „ultimele zile” din Noul Testament şi în expresiile similare se folosesc în mod consistent ca referire la evenimentele care ori au avut loc ori vor avea loc (cf. 1 Petru 1:20; Iuda 18; Fapte 2:17). Ioan vorbeşte de timpul lui ca „ultima oră” (1 Ioan 2:18).

Evrei 9:26. „Fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”.

1 Petru 1:10-12. „Prorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (cf. Luca 10:24).

În toate acestea punctul este acelaşi, anume, că această eră a Noului Testament este era împlinirii. Ceea ce s-a aşteptat de aşa de mult timp acum este experimentat – de către noi. Aceasta nu înseamnă a spune că noi nu mai trăim „aici” – este destul de evident că aşa este. Dar apoi noi nu trăim – dar mai multe despre aceasta mai târziu. Să notăm doar două indicaţii despre aceleaşi lucruri.

2 Corinteni 5:17. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Dacă terminologia de aici ţi se pare escatologică atunci eşti pe calea cea dreaptă. „Creaţia nouă” sună în mare parte ca „un cer nou şi un pământ nou” din 2 Petru şi Apocalipsa. Amintiţi-vă de Apocalipsa 21:5 unde pe marginea eternităţii Dumnezeu spune, „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Aceasta este în mod clar ceva pe care noi îl punem într-un cadrul de timp viitor. Dar Pavel declară în mod îndrăzneţ că aceasta este o experienţă prezentă – cel puţin într-un anumit sens – pentru cei care sunt „în Hristos”.

Filipeni 3:20. „Cetăţenia noastră este în ceruri” (cf. Efeseni 2:6, noi suntem „puşi în locurile cereşti”). Într-un anumit sens cerul este aici – pentru noi.

Sper că nu am supra-dezbătut acest punct, dar cred că este bine să vedem pasajele specifice care declară subiectul în mod precis – sau concis. Aceasta slujeşte, prin urmare, drept cadru în care putem examina anumite teme relatate. Scriitorii Noului Testament – şi Isus – nu declară în mod simplu că aceasta este noua eră; tot ei vorbesc cu referire la promisiuni specifice care fac apel la o împlinire escatologică şi de care noi ne bucurăm acum.

Promisiunile împlinite în acest veac

Învierea

Baza speranţei Vechiului Testament este speranţa învierii. Daniel 12:2 promite aceasta atât de clar ca oriunde, dar aceasta este o speranţă care este vie în tot Vechiul Testament (de exemplu, Iov 19:26; Isaia 26:19). Cu toţii sunteţi familiari cu aceasta. Veacul viitor, veacul lui Mesia, avea să fie un timp de înviere.

Aceasta este semnificaţia învierii lui Hristos. Faptul că învierea Sa era o înviere reală, trupească este bine atestat în înregistrările Evangheliei – precum şi în epistole. Mormântul gol, apariţiile şi martorii oculari, rănile vizibile, etc. Dar ceea ce este adesea trecut cu vederea este faptul că în timp ce învierea Sa era reală ea nu era doar o resuscitare a trupului său. Aceasta a fost învierea Sa în veacul viitor – învierea escatonului. Evidenţa pentru aceasta apare în două linii.

Evidenţa fizică

Evidenţa fizică este abundentă. Hainele de la mormânt care au fost găsite în mormântul gol nu au fost rupte de pe trupul lui Isus – ele au rămas acolo aşa cum au fost puse, doar că acum erau goale! Suspectez faptul că greutatea mirodeniilor de ungere şi a acoperirii s-a păstrat în aceasta, dar punctul este că trupul pare să fi plecat fără vreo tulburare! (cf. Lazăr, Ioan 11:44).

De asemenea, piatra a fost dată la o parte de pe mormânt, nu pentru a-l lăsa pe Isus afară, ci mai degrabă pentru a arăta că El era plecat! Şi există apariţiile şi dispariţiile neprevăzute (de exemplu, Luca 24) şi cu ele aparenta „călătorie” înainte şi înapoi dintr-o altă „dimensiune” sau stare de existenţă. Barierele fizice nu erau obstacole pentru El; „uşile erau închise” indică aceasta. Toate acestea în contrast cu învierile anterioare, unde suntem lăsaţi să presupunem că persoana care a înviat eventual a murit din nou.

Privind la toate acestea devine clar faptul că învierea lui Hristos este ceva unic în istorie. Apare drept din evidenţa fizică faptul că învierea Sa este învierea erei viitoare. Şi de fapt aceasta este de fapt declaraţia scriitorilor Noului Testament.

Evidenţa exegetică

Fapte 4:1-2. „Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi Saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod, şi vesteau în Isus învierea din morţi”. De ce era doctrina lor aşa de opusă de Saduchei? Deoarece „ei predicau în Isus învierea morţilor”! Învierea viitoare nu mai era pentru apostoli subiect de speculaţie teoretică ci de evenimente curente! Saducheii ar putea argumenta faptul că învierea nu va avea loc niciodată. Iar Fariseii ar argumenta şi ei aceasta. Dar ceea ce au insistat apostolii era că aceasta deja avea loc!6

Fapte 23:6. „…din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată”, Adică, speranţa lui Israel de înviere atârnă pe Isus. Toată speranţa învierii se centrează pe El deoarece El a experimenta-o deja.

Romani 1:3-4. „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor”. Cred că tratarea lui Vos (şi astfel, a lui Murray) a acestui pasaj loveşte marca7. El indică faptul că Pavel vorbeşte aici de două stări de existenţă ale Fiului întrupat: 1) slăbiciunea – „conform trupului”, stare care a originat „din (ek) sămânţa lui David”; şi 2) puterea – „conform Duhului sfinţeniei” care origina „din (ek) învierea din morţi”. Învierea lui Isus nu L-a declarat pur şi simplu a fi „Fiul lui Dumnezeu” ci „Fiul lui Dumnezeu cu putere”. Pusă în mod simplu, la învierea Sa, Hristos – spre deosebire de Lazăr sau cei din învierile anterioare – a intrat într-o stare total de nouă de existenţă. El a intrat în veacul care va să vină.

1 Corinteni 15:20. „Dar acum (nuni de), Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”. Notaţi cadrul de timp („acum”) şi natura învierii (pârga”). „Pârga” este mai mult decât o garanţie; aceasta este primul vărsământ al unui seceriş de mai târziu. Versetul 22 specifică faptul că „în Hristos” vom fi noi înviaţi. Implicaţia din nou este că El a intrat în acea stare de înviere înaintea noastră.

1 Corinteni 15:45. „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Indicaţia din nou este că El a intrat într-o altă existenţă.

2 Timotei 1:10. „…care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”. În învierea Sa Hristos a intrat în „neputrezire”.

Astfel Hristos a fost înviat spre viaţa din veacul ce va să vină. Semnificaţia tuturor acestor lucruri îşi au baza în faptul că noi suntem „în El”. Adică, există o solidaritatea unită a lui Hristos cu cei ai lui, aşa că ceea ce este adevărat despre El devine adevărat despre noi. Aceasta include şi învierea. De multe ori Pavel merge în dureri pentru a arăta că noi suntem „înviaţi cu El” (de exemplu, Romani 6:13 şu; Efeseni 2:5-6; Coloseni 2:12-13; 3:1). Noi suntem una cu El în învierea Sa precum şi în moartea Sa. Scopul răscumpărător al lui Dumnezeu pentru noi a for realizat pentru noi – şi, într-un sens, fără noi – de către Isus Hristos.

Dar în timp ce aceasta este adevărat cu privire la ceea ce s-a întâmplat pentru noi în istoria mântuirii, nu este doar aceasta. Aceasta e ceva care are implicaţii şi în experienţa noastră zilnică. Noi suntem înviaţi cu El „spre viaţa nouă” (Romani 6:4). Ca şi El, noi am intrat într-o nouă experienţă. Aceasta nu este starea de neputrezire, ci este starea în care păcatul nu mai are dominaţie (6:6 şu). Înviaţi împreună cu El păcatul a fost detronat. Acesta nu mai poate călări peste noi, ci în Hristos noi suntem eliberaţi de păcat (v. 7) şi nu mai suntem forţaţi în supunere faţă de acesta (v. 14). Aceasta este ceea ce relatează pentru „noutatea” vieţii noastre în Hristos (2 Corinteni 5:17). Suntem oameni care am fost înviaţi la o nouă existenţă – cu Hristos. Ba mai mult, această „viaţă nouă” la care am fost înviaţi noi în El este pentru noi o resursă pentru trăirea zilnică. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii lui” (Filipeni 3:10). Înviaţi cu Hristos noi nu mai suntem relataţi faţă de o idee – noi suntem relataţi faţă de Domnul înviat a cărui tărie devine a noastră pentru trăirea pentru El.

Aceasta este în mod precis tensiunea din viaţa creştină. Noi suntem înviaţi cu Hristos să stăm cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5-6). Noi trăim într-o altă lume – şi este evident, pentru noi şi pentru cei care ne cunosc. Noi simţim tragerea în sus către un loc mai înalt, şi ştim că viaţa Lui este în noi. Cu toate acestea picioarele sunt încă aici pe pământ – în această eră. Şi noi simţim adesea tracţiunea în jos a „grijilor acestui veac” (Matei 13:22). Şi astfel suntem avertizaţi, în calitate de soldaţi din armata lui Hristos, nu pentru a fi „încurcat cu treburile acestei lumi” (2 Timotei 2:4). Dar aceasta nu este doar avertizare, este acel ajutor al Hristosului înviat care locuieşte în noi, şi noi trăim pentru Dumnezeu prin El (Galateni 2:20).

Viaţa veşnică

Una din caracteristicile izbitoare ale predicării lui Isus este folosirea Sa rară a termenului „mântuire” (sau verbul „a mântui”). În comparaţie cu folosirea noastră a acestui cuvânt Isus l-a folosit din greu. Aceasta nu înseamnă că folosirea de către noi a cuvântului este greşită – şi Pavel l-a folosit tot timpul. Dar observaţia ar trebui să ne facă destul de curioşi pentru a vede ace terminologie a folosit Isus – în special în lumina faptului că misiunea Sa era o misiune de mântuire!

În acest punct ajungem să recunoaştem preferinţa lui Isus pentru cuvântul „viaţă” – sau „viaţă veşnică”. Evanghelia lui Ioan este plină de referinţe la „viaţă” şi „a trăi” (53 de ori; de 95 de ori în scrierile lui Ioan). Această observaţie mă fascinează, şi atunci când am observat-o pentru prima dată am fost încântat să caut materia puţin mai departe pentru a descoperi de ce a preferat Isus acest termen. Nu putem să-l explorăm acum, dar vom privi la acesta în relaţie faţă de tema noastră a împlinirii.

Prima dată când termenul „viaţă veşnică” (hayyey `olam / zoe aionion) apare în Scriptură este în Daniel 12:2, şi doar o simplă privire la verset ne trimite spre calea noastră către o înţelegere a semnificaţiei termenului. „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”. În mod clar speranţa „vieţii veşnice” este una escatologică – aceasta se centrează în mare parte pe ultimele zile, ziua învierii. Această aceiaşi idee este purtată în Noul Testament, de fapt, şi este văzută în versete precum Matei 25:46 unde judecata finală de la revenirea lui Hristos este văzută că rezultă în două destine diferite pentru umanitate – pedeapsă veşnică şi viaţă veşnică. În Marcu 10:30 Isus specifică în mod exact că ucenicii lui vor primii „în veacul viitor viaţa veşnică”. Acelaşi lucru este văzut în pasaje similare unde „viaţa” stă în contrast cu „iadul” (de exemplu, Marcu 9:43, 45). În Ioan 5:29 Isus vorbeşte despre „învierea vieţii” pentru cei care au făcut bine, o afirmaţie aproape de evocatoare faţă de cea din Daniel 12:2. Şi în Ioan 12:25 „viaţa din această lume” este în contrast cu „viaţa veşnică”. Astfel semnificaţia frazei este clară: viaţa veşnică este viaţa veacului viitor. De aceasta ne putem bucura în ziua învierii.

Ceea ce este surprinzător, prin urmare, este de a învăţa că aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a venit să o dea în acest veac! Evanghelia lui Ioan este plină de declaraţii faţă de acest efect. „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (10:10). „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (5:24). Acesta este punctul de referinţă şi în discuţia lui Isus cu Nicodim. El are nevoie de o renaştere mai precis pentru că intrarea în împărăţie necesită un principiu nou de viaţă. Şi atunci când Isus spune că ucenicii lui nu sunt „din această lume”, El vrea să implice (probabil printre alte lucruri) că viaţa pe care o posedă ei acum nu este explicabilă în termeni de ceva natural. Aceasta nu are nimic de a face cu această lume. Conceptul este unul fascinant şi descoperă o înţelegere profundă a semnificaţiei lui Isus Hristos. Cu El eschatonul a fost favorizat.

Ceea ce este evident mai întâi de toate este că „viaţa” este mai mult decât evidenţă, şi „viaţa veşnică” este mai mult decât existenţa fără de sfârşit. Prin definiţie, toţi oamenii „există”, şi ei vor exista întotdeauna. Dar punctul de bază de aici este dacă sau nu putem să ne referim corect la acea existenţă din afara lui Hristos ca „viaţă”. Termenii, după cum vedeţi, nu vorbesc despre cantitatea vieţii ci de calitatea vieţii, un tip specific de existenţă. Aceasta durează veşnic, pentru a fi siguri, şi vom privi la aceasta mai târziu, dar nu aceasta este întregul punct. „Cum existăm – şi vom exista – noi?” este întrebarea de aici.

Dar care este calitatea vieţii pe care o oferă Isus? Ce o face pe aceasta să fie atât de dorit? În Ioan 17:3 Isus defineşte viaţa veşnică drept cunoaşterea lui Dumnezeu „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Sunteţi conştienţi de faptul că verbul „a cunoaşte” adesea implică mai mult decât simpla posesiune de fapte. Aceasta vorbeşte despre relaţie, intimitate, părtăşie, favoare (de exemplu, Psalmul 1:6; Amos 3:2; Ieremia 9:24; 31:34; Ioan 10:14-15). Aici este locul unde „viaţa” devine aşa de semnificativă. În afara lui Hristos omul nu-l cunoaşte pe Dumnezeu – el nu poate (8:19, 54-55; 16:3; 17:25). Păcatul a dezbinat aşa de mult lucrurile încât aceasta – cea mai mare aspiraţie şi scop al său, însăşi scopul creaţiei sale – este pierdută. Aceasta explică „zădărnicia” existenţei naturale a omului. El este într-o căutare continuă după fleacuri deoarece nu poate găsi satisfacţie sau mulţumire sau înţelesul real pentru viaţă. Şi motivul pentru care el trăieşte într-o astfel de nemulţumire este că el nu poate să obţină aceea pentru care a fost creat – părtăşia cu Dumnezeu! Şi fără de aceasta nimic nu-l poate satisface. El există, dar viaţa lui este o moarte vie. ŞI existenţa care stă înaintea lui este chiar mai rea.

Era speranţa sfântului Vechiului Testament ca într-o zi Dumnezeu să vină să-l ridice la „viaţă” – plinătatea vieţii în părtăşia cu El. Dar anunţul îndrăzneţ pe care îl face Isus este că El a venit ca să ne dea acea viaţă – aici şi acum, şi întotdeauna. Şi aş dori să indic faptul că aceasta este în mod precis mărturia fiecărui credincios adevărat! Oare nu este aceasta exact ceea ce ai ajuns să simţi chiar? Existenţa noastră a fost aşa de complet transformată încât cel mai bun lucru pe care-l oferă lumea aceasta pare ieftin! Noi nu mai suntem

Vrăjiţi de încântarea lumii –

Lucruri ce-s mai înalte, lucruri mai nobile,

Acestea ne-au întunecat vederea!8

De fapt, atât de adâncă şi de stabilită este această bucurie interioară şi satisfacţie a vieţii pe care o avem acum încât condiţiile exterioare – problemele acestei lumi – contează tot mai puţin. Noi am „descoperit mulţumire în oricare stare am fi”. Dragostea lui Dumnezeu este atât de revărsată în inimile noastre încât ne putem bucura chiar şi în necaz. Şi când alţii se laudă cu realizările sau dobândirile ori posesiunile lor – sau orice – aceasta nu ne produce invidie aşa cum obişnuia să fie odinioară. Mai degrabă ne bucurăm – într-adevăr, ne lăudăm, în aceasta: că-l cunoaştem pe Dumnezeu. Şi în cunoaşterea lui am descoperit un izvor de bucurie şi fericire care întrece cu mult ceea ce lume aceasta ar fi visat vreodată. Noi am găsit viaţa! Şi privind înapoi de la acest punct de avantaj, acea existenţă de dinainte de a-l „cunoaşte” pe Dumnezeu pare acum să nu fi fost mai nimic decât o viaţă – era o moarte vie. Noi nu simţim că după ce ne-am întors de la lucrurile vechi am schimbat o viaţă bună cu un viitor bun – mai degrabă simţim că am făcut schimb cu o existenţă ieftină, săracă pentru o viaţă glorioasă şi abundentă care va dura şi va creste pentru totdeauna. Aceasta este păşunea prosperă, verde a vieţii veşnice, viaţa veacului viitor. Şi slava acestui veac al Noului Testament este că în Isus Hristos noi ne putem bucura înainte de vreme de aceasta. Cântecul binecunoscut al lui Peterson, „Cerul s-a coborât şi slava sufletul mi-a umplut” spune drept ceea ce spune despre bani.

Şi să nu uităm că aceasta este binecuvântarea pe care o putem oferi oamenilor în timp ce predicăm evanghelia. Persoana la care mărturisim ar putea să facă din viaţă să fie dură în fine – că el ar avea securitate într-un cont bancar sau într-un statut social înalt, sau orice altceva. Dar atunci când îi dai jos masca lui vopsită vei vedea că totul este doar o faţadă – el ştie că siguranţa sa este una înşelătoare. Aceasta vine şi pleacă, şi el o ştie. Şi atunci când ajunge la zilele cele mai dificile ale vieţii el ştie bine că siguranţa nu este deloc siguranţă. Dar noi putem oferi ceva mult mai stabil şi mai plăcut decât toate acestea. În Isus Hristos putem avea „viaţă”, şi aceasta „mult mai din belşug”.

Bucuria de prezenţa lui Dumnezeu

Caracteristica centrală a speranţei Vechiului Testament este exprimată în cuvintele, „Eu voi vi Dumnezeu tău … şi tu îmi vei fi poporul meu” (Exod 6:7). În mod similar, caracteristica centrală a închinării Vechiului Testament era abordarea sa a prezenţei lui Dumnezeu. Aceasta este semnificaţia întreagă a locului „preasfânt”. Exista sacrificiu şi ispăşire şi mult mai puţin, dar chestiunea intrării în prezenţa lui Dumnezeu a fost ceea ce a făcut închinarea atât de solemnă.

Tema este preluată în Geneza 9:26-27 unde se spune că Dumnezeu este „Dumnezeul lui” Sem şi va „locui” în corturile lui. Aceasta este adusă din nou în Exod 3 unde la fel cum Dumnezeu îl trimite pe Moise în misiunea lui către Egipt, El spune, „În mod sigur Eu voi fi cu tine” (v. 12). Semnificaţia Numelui Divin („EU SUNT cel CE SUNT”, v. 14), cred eu, se centrează în principal pe acest mare adevăr. Aceasta indică mai mult decât că Dumnezeu este „auto-existent”. El este prezent printre oamenii lui! Prezenţa lui salvatoare era adevărul care a fost adus de Moise către ei, şi prin virtutea prezenţei Lui au fost ei eliberaţi.

Atunci când a fost ridicat cortul, acesta era locul unde locuia Dumnezeu. „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui (shakan) în mijlocul lor” (Exod 25:8). Acesta e punctul focal de închinare. „Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul” (40:34). Notaţi aici asocierea apropiată a ideilor despre prezenţa şi „slava” lui Dumnezeu; terminologia pare să fie interschimbabilă.

Prima poruncă, „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”, a fost prima poruncă pe care a încălcat-o Israel (Exod 32), şi ca rezultat Dumnezeu a spus, „Nu voi mai merge cu tine” (33:3). În următoarele versete Moise a apelat cu succes la sentinţă (v. 12-17), şi Dumnezeu a pledat că va merge „cu” ei. Prezenţa lui Dumnezeu, sau „slava” (kabod, v. 22), era esenţială. Apoi în Levitic întreaga funcţie a cultului Israelit a fost aceea de a aduce pe fiecare închinător (de parte bărbătească) în prezenţa lui Dumnezeu de trei ori pe an. Aceasta era o actualizare a prezenţei lui Dumnezeu.

Dar chiar şi cu aceasta, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu era un lucru dificil şi de temut. Doar marele preot putea să între în locul preasfânt – şi aceasta doar odată pe an – şi doar după ce făcea pregătirile atente şi în mod adecvat. Calea nu era deschisă pentru oricine, oricând. Nici măcar Moise nu putea intra într-un loc sfânt (Exod 40:35). Aceasta era un „lucru de temut”, şi doar prin virtutea mijlocirii preotului se puteau bucura ei de prezenţa lui Dumnezeu.

Apoi este profetul Ezechiel care portretizează în mod geografic depărtarea slavei lui Dumnezeu (kabod) de la Israel (cap. 11). Nelegiuirea lui Israel a devenit prea mare şi prezenţa lui Dumnezeu a fost înlăturată. Cu toate acestea în cap. 43 există din nou o descriere a reîntoarcerii slavei lui Dumnezeu.

Toate acestea sunt prezentate în declaraţiile climatice din prologul lui Ioan. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui” (v. 14). „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (v. 18). Isus Hristos este realizarea a ceea ce a fost zugrăvit în cortul Vechiului Testament – şi pierdut mai târziu. În El slava lui Dumnezeu este reîntoarsă. În El Dumnezeu a venit în „cort” printre oamenii lui. El este immanu el – Dumnezeu cu noi, pentru a împrumuta cuvintele lui Isaia şi Matei. Şi întregul fundal al cărţii Evrei este însăşi această temă, că în Hristos noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu. Calea este deschisă dincolo de voal, şi ni s-a dat acces direct către Dumnezeu. Voalul care prevenea accesul în locul preasfânt a fost rupt „de sus în jos”, şi Dumnezeu prin Hristos a lăcat calea către El larg deschisă. Aceasta este „slava” veacului Noului Testament, şi ea este cu mult „mai bună”.

 Ziua mântuirii

Venirea lui Dumnezeu avea să fie, mai presus de toate, timpul de eliberarea pentru poporul Său. Împărăţia care avea să vină avea să fie o împărăţie care avea să pună la o parte toată opoziţia şi să stabilească neprihănirea şi pace prin întreaga lume. Dumnezeu avea să vină în judecată, să distrugă pe toţi duşmanii Săi şi să-i răzbune pe cei neprihăniţi. Isaia vorbeşte de o vreme când „vestea bună a păcii” va fi răspândită din Sion, deoarece Domnul şi-a lăsat gol braţul Său de mântuire şi „şi-a mângâiat poporul Său şi l-a răscumpărat pe Ierusalim” (52:7-10); un timp când Robul lui Dumnezeu va „lega pe cei cu inima frântă, şi va proclama eliberarea celor captivi” şi anul de Jubileu (61:1-2). Ieremia şi Ezechiel vorbesc despre un „Legământ Nou” care va fi legiferat şi care promite o relaţie nouă cu Dumnezeu în iertare graţioasă de păcat. Mica îl prezintă pe Dumnezeu ca neîntrecut în milă, care „iartă nelegiuirea, şi trece cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Sale” (7:18). El va „îndeplini adevărul (emeth) către Iacov, şi mila (hesed) către Avraam” pe care a jurat-o El (7:20; cf. Exod 34:6).

Şi din nou această temă îşi găseşte împlinirea în acelaşi loc ca toate celelalte – sau mai degrabă, în aceiaşi Persoană. „În această zi aceste lucruri s-au împlinit în auzul vostru”, a spus Isus după citirea lui Isaia 61. „A sosit ziua mântuirii”, a spus El în efect, „Anul de Jubileu este aici”. Ba mai mult, El a pretins că sângele Său va asigura pentru „mulţi” binecuvântările Noului Legământ (Matei 26:28).

În acelaşi fel, Ioan declară că „harul şi adevărul” pe care Mica le-a profeţie au fost „îndeplinite” în întruparea lui Hristos, Cel a Cărui prezenţă glorioasă o privim noi, „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Aici Ioan îl pune pe Domnul Isus în centrul istoriei de răscumpărare – sau mai bine – la culmea ei. „Adevărul” pe care avea să-l îndeplinească Dumnezeu, credincioşia Sa, a fost revelat şi declarat în Hristos. „Mila” pe care a promis-o El a fost dată în plinătatea sa în Fiul Său.

Întrucât ei au privit înainte la un timp de justificare înaintea lui Dumnezeu când El îi va pronunţa neprihăniţi, noi privim înapoi spre Cel care „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4:25). Noi „am fost justificaţi prin credinţă” (Romani 5:1). Judecata noastră este trecută, şi în Hristos noi am fost justificaţi, declaraţi neprihăniţi.

În mod similar, atunci când îl auzim pe Isus declarând Domnia Sa peste sabat (Matei 12:8) am putea să ne mirăm la început în ce fel această autoritate va fi exercitată – ce va face El cu sabatul? Cum va fi acesta diferit ca un rezultat al domnie lui peste el? Găsim insinuări la acest răspuns în „veniţi la mine şi odihniţi-vă” (Matei 11:28 şu), dar în Evrei 4:1-11 noi învăţăm în mod specific că sabatul avea un caracter profetic / de prospectivă – acesta indica înainte către odihna noastră în Hristos. Sau, ca să folosim limbajul apostolului Pavel, aceasta este „umbra” a ceea ce Hristos este „trupul” (Coloseni 2:17). Aceasta este ceea ce a făcut Isus cu sabatul – El l-a împlinit pe deplin.

Sumar

De sigur, există mult mai multe teme pe care le-am putea examina cu concluzii similare – împărăţia, legea, aşteptatul Profet-Preot-Rege, legămintele Sinaitice şi cel Nou, etc. – dar acestea vor fi de ajuns pentru acum. De un interes ulterior pentru mine sunt temele respective ale sinopticilor, Ioan şi Pavel – împărăţia (sinopticilor), viaţa veşnică (Ioan), şi neprihănirea şi Viaţa în Duhul (Pavel). Nu este surprinzător faptul că fiecare dintre acestea îşi are tema sa de „împlinire” în însăşi centrul său9. Dar punctul nostru de aici este destul de clar: în Isus Hristos finalul este realizat. Noi încă trăim „aici”, dar prin virtutea asocierii noastre cu El, noi suntem privilegiaţi să ne bucurăm de binecuvântările escatonului timpuriu.

Acum – şi nu încă

Înainte de a conclude ar trebui cel puţin să indicăm că în timp ce avem în faţa noastră toate acestea, mai sunt încă de venit altele. Gândiţi-vă de exemplu în termenii învierii primise. Noi nu suntem doar „înviaţi cu El în asemănare cu învierea Sa”, ci prin virtutea asocierii noastre cu El învierea noastră trupească este şi ea asigurată. Aceasta este în mod precis argumentul lui Pavel din 1 Corinteni 15. Dacă El a înviat, şi noi vom învia, pentru că suntem în El. El este „pârga” din care noi suntem recolta mai deplină. Noi vom fi cu toţi înviaţi, „dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (v. 23). Aşa că există acel acum  – şi este acel nu încă. Învierea lui Hristos a inaugurat veacul ce va să vină, şi noi suntem o parte a acestuia astăzi în timp ce suntem în El. Dar au să vină mai multe, şi în El şi aceasta este asigurată.

Acelaşi lucru este adevărat cu privire la viaţa veşnică. Faptul că noi o avem acum nu anulează cu desăvârşire perspectiva viitoare. Adesea în Evanghelia lui Ioan auzim pe Isus cum face legătura apropiată a două idei de viaţă acum şi viaţa veşnică (4:14; 6:51; 10:28; 11:25-26). A avea viaţa acum înseamnă a o avea pentru totdeauna, şi „a nu pieri niciodată”. Punctul este simplu fapt că darul lui Isus de viaţă pentru cei ai lui vine timpuriu – şi astfel în două rate: 1) la regenerare, şi 2) la învierea trupului. Viaţa veacului ce va să vină a venit, şi mai are încă să vină.

Putem spune acelaşi lucru despre toate din aceste teme. Înfrângerea lui satan a fost realizată pe cruce (Ioan 12:31-32) şi totuşi va fi realizată într-un anumit timp din viitor (Romani 16:20; Apocalipsa 20). Binecuvântarea Avraamic este savurată de fiecare credincios (Galateni 3) şi totuşi va fi îndeplinită mai târziu (Apocalipsa 7:9). „Odihna” noastră în Hristos este aici (Matei 11:28 şu) şi totuşi rămâne (Evrei 4:9). Prezenţa lui Dumnezeu a fost manifestată în Hristos (Ioan 1:14) şi totuşi îşi aşteaptă deplina sa manifestare (Apocalipsa 21:3, 22). Mântuirea noastră în sine nu este încă pe deplin manifestată (Romani 13:11; Evrei 9:28; 1 Petru 1:5; Apocalipsa 12:10). Duşmanii lui Dumnezeu nu sunt încă eliminaţi. Pe scurt, împărăţia lui Dumnezeu este realizată acum, dar nu este încă manifestată pe deplin (2 Timotei 4:1, 8; 2 Petru 1:11).

Judecata noastră încă stă înaintea noastră, şi că justificarea noastră este încă o speranţă viitoare. Aceasta este semnificaţia timpului trecut din Romani 8:33 – „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Aceasta este probabil implicat şi în Romani 4:24 – „A înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”. Ideea este că Hristosul cel înviat va sta în apărarea noastră la bara de judecată a lui Dumnezeu. Judecata noastră – şi justificarea – este atât trecut cât şi viitor.

De fapt, privind înapoi la Grădina Edenului şi la felul cum erau lucrurile acolo – şi la ceea ce ar fi trebui să devină – ni se aminteşte mai mult de ceea ce se leagă viitorul nostru. Nu ar trebui să uităm că în timp ce Adam era perfect, el nu era „aşa de perfect” precum putea să devină. Dar când în slava pomilor vieţii (caţi dintre ei?) sunt văzute o supraabundenţă de roade „în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2), atunci noi vom recunoaşte că în Domnul Isus Hristos Paradisul a fost recâştigat – şi mult mai multe. Ceea ce a pierdut primul Adam – şi ceea ce a refuzat el – se va perfecta pe deplin prin ultimul Adam.

Aşa că în toată această „escatologie realizată” nu ar trebui să scăpăm din vedere viitorul. Ceea ce avem noi astăzi este realizarea glorioasă a speranţelor Vechiului Testament. Dar ceea ce stă înainte este încă mai glorios.

Un ghid hermeneutic semnificativ reiese din toate aceste lucruri. Că o binecuvântare promisă este realizată aici şi acum, prin însuşi acest lucru, nu predomină realizarea sa mai deplină de mai târziu. De exemplu, nu există nimic aici care să domine speranţa premilenialistă a manifestării viitoare a împărăţiei – nimic. Că veacul viitor este prezent şi că vine este o materie de simplă afirmaţie Biblică. Şi dacă există deja o realizare a binecuvântărilor în cadrul istoriei nu ar trebui să fim surprinşi să învăţăm de o manifestare încă mai deplină faţă de ele. Aceste întrebări pur şi simplu trebuiesc decise pe alte baze.

Hristos, Eschatos-ul

În final, când s-au spus toate acestea trebuie să recunoaştem clar că „împlinirea” anticipată în Vechiul Testament şi realizată în Noul Testament nu este nimic altceva decât Isus Hristos în Sine. El este legământul, promisiunea, împărăţia; El este viaţa noastră neprihănirea noastră, pacea noastră, mântuirea noastră, şi toate celelalte. El este scopul istoriei. Noi nu vorbim simplu despre „ultimele lucruri” ci despre o persoană în Care aceste „lucruri” sunt realizate. Şi când istoria este adusă la consumarea sa finală, Scriptura declară, „toate lucrurile vor fi adunate la El” (Efeseni 1:10).

Pentru acest motiv Isus este numit „Omega, eschatos-ul (ultimul), telos-ul („sfârşitul, Apocalipsa 22:13; cf. 1:17; 2:8). „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

Studiul nostru despre tema împlinirii este un studiu despre Hristos. Rezultă, deci, că El este punctul focal al evangheliei. El a venit nu doar să proclame „lucrurile” care aveau să se întâmple. El a venit să se proclame pe Sine. El este ceea ce a anticipat Vechiului Testament, şi El este însăşi esenţa, întreaga lucrătură a binecuvântării de care ne bucurăm noi în acest veac. Istoria mântuirii, escatologia realizată, escatologia viitoare – este cu totul un studiu al aceluiaşi Subiect, Domnul Isus Hristos, Care în aceste ultime zile a venit din Ceruri ca să „înlăture păcatul prin jertfa Sa”, şi Care v-a apărea a doua oară „nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:26, 28).

Note de subsol

  1. cf. Walter C. Kaiser, Jr., „The Theology of the Old Testament,” inThe Expositor’s Bible Commentary, Vol.1, Frank E. Gaebelein, ed., (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1979), pp.292-294.
  2. Note also that all the responses of Jesus to Satan at His temptation in the wilderness contain quotations from „Israel in the wilderness” passages (Deut. 6-8, 10).
  3. Cf. D. A. Carson, „Matthew,” inThe Expositor’s Bible Commentary,Frank E. Gaebelein, ed., Vol.8 (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984), p.95.
  4. C.F.D.Moule, „Fulfilment-Words in the New Testament: Use and Abuse. NTS, 14, p.314.
  5. George R. Beasley-Murray,Gospel of Life: The Theology of the Fourth Gospel.(Peabody, MA: Hendrickson Publishers, Inc., 1991), pp. 36-37.
  6. Cf. George Eldon Ladd,I Believe in the Resurrection of Jesus(Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1975), pp.39-40.
  7. Cf. Geerhardus Vos,The Pauline Eschatology(Phillipsburg, NJ: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1930, 1991), p.155 n.; and John Murray, The Epistle to the Romans (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968, 1980), pp.7-12.
  8. „I Am Resolved,” by Palmer Hartsough.
  9. See George Eldon Ladd,The Pattern of New Testament Truth.(Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968).

http://www.voxdeibaptist.org/Teologia_Implinirii.htm

Suntem mai mult decât biruitori

Radu Blendarencu

Radu Blendarencu

Creștinii din Sri Lanka își îngroapă încă morții. În ziua când milioane de creștini din întreaga lume sărbătoreau învierea Domnului Isus, teroriștii islamiști au ucis peste 320 de creștini. Prin această faptă încă o dată se adeverește ceea ce a spus Domnul Isus despre cei care au luat decizia să Îl urmeze și anume că vor fi prigoniți și chiar omorâți pentru credința lor. Chiar dacă cei mai mulţi au auzit doar despre cele 10 valuri ale persecuţiei creştinilor din primele secole, în secolul al XX-lea au murit mai mulţi creştini decât în toate celelalte de dinainte.

În evidenţele statistice de astăzi sunt înregistrate pentru secolul XX mai mult de 26 de milioane de cazuri ale creştinilor care au plătit cu viaţa pentru credinţa lor, realităţi dovedite prin documente oficiale. Doar în raportul său pentru anul trecut, Alianţa Evanghelică Mondială a arătat că mai mult de 200 de milioane de creştini din peste 60 de ţări de pe glob se confruntă astăzi cu diferite forme de persecuţie. Aproape 60% dintre aceştia sunt copii, iar 150.000 – 165.000 sunt martirizaţi în fiecare an. Cei mai mulţi creştini care îndură restricţii, întemniţări şi torturi, plătind cu preţul vieţii numai pentru faptul că se numesc creştini, locuiesc în ţările islamice sau în cele comuniste.

Biblia ne mai spune să nu ne temem de ce vom suferi. Iar Domnul Isus ne-a spus clar că împotrivirea, necazul şi persecuţia n-ar fi trebuit să mai fie o surpriză, fiindcă suntem trimiși „ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (Mat.10:16). Suferința și prigoana fac parte din viața unui creștin autentic. Niciuna din marile prigoane nu au putut distruge creștinismul. Zecile de valuri de prigoane, manifestate cu puteri nestăvilite cu intenția clară de a șterge creştinismul de pe fața pământului au eșuat. Creștinii nu se supuneau regulilor de lepădare de credință, chiar dacă erau torturați prin cele mai odioase forme, aruncați în arenele romane la fiare sălbatice, arși pe rug, înjunghiaţi, decapitaţi, răstigniţi, sfârtecaţi în bucăţi etc. Dar nimic și nimeni nu au putut opri ca Evanghelia Domnului Isus să ajungă până în zilele noastre. Au mai încercat diferite organizații teroriste să extermine creștinii din diferite colțuri ale lumii, dar, la fel, au falimentat. Nimeni nu poate lupta cu puterea lui Dumnezeu și oricine a încercat să se ridice împotriva lui Dumnezeu, a căzut rău.

Ceea ce s-a întâmplat în Sri Lanka, dar și ceea ce se întâmplă în multe colțuri ale lumii, unde pentru simplul fapt că Îl urmezi pe Hristos este echivalentul morții, îmi demonstrează încă o dată puterea cuvintelor Evangheliei și autenticitatea ei. Atâta timp cât creștinismul încă stârnește polemici, dovedește că are ceva de oferit. Iar această ofertă este jertfa Domnului Isus. Fiecare creștin trebuie să ia o învățătură și anume: să fie gata în fiecare zi să părăsească această lume. Nu știu câți dintre cei care vor citi acest articol sunt gata astăzi să se întâlnească cu Domnul Isus. De aceea simplul fapt că încă mai respirăm este o minune din partea Domnului pentru a ne pregăti de întâlnirea cu El. Ziua de mâine nu poate să ne aparțină.

Trist este că mulți dintre cei care se numesc creștini nu sunt gata să plătească prețul credinței lor și nici nu doresc să o facă. Trebuie să știm că Biserica este strâns legată de prigonire. Fără prigonire apare o lene spirituală, o senzație că totul merge bine, că rolul nostru este de a fi căldicei precum cei din biserica laodiceeană. Dacă biserica creștina încă deranjează pe diferite mișcări progresiste sau grupări teroriste, este bine. Orice răutate, prigoană sau orice jignire din partea oamenilor adaugă o cărămidă la casa eternă, vorba unui regretat creștin. De la apariția bisericii până în zilele noastre creștinii au rămas cei mai persecutați. Nu trece nicio singură zi ca un creștin să nu aibă de suferit din cauza credinței în Domnul Isus.

Fie ca această sărbătoare de Paști să îți aducă aminte de jertfa izbăvitoare a Domnului Isus care vrea să ne scoată din robia păcatului și să ne ducă spre viață. Spre o viață trăită pentru El care se va încununa cu bucuria eternă, chiar dacă aici pe pământ suntem dați în fiecare zi la moarte.

Hristos a Înviat!

https://moldovacrestina.md/suntem-mai-mult-decat-biruitori/

Valeriu Ghilețchi: Sărbători pline de credință și bucurie

Comunicat, Interne, Meditaţii

Dragi prieteni,

Suferința este o parte indispensabilă a realității. Chiar dacă gradul de suferință este diferit de la om la om, nimeni nu este scutit de ea. O boală, un conflict în familie, pierderea unui serviciu, o persoană dragă condusă pe ultimul drum, toate acestea ne sunt cunoscute și, de cele mai multe ori, le cunoaștem din prima sursă. Oricât am fi de puternici acest gen de poveri ne doboară, în special, când miroase a moarte.

Apostolul Ioan descrie în Evanghelia sa moartea și învierea lui Lazăr. Un detaliu care îți atrage atenția sunt cuvintele Martei, sora lui Lazăr. Când Isus a spus: „Dați piatra la o parte”, ea i-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.” Se pare că moartea are cel mai urât și greu miros. Răspunsul lui Isus însă este uimitor: „Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”

Vestea rea este că suferința nu poate fi evitată. Vestea bună însă este că ea poate fi transformată prin credința în Isus. Dumnezeu poate transforma și restaura viețile noastre, oricât de frânți am fi. Ce se cere de la noi este să credem în El. Putem fi copleșiți de harul Lui, dar dacă nu avem credință să-l vedem și să-l primim, vom rămâne tot așa cum am fost, morți în păcatele și suferințele noastre. Învierea lui Isus ne-a eliberat de poverile trecutului și ne-a dăruit o viață nouă. Învierea lui Isus este cea mai frumoasă minune care a avut loc vreodată în istora omenirii. Partea și mai frumoasă este că această minune poate fi trăită de oricine crede în El. Isus a zis: „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”

Hristos a înviat!

Sărbători fericite, pline de credință și bucurie, alături de cei dragi!

Valeriu Ghilețchi

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/27/valeriu-ghiletchi-sarbatori-pline-de-credinta-si-bucurie/?

Jurnal de Rugăciune: O femeie din Uzbekistan a murit pentru că și-a dorit să citească Biblia

Duminică, 28 aprilie

Tată ceresc, Te lăudăm pentru perseverența credincioșilor marocani, care L-au iubit pe Fiul Tău, s-au încrezut în El și L-au urmat vreme de mulți ani grei, când creștinii marocani nu trebuiau să existe. Îți mulțumim pentru semnele unei mari libertăți care vine în Maroc. Ne rugăm pentru un răspuns pozitiv la cererea adresată Consiliului Național pentru Drepturile Omului, iar dreptul lor de a exista, de a se închina și de a împărtăși credința lor să fie recunoscut oficial; cerem ca mulți marocani să-și pună credința în Isus Hristos, în Numele căruia ne rugăm.

Luni, 29 aprilie

Creștinii din India se află sub o presiune tot mai mare în sfera juridică. Noile reglementări fac din ce în ce mai dificilă funcționarea și finanțarea lucrării lor. Cea mai mică eroare în completarea formularelor și a altor documente oficiale duce adesea la sancțiuni și la posibilitatea de a le fi închise bisericile. Rugați-vă ca Dumnezeu să îi ajute pe creștinii indieni să îndeplinească toate cerințele administrative ale guvernului indian. Rugați-vă și pentru protecție în caz de atacuri ale extremiștilor împotriva clădirilor bisericii, a închinătorilor și mai ales a pastorilor, dar cereți și ca creștinii să fie feriți de cei care încearcă să îi forțeze să se convertească la hinduism.

Marți, 30 aprilie

Islamul este singura religie recunoscută în Republica Maldive, care este o țară majoritar musulmană. În decembrie 2017, președintele Abdulla Yameen a declarat că nu există „loc pentru nicio altă religie în afară de islam în Maldive”. Nici vizitatorii nemusulmani nu au voie să își arate credința în mod deschis. Numărul mic de creștini maldivieni (care teoretic nu ar trebui să existe, deoarece toți maldivienii ar trebui să fie musulmani) sunt ostracizați, discriminați și atent supravegheați. Presupusa imoralitate a turiștilor occidentali sporește ostilitatea musulmanilor maldivieni față de creștini. În 2016, guvernul a adoptat un Act de defăimare și libertate de exprimare, care incriminează comentariile împotriva „oricărei idei a islamului”. Orice persoană condamnată primește o amendă de până la 5 milioane rufiyaa (în jur de 250 000 de lire sterline, 330 000 de dolari, 300 000 de euro) sau de la trei, până la șase luni de închisoare. Mijlociți astăzi pentru creștinii maldivieni, cerând ca Dumnezeu să întărească orice creștin care se află la închisoare pentru credința lui și cereți ca Duhul Sfânt să îi mângâie și să îi încurajeze pe credincioșii izolați.

Miercuri, 1 mai

Când o femeie musulmană uzbecă a început să meargă la biserică și i-a cerut unei prietene o Biblie, soțul ei s-a înfuriat. El i-a interzis „Umidei” să participe la serviciile bisericii, a închis-o în casă și l-a luat pe fiul lor de doi ani de la ea. Părinții Umidei au salvat-o și au luat-o în casa lor, de unde putea merge la biserică. Soțul ei a continuat să o amenințe, așa că Umida a plănuit să fugă în Turcia. Dar la aeroportul din Tașkent, soțul ei a prins-o, a băgat-o cu forța într-o mașină și i-a tăiat gâtul. Rugați-vă pentru băiețelul a cărui mamă este moartă și al cărui tată va fi închis timp de mulți ani pentru crimă, și cereți ca el și bunicii lui să ajungă să-L cunoască pe Domnul Isus.

Joi, 2 mai

Shukrat Safarov a fost amendat pentru că a dăruit un Nou Testament în limba uzbecă unei femei. Cartea a fost distrusă, la ordinul instanței. Folosirea unui Nou Testament în „scopuri misionare” este o infracțiune în Uzbekistan, potrivit Comitetului pe probleme religioase al guvernului. Rugați-vă ca Shukrat să nu fie descurajat să-și împărtășească credința mai departe. Rugați-vă pentru femeia care a primit Noul Testament ca ea să aibă altă ocazie să citească din Cuvântul lui Dumnezeu. Rugați-vă și pentru Begzod, ofițerul de poliție care se ocupă de acest caz, ca el să devină curios să știe ce este în acea carte pe care legea o consideră atât de periculoasă pentru musulmani.

Vineri, 3 mai

Creștinii din Tadjikistan au fost invitați să privească în timp ce autoritățile au ars 5.000 de calendare pe 2019, cu versete biblice în limba tadjică, limbă vorbită de majoritatea musulmană a populației. Calendarele au fost trimise din Germania. „Știm că Dumnezeu guvernează totul!”, au scris creștinii tadjici Fondului Barnabas. „Și am încredințat această chestiune și oamenii care au ordonat și au executat această distrugere în mâinile lui Dumnezeu. Noi continuăm să ne rugăm pentru ei.” De asemenea, ei au cerut să ne rugăm ca înțelepciunea și călăuzirea lui Dumnezeu să îi însoțească. Rugați-vă pentru frații și surorile noastre din Tadjikistan, care au atât de puține resurse și o literatură creștină atât de sărăcăcioasă.

Sâmbătă, 4 mai

Un cuplu creștin kârgâz care slujește printre musulmanii din China le cere susținătorilor Fondului Barnabas să se roage pentru „James”. El este unul dintre cei aproximativ 60 de musulmani care L-au întâlnit pe Hristos când au venit să ia lecții de muzică de la soție, care predă un instrument cu coarde numit komuz. Curând după convertirea sa din primăvara anului 2016, James a devenit foarte activ în evanghelizare. Dar în iulie a trebuit să părăsească orașul și să se întoarcă în satul său izolat, de la munte, deoarece autoritățile chineze cer ca, la fiecare trei luni, toți din provincia Xinjiang să dea un raport la Poliția din locul în care au fost înregistrați. În satul său, James a condus mai mulți oameni la Hristos, dar în luna octombrie a fost acuzat în mod fals, arestat, bătut și torturat. Biblia sa și alte materiale creștine i-au fost confiscate. În 2017 a fost condamnat la 16 ani de închisoare. Ni se cere să ne rugăm pentru Iacov și pentru alți credincioși închiși cu el ca Dumnezeu să le dea putere să rămână credincioși și să îi folosească pe acești oameni pentru gloria Lui.

Sursa: Fondul Barnabas

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/28/jurnal-de-rugaciune-o-femeie-din-uzbekistan-a-murit-pentru-ca-si-a-dorit-sa-citeasca-biblia/?

Necrologul Domnului Isus

E sărbătoarea Paştelui în Israel. A trecut Sabatul şi au apărut din nou ziarele. Ziarele Steaua Betleemului, Ecoul Nazaretului şi Timpul Ierusalimului au publicat pe pagina 6 următorul necrolog:

„Weekendul trecut a trecut la cele veşnice Isus din Nazaret, fiul Mariei şi a lui Iosif, tâmplarul. S-a născut în Betleem, într-o iesle în anul 0, a imigrat în Egipt cu părinţii până la vârsta de 2 ani, apoi s-au mutat în satul obscur Nazaret. În general a fost ascultător de părinţi, doar la 12 ani s-a pierdut de părinţi prin Ierusalim unde s-a pus pe discuţii controversate cu elita religioasă. Până la 30 de ani a lucrat în Nazaret ca tâmplar trăind o viaţă liniştită şi fiind un bun cetăţean. Însă la 30 de ani, dintr-o dată a părăsit locul de muncă, satul copilăriei şi a început să meargă pe jos în lungul şi latul ţării urmat de nişte oameni ciudaţi. Învăţăturile Lui au fost uimitoare. Nu numai că vorbea oamenilor, dar avea abilităţi să vorbească şi cu natura. Într-o zi a vorbit cu un pom şi pomul s-a uscat. A vorbit furtunii şi ea s-a oprit. A vorbit duhurilor rele şi ele L-au ascultat. A vorbit la 5 pâini şi doi peşti şi s-au înmulţit. A vorbit cu un mort şi mortul a ieşit din mormânt. A transformat apa în vin şi marea în trotuar. A scris cu degetul pe pământ şi citea gândurile oamenilor. A deschis ochii orbilor şi a dat glas muţilor. I-a făcut pe handicapaţi să umble şi pe leproşi să fie curaţi. Unii credeau că este Învăţător, alţii farsor. Unii credeau că este profet, iar alţii Îl considerau dement. Unii credeau că este cărturar, iar alţii revoluţionar. Unii credeau că este Împărat, iar alţii că este lepădat. Unii credeau că este un om bun, alţii credeau că-i nebun. În trei ani şi jumătate şi-a făcut prieteni şi foarte mulţi duşmani. În săptămâna Paştelui a intrat ovaţionat în Ierusalim. A intrat în Templu şi a produs o răscoală. Prietenii L-au trădat, a fost curând arestat, judecat şi condamnat la moarte prin răstignire. Toţi prietenii L-au părăsit. Crucea i-a dus-o un străin. Nu avea nimic pregătit: nici testament, nici loc de veci, nici planuri pentru înmormântare; moartea Lui a fost surprinzătoare şi rapidă. Isus din Nazaret, fiul Mariei şi al lui Iosif Tâmplaru s-a stins din viaţă în floarea vârstei la 33 de ani şi jumătate, printr-o moarte nedreaptă şi violentă. S-a stins o stea!”

Un alt cotidian a scris următoarele:

„Iată Omul!, născut într-un sat din Orientul Apropiat în urmă cu 2000 şi ceva de ani: a crescut într-un alt sat până la vârsta de 30 de ani, muncind într-un atelier de tâmplar, după care 3 ani şi jumătate a umblat ca predicator misionar; n-a avut nicio casă, n-a avut nicio familie, n-a avut slujbă publică, n-a studiat la nicio universitate, n-a călcat în niciunul din marile oraşe ale lumii, n-a călătorit mai mult de 250 de km de locul unde s-a născut, n-a avut nicio licenţă, doar El însuşi. Din tinereţe opinia publică s-a ridicat împotriva Lui, prietenii L-au părăsit, cel mai apropiat L-a negat, un altul L-a trădat, a fost dat în mâna duşmanilor, a fost batjocorit, a fost judecat, condamnat pe o cruce între doi tâlhari şi a fost îngropat într-un mormânt de împrumut prin mila unui prieten. Douăzeci de secole s-au scurs şi astăzi El este piatra centrală a rasei umane. Putem afirma cu toată convingerea că toate armatele care au mărşăluit vreodată, toate navele care au fost construite, toţi regii, prinţii şi preşedinţii lumii, nu au afectat aşa de puternic viaţa omului ca şi această singură viaţă. Nu a scris niciun rând, dar nicio bibliotecă din lume nu poate cuprinde toate cărţile care s-au scris despre El, nu a compus niciun vers, dar El este subiectul celor mai multe cântece care s-au scris vreodată; nu a fondat nicio universitate, dar nicio şcoală din lume, nu se poate mândri cu atâţi ucenici pe băncile ei câţi are El; n-a comandat niciun soldat, n-a mărşăluit nicio armată, dar niciun general de oşti nu a cucerit atâtea inimi rebele fără niciun singur foc de armă şi n-a avut atâţia voluntari sub steagurile Lui câţi are acest Om. Numele marilor oameni de stat ai Europei, ai Asiei, ai Americii, a filosofilor, a revoluţionarilor, a anarhiştilor, au apărut pentru o vreme şi au dispărut, dar numele Lui străluceşte cu fiecare generaţie mai puternic pentru că Pilat nu L-a putut ucide, mormântul nu L-a putut fereca, moartea nu L-a putut învinge; El şade în cel mai înalt vârf al gloriei cerurilor, este adorat de sfinţi, este venerat de îngeri, este temut de diavolul, este proclamat de Dumnezeu Tatăl ca Domnul Domnilor, Împăratul împăraţilor şi Preşedintele preşedinţilor, şi numele Lui nu este altul decât ISUS HRISTOS…”

Autor: Marius Cimpoaie

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/28/necrologul-domnului-isus/?

ȘtiriCreștine.ro vă dorește „Pace Vouă ”!

Devoțional, Meditaţii

După trei zile cu ușile ferecate, cu inimile zdrobite și mintea măcinată de teamă, ucenicii stăteau în tăcere și întuneric. Dar dintr-o dată, în întunericul încăperii se face pace și lumină! El trascende întunericul, pereții și lăcățile, El a biruit moartea și nimic din ce este pământesc nu îl mai poate ține!

Exersați cum au reacționat ucenicii la această arătare și ce a însemnat pentru ei atunci „Pace Vouă”!? Noi vă dorim din suflet ca Pacea Lui deplină și bucuria învierii să vă copleștească mintea, inima, trupul și casele dvs. Să rămâneți profund marcați de acest har și noian de iubire, pentru a rămâne biruitori și rezistenți la orice furtună.

Cu mult drag,

Echipa ȘtiriCreștine.ro

 

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/28/echipa-stiricrestine-ro-va-doreste-pace-voua/?

Isus a fost crucificat într-o miercuri, joi sau vineri?

Dacă declar că Isus nu a fost răstignit vinerea o să stârnesc multe dezbateri; am făcut asta o dată și mulți au sărit să apere o părere tradițional-ortodox-catolică, fără să fi studiat în prealabil Scriptura, sărbătorile evreiești și, mai important decât acestea, motivul morții lui Isus Hristos. Ceea ce urmează în acest articol este un fel de sondaj retoric prin care vom răspunde la întrebarea legată de ziua în care a fost crucificat Isus. Deși nu sunt susținătorul ideii de vineri, cred că faptul pentru care nu a fost menționat specific în Scriptură ziua morții lui Isus Hristos nu are un scop salvator pentru noi și nici nu este un motiv de a face din ziua de vineri o sărbătoare, atâta timp cât nu ne cere Dumnezeu acest lucru.

Biblia nu declară în mod explicit în care zi a săptămânii a fost crucificat Isus. Două din cele mai susținute păreri sunt cu privire la ziua de vineri sau ziua de miercuri. Cu toate acestea, unii folosesc o sinteză a ambelor argumente despre vineri și miercuri, și pledează pentru ziua de joi.

Isus a spus în Matei 12:40Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului, tot așa și Fiul Omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului.” Cei care argumentează pentru crucificarea în ziua de vineri spun că încă există o cale validă prin care El ar fi putut fi considerat a fi în mormânt pentru trei zile. În mentalitatea evreiască a primului secol, o parte din zi era considerată ca o zi întreagă. Din moment ce Isus a fost în mormânt o parte din ziua de vineri, toată ziua de sâmbătă și parte din duminică, El ar putea fi considerat că a fost în mormânt pentru trei zile.

Unul din argumentele principale pentru ziua de vineri este găsit în Marcu 15:42, care indică faptul că Isus a fost crucificat în ziua dinaintea Sabatului. Dacă acesta era Sabatul săptămânal, adică sâmbăta, atunci acest fapt indică la o crucificare în ziua de vineri. Un alt argument pentru vineri spune că versetele precum Matei 16:21 și Luca 9:22 învață ideea că Isus avea să învie în a treia zi, prin urmare El nu ar fi avut nevoie să fie în mormânt trei zile și trei nopți complete. În timp ce anumite traduceri folosesc a treia zi pentru aceste versete, nu toți sunt de acord că „a treia zi” este cea mai bună cale de a traduce aceste versete. Ba mai mult, Marcu 8:31 spune că Isus avea să învie „după” trei zile.

Argumentul zilei de joi se dezvoltă pe ideea zilei de vineri și argumentează, în principal, faptul că sunt prea multe evenimente (unii numără în jur de douăzeci) care au loc între îngroparea lui Hristos și duminică dimineața, ca să se poată întâmpla de vineri seara până duminică dimineața. Susținătorii acestei păreri indică faptul că aceasta este o problemă, în special când singura zi întreagă dintre vineri și duminică era sâmbăta, Sabatul evreiesc. Una sau două zile în plus elimină această problemă. Cei ce susțin ziua de joi ar putea raționa astfel: să presupunem că nu ți-ai văzut un prieten de luni seara. Data următoare când te întâlnești cu el este joi dimineața, și spui, „Nu te-am mai văzut de trei zile”, deși tehnic nu sunt decât 60 de ore (2,5 zile). Dacă Isus a fost crucificat joia, acest exemplu arată felul cum s-ar putea considera acestea ca fiind trei zile.

Opinia despre miercuri declară că au fost două Sabate în acea săptămână. După primul (cel care a avut loc în seara crucificării [Marcu 15:42; Luca 23:52-54]), femeile au cumpărat miresme – notați faptul că ele au cumpărat după Sabat (Marcu 16:1). Opinia cu privire la ziua de miercuri susține faptul că acest „Sabat” era Paștele Evreiesc (vezi Levitic 23:24-32, unde zilele sfinte, care nu sunt neapărat ziua a șaptea a săptămânii, sunt menționate drept Sabat). Al doilea Sabat din acea săptămână era Sabatul normal. Notați faptul că în Luca 23:56, femeile care au cumpărat miresmele după primul Sabat s-au întors și le-au pregătit, apoi s-au odihnit în ziua Sabatului (Luca 23:56). Argumentul declară că ele nu puteau să cumpere miresmele după Sabat, și să le pregătească înainte de Sabat – doar dacă nu erau două Sabate. Având ideea de două Sabate, dacă Hristos a fost crucificat joia, atunci marele Sabat sfânt (Paștele Evreiesc) ar fi început joia la apusul soarelui și s-ar fi terminat vineri la apus – la începutul Sabatului săptămânal, sau sâmbăta. Cumpărarea miresmelor după primul Sabat (Paștele Evreiesc) ar fi însemnat că ele le-au cumpărat sâmbăta și ar fi încălcat Sabatul.

Așadar, conform punctului de vedere legat de ziua de miercuri, singura explicație care nu încalcă relatarea biblică despre femei și miresme, și susține o înțelegere literală a textului din Matei 12:40, este faptul că Hristos a fost crucificat în ziua de miercuri. Sabatul care era o zi mare sfântă (Paștele Evreiesc) a avut loc joia, femeile au cumpărat miresmele (după aceea) vinerea și s-au întors și le-au pregătit în aceiași zi, s-au odihnit sâmbăta, care era Sabatul săptămânal, apoi ele au adus miresmele la mormânt duminică dimineața. Isus a fost îngropat aproape de apusul soarelui miercurea, care era începutul zilei de joi în calendarul evreiesc. Folosind un calendar evreiesc avem după cum urmează: joi noaptea (noaptea unu), joi ziua (ziua unu), vineri noaptea (noaptea doi), vineri ziua (ziua doi), sâmbătă noaptea (noaptea trei), sâmbătă ziua (ziua trei). Nu știm exact când a înviat El, însă știm că a fost înainte de răsăritul soarelui duminica (Ioan 20:1, Maria Magdalena a venit „pe când era încă întuneric” („dis de dimineață”, în versiunea Cornilescu), așa că El ar fi înviat imediat după apusul de soare de sâmbătă seara, care începea prima zi a săptămânii pentru evrei.

O posibilă problemă cu părerea despre ziua de miercuri este faptul că ucenicii care au mers cu Isus pe drumul spre Emaus au făcut acest lucru „în aceiași zi” a învierii Sale (Luca 24:13). Ucenicii, care nu îl recunosc acolo pe Isus, îi spun Acestuia despre crucificarea lui Isus (24:21) și spun că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri (24:22). De miercuri și până duminică sunt patru zile. O posibilă explicație este că ei poate au numărat de miercuri seara de la îngroparea lui Hristos, care începe joia evreiască, și de joi până duminică ar putea fi numărate drept trei zile.

Concluzie

În schema principală a lucrurilor nu este deloc important să știm în ce zi a săptămânii a fost crucificat Hristos. Dacă era foarte important, atunci Cuvântul lui Dumnezeu ar fi comunicat clar ziua și timpul cadru. Ceea ce este important este că El a murit și că El a înviat fizic, trupește din morți. Ceea ce este egal de important este motivul pentru care El a murit – să ia pedeapsa pe care o merită toți păcătoșii. Pasajele din Ioan 3:16 și 3:36 proclamă că a-ți pune încrederea în El rezultă în viață veșnică! Acest lucru este pe atât de adevărat precum ideea dacă El a fost crucificat într-o miercuri, joi sau vineri.

Așa că, orice ar fi crezut tău despre „sfânta vineri„, sau „vinerea mare„, sau alte denumiri legate de „săptămâna patimilor„, ce este sărbătorită în Creștinism (și am înțeles că și budiștii sărbătoresc ceva în același timp, desigur în felul lor…), sper ca ideologia ta creștină despre anumite zile ale săptămânii să fie spulberată. Isus nu a murit pentru o sărbătoare, ci pentru păcătoși. Prin a ne pune încrederea în El ca Domn și Mântuitor al nostru facem din El sărbătoarea și sărbătoritul nostru – și aceasta are un mai mare efect decât o zi religioasă.

Dacă citați sau folosiți acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc!

https://crestinismtrait.blogspot.com/2019/04/descifrand-coduri-care-nu-trebuiesc.html

Descifrând coduri care nu trebuiesc sparte de nimeni

O persoană care tastează la un laptop - foto de Glenn Carstens-Peters - unsplash.com
Sunt puțin cam nedumerit de felul cum unii își petrec timpul lor. Astăzi, într-o zi de duminică, sărbătoare națională (de Învierea Domnului, sărbătorită mai mult sau mai puțin de unii și alții, înțeleasă… tot la fel… de explicat să-i pui… nu mai te aștepta la prea multe) era destul de liniște prin oraș. Chiar și autobuzele și troleibuzele erau cam goale, ce-i drept ele funcționau conform graficelor (deși nu cred că îi reclama nimeni că de ce nu au venit la ora afișată din tabel… și să plece mai devreme).

În fața unui mall de la noi din oraș erau pâlcuri de tineri(probabil că erau și câțiva adulți) care… nu aveau ce să mănânce acasă și au venit la mall. Și mall-ul era închis. Eram pe un troleibuz și șoferul se râdea de ei, ”așa mă, nu aveți de mâncare acasă, trageți de uși că muriți de foame!!!” Am început să râd și eu de ei, realizând de fapt că râdeam singur. Un fel de ”cine râde la urmă…” (completați voi cu ce doriți aici). Râdeam, dar de fapt mi-am dat seama că ei nu credeau și nici nu știau semnificația sărbătorii în care suntem astăzi. Probabil că ei se bucurau de o altă zi liberă – ca oricare alta – și s-ar fi așteptat ca alții să lucreze pentru ei… ca burțile lor să fie umplute, foamea să le fie potolită și distracția satisfăcută. Ce egoism extremist!

Era închis peste tot. Așa trebuiau să fie de fapt lucrurile într-o zi de sărbătoare. Stai acasă și sărbătorești cu familia, sau te odihnești, sau cugeți la semnificația sărbătorii, te întrebi pe unde mai ești și te gândești în ce direcție haotică mergi.

Semnificația unei sărbători este la fel de greu de explicat pe cum este de explicat la un copil conceptul despre internet. Majoritatea oamenilor (aici îi pot include pe toți, că am văzut și bebeluși de 2-3 ani cu smartphone-uri în mână…) înțeleg felul cum funcționează un browser de web (softul sau aplicația în care tu citești această postare online), însă vă ofer o versiune de la CliffsNotes (un site care ține loc de ghid de studiu, se poate accesa aici) ca să vă fie mai ușor de înțeles: Atunci când tu vizitezi o pagină web, tu nu deschizi cine știe ce portal de pe nu știu ce alt computer. În schimb, computerul (sau telefonul ori tableta ta) descarcă o serie de fișiere și texte de undeva de pe un server și un fișier principal scris în limbaj HTML (sau alt limbaj de codare pagini de internet, puteți găsi o definiție mai lungă și explicită în limba română aici) care acționează ca un fel de hartă, ceva ce spune browserului tău cum și unde să afișeze fiecare lucru în parte. Rezultatul final este… o pagină web (sursă citare). Cam așa funcționează internetul… o mulțime de pagini cu diferite lucruri în el.

Sărbătorile – indiferent că vorbim de Paști, de Crăciun de Rusalii sau oricare altă sărbătoare când avem liber de la guvern – se pot explica și înțelege într-un mod similar. Ele au în ele un ”cod scris” pe care îl înțeleg unii și alții nu îl înțeleg, dar îl răstălmăcesc și fac din el ce le place lor. Unii cred una, alții cred alta, unii chiar se cred mai ”sfinți” decât alții și transformă o sărbătoare într-o tradiție nescrisă, o perpetuare de obiceiuri de la unii și alții adunate. Oprește pe cineva pe stradă și întreabă-l care este semnificația sau esența sărbătorii de acum și o să își scoată – probabil – telefonul mobil să caute pe internet, că nu o să știe să îți zică. (De ce credeți că am dat mai întâi explicația despre internet și paginile de web?) Probabil că persoana a fost și la biserică, a ascultat slujbe după slujbe, a mai participat la alte sărbători… și nu a rămas cu nimic. Că a fost plictisit, sau cine știe de ce…

Se spune că un chinez a fost o dată în America și atunci când s-a întors înapoi în țara sa, prietenii l-au întrebat de sărbătorile și obiceiurile oamenilor de acolo. El le-a explicat destul de bizar… că americanii au vreo trei ”zeități” la care se închină ei…  iarna se închină la un moș mare și gras îmbrăcat în roșu, apoi primăvara mănâncă ouă roșii și se închină la un iepure și fac concursuri de căutat ouă vopsite prin curtea vecinilor, iar undeva prin noiembrie se închină la un curcan, pe care-l mănâncă ulterior… și cam atât. Deși s-ar părea că în spatele acestor ”chestii” pe care chinezul le-a numit ”idoli” ar fi ceva umbre de adevăr, aceștia nu sunt idoli adevărați… sunt de fapt mituri și legende pe care le-au transmis oamenii mai departe către alte generații. Un fel de ”cod nescris” care unii îl descifrează într-un fel, alții în altul. Alții își pierd timpul degeaba să-l spargă pentru că nu au reușit să-l înțeleagă așa cum li s-a explicat lor pentru prima dată la o școală duminicală, sau la vreo biserică pe unde au mai umblat ei în copilărie sau la oricare altă perioadă din viața lor.

Când ne gândim la ceea ce am ajuns și la ceea ce vedem în jurul nostru zi de zi, parcă ne ia groaza. Am devenit o societate care nu știe nimic altceva decât să completeze un ciclu de producție – consum – reciclare și apoi restartare (bine, unde este posibil, nu vorbim de mâncare, că acolo nu avem ce recicla… după ce a fost consumată…).

Am înțeles fiecare ce am dorit să înțelegem din sărbătorile noastre, profităm de acest lucru și emoționăm pe oameni să cumpere și pe firme să producă tot felul de lucruri cu ocazia acestor sărbători când oamenii au liber. Întreabă pe vecinul sau vecina ta de ce au mâncat miel de Paște. Dacă o să le spui că sărbătoarea Paștelui și obiceiul mâncatului unui miel este preluat de la evrei… o să realizezi că ai avut lângă tine niște oameni ori care nu au citit niciodată Scriptura, ori care sunt antisemiți, ori care au crezut fără să cerceteze. Din obicei au luat și ei miel că așa se mănâncă, maică, de Paști. Sau altele, să nu mai intrăm și în acele detalii.

Pe 17 noiembrie 2002 am scris o poezie (care apare în cartea mea, Pași spre Viață), pe care vreau să v-o redau la încheiere, ca un fel de morală. Sper să vă ajute să descifrați ceea ce am scris sau am vrut să transmit mai sus:

De la a fi până ca să devii – e drum destul de greu;
Sunt propoziții de parcurs,
Și adjective, verbe, complimente multe de adus,
Ca să-nțelegi că ceea ce ai spus,
Este real: a fi nu-nseamnă tot a deveni.

De la a fi tot până a mai deveni
Mai sunt și multe experiențe;
Le treci sau te împiedici și o iei de la-nceput,
Sau pui degrabă pe hârtie:
A fi nu e tot una cu a mai deveni.

De la a fi și până să devii
Este-o prăpastie ce-o poți sălta ușor cu gândul,
Te concentrezi doar și te-avânți,
Apoi te uiți-napoi și râzi;
Îți poți da seama că-i diferență de la a fi la să devii.

A fi înseamnă tot a deveni
Atunci când te unești cu viitorul –
Nu mai trăiești din amintiri sau în povești,
Ci realist și optimist,
Știind că pentru-a deveni, întâi tu trebuie să fii!

A fi sau chiar a deveni ceva, vreodată,
Sunt două procese diferite,
Care cuprind și verbe și compuneri și experiențe,
Chiar gânduri, vise și planuri mărețe;
Să nu uiți niciodată că a fi nu-nseamnă tot a deveni!

Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării lui, adică acest blog. Vă mulțumesc!

,,Suntem cu ochii pe tine!” Inteligența artificială și imperiul global al lui Anticrist

download

O serie de știri recente au arătat progresele masive făcute în domeniul inteligenței artificiale (AI). Câțiva dintre aceștia se concentrează pe tehnologiile Chinei Yitu, o companie aflată în fruntea dezvoltării Inteligenței Artificială. Yitu a creat o tehnologie numită Dragonul Zburator (Dragonfly).

Dragonfly poate căuta și analiza miliarde de fotografii și poate localiza o singură persoană în câteva secunde. Conectat la camerele din metroul Shanghai, a identificat peste 500 de infractori într-o perioadă de trei luni. Este atât de puternic încât poate recunoaște oamenii care poartă deghizări. Și poate identifica persoanele care se deghizează care să pară mai în vârstă de 30 de ani.

Gândiți-vă la puterea aceasta dacă o acordă guvernului chinez. În timp ce Dragonfly se conectează la fiecare aparat de filmat din națiune, infractorii nu vor avea unde să se ascundă. Din păcate, nimeni altcineva. Disidenții chinezi, activiștii politici, minoritățile etnice, creștinii și alți „dușmani ai statului” nu vor avea niciun loc de ascuns. Și este puțin probabil ca China să fie singurul stat care să profite de această tehnologie.

Rise of Big Brother

În romanul lui George Orwell din 1984, noi suntem numiți pentru prima oară „Big Brother” – un regim totalitar omniprezent, atotputernic și „bine intenționat”. Eroul cărții, Winston Smith, trăiește într-o lume în care fiecare cetățean este supravegheat 24/7. Viața personală nu există.

Guvernul controlează fiecare parte a vieții. Monitorii din apartamentul lui Winston îl spionează când este acasă. Alte dispozitive spionează când este plecat. Camerele ascunse și microfoanele îi captează cuvintele, faptele și chiar expresiile feței. Poșta lui este deschisă, iar „poliția de gîndire” caută și arestează orice cetățean care îndrăznește să aibă gânduri sau sentimente împotriva Big Brother și a elitei conducătoare.

Lumea lui Winston este un loc de control absolut al guvernului. Nici o conversație, mișcare sau tranzacție nu trece neobservată. Guvernul privește – mereu. În aceste decenii de când Orwell a lansat pentru prima dată 1984, oamenii s-au minunat la ceea ce ei văd astăzi ca o mare perspectivă asupra viitorului nostru.

Și au dreptate să facă acest lucru. Deoarece astăzi devine realitatea noastr asa cum era scris în anul 1984. Și, din păcate, tehnologiile Yitu și Dragonfly sunt doar o mică parte a ceea ce vine. De ce spun asta? Pentru că suntem doar în primele etape ale revoluției Inteligenței Artificiale (AI).

Ce se întâmplă

În viitorul apropiat, tehnologii precum Dragonfly vor fi obișnuite. Capacitatea de a vedea și a auzi totul va fi și mai ușor pentru guvern. Din păcate, în timp ce majoritatea oamenilor se opun acestui tip de supraveghere și invazie a vieții private, acțiunile lor de zi cu zi o apropie de realitate. Cum? Mulți oameni dezvăluie în mod voluntar cele mai intime detalii ale vieții lor.

Încarcă poze cu ei și prietenii lor pe Facebook și îi etichetează astfel încât sistemele AI le pot recunoaște. Ele dezvăluie informații personale despre Snapchat și Twitter. Și chiar și-au instalat dispozitive precum Google Mini și Echo Amazon în casele lor.

Aceste dispozitive răspund la comenzile vocale și fac viața mai ușoară. Dar ele au și un dezavantaj. Prin definiție, ascultă mereu. Asta inseamna ca un microfon este in casa ta ascultand tot timpul. Și unele dintre dispozitivele mai noi au și camere care filmează.

Odată cu trecerea timpului, aceste dispozitive vor deveni mai mici și mai ieftine. Și, pe măsură ce devin mai mici și mai ieftini, vor deveni omniprezente. Vor fi peste tot. Cât de mici și mai ieftine vor deveni aceste dispozitive? Imaginați-vă trilioane de camere HD și microfoane – fiecare având dimensiunea unei particule de praf.

Unele ar putea fi atât de mici, încât cu ochiul liber nu le poti vedea. Aceste camere și microfoane vor înregistra în mod constant totul. Cum vor fi montate? Nu vor fi. La fel ca praful, se vor întinde pe pământ și se vor așeza pe fiecare suprafață. Vor fi peste tot.

Se vor găsi pe hainele tale. Vor intra prin ventilația din casă. Se vor lipi de talpa pantofilor și vor umple străzile. Și acest „nanodust” va trimite materiale video și audio direct guvernului.

„Dar stati”, ați putea spune. „Cum va trece guvernul prin toate aceste date? Ar fi nevoie de mii de analiști ai serviciilor de informații și timp de un secol sau mai mult pentru a asculta doar o zi de conversații la nivel mondial, nu-i așa? Este adevărat. Dar oamenii nu se vor complica prin toate aceste date, pentru ca va fi Inteligenta Artificiala (AI).

Tehnologie similară cu Dragonfly va căuta și va analiza totul – nu doar filmarea. În același mod în care analizează Dragonfly, sistemele AI ale viitorului vor căuta înregistrări audio pentru expresii specifice și limbaj nedorit.

Vor analiza înregistrările video pentru a găsi anumite modele de mișcare sau comportament. Și sistemele AI vor putea să identifice trăsături comune împărtășite de dușmanii statului. Cu abilitatea de a procesa munți de informații la viteze mari, sistemele AI vor analiza informațiile cu un nivel mult mai înalt de precizie decât orice analist uman care ar putea vreodată.

O rețea globală de astfel de tehnologii va avea capacitatea de a „asculta” fiecare conversație de pe pământ. Nimeni nu va putea scăpa de ochiul vreodată vigilent al „Big Brother”.

Imperiul global care vine

Deci, de ce tot ce contează? Deoarece acum două mii de ani Biblia a spus că un singur guvern va conduce toți oamenii lumii (Apocalipsa 13: 7). De asemenea, a spus că liderul acelui guvern va exercita un astfel de control total, va putea decide cine poate cumpăra sau vinde ceva (Apocalipsa 13:17). Gândiți-vă la aceste declarații.

Un guvern global va avea control total și complet asupra întregului comerț. Pentru a realiza acest lucru, este nevoie de un stat de poliție, cum ar fi lumea pe care lumea nu a văzut-o niciodată.

A fost posibilă în secolul I? Nu. Este posibil în secolul al XX-lea? Nu. Dar în secolul acesta? Da. Va fi. Și nu va fi doar o probabil. Va fi realitate. Guvernul nu va putea rezista tentațiilor pe care le oferă Inteligența Artificială (AI). Este doar un semn că suntem aproape de sfârșitul vremii actuale.

Amintiți-vă, guvernul global nu este singurul semn al sfârșitului. Dar apare în același timp ca și celelalte semne pe care Isus le-a spus și amintit din profeti. Israeliți vin înapoi în țară (Ieremia 23: 7-8) … Poporul evreu locuiește și revine din nou în Ierusalim (Luca 21: 24-28)

Deși mic ca țară, Israel are o armată extrem de mare (Ezechiel 37:10 ) … Europa se unește (Daniel 2: 31-45) … Și Evanghelia este propovăduită până la marginile pământului (Matei 24:14). Acestea sunt semnele pe care Isus le-a spus și profețit. Iar generația noastră este prima care a asista la aceste semne. Crezi că e doar o coincidență? Nu, Nici eu.

Însuși Isus a spus: ,,Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus și să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” Luca‬ ‭21:28‬ ‭De fapt, El a spus că generația care mărturisește aceste semne nu va trece înainte de a se întoarce El (Matei 24:34). Apariția acestor semne este indicatorul mumarul 1, sfârșitul veacului și a Doua Venire a lui Isus sunt aproape.

Citeste și:

1.Nu-l huliți pe Dumnezeu! Iată SOARTA celor ce L-au luat în RÂS! DISTRIBUIE să se trezească lumea!

Pentru prima dată în istorie, vedem acele semne. Sunt în jurul nostru. Deci nu te îndoi de asta. Isus vine!

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute dumneavoastră care au avut parte de marturii.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este plăcut in ochii Lui Dumnezeu.

Fiti binecuvântati!

Sursa: Pprophecy News – Tradus si prelucrat de logosul.ro

http://logosul.ro/2018/02/18/suntem-cu-ochii-pe-tine-inteligenta-artificiala-si-imperiul-global-al-lui-anticrist/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologie/suntem-cu-ochii-pe-tine-inteligenta-artificiala-si-imperiul-global-al-lui-anticrist/

UNGUENT UNTDELEMN

download

UNGUENT UNTDELEMN. (Ebr. mirqahat, semen; gr. myron). Unguente preparate în diferite moduri erau folosite pe scară largă în Orientul Apropiat. Erau folosite în principal ca produse cosmetice şi probabil că îşi au originea în Egipt. Vase de toaletă, dintre care făceau parte vasele de alabastru pentru unguente, au fost recuperate în număr mare în diferite locuri din Palestina.

Se pare că egiptenii au descoperit că aplicarea unguentelor era calmantă şi dădea prospeţime. Aveau obiceiul ca la mese festive să pună conuri mici cu unguent parfumat pe fruntea oaspeţilor. Căldura corpului topea treptat unguentul care se prelingea pe faţă şi pe îmbrăcăminte, producând un miros plăcut. Acest obicei a fost adoptat de semiţi (Psalmul 133:3) şi s-a păstrat până în vremurile NT (Matei 6:17; Luca 7:46).

Alte popoare au preluat obiceiul egiptenilor de a folosi unguente pentru a reduce uscarea pielii, iritarea produsă de căldură. În localităţile unde apa era greu de găsit, unguentele aromate erau folosite pentru a acoperi mirosul transpiraţiei. Alteori erau folosite împreună cu produse cosmetice pentru toaleta personală. Unguentele erau preparate fie de farmacişti (2 Cronici 16:14), fie de parfumieri (Exod 30:35), fie de preoţi sau persoane individuale, folosind o diversitate de substanţe aromate.

Untdelemnul pentru ungerea sfântă (Exod 30:23-25) prescris pentru a fi folosit în ritualurile de la cortul întâlnirii trebuia să fie preparat potrivit cu meşteşugul celor ce prepară mirodenii. Consta din ulei de măsline, mir, scorţişoară, trestie mirositoare şi casie; probabil că ingredientele solide erau pulverizate şi fierte în uleiul de măsline (cf. Iov 41:31). Producerea acestui preparat de persoane neautorizate era strict interzisă (Exod 30:37-38).

Potrivit lui Pliniu, unguentele erau păstrate cel mai bine în vase de alabastru. În asemenea condiţii calitatea lor se îmbunătăţea cu trecerea vremii şi deveneau deosebit de valoroase după mai mulţi ani. Astfel, vasul de alabastru menţionat în Evanghelii (Matei 26:7; Marcu 14:3; Luca 7:37) a fost un vas foarte scump care conţinea mir de nard (Nardostachys jatamansi). Această plantă erbacee înrudită cu valeriana era importată din N Indiei şi era folosită de evrei şi romani deopotrivă pentru ungerea morţilor. Adjectivul pistike din Marcu 14:3 şi Ioan 12:3 poate însemna fie „lichid”, fie „autentic”.

Unguentele erau folosite într-un sens cvasi-sacramental atunci când regii noi erau consacraţi pentru funcţia aceasta. Astfel, Samuel l-a uns pe Saul (1 Samuel 10:1), Elisei l-a uns pe Iehu (2 Împăraţi 9:3) şi Iehoiada a uns pe Ioas (2 Împăraţi 11:12). Păstorii din Palestina preparau un unguent din ulei de măsline cu care ungeau rănile oilor de pe faţă (cf. Psalmul 23:5). În vremea VT bolnavii erau unşi adesea în cadrul unui ritual religios (Iacov 5:14). Unguentele parfumate cu mir erau folosite pentru ungerea morţilor (Luca 23:56; Marcu 14:8).

BIBLIOGRAFIE

  1. N. şi A. L. Moldenke,Plants of the Bible, 1952, p. 148 ş.urm.; R. K. Harrison,Healing Herbs of the Bible, 1966, p. 49-54.

R.K.H.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/unguent-untdelemn.html

Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul: Situaţia unui dialog global promiţător  Bradley Nassif, Ph.D.

 

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist

Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Ortodoxia Răsăriteană şi Evanghelismul:

Situaţia unui dialog global promiţător  Bradley Nassif, Ph.D.

Seminariile şi Universităţile

Pe câmpul misiologic, zidurile de tensiune şi ostilitate dintre Ortodocşi şi Evanghelici s-au ridicat în buzunarele din Rusia şi Europa Răsăriteană de la căderea comunismului. Un număr uluitor de aproximativ şapte sute de agenţii misionare din Vest au fost documentate ce fiind prezente la lucru în aceste ţări. Foarte puţini misionari, totuşi, sunt pregătiţi să opereze chiar cu o mică cunoştinţă de istoria ţărilor, a culturii sau a limbilor. Există aproape o lipsă totală de pregătire misionară care se oferă studenţilor Evanghelici care slujesc în aceste ţări. Nu e de mirare de ce credincioşii ortodocşi sunt insultaţi de unii misionari protestanţi care vin în ţara lor cu presupunerea că Rusia (sau alte ţări ale blocului Europei Răsăritene) este o naţiune păgână fără vreo prezenţă sau istorie a evangheliei. Unii chiar ţin întruniri evanghelice doar cu o preocupare superficială pentru disciplinarea noilor credincioşi. Drept rezultat liderii ortodocşi au arătat un resentiment puternic de crescut faţă de misionarii care au încercat să convertească sau să facă prozeliţi din enoriaşii lor. Cu toate acestea Evanghelici din vest sunt în mod egal ofensaţi că unii clerici din Ortodoxia Rusă i-au confundat cu un cult sau o sectă. Ei sunt uimiţi şi maniaţi de făcut că ortodocşii ar lua astfel de măsuri extreme încât să scoată în afara legii lucrările lor în ţară. şi

Ei sunt nedumeriţi de comportamentul aripii drepte de naţionalişti care au ars podurile de dialog prin a face astfel de lucruri ca deţinerea unui foc literal strâns pentru a distruge cărţile teologice ale ecumenicilor John Meyendorff, Alexander Schmemann şiGeorge Florovsky, care prin toate relatările sunt puşi printre cei mai mari teologi ortodocşi ai secolului.

Eu trec uşor de suprafaţa acestor probleme pe care cred că sunt bine cunoscute pentru cititor. De la cei din câmpul de misiune sunt chestiuni active care influenţează uneori propria lor supravieţuire. Ceea ce se accentuează este faptul că dacă ortodocşii şi evanghelicii vor să „îşi păstreze unitatea lor de Duh în legătura păcii” (Efeseni 4:3), ei trebuie să înceapă prin a-şi lărgi înţelegerea lor despre istoria teologică a fiecăruia în parte. Aceasta înseamnă că nu sunt scurtături, nu sunt căi uşoare, sau fără de dureri care să fie urmate, ci doar crucea lui Hristos. Fiecare trebuie să studieze la seminariile celorlalţi (sau măcar să se împrietenească cu facultăţile celorlalţi ca să înceapă astfel o conversaţie), să împărtăşească bibliografii, să viziteze bisericile unul altuia, şi să petreacă timp împreună în închinare şi părtăşie. Două tradiţii care sunt atât de vast de diferite în anumite feluri, totuşi atât de similare în altele, nu pot fi înţelese aparte faţă de darurile de sacrificiu ale timpului şi respectului pe care şi-l pot da reciproc. Dialogul trebuie să fie atât de important pentru oameni înainte ca vreun progres real să poată să fie făcut pentru a vindeca rănile diviziunii creştine.

Fiind date aceste realităţi presante ambele părţi trebuie să se întrebe ceva greu, „Ce se fac în seminariile noastre şi în universităţile creştine pentru a adresa aceste chestiuni vitale în teologia şi misiologia modernă?” Răspunsul nu este foarte încurajator. În general, seminariile evanghelice fac mai mult decât cele ortodoxe pentru a rectifica dezechilibrul. Dar în timp ce unele seminarii evanghelice încep să ofere un număr mic de cursuri despre Biserica Ortodoxă, aproape nici un colegiu sau universitate creştină nu oferă vreo singură clasă introductivă în departamentul istoriei sau a religiei lor. Un studiu al şcolilor specifice va documenta aceste concluzii generale şi vor oferi o evaluare actualizată a statutului curent al domeniului.

În seminariile american evanghelice putem raporta cu fericire faptul că în ultima decadă un număr mic de cursuri despre Biserica Ortodoxă au fost introduse ca parte nouă a programei. Toate aceste cursuri sunt notabile din moment ce, din punct de vedere istoric, seminariile evanghelice le-au oferit anterior doar „la cerere”. Un studiu al cursurilor oferite actual arată că cel puţin o clasă de tradiţie ortodoxă a fost învăţată la Fuller Seminary, Southern Baptist Seminary (Louisville, KY), Gordon Conwell Seminary, şi Trinity Evangelical Divinity School (IL) pentru a enunţa doar câteva din cele mai bine cunoscute în Statele Unite. Fuller Seminary trebuie lăudat în principal pentru oferirea a câtorva cursuri opţionale de către adjuncţi ortodocşi despre „Teologia Ortodox Răsăriteană”, „Părinţii Bisericii Răsăritene”, şi „Teologia şi Spiritualitatea Icoanelor”. De fapt Fuller l-a angajat pe Samuel Grantt care a devenit un Instructor cu normă întreagă în Limbile Biblice şi a fost unul dintre cei mai reverenzi profesori dintre studenţi pentru mai mult de 15 ani. Trinity Divinity School a oferit de asemenea cursuri ocazionale la alegere în departamentul lor de Misiune despre „Misiunile Evanghelice în Ţările Ortodoxe”, „Teologia Ortodox Răsăriteană şi Practica” şi „Introducere în Biserica Ortodoxă”. În Marea Britanie, London Bible College oferă de asemenea cursuri ocazionale în domeniu, aşa cum face şi un colegiu evanghelic nou format din Odessa în Ucraina sub preşedintele Sergei Sannikov.

Fuller Seminary a fost privit de unii ca fiind şcoala „amiral” de Evanghelism în timp ce călătorea prin vânturile puternice de controversă din istoria sa, aşa că relaţia sa cu Biserica Ortodoxă merită atenţia specială pentru scopul acestui articol. Pentru a contextualiza această relaţie trebuie pusă în ordine un sumar istoric al punctelor cheie de întorsură în istoria lui Fuller. Fuller s-a născut dintr-o controversă care se concentra în parte asupra relaţiei dintre evanghelie şi cultură. Şcoala a fost fondată cu intenţia de angajare a culturii în toate nivelele cu evanghelia lui Hristos, opus faţă de izolarea culturală a Fundamentaliştilor separatişti din anii 1940. Următoarea mare dezbatere majoră a apărut în anii 1970 cu privire la infailibilitatea Bibliei unde Fuller a preluat o poziţie esenţial de aventurieră. Apoi în anii 1980 Fuller a intrat în controversă cu privire la rolul femeilor în biserică şi a încheiat-o prin a concluziona că şcoala ar trebui să susţină în mod activ includerea deplină a femeilor în lucrare. În anii 1990 una din chestiunile cheie de la Fuller de acum este atitudinea faţă de ecumenism. La ce extindere se va unii Fuller cu alte grupări creştine în avansarea evangheliei lui Isus Hristos? În decursul celor 50 de ani ai istoriei lui Fuller şcoala practica deja un fel de tip de ecumenism prin a-i primii pe studenţii din toate ramurile istorice ale bisericii creştine. Această deschidere l-a făcut să fie unul din cele mai mari seminarii inter-denominaţionale din lume astăzi. Dar care ar trebui să fie postura sa faţă de ortodocşi? Poate să îmbrăţişeze includerea completă a studenţilor ortodocşi şi a profesorilor în rangurile lor ca parte a familiei Evanghelice? Există trei alianţe educaţionale pe care Fuller a încercat să le realizeze cu ortodocşii în ultima decadă cu grade variate de succes şi dedicare. Primul, în Şcoala de Psihologie Fuller, aşa cum am menţionat anterior, terapeutul de familie Dr. Janice Strength a fondat o şcoală de consiliere în Rusia care este numită Şcoala Creştină de Psihologie din Moscova. Majoritatea studenţilor de acolo constau din creştini ruşi ortodocşi şi corpul profesoral permite profesori atât ortodocşi cât şi evanghelici.

O a doua lucrare educaţională în programul de tip extensie a lui Fuller s-a bazat în St. Petersburg, Rusia, Dr. James Bradley, Coordonatorul Corpului Profesoral pentru program, descrie lucrarea sa.

Academia de Teologie din St. Petersburg a fost fondată în 1990 de Dr. Sergei Nikolaev cu susţinerea Dr. Arthur DeKruyter, pastor al Christ Church of Oak Brook, Illinois şi Administrator al Fuller Seminary. În consultarea cu Preşedintele şi Diaconul de la Fuller Seminary, s-a căzut de acord ca Fuller să servească într-o capacitate consultativă pentru noua instituţie, şi că va trimite patru profesori în fiecare an pentru a preda intensiv, cursuri de câte 2 săptămâni. Din primăvara lui 1990 până în septembrie 1998, Şcoala de Teologie de la Fuller a implicat 14 dintre persoanele din grupul profesoral (o treime din totalul corpului profesoral) şi trei studenţi de la studiile postuniversitare în acest proiect şi ei au predat un total de 56 de cursuri. Profesorii predau de obicei două cursuri în perioade de 2 săptămâni cu 30 de ore de contact pe săptămână cu studenţii.

Experienţa pentru corpul profesoral de la Fuller implicat în această strădanie a fost uniform de pozitivă şi întăritoare. Participarea a permis celor de la Scala de Teologie se experimenteze biserica într-un context inter-cultural. În timp ce corpul nostru profesoral este folosit pentru a îmbogăţii cultural şi etnic diversitatea de studenţi din Los Angeles, diversitatea de trecuturi reprezentate de studenţii din republicile ruse este, de sigur, chiar mai mare. Relaţiile ecumenice bune cu Biserica Ortodoxă Rusă au fost menţinute; în mod curent doi preoţi ortodocşi slujesc drept profesori adjuncţi şi învaţă cursuri specializate la academie (accentuarea este a mea).

Sub conducerea Dr. Bradley, proiectul St. Petersburg este un model pentru similarele aventuri cooperative dintre facultăţile ortodoxe şi evanghelice. Cineva nu poate face altceva decât să se gândească că dacă s-a putut face cu succes în Rusia, mai este încă motiv să credem că ar putea să fie făcută cu succes oriunde în lume. Dar nu acesta a fost şi cazul în propria ţară a lui Fuller în America unde o treime şi cea mai mare alianţă educaţională cu ortodoxia a eşuat în mod regretabil.

A treia aventurare a lui Fuller cu ortodoxia a testat seriozitatea misiunii declarate de către şcoală a reînnoirii bisericii dar s-a dovedit că cere mai mult din partea lui Fuller decât se părea că poate da. Aceasta a fost o propunere reper în istoria relaţiilor Ortodox-Evanghelice. În 1995 Biserica Antiohiană Ortodoxă din America de Nord (probabil cea mai progresivă din toate Bisericile Ortodoxe) a iniţiat contactul cu Fuller Seminary pentru a propune o alianţă educaţională reunită pentru seminariştii ortodocşi şi evanghelici. Niciodată înainte ori în istoria Evanghelismului sau în cea a Ortodoxiei nu s-a discutat de o propunere ecumenică de o astfel de magnitudine, dacă nu era propusă de o Biserică Ortodoxă, în special de una cu o distincţie istorică aşa de mare precum Patriarhatul Antiohiei. Fr. Micel Najim (un cercetător sirian, Decan al St. Nicholas Orthodox Cathedral înLos Angeles şi fostul Decan al St. John of Damascus Seminary în Beirut, Liban) şi cu mine am fost numiţi ca reprezentanţi oficiali ai Bisericii Antiohiene către Fuller. Am lucrat cu şi sub direcţia Fr. Joseph Allen, Directorul Comisiei Teologice care este supravegheată de Arhiepiscopul Philip Saliba şi Episcopul Demetri Khouri. Propunerea a căutat să ofere un program Pan-Ortodox de studii pentru gradul de Master of Divinity (M. Div.) oferit de Fuller Seminary în conjuncţie cu Casa de Studii Antiohiene (un program postuniversitar al Seminarului Sf. John din Damasc, Balamand University, Beirut, Liban). Acesta a fost intenţionat să fie un program ecumenic cu un accent ortodox care ar fi bazat în Pasadena dar pus la dispoziţia studenţilor ortodocşi şi evanghelici din America şi din întreaga lume prin folosirea metodelor clasice şi contemporane de educaţie teologică (incluzând şi tehnologiile media prin internet şi cursuri prin corespondenţă). Episcopii greci şi ruşi din Biserica Ortodoxă Greacă şi Biserica Ortodoxă din America au fost de acord să participe drept profesori ortodocşi în program, şi Biserica Ortodoxă Coptică din Los Angeles a discutat în stagiile timpurii despre implicarea lor cu Antiohienii de asemenea. În calitate de inginer pentru programă, am îndeplinit câteva revizuiri în consultarea cu ambele părţi implicate în timp ce am căutat să realizez o balanţă dintre cererile teologice ale unei programe autentic ortodoxe şi distinctivele evanghelice de la Fuller Seminary. Programa finală a apărut a fi o realizare ecumenică unică care a creat o sinteză autentică dintre tradiţiile noastre teologice fără să rezulte într-un compromis doctrinar sau vreun hibrid teologic. Acesta a oferit şi studenţilor de la Fuller oportunitatea de a studia cu profesori ortodocşi la unul dintre cele mai mari şi mai progresive seminarii inter-denominaţionale evanghelice. Studenţii ortodox răsăriteni ar fi fost rugaţi să se lupte cu accentuările teologice ale Reformei, studenţii evanghelici la rândul lor să facă acelaşi lucru cu teologia ortodoxă. Ambii ar fi găsit Fuller a fi un loc sigur de a învăţa istoria şi teologia reciprocă în timp ce mărturiseau de fapt unitatea creştină în acţiune pentru binele trupului lui Hristos. În acest fel programul reunit avea să îndeplinească propria „Misiune dincolo de Misiune” a lui Fuller, un ţel dedicat reînnoirii întregii biserici creştine incluzând tradiţiile istorice „catolice” precum „Biserica Ortodoxă” printre altele.

În ciuda numeroaselor contacte anterioare cu administratorii Fuller, corpul profesoral de la Fuller a primit doar oportunitatea introductivă de a asculta la propunerea noastră şi să răspundă. Fr. Michel Najim şi cu mine am prezentat un sumar general al motivelor şi scopurilor programului fără să facem referire la lucrurile specifice din programă. Câţiva au simţit că nu pot face o slujbă responsabilă în domeniul cooperării Ortodox-Evanghelice din moment ce ei erau deja supra-dedicaţi altor proiecte. Totuşi, alţii (de notat Miroslav Volf care s-a mutat la Yale de atunci) au simţit propunerea că este de o semnificaţie enormă şi au fost doritori să o susţină, şi s-au simţit onoraţi să fie implicaţi într-o astfel de mişcare istorică ecumenică. Apoi decanul facultăţii au considerat că trebuie să transmită nivelelor mai înalte din administraţia Fuller pentru a aduce procesul mai departe. Un stagiu foarte ambiguu în dialog a rezultat între corpul profesoral şi administraţie cu privire la dacă şi cum să continue cu propunerea. În ciuda bunăvoinţei multora din cadrul profesoral pentru a se avansa spre negocierile de uniune, Decanul mai apoi mi-a prezentat o declaraţie scrisă în care explica că administraţia / Bordul de Directori a eşuat în a oferi corpului profesoral un semnal clar pentru a purcede. Astfel un program istoric de o importanţă enormă ecumenică a murit în mod tragic. Dacă s-ar revizui vreodată cartea lui George Marsden despre istoria lui Fuller Seminary (Evanghelismul Reformator), povestirea lui Fuller Seminary ar trebui să includă o naraţiune detaliată a acestei oportunităţi pierdute în istoria bisericii moderne. Când ne întoarcem spre evaluarea seminariilor ortodoxe care oferă cursuri despre Evanghelism, este evident faptul că ele sunt dincolo de contrapartidele lor evanghelice. Holy Cross Greek Orthodox Seminary pune la dispoziţie studenţilor săi cursuri despre Evanghelism prin şcoala sa soră de consorţiu Gordon-Conwell Seminary. În 1980 un dialog asupra predicării s-a ţinut la campusul Holy Cross între grupul profesoral al celor două şcoli. Lucrările au fost publicate în cartea Cuvântul viu al lui Dumnezeu: God’s Living Word: Orthodox and Evangelical Essays on Preaching (Eseuri ortodoxe şi evanghelice cu privire la predicare). St. Vladimir’s Orthodox Seminary (Crestwood, NY) arată semne verbale de interes în relaţia Ortodoxiei cu Evanghelismul printre câţiva din corpul său profesoral şi studenţi dar până acum nu s-a luat nici o acţiune concretă pentru a implementa astfel de cursuri sau să-i implice pe evanghelici în conversaţia academică. Saint Nersus, şcoala sa soră din Biserica Ortodoxă Armeană, a invitat un evanghelic armenian, Joseph Alexanian de la Trinity International University (Deerfield, IL) să predea un curs despre evanghelism din cartea Faptele Apostolilor în vara lui 1994. În august 1995 Metropolitanul Philip Saliba de la Arhiepiscopia Ortodox Antiohiană a făcut un pas îndrăzneţ înainte pentru a ridica nivelul seminariştilor de cunoaştere prin a le oferi anual cursuri de teologie comparată pentru studenţii săi antiohieni despre „Ortodoxia şi Evanghelismul American” în Antiochian House of Studies (Ligonier, Pennsylvania) predat de autorul prezent.

Toate aceste încercări pot fi privite drept progresive. Trebuie însă să fim destul de oneşti pentru a le privi doar ca un bun început şi că nu este suficient pentru a se putea umple golurile din programa noastră respectivă.

Cu toate aceste, şcolile evanghelice fac mai mult pentru a rectifica situaţia decât seminariile ortodoxe. Şi în ciuda reţinerii dezamăgitoare a lui Fuller faţă de propunerea Antiohiană notată mai sus, corpul său profesoral şi administratorii rămân foarte susţinători în oferirea de cursuri despre Creştinismul Răsăritean.

Dar nu toate şcolile evanghelice au avut astfel de relaţie constructivă cu cei ortodocşi. În ultimii doi ani, două şcoli în particular au trecut prin perioade dificile când au încercat să determine ce să facă cu profesorii lor ortodocşi. Ele sunt Biola University (La Mirada, California) şi Columbia International University (Columbia, South Carolina).

Biola University este o şcoală evanghelică foarte conservativă cu un grup studenţesc diversificat din punct de vedere denominaţional. În 1997-1998 trei angajaţi ortodocşi ai şcolii au îndurat posibilităţii eliminării lor ca rezultat al unei minorităţi vocale de studenţi care au portretizat pe profesorii ortodocşi ca membri ai unei secte eretice. Un profesor a ocupat scaunul plin de succes al Programului de Onoruri R. A. Torrey, un alt profesor era corpul Departamentului de Artă şi al treilea era un preot ortodox ordinat care slujea drept Decan al Studenţilor. Prin toate relatările, atât studenţii cât şi administraţia de la Biola, fiecare şi-au făcut slujba cu distincţie onorabilă. În numele libertăţii academice, minoritatea vocală a studenţilor a fost admisă să-şi exprime părerile lor dar au profitat de privilegiile lor şi au devenit curând dizolvanţi faţă de profesorii şi viaţa instituţională a şcolii. Studenţii au crescut tensiunea prin a posta mesaje anti-ortodoxe în întreaga şcoală şi, ca să o punem mai uşor, au înjosit Biserica Ortodoxă. Drept rezultat, o comisie teologice din cei trei a fost pusă din Talbot School of Theology adiacent şcolii pentru a scrie un raport despre teologia Ortodox Răsăriteană şi a compatibilităţii sale cu Declaraţia de Credinţă a Biola. Dacă cele două erau compatibile profesorii aveau să rămână la şcoală, dacă nu, ei trebuiau să fie daţi afara. Pentru a ajuta facilitarea dialogului doi teologi ortodocşi din exterior au fost invitaţi la Biola pentru o discuţie de seară cu membrii de la comisia teologică de la Talbot. După întâlnirea de câteva ore Rectorul, care a moderat discuţia, a tras concluzia că nu existau ramuri majore în Declaraţia de Credinţă Biola şi că profesorii ortodocşi pot să rămână în slujbele lor. Dialogul de confruntare dintre teologii ortodocşi şi evanghelici care a avut loc la Biola University este un model lăudabil al adevăratei înţelegeri creştine care ar trebui să slujească restului comunităţii evanghelice cu un standard de rivalizare.

Un incident similar al unei reacţii evanghelice împotriva Ortodoxiei a avut loc la o altă şcoală conservativă dar nu cu aceleaşi rezultate pozitive. Unul din profesorii de misiune de la Columbia International University, Dr. Edward Rommen, s-a alăturat grupului profesoral după ce a slujit ca un profesor deţinut la Trinity Evangelical Divinity School (Deerfield, IL). Rommen a crescut în Biserica Evanghelică Liberă şi a petrecut 14 ani ca misionar şi profesor de seminar al acelei denominaţii în Germania. El deţine doctoratul în Teologie şi Misiuni şi a studiat cu Wolfhart Pannernberg la Munich, Germania. Cea mai recentă carte a sa a fost cu un făcută cu David Hesselgrave, denumită Contextualization: Meanings, Methods and Models(Contextualizarea, Înţelesuri, Metode şi Modele). După mulţi ani de studiere şi cercetare pentru o viaţă de biserică mai profundă, în 1997 Rommen a părăsit denominaţia Biserica Evanghelică Liberă şi s-a alăturat Bisericii Ortodoxe. Ca rezultat al conversiei sale, lui i s-a cerut imediat să-şi dea demisia din noul său post de învăţare de la Columbia International University în 1998. În timp ce majoritatea profesorilor şi a administratorilor se păreau că-l susţin pe Rommen, doi sau trei dintre administratorii de vârf se pare că s-au angajat într-o concediere tăcută. El este acum un Diacon ortodox ordinat pentru o companie de construcţie în timp ce caută alt post de învăţător la o universitate sau seminar.

Un alt exemplu de o formă mai tăcută de reacţie evanghelică împotriva ortodocşilor poate fi văzută în cazul Wheaton College. Aici trebuie să se facă distincţia dintre Declaraţia de Credinţă publică a lui Wheaton şi postura sa privată împotriva Ortodoxiei. Nu este nimic în aceasta pe care să nu o semneze vreun teolog ortodox. Ceea ce speră Wheaton, totuşi, este că astfel de teologi să obiecteze cu privire la ceea ce nu conţine aceasta (adică „prezenţa reală” a lui Hristos în Eucharist). Conform cu Robert Weber, Wheaton operează pe o metodă empirică că doar protestanţii pot să vorbească într-o capelă sau să fie angajaţi ca membrii de facultate. Totuşi, aceasta este doar o tradiţie „orală” printre mulţi (nu toţi) din facultate, nu o interzicere „scrisă”. O astfel de postură, totuşi, este curioasă în lumina faptului că Weber este un Episcopalian, ceea ce este aproape identic cu tradiţia ortodoxă în afară de diferenţele despre clauza filioque din Crezul Nicean şi câteva alte chestiuni tehnice similare care nu sunt vitale pentru semnăturile facultăţii de la Wheaton. De asemenea sunt mult mai mulţi studenţi episcopalieni care frecventează Wheaton College decât în oricare alt timp din istoria bisericii.

O altă ironie stă în mesajul contradictoriu pe care îl aude cineva când un vorbitor renumit este rugat să se roage la numirea uneia dintre cele mai distinse instituţii ale Evanghelismului. În timpul anilor 1980 renumitul filozof ort, educator şi teolog, Charles Malik, a fost invitat să dea prestigiosul discurs de dedicare pentru Centrul Billy Graham care este pe campusul Wheaton College. Acesta a fost un teolog al Bisericii Ortodoxe Antiohiene în Liban şi Statele Unite, membru fondator în Naţiunile Unite, un distinct funcţionar de la Wheaton College, şi Wheaton a îmbrăţişat cu inimă largă prezenţa lui Malik. Cineva se poate ruga doar umil pentru ziua când Wheaton şi alte şcoli asemenea lui vor primi cu bun venit pe teologii ortodocşi de calibrul lui Charles Malik în rangurile lor evanghelice cu facultatea completă drept fraţi valoroşi în Hristos.

În sumar, prezenţa sau potenţialul facultăţii ortodoxe în şcolile evanghelice a început să provoace caracterul adecvat al Declaraţiilor de Credinţă Evanghelice şi au ţinut private opiniile facultăţii. Declaraţiile de Credinţă au fost adesea falsificate ca o reacţie istorică împotriva Catolicismului Roman Tridentin şi a fluxului crescând de Protestantism liberal. Ortodoxia nici măcar nu era pe ecranul de radar al şcolilor evanghelice la vremea schiţării Declaraţiilor lor. Astăzi Evanghelicii din America trebuie să re-evalueze identitatea lor în lumina relaţiei lor cu Ortodox pe o bază „după cum e nevoie”. Nu există o mişcare mare în această direcţie dar problemele subliniate mai sus revelează faptul că Biserica Ortodoxă din America are într-adevăr un impact desluşit asupra şcolilor evanghelice, şi că astfel de şcoli se luptă să înţeleagă adevărata lor identitate de Ortodoxie precum şi propria lor identitate Evanghelică în lumina acelei descoperiri. Adesea înţelegerea lor despre Biserica Ortodoxă este mediată pur şi simplu prin cărţile introductive care nu confruntă în mod adecvat chestiunile evanghelice, prin conversaţii cu liderii ortodocşi nesofisticaţi din punct de vedere teologic, sau prin colegi profesori evanghelici care au doar o cunoaştere superficială despre tradiţia Bisericii. Puţini cercetători ortodocşi sau evanghelici sunt capabili să vorbească limba altuia în mod fluent sau să construiască poduri bazate pe o cuprindere autentică a istoriei teologice reciproce. Aceasta are un impact advers asupra opiniilor private ale membrilor facultăţii evanghelice care sunt gata să implice procesul atunci când revizuiesc solicitanţii la o slujbă de cercetători ortodocşi. Adesea facultăţile evanghelice nu posedă în mod curent categoriile conceptuale în care să se potrivească ortodocşi după cum se vede că ei nu sunt nici peste şi nici găină. Cu toate acestea, pe măsură ce mai mulţi din generaţia tânără de cercetători evanghelici termină studiile pentru doctorat în patristicii greci, studiile liturgice şi istoria Bizantină / modernă, instituţiile evanghelice care-i angajează pot devenit tot mai deschise faţă de câştigarea de resurse bogate din punct de vedere intelectual de membrii de facultate ortodocşi în decadele următoare.

Concluzie

Suma acestor dezvoltări demonstrează că noi suntem doar la începutul apariţiei dialogului global dintre Ortodoxia Răsăriteană şi comunităţile Evanghelice. Tradiţia ortodox devine în mod rapid o chestiune vitală în teologia modernă şi misiunile lumii. O oportunitate fără precedent pentru creştere, reconstruire şi reînnoire acum se află înaintea noastră. Seminariile evanghelice care au prevederea de a dezvolta accentul programei în Creştinismul Răsăritean vor putea mai bine să ofere o perspectivă mai deplină asupra teologiei globale şi astfel vor fi pe muchia viitoarei educaţii teologice. Seminariile ortodoxe trebuie să facă la fel cu Evanghelismul. În timp ce dialogul mic este plin de riscuri fatale potenţiale, convingerea mea este că relaţia noastră este atent nutrită cu umilinţă, curaj, determinare şi lăsarea la o parte a mândriei personale şi eclesiastice se poate transforma a fi una din cele mai roditoare şi mai semnificative întâlniri ecumenice la începutul mileniului trei.

Un renumit bizantinologist britanic a spus că secolul 21 va vi secolul Ortodoxiei. Aceasta nu ar trebui să-i facă pe ortodocşi să se mândrească ci mai degrabă să ne facă să simţim mai puternic imensa responsabilitatea pusă pe umerii noştri slabi pentru a mărturisi spre credinţa Bisericii cu mare umilinţă. Comorile teologice ale Bizantinului abia încep să fie descoperite de realocarea lui Colin Gunton a hristologiei clasice Bizantine, şi a lui Miroslav Volf şi a lucrării fraţilor Torrance despre teologie trinitară Capodociană, ca să numesc doar puţini din evanghelicii cunoscuţi mai bine. Trebuie spus de asemenea că se întâmplă adesea în întâlnirile Protestante cu Ortodoxia, că evanghelicii s-au putea să ajungă să se simtă dezamăgiţi cu calitatea conversaţiei lor cu anumiţi parteneri de dialog ortodox contemporan, mulţi dintre care au o lipsă nesofisticată  de apreciere pentru accentuările ale reformatorilor şi ale copiilor lor. Dar precis în acel moment de deziluzie evanghelicii vor fi ispitiţi să se întoarcă de la Ortodoxism încât evanghelicii trebuie să convoace curajul intelectual pentru a trece dincolo de păcatele şi slăbiciunile Ortodoxiei moderne care pot să-i ajute în călătorie. Evanghelicii vor avea nevoie să dezvolte o strategie de a se ocupa cu săracele condiţii externe ale Ortodoxiei contemporane – condiţii care se datorează în parte unei moşteniri de dominaţie islamică şi comunistă asupra Ortodoxiei precum şi simplul snobism religios şi lipsa de dorinţă de a înţelege Creştinul din Vest.

Dacă Allister McGrath este corect în afirmaţia că Evanghelismul va deveni tot mai mult cea mai viabilă opţiune teologică în tărâmul religios în anii viitori, cred umil că Ortodoxia Răsăriteană, în ciuda slăbiciunilor sale umane şi a celor curente, mulţi o vor sfârşi precum partenerul de dialog care poate oferii evanghelicilor cea mai mare abundenţă de resurse teologice proaspete pentru a nutri maturitatea continuă şi relevanţa creativă din tot secolul 21.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica1_mar06.htm

Escatologie: Premilenismul: A doua temelie   De Thomas Ice

download

Escatologie:  Premilenismul: A doua temelie  De Thomas Ice

A doua piatră de temelie care susţine răpirea pretribulaţionistă a bisericii este doctrina biblică cunoscută sub numele de premilenialism. Premilenialismul învaţă că a doua venire va avea lor înaintea domniei de 1000 de ani a lui Hristos din Ierusalim pe pământ. În cadrul bisericii primare, premilenialismul a fost numit chiliasm, de la termenul grecesc care înseamnă 1000, folosit de şase ori în Apocalipsa 20:2-7. Charles Ryrie citează caracteristici esenţiale ale premilenialismului după cum urmează: „Durata sa va fi de 1000 de ani; locaţia sa va fi pe pământ; guvernarea sa va fi teocratică cu prezenţa personală a lui Hristos care domneşte ca Rege; şi acesta va împlini toate promisiunile încă neîmplinite despre împărăţia pământească”1.

Premilenialismul este contrastat de învăţătura postmilenială că Hristos va reveni după ce El va fi domnit spiritual de pe tronul Său în ceruri pentru o lungă perioadă de timp în timpul erei curente, prin biserică, şi părerea similară amilenială care apără şi ea o domnie prezentă, dar pesimistă, spirituală a lui Hristos. Premilenialismul biblic este o temelie necesară pentru pretribulaţionism din moment ce este imposibil ori ca postmilenialismul ori amilenialismul să susţină pretribulaţionismul.

Cadrul istoric

Fără îndoială, premilenialismul era cea mai timpurie şi mai larg susţinută părere a secolelor cele mai timpurii ale bisericii. Decanul istoricilor bisericii, Philip Schaff a spus, „Cel mai uimitor punct din escatologia Erei ante-Niceană [100-325 d. Hr.] este chiliasmul proeminent, sau milenarianismul, . . . a părere destul de curentă de învăţători distinşi, precum Barnaba, Papia, Iustin Martirul, Irineu, Tertulian, Metodius, şi Lactatius”2. Istoricul german Adolph Harnack a spus, „Primul în punctul din timp a venit credinţa în apropiata revenire a lui Hristos şi a stabilirii domniei lui pe pământ. Într-adevăr aceasta apare aşa de timpuriu încât se poate pune în discuţie ca parte esenţială a religiei creştine. . . . trebuie să fie admis că această aşteptare era o caracteristică proeminentă în proclamarea cea mai timpurie a evangheliei, şi a contribuit în mod material la succesul ei. Dacă bisericile primare au fost sub necesitatea încadrării „Confesiunii de Credinţă”, aceasta ar fi îmbrăţişat cu certitudine acele imagini prin intermediul cărora viitorul apropiat a fost realizat în mod distinct”3.

Premilenialismul a început să se stingă în Biserica Catolică stabilită în timpul vieţii lui Augustin (354-430 d. Hr.). Ryrie rezumă această schimbare: „Odată cu uniunea biserici şi a statului sub Constantin, speranţa venirii lui Hristos s-a ofilit puţin. Şcoala Alexandriniană de interpretare a atacat hermeneutica literală pe care premilenialismul era bazat, şi influenţa învăţăturii lui Augustin a reinterpretat conceptul şi timpul Mileniului”4. Premilenialismul a supravieţuit întotdeauna, chiar şi atunci când nu a fost dominant sau larg cunoscut. Chiliasmul, deşi a fost suprimat de Biserica Catolică, cu toate aceasta a supravieţuit prin grupările „subterane” şi „de franj” de creştini în tipul celor 1000 de ani ai perioadei medievale. În timpul Reformei, Anabaptiştii şi Hughenoţii au ajutat la renaşterea premilenialismului, până ce aceasta a fost adoptat pe o scară largă de mulţi Puritani din timpul erei Post-Reformă.

Ultimi 200 de ani au văzut cea mai mare dezvoltare şi răspândire a premilenialismului încă din timpul bisericii timpurii. Începând în Insulele Britanice şi răspândindu-se în America, premilenialismul consistent, cunoscut sub numele de premilenialism dispensaţional, a ajuns să domine credinţa Evanghelică. Această formă de premilenialism a dar naşterea la cea mai riguroasă aplicaţie a hermeneuticii literale care a dus la susţinerea premilenialismului pretribulaţionalist din zilele noastre.

Baza biblică pentru premilenialism

Deşi cel mai puternic sprjin pentru premilenialism este găsit în afirmaţia clară din Apocalipsa 20:1-7, unde se spune de 6 ore că împărăţia lui Hristos va domni 1000 de ani, Vechiul Testament şi restul Noului Testament susţine de asemenea o înţelegere premilenială a planului lui Dumnezeu pentru istorie. Jeffrey Townsend a oferit un sumar excelent al evidenţei biblice pentru premilenialism în următorul material:

Dezvoltarea din Vechiul Testament

„Legămintele Vechiului Testament cu Avraam şi David au stabilit promisiunile necondiţionale ale unei împărăţii israelite în tărâmul antic condus de Fiul ultim al lui David. Profeţii Vechiului Testament, din cei mai dintâi până la cei mai târzii, au privit înainte la stabilirea acestei împărăţii. Caracteristica sa de principiu va include: readunarea evreilor din naţiunile tării antice, regenerarea spirituală în masă a poporului evreiesc, restaurarea Ierusalimului ca o capitală principală şi a Templului ei ca centru spiritual al lumii, domnia Fiului ultim al lui David peste cele doisprezece triburi reunite care locuiesc în siguranţă în ţară ca naţiune pre-eminentă a lumii. Bazat pe Scriptura Vechiului Testament, această împlinire pământească, spiritual spiritual-geopolitică a acestor promisiuni este aşteptată.

Dezvoltarea din Noul Testament

Scriitorii Noului Testament nu reinterpretează promisiunile Vechiului Testament şi le aplică bisericii. În schimb biserica participă acum în binecuvântările universale, spirituale ale Noilor Legăminte Avraamice, şi Davidice fără să nege împlinirea ultimă a promisiunilor de legământ pentru Israel. Autorii Noului Testament afirmă mai degrabă decât să nege speranţa împărăţiei antice a lui Israel. Matei, Luca şi Pavel învaţă cu toţii despre un viitor pentru naţiunea Israel. În mod specific, Fapte 1 şi 3 stabileşte faptul că restaurarea împărăţiei către Israel are loc la a doua venire a lui Isus Hristos. Romani 22 confirmă că la vremea celei de-a doua veniri, Israel va avea toate legămintele sale necondiţionate împlinite pentru ea. 1 Corinteni 15 vorbeşte despre o împărăţie interimară după întoarcerea lui Hristos dar înainte de împărăţia eternă a lui Dumnezeu în timpul căreia Hristos va domni şi îi va învinge pe toţi duşmanii Săi. În final, Apocalipsa 20 oferă cronologia evenimentelor şi lungimea împărăţiei lui Hristos pe acest pământ înainte de starea eternă.

În rezumat, cazul pentru premilenialism se bazează pe faptul că promisiunile Vechiului Testament ale unei împărăţii pământeşti nu sunt negare sau redefinite de Noul Testament. Baza premilenialismului nu este referinţa la cei 1000 de ani din Apocalipsa 20. Aceasta este doar un detaliu, cu toate că este unul important, în modelul larg al Scripturii. Baza pentru premilenialism este natura păstrătoare a legământului a Dumnezeului nostru, afirmată din nou şi din nou în paginile Scripturii. Dumnezeu va face ceea ce El a spus că va face, pentru slava Sa printre naţiuni. Şi ceea ce a spus El că va face este împlinirea legământului Avraamic, Davidic şi cel Nou către o naţiune adunată, regenerată, restaurată a lui Israel la a doua venire a lui Isus Hristos, şi pentru 1000 de ani de mai apoi, anterior împărăţiei eterne a lui Dumnezeu”5.

Concluzie

Premilenialismul este doar rezultatul interpretării întregii Biblii, Geneza la Apocalipsa, în cel mai natural fel – din punct de vedere literal. Mulţi dintre critici admit că dacă abordarea literală este aplicată în mod constantă faţă de întreaga Scriptură, atunci premilenialismul este rezultatul natural. Dacă promisiunile Vechiului Testament  o să fie vreodată împlinite literal pentru Israel ca naţiune, atunci ele sunt încă în viitor. Şi aceasta este o întărire a premilenialismului. Premilenialismul de asemenea oferă un final satisfăcător şi victorios pentru istorie în timp ca om prin Hristos împlinind în mod satisfăcător mandatul său de creaţie de a domni peste lume.

Premilenialismul este o condiţie preliminară biblică necesară de care este nevoie pentru a clădi doctrina biblică a răpirii bisericii înaintea celor 7 ani de necaz.

Note de subsol

1 Charles C. Ryrie, Basic Theology: A Popular Systematic Guide To Understanding Biblical Truth (Wheaton, Ill.: Victor Books, 1986), p. 450.

2 Philip Schaff, History of the Christian Church (New York: Scribner, 1884),, Vol. 2, p. 614.

3 Adolph Harnack, „Millennium,” The Encyclopedia Britannica, Ninth Edition (New York: Charles Scribner’s Sons, 1883), XVI, pp. 314-15. Cited in Renald E. Showers, There Really Is A Difference! A Comparison of Covenant and Dispensational Theology (Bellmawr, N.J.: The Friends of Israel Gospel Ministry, Inc., 1990), p. 117.

4 Ryrie, Basic Theology, p. 452.

5 Jeffrey L. Townsend, „Premillennialism Summarized: Conclusion” in Edited by Donald K. Campbell & Jeffrey L. Townsend, A Case For Premillennialism: A New Consensus (Chicago: Moody Press, 1992), pp. 270-71.

http://www.voxdeibaptist.org/Premilenismul.htm

Realități din timpul călătoriilor misionare – India: prima călătorie misionară

În momentul când ai hotărât să pleci să-ți vezi frații de pe câmpul de misiune, să vezi unde pasc ei oile, e bine să fii pregătit pentru situații care vor fi de-a dreptul șocante. Până să dai de ei trebuie parcurs drum lung, timp în care poți da peste situații la care nu te-ai gândit, unele pot fi ciudățenii neașteptate. După o întâlnire în Chicago cu Dr. P. P. Job, numit Billy Graham al Indiei, m-am lăsat convins să pornesc la drum spre India, unde Misiunea Genesis avea misionari și un orfelinat de circa 500 de fete, unele rămase orfane pentru că părinții lor au murit ca martiri.

În momentul când ai hotărât să pleci să-ți vezi frații de pe câmpul de misiune, să vezi unde pasc ei oile, e bine să fii pregătit pentru situații care vor fi de-a dreptul șocante.

Personal am crezut că nu e deloc greu să faci călătorii misionare. Mi-am schimbat însă impresia imediat după prima călătorie făcută la capătul lumii: INDIA. În urma unei invitații de a participa la Conferința bisericilor persecutate am hotărât să fac această călătorie. Am fost însoțit de către fiica mea Ruth și un pastor coreean. Am fost sfătuiți să călătorim cu un avion indian. Mă gândeam că cel mai important lucru este să mă pregătesc spiritual pentru un așa drum. Am pus în desaga inimii câte puțin din tot ce credeam eu că o să-mi fie de folos. Cumpărăturile erau gata făcute: biscuiți sărați, biscuiți dulci, cașcaval împachetat ermetic, salam uscat, slănină afumată, cârnat afumat, haine subțiri, inclusiv și un fel de fustă cum poartă bărbații în India.

Împreună cu Ruth, ne-am despărțit greu atât de familie, cât și de biserică. Ajunși în aeroportul din Chicago ne-am dat seama că alegerea noastră de a călători cu un avion indian nu a fost bună deloc. Aproximativ 300 de indieni, toți desculți, cu papucii în mână așteptau să între în avion. Odată ajunși în avion am simțit că aproape ni se blochează respirația. Nu știam ce vom face, cum vom rezista până în India în atmosfera aceea îmbâcsită cu tot felul de mirosuri. M-am supărat zicând în sinea mea: „Ok. Am să mă descalț și eu și o să vadă și ei cum o să fie!” Gestul meu nu m-a ajutat la nimic, pe ei nici atât. Eram unu la circa 300 de indieni. Mai aveam încă o speranță. O să ne dea să mâncăm, iar pe urmă o să adormim (dacă nu vom leșina). Tot frământându-mă, am observat că se apropie stewardesa cu o tavă plină de ceva buruieni (unele păreau că se mișcau) și un fel de sos verde ce arata foarte atrăgător. Era puțin, cât ai pune pe vârful unei lingurițe. Mă gândeam că o fi foarte scump și de aceea ne dă așa puțin. Am făcut o rugăciune scurtă cu ochii pe sosul verde și dintr-o înghițitură l-am terminat. Am simțit că iau foc și nu era cine să-l stingă. Nici rugăciunea nu mă mai ajută. Mi-am adus aminte că bunica spunea să mănânci repede pâine să-ți treacă usturimea. De unde pâine, că indienii nu mănâncă pâine.

Din cauza usturimilor, am uitat de mirosul extravagant și am început să mă plimb pe culoar când deodată i-am zis lui Ruth și pastorului coreean: „Cred că iau foc. Dacă deschideți geamul o să ajung în India înaintea voastră.” Tot ce mai puteam face era să mă vaiet zicând întruna: „Vai, Uțule, ce ai făcut?” În stânga și în dreapta erau indienii la orizontală, de parcă erau împușcați. Era gata să dau peste pilot, să-i spun să aterizeze. Mi-a venit o altă idee. „Păi nu am eu în desagă cârnat și slănină afumată?” Am deschis desaga și am scos o bucată de cârnat de forma unei trompete și din câteva mușcături am început să mă liniștesc. Eram bucuros că fiica mea Ruth nu mănâncă carne de porc. Ea, zice că porcul e necurat. Eu mă gândeam: „O fi el necurat, dar de el îmi trecu usturimea.” M-am cam ascuns eu de pastorul coreean că el arăta cam mâncăcios. M-a apucat totuși mila de el și ne-am pus amândoi pe mâncate până aproape să terminăm tot cârnatul. Cu chin am adormit, când deodată se anunța că se face escală. Vai, ce bucurii mă încercau! Îmi ziceam: „Vom respira aer curat.” Era un aeroport ce se asemăna cu gara dintr-un sat al țiganilor de pe vremea comunistă. Pasagerii se înghesuiau la ieșirea din avion ca să caute o toaletă. Era ușor de găsit pentru că era peste tot unde voiai. M-a izbit un miros teribil, care m-a făcut să-i zic lui Ruth și pastorului coreean: „Vai, bine era în avion. Haideți să urcăm repede…” Și am călătorit astfel 21 de ore. Am ajuns frânți de oboseală pe aeroportul din New Deli, unde am fost așteptați.

Eram ca niște găini legați de ambele picioare, pe care le ducea bunica la piață să le vândă. Parcă nu mai știam umbla după un drum așa de lung. Am coborât din avion rezemându-ne unul de altul până am ajuns în hala aeroportului unde am fost așteptați de doi pastori indieni ce aveau în mâini niște ghirlande de flori. Ne-au salutat în limba lor și ne-au atârnat acele ghirlande în jurul gâtului. Am urcat în mașină, mai mult peste bagaje decât lângă ele. Ni s-a spus că voi poposi peste noapte la sediul unde locuia Dr. P.P. Job. Eram cu ochii cât cepele pentru că tot ce vedeam era straniu. Căruțe trase de bovine sau cămile. La unele dintre căruțe erau înhămați chiar oameni pentru a câștiga un ban pentru întreținerea familiei. Din când în când ne opream și nu știam de ce. Nu vedeam niciun semafor. În schimb era o vacă despre care ei cred că e sfântă. Dacă se oprește în drum trebuie să-i dai tot respectul până dânsa ia hotărârea să se tragă din drum. Peste tot indieni, pe biciclete, triciclete sau motorete pe care încape întreaga familie. Nori de praf peste tot. Claxoanele răsunau de parcă era război. Tot ce știau era să claxoneze. Eram curios să văd unde au claxoanele. Aveam impresia că sunt atașate la accelerator sau frână de picior.

Maimuțele trăiesc pe stradă și unele se opreau în fața chioșcului de la colțul străzii luându-și banana sau fructul dorit. Apăreau instantaneu de nu știu unde, își luau ce voiau și plecau de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru noi aceste realități au fost o mare surpriză.

Cum se face oare că misionarii plecați în asemenea locuri rezistă la tot ceea ce poți întâlni în lumea a treia, o lume în care sărăcia este la ea acasă, unde copiii mor de foame pe străzi, unde oamenii se închină la mii de zei?

Ajunși la domiciliul lui Dr. P.P. Job, am fost întâmpinați de un gardian ce ne-a salutat foarte respectuos. Am fost așezați fiecare în camere separate unde să ne odihnim peste noapte. Era un culoar care avea camere și pe stânga, și pe dreapta. Ni s-a spus să dormim liniștiți că la ușa de la intrare, pe culoar, în partea din afară doarme un câine de culoare neagră și mare cât un vițel. De pe geamul camerei mele se vedea cum câinele s-a culcat lipit de ușă. Era teribil de cald și trebuia să deschid puțin geamul la care aveam gratii. Am adormit ca dus. Dimineață am întrebat pe gardian: „Unde e câinele care ne-a păzit?” „Domnule, ați sforăit așa de tare încât câinele s-a supărat și a plecat să doarmă în altă parte. Nu l-am mai putut convinge să stea să păzească ușa.” Tot ce mai puteam zice era: „I’m sorry”, ceea ce nu rezolva deloc problema.

Dimineață am plecat spre aeroport, de unde trebuia să luăm un avion mic spre orașul Coimbatore. Am urcat în avion și timp de o oră și jumătate eram ca într-o căruță ce scârțâia din toate încheieturile. Am aterizat, iar apoi ne-am deplasat la Dr. P.P. Job Center, unde era orfelinatul celor aproximativ de 500 de fete. Ne-au înconjurat ca pe niște oameni pe care îi cunoșteau dintotdeauna. Fiecare avea povestea ei tristă. Am petrecut opt zile la orfelinat, timp în care am devenit ca parte din familia lor. După opt zile a urmat despărțirea care nu a fost ușoară. Aproape fiecare avea în mână o bucată de hârtie sau un plic în care și-au pus gândurile lor însoțite de mari mulțumiri pentru dragostea ce le-am arătat-o prin vizita făcută. Ne-am despărțit foarte greu. Am lăsat în urma noastră copii care au pierdut dragostea de tată și mamă din cauza persecuției. Gândul ce persista mereu în mintea mea la plecare a fost și încă îmi mai dă de gândit: „Cum se face oare că misionarii plecați în asemenea locuri rezistă la tot ceea ce poți întâlni în lumea a treia, o lume în care sărăcia este la ea acasă, unde copiii mor de foame pe străzi, unde oamenii se închină la mii de zei?” Răspunsul lor este: „Aici este locul unde Dumnezeu ne vrea pentru o vreme sau poate pentru totdeauna.”

Va urma!

avatar

REV. ILIE U. TOMUȚA

DIRECTOR GENESIS MISSION

Uțu Tomuța este căsătorit cu Mariana și au doi copii. Coordonează Misiunea Genesis și Revista Genesis. Scrie jurnalul online „Din viața de zi cu zi” în care publică săptămânal texte scurte pentru suflet și minte

Realități din timpul călătoriilor misionare – India: prima călătorie misionară

ISUS LUMINA LUMI 1 Ioan 1:1-10 Ardelean Viorel

download

ISUS LUMINA LUMI 1 Ioan 1:1-10   Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE. Autorul[1]cărții este apostolul Ioan care scrie Evanghelia după Ioan, 1,2,3, Ioan şi Apocalipsa. Redactarea cărţii se face între anii 90 – 100 d. Cr, iar cartea are un caracter personal şi pentru „aleasa Doamnă”, cuvântul grecesc este „ electa” şi se poate referi la o persoană sau la o biserică din perioada Bisericii primare. Autorul[2]

nu se prezintă direct dar stilul este al apostolului Ioan şi se adresează cu apelativul „ copilaşilor” ce caracterizează un om mai în vrâstă. El foloseşte cuvinte din epistola scrisă, ca adevăr şi minciună, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, lume, copii, bucurie deplină, mânietor „ paracletot”, şi altele. Autorul nu acceptă zone gri în viaţa creştinului. Scrisoarea are un caracter intim ce ne dace să credem că exista o relaţie strânsă între autor şi destinatar. Tema cărţii[3] este “De dragul adevărului”, pentru care trebuie să lupţi şi în acelaşi timp este incorect să dai credit şi să primeşti învăţători falşi. Cartea se împarte întrei mari secţiuni : 1.despre dragostea reală şi frăţească, 2.viaţa creştinului exprimă învăţătura lui Isus Hristos 3. salutări personale. Cuvinte cheie şi teme caracteristice[4] : Tema principală este : siguranţă creştină, cuvintele folosite fiind „ginoskein” – a   cunoaşte, a observa, a pricepe” şi „eidenai” – a fi sigur”, iar cuvinte caracteristice sunt „parresia” -„îndrăzneală, încredere în atitudine”. Încrederea este privită sub două aspecte : 1. aspectul obiectiv care se referă la o sumă a adevărurilor creştine 2. aspectul subiectiv, cu încrederea că fiecare creştin Născut din Nou are arvuna vieţii veşnice (Efeseni 1:14). Cunoaşterea tinde spre absolut şi referinţa se face la aspectul calitativ, nu cantitativ. Creştinul ştie lucrurile despre lume şi păcatul ei (1 Ioan 5:19, … 3:15), despre el însuşi, datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, … 5:18), dar mai ales cunoaşte adevărul despre Dumnezeu,   Isus Hristos şi Duhul Sfânt (1 Ioan 5:20; 2:13, … 7 Fapte 1:8 ). Există adevărul istoric despre Isus Hristos pentru că a fost trimis (1Ioan 4:9, 10, 14) şi a venit pe pământ (1 Ioan 5:20), s-a manifestat („ephanerothe” în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9), iar venirea a fost în trup (Ioan 1 :1 şi 1:14). Avem apoi mărturia apostolilor (1 Ioan 1:1-3; 4:14) şi lucrarea Duhului Sfânt în om pentru a ajunge la „(gnosis„, – cunoaştere, 1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).   In epistolă găsim mereu “voi” şi „ei„, corespunzător cu adevăraţi şi falşi credincioşi. Pentru a face diferenţa Ioan propune teste ale credinţei. 1. Testul teoretic, “Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (2:23). 2. Testul moral. În care se arată că păcatul nu se poate împăca cu natura lui Dumnezeu care este lumină ” (1 Ioan1:5). 3. Testul social este testul dragostei faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu 1 Ioan 4:7, 8 Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” . Dacă cineva nu trece aceste teste înseamnă că nu este copil al lui Dumnezeu (1 Ioan1:6). „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim   adevărul„. Aceste teste sunt o mărturie tărie şi putere pentru fiecare creştin şi pentru biserică. Versete-cheie[5]1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” 1 Ioan 3.6: „Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.” 1 Ioan 4:4  Voi, copilaşilor, Sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume ». 1 Ioan 5.13: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică.” Cuvântul-cheie este cunoaşterea; împreună cu cuvintele asociate, apărând de cel puţin treisprezece ori în cartea 1 Ioan. Atestări externe[6], ale epistolei sunt făcute de Papias (140 d Cr), este citată de Policarp prin 180-200 d.Cr, de Isustin 150-160 d Cr, şi acceptată de Iraneus (cca 200 d. Cr). De asemenea o găsim în Canonul Muratorian (cca 180-200 d.Cr) şi de Clement din Alexandria. Nu au existat îndoieli cu privire la autenticitatea epistolei şi faptul că face parte din Canon, lucru care este reflectat în scrierile lui Eusebiu care citează pe Origen (J. Stevenson, op. cit. No. 289). Legături[7] . Ioan descrie aspecte ale păcatului care se găsesc în 1 Ioan 2.16, primul păcat fiind neascultarea Evei, având ca şi rezultat cedarea în faţa a trei ispite ca pofta trupească, lăudăroşenia vieţii şi de dorit pentru a primi înţelepciune Geneza 3:6  „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el ” şi au urmat consecinţele neascultării. Aplicaţie practică. Epistola este o carte care exprimă dragoste şi bucurie şi face diferenţa dintre o fericire trecătoare şi una veşnică pe care creştinul are posibilitatea să o primească. Ioan l-a cunoscut personal pe Isus Hristos, a fost „ucenicul prea iubit”, astfel avem o mărturie directă despre Mântuitor. Experienţele lui personale ne motivează pentru o viaţă de sfinţenie. În timpul lui Ioan Biserica[8] era tulburată de tot felul de erezii printre care gnosticismul, care înseamnă mântuire prin cunoaştere. Mesajul cărţii este : Dumnezeu, Isus Hristos este lumina (1Ioan 2:8). Genul cărţii este mai mult o predică, sau meditaţii didactice, gândurile merg în spirală, autorul afirmă şi reafirmă adevăruri despre Isus Cristos, viaţă vecinică, Dumnezeu, păcat. Elevii lui Ioan au fost Policarp, Papias, Ignaţiu, au devenit părinţii ai bisericii. Epistola[9] semănă mai mult cu un tratat, care tratează o anume situație. Exista deja o clasă formată din învățători falși care aveau pretenții ezoterice de cunoaștere superioară a anumitor lucruri spirituale. Ei au fost înaintașii gnosticilor de mai târziu. Învățătorii falși aveau pretenția că nu au păcat, și nu recunoșteau divinitatea lui Isus Hristos, prin urmare urmau căile lumii în care trăiau (1Ioan 2:4, 2:15).

2). Dumnezeu este lumină. Este necesar să vorbim puțin despre Trinitate, implicit despre Persoanele care fac parte din Trinitate și atributele divine pentru a înțelege   mesajul Evangheliei apostolului. Ioan 8:12  ”Isus le-a vorbit din nou și a zis: „Eu Sunt lumina lumii; cine Mã urmeazã pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții,” iar acest aspect vizează domeniul spiritual. De la conceptul de lumină se ajunge la o Persoană, în cazul acesta Isus Hristos. Dacă mergem în Apocalipsa la sfârșitul tuturor lucrurilor și la un nou început dăm de următorul verset : Apocalipsa 21:23  ”Cetatea n-are trebuințã nici de soare, nici de lunã, ca s-o lumineze; cãci o lumineazã slava lui Dumnezeu, Și fãclia ei este Mielul”. Lumina nu este singurul atribut al dumnezeirii, și vom aborda și celelalte atribute divine. Trinitatea[10] Este o doctrină specifică creştinismului dezvoltată mai târziu de biserică datorită valurilor de prigoană şi timpului necesar clarificări învăţăturilor. Trebuie specificat că până în anul 313 d. Cr, Biserica Primară numită şi Apostolică, a suferit 10 valuri de prigoană, dar sub împăratul Constantin, Biserica devine Catolică (universală), dar şi „biserica împăratului”, şi este puternic păgânizată, fiindcă multe popoare, cucerite, au fost forţate să se creştineze cu forța şi elemente păgâne au pătruns în Biserică. Poporul iudeu era monoteist şi credea doar într-un singur Dumnezeu. După Momentul Hristos în ziua cincizecimii se naşte Biserica, la Rusalii şi începe Creştinismul ca religie, paralel cu iudaismul şi alte religii contemporane din timpul acela. Religia Creştină are un specific aparte în sensul cu nu mai este Monoteistă. Trinitatea se regăsea pe paginile Bibliei, dar a trebuit să fie dezvoltată. Astfel noi cunoaştem un singur Dumnezeu. (Ex. 20 : 2-3) „să nu ai alţi dumnezei afară de mine” dar şi Dumnezeu manifestat în trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. La botez lui Isus Hristos apar toate Trei Persoane ale trinităţii în acelaşi moment. (Mat 3: 16-17). Dumnezeu prin Glasul Său, Duhul Sfânt, în chip de porumbel și Fiul Întrupat ce primea botezul. Încă de la început este necesară precizarea că omul poate să accepte Trinitatea, dar niciodată înţeleasă. Biblia firmă divinitatea celor Trei Persoane din Trinitate. Divinitatea Tatălui este uşor acceptată, (Deutr. 6:4) „ Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.” Divinitatea Fiului e susţinută în Evrei cap 1 : superior îngerilor, moştenitorul tuturor lucrurilor, creator al universului, manifestarea Slavei lui Dumnezeu, numit de Tatăl Dumnezeu. Divinitatea Duhului Sfânt, este mai greu de conceptualizat. (Fapte 5:4) al minţi pe Duhul înseamnă al minţi pe Dumnezeu, se prezintă ca Persoană dar și putere, şi se folosea termeni interschimbabili între Dumnezeu şi Duhul Sfânt, de asemenea El regenerează viaţa, şi   credincioşii sunt Templu Duhului Sfânt. Persoanele trinităţii sunt una în esenţă şi substanţă dar în ce cunoaştem noi subordonate doar în lucrare. Isus Cristos face voia Tatălui şi este asistat de Duhul Sfânt. Persoanele trinităţii trăiesc în armonie, se iubesc relaţia dintre ele este una de dragoste. Din veşnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt (Matei 28:19). Aceste trei Persoane sunt absolut egale in esenţa,  și substanţă și există nedespărţite, în mod simultan si etern. In aspectul „Trinitarii economice,” Dumnezeu Tatăl acţioneză ca autoritate, iar Fiul si Duhul Sfânt sunt subordonaţi în lucrare. (Ioan 14:26; 1 Cor 11:3). „Trintate Economica” este termenul dat aspectului Trinităţi în perioada ce a început la naşterea Domnului Isus in aceasta lume. Există un specific ce iese în evidenţă din Sfânta Scriptură : Tatăl   creează alege şi cheamă, Fiul face lucrarea de răscumpărare, Duhul Sfânt face o lucrare de sfinţire în viaţa credinciosului. În Biblie descoperim pe Dumnezeu, ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu desăvârşire una şi nedespărţiţi în fiinţa lor. Exemple de câteva versete : Avem o poruncă. Matei 28:19 “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Hristos afirmă că : 1 Ioan 5:7 “Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt.” De asemenea când Cristos este pe Cruce apelează tot la Tatăl. Luca 23:46  Isus a strigat cu glas tare: Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul! Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul.” Ioan începe Evanghelia vorbind despre Cristos şi ne aruncă în atemporalitate. Ioan 1:1  “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu, iar ucenicii vestesc acelaşi lucru : Faptele Apostolilor 8:37  “Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, se poate. Famenul a răspuns: Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Nu[11] se îngăduie o intermediere între: neprihănire și păcat sau lumină și întuneric ori adevăr și minciună sau iubire și ură. Lumina se referă la o lucrare de sfinţire în viaţa noastră. Sfinţirea este o separare de lume și de păcat este o lucrare a Duhului Sfânt şi o acceptare a omului. Lumina este legată de divinitate,   Dumnezeu este lumină și Isus Cristos este lumină. Ioan 8 :12 Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii,” dar în (Ioan 3:19) .. oamenii au iubit mai mult întunericul, oamenii iubesc opusul luminii. Cuvântul lumină este în contrast cu durerea, adversitatea, întunerecul, moartea. Aici este vorba de lumina Evangheliei, iar roada lumini   este neprihănire, bunătate, adevăr (Ef.5:9). De asemenea intervine și un alt factor care este părtășia ”cainonia” ce implică   ceva în comun cu Dumnezeu și cu oamenii ce presupune o participare activă, dar şi un duşman comun care este Satana. Creştinii au o credinţă comună, acelaşi Dumnezeu, același mântuitor pe Isus Hristos și Duhul Sfânt. Părtăşia cu El implică umblarea în lumină, cu Dumnezeu, cu oamenii, intervine obligatoriu aspectul relaţiilor pe verticală cu divinitatea și pe orizontală cu ceilalți credincioși . O altă Abordare a Conceptului de Trinitate[12]. Avem pe de o parte : Dumnezeu unic, Persoane care sunt Dumnezeu, şi caracterul Triunic. Dumnezeu Unic: ca exemplu există cele 10 porunci din Exod 20, (primele 4, cu privire la Dumnezeu iar celelalte 6 cu referire la relațiile dintre oameni), plus 613   porunci care reglementau viața religioasă, igienă și relații dintre oameni, sau Şema Israel din Deutr. 6:4, în care se  respinge politeismul, care este   porunca a treia. Persoane care sunt Dumnezeu : Dumnezeu Tatăl în care divinitatea lui este uşor acceptată, şi Divinitatea Fiului exprimată în Evrei cap 1:3 ‘‘manifestarea Slavei Lui, Creator, şi numit de Tatăl şi Dumnezeu„, Iar Duhul Sfânt, este mai greu de conceptualizat. Caracterul Triunic este exprimat în mai multe versete din Scriptură ca : 1 Ioan 5:7  (Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una Sunt.), sau formula de plural “Elohim”, şi pluralul din Gen. 1:26 (să facem), și Isaia 6:8  Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!”, sau Benedicţia din 2 Cor. 14, și Ioan 1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu, sau Ioan 10:30  Eu şi Tatăl una Suntem.”, și Ioan 14:9  Isus i-a zis: „De atâta vreme Sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?” Formula de botez din Matei 28 :19, înseamnă scufundarea în realitatea Sfintei Treimi, Sfânta Scriptură este sursa primară a revelării de Sine al lui Dumnezeu, este baptistierul în care este scufundat credinciosul, şi botezul este un proces de o viaţă, păşim pe urmele lui Dumnezeu, în spaţiul sacru a Sfintei Scripturi, al descoperiri de Sine al lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt şi în acest caz, botezul devine un eveniment, dar şi un proces de o viaţă.   Aşa cum am mai spus relaţia dintre Persoanele Trinităţii este una de armonie şi dragoste, ele trăiesc într-o părtăşie dincolo de înţelegerea umană, niciodată înţeleasă pe deplin de către om, dar acceptată de oamenii care s-au Născut din Nou, şi noi avem posibilitatea, de a avea intrare liberă   la Tatăl prin curăţirea de păcate prin Sângele Mielului, şi sfinţirea Duhului Sfânt. Adevărata credinţă, se manifestă prin acceptarea lui Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor în inimile noastre, implicit credinţa în Dumnezeu şi lucrarea de sfinţire a Duhului Sfânt. Formula de 3 = 1 şi 1= 3 este matematica lui Dumnezeu, care diferă de matematica umană, care este doar o umbră palidă a lucrurilor din cer.

3). DESPRE ISUS CRISTOS – Cristologie[13] . Domnul Isus Cristos este o persoană din Trinitate (Ioan 1:1) și este co-etern și egal cu Dumnezeu și Duhul Sfânt în esența Lor din veșnicie în veșnicie (Mat. 28:19; Fil. 2:6). El a intrat în lume prin nașterea din fecioară (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). Isus a fost pe deplin Dumnezeu și om, o Persoană cu două naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste două naturi divinitate și om au fost unite în același timp dar fără a fi confundate (Rom.1:3-4; Fil. 2:6-8). Isus Hristos a fost ispitit de Satana dar nu a păcătuit (Evrei 4:15; Iacov 1:13).  El a renunțat în mod deliberat și parțial la folosirea atributelor divine (Fil. 2:6-8), a făcut voia lui Dumnezeu (Ioan 10:18), iar în unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). După   lucrarea pe pământ Dumnezeu l-a înălţat într-o poziție de autoritate și putere (Filipeni. 2:9-10).  O divinitatea nu poate să moară pentru acest lucru a fost necesară Întruparea. Ca simplu om jertfa nu avea valoare, dar Cristos fiind și divin Jertfa Sa a avut un caracter universal și infinit. Jertfa a fost una de ispășire pentru păcatele omenirii întregi (Ioan 19:30) și era în planul lui Dumnezeu (Fapte 2:23). Valoarea Jertfei este așa de mare că nu poate fi prețuită (1 Ioan 2:2). Ea are un caracter de răscumpărare (Matei 20:28), este ispășitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  si înlocuitoare (Is. 53:6).  ”Răscumpărarea este universala în valoarea si suficienta ei (1 Ioan 2:2; Evrei 2:9)”, Isus Cristos a înviat a trei zi din morți (Luca 24:39), și a confirmat sacrificiul pentru păcat și a dat nădejde credincioşilor. Învierea este un act al Trinități (Fapte 2:24, … Ioan 2:19) , și reprezintă cea dintâi roadă a învierii (1 Corinteni 15:20), care dă valoare predicării Evangheliei, credinței și mântuirii (1 Cor. 15:14-17).  Isus s-a înălţat la cer (Fapte 1:9-11) și stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere ca Mare Preot, (Evrei 4:14-16), Avocat (1 Ioan 2:2), și Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). El revine pentru a judeca lumea (Matei 25: 31-33), își ia Biserica Sa (1 Tes. 4:16) și în final realizează și stabilește Împărăția Sa. (Apoc. 19:11).

4). REALITATEA PĂCATULUI Păcatul este o realitate a existenţei umane. Dacă pretindem că nu avem păcat îl facem mincinos pe Dumnezeu. (Ioan 1:10) Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. ”Păcatul[14] este incapacitatea omului de a se conforma Legii morale ale lui Dumnezeu, prin faptă, atitudine sau natură”. El are un aspect   etic și moral. Îngerii (Isaia 14:12-15, Ezekil 28 : 14-15) şi omul (Gen.3) au păcătuit prin alegere. Păcatul are un caracter universal și este transmis de Adam întregii rase umane Geneza 5:3  La vârsta de o sutã treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul și asemănarea lui și i-a pus numele Set. Astfel sunt afectate toate categoriile umanități[15], toate rasele, ambele sexe, toți oamenii fără să conteze statutul lor economic, cei tineri, bătrânii, cei care încă nu s-au născut, oameni căsătorii sau necăsătoriți, sau timpul, locul geografic în care au trăit. Terminologia[16] folosită pentru cuvântul păcat are numeroși termeni atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Cuvântul cel mai folosit este ht cu derivatele corespunzătoare și indică ideea de a rata ținta (Judecători 20:16), dar fără a viza neapărat o motivație religioasă. Păcatul este o răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu, care are un caracter de sfidare a unui Dumnezeu care conduce   și care domnește (Isaia 1:28; 1 Împăraţi 8:50; etc ).  Cuvântul wh redă sensul de răstălmăcire deliberată   (Isaia 24:1; Plângerile 3:9), fapt care înseamnă o comitere voită a răului și a unei nelegiuiri (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Cuvântul awoncare sagah indică depărtarea omului de la voia lui Dumnezeu (Geneza 44:16; Ieremia 2:22, Ezekil 34:7). Mai pot fi menționate cuvinte ca rasa, amal,   care indică aceleași lucruri. În Noul Testament cuvântul folosit este hamartia (cu derivatele lui), echivalent cu ht, având aceeaşi semantică și înseamnă și călcarea legii lui Dumnezeu. (Ioan 8:46; … 1 Ioan 1:8). Pavel afirmă faptul că păcatul este un principiu care guvernează viața umană. Apar și alți termeni pentru păcat ca parabis – călcare de lege Romani 4:15; Evrei 2:2), paraptoma – gafă, Efeseni 2:1; Matei 6:14 ş.urm.), asebia – absența evlaviei (Efeseni 2:1; Matei 6:14 …) și alţi termeni ca anomia- dispreț față de lege, pornei – depravare morală și spirituală , adikia – nedreptate, – enochos – termen juridic care înseamnă vină, opheilema – datorie (Matei 6:12). Orice păcat indiferent de numele lui sau de termenii care se folosesc este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Natura păcatului[17] se manifestă sub diferite forme ca ignoranța, greșeală, neatenția, ratarea țintei, lipsa de evlavie, încălcarea legii, inechitate, răzvrătire, trădare, strâmbătate, urâciune, agitaţie, răul, vina, necazul, senzualitate, egoismul, înlocuirea lui Dumnezeu. Consecințele păcatului[18] sunt multiple iar neascultarea lui Adam și Eva a afectat întreaga rasă umană. În primul rând omul s-a ascuns de Dumnezeu pentru că s-a produs o schimbare în mintea omului( Geneza 3:7-8) și se arata ruptura care s-a produs. Schimbarea s-a produs și în comportamentul lui Dumnezeu față de om care este alungat din Grădina Eden și blestemat (Geneza 3). Consecințele păcatului se răsfrâng și asupra creației   (Geneza 3:17, Romani 8:22). Moartea este ceva străin omului, era acolo din momentul creației și intră în scenă în momentul în care păcatul a intrat în lume. Ea este o pedeapsă dată omului ca și o consecință a păcatului. (Geneza 3:19). Omul nu a fost creat ca să moară, din această pricină moartea produce groază, spaimă și frică. Alte consecințe sunt Imputarea, care înseamnă că păcatul făcut de Adam și Eva este imputat întregii omeniri Romani 5:12  ”De aceea, dupã cum printr-un singur om a intrat pãcatul în lume, și prin pãcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricinã cã toți au păcătuit…” sau ” toți mor în Adam” (1Corinteni 15:22). Se face   o paralelă între Adam și Cristos fiindcă prin Adam venit moartea iar prin Isus Hristos viața veșnică. Adam înseamnă ”păcat – condamnare moarte iar Cristos înseamnă neprihănire – îndreptăţire – viaţă”. Depravarea înseamnă o inimă păcătoasă (Marcu 7:20-23, Proverbe 4:23; 23:7), iar păcatul include o minte perversă și cu o predispoziție deliberată spre rău. (Psalmul 51:5), în plus Isus afirmă   „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6). Depravarea nu se manifestă în mod egal la toți oamenii   (Romani 1:24,28), iar ”depravarea totală” – are și   sensul că afectează totul, dar unii dintre ei în anumite momente ale vieții fac și voia lui Dumnezeu (Romani 2:14….), dar aceste fapte nu sunt îndeajuns ca omul să primească mântuire. Incapacitatea (Romani 8:8), este o altă consecință a păcatului în sensul că inima omului trebuie să fie transformată ( Naștere din Nou) pentru a face voia lui Dumnezeu.   Ioan 3:3  ”Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îți spun cã, dacã un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. Culpabilitatea este o altă consecință a păcatului față de care Dumnezeu nu poate rămâne indiferent fiindcă păcatul este îndreptat împotriva Lui și Dumnezeu își manifestă mânia. Vechiul Testament are termeni care exprimă această mânie ca haron, ap, hema, za,am, cu derivatele lor. Se exprimă și ideea de vehemență, indignare, răzbunare și alte forme iar referințele sunt numeroase (2 Regi 22:17). În Noul Testament avem termeni ca orge și thymos care se referă la mânia lui Dumnezeu (Romani 1:18; 2:5,… Apocalipsa 6:17). Mânia Dumnezeu indică caracterul sfânt și este legat de sentimentele Sale. Și Isus a experimentat mânia (Marcu 3:5,10:14). Păcatul nu este impersonal, are au caracter legat de individ sau grup de oameni, inclusiv un popor, sau popoare. De asemenea   păcatul are efecte în relaţiile cu oamenii ca și competiţia, egoismul, respingerea autorităţii, absenţa dragostei divine. Păcatul[19] poate fi înfrânt prin Cristos care a biruit, iar aceasta este Vestea Bună a Evangheliei. Biruința a fost demonstrată prin Învierea din morți, și se va întoarce la judecata popoarelor (Matei 25) și va duce sfinții în slavă (Apocalipsa 1:7), iar în final răul va fi biruit și va fi creat un cer nou și un pământ nou (Apocalipsa 21:1).

4). ISUS ESTE LUMINĂ[20] Ioan 8:12 Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Dacă Dumnezeu și Isus sunt lumină atunci și credincioșii beneficiază de ea prin părtășie. În contrast gnostici aveau pretenția de o cunoaștere superioară, dar ei acceptau doar divinitatea lui Isus și îi negau umanitatea. Atunci când ne referim ”la început”, avem trei momente: Primul început este în Geneza 1.1„ La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”, un început ne datat, cu privire le teoria pământului tânăr sau bătrân. Acest început presupune pentru un om cât de cât rațional un design inteligent, în cazul nostru Dumnezeu. Al doilea început îl găsim în Ioan 1:1-3 1  La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. 2  El era la început cu Dumnezeu. 3  Toate lucrurile au fost fãcute prin El; și nimic din ce a fost fãcut, n-a fost fãcut fãrã El. Ioan ne aruncă în atemporal, la început era Cuvântul, un adevăr peste înțelegerea minți noastre. Doar dacă citim versetul 14 ajungem să înțelegem Ioan 1:14 „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Aici este vorba de Isus Întrupat și un loc precis în spațiu și timp la Betleem. Al treilea început este în 1 Ioan 1:1 – „Ce era de la început”, cu privire la Isus, iar Ioan vede întreaga personalitate a lui Isus : ”ce am auzit (cu ajutorul urechilor noastre), ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit (am admirat), şi ce am pipăit cu mâinile noastre” fiind vorba de un martor ocular. Atât Isus Hristos cât și Petru fac afirmația că ”ferice de cei care nu văd și cred”. Cuvântul folosit este „theaomai”, – a privi cu insistență. Domnul Isus Cristos trebuie privit prin ochii credinței pentru a fi mântuiți și sfințiți. Ioan a fost martor ocular al Învierii lui Isus, care avea un Trup nou (Luca 24:39-40) . După ce Pavel a murit în (anul 67 d.Hr), în Biserica a apărut erezia gnosticilor, care au susținut că Isus a fost un om obișnuit și abia în momentul botezului a devenit Cristos, iar la Crucificare Dumnezeu l-a părăsit, învățătură pe care Ioan o respinge în mod categoric ca și martor ocular. Isus Hristos care este lumină a fost arătat și este Cuvântul vieții și este sursa vieții materiale dar în primul rând a vieții spirituale. Un alt aspect important că cel credincios are posibilitatea de a avea părtășie cu Dumnezeu și cu ceilalţi credincioși. Părtășia este realizată cu Dumnezeu, Cu Fiul și cu Duhul Sfânt prin Isus Hristos. Dificultatea părtășiei[21] constă în faptul că noi suntem păcătoși iar Dumnezeu este sfânt, iar lumina nu se împacă cu întunericul Ioan 1:5 ”Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o”. Doar Dumnezeu rezolvă această problemă. Cuvântul folosit pentru părtășie este ”koinonia” – care însemnă a avea ceva în comun cu cineva în cazul nostru cu Isus Cristos și frații credincioși, iar acest lucru înseamnă să-l cunoști pe Hristos în calitate de Mântuitor personal. Această lucrare este a Duhului Sfânt (Ioan 20:22) înseamnă aceeași credință și participare activă dar și un dușman comun pe Satana. Părtășia înseamnă a vorbi despre El, Jertfa Sa și cuvintele Sale, care este un liant între credincioși. Ioan abordează această problemă ca bucuria creștinului să fie completă, dar acest lucru include și părtășia credincioșilor, Cina Domnului, rugăciunea, dărnicia sau alte aspecte din Biserică. Dar părtășia cu Cristos presupune în unele cazuri și suferința (Filipeni 3:10). O bucurie deplină a cunoscut-o și famenul etiopian (Fapte 8:39). Aici apare o dilemă între un Dumnezeu sfânt care este lumină și omul ca și păcătos. Iov vede necesitatea unui mijlocitor între om și Dumnezeu (Iov 9:33), iar Isaia vede prăpastia dintre căile lui Dumnezeu și gândurile oamenilor (Isaia 55:8). Lumina este o calitate a lui Dumnezeu, ca și dragostea și viața, care sunt doar o parte din atributele lui Dumnezeu. Prin lumina spirituală Dumnezeu descopere aspecte ale divinităţi Sale dar și păcatul din inima omului în noi. Lumina ne ”vorbește despre lumina, gloria, despre strălucirea, frumuseţea şi minunăţiile lui Dumnezeu” dar și puritatea Sa. De asemenea o calitate a luminii este că se vede și luminează opusul ei, întunericul, necurăția și defectele noastre. Lumina alungă întunericul și te ajută să ieși din întuneric. Lumina și întunericul sunt în conflict permanent, iar haosul spiritual din această lume ne indică aspectul malefic al întunericului și faptul că oamenii se complac în el iar aici intervine Harul lui Dumnezeu care oferă mântuire tuturor oamenilor. Apostolul Pavel recunoaște acest lucru (Romani 7:18) și Romani 3:10  ”dupã cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar”. Din păcate este mai mult de atât fiindcă inima omului tinde spre răzvrătire față de Dumnezeu. Astăzi majoritatea credincioșilor încercă diferite metode   de a ”reduce” pe Dumnezeu la nivelul oamenilor. Primul lucru pe care omul îl face este să se mintă singur ”umblăm în întunerec, minţim, şi nu trăim adevărul”, lucru pe care mulți creștini îl fac, căutând tot felul de pretexte pentru a-și acoperi păcatele. Mulți creștini vorbesc despre păcat foarte lejer, fapt care dovedește minciuna sau superficialitatea trăirii prin necredință. Dar omul nu poate să coboare pe Dumnezeu la standardele umane. De fapt omul umblă în întuneric spiritual. Acest lucru înseamnă o viață imorală ” a credinciosului”, trăire în păcat, ei nu sunt Născuți din Nou (Ioan 3:7-9), în contras cu credincioșii care trăiesc în sfințeniei, și în părtășie cu Dumnezeu. Există un ”dacă”, cu privire la umblarea creștinului în lumină, care este o condiție esențială pentru părtășia credincioșilor și doar în atunci se poate afirma că suntem curățiți de păcat în Sângele Mielului. Una este simpla afirmație a acestor lucruri, dar cu totul altceva înseamnă realitatea lor. Există posibilitatea ca fizic să fii în biserică și în realitate să umbli în întuneric spiritual, iar Cuvântul lui Dumnezeu să treacă pe lângă ureche, iar trăirea în păcat să fie ceva real și ne mințim și amăgim singuri. Un om ipocrit trăiește în întuneric. Aici se poate pune accentul și pe Biserică ca Trup al lui Cristos, iar pe cel care trăiește în păcat și întuneric Dumnezeu îl tratează ca și pe un păcătos care nu a fost curățit în Sângele Mielului și care nu l-a cunoscut niciodată pe Isus Cristos (Matei 7:21-22), cu alte cuvinte în afara Trupului lui Cristos. Alți credincioși au pretenția că se pot ridica la perfecțiune și la cel mai înalt grad de sfințenie, dar Ioan contrazice acest lucru. Se ridică în mod acut o problemă de sinceritate, iar acest lucru însemnă minciună și autoînşelare. Din păcate există și acest gen de creștini. Nimeni nu poate ajunge la iertare oferită dacă susține că este fără păcat, fiindcă este imposibil să atingem perfecțiunea dorită și cerută. Exemplele de acest gen sunt multiple începând de la respectul pentru părinți și așa mai departe. Atunci când facem afirmația de genul ”nu am păcătuit”, ne înșelăm pe noi dar nu și pe Dumnezeu. Fiindcă mul nu are puterea ”să-l ridice sau coboare pe Dumnezeu” din sferele înalte singura opțiune este să ne recunoaștem păcatul pentru a primi iertare. Credincioșii trebuie să fie conștienți de natura păcătoasă a omului care sunt o ameninţare continuă la viața de credință, de aceea există cuvântul vegheați 1 Petru 5:8  ”Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită”. Soluția pe care o dă Pavel acestei situații este mărturisirea păcatelor pentru a primi iertare. A mărturisii vine din termenul grec ”homologeo”, „Logeo” care înseamnă a spune, mai precis a spune păcatului pe nume și a recunoaște cu adevărat stare de păcat în care te afli. Dumnezeu iartă păcatul 1 Ioan 1:9  ”Dacã ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca sã ne ierte păcatele și sã ne curãțeascã de orice nelegiuire”. Un exemplu este pilda fiului risipitor pe care tatăl l-a primit acasă. Un prim rezultat al mărturisirii păcatelor este iertarea și împăcarea credinciosului cu Dumnezeu, curățirea și distrugerea păcatului, și dorința după o viață sfântă Proverbe 28:13  ”Cine își ascunde fărădelegile, nu propãșește, dar cine le mãrturisește și se lasã de ele, capãtã îndurare”. Apostolul Ioan trage o concluzie pertinentă, în care se afirmă faptul că dacă cineva susține că nu are păcat, îl facem mincinos pe Dumnezeu Romani 3:23  ”Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. iar Cuvântul lui nu este în inima noastră”, cu referire la gnosticii și unii dintre creștini, care pretindeau o cunoaștere absolută și mântuire prin cunoaștere. Gnosticismul[22] era o mișcare religioasă formată din sisteme de credințe, sincretism religios, iar cuvântul gnosticism este de origine greacă ”γνῶσις gnōsis, cunoaștere” care vine din religia indiană sanscrită gnana. Gnosticismul era o erezie dualistă cu tendințe ezoterice și mistice. Mulți dintre ei s-a infiltrat în rândurile bisericii influenţând în mod negativ credința creștină. Este un lucru deosebit de   groaznic să afirmi că Dumnezeu minte. Părtășia cu Dumnezeu nu se realizează în felul acest, ci din contră acest gen de oameni se osândesc singuri. Doar atunci când păcatele noastre sunt spălate în Sângele Mielului, suntem conștienți de falimentele din viața noastră. Mărturisirea păcatului este deosebit de importantă și doar prin ea avem posibilitatea de a avea o relație corectă și mântuitoare cu Dumnezeu 1 Ioan 1:9  ‘‘Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire‘‘.

5).CONCLUZII. Ioan în prima dintre epistole vorbește despre Isus Cristos ca fiind lumina lumii, scrisoare adresată unei persoane „aleasa Doamnă”, sau biserică. El l-a cunoscut personal pe Isus Cristos fiind ”ucenicul preaiubit”, și avem o mărturie directă despre Isus Cristos. Ea are un caracter intim, deci atât Ioan cât și destinatarul se cunoșteau bine. Canonul biblic încă nu a fost adunat fiind știut că scrisorile apostolilor, aveau aspect circular în sensul că se citeau în mai multe biserici. Autorul se adresează prin formula ”copilașilor”, Ioan fiind mai în vrâstă decât destinatari epistole. El pune în contrast diferiți termeni opuși care nu pot exista simultan în cazul nostru fiind vorba de lumina și întunericul spiritual, fără să accepte nuanțe sau zone gri. Pentru Ioan adevărul este ceva sacru și nu dă credit unor învățători falși adevărului biblic, care doar imitau în mod artificial adevărul fiind mincinoși. El face referință la o dragoste reală între frați, iar în viața creștinului trebuie să se manifeste prin cuvinte, idei, sentimente învățătura lui Isus Hristos și o viață sfântă. Ioan vorbește despre siguranța vieți creștine care trebuie să fie caracterizată de încredere sub aspectul obiectiv cât și subiectiv. Această siguranță rezultă din cunoașterea lui Dumnezeu din punct de vedere calitativ. Se face mereu diferența dintre voi și ei, având cu referință la și adevărații și falșii credincioși, așa că Ioan   recomandă testul teoretic, moral și social, iar cei care nu trec aceste probe rezultă că nu este un copil al lui Dumnezeu. Testele respective trecute cu bine sunt o mărturie bună pentru creștin și biserică. Ioan pune accent pe mărturisirea păcatelor, biruinţă, viață veșnică, cunoaştere lumină și altele. Ioan face legătură dintre Noul Testament și Vechiul Testament cu privire la ispită și păcat și consecințele acestuia. În scrisoare Ioan redă dragoste și bucurie și face diferența dintre o fericire pământească limitată și trecătoare față de o fericire veșnică pe care un credincios o poate dobândi în viitor. Gnosticismul ”mântuire prin cunoaştere proprie” era o erezie care circula pe timpul Ioan, care trebuia să fie combătută și care se infiltrase și în biserică. Învățătorii falși aveau o convingere nejustificată cu pretenții ezoterice a unei ”cunoaşteri” superioare în domeniul spiritual. Susțineau că nu au păcat și negau divinitatea lui Isus Cristos, și erau creștini firești. Ioan afirmă clar că Dumnezeu și Isus Cristos sunt lumină, el cugetează la acest adevăr, cu gânduri în spirală, afirmă și reafirmă aceste adevăruri cu privire la Dumnezeu, Isus Cristos lumină, întuneric, păcat și viață veșnică. Ioan a fost părinte spiritual pentru Policarp, Papias, Ignaţiu, care au fost la rândul lor părinți ai biserici. A susține biblic că Dumnezeu și Isus sunt lumină ajungi implicit la conceptul de Trinitate și Persoanele Trinității din care face parte Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Trinitatea este o doctrină specifică creștinismului și de la monoteismul iudaic în care avem un singur Dumnezeu, se trece în religia creștină din Noul Testament la un Dumnezeu manifesta în trei Persoane, care în acelaşi timp sunt și Dumnezeu. Matematica aceasta ne depășește 3=1 și 1=3, dar dincolo de cifre, Persoanele din Trinitate sunt una în esență, vin din veșnicii, și au o legătură de dragoste una față de cealaltă. Ele sunt egale în substanță, trăiesc în armonie, sunt nedespărțite, egale, în mod simultan și etern. La botezul lui Isus sunt prezente toate cele trei Persoane din Trinitate, Dacă divinitatea Tatălui este mai ușor de acceptat, în special în Vechiul Testament, divinitatea Fiului este susținută în special în cartea Evrei, dar divinitatea Duhului Sfânt este mai greu de înțeles fiindcă se prezintă atât ca și putere cât și ca Persoană. Ca și specific în modul foarte comprimat Dumnezeu creează, alege și cheamă, Fiul răscumpără iar Duhul Sfânt, sfințește. Ele sunt subordonate în lucrare în sensul că Fiul face voia Tatălui și este sub călăuzirea Duhului Sfânt, cu referință la lucrarea de mântuire a oamenilor. O altă abordare a Persoanelor din Trinitatea este că avem un Dumnezeu unic, Persoane care sunt Dumnezeu, și caracterul Triunic specific fiecărei Persoane din Sfânta Treime. Trinitatea se află pe paginile Sfintei Scripturi atât în Vechiul Testament, mai evidentă în Noul Testament, este dincolo de înțelegerea umană, nu poate fi înțeleasă ci doar acceptată. Matematica lui Dumnezeu diferă mult de matematica firavă a umanități, care este doar o umbră a lucrurilor viitoare. Ea a fost dezvoltată mai târziu de către biserică în momentele de răgaz. Pentru ca mântuirea oamenilor să fie realizată a fost necesară Întruparea Fiului, pentru că o divinitate nu poate să moară, a fost o cerință ca Isus Cristos să devină om prin Întrupare. Pe de altă parte moartea, jertfa, unui om nu avea cum să mântuiască fiind incapabil de acest lucru. Astfel Isus Cristos a fost și divin și om, ambele naturi fiind absolut necesare fără a se contopi una cu alta. Ca om a experimentat întregul palier al sentimentelor și trăirilor umane și a trăit ca și noi inclusiv ispita. Fiind divin el a renunțat parțial la întrebuințarea atributele divine s-a supus voii Tatălui și în unele cazuri Duhului Sfânt. Astfel Jertfa de pe Cruce a avut o valoare universală și infinită și de neprețuit și suficientă sub aspect soteorologic. Învierea a fost un act al Trinității, a confirmat sacrificiul pentru păcat, ea dă nădejde credincioșilor, este cea dintâi roadă a învierii ”pârga”, iar predicare Evangheliei are valoare ca și credința și mântuirea noastră. Cristos s-a înălțat la Tatăl având poziție de autoritate și putere ca Avocat, Mare Preot și Mijlocitor, urmând să revină ”parousia” și să ia Biserica sus la El să facă judecata lumii și să instaureze Împărăția Sa. Este necesar să recunoaștem păcatul ca o realitate în existența umană, altfel ne mințim pe noi înșine dar și pe alții, iar acesta este primul pas spre pocăință. Definirea păcatului a fost dată ulterior și o reamintim că reprezintă incapacitatea omului de a se conforma Legilor morale și sfinte a lui Dumnezeu, în gândurile noastre, atitudini, fapte, etc, cu privire la aspectul etic și moral, omul și îngerii au păcătuit în mod deliberat prin alegere. Păcatul are un caracter universal afectând creația și rasa umană indiferent de statutul oamenilor. Când există păcat relația omului cu Dumnezeu este ruptă. Există cuvinte care definesc păcatul atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, care definesc același lucru și este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Păcatul se manifestă în viața oamenilor sub diferite forme ca ignoranța, greșeală, neatenția, ratarea țintei, lipsa de evlavie, încălcarea legii, inechitate, răzvrătire, trădare, strâmbătate, urâciune, agitaţie, răul, vina, necazul, senzualitate, egoismul, înlocuirea lui Dumnezeu cu alte lucruri sau persoane. Păcatul are multiple consecințe multiple care afectează întreaga rasă umană, este blestemat omul, femeia, șarpele, dar și pământul și este suficient să ne uităm la dezastrele naturale. Omul a fost blestemat să moară deșii nu a fost creat pentru așa ceva, de aceea, toți oamenii se tem de moarte care produce frică și groază, ea fiind ceva străin omului. Alte consecințe sunt   imputarea, imposibilitatea omului de a se mântuii singur, culpabilitatea, etc. Efecte ale   păcatului se regăsesc în relaţii umane și divine ca și competiţia, egoismul, respingerea autorităţii, absenţa dragostei umane și divine. Dumnezeu nu rămâne indiferent la această realitate a păcatului și Își manifestă mânia împotriva lui. Păcatul are un caracter personal, dar este legat și de   un grup, trib de oameni, națiune, sau mai multe popoare, iar dacă ne gândim la ce a spus Isus Cristos Luca 18:8  ”Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ ?”, de umanitatea întreagă. Păcatul a fost biruit prin Jertfa lui Isus Cristos, iar biruința a fost demonstrată prin Înviere lui Cristos, și iertarea se primește doar prin Sângele lui Isus Cristos care ne spală de păcat. Jertfa de pe Cruce și Învierea sunt stâlpii de bază ai creștinismului. Vestea bună a Evangheliei trebuie dusă mai departe de fiecare creștin conform cu Marea Trimitere din Matei 28: 18:20. Isus Cristos face afirmația că este lumina lumii, iar cei care îl urmează nu vor umbla în întuneric, fiind vorba de lumina vieții. În inima omului nu poate fi lumină și întuneric în mod simultan. Avem mai multe începuturi cu privire la lumină, începând din Geneza, un timp ne datat, al doilea început este la Întruparea Fiului, Ioan 1:1, în care suntem aruncați în atemporalitate, iar al treilea început este tot în Evanghelia după Ioan 1: 14, în care evanghelistul este martor ocular și mai există în un început în 1Ioan 1:1, în care Isus este privit în diferite moduri care includ în primul rând personalitatea Sa. De fapt este o continuitate și un progres, o revelație care are un caracter ascendent, prin ochii credinței atunci când credinciosul se uită la Isus Cristos. Se face precizarea faptului ” ferice de cei care cred și nu vă”, iar la 2000 de ani după evenimentul Cristos doar prin credință ai posibilitatea să fii mântuit. După moartea apostolului Pavel au apărut tot feluri de erezii care trebuiau clarificate, printre care gnostici, iar apostolul Ioan ia o poziție fermă împotriva lor. Ei s-au infiltrat în biserică, cu influenţe din religia indiană și au influenţat în mod negativ credința și închinarea Nu există posibilitatea părtășiei omului cu divinitatea și cu ceilalți credincioși atât timp cât omul se află în păcat și întuneric spiritual, ci doar când se află în lumina lui Cristos. Dar atunci când Isus Cristos este mântuitor personal se poate vorbi de părtășia credinciosului cu Dumnezeu și cu biserica, iar această lucrare aparține Duhului Sfânt, și înseamnă a avea ceva comun cu Dumnezeu,cu credincioșii, dar și un dușman comun pe Șarpele cel Vechi. Părtășia este liantul care ține credincioșii împreună unii cu alți și cu Dumnezeu cu aplicație în diferite domenii a spațiului spiritual. Părtășia cu Dumnezeu s-a realizat și în Vechiul Testament, avem cazul lui Iov, dar el vede și faptul că între el și Dumnezeu este necesar o Persoană care să medieze conflictul în timp ce Isaia percepe distanța enormă dintre ”gândurile oamenilor și gândurile lui Dumnezeu”, concept care în teologie se numește Transcendență. Lumina este o calitatea a lui Dumnezeu care descopere păcatul din inima omului și intră în contrast, ea vorbește despre gloria lui Dumnezeu dar și despre puritatea și sfințenia Sa, care nu se împacă cu întunericul păcatului sunt în conflict permanent, iar haosul spiritual din lumea această indică un întuneric malefic și drăcesc. Pavel recunoaște prin Duhul Sfânt că nu este nici un om neprihănit de acea aduce în discuție Harul lui Dumnezeu. Foarte mulți creștini care nu sunt Născuți din Nou indică surogate, pentru a se complace mai departe în tot felul de păcate dar se mint pe ei, persoanele din jur dar în primul rând pe Dumnezeu, ceea ce este un lucru foarte grav. Un creștin fățarnic este cu trupul în biserică iar în dimensiunea spirituală să trăiască în păcat. Aici se ia în discuție Biserica ca și Trup a lui Cristos, iar credinciosul respectiv va fi tratat de Dumnezeu ca și un om care nu și-a curățat păcatele în Sângele Mielului, deci este în afara Trupului lui Isus Cristos și se încadrează în textul din Matei 7:21  ‘‘Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri‘‘. Alți credincioși afirmă că se ridică la o sfințenie desăvârșită, dar acest lucru însemnă autoînşelare, cum au fost gnosticii din timpul lui Ioan sau astăzi unii dintre credincioși când Biblia afirmă altceva Romani 7:24  ”O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?..”. Nici un om nu are puterea reală de al coborâ sau ridica pe Dumnezeu, ci doar în mintea și imaginația lui, iar singura modalitate este sinceritatea de a recunoaște păcatul, să-l mărturisim pentru a primi iertare. Biblia are multe îndemnuri pentru veghere pentru că Satana vrea să ”înghită‘‘ și pe cei aleși. Scriptura ne îndeamnă la mărturisirea păcatelor în mod specific și pe nume 1 Ioan 1:9  ”Dacã ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca sã ne ierte păcatele și sã ne curãțeascã de orice nelegiuire”. Un exemplu este pilda Fiului risipitor pe care Tatăl l-a aşteptat și l-a primit cu dragoste. Trebuie să fim conștienți de falimentele noastre spirituale și doar prin mărturisirea păcatelor avem posibilitatea de a avea o relație mântuitoare cu Dumnezeu prin Jertfa lui Isus Cristos. De asemenea lumina Evangheliei trebuie arătată tuturor oamenilor prin cuvinte și fapte. Universul lui Dumnezeu înseamnă armonia şi disonanţele din univers care sunt cauzate de păcat vor dispărea iar în final Biserica va fi prezentată ca și o Fecioară curată. Efeseni 5 :9 ‘‘Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr‘‘. Amin

6). BIBLIOGRAFIE

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait Theophilos  http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistolele-lui-ioan.html

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA   MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea   1995.

O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de WAYNE GRUDEM Editura Universității Emaneul Oradea – România, Editura Făclia 2004

Millard, Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 Editura „Cartea Creştină”   Oradea 1998.

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

Ardelean Viorel

[1] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[2] SCURTĂ INTRODUCERE   BIBLICĂ pag 242-243

[3] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[4] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[5] http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

[6] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistolele-lui-ioan.html

[7] http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

[8] Ardelean Viorel

[9] Dicționar Bibilic pag 581

[10] Ardelean Viorel

[11] Ardelean Viorel

[12] Ardelean Viorel

[13] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[14] TEOLOGIE SISTEMATICĂ   de Wayne Grudem pagina 518

[15] Teologie Creștină vol 2 de   Miilar J. Erickson pag 97

[16] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

[17] Teologie Creștină de   Miilar J. Erickson vol 2 pp 123-141

[18] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

[19] Dicționar Bibilic pag 991

[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[22] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

Hristos a înviat! (Felicitare de Paști 2019)

Vasile Filat

Vasile Filat

La 15 aprilie, în preajma sărbătorii Învierii Domnului nostru Isus Hristos, într-un teribil incendiu a fost distrusă o mare parte a unui din cele mai mari simboluri creștine din Europa – catedrala Notre Dame. Potrivit poliției, aproximativ 2000 de lăcașuri de cult creștine au fost profanate în ultimii doi ani. În Germania, 4 de astfel de incidente au avut loc luna trecută. Duminica trecută, la 21 aprilie, când creștinii catolici, protestanți și evanghelici sărbătoreau Învierea Domnului Isus Hristos, în Șri Lanca teroriștii islamiști au explodat mai multe clădiri ca să omoare în mod intenționat pe creștinii veniți să sărbătorească Învierea Mântuitorului. Suntem martorii unei aprigi lupte spirituale care a început de mult, de la creație și care se intensifică de la o zi la alta. Omenirea a primit o mare înfrângere când primii oameni au mers împotriva poruncii lui Dumnezeu, căci astfel prin Adam și Eva a intrat păcatul în lume și s-a răspândit asupra noastră, a tuturor. Dar, în dragostea lui mare, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Isus Hristos  să moară pentru păcatele noastre și a treia zi a înviat. Învierea lui Hristos este cea mai mare biruință a războiului spiritual în care este încadrată lumea vizibilă și cea nevăzută.

Vrăjmașul sufletelor omenești a dorit să înșele din nou omenirea ca să ignorăm sau să nu credem în Învierea lui Hristos ca să nu putem beneficia de darul vieții veșnice și de o înviere asemănătoare cu a Lui. Iată cum a fost:

Pe când se duceau ele, au intrat în cetate unii din străjeri şi au dat de veste preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani şi le-au zis: „Spuneţi aşa: ‘Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.” Şi, dacă va ajunge lucrul acesta la urechile dregătorului, îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă.” Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi. (Matei 28:11-15)

Zvonul acesta s-a răspândit nu doar printre iudei. A crescut numărul celor care răspândesc acest zvon, sau care au inventat alte minciuni și au dus pe mulți la pierzare. Respingerea credinței în Domnul Isus și a învățăturii Lui așa cum o găsim scrisă în Biblie înseamnă condamnare la pierzarea veșnică. Vă dorim la acest Paște să credeți din toată inima în Mântuitorul nostru Isus Hristos care a părăsit cerul și a venit pe acest pământ, s-a întrupat și a trăit o viață fără păcat, apoi a murit ca să plătească pentru vina păcatelor tuturor oamenilor și a fost îngropat. A treia zi a înviat și prin aceasta a învins moartea și a demonstrat că este ceea ce a spus – Fiul lui Dumnezeu. Să credem din toată inima în El, să umblăm pe căile Lui și să așteptăm venirea Lui în curând, căci este scris:

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace. (2 Petru 3:10-14)

Vă invităm să ne zidim împreună sufletește prin cercetarea Sfintelor Scripturi și prin citirea articolelor și vizionarea emisiunilor și a mesajelor publicate în fiecare zi pe portalul www.moldovacrestina.md și pe canalul de YouTube “Moldova Creștină”. 

Ne rugăm Domnului să vă binecuvânteze inimile cu multă bucurie sfântă, vi sănătate și prosperitate spirituală ca să vă puteți bucura și de cea  materială. Hristos a înviat!

https://moldovacrestina.md/felicitare-de-pasti-2019/

INTERVIU Carrie L. Lukas: „Organizațiile feministe pretind un guvern cât mai intruziv, utilizând victimizarea femeilor”

Carrie L. Lukas este absolventă a Universității Princeton și a Școlii Kennedy de Guvernare de la Universitatea Harvard. Trăiește împreună cu soțul și cei 5 copii ai lor în Virginia. Este autoare a bestsellerului Ghidul Incorect Politic despre Femei, Sex și Feminism, apărută în traducere românească la Editura Contra Mundum.

Interviul a fost realizat de Bernard Chapin, autorul cărții „Escape from Gangsta Island”. Preluare integrală de la Contramundum.ro

Corectitudinea politică nu este un mit

Bernard Chapin: Doamnă Lukas, dați-mi voie să vă mulțumesc pentru că ați scris această carte importantă. Pentru acei cititori nefamiliarizați cu seria, Ghidul Incorect Politic despre Femei, Sex și Feminism este parte a seriei de Ghiduri Incorecte Politic publicate de Editura Regnery. Printre celelalte apariții se numără volumul profesorului Thomas Woods despre istoria americană și cel al lui Tom Bethel despre știință. Pentru început aș dori să vă întreb ce le-ați spune celor care conteste însăși existența unui curent precum corectitudinea politică?

Carrie Lukas: Le-aș spune că nu au mai fost printr-o facultate de mult timp. Oricine familiarizat cât de cât cu un campus universitar obișnuit știe că anumite lucruri pur și simplu nu sunt considerate potrivite pentru a fi discutate. Gândiți-vă ce i s-a întâmplat fostului președinte de la Harvard, Larry Summers: abia dacă a menționat posibilitatea existenței unor diferențe înnăscute, care ar putea explica de ce există mai puține femei decât bărbați la nivelul cercetării de vârf. A fost cenzurat de Harvard și în cele din urmă a fost dat afară. Corectitudinea politică nu este cu siguranță un mit.

BC: Acum, având în vedere orientarea dumneavoastră politică, nu cred să greșesc dacă spun că sunteți o feministă liberală, în sensul clasic al termenului. Știu că mulți bărbați evită asocierea cu acest cuvânt care care începe cu F, dar conform unei observații făcute de Cristina Hoff Sommers, cei mai mulți dintre noi se încadrează în această categorie, din moment ce cred în drepturi egale și în salarii egale pentru toți. Cum vi se pare această distincție a lui Sommers între echitate și gen și dacă îi vedeți sensul?

CL: Bineînțeles. Obiectivele inițiale ale feminismului erau nobile și au fost realizate în America. Toată lumea în această țare admite că femeile trebuie în mod absolut să aibă oportunitatea să urmeze ce educație sau carieră doresc și trebuie să aibă parte de un tratament egal în fața legii. Problema este că organizațiile feministe au abandonat această perspectivă asupra feminismului și cer un guvern cât mai intruziv, utilizând victimizarea femeilor.

BC: Sunteți vicepreședintă pentru politici publice al Forumului Femeilor Independente (FFI). Poate fi descrisă această organizație ca un grup feminist liberal? Ce face, mai exact?

Vă recomandăm

Magazin Editura Anacronic

CL: FFI este cu siguranță un grup de feministe liberale. Suntem vocea femeilor obișnuite care cred în responsabilitate personală și care știu că nu guvernul este soluția la fiecare problemă. Încercă să educăm femeile – în special femeile tinere din campusurile universitate – despre cum piețele libere și mai puțină intervenție guvernamentală ne pot îmbunătăți viețile tuturor.

Unul dintre obiectivele importante ale misiunii noastre este de a promova drepturile femeilor peste hotare. Oricine este interesat de soarta femeilor ar trebui să-și îndrepte atenția spre femei din diverse părți ale globului care suferă într-adevăr. Este absolut ridicol să vezi cum organizații feministe ca Organizația Națională pentru Femei (ONF) pierd timpul asupra unor subiecte cum ar fi, de exemplu, ce se întâmplă dacă televiziunea ABC va suspenda o emisiune în care joacă Geena Davis (au lansat o petiție pentru a fi păstrat acest show). Noi lucrăm cu femei din Irak, pe care le învățăm despre principiile democratice, guvern limitat și proprietate privată, pentru a fi pregătite să contribuie la o societate democratică în Irak. Adevărata bătălie pentru drepturile femeilor nu se dă în SUA, ci în restul lumii.

„Revoluția sexuală”, o înfrângere pentru femei

BC: La începutul cărții demonstrați cum în urma revoluției sexuale, femeile s-au dovedit a fi pierzătoare? Cum așa?

CL: În timpul revoluției sexuale, multe feministe au susținut ideea că femeile și bărbații sunt la fel când vine vorba de sexualitate. În esență, în opinia lor, convențiile sociale prin care castitatea femeilor a devenit mult mai apreciată decât cea a bărbațului, nu erau altceva decât un mijloc al patriarhatului de a le face pe femei să nu se distreze. Dar adevărul este că femeile sunt foarte diferite de bărbați când vine vorba de sex. În primul rând, femeile sunt mult mai vulnerabile fizic la consecințele sexului. Nu doar că rămânem însărcinate dar șansele de a contracta boli cu transmitere sexuală sunt mult mai mari în cazul nostru. De asemenea, femeile sunt mult mai vulnerabie emoțional. În timpul actului sexual, femeile eliberează cu totul altfel de hormoni decât bărbații, ceea ce face ca femeilor să le fie mult mai greu să intre în relații sexuale întâmplătoare.

BC: În capitolul despre fertilitate am descoperit că multe femei sunt foarte confuze în ceea ce privește propria biologie. Din ce motiv se întâmplă acest lucru? Din pricina informațiilor înșelătoare din media, sau este vorba despre un dezinteres în a afla adevărul despre sine?

CL: Nu cred că media și-a propus în mod conștient să le inducă în eroare pe femei cu privire la biologia lor, dar cred cu certitudine că femeile își fac o impresie greșită pe baza a ceea ce aud și citesc. De exemplu, citești constant povestiri despre cum o femeie de 50 de ani a dat naștere unui copil sau cum vedetele au copii foarte târziu în viața lor. Ceea ce aceste povești nu spun sunt sacrificiile uriașe făcute de aceste femei pentru a rămâne însărcinate. Există tratatament de fertilitate care pot soluționa anumite probleme, dar este important pentru femei să știe ca ele sunt costisitoare, dar nu sunt infailibile.

BC: În capitolul „Mitul a avea totul”, analizați de ce au fost înșelate anumite femei sau de ce s-au înșelat pe ele însele, când s-au gândit că a avea o familie superbă, o carieră strălucită, o viață sexuală nemaipomenită, dragoste romantică perpetuă și, pantofi gratis marți sunt drepturi înnăscute. Sunt aceste așteptări fantastice rezultatul culturii noastre care promovează activ superioritatea și supremația femeilor?

CL: În mod cert, mare parte din media creează așteptări nerealiste și un sentiment de îndreptățire. Dar problemele pe care femeile le au vin din faptul că au adesea sentimente contradictorii. În timp ce scriam cartea, am stat de vorbă cu o mulțime de femei tinere și era ceva obișnuit pentru aceste femei ambițioase și inteligente să aștepte să fie și mame în permanență pe lângă casă, și CEO al unor mari companii. Acum, nu susțin că nicio femeie nu poate atinge aceste două scopuri, dar are o viață grea în încercând să le facă pe amândouă în același timp. De foarte multe ori, cursurile feministe și organizații ca ONF par să spună că această problemă apare din cauza unor politici publice proaste sau din cauză că bărbații nu se implică în treburile casnice. Dar adevărata problemă vine din faptul că suntem oameni. Nu putem fi în două locuri în același timp și sunt doar 24 de ore într-o zi. De aici rezultă că trebuie să luăm niște decizii dure și trebuie să ne gândim ce sacrificăm din timpul nostru.

BC: Sunteți o susținătoare hotărâtă a căsătoriei și argumentați elaborat în favoarea acestei instituții, în cartea dumneavoastră. Cu toate acestea, dată fiind interferența guvernului în relații personale (care a decis să-i pedepsească pe bărbați în acțiunile de divorț și de încredințare) de ce ar trebui bărbatul obișnuit să fie tentat de căsătorie? Care este avantajul? De ce ar mai trebui să cumpărăm lapte când putem lua vaca gratis?

CL: Bărbații au avantaje enorme în urma căsătoriilor. La fel ca și femeile, sunt mai sănătoși, mai fericiți și mai prosperi, decât înainte de mariaj. Și majoritatea bărbaților știu asta. Mulți oameni sunt surprinși de faptul că femeile sunt mai predispuse să inițieze divorțul decât bărbații. Aceasta se întâmplă și din cauza faptului că bărbații pierd mai mult în urma unei separări – în special, pentru că ei pierd un acces substanțial la copii. Atât bărbații, cât și femeile trebuie să afle mai multe despre costurile și consecințele divorțului. Divorțul pare o soluție pentru o căsnicie nefericită, dar, de foarte multe ori, atunci când divorțează, oamenii nu fac altceva decât să schimbe un set de probleme cu altele.

Femeile care se mărită cu statul

BC: Trebuie să recunosc că partea mea favorită din carte a fost capitolul de final, intitulat „Divorțând de Unchiul Sam”. Pune în evidență un motiv in general ignorat din spatele expansiunii statului asistențial. Subliniați că femeile care nu se căsătoresc cu bărbați ajung uneori să se mărite cu statul. Pentru cei nefamiliarizați cu lucrarea dumneavoastră, cum explicați acest lucru?

CL: Aceasta este una din principalele metode prin care organizații ca ONF au abandonat ideea de independență adevărată pentru femei. Ei doresc să le elibereze pe femei din relațiile voluntare pe care le întrețin (familii și soți), dar vor ca în locul acestora statul să se ocupe de ele. Gândiți-vă pentru o clipă: ONF dorește asistență medicală condusă de stat, subsidii pentru îngrijirea copilului, mai multe reglementări guvernamentale la locul de muncă și extinderea beneficiilor sociale; ONF se opune reformelor economice care presupun o întoarcere a puterii de decizie către indivizi, este împotriva alegerilor legate de școala copiilor și doresc taxe mai mari. Pe scurt, vor ca statul să controleze cât mai mult, iar indivizii cât mai puțin. Aceasta nu este independență.

BC: În acest sens, ce părere aveți despre ideea conform căreia femeile tind în mod natural spre socialism, datorită pretenției acestuia de a avea grijă de toată lumea. Indiferent de părerea noastră comună negativă despre socialism, de ce ar fi mai degrabă păcălite femeile de acest argument fals decât bărbații?

CL: Femeile au tendința să fie mult mai preocupate să se asigure că lumea are ce-i trebuie și pot fi convinse că statul este cea mai bună plasă de siguranță. De asemenea, avocații pieței libere, adesea, nu fac o treabă prea bună când trebuie să explice cum politicile lor se vor traduce în vieți mai bune pentru indivizi. Ne uităm mai degrabă la tabloul mai general – vorbim de creștere economică și principii ca libertatea individuală – dar pierdem din vedere să scoatem în evidență experiența individuală. Cred că facem progrese în a arăta oamenilor costurile și consecințele acțiunilor guvernamentale. Să luăm exemplul asigurărilor sociale. Cineva ar putea presupune că sistemul de asigurări sociale va fi foarte atrăgător pentru femei deoarece le asigură oamenilor o plasă de siguranță. Dar, desigur, sistemul acesta a reprezentat o plasă nesigură care i-a prins într-o capcană a sărăciei pe oameni. Femeile au început să înțeleagă acest lucru. Cred că din ce în ce mai multe femei au devenit sceptice cu privire la abilitatea guvernului de a rezolva problemele noastre.

BC: De asemenea, credeți că femeile tind să fie mai conformiste decât bărbații? Personal, cred că acesta este cazul. E posibil ca printre motive să fie o nevoie mai mare de interacțiuni sociale, alături de caracteristici precum sociabilitate și deschidere. Îmi dau seama că puteți fi în dezacord, mai ales că sunteți evident o nonconformistă.

CL: Nu cred că femeile sunt în mod necesar mai conformiste… Femeile sunt mai empatice și mai puțin doritoare să riște. De fiecare dată, când auzim de o familie cu probleme, ne gândim că ar putea fi vorba de familia noastră și ne gândim ce am face în locul lor, cum am reacționa. Un stat intruziv poate suna tentant. Din acest motiv, susținătorii unui guvern limitat trebuie să construiască un argument care să arate că ne este mai bine – nu doar că suntem mai bogați, ci mai în siguranță – când indivizii au mai multă libertate.

INTERVIU Carrie L. Lukas: „Organizațiile feministe pretind un guvern cât mai intruziv, utilizând victimizarea femeilor”

Scandalul medical pe care media îl ignoră (de Katherine Cave)

În contextul în care asociațiile „minorităților sexuale” și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și-au anunțat intenția de a obține „recunoaşterea juridică a identităţii de gen” şi a „asigurării suportului medical” în „tranziția de gen”, considerăm crucial ca părinții din România și instituțiile care au ca atribuții siguranța națională să cunoască ce înseamnă și care sunt, în Occident, consecințele acestor „progrese” asupra mentalului și fizicului tinerilor, ca și asupra familiilor și societății în ansamblu (n.red.)
Katherine Cave este mama unei adolescente care se identifică „transgender”. Clinicienii au convins-o să sprijine tranziția fiicei sale până când Katherine și-a dat seama de pericolele medicației bazate pe gen și ale ideologiei identității de gen.

Pe parcursul ultimilor ani, știrile despre copiii „transgender” au devenit tot mai comune, dar întrebările critice sunt arareori puse. Identitățile acestor copii sunt portretizate ca „imutabile”, dar practicile ideologizate care le solidifică nu sunt investigate. De ce presa nu vrea să relateze adevărul că acești copii și familiile lor sunt victimele unor practici medicale care nu au nicio bază științifică?

Un scandal medical crește în Statele Unite și distruge copii și familii. Pe a mea au distrus-o.

În urmă cu cinci ani, când fiica mea de 13 ani mi-a spus din senin că este „transgender”, am fost șocată. Nu am reacționat împinsă de o prejudecată – sunt cu adevărat liberală în convingerile politice – ci pe baza experienței în îngrijirea ei ca o mamă atentă și sensibilă. Pur și simplu nu avea sens.

Am cerut asistență profesională pentru că nu știam cum să îi răspund. Cu toate acestea terapeuții nu s-au arătat interesați în explorarea motivelor posibile pentru brusca ei schimbare. În loc de asta mi-au spus că trebuie să o tratez ca pe un fiu. Am fost sfătuită să mă adresez ei cu pronume masculin și să îi cumpăr un binder (o piesă de îmbrăcăminte restrictivă care aplatizează sânii dar provoacă și posibile daune țesutului) ca să o ajut să „treacă” drept băiat. Niciunul din mulții terapeuți pe care i-am consultat nu a adus în discuție nicio problemă de conjunctură precum influența media și a colegilor sau faptul că mai bine de 5% dintre elevii de la școala ei se pretind de asemenea a fi transgender.

Am căutat ajutor la o clinică gender, asumând naiv că fiica mea va fi examinată complet. În loc de asta i-a fost afirmată imediat identitatea de bărbat. Am fost presată să consimt la administrarea de medicamente blocante de pubertate [hormoni, n. tr.] cu asigurarea că sunt sigure și testate. Cercetările mele ulterioare au confirmat că nu era adevărat.

Pe măsură ce am studiat practica îngrijirii pediatrice pentru transgender-i am fost tulburată de ce am găsit. Terapeuții și clinicienii sunt pregătiți pentru a nu pune sub semnul îndoielii noua identitate a copilului; în numeroase state și municipalități din SUA asta este chiar contrar legii. Chiar și mai șocante sunt protocoalele medicale care alterează corpul copilului într-un mod grav și ireversibil.

Pentru blocarea pubertății sunt folosite medicamente blocante de pubertate, care au impact asupra fertilității lor viitoare. Băieții adolescenți sunt tratați cu hormoni feminini; fetelor începând cu 13 ani le sunt oferite mastectomii, iar de la 12 ani sunt injectate cu testosteron. (Recent a fost relevat că în 2017, vârsta a fost coborâtă doar 8 ani.)

Nu există niciun test obiectiv pe care să bazăm asemenea intervenții medicale invazive, nici măcar un singur studiu pe termen lung care să sprijine necesitatea lor medicală. Aceste tratamente hormonale și chirurgii ireversibile sunt motivate prin identități imposibil de probat, rezultând din complex de probleme care sunt probabil să se schimbe cu trecerea timpului. Aceasta nu este medicină.

Vă recomandăm

Magazin Anacronic

Clinicienii obțin acordul părinților pentru aceste tratamente hormonale și intervenții chirurgicale riscante și cel mai probabil regretabile dând asigurări false și constrângătoare că acestea le salvează viața copiilor și că sunt necesare pentru a preveni sinuciderea copiilor. În fapt, complicații serioase, sterilitate și pierderea funcțiunii sexuale sunt cel mai probabil rezultatul imediat al acestor experimente medicale pe copii. Acesta este un scandal medical.

Cu toate acestea, puțini oameni știu măcar din auzite ceva despre asta din cauza totalului eșec al mass-media în a le relata.

De-a lungul ultimilor ani, relatările despre copii „transgender” au devenit comune, dar întrebările critice sunt puse arareori. Identitățile acestor copii sunt considerate imutabile, iar practicile medicale ideologizate care le solidifică nu sunt investigate. Relatările urmează un tipar predicitibil: copiii sunt simpatetici, tranziționarea lor medicală este imperativă iar părinții trebuie lăudați pentru curajul de care dau dovadă.

Am încercat să arăt adevărul din spatele acestor relatări comfortabile: le-am scris mai multor instituții de presă și m-am întâlnit cu mai mulți jurnaliști care au promis că vor relata – dar n-au făcut-o niciodată. De ce ascund adevărul, acela că acești copii și familiile lor sunt victimele unor practici medicale nemiloase fără nicio bază științifică?

[Urmează o serie de relatări detaliate ale autoarei despre încercările sale repetate și inutile de a aduce situația în atenția presei – pot fi consultate la articolul originar, n.tr.]

Citește și: Părinți care au pierdut custodia copilului pentru că nu i-au permis să „tranziționeze” la celălalt sex. Ce trebuie să știți

Pentru răspândirea adevărului

Nu e o problemă doar de jurnaliști care refuză să relateze sau/și de editori care nu îi lasă. Postările mele pe forumuri online au fost de asemenea cenzurate. Comentariul meu pe platforma de discuții College Confidential despre ce se întâmplă cu tinerii elevi care se identifică drept trans a fost eliminat imediat. Am fost banată din website în câteva minute. Comentariile lăsate la acest articol din The Washington Post au fost șterse la câteva ore distanță. Echipa Sprijin pentru Nevoi Emoționale m-a blocat pe pagina lor de Twitter. Cauza: încercarea mea de a spune adevărul.

În cele din urmă, m-am decis să ies din „mainstream” și l-am abordat pe Ryan Anderson de la Fundația Moștenirea (Heritage Foundation este o organizație conservatoare majoră și vocală în SUA, n.tr.). A fost de acord cu mine să găzduiască un seminar sub titlul Inegalitățile Legii Egalității – preocupări dinspre Stânga:

Aici, pentru prima dată, au fost prezentate public dramele unor copii vătămați de practicile medicale „de identitate de gen”. Audiența a aflat cum o școală unde câțiva elevi „erau deja pe tratament hormonal iar una a avut o mastectomie la vârsta de 16 ani.” Au aflat cum părinții care nu își susțin copiii în identitatea de gen afirmată riscă să fie raportați Protecției Copilului și să piardă custodia copilului… și cum am aflat despre o minoră care a suferit o dublă mastectomie și histerectomie fără consimțământul părinților. Audiența a fost vizibil șocată și tulburată.

Și iată cum NBC News a relatat evenimentul (articolul original, calomnios, a fost revizuit ca răspuns al numeroaselor plângeri online și formale. Ambele variante ignoră mărturiile personale cu privire la vătămările medicale de neacceptat aduse copiilor.)

Luna trecută, Anderson a găzduit un nou seminar la Heritage, „Daunele medicale ale intervențiilor hormonale și chirurgicale la copiii cu disforie de gen”.

Mama unei fete trans a vorbit public pentru prima dată și a pledat astfel:

„Copiii noștri care se identifică transgender au nevoie de compasiunea și ajutorul nostru, de adulți responsabili care să le pună sub semnul întrebării convingerile, nu să le dea dreptate orbește. Au nevoie de terapie și îndrumare, nu de medicamente și bisturiu.”

Dr. Michael Laidlaw s-a făcut ecoul preocupărilor ei și a descris pericolele tratamentului hormonal al copiilor:

„Prescriem terapii foarte dăunătoare fără niciun diagnostic obiectiv.”

Dr. Marian Rutigliano a vorbit despre reducerea la tăcere a comunității medicale, iar Walt Heyer, care se ocupă de de-tranziționare, despre regret și consecințele tragice ale tranziției medicale.

Încă o dată, singurele media care au asigurat relatarea evenimentului au fost cele conservatoare. Într-adevăr, de ce a rămas în seama National Review să publice această investigație care era odată apanajul 60 Minutes și al fostelor ziare naționale cu prestigiu? De când a devenit vătămarea de către medici a copiilor o problema „de dreapta”?

În același timp, foarte puțini americani află adevărul despre aceste intervenții medicale periculoase și netestate care sunt folosite pentru a trata copiii auto-identificați drept transgender și despre faptul că medicii din multe state sunt obligați prin lege să afirme identitățile acestor copii.

De ce nu află? Pentru că media mainstream a rămas mută.

Luna trecută m-am întâlnit cu alți părinți în Washington, DC pentru a pune bazele unei mișcări naționale „la firul ierbii”, Coaliția Kelsey. Copiii noștri care se identifică drept transgender (băieți, fete și tineri adulți) au fost vătămați de medici, terapeuți și instituții clinice din Statele Unite. Am decis că din moment ce media nu a investigat încă acest scandal, o vom face noi. Și îi încurajăm și pe alții să ni se alăture.

Traducere și adaptare după The Public Discourse

Scandalul medical pe care media îl ignoră (de Katherine Cave)

Spectacolul ”Drumul crucii” în premieră la Chișinău | Știri

Publicat pe 25 apr. 2019

În Moldova în premieră s-a dat un spectacol pentru amintirea patimilor Domnului Isus Hristos. O echipă din România împreună cu alți voluntari din Moldova au redat teatral judecata în fața lui Pilat, drumul plin de suferințe până la Golgota și răstignirea. Oamenii au rămas mișcați până la lacrimi. Spectacolul se organizează deja 16 ani la rând în mai multe localități din România. Pentru Chișinău premiera a fost pe 24 aprilie, cu traseul pe str. Ștefan cel Mare, de la Sala cu orgă până la Scuarul Europei.

Dumnezeu a creat plantele și luminătorii | Creația uimitoare a lui Dumnezeu

Publicat pe 27 apr. 2019

În episodul 8 copiii își amintesc cum a lucrat Domnul în ziua a doua de creație, deasemenea ei descoperă detalii importante despre lucrurile și felul în care le-a creat Dumnezeu în ziua a treia și a patra.

Domnul Isus Cristos s-a aratat

Domnul Isus Cristos s-a aratat:

1. Mariei Magdalena – Marcu 16:9-11;
2. Femeilor – Matei 28:8-10;
3. Lui Petru – Luca 24:34;
4. Celor 2 ucenici care mergeau in drum spre Emaus – Luca 24:13-32;
5. Ucenicilor, cu exceptia lui Toma – Ioan 20:19-25;
6. Ucenicilor, intre care se afla acum si Toma – Ioan 20:26-31;
7. Celor 7 ucenici la Marea Galileii – Ioan 21;
8. La peste 500 de credinciosi – 1Corinteni 15:7;
9. Lui Iacov – 1Corinteni 15:7;
10. Ucenicilor pe muntele maslinilor – Faptele Apostolilor 1:3-12.

ZOROASTRISMUL

download

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Religia este credința în supranaturalsacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.

Diverse simboluri religioase, incluzând (pe primul rând) Creștin,IudaicHindusBaha’i, (pe al doilea rând) IslamicTribalTaoistShinto (pe al treilea rând) BuddhistSikhist,HindusJainist, (pe al patrulea rând)AyyavalistTripla ZeițăCrucea malteză, Pre-creștin slavonic Cuprins: 

Definiții

Religia ca expresie simbolică

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.[1]

Religia ca tip de comportament uman

Religia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe și puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește anumite funcțiuni:

1). Funcția cognitivă: Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima existență la care cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor [2] oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.

2). Funcția acțională: Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James Fraser [3]argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.

3). Funcția de reducere a anxietății: Latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii” (“primus in orbe deos fecit timor”). Bronislaw Malinowski [4] explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o „sacralizare a crizelor vieții umane”. Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictul dintre proiectele umane și realități.

4). Funcția socială (structurantă): Émile Durkheim [5], spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.

5). Funcția compensatorie: În societățile stratificate social, Karl Marx [6] și Friedrich Engels [7], identifică o funcție compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate, menținând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acționând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacție compensatorie.

6). Funcția identitară: Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un instrument de creștere a coeziunii sociale.[8]

Religia explicată de către antropologie și biologie

La întrebarea de ce a apărut și există încă religia, antropologia și biologia oferă, în contrast cu sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicația biologică a religiei

Etimologie

Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio– a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religiapoate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții. În mod obișnuit, religiile evoluează din/cătremitologie și au drept caracteristici necesitatea credinței și un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați să le respecte. Religiile creștine socotesc cuvântul „religie” ca „legătura liberă și conștientă a omului cuDumnezeu„.

Știința și religia

Educația (1890), fragment central al unui vitraliu aflat la Universitatea Yale, creat de Louis Comfort Tiffany și Tiffany Studios. Sunt reprezentate în armonieȘtiința (personificată prin Devotament, Muncă, Adevăr, Cercetare și Intuiție) și Religia(personificată prinPuritate, Credință, Speranță, Venerație și Inspirație), prezidate de personificarea centrală a Luminii·Iubirii·Vieții.

Cunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la lideri religioși, texte sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor; alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii oameni religioși consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.

Metoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care permit explicarea faptelor s-au evaluarea experimentelor și răspunde doar întrebărilor despre universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidentelor observate fizic. Toată cunoașterea științifică este subiectul ajustărilor ulterioare în fața evidențelor adiționale. Teoriile științifice care dispun de o preponderență a evidențelor favorabile sunt acum considerate ca atribute sau definiții are realității (de exemplu teoria gravitației, a evoluției și cea cosmogonică).

În cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea privind creaționismul, referitor la compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și teoriile științifice ale cosmologiei și biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi este reacția Vaticanului față de „falsificarea” de către Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice. Științele sociale și ele au fost ținta unor atacuri din partea religiei din motive ce țin de diverse rezultate și concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiție adevărată, unii credincioși (de exemplu fundamentaliștii islamici sau creștini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice, indiferenți la răspunsurile științifice care adresează aceleași probleme.

De obicei apar conflicte între afirmațiile cu caracter științific și cele cu caracter religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creației din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi și exegeza și hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuși că prea des atunci când Biblia pretinde a spune adevăruri despre ” raporturile dintre Dumnezeu, lume și om „, ea practică un discurs, care prin definiția (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din urmă, tot așa cum atunci când vorbește despre obiecte, ființe sau categorii reale (om, lume, animale, fenomene naturale, etc.), ea își expune în mod inevitabil afirmațiile criticii legitime a științei. Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activități umane sunt departe de a fi atât de simplu de separat.

Filozofia și religia

Toate întreprinderile umane pot degenera și își pot rata rațiunea de a fi și toate pot deveni astfel maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginația ne poate face să pierdem sensul realității iar abuzul de rațiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, căci și ea poate degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înțelese dintr-o dată și o dată pentru totdeauna: ele rămân subiect etern de aprofundare. Pericolul bântuie permanent deci, făcându-ne să luăm o etapă în această dinamică a dezvoltării drept „punctul de sosire”. Antropologii ne spun că acest blocaj poate lua diverse forme:

Gândirea magică: Confundăm adesea gândirea religioasă cu gândirea magică. Copilul care se roagă la „micul Isus” să fie sănătos și să crească mare sau adultul care îi cere „bunului Dumnezeu” să-l scape de un necaz, practică amândoi gândirea magică. Aceasta se caracterizează prin credința că putem acționa de manieră indirectă asupra fenomenelor naturale sau asupra altuia, manipulând puterile spirituale superioare prin rugămințile noastre fierbinți. Astfel, superstiția înlocuiește gândirea critică. Gândirea magică se deosebește de gândirea religioasă prin aceea că ea vrea să manipuleze divinul în loc să i se supună.[9]

Confuzia discursului: O altă formă de degenerare a religiei este confuzia discursului. Este o confuzie atunci când percepem discursul religios ca pe o descriere a realității, a unei stări a lumii. Ne separăm astfel de dimensiunea simbolică a religiei, plasându-ne în contradicție cu ceea ce ne spun științele. Această confuzie ne obligă să alegem între una sau cealaltă, sau mai bine zis una contra celeilalte în detrimentul amândurora.

În această formă de degenerare a religiei afirmațiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor simbolică fiind evacuată. Această confuzie denotă ignorarea sensului mitului ca sumă de simboluri al cărui adevăr stă în utilitatea lui psihologică și nu în exactitatea sa empirică. Astfel, tot ce scrie în Biblie, de exemplu, apare literalmente exact. Dacă Biblia afirmă că omul a fost creat de un suflu divin și că lumea a apărut în 7 zile, de ce să ne preocupăm de teoria evoluției, care în mod necesar e falsă și nocivă?

Integrismele: Există însă și alte forme de degenerare a religiei, anume integrismele. Acestea confundă simbolul Absolutului cu forma pe care acesta a putut s-o îmbrace de-a lungul epocilor sau în mod particular într-o epocă dată (anume aceea „a Revelației”), refuzând orice schimbare a formulei adevărului religios. Astfel, integrismele ratează să distingă între esențial și accesoriu. El vede de aceea o trădare a spiritului catolicismului în oficierea mesei în franceză și nu în latină, uitând că limbile primilor creștini au fost arameica sau greaca. Pentru integrist, tradiția trebuie acceptată așa cum este, fără modificare. Altfel spus integrismul transpune pe teren religios un conservatorism radical, producând o alianță între refuzul istoriei și nostalgia după trecut. Doar ca istoria ne arată că inexorabil lucrurile se schimbă…

Fanatismul O ultimă formă de degenerare a religiei este și fanatismul. Acesta din urmă uită un principiu epistemologic care e atât simplu cât și fundamental: o convingere, oricât de profundă ar fi ea, nu poate garanta adevărul unei afirmații. Nu putem așadar justifica impunerea ei altui individ. Fanatismul exclude posibilitatea ca o aceeași experiență poate utiliza în descriere simboluri diferite, că mai multe drumuri pot duce la aceeași destinație, și că experiențele religioase pot diferi de la o persoană la alta, de la o cultură la alta. El nu poate înțelege că Absolutul nu a fost niciodată total accesibil omului, și că el nu este nici azi încă total accesibil, astfel d.p.d.v. uman neputând să susținem că îl cunoaștem deasupra oricărei îndoieli. Fanaticul se percepe așadar ca unicul deținător al adevărului confruntat cu o lume de erezii. El este acel „alege crucea sau mori” sau acel „Allah e mare” al unora care folosesc girul Absolutului pentru a justifica nejustificabilul. (traducere și sinteză după text de Claude Paris și Yves Bastarache din lucrarea „Gândire critică și argumentație” (Éditions C.G. Québec (Canada) 1995), cap. 3 („Privire asupra religiei”), p. 69/70.)

Religia ca superstiție

Istoric vorbind, superstiția a fost întotdeauna credința celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiții, așa cum și religiile celorlalți au fost definite ca fiind superstiții.[10] Se pare deci că și eticheta de superstiție face parte din mai numeroasa familie de manifestări ale antropocentrismului: o credință, o valoare sau o practică diferită de aceea specifică culturii în care ne-am născut este automat (fără o analiză temeinică adică) percepută ca ceva inferior, demn de dispreț și ridiculizare.

D.Ex.-ul definește superstiția ca fiind „o prejudecată care decurge din credința în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau alte rămășițe ale animismului și ale magiei”. Nu e de mirare deci că credincioșii și-au aruncat reciproc, dintotdeauna, așa cum s-a menționat mai sus, invectiva de superstiție pentru a respinge religia celuilalt, căci după cum se poate constata toate religiile prezintă această credință în „spirite bune sau rele„, căci zeii, îngerii sau demonii sunt definiți și ei a fi astfel de entități imateriale (vezi D.Ex., primul sens al termenului „spirit„: „În filozofia idealistă și în concepțiile religioase, spiritul este un element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul; ființă imaterială supranaturală, duh.”). De altfel Dicționarul Enciclopedic Român ediția 1966 precizează că „între superstiție și credința religioasă nu există o deosebire de esență.” Și pe bună dreptate se afirmă asta, căci latura superstițioasă a religiilor nu se limitează doar la faptul că toate postulează existența unor spirite bune și rele, întrucât la majoritatea dintre ele găsim și credința în vrăjitoare; unele dintre aceste religii vorbesc de altfel explicit în textele lor sacre despre vrăjitoare, cum este cazul, de exemplu, cu creștinismul și iudaismul (În Biblie, în „Ieșire” mai exact (Exod 22:18), dumnezeul evreilor și creștinilor cere acestora să ucidă vrăjitoarele: „Pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască”.). Dar mai mult, există de asemenea numeroase exemple în care credincioșii creștini manifestă credința în semne prevestitoare (de ex. povestea creștină despre împăratul Constantin căruia dumnezeul creștinilor i-a prevestit victoria printr-un semn) sau numere fatidice (există o lungă istorie a așteptării sfârșitului lumii și a venirii lui Iisus Hristos, nu e nevoie decât să citim despre milenarism sau apocalipticism (anul 1000, anul 2000, etc.) sau chiar Biblia (mai exact Apocalipsa 13: 18) unde se vorbește despre „numărul fiarei”, 666)). Cât despre trăsăturile magice ale religiei, acest aspect a fost deja detaliat în secțiunea Filozofia și religia, unde s-au comentat maladiile religiei, printre care și gândirea magică manifestată în creștinism prin rugăciune (în special ceea ce în ortodoxie se numesc „rugăciune de cerere”[11][12] și în catolicism „de grație” sau „intercesiune”.).

Și pentru antici echivalența superstiție-religie era valabilă: Cicero, de ex., definea superstiția ca fiind „o vană teamă de zei” (De divinatione, I). Tot el spunea că „cunoașterea întregii naturi ne scapă de superstiție, ne eliberează de spaima de moarte […]” (De finibus, I, xix, 63).

Lucrețiu spunea despre religie: „Ignoranța și frica, iată fundamentele oricărei religii (Lucrețiu, Bunul Simț, x). Opinia lui va fi preluată mai târziu și de baronul d’Holbach.

Și Tacit, în scrierile sale, definește adesea ca superstiții toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care și creștinismul (Tacit, Istorii, iv, LIV, 4).

Creștinii au preluat și ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanțiu spune: „Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiția fiind aceea a unui fals dumnezeu”.

Alți creștini au fost chiar mai preciși, astfel că Clement din Alexandria (Stromates, vii, 4) și Origen (Contra Celsum, iii, 79) definesc religia evreilor și ereziile creștine ca fiind și ele superstiții.[13] Pentru Augustin chiar și caracterele mistice fac parte din superstiție (De doctrina christiana, xx).

Pentru Toma d’Aquino, mai perspicace și deci mai rezervat, căci realizează faptul că religia și superstiția se opun pe un același teren, superstiția este excesul de religie, superstițiosul aducând un cult divin celui căruia nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie.[14] Tot sfântul Toma ne spune că există și un ghicit acceptabil pentru creștinism, care se diferențiază de ghicitul superstițios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni și că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare, „demnă de elogii„, astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea „se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcție de dispoziția aștrilor„(Summa, qu. xcv, art. 5).[15]. Această viziune relaxată a lui Toma d’Aquino despre superstiție va antrena în perioada Renașterii o acceptare a multor feluri de superstiții, printre care și idolatria.

Adepții Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiție. Calvin este cât se poate de clar, declarând cultul Fecioarei Maria și a sfinților ca fiind o superstiție (Instituția religiei creștine, i, IV, 3). Pentru protestanți, superstiție este orice rit care nu este cerut și aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.

Francis Bacon, asociază superstiția cu teologia, atunci când definește cele 3 surse de eroare și falsă filozofie.[16]. Pentru Spinoza „toate religiile sunt superstiții care învață oamenii să disprețuiască natura și rațiunea […].”[16].

Pentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferența între superstiție și religie este de ordin sociologic și politic; el explică că „teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveștilor acceptate public se numește religie, pe când aceeași teamă dacă se datorește unor povești despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numește superstiție.”[17].

Constantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucrețiu: „Frica și speranța fac principiul oricărei idei religioase.” (De Volney, Ruines).

Pentru Kant declarația de credință, ritul, ascetismul și rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstițioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2). Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenția morală este nebunie religioasă (Religia în limitele simplei rațiuni, iv, 2).

Pentru Bergson, superstiția este religia socializată și instituită (Cele 2 surse ale moralei și religiei).

Psihanaliza, începând cu fondatorul ei, Sigmund Freud, vede în orice religie o iluzie, făcând caducă orice opoziție de natură între religie și superstiție.[18].

Konrad Zucker (Psihologia superstiției) încearcă să discearnă trei tipuri de superstiție, primele două putând include religia.Superstiția mistică este astfel credința în sacrificii, prezicerea viitorului, profeția, ghicitul și astrologia. Superstiția magicăeste credința în deochi, amulete, talismane, vrăjitoare și lycantropie (credința în existența oamenilor ce se pot transforma în lupi). Și în această categorie găsim deci credința în vrăjitoare, prezentă în iudaism și creștinism și deja comentată anterior.[19]. În acest sens, merită adăugat, poate, faptul că această credință în existența vrăjitoarelor a antrenat sacrificarea inutilă a mii și mii de victime omenești, în așa-numitele „vânători de vrăjitoare”.

Mark Twain spunea: „Mult timp au existat vrăjitoare. Așa ne spune Biblia. Și Biblia ne explică că nu trebuie să le permitem să trăiască. De aceea Biserica, după opt sute de ani în care și-a făcut datoria cu lene și indolență, și-a adunat în fine lațurile, cleștii de strivit degetele și lemnele de rug, și își începu sfânta muncă cu seriozitate. Și munci ea zi și noapte timp de veacuri, băgând în pușcării, torturând, spânzurând și arzând pe rug hoarde și armate-ntregi de vrăjitoare, curățind creștinătatea de prezența lor mizerabilă. Apoi se descoperi că nu există și nici n-au existat vreodată vrăjitoare. Acum nu știm dacă să râdem sau să plângem… Cine a descoperit că nu există vrăjitoare? Preotul, parohul? Nu, ăștia n-au descoperit niciodată nimic. La Salem parohul a ținut patetic de text chiar și după ce mirenii l-au abandonat cu remușcări și lacrimi pentru crimele și cruzimea cu care acesta i-a convins să acționeze până atunci. Parohul voia mai mult sânge, mai multă rușine, mai multă violență; sunt mirenii cei care l-au oprit. În Scoția parohul a ucis vrăjitoarea după ce judecătorul a declarat-o inocentă; și după ce parlamentul s-a îndurat să înlăture oribila lege contra vrăjitoarelor din Codul penal, tot parohul a fost acela care cu lacrimi și rugăminți implora să fie menținută. Textul despre vrăjitoare rămâne în Biblie, numai practica s-a schimbat. Focul Iadului s-a dus, dar textul rămâne. Mai bine de 200 de articole de Cod penal s-au dus din legislație, dar textul care le-a autorizat rămâne.” (Mark Twain, Predarea Bibliei și practica religioasă).[20]

Religii moderne

Actualele religii moderne sunt împărțite în mai multe categorii:

Argumente pro și contra religiei în epoca contemporană

Motive moderne de aderare la o religie

Motive moderne de respingere a religiei

Critică

Critica religioasă are o istorie îndelungată, datând încă din secolul 5 î.e.n în Grecia antică, cu Diagoras „ateul” din Melos și secolul 1 î.e.n în Roma, cu De Rerum Natura lui Titus Lucretius Carus și continuând până în prezent cu afirmarea noului ateism, reprezentat de autori și jurnaliști precum Sam HarrisDaniel C. DennettRichard Dawkins, Victor J. Stenger șiChristopher Hitchens.

Criticii consideră că religia este depășită, dăunătoare individului (îndoctrinarea copiilor, vindecarea prin credință,circumcizia), dăunătoare societății (războaie sfinte, terorism, risipa resurselor), împiedică progresul științific și încurajează acțiunile imorale (cum ar fi jertfa de sânge, discriminarea împotriva homosexualilor și femeilor). Prin sita aceluiași raționament e trecută și contribuția divinității, indiferent de religia din care provine, la dezvoltarea socială, mulți fiind de părere că a devenit irelevantă în contextul actual, cu atât mai mult cu cât pleiada de zeități pe care o oferă diversitatea religioasă e extrem de vastă și inconsecventă.

Note

  1. ^ Gândire critică și argumentație, Claude Paris, Yves Bastarache, Éditions C.G., 1995.
  2. ^ E.B.Taylor: Cultura primitivă, 1871
  3. ^ James Fraser: Creanga de aur, 1915
  4. ^ Bronislaw Malinowski: Știința magică și religia și alte eseuri, 1948
  5. ^ Émile Durkheim: Formele elementare ale vieții religioase, 1912
  6. ^ Karl Marx: Contribuții la critica filozofiei hegeliene a dreptului, 1844
  7. ^ Friedrich Engels: Anti-Duhring, 1878
  8. ^ Dicționar de sociologie, Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Babel, Buc., 1993.
  9. ^ O critică similară într-un alt text dintr-un celebru curs de filozofie calificat adesea ca fiind o capodoperă, un echivalent al Larousse-ului sau Littré-ului în materie de filozofie: „Magia este prima sursă de misticism sub toate formele. Prin afirmarea existenței unei lumi invizibile și a credinței că omul poate intra în contact cu aceasta, magia prepară apariția religiei. Religia este, așa cum spunea Schleiermacher, „sentimentul absolut al dependenței noastre”. Omul constată că n-a apărut din proprie voință: el trăiește în mijlocul unei lumi dominate de forțe colosale care îl depășesc de departe și a căror putere îi inspiră în mod spontan sentimente amestecate de spaimă și adorație. Ideea religioasă este de altfel legată de noțiunea desupranatural, anume ideea că există o altă lume cu care credinciosul poate comunica. Nici misticii panteiști, precum Spinoza pentru care Dumnezeu și natură e același lucru, nu scapă de această distincție între o realitate profană și această altă lume sacră. Dar nu în concepțiile filozofilor despre Dumnezeu trebuie căutată originea religiei, căci Dumnezeul filozofilor n-a generat niciodată un cult, deci nici o religie! Simplu de constatat că toate marile religii moderne se vor a fi derivate dintr-o revelație: Dumnezeul creștinilor s-a adresat fidelilor lui în Biblie, dumnezeul musulmanilor în Coran, iar cel al hinduismului în Vede. În această perspectivă, dacă dumnezeul fiecărei dintre aceste religii s-a revelat în texte sacre, asta se întâmplă pentru că omul nu putea, limitat fiind de umilele sale capacități, prin simțurile și rațiunea lui, să descopere singur plenitudinea adevărurilor și a valorilor religioase. În acest sens preotul, pontiful, adică cel care stabilește o punte între profan și sacru, pare urmașul direct al magicianului dotat cu darul lui unic de a comunica cu lumea misterioasă și sacră. Dar în principiu religia se opune în mod radical magiei: nu trebuie uitat că magicianul se vrea un tehnician. El crede că prin formulele și incantațiile lui poate acționa asupra lumii spiritelor și le poate îmblânzi și influența pe acestea din urmă. Magicianul este deci omul care crede că-l domină pe Dumnezeu, înlănțuindu-l. Este comprehensibil că din această cauză toate religiile au considerat magia ca fiind un sacrilegiu, în condițiile în care credința religioasă este înainte de toate un act de încredere în Dumnezeu. Departe de a supune forțele divine voinței lui, omul religios se înclină în fața voinței Domnului într-o atitudine de umilință și adorație. Cu toate astea anumiți etnologi au comparat șarmul magic cu rugăciunea: nu este până la urmă și rugăciunea o cerere adresată divinității? Nu-și propune și ea să obțină din intervenția divină un oarece avantaj? Ar fi totuși o trădare a esenței rugăciunii de a vedea în ea un tip de sortilegiu (vrajă, farmece, profeții). În primul rând, în timp ce magia se sprijină pe un determinism și se vrea eficace prin ea însăși (ca o rețetă de farmacie), rugăciunea n-are valoare decât prin calitățile credinciosului, căci numai virtuoșilor li se vor împlini rugăciunile. Mai mult, adevărata rugăciune este aceea care nu cere nimic altceva pentru sine decât curajul de a suporta voința Domnului: „Facă-se voia Ta!” Iată ce cere un adevărat credincios Domnului lui. Cum spunea Teilhard de Chardin, „tot ce mi se întâmplă este adorabil”. Adevărata rugăciune religioasă nu este altceva decât un act de adorație. Credinciosul care cere lui Dumnezeu ploaie sau timp frumos, succes la examen sau sănătate, riscă să degradeze religia în magie.” (Denis Huisman, André Vergez, Philosophie, Ed. Marabout 1994, Vol. 1, p. 25/ 26.).
  10. ^ Dicționarul de filozofie, Enciclopaedia Univeralis de la Albin Michel 2006 (ediția a 2-a) subliniază în deschiderea textului despre superstiție, natura sa de „concept polemic prin care se condamnă religia celuilalt, adică orice religie.”
  11. ^ Programe școlare pentru clasele I – a II-a, Religie, Cultul ortodox.
  12. ^ Programă școlară revizuită pentru clasa a II-a, Religie, Alianța evanghelică, Cultul baptist, Cultul creștin după evanghelie, Cultul penticostal
  13. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006 (ediția a 2-a), p. 1958
  14. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1959: „Saint Thomas d’Aquin le reprit, mais avec une certaine réserve dans la mésure où, selon lui, la religion et la superstition doivent s’opposeer sur un même terrain. Il définit, en effet, la superstition comme „un vice opposé à la vertu de la religion, parce qu’elle en est l’excès, en ce sens que le superstitieux rend un culte divin à celui auquel il n’est pas dû, ou ne le rend pas de la manière dont il doit le rendre””(Summa Theologica, IIa, IIae, qu. xcii, art. 1).
  15. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1959
  16. a b Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1960
  17. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1960: „La crainte d’une puissance invisible, qu’elle soit simulée par l’esprit ou imaginée à partir d’histoires publiquement acceptées, s’appelle Religion; si elles ne le sont point, Superstition (Leviathan, I. 6).”
  18. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p.1962″
  19. ^ Dicționar de filozofie, Enciclopaedia Univeralis, Albin Michel 2006, p. 1962″
  20. ^ Mark Twain on Religion: Bible Teaching and Religious Practice

Vezi și

Bibliografie

  • „The Encyclopedia of Religion”, Mircea Eliade, Charles J. Adams, Macmillan, 1987
  • Robert Adkinson (coordonator), Simboluri sacre, Editura Art, București 2001 – recenzie

Lectură suplimentară

  • „Religiile politice”, Eric Voegelin, Editura Humanitas, 2010 – recenzie
  • Religiile lumii, Jean Delumeau, Editura Humanitas, 1996

Legături externe

UNGERE / UNGERE, UNS.

download

UNGERE. Termenul apare de trei ori în NT, în 1 Ioan 2:20, 27 (de două ori), ca traducere a termenului gr. chrisma. Creştinii care, prin virtutea „ungerii” lor (v. 20, 27), sunt în stare să discearnă schismele (v. 19) şi erezia (tăgăduirea întrupării, v. 22) sunt îndemnaţi să adere la mesajul apostolic (v. 24), care i-a determinat să mărturisească pe Tatăl şi pe Fiul. Din punct de vedere gramatical, „ungerea” trebuie să fie (a) „ceea ce este uns” (vezi B. F. Westcott, The Epistles of John, 1892), fie (b) „actul ungerii” (vezi A. E. Brooke, ICC, 1912); în ambele cazuri cuvântul se referă la darul Duhului Sfânt, al cărui semn exterior este botezul, dar a cărui primire receptivă duce la sesizarea pericolelor cu care este confruntată biserica; acest dar este consecinţa adevăratei credinţe întrupate. Această exegeză este compatibilă cu ideea că ungerea Duhului duce la prorocii rostite în biserică, deşi nu dovedeşte acest lucru.

BIBLIOGRAFIE

  1. Grundmann, TDNT 9, p. 372; D. Müller, NIDNTT 1, p. 121-124; I. H. Marshall,The Epistles of John, NIC, 1978, p. 153-156.

M.R.W.F.

UNGERE, UNS. În VT persoane şi lucruri erau unse pentru a simboliza sfinţirea sau punerea deoparte pentru Dumnezeu: stâlpii (cf. Geneza 28:18); cortul întâlnirii şi mobilierul său (Exod 30:22 ş.urm.); scuturile (2 Samuel 1:21; Isaia 21:5, probabil pentru a le consacra pentru „războiul sfânt”, vezi Deuteronom 23:9 ş.urm.); regii (Judecători 9:8; 2 Samuel 2:4; 1 Împăraţi 1:34); preoţii (Exod 28:41); profeţii (1 Împăraţi 19:16). Importanţa şi solemnitatea ungerii este arătată în primul rând prin faptul că folosirea uleiului sfânt pentru întrebuinţări comune era o faptă care se pedepsea cu excomunicarea (Exod 30:32-33); în al doilea rând, prin autoritatea pe care o avea persoana unsă, după cum se vede în cazul tovarăşilor de arme ai lui Iehu care au râs de proroc socotindu-l „nebun”, dar au acceptat fără nici o întrebare ca rege pe cel pe care el l-a uns rege (2 Împăraţi 9:11-13); în al treilea rând, prin efectul produs în cel uns, întrucât persoana sau lucrul uns devenea sfânt (Exod 30:22-33) sau sacrosanct (1 Samuel 24:7, etc.). În esenţă ungerea era un act de la Dumnezeu (1 Samuel 10:1) şi cuvântul „uns” este folosit în sens metaforic pentru a indica acordarea favoarei divine (Psalmul 23:5; 92:10) sau numirea pentru o poziţie sau funcţie specială în planul lui Dumnezeu (Psalmul 105:15; Isaia 45:1) (*MESIA). În plus, ungerea simboliza pregătirea în vederea slujirii şi este asociată cu revărsarea Duhului lui Dumnezeu (1 Samuel 10:1, 9; 16:13; Isaia 61:1; Zaharia 4:1-14). Această folosire a cuvântului este transferată în NT (Faptele Apostolilor 10:38; 1 Ioan 2:20,27). Folosirea uleiului pentru ungerea bolnavilor (Iacov 5:14) este interpretată cel mai bine dacă ţinem cont că indică pe Duhul Sfânt, Dătătorul vieţii. Sau, pe baza modelului punerii deoparte a regilor din VT prin ungere, uleiul poate simboliza separarea bolii de pacient, care era pus deoparte pentru Cristos (cf. Matei 8:17).

BIBLIOGRAFIE

  1. Kutsch,Salbung als Rechtsakt im A.T.(ZAW Beiheft 87), 1963; W. Brunotte, D. Müller, NIDNTT 1, p. 119-124.

J.A.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/ungere.html

 

Scrisoare asupra chestiunii calendarului

download

Scrisoare asupra chestiunii calendarului

La originile ei, această scrisoare a fost adresată în 1968 Dr. John Johnstone, Jr., din Kirkwood, Mo., de către un călugăr de la Mănăstirea Sfintei Schimbări la Faţă din Boston. Ea a fost concepută ca un răspuns la întrebarea acestuia cu privire la Vechiul Calendar şi la adoptarea acestuia. A fost publicată într-o variantă revizuită ca publicaţie – numărul doi al Seriei Educaţionale St. Nectarios.

Dragă Doctore:

Mă rog ca această scrisoare să vă găsească în harul şi pacea Mântuitorului nostru.

Când am primit scrisoarea dumitale cu privire la noul calendar şi la modul în care a fost adoptat, am fost induşi în eroare de spusele Fr. Meyendorff, anume că schimbarea a avut loc drept urmare a adoptărilor Sinodului Vatopedi din 1923. Noi însă nu am cercetat să vedem dacă acest sinod s-a şi întrunit şi ne-am sprijinit pe afirmaţia acestuia că acest sinod a existat. Ceea ce a reprezentat o noutate pentru noi a fost afirmaţia Fr. Meyendorff cum că noul calendar a fost cândva „adoptat” de un sinod al Bisericii Ortodoxe. Când călugărul nostru senior Fr. Panteleimon, a dat citire răspunsului formulat de noi la întrebarea dumitale, totuşi, el ne-a înştiinţat că în 1923 nu a existat nici un sinod Vatopedi. În 1923 s-a întrunit sinodul de la Constantinopole. Cel din Vatopedi a avut loc în 1930 – mai târziu cu şapte ani de momentul trecerii Bisericii Greceşti la noul calendar. Această scăpare a Fr. Meyendorff este totuşi de înţeles, de vreme ce puţini dintre noi sunt cei care ştiu cum au ajuns unele biserici să treacă la noul calendar. Unde mai pui că marea parte a materialului disponibil este în Greceşte.

Totuşi, întrebarea rămâne: a fost noul calendar adoptat în cadrul Sinodului de la Constantinopole din 1923? Răspunsul este nu, pentru că este clar că acel Sinod nu a adoptat nimic, ci a lansat doar câteva propuneri. De fapt, este limpede chiar faptul că multe Biserici erau de-a dreptul împotriva existenţei noului calendar în agenda temelor de discuţie, şi, de fapt, multe alte propuneri pentru programul discuţiilor au fost votate la limită. În legătură cu aceasta, Vladika Averky de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, a scris următoarele cu privire la de curând devenitul Metropolitan Anastassy: „…în timp ce era Arhiepiscop şi administra comunităţile Ortodoxe Ruse din Constantinopole şi din împrejurimile acestuia, (Vladika Anastassy) s-a opus în mod curajos şi cu toată fermitatea schimbărilor calculate în vederea anulării canoanelor sfinte, cum ar fi şi introducerea noului calendar, căsătoria episcopilor, preoţi căsătoriţi de două ori, desfiinţarea posturilor, scurtarea slujbelor religioase, acordarea permisiunii clericilor de a purta haine seculare, şi aşa mai departe, propuse de către ‚Congresul tuturor ortodocşilor’ din Constantinopole (sublinierea îmi aparţine), sub prezidarea Patriarhului Ecumenic Meletios al IV-lea, (Metaxakis) de tristă amintire. Această acţiune hotărâtoare de partea  Arhiepiscopului de atunci Anastassy a provocat admiraţia caldă a tuturor celor ce îndrăgeau Ortodoxia, începând cu Patriarhul de Antiohia care a exprimat-o într-o scrisoare specială adresată Preşedintelui Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei” („Viaţa Ortodoxă”. Iulie – August, 1956, pg. 6).

Faptul că în cadrul Conciliului de la Constantinopole nu s-a adoptat nici o hotărâre reiese şi dintr-o telegramă trimisă de Patriarhul de Alexandria, Photios, Patriarhului Ecumenic, atunci când a descoperit că Sinodul din Grecia plănuia să aducă o schimbare calendarului celui nou. Citez: „Ca urmare a telegramei Sfinţiei Voastre, Sfântul Sinod care este aici cu noi s-a întrunit şi a hotărât următoarele: luând în considerare epistolele de la Bisericile din România şi Serbia, rămânem mai departe credincioşi acestor lucruri care au fost dogmatizate în Congresele Sinodice anterioare, şi respingem orice fel de adăugire sau orice schimbare a calendarului înainte de convocarea Sinodului Ecumenic, care este singur competent să discute această problemă, cu privire la care noi am propus Conciliului Ecumenic o întrunire grabnică. Cairo, Ianuarie 15, (calendarul vechi) 1924. Patriarhul Photios.” Patriarhul Photios a telegrafiat de asemenea Patriarhilor din Antiohia, Ierusalim şi Arhiepiscopului din Cipru, iar toţi aceştia şi-au unit vocile în acord cu el şi au protestat împotriva acţiunii arbitrare a Sinodului din Grecia. Este limpede din telegrama sa că nici el, şi aparent nici ceilalţi Patriarhi nu ştiau de vreo „adoptare” a noului calendar de vreun conciliu anterior. Ba chiar dimpotrivă. De asemenea, important este faptul că el a propus întrunirea unui Conciliu Ecumenic pentru a discuta problema, şi nu doar un Conciliu „Pan-Ortodox.”

CONCILII ECUMENICE ŞI CONCILII PAN-ORTODOXE

Ajunşi în acest punct, poate este necesară o explicaţie de termeni, în ce priveşte diferenţele dintre un Sinod „Ecumenic” şi unul „Pan-Ortodox.” Pentru început, termenul „ecumenic” provine din cuvântul grecesc oikoumene care înseamnă „lume locuită.” Totuşi, acest termen a fost aplicat în special Imperiului Roman, iar mai târziu celui Bizantin, de vreme ce a fost folosit de Conciliul „Ecumenic” din acea vreme, şi însemna un conciliu imperial – adică un conciliu la care participau episcopi din întregul imperiu, în contrast cu conciliul local, de dioceză. Şi din acest motiv, conciliile au fost întrunite la cererea împăraţilor, care de fapt suportau şi toate cheltuielile implicate de acestea. Deciziile luate în cadrul acestor concilii aveau implicaţii universale – dacă, de fapt, deciziile erau în acord cu credinţa şi practica Bisericii, şi dacă acele concilii erau acceptate într-adevăr drept „Ecumenice” (unele concilii şi-au atribuit lor înseşi numele de „Ecumenic” însă nu au fost acceptate ca atare de Biserică niciodată). În plus, Conciliile erau întotdeauna formate de episcopi ortodocşi care se întruneau pentru a combate un rău – fie că era vorba de o persoană şi susţinătorii acesteia, fie afirmaţii exprimate în scrieri – care ameninţau să tulbure credinţa şi practica tradiţională a Bisericii.

De aceea, trebuie să înţelegem faptul că atunci când Patriarhul Photios din Alexandria a cerut întrunirea unui Conciliu Ecumenic, în nici un caz acesta nu a implicat o adunare în care ar fi fost reprezentate toate denominaţiile „Creştine”, incluzând Protestanţii şi Romano-Catolicii. Ceea ce dorea el era ca episcopii Unicei şi Sfintei Biserici Catolice şi Apostolice (adică Biserica Ortodoxă) să se întrunească spre a clarifica o importantă chestiune de ordine internă, adică chestiunea calendarului. Cei care ar pretinde că un Conciliu Ecumenic nu se putea întruni până când nu se uneau toate sectele eretice ale „creştinătăţii” şi se întruneau într-un conciliu, de fapt negau tocmai existenţa Unicei şi Sfintei Biserici Catolice şi Apostolice. Când arienii, nestorienii, monofiziţii, etc. s-au separat de Biserică, acest fapt nu a oprit Biserica de la întrunirea Conciliilor Ecumenice. De fapt, din punct de vedere istoric, acesta a fost singurul motiv din care s-au întrunit vreodată Conciliile Ecumenice: pentru a combate erezia şi schisma sau orice altă deviere de la credinţa şi practica Bisericii.

ÎNTRUNIRILE CONCILIILOR „PAN-ORTODOXE”

În contrast cu aceasta, adunarea care s-a întrunit până acum sub numele „Pan-Ortodox” nu a avut un asemenea scop, şi de fapt, nici n-a ajuns la vreo concluzie. Dacă e să vorbim mai exact, adunările nici măcar nu au fost vreodată „Pan-Ortodoxe” ci doar „Pro-Sinodice,” ceea ce înseamnă adunări pur-pregătitoare şi care încă încearcă să ajungă la o înţelegere comună asupra a ceea ce ar trebui sau nu discutat la propusul sinod „Pan-Ortodox”, când şi dacă se va întruni un astfel de sinod. Un Conciliu Ecumenic nu necesită aprobarea nimănui cu privire la ceea ce urmează a fi discutat, pentru că obiectul discuţiilor din cadrul acestui Conciliu (d. ex. erezia) reprezintă cu o mare probabilitate un pericol real pentru dezbinarea Bisericii la acel moment. Iată de ce nu este necesar şi (nici timpul nu permite) ca Conciliul să negocieze îndelung asupra temelor de discuţie. Dacă spre exemplu s-ar întruni un Conciliu Ecumenic astăzi, ar trebui să abordeze următoarele chestiuni urgente: (1) ridicarea anatemei de la Constantinopole (pe motiv că, la fel ca deciziile conciliilor locale de la Constantinopole din secolul al XIV-lea, anatema a fost acceptată de toată Biserica Ortodoxă, şi mai ales pe motiv că Roma încă nu a renunţat la erezie – ci chiar a mai adăugat câteva de atunci – adică adăugirea Filioque care a fost condamnată în textul anatemei), (2) practicile uniate ale câtorva episcopi şi preoţi „ortodocşi” care s-au rugat împreună cu eretici sau au fost prezenţi la slujbe eretice, sau care chiar au oferit Sfintele Taine ereticilor, şi (3) chestiunea calendarului. Semnificativ este faptul că Patriarhul Photios (împreună cu ceilalţi episcopi care şi-au unit vocile alături de protestul acestuia) a respins total Sinodul „Pan-Ortodox” ca instituţie, în ciuda faptului că un astfel de sinod se întrunise cu numai un an mai devreme. De asemenea notabil este faptul că Metropolitanul Eirenaios din Cassandria (dioceză din Grecia) s-a referit la acest conciliu desfăşurat sub Metaxakis ca la „Conciliul anti-Ortodox” din 1923.

Totuşi adevărata problemă o reprezintă faptul că un mic număr de ortodocşi au ales să adopte schimbarea calendarului în ciuda opoziţiei marii majorităţi, şi că acest fapt a fost pus la cale de oameni care nu au fost în mod special interesaţi dacă ceea ce făceau era bine sau nu, şi nici dacă acest lucru îi va indigna pe oamenii lor. Meletios Metaxakis, care în diferite momente a slujit ca Arhiepiscop de Atena, Patriarh Ecumenic şi Patriarh de Alexandria, a fost un cunoscut reformator şi Francmason. A devenit Patriarh Ecumenic „prin harul lui Venizelos” (pe atunci Prim Ministru al Greciei – un alt reformator) şi nu „prin harul lui Dumnezeu.” Când Venizelos a fost îndepărtat din funcţie în 1923, credincioşii din Constantinopole au protestat împotriva lui Metaxakis. Unii au sărit chiar peste zidurile Patriarhatului, l-au găsit şi l-au bătut, iar bărbatul a fost nevoit să dea bir cu fugiţii pentru a-şi scăpa viaţa. A devenit Patriarh de Alexandria în urma acestor evenimente, în 1926, (din nou prin mijloace politice), perioadă care, fiindcă veni vorba, coincide cu timpul când Patriarhatul a trecut la folosirea noului calendar (în Constantinopole era cunoscut drept Meletios al IV-lea; în Alexandria a devenit Meletios II, – ce va mai urma?). Lui Metaxakis i s-au citit chiar şi funeraliile în loja Maonică (Athenagoras din Londra a fost un martor ocular ca arhidiacon al său). Ceea ce dorea Metaxakis era o Biserică Anglicană cu tentă orientală, iar credincioşii din Grecia ştiau aceasta şi nu aveau încredere în el indiferent ce-ar fi făcut. Cât timp s-a aflat în Atena, a interzis cântarea liturghiei din timpul slujbelor de veghe (I) pentru că le considera demodate şi un element stânjenitor când persoane heterodoxe – mai ales Anglicani –  se aflau în vizită la Atena. Oamenii l-au ignorat pur şi simplu şi şi-au continuat în taină slujbele de veghe.

Pe lângă introducerea noului calendar la Constantinopole, Metaxakis a dorit şi clerici care să-şi radă bărbile, renunţarea la rantii, căsătoria după ordinare atât a preoţilor cât şi a episcopilor, slujbe mai scurte, etc. (Majoritatea acestor lucruri au fost însă adoptate în America – se pare că doar noi am mai rămas credincioşi Sinodului de la Constantinopole.)

Un alt indiciu că nici o hotărâre nu a fost adoptată la Constantinopole – nici calendarul cel nou – este faptul că Arhiepiscopul Chrisostom Papadopoulos din Atena a trebuit să mintă pentru a convinge Sinodul din Grecia cu privire la anumite anateme care fuseseră rostite împotriva noului calendar de către Ieremia al II-lea al Constantinopolului în 1583, (Conciliile de la Constantinopole din 1587 şi 1593 au condamnat de asemenea Calendarul Gregorian). Papadopoulos a spus Sinodului că anatemele erau un fals (cu câţiva ani înainte de alegerea sa ca Arhiepiscop, Papadopoulos scrisese un eseu extraordinar cu privire la imposibilitatea de a schimba calendarul bisericesc – în această scriere el cita anatemele lui Ieremia). Eseul se găseşte în Enciclopedia Pyrsos, tipărită la Atena. De fapt, chiar şi ca Arhiepiscop, cu numai un an înainte ca Biserica din Grecia să treacă la noul calendar, el făcea următoarea afirmaţie într-un raport amănunţit: „Nici o Biserică Ortodoxă Autocefală nu se poate separa pe sine de restul şi să accepte noul calendar fără să devină schismatică în ochii celorlalţi.” („Raport către Comitetul Departamentului Religiilor” 16 Ianuarie, 1923). Câţiva ani mai târziu s-a stabilit fără nici o îndoială că anatemele lui Ieremia erau autentice, şi că Arhiepiscopul minţea de fapt doar cu scopul de a potoli conştiinţele tulburate ale unora dintre episcopi. Dacă noul calendar ar fi fost cu adevărat adoptată la Constantinopole în 1923, Papadopoulos ar fi putut folosi aceasta ca un argument pentru schimbare. Faptul că nu a făcut-o este o mărturie evidentă că Conciliul întrunit de Meletios Metaxakis nu adoptase nici o hotărâre.

DE CE S-A FĂCUT SCHIMBAREA?

Ca Arhiepiscop, Papadopoulos a fost presat atât de Metaxakis cât şi de guvern. Astfel este evident că schimbarea nu s-a făcut din motive religioase (de vreme ce însuşi Papdopoulos  recunoştea că orice biserică care ar fi adoptat schimbarea ar fi devenit astfel schismatică), şi nici cum afirmă Fr. Meyendorff că s-au aplicat hotărârile unui sinod, ci totul a avut loc ca urmare a presiunilor făcute de partide care erau cunoscute a fi indiferente faţă de nevoile Bisericii (cum ar fi guvernul Grecesc) sau inovatori cunoscuţi precum Metaxakis, iar oamenii au respins această acţiune şi au rămas la calendarul cel vechi.

La Conciliul de la Vatopedi din 1930, Bisericile care foloseau noul calendar îl adoptaseră deja la acea oră – iată de ce nu se poate pretinde că schimbările s-au făcut pe baza deciziilor sinodice (Întâmplător, Vatopedi este singura mănăstire de pe Muntele Sfânt care respectă calendarul nou. Schimbarea a survenit pentru că guvernul lui Venizelos a promis Mănăstirii că dacă adoptau calendarul cel nou, proprietăţile şi averile acesteia nu vor fi confiscate. Dar cu toate astea au fost confiscate ulterior.) La acest conciliu, (bisericile Rusiei, Georgiei, şi Bulgariei nu au avut reprezentanţi; Rusia şi Georgia nu au fost prezente pentru că, la acea oră, sufereau cel de-al treilea val de persecuţii din partea lui Stalin, iar Bulgaria nu a fost prezentă datorită „Schismei Bulgare” care era încă manifestă) reprezentanţii Serbiei şi ai Bisericilor Poloneze au cerut o capelă separată. Atunci când Grecii au insistat ca ei toţi să celebreze împreună, slavii au refuzat, exprimând drept scuză faptul că vorbeau o altă limbă, aveau o tipologie diferită şi că avea să se facă tulburare. Grecii au continuat cu insistenţele, iar Slavii nu au cedat, refuzând în continuare, şi de fapt, la sfârşitul Conciliului, cele două partide nu au con-celebrat, şi a fost clar atunci că Slavii considerau chestiunea calendarului destul de importantă la acea oră pentru a se separa de Greci. Când au spus că „tipologia” lor era diferită, evident că problema calendarului a avut o pondere grea ca parte a acestei diferenţe. La acest conciliu şi Episcopul Nicolae de Ohrid (care ulterior a venit în America, iar acum se află îngropat la Mănăstirea St. Tikhon) a apărat cu vehemenţă calendarul cel vechi. De fapt, Biserica Sârbească chiar a susţinut mişcarea adepţilor vechiului calendar din Grecia prin faptul că le-a trimis Mir peste graniţă în secret.

SEMNE DE LA DUMNEZEU CU PRIVIRE LA CALENDARUL TRADIŢIONAL

Multe semne şi minuni de la Dumnezeu au avut loc printre oameni, ca astfel să fie limpede pentru toţi că Însuşi Domnul nostru nu S-a ferit să fie descoperit în mijlocul oamenilor simpli şi analfabeţi, dar cu sufletele fierbinţi şi credincioase pe care Metaxakis şi Papadopoulos în schimb le-au luat în derâdere şi le-au batjocorit pentru a fi fost tulburate de astfel de probleme fără importanţă. Una dintre cele mai răsunătoare semne de la Dumnezeu a avut loc în timpul nopţii de veghe dinaintea începerii postului Înălţării Sfintei Cruci, în 1925. În micuţa capelă de ţară Sf. Ioan Teologul de la picioarele Muntelui Hymettos (pe atunci la mile întregi depărtare de Atena, dar care acum se află în oraş – într-atât de mult a crescut oraşul. Cartierul se numeşte Sf. Ioan Holargos) peste două mii de oameni s-au adunat să sărbătorească potrivit cu datele calendarului vechi. Când i-a ajuns aceasta la urechile Arhiepiscopului Papadopoulos, a trimis vorbă Ministerului Afacerilor Interne, care, drept răspuns, a trimis poliţia să risipească lumea şi să aresteze preotul. Când a ajuns poliţia la faţa locului şi a văzut câtă lume se afla acolo, au hotărât să aştepte revărsatul zorilor pentru a-l aresta pe preot. La miezul nopţii, tocmai când se desfăşura procesiunea pentru Litya, oamenii care se aflau afară, în curtea micuţei capele au zărit dintr-odată cum s-a plăsmuit o uriaşă cruce în ceruri, chiar deasupra capetelor lor. Crucea, care era întinsă orizontal, se întindea de la capelă până pe vârful Muntelui Hymettos, şi era sub forma Crucii Bizantine, cu trei braţe în formă de cruce. Când au văzut-o oamenii – avea o înfăţişare strălucitoare şi luminoasă – toţi au ţipat înspăimântaţi. Procesiunea şi slujba au fost oprite, iar oamenii au căzut cu toţii în genunchi plângând şi cântând Kyrie Eleison. Poliţiştii, la rândul lor, au fost atât de îngroziţi încât literalmente şi-au aruncat armele şi cu lacrimi şiroindu-le pe-obraji au prins a se ruga laolaltă cu toţi ceilalţi. Preţ de o jumătate de oră Crucea a strălucit astfel pe cer, iar apoi a început încetişor să se înalţe până s-a îndreptat, ajungând în picioare, ca apoi să se facă treptat nevăzută. A doua zi, ziarele ateniene au tipărit un raport amănunţit cu schiţe care prezentau felul în care a apărut Crucea deasupra capelei. Un astfel de semn nu a mai avut loc de la viziunea avută de Sf. Constantin, şi de asemenea din anul 346, când Crucea a fost văzută pe cer, întinzându-se de pe Golgota până pe Muntele Măslinilor, în vremea când Sf. Ciril era episcop în Ierusalim. Reacţia faţă de apariţia acestei Cruci deasupra Muntelui Hymettos a fost una tipică. Cei evlavioşi dedicat şi mai mult unei vieţi de sfinţenie, iar ceilalţi au ridicat pur şi simplu din umeri sau au încercat să dea evenimentului o explicaţie, considerându-l un fel de fenomen provocat de cauze naturale. La fel s-a întâmplat şi atunci când Mântuitorul nostru făcea minuni sub ochii a mii de martori; de ce să fi fost altfel cu această minune pe care El a înfăptuit-o? Chiar noi cunoaştem câţiva oameni care au luat parte la acea noapte de veghe şi care sunt încă în viaţă. Una dintre aceste persoane a devenit călugăriţă şi a primit numele de Marta. Întâmplarea face ca ea să respecte şi-n prezent calendarul vechi.

În Grecia, adevărata putere a mişcări de susţinere a vechiului calendar s-a făcut cunoscută în timpul ocupaţiei Germane. De când Biserica oficială care respectă noul calendar nu a mai avut sprijinul guvernului în persecutarea susţinătorilor vechiului calendar (mulţi au trecut în nefiinţă în închisori, de foame sau torturaţi), mişcarea de susţinere a vechiului calendar s-a răspândit cu viteza fulgerului. Doar în Atena, mişcarea avea 500 capele şi biserici micuţe, fiecare condusă de câte un preot! După război, şi când guvernul a revenit, persecuţia a fost reluată, iar mişcarea a scăzut din nou din intensitate. Chiar şi aşa, ea are o mănăstire imensă de patru sute de măicuţe (prin 1946-7 avea şase sute) şi o mănăstire mare de circa 125-250 de călugări.

A FOST LĂMURITĂ CHESTIUNEA CALENDARULUI?

Un alt subiect: dacă chestiunea calendarului a fost lămurită odată pentru totdeauna la Constantinopole, cum de s-a pus problema ridicării problemei în discuţie la cea de-a doua Conferinţă de la Rodos? De fapt, Biserica din Grecia a ameninţat că va boicota întâlnirile dacă avea să fie propusă această discuţie, însă reprezentanţii Patriarhatului din Ierusalim au insistat ca această chestiune a calendarului să fie trecută în agenda de lucru spre discutare, şi pe bună dreptate. Patriarhatul Ierusalimului este interesat în mod special în lămurirea problemei calendarului dată fiind poziţia sa ca loc de pelerinaj. Când s-a întâlnit Atenagoras cu Papa Paul în Ierusalim, el a pornit spre Betleem pentru a lua parte la slujba de Crăciun (care, desigur, se celebrează acolo potrivit vechiului calendar). Între timp, adepţii noului calendar celebrau Boboteaza în Constantinopole. Când s-a întors Atenagoras la Istambul, Boboteaza se sărbătorise deja. Cu alte cuvinte, Atenagoras însuşi, din cauza acestei confuzii generale în ce priveşte calendarul, a sărbătorit două Crăciunuri, şi nici o Bobotează în acel an. De asemenea, mulţi pelerini evlavioşi au venit din Grecia spre a sărbători Crăciunul la Betleem, fără să ştie că Patriarhatul din Ierusalim respectă calendarul vechi (unii dintre credincioşi nici nu cunoşteau faptul că există vreo dispută în ce priveşte calendarul. Ei sunt cei ale căror suflete sunt cu adevărat binecuvântate). Aceştia au ajuns în Betleem şi au descoperit că acolo era abia ziua Sf. Spiridon, şi că până la Crăciun mai erau două săptămâni. Ei se îngrijiseră să stea doar câteva zile, şi puţini sunt cei care aveau destule provizii sau care aveau destui bani să poată aştepta două săptămâni. În supărarea lor, i-au implorat pe preoţi să intoneze câteva tropare de Crăciun şi, desigur, preoţii au refuzat, pentru că nu numai că nu era încă Crăciunul după cunoştinţa lor, ba mai erau şi în mijlocul postului. Pelerinii s-au întors tulburaţi în Grecia, şi descurajaţi, pentru că nu reuşiseră să sărbătorească Crăciunul la Betleem, iar sărbătoarea Crăciunului trecuse deja în Grecia. Iată de ce, în acel an, ei nu au putut sărbători Crăciunul nicăieri. Iar acest lucru se petrece an de an aici – şi mă refer la Ierusalim.

Şi încă un lucru: Metaxakis a recunoscut de asemenea în mod oficial „Biserica Vie” în Rusia. Acest gest dovedeşte încă o dată ce fel de om a fost. Chestiunea calendarului a fost, în ochii lui, o problemă lipsită de importanţă comparativ cu marile planuri pe care le avea dânsul pentru Ortodoxie. Oamenii ştiau şi ei acest lucru, şi nici un adevărat credincios nu avea să se repeadă să asculte un lucru poruncit de el sau de confederaţii săi.

Totuşi, întrebarea rămâne, dacă acest calendar nou este în sine o erezie, o deviere, lăsând la o parte orice motiv tainic sau evident pe care l-ar putea avea cei care l-au propus, indiferent dacă motivele acestea sunt bune sau rele. Răspunsul este nu. Ar fi o erezie crasă din partea noastră să afirmăm că acest calendar este Ortodox sau că este eretic. Chiar şi anatemele pe care le-a formulat Ieremia al II-lea împotriva calendarului celui nou erau intenţionate a stăvili înmulţirea Uniaţilor care se infiltraseră în comunităţile Ortodoxe din Italia şi Austria. Ceea ce contează cu adevărat este unitatea liturgică, aceasta fiind şi scopul pentru care au luptat şi Părinţii din vechime (În vremea lui, Sf. Ioan Gură de Aur a fost adept al calendarului nou, în timp ce Irlandezii respectau calendarul vechi.

UNITATEA LITURGICĂ S-A PIERDUT

Totuşi, chiar dacă lipsa unităţii liturgice nu reprezintă o erezie (dar atunci nici crima, nici clevetirea şi nici curvia nu sunt – şi totuşi Biserica nu le trece cu vederea drept probleme care nu sunt vrednice de atenţie), ea rămâne un mare rău care s-a strecurat în viaţa liturgică a Bisericii. La 4 Februarie, Biserica celebrează pomenirea Noului Martir, Sf. Iosif de Aleppo, care a fost martirizat de Musulmani în anul 1686. Atunci când cadi (judecătorul musulman) i-a spus martirului: „Haide, omule, de ce nu vrei să devii Musulman, să te lepezi de falsa ta credinţă şi să vii la cea dreaptă, ca astfel să te am de partea mea şi să poţi deveni un mare dregător,” martirul Iosif i-a răspuns după cum urmează: „O, cât de mare ţi-e credinţa, de încerci să-i stârneşti şi pe alţii să creadă în ea! De trei ori blestemaţi şi nenorociţi ce sunteţi! Şi unde ai găsit tu credinţa asta pe care încerci s-o rânduieşti dreaptă? Blestemaţilor, voi care nici nu ştiţi când este ramazanul vostru (lună de post), şi nici bairamul (sărbătoare religioasă). Şedeţi deoparte, şi aşteptaţi să zăriţi luna, ca să vă puteţi apuca de ramazanul vostru… iar apoi iarăşi, vegheaţi să vedeţi luna ca să puteţi începe bairamul. Iar de se întâmplă să fie cerul acoperit de nori, unii dintre voi îl ţineţi înainte [de vreme], iar alţii mai târziu, şi toate popoarele vă ţin de batjocură, şi vă iau în râs.” O, Ortodocşi nenorociţi, nici măcar între voi nu vă puteţi înţelege când e vremea de sărbătoare şi când de post.

Cum stau lucrurile acum – dacă se ia cineva după metodele prezente care sunt folosite de adepţii noului calendar în sărbătorirea Paştelui – nu există decât o singură piedică serioasă în a purcede la adoptarea noului calendar: postul Apostolilor. Canoanele cu privire la Paşte afirmă că Paştele poate cădea între 23 martie şi 25 aprilie – niciodată în mai. Această regulă a fost trebuincioasă pentru sărbătorile ce vin după Paşte, pentru că la cinzeci de zile după Paşte vine sărbătoarea Rusaliilor, iar la o săptămână după Rusalii, Duminica tuturor sfinţilor. În lunea ce urmează duminicii tuturor sfinţilor începe postul Apostolilor. Însă cu noul calendar, Paştele cade uneori în mai. Asta duce ca toate sărbătorile de după Paşte să fie decalate într-atât, încât să desfiinţeze cu totul postul Apostolilor. De fapt, în unii ani Duminica tuturor sfinţilor se întâmplă să cadă după postul Apostolilor, în noul calendar. Potrivit cu acest calendar nou, (asta de când s-a făcut schimbarea), Paştele a fost deja în mai de opt ori, ultima oară în 1964, şi va cădea iarăşi în mai în 1975.

DESFIINŢAREA PERIOADELOR DE POST

Acum, dacă nu-ţi place postul, sau nu crezi că este un subiect destul de important să te intereseze, problema ta s-a şi rezolvat. Pe de-altă parte, dacă eşti un Creştin Ortodox cu patimi şi pofte şi căderi şi încă doreşti să apuci împărăţia cerurilor, ne vei fi prea dispus să lepezi această armă. Dacă eşti un Creştin precum cei care trăiau în Capadocia în vremea Sf. Bazil, vei căuta chiar să creşti durata postului din dragoste dumnezeiască fierbinte ca să obţii eliberare de patimi şi astfel, o dragoste mai curată pentru scumpul nostru Mântuitor.

Ca şi monahi, noi înţelegem prea bine nefolosinţa unui post limitat doar la trup – o abţinere de la mâncăruri (deşi în această vreme de post trupul mea înfometat m-ar face să părăsesc cuvântul „doar”), şi totuşi, tot ca monahi, ne dăm prea bine seama de binefacerea clară în lupta împotriva patimilor care ne împresoară mereu. Chiar şi când eşti supărat de către cineva, cel puţin nu ai puterea să-i aplici un pumn în nas, şi asta este un fel de îmbunătăţire, chiar dacă una de mai mică importanţă. Întrebarea este aceasta: Suntem Creştini; trăim într-o lume potrivnică; vrem să ajungem în cealaltă lume, însă un duşman ne stă împotrivă; vom reuşi noi vreodată să ajungem în cealaltă lume dacă mereu – mereu de dezarmăm? Potrivnicul aşteaptă să ne ucidă dacă poate, şi nu avem decât două soluţii; să-l omorâm noi pe el şi să trecem de cealaltă parte, sau să ne depunem armele şi să ne alăturăm lui, şi să uităm că porniserăm spre cealaltă lume. „Noi nu vrem să postim, e prea greu să postim aici în America” (Într-una dintre enciclicele sale, Metropolitanul Philaret s-a minunat cât de uşor este să posteşti aici în America­* – şi este atât de adevărat, cu toate alimentele proaspete, conservate şi congelate pe care le poţi obţine de pretutindeni în tot timpul anului, comparat cu „vechea ţară” în vremuri demult apuse. Dar aceasta este arma numărul unu); „slujbele religioase sunt prea lungi, prea călugăreşti, prea obositoare – să le scurtăm” (Deşi Apostolul spune „rugaţi-vă neîncetat.” Iată arma numărul doi); „Biserica este un centru atât social cât şi religios – haideţi să avem picnic-uri, seri de bowling, excursii pe pârtii de schi, sau în căruţe cu fân, petreceri pe litoral.” („Ferice de cei ce plâng…” , „ Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră…”, „Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare…” „Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idolatre neîngăduite.” „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume…” „Cum ne putem noi plânge păcatele (care păcate?) când petrecem atât de minunat, susţinuţi de Biserică în această privinţă?” Aceasta este arma numărul trei.) Doar o singură armă mai rămâne; o credinţă curată şi nepătată. Însă, Doctore, cât va dăinui acea Credinţă dacă credincioşii gândesc astfel în păturile de sus? Una câte una ne depunem armele, pentru că asta nu-i importantă, nici ailaltă nu-i importantă, şi la urma urmei, suntem nişte bieţi oameni.

Fără-ndoială, dacă va continua să respecte calendarul vechi, Biserica va trebui să rezolve o serie de probleme, însă nici adoptarea noului calendar nu este lipsită de probleme. Dar cum putem găsi o cale de ieşire când există adepţi „fanatici” ai noului calendar care refuză până şi aducerea în discuţie a problemei? (La Rodos, Grecia a continuat să insiste că în ce priveşte calendarul, nu există nimic de discutat!) Poate că nu există decât o singură soluţie ce ocoleşte toate acestea şi care ar face ca lucrurile să fie mult mai simple pentru Biserică. Această soluţie ar fi adoptarea pe plan mondial a unui calendar universal, ne-religios. Acest lucru, în fond, ar forţa Biserica să revină la vechiul calendar, de vreme ce noul calendar nu ar mai fi nou, iar calendarul universal ar reprezenta o schimbare prea radicală pentru aproape toată lumea.

Totuşi, după cum spune Fr. nostru Daniel, dacă unitatea liturgică a fost distrusă, acest lucru s-a întâmplat pentru că, de fapt, legătura dragostei încetase să existe chiar de mai înainte. Schimbarea la noul calendar a reprezentat o strădanie necugetată şi îndrăzneaţă care a călcat pur şi simplu în picioare părerile şi sentimentele celorlalte Biserici. Acum că răul s-a produs, nu ştiu cum s-ar putea îndrepta. În Biserica oficială a Greciei, există o mişcare puternică ce cheamă la revenirea la calendarul vechi. Această mişcare vorbeşte în numele Unităţii Bisericii şi de asemenea consideră că o revenire la vechiul calendar ar ajuta la opunerea faţă de tendinţele uniate care există în multe secţiuni ale aceleiaşi Biserici. În acest caz, iarăşi, calendarul a devenit un simbol al Ortodoxiei tradiţionale (cum de fapt şi este, de vreme ce aceia care sunt susţinătorii cei mai frenetici ai noului calendar în fapt sunt şi cei cu orientarea cea mai „ecumenică”).

Părinţii de aici îţi trimit salutările lor ţie şi familiei tale şi se roagă pentru binele tău, cum desigur fac şi eu.

Călugărul Ephraim şi îngerul meu păzitor

Tocmai mi-am amintit încă ceva important. Ca şi Arhiepiscop de Atena, Metaxakis a fost de asemenea un instrument în ruptura ce s-a produs între Greci şi Ruşi aici în America. De-ndată ce Grecii au format o jurisdicţie separată, Metaxakis i-a aşezat sub autoritatea Sinodului din Grecia. Apoi, ulterior, când a devenit Patriarh Ecumenic, a aşezat Biserica Grecească din America sub autoritatea Patriarhatului Ecumenic. Ar fi interesant de aflat dacă a încercat să pună Arhidioceza Grecească de aici sub autoritatea Patriarhatului Alexandrin când a devenit Meletios al II-lea de Alexandria. De asemenea, el şi-a exprimat dorinţa de a deveni Patriarh de Ierusalim.

Note de subsol

 *Textul integral al afirmaţiei Metropolitanului Philaret este după cum urmează: (din Viaţa Ortodoxă, Noiembrie – Decembrie pg.4-5) O violare strigătoare la cer a devoţiunii în prezent se manifestă în întreruperea sfântului post care a devenit bine înrădăcinat în societatea noastră. Deşartă este părerea anumitor oameni că postul este esenţial doar pentru călugări şi preoţi; nu, postul este obligatoriu necondiţionat pentru toţi Creştinii Ortodocşi. Binecuvântatul Părinte Ioan din Kronstadt ne-a sfătuit să nu intrăm într-o relaţie apropiată cu cei care nu ţin sfintele posturi, în timp ce Sf. Serafim de Sarov nici nu-i considera Ortodocşi pe acei Creştini care ignorau postul. De când locuim în America, unde este atât de uşor şi bine pentru sănătatea trupului să ţinem posturile, această poruncă a Sfintei Biserici rămâne nestricată, nu poate fi desfiinţată de nimeni şi îi leagă pe toţi Creştinii Ortodocşi.

O altă violare netrebnică a evlaviei este reprezentată de balurile de caritate, şi seratele, care acum sunt atât de îndrăgite de societatea Rusă, în special cele organizate în timpul orelor de celebrare a Slujbelor Religioase în seara de Duminică şi la Sfintele Sărbători. Sf. Ioan din Kronstadt, el însuşi un susţinător al carităţii, ne învaţă că dărnicia / caritatea manifestată sub forma Soiree-urilor şi balurilor nu reprezintă caritate Creştină, ci pur şi simplu distracţie prostească şi rătăcire în patimi. Noi toţi suntem datori să lămurim turmele pe care le păstorim de ce este necesar postul şi să le desluşim cum stau lucrurile în privinţa mai sus menţionatelor baluri şi Soiree-uri, atât de distrugătoare pentru mântuirea sufletelor.

http://www.voxdeibaptist.org/Chestiunea_Calendarului.htm

Istorie şi Premilenialism – Partea I (Biserica Timpurie).

download

Istorie şi Premilenialism Partea  (Biserica Timpurie)

Amilenialistul argumentează adesea că părerea lor neliterală despre Mileniu, cu metoda spiritualizatoare de interpretarea a profeţiilor despre Împărăţia Vechiului Testament şi aplicarea acestora la Biserică, a fost părerea şi hermeneutica predominantă a bisericii timpurii. Totuşi, bazat pe fapte istorice acest argument este redat în mod fals. Următoarele informaţii sunt extrase din Teologia Sistematică a lui Chafer, Vol. IV, Escatologia.

Chiliasmul: De la cuvântul grecesc care înseamnă ‚o mie’. Acesta se referă într-un sens general la doctrina despre mileniu, sau a erei împărăţiei care are să vină, descrisă în mod grafic de profeţii Vechiului Testament. „Caracteristica distinctă a doctrinei este că El (Hristos) se va reîntoarce înaintea celor o mie de ani şi prin urmare va caracteriza acei ani prin prezenţa Sa spirituală şi prin exerciţiul autorităţii Sale de drept, asigurând şi susţinând toate binecuvântările de pe pământ care sunt atribuite acelei perioade. Termenul chiliasm a fost înlocuit de desemnarea premilenialism…”

AŞTEPTAREA CHILIASTICĂ A CONTINUAT PÂNĂ LA APOSTAZIA ROMANĂ

Alături de justificarea prin credinţă şi aproape fiecare altă doctrină vitală, aşteptarea chiliastică a fost pierdută în Era întunecată. Că aceasta a fost susţinută de părinţii bisericeşti timpurii este evident dincolo de orice îndoială. Dintr-o masă de o astfel de mărturie doar unul ar trebui să fie citat aici, şi acesta prin Iustin Martirul. Această mărturie, ca a multor altora, fiind aşa de directă şi de depărtată, a fost atacată de oponenţii chiliasmului în mare parte cum necredincioşii sunt obişnuiţi să atace însăşi Cuvântul lui Dumnezeu. Prezentarea lui George N. H. Peters despre declaraţia lui Iustin este reprodusă în întregime:

„Doctrina noastră [despre Împărăţie] este trasată în mod continuu de la însăşi Apostoli, astfel că (Prop.72, Obs. 3, nota 1) primii părinţi, care prezintă părerile Milenare au văzut şi au conversat ori cu Apostolii sau cu bătrânii care i-au urmat pe aceştia. Atât de extensiv, atât de general a fost de perpetuat Chiliasmul încât Iustin Martirul afirmă în mod pozitiv că toţi ortodocşii au adoptat şi au susţinut acesta. Limbajul lui Iustin este explicit (Dial. Cu Trypho, sec. 2); căci după declararea doctrinei Chiliaste, el afirmă: „trebuie să fie dovedit în mod temeinic că acesta se va întâmplă. Dar am semnat către tine, pe de altă parte, că mulţi – chiar şi cei din rasa de creştini care nu urmează nici o doctrină pură şi evlavioasă – nu o recunosc. Căci ţi-am demonstrat că aceştia sunt într-adevăr numiţi creştini, dar de fapt sunt ateişti şi eretici profani, deoarece în toate lucrurile ei învaţă ceea ce este hulitor, şi neevlavios şi nesănătos” etc. El adaugă: „Dar eu şi oricare alţii creştini ce sunt ortodocşi în toate lucrurile cunoaştem că va fi o înviere a trupului, şi o mie de ani în oraşul Ierusalimului, clădit, împodobit şi lărgit, conform cu ceea ce Ezechiel, Isaia şi alţi profeţi au promis. Căci Isaia spune despre aceşti o mie de ani (65:17) ‚Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte’, etc. Ba mai mult, un anumit om dintre noi, a cărui nume este Ioan, fiind unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos, în acea revelaţie care i-a fost arătată lui profeţea că cei care cred în Hristosul nostru vor împlini o mie de ani la Ierusalim; şi după aceea generala şi, într-un cuvânt, veşnica înviere, şi ultima judecată a tuturor laolaltă. De aceasta a vorbit şi Domnul nostru când a spus că în ea oamenii nici nu se vor căsătorii, nici nu vor da spre căsătorie, ci vor fi egali cu îngerii, fiind făcuţi fii învierii de Dumnezeu” – Împărăţia Teocratică I, 480 (The Theocratic Kingdom).

Chafer continuă să scrie:

Au fost întotdeauna aceia, aşa cum mărturiseşte şi Iustin Martirul cu privire la ziua sa, care se opuneau învăţăturii clare a Bibliei despre chestiunea mileniului. Negările moderne merg într-una din cele trei direcţii. Ei diminuează Scripturile în această temă; ei diminuează subiectul în sine; sau ei diminuează ştiinţa de carte a acelora care apără chiliasmul. Unii scriitori moderni par să realizeze doar puţin faptul că chiliasmul sau premilenialismul era numai-universalul crez al bisericii primare, sau extinderea acelei convingeri în toate secolele când vreun adevăr a fost primit câtuşi de puţin. Este chiar nevrednic din partea oricărui cercetător să afirme că aceasta este o depărtare modernă, sau, dacă era susţinută în secolele timpurii, era privită ca o erezie. S-a recunoscut faptul că aceasta a fost „pierdută”, alături de alte adevăruri vitale, la finalul secolului al 3lea şi a rămas ascunsă până la Reformă. Aceasta, ca şi alte adevăruri, trebuie să fie redescoperită şi reafirmată, ceea ce necesită mult timp şi studiu.

Peters listează pe acei oamenii influenţi care erau avocaţi ai Premilenialismului până în secolul al 3lea. Dintre oamenii influenţi din timpul acela TOŢI în afară de patru erau Premilenialişti. Pentru citatul complet vezi Volumul IV, Cap. XIV, V, pag. 271.

Avocaţii Premilenialişti ai primului secol:

  1. Andrei
  2. Petru
  3. Filip
  4. Toma
  5. Iacov
  6. Ioan
  7. Matei
  8. Aristio
  9. Ioan Prezbiterul

Peters susţine cu privire la cei de mai sus: „Toţi aceştia au trăit între anii 1-100 d. Hr.; Ioan, se presupune – ca Mosheim, etc. – a murit în jurul lui 100 d. Hr. (Toate acestea sunt citate de Papias, care, conform cu Irineu, era unul din ascultătorii lui Ioan, şi apropiat al lui Policarp. Ioan este de asemenea menţionat în mod expres de Iustin. Acum această referinţă la apostoli este în acord cu faptele pe care le-am dovedit: (a) că ucenicii lui Isus au susţinut părerile evreieşti ale domniei Mesianice în prima partea a acestui secol, şi (b) că, în loc să-i ignore, ei i-au legat cu A Doua Venire)”.

  1. Clement de Roma 40-100 d. Hr.
  2. Barnaba 40-100 d. Hr.
  3. Hermas 40-150 d. Hr.
  4. Ignatius 50-115 d. Hr.
  5. Policarp 70-167 d. Hr.
  6. Papias 80-163 d. Hr.

Nici unul nu poate fi citat în acest secol a fi împotriva părerii Premilenialiste.

Avocaţii Premilenialişti ai secolului al 2lea:

  1. Pothinus 87-177 d. Hr.
  2. Iustin Martirul 100-168 d. Hr.
  3. Melito 100-170 d. Hr.
  4. Hegisippus 130-190 d. Hr.
  5. Tatian 130-190 d. Hr.
  6. Irineu 140-202 d. Hr.
  7. Bisericile din Vienne şi Lyons – o scrisoare din 177 d. Hr.
  8. Tertulian 150-220 d. Hr.
  9. Hipolit 160-240 d. Hr.
  10. Apollinaris 150-200 d. Hr.

Nici unul nu poate fi citat în acest secol a fi împotriva părerii Premilenialiste. Crezul comun al Bisericii era Chiliastic (Premilenial).

Avocaţii Premilenialişti ai secolului al 3lea:

  1. Ciprian 200-258 d. Hr.
  2. Commodian 200-270 d. Hr.
  3. Nepos 230-280 d. Hr.
  4. Coracion 230-280 d. Hr.
  5. Victorinus 240-303 d. Hr.
  6. Metodius 250-311 d. Hr.
  7. Lactantius 240-330 d. Hr.

Au existat numai patru în acest secol care s-au opus părerii Premilenialiste:

  1. Caius (sau Gaius), care a scris în circa 210 d. Hr.
  2. Clemens Alexandrinus, mort 202 d. Hr., cu o mare influenţă asupra lui Origin
  3. Origin 185-254 d. Hr.

4 Dionysius 190-265 d. Hr.

Au existat şi alţii care au fost influenţaţi dar aceştia au fost „campionii” menţionaţi drept ostili faţă de Premilenialism.

Daniel Whitby:

La aceasta se adaugă admiterea lui Daniel Whitby (1638-1726), un teolog englez care, aproape mai mult decât oricare altul, s-a opus părerii chiliaste. Peters îl citează din lucrarea lui Tratat asupra Tradiţiei (Treatise on Tradition) după cum urmează:

„Doctrina despre Mileniu, sau domnia sfinţilor pe pământ pentru o mie de ani, este acum respinsă de toţi Romano-Catolicii, şi de cea mai mare parte a Protestanţilor; şi totuşi este transmisă printre creştinii cei mai buni, pentru 250 de ani, drept o tradiţie apostolică; şi, prin urmare, este transmisă de mulţi Părinţi din secolul al 2lea şi al 3lea, care vorbesc despre aceasta ca tradiţie a Domnului nostru şi a apostolilor Săi, şi toţi anticii care au trăit înaintea lor; care ne spun însăşi cuvintele în care a fost transmisă aceasta, Scripturile care erau pe atunci atât de interpretate; şi spun că aceasta a fost susţinută de toţi creştinii care erau în mod exact ortodocşi”. „Aceasta a fost percepută nu numai în părţile Răsăritene ale Bisericii, de Papias (în Frigia), Iustin (în Palestina), ci şi de Irineu (în Gaul), Nepos (în Egipt), Apollinaris, Metodius (în Răsărit şi Sud), Ciprian, Victorinus (în Germania), de Tertulian (în Africa), Lactantius (în Italia), şi Severus, şi de Conciliul de la Nice” (circa 323 d. Hr.). Chiar şi în Tratatul său despre Mileniu, în care se străduie să pună deoparte credinţa antică prin substituirea sa a „unei ipoteze noi”, el recunoaşte, conform cu Iustin şi Irineu, că (cap. 1, pag. 61) existau „trei feluri de oameni: (1) Ereticii, care negau învierea trupului şi Mileniul. (2) Ortodocşii cu exactitate, care afirmau atât învierea cât şi Împărăţia lui Hristos pe pământ. (3) Credincioşii, care încuviinţau cu cei drepţi, şi totuşi se străduiau să alegorizeze şi să facă într-o metaforă toate acele Scripturi produse pentru o domnie adecvată a lui Hristos, şi care aveau atitudini mai degrabă decât să fie de acord cu acei eretici care negau, decât acei ortodocşi exacţi care menţineau această domnie a lui Hristos pe pământ” (Vol. IV, Cap. XIV, General Features Of Eschatology, A Brief Survey of the History of Chiliasm – Caracteristici generala ale Escatologiei, O scurtă trecere în revistă a istoriei Chiliasmului , pg. 264).

Daniel Whitby a fost părintele părerii Post-Mileniale. Dar el a înţeles bine că pentru primele trei secole cei care erau numiţi „ortodocşi exacţi” susţineau părerea Premilenialistă, şi a atribuit această părere şi lui Hristos, Apostolilor Săi precum şi celora care au fost înaintea lor (adică credincioşii Vechiului Testament).

REFERITOR LA PREMILENIALISM CA FIIND O NOUĂ TEORIE:

Este o practică comună a anumitor teologi să marcheze chiliasmul (premilenialismul) ca o teorie modernă, fără să-şi amintească de faptul că, în forma sa restaurată, chiar şi justificarea prin credinţă este în mod comparativ un adevăr modern. Atât justificarea prin credinţă cât şi chiliasmul sunt predate în Noul Testament şi sunt prin urmare crezul bisericii primare. Aceste doctrine, ca şi alte adevăruri esenţiale, au ajuns în obscuritate în timpul Erelor întunecate. Reformatorii nu au restaurat toate caracteristicile doctrinei şi alături de justificare prin credinţă ei au reţinut noţiunea romană că biserica este împărăţia, îndeplinind legământul Davidic, şi a fost numită să cucerească lumea prin a o aduce sub autoritatea bisericii (Chafer, Vol. 4, Eschatology, Introduction. pg. 257).

Partea II

(Istoricii)

RECUNOAŞTEREA DE CĂTRE ISTORICI VREDNICI A LOCULUI ÎN CARE CHILIASMUL (PREMILENIALISMUL) A FOST SUSŢINUT ÎN BISERICA TIMPURIE

Următoarea listă cu declaraţiile lor este luată din pamfletul The History of the Doctrine of Our Lord’s Return, de Dr. I.M. Haldeman – Istoria doctrinei revenirii Domnului nostru.

Eusebius, istoricul timpuriu al Bisericii, admite că majoritatea eclesiasticilor din zilele sale erau milenariani. Adică ei credeau în venirea lui Hristos înaintea mileniului. Gieseler, în „Church History” (Istoria Bisericii), Vol. I, p. 166 spune: „Milenarianismul a devenit crezul general al vremii şi nu s-a confruntat cu nici o altă opoziţie decât cea oferită de gnostici”.

Dr. Horatius Bonar spune în lucrarea sa „Prophetic Landmarks” (Borne Profetice), „Milenarianismul a predominat în timpul primelor trei secole. Aceasta este acum un fapt istoric asigurat şi presupune faptul că chiliasmul era un articol al crezului Apostolic”. Muncher spune la p. 415 din History of Christian Doctrine (Istoria Doctrinei Creştine), Vol. 11, „Cât de mult a predominat doctrina milenarianismului în primele trei secole apare din aceasta, că era universal primită de majoritatea învăţătorilor ei”.

Chillingworth spune: „Orice doctrină este crezută sau învăţată de cei mai eminenţi părinţi ai oricărei ere a bisericii, şi de nici unul dintre contemporanii lor opuşi sau condamnaţi, aceasta trebuie să fie stimata drept doctrina Catolică a bisericii din acele vremuri. Dar despre doctrina milenarianilor se credea, şi era învăţată de majoritatea părinţilor eminenţi ai următoarei ere după apostoli, şi de nici unul din era opusă sau condamnată, prin urmare aceasta era doctrina Catolică sau universală a acelor vremi”.

Stackhouse, în lucrarea sa „Complete Body of Divinity” (Trupul complet al Divinităţii), spune: „Doctrina era odată opinia tuturor creştinilor ortodocşi”. Episcopul Thomas Newton spune: „Doctrina a fost crezută în general în primele trei şi cele mai pure ere”. Episcopul Russell, în „Discourse on the Millennium” (Discurs despre Mileniu), spune: „Până în secolul al 4lea crezul a fost universal şi nedisputat”.

Mosheim, în Vol I, p. 185 din lucrarea sa „Ecclesiastical History” (Istoria Eclesiastică), spune: „Că Salvatorul va domni o mie de ani printre oameni înainte de sfârşitul lumii, a fost un fapt crezut de mulţi din secolul precedent (adică, al doilea), fără nici o ofensă faţă de vreunul”….

Neander, eminentul istoric bisericesc, spune în lucrarea sa despre Istoria Bisericii, p. 650, Vol. I: „Mulţi creştini au cuprins o imagine care le-a fost transmisă lor de la iudei, şi care se părea că se adaptează pe sine cu situaţia lor prezentă. Ideea unei domnii mileniale pe care avea să o stabilească Mesia pe pământ la sfârşitul întregului curs pământesc al erei sale – când toţi cei neprihăniţi din toate vremurile vor trăi împreună în Sfântă Comuniune…”.

Gibbon, autorul acelei lucrări imense, „The Decline and Fall of the Roman Empire” (Declinul şi căderea Imperiului Roman), nu poate fi acuzat de simpatie faţă de Creştinism…. În primul volum al lucrării sale, p. 532, el scrie: „se credea în mod universal că sfârşitul lumii era aproape. Abordarea apropiată a acestui minunat eveniment a fost prezis de apostoli. Tradiţia acestuia a fost păstrată de ucenicii lor cei mai timpurii, şi cei care au înţeles în sensul lor literal discursurile lui Hristos prin care erau obligaţi să aştepte A Doua şi glorioasa Venire a Fiului Omului înainte ca acea generaţie să se stingă”. Şi acum, notaţi ceea ce spune el: „Atâta timp cât pentru scopuri înţelepte această eroare a fost permisă să existe în biserică, ea a fost productivă a celor mai salutare efecte asupra credinţei şi practicii creştinilor care trăiau în aşteptarea îngrozitoare a acelui moment”. … „Antica şi populara” – notaţi vă rog, antica şi populara – „doctrină a mileniului era în mod intim legată cu a Doua Venire a lui Hristos: Aşa cum lucrările creaţiei au fost terminate în şase zile, durata lor din starea prezentă, conform tradiţiei, era fixată la şase mii de ani. Prin aceiaşi analogie se deducea că această lungă perioadă de trudă şi dispută, care era acum aproape scursă, ar fi urmată de un Sabat bucuros de o mie de ani, şi că Hristos cu trupa Lui triumfătoare de sfinţi şi cei aleşi care au scăpat de moarte, sau care au fost înviaţi în mod miraculos, ar domni pe pământ până la timpul rânduit pentru ultima şi generala înviere”. „Asigurarea unui astfel de mileniu … era atent imprimată de o succesiune de părinţi de la Iustin Martirul şi Irineu, care au conversat cu ucenicii imediaţi ai apostolilor, până la Lactantius, care era preceptor către fiul lui Constantin. Se pare că a fost sentimentul predominant al credincioşilor ortodocşi, şi … se pare aşa de bune adaptat faţă de dorinţele şi temerile omenirii încât trebuie să fi contribuit în fiecare grad considerabil la progresul credinţei creştine”. … „Dar când clădirea bisericii era aproape completată s-a pus deoparte suportul temporar. Doctrina domniei lui Hristos pe pământ a fost mai întâi vestită ca o alegorie profundă, era considerată prin grade ca o opinie îndoielnică şi nefolositoare, şi era în cele din urmă respinsă ca invenţie absurdă de erezie şi fanaticism”.

Kitto, în enciclopedia sa de „Literatură Biblică”, la articolul „Mileniu”, declară că doctrina milenară era în general predominantă în secolul al 2lea, şi că aceasta şi-a primit prima sa lovitură zguduitoare de la Origen, urmat de Augustin, Jerome şi alţii din secolul al 4lea. În „Encyclopaedia Britannica”, sub articolul „mileniu”, scriitorul, un cercetător nu mai puţin distins decât Adolf Harnack, D.D., Profesor de Istorie Creştină la University of Giessen, Germani, spune: „Această doctrină a venirii a doua a lui Hristos, şi împărăţia, apare aşa de timpuriu încât ar putea fi pus în discuţie faptul dacă aceasta nu cumva ar trebui să fie privită ca o parte esenţială a religiei creştine”.

Sheldon, “Church History,” Vol. I., p. 145, ch. 6, mărturiseşte că „premilenialismul era doctrina creştinilor în primul şi al doilea secol. Părinţii au aşteptat ca Antihristul să apară şi să domnească, şi să-şi întâlnească răsturnarea sa la venirea personală a Domnului. După care Împărăţia lui Hristos de o mie de ani, ar fi stabilită pe pământ”.

Crippen, în Istoria Doctrinei, p. 231, sec. 12, spune că „Părinţii timpurii trăiesc în aşteptarea revenirii rapide a Domnului nostru”; la p. 232 el remarcă: „Ei fac distincţia între o primă înviere a sfinţilor şi a doua sau generala înviere. Acestea ei le presupuneau că ar fi separate de o perioadă de o mie de ani, timp în care Hristos va domni peste sfinţi în Ierusalim”. … „În timp ce biserica era persecutată în mod alternativ şi tolerată în mod dispreţuitor de Imperiul Roman, crezul în revenirea rapidă a lui Hristos şi a domniei sale milenare era susţinut în mare parte”. … „Când Biserica a fost recunoscută şi patronată de stat, noua ordine a lucrurilor părea aşa de oportună încât încheierea dispensaţiei a încetat să mai fie aşteptată sau dorită”.

Smith în „New Testament History” (Istoria Noului Testament), p. 273, spune: „Imediat după triumful lui Constantin, Creştinismul a devenit dominant şi prosper, creştinii au început să-şi piardă aşteptarea lor însufleţită despre revenirea rapidă a Domnului nostru, şi să mai privească la supremaţia temporală a Creştinismului ca o împlinire a domniei promise de Hristos pe pământ” – p. 14-20, 24.

Doctrina bazată pe Biblie a Premilenialismului a dispărut atunci când Creştinismul a devenit o putere mondială:

  1. CHILIASMUL A ÎNCEPUT SĂ FIE RESTAURAT ÎN REFORMĂ

Întregul caracter al mărturiei Biblice a fost schimbat de influenţele gnostice şi alexandriniene, şi, alături de adevărul vital, biserica şi-a pierdut concepţia sa despre speranţa purificatoare a revenirii lui Hristos, şi, eventual, sub Constantin, a schimbat programul divin al unei reveniri a Domnului cu o biserică cuceritoare de lume. Despre aceasta, Dr. James M. Brooks (Maranatha, p. 536) îl citează pe Bengel că spune: „Când Creştinismul a devenit o putere lumească prin Constantin, speranţa viitorului a fost slăbită de bucuria din succesul prezent”. În mod similar, Auberlen (Daniel, p. 375) are să spună aceasta: „Chiliasmul a dispărut în proporţie pe măsură ce Catolicismul Roman Papal a avansat. Papalitatea a luat la sine, ca o tâlhărie, acea glorie care este un obiect de speranţă, şi poate fi atinsă doar de ascultarea şi umilinţa crucii. Când Biserica a devenit o desfrânată, ea a încetat să mai fie o mireasă care merge să-şi întâlnească mirele; şi astfel a dispărut Chiliasmul. Acesta este adevărul profund de la baza interpretării Protestante, anti-papale a Apocalipsei” (ambele referinţe citate de Peters, op. cit, I, 499) (Chafer Vol. 4, p. 277-278).

Chafer îl citează pe Peters care îl citează pe Cotton Mather (1663-1728), fiul lui Increase Mather (1639-1723), al şaselea preşedinte de la Harvard University:

Este bine cunoscut, că în partea cea mai timpurie a vremurilor primitive cei credincioşi, într-un sens literal, credeau în „a doua venire” a Domnului Isus Hristos, şi învierea şi domnirea sfinţilor cu El, pentru o mie înainte ca „restul celor morţi să trăiască din nou”, o doctrină care, totuşi, unii din anii de mai apoi au socotit-o drept eretică; cu toate acestea în zilele lui Irineu, nu au fost cercetaţi de nimeni decât de cei care erau socotiţi eretici. Este evident de la Iustin Martirul că doctrina Chiliadă a fost îmbrăţişată printre creştinii ortodocşi; şi nici nu se punea la îndoială începerea Împărăţiei Domnului nostru până ce Împărăţia lui Antihrist începea să avanseze într-o figură considerabilă, şi apoi să cadă în principal sub reproşurile unor astfel de oameni care erau bucuroşi să nege autoritatea divină a Cărţii Apocalipsa, şi a Doua Epistolă a lui Petru. El este un străin faţă de antichitatea care nu găseşte şi nu deţine antichităţile generale ale convingerii. Cu toate acestea, au apărut oameni în cele din urmă, nu numai pentru a pune deoparte modestia exprimată de unul din primii Anti-Milenariani, anume Jerome, ci şi cu violenţa de a persecuta adevărul Milenar ca o particularitate eretică. Aşa că misterul „apariţiei Domnului nostru în Împărăţia Sa” stătea îngropată în întunericul Papal, până ce lumina s-a ivit proaspăt. Din moment ce Antihristul intrase în ultima jumătate de timp a perioadei alocate lui, şi acum în cadrul a ultimii şapte ani, pe măsură ce lucrurile se apropiau de realizare, oamenii învăţaţi şi pioşi, în numere mari, au ajuns să primească pretutindeni, să explice, şi să menţină, vechea credinţă cu privire la aceasta” – Citat de Peters, I. 541-42.

Metoda literală de interpretare nu se schimbă:

„Povestirea profetică este în mare împlinirea Legământului Avraamic, Palestinian, şi cel Davidic. Aceasta include, de asemenea, realizarea a două scopuri divine – scopul pământesc centrat în Israel şi consumat conform cu Psalmul 2:6, şi scopul ceresc centrat în Biserică şi consumat conform cu Evrei 2:10. Aici este declarat cu asigurarea completă că, după cum se împlinesc acum profeţiile după cum erau împlinite în înţelesul lor natural, literal şi gramatical, în aceiaşi manieră ceea ce rămâne – care ajunge până la erele eterne – vor fi împlinite în felul natural, literal şi gramatic pe care-l implică prezicerile. Nimeni nu ar putea pune la îndoială cu corectitudine faptul că profeţia care se împlineşte acum a urmat metoda literală până la ultimul detalii. Este prin urmare atât exagerat cât şi de necrezut a presupune că, pentru a uşura o anumită incredulitate, prezicerile încă neîmplinite vor fi realizate într-o manieră spiritualizată”.

Chafer despre metoda alegorică de interpretare a Scripturilor profetice:

„În legănata imaginaţie fantastică această metodă întrece Russellismul, Eddyismul, şi Adventismul de Ziua a Şaptea, din moment ce înţelesul clar, gramatical al limbajului este abandonat, şi termenii simplii sunt deviaţi în cursul lor şi se încheie în orice doreşte interpretul” (Eschatology, Vol. 4 p. 281-282).

http://www.voxdeibaptist.org/Istorie_si_Premilenialism.htm

Ce semnifică Paștele?

Isus venise în oraș pentru celebrarea Paștelui evreiesc. Se apropia vremea când avea să fie trădat de unul dintre ucenicii Lui, umilit și batjocorit public, bătut și legat să moară pe o cruce. În noaptea dinaintea suferinței Sale, Isus le-a cerut ucenicilor Săi să își amintească de faptul că El și-a dat trupul să fie frânt și sângele să fie vărsat ca jertfă pentru ei.

Cel mai bun mod de a înțelege adevăratul sens al Paștelui este din Cuvintele lui Isus. El le-a vorbit ucenicilor Lui despre un Legământ Nou.

Noul Legământ

Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli. El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că, de acum încolo, nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi, pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.” Apoi a luat pâine şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” Luca 22:14-20

Semnificația Paștelui stă în cuvintele Lui Isus: „noul legământ între Dumnezeu și poporul Său”.

Paștele și Noul Legământ

Pentru a pune acest nou legământ în context, trebuie să privim în istorie. Cu mult timp înainte de nașterea lui Isus, Dumnezeu a încheiat legăminte cu poporul Lui, cu poporul Israel – legăminte să îi înmulțească, să îi binecuvânteze sau să le dea pământ unde să locuiască. În tot acest timp, Dumnezeu a cerut credincioșilor să își recunoască natura păcătoasă, să-și mărturisească păcatele, să ceară iertare pentru păcatele lor și să ofere preoților animale specifice ca sacrificii pentru păcatele lor. Celebrarea religioasă a Paștelui evreiesc includea sacrificiul unor miei fără cusur, la fel cum făcuseră israeliții când au uns stâlpii ușii cu sângele mielului în noaptea Paștelui – atunci când Moise a scos poporul lui Dumnezeu din Egipt (Exodul 12:11-13).

Mielul de sacrificiu a avut un rol semnificativ în salvarea vieților israeliților în ziua de Paște, precum și în comemorarea acestui eveniment în viitor. Dumnezeu le-a dat lui Moise și Aaron înstrucțiuni specifice despre cum trebuiau să Îl onoreze pe Dumnezeu prin celebrarea anuală a Paștelui. Mielul reprezenta punctul culminant al mesei de Paște. Mieii trebuiau să fie fără cusur și chiar să trăiască cu familiile respective mai multe zile înainte să fie sacrificați, fapt care sugerează că sacrificiul trebuia să fie aproape de inimile oamenilor, pentru a căror păcate se face ispășire.

Sărbătoarea Paștelui pe care evreii trebuiau să o celebreze, are o relație deosebită cu moartea și învierea Domnului Isus (Paștele pe care îl sărbătorim noi) din mai multe motive. Isus a devenit „mielul fără cusur”, când și-a dat viața pentru păcatele tuturor celor care cred în El – ca să îi aducă într-o relație bună cu Tatăl. La fel cum israeliții celebrează eliberarea de sub robia egipteană atunci când celebrează Paștele, creștinii sărbătoresc victoria asupra păcatului prin moartea și învierea lui Isus. Isus a spus, că noul legământ între Dumnezeu și poporul Lui este „un acord confirmat prin sângele Meu, care se varsă ca jertfă pentru voi”. Nu a fost o coincidență faptul că Isus și-a dat viața pentru noi în timpul Paștelui. Era timpul hotârât și ales de Tatăl.

Ce semnifică Paștele? Când Îl vede pe Isus apropiindu-se, Ioan Botezătorul anunță mulțimea din jurul lui și spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29)

El știa că Isus era Fiul lui Dumnezeu, mult așteptatul Mesia, cel despre care profeții lui Dumnezeu au spus că va salva omenirea de păcatele sale și care le va deschide oamenilor posibilitatea unei relații profunde cu Dumnezeu Tatăl. Noul Legământ avea să fie unul veșnic (Ieremia 31:31-34, Ieremia 32:39-42, Isaia 55:3). Isus, Mielul nostru de jertfă, Mântuitorul nostru, Domnul nostru, Răscumpărătorul nostru – El și-a dat viața, ca un miel care trebuia sacrificat, pentru plata păcatelor noastre. Când a înviat din morți, trei zile mai târziu, El a biruit asupra separării veșnice de Dumnezeu (asupra morții) pentru toți cei care și-au pus credința și încrederea în El. Acesta este Noul Legământ – viața veșnică petrecută cu Dumnezeu prin credința în tot ceea ce a făcut și continuă să facă Isus Hristos.

Versete din Biblie

Toți cei care cred în Fiul lui Dumnezeu cunosc în inimile lor că această mărturie este adevărată. Cei care nu cred acest lucru Îl fac de fapt mincinos pe Dumnezeu, deoarece ei nu cred în ceea ce Dumnezeu a mărturisit despre Fiul Său. Ceea ce Dumnezeu a mărturisit este aceasta:

„Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”. 1 Ioan 5:10-12

„Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi”. 1 Corinteni 15:3b-4

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit”. Romani 10:9

Rugăciune

Doamne Tată, există uneori controverse cu privire la cum și când să sărbătorim sau cum să numim ceea ce este comemorarea celei mai importante zile din istorie – ziua în care Isus Hristos, Fiul Tău preaiubit, a înviat din morți și a adus darul iertării și vieții veșnice tuturor celor care doresc să Îl primească – noul legământ. Toarnă Duhul Tău sfânt peste toți cei care cred în învierea Domnului Isus Hristos și du-ne pe genunchi înaintea Ta cu inimi pline de recunoștință pentru dragostea Ta mare pentru noi. Tu, Dumnezeul nostru, ne-ai dat victorie asupra păcatului și a morții și ne-ai promis că nu ne vei părăsi niciodată. Ajută-ne să fim trupul lui Hristos, Biserica Ta, uniți, plini de uimire când privim la felul cum ai salvat sufletele noastre nevrednice – la trupul și sângele Tău ca jertfă pentru păcatele noastre. Ajută-ne să ducem acest mesaj tuturor celor care ne vor asculta și să iubim așa cum Tu ne-ai iubit pe noi. Îți suntem recunoscători pentru totdeauna! Amin.

Sursa: CBN Devotions | Beth Patch

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/26/ce-semnifica-pastele/?

De ce a murit Domnul Isus Hristos? (VIDEO)

Cu ocazia acestor sărbători ne aducem aminte că Domnul Isus a venit în această lume blestemată din pricina păcatului. S-a dezbrăcat de slava Cerească, a luat chip de rob și s-a întrupat. Mai mult de atât, atunci când a venit în această lume a fost respins chiar și de ai săi, a suferit și a murit pe o cruce de lemn fără să fie vinovat. O fost făcut blestem!

De ce a făcut așa ceva? La obligat cineva să moară? Cât de important este acest adevăr pentru noi?

Daniel Popescu și Vlad Breana

https://www.stiricrestine.ro/2019/04/26/de-ce-a-murit-domnul-isus-hristos-video/?

Moldova Creștină a împlinit 12 ani! Mesaj din partea lui Vasile Filat, fondatorul site-ului

Vasile Filat

Vasile Filat

În luna martie 2007 mă aflam la cursul intensiv al Institutului de Evanghelizare HAGGAI. Primeam la email niște mesaje stranii prin care eram acuzat că sunt un fricos, că mă tem să răspund, că nu am ce răspunde, etc… Nici nu înțelegeam de ce sunt acuzat și în cele din urmă acuzatorul mi-a dat un link de pe un site unde publicau oricine și unde nu exista cenzură și iată pe acest site și îmi erau făcute acuzații. Am întrebat cum pot răspunde ca să vadă toți cei care au citit articolul. O, da, eram acuzat pentru atitudinea și poziția pe care o luasem vis-a-vis de propaganda și agenda comunității LGBT din Chișinău. Mi s-a spus că pot răspunde în comentarii, sau pot să mă înregistrez și să public articole. Am ales a doua cale. S-a început o dezbatere care a generat multe întrebări din partea acuzatorilor și a celor ce comentau și m-am trezit că am scris peste 25 de articole. Multe din comentariile primite la acele articole întreceau măsura bunului simț și al decenței. Am inceput atunci să mă gândesc cum pot să mut discuția pe o platformă unde voi putea duce un dialog sănătos cu cei care sunt interesați să cunoască învățătura din Biblie și să opresc pe cei care vin să înjure, să defăimeze, să atace la persoană, etc. Opțiunea era să încep un blog pe platforma gratuită http://www.wordpress.org și așa am făcut. Când a trebuit să aleg denumirea, m-am gândit la dorința mea să devină adevărați ucenici ai lui Isus Hristos toți locuitorii țării din care fac parte. De aceea l-am numit “Moldova Creștină” și așa mi-a rămas dorința pînă în ziua de azi. Am mai hotărât că pe acest blog voi răspunde zilnc la o întrebare din Biblie până când se vor iepuiza acestea. Iată că nu a fost o singură zi în acești 12 ani când să nu fie cineva care adresează o întrebare. Invers, avem multe întrebări care așteaptă rândul să fie răspunse și aceasta arată un foarte mare interes al oamenilor pentru cunoașterea lucrurilor sfinte din Cuvântul lui Dumnezeu. La 26 arilie 2007 am publicat primul articol în care am luat atitudine în apărarea unui orfan.

O perioadă lungă am scris singur, am făcut și lucrul tehnic la site și aceasta îmi solicita minim să ofer 2 ore zilnic acestei activități. Apoi răspunsul la comentarii, corespondența cu oamenii care necesitau consiliere, etc. Mai târziu s-a implicat soția și alți ucenici ai mei astăzi fiind o echipă mare din care fac parte și toți copiii noștri.

Mulțumim Domnului pentru schimbarea din viețile oamenilor la care putem să luăm și noi parte în toată această perioadă. Mulți oameni au devenit creștini prin acest portal și chiar în biserica Bunavestirea pe care o păstoresc s-au alipit mulți după ce au auzit Evanghelia pe acestă cale. În lumea întreagă am întâlnit oameni care așa l-au primit pe Hristos și unii chiar sunt pastori acum și au plantat mai multe biserici. Cred că este greu să cunoaștem pe acest pământ toată roada acestei lucrări, dar doar ceea ce vedem ne aduce multă bucurie și ne umple inima de mulțumire la adresa lui Dumnezeu pentru așa o cale de a-L vesti pe Hristos.

Mulțumesc Domnului pentru toți oamenii care s-au implicat și lucrează la portalul Moldova Creștină pentru înaintarea Evangheliei. Mulțumesc Domnului pentru toți oamenii care L-au cunoscut pe Hristos și au devenit ucenicii Lui prin acest portal. Mă rog să binecuvânteze Dumnezeu și mai deaprte această lucrare și să ne ajute să oferim la cât mai mulți oameni învățătură sănătoasă din Cuvântul lui Dumnezeu. Vă invit să sprijiniți această lucrare în rugăciune, financiar și prin implicare. Pentru detalii contactați-ne la contact@moldovacrestina.md sau la numărul de telefon +37360710027.

De asemenea, v-am pregătit o lecție în format PDF (http://bit.do/lectie-despre-paste) și video (http://bit.do/semnificatia-pastelui) despre semnificația Paștelui pe care o puteți descărca și studia cu rudele și prietenii voștri.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Cu drag, Vitalie Marian.

https://moldovacrestina.md/aniversarea-de-12-ani/

Zidirea trupului Gary E. Gilley

download

Zidirea trupului  Gary E. Gilley

Una din cele mai pătrunzătoare cărţi recente despre biserică este scrisă, oricât ar părea de ciudat, de un necredincios. Alan Wolfe, un expert în ştiinţele sociale, a observat de mai mulţi ani scena religioasă americană, aflată într-o continuă schimbare. Anul trecut şi-a publicat cercetările înTransformarea religiei americane. Mesajul cărţii sale este că „religia din Statele Unite se transformă în direcţii noi şi radicale” (Alan Wolfe, TheTransformation of American Religion (New York: Free Press, 2003), p. 3.). Wolfe susţine că „Discuţiile despre iad, condamnare, chiar şi păcat au fost înlocuite cu un limbaj care nu judecă pe nimeni, un limbaj de înţelegere şi empatie. S-a renunţat la dezbaterile referitoare la doctrină şi teologie… Mai mulţi americani ca niciodată se consideră născuţi din nou în Hristos, însă Domnul la care apelează rareori se mânie şi frecvent le întăreşte sentimentul propriei valori. [Drept rezultat,] credincioşii din Statele Unite seamănă remarcabil de mult cu cei din jurul lor.” (Ibid.)

Dacă evaluările lui Wolfe sunt corecte, care să fie catalizatorul acestei transformări (sau mai bine-zis, degradări)? Teza lui Wolfe este că, în efortul de a câştiga în faţa culturii americane, evanghelicalismul s-a înjosit atât de mult încât nu mai poate fi deosebit de acea cultură. Luaţi doctrina, de exemplu. Grupurile mici de studiu biblic se feresc de teologie ca de ciumă, ca să nu provoace disensiuni. Nici predicile nu stau mai bine. „Vorbind la modul general, predicarea în bisericile cu o orientare evanghelică şi o creştere rapidă, indiferent cât ar fi de dinamică în prezentare, are remarcabil de puţin conţinut. Scriptura este citată în mod invariabil, însă doar ca o platformă de lansare pentru întărirea mesajului mânturii pe care o poate oferi Isus.” (Ibid., p. 31.). Şi ce fel de mântuire oferă Isus? Ei bine, „Isus îţi va mântui sufletul, îţi va salva căsătoria, te va face fericit, îţi va vindeca trupul şi te va face chiar un om bogat. De ce n-ai lua în considerare o aşa ofertă?” (Ibid., p. 32.). Acest mesaj nu se găseşte doar în grupul celor care predică „Evanghelia prosperităţii”. Cartea extrem de populară Rugăciunea lui Jabez [The Prayer of Jabez], scrisă, susţinută şi mai ales citită de evanghelici aparţinând curentului majoritar, „este un concept de religie atât de narcisistă încât face ca teologia prosperităţii să pară exigentă prin contrast.” (Ibid., p. 33). De fapt, creşterea rapidă a evanghelicalismului, aşa cum o vede Wolfe, nu se datorează mesajului unic al acestuia cât capitulării în faţa mesajului culturii: „Popularitatea evanghelicalismului se datorează în aceeaşi măsură apelurilor sale populiste şi democrate – determinării acestuia de a descoperi cu exactitate ce vor credincioşii şi oferirea acestor lucruri – ca şi certitudinilor credinţei.” (Ibid., p. 36). Pastorul unei megabiserici din Cincinnati descrie filozofia de creştere a bisericii sale printr-un citat „aproape” biblic: „Unde e Duhul Domnului, e veselie!” (Ibid., p. 194). Un alt pastor din Houston recunoaşte: „Iau lucrurile lumeşti şi le botez.” (Ibid., p. 195). Aceste abordări au ca rezultat popularitatea. „Însă popularitatea înseamnă să te pleci în faţa culturii populare în loc să i te împotriveşti, iar cultura populară americană este una care pune mai mare accent pe ‘a te simţi bine’ decât pe ‘a gândi corect’, deci aceste mişcări tind să fie ostile îndeosebi controverselor doctrinare, care pot duce la disensiuni.” (Ibid., p. 76). Am descoperit că sunt de acord cu acest om care recunoaşte că e nemântuit, atunci când îşi începe concluziile cu afirmaţia: „Aderenţa la creştere poate avea frustrările ei; văzând cum predicile sunt reduse la prezentări în PowerPoint sau ascultând una după alta cântări de laudă uşor de uitat, îl poate face pe cineva să tânjească după un evanghelic care să se ridice, la fel ca Luther, şi să-şi proclame opoziţia faţă de ultimul sondaj al gusturilor evanghelicilor.” (Ibid., p. 256).

Însă am vorbit destul de analiza pătrunzătoare a evanghelicalismului făcută de domnul Wolfe. Alan Wolfe a prezentat cu multă îndemânare boala mortală a bisericii noii paradigme, însă care e remediul? Pentru acesta mergem nu la Wolfe, ci la Noul Testament. Şi nu cred că există vreun pasaj mai potrivit scopurilor noastre decât Efeseni 4:11-16.

Cum a conceput Dumnezeu biserica? Cum trebuie ea să funcţioneze? Care e misiunea ei? Pavel, apostolul inspirat, prezintă acest plan în câteva versete scurte. Planul lui Dumnezeu începe cu oameni dăruiţi pe care El i-a dat bisericii (v. 11). Aici sunt incluşi apostolii şi prorocii, care au fost fundamentali pentru biserică, ieşind din scenă după ce temelia bisericii a fost pusă (Efeseni 2:20). Ei au fost urmaţi de evanghelişti şi pastori-învăţători, care zidesc suprastructura peste temelia apostolică. Aceşti oameni dăruiţi sunt daţi bisericii cu o sarcină specifică: pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos (v. 12). Această zidire a trupului are menirea să realizeze patru lucruri: unitatea credinţei, cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, maturitatea şi asemănarea cu Hristos (v. 13). Atingerea acestor obiective are următoarele rezultate: nu mai suntem copii spirituali, uşor de amăgit; rostim adevărul în dragoste; creştem în Hristos (v. 14-15). Când astfel de vieţi predomină într-o biserică locală, şi când membrele individuale ale acelui trup îşi trăiesc rolurile date de Dumnezeu, atunci trupul credincioşilor va fi unul care creşte din punct de vedere spiritual şi se zideşte în dragoste (v. 16). Aceasta e imaginea de ansamblu, haideţi acum să privim la detalii.

Oamenii dăruiţi sunt daţi bisericii locale pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire. Cuvântul tradus prin „desăvârşire” era un termen folosit în primul secol pentru reaşezarea oaselor dislocate. Când se rupe o mână, de exemplu, oasele mâinii nu mai sunt aliniate, făcând mâna nefolositoare din punct de vedere al funcţionalităţii. Oamenii dăruiţi trebuiau să fie instrumentele lui Dumnezeu care să aducă alinierea corectă în trup, ca să poată avea loc zidirea trupului lui Hristos. Pentru ca trupul lui Hristos să poată fi zidit, oamenii dăruiţi trebuiau să realizeze o ajustare în biserica locală, care să-i ajute pe credincioşi să înfăptuiască lucrarea de slujire. Cum făceau asta? Cum reuşeau să-i echipeze pe sfinţi – care era metoda lor? Cred că putem spune fără să greşim că nu făceau acest lucru prin seminarii despre ultimele tehnici folosite în afaceri sau oferind profiluri psihologice. Instrumentul folosit pentru echiparea sfinţilor era (şi este) Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu e o deducţie logică ci mai degrabă o revelaţie clară. Pavel îi scria lui Timotei: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2Timotei 3:16, 17). Cuvântul tradus aici prin „destoinic” vine din aceeaşi rădăcină ca „desăvârşire” în primul pasaj, şi anume cuvântul artios, care sugerează ideea de echipare pentru o sarcină delegată. Pavel este foarte clar în instrucţiunile pe care i le dă lui Timotei; Scriptura este aceea care ne echipează pentru orice lucrare bună. De aceea, nu suntem surprinşi să descoperim că sarcina imediat următoare pe care o primeşte Timotei este să propovăduiască Cuvântul (2 Timotei 4:1, 2). Pentru ca Timotei să poată echipa biserica, el trebuie mai întâi să fie un predicator al Cuvântului. Iar ca să poată propovădui Cuvântul aşa cum se cuvine, el trebuie să fie primul care împarte drept Cuvântul adevărului (2Timotei 2:15). În alte cuvinte, Timotei trebuie să fie un student atent al Cuvântului pentru ca, atunci când predică, să predice mesajul pe care l-a intenţionat Dumnezeu. În acest fel intenţionează Dumnezeu să-Şi zidească Biserica – printr-o predicare şi învăţare atentă, exactă şi clară a Cuvântului Său. Nimic altceva nu poate îndeplini această sarcină. Putem spune povestiri inspiratoare, putem cânta o muzică minunată sau plină de viaţă, ne putem umple calendarele cu evenimente sociale, ne putem profesionaliza programul şi putem veni cu grupuri mici pentru orice preocupare imaginabilă, însă dacă Scriptura nu este învăţată corect, cu atenţie şi sistematic, poporul lui Hristos nu va fi echipat iar trupul nu va fi zidit, punct! Nu există excepţii la acest mandat. Biserica trebuie să proclame Cuvântul adevărului – aceasta trebuie să fie prioritatea ei supremă. Adunările care se concentrează asupra tehnicilor, programelor şi divertismentului, în dauna poziţiei centrale a Cuvântului, s-ar putea să adune mulţi oameni însă nu vor zidi biserica lui Dumnezeu. Programele, dramele şi divertismentul pot amuza, consola, inspira sau stârni emoţiile, însă ele nu vor zidi creştini. Numai Cuvântul poate face acest lucru.

Bisericile care iau în serios această poruncă a Domnului vor fi cele care vor înainta în direcţia maturităţii (Efeseni 4.13). Cele care nu o fac, se vor îneca în marea imaturităţii (4:14). Acestea sunt cele două opţiuni pe care Pavel le pune în faţa cititorilor săi. Prima opţiune găseşte biserica locală în proces de echipare prin învăţarea Cuvântului, zidind astfel trupul lui Hristos. Astfel de biserici vor fi marcate de patru lucruri. Primul, unitatea: Până vom ajunge toţi la unirea credinţei. În toate epistolele, cuvântul „credinţă” nu se referă la credinţa subiectivă (de exemplu, „Eu cred; am credinţă în Dumnezeu”) ci la credinţa obiectivă. „Credinţa” este o expresie sinonimă cu doctrina sănătoasă, sau cu totalitatea adevărurilor prezentate în Biblie. Adevărata unitate este fundamentată pe o teologie corectă. Un anumit pastor, scriind o critică la adresa slujirii mele, spunea că el înclină în direcţia „unităţii” pe când eu înclin în direcţia „purităţii”. Poate că e o evaluare corectă, însă eu nu cred că poate exista unitate fără puritate. O încercare de realizare a unităţii fără puritate doctrinară este o simplă uniformitate. Mulţi în zilele noastre sunt gata să lase deoparte convingerile lor cu privire la adevărul scriptural pentru a putea progresa alături de ceilalţi. Organizaţiile sunt înfiinţate sub umbrela unui set minimal de credinţe dar cu preţul unui mare compromis, fapt ce duce la impuritatea doctrinară a bisericii. Deşi nu toate convingerile doctrinare sunt esenţiale pentru credinţă, iar unele nu sunt de cea mai mare importanţă, sunt uimit când văd că mulţi sunt gata să le arunce peste bord cu scopul de a îmbrăţişa o formă de unitate exterioară. Cu toate acestea, Pavel cheamă la o unitate care este zidită pe adevărurile fundamentale ale credinţei.

A doua caracteristică a unei biserici echipate este cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. Practic nimic nu este mai important decât cunoaşterea lui Hristos. Petru merge chiar mai departe şi scrie: Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui (2Petru 1:3). Dacă tot ce avem nevoie pentru viaţă şi evlavie se găseşte în cunoaşterea lui Hristos, atunci de ce biserica mai caută altceva? Deşii unii, chiar din cercurile evanghelice, ne îndrumă să-L găsim pe Hristos „înăuntrul nostru”, să ni-L imaginăm, să Îl experimentăm într-o formă mistică, realitatea este că adevărata cunoaştere a lui Hristos poate fi obţinută doar prin Cuvânt. În afara celor spuse de Scriptură despre Hristos, nu ştim nimic cu absolută certitudine despre El.

A treia şi a patra caracteristică par să se definească reciproc. Trebuie să ajungem la starea de om mare, „matur” însemnând complet, nu perfect. Această maturitate este identificată drept înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. Standardul nostru de maturitate nu este nimic mai puţin decât asemănarea cu Hristos. Dacă Îl iubim, vom dori să fim ca El.

Cei care nu înaintează în direcţia maturităţii, fiind echipaţi prin învăţarea Cuvântului, rămân prinşi fără speranţă în mrejele imaturităţii (4:14). Din nefericire, descrierea credinciosului imatur este foarte potrivită pentru mediul evanghelic din zilele noastre. Făcând portretul credinciosului imatur (sau al bisericii), care nu e echipat prin învăţarea Cuvântului, Pavel foloseşte imaginea unui copil. Dovada imaturităţii unui copil se găseşte în două caracteristici pe care le au toţi copiii.

Sunt instabili: Ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo. Copiii sunt renumiţi pentru capriciile şi nestatornicia lor. Le lipseşte autocontrolul; sunt predispuşi la extreme şi sunt conduşi de emoţii. La fel, creştinii imaturi sunt încontinuu pe pantele unui montagne-russe emoţional, spiritual şi doctrinar. A doua zi după o excursie cu biserica sunt gata să Îl urmeze pe Domnul oriunde; până miercuri tot entuziasmul s-a dus. În timp ce participă la un concert creştin, sunt copleşiţi de sentimente de dragoste şi râvnă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele lor. În dimineaţa următoare, nu se „simt” în dispoziţia necesară pentru citirea Scripturii sau pentru rugăciune, aşa că nu mai fac aceste lucruri. Când sunt convinşi de păcat, îşi iau angajamente puternice de ascultare pe viitor. Însă după doar câteva zile cedează în faţa aceloraşi vechi ispite. Au ajuns experţi în arta ascultării selective de Hristos. Credinţa lor, deşi poate autentică, este superficială, lipsindu-i substanţa şi puterea. Ei plutesc cu adevărat încoace şi încolo – la mila numeroaselor influenţe, capricii, personalităţi pozitive şi ispite care apar în vieţile lor.

Sunt uşor de înşelat: Purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire. Creştinii-bebeluşi rămân aşa pentru că sunt amăgiţi în mod constant. În loc să fie echipaţi de Cuvânt (sau, mai bine zis, pentru că nu au fost echipaţi), aceşti credincioşi imaturi sunt captivaţi de doctrine false, şarlatani, programe şi campanii ingenios întocmite. Puneţi-le înainte un bun comunicator şi le va lipsi discernământul necesar pentru a-i filtra mesajul. Creştinii-bebeluşi aleargă întotdeauna după ultima carte sau ultimul mesaj care le promite spiritualitate instantanee.

Care este remediul pentru acest ciclu nesfârşit de copilărie? Să fim credincioşi adevărului, în dragoste (v. 15). Trebuie să păstrăm în minte contextul acestor cuvinte. Pavel nu face apel la o comunicare deschisă şi onestă, deşi aceasta este o învăţătură biblică şi este sprijinită de versetul 25. În acest punct el ne oferă antidotul pentru imaturitatea spirituală, iar acest antidot se găseşte îndesăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire (v. 12). Udo Middelmann ne aminteşte că „biserica şi-a pierdut mare parte din audienţă pentru că a renunţat la multe lucruri pe care le-a ştiut şi la care se pricepea în trecut: lumina aruncată asupra realităţii omeneşti din Cuvântul lui Dumnezeu în dragoste, încurajare, claritate morală şi compasiune… Când biserica îşi abandonează chemarea ei unică, de obicei nu face faţă cu prea mare succes străzii sau pieţei.” .” (Udo W. Middelmann, Biserica condusă de piaţă [The Market Driven Church] (Wheaton, IL: Crossway Books, 2004). p. 201)). Biserica trebuie să se concentreze asupra mandatului său de a echipa sfinţii, nu trebuie să-şi lase atenţia să-i fie distrasă de alte lucruri. Pe măsură ce trupul se zideşte prin învăţarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu de către oamenii dăruiţi în acest scop şi prin aplicarea acestui adevăr de către biserica locală, trupul creşte în toate privinţele, ca să ajungă la Cel ce este Capul, Hristos. Comunicarea în dragoste a adevărului lui Dumnezeu este lucrul care aduce vieţile la maturitate şi dezvoltă biserici evlavioase. Versetul 16 ne spune că puterea lui Hristos, lucrând prin membrele trupului care funcţionează după planul lui Dumnezeu, este cauza care determină în ultimă instanţă creşterea trupului.

Ne expunem unor mari pericole atunci când ignorăm planul lui Dumnezeu pentru creşterea trupului lui Hristos, aşa cum este el descris în Efeseni 4:11-16. Dacă vrem biserici care să placă oamenilor, atunci prioritatea noastră este să fim atenţi la strategia oamenilor. Însă dacă vrem biserici care să-I fie plăcute lui Dumnezeu, cu siguranţă vom dori să cunoaştem şi să implementăm metodologia lui Dumnezeu. De cine ascultăm arată cui vrem să-i fim plăcuţi.

Tradus de Florin Vidu

http://www.monergism.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/zidirea-trupului/

UMILINŢĂ

download

UMILINŢĂ. Importanţa acestei virtuţi derivă din faptul că face parte din caracterul lui Dumnezeu. În Psalmul 113:5-6 Dumnezeu este prezentat ca fiind incomparabil de măreţ şi înălţat şi, cu toate acestea, El Se umileşte ca să îngrijească de lucrurile pe care le-a creat, iar în Psalmul 18:35 (cf. 2 Samuel 22:36) măreţia slujitorului lui Dumnezeu este atribuită umilinţei (bunătăţii) pe care a arătat-o Dumnezeu faţă de el.

Această calitate este lăudată oriunde este întâlnită în VT (de ex. Proverbe 15:33; 18:12) şi binecuvântarea lui Dumnezeu este revărsată adesea peste cei care o posedă. Moise este lăudat pentru această calitate (Numeri 12:3), iar Belşaţar este mustrat de Daniel (5:22) pentru că nu a profitat de experienţa lui Nebucadneţar, ca să aibă o atitudine de umilinţă. Cartea 2 Cronici în mod deosebit face din umilinţă criteriul pe baza căruia să fie judecată domnia diferiţilor regi.

Termenul este asociat prin derivare cu suferinţa, care este adusă uneori asupra oamenilor de semenii lor şi alteori este atribuită direct scopului lui Dumnezeu, dar întotdeauna este destinată să producă o umilinţă a spiritului.

În mod similar, în NT, în Matei 23:12 şi în textele paralele, acelaşi cuvânt este folosit pentru a exprima pedeapsa pentru aroganţă (înjosire) şi este o condiţie pentru înaintare (umilinţă). În primul caz este o poziţie socială modestă care vine ca rezulat al judecăţii lui Dumnezeu. În al doilea caz este un spirit de umilinţă care face posibil ca Dumnezeu să dea binecuvântarea progresului. În Filipeni 4:12 Pavel foloseşte termenul pentru a descrie suferinţa sa, dar el spune în continuare că virtutea constă în acceptarea acelei experienţe, astfel încât o stare impusă din exterior devine un prilej de dezvoltare a unei atitudini lăuntrice corespunzătoare. În aceeaşi Epistolă (2:8) el citează ca exemplu de urmat umilinţa lui Cristos, care a renunţat intenţionat la prerogativele Sale divine şi S-a umilit progresiv, primind la vremea cuvenită înălţarea care trebuie să urmeze în mod inevitabil.

La fel ca şi toate virtuţile, umilinţa poate fi simulată şi acest pericol este arătat foarte clar în Epistola lui Pavel către coloseni. Indiferent care este traducerea corectă a pasajului dificil din Coloseni 2:18, este clar că în acest verset şi în 2:23 se face referire la ceva fals. În ciuda tuturor aparenţelor de umilinţă aceşti învăţători falşi sunt de fapt mândri de sentimentul propriei lor importanţe. Ridicând sistemul lor speculativ mai presus de revelaţia lui Dumnezeu, ei tăgăduiesc tocmai lucrul pe care s-ar părea că-l proclamă prin ascetismul lor. Pavel îi avertizează pe cititori împotriva acestei pseudoumilinţe, iar în 3:12 îi îndeamnă la umilinţa adevărată.

BIBLIOGRAFIE

  1. Baudel, H.- H. Esser, NIDNTT 2, p. 256-264; TDNT 5, p. 939; 6, p. 37-40, 865-882; 8, p. 1-26.

F.S.R

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/umilinta.html

  Istorie Creştină: A 70-a aniversare a congresului Pan-ortodox, partea a doua (ultima) Un pas important spre apostazie  de Episcopul Photius din Triaditsa

download

  Istorie Creştină:

A 70-a aniversare a congresului Pan-ortodox, partea a doua (ultima)
Un pas important spre apostazie  de Episcopul Photius din Triaditsa

Alte articole referitoare la această temă

În timpul cât a deţinut în mod necanonic funcţia de Arhiepiscop al Atenei, Francmasonul Meletius Metaxakis a ridicat în faţa Sinodului Bisericii din Grecia problema schimbării Calendarului Bisericii. Meletius s-a oferit să alcătuiască o comisie pentru a studia această chestiune. Biserica Grecească a aprobat sugestia sa şi a schiţat directivele necesare. Comisia a trimis următorul text final Sinodului: „Părerea comisiei este că o schimbare a calendarului este posibilă doar dacă nu violează învăţăturile canonice şi dogmatice, şi dacă este o chestiune asupra cărora vor cădea de acord toate Bisericile auto-cefale Ortodoxe – înainte de toate Patriarhatul Constantinopolului, căreia trebuie să i se dea posibilitatea de a lua iniţiativa în toate deciziile de acest fel. Mai mult, noi n-ar trebui să trecem pur şi simplu la calendarul Gregorian, ci mai degrabă ar trebui creat un nou calendar, mai bine fundamentat ştiinţific, lipsit de erorile pe care atât calendarul Iulian cât şi cel Gregorian le prezintă.”1 Această propunere neînsemnată şi corectă din punct de vedere diplomatic susţine, fără vreun argument deosebit necesitatea introducerii unui Calendar Bisericesc totalmente nou. În acelaşi timp, încearcă să-şi păstreze caracteristica necesară referindu-se la baza canonică şi dogmatică a oricărei schimbări şi nevoia unei decizii conciliare. Aceste pretenţii aveau să fie neglijate ulterior.

Decizia comisiei reprezenta un nou pas spre reforma calendarului, atât de dorită de Meletius şi partizanii săi. Sinodul Grecesc, în cadrul sesiunii din 20 mai 1919, a acceptat în unanimitate poziţia lui Meletius, anume că „guvernul ar trebui să deţină toată libertatea în ce priveşte adoptarea calendarului Gregorian drept calendar European şi, până la stabilirea unui calendar [fundamentat] ştiinţific, Biserica să folosească mai departe calendarul Iulian.”2 Sinodul şi-a trimis poziţia guvernului, alături de decizia comisiei privitoare la reforma calendarului. Meletius a rostit în timpul sesiunii faimoasele cuvinte: „Situaţia Bisericii din Rusia s-a schimbat acum, iar posibilitatea unei mai mari apropieri de Occident este mai favorabilă.” În continuare, Meletius a subliniat, „Considerăm că reforma calendarului este imperativă.”3

După această urcare meteorică şi necanonică pe Tronul de la Constantinopole, Meletius Metaxakis şi-a continuat lucrarea încăpăţânată şi metodică al cărei scop era schimbarea calendarului. A luat asupra sa „iniţiativa” recomandată de către comitetul Sinodului Bisericii din Grecia, şi a formulat o enciclică la 3 februarie 1923, „Către Preafericitele şi Onoratele Biserici din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Serbia, Cipru, Grecia şi România,”4  ridicând problema schimbării Calendarului Bisericesc. Epistola enumera următoarele argumente în favoarea reformei calendarului: „Chestiunea calendarului există de mult, însă abia în zilele noastre a atins o importanţă aparte,” 5 odată ce „devine tot mai evidentă necesitatea folosirii unui calendar comun, universal, familiar Europei şi Americii.”6 Un guvern Ortodox după altul a acceptat „calendarul european.” Dificultatea folosirii a două calendare în viaţa socială reiese de la sine. De aceea, din toate părţile s-a născut dorinţa de a găsi şi de a pune bazele unui calendar comun pentru cercurile sociale şi religioase. Acest calendar nu este necesar doar pentru ca fiecare creştin Ortodox să poată trăi armonios atât ca cetăţean cât şi ca şi creştin, dar şi pentru ca să putem promova unitatea creştină universală. Suntem chemaţi la aceasta în numele Domnului ca să sărbătorim împreună Naşterea şi Învierea Sa.”7 Meletius a enunţat aceleaşi motive în timpul cuvântării sale introductive din deschiderea Congresului „Pan-ortodox.”8

Evident că baza pentru reforma Calendarului Bisericesc nu-şi are rădăcinile în tradiţie, teologie, viaţă liturgică sau canoanele Bisericii Ortodoxe, ci mai degrabă în abordarea unilaterală, semi-religioasă, semi-socială a cultului ecumenic, al cărui fundament se află într-un ideal politico-religios numit „unitate Creştină.”

În scrisoarea sa, Meletius Metaxakis face un apel la „reprezentanţii Sfintelor Biserici Ortodoxe să cadă de acord în alcătuirea unei comisii formate din unul sau doi reprezentanţi ai fiecărei Biserici în vederea întrunirii la Constantinopole de-ndată după Paşte, pentru a face un studiu amănunţit al chestiunii calendarului şi al altor chestiuni Pan-ortodoxe cu potenţial de urgenţă, şi pentru a indica soluţii canonice în acest sens.”9

Scrisoarea lui Meletius nu a primit un răspuns favorabil din partea Patriarhatelor cu o mai veche tradiţie (după Constantinopole); adică cele din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Cu toate acestea, mai sus numita comisie şi-a început lucrările la 10 mai 1923, sub auspiciul lui Meletius. Nouă membri au luat parte la sesiuni: şase episcopi, un arhimandrit şi doi laici. Reprezentanţii Constantinopolului au fost: Patriarhul Meletius al IV-lea ca şi preşedinte, Mitropolitul Callikos din Kizik, şi laicul V. Antoniadis, Profesor la Institutul Teologic Halki. A participat un singur reprezentant din partea Ciprului: Mitropolitul Basil din Niceea (ulterior Patriarh Ecumenic, 1925-1929). Biserica Sârbă a trimis doi reprezentanţi: Mitropolitul Gabriel de Muntenegru şi Milutin Milankovich, laic şi profesor de matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad. Din partea Bisericii din Grecia a luat parte un reprezentant: Mitropolitul Iosif din Drach. Iar Biserica Română a avut un reprezentant: Arhimandritul Iuliu (Scriban).

Arhiepiscopul Alexandru (Nomolovsky) din America de Nord şi Insulele Aleutine, al cărui statut canonic era obscur la acea oră, nu a reprezentat pe nimeni în adevăratul sens al cuvântului (împotriva lui au fost aduse acuzaţii serioase de ordin canonic în cadrul Sinodului Bisericii Ruse de pretutindeni, drept urmare a fost transferat la Exarhatul Evlogian, aflat sub jurisdicţia Patriarhatului Ecumenic.)

Pe lângă aceşti nouă participanţi a luat parte şi Arhiepiscopul Anstasie (Gribanovsky, ulterior Mitropolit) de Chişinău şi Hotinsk, membru al Sinodului Bisericii Ruse de pretutindeni, care la acea oră se afla în Constantinopol. La începutul primei sesiuni din 10 mai 1923 el a anunţat faptul că nu avea „instrucţiuni definitive din partea ierarhilor Ruşi din Karlovtsy cu privire la chestiunea calendarului.”10 Nu după multă vreme a părăsit această stranie întrunire.

Drept vorbind, numirea unui astfel de forum bisericesc drept „Pan-ortodox” este un lucru îndrăzneţ. Reprezentanţii celor trei scaune cu tradiţie după Constantinopole (Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) au refuzat să participe. De asemenea, nu au participat Biserica Rusă, Arhiepiscopul din Sinai şi Biserica Bulgară (care au fost considerate schismatice la acea oră de către Patriarhul Ecumenic). Este notabil faptul că mai bine de jumătate din Bisericile locale nu au avut reprezentanţi, iar autoritatea celor care au participat este de asemenea discutabilă. După părerea vestitului canonist şi teolog S. Troitsky, care a analizat aspectul eclesiologic şi legal al acestei chestiuni, membrii comisiei nu aveau dreptul, la ora acelei întruniri, să exprime poziţiile Bisericilor pe care le reprezentau, de vreme ce Bisericile locale nu-şi formulaseră încă deciziile cu privire la problemele care formau protocolul congresului. În această situaţie, delegaţii puteau de fapt cel mult să-şi exprime „opiniile personale,”11 sau, în cel mai bun caz, poziţia sinodului lor, de vreme ce ei înşişi nu aveau dreptul de a decide asupra unor chestiuni generale Bisericeşti de natură canonică, sau chiar şi mai grav, de ordin dogmatic. Profesorul Troitsky defineşte din punct de vedere eclesiologic acest „Congres Pan-ortodox” drept „o întrunire privată a câtorva persoane, care-şi propuseseră să examineze diferite chestiuni care preocupau Biserica Ortodoxă la acea oră, şi cu privire la care şi-au exprimat poziţiile.”12 Cu toate acestea, în ciuda neregularităţilor de ordin canonic ale alcătuirii congresului şi ale reprezentanţilor acestuia, Meletius anunţa foarte plin de sine că „Noi lucrăm ca o comisie a întregii Biserici.”13

După cum puteam vedea, congresul din 1923, deşi considerat a fi un organ legislativ, nu reprezintă în fapt decât un precedent defectuos. A fost creat şi şi-a început activitatea ca „o Comisie a Bisericilor Ortodoxe”14 sau „Comisie Pan-ortodoxă,”15 şi şi-a schimbat titlul în „Congres Pan-ortodox” în timpul celei de-a treia sesiuni a sale, la 18 mai 1923. Profesorul Troitsky este pe deplin îndreptăţit în observaţia sa că istoria Bisericii Ortodoxe, care până la această oră nu aveau decât un singur organ de legiuire Bisericească generală – Conciliile, experimenta pentru întâia oară cum un fel de congres „Pan-ortodox” lua asupra sa această însărcinare, după modelul conferinţelor Pan-Anglicane şi al conferinţelor şi congreselor politice.16 În memorandum-ul său din 14 noiembrie 1929 adresat Sinodului Arhiepiscopal al Bisericii din Grecia, Mitropolitul Irineu din Kassandria (†1945) scria plin de indignare: „Ce drepturi are parvenitul acela [Meletius Metaxakis] să organizeze un Congres Pan-ortodox fără să se consulte cu Mitropoliţii Tronului Ecumenic? Ce lege sau canon îi îndreptăţeşte pe reprezentanţii unei Biserici locale să schimbe hotărârile tuturor Patriarhilor Răsăriteni cu privire la chestiunea calendarului şi de asemenea Pascalia, finalizată de iluştrii Patriarhi Ioachim al III-lea din Constantinopole, Meletius Pigas din Alexandria, Ioachim din Antiohia şi Sofronie din Ierusalim? Este cu putinţă că în probleme civile o curte inferioară să schimbe deciziile unei curţi superioare?”17

Pentru a rezuma cele de mai sus putem concluziona: În concordanţă cu sfintele canoane, chestiunile bisericeşti cu semnificaţie locală sau generală trebuie discutate exclusiv de un Conciliu de Episcopi 18 care conduc comunităţi şi dioceze, nu de către „congrese,” „întruniri,” sau „conferinţe.” Din punct de vedere legal-eclesial, Congresul „Pan-ortodox” din Constantinopole a fost necanonic în ce priveşte alcătuirea sa, autoritatea şi organizarea. Prin urmare, hotărârile acestuia, luate în numele întregii Biserici Ortodoxe, nu au nici o autoritate, şi sunt fără nici o semnificaţie pentru Bisericile Ortodoxe locale. Mai mult chiar, însuşi conţinutul acestor hotărâri este în opoziţie directă cu canoanele Bisericii Ortodoxe.

Haideţi să recapitulăm în câteva cuvinte lucrările congresului din 1923. S-a întins pe durata a unsprezece sesiuni, din 11 mai până în 8 iunie, 1923, şi nu a abordat doar chestiunea reformării Calendarului Bisericesc. În cea de-a doua sesiune (11 mai  1923) Patriarhul Meletius a enumerat următoarele „probleme canonice şi eclesiale,” legat de care comisia trebuia să-şi formuleze o poziţie:

1) Problema transferului Sărbătorilor unor sfinţi mari în cea mai apropiată duminică, cu scopul de a reduce numărul sărbătorilor.

2) Problema impedimentelor în privinţa căsătoriei.

3) Problema căsătoriei şi a clericilor:

  1. a) Episcopatul şi căsătoria;
  2. b) Recăsătorirea preoţilor şi diaconilor văduvi;
  3. c) În ce măsură este absolut esenţial pentru taina ordinării să urmeze tainei căsătoriei;

4) Problema slujbelor religioase;

5) Problema posturilor;

6) Necesitatea întrunirii unui Conciliu Pan-ortodox anual.19

În plus, faţă de cele şase puncte de mai sus, s-au ridicat şi alte probleme, referitoare la vârsta canonică pentru ordinare, problema tunderii părului şi a bărbii clericilor, şi veşmintele clericilor. Aceste probleme, în frunte cu chestiunea calendarului, au fost propuse spre discuţie pe baza tendinţelor renovaţioniste, tipice liberalismului Ortodox postbelic. Aceste tendinţe erau caracterizate de: dorinţa de a înlocui Calendarul Iulian în special în ce priveşte sărbătorile fixe sau cele fără dată fixă, şi posibilitatea de a admite ca Paştele să devină o sărbătoare fixată într-o anumită Duminică; disponibilitatea de a accepta orice variantă de calendar nou, cu o bază mai corectă din punct de vedere ştiinţific (fără a exclude chiar posibilitatea renunţării la săptămâna de şapte zile); permisiunea episcopilor de a se căsători, recăsătorirea pentru clerici şi posibilitatea căsătoriei şi după ordinare; şi scurtarea slujbelor şi sărbătorilor bisericeşti.

S-a discutat de asemenea posibilitatea unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană. La cea de-a cincea sesiune a congresului (23 mai 1923) fostul episcop Anglican din Oxford, Gore; a fost prezent ca invitat, alături de pastorul Bexton care-l însoţea. Lui Gore i s-a oferit un loc la dreapta Patriarhului Meletius care i-a încredinţat două documente: o petiţie din partea a 5.000 de preoţi Anglicani în a căror opinie nu exista nimic care să împiedice unirea cu Ortodocşii; şi cealaltă conţinea condiţiile pentru o asemenea unire.20 Gore şi-a exprimat marea bucurie de a fi prezent la Congresul Pan-ortodox „unde ne-am adunat pentru a discuta diferite probleme ale bisericii şi, mai important decât orice, chestiunea calendarului.”21 „Pentru noi, care locuim în Occident” sublinia episcopul Anglican, „ar fi un izvor de mare satisfacţie spirituală să avem posibilitatea de a sărbători împreună [cu ortodocşii] marile sărbători Creştine: Naşterea, Paştele şi Rusaliile.”22 Iată cum însuşi Meletius Metaxakis arăta în scrisoarea sa adresată liderilor celor şapte Biserici Ortodoxe locale cât de imperativă era reforma calendarului: „Pentru a facilita unirea tuturor Creştinilor şi astfel toţi cei care cheamă Numele Domnului să poată sărbători în aceeaşi zi Naşterea şi Învierea Sa.”23 De fapt, la numai trei ani după ce Patriarhatul din Constantinopole anunţa publicarea enciclicei în 1920, exista deja posibilitatea realizării unui prim pas spre unirea cu cei heterodocşi, pas care era prezentat în enciclică: „Acceptarea unui calendar pentru sărbătorirea universală a marilor sărbători Creştine.”24 Nu mai este surprinzător atunci că mult timp înainte ca congresul să adopte hotărârile de mai sus, Patriarhul Meletius s-a adresat episcopului Anglican Gore rugându-l „să-l informeze pe Arhiepiscopul de Canterbury că noi suntem cu totul dispuşi să acceptăm Noul Calendar pe care voi cei din Apus l-aţi ales.”25 Aceste cuvinte exprimă cu toată sinceritatea tendinţa care existase în hotărârile premeditate ale Congresului „Pan-ortodox” în privinţa chestiunii calendarului.

Principala temă discutată la congres a fost acceptarea aşa-numitului calendar „Iulian nou,” sau calendarul „Iulian revizuit,” proiect al Profesorului M. Milankovich, unul dintre delegaţii congresului. De fapt acest calendar [nou] corespunde celui Gregorian până în anul 2800, când va surveni o diferenţă de o zi în anii bisecţi. Cu toate acestea, această diferenţă va fi corectată în anul 2900. Ce descoperire uimitoare! Astfel se deschidea posibilitatea de a „sărbători principalele sărbători Creştine în aceeaşi zi cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp, Creştinii Ortodocşi cu poziţii tradiţionale puteau fi asiguraţi că nu adoptau de fapt Calendarul Romano-Catolic. Patriarhul Meletius, cu o atitudine sofisticată, tipic Iezuită, i-a împăcat pe cei care se opuneau reformei calendarului, în cadrul celei de-a patru sesiuni a congresului (21 mai 1923) dând citire telegramei primite de la Patriarhul Damian din Ierusalim care scria astfel, „O schimbare a Calendarului Bisericesc nu este de nici un folos şi nu va fi acceptată de Patriarhatul nostru pentru că ne-ar pune într-o postură nefavorabilă în relaţie cu locurile sfinte de pelerinaj şi cu Latinii.”26 Meletius a răspuns afirmând, „În plus, Biserica din Ierusalim nu doreşte să adopte Calendarul Gregorian şi să sărbătorească Paştele deodată cu Romano-Catolicii. Trebuie să clarificăm faptul că noi nu adoptăm Calendarul Gregorian şi că într-un anumit număr de ani va apărea o diferenţă între Ortodocşi şi Catolici în  ce priveşte [data] sărbătorii Paştelui. De aceea, temerile Bisericii din Ierusalim sunt, parţial, desfiinţate.”27 Sigur că Meletius a „omis” să specifice faptul că „un anumit număr de ani” înseamnă, de fapt, nouă secole mari şi late!

Pe 5 şi 6 iunie s-au luat următoarele hotărâri la Constantinopole:

1) „Corectarea” calendarului Iulian şi determinarea datei sărbătoririi Paştelui „pe baza calculelor astronomice.”

2) Condiţiile în care Biserica avea să ia parte la discuţii cu privire la Noul Calendar, „Care este mai acurat, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi practic.”

3) Căsătoria preoţilor şi diaconilor după ordinare.

4) Posibilitatea recăsătoririi preoţilor şi diaconilor văduvi.

5) Diferite alte categorii: cea mai fragedă vârstă la care se putea face ordinarea în cele trei nivele ale preoţiei; „bună-starea materială şi spirituală” a pastorilor; părul şi ţinuta exterioară a clericilor [spre exemplu, tunderea părului şi a bărbii, purtarea rantiei]; ţinerea legămintelor monastice; impedimente în calea căsătoriei; sărbătorirea zilelor sfinţilor în timpul săptămânii ca zile ne-lucrătoare; problema posturilor.

6) Sărbătorirea celei de-a 1600-a aniversare a Primului Conciliu Ecumenic de la Niceea (325-1925), şi întrunirea unui Conciliu Pan-ortodox.

7) Problema Conciliului „Bisericii Vii” care a avut loc în iunie 1923 la Moscova în cadrul căreia Patriarhul Tikhon, pe atunci în închisoare, a fost caterisit.28

Textul hotărârii prin care se „corectează” calendarul Iulian şi se schimbă Pascalia Iuliană29 se încheie cu următoarele cuvinte, „Această reformă a calendarului Iulian nu este o piatră de poticnire în calea altor schimbări în cadrul calendarului pe care alte Biserici Creştine vor dori să le facă.”30 Acest concept a fost apoi dezvoltat şi afirmat concret în cea de-a doua hotărâre unde literalmente scrie, „Congresul Pan-ortodox de la Constantinopol… cere ca Patriarhatul Ecumenic să îi anunţe pe toţi oamenii, după un schimb de păreri cu celelalte Biserici Ortodoxe, că Ortodocşii sunt foarte deschişi şi doresc să adopte pe viitor Calendarul Nou în care ordinea zilelor săptămânii [tot şapte la număr] va fi păstrată, deşi nu este o regulă strictă dacă celelalte biserici se învoiesc să adopte un calendar nou care ar desfiinţa numărul obişnuit de zile din săptămână.”31 În continuare, se afirmă că, în acord cu alte „Biserici Creştine,” Biserica Ortodoxă era gata să sărbătorească Paştele într-o zi fixată într-o anumită zi de duminică, cu dorinţa ca „această Duminică fixată să corespundă cu ziua reală [din punct de vedere istoric] a Învierii Domnului, care urma a fi determinată prin metode ştiinţifice.”32

Aceste patru hotărâri ale congresului din 1923 au fost promulgate în stilul tipic al modernismului Ortodox, presărate la tot pasul cu sfaturi referitoare la „armonia cu viaţa contemporană” şi „extinderea ecumenismului.” Cea de-a treia şi a patra hotărâre a congresului îngăduiau căsătoria preoţilor şi diaconilor după ordinare şi recăsătorirea clericilor văduvi, deşi acest lucru era contrar Tradiţiei Bisericeşti şi canoanelor (al 25-lea canon Apostolic; al 3-lea şi al 4-lea canon al celui de-al Patrulea Conciliu Ecumenic.)33

În cea de-a cincea rezoluţie a Conciliului s-a considerat a fi drept pentru clerici să îşi tundă părul şi să poarte veşminte laice în afara bisericii. Bisericile locale erau chemate să hotărască în privinţa fiecărei situaţii când zilele sfinţilor aveau să se cadă în zile lucrătoare, „până la stabilirea unui noi calendar în care sărbătorirea anumitor zile de sărbătoare avea să fie fixată doar duminica, pentru a scădea numărul sărbătorilor.”34 Din necesitate, un nou Menaion avea să fie creat pentru ca acest sistem să şi poată fi aplicat. În timpul celei de-a şasea sesiuni s-a exprimat cererea ca Patriarhatul Ecumenic să ia asupra sa iniţiativa de a organiza un Conciliu Ecumenic pentru a hotărî” asupra tuturor chestiunilor care preocupă Biserica Ortodoxă la ora de faţă.”35

Activitatea şi hotărârile Conciliului „Pan-ortodox” din 1923 ar putea fi descrise prin cuvintele Sf. Atanasie cel Mare, „Şi toate astea se petrecură fără consimţământul întregii Biserici [catolice].”36

De fapt, primele cinci rezoluţii ale congresului sunt în totală contradicţie cu Tradiţia şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe, Catolice. Abolirea Pascaliei Iuliane – o încălcare a celui de-al şaptelea canon Apostolic şi hotărârile Primului Conciliu Ecumenic, la care face referire Conciliul din Antiohia – atrage cu toată puterea o sancţiune canonică severă asupra congresului de la Constantinopole. În mai-sus amintitele canoane se interzice categoric celebrarea Paştelui Domnului în aceeaşi zi cu Paştele Evreiesc. Respectând Pascalia Neo-Iuliană (care este, de fapt, identică cu cea Gregoriană), Învierea Domnului cade uneori în aceeaşi zi ca şi Paştele Iudaic, iar uneori chiar înainte de acesta (fapt de asemenea interzis). Este notabil faptul că, potrivit cu rezoluţia Sfinţilor Părinţi ai Conciliului din Antiohia, cei care violează deciziile privitoare la celebrarea Paştelui trebuie excomunicaţi din Biserică fără o investigare prealabilă a infracţiunilor comise. O asemenea afirmaţie categorică apare arareori în canoane.

O atitudine similară o regăsim în rezoluţiile compilate de sigillium-urile Patriarhilor Răsăriteni în 1583 şi 1584, şi în epistola ecumenică a Patriarhului Ecumenic Ciril al V-lea din 1756, care îi condamna fără echivoc pe cei care adoptau Calendarul Gregorian şi Pascalia.

Temându-se de acest sancţiuni şi pe deplin conştienţi de enorma lor responsabilitate canonică în lumina schimbării singurei Pascalii canonice, adică cea Iuliană, nimeni din Bisericile Ortodoxe locale care adoptase Noul Calendar pentru celebrarea ciclului de sărbători (adică Menaion-ul) n-a îndrăznit să instituie Pascalia Gregoriană (cu excepţia Bisericii din Finlanda). Astfel, Bisericile de Stil Nou au început, practic, să folosească două calendare simultan: Cel Gregorian pentru sărbătorile fixe, iar cel Iulian pentru cele cu dată variabilă.

Nici o singură Biserică locală nu a adoptat rezoluţiile cu numerele trei, patru şi cinci, care erau în totală contradicţie cu Tradiţia Bisericească şi cu canoanele.

Chiar dacă unii nu considerau de importanţă natura necanonică a congresului din Constantinopole în ce priveşte organizarea şi autoritatea acestuia, lipsa de consecvenţă a acţiunilor sale şi esenţa anti-ortodoxă a congresului care, în mod ironic, s-a auto-intitulat „Pan-ortodox”, sunt elemente suficiente să îl discrediteze.

În plus, chiar şi în timpul sesiunilor înseşi, s-a creat un val uriaş de dezaprobare. Arhiepiscopul Chrysostomos (Papadopoulos), care el însuşi fusese unul dintre cei care iniţiaseră revizuirea calendarului, scria următoarele, „Din nefericire, Patriarhii Răsăriteni care au refuzat să ia parte la congres au respins în unanimitate deciziile acestui [congres] printr-un singur gest” însăşi absenţa lor.37 Masonul A. Zervudakis, în monografia sa făcută lui Meletius Metaxakis scria, „Meletius s-a izbit de mari împotriviri când a hotărât să adopte unele tradiţii Americane în Constantinopole, după cum şi faţă de concepţiile sale inovatoare legate de calendar, Pascalia, căsătorirea clericilor, etc., fapt care a generat probleme şi o mare rezistenţă.”38

Vă amintiţi că la 1 iunie 1923, un grup de lideri religioşi şi laici s-au întrunit în Constantinopole într-o şedinţă care a degenerat într-un atac asupra Patriarhatului, cu scopul de a-l deposeda pe Meletius şi a-l alunga din oraş.

În ciuda acestui fapt, Sinodul din Constantinopole, prezidat de Meletius, a pus în circulaţie o circulară adresată tuturor Bisericilor Ortodoxe locale la 25 iunie, exprimându-şi aşteptările cu privire la „aprobarea generală” a rezoluţiilor adoptate de congres ca şi fiind cele ale Unicei şi Sfintei Biserici Catolice şi Apostolice (sic!).39 Cu toate acestea, ambiţiile Masonului Meletius Metaxakis s-au izbit de o împotrivire serioasă. Patriarhul Photius al Alexandriei (1900-1925), în epistola sa din 25 iunie 1923 adresată Patriarhului Grigore al IV-lea din Antiohia (1906-1928), a categorisit reformarea calendarului drept „nepotrivită, necanonică şi primejdioasă.”40 Ca să folosim cuvintele Patriarhului Photius, rezoluţiile Congresului de la Constantinopole „au miasmă de erezie şi schismă.”41 Patriarhul Grigore al IV-lea adresa epistola sa din 7 octombrie 1923 Patriarhului Ecumenic, şi indica faptul că acest calendar fusese adoptat cu prea mare repezeală şi că instituţia care l-a adoptat era „nepotrivită şi dubioasă”42 Patriarhul Antiohiei a trimis o copie a epistolei Patriarhului Photius Mitropolitului Rus Antonie (Khrapovitsky) în Karlovtsy cu o gramota [n.tr. – scrisoare de acreditare, lb. rusă în original] în care se scria, „Puteţi limpede deduce părerea celor trei Patriarhi Răsăriteni legată la chestiunea ridicată la întâlnirea de la Constantinopol.”43 Patriarhul Damian al Ierusalimului (1897-1931), în telegrama sa adresată Patriarhului de la Constantinopole sublinia la rândul lui, „Pentru Patriarhatul nostru este cu neputinţă să primim schimbarea Calendarului Bisericesc, de vreme ce una ca asta ne va pune într-o postură deosebit de dezavantajoasă în locurile sfinte de pelerinaj în relaţie cu Romano-Catolicii, din cauza pericolului de porzelitism.”44

Patriarhul Meletius al IV-lea nu s-a sfiit să recurgă la înşelăciune pentru a-şi atinge scopurile sale anti-Ortodoxe. În epistola sa din 10 iulie 1923, a încercat să-l înşele pe Arhepiscopul Serafim al Finlandei şi să-l facă să creadă că Noul Calendar fusese primit în folosinţa Bisericii, „potrivit cu părerea generală şi cu rezoluţiile Bisericilor Ortodoxe.”45 Patriarhul Tikhon a fost dus în rătăcire într-un mod asemănător. Aflat sub falsa impresie că revizuirea calendarului fusese acceptată de întreaga Biserică Ortodoxă, a publicat un edict prin care introducea Calendarul cel Nou în jurisdicţia Bisericii Ruse. Inovaţia aceasta avea să fie respinsă în mod hotărâtor de oameni. Când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia Patriarhală a fost abrogată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele Ierarhilor Ruşi de pretutindeni, a declarat faptul că, „Revizuirea calendarului nu poate fi primită de Biserica Rusă de vreme ce contrazice sfintele canoane şi tradiţiile străvechi ale practicii Bisericii sfinţite de Conciliile Ecumenice.”46

Patriarhul Demetrius al Serbiei l-a informat pe Meletius în epistola sa din 8/21 iunie, 1923, că avea să fie de acord cu rezoluţiile congresului privitoare la schimbarea calendarului doar „cu condiţia ca ea să fie acceptată în acelaşi timp de toate Bisericile Ortodoxe.”47 Arhiepiscopul Ciril din Creta, în epistola şi telegrama sa din 23 august / 5 septembrie 1923, sugera „să se amâne acceptarea rezoluţiei până aveau să ajungă toate Bisericile la o înţelegere, pentru a evita schisma Bisericii Ortodoxe.”48 Doar Mitropolitul Miron (Curista) din Bucureşti a anunţat, în epistola sa din 17 decembrie 1923, că Biserica Ortodoxă Română acceptă hotărârile congresului, specificând că avea să fie pus în practică începând cu anul 1924.49

Faptul că Bisericile locale erau supuse presiunilor externe care aveau scopul de a le sili să accepte hotărârile cu privire la reformarea calendarului este un lucru care reiese limpede din următoarea înştiinţare revelatoare a Arhiepiscopului Chrysostomos (Papadopoulos) din Atena: „Ambasadorii României şi Serbiei în Atena au ridicat constant problema amânării adoptării acestor rezoluţii ale congresului înaintea Arhiepiscopului Atenei.”51 Interferenţa plină de cruzime a autorităţilor civile în adaptarea Calendarului Nou spre folosinţa Bisericii din Grecia, România şi Finlanda este dovedită prin bine-cunoscutele acte de violenţă folosite împotriva creştinilor Ortodocşi care îndrăzneau să rămână credincioşi Crezului Părinţilor lor.

Chiar şi Arhiepiscopul Chrysostomos (Papadopoulos) din Atena, el însuşi unul dintre cei mai activi propagatori ai revizuirii calendarului, a găsit de cuviinţă să aducă chestiunea Calendarului Bisericesc iarăşi în discuţie la întâlnirea sinodală a episcopilor Bisericii din Grecia, provocat de cererile persistente ale Patriarhului Photius din Alexandria de a întruni un Conciliu Ecumenic.52

De fapt, chiar Patriarhatul Constantinopolului, în legătură cu cea de-a şasea rezoluţie a Congresului Pan-ortodox53 a dorit a întrunească un Conciliu Ecumenic în 1925. Totuşi, Biserica Sârbească, după amarnica experienţă a congresului din 1923, şi-a exprima dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe Autocefale să ia parte; această pregătire serioasă trebuia realizată înainte de întrunirea Conciliului Ecumenic prin comisii ale Bisericilor autocefale, şi era necesară şi organizarea unei conferinţe pregătitoare sau al unui Pre-sinod.54

De fapt, concomitent cu pregătirile în vederea Conciliului Ecumenic, s-a întrunit o comisie inter-ortodoxă în 1930 la Mănăstirea Vatopedi de pe Muntele Atos. Potrivit [afirmaţiilor] Mitropolitului Irineu din Kesandira, reprezentantul Patriarhatului Sârbesc, Mitropolitul Nicolae (Velimorovitch †1956), un ierarh foarte educat şi drept, a afirmat că Biserica Sârbă nu va lua parte la comisia inter-ortodoxă dacă nu era asigurată în prealabil că această comisie nu avea să aibă nimic de-a face cu Congresul „Pan-ortodox” de la Constantinopole în cadrul căruia se adoptaseră rezoluţii privitoare la revizuirea calendarului. „Dacă această condiţie nu este întrunită, Sârbii vor acuza Patriarhatul Ecumenic,” raporta Mitropolitul Irineu.55 După spusele lui Chrysostomos, fost Mitropolit în Florin (†1955), prim ierarh al Bisericii Greciei care era adeptă a Vechiului Calendar, reprezentanţii Bisericilor Sârbeşti şi Poloneze considerau liderii Bisericilor Ortodoxe locale care acceptaseră Noul Calendar a fi „schismatici în esenţă,” şi au refuzat a fi părtaşi în rugăciune cu aceştia.56

Cu toate acestea, în ciuda reacţiei împotriva hotărârilor Congresului din 1923 privitoare la revizuirea calendarului, şi în ciuda refuzului categoric de a accepta celelalte rezoluţii anti-canonice ale acestui congres, aşa-numitul „Calendar Neo-Iulian” a fost acceptat treptat de formele de conducere ale multor Biserici locale.57 Succesorul lui Meletius, Mitropolitul Grigore al VII-lea, care era înconjurat de urmaşii şi ucenicii lui Meletius, a introdus Noul Stil în jurisdicţia Patriarhatului de la Constantinopole în 1924. Biserica din Grecia a acceptat Noul Calendar la 1 martie 1924. Arhiepiscopul Chrysostomos (Papadopoulos) din Atena trebuie că a uitat vorbele pe care le scria pe vremea când era Arhimandrit în raportul oferit guvernului Greciei de către comisia formată din cinci membri referitor la chestiunea revizuirii calendarului în ianuarie 1923: „Nici una dintre ele [Biserici Ortodoxe locale] nu se poate separa de celelalte şi să adopte Noul Calendar fără a deveni schismatică în relaţie cu celelalte.”58 Biserica Română a adoptat Calendarul „Neo-Iulian” la 1 octombrie 1924 şi drept urmare i-a fost garantat statutul de Patriarhat.59 După cum menţionam mai sus, Meletius Metaxakis a fost silit, în capacitatea sa de Patriarh al Alexandriei, să introducă Noul Calendar în Biserica din Alexandria de către Arabi din America, fără al căror ajutor material Patriarhatul din Antiohia nu ar fi putut exista, potrivit afirmaţiei făcute de Mitropolitul Alexandru din Emess, în iulie 1948.60

Această deprimantă listă de fapte ar putea fi extinsă, însă ceea ce s-a raportat până în acest loc este suficient pentru a demonstra tragicele consecinţe ale Congresului „Pan-ortodox” de la Constantinopole. Adoptarea chiar şi parţială a rezoluţiilor anti-canonice ale congresului referitor la reformarea Calendarului Bisericesc distruge unitatea veche de secole a Bisericii Ortodoxe, şi promovează diviziunea chiar şi în interiorul Bisericilor locale, între adepţii Calendarului Bisericesc patristic şi cei ai Calendarului „Iulian revizuit.”

Congresul „Pan-ortodox” sau de fapt, după cum am arătat, anti-ortodox, de la Constantinopole a fost prima fisură adusă unităţii Ortodoxe în secolul nostru. Congresul a acceptat calul Troian al ecumenismului în Biserica Ortodoxă, din al cărui pântec noi şi noi profeţi falşi ai Babelului au continuat să apară, încercând să distrugă altarele sacre ale Ortodoxiei pentru a construi templul ereziei şi rătăcirii pe ruinele Ei.

Notele ultimei părţi (a doua)

1) Delimpasis, A.D., „Pascha of the Lord, Creation, Renewal, and Apostasy” (Paştele Domnului, Creaţie, Înnoire şi Apostazie), Atena, 1985, p. 650-651 [în greacă].

2) Ibid, p.652.

3) Ibid, p.651.

4) Mpatistatou, D. „Proceedings and Decisions of the Pan-Orthodox Council in Constantinople”, (Procedură şi Decizie în cadrul Conciliului Pan-ortodox de la Constantinopol) Atena, 1982, p.5 [în greacă].

5) Ibid

6) Ibid

7) Ibid p 6.

8) Ibid p. 13-14.

9) Ibid, p. 6-7.

10) Ibid, p.20.

11) Troitsky, S. „Concerning the Question of Second Marriages For Priests”, (Privitor la Chestiunea recăsătoririi preoţilor), Church Herald, (Solul Bisericii), Septembrie 1949, p.1-2 [în bulgară].

12) Arhimandritul Serafim, „An Orthodox View of the Old and New Style Calendar”, (O concepţie ortodoxă asupra Calendarului Vechi şi cel de stil Nou), dactilografiat [în bulgară].

13) „Proceedings and Decisions…” op. cit. p.36.

14) Ibid, pp 11, 23.

15) Ibid, p. 29

16) Arhimandritul Serafim, „Collected Essays”, (Colecţie de eseuri), p.31 [în bulgară].

17) „The Ecumenical Patriarch Meletios Metaxakis (1871-1935) a) the Masons, b)the Innovators, c)the Ecumenists” [Patriarhul Ecumenic Meletius Metaxakis (1871-1935) a) Masonii, b) Inovatorii, c) Ecumeniştii], OEM, 1990, I-XII, cap. 18-21, p.155.

18) Al 37-lea canon apostolic, al 5-lea canon al primului Conciliu Ecumenic, al 19-lea canon al celui de-al şaselea Conciliu Ecumenic, al 6-lea canon al celui de-al şaptelea Conciliu Ecumenic.

19) „Proceedings and Decisions…”, op. cit, p. 24-26.

20) „The Ecumenical Patriarch…”, op. cit. cap. 18-21, p.157.

21) „Chapters and Decisions…”, op. cit. p.86.

22) Ibid

23) Ibid, p.6.

24) „The Inspiration and Moving Spirits of the Innovations: The Two Luthers of the Orthodox Church”, (Inspiraţia şi Duhurile mobilizatoare ale inovaţiilor: cei doi Lutheri ai Bisericii Ortodoxe), OEM, cap. 17, p. 74.

25) Ibid, p.88.

26) „Proceedings and Decisions…”, op. cit. p.69.

27) Ibid.

28) Ibid, p. 211-222.

29) Paragraful opt of acestei rezoluţii afirmă, „Stabilirea Paştelui după luna nouă trebuie să se bazeze pe calcule astronomice, potrivit cu informaţia ştiinţifică modernă,” „Proceedings and Decisions…”, p.212.

30) „Proceedings and Decisions…”, op. cit. p.212.

31) Ibid, p 214.

32) Ibid, p. 215.

33) Ibid, p.215-218.

34) Ibid, p. 210-220.

35) Ibid, p 221.

36) BEPES, 33, 153.

37) Arhiepiscopul Chrysostomos, „The Reform of the Julian Calendar in the Church of Greece”, (Reformarea Calendarului Iulian în Biserica din Grecia), Atena, 1933, p. 31-38 [în greacă].

38) citat din OEM, I-XII, 1990, paragrafele 18-21, p. 154, adnotarea 12.

39) Orthodoxia, 1926, p. 62, citat din Delimpasis, op. cit. p. 672.

40) Church Messenger, (Mesagerul Bisericii), Septembrie 1923, No. 41, p.6.

41) la fel ca şi mai sus

42) Delimpasis, op. cit. p. 672.

43) Church Messenger, (Mesagerul Bisericii), 1923, No. 41, p.6.

44) Orthodoxia, 1926, p. 63 şi Delimpasis, op. cit., p. 672.

45) vezi Church News, (Ştiri Bisericeşti)  No. 19 şi 20, 1/14-15/28. X. 1923.

46) Orthodoxia, 1926, p. 63 şi Delimpasis op. cit., p. 672.

47) Ibid, p. 64-65.

48) Ibid, p. 68-69.

49) Ibid, p. 65-68.

50) Delimpasis, op. cit., p. 673.

51) The Church of Greece, The Calendar Question, (Biserica din Grecia, Chestiunea Calendarului), Atena, 1971, p. 7-8, şi OEM, 1989, cap. 17, p. 69.

52) Delimpasis, op. cit. p. 673.

53) Vezi rezoluţiile de mai sus ale congresului, p. 5.

54) Vezi S. Troitsky, „Let us Fight Together Against Danger,” (Să luptăm împreună împotriva pericolului), Jurnalul Patriarhatului Moscovit, 1950, no. 2, p. 46-47 [în Rusă].

55) Vezi OEM, 1989, cap. 17, p.69.

56) Ibid.

57) După cum menţionam, Calendarul cel Nou a fost adoptat doar pentru ciclul Menaion al sărbătorilor, contrar deciziei congresului, unde s-a studiat schimbarea Pascaliei, iar data Paştelui lui Cristos continuă să fie stabilită potrivit calendarului vechi, după Pascalia Alexandrină.

58) Jurnalul Guvernului din Regatul Grec, capitolul întâi, 24/25. 1. 1923, nr. 8, vezi şi OEM, 1989, cap. 17, p. 73.

59) Arhimandritul Serafim, „Collected Essays”, p. 37-38.

60) la fel ca mai sus

Prescurtări:

BEPES — Biblioteca Părinţilor şi Scriitorilor Bisericeşti Greci, cu permisiunea Serviciului Apostolic al Bisericii din Grecia.

OEM — Orthodox Origins and Martyria, (Originile şi Martirii Ortodoxiei) publicat de Sfântul Sinod, de trei ori pe lună.

Din „Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), Numerele 1 & 2, 1994

http://www.voxdeibaptist.org/Aniversarea_Pan_Ortodox02.htm

ESCATOLOGIE „Istoria Chiliasmului” – de William Masselink.

download

Escatologie: „Istoria Chiliasmului”  de William Masselink

Te întrebi: “Care este originea acestei ciudate doctrine?” Un studiu atent a istoriei bisericii ne va furniza un răspuns concludent. Premilenarismul este un descendent al Iudaismului antic.Găsim aici o asemănare izbitoare între copil şi părinte. Vechile concepţii iudaice despre un regat mesianic exterior şi-au găsit o întruchipare perfectă în teoria Chiliastică despre mileniu. Premilenarismul este o relicvă a Iudaismului. Dr. Hodge afirmă următoarele: “Este o doctrină iudaică. Principiile adoptate de avocaţii ei în interpretarea profeţiilor sunt la fel ca acelea adoptate de evrei în timpul lui Cristos şi au condus în mod substanţial la aceleaşi concluzii. Iudeii se aşteptau ca atunci când Mesia va veni, El să formeze o împărăţie pământească slăvită la Ierusalim. Astfel că cei care au murit în credinţă să fie înviaţi pentru a împărtăşi împărăţia mesianică astfel ca toate naţiunile şi oamenii de pe faţa pământului să le fie supuse lor şi fiecare naţiune care nu i-ar sluji să fie distrusă. Toate bogăţiile şi onorurile lumii trebuiau să fie la dispoziţia lor. Evenimentul a distrus aceste aşteptări şi principiile folosite pentru interpretările profetice s-au dovedit a fi greşite.” Hodge Systematic Theology (Teologie Sistematică) – Escatologie.

 EXAMINAREA SCRIERILOR IUDAICE VECHI

Trăsăturile iudaistice ale chiliasmului pot fi uşor văzute prin examinarea scrierilor apocaliptice ale iudeilor. Începutul acestei doctrine se regăseşte în aceste scrieri care sunt datate în general din perioada pre-creştină. Iudeii au împărţit viitorul în două perioade separate. Prima era este considerată a fi de natură temporală şi este proiectată ca împărăţia lui Mesia. Cea de-a doua eră este de durată veşnică şi este numită împărăţia lui Dumnezeu. Perena împărăţie mesianică pregăteşte calea pentru aşezarea finală a împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Aceasta este exact poziţia premilenariştilor astăzi. Împărăţia mesianică a lui Cristos vine prima şi după acea împărăţia lui Dumnezeu. Faptul că chilianiştii au încorporat o parte din escatologia antică iudaică în schiţa lor despre viitor este evident. O sumară trecere în revistă a scrierilor iudaice este tot ceea ce trebuie pentru a stabili acest lucru. În cartea lui Enoh (cap. 91, 93) întregul curs al lumii este împărţit în zece săptămâni. La sfârşitul celei de-a zecea săptămâni începe perioada veşniciei. În a treia cartea a lui Sible împărăţia Mesianica este reprezentată ca fiind prima iar după ce aceasta a învins duşmanii, începe împărăţia lui Dumnezeu. Găsim aceeaşi distincţie în Psalmii lui Solomon unde regatul preliminar mesianic este descris ca ceva trecător. În Psalmul 17 şi 18, şi în Psalmul 3:12 citim despre învierea pentru viaţa veşnică.

Revenind la perioada creştină, regăsim ideea acestei împăraţii cu două parţi în Enohul Slavic  şi în Apocalipsa lui Ezra şi Baruch. În aceste scrieri durata perioadei mesianice este definită exact printr-un număr precis de ani. În Ezra 7:28 împărăţia lui Cristos durează patru sute de ani. După acest timp, Cristos împreună cu restul creaturilor Lui, moare. Pe urmă, morţii se trezesc şi judecata veşnică începe. De asemenea, în Baruch 40:3 regatul lui Cristos este reprezentat până când lumea ajunge la un sfârşit.

În multe scrieri iudaice, prezentarea acestor două etape dus la o confuzie dezordonată. În Asemănările cărţii lui Enoh şi în Testamentele celor Doisprezece Patriarhi este subliniat doar unul dintre cele două aspecte ale speranţei viitorului, celălalt, deşi nu este respins, este totuşi lăsat în obscuritate. Din acest motiv savanţii s-au gândit că pentru a fi făcută ordine în această confuzie diferite elemente au fost distribuite de-a lungul a două perioade succesive. Mesianismul a fost pus la început de către iudei din cauză că s-a crezut că speranţele politice vor fi primele care vor fi împlinite şi la care noua ordine a lucrurilor îşi va asuma stăpânirea sa eternă, cf. Pauline Eschatology, Vos.

Dacă Iudeii au împrumutat concepţiile lor materialiste cu privire viitorul regat de la escatologica babiloniană antică după cum susţine Dr. Bavick, Hoekstra şi alţii, sau dacă Dr. Vos este corect în a pune această viziune iudaică pe seama propriei lor interpretări trupeşti a profeţiilor Vechiului Testament, este o întrebare de prea mică importanţă pentru scopul nostru actual. Noi suntem de aceeaşi părere cu dr. Vos că aportul Babilonian nu trebuie pus împotriva Chiliasmului. Nu este foarte dificil de observat că Iudaismul cu legalismul său exterior şi cu aşteptările carnale a putut aduce o astfel de concepţie materialistă despre împărăţia Mesianică. Noi nu credem că Iudeii şi-au împrumutat părerile lor din escatologia păgână.

Escatologia iudaică următoare, scrisă în timpul perioadei apostolilor şi a bisericii primare este cu mult mai senzuală decât cea precedentă. Tipic pentru această culoare senzuală este Baruch. El vorbeşte despre distrugerea vrăşmaşilor la venirea lui Cristos. După ce forţele răului sunt subjugate va urma o perioadă de prosperitate şi de mare bucurie. Se spune că în acel timp o vie va avea o mie ramuri, fiecare ramură o mie de ciorchini, şi fiecare ciorchine o mie de struguri. De asemenea, citim, „În acele zile secerători nu vor trebui să se străduiască ei, şi cei care construiesc nu vor trebui să trudească ei, pentru toate lucrările însele vor progresa împreună cu cei care se ocupă de acestea.

Talmudul iudaic, care este datat ulterior, ne spune ca Mesia cel promis va distruge cel de-al patrulea regat mondial despre care vorbeşte Daniel. Israel va fi răscumpărat din robie şi va fi strâns din toate locurile de unde este împrăştiat în ţara lor. Mesia va învia morţii. Ierusalimul şi templul vor fi reconstruite, legea şi ceremoniile vor fi reintroduse şi o împărăţie slăvită va fi întemeiată. În acest timp Neamurile vor trăi în supunere faţă de Israel şi regii pământului îl vor onora pe Mesia cu daruri scumpe şi jertfe.

ORIGINEA IUDAICĂ VERIFICATĂ PRIN NOUL TESTAMENT

Despre această aşteptare a unei împărăţii Mesianice pământeşti se vorbeşte şi în Noul Testament. În acea perioadă iudeii sufereau sub jugul imperiului Roman ca un popor cucerit. Pierderea independenţei lor şi taxele mari care trebuiau să fie plătite guvernului Roman în acea perioadă a umplut fiecare Israelit adevărat de amărăciune. Ei doreau foarte mult eliberarea de sub jugul Romei. În primii ani, copiii lui Iacov au suferit sub o crudă robie egipteană. Asuprirea a fost lungă şi grea dar Dumnezeu a v