Închide

Profetii mesianice împlinite în Isus Hristos

download-1

Profetii mesianice împlinite în Isus Hristos


Ca un supliment la studiile pe care le facem în cap.5, vers.39-40 din Ev.după Ioan, doresc să vă ofer această listă de mărturii distincte ale Vechiului Testament, care şi-au găsit împlinirea în Isus Hristos. Pentru a vedea despre ce este vorba va trebui să deschideţi Biblia la pasajele indicate!

DESCRIEREA MĂRTURIEI PROFETIA DIN V.T. ÎMPLINIREA DIN N.T.
Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui Geneza 3:15 Gal.4:4; Evrei 2:14-15; Col.1:13; Apoc.20:10
Urmaşul lui Avraam: sămânţa în care toate neamurile vor fi binecuvântate Geneza 12:3;22:18;26:4 Matei 1:1
Urmaşul lui Isaac Geneza 17:19 Luca 3:34
Urmaşul lui Iacov Numeri 24:17 Matei 1:2
Vine din tribul lui Iuda Geneza 49:10 Luca 3:33
Urmaşul pe tronul lui David Isaia 9:7 Luca 1:32, 33
Uns şi Veşnic Psalm 45:6,7;102:25-27 Evrei 1:8-12
Născut în Betleem Mica 5:2 Luca 2:4,5,7
Vremea naşterii Lui Daniel 9:25 Luca 2:1,2
Născut din fecioară Isaia 7:14 Luca 1:26,27,30,31
Uciderea copiilor Ieremia 31:15 Matei 2:16-18
Fuga în Egipt Osea 11:1 Matei 2:14,15
I s-a pregătit calea Isaia 40:3-5 Luca 3:3-6
Precedat de un Înaintaş Maleahi 3:1 Luca 7:24,27
Precedat de Ilie Maleahi 4:5,6 Matei 11:13,14
Numit Fiul lui Dumnezeu Psalm 2:7 Matei 3:17
Slujeşte în Galilea Isaia 9:1,2 Matei 4:13-16
Zel/rîvnă pentru casa lui Dumnezeu Psalm 69:9 Ioan 2:17
Vorbeşte în pilde Psalm 78:2-4 Matei 13:34,35
Va tămădui inimile zdrobite Isaia 61:1,2 Luca 4:18,19
Respins de ai Săi, de evrei Isaia 53:3 Ioan 1:11; Luca 23:18
Va fi Profetul Deut.18:15 Ioan 6:14; 7:40; Luca 24:19; Fapte 3:20,22
Preot după rânduiala lui Melhisedec Psalm 110:4 Evrei 5:5,6
Intrarea triumfală în Ierusalim Zaharia 9:9 Marcu 11:7,9,11
Lăudat de copii Psalm 8:2 Matei 21:15,16
Nu este crezut Isaia 53:1 Ioan 12:37,38
Trădat de un prieten Psalm 41:9 Luca 22:47,48
Vândut pe treizeci de arginţi Zaharia 11:12 Matei 26:14,15
Acuzat de martori mincinoşi Psalm 35:11 Marcu 14:57,58
Tăcut în faţa acuzaţiilor Isaia 53:7 Marcu 15:4,5
Scuipat şi bătut Isaia 50:6 Matei 26:67
Urât fără temei Psalm 35:19 Ioan 15:24,25
Moare în locul…pedepsit în locul… Isaia 53:5 Rom.5:6,8
Răstignit împreună cu răufăcători Isaia 53:12 Marcu 15:27,28
Străpunse mâinile şi picioarele Zaharia 12:10; Psalm 22:1,7,8,16,18 Ioan 20:27
Dispreţuit/hulit şi batjocorit Psalm 22:7,8 Luca 23:35
Este chinuit de sete Psalm 22:15 Ioan 19:28
Îi este dat vin/oţet să bea Psalm 69:21 Matei 27:34,48
Ocărât Psalm 69:9 Rom.15:3
Se roagă pentru duşmani Psalm 109:4 Luca 23:34
Soldaţii au tras la sorţi pentru cămaşa Lui Psalm 22:17,18 Matei 27:35,36
Părăsit de Dumnezeu Psalm 22:1 Matei 27:46
Nu va avea nici un os sfărâmat/zdrobit Psalm 34:20 Ioan 19:32,33,36
Străpuns în coastă Zaharia 12:10 Ioan 19:34
Înmormântat în mormântul unor bogaţi Isaia 53:9 Matei 27:57-60
Înviază dintre morţi Psalm 16:10; 49:15 Marcu 16:6,7; Fapte 2:27,31
Se va înălţa la dreapta lui Dumnezeu Psalm 68:18 Marcu 16:19; 1Cor.15:4; Efes.4:8

Atunci Isus le-a zis: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa? Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El. (Luca 24:25-27)

https://www.rcrwebsite.com/mesia.htm

Apollinarianismul

download-1

Apollinarianismul

Apollinarianismul a fost o erezie a secolului al patrulea care purta numele iniţiatorului ei, Apollinaris (sau Apollinarius) cel Tânăr. Apollinaris s-a născut undeva între anul 300 şi 315 şi a murit la scurtă vreme înainte de 392. Aparent el şi-a trăit întreaga viaţă în Laodicea, care se află în sud-vestul Antiohiei. El era un om de o abilitate neobişnuită şi sfinţenie graţioasă încât şi cei mai fideli oponenţi ai său au plătit tribut faţă de caracterul său veritabil. În tinereţe a devenit un cititor în biserica din Laodicea sub Episcopul Theodotus şi în cca. 332 a fost excomunicat pentru că lua parte la o funcţie păgână. În 346 el a fost excomunicat a doua oară de Episcopul Arian George. Totuşi, congregaţia Nicenă din Laodicea l-a selectat ca episcop undeva în jurul lui 361.

Evidenţa ar sugera că Apollinaris a pus mai mult timp în învăţare şi scriere în apropierea Antiohiei mai degrabă decât în administraţia ecleziastică. În calitate de învăţător adorat el a fost prietenul lui Athanasius, consultant prin corespondenţă al lui Basil cel Mare, şi s-a numărat printre elevii săi şi Jerome în 373 sau 374.

Apollinarianismul se pare că a apărut treptat ca o ramură independentă a Creştinismului în timp ce oponenţii săi au reuşit în a-l condamna. Un sinod de la Alexandria din 362 a condamnat învăţătura dar nu şi pe învăţător. Basil cel Mare l-a determinat pe Papa Damasus I către cenzurarea acesteia în cca. 376, şi în 377 Apollinaris şi Apollinarianismul au fost împreună condamnate de un sinod roman. Conciliul general de la Constantinopole din 381 l-a anatemizat pe Apollinaris şi doctrina sa. Împăratul Theodosius I a emis atunci o serie de decrete contra Apollinarianismului în 383, 384 şi 388. Dar bătrânul eretic a continuat aparent să scrie cu seninătate şi să înveţe în Antiohia şi Laodicea, urmându-şi pasiunea sa de şcolar după adevăr cu o încredere sinceră ca de sfânt în propria sa dreptate.

Apollinarianismul a devenit o schismă definită prin 373, când Împăratul Valens a deportat anumiţi episcopi egipteni în Diocezareea. Apollinaris i-a abordat cu saluturi şi o invitaţie de a intra în comuniunea lui. Aceştia la rândul lor au respins uverturile lui. Prin 375 Vitalis, un ucenic al lui Apollinaris, a fondat o congregaţie în Antiohia. Vitalis a fost consacrat ca episcop de către Apollinaris, care a aranjat şi alegerea prietenului său Timothy în episcopatul din Berytus. Apollinarienii au ţinut cel puţin un sinod în 378, şi există evidenţă că ar fi fost un al doilea sinod Apollinarian după acesta. După moartea lui Apollinaris urmaşii lui s-au împărţit în două partite, Vitalienii şi Polemeanii sau Sinusiaţii. Prin 420 Vitalianii au fost reuniţi cu Biserica Greacă. Puţin mai târziu Sinusiaţii s-au unit în schisma monofizită.

Apollinarianismul a fost vestitorul marilor bătălii Hristologice care au pus pe Antiohia contra Alexandriei, cu Roma ca arbitru, şi în cele din ură a rezultat în schisma Hristologică monofizită permanentă de după Conciliul de la Calcedon din 451.

Diodore de Tars, lider al şcolii Antiohiene din cca. 378 şi până la moartea sa în cca. 392, a exemplificat Hristologia acelei şcoli literaliste a interpretării Bibliei. Pentru a apăra imuabilitatea şi eternitatea Logosului el a vorbit despre Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Mariei prin natură şi har respectiv. Uniunea lor a fost una morală. Dacă acesta nu era dualismul Hristologic, era primejdios de aproape.

În contrast şcoala Alexandriniană a abordat Hristologia într-o manieră cuvânt-trup. Cuvântul sau Logosul au preluat trupul uman la întrupare, şi Alexandrinienii au fost apţi să nege sau să ignore posesiunea lui Hristos a unui suflet sau a unei minţi umane.

Fără îndoială că aceasta a fost ca o reprezentare a gândirii Alexandriniene contra tendinţei din Antiohia încât Apollinaris a început să înveţe şi să scrie Hristologia şi să meargă spre propria sa extremă.

Deviaţia centrală a Apollinarianismului de la ortodoxia Calcedoniană a început într-o trihotomie platonică. Omul era văzut a fi trup, suflet sensibil, şi suflet raţional. Apollinaris a simţit că dacă cineva eşua să diminueze natura umană a lui Isus într-un anumit fel, trebuia să rezulte un dualism. În plus, dacă învăţa cineva că Hristos era un om complet, atunci Isus avea un suflet uman raţional în care locuia libera voinţă; şi oriunde era voinţa liberă, acolo era şi păcat. Prin urmare a rezultat că Logosul a preluat doar un trup şi sufletul senzitiv îndeaproape legat de el. Logosul sau Cuvântul a luat locul sufletului raţional (sau spiritul sau nous) în umanitatea lui Isus. Astfel cineva poate vorbi despre „singura natură întrupată a Cuvântului lui Dumnezeu”. Această doctrină a fost dezvoltată de Apollinaris în lucrarea sa Demonstraţia Întrupării Divine, care a fost scrisă în 376 ca răspuns la condamnarea papală iniţială.

Apollinaris a fost un scriitor prolific, dar după anatemizarea sa în 381 lucrările lui au fost asiduu căutate şi arse. Astfel Apollinarianismul lasă puţină literatură cu excepţia a ceea ce este citat în lucrările criticilor lui. Principiul general pe care a fost condamnat Apollinarianismul a fost percepţia răsăriteană că „ceea ce nu este asumat nu este vindecat”. Dacă Logosul nu a asumat sufletul raţional al omului Isus, atunci moartea lui Hristos nu putea să vindece sau să răscumpere sufletele raţionale ale oamenilor. Şi în timp ce biserica s-a luptat cu această percepţie ea a respins Apollinarianismul şi a mers către Definiţia Calcedoniană, care a mustrat şi a corectat atât Antiohia cât şi Alexandria în extremele lor: „Acest acelaşi unul este perfect atât în divinitate cât şi în umanitate; acest acelaşi unul este totodată Dumnezeu şi totodată om, cu un suflet raţional şi un trup”.

V L Walter

Elwell Evangelical Dictionary

Biografie

C. E. Raven, Apollinarianism; G. L. Prestige, Fathers and Heretics; B. Altaner, Patrology; P. A. Norris, Manhood and Christ; J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines.

(courtesy of http://mb-soft.com)

Apollinarianismul, Apollinarienii, Apollinariştii [Apollinaris cel Tânăr]

Apollinaris, Sf. şi Mart. prim episcop sau arhiepiscop de Ravenna, probabil din 50-78. Conform Vieţii scrise de Agnellus în secolul 9 (Liber Pontificalis, ap. Muratori, Rer. It. Script. ii. part i.), Sf. Apollinaris a fost un nativ din Antiohia, bine instruit în literatura greacă şi latină, care l-a urmat pe Sf. Petru la Roma, şi a fost trimis de el către Ravenna. În calea sa el l-a vindecat pe fiul lui Irineu care era orb, şi a făcut şi alte miracole. La Ravenna el a botezat în râul Bidens, şi a ridicat pe fiica patricianului Rufus la viaţă; întemniţat de păgânii de lângă capitală, acolo el a fost hrănit de îngeri. Apoi, fiind alungat din oraş, a predicat în Dalmatia, Pannonia, Thrace şi Corint. După trei ani s-a întors, a suferit de noi persecuţii, şi a făcut miracole noi, distrugând o statuie şi templul lui Apollo prin rugăciunile lui. El a fost martirizat sub Vespasian, după un episcopat de peste 28 de ani.

Alte vieţi, precum cea din Acta Sanctorum, sunt mult mai pline de miracole, dar nu adaugă nimic de importanţă. Ziua morţii sale este acceptată a fi pe 23 iulie, anul se poate să fi fost 78. Dintr-o predică a Sf. Peter Chrysologus în secolul 5 (No. 128, pp. 552 seq. ed. Migne), se pare că Sf. Apollinaris era singurul episcop din Ravenna care a suferit de martiraj, şi că el, strict vorbind, poate fi numit doar un mărturisitor. El nu a murit, se pare, de o moarte violentă, deşi aceasta a fost grăbită de persecuţiile prin care a trecut el. Probabil, ca şi succesorul său Aderitus, el a murit în oraşul port din Classis, unde a şi fost ars. O nouă biserică, care încă există, a fost construită în acelaşi timp ca cea a Sf. Vitale, şi în aceasta s-a mutat trupul lui de către Sf. Maximianus c. 552. Mozaicul de peste absidă pare să realizeze cuvintele Sf. Peter Chrysologus (u.s.) „Ecce vivit, ecce ut bonus pastor suo medius assistit in grege”. Devreme în 575 era obiceiul să se facă jurăminte solemne pe moaşele lui (St. Greg. Magn. Ep. vi. 61). Trupul lui a fost dus la Ravenna în 1515 pentru siguranţă, dar a fost restaurat în 1655 (vezi autorităţile din Acta Sanctor pentru 23 iulie). Această basilică cea mai interesantă, cu mănăstirea vacantă alăturată, este singura rămăşiţă a oraşului Classis.

[J. W.]

Apollinaris (sau, conform ortografiei greceşti, Apollinarius) Bătrânul, din Alexandria, s-a născut în jurul începutului secolului 4. După ce a predat gramatica pentru ceva vreme la Berytus în Fenicia, el s-a mutat în 335 d. Hr. în Laodicea, într-o biserică unde a fost făcut prezbiter. Aici s-a căsătorit şi a avut un fiu, apoi a devenit episcop de Laodicea [Apollinaris cel Tânăr]. Atât tatăl cât şi fiul erau în termeni intimi cu sofiştii păgâni Libanius şi Epifanius din Petra, frecventând camera de lectură a ultimului, ocazie cu care ei au fost îndemnaţi şi, la aventurarea lor de a sta până la finalul unui imn de Bacchus, excomunicat de Theodotus, episcop de Laodicea, dar care a fost restaurat în urma pocăinţei lor ulterioare (Socr.Eccl. Hist. iii. 16; Soz. vi. 25).

Bătrânul Apollinaris este în principal notat pentru strădaniile lui literare. Când edictul de la Iulian din 362 d. Hr., au interzis creştinilor să citească literatura greacă, acesta cu ajutorul fiului său au întreprins să ofere ceea ce lipsea prin reconstruirea Scripturilor pe modele clasice. Astfel întreaga istorie Biblică de până la avansarea lui Saul s-a transformat în 24 de cărţi de hexametre Homerice, fiecare gravate, ca cele din Iliada, de către o literă a alfabetului. Poeziile, tragediile, şi comediile, după maniera lui Pindar, Euripides, şi Menander, au urmat. Chiar şi Evangheliile şi Epistolele au fost adaptate spre forma disputei Socratice. Doar două lucrări au mai rămas ca mostre ale zelului lor neînfrânt: o tragedie numită Christus Pateins, în 2601 de linii, care a fost editată printre lucrările lui Grigore Nazianzen; şi o versiune a Psalmilor, în hexametrii Homerici. Cel mai mult ce se poate spune despre această Psaltire este că este mai bună decât tragedia, şi ca întreg aceasta poartă reputaţia poetului (Basil. Ep. 273, 406) că lui nu-i lipsea niciodată exprimarea. Socrate, care este mult mai de încredere decât Sozomen (v. 18), atribuie poemele Vechiului Testament către părintele (iii. 16), şi adaugă faptul că fiul în calitatea de retoric mai mare şi-a devotat energiile pentru a convertii Evangheliile şi Epistolele în dialoguri Platonice. Tot el menţionează un tratat de gramatică compilat de bătrânul Apollinaris, cristianikw tupq. Pentru diferite opinii despre autorul tatălui sau al fiului, cf. Vossius, de Hist. Graec. ii. 18; de Poet. Graec. c. 9; Duport, Praef. ad Metaph. Psalm. (Lond. 1674)

Metaphrasis Psalmorum a fost publicat la Paris în 1552; de Sylburg, la Heidelberg, 1596; şi ulterior în diferite colecţii ale Părinţilor. Ultima ediţie este cea din Migne’s Patr. Gk. xxiii.

[E. M. Y.]

________________________

Articole adiţionale despre acest subiect:

 

Prima epistolă a Sf. Grigore Nazianzus, Teologul, împotriva lui Apollinarius – prima din cele două scrisori compusă de Sf. Grigore Teologul către preotul Cledonius, în respingerea lui Apollinarius şi a doctrinei sale eretice cu privire la persoana lui Isus Hristos.
A  doua a Sf. Grigore Nazianzus, Teologul, împotriva lui Apollinarius
Apollinarianismul – Informaţii generale – Apollinarianismul  a fost o explicaţie a secolului al 4lea despre natura lui Isus Hristos care a fost respinsă de biserica creştină. Autorul său, Apollinaris din Laodicea (310-90), încercând să ajungă la o formulă care să explice cum putea Isus să fie atât uman cât şi divin, a învăţat că fiinţele umane erau compuse din trup, suflet şi duh, şi că în Isus spiritul uman era înlocuit de Logosul, sau a doua persoană a Trinităţii. Această învăţătură a fost opusă de Atanasie, Basil cel Mare, Grigore Nazianzus şi Grigore din Nyssa deoarece ei credeau că aceasta implica faptul că Hristos nu era pe deplin uman. Apollinarianismul a fost declarat erezie de către Primul Conciliu de la Constantinopol din 381.
Claudius Apollinaris (Episcop din Hierapolis, un apologet) – (a.d. 160-180) Acest autor, un apologet primar, prezintă un interes deosebit fiind un martor competent care povesteşte istorisirea Legiunii Tunătoare într-o manieră naturală şi-i dă un caracter simplu de răspuns la rugăciune. Acest subiect a fost tratat de Lightfoot în lucrarea sa recentă asupra părinţilor apostolici într-o manieră exhaustivă, şi povestirea, aşa cum o prezintă Apolinaris, primeşte de la el o aprobare corectă şi fără echivoc.

 http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

 Pagina de Umor 

download-1

 Pagina de Umor 

O inimă veselă înseninează faţa (Proverbe 15:13) si este un medicament bun (Proverbe 17:22). Ce altceva produce veselie inimii decât o glumă bună sau un cuvânt bun spus la timpul potrivit? Ne propunem ca prin această pagină de umor să vă „descreţim” puţin frunţile şi să vă facem să vă simţiţi… mai înseninaţi.

Dacă aveţi şi dumneavoastră alte glume care doriţi să apară pe această pagină, vă rog să nu ezitaţi să ni le trimiteţi pe email, apăsând aici [sau la adresa de email glume_crestine@voxdeibaptist.org, cu numele glumei şi numele, eventual oraşul / ţara de unde sunteţi]. Vă mulţumim şi aşteptăm mesajele dumneavoastră. Aceia dintre dumneavoastră care sunteţi înscrişi pe Forumul nostru, aveţi posibilitatea de acum să scrieţi direct în paginile respective glumele pe care le ştiţi şi care doriţi să le împărtăşiţi cu alţii.

În acest număr…

   Necazul ursului polar

   Avem o criză

   Porcul cu piciorul de lemn

   Trei cămile

   Nu aştepta

   Greu cu auzul

Necazul ursului polar

Într-o după amiază în zona Articului, un tată urs şi fiul său stăteau în zăpadă. Puiul de urs s-a întors către tatăl său şi l-a întrebat, „Tati, eu sunt 100% urs polar?”

Tatăl urs polar a răspuns, „De sigur fiule, tu eşti 100% urs polar”.

După câteva minute puiul de urs se întoarce din nou către tatăl său şi spune, „Tată, spune-mi adevărul. Nu mai pot suporta. Sunt 100% urs polar? Nu sunt urs brun, sau panda sau grizzly?”

Tatăl urs polar răspunde, „Fiule, eu sunt 100% urs polar, mama ta este 100% urs polar, aşa că în mod definitiv tu eşti 100% urs polar”.

Mai trec câteva minute şi ursul polar DIN NOU se întoarce către tatăl său şi spune, „Tată, să nu crezi să o să-mi strici sentimentele dacă nu este adevărat. Trebuie să ştiu – Sunt 100% urs polar?”

Tatăl urs polar devenise tulburat de întrebarea continuă aşa că şi-a întrebat puiul, „De ce mă tot întrebi dacă eşti 100% urs polar?”

„Pentru că mor de frig!”

Avem o criză

O însoţitoare de zbor din cadrul unei curse care traversa ţara a anunţat în mod nervos la microfon:

„Nu ştiu cum s-a întâmplat aceasta, dar avem 103 pasageri la bord şi numai 40 de prânzuri”.

Când murmurul pasagerilor s-a mai domolit, aceasta a continuat, „Oricine este destul de amabil să renunţe la masa sa ca altcineva să poată mânca va primi băuturi gratuite pentru durata zborului”.

Următorul ei anunţ a venit la o oră mai târziu. „Dacă totuşi vrea cineva să-şi schimbe părerea, mai avem încă 29 de prânzuri disponibile!”

Porcul cu piciorul de lemn

Un jurnalist s-a pierdut pe un drum de ţară şi s-a oprit la o fermă ca să primească direcţii. În timp ce vorbea cu fermierul acesta a observat un porc cu un picior de lemn. „Cum a primit porcul acela piciorul de lemn?” a întrebat acesta pe fermier.

„Păi”, a spus fermierul, „acesta este un porc foarte special. Într-o noapte nu cu prea mult timp în urmă s-a aprins un foc la hambar, şi porcul acesta a tras o chelălăială mare încât a trezit pe toţi, şi când am ajuns la faţa locului el scosese deja toate animalele din hambar. Le-o salvat pe toate”.

„Şi atunci şi-a rănit el piciorul?” a întrebat jurnalistul nerăbdător să afle povestirea.

„Nu, el a trecut prin aceasta cu bine”, a spus fermierul. „Deşi acum ceva vreme în urmă, eram în pădure şi m-a atacat un urs. Ei bine, domnule, porcul era în apropiere şi a venit în fugă şi l-a fugărit pe urs. M-a salvat cu siguranţă”.

„Uau! Şi atunci ursul i-a rănit piciorul?” a întrebat jurnalistul.

„Nu. El nici n-a fost zgâriat. Deşi după câteva zile, tractorul meu a mers peste un şanţ şi eu am rămas fără conştiinţă. Ei bine, porcul acela a săpat o groapă şi m-a scos de acolo înainte ca eu să mă tai  în maşinărie”.

„Ah! Şi piciorul lui a fost prins de combină?” a întrebat omul de la ziar.

„Nuuuuuuuuu. Amândoi am scăpat cu bine din asta”, spuse fermierul.

„Deci cum se face că are piciorul de lemn până la urmă?” a interogat reporterul.

„Păi”, a răspuns fermierul, „Un porc aşa de bun nu-l poţi mânca deodată”.

Trei cămile

Noe stătea pe pasarelă şi verifica perechile de animale când văzu deodată trei cămile care încercau să între la bord.

„Staţi aşa!” a spus el. „Două din fiecare este limita. Una dintre voi va trebui să rămână”.

„Nu eu”, a spus prima cămilă. „Eu sunt cămila a cărui spate este frânt de ultimul pai”.

„Eu sunt cea pe care o înghit oamenii în timp ce încordează un ţânţar”, a spus a doua.

„Şi eu sunt una care va trece prin urechile unui ac mai devreme decât un bogat va intra în ceruri”, a spus a treia.

„Păi, presupun că ar trebui să intraţi toate dar”, a spus Noe, „o să aibe lumea nevoie de voi toate”.

Nu aştepta

Un pastor aştepta la o coadă ca să-şi facă plinul la maşină înaintea unui weekend de vacanţă. Funcţionarul de la pompă lucra repede, dar erau multe maşini înaintea lui la staţia de benzină.

În final, funcţionarul i-a făcut semn să între spre o pompă liberă. „Reverend”, a spus tânărul, „ne pare rău de întârziere. Se pare că toată lumea aşteaptă până la ultimul minut ca să se pregătească pentru o călătorie lungă”.

Pastorul a chicotit, „Ştiu despre ce e vorba. E la fel şi în afacerea mea”.

Greu cu auzul

Un pastor metodist se întâlneşte cu trei diaconi baptişti pe terenul de golf şi îi invită să vină la biserica lui într-o duminică. După câteva săptămâni şi imediat după începerea serviciului, aceştia au apărut.

Erau mulţi prezenţi în mica biserică metodistă şi nu mai erau scaune disponibile Câţiva membrii de biserică erau aşezaţi pe câteva scaune pliante. Când să înceapă serviciul pastorul, i-a observat pe cei trei diaconi baptişti cum intră, s-a aplecat peste amvon şi a şoptit celui mai apropiat uşier, „Te rog să aduci trei scaune (chairs, în engleză) pentru prietenii mei baptişti din spate”.

Uşierul, care stătea cam rău cu auzul, s-a aplecat şi a spus, „Pardon, ce aţi spus?”

„Adu trei scaune pentru prietenii mei baptişti”, a repetat pastorul. Uşierul a devenit încordat cu o privire ciudată pe faţa lui.

Încă o dată pastorul a încercat, vorbind încet şi distinct. „Trei scaune. Pentru baptişti”, a enunţat el.

Faţa uşierului s-a luminat în pricepere şi s-a întors cu faţa către congregaţie. „Bun, toată lumea”, a strigat el către închinătorii prezenţi. „Trei urale (cheers în engleză) pentru baptişti!”

http://publicatia.voxdeibaptist.org/page_umor_aug06.htm

CRISTOLOGIE – doctrina despre Cristos / HRISTOS PAŞTELE NOSTRU – Augustus Toplady.

download-1

HRISTOS PAŞTELE NOSTRU Augustus Toplady 

„Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel şi le-a zis: Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre şi junghiaţi Paştele” – Exod 12:21.

Tipurile prin care a fost prefigurat Domnul nostru către evreii din vechime sunt distinse în lucruri reale şi personale şi persoane tipice. Din marea varietate de lucruri tipice, din cadrul dispensaţiei mozaice, erau simboluri ale lui Hristos şi arătau spre El, însă nici unul nu a fost mai eminent şi mai expresiv decât Mielul Pascal: o descriere a cărui sacrificiu, împreună cu ocazia rânduielii acestuia, le avem în capitolul de unde am preluat pasajul de mai sus. Fără vreo lungă introducere, voi intra imediat în ceea ce studiez aici, anume, de a arăta că sacramentul evreiesc al Paştelui, sau junghierea mielului pascal era exact tipică pentru suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu: dintre care, analogia era evidentă, şi asemănarea atât de exactă, încât Sf. Pavel trage paralela şi afirmă, fără cea mai mică ezitare, „Hristos Paştele nostru a fost sacrificat pentru noi”.

Este evident că trebuia să fie un miel, pe care evreii trebuiau să-l sacrifice pentru Paşte. Dar de ce un miel în locul oricărei alte creaturi? Pentru aceste motive: pentru a reproşa nebunia şi nelegiuirea egiptenilor; egiptenii se închinau la miei, şi aceasta era un reproş tacit al idolatriei lor, când ceea ce era obiectul adorării lor era ucis şi oferit ca sacrificiu adevăratului Dumnezeu. Un alt motiv pentru care a fost ales un mile este că acesta avea să fie o emblemă mult mai vie a Răscumpărătorului, care la împlinirea vremii, avea să se aducă pe Sine ca jertfă pentru păcatele poporului Său. Dintre toate creaturile mielul este cel mai inocent, prin urmare cel mai potrivit să umbrească puritatea şi bunătatea viitorului Mesia. Mieii sunt de asemenea remarcabili pentru blândeţea şi răbdarea lor. „Blând ca un miel” este un proverb comun. De aici, profetul spune despre Hristos, „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura”. Mieii sunt mult expuşi la pericole şi răniri; inocenţa lor îi face să fie o pradă uşoară aproape pentru oricare atacant. Şi oare nu a fost Domnul nostru persecutat şi asuprit – Nu a indurat el contradicţia zilnică a păcătoşilor împotriva Lui? Şi nu a fost El oare pus ca o ţintă pentru săgeţile oamenilor răi şi a duhurilor rele? Nu este de mirare, deci, pe baza tuturor acestor relatări că Ioan Botezătorul avea să spună despre Hristos, „Iată Mielul lui Dumnezeu”.

Într-o anumită instanţă, într-adevăr, comparaţia eşuează; mieii sunt expuşi la diferite pericole, însă ei sunt plăpânzi, animale fricoase, şi incapabile să se ajute singure: în timp ce Hristos, deşi a trecut prin ceea ce nimeni decât El ar fi putut trece, cu toate acestea suferinţele Sale au fost o chestiune de simplă bunăvoinţă: El le-a indurat în mod voluntar, deşi El poseda puterea infinită, şi avea toate oştile cerului la comanda Sa, şi ar fi putut, dacă ar fi vrut El, să topească chiar şi inimile celor mai amari persecutori ai Săi spre datorie şi dragoste. Dar El, pe baza demnităţii şi a tăriei Lui, Scripturile îl descriu ca „leul din tribul lui Iuda”, a binevoit să sufere ca un miel neajutorat, ca omenirea, a cărei amar a purtat El, să poată fi etern de fericită; ca omenirea, pentru care a murit El, să poată trăi pentru totdeauna.

Sacrificiul pascal nu trebuia să fie doar un miel, ci unul fără cusur: trebuia sa nu aibă nici un defect. În acest loc, de asemenea, era tipic lui Hristos, care, aşa cum spune apostolul, a fost sfânt, inofensiv, nepângărit şi separat de păcătoşi. El a fost năsut liber de infecţia originală şi a trăit în întregime nefamiliarizat cu păcatul actual; şi Sf. Petru, fără îndoială, avea mielul pascal în vedere atunci când vorbeşte despre Hristos, când îl numeşte un miel „fără pată sau cusur”.

Mielul care avea să fie jertfit pentru Paşte trebuia să fie separat de restul turmei; oare nu şi sfinţenia lui Hristos, aşa cum era el, îl separa şi îl distingea pe El de restul omenirii? Şi din moment ce mielul pascal a fost acelaşi în natură cu ceilalţi miei dintre care fusese selectat, la fel şi binecuvântatul nostru Domn, deşi într-un punct de Divinitate infinit de superioară faţă de oameni şi îngeri, cu toate acestea şi-a asumat natura noastră umană, şi a fost într-adevăr şi pe bună dreptate un om, ca şi noi: sau ca să exprimăm acesta în limbajul apostolului, „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”.

Mielul pascal nu trebuia jertfit decât după ce acesta avea un an: şi, în aceiaşi manieră, Domnul nostru nu avea să-şi dea viaţa Sa în pruncie, ci avea să continue să fie pe pământ până ce lucrarea glorioasă a slujirii Lui era pe deplin realizată; până ce toate binevoitoarele sale perfecţiuni erau arătate, în a face bine sufletelor oamenilor, şi până ce El a experimentat, în extinderea lor cea mai mare, toate ispitele şi durerile care au loc în viaţă. Şi tot ceea ce putea să facă satan sau emisarii săi, nu puteau să-L elimine, înainte ca El să îşi fi glorificat Tatăl Său ceresc prin ascultarea cea mai absolută şi mai perfectă, şi a înfăptuit o neprihănire completă pentru justificarea tuturor acelora care cred în El. Şi, la fel cum mielul pascal trebuia să aibă un an, şi nu trebuia să treacă de una an, acesta trebuia să fie junghiat în perioada deplină şi în vigoarea vârstei lui. La fel şi Paştele  nostru Divin, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa Sa nu atunci când era obosit de ani, sau slăbit de boală: ci în însăşi floarea zilelor Lui, în mijlocul înfloririi întregi a sănătăţii, şi în toată vigoarea bărbăţiei.

Mielul pascal nu trebuia să fie jertfit decât de evrei. Aşa este spus în versetul 6 al acestui capitol, „Şi toată adunarea lui Israel să-l junghie”. Aşa că evreii au fost ucigaşii acelei persoane Divine, a cărui figură era mielul pascal: El a fost condamnat; într-adevăr, prin guvernatorul roman Pilat, însă evreii au fost, de la început şi până la sfârşit, aceia care au fost autorii morţii Lui: ei au făcut ca El să fie prins; ei l-au mituit pe Iuda şi L-au trădat; ei au corupt martori falşi împotriva Lui la judecarea Sa, şi au insistat asupra executării Lui.

Şi, aşa cum mielul pascal trebuia să fie junghiat doar de către evrei, la fel era şi faptul că nimeni nu trebuia să o facă în particular, ci public, şi în prezenţa poporului. În aceeaşi manieră Hristos avea să fie omorât în maniera cea mai publică şi mai ticăloasă. El a fost crucificat pe un munte evident, în vederea Ierusalimului, capitala lor; şi aceasta la vremea sărbătoriri lor anuale a Paştelui, atunci când era cea mai mare resursă de străini din toate părţile: mulţi dintre ei au consimţit la moartea Lui, şi toţi dintre aceştia au fost martorii ei.

Sângele mielului pascal nu trebuia să se verse pe pământ, ci să fie pus cu atenţie într-un lighean; pentru a asemăna în aceasta suferinţele Răscumpărătorului şi moartea Sa, al cărui tip era sângele mielului pascal, care erau infinit de merituoase în ele însele, şi nu trebuiesc privite cu uşurinţă, ci din contra, credincioşii trebuie să privească la ispăşirea lui Hristos, şi la sângele pe care El l-a vărsat pentru păcatele lor, ca fiind singurul motiv al iertării lor, cauza de procură a scutirii lor de pedeapsă, şi preţul inestimabil prin care mântuirea lor a fost cumpărată. Sângele mielului pascal, fiind scurs într-un lighean, urma să fie stropit peste uşiorii caselor israeliţilor, ca atunci când îngerul morţii avea să treacă prin ţară, să ucidă pe primii născuţi ai fiecărui egiptean, el să treacă pe lângă familiile lui Israel, la vederea sângelui astfel stropit pe uşi, şi să-i cruţe de la ruina generală, aşa cum descoperim în versetul 23 al acestui capitolul, „Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească”.

Acum, această eliberare a evreilor de distrugerea temporală, prin stropirea sângelui Paştelui era expresivă a eliberării noastre de moartea veşnică, prin medierea lui Hristos în locul nostru, şi prin oferirea Lui pe Sine ca un sacrificiu faţă de dreptatea Tatălui Său în locul nostru: „Fiind justificaţi prin sângele Lui”, spune apostolul, „vom fi salvaţi de mânie prin El”; şi la fel ca şi evreii, dacă neglijau să stropească cu sângele mielului pascal pe uşile lor, ar fi fost părtaşi ai calamităţilor pe care le-au experimentat egiptenii; la fel şi aceia care nu depind pentru iertare de ispăşirea lui Hristos, trebuie să nu se aştepte la nimic, şi nu vor primi nimic decât distrugere din prezenta Domnului, şi din slava puterii Lui: şi la fel de sigur cum au fost evreii, prin folosirea mijloacelor rânduite, au scăpat nerăniţi, în timp ce vecinii lor egipteni piereau cu miile, la fel de sigur şi aceia care cred în meritele lui Hristos, cu credinţa care lucrează prin dragoste, vor fi salvaţi de la condamnare, şi să fie făcuţi părtaşi ai împărăţiei Sale cereşti.

Mielul pascal, după ce sângera de moarte, avea să fie fript cu foc. În antichitate, focul era o emblemă a mâniei lui Dumnezeu; aşa apare din câteva pasaje din Scriptură: şi mielul pascal fiind astfel fript cu foc, însemna că suferinţele lui Hristos în locul nostru ar fi nedescris de mari şi de intense; şi că El avea să susţină, în persoana Sa binecuvântată, acea răzbunare şi mânie a lui Dumnezeu, pe care noi o meritam să o purtăm, şi pe care trebuia de fapt să o purtăm, dacă nu ar fi îndurat-o El pentru noi. Deşi El era toată puritatea, fără aliaj; deşi El nu avea nici un reziduu de pierdut, nici o pleavă care să fie consumată, ci era în fiecare privinţă sfânt şi neprihănit; El, cu toate acestea, a trecut prin cuptorul suferinţelor interioare şi exterioare, ca noi să fim înălţaţi prin căderea Lui, şi vindecaţi prin rănile Lui. El a fost tratat ca un păcătos, ca noi să fim acceptaţi ca neprihăniţi; sau aşa cum o exprimă Sf. Pavel, „Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Nimic mai scurt din aceasta nu ar fi putu să facă ispăşire pentru fărădelegile noastre. Dreptatea infinită, pe care am ofensat-o noi, necesita o compensare infinită.

Dacă s-ar obiecta, aşa cum fac unii, că „păcatele creaturilor finite nu pot cere niciodată o ispăşire infinită”, eu răspund, că tot păcatul este infinit de obiectiv; acesta este infinit de rău deoarece este comis împotriva lui Dumnezeu, bunul infinit; acesta ofensează maiestatea infinită; el este un dispreţ al autorităţii infinite; o insultă faţă de suveranitatea infinită; un abuz al milei infinite; o provocare a dreptăţii infinite; o contradicţie faţă de sfinţenia infinită; o reproşare a slavei infinite; şi un duşman faţă de dragostea infinită. Din toate acestea se pare că fiecare păcat merită în mod corespunzător infinita sau nesfârşita pedeapsă; şi în acelaşi fel, că moartea lui Hristos trebuie să fi fost infinit de merituoasă, altfel nu ar fi putut înlătura această pedeapsă: şi motivul pentru care ea este înlăturată este pentru că El a suferit în calitate de garant al nostru. Dacă nu ar fi derivat demnitatea lui Hristos, ca Dumnezeu, eficienţa infinită din suferinţele Sale ca om, ispăşirea Lui nu ar fi fost proporţională cu insultele noastre. Mânia infinitului de drept şi sfânt Dumnezeu a fost contractată, aşa cum s-a ajuns la un anumit punct, şi s-a revărsat, deodată, intensiv peste Hristos, care trebuia, de altfel, să se reverse în mod extensiv peste noi toată eternitatea. Aceasta este ceea ce numim noi doctrina sfinţeniei, sau ispăşirea lui Hristos, anume, compensarea pe care a făcut-o El faţă de legea şi justiţia lui Dumnezeu, prin a asculta şi a suferi ca subrogat şi reprezentativ al nostru.

În plus, este de notat despre mielul pascal, că acesta nu trebuia doar să fie fript, ci să fie prăjit în întregime, semnificând că Hristos avea nu numai să sufere pedeapsa pe care o meritam noi, dar că El avea să sufere în extinderea ei deplină, şi la cea mai mare latitudine a sa; El trebuia să bea rămăşiţele paharului amar, ca nici măcar un strop de mânie să nu cadă peste poporul Său: şi astfel Psalmistul, vorbind în persoana lui Mesia, spune, „mânia Ta mă apasă, şi mă năpădeşti cu toate valurile Tale”.

Din vremea lui David, mielul pascal nu trebuia să fie sacrificat în afara Ierusalimului; şi Hristos, adevăratul miel pascal, a fost omorât în cadrul limitelor acelui oraş, şi a mai fost o altă circumstanţă vrednică de notat, anume, că Domnul nostru a suferit pe cruce, la însăşi vremea zilei în care Paştele era ordinat să fie ţinut: căci citim în versetul 6 al acestui capitol, că mielul pascal trebuia junghiat seara; sau aşa cum este tradus mai literal pe margine, „între două seri”; aceasta pentru a se înţelege care expresie trebuie observată, că evreii socoteau două seri în zi; ceea ce numeau ei prima zi, începea atunci când prânzul era pe sfârşit şi dura până la apusul soarelui; a doua seară, în relatarea lor, dura de la apusul soarelui până la întunecatul nopţii: şi după cum Paştele  trebuia sacrificat în luna Nisan, care este destul de aproape de luna martie a noastră, evreii, pentru a împlini porunca, care cerea ca mielul pascal să fie adus între cele două seri, îl sacrificau pe acesta în mod constant la puţin timp după ceea ce ei au denumit ora a noua a zilei, adică, între trei şi patru după-amiaza.

Apare din scriptură faptul că Domnul nostru a fost pus pe cruce cam în jurul ceasului al treilea, adică, aproape de ora nouă dimineaţa, sau puţin după aceasta; şi că El nu a murit până după ceasul al nouălea, aceasta este până între trei sau patru după-amiaza: aşa că timpul zilei în care Paştele avea să fie sacrificat, a răspuns exact la timpul morţii lui Mesia.

Dar circumstanţele menţionate deja nu sunt singurele în care mielul pascal era tipic al lui Hristos, căci atât în omorârea cât şi în aranjarea acestuia, o poruncă specifică a fost dată, ca nici un os din acesta să nu fie rupt: şi aceasta a fost împlinită în mod eminent în Hristos; căci atunci când soldaţii romani, conform obiceiului acelei naţiuni, au venit să rupă picioarele hoţilor care erau crucificaţi cu El, ale Lui, prin providenţa imediată a lui Dumnezeu, au fost lăsate neatinse, ca atât tipul cât şi profeţiile despre El să fie împlinite.

Mielul pascal slujea evreilor nu numai pentru sacrificiu, ci şi pentru hrană: şi Hristos nu numai că s-a dat pe Sine ca jertfă pentru noi, ci este, în acelaşi fel, într-un sens mistic şi spiritual, hrana fiecărui suflet credincios. Astfel Domnul nostru spune, „Cel care Mă mănâncă va trăi prin Mine”: şi „dacă nu mâncaţi carnea Fiului Omului şi nu beţi din sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi”; expresie care nu trebuie înţeleasă în sensul grosolan, nenatural, în care îl iau unii oameni, care ar vrea prea bine să ne convingă de faptul că în cadrul Cinei Domnului, fiecare bucată de pâine consacrată este schimbată în trupul real al lui Hristos, şi că vinul este schimbat în sângele Lui real: aceasta fiind chiar contrar cu înţelesul Salvatorului; atunci când Acesta vorbeşte despre mâncarea trupului Său şi băutul sângelui Său, nu a vrut să zică nimic mai mult decât ca noi să fim uniţi de El prin credinţă, şi fiind părtaşi ai acelor beneficii care sunt efectul asumării Lui a naturii noastre: căci aşa cum viaţa noastră animală este menţinută printr-o aprovizionare continuă cu hrană, la fel şi viaţa noastră spirituală rezultă din credinţa în El, şi viaţa noastră veşnică se datorează faptului că suntem interesaţi în meritele Lui.

Şi, aşa ca mielul pascal, după ce era omorât în sacrificiu, avea să fie mâncat de israeliţi, aşa aveau să-l mănânce ei cu ierburi amare, care implicau extremitatea suferinţelor Răscumpărătorului nostru, şi durerile severe cu care avea să se întâlnească El în lume; şi astfel să ne arate, ca la fel cum evreii mâncau Paştele cu ierburi amare şi pâine nedospită, la fel cei care sunt interesaţi în El, trebuie să nu se gândească că sunt scutiţi pe deplin de necazuri şi nenorociri de diferite feluri. Dacă însăşi Hristos a fost un om al durerilor, şi obişnuit cu necazul, să nu ne aşteptăm să ajungem în cer cu fără să fim exersaţi de încercări pe cale. Noi trebuie să fim uneori mulţumiţi să mâncam Paştele cu ierburi amare.

Aş putea menţiona mai multe alte particularităţi, în care mielul pascal era un timp al lui Hristos: însă ceea ce a fost observat poate fi suficient pentru a arăta cât de exact aceasta a fost simbolic al Lui ca un miel. Aceasta era tipicul inocenţei şi purităţii lui Hristos; a suferinţelor faţă de care a fost El expus, şi a blândeţii Lui din cadrul lor. Trebuia să fie mielul pascal fără pată sau cusur? La fel era Hristos, într-un sens moral, oglinda sfinţeniei şi standardul perfecţiunii. Trebuia să fie acesta sfinţit în vigoarea deplină a vârstei lui? Hristos a fost în acelaşi fel dus la moarte în partea înfloritoare a zilelor Lui, de abia când ajunse la vârsta de 33 de ani. Erau evreii singurele persoane rânduite să ucidă mielul pascal? Tot ei erau născocitorii şi realizatorii morţii Mijlocitorului. Trebuia să fie ucis mielul în modul cel mai public şi mai evident? La fel a fost şi Hristos. Trebuia să fie strâns sângele mielului într-un lighean, ca un lucru sacru şi de valoare? Aceasta nea arat cât de inestimabile erau suferinţele Răscumpărătorului în ele însele şi cât de imens de preţios ar trebui să fie ispăşirea Lui în estimarea noastră. Trebuia ca sângele victimei să fie stropit pe pragurile caselor israeliţilor? La fel, spiritual vorbind, trebuie ca sângele Marelui nostru Preot să fie stropit peste conştiinţele noastre, adică, cu alte cuvinte, meritul morţii şi a suferinţelor Lui trebuie făcute pentru noi drept cauză a răscumpărării noastre, şi temelia iertării noastre.

Asigura astfel sângele mielului pascal, astfel stropit pe casele lor, pe israeliţi de la moartea primilor născuţi? La fel eficacitatea sacrificiului lui Hristos asigură pe răscumpăraţii Lui de pedeapsa veşnică, care este moartea a doua. Trebuia prăşit Paştele cu foc? Aceasta indica la furia acelor suferinţe prin care trebuia să treacă Salvatorul. Trebuia să fie oferit mielul pascal în Ierusalim? Acolo a fost Hristos judecat, batjocorit, şi condamnat; şi în limitele acelui oraş El a fost crucificat şi omorât. Trebuia să fie ucis mielul pascal în jurul ceasului al nouălea al zilei? Precis la acest timp, Fiul lui Dumnezeu a murit. Nu trebuia rupt nici un os al mielului pascal? Cu atât mai mult nu au fost nici ale lui Hristos, deşi ofiţerii au fost trimişi cu acest scop să facă aceasta. Se hrăneau israeliţii cu sacrificiul când acesta era înjunghiat? La fel şi noi, spiritual, din Hristos. Credincioşii sunt uniţi cu El într-un duh, şi iau parte la beneficiile morţii Lui, prin care ei trăiesc o viaţă spirituală de har pe pământ; şi vor trăi o viaţă de glorie în ceruri.

Acest subiect indică în mod clar marele final pe care Domnul nostru îl avea în vedere, în suferinţa şi moartea pentru poporul Său, anume, ca El să înlăture păcatul prin sacrificarea Sa. El s-a dat pe Sine pentru noi, spune apostolul, ca El să ne răscumpere din toată nelegiuire, adică din întreaga pedeapsă pe care o meritam pentru fărădelegile noastre, prin a muri pentru noi, şi a ne face, în schimb, să ne arătăm gratitudinea noastră printr-o viaţă de devoţiune faţă de Dumnezeu. De aici se vede că ascultarea, care curge din dragostea din partea noastră, precum şi iertarea lui Dumnezeu, este o roadă a ispăşirii Domnului nostru; şi a spera pentru una, fără a fi atenţi în a menţine pe cealaltă, este a separa ceea ce a unit Dumnezeu. Însă aceasta nu poate fi niciodată; binecuvântările iertării şi sfinţirea merg întotdeauna mână în mână: tot poporul lui Hristos este, de dragul Lui, într-o stare de favoare, şi cei care sunt astfel, sunt atenţi să exceleze în toate lucrările religiei practice şi neîntinate.

Şi să ne amintim întotdeauna, că faptele noastre nu vin înaintea noastră pe bara lui Dumnezeu, ca şi cum ne-ar deschide uşa cerului, ci nici ca mesageri care să ne cureţe calea spre acolo, ci pur şi simplu ca martori, să oferim evidenţele lor, şi să depozităm atestarea lor faţă de realitatea alegerii, a răscumpărări şi a convertirii noastre.

____________________

Despre autor

Augustus Montague Toplady (1740-1778), a fost educat la Şcoala Westminster şi la Colegiul Trinity, Dublin, a fost convertit printr-un predicator laic metodist, a preluat ordinele anglicane în 1762, şi mai târziu a devenit un vicar al Broadhembury, Devon. În 1775 ei şi-a asumat poziţia de pastoraţie a capelei Calviniste Franceze din Londra. A fost un predicator puternic şi un calvinist viguros, s-a opus cu amărăciune faţă de John Wesley. El a scris Dovada Istorică a Calvinismului Doctrinar al Bisericii Angliei (2 volume, 1774) şi Biserica Angliei Răzbunată de Acuzaţia Arminianismului (1769). Faima sa, însă, stă pe imnurile sale, adică, „Datornic numai milei”, „Un Protector suveran am eu”, „De unde-i frica şi necredinţa aceasta?” şi în special „Stânca Veacurilor” [“A debtor to mercy alone”; “A sovereign Protector I have”; “From whence this fear and unbelief?”; “Rock of Ages”] (ataşată la un articol care calcula „Datoria Naţională” în termeni de păcat). Acest articol este preluat din propriile manuscrise ale lui Toplady.

http://www.voxdeibaptist.org/Hristos_Pastele_Toplady.htm

Deputatul Matei Dobrovie: Finlanda la președinția Consiliului UE, statul de drept și cazul Smicală

În contextul preluării președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene de către Finlanda de la România, eveniment petrecut luni, 1 iulie, partea finlandeză și-a declarat ca prioritate consolidarea Statului de Drept. Or, acest deziderat intră în contradicție flagrantă cu modul în care înțeleg autoritățile finlandeze să aplice Drepturile Omului, respectiv ale Copilului, pe teren propriu, în cazul Smicală. Familia doctoriței de origine română, stabilite în Finlanda, a fost destructurată de autorități, prin instituționalizarea celor doi copii minori în două centre separate, unde acestora li se îngreunează sau refuză accesul la justiție, la servicii consulare, la consiliere religioasă și la vizitarea familiei. La astfel de încălcări ale unor drepturi elementare de către statul finlandez, care totodată își asumă responsabilități precum promovarea Statului de Drept în cadrul exercitării președinției Consiliului U.E., se referă deputatul Matei Dobrovie (PNL), fost vicepreședinte al Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, într-o postare publicată vineri pe pagina lui de socializare:

„Finlanda a preluat președinția Consiliului UE de la România și are ca prioritate declarată statul de drept. Foarte frumos, dar nu există stat de drept fără respectarea drepturilor omului, ale copiilor, iar în cazul Camelia Smicală s-au înregistrat abuzuri pe care instituțiile refuză să le sancționeze.

În perioada 30 mai – 1 iunie 2017 m-am deplasat în Finlanda, în cadrul unei delegații a Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării din Camera Deputaților pentru a discuta cu autoritățile despre cum funcționează sistemul finlandez de protecția copilului și cazul mamei căreia i-au fost luați cu forța doi copii și plasați în două instituții separate.
Am avut discuții cu reprezentanți ai Ministerului de Justiție, Ministerului pentru Afaceri Sociale și Sănătate și ai Serviciului social din Tampere, în cadrul cărora am ridicat mai multe probleme legate de cum este definit interesul suprem al copilului în legislația finlandeză și în ce mod poate fi justificată despărțirea fraților prin acesta.
În context, am reamintit autorităților finlandeze de articolul 12 din Convenția ONU privind drepturile copiilor, care obligă statele să garanteze copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra locului unde vrea să trăiască. În legătură cu audierea copiilor în procesul administrativ, mi s-a răspuns că aceasta nu se face în general pentru minorii sub 12 ani, deși legea nu interzice. Între timp, Mihai Smicală a împlinit vârsta de 12 ani și totuși i se refuză audierea și exprimarea opiniei, în ciuda legii finlandeze care prevede acest drept și a cererii formulate de el către Curtea Supremă Administrativă, instanța competentă să supravegheze serviciul social. Este un abuz inacceptabil!
Când am cerut autorităților finlandeze explicații pentru refuzul de a încredința copiii familiei extinse, rudelor apropiate, în speță bunicilor din România, acestea mi-au răspuns că s-ar creea un un dezechilibru între familia extinsă a mamei și a tatălui, dacă s-ar alege una dintre ele.
În numele confidențialității și al interesului copilului, autoritățile au refuzat să se refere direct la cazul Cameliei Smicală și au vorbit la modul general despre cum functionează sistemul de protecție a copilului în Finlanda. Acesta este unul descentralizat, administrația locală se ocupă de implementare, iar deciziile luate de autoritățile locale pot fi atacate la Curtea Supremă și apoi, în apel, la Curtea supremă Administrativă.
CELE MAI POPULARE

Fost ministru și parlamentar norvegian, condamnat la închisoare pentru abuzuri sexuale asupra imigranților

Fost ministru și parlamentar norvegian, condamnat la închisoare pentru abuzuri sexuale asupra imigranților
Fost parlamentar și ministru norvegian, Svein Ludvigsen, a fost condamnat la 5 ani de închisoare după ce a abuzat sexual trei solicitanți de azil, timp de mai mulți ani, a anunțat joi parchetul, relatează AFP, potrivit Agerpres. Decizia nu este definitivă.
În vârstă de 72 de ani, Svein Ludvigsen, a fost găsit vinovat pentru că a abuzat de poziția sa de prefect al regiunii și a exploatat vulnerabilitatea a trei solicitanți de azil, bărbați în vârstă acum între 25 și 34 de ani, dintre care unul suferă de ușoare deficiențe mentale, pentru a profita de ei sexual.
Faptele s-au produs la domiciliul său, la cabana sa, în hoteluri sau chiar la prefectura din Tromso (nord), între 2011 și 2017, potrivit verdictului consultat de AFP.
Cele trei victime au explicat în fața tribunalului că li s-a propus de către Svein Ludvigsen oferte, între altele, de cazare, precum și de locuri de muncă, în schimbul unor relații sexuale. Doi dintre cei trei bărbați au mai spus că se temeau că-și vor pierde permisul de ședere dacă nu satisfăceau dorințele fostului responsabil politic.
Svein Ludvigsen a negat mereu aceste acuzații.
În timpul procesului, el a recunoscut totuși că a avut relații sexuale consimțite cu unul dintre ei în trei rânduri la Oslo, potrivit media norvegiene.
Înainte de a deveni prefect, acest fost responsabil conservator a ocupat funcții politice naționale importante, precum cea de ministru al pescuitului între 2001 și 2005, dar și parlamentar.

Putin susține că valorile liberale sunt perimate: „Această idee liberală presupune că nu trebuie făcut nimic. Migranții pot ucide, jefui și viola cu impunitate, deoarece drepturile lor de migranți trebuie protejate”

Putin susține că valorile liberale sunt perimate: „Această idee liberală presupune că nu trebuie făcut nimic. Migranții pot ucide, jefui și viola cu impunitate, deoarece drepturile lor de migranți trebuie protejate”
Valorile liberale au devenit demodate pentru că au fost respinse de majoritatea popoarelor din statele occidentale. Declarația îi aparține președintelui Vladimir Putin, care consideră că Angela Merkel a facut o greșeală enorma adoptând politici liberale față de imigranții din Orientul Mijlociu, scrie BBC.
„Această idee liberală presupune că nu trebuie făcut nimic. Migranții pot ucide, jefui și viola cu impunitate, deoarece drepturile lor de migranți trebuie protejate”, a spus președintele rus, intr-un interviu pentru Financial Times.
El a adăugat: „Fiecare crimă trebuie să-și primească pedeapsa. Ideea liberală a devenit caducă. A intrat în conflict cu interesele majorității covârșitoare a populației”.
Putin a mai afrimat că Rusia nu este homofobă, dar ușurința cu care Occidentul tratează homosexualitatea și mobilitatea de gen, permițând copiilor să aibă mai multe genuri, i se par „excesive”.
„Valorile tradiționale sunt mult mai stabile și mult mai importante pentru milioane de oameni decât această idee liberala, care, în opinia mea, e pe cale de dispariție”, a mai spus liderul de la Kremlin.
CELE MAI POPULARE
Înapoi sus
www.persecution.org/

Just another WordPress.com site

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Dumnezeu este Iubire

In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Sclipiri

Har si Pace

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat asta: