Propaganda ateistă din școlile comuniste era o glumă față de agenda neo-marxiștilor — Știri pentru viață

Un român care muncește ocazional în Marea Britanie a povestit pe o rețea de socializare ce se întâmplă cu educația în această țară. Începând din septembrie 2020, în această țară va intra în vigoare o lege care le interzice părinților să mai decidă cu privire la valorile în care vor să-și crească copiii. „70 de… via […]

Talpesh Lazăr 1876 – 1959, din Felnac

Fratele Lazăr Talpeș scris așa în România și Talpesh în America, s-a născut în anul 1876 în comuna Felnac, jud. Timiș.

În anul 1913 a plecat din țară și s-a stabilit la Detroit, unde s-a lipit de Biserica Creștină Baptistă din Detroit.

În ziua de 25 aprilie 1915, fr. Talpesh Lazăr a fost ordinat ca păstor la prima Biserică Baptistă din Detroit. Serviciul a fost condus de Rev. C. Burnette și Rev. Geo. L. Wittet, păstori americani.

În ziua de 30 noiembrie 1917 Talpesh Lazăr demisionează și pleacă în Philadelpia.

În ziua de 28 august 1924 la Biserica Creștină Baptistă din Nădlag, unde fratele era păstor, s-a înființat Uniunea Poporului tânăr „Timotei” și Uniunea Femeilor „Maria”.

În anul 1925 păstorește Biserica Creștină Baptistă din Pecica, jud. Arad, România.

În ziua de 20 noiembrie 1927 fr. Talpesh Lazăr a fost chemat a doua oară ca păstor.

În anul 1934 este ales de Adunarea, a Societății „Samariteanul Îndurat”, Secretar de finanțe.

Duminică, 17 noiembrie 1946 fr. Talpesh Lazăr a avut un cuvânt din partea Domnului cu ocazia „Punerii pietrei fundamentale” pentru a doua Biserică Baptistă Română din Detroit, Michigan.

În anul  februarie 1947 s-a format un comitet pentru a aduna bani pentru frații mai greu loviți de sărăcie din România. Fr. Talpesh Lazăr a vorbit despre suferințele fraților din România. Biserica unde fratele era păstor, a strâns 104.200 dolari.

În 30 noiembrie 1952 fr. Talpesh Lazăr și-a sărbătorit aniversarea de 25 de ani de pastorație la Biserica Creștină Baptistă Nr. I din Detroit.

Publica în revista „Luminătorul”, la care era editor, articole, predici și poezii. La această revistă a lucrat 20 de ani. A fost un bun organizator și iubitor de tineret. A predicat la Radio și avea o bună audiență.

A fost căsătorit cu sora Emilia, din Felnac.

În anul 1959 Domnul îl cheamă acasă pe slujitorul Său, fiind încă păstor la Detroit.

Surse:

Alexa Popovici

Ioan Bunaciu

Istoria  Baptiștilor Români din America

Farul Mântuirei

Luminătorul

Mulțumesc că ai trecut pe aici. Lasă un mesaj.

https://wordpress.com/read/feeds/94707255/posts/2353867201

OPUNEȚI-VĂ RĂULUI FĂRĂ NICIUN COMPROMIS! / Meditație spirituală, de Rev. Richard WURMBRAND

Meditație spirituală, de Rev. Richard WURMBRAND

Cartea lui Isaia conține un remarcabil compliment adresat împăratului persan Cirus, numit „unsul lui Dumnezeu”, pentru că a fost ales pentru a elibera poporul evreu din sclavia babiloniană. (Isaia 45: 1)

În timpul domniei sale, un rege învins al unei țări dușmane și familia sa au fost aduși înaintea lui Cirus. Acesta l-a întrebat: „Ce-mi vei da dacă te eliberez?” Prizonierul a răspuns: „Jumătate din împărăția mea.” Și dacă-ți eliberez și copiii? „Întregul meu regat.”
– Ce vei da pentru soția ta?
„Mă ofer să-ți fiu sclav.”

Răspunsul i-a plăcut lui Cirus, care i-a eliberat pe toți, fără să ceară vreo răscumpărare.
În timp ce prizonierii de mai înainte călătoreau spre casă, regele i-a spus soției: „Nu este Cirus un om nobil și drept?”. Soția sa a răspuns: „Te-am văzut numai pe tine, omul gata să se ofere în schimbul meu.

Mulți dintre noi au fost bătuți de vânturile vieții. Unii au fost măturați cu totul de furtuni în care partenerii de căsătorie, copii, părinți sau prieteni au devenit în mod neașteptat dușmanii noștri. În astfel de cazuri, familiile, bisericile și instituțiile sunt împrăștiate în cel mai scurt timp. Lucrurile dragi nouă se destramă.

Trombe de pasiune, care nu am crezut că ar putea exista în noi – dragostea nelegitimă, pofta irezistibilă pentru faimă sau bani, tentațiile de a paria, de a bea sau de a folosi droguri, excesele de mândrie, mânie sau ură au distrus tot ceea ce consideram sigur în viața noastră materială și spirituală. Trombe devastează deasemeni națiuni întregi.

La fel și astăzi, deși sunt multe persoane care impresionează, lucruri și ideologii care ne ispitesc, numai Iisus, care s-a jertfit pe sine însuși murind pe cruce, ne poate elibera. Creștinii ar trebui să se uite numai la El.

Adeseori suntem mustrați: „Nu vă implicați în lume, Nu vorbiți decât de lucruri pozitive. Nu atacați guvernele și sistemele pentru răul din ele, Fiți preocupați doar de îndatoririle voastre față de Dumnezeu”.

Acești sfătuitori ar putea avea argumente bune pentru poziția lor, dar noi îl ascultăm pe Iisus. Deși El ar fi putut duce o viață liniștită de rabin sau de medic, El a ales să vorbească împotriva a ceea ce era rău în timpul Lui și chiar a folosit un bici împotriva a ceea ce astăzi am numi oameni de afaceri de succes care își desfășurau afacerea chiar în templu! Comerțul lor de succes a fost gonit de Iisus cu biciul, strigând: „Nu faceți din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie!”

Mărturia unui creștin nu este numai pentru, ci și hotărât împotrivă. (Luca 9: 5) Creștinii nu sunt dependenți de politicile și obiceiurile sau tradițiile lumii. Ori de câte ori văd nedreptate, ar trebui să vorbească.

În același fel, nu suntem de acord cu liderii Bisericii care s-au acomodat regimurilor fără Dumnezeu, s-au acomodat tendințelor imorale ale societății, care nu spun, chiar cu riscul vieții lor, că acestea sunt satanice, care nu avertizează oamenii pentru a evita învățăturile atee. Nu este suficient pentru ca creștinii să protesteze doar atunci când ei înșiși sunt persecutați.

Ei trebuie să-și îndrepte opoziția împotriva întregului sistem demonic. Un creștin care vorbește împotriva păcatului, în special a ateismului și a comuniștilor, atrage rapid ura lumii. Cel care nu este anticomunist nu este cu adevărat creștin.

A trecut mult timp de când Biserica nu și-a scuturat de pe picioare praful printr-o mărturie împotriva comunismului, care este în mod intrinsec rău. Ceea ce poate părea bun în el sunt de fapt diavoli deghizați în îngeri de lumină.

În 1815, generalul britanic Wellington a luptat cu Napoleon. În acele zile nu existau telegrafe sau telefoane. Vestea bătăliei a fost adusă de o navă pe coasta engleză, de unde a fost transmisă la Londra prin semafor. S-a transmis: „Wellington învins”. Apoi, o pătură de ceață a coborât și a ascuns vederii semnalul. Londra a început să jelească. Mai târziu, ceața s-a ridicat, dezvăluind mesajul complet: „Wellington l-a învins pe Napoleon!”

Astăzi se pare că știrea tristă de pretutindeni este: „Creștinii învinși”, dar când trece norul, vom vedea că creștinii au învins multe „isme”, cum ar fi comunismul, socialismul, marxismul.

Richard Wurmbrand

OPUNEȚI-VĂ RĂULUI FĂRĂ NICIUN COMPROMIS!

EMIGRAŢIA ROMĀNEASCĂ

download - Copie (2)

EMIGRAŢIA ROMĀNEASCĂ

Fenomenul emigraţiei a stārnit deja multe controverse nu numai īn cercurile politice, ci chiar şi īn cele mai intime straturi ale societăţii, adică la nivel interpersonal, divizānd fizic şi emoţional prieteni, familii şi comunităţi. Participarea la un asemenea dialog nu este deloc simplă, nu din pricina complexităţii subiectului neapărat, ci din pricina avantajelor materiale care sunt subīnţelese. Se presupune o anumită discriminare materială, una dintre părţi considerāndu-se dezavantajată, īn lipsa unor privilegii materiale de care se bucură partea opusă. Cum adesea se īntāmplă, cānd este atinsă problema banilor, dialogul real este sacrificat pentru păreri partizane īn acord cu etica muncii şi cu stilul de viaţă practicat de individ, ca să amintim doar două dintre multiplele pārghii ale contribuţiei la un asemenea dialog.

Păreri diferite

Acuzele aruncate dintr-o parte īn alta a baricadei sunt īn general cunoscute şi mi-a fost dat să le aud personal din gura unor susţinători īnflăcăraţi ai acestora: unii au dovedit dezinteres pentru oportunităţile de realizare profesională īn apus dar alţii le-au căutat cu prea multă pasiune; unora le lipseşte “sāngele rece” necesar unei hotărāri atāt de radicale, preferānd păstrarea habitatului originar descoperirii altora doar visate, dar alţii nu au arătat nici măcar o părere de rău cānd şi-au părăsit patria, plecānd fără să īntoarcă privirea; unii s-au complăcut cu un nivel de trai scăzut, dar alţii nu s-au mulţumit doar cu pāine şi ciorbă lungă; unii au demonstrat lipsă de iniţiativă şi de creativitate, dar alţii n-au vrut să accepte condamnarea fatalistă de a nu reuşi īntr-o intreprindere particulară; unii şi-au acceptat „destinul”, dar alţii au dorit oportunităţi egale īntre membrii societăţii; unii au supravieţuit tristei privelişti de a-şi vedea copiii subnutriţi şi bolnăvicioşi, dar alţii au dorit condiţii mai decente de viaţă pentru copiii lor. Posibil ca lista să poată continua cu alte argumente de natură religioasă sau politică, dar sper să fi amintit cel puţin pe cele mai semnificative argumente de natură socială care, din păcate, au o putere de convingere mai mare decāt oricare dintre celelalte.

Alegeri dificile

Se cunoaşte prea puţin faptul că emigrarea presupune īn multe instanţe circumstanţe mai puţin plăcute. Ca orice vis, şi emigrarea este īnsoţită de un supra-optimism orb care percepe doar elementele propice unei astfel de decizii. Pentru completarea tabloului īmi permit să atrag atenţia asupra unor aspecte extrase din experienţele unor romāni pe care īi cunosc personal. Am īntālnit romāni care au părăsit Romānia motivānd cu rezolvarea unor probleme medicale şi nu au reuşit să şi le rezolve, ci, din contră şi-au creat şi alte probleme, şi mai mari, de natură financiară. Am īntālnit romāni care, pentru a mānca o pāine mai bună, au muncit „la negru” printre străini (Grecia, Israel), s-au infiltrat īn comunitatea europeană folosind călăuze şi, ascunzāndu-şi identitatea, au ajuns să muncească din greu īn Europa Apuseană cu speranţa (realizabilă pentru foarte puţini) că, odată şi-odată, vor intra īn legalitate şi-şi vor duce toată familia cu ei, sau vor īncepe o familie nouă. Am īntālnit şi dintre aceia care, după ce au fost prinşi de poliţia de frontieră, s-au īmbolnăvit mental aşteptānd să scape din chingile unei monotonii terminale de lagăr. Am īntālnit romāni care au plecat cu acte īn regulă să presteze īn străinătate  servicii pe care nu le-ar fi prestat niciodată īn patrie, sau cărora li s-a promis un anumit standard al muncii şi s-au īntālnit cu un altul, inferior celui promis. Cunosc faptul că emigrarea este particularizată pentru fiecare caz īn parte. Dealtfel fiecare ne dorim să credem că reprezentăm o excepţie, că suntem atāt de unici şi de inclasificabili astfel īncāt nimeni să nu poată pretinde că a ajuns să ne cunoască. Ştiu că situaţiile care impun schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului sunt numeroase şi diversificate, şi că fiecare dorim să fim īnţeleşi şi compătimiţi pentru fiecare decizie radicală pe care o luăm ca şi cum am fi scutiţi de responsabilitatea propriilor decizii. Se pare că, indiferent de circumstanţele luării deciziei de emigrare, aceasta nu este o soluţie instantă.

Să ne definim termenii

Ca să nu ne trezim vorbim īn vānt, cred că, pentru īnceput, este indicat să ne definim termenii. Pe cāt de laborioasă, pe atāt de benefică este definirea termenilor pentru tratarea oricărui subiect. Definirea presupune atāt afirmaţii cāt şi negaţii. Exprimăm natura unui lucru, a unui concept, sau a unei idei, descriindu-i caracteristicile intrinseci aşa cum transpar la o observaţie cāt mai atentă, dar putem să īi clarificăm caracteristicile şi speculāndu-i diferenţele faţă de altele īnrudite. Lingviştii desemnează mulţimea cuvintelor īnrudite, care desemnează lucruri, concepte, sau idei apropiate, „domeniul semantic al unui cuvānt”. Permiteţi, aşadar, cāteva clarificări preliminare. Atāt „emigraţia”, cāt şi „imigraţia”, sunt termeni specifici derivaţi din mai generalul „migraţie”. Evident, fenomenul migraţiei este cunoscut şi īn lumea animală şi are motive diverse, dar īntotdeauna legate de perpetuarea speciei şi de autoconservare, motiv pentru care este caracterizat de o anumită ciclicitate. Cunoaştem că insecte ca şi termitele sau albinele, migrează pentru īntemeierea unei noi colonii, sute de specii de păsări şi de peşti migrează īn diverse teritorii doar pentru a participa la scurta perioada nupţială, de depunere a ouălor şi de creştere a puilor, că mamifere ca rozătoarele caută alte teritorii atunci cānd resursele de hrană s-au epuizat īn habitatul originar. Şi exemplele s-ar putea perpetua cu altele mai puţin evidente din lumea vegetală.

Prin migraţiile populaţiilor umane (exoduri) īnţelegem acele deplasări īn masă lipsite de elementul privării de libertate, care intervine īn cazul migraţiilor controlate de stat şi sunt cunoscute ca deportări sau colonizări forţate. Īn aceste cazuri din urmă voinţa liberă a subiecţilor este practic nulă. Chiar dacă se poate vorbi despre motive similare migraţiilor din lumea animală, precum autoconservarea, perpetuarea familiei, sau chiar a fiinţei naţionale, ciclicitatea exodurilor este mai puţin riguroasă, īntrucāt fenomenele generatoare (cataclisme, războaie, molime), de cele mai multe ori, nu cunosc predictibilitatea fenomenelor naturale. Ne sunt foarte cunoscute din istorie, migraţiile unor popoare ca şi goţii, hunii, avarii, gepizii, slavii, bulgarii, mongolii, tătarii, etc., popoare īntemeiate pe şaua calului, organizate ierarhic pe structuri riguroase, de orientare militaristă (hoarde), care au zguduit istoria antică tārzie şi medievală. Mai puţin cunoscute din istoria antică ne sunt migraţiile “poporului mării” (filistenii) despre care mărturisesc cronicile egiptene, sau ale triburilor nomade din Orientul Mijlociu. Aceste migraţii au fost determinate tot de principiul autoconservării, deşi susţinerea lor nu a fost paşnică, ci violentă, cel puţin īn faza de contact. Despre unele hoarde citim, totuşi, că s-au stabilit īn mijlocul populaţiilor autohtone, renunţānd definitiv la caracterul migrator (este cazul slavilor, hunilor, bulgarilor).

Cāteva exemple

Printre cele mai cunoscute exemple de deportări din istoria Romāniei, deşi atāt de pasional incriminată de naţionalişti mai ales datorită consecinţelor ei moderne şi contemporane, se numără şi sosirea ţiganilor īn Moldova, acolo unde, după cum ne spun ţiganologii, ţiganii au fost asociaţi cu tătarii care s-au aşezat paşnic īn ţară. Adevăr parţial, īnsă, pentru că mulţi ţigani (atenţie! Acest nume a fost iniţial un nume de ocară, motiv pentru care varianta de rromi este de preferat) au fost luaţi sclavi şi trataţi ca atare “graţie” facilităţilor comerciale ale vremii, mai ales a celor de pe piaţa turcească. Mai recent, aceeaşi etnie a avut de suferit din pricina politicii ultra-naţionaliste sprijinite de Mareşalul Antonescu şi au īnfundat Transnistria, alături de evrei. Comunismul ceauşist a avut o altă soluţie pentru aceştia: pe cei dintāi i-a legat de glie, mutāndu-i īn sate ţigăneşti, uneori şi īmproprietărindu-i cu pămānt (vezi comuna Zece Prăjini din jud. Ilfov), pe cei din urmă i-a vīndut pe valută forte statului Israel.

Romānii, maghiarii şi saşii recalcitranţi la noua politică agrară („chiaburii”) au fost re-educaţi īn „centre de cultură şi civilizaţie autentic romānească” prin unghere uitate de lume din Bărăgan. Migraţia ţăranilor la oraş, īn centrele industriale ale epocii de aur poate fi considerată o colonizare forţată. Similar ar putea fi considerată şi īntoarcerea pensionarilor şi a şomerilor la ţară care stă mai mult sub semnul neputinţei acestora de integrare īn structurile oraşului şi a unei politici coerente din partea guvernaţilor pentru sprijinirea vieţii la ţară (evident īn afara cātorva eforturi sporadice).

Īn Europa migraţiile (sau exodurile de populaţie) se pot considera īncheiate o dată cu īntemeierea statelor naţionale, īn a doua jumătate a sec. XIX, moment īn care vastele imperii sunt dumicate īn state relativ mici şi se delimitează teritorii cu frontiere relativ stabile. De acum primul duşman al migraţiei devine hotărārea de cancelarie apărată cu arma īn mānă de grăniceri pe fāşii tot mai largi şi mai sofisticat protejate cu tot felul de tehnologii, de la şanţuri cu apă şi garduri cu sārmă ghimpată, pānă la gardurile electrice, cāinii de pază şi sistemele electronice moderne. Este interesant de observat că a existat o anumită sensibilitate populară īn rāndul maselor, deoarece marile exoduri de populaţii au precedat īntemeierea de noi state. Cānd mişcările politice au fost mai rapide decāt intuiţia populară au rezultat state cu minorităţi destul de bine reprezentate la frontiere (vezi finlandenzii din Rusia, ruşii din Republica Moldova sau maghiarii din Romānia). Migraţii mai recente īn Europa s-au īnregistrat īn momentul desfiinţării Federaţiei Iugoslave, iar īn Asia – īn pragul formării celor două state vecine şi rivale, India şi Pakistan, din ceea ce odinioară a reprezentat Indiile Orientale. Migraţiile, dacă mai există, păstrate mai ales printre popoarele cu o cultură migratoare, precum diversele ramuri ale etniei rromilor, s-au desfăşurat de acum pe teritorii retrānse īn interiorul statelor.

 O clarificare suplimentară tot mai este necesară. Istoria diverselor popoare mărturiseşte despre migraţii pe trasee scurte, de părăsire temporară a locuinţei pentru o vecinătate mai sigură, motivată de apariţia unor factori de insecuritate īn zonă, mai ales invazii. Īn limba romānă acest tip de migraţie a ajuns cunoscut sub numele de bejenie. Imaginea atāt de plastică a celui ce pleca īn bejenie īncă mai este conservată de expresia „şi-a pus traista īn băţ”, făcānd aluzie la īmpachetarea grăbită a unor minime rezerve alimentare şi părăsirea pripită a locuinţei. De cele mai multe ori, resursele erau suficiente doar pentru a permite atingerea unei ţinte nu foarte īndepărtate, de regulă „codrul”, care īi asigura atāt protecţia, cāt şi hrana necesară īn perioada bejenatului. A nu se confunda bejenia cu fenomenul experimentat de sute de familii de romāni care şi-au pierdut apartamentele īn condiţiile sistemului financiar instabil al Romāniei post-ceauşiste (vezi ingineriile financiare de tip CARI-TAS, FNI, BANC-OREX (!) şi s-au mutat la rude, suprapopulānd apartamente īnguste.

Şi ca să nu ne grăbim prea tare, mai putem discuta şi situaţia tot mai rar īntālnită dar deloc de neglijat īn condiţiile actuale, ale suprapopulării anumitor zone īn defavoarea altora, anume colonizarea teritoriilor nepopulate sau depopulate. Printre cele mai ilustre exemple din antichitate se enumeră fenicienii şi grecii antici, īntemeietori de colonii īn tot bazinul Mării Mediterane, sau vikingii, primii descoperitori ai Islandei şi ai Americii de Nord, ca să amintim doar cāteva exemple. (Deşi sunt extrem de tentat să-i includ aici şi pe coloniştii Americilor, mă voi abţine, totuşi, de la această injustiţie.) Chiar dacă aici voinţa emigrantului este respectată, trebuie considerată şi voinţa şi dreptul la auto-determinare a celor al căror teritoriu este “invadat”. Din această cauză colonizarea Americilor de către europeni este un proces extrem de controversat care a suprimat civilizaţii nepereche, prin urmare şi de neīnţeles pentru barbarii invadatori europeni. Īn măsura īn care colonizarea este un proces liber consimţit atāt de emigranţi cāt şi de aborigeni, rămāne o posibilitate pentru aplicarea migraţiei. Opţiunile moderne de colonizarea a zonelor reci, a oceanelor sau a spaţiilor extra-terestre sunt provocările contemporaneităţii noastre care se īnscriu exact īn această linie.

Probabil o versiune individualizată a colonizării o poate constitui şi ocuparea oficiilor de reprezentare a statului sau a unor instituţii naţionale īn alte ţări ale lumii. Chiar dacă indirect slujeşte unor interese particulare, misiunea de reprezentare (economică, diplomatică) aduce, cel puţin teoretic, beneficii naţiunii reprezentate. Misionarismul este un exemplu al acestei variante, misionarul fiind considerat, la modul idealist, un ambasador al lui Dumnezeu, dar la modul practic reprezentantul denominaţiunii şi al organizaţiei misionare expeditoare. O dată cu extinderea globalizării acest fenomen poate căpăta amploarea unei migraţii. Posibil ca, la nivel internaţional, să putem vorbi deja despre hoarde de diplomaţi, reprezentanţi, oameni de afaceri şi misionari care străbat meridianele zilnic. Mărturie stau zecile de companii aeriene care oferă servicii de transport 24 cu 7 (24 ore/zi, 7zile/săptămānă).

Auto exilarea

Īn societatea democratică a contemporaneităţii noastre, aşa cum ne place să o definim, fenomenul migraţiei cunoaşte valenţe necunoscute īn vreuna din societăţile anterioare. Tocmai liberul arbitru şi dreptul la auto-determinare, atāt de mult exploatate de societatea sec. XX, a ridicat posibilitatea interpretării migraţiei şi ca posibilitate ultimă de sancţionare a guvernării falimentare a unei naţiuni. Fenomenul acesta nu este posibil decāt īn condiţiile existenţei unor subiecţi elevaţi, a unor cetăţeni cu o cultură civică şi politică īnaltă. Desfiinţarea frontierelor ca şi obstacole īn calea liberei circulaţii a cetăţenilor Europei Apusene (a se observa că frontierele īncă nu au fost desfiinţate ca şi limită de stat) a fost posibilă numai īn condiţiile stabilităţii economice din ţările semnatare şi a oportunităţilor egale de muncă şi viaţă. Practic, deşi posibilă, migraţia nu este deocamdată dezirabilă īn Europa de Apus pentru că este lipsită de substanţă. Totuşi nu totdeauna a fost aşa. Istoria semnalează situaţii cānd migraţii temporare au fost realizate la chemarea unor lideri politici, sindicali sau religioşi care au inspirat şi mobilizat mulţimi imense pentru salvgardarea unor principii fundamentale ale comunităţii respective. Se poate da exemplu Marşul Sării organizat de Mahatma Gandhi pentru a demonstra autorităţilor britanice că sarea pe care o dă Dumnezeu este un bun comun al tuturor indienilor şi nu monopolul imperiului. Cu acel prilej, pe parcursul a 24 de zile, au fost străbătuţi peste 240 mile. Coloana, ce măsura 2 mile īn lungime, īi avea īn frunte pe Gandhi īnsuşi şi pe 78 dintre īnvăţăceii săi.

De observat că īn toate aceste situaţii (exod, bejenie, colonizare, reprezentare oficială), subiectul care īntreprinde acţiunea este motivat īn ultimă instanţă de impulsul autoconservării fiinţei sale aşa cum este exprimat el la un moment dat īn cultura poporului din care face parte. Uneori poate fi stimulat de militarismul de hoardă, de spiritul de grup (poate fi numit şi interese de partid/breaslă/denominaţie), de protecţia părintească de ocrotire a familiei lărgite datorată epuizării resurselor dintr-o zonă, de provocarea unei vieţi mai bune īntr-o zonă care promite mai mult. Stimuli de felul acesta pot constrānge nu numai grupuri ci şi indivizi, membrii ai unei comunităţi date, īnspre luarea unei decizii radicale de schimbare a habitatului, ce poate contraveni atāt de tranşant unei alte nevoi atāt de dragi omului, nevoia de siguranţă pe care familiarismul cu locul, limba şi cultura i-a oferit-o. Totuşi individualizarea migraţiei poartă alte nume despre care vom vorbi mai jos. Aşadar, cazurile expuse mai sus nu fac obiectul interesului nostru de faţă, deşi, dacă Dumnezeu īngăduie s-ar putea să fim nevoiţi să le experimentăm. Probabil că generaţia tānără a Romāniei de astăzi este lamentabil de comodă şi disperat de indiferentă tocmai pentru că nu a cunoscut semnificaţia cuvintelor „inaniţie”, „deportare” sau „suferinţă”.

Limba romānă cunoaşte două cuvinte diferite pentru a descrie fenomenul migraţiei redus la scară individuală sau de familie: emigraţie şi imigraţie. Īn timp ce primul termen descrie fenomenul părăsirii patriei īn schimbul stabilirii (temporare sau definitive) īntr-o altă ţară din perspectiva ţării-mamă, cel de-al doilea termen descrie fenomenul din perspectiva ţării adoptive. Astfel, un emigrant romān poate deveni imigrant al Statelor Unite, sau al Canadei, sau al oricărei ţări alta decāt Romānia. Faptul că patria de origine a unui cetăţean nu se uită nici după cāteva generaţii denotă nu numai importanţa recunoaşterii moştenirii genetice a fiecărui individ care i-a influenţat formarea ca persoană, ci şi considerabila diferenţă dintre cetăţenii nativi ai unei naţiuni şi cetăţenii ei naturalizaţi. Numeroase state apusene cu democraţii veritabile au demonstrat interes real pentru segmentul imigranţilor din populaţie, susţinānd prin politici sociale coerente integrarea acestora īn societate. Totuşi, după cum se constată īn ultima vreme, revigorarea naţionalismului chiar şi īn ţările cu o īndelungată tradiţie democratică (precum Olanda, Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii) asociată cu promovarea unor politici ferme vis-a-vis de fenomenul emigraţiei, īntăreşte prezumţiile politologilor care prevăd schimbarea dramatică a politicii interne a Uniunii Europene, mai ales după 11 septembrie 2001. Există toate motivele să credem că situaţia imigranţilor, oricare ar fi ţara lor de origine, se va schimba dramatic īn următoarea perioadă, iar numărul imigranţilor legali şi ilegali va scădea vertiginos. De notat că, numai īn anul 2000, Romānia a alimentat piaţa internaţională a imigranţilor cu peste zece mii de persoane, mai bine de jumătate dintre ei fiind de sex feminin, doar 20% avānd studii superioare şi peste 20% fiind fără studii (!).

Printre motivele de emigrare individuală sau cu familia restrānsă (cel puţin īn prima fază, pentru că numai aşa permite legea emigraţiei) se pot enumera următoarele: persecuţie ideologică (politică sau religioasă), studii, schimb de experienţă (īn programe finanţate de organizaţii guvernamentale sau non-guvernamentale), căsătorie (partenerul este cetăţeanul unei alte ţări), condiţii mai bune de viaţă (cu sau fără Loteria Vizelor). După cāte se poate constata, īncă de la prima vedere, opţiunile sunt diverse şi variază īn funcţie de mai multe criterii: predictibilitate, durată, tipul avantajelor obţinute.

Emigraţia īn Biblie

După cāte īnţelegem din Scriptură fenomenul migraţiei, se pare că există cel puţin trei situaţii cānd aceasta este privită dintr-o lumină pozitivă: persecuţie politică, neīnţelegeri īn familia lărgită, lipsa resurselor materiale. Din pricina clarificărilor anterioare nu putem lua īn calcul popularea pămāntului de către descendenţii lui Adam (colonizare), ieşirea poporului Israel din Egipt (exod), exilul asirian al celor Zece Seminţii din Regatul lui Israel sau exilul babilonian al celor Două Seminţii din Regatul lui Iuda (ambele deportări). Īi consider exemple veritabile de emigraţie: pe Avram cānd pleacă din Canaan īn Egipt, pe Isaac cānd pleacă din Canaan īn Gherar, pe Işmael cānd pleacă din Canaan īn pustia Arabiei, pe Iacov cānd pleacă din Canaan īn Padan-Aram, pe Esau cānd pleacă din Canaan īn Seir, pe Moise cānd pleacă din Egipt īn Midian, pe egiptenii contemporani cu Moise care părăsesc Egiptul pentru a-i īnsoţi pe evrei īn Canaan, pe Eli-Melek cānd pleacă din Iudeea īn Moab, pe Rut cānd pleacă din Moab īn Israel, pe Iefta cānd pleacă din Ghilad īn Gherar, pe David cānd pleacă din Iudeea īn Moab, apoi īn Filistia, pe părinţii lui David care se refugiază īn Moab, pe Ieroboam cānd pleacă din Iudeea īn Egipt, pe mercenarii din garda personală a lui David plecaţi din Filistia, Grecia sau Creta la Ierusalim, pe israeliţii repatriaţi īntorşi la Ierusalim din diverse părţi ale imperiului medo-persan. Īn multe dintre aceste cazuri emigrarea a cunoscut şi un revers, fiind doar o emigrare temporară determinată de motive politice (dizidenţă politică), economice (foamete, impozite mari, salarii mai bune) sau sociale (dezmoştenire/indezirabilitate).

Prin urmare, plecarea lui Avram din Aran, justificată prin chemare divină reprezintă un caz particular, convergent, īn mod fericit, cu planul lui Dumnezeu de ridicare a naţiunii lui Israel. Īn cazuri ca acestea, soluţiile de emigrare colaterale sunt total neavenite, condamnate (direct sau indirect), şi sancţionate de Dumnezeu. La fel cum Avraam şi Isaac nu trebuiau să emigreze īn Egipt chiar dacă era foamete īn Canaan, pentru că aveau vocaţia de moştenitori ai Canaanului, nici israeliţii eliberaţi din robia Egiptului nu aveau voie să se mai gāndească la īntoarcerea lor īn Egipt. Tocmai această puternică şi presantă conştiinţă de moştenitor al Canaanului l-a silit pe evreu să recurgă la soluţia emigrării īn situaţii foarte rare, şi atunci numai cu oprobiul aproape unanim al contemporanilor lui şi cu acuzele tăioase ale profeţilor fideli lui Dumnezeu. De aici şi sugestiile damnării din istorisirea familiei lui Eli-Melek şi frumuseţea gestului făcut de Rut. Tocmai īn această conştiinţă de naţiune aleasă rezidă şi greutatea dezlipirii de Ţara Sfāntă. Nici batjocura publică prin dezgolirea de veşminte, jugul de la gāt, sau veriga din nas, nu a făcut robia atāt de grea, precum asistarea la incendierea Ierusalimului. Numai aşa putem īnţelege pasiunea revărsată din strigătul surd al prizonierilor evrei de la canalele Babilonului care refuzau să dea glas instrumentelor (Psalmul 137) şi bucuria cu lacrimi a bătrānilor care revedeau puse temeliile Templului demolat cu decenii īn urmă (Ezra 3).

Constatăm că naraţiunile biblice presupun calitatea de moştenitor al Canaanului pentru statutul fiecărui evreu. Conştiinţa de moştenitor al Ţării Sfinte s-a perpetuat de la o generaţie la alta, constituind baza teologică pentru reconstituirea naţiunii şi pentru repatrierea exilaţilor. Evident, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu au intrat īn competiţie una cu cealaltă īn momentul īn care recipientul promisiunilor lui Dmnezeu s-a dovedit nevrednic de ele. Sublima rezoluţie pentru dreptatea iubitoare a lui Dumnezeu a constituit-o doctrina „rămăşiţei”, numai un grup restrāns de evrei fiind aleşi să scape de condamnarea divină şi să experimenteze īmplinirea promisiunii privitoare la refacerea naţiunii. Din toate exemplele enunţate anterior mi se pare nepotrivit să construim o teologie a emigraţiei doar din naraţiunile privitoare la naţiunea lui Israel, decāt īn măsura īn care putem demonstra că vocaţia romānismului ar include şi legarea de glie prin mandat divin.

Īnsăşi conceptul legării de glie ar stārni animozităţi īntre romānii, maghiarii, saşii (cāţi vor mai fi), evreii şi, mai ales, ţiganii care au cunoscut dureroasa experienţa a deportării (Transnistria, Bărăgan). Īn plus, nu găsesc că romānii ar fi fost mandataţi divin să locuiască spaţiul carpato-danubiano-pontic (chiar dacă unii istorici aşa au interpretat istoria naţională). Un astfel de romānism a mai apărut la suprafaţă din cānd īn cānd, propunānd chiar existenţa literală a Edenului pe teritoriul Romāniei. De notat că un astfel de naţionalism este la un pas de xenofobie şi purificare etnică, minorităţile etnice fiind īndreptăţite, īn cel mai fericit caz, doar la statutul de “toleraţi”, aşa cum au fost consideraţi romānii de către naţiunile guvernatoare (saşii, maghiarii şi secuii) īn perioada Triumviratului transilvan. Vechiul  Testament, care păstrează aceeaşi pasiune pentru Ţara Sfāntă, pānă pe ultimele pagini ale sale, are īn adevăr dreptate cānd acuză şi sancţionează pe evrei nepatrioţi. Acuza este fundamentată teologic pe doctrina predestinării Canaanului pentru poporul evreu. Cu toate acestea, este interesant că Scriptura nu relatează despre alte intervenţii divine pentru īmproprietărirea naţiunilor aşa cum se observă, īn repetate rānduri, cu privire la Canaan care este luat din moştenirea triburilor canaanite şi dat īn moştenirea seminţiilor israelite. Prin urmare nu se poate construi o teologie a frontierelor.

Chiar dacă nu este explicită, implicarea lui Dumnezeu īn istorie nu lipseşte cu desăvārşire. A permite interpretarea istoriei lumii ca efectul unor diverse aspecte ale vieţii umane (sociale, economice, politice, religioase chiar), refuzānd modelarea istoriei prin voinţă divină īn exclusivitate nu contrazice nici Providenţa şi nici centralitatea lui Cristos īn istoria lumii. Asemenea vieţii personale a indivizilor şi istoria lumii reprezintă teatrul pe scena căruia se īncleştează intenţiile particulare ale indivizilor umani cu voinţe de rang diferit, unele inspirate de dorinţele egoiste ale lui Satan, altele iluminate de voia generală a lui Dumnezeu. Din acest motiv īmpărţirea teritoriilor nu este inspirată strict de o ordine preconcepută a frontierelor, ci de intenţia cu caracter general a lui Dumnezeu de a ridica „īmpărăţia lui Dumnezeu” cu supuşi din toate naţiunile pămāntului, cāte vor fi ele. Din acest motiv profeţiile escatologice care privesc naţiunile sunt foarte puţin specifice.

Bunăoară cine poate demonstra că pleiada de instituţii de īnvăţămānt universitar şi pre-universitar īnfiinţate după 1989 īn subordinea diverselor biserici ar avea girul voii speciale a lui Dumnezeu? Să luăm cazul unei universităţi din nord-vestul Romāniei. Iniţiată ca expresia visului megalomanic al unei universităţi creştine de tipul celei americane de la Liberty, dezvoltarea acestei şcoli a urmărit un traseu sinuos cu lupte interne pentru preluarea şi menţinerea puterii īn māna unui singur om şi a acoliţilor lui. După debarcarea grupului care a iniţiat proiectul, noua echipă a lui  Negru-Vodă pregăteşte transformarea instituţiei īntr-o afacere de familie, īncredinţānd pānă şi cele mai neīnsemnate poziţii unor oameni de īncredere, cu loialităţi strict orientate īnspre „conducătorul iubit”, de cele mai multe ori fiind membrii unui grup restrāns de familii. Nimic problematic dacă instituţia respectivă ar fi fost īntr-adevăr o afacere de familie, sau o intreprindere privată. Problema intervine īn momentul īn care Negru-Vodă pretinde că mānăstirea construită īn nord-vestul Romāniei aparţine tuturor protestanţilor romāni şi pretinde contribuţii de la bugetul Romāniei pentru recunoaşterea calităţii īndoielnice a cursurilor desfăşurate sub acoperişul ei. Cine se mai poate asocia cu ambiţiile deşarte ale unui grup restrāns de interese? Tocmai de aceea, liderii unei şcoli ca acestea se vor strădui din răsputeri să menţină pe linia de plutire şcolile pe care le conduc pentru că un eşec le pune īn pericol īnsăşi raţiunea lor de a trăi. Ei s-au confundat irevocabil cu emanaţia minţii lor īnsetate de putere. Evident Dumnezeu īncă īi mai tolerează, aşa cum tolerează o mulţime de păcătoşi sub soare. Existenţa lor nu reprezintă neapărat un argument al preocupării speciale a lui Dumnezeu faţă de aceştia, la fel cum nici viaţa īndelungată de care se bucură unii păcătoşi nu le garantează raiul.

Emigraţia lui Israel

După această incursiune īn filozofia istoriei, să revenim la cazul emigrării īn literatura biblică. O dată cu Noul Testament şi cu noua ordine mondială adusă de romani, relaţia individului faţă de teritoriul natal se schimbă. Īn Israel rămān, totuşi, grupuri sectare care promovează legătura de glie ca nobilă reprezentare a relaţiei de fidelitate faţă de legămāntul cu Dumnezeu (fariseii conservatori, esenienii şi zeloţii). Pentru cei mai mulţi evrei cetăţenia romană şi privilegiile care decurgeau de aici a constituit un dat de care au beneficiat cu bucurie. Īn ciuda educaţiei sale de fariseu (convingere), Pavel īnsuşi se bucura de privilegiile cetăţeniei romane, din pricina naşterii īntr-o familie de cetăţeni romani (circumstanţă). Ca misionar, atāt el, cāt şi alte grupuri misionare din biserica primară, au fost capabili să parcurgă “trei continente” doar pentru că exista o infrastructură bine īntreţinută şi o ordine mondială pentru apariţia căreia nu au făcut nimic, dar au fost īngăduite de Dumnezeu. Migrarea bisericii din Ierusalim īn toată lumea romană a fost un fenomen previzibil, īn condiţiile īn care „marea trimitere” a fost susţinută de constrāngerea renunţării la īnvechita mentalitate a unei naţiuni, pentru o ţară, cu o limbă şi o religie care i-a īntārziat pe creştinii primului veac. Probabil că īnsăşi promisiunea Domnului, care recomanda creştinilor evrei persecutaţi să se replieze īn diverse localităţi ale Iudeii (Mat. 10:23), a putut susţine neīnţelegerile acestora cu privire la vocaţia lor misionară īn afara Ţării Sfinte. Prima persecuţie a creştinilor a fost īngăduită de Dumnezeu ca şi consecinţă a circumspecţiei care īncă mai caracteriza creştinismul martor al lucrării şi minunilor lui Cristos. Curānd libera circulaţie prin imperiu a devenit o realitate pentru tot mai mulţi creştini astfel īncāt, după căderea Ierusalimului sub Titus, comunitatea creştină dispăruse īn Ţara Sfāntă.

De observat că apostolul Pavel şi-a definit apostolatul īn opoziţie cu īngusta percepţie teritoriu-naţiune care a definit teologia Vechiului Testament, adică acea percepţie conform căreia Ţara Sfāntă fusese consacrată naţiunii alese. Īn cele din urmă, previzibilul s-a īntāmplat: naţiunea aleasă şi-a pierdut statutul privilegiat şi tratamentul preferenţial īn virtutea căruia au moştenit teritoriul Canaanului vreme de generaţii. Dumnezeu Şi-a ales un nou popor care nu mai este limitat de graniţele de stat ale unui teritoriu īngust din Levant. Chiar dacă Pavel nu afirmă desfiinţarea Vechiului Testament, el clarifică ideea conformă căreia, īmplinirea escatologică a promisiunilor vetero-testamentare cu naţiunea Israel este amānată (atenţie!). Interpretarea simbolică, atāt de des īntālnită printre predicatorii contemporani, care asociază toate binecuvāntările Israelului cu Biserica nou-testamentară, ca şi cum planul eşuat cu Israelul este reluat cu Biserica, nu este de origine paulină. Īnţelegerea conceptului de „īmpărăţie a lui Dumnezeu” datorează mult sistemului politic inaugurat de imperiul roman. Īn acest context naţionalitatea nu mai contează, ci doar cetăţenia. Statutul politic al fiecărui individ este definit de calitatea de cetăţean al imperiului şi nu de locul de origine sau de limba vorbită. Similar, diferenţele de limbă sau de ţară de origine sunt cu totul eradicate şi neavenite īn īmpărăţia lui Dumnezeu. Fără a sucomba definitiv, īn Noul Testament diferenţele de limbă nu au importanţa atribuită astăzi limbii naţionale īn numeroase ţări ale lumii.

Cu toate acestea, apostolului Pavel nu īi este indiferentă minoritatea evreiască oriunde ar īntālni-o, din contră, parcă īşi calibrează călătoriile misionare īn funcţie de comunităţile evreieşti de pe traseu. Deşi cercetătorii moderni ai  imperiului roman, admit că civilizaţia Europei din primele milenii ale erei creştine era una de sorginte mixtă, greco-romană, pentru apostolul Pavel, cele două categorii sociale care se constituiau ca ţintă a apostoliei sale erau grecii (elementul prevalent al civilizaţiei seculare) şi evreii (elementul naţional specific). Practica misionară a grupului apostolic, inclusiv a lui Pavel, declarat deschis „apostolul neamurilor”, este similară: īntāi sunt vizitate comunităţile evreieşti, deloc puţin numeroase īn bazinul mediteraneean, apoi sunt contactate persoane din afara sinagogii. De cele mai multe ori, aşa cum se constată din istoria bisericii apostolice (Faptele Apostolilor), convertirea păgānilor din afara cercului de contact al sinagogii este cu totul providenţial. Teoretic, apostolul īşi exprimă preferinţa pentru comunităţile evreieşti fără a-şi limita efortul evanghelistic la acestea. Cu toate acestea, īntāietatea iudeilor īn efortul evanghelistic nu este justificată aşa cum ar fi convenit spiritului naţionalist, ci pe baza pre-eminenţei iudilor īn primirea revelaţiei (Romani 3).

Prin urmare fundamentul naţionalismului creştin este, practic, inexistent.

Prin urmare fundamentul naţionalismului creştin este, practic, inexistent. Revenind la situaţia romānilor care au părăsit definitiv Romānia (īmi este imposibil să-i numesc expatriaţi pentru că ei au o nouă patrie), aş putea concluziona că majoritatea exemplelor biblice care ar putea fi luate īn discuţie nu sunt edificatoare, nici pentru cazurile particulare, nici pentru cazul general. Singurele cazuri vetero-testamentare relevante pentru o discuţie cu caracter general rămān Işmael, Esau, Moise, egiptenii contemporani cu Moise, Rut, Iefta, David, Ieroboam, mercenarii din garda personală a lui David. Īn majoritatea cazurilor sunt implicate persoane ne-israelite aflate īn situaţii de criză profundă. Ca să discutăm cazurile mai puţin evidente, Işmael şi Esau reprezentau nişte ramificaţii exterioare poporului ales, Iefta era bastardul dezmoştenit al lui Ghilad cu o canaanită, iar David şi Ieroboam, ca imigranţi, erau declaraţi persona non-grata.

Emigraţia – un drept pentru oricine

Prin urmare, atāt prin definiţia termenului, cāt şi prin aplicaţia lui concretă īn istoria umanităţii şi prin īnvăţătura biblică, emigraţia reprezintă o opţiune viabilă pentru fiecare persoană. Emigrarea nu este o decizie simplă, mai ales pentru creştinii cu vocaţie. Spre deosebire de creştinii de circumstanţă, īn situaţii care recomandă chibzuire şi discernămānt, creştinii veritabili iau īn discuţie nu numai chestiunile financiare ci şi pe cele de factură spirituală, cu finalitate īn creşterea spirituală. Considerăm că situaţiile concrete de viaţă pot să fie variate, de la un caz la altul, tot la fel cum procesul maturizării spirituale este specific pentru fiecare creştin īn parte. Prin urmare, efectele generalizării sunt cu atāt mai severe īn acest caz decāt īn altele mai puţin importante şi cu diversificare mai mică. Este necinstit a ne permite să īnfierăm decizia unor creştini de a emigra – pot să fie implicate situaţii de viaţă şi de moarte, totuşi, nu ne putem reţine zīmbetul cānd asistăm la justficări puerile de emigrare cu apel la doctrina Providenţei (voia lui Dumnezeu) şi la exprimări lacrimogene despre necesitatea emigrării justificānd lipsurile imaginare ale unor familii īnstărite. Īn ultimă instanţă chiar şi acestea sunt parte ale procesului formator şi cine suntem noi să validăm sau să invalidăm experienţele confraţilor noştri. Īn fond şi la urma urmei tot la fel de discutabile sunt şi argumentele celor care pozează īn eroi ai credinţei care salvgardează moştenirea creştină īn Romānia. Daţi-mi voie să surād comparānd luptele noastre mărunte, atāt de insignifiante, cu adevăratele dispute ale creştinismului autentic la īnceput de secol XXI.

Indiferent unde am ajunge, ca şi creştini nu ne vom putea dezice de onorantul statut de ambasador al lui Dumnezeu printre semenii noştri. Deşi intuiesc că relevanţa şi eficacitatea creştinului este mult mai ridicată īn ţara sa de origine, consider că mesajul creştin poate fi īntrupat oriunde. Īn fond este datoria noastră. Suplimentar, maturizarea creştină nu este un proces de la care ne putem sustrage, la fel cum nici misiunea creştină nu este rezervată vreunei caste delegate prin punere de māini. Toate deciziile vieţii noastre, incluzānd aici emigrarea, reprezintă parte a unui mare īntreg. Dumnezeu va folosi şi decizia de emigrare, chiar dacă se va dovedi nejustificată, pentru un mai mare bine al nostru. Īntrebarea fundamentală este: „Eşti tu dispus să călătoreşti īmpreună cu Dumnezeu?” Dacă nu eşti, īmi pare rău să te dezamăgesc informāndu-te că deja o faci, chiar dacă īn mod inconştient, īncă de la naştere. Īn contextul romānesc actual mai rămāne o motivaţie validă pentru emigrare. Dacă reuşim ca prin glasul emigraţiei noastre unite să sancţionăm conducerea falimentară, pseudo-democratică, neo-comunistă, şi batjocorirea unei ţări superbe, fie şi aşa! Să nu ne trezim, īnsă, că dintre toţi cetăţenii Romāniei, cei mai nestatornici şi mai incapabili să lupte cu lipsurile sunt tocmai creştinii care au mandatul şi responsabilitatea aceasta. Să nu ne imaginăm că misionarii străini vor reuşi să īntrupeze Evanghelia mai bine decāt noi, creştinii romāni. Şi chiar dacă s-ar īntāmpla aşa, nu ar fi aceasta o umilire? Dacă Dumnezeu poate vorbi profetului cu sensibilitatea spirituală amorţită din pricina meschinăriei şi a interesului pentru recompense folosindu-se de o măgăriţă tāmpă, cu siguranţă El va vorbi şi creştinilor care se sustrag vocaţiei lor prin intermediul altor oameni. Cum spuneam, este o chestiune de maturitate spirituală: decizia emigrării şi consecinţele ei rămān īntre tine şi Dumnezeul tău! Ca sa-ţi fie mai uşor mai tārziu, īţi recomand să nu-L ispiteşti pe Dumnezeu.

LAVINIU LIBERIS

http://www.roboam.com/emigrant4.htm

Augustin şi maniheismul african Ligon Duncan

download - Copie (2)

Augustin şi maniheismul african   Ligon Duncan

    Maniheismul a fost, cu cuvintele lui Peter Brown, „o mică sectă cu o reputaţie sinistră (Augustin, Londra: Faber and Faber, 1967, 46).” Întemeietorul mişcării, Mani, s-a născut pe 14 aprilie 216 în Babilonia. A fost de stirpe persană şi tatăl lui, Patek era loial unei secte gnostice botezătoare. Mani ne spune că în tinereţe el a fost destinatarul unor revelaţii divine. Cam prin 240/241 el a primit o altă astfel de revelaţie, împuternicindu-l cu ‘apostolat.’ După o călătorie în India, Mani s-a întors în Babilonia şi în timpul şederii sale la Ctesiphon (9 aprilie 243) el reuşeşte să obţină o audienţă la marele rege Shâhpuhr I. Tradiţia maniheistă ne spune că regele a fost foarte impresionat de Mani şi maniheismul a fost oficial recunoscut de stat. Succesorul lui Shâhpuhr, Hôrmizd a recunoscut şi el religia, însă a domnit numai un an. După moartea acestuia, fratele lui, Bahrâm I l-a înlocuit la domnie. Liderii religioşi l-au convins pe noul rege despre pericolul noii învăţături şi, ca atare, Bahrâm i-a persecutat pe Mani şi pe adepţii lui. Mani a fost prins şi întemniţat în lanţuri grele. Prizonieratul său a durat din 31 ianuarie până la 26 februarie 277. A murit în dimineaţa de 26 februarie, trupul său fiind doborât de povara lanţurilor şi slăbit de postire. „La ora unsprezece, el s-a ridicat din trupul său către sălaşele măreţiei sale din înălţimi (Widengren, Mani şi maniheismul, 41).” Trei dintre adepţii săi au fost prezenţi. Regele ţinea o făclie aprinsă către trupul lui Mani pentru a se asigura de moartea lui. Capul lui a fost atunci tăiat şi atârnat la poarta oraşului. Cele douăzeci şi şase de zile de suferinţă ale lui Mani au fost numite de adepţii săi, „crucificarea” sa (Bonner, Augustin, 160). Bonner observă că O’Meara în mod eronat spune că Mani a fost crucificat la sfârşitul celor douăzeci şi şase de zile (O’Meara, Tânărul Augustin, 62).

    Maniheismul, însă, nu s-a stins odată cu Mani. Mişcarea s-a stabilit în Africa în decurs de douăzeci de ani (prin 297). Până în secolul al patrulea a pus în umbră sectele gnostice care prevalau în secolele al doilea şi al treilea. Potrivit lui Bonner, maniheismul era eclectic — un amalgam de dualism (împrumutat de la zoroastrianism), reîncarnare şi o conduită strictă de viaţă (posibil luate din budism), precum şi o considerare a numelui lui Isus (luată din creştinism). Însă, afirmă Bonner, natura reală a maniheismului nu este atât sincretismul său religios, pe cât este manifestarea fundamentală a gnosticismului. Frend a dedicat mult timp stabilirii acestei legături dintre gnosticism şi maniheism. Conexiunea aceasta, parţial, explică de ce mulţi părinţi ai Bisericii priveau maniheismul ca pe o ‘erezie creştină’. Frend notează că „există o continuitate istorică între gnostici şi maniheişti în Africa. Gnosticii au dispărut în timpul Marii Persecuţii, iar locul lor a fost luat imediat de maniheişti („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,”Jurnalul istoriei ecleziastice [JIE], 15).” Mai departe, Frend observă că „maniheiştii din vremea lui Augustin erau preocupaţi de exact aceleaşi probleme ca gnosticii cu două sute de ani înainte, iar ei au răspuns exact în acelaşi fel („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 17).” Un exemplu este preocuparea celor două grupări asupra problemei răului. Frend continuă: „atât gnosticismul, cât şi maniheismul promiteau credinciosului izbăvirea de aceste puteri [un ‘Dumnezeu – Creator barbar’ şi demoni] şi îi ofereau o explicaţie logică a evenimentelor şi fenomenelor fizice bazate în mare pe astrologie („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 20).” În final, Frend comentează că „sunt, de fapt, două tendinţe pe care cineva le poate schiţa din scrierile gnostice şi maniheiste, aşa cum au supravieţuit ele în Africa. Prima, existenţa unei ostilităţi inspirate de Vechiul Testament şi Iehova, iar a doua, sprijinul ereticilor pe cuvintele Sf. Pavel în susţinerea învăţăturii lor („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE,, 20).”

    Bonner oferă trei tratate despre maniheism. Primul a fost despre crezul universal. Era înşiruirea tuturor revelaţiilor care au avut loc înainte. Maniheismul era menit să moştenească pământul. Al doilea, era despre religia misionară, dezvoltată de-a lungul rutelor comerciale dintre ţinuturile înstărite. Al treilea, era o religie a cărţii ¾ cartea lui Mani, desigur. La acesta, Brown adaugă corect că maniheismul era o formă de cripto-creştinism şi, ca atare, treptat a devenit o problemă în Africa de Nord. Maniheiştii simţeau că ei revelau adevăratele învăţături ale creştinismului, şi de aceea Frend a putut spune că „devenind maniheist, Augustin nu s-a gândit la abandonarea creştinismului. ” („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 24).”

Unde anume stă atracţia pentru maniheism?

    Privitor la atracţia pentru maniheism în Africa de Nord, Frend a sugerat că „nevoile religioase de bază pe care mulţi nord-africani le simţeau erau libertatea faţă de subjugarea unui Dumnezeu – Creator barbar şi izbăvirea de puterile reale ale răului („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 20).” În secolul al doilea, gnosticii l-au identificat pe acest Dumnezeu brutal al berberilor (Saturn) cu Iehova din scripturile Vechiului Testament. Desconsiderarea gnosticismului pentru Vechiul Testament şi Dumnezeul din el, ar fi fost o învăţătură bine primită de nord-africani, dacă Frend are dreptate. Maniheiştii au arătat acelaşi dispreţ pentru scripturile din Vechiul Testament ca şi pentru Iehova — asta poate fi o arie în care maniheismul să fi fost atrăgător pentru nord-africani.

    Stanley Romaine Hopper comentează şi el motivele succesului maniheist în secolele de început ale creştinismului. Urmând ideea lui Harnack, el afirmă că „acest succes poate fi explicat prin faptul că Mani a oferit beneficii spirituale — revelaţie, mântuire, virtute morală — pe bazele unei religii fireşti (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 154).” În plus, Hopper îl citează pe Harnack ca subliniind că maniheismul oferea „o soluţie simplă, aparent profundă şi totuşi convenabilă în problema binelui şi răului (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 154).” În fine, Hopper însuşi sugerează că maniheismul constituia o atracţie pentru cei culţi şi sofisticaţi, care se voiau cumva şi creştini, şi raţionali.

    Privitor la atracţia maniheismului asupra lui Augustin, Hopper postulează că acesta a fost influenţat datorită: (1) cunoscuţilor săi maniheişti din Cartagina; (2) satisfacţiei intelectuale pe care o avea înfrângându-i pe creştini în dezbateri; şi (3) faptul că maniheiştii s-au pretins capabili să demonstreze adevărul sistemului în timp ce oponenţii lor, creştinii catolici, apelau doar la autoritate. Acestea au atras filosoful din Augustin, setea sa de cunoaştere.

    Gerald Bonner oferă o evaluare oarecum diferită. El sugerează că maniheismul l-a impresionat pe Augustin, mai întâi, datorită structurii clare şi masive a sistemului şi, în al doilea rând, datorită atacurilor maniheiste reuşite (cel puţin în ochii tânărului Augustin) asupra scripturilor catolice, îndeosebi a Vechiului Testament. La acestea, Peter Brown adaugă că „răspunsul maniheist la problema răului este esenţa maniheismului tânărului Augustin (Augustin, 46).”

Pe ce s-a bazat, în general, succesul său din Africa?

   Widengren estimează că maniheismul s-a răspândit în Egipt înainte de 261, prin stăruinţa episcopului Adda. Prin anul 300 erau destui maniheişti în Egipt pentru a-i justifica lui Alexandru din Lycopolis scrierea unui tratat împotriva lor (Widengren, Mani şi maniheismul, 117). „Din Egipt maniheismul s-a răspândit în Africa de Nord şi Spania, din Siria via Asia Mică în Grecia, Iliria, Italia şi Galia. În cele două provincii apusene, Galia şi Spania, s-a pătruns probabil dinspre nord şi sud (Widengren, Mani şi maniheismul, 117-118).”

    În evaluarea succesului maniheismului în Africa trebuie să reţinem că Brown se poate referi la ei ca la ” ‘bolşevicii’ secolului al patrulea: o a ‘cincea coloană’ de sorginte străină s-a infiltrat în biserica creştină, purtătorii unei soluţii unice radicale a problmelor religioase ale epocii lor (Augustin, 46).” Maniheiştii aveau destul renume pentru a justifica opoziţia din partea bisericilor catolice şi donatiste din Africa de Nord, pentru a fi declarată religie ilegală şi a deveni obiect al persecuţiei din partea guvernării romane (edictul lui Diocletian din 297). Mai mult, ei au rămas un ghimpe în coastă destul cât să fie suprimaţi şi sub vandalii arieni.

    Frend clasifică mişcarea maniheistă ca fiind una din „cele trei tendinţe principale care lucrau în biserica africană,” în caz că asta ar da vreun indiciu asupra succesului mişcării. Cineva poate avea impresia, susţine Frend, că dintre aceste trei grupări (ori ‘tendinţe’) — donatiştii, maniheiştii şi catolicii — îi poate percepe pe donatişti ca fiind cea mai puternică populaţie şi pe catolici ca pe cei mai slabi, până la sfârşitul secolului al patrulea. Astfel că argumentează pentru maniheism ca fiind chiar o reuşită în Africa. El sugerează că maniheismul, ca şi gnosticismul, era puternic „printre cei bogaţi şi relativ înstăriţii moşieri şi negustori din Africa („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 18).” Brown confirmă ce negustorii erau într-adevăr susţinătorii caracteristici ai maniheismului („Răspândirea maniheismului în Imperiul Roman,” în Religia şi societatea în epoca Sf. Augustin, 115).

    Deja am observat că maniheismul a pătruns în Africa devreme. Existau adepţi în Cartagina înainte de 297 („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 16). Mai departe, Frend adaugă:

Maniheismul a persistat în Africa de Nord până la ultima generaţie de creştini de acolo şo probabil şi după aceea. Era văzut ca un pericol pentru creştinismul ortodox şi pentru islam, undeva până pe la prima jumătate a secolului al optulea. Persistenţa sa pe o perioadă aşa de lungă, de patru secole, sugerează că a fost o atracţie pentru o nevoie tradiţională şi larg resimţită în rândul nord-africanilor(„Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 16-17).

Cât de reuşite au fost, însă, polemicile lui Augustin împotriva maniheismului? Ce metode şi argumente a folosit?

    În măsurarea succesului polemicilor lui Augustin împotriva maniheiştilor, comentariile lui Frend pot fi de ajutor: „maniheismul a eşuat să supravieţuiască în Vest ca religie organizată şi datorită scrierilor lui Augustin şi controverselor dintre anii 387-399 („Tradiţia gnostic – maniheistă în Africa de Nord romană,” JIE, 24).” Prin această apreciere, Bonner este într-un acord de esenţă cu afirmaţia că maniheismul a pierit datorită combinaţiei dintre atacurile apologetice ale lui Augustin şi ostilitatea autorităţilor seculare. El continuă: „dintre toţi oponenţii religioşi ai lui Augustin, maniheiştii erau, poate, cele mai lesnicioase victime.” „Ei erau cu atât mai dezavantajaţi cu cât, într-un anume sens, instinctele lor erau prea creştine pentru a le îngăduii să se apere prin formulări specific maniheiste adecvate.” „În fine, faptul că maniheiştii erau o sectă proscrisă şi una în mod obişnuit presupusă a avea aberaţii tăinuite, i-au oferit lui Augustin o excelentă armă în dezbateri, faţă de care exprimarea maniheiştilor părea greoaie.” „Se poate atunci susţine că, din punctul de vedere numai al controversei, polemicile anti-maniheiste ale lui Augustin au fost cele mai încununate de succes din tot ce a scris. (Bonner, Augustin, 235-236).”

Hopper ne oferă un succint rezumat despre metoda de argumentare a lui Augustin. El spune

Dat fiind faptul că sistemul religios maniheist a derivat la bază dintr-un dualism, contracarările lui Augustin sunt direcţionate spre această problemă şi spre seria de dileme ce decurg de acolo. Aceste probleme sunt teologice, cosmologice, psihologice şi morale: natura lui Dumnezeu, relaţia Sa cu lumea, natura lumii, natura omului şi problema binelui şi răului. Metoda lui Augustin este una care îl face ireconciliabil faţă de oponenţii săi, iar stabilirea propriei lui doctrine este de felul tezelor neoplatonice învăţate din lecturile sale din ‘Platonicii’ (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 158).

    Pe tărâm teologic, Augustin pune problema coruptibilităţii sau integrităţii lui Dumnezeu faţă de oponenţii săi maniheişti. Este Dumnezeu coruptibil? Dacă nu, atunci cum a luptat Regatul Întunericului împotriva Lui şi a participat la natura Sa? Dacă da, atunci cum poate fi El Dumnezeu — văzând că este defăimat, cotropit de Regatul Întunericului? Augustin a împrumutat acest argument de la prietenul său Nebridius (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 158). Augustin a criticat şi cosmologia maniheiştilor ca fiind la voia evenimentelor astrologice, precum şi părerea absurdă despre natură cum ar fi crezul în copacii din care se prelinge lapte şi simţeau durere când le erau culese fructele. Augustin a criticat opinia maniheistă despre om. Nu existau două feluri de suflete, argumenta el, aşa cum nu erau nici două conştiinţe în om. Fiecare este responsabil pentru propriile fapte. În final, cu ajutorul opiniilor sale modificate din neoplatonism, el a atacat soluţia maniheistă asupra problemei răului. Răul nu este o substanţă, ci mai degrabă o lipsă a binelui, o deficienţă. Acesta este un element polemic la Augustin pe care Bonner îl dezvoltă. Bonner vede trei arii majore în dezbaterile polemice ale lui Augustin cu maniheiştii. Prima era problema răului. A doua era problema Scripturilor. Putea fi apărat Vechiul Testament împotriva atacurilor maniheiste? Cum se leagă Vechiul de Noul Testament? A treia, care decurge din cea de-a doua, era întrebarea despre cum poate înţelege cineva Biblia (Bonner, Augustin, 193-194). După ce a discutat replica lui Augustin la soluţia maniheistă asupra problemei răului, Bonner revine la a doua chestiune — apărarea Vechiului Testament. El subliniază că cel mai solid argument al maniheiştilor pentru respingerea Vechiului Testament era că acesta contrazicea revelaţia dăruită lor de către Mani (Bonner, Augustin, 215). Aveau două argumente de bază împotriva scripturilor Vechiului Testament. Mai întâi, argumentau ei, a accepta Vechiul Testament însemna să accepţi normele ceremoniale şi, deoarece catolicii nu fac asta, ei nu ar trebui să primească Vechiul Testament ca parte a canonului lor. În al doilea rând, au subliniat că au fost multe scandaluri consemnate în Vechiul Testament despre vieţile patriarhilor. Aşadar, acei oameni nu ar trebui să fie veneraţi atât timp cât poveştile sunt neadevărate. Dacă poveştile sunt neadevărate, atunci oamenii care le-au scris erau mincinoşi. Iar în acest caz, nici cartea nu ar mai trebui să fie respectabilă. Augustin a răspuns prin intermediul cvadruplului sens al Scripturii: istoric, logic, analogic şi alegoric. Mai mult, el a explicat caracterul tipic al multora dintre cerinţele ceremoniale. El a mai demonstrat şi împărţirea legii în două clase: precepte legate de conduită şi precepte cu semnificaţie (ceea ce duce spre Noul Legământ). În continuare, Augustin a folosit ocazional tactici ad hominem (abuziv?) împotriva oponenţilor săi, ca atunci când s-a referit la acuzaţiile de imoralitate grosolană la o parte din maniheiştii ‘aleşi’ şi ospeţele lor secrete (nu pe de-a-ntregul diferite de acuzaţiile aduse împotriva creştinilor timpurii privind ‘festinurile de gură cască’) sau pur şi simplu evidenţiind nepotrivirile dintre vorbe şi practică în moralitatea maniheistă.

    Ce anume i-a motivat eforturile — interesul pentru adevăr şi dreptate, îngrijorarea pastorală sau nevoia de a se lepăda de trecut? Augustin însuşi oferă câteva indicii pentru răspunsul la această întrebare. În Retractări el spune „Când am fost în Roma, după botezul meu, şi nu mai puteam merge liniştit din cauza fanfaronadei maniheiştilor despre pretinsa şi falsa lor continenţă şi abstinenţă, prin care, pentru a-i amăgi pe naivi, ei îşi aclamau superioritatea faţă de adevăraţii creştini, cu care ei nu se pot compara, am scris două cărţi, una despre morala Bisericii Catolice, cealaltă despre morala maniheiştilor. (ANCL, Retractări, 1×7).” În altă parte, el spune „Ruga mea către adevăratul, atotputernicul Dumnezeu, de la care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile, a fost şi este acum, ca opunându-mă şi respingând erezia voastră, maniheiştilor, care poate sunteţi eretici mai mult din nesăbuinţă decât din răutate, El să îmi dea mintea cea calmă şi linişte, întru îndreptarea voastră mai curând decât pierzania voastră. Pentru că în timp ce Domnul, prin servitorii Săi, biruieşte împărăţiile păcatului, voia Sa pentru oamenii păcătoşi, atât cât sunt oameni, este ca ei să se pocăiască în loc să fie nimiciţi (Împotriva epistolelor lui Manichaeus, cap. 1).” În sfârşit, cuvintele lui Augustin legate de replica sa către Faustus: „Acest om a publicat o anumită carte împotriva adevăratei credinţe creştine şi a adevărului catolic. O copie a ajuns şi la noi, fiind citită de confraţi, care mi-au cerut un răspuns, ca parte a slujbei de iubire pe care le-o datorez” (Răspuns către Faustus, 1.1).

(courtesy of http://www.fpcjackson.org/resources/church_history/augustin.htm)

http://www.voxdeibaptist.org/Maniheismul_african_si_Augustin.htm

MANIHEISM

download - Copie (2)

MANIHEISM

 Maniheismul este o religie gnostică originară din Persia-Babilonia, din secolul al III-lea AD. Fondatorul său a fost un persan de sorginte nobilă, pe nume Mani (ori Manes), cca.216-cca.276. Maniheismul a fost tratat mult timp ca o erezie creştină, dar a fost înţeleasă mai clar ca o religie independentă, schiţată din resurse diverse ale creştinismului, zoroastrianismului şi budismului.

(courtesy of http://www.cais-soas.com/CAIS/Religions/iranian/Manichaeism/manichaeism.htm )

ARTICOLE LA SUBIECT:

Maniheismul – este o religie fondată de persanul Mani în ultima parte a secolului al treilea. Era concepută să fie o adevărată sinteză a tuturor sistemelor religioase cunoscute, adică dualism zorostrian, folclor babilonian, etică budhistă, precum şi unele mici şi neimportante adăugări de elemente creştine. (courtesy of http://www.newadvent.org)

Maniheismul – (din Wikipedia, enciclopedia gratuită) Maniheismul (în persana modernă آیین مانی Āyin e Māni) a fost una dintre religiile antice majore, de sorginte iraniană. Deşi forma ei organizată este aproape dispărută astăzi, o revigorare a fost încercată sub numele de neo-maniheism. Totuşi, cele mai multe scrieri ale fondatorului, profetul Mani (sirian) s-au pierdut. Unii scolastici afirmă că influenţa sa continuă în mod subtil în creştinismul vestic, prin gândirea Sfântului Augustin din Hippo, care s-a convertit la creştinism din maniheism, pe care el l-a acuzat vehement în scrierile sale, şi ale cărui scrieri continuă să fie foarte influente în rândul teologilor catolici, protestanţi şi ortodocşi. (courtesy ofhttp://en.wikipedia.org/wiki/Manichaeism)

Maniheismul – By: I.J.S. Taraporewala – Dinastia Sassanian a condus Iranul mai mult de patru secole (226-642 A.D.), după toate aparenţele cu mare splendoare şi glorie. Însă când Imperiul Sassanian a avut necazuri cu arabii din deşert, inspirat de noua evanghelie a Islamului, întreaga sa structură vastă şi măreaţă s-a fărâmiţat în scurt timp. Exista ceva esenţial greşit în sistemul politic din Iran încă de la începutul domniilor Sassaniene. Ascunşi sub nemaipomenita măreţie şi marile realizări militare ale Sassanienilor zăceau germenii decadenţei. (courtesy ofhttp://www.iranchamber.com)

Maniheismul – By: I.J.S. Taraporewala – Rezumatul vieţii lui Mani şi extinderea bisericii lui. Mani s-a născut pe 14 aprilie, 216 d.Hr., în nordul Babilonului, care pe atunci forma o parte a provinciei Asoristan, în Imperiul Part. Tatăl său, Patteg ori Pattig, se spune că se trage din Hamadan. Mama sa, Maryam, era din familia Kamsaragan, care pretindea domnia cu casa regală partă, Arsacid. Numele lui Mani, unul destul de comun, este arameic, nu iranian. (courtesy of http://www.iranchamber.com )

AUGUSTIN ŞI MANIHEISMUL – Augustin a întâlnit învăţătura maniheistă curând după impactul cu Hortensius, rămânând adept timp de nouă ani. Atacurile sale ulterioare asupra maniheismului sunt o sursă majoră de informaţie, dar desigur, ele sunt polemică împotriva sistemului, nu o expunere a lui. În Confesiuni el este îngrijorat de efectul maniheismului asupra propriei sale relaţii cu Dumnezeu. În loc să explice care i-a fost credinţa ca maniheist şi de ce, el acuză aspectele credinţei sale pe care, în lumina filozofiei platonice şi a predicii lui Ambrose, o vede ca pe confuzia sa majoră. Dar acum este posibil să ne facem o idee generală despre maniheismul occidental care nu depinde neapărat de polemica creştină… Câteva texte maniheiste au fost descoperite în acest secol: textele copte de la Medinet Medi în Fayyum includ o carte cu psalmi, iar grecescul „Mani codex”, un mic volum pe papirus, este o antologie despre naşterea şi tinereţea lui Mani. (courtesy ofhttp://www-personal.umich.edu)

Augustin şi maniheismul african –  Maniheismul a fost, cu cuvintele lui Peter Brown, „o mică sectă cu o reputaţie sinistră (Augustin, Londra: Faber and Faber, 1967, 46).” Întemeietorul mişcării, Mani, s-a născut pe 14 aprilie 216 în Babilonia. A fost de stirpe persană şi tatăl lui, Patek era loial unei secte gnostice botezătoare. Mani ne spune că în tinereţe el a fost destinatarul unor revelaţii divine. Cam prin 240/241 el a primit o altă astfel de revelaţie, împuternicindu-l cu ‘apostolat.’ După o călătorie în India, Mani s-a întors în Babilonia şi în timpul şederii sale la Ctesiphon (9 aprilie 243) el reuşeşte să obţină o audienţă la marele rege Shâhpuhr I. (courtesy ofhttp://www.fpcjackson.org/resources/church_history/augustin.htm)

O introducere în maniheism – Extras şi editat din „A reader in Manichaean Middle Persian and Parthian” („Un cititor despre maniheism în limbile mezo-persană şi partă) de Mary Boyce. Dinastia Sasanian a condus lumea iraniană mai mult de patru secole (224-651 AD), după cât se pare în mare strălucire şi glorie. Dar când Imperiul Sasanian a avut probleme cu arabii din deşert, însufleţiţi de noua evanghelie a Islamului, întreaga sa structură vastă şi măreaţă s-a fărâmiţat în scurt timp. Exista ceva esenţial greşit în sistemul politic din Iran încă de la începutul domniilor Sasaniene. (courtesy of http://www.cais-soas.com)

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/erezii/maniheism/

Cum să afli voia lui Dumnezeu pentru căsătorie? de Caius Obeada

download - Copie (2)

Nostra Aetate  În Zilele Noastre

Cum să afli voia lui Dumnezeu pentru căsătorie?

de Caius Obeada

  Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

Fiecare generaţie pune întrebarea formulei de a cunoaşte voia lui Dumnezeu. Şi fiecare generaţie primeşte acelaşi răspuns, şi totuşi, siguranţa faceri voii lui Dumnezeu este sub semnul întrebării. O întrebare adiţională care se pune este cum măsurăm voia lui Dumnezeu? Cum putem judeca noi, că o persoană a făcut sau nu voia lui Dumnezeu? Analizând pe alţii, modul cum ei au procedat, pentru unii sunt exemple vii care ar ajuta în facerea voii Domnului. Cu toate că Biblia ne învaţă să nu ne judecam unii pe alţii, este o plăcere a tuturor timpurilor să judecam, să ne dăm opinia în ce priveşte situaţiile altora. Este voia lui Dumnezeu să te faci judecătorul şi examinatorul fratelui tău în ce priveşte împlinirea voii lui Dumnezeu?

Este adevărat că experienţa altora te poate scuti de o sumedenie de greşeli pe care le-ai putea face, însă facerea voii lui Dumnezeu a devenit o scuză în a face opusul, creând impresia că din cauză că nu ştii cum să afli voia lui Dumnezeu ajungi să greşeşti, găsindu-ţi o scuză proprie. Problema care se ridică este ce înţelegem noi prin cunoaşterea voii lui Dumnezeu? Este o formulă spirituală în a afla viitorul? Crezi că Domnul le descoperă, la cei mai spirituali, cu cine se vor căsători, sau cum să aibă succes în viaţă, etc. Sunt multi care se păcălesc singuri făcând exclamaţii care ar suna spirituale, dar care în esenţă sunt drăceşti. Ucenicii au vrut şi ei să cunoască ce o să se întâmple, să fie pregătiţi să facă voia lui Dumnezeu. Isus nu a căzut în capcana decepţiei umane. Lui Petru chiar i-a spus „înapoia mea Satano!”

Un lucru pe care fiecare creştin ar trebui să îl cunoască este faptul că noi nu putem controla evenimentele din jurul nostru, circumstanţele create, crezând că putem schimba preventiv lucrurile şi problemele care s-ar ridica, în numele Domnului. Singurul lucru pe care putem să îl facem şi care este la îndemâna fiecărui credincios, este să răspundem efectiv la situaţiile care se creează în jurul nostru. Să fim conştienţi că singurul lucru care este sub controlul nostru este răspunsul pe care îl dăm la diferite situaţii care sunt create în jurul nostru. Asta înseamnă că cunoaşterea voii lui Dumnezeu, din punct de vedere Scriptural, este să cunoaştem cum ar fi reacţionat Cristos în locul nostru. În loc să cerem cunoştinţa lucrurilor care se vor întâmpla cu gândul că vom ştii cum să reacţionam preventiv, noi vrem prezenţa lui Cristos în a reacţiona pozitiv situaţiilor create.

În momentul eliberări de sub jugul păcatului, libertatea pe care o căpătăm este să facem voia lui Dumnezeu, care înseamnă să facem numai lucruri bune. 1 Ioan 5:18 spune: „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el.”

Omul născut din nou este liber să nu mai păcătuiască, şi mai mult decât atât el ştie toate lucrurile. Tot în 1 Ioan 2:20 este scris: „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt, şi ştiţi orice lucru.”

Cei născuţi din nou, care au fost pecetluiţi de Duhului Sfânt, cunosc orice lucru pentru că prezenţa Duhului îi aduce la cunoştinţa tuturor lucrurilor necesare să trăiască o viaţă sfântă. La ce fel de lucruri se referă Ioan când spune că ştim toate lucrurile? Poate fi referitor la căsătorie, serviciu, decizii în viaţă, etc. … Sau numai la cunoaşterea teoretică a Bibliei? Cunoştinţa la care se referă Ioan este cunoaşterea lui Cristos, prin Cuvântul care ne-a fost lăsat, adică Biblia. Pavel spune lui Timotei:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos că să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Tim. 3:16-17)

Din nou vedem că cunoaşterea de care avem parte este să facem fapte bune. Prin cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu ajungem să cunoaştem reacţia naturala a unui om a lui Dumnezeu. Atâta timp cât noi nu avem control asupra circumstanţelor create în jurul nostru, că copii ai lui Dumnezeu avem libertatea şi cunoştinţa să reacţionam în conformitate cu voia Sa. Mai mult decât atât, Pavel ne spune că faptele bune au fost deja pregătite pentru noi că se le împlinim.

„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, că să umblam în ele.” (Efeseni 2:10)

Dumnezeu nu ne spune dinainte ce trebuie să se întâmple şi cum să schimbăm împrejurările, Însă ne spune dinainte cum trebuie să reacţionam la circumstanţele create în jurul nostru. Nu este de uitat, că noi nu suntem singuri pe acest pământ, şi luptele noastre sunt cu spiritualităţi şi duhuri ale întunericului (Efeseni. 6:12). Biblia nu este un cod de instrucţiuni care să ne înveţe în fiecare circumstanţă cum să reacţionăm, pentru că prezenta Duhului Sfânt în noi ne ajută să reacţionăm, după voia lui Dumnezeu. Însă Biblia conţine o sumedenie de principii divine care să ne ajute să înţelegem cum trebuie să reacţionăm în diferite situaţii ale vieţii.

Când eram un tinerel şi mergeam la studiu Biblic, îmi aduc aminte că acest subiect era unul dintre cele mai interesante subiecte ale tineretului. Toţi am fi vrut să ştim voia lui Dumnezeu. Am fi vrut să ştim exact cum să reacţionăm, şi eventual să avem nişte exemple clare că să putem să le copiem. Mi-aduc aminte că cel puţin doua persoane (doi păstori) au ţinut studiu Biblic referitor la voia lui Dumnezeu în căsătorie. Ni s-a sugerat o serie de formule prin care am putea să cunoaştem voia lui Dumnezeu. Ni s-a spus:

–         prin rugăciune

–         prin citirea cuvântului lui Dumnezeu

–         prin post şi rugăciune

–         prin circumstanţe, etc.

Toate sunt adevărate, însă nimeni nu vre-a să audă aceste adevăruri, sunt prea simple, predicate şi studiate de atâtea ori. Toţi v-or să audă un răspuns mai complicat, mai spiritual, teologic dacă s-ar putea, sau poate chiar o formulă doctrinară care să poată fi folosită tot timpul. Nu numai tinerii v-or să afle formula cunoaşterii voii lui Dumnezeu, dar şi cei mai în vârsta, toţi sunt în alergare pentru a satisface pe Dumnezeu, crezând că Dumnezeu a rezervat ceva special pentru ei, şi nu cumva să facă o greşeală în alegerea pe care o fac în viaţă. Este interesant că în viaţă, nu sunt doua persoane la acelaşi nivel spiritual că să poată folosi acelaşi model. Există o decepţie în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, prin care se crede că o formulă divină poate fi valabilă în toate cazurile. Dacă te uiţi numai la experienţa naşterii din nou şi multitudinea experienţelor pe care poţi să le asculţi, iţi poţi da seama că Dumnezeu lucrează diferit în viaţa fiecăruia. Să spui că o formulă doctrinară poate rezolva problema fiecăruia este eronat.

Am să fac doua exemple în a face voia lui Dumnezeu. Sa presupunem că vrem să facem voia lui Dumnezeu, şi cineva ne sugerează că metoda lui Avraam de a alege un partener de viaţă lui Isaac, este o metoda divină care are validitate şi în zilele noastre. Cu alte cuvinte dacă Biblia ar spune lasă pe tatăl tău să-ţi aleagă un partener, sau lasă ca muncitorul lui tata să meargă în Ardeal şi să aleagă el o fată, sau un băiat bun, ai fi urmat tu acest exemplu Biblic? Fiecare generaţie este călăuzită de o emancipaţie culturală diferită, astfel că Biblia nu este prinsă în controversa culturii, ci ea aduce principii Dumnezeieşti, care au fost valabile 4000 de ani în urma, şi sunt valabile şi astăzi.

Sa presupunem că un tânăr vrea să meargă în misiune. Domnul l-a chemat să fie misionar, însă nu poate să se menţină pentru că nu are sponsor. Ce este de făcut? Un lucru firesc care se întâmplă de obicei este că tânărul este dezamăgit, pentru-că Domnul nu i-a găsit sponsor, şi nu v-a putea să facă misiune fără să se poată menţine. Dacă aş sugera ca acest tânăr să ia exemplu lui Pavel, prin care Pavel s-a dus la lucru, şi după lucru a făcut misiune, câţi ar urma acest sfat? Cu toate că exemplul lui Pavel îl găsim pe paginile Bibliei câţi urmează exemplul lui Pavel? Pavel nu a fost pe capul nimănui, şi când Corintenii au trimes bani lui Pavel, el a refuzat spunând că ceea ce are este suficient pentru el. Spune-i unui pastor de la o biserica mică sau un misionar să se duca la lucru, vezi care este reacţia.

Când noi vrem să cunoaştem voia lui Dumnezeu, într-adevăr vrem să ştim cum Isus ar fi răspuns circumstanţei, sau o formulă uşoară de reţinut şi valabilă pentru toate circumstanţele vieţii?

Cu atâtea divorţuri în Biserică lui Hristos este greu să ceri sfatul unui frate care a fost căsătorit de 2, 3, 4 ori. De fapt mulţi nici nu au curajul să mărturisească cum au ştiut voia lui Dumnezeu în viaţa lor. din generaţia mea, mai mult de jumătate din căsătorii au eşuat. Sunt în america de 20 de ani, şi toate colegele soţiei sunt divorţate şi recăsătorite de 2, 3 chiar şi 4 ori. Cunoaştem o femeie cu 9 copii adunaţi din toate căsătoriile. O muncitoare pe care am avut-o, o tânăra de 26 de ani, a fost căsătorită o dată, Însă avea 4 copii cu patru bărbaţi diferiţi, şi se considera o femeie la casa ei.

Am să încerc să răspund întrebărilor pe care le-a făcut Alina, cu toate că răspunsul meu nu este adresat ei direct, ci în general:

Împrejurările în care v-aţi cunoscut,

Împrejurarea cunoaşterii unei persoane nu este importantă atâta timp cât este vorba de doi tineri creştini. De fapt bănuiesc că întrebarea este făcută în contextul a doi tineri sau mai bătrâni (În zilele noastre şi bătrânii se mai recăsătoresc) care sunt născuţi din nou, membri a unei Biserici Nou Testamentale. Deci…..locul întâlnirii şi a cunoaşterii între cei doi, cred că nu este vorba în contextul unui bar, la o discotecă, film, etc. Pentru un om al lui Dumnezeu, contextul cunoaşterii viitorului partener, sunt în circumstanţe în care prezenţa lui Dumnezeu este acolo. Eu am cunoscut pe soţia mea în Biserică, şi mai concret la grupul de tineret.

Cine a făcut primul pas?

În zilele noastre se pare că nu mai contează cine face primul pas. În contextul culturi evreieşti erau părinţii care făceau tratativele. În cultura noastră românească era băiatul care făcea primul pas. În zilele noastre s-a ajuns că şi fata să facă pasul. Cunosc fete românce din america, care s-au dus să se căsătorească în România. Au plecat în ţară ca să găsească băieţi care le-ar lua de neveste. Nu este o regulă Biblică cine face primul pas, principiul Biblic este că pasul este făcut în Domnul. În cazul meu, eu am fost cel care am cerut mâna soţiei. După ce am primit aprobarea ei, am fost şi am cerut binecuvântarea părinţilor ei, ca şi ei să fie de acord în unirea în căsătorie pe care o aveam în gând.

Cum se face cerea în căsătorie?

Biblia nu ne spune care este procedura a doi tineri în căsătorie, cine cere, cum se cere, etc. La aceasta Întrebare experienţa fiecăruia diferă. Punctul de plecare este important în a cere pe cineva în căsătorie. Când ceri pe cineva în căsătorie care sunt criteriile pe care le foloseşti? Eşti îndrăgostit mort după fată, sau băiat. Nu mai poţi dormi noaptea de dragul ei sau al lui. Ai crampe la stomac ori de câte ori te gândeşti la ea sau la el. Ceea ce va leagă este numai o atracţie fizică? Eşti înnebunit după corpul ei, sau invers? Ai îmbătrânit şi ti-e frica că nu o să mai găseşti pe altcineva să te ia că partener? Vrei să scapi de părinţi, şi eşti gata să te sacrifici, să te duci cu primul care vine? Ce te face să ceri mâna cuiva? Ai îmbătrânit şi vrei să ai copii cât mai poţi? Cunosc persoane care au răspuns afirmativ la fiecare din întrebările pe care le-am pus, şi toţi regretă de ceea ce au făcut, toţi recunosc că ar fi putut să mai aştepte. Graba strică treaba. Trebuie să fii atent în folosirea expresiei „aşa este voia Domnului” Când iei că partener de viata pe cutare sau pe cutare. Dumnezeu a fost implicat de prea multe ori în deciziile greşite a multora în alegerea pe care au făcut-o. Adu-ti aminte că Biblia spune să nu foloseşti cu uşurinţă numele lui Dumnezeu. Nu este necesar să dai vina pe Dumnezeu, alegerile greşite pe care le faci că şi cum ar fi vina lui Dumnezeu. Am auzit aceasta scuza de prea multe ori.

Eu nu pot să spun că am fost sigur de la început de cererea pe care am făcut-o. Când aveam 16-17 ani şi mergeam la studiile tineretului, un frate pastor ne-a mărturisit cum a cunoscut el pe nevasta lui şi cum a făcut pasul căsătoriei. Printre altele ne-a sugerat că este bine ca să începem să ne rugam pentru viitorul partener, din seara aceia, ca Domnul să pregătească calea şi să ne pregătească pe amândoi. Eu am luat exemplu acelui frate, şi am Început să mă rog pentru viitoarea nevasta de la 16-17 ani. Nu aveam de gând să mă căsătoresc aşa de repede, Însă am pus în practică ceea ce am Învăţat, măi ales că rugăciunea este un factor esenţial în viaţa unui credincios. Nu pot să spun că m-am rugat în fiecare zi, însă ori de câte ori mi-am adus aminte m-am rugat pentru viitoare nevastă. Bine-nţeles că nu am uitat să-mi spun mofturile şi pretenţiile pe care le aveam în auzul lui Dumnezeu, aşa cum mă gândeam să fie nevasta mea. Nu ştiam nimic din subiectul căsătoriei, dar mă gândesc că Dumnezeu s-a amuzat cu rugăciunile mele. La vârsta de 21 de ani, mi s-a legat inima de o fată din tineretul din Biserica mea. După o săptămână de rugăciune, cu mări emoţii am spus fetei că as vrea să ne împrietenim în vederea căsătoriei. Am spus fetei că nu trebuie să se grăbească, şi să ceară Domnului în rugăciune dacă este voia Lui în privinţa noastră. După o săptămână sau doua fata mi-a spus că nu se simte gata să facă pasul acesta, poate măi târziu. Eu nu am avut procedura pe care unii o au, de a încerca fetele cu care mi se părea că aş fi vrut să mă căsătoresc.

După un an mă aflam deja în alta ţară în Europa, în drum spre America. Am fost chemat de o biserica locală, din ţara respectivă să lucrez cu tineretul în domeniul muzicii, angajându-mă ca director muzical al bisericii. În această Biserică am cunoscut pe viitoarea nevastă. Eu nu vorbeam bine limba, însă inima mi s-a ataşat de această fată. La început am fost derutat, şi nu am vrut să fac o prostie, să mă compromit. Am ţinut post şi rugăciune ca Domnul să-mi ia din cap afecţiunea pe care o aveam pentru această fată. După mai mult timp, fără să fi avut întâlniri, sau mers la filme, etc., toate întâlnirile noastre fiind în contextul activităţilor de la Biserică, m-am decis să ţin 2 săptămâni de post şi după aceia daca tot aşa stau treburile, să vorbesc cu fata. După 2 săptămâni lucrurile nu s-au schimbat, şi am cerut să vorbesc cu fata. I-am explicat cea ce se întâmpla, şi am rugat-o să nu îmi dea un răspuns imediat, ci Când are încredinţarea Domnului în privinţa mea. Nu ceream să ne căsătorim imediat, ci să începem o prietenie în vederea căsătoriei.

Cum a fost făcută cererea în căsătorie?

Depinde de vârsta, manierele, educaţia pe care unii tineri o au sau au primit-o de la părinţi, cererea se face în diferite moduri. În timpul generaţiei părinţilor mei, băiatul trebuia să meargă la părinţii fetei şi să ceară oficial fata în căsătorie. În timpul tinereţii mele, Încă se măi folosea acest obicei, Însă nu peste tot, şi nu de toţi. Sunt de părerea că cei care s-au hotărât să facă pasul căsătorie şi au certitudinea binecuvântării lui Dumnezeu, să ceară aprobarea părinţilor, din amândouă părţi.

În cazul meu, eu am cerut să mă întâlnesc cu părinţii viitoarei prietene, în vederea căsătoriei. Ceea ce am cerut eu, a fost să pot primi permisiunea părinţilor să pot să mă Întâlnesc cu fata lor, în vederea unei prieteni care să duca la căsătorie. Înainte de a cere mâna viitoarei neveste, noi ne-am cunoscut de la tineret de peste un an de zile. Deci nu a fost o cerere surprinzătoare a unui străin, de abia venit în Biserică. Toată Biserica mă cunoştea, toţi tinerii mă cunoşteau, eram activ în toate activităţile Bisericii. După două săptămâni de post şi rugăciune, i-am spus intenţia mea fetei, cerându-i să nu se grăbească cu răspunsul. După o săptămână şi jumătate, timp în care şi ea şi eu ne-am rugat separat, ea fiind într-o vacanţă, iar eu rămas în oraşul în care mă aflam, am primit răspunsul surprinzător, şi afirmativ. După o perioadă de 2-3 săptămâni am găsit o ocazie oportună în care am stat de vorba cu părinţii ei. După 3-4 ore de discuţii, timp în care am şi luat cina împreună, părinţii au fost de acord cu acest pas progresiv, care ar fi început cu o prietenie în vederea căsătoriei, fără să ne fi grăbit cu organizarea căsătoriei, şi restul pregătirilor necesare. Părinţii ei, mi-au cerut aprobarea şi binecuvântarea părinţilor mei care erau încă în România. În câteva zile am primit o telegramă de la părinţi cu aprobarea şi binecuvântarea viitoarei casatorii.

Care a fost indiciul, cum aţi înţeles că este EA/EL?

De obicei este foarte greu să pui în practică o învăţătură Biblica când este vorba de o căsătorie. Se spune că dragostea este oarbă, şi într-adevăr orbeşte pe mulţi. Sunt tineri care nu au nimic în comun, se cunosc doar de câteva săptămâni, sau câteva luni, şi sunt într-o dragoste firească că nu ai cu cine vorbi. În general, în Biserica lui Cristos când cineva spune că are darul învăţături, acest dar trebuie să fie recunoscut de restul Biserici. Cu alte cuvinte nu poţi să spui că ai un dar duhovnicesc, pe care nimeni să îl recunoască în tine. Când doi v-or să facă pasul căsătoriei, este necesar o perioada de timp, în care cei doi să se cunoască nu numai pe nume dar şi spiritual, intelectual, lăsând la o parte curiozitatea fizică pe care mulţi sunt interesaţi să o cunoască măi devreme decât le este timpul cuvenit.

Părinţii pot fi o confirmare a unei asemănări în caracter, sau o oarecare asociere pe care cei doi o au. Prietenii din jur, chiar fratele pastor poate să ajute măi mult decât părinţii, în a ajuta pe cei doi să înţeleagă la ce jug se baga. În America doi tineri înainte de a face pasul căsătoriei, sunt obligaţi să ia ore de consult cu pastorul, în care un studiu sistematic îi ajută pe viitori soţi să se înţeleagă unul pe altul, să înţeleagă responsabilităţile şi promisiunile care şi le fac prin pasul căsătoriei. Certitudinea unei uniri în căsătorie nu este numai la nivel personal, având aprobarea celor doi (ca se iubesc), însă trebuie să fie o confirmare şi a celor care sunt în jur, măi ales când e vorba de doua persoane născute din nou, cu părinţi credincioşi, şi cunoscători ai Cuvântului lui Dumnezeu. În cazul în care una din familii nu este credincioasă, dar băiatul sau fata sunt credincioşi, atunci situaţia se schimbă. Sunt cazuri când părinţii se împotrivesc căsătoriei indiferent de situaţie, şi de aprobarea pe care Biserica, păstorul sau una din familii o dau. Astfel de cazuri necesită un studiu aparte, luând în evidenţă fiecare caz în parte.

În cazul meu, nu numai că amândoi am avut certitudinea binecuvântării lui Dumnezeu, ci şi binecuvântarea părinţilor mei, şi al fetei, plus Biserica a aprobat cu braţele deschise decizia pe care am luat-o.

Cum aţi primit siguranţa din partea lui Dumnezeu că ceea ce faceţi este după voia LUI?

Este foarte greu să spui cu siguranţă că cea ce ai făcut a fost voia lui Dumnezeu. Măi ales dacă eşti întrebat imediat după ce ai făcut pasul. Nu am cunoscut încă o persoana care să spună că nu a făcut voia lui Dumnezeu în căsătorie imediat după nuntă, totuşi măi târziu să recunoască că au greşit, s-au grăbit, am cunoscut măi mulţi. Sunt unii care nici nu v-or sa-şi aducă aminte de ziua când au cerut mâna soţiei lor. Am cunoscut familii care după 20 de ani de căsătorie s-au despărţit, au avut 20 de ani de chin şi suferinţă. Încredinţarea că ai făcut voia Domnului o poţi avea numai tu şi el. Proorocul Osea s-a căsătorit cu o curvă pentru că Domnul i-a spus. În ochii lumii toţi şi-au pus problema seriozităţii şi acţiunii pe care profetul a făcut-o. Totuşi cine a avut Încredinţarea că a făcut voia lui Dumnezeu? El însuşi. Când doi se căsătoresc nu vor primi un semn din cer care să aprobe pasul pe care îl fac. NU o să vedeţi porumbei, sau flori aruncate la picioarele voastre. Cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu, şi având certitudinea răspunsului: ce ar face Isus în locul meu, plus confirmarea părinţilor, al prietenilor credincioşi, al păstorului sau al Bisericii, ar trebui să fie suficient, în a avea o garanţie că ai făcut un pas conform voii lui Dumnezeu. Adulţi aminte că autorul circumstanţelor în care te afli este Dumnezeu sau Satana. Reacţia ta în  împrejurările în care te afli face să ai confirmarea voii lui Dumnezeu.

În situaţia mea, am avut o confirmaţie nu numai pe cont propriu, dar şi al Biserici, părinţilor, şi prietenilor. Ca notă personală, sunt căsătorit de 20 de ani, am 4 copii, dintre care 3 au primit pe Domnul în viaţa lor, doi sunt botezaţi. Viaţa de căsătorie este o viaţă plina de surprize, şi măi ales fiind o familie credincioasă, atacurile duşmane sunt mult mai dese şi m-ai puternice decât în cazul unei familii fără Dumnezeu. Încredinţarea de a face voia lui Dumnezeu este o luptă pe care o duci zilnic. Sunt zile când sunt bătut, trântit, aproape mort,(spiritual), însă mâna Domnului mă tine în viaţă şi mă ajută să mă ridic. Viaţa mea de credinţă este o viaţă de la o zi la alta, fără să ştiu ce surprize aduce ziua de mâine, însă încredinţarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa şi familia mea, mă întăreşte, mă încurajează şi mă ajută să cresc pe zi ce trece.

Nu am vrut să fac o contribuţie la acest subiect, măi ales că şansa de a fi înţeles greşit este destul de măre. Trăim timpuri grele, Satana a început o lupta de anihilare completa a creştinilor de pretutindeni din Biserica lui Hristos. Domnul să ajute tineretul de astăzi aşa cum ne-a ajutat şi pe noi, şi pe părinţii părinţilor noştri.

Cu dragoste în Hristos,

Caius

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_oct06.htm

PNEUMATOLOGIE – doctrina despre Duhul Sfânt şi despre alte duhuri / AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT – DM Lloyd Jones.

download - Copie (2)

 AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT   DM Lloyd Jones

Introducere

Mai întâi de toate as vrea să vă reamintesc, dintr-un punct de vedere practic, că această a treia diviziune a studiului nostru despre autoritate este cea mai importantă dintre toate. Notaţi că am spus dintr-un punct de vedere practic, aceasta pentru că tot ceea ce am considerat până în acest punct ar putea să nu fie de nici o valoare dacă nu am cunoaşte şi am experimenta autoritatea Duhului Sfânt. Putem studia autoritatea Domnului şi a Scripturilor într-o manieră pur intelectuală; putem avea convingeri intelectuale, dar ele nu ne afectează din necesitate vieţile şi lucrarea noastră. Doar atunci când autoritatea Duhului Sfânt ajunge să fie de o greutate pentru noi atunci aceste lucruri devin reale şi vii şi puternice pentru noi. Ba mai mult, tot ceea ce credem despre Scripturi şi despre Domnul ar putea fi aplicate doar în slujirea noastră şi astfel să devină relevante faţă de lume şi situaţiei ei, pe măsură ce suntem sub autoritatea şi puterea Duhului Sfânt. Aşa că din punctul de vedere practic nu este nici o întrebare ci că aceasta este cea mai importantă materie dintre toate.

În al doilea rând, există adeseori în minţile oamenilor un conflict între autoritatea Scripturilor şi cea a Duhului Sfânt. Despre cum are loc acesta este un aspect care în sine merită tratarea atentă şi prelungită, însă noi nu putem zăbovi la aceasta deoarece preocuparea noastră din prezent este de a trata altceva. Vă voi aminti doar în trecere faptul că în secolul al 17lea acest conflict a devenit acut între puritani şi i-a împărţit în două grupări principale. Aceia care susţineau că nimic nu conta decât autoritatea Duhului au devenit cunoscuţi sub numele de Societatea de Prieteni (sau ‘Quakerii’). Ei spuneau că nimic nu conta decât ‘Lumina Interioară’, mărturia interioară, experienţa interioară şi o putere interioară. Ei mai tindeau să deprecieze Scripturile, unii dintre ei mergând atât de departe încât să afirme că Scripturile nu mai erau deloc necesare. Acea atitudine a provocat în mod natural o reacţie în cealaltă grupare care a avut tendinţa poate de a deprecia oarecum locul, influenţa şi autoritatea Duhului şi să accentueze în mod exclusiv autoritatea Scripturilor.

Cu siguranţă că aceasta este o antiteză pe deplin artificială şi falsă. Crezând pe măsură, şi aşa cum am văzut, că este Duhul Sfânt acela care a inspirat şi a călăuzit pe oameni să scrie Scripturile, ar trebui să ne fie clar faptul că aceasta a fost în mod evident intenţia Sa ca Scripturile să fie folosite. Dar mai mult decât atât, Scripturile ne îndeamnă să căutăm, să examinăm şi să ‘cercetăm duhurile’. Din nefericire în lume există duhuri rele precum şi Duhul Sfânt. În plus, aceste duhuri rele ne tot atacă şi încearcă să ne influenţeze. ‘Noi nu ne luptăm împotriva cărnii şi a sângelui’, spune apostolul, ‘ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti’ (Efeseni 6:12). Aceste duhuri vor să ne înşele şi să ne ducă în eroare. Aşa că singura cale prin care putem examina şi testa duhurile, precum şi pe noi înşine, este prin Cuvânt. Biblia sugerează, prin urmare, că Duhul Sfânt ne vorbeşte în mod normal prin Cuvânt. El ia propriul Său Cuvânt, Îl iluminează, şi ia şi minţile noastre şi le iluminează, şi astfel suntem făcuţi receptivi faţă de Cuvânt. Printr-un astfel de proces suntem capabili să verificăm toate experienţele pe care le-am putea avea, aşa ca să putem fi siguri că nu suntem duşi în rătăcire sau înşelaţi. Nu este corect, prin urmare, să vorbim despre Duhul sau despre Cuvânt, ci mai degrabă despre Duhul şi Cuvântul, şi în special Duhul prin Cuvânt. Această antiteză care tinde a fi perpetuată în anumite părţi ale lumii chiar şi astăzi, este una pe care ar trebui să o refuzăm să ne întreţină.

O a treia consideraţie care accentuează importanţa subiectului nostru este că, din toate aspectele aceste întrebări despre autoritate, nu este nici una care să fie aşa de neglijată astăzi aşa cum este autoritatea Duhului. O mare atenţie este oferită Persoanei Domnului nostru şi a autorităţii Lui. Este cu siguranţă un mare interes în Scripturi şi în autoritatea lor, dar cât de mult ne pasă, comparativ vorbind, despre Duhul Sfânt şi autoritatea Sa? Dacă ar fi să hazardez o opinie aş spune că nici un respect al credinţei creştine nu a fost atât de tragic neglijat şi poate chiar greşit înţeles. De ce? Este important ca noi să ne punem această întrebare, deoarece pe măsură ce vom ajunge să-i răspundem vom fi forţaţi să ne examinăm pe noi înşine. Aici, cred într-adevăr că avem de a face cu sursa principală a slăbiciunii din Evanghelismul modern.

Care sunt atunci motivele pentru această neglijare? Eu cred că una este respectabilitatea şi marea noastră preocupare în privinţa ‘demnităţii’. Acesta este cuvântul fatal, care se pare că a apărut undeva la mijlocul secolului al nouăsprezecelea. Părinţii acelei mari generaţii au fost născuţi într-o atmosferă de mari treziri religioase. Ei erau bărbaţi care erau vii faţă de mişcările Duhului. Ei nu erau aşa de preocupaţi de ei înşişi, sau de demnitatea lor, ori posesiunea lor; dar spre mijlocul acelui ultim secol această ideea a apărut, şi oamenii au început să vorbească despre nevoia unui serviciu ‘impunător’. Aşa că ei au început să pună mai mult accent pe echiparea şi pregătirea intelectuală a lucrătorului decât pe convertirea sa, pe faptul că el era umplut cu Duhul, şi consecventa sa autoritate şi intuiţie spirituală. Aceasta a fost făcut pentru ca noi să avem o formă de slujire ‘impunătoare’. Unul din rezultate a fost că Biserica a început să acorde mai multă atenţie formelor şi ceremoniilor.

În acelaşi timp, un fel de mândrie de învăţare şi de cunoaştere a început să se furişeze în acest cadru. Pe măsură ce educaţia populară se răspândea, oamenii au spus că Biserica avea nevoie de o slujire mult mai educată. Era argumentat faptul că oamenii care mergeau la şcoli primare, secundare şi la universităţi nu mai erau mulţumiţi cu felul vechi de predicare. Toate aceasta sunt de sub titlul general al ‘respectabilităţii’, şi fără îndoială că a avut efectul ‘stingerii duhului’. Dorinţa pentru o lucrare cultivată şi educată este desigur corectă, dar nu este simplă ca un final în sine, şi niciodată pe cheltuiala elementului spiritual.

Aceasta este o explicaţie a neglijării acestui subiect. O alta, care este îndeaproape relatat faţă de prima, este frica noastră de ‘entuziasm’. A existat o oroare de exces. Auzim de diferite secte şi denominaţii care pun un mare accent pe lucrarea şi slujba Duhului, dar noi adăugăm deodată, ‘Priviţi la excesele lor. Priviţi la lucrurile pe care le fac ei. Priviţi la lipsa lor de control.’ Mulţi au devenit aşa de şocaţi la gândul excesului şi şi-au permis să fie duşi aşa de departe către cealaltă extremă încât ei sunt fără îndoială vinovaţi de stingerea şi întristarea Duhului.

În ciuda acestui fapt, acuzaţii de entuziasm au fost aduse împotriva Evanghelicilor. În special împotriva lui George Whitefield, John Wesley, şi a asistenţilor lor de acum două sute de ani în urmă. Ei sunt în mod continuu acuzaţi de episcopi şi de alţii că sunt ‘entuziaşti’. Totuşi, aceasta nu a fost preocuparea acestor bărbaţi, şi nici nu i-a înfricoşat. Însă creştinii moderni, evanghelicii moderni, par a fi speriaţi şi îngroziţi de această acuzare, de parcă ar fi fost ceva inerent de greşit apărut într-o fiinţă creştină şi, uneori, ieşit în afara controlului propriu. Căci chiar dacă aş încerca de la mine să apăr excesul sau fanatismul, sunt sigur însă că pericolul nostru de astăzi este acela de a fi aşa de înfricoşat de astfel de lucruri de parcă ar fi vinovaţi de stingerea Duhului. În ultima analiză, de sigur, totul se rezumă la întrebarea mândriei. Suntem aşa de preocupaţi de noi înşine şi de propria noastră importantă încât ne este aproape teamă să permitem Duhului Sfânt să câştige control, decât dacă nu cumva ne găsim pe noi înşine făcând sau spunând ceva, sau a apărea într-o aparenţă care nu este într-un acord deplin cu ideile noastre despre ceea ce se potriveşte cu individul modern educat şi sofisticat.

ÎNCERCĂRILE BISERICII DE A RECAPTURA AUTORITATEA

Nu este nici o îndoială că un studiu al acestui subiect este nevoia cea mai mare a Bisericii din prezent. Biserica de astăzi, totuşi, aşa cum a încercat să facă în vremurile anterioare, pare să neglijeze aceasta, şi îşi caută sursa ei de autoritate oriunde în afară de aici. Ea este conştientă de faptul că ea este cu mai mult sau mai puţin impotentă, că ea nu are nici un impact pe care ar trebui să-l aibă asupra lumii. Ea este conştientă că ceea ce-i lipseşte este autoritatea reală. Însă în căutarea ei după aceasta, ea pare să facă orice în afară de a se întoarce la autoritatea Duhului Sfânt.

Comportându-se astfel, Biserica de astăzi aproape că repetă în mod aproape exact experienţele din secolele anterioare. Dacă mergeţi înapoi la istoria Bisericii din secolul al 17lea şi la începutul celui de-al 18lea, veţi descoperi că oamenii au devenit conştienţi de pierderea influenţei Creştinismului. Raţionaliştii din partea târzie a secolului al 17lea şi deiştii părţii timpurii a secolului al 18lea îşi ţineau discursurile şi scriau cărţi. Biserica se părea că este destul de neajutorată. Aşa că un număr de creştini s-au întâlnit şi s-au întrebat reciproc, ‘Ce am putea face pentru a reafirma autoritatea Bisericii şi a adevărului?’ Ei s-au decis că el mai bun plan ar fi să fondeze un nou lectorat. Ei au fondat ceea ce se numeşte Discursurile Boyle, care sunt încă oferite anual. Care era subiectul acestor discursuri? Era simplu acela de a apăra credinţa creştină, de a produce un sistem de argumente şi de apologii în apărarea credinţei. Apoi, în timpul aceleiaşi ere, acelaşi om remarcabil cu un mare intelect, Episcopul Butler, lucrând în acelaşi asentiment cu această abordare, a scris faimoasa Analogie a Religiei.

Ce se intenţiona prin toată această activitate? Ei se străduiau să restaureze autoritatea Bibliei şi a evangheliei, şi să stabilească credinţa creştină în mod raţional. ‘Trebuie să facem ceva pentru a recăpăta vechea autoritate’, au spus ei. Aşa că au făcut-o în acel fel. Ei au produs apologetica zilelor lor. Dar din câte cunoaştem pe deplin până acum, nu au fost Discursurile Boyle şi nici lucrările Episcopului Butler cele care au restabilit poziţia Bisericii şi să-i fi restaurat veche sa autoritate. Ce a fost aceasta? Aceasta a fost felul de acţionare a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în persoana lui George Whitefield şi John Wesley în Britania şi prin alţii cum ar fi Jonathan Edwards şi Tennenţii din America. Aceasta a fost măreaţa trezire evanghelică a secolului al 18lea. Ceea ce au eşuat să îndeplinească Discursurile Boyle şi lucrările Episcopului Butler, însăşi Dumnezeu le-a îndeplinit în modul Său propriu.

La începutul secolului al 19lea Biserica a simţit inc o dată aceeaşi pierdere a puterii. Influenţa trezirii evanghelice a început mai mult sau mai puţin să scadă. Alţi factori noi au intervenit şi Biserica a luat în considerare doar puţin. Se părea din nou că şi-a pierdut autoritatea sa; nu avea nici o influenţă asupra oamenilor de rând. ‘Ce se poate face’, a întrebat Biserica, ‘pentru a restaura autoritatea creştină?’ Un număr de oameni capabili şi învăţaţi cum sunt Keble, Newman şi Pusey, s-au întâlnit în Oxford şi au ajuns la concluzia că ei trebuie să acorde mai multă autoritatea predicatorului. Cum puteau face ei aceasta? Ei s-au decis că singura cale era aceea de a-l scoate pe predicator dintre oameni. Ei au simţit că el a fost prea aproape de membrii normali ai bisericii şi că ei trebuie să-l investească cu o nouă aură de autoritate. Aceasta a fost raţiunea din spatele originii Anglo-Catolicismului şi a altor treziri ale Catolicismului care au fost lipsite de Romano-Catolicismul strict. Ei sugerau ca predicatorul ar trebui să se îmbrace într-o manieră diferită. Aşa că ei i-au pus straie diferite pe el. Ei l-au dus cu mult mai departe de prezenţa fizică actuală a oamenilor; l-au împins spre zona pristolului şi spre ceea ce ei numeau ‘altar’. Ei însăşi au ridicat altarul şi au încercat să investească acea parte a clădirii bisericii cu o nouă demnitate. Ei au argumentat faptul că, drept rezultat, oamenii aveau să vină şi să asculte cu frică şi tremur şi cu o dispoziţie mai mare de a răspunde. Aceasta a fost toată ideea din întregul lor demers. A fost parte din căutarea după autoritate şi, aşa după cum ştiţi, au fost mulţi care s-au dus în Biserica Romei deoarece ei simţeau că doar aceasta ar putea într-adevăr să garanteze acest tip de autoritate.

În acelaşi timp, aşa cum am notat deja, erau aceia care credeau că învăţătura şi cunoaşterea, o pregătire mai bună şi o abordare de critică literară, istorică şi ştiinţifică a Bibliei ar restaura din nou autoritatea pierdută Bisericii. Dar suntem cu toţi familiari cu faptele. Ceea ce a dat de fapt Bisericii o nouă autoritate în secolul al 19lea nu a fost nici una din aceste lucruri. Aceasta s-a întâmplat eventual prin acea trezire care a izbucnit în America în 1857 şi în Ulster, Ţara Galilor şi în alte părţi ale lumii în 1858 şi 1859. Aceasta a fost o trezire spirituală, o reînnoire evanghelică mare pentru încă o dată. Aceasta a fost felul de acţionare şi de intervenţie a lui Dumnezeu în puterea Duhului care a restaurat de fapt autoritatea şi nu încercările oamenilor.

Atunci când luam în considerare situaţie în ziua de astăzi descoperim faptul că Biserica în general repetă comportamentul celor două secole anterioare şi reintroduce expedientele care au fost adoptate atât de des în decursul lungii sale istorii. Fiecare din zilele de astăzi este preocupat cu această chestiune a autorităţii. Întrebările care se pun sunt, ‘De ce nu putem atinge acele mase care sunt în afară? Cum am putea stabili un contact? Cum îi putem face să ne asculte? Ce am putea face pentru a da bisericii autoritate în predicare şi în pronunţările ei?’ Observaţi dar felul în care mulţi încearcă să se ocupe de această situaţie. Ei spun, ‘Problema principală este, de sigur, faptul că Biserica nu a ţinut-o în pas cu vremurile. Ea nu îşi face reclamă aşa cum ar trebui de fapt. Marile afaceri au avut succes prin intermediul reclamei.’ Aşa că marile denominaţii au înfiinţat departamentele de publicitate. Ei aveau birouri de publicitate, şi ei aveau grijă ca paragrafele corespunzătoare erau puse în mod regulat în ziare. ‘Puneţi aceasta înaintea oamenilor şi ei vor începe să asculte’ era sloganul. Ei aderă la autoritatea marii voci şi a marii reclame.

Alţii spun, ‘Nu, nu aşa trebuie făcut. Ceea ce avem nevoie este o preocupare socială. Oamenii în cele din urmă sunt interesaţi în lucrurile materiale şi în problemele sociale. Biserica, prin urmare, trebuie să se coboare şi să arate că ea îşi asumă un interes mai mare în astfel de materii, şi ea trebuie să vorbească cu mult mai mult despre întrebările politice şi sociale, şi apoi oamenii vor începe să acorde atenţi şi să asculte la mesajul nostru.’ Alţii susţin faptul că singura cale de a recâştiga autoritatea este prin a se face o mai mare folosire de radio şi de televiziune. ‘Aici este un mare instrument şi o mare sursă a puterii,’ spun ei. ‘Biserica trebuie să o clădească. Să pună bani în ea. Să ne folosim de marele mijloc de publicitate şi de propagandă’. Alţii însă îşi pun credinţa lor în producerea de cărţi şi de literatură.

Cuplat cu aceasta, de sigur, este şi întreaga idee de învăţare şi cunoaştere. Mulţi simt că dacă am putea să arătam că creştinul modern ştie totul despre ştiinţă, că el nu este doar un nebun şi un entuziast, ci că este foarte raţional, intelectual şi ştiinţific, atunci lumea va fi mai pregătită să asculte de el. Acesta este motivul obişnuit din spatele a multe cărţi desemnate să reconcilieze ştiinţa şi religia. Acestea sunt argumentele de bază. Dar în spatele la toate acestea, ceea ce este cel mai important, ni se spune, decât toate celelalte puse laolaltă, este nevoia de unitate şi pentru o mai mare organizaţie mondială a Bisericii. Necazul real, de care suntem informaţi în mod constant, este că forţele Creştinismului sunt divizate. Lumea necreştină este una, şi aici este şi Biserica divizată într-o serie de fragmente. Cum am putea vorbi dar cu autoritate într-o astfel de situaţie? Ei spun că este doar un lucru de făcut. ‘Trebuie să avem o Biserică mare mondială. Dacă am putea deveni un a şi am înfrunta lumea împreună, ea va trebui mai apoi să asculte. Acesta este secretul autorităţii’.

În a spune toate acestea eu nu descriu doar acele Secţiuni ale Bisericii care nu sunt evanghelice. Din nefericire, vorbesc şi despre Evanghelism. Mi se pare că am căzut în aceeaşi eroare. Cităm adesea, ‘Nu prin forţă, nici prin putere, ci prin Duhul meu, spune Domnul,’ şi totuşi în practică se pare că ne bazăm pe ‘puternicul dolar’ şi ‘puterea presei’ şi a publicităţii. Se pare că credem că influenţa noastră va depinde pe tehnica şi programul nostru pe care îl putem pune înainte, şi că numerele, lărgimea, măreţia, cea care se va dovedi a fi eficientă! Se pare că am uitat că Dumnezeu a făcut majoritatea lucrărilor Lui în Biserica în decursul istoriei prin ‘rămăşiţe’. Se pare că am uitat marea povestire despre Ghedeon, de exemplu, şi de felul cum Dumnezeu a insistat asupra reducerii numărului de 32.000 de bărbaţi la 300, înainte ca El să se poată folosi de ei. Am devenit fascinaţi de ideea de măreţie, şi suntem destul de convinşi că dacă am putea doar să ‘scena’ (da, acesta este cuvântul!) ceva destul de mare înaintea lumii, o vom scutura şi vom produce o mare trezire religioasă. Aceasta se pare că este concepţia modernă a autorităţii.

Toată aceasta, sugerez eu, nu este nimic altceva decât vechea eroare în care Biserica a căzut în mod repetat. Maxima lui Hegel despre istorie este la fel de adevărată despre Biserică precum este faţă de lume ‘Istoria ne învaţă că istoria nu ne învaţă nimic.’ Părem a fi determinaţi să continuăm în mod repetat în felul aceloraşi erori, şi cădem în aceleaşi gropi ca şi strămoşii noştri. Tot ceea ce ne aduce înapoi la aceasta, la faptul că Biblia învaţă clar şi deschis că metoda lui Dumnezeu este întotdeauna prin Duhul şi autoritate şi puterea Sa. Ceea ce ar trebui să facem atunci, mai presus de orice altceva, este să studiem acest subiect – autoritatea Duhului Sfânt.

AUTORITATEA DUHULUI ÎN VIAŢA DOMNULUI NOSTRU

Cum este manifestată această autoritate? Am văzut deja un fel din studiul nostru despre autoritatea Scripturilor. Dar acum trebuie să ajungem la felul în care vedem noi autoritatea Duhului Sfânt demonstrată în viaţa pământească şi în lucrarea Domnului Isus Hristos. Aceasta este, de sigur, unul din cele mai importante aspecte ale subiectului nostru. Ne reamintim de felul cum a fost El botezat la începutul lucrării Sale la vârsta de 30 de ani. El a mers la Ioan Botezătorul şi i-a cerut acestuia să-L boteze. Ioan a protestat faţă de El şi a spus că mai degrabă el (Ioan) ar trebui să fie botezat de EL, dar Domnul nostru a răspuns: ‘Lasă să fie aşa: căci aşa trebuie să împlinim toată neprihănirea.’ În acest punct din viaţa Sa, când a fost botezat de Ioan, Duhul Sfânt s-a coborât peste El în forma unui porumbel, şi vocea din cer a declarat, ‘Acesta este fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea’.

Acum acest lucru este unic. Domnul nostru a fost umplut cu Duhul Sfânt pentru ca El să-şi exercite lucrarea Sa în calitate de Mesia. Să notăm cum este pus acest lucru în Ioan 3:34, „Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură”. Dumnezeu i-a dat Lui Duhul într-o plinătate completă pentru sarcina Sa. Acest lucru este un mister, dar se pare a fi clar faptul că şi Fiul lui Dumnezeu (pentru scopurile lucrării Sale de mijlocire de pe pământ) nu ar fi putut face lucrarea care i-a fost încredinţată Lui decât dacă Tatăl nu i-ar fi ‘dat’ astfel Duhul Sfânt. Isus Hristos era tot a doua Persoană veşnică din binecuvântata Sfânta Treime, dar El a lăsat aparte semnul slavei Sale. El s-a smerit pe Sine însuşi şi a venit pe pământ să trăiască în calitate de om. De aceea El trebuia să se roage şi de aceea lucrul acesta era esenţial ca el să primească astfel plenitudinea Duhului. Lui nu i s-a dat Duhul ‘cu măsură’.

El însuşi a afirmat acest punct. Liderii evreilor se argumentau cu el despre autoritatea şi puterea Sa. Ei erau mai degrabă impresionaţi de hrănirea Sa a cinci mii de oameni prin intermediul unui miracol, însă ei i-au înţeles greşit semnificaţia. Domnul nostru le-a spus: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui” (Ioan 6:27). Aceasta este o referinţă la ceea ce s-a întâmplat acolo la botez. ‘Sigilarea’ este întotdeauna ‘cu Duhul Sfânt’. Domnul Isus Hristos spunea prin urmare, ‘Aceasta este autoritatea mea. Tatăl meu m-a autentificat atunci când a trimis Duhul peste Mine şi vocea Lui a vorbit. Am fost pecetluit de Tatăl. De ce mai sunteţi în îndoială referitor la mine? Nu miracolele ci pecetluirea Duhului mă autentifică.’ Aceasta a fost o proclamare publică a faptului că El este Mesia. Aceasta este însoţirea semnificativă de la botezul Său.

Apoi, după botez, El a fost condus de Duhul în pustie să fie ispitit de diavolul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. La încheierea acestei perioade El s-a întors la casa Lui din Nazaret şi acolo, după obiceiurile Lui, a mers în sinagogă în ziua de sabat, şi a început să citească din cartea prorocului Isaia: „Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit” (Luca 4:18-21). Ce vrea El să spună? Duhul Domnului este peste Mine. El M-a uns. Din nou, să notăm faptul că El a fost uns la botezul Său acolo la Iordan. El a primit acea ungere specială şi autoritate a Duhului pentru lucrarea Sa. În calitate de Dumnezeu-Om, Fiul omului, Lui i s-a dat Duhul Sfânt în plinătatea Sa ca el să purceadă să predice şi să facă lucrarea Sa de răscumpărare. Concluzia spre care trebuie să ajungem este că însăşi Fiul lui Dumnezeu nu ar fi putut face lucrarea Sa dacă El nu ar fi primit astfel autoritatea, ungerea, această ungere pe care doar Duhul Sfânt o poate da (Fapte 10:38).

AUTORITATEA DUHULUI ÎN VIAŢA CREDINCIOSULUI

Lucrarea Duhului în convertire

Acesta este un mare subiect care ar putea ocupa atenţia noastră pentru un timp lung. Voi oferii doar câteva sugestii. Vedem, mai întâi, autoritatea Duhului Sfânt chiar şi în materia iniţială a ajungeri la o credinţă în evanghelie. Acest lucru este descris atât de des în Scripturi. Domnul nostru accentuează în interviul Său cu Nicodim care a luat poziţia că aceasta era doar o chestiune de înţelegere. El era un învăţător al Israelului, însă el e confruntat de Cineva care are în mod clar mai multe decât el. Însă el crede despre sine, ‘Aceasta este doar un stagiu mai avansat decât acela pe care l-am atins deja’. Aşa că El a mers la Domnul nostru să spună ‘Ce altceva mai am de făcut în adiţie cu ceea ce deja fac? De ce mai am nevoie ca să pot deveni ca tine? Evident este că tu eşti un învăţător trimis de la Dumnezeu, căci nici un om nu mate face minunile pe care le faci tu decât dacă Dumnezeu este cu el.’ El se alfa pe punctul de a spune, ‘De ce mai am nevoie adiţional?’ Iar Domnul se întoarce spre el şi îi spune, ‘Adevărat, adevărat îţi spun, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.’ În efect, Domnul i-a spus lui Nicodim ‘Eşti greşit’. ‘De ceea ce ai tu nevoie este să fi născut din apă şi din Duh. Sunt lucruri care aparţin de carne; sunt lucruri care aparţin de Duh. Ceea ce este născut din carne este carne şi ceea ce este născut din Duh este duh. Nu te mira (nu încerca să înţelegi). Vântul bate în ce direcţie vrea el şi tu îi auzi sunetul, dar nu poţi să spui de unde vine şi unde se duce: aşa este cu oricine este născut din Duh. Tu ai nevoie de iluminarea şi puterea Duhului. Tu nu poţi face acest lucru pentru tine însuţi.’ Domnul nostru enunţă în mod autoritar acest principiu dată pentru totdeauna.

Acelaşi lucru este văzut în practica din Faptele Apostolilor. Primul convertit din continentul Europei conform înregistrării a fost o femeie pe nume Lidia, o vânzătoare de purpură din oraşul Tiatira. Cum a fost ea convertită? A fost ea atinsă de personalitatea apostolului Pavel? Şi-a ‘afişat’ el marea sa personalitate? Vă amintiţi cum şi-a început campania sa în Europa. El a mers la o mică întâlnire de rugăciune a femeilor, în afara oraşului într-o duminică după-amiaza. Acela a fost cel mai nefavorabil şi mai nevestit început care ar fi putu avea loc vreodată. Acolo în acea mică întâlnire de rugăciune el a şezut şi l-a vorbit acelora Cuvântul lui Dumnezeu.

‘Totuşi’, ar spune careva, ‘trebuie să fi fost personalitatea lui Pavel. Trebuie să fi fost învăţătura şi elocvenţa sa.’ Aceasta nu este ceea ce ne spune textul din Fapte 16:14, „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”. Însăşi Pavel nu putea să mântuiască un suflet, oricât de măreţ ar fi fost el. Doar Domnul Duhul Sfânt poate deschide inima şi să ne permită să primim adevărul. O afirmaţie specifică a acestui fapt este în 1 Corinteni 12:3, care are să rezolve această materie, „De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie anatema!” Şi nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt”. Dacă aveţi nevoie de ceva mai mult, trebuie să mergeţi la Efeseni 2 şi acolo veţi descoperi că există doar o singură speranţă pentru cei care sunt ‘morţi în păcate şi nelegiuire’, aceia care sunt ‘copiii mâniei’ şi care umblă după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării’ şi sunt sclavi poftelor şi pasiunilor minţii precum şi ai firii şi ai trupului. Există doar o singură speranţă pentru ei. ‘Am fost înviaţi’. ‘Noi suntem lucrarea lui’. Fără de lucrarea şi autoritatea lipsită de putere a Duhului Sfânt nu ar fi niciodată un singur credincios în Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos.

Lucrarea Duhului în asigurare

Dar autoritatea Duhului nu se încheie aici. Doar Duhul Sfânt este cel care ne poate da în final o asigurare nezdruncinată a mântuirii. Acum acest subiect al asigurării mântuirii este unul foarte important, şi unul care pentru mine se pare că este foarte frecvent înţeles greşit. Există trei feluri principale prin care asigurarea ajunge la noi, dar adesea în aceste zile, din nefericire, doar prima este accentuată. Prima este ceea ce este obţinut prin a crede şi a ne aplica pe noi înşine faţă de simplul cuvânt al Scripturii în calitate de cuvânt autoritar al lui Dumnezeu. Acesta ne spune că ‘cel ce crede în el nu este condamnat’. Există cuvântul lui Dumnezeu, îl credem şi ne bazăm pe el.

Totuşi acesta este doar primul fel prin care asigurarea vine la noi. Într-adevăr, aceasta poate fi uneori periculoasă. Aceasta poate fi un fel de ‘credulism’. Un om poate spune aceasta pentru propria sa linişte a minţii şi pentru propriile sale scopuri. Noi acceptăm aceasta, dar ea singură nu este de ajuns. Avem nevoie de ceva mai mult, ceea ce este al doilea fundament al asigurării. Prima epistolă a lui Ioan ne oferă anumite criterii. Ioan spune că există anumite teste ale vieţii spirituale.

„Noi cunoaştem că am trecut de la moarte la viaţă pentru că îi iubim pe fraţi.”

Ştim din nou că am trecut de la moarte la viaţă deoarece nu mai găsim poruncile Domnului a fi grele. Ele sunt o încântare pentru noi. Şi mai sunt şi alte teste.

Noi credem în Domnul Isus Hristos.

Suntem conştienţi de Duhul care lucrează în noi.

Noi ne examinăm pe noi înşine pentru a vedea dacă roada Duhului este manifestată în noi. Dacă descoperim aceste lucruri, putem fi asiguraţi că suntem născuţi din nou. Viaţa trebuie să se manifeste întotdeauna pe sine. Viaţa din copac produce mere, pere sau piersici. Viaţa este legată să se arate pe sine, şi dacă descoperi vreun semn sau evidenţă de viaţă, aceasta este garanţia că acolo există prezenţa vieţii. Aceasta este o formă mai sigură de asigurare decât prima, care era în întregime obiectivă. Şi aceasta este subiectivă.

Există, însă, încă o altă formă de asigurare. Aceasta este cea mai înaltă şi mai sigură dintre toate. Pavel spunea aceasta în Romani 8:15-17: „Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă Suntem copii, Suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos”.

Aceasta nu este o formă de asigurare pe care aş putea-o deduce din Scripturi, sau din dovezile pe care le descopăr în mine. Aici este o mărturie directă a Duhului, însăşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul meu. Este posibil pentru noi să avem primele două fundamente de asigurare fără să avem acest al treilea. Aici este ceva ce numai Duhul ne poate oferii. Doar El este cel ce poate vorbi cu o autoritate finală care îmi oferă certitudinea în ceea ce priveşte faptul că sunt un copil al lui Dumnezeu, o certitudine aşa de mare, sau mai mare, ca certitudinea mea referitoare la orice altceva din viaţă. Un astfel de fapt este declarat în mod constant de sfinţi de-a lungul secolelor. Ei declară faptul că Duhul Sfânt i-a făcut să fie aşa de siguri de realitatea şi prezenta Domnului Isus Hristos şi a dragostei Lui pentru ei, încât ei erau mult mai siguri de aceasta decât de oricare alt fapt.

Acelaşi adevăr este pus în alte forme şi în alte părţi. În 2 Corinteni 1:22 o descoperim astfel, „El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului”. În Efeseni 1:13, 14 este pus în această formă: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui”. Veţi nota că acelaşi cuvânt este folosit referitor la Domnul nostru la botezul Său – ‘pecetluit’. Aici deci este asigurarea finală a mântuirii, şi numai autoritatea Duhului Sfânt ne poate oferi aceasta.

Lucrarea Duhului în a da înţelegere

De asemenea este tot Duhul Sfânt cel care ne poate da înţelegerea spirituală a Scripturilor, o înţelegere a doctrinelor. Ioan afirmă acest lucru clar (1 Ioan 2:20). El se confrunta cu ‘antihrişti’, acei oameni care au fost în Biserică, dar care au ieşit din ea deoarece ei nu erau din ea. Ei au crezut că erau convertiţi, şi că au fost astfel acceptaţi, dar ei au ieşit din biserică. Ei nu au fost niciodată adevăraţi credincioşi, ci ei sunt credincioşi temporari, falşi. Întrebarea este cum putem face diferenţa. Cum se face că aceşti primi creştini ignoranţi, din care o mare parte erau sclavi, să facă discriminare în aceste materii? Ioan spune, „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru”. El repetă aceasta în versetul 27, „Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva”.

Există o ungere dată de Duhul Sfânt care ne dă înţelegere. Aşa se face că în lunga istorie a Bisericii, anumite persoane ignorante, mai mult sau mai puţini inculte, au fost capabile să discrimineze între adevăr şi eroare cu mult mai bine decât marii doctori ai Bisericii. Ei erau destul de simplii să se încreadă în ‘ungere’, şi astfel ei erau capabili să distingă între lucrurile care difereau. Sfântul Samuel Rutherford, acel măreţ om al lui Dumnezeu care a trăit acum 300 de ani în Scoţia, spunea odată: „Dacă ai fi un preot divin, ţi-aş recomanda sfinţirea”. În cele din urma pentru a înţelege Scripturile şi toată teologia înseamnă a deveni sfânt. Aceasta înseamnă să fi sub autoritatea Duhului, să fi călăuzit de El.

Lucrarea Duhului în apărarea adevărului

Un al patrulea fel prin care Duhul Sfânt îşi arată autoritatea Sa în credincios este în apărarea adevărului. Acesta este un lucru de care suntem foarte preocupaţi în aceste zile, şi este drept să fim aşa. Ni se spune în Iuda 3 că ar trebui ‘să ne luptăm pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Dar cum să facem aceasta? Noi tindem să facem aceasta în termeni de apologetică. Din nou vreau să spun că nu denunţ sau destitui apologetica. Cred că ea îşi are locul ei potrivit, dar sunt sigur că noi ataşăm prea multă importanţă acesteia, şi prea multe din cărţile noastre apără credinţa în acest fel. Noi încercăm să raţionalizăm, să ne arătăm cunoştinţa şi să facem acomodările, dar se pare că aceasta nu este de mare avantaj. Se pare că nu facem cine ştie ce impresie asupra oponenţilor noştri.

Atunci cum trebuie apărat adevărul? În Fapte 6 îl găsim pe Ştefan în exact aceeaşi situaţie, şi iată ce citim în versetele de la 9 în continuare: „Unii din sinagoga, numită a Izbăviţilor, a Cirinenilor, şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte Iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan; dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el”. Secretul lui Ştefan era că el era plin de înţelepciune şi credinţă şi putere deoarece el era plin de Duhul Sfânt. Datorită acestora el putea să dea ochii cu acei combatanţi în aşa fel încât ei nu puteau să reziste înţelepciunii Duhului prin care vorbea el. Acesta este felul în care să apărăm credinţa şi să stăm tari pentru adevăr.

Să luam în considerare şi alte exemple ale aceleiaşi metode. Apostolul Pavel avea mulţi adversari în Corint, şi ei spuneau lucruri amare despre el. Ei încercau să-l ridiculizeze. Ei spuneau, „Prezenţa sa este slabă şi vorbirea lui vrednică de dispreţ”. (Mă tem că apostolul Pavel nu ar fi fost un evanghelist modern popular. Se pare că nu prea aveai de ce să te uiţi la el. Ni se spune că el era un om scurt de înălţime, chel cu un nas cârn, şi că ar fi avut o inflamaţie oribilă a ochilor, o oftalmie, ceea ce făcea ca privitul la el să fie repulsiv.) Acesta era felul în care ei vorbeau despre el. Iar apostolul le scrie acestora astfel: „Dar dacă va voi Domnul, voi veni în curând la voi, şi atunci voi vedea nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfat. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (1 Corinteni 4:19, 20). Lucrul care contează, spune el, nu este înţelegerea sau simpla vorbire, este autoritatea, puterea Duhului Sfânt.

Apostolul spune aproximativ acelaşi lucru aceleiaşi biserici în 2 Corinteni 10:3-5, unde el scrie astfel: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Aceasta este metoda sa. El este în carne, el umblă în carne, dar nu se luptă ‘după fire’. El are o altă autoritate, o altă putere; aceasta este puterea şi autoritatea Duhului Sfânt care era în el. El este pregătit să întâlnească întreaga lume, şi el poate înlătura toate autorităţile, întăriturile şi dominaţiilor.

Cu siguranţă că este important pentru noi să realizăm că aici avem singura autoritate liniştită. Ne putem afişa propriile noastre mici autorităţi, şi lumea pe ale ei. Aceasta este pur şi simplu o autoritate împotriva alteia. Ne petrecem timpul citând ‘autorităţi’ şi în a descoperi cutarea şi cutare detaliu. Vedem uneori în ziar că o anumită persoană sau alta a devenit de acum un credincios. Şi am putea să credem că aceasta va face o mare impresia asupra publicului. Dar situaţia esenţială rămâne neafectată. Singura autoritate care ne va fi de folos în toate aceste privinţe este autoritatea Duhului Sfânt.

Lucrarea Duhului în evanghelism

Aceasta mă duce la cea mai practică materie dintre toate, autoritatea Duhului Sfânt în evanghelism şi în mărturisire. Aici luam în considerare sarcina de a duce adevărul în lume printre aceia care nu sunt credincioşi. Îmi amintesc că am citit o frază dintr-un articol scris de un om despre o întâlnire în care el a ascultat la doi vorbitori. Era o întâlnire politică, nu religioasă, însă ceea ce a spus el despre acei doi politicieni pentru mine a fost ca o convingere de la Duhul Sfânt. El a spus că, în timp ce îi asculta pe cei doi bărbaţi, a simţit că aceasta era diferenţa principală dintre ei: primul a vorbit în mod admirabil ca un avocat, al doilea a vorbit ca un martor. Şi eu mă întreb, care sunt eu? Sunt eu un avocat al acestor lucruri sau un martor? Poţi fi un avocat al Creştinismului fără să fi un creştin. Poţi fi un apărător al acelor lucruri fără să le experimentezi. Dacă ai inteligenţă, dacă ai fost bine pregătit, poţi înţelege Scripturile în anumit sens, şi le poţi expune înaintea altora. Poţi să prezinţi toate argumentele, poţi enunţa cazul unei anumite filozofii creştine. Şi ar părea minunat aceasta. Dar poate că stai în afara experienţei adevărate în tot acest timpul. Ai putea să vorbeşti despre ceva de care poate nici nu ştii, despre Cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Tu eşti un apărător, poate chiar unul strălucitor. Dar este de notat faptul că Domnul a spus apostolilor Săi, „Îmi veţi fi martori”.

Să continuam această chestiune. Ceea ce face Duhul Sfânt cu autoritatea Sa este de a ne face pe noi martori. Am arătat deja faptul că Domnul nostru avea nevoie de această autoritate înainte ca El să poată predica, să facă lucrările Lui măreţe şi să-Şi exercite slujirea Sa. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la ucenici. După înviere, chiar înainte de a se ridica la cer, Domnul nostru a ajuns la acei oameni care au fost cu El pentru trei ani şi le-a spus: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Ne dăm seama de semnificaţia deplină a acestui lucru? Aici erau acei bărbaţi care au fost cu El pentru trei ani de zile. Ei îl cunoşteau în mod intim, au ascultat la predicile Lui, au văzut miracolele Lui. Ei au stat acolo şi L-au urmărit cum murea pe cruce; L-au văzut fiind îngropat în mormânt; ei ştiau că El a înviat din morţi; El a vorbit cu ei şi a mâncat peşte fript şi miere alături de ei. Ei au avut contact cu EL în timpul celor patruzeci de zile şi El i-a învăţat şi i-a instruit despre Sine (vezi Luca 24). Dacă ar fi fost vreodată oamenii într-o poziţie de a mărturisi despre înviere şi toate faptele despre Domnul, aceştia erau acei ucenici. Şi totuşi ceea ce Domnul nostru le-a spus este că ei ar fi chiar incapabili de a face aceasta până ce ei aveau să fie botezaţi cu Duhul Sfânt. Nici ei nu au putut mărturisi faţă de El şi lucrările Lui, despre cine era El şi ceea ce a făcut EL, până ce ei au primit puterea. Cunoaşterea lucrurilor nu este destul. Înainte ca să poţi mărturisi în mod eficient trebuie să existe această putere a Duhului Sfânt.

Ucenicii au primit acea putere în ziua Cinzecimii. Rezultatul a fost, de sigur, că Petru a început să predice imediat cu îndrăzneală, autoritate şi putere, şi trei mii au fost convertiţi. Citim în Fapte 4 că autorităţile nu puteau să combată îndrăzneala cu care Petru şi Ioan aduceau mărturie de înviere şi au spus aceste lucruri. Aceasta nu a fost altceva decât o manifestare a Duhului Sfânt. Acelaşi Petru care fusese aşa de nervos şi de temător (într-adevăr, care fusese un aşa laş, că îi era frică să nu-şi piardă viaţa, el şi-a negat propriul său Domn, cel mai mare Prieten şi Binefăcător al său), acum stă cu îndrăzneală gata de a-i confrunta întreaga lume şi pe toţi diavolii din iad, şi să proclame pe acest Isus pe care el l-a negat atât de recent, prin a spune, „Eu nu îl cunosc. Eu nu sunt cu el”. Ce este aceasta? Autoritatea Duhului Sfânt, Duhul Sfânt manifestându-şi autoritatea Sa într-o manieră extraordinară.

Citim mai târziu că aceşti bărbaţi au fost arestaţi şi au devenit din nou liberi, ei s-au reîntâlnit şi au avut o întâlnire de rugăciune (Fapte 4:23-33). „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Aceasta este autoritatea Lui. Atunci când El vine la o întâlnire, El nu numai că preia controlul asupra oamenilor: El poate chiar să cutremure zidurile şi clădirile. Din nou, în Fapte 4:33 descoperim că „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi”. Care era secretul puterii lor? Că ei erau capabili să argumenteze din punct de vedere ştiinţific faptul că învierea este posibilă? Că puteau să reconcilieze miraculosul cu ştiinţificul? Nu! A fost autoritatea şi puterea Duhului Sfânt care a transformat pe aceşti oameni în martori vii care erau irezistibili. „Şi un mare har era peste toţi”.

Pe măsură ce citim în continuare în Faptele Apostolilor, putem descoperi exact acelaşi lucru întâmplându-se în lucrarea măreaţă a apostolului Pavel. La o altă ocazie când Pavel predica, un om i s-a împotrivit, numit Elima, vrăjitorul. Ce s-a întâmplat? „Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el, şi a zis: Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele până la o vreme. Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni, care să-l ducă de mână” (vezi Fapte 13:9-11). Aceasta este autoritatea dată de Duhul Sfânt slujitorului lui Dumnezeu.

Există anumite afirmaţii specifice în Scriptură care definesc aceasta destul de clar. Luaţi de exemplu 1 Corinteni 2. Sunt de părere că pentru evanghelicii de astăzi acest capitol este în multe feluri cel mai important capitol din întreaga Biblie. Priviţi la acest colos de om, Pavel, care avea una dintre cele mai mari minţi pe care le-a cunoscut vreodată lumea. Nu este nici o îndoială despre aceasta, judecat fiind din orice punct de vedere. Şi totuşi Pavel ne spune că atunci când a mers la Corint, el era ‘în slăbiciune, în frică şi mare tremur’. El nu s-a avântat pe vreo platformă radiând confidenţa de sine, asigurarea proprie şi autoritatea. Şi el nu a lăsat ca nişte glume să-l îmbuneze în relaţia cu congregaţia. El nu era perfect, un ‘stăpân al adunărilor’. ‘Slăbiciune, frică şi mare tremur’. De ce? Deoarece Pavel îşi cunoştea propriile sale limitări. El ştia ceea ce nu putea face, şi el a fost îngrozit, ba chiar şi tremura, ca nu cumva în vreun fel el sau personalitatea sa să vină între acele suflete şi acest mesaj măreţ care i-a fost încredinţat lui. El nu a afişat nişte lucruri de care el ştia că ar face apel la ei. El a făcut exact opusul. El a fost determinat să ‘nu cunoască nimic altceva printre ei, decât pe Isus Hristos şi el răstignit’. Ba mai mult, el spune, „Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu”. Atât în ceea ce priveşte materia şi maniera sa, el nu avea să stimuleze gustul popular. Şi rezultatul a fost că atunci când a vorbit, deşi unii puteau să spună că ‘vorbirea lui era vrednică de dispreţ’, a fost cu putere, şi bărbaţi şi femei au fost convinşi şi convertiţi, au devenit creştini şi au fost stabiliţi în cadrul bisericii. Care era secretul? Acesta era ‘manifestarea Duhului şi a puterii’. Era autoritatea Duhului Sfânt. În 1 Tesaloniceni 1, apostolul descrie astfel lucrurile: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală”. Eu cred că îndrăzneala era atât în apostol cât şi în cei care au crezut. Acesta nu a fost simpla cuvântare a unui om; ei nu ascultau la o simplă expunere umană. El nu a enunţat vreo filozofie nouă sau ciudată. Cuvântul lui Dumnezeu a fost acela care a venit ‘cu putere, şi cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală’.

Apostolul Petru spune exact acelaşi lucru. El vorbeşte în 1 Petru 1:12 despre „aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească”. Prin ‘Duhul Sfânt trimis din cer’ faptul că această evanghelie este predicată cu asigurare şi convingere, cu autoritate şi putere.

Cu siguranţă că aceasta este cea mai mare nevoie din timpul prezent! Mergeţi înapoi şi citiţi istoria marilor treziri din Biserică, şi veţi descoperi că această putere a Duhului Sfânt şi autoritatea sa este întotdeauna prezentă. Acum două sute de ani în urmă s-a mărturisit despre o mare trezire evanghelică în Anglia, America, Scoţia şi Ţara Galilor. Unul din liderii din Ţara Galilor era un bărbat pe nume Howell Harris. Dacă veţi citi jurnalele lui veţi descoperi că el continuă să afirme ceva de acest gen: „Am ajuns în locul cutare; am predicat. Am simţit vechea autoritate”. Apoi altă dată el spune că atunci când a predicat într-un anumit loc „nu a fost nici o autoritate”. Aceasta l-a întristat şi a fost foarte nefericit. El a căzut înaintea lui Dumnezeu, şi-a cercetat inima şi şi-a mărturisit păcatele şi a căutat din nou ‘autoritatea’. El nu era niciodată fericit decât dacă era conştient de ‘autoritate’. Întotdeauna era acelaşi mesaj, dar acesta nu era de ajuns fără de autoritate. El ştia că acea predicare, într-un sens, era zadarnică aparte de ‘autoritate’.

Nimeni nu poate citi jurnalele lui Whitefield şi ale lui Wesley fără să găsească exact acelaşi lucru. Îmi amintesc cum citeam ceva din jurnalul lui Whitefield unde el descrie ceea ce s-a întâmplat când el a predicat în Cheltenham. Iată cum s-a exprimat el, „Domnul a coborât printre noi”. Autoritatea! „Era un strigăt al unui Rege printre noi,” a spus el într-o altă ocazie. Şi John Wesley exprimă în mod constant acelaşi gând. Aceasta a fost esenţa experienţei sale la întâlnirea de la Aldersgate din Londra când a simţit inima sa că era ‘straniu de încălzită’. Din acel moment el a avut această autoritate, cu rezultatul căreia întreaga sa slujire a fost transformată. Jonathan Edwards a experimentat exact acelaşi lucru. Dwight L. Moody este şi el un exemplu special al aceluiaşi subiect. După această experienţă în timp ce mergea prin zona Wall Street din New York City, când Duhul Sfânt a venit peste el, moment în care Moody a primit autoritatea sa. El a predicat acele predici care le-a rostit şi mai înainte, dar ele erau transformate. De ce? El avea de acum autoritatea Duhului.

Acest lucru este evident. Îmi amintesc recitind în jurnalul lui Whitefield despre prima sa vizită în Northhampton, Massachusetts, prima dată când el l-a întâlnit pe sfântul Jonathan Edwards. Whitefield spune că el nu va uita niciodată felul în care, în timp ce avea privilegiul de a sta şi a predica de la amvon, l-a observat pe Jonathan Edwards care îl asculta cu şiroaie de lacrimi curgând din ochii lui, şi cu un zâmbet aproape divin pe fata sa. De ce era aceasta? Nu era doar predicarea lui Whitefield, un orator neîntrecut cum era el. Jonathan Edwards experimenta autoritatea Duhului Sfânt. El o cunoştea pentru el însuşi. El o putea vedea în fratele lui, tovarăşul său slujitor al lui Dumnezeu, şi el se bucura în ea. Este un lucru minunat când un predicator se poate bucura de predicarea unui alt om atât de mult ca de a sa. Nimic decât Duhul Sfânt nu poate face aceasta pentru el.

Daţi-mi voie să închei această secţiune cu încă o povestire. A fost un vechi predicator odată în Ţara Galilor acum circa 150 de ani în urmă care a fost invitat să predice la o convenţie ţinută într-un mic oraş. Oamenii erau deja adunaţi, dar predicatorul nu sosise. Aşa că lucrătorul local şi alţi lideri au trimis pe o femeie la casa unde stătea predicatorul să-i spună că ei îl aşteaptă şi că totul era pregătit. Fata s-a dus şi atunci când s-a întors ea a spus: „Nu am vrut să-l deranjez. Vorbea cu cineva.” „O,” au spus ei, „aceasta este chiar ciudat pentru că toată lumea este aici. Mergi înapoi şi spune-i că vremea e trecută şi că trebuie să vină”. Fata s-a dus din nou şi şi-a reîntors şi a raportat. „Vorbeşte cu cineva”. „De unde ştii?” au întrebat ei. Ea a răspuns, „Îl auzeam cum îi spunea celeilalte persoane care era cu el, Nu mă duc să predic la acei oameni dacă nu vii cu mine.” „O, este în regulă”, au răspuns acei slujitori. „Ar trebui să-l aşteptăm atunci.”

Predicatorul mai în vârstă ştia că era prea puţin scop în a se duce şi a predica dacă el nu ştia cu siguranţă că Duhul Sfânt mergea cu el şi îi dădea autoritate şi putere. El era destul de înţelept, şi avea destul discernământ spiritual, pentru a refuza să predice până ce ştia că avea autoritatea lui şi că Duhul Sfânt mergea cu el şi ar vorbi prin el. Tu şi cu mine, totuşi, predicăm adesea fără El, şi toată isteţimea şi învăţătura noastră, şi toată ştiinţa şi apologetica noastră duc la nimic deoarece ne lipseşte autoritatea Duhului Sfânt.

AUTORITATEA DUHULUI ÎN BISERICĂ

În cele din urmă, să luam în considerare autoritatea Duhului Sfânt în Biserică. În mod evident că suntem confruntaţi din nou cu un subiect larg. Pot atinge doar consideraţiile cele mai importante. El oferă daruri Bisericii. Citiţi 1 Corinteni 12 şi veţi descoperi că El face aceasta într-o manieră suverană. El o face conform propriei Sale voinţe şi înţelegeri. Tu nu îi poţi dicta Lui. Nu trebuie să spui prin urmare că „Este vremea ca Biserica să înceapă să revendice darul vindecării, sau al minunilor sau altceva”. Noi nu revendicăm; El dă. El împarte conform voii Sale suverane. Ne-am referit în capitolul anterior la formarea canonului şi am văzut că aceasta a fost în mod clar prin călăuzirea Duhului. Vreau să luam acum în considerare în mod special autoritatea Duhului Sfânt în Biserică aşa cum este ea manifestată şi revelată în trezirile religiilor.

Trebuie să exercităm o mare atenţie în a mânui acest subiect, dar mi se pare că este o mare compătimire ca un om minunat al lui Dumnezeu, Charles G. Finney, care a fost folosit în mod aşa de măreţ de Dumnezeu, ca să introducă noţiunea că oamenii pot aranja şi organiza o trezire. Pentru mine aceasta este o chestiune de mare regret, deoarece ea introduce un element de confuzie, şi îi duce pe mulţi să vorbească de campaniile evanghelistice ca ‘treziri’ şi a se vorbi despre a se tine o trezire. Nu poţi să anunţi că are să se tină o ‘trezire’. Aceasta este o confuzie clătinată de limbaj, şi este extrem de derutantă. Cred că este chiar capabilă de stingere a Duhului. O trezire este ceva ce nu poate fi aranjat niciodată şi organizat de oameni. O trezire este rezultatul şi acţiunea directă a Duhului Sfânt în autoritate şi putere. O trezire nu înseamnă doar predicarea evangheliei cu un rezultat de oameni ce se convertesc. O trezire înseamnă că Duhul Sfânt se coboară peste o Biserică sau o comunitate sau o parte din ţară în putere şi măreţie, într-o manieră precisă, zdrobindu-i pe oameni, şi poate chiar şi aruncându-i pe aceştia fizic la pământ. Aceasta duce la agonii de pocăinţă şi dor după Hristos şi după pace şi mântuire. Aceasta este ceea ce se înţelege printr-o trezire.

A fost o trezire autentică, aşa cum vă spuneam, acum două sute de ani. Aceasta a fost o trezire autentică care a izbucnit în Northhampton, Massachusetts. Jonathan Edwards stătea la amvon cu manuscrisul în mână. În timp ce citea o predică, oamenii au căzut în mod literal la pământ sub o convingere teribilă de păcat şi starea lor pierdută. Ei au plâns. În vremuri de trezire, oamenii sunt văzuţi umblând pe străzi şi uliţe şi drumuri dintr-un district în puţinele ore ale dimineţii plângând după pacea cu Dumnezeu. Ei vor bate la uşa predicatorului întrebându-l, „Nu-mi puteţi da alin?” Ei sunt convinşi de păcat şi se văd pe ei înşişi ca păcătoşi înaintea unui Dumnezeu sfânt şi măreţ. Ei sunt alarmaţi de terorile iadului. Acestea sunt întotdeauna trăsăturile caracteristice ale trezirii. Oamenii sunt adesea convertiţi în cadrul trezirilor chiar înainte ca ei să ajungă la întâlnire. În timp ce ei se îndreaptă spre un serviciu, Duhul coboară peste ei. Oamenii care lucrează pe câmp sunt constrânşi deodată să cadă pe genunchii lor şi să strige la Dumnezeu după milă. Aceasta este trezire. Duhul lui Dumnezeu este revărsat peste tot şi vine în autoritate şi putere.

Nu există nimic altceva care să arate în acest fel autoritatea Duhul Sfânt decât astfel de întâmplări. Lunga istorie a bisericii poate fi pusă în forma unui grafic. Aceasta începe acolo la Rusalii în ceea ce poate fi descris ca o trezire măreaţă. După o scurgere de timp, vă amintiţi, puterea se pare că trecuse, şi Biserica a intrat într-o decădere. Diavolul şi lumea atacau şi totul se părea a fi pierdut. Biserica nu avea nici o autoritate şi nici o putere. Oamenii au devenit disperaţi. Deodată Dumnezeu îşi revarsă din nou Duhul Său. Are loc o măreaţă trezire, şi Biserica este ridicată încă o dată pe vârful valului. Aşa a progresat istoria Bisericii. Acesta nu a fost un nivel stabil. Ne-am fi dorit noi să fie aşa, dar nu a fost niciodată aşa. A fost întotdeauna aşa sus şi jos, şi partea de sus sunt trezirile, ‘revărsarea’ Duhului. Acesta este termenul folosit în al doilea capitol din Fapte şi pretutindeni. Sub astfel de revărsări măreţe oamenii au mărturisit că ei au învăţat mai multe despre Dumnezeu şi Domnul Isus Hristos într-o ora într-o întâlnire din timpul unei treziri decât au învăţat ei într-o viaţă întreagă de studiu biblic şi de citire a teologiei. În acelaşi timp bărbaţi şi femei care au aparţinut până atunci lumii şi care nu au auzit niciodată evanghelia înainte se păreau a fi puşi în poziţii egale în mod imediat.

Este ceva minunat în această privinţă. O afirmaţie din Psalmi spune, „Cel ce locuieşte în ceruri va rade”, şi eu cred că Dumnezeu râde câteodată de Biserică. El ne vede că suntem gata să punem mâinile ca să echilibrăm arca. Noi credem că singuri putem face aceasta. Suntem destul de preocupaţi. Ne ţinem conferinţele noastre şi aducem propuneri, dar ele duc la nimic. Apoi, când suntem destul de extenuaţi, după toate marile noastre campanii, conferinţe şi organizarea noastră strălucitoare, şi după ce ne-am cheltuit toţi banii noştri, şi lucrurile au mers de la rău înspre mai rău, Dumnezeu în mod neaşteptat – în ultimul loc unde te-ai aştepta vreodată ca El să facă aşa şi prin ultima persoană la care te-ai gândit vreodată – îşi revarsă deodată Duhul. Apoi Biserica se ridică la o nouă perioadă de glorie, de putere şi influenţă. Oamenii şi femeile sunt convertite în mase, şi puterea adevărului este din nou peste ei. Duhul Sfânt îşi manifestă autoritatea Sa în Biserică în cadrul trezirii.

La ce concluzie ajungem ca rezultat a toate acestea? Să continuăm cu eforturile noastre practice şi cu studiul nostru, dar să ne ferească Dumnezeu ca noi să ne bazăm pe ele. Să ne echipăm pe noi înşine pe cât de bine putem. Noi nu vom fi atât de capabili şi de învăţaţi ca şi apostolul Pavel, Sf. Augustin, Luther sau Calvin. Ei erau oameni cu învăţătură şi intelecte gigante. Acesta este tipul de om pe care Dumnezeu se pare că îl foloseşte atunci când El îşi face lucrările Sale cele mai mari în istoria Bisericii. Să continuăm, totuşi, să căutăm cunoaştere şi să ne echipăm pe cât de perfect posibil. Dar, în numele lui Dumnezeu, să nu ne oprim deloc. Să realizăm că fără de autoritatea şi puterea Duhului nimic nu are valoare. „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi nu aş avea dragoste (un produs al lucrării Duhului), sunt un chimval zângănitor sau o alamă sunătoare” (1 Corinteni 13:1). Nu contează cine sunt eu sau ce as putea face eu: aceasta nu mă va duce nicăieri. Doar autoritatea Duhului este cea care contează.

Acum iată ceea ce mă întristează pe mine. Aud foarte rar de creştini, chiar şi evanghelici, care să se roage pentru trezire. Pentru ce se roagă ei? ei se roagă pentru propriile lor eforturi organizate, ori de acasă ori din diferite ţări. Într-o întâlnire tipică de rugăciune aceasta este ceea ce se întâmplă. „Mai întâi de toate să avem rapoartele”, spune preşedintele. După ce le aude, el adaugă, „Să mergem în rugăciune pentru aceasta. Aţi auzit faptele, să ne rugăm pentru ele”. Noi ne rugăm doar pentru binecuvântare peste eforturile noastre, fie că este o mare campanie evanghelică, sau o lucrare într-o ţară străină. Aceasta este chiar drept, de sigur, şi ar trebui să facem aceasta. Necazul este că noi începem întotdeauna cu noi înşine şi eforturile noastre şi îi cerem lui Dumnezeu să le binecuvânteze. Când ai auzit ultima dată pe cineva rugându-se pentru trezire, rugându-se ca Dumnezeu să deschidă ferestrele cerului şi să reverse Duhul Său? Când te-ai rugat tu însuţi pentru aceasta? Sugerez în mod serios faptul că noi neglijăm acest lucru aproape în întregime. Suntem vinovaţi de uitarea autorităţii Duhul Sfânt. Suntem aşa de interesaţi de noi înşine şi în propriile noastre activităţi încât am uitat singurul lucru care ne poate face eficienţi. Prin toate mijloacele să continuăm să ne rugăm pentru eforturile particulare, pentru predicator, şi predicarea sa din fiecare duminică, pentru toate organizaţiile esenţiale şi campaniile evanghelistice, dacă ne simţim călăuziţi să le avem. Dar înainte de toate acestea, şi în cele din urmă, să ne rugăm şi să pledăm după trezire. Atunci când Dumnezeu trimite trezire El poate face mai mult într-o singură zi decât în cincizeci de ani din toată organizarea noastră. Aceasta este verdictul clătinatei istorii care reiese în mod clar din lunga istorie a Bisericii.

Aceasta este cea mai mare nevoie astăzi, într-adevăr aceasta este singura speranţă. Să ne decidem prin urmare, ca zi după zi, şi de multe ori în timpul zilei, să ne petrecem timpul nostru înaintea lui Dumnezeu pledând după trezire. Dar, aşa de nebuni cum suntem noi, noi nu vom face astfel până ce nu am ajuns la sfârşitul nostru şi a resurselor noastre. Vom face aşa doar atunci când toate au eşuat, şi ne-am dat seama de totalul nostru faliment şi impotenţă, şi am ajuns să vedem că Domnul nostru a vorbit un adevăr simplu atunci când a zis, „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

Să ne reamintim că Dumnezeul care în trecut a intervenit în mod neaşteptat asupra Bisericii muribunde şi a ridicat-o la o nouă perioadă de viaţă şi victorie, încă mai poate face acelaşi lucru, pentru că braţul Său nu s-a scurtat, şi nici puterea Lui nu a diminuat. Să-L aşteptăm, să pledăm cu El, să învăţăm să agonizăm în rugăciune şi fie ca singura noastră rugă să fie:

Trezeşte-ţi lucrarea Ta, O, Doamne,

Dezvăluie-Ţi măreţul braţ al Tău;

Vorbeşte dar cu vocea care trezeşte morţii

Şi fă c-al Tău popor s-audă.

„Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!” (Habacuc 3:2).

http://www.voxdeibaptist.org/Autoritatea_Duhului_Sfint.htm

[FOTO] Botez la Mureş

download - Copie (2)

Biserica Creştină Baptistă Nădejdea din Sannicolau Mare a organizat sâmbătă 20 iulie un serviciu de botez la Igriş, pe malul Mureşului.

Cel care l-a mărturisit pe Hristos ca Domn şi Mântuitor în apa botezului afost medicul veterinar Barni Bucin din Mako.

Evanghelia a fost propovăduită de fratele diacon Emanuel Cipoş,  de frații păstori Petrică Crețu din Mehkerek, Bokor Barnabas din Szeged şi de Ionel Tuțac, preşedintele Comunității Bisericilor Creştine Baptiste Timişoara.
Au cãntat spre slava Domnului grupul Nădejdea  şi frații Daniel Pincu şi Traian Goanță.

Actul botezului a fost oficiat de pastorul Bisericii Nădejdea,  Liubomir Novacov.

Evenimentul s-a încheiat cu o agapă pregătită de surorile Bisericii Nădejdea din Sânnicolau Mare.

De ce Dumnezeu duce în ispită? | Adevărul despre Adevăr

download - Copie (2)

În rugăciunea Domnească „Tatăl Nostru” există o frază, care creează confuzie de la prima citire – „….și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”. Poate Dumnezeu să-l ispitească pe om? Aflați răspuns din emisiunea Adevărul despre Adevăr.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 22 iul. 2019

Întrebare în privință rugăciunii Tatăl Nostru! De ce DUMNEZEU ne duce în ispită, știind că numai Satan ne ispitește? Abonează-te! Youtube: https://www.youtube.com/user/MoldovaC… Facebook https://www.facebook.com/moldovacrest… Vizitează-ne pe pagina noastră de Web: https://moldovacrestina.md/ Vrei să devii ucenicul lui Isus Hristos? Dă click aici https://moldovacrestina.md/raspunsuri… Ai întrebări din Biblie? Apasă aici https://moldovacrestina.md/ask-the-pa… PENTRU MANUALE DE STUDIU BIBLIC CONTACTAȚI LA +(373)69966779 SAU info@precept.md

Jertfa nebunilor | Pastor Vasile Filat

download - Copie (2)

Bună dimineața,
Unii creștini, în loc să aducă jertfe plăcute lui Dumnezeu, se comportă neînțelept și aduc jertfa nebunilor. Ce înseamnă aceasta aflați din mesajul predicat de pastorul Vasile Filat duminica trecută la Biserica Buna Vestire Chișinău.

Publicat pe 22 iul. 2019

Ce este #jerfa nebunilor și cum s-ar putea întâmpla ca cei #credincioși să o aducă? Mai multă explicație a acestui subiect vezi în mesaj. Claritate în predicare și comunicare https://www.youtube.com/watch?v=7c16q… Pagina de facebook a bisericii https://www.facebook.com/bunavestire…. Site-ul bisericii: http://www.bunavestirea.md Pagina de instagram: https://www.instagram.com/pastor.vasi… BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601