Închide

De ce tacem cand Domnul Isus si Romania sunt batjocorite?

download

Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh dela Adam, cînd a zis: ,,Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe cari le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe cari le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi….Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, cari vor trăi după poftele lor nelegiuite. (Iuda v. 15-16,18)

Hulitorii din Istanbul si primaria capitalei isi bat joc de jertfa lui Cristos si de natiune

Aflam din articolul de mai jos ca persoane de influenta din Turcia prin faptul ca nu au putut sa construiasca moscheia, au facut presiuni ca sa se blasfemieze Domnul Cristos si poporul roman prin asa zis-a expozitie de la Arcul de Triumf. Aceasta manifestare este un sacrilegiu si o insulta la adresa natiunii noastre. Iata articolul documentat:  https://razboiulinformational.ro/site/2019/08/arcul-de-triumf-desacralizat/

De ce nu facem nimic?

In primul rand chem la rugaciune pe aceia care cred in puterea lui Dumnezeu, ca El sa intervina si blasfemia de la Arcul de Triumf sa fie inchisa. Mai mult, sa ne rugam ca cei responsabili de la primaria capitalei sa fie dati afara. Ar trebui ca toata suflarea evanghelica sa iasa la un protest pasnic si sustinut pana cand primaria capitalei ia actiune imediata impotriva acestui sacrilegiu. Avem nevoie de o mobilizare pe social media. Stiu ca avem tineri foarte competenti. Cine este gata de actiune?

Doamne ajuta! Doamne da izbanda!

Ebioniţii – Pagina de Apologetică este realizată de Octavian C. Obeada

download

Pagina de Apologetică

Octavian C. Obeada - Apologet Baptist Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

EBIONIŢII – Ebioniţii (de la cuvântul evreiesc, Ebionim, „cei săraci”), erau o sectă de urmaşi iudei ai lui Ioan Botezătorul şi mai apoi ai lui Isus (Yeshua în aramaică) care au existat în Iudea şi Palestina în timpul secolelor timpurii ale Erei Comunale.

Ebioniţii

După conciliul de la Ierusalim, în Fapte 15, unii s-au depărtat refuzând să accepte rezoluţia conciliului. Aceştia îl vedeau pe Isus ca Mesia dar învăţau următoarele: (Istoria Bisericii a lui Eusebius, 6:17 şi Împotriva Ereziilor a lui Irineu, 1:26, 3:11, 5:1)

  1. Negau divinitatea şi naşterea din fecioară a lui Isus. Maria şi Iosif au fost părinţii lui.
  2. Isus nu este fiul lui Dumnezeu.
  3. Observarea legii ceremoniale era totodată necesară pentru mântuire.
  4. Nu poţi fi mântuit doar prin credinţa în Hristos şi printr-o viaţă sfântă.
  5. Practicarea circumciziei, şi observarea legii lui Moise, şi stilul Iudaic de viaţă.
  6. Au refuzat să recunoască faptul că el a pre-existat, fiind Dumnezeu, Cuvântul.
  7. Observarea strictă a închinării trupeşti a legii.
  8. Reproşarea creştinilor care mâncau mâncăruri necurate.
  9. Eu foloseau doar aşa-zisa Evanghelia după Evrei (unii spun versiunea ebraică a lui Matei). Rareori s-au folosit de alte evanghelii.
  10. Declarau că profeţia lui Isaia despre „fecioara care va rămâne însărcinată” ar trebui să fie tradus în loc cu o femeie tânăra.
  11. Au respins toate epistolele apostolului Pavel, pe care l-au numit un apostat faţă de lege.

Apostolul Ioan nu intra deloc într-o casă de băi unde Gnosticul Cerinthus era pentru că Cerinthus învăţa că Isus era doar om, născut din Iosif şi Maria (Contra Tuturor Ereziilor de Irineu, 3:11). Eusebius spune că doctrinele lor erau depuse de demoni răi. Cei care cred doctrina Ebionită nu sunt creştini. Ignatius în Smyraens 7 spunea că cei care cred că Pastele nu se referă la Isus şi la moartea sa pe cruce nu sunt creştini şi nici măcar nu ar trebui să vorbim cu ei.

Un subgrup s-a dezvoltat care au adăugat la cele de sus următoarele:

  1. Nu au negat că Domnul a fost născut dintr-o fecioară şi din Duhul Sfânt, însă au negat divinitatea lui Isus.
  2. Ei observau Sabatul şi restul stilului de viaţă evreiesc, dar celebrau şi ziua Domnului ca un memorial al învierii Salvatorului.
  3. Unii practicau şi jurăminte de sărăcie şi vegetarianism.

Mai târziu s-a dezvoltat o sectă Gnostică (Contra Tuturor Ereziilor de Irineu, 1:26, 3:11, 5:11 şi Pseudo-Clementines):

  1. Au respins orice distincţie dintre Iehova demiurgul şi Supremul Dumnezeu Bun.
  2. Materia este eternă şi o emanaţie a Divinităţii.
  3. Acest Fiu al lui Dumnezeu este Hristos, o fiinţă de mijloc dintre Dumnezeu şi creaţie, nu o creatură, deşi nu egal, şi nici măcar de comparat cu Tatăl.
  4. Omul este mântuit prin cunoaştere (gnosis), prin a crede în Dumnezeu Învăţătorul, şi prin a fi botezat spre iertarea păcatelor.
  5. Acest sistem de Panteism, Dualism Persan, Iudaism şi Creştinism s-au topit laolaltă.

Ebioniţii păreau să fi murit în jurul secolului cinci.

Referinţe:

  1. Irenaeus Against Heresies 1.26
  2. Irenaeus Against Heresies 4.21
  3. Irenaeus Against Heresies 5.1
  4. Tertullian Against Marcion 1.33
  5. Hippolytus Against Heresies 7.22
  6. Origen Comm. Matthew 6.12
  7. Origen Cel. 5.61
  8. Origen Cel. 5.65
  9. Irenaeus Against Heresies 3.11

Numele de Ebionit poate fi tradus prin sărac. Unii sugerează că acesta s-a aplicat grupului lui Iacov în Ierusalim, deşi în scriptură se foloseşte un cuvânt diferit. Dacă aceasta este adevărat s-ar putea să se refere doar la Creştinii din Ierusalim care au făcut juruinţe de a trăii în sărăcie. Aceasta se poate referi în acelaşi timp şi la cei care erau săraci.

Tertulian declară că fondatorul sectei era numit Ebion. Epipanius trasează originea din creştinii care au fugit spre Pella după distrugerea templului de la Ierusalim, 69-70 d. Hr.; tot el adaugă că unii dintre ei deţineau crezul că Adam era o întrupare a lui Isus. Ebioniţii s-au găsit pretutindeni în Israel şi în regiunile din jur, Cipru, Asia Mică şi chiar şi până la Roma.

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

 [Apasă aici pentru detalii]

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_mar07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire – ARMINIANISMUL: Idolul de aur al liberei voinţe – de Augustus Toplady (1740-1778)

download

ARMINIANISMUL: Idolul de aur al liberei voinţe

de Augustus Toplady (1740-1778)

Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău slavă, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău! (Psalmul 115:1)

Unii cercetători au presupus că acest Psalm a fost scris de profetul Daniel, cu ocazia eliberării miraculoase a lui Şadrac, Meşac şi Abednego, atunci când ei au ieşit nevătămaţi din furnalul încins în care au fost aruncaţi prin porunca regelui Nebucadneţar.

Şi, într-adevăr, nu există multe pasaje din Psalmi care să pară că ar înfăţişa această conjunctură. Chiar prin continuarea citirii, la al patrulea verset (care vorbeşte despre idolii păgânilor, şi, se prea poate că se referea la chipul aurit la care a cerut Nebucadneţar să i se aducă închinare), spune că idolii lor sunt din argint şi aur, lucrarea mâinii omului: ei au gură, dar nu vorbesc, ochi dar nu văd.

Îndrăznesc să spun că, într-un astfel de auditoriu ca şi acesta, se află şi un număr de arminieni. Mă tem că prea multe din adunările noastre îi au pe prea mulţi dintre aceştia. Poate, totuşi, chiar şi aceşti oameni, pe cât de idolatrii sunt, pot fi apţi de a fi blamaţi cât şi, într-adevăr, cu dreptate, absurditatea acelora care se închină la idoli de aur sau de argint, lucrarea mâinii omului. Daţi-mi voie să întreb: Dacă ar fi aşa de absurd să te închini la lucrarea mâinilor unui alt om, ce ar fi să te închini la lucrarea propriilor tale mâini? Poate că-ţi spui, „Să mă ferească Dumnezeu să fac aşa ceva.” Totuşi, dă-mi voie să spun că încrederea, confidenţa, încrederea şi dependenţa pentru mântuire sunt cu toate fapte şi cu toate chiar şi solemne, de închinare divină: şi pe orice vei depinde, fie în parte sau în întreg, pentru acceptarea ta înaintea lui Dumnezeu, şi pentru justificarea ta înaintea feţei Sale, pe orice te-ai baza şi te-ai încrede pentru realizarea harului sau a slavei, dacă este vreun lucru lipsit de Dumnezeu în Hristos, tu eşti un idolatru în toate intenţiile şi scopurile.

Este foarte diferită ideea care ne-o oferă Scriptura, despre binecuvântatul Dumnezeu, de cea a falşilor dumnezei la care se închinau păgânii şi de această reprezentare degradantă a adevăratului Dumnezeu, pe care Arminianismul le-ar înscrie asupra omenirii. „Dumnezeul nostru [spune acest Psalm în versetul 3] este în ceruri: El face tot ce îi este plăcut.” Aceasta nu este ideea arminiană despre Dumnezeu: căci liberele noastre voinţe şi preocupările noastre cu şansele ne spun că Dumnezeu nu face ceea ce i-ar plăcea; că ar fi cumva un număr mare de lucruri pe care El ar vrea să le facă şi se zbate să le facă, însă nu le poate aduce la împlinire: ei ne spun aşa cum a spus-o cineva în mod ingenios:

Întreaga lume El ar putea-o uşor salva,

Însă tânjeşte spre ceea ce nu poate-avea

Cam harnic, astfel să răsune-afară,

Un Dumnezeu dezamăgit şi schimbător.

Cum se comportă aceasta cu maiestuoasa descriere că „Dumnezeul nostru este în ceruri”! El şade pe tron, evaluând şi distribuind sorţii oamenilor; ţinând toate evenimentele în mâna Sa, călăuzind fiecare legătură a cauzelor secundare, de la începutul timpului la sfârşitul vremii. Dumnezeul nostru este în ceruri, deţinând toată puterea, şi (care este consecinţa naturală a acesteia) El a făcut ceea ce i-a plăcut: sau aşa cum o exprimă apostolul (deşi cuvintele sunt diferite, sensul este acelaşi) „El face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11).

De aceea, noi ne şi trudim cât şi suferim reproşul: chiar pentru că spunem (şi cel mai înalt lucru pe care îl putem spune despre acest subiect se ridică doar la acest lucru: spre derâderea acesteia) că Dumnezeul nostru este în cer şi că a făcut tot ceea ce i-a plăcut. Şi El face conform plăcerii Sale suverane ceea ce voieşte, până la capăt; chiar dacă toţi arminienii de pe pământ s-ar încumeta să înfrunte intenţia divină şi să împiedice roţile guvernării divine. Cel ce şade în ceruri râde de ei şi îşi aduce la îndeplinire scopurile Sale, uneori chiar şi prin intermediul acelor incidente pe care oamenii răi se încumetă să le arunce în calea Sa, cu o perspectivă stricată de a-L dezamăgi pe El şi scopurile Sale. „Toate lucrurile,” spunea psalmistul, „Te slujesc” (Psalmul 119:91). Toate au o tendinţă directă, fie efectivă fie facultativă, de a îndeplini planurile Sale nealterabile de providenţă şi har. Observaţi: în mod efectiv şi tolerant. Căci noi nu spunem niciodată, şi nici nu am intenţiona să spunem, că Dumnezeu este lucrătorul răului: noi doar susţinem că pentru motive necunoscute nouă, ci doar lui Dumnezeu, El este cel ce permite în mod eficace (nu agentul, ci cel ce permite) ca orice vine să se întâmple. Însă atunci când vorbim despre bine, noi lărgim apoi termenul şi afirmăm, împreună cu psalmistul, că cu tot ajutorul oferit pe pământ, Dumnezeu îl face El Însuşi.

Îmi amintesc de ceea ce spunea marele Monsieur Du Moulin, în admirabila sa carte intitulată Anatome Arminianismi. Observaţia sa este că cei rău, cu nu mai puţin decât cei aleşi, realizează decretele înţelepte, sfinte şi drepte ale lui Dumnezeu: dar, spune el, cu această diferenţă; poporul unic al lui Dumnezeu, după ce sunt convertiţi, se străduie faţă de voia Sa dintr-un principiu de dragoste: în timp ce aceia care sunt lăsaţi în perseverenţa inimii lor (care este dezaprobarea pentru care ne luptăm), cărora nu le pasă de Dumnezeu, şi El nu este în toate gândurile lor; aceste persoane se asemănă cu aceia care vâslesc într-o barcă, care se îndreaptă spre acel loc spre care îşi îndreaptă de fapt spatele. Ei îşi întorc spatele faţă de decretul lui Dumnezeu, şi cu toate acestea ajung la acel punct, însă fără să o ştie.

O mare dezbatere dintre religia lui Arminius şi cea a lui Isus Hristos este referitoare la cine va sta justificat pentru slava şi lauda mântuirii unui păcătos. Conversia decide deodată acest punct; eu cred că fără vreo imputare a lucrurilor murdare, m-aş aventura să spun că fiecare persoană care este într-adevăr trezită, măcar atunci când se află sub strălucirea înfăţişării lui Dumnezeu asupra sufletului său, să cadă în genunchii săi, cu acest imn de laudă venind din inima sa „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău slavă, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău”.

Aceasta este adevărată şi în ceea ce priveşte binecuvântările vieţii de acum. Dumnezeu este cel ce îl ridică pe unul şi îl coboară pe altul (vezi Psalmul 75:7). Victoria, de exemplu, atunci când prinţii care se luptă se află într-un război, este toată a lui Dumnezeu. „Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul” Eclesiastul 9:11, este ca şi când ar fi un decret, voia, puterea şi providenţa lui Dumnezeu, care în mod eficace, deşi uneori invizibil, ordonează şi dispune fiecare eveniment.

La faimoasa bătălie de la Azincourt, din Franţa, unde, dacă nu greşesc, 80.000 de francezi au fost în totalitate înfrânţi de aproape 9.000 de englezi, sub comanda uimitorului nostru Rege Henry al V lea, iar după ce s-a încheiat lupta, şi Dumnezeu a dar acelui prinţ renumit victoria, el a ordonat precedarea Psalmului (adică al 114 lea), şi parte a Psalmului din care v-am citat pasajul luat în considerare, să fie cântat pe câmpul de luptă: în acest fel recunoscând că tot succesul, şi toate binecuvântările, sau orice alte lucruri asemănătoare, au venit de la Tatăl luminilor. Unii din istoricii noştri ne informează de faptul că atunci când triumfătorul englez a ajuns la aceste cuvinte pe care le-am luat pentru textul meu, întreaga armată victorioasă a căzut pe genunchii lor, ca un singur om, în câmpul de cucerire, şi au strigat, cu o singură inimă şi cu o singură voce, „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău slavă, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău!”

Şi aşa va fi şi atunci când Dumnezeu a realizat numărul aleşilor Săi, şi i-a adunat în întregime în plinătatea împărăţiei Sale de răscumpăraţi. Care crezi că va fi cântecul tău atunci când vei ajunge în ceruri? „Binecuvântat fie El care mi-a dat libera voinţă, şi binecuvântat fie propriul meu eu, care s-a folosit bine de el”? O, nu, nu. Un astfel de cântec nu s-a auzit niciodată în ceruri şi nici nu se va auzi vreodată în tip ce Dumnezeu este Dumnezeu şi cerul este cer. Priveşte în cartea Apocalipsa şi acolo vei găsi adunarea celor binecuvântaţi şi tensiunile de care cântă. Ei şi-au aruncat coroanele înaintea tronului spunând: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.” (Apocalipsa 5:9).

http://www.voxdeibaptist.org/arminianismul_idol_de_aur.htm

GUVERNUL NOSRTU CEL DE TOATE ZILELE – de Daniela Ion, Perth

download

De-a lungul timpului, istoria ne-a demonstrat că şi cele mai puternice guverne ale lumii pot cădea. Ce a stat la baza căderii marilor imperii precum cel Asirian, Babilonian, Persan, Grec și Roman? Poate exista vreo societate fără guvernare? Putem spune că, într-un fel sau altul, omenirea a avut guverne încă de la începutul – începutului. Când Adam şi Eva umblau prin Grădina Edenului, Dumnezeu reprezenta guvernul. După ce cuplul a avut urmași și aceştia au crescut, guvernul a fost reprezentat de cei doi părinţi. Biblia ne arată că omenirea a avut fie un sistem prost de guvernare atunci când a fost condus după legile omenirii, fie a avut o guvernare bună când a respectat legile lui Dumnezeu. În 1 Samuel 8:4-7 putem citi că “ toţi bătrânii lui Israel au venit la Samuel şi i-au spus: “Iată, tu eşti bătrân şi fiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi, să ne judece, ca la toate popoarele.” Samuel s-a rugat Domnului și Domnul ia zis: “Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat ca să nu mai domnesc peste ei.” Dumnezeu le-a dat israeliților ceea ce ceruseră, dar ia avertizat ceea ce vor avea de înfruntat din partea unui guvern uman: “Iată care va fi dreptul împăratului care va domni peste voi: el va lua pe fiii voştri şi îi va pune la carele sale şi între călăreţii lui,… și-i va întrebuinţa la aratul pământurilor lui, la culesul secerişului lui, la facerea armelor lui de război și a uneltelor carelor lui…” (1 Samuel 8: 11-17) În Marcu 10:42, Isus le-a spus ucenicilor lui despre conducătorii popoarelor: “ Știți că cei priviţi drept cârmuitori ai popoarelor domnesc peste ele şi mai marii lor exercită autoritate asupra lor.” Regulile acelor zile, ca şi astăzi, erau dorința de a domina, de a manipula şi a controla populaţia. Un guvern ar trebui să existe pentru a împiedica formarea anarhiei. Mai mult decât atât, un guvern, printre alte atribuţii, trebuie să asigure liniştea publică şi siguranţa cetăţeanului, să asigure locurile de muncă şi dezvoltarea economică a țării. Biblia ne spune că natura umană este un amestec între bine şi rău. În Luca 11:13. Isus ne spune: “Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor ce I–l cer.” În Romani 8:7, apostolul Pavel spune de ce oamenii nu-L pot iubi și asculta pe Dumnezeu: “Fiindcă gândirea firii păcătoase este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate.” Dacă ne gândim la natura umană, nici un om nu poate să-L iubească și să asculte de Dumnezeu. Doar Dumnezeu poate face acest lucru:” Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-L atrage Tatăl”. Până Bunul Dumnezeu se va îndura de noi şi ne va schimba, noi, datorită firii păcătoase, vom continua să fim egoişti, să facem rău şi să nu ascultăm de Dumnezeu. Va exista vreun guvern perfect? În Efeseni 6:12 putem citi că “lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutății în locurile cereşti.” Biblia ne spune că Satan este conducătorul duhurilor rele şi că el este “domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează in fiii neascultării”. Poate că unii dintre cititorii acestui articol se vor întreba care va fi diferenţa dintre un guvern condus de Dumnezeu şi unul condus de oameni. În primul rând, guvernul Domnului va fi pe departe cel mai bun, deoarece Dumnezeu este perfect (Matei 5:48). În al doilea rând, Domnul ne iubeşte atât de mult că “a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16) În al treilea rând, Domnul va judeca cu dreptate “ nu va judeca după înfățişare, nici nu va hotărî după cele auzite.” (Isaia 11:3) În al patrulea rând, Domnul Isus a trăit şi a murit ca un om înțelegând prin ceea ce trecem noi ca oameni. “Căci n-avem un Mare Preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat.” (Evrei 4:15) Din acest motiv, “Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5:22) În al cincilea rând, lumea va fi guvernată “în legea desăvârşită, cea a libertății”. (Iacov 1:25) În concluzie, guvernul lui Dumnezeu va fi cel mai bun guvern, deoarece Dumnezeu este apolitic, înţelept şi perfect. Aceasta este formula pentru un guvern care poate transforma lumea cu adevărat. 16 „Lăsați copilașii să vină la mine, și nu-i opriți; căci Î mpărăția lui Dumneze

View original message

Daniel BranzaiMay 12
From: con opranescu Date: Monday, May 11, 2015 at 9:54 PM To: Subject: Revista Speranta Pace si… more

Punctele de rugăciune ale lunii septembrie 2019

Luna septembrie aduce cu ea un nou sezon, biblic vorbind. În data de 30 septembrie începe un nou an biblic (5780) și o nouă decadă. În decada aceasta va fi foarte important Cuvântul Lui rostit de noi! Dumnezeu numără anii după calendarul Lui, care este centrat pe sărbătorile Lui (greșit numite sarbatori evreiesti), pe care Le-a descoperit poporului pe care Și L-a ales – Israel. Prin poporul Lui, prin care ne-a dat Scriptura, ne-a arătat care este adevărata axă a timpului pe care ne mișcam, cu jaloane precise, pline de însemnătate în plan spiritual, dar și fizic. Toată omenirea, nu doar cei ce-L cunosc, merg pe această axă a timpului, indiferent dacă sunt de acord sau nu (oamenii au inventat alte calendare după care se ghidează).

Cred că această lună, septembrie, care este înainte de începutul noii decade, înseamnă încă timp de poziționare, de alegeri pentru noi toți. Intensitatea acestui an – care se încheie curând – a pus la test credința noastră, prin multe situații dificile. Testele Domnului pentru noi, copiii Lui, înseamnă provocarea de a alege – să răspundem prin credință, prin încredere în El sau să facem loc fricii, amărăciunii, îngrijorărilor… „Dar când va veni Fiul omului va găsi El credință pe pământ?” (Luca 18:8b)!!! Doamne, ajuta-ne!

E timpul să ne oprim puțin din alergare, din agitație (Ps 46:10-11), să ne liniștim inimile și să vedem UNDE și CUM suntem – ca atitudini, ca poziționare, în ce este CREDINȚA noastră, care sunt ancorele de care ne agățăm în viață pentru viitorul nostru, al celor dragi, al lucrărilor în care suntem implicați, dacă facem lucrurile din inerție sau în călăuzirea Duhului Sfânt! Vine un sezon în care nu ne mai putem permite să mergem pe cont propriu! Fără calauzirea Lui, fără a auzi clar vocea Domnului, va fi imposibil de avansat pe calea cea buna în ceața confuziei care se întețește în lume.

Să ne evaluam viața, relația cu El și cu cei din jur (familie, frați în credință, societate), să ne evaluăm umblarea, deschiderea pentru lucrurile Sale noi, să ne poziționăm în credința, în locul și în chemarea Lui pentru noi.

Așteptăm vremuri de Glorie revarsată peste țara noastră! Când Slava Lui vine, vasele noastre trebuie să fie întregi, curățite, pregătite – prin smerenie, sfințire, să putem purta ce vrea El să toarne în noi și prin noi. Recent, am avut o imagine a acestei perioade de pregătire: am avut percepția că eram într-o cameră cu atmosferă argintie, dar eram deja într-o zonă de trecere spre o cameră cu atmosferă aurie. Am primit înțelegerea că trecem dintr-un sezon al argintului în sezonul aurului. Argintul…………………………….https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/romania-puls-spiritual/11111-punctele-de-rugaciune-ale-lunii-septembrie-2019

CONFERINȚĂ LA FOCȘANI Partea II 5 – 8 Septembrie 2019 La Biserica Filadelfia Vorbitor: Beniamin Fărăgău Cartea Prorocului Zaharia

download

Fundația Istoria Binecuvântării
Septembrie 2019

Suntem în concediu!
În perioada
31 August – 15 Septembrie.
Comenzile plasate în perioada 30 August – 15 Septembrie vor fi onorate după data de 16 Septembrie!

CĂRȚI
E-BOOK
Vă punem la dispoziție cărți E-book, pe platformele Apple:

 și Google:

Toată lista resurselor noastre o puteți consulta pe site:
ib-ro.org

Vă așteptăm comenzile pe sitesau la telefon:
0751 172942 – Anca Mariş

CONFERINȚĂ LA FOCȘANI

Partea II

5 – 8 Septembrie 2019

La Biserica Filadelfia

Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Cartea Prorocului Zaharia

Partea II

Persoană contact:

Samuel Ghica – 0755 077255

Program:

Joi – 5 Septembrie

17:30-19:15 – Bun Venit & Prima Sesiune

19:15-19:30 – Pauză Ceai

19:30-20:30 – Sesiunea 2

Vineri – 6 Septembrie

9:00-11:00 – Sesiunea 3

11:00-11:30 – Pauză cafea

11:30-13:00 – Sesiunea 4

Pauză

17:30-19:00 – Sesiunea 5

19:00-19:30 – Pauză Ceai

19:30-20:30 – Sesiunea 6

Sâmbătă – 7 Septembrie

9:00-11:00 – Sesiunea 7

11:00-11:30 – Pauză cafea

11:30-13:00 – Sesiunea 8

Pauză

17:30-20:00 – Întâlnire cu surorile din județul Vrancea

Duminică – 8 Septembrie

9:30-10:45 – Programul bisericii & Cina Domnului

10:45-12:00 – Sesiunea 9

Noutăți:

Prevederi Sponsorizare

Vă informăm că, începând cu 09.04.2019, FUNDAȚIA ISTORIA BINECUVÂNTĂRII, cod fiscal 14769218 figurează în Registrul entităţilor/unităţilor de cult pentru care se acordă deduceri fiscale, sponsorizările efectuate către aceasta scăzându-se din  impozitul datorat bugetului de stat in următoarele limite:

– pentru societățile plătitoare de impozit pe profit: valorea minimă dintre suma calculată prin aplicarea a 0,5% la cifra de afaceri și suma reprezentând 20% din impozitul pe profit datorat;

– pentru societățile plătitoare de impozit pe venit: valorea reprezentând 20% din impozitul pe veniturile microîntreprinderilor datorat pentru trimestrul în care au înregistrat cheltuielile respective cu sponsorizarea.

Pentru întocmirea contractului de sponsorizare, puteți lua legătura cu

Anca Mariș, telefon: 0751 172942, mail: istoriab@gmail.com

Tel: 0751 172942
0264 439669
Email: istoriab@gmail.com

Va asiguram ca nu vom da adresa dumneavoastra nimanui. Daca nu mai doriti sa primiti mesaje de la noi, trimiteti un mesaj cu subiectul „Unsubscribe” sau folositi urmatorul link:Unsubscribe

Click here to forward this email to a friend

Fundatia Istoria Binecuvantarii
OP 11 CP 2
Cluj-Napoca, Cluj 400201
RO
Read the VerticalResponse marketing policy.

Fundatia Istoria Binecuvantarii <Fundatia_Istoria_Binecuvantarii@mail.vresp.com>

Libertatea religioasă s-ar putea prăbuşi în Hong Kong dacă China va avea câştig de cauză

download

Lumea întreagă urmărește în timp ce un număr record de locuitori din Hong Kong umplu străzile protestând împotriva invadării de către China a modului lor de viață. În timp ce titlurile de la știri s-au concentrat, în mod corect,  pe apărarea a libertăților civile a locuitorilor acestui arhipelag, comunitatea credincioşilor ar trebui să fie deosebit de îngrijorată cu privire la viitorul libertăților religioase din Hong Kong.

Izbucnite din cauza unui proiect de lege de extrădare care ar oferi Chinei continentale putere nelimitată pentru extrădarea celor care locuiesc în Hong Kong, protestele pașnice s-au intensificat încet începând cu aprilie. În această vară, rândurile lor s-au umflat, ajungând la milioane de demonstranţi. Recent, manifestanții au devenit din ce în ce mai disperați, închizând cel de-al optulea aeroport cel mai aglomerat din lume timp de două nopți la rând în timp ce China pare determinată să înfrângă rezistența protestatarilor.

 „Fără clemență sau milă” pentru protestatari

În baza unui acord între Republica Populară Chineză (RPC) și Marea Britanie, care a condus Hong Kong-ul timp de 156 de ani până în 1997, oamenii din Hong Kong trebuiau să poată trăi liber în societatea lor capitalistă într-o paradigmă de tip „o singură țară, două sisteme”până în anul 2047. Protestatarii din Hong Kong văd proiectul de extrădare ca pe o încercare a Partidului Comunist Chinez de a pune capăt modului lor de viață și de a le suprima libertățile.

Ce se poate face în această situaţie de criză?! China se confruntă cu destinul în Hong Kong, America și alte democrații se confruntă cu o alegere.

Pe măsură ce tensiunile cresc, guvernul chinez de la Beijing a amenințat să intervină fără „niciun fel de clemență sau milă” pentru protestatari – etichetându-i „teroriști” și lăsând armata să acţioneze împotriva lor. Pe măsură ce blindatele chineze de luptă se adună la graniță, mizele pentru oamenii din Hong Kong continuă să crească.

Dacă China acționează în forţă împotriva locuitorilor Hong Kong-ului, libertatea religioasă va fi probabil prima libertate care se va prăbuși.

Persecuția religioasă este larg răspândită în China comunistă. Pew Research a catalogat-o a cincea cea mai opresivă națiune de pe planetă când vine vorba de legi și politici restrictive privind libertatea religioasă. Începând cu secolul al XIX-lea, grupările religioase au suferit foarte mult în China, cu 100.000 de vieți pierdute în timpul Revoltei Boxerilor și mulţimi de de practicanţi budiști și creștini uciși în timpul regimului terorii a lui Mao Zedong.

În timp ce persecuția s-a diminuat după moartea lui Mao, președintele Xi Jinping a intensificat din nou suprimarea pe baze religioase din cauza paranoiei sale că grupurile religioase, puternic reglementate în China, ar putea crește în număr și, în cele din urmă, ar putea submina puterea Partidului Comunist.

Persecutarea credincioșilor

Deși Partidul Comunist susține că autorizează practicarea a cinci religii – budismul, taoismul, islamul, catolicismul și protestantismul – adepții acestor teologii văd în mod obișnuit casele lor de cult făcute una cu pământul iar fondurile lor, numirile clericilor şi serviciile lor de cult sunt și mai mult controlate de stat. Departe de a le oferi protecție, sistemul electronic de evidență al Chinei permite guvernului să urmărească și să-i persecute mai eficient pe credincioși.

Creștinii sunt o țintă frecventă a poliției religioase, de multe ori li se interzice să asiste la slujbele bisericii sau să fie închiși din cauza credinței lor. În 2017, un pastor creștin, fiica ei și nepotul ei au fost arestați, iar cele două femei au fost reținute după ce au cântat în public un cântec religios (nu erau la prima confruntare cu poliția). Episcopii catolici, care sunt în mod tradiţional aleşi doar de către Vatican, în China sunt numiți strict doar de către autorităţi.

Există nenumărate cazuri în care oficialii guvernamentali chinezi arestează, torturează și abuzează fizic membrii, inclusiv copii, atât al grupurilor religioase înregistrate cât și a celor neînregistrate. Creștinii nu sunt nici pe departe singurii oameni care suferă sub regimul lui Xi. Până la 3 milioane de cetățeni chinezi care practică religia presupus aprobată de stat a Islamului au fost transportați în lagărele de „contra-terorism”, unde sunt torturați până când renunță la credința lor.

Nu subestimați această amenințare

Cei care trăiesc în Hong Kong au dreptul să se teamă de o soartă similară. Fără retragerea completă a proiectului legii de extrădare, bariera „celor două sisteme” va fi grav compromisă. Dacă China deține puterea de a face să „dispară” locuitorii din Hong Kong, cine va fi dispus să apere preţioasa protecție religioasă pe care această barieră o oferă în prezent?

Libertatea religioasă nu este doar o libertate oferită celor înclinați spiritual. Este un drept intrinsec țesut adânc în țesătura societății – o recunoaștere a legilor naturale care transcend guvernele și oferă o busolă morală omenirii.

Ne aflăm într-un nou Război Rece: Hong Kong-ul, ca și Berlinul de dinainte, este prima bătălie.

Libertatea religioasă îmbunătățește și viața celor slabi și vulnerabili. Istoria lungă a Hong Kong-ului cu implicarea organizațiilor bazate pe credință a dus la multe beneficii practice pentru oamenii săi. Creștinismul a ajuns în Hong Kong în 1841. Grupările protestante au înființat școli, organizații de ajutor și spitale care rămân o piatră de temelie a vieții în Hong Kong.

Toate aceste instituții apreciate ar putea fi șterse complet sub conducerea Partidului Comunist.

Este esențial pentru credincioşii din toată lumea să înţeleagă corect amenințarea care planează asupra fraților și surorilor noastre din Hong Kong. Pierderea Hong Kong-ului şi intrarea lui sub stăpânirea comunistă nu ar avea ca rezultat doar distrugerea libertăților religioase din Hong Kong și eventuala persecuție a persoanelor care le îmbrățișează, ci ar trimite, de asemenea, unde de șoc în comunitățile globale care luptă neobosit pentru a promova o scumpă libertate de închinare.

Sursa: USA Today

https://www.stiricrestine.ro/2019/08/30/libertatea-religioasa-s-ar-putea-prabusi-in-hong-kong-daca-china-va-avea-castig-de-cauza

Psalmii și spiritualitatea creștină (2)

psalms

Din lectura primilor cincizeci de Psalmi, am subliniat caracterul contextual și particular al mesajului lor și cum anume a fost creionată o imagine despre Dumnezeu după tiparele religiosului lumii antice. În textul biblic nu există întrebări explicite legate de natura lui Dumnezeu, ci mai degrabă aprecieri care privesc raportul omului cu divinitatea din perspectiva legii morale și a așteptărilor politico-etnice ale poporului evreu. Un al doilea aspect de interes din Psalmi pentru spiritualitatea creștină este legat de concepția cu privire la natura lumii și cea a omului. Textul biblic ne aduce în zona acestor subiecte indirect, pentru că ne pune întrebări despre sensul anumitor realități pe care le observă autorul biblic și al unor soluții pe care acesta pare să le susțină.

Nu putem neglija, de exemplu, tensiunea care parcurge cartea Psalmilor și care distinge frecvent între două categorii de oameni: buni – răi, neprihăniți – păcătoși, drepți – nedrepți, smeriți – mândri, înțelepți – nebuni, credincioși – necredincioși, săraci – bogați, milostivi – fără milă, slabi – puternici etc. Analizele asupra omului și problemelor lui sau asupra societății umane țin mai degrabă de orizontul moralei și al implicațiilor ce decurg din respectarea sau nerespectarea unui set de principii de acest nivel. Dumnezeu este înțeles ca un actor implicat activ în această iconomie a experienței umane în datele unui cadru moral dat. Mesajul Psalmilor conturează așteptarea ca Dumnezeu să facă dreptate celui fidel principiilor sale și să pedepsească pornirile oamenilor care nu țin seama de legea divină. Elaborările conceptuale sunt minime, textul fiind dens de observații despre viața de zi cu zi și construiește conținuturi care sunt aduse înaintea lui Dumnezeu ca atitudine și evaluare a ceea ce autorul trăiește în fața unei realități care diferă adesea de ceea ce este considerat bun sau drept. Nu de puține ori sunt emise îndemnuri de a merge pe calea binelui, împreună cu judecăți morale asupra celor care se abat de la ea, și speranța că intervenția divină va aduce soluții celui credincios și va fi o pedagogie pentru toți oamenii.

Cititorul modern creștin poate ține cont de specificul și datele contextului evreiesc în care au fost compuși Psalmii și poate prelua din mesajul lor acele elemente care îi pot fi utile pentru viața de credință. Însă trebuie subliniat că același cititor actual al Psaltirii are la îndemână câteva elemente de interpretare care extrag din această sursă conținuturi ce nu concordă cu miezul creștinismului. Subliniem, pe scurt, două asemenea elemente care privesc concepția despre om și despre lume și efectele lor asupra spiritualității la nivelul credincioșilor din bisericile creștine.

În primul rând, vorbim despre influența dualismului grecesc, model de înțelegere a realității pe care creștinismul l-a preluat și l-a utilizat ca aparat conceptual în construirea de răspunsuri la întrebările fundamentale și la formularea unor dogme. Autorul biblic menționează frecvent despre existența unei opoziții între cei buni și cei răi, adică între cei care fac binele și cei care fac răul. Lipsește însă orice încercare de a discuta sau măcar de a pune întrebări asupra distincției bine – rău dincolo de planul etic. Se asumă că oamenii pot fi pe calea binelui sau a răului, dar nu se fac observații despre sursa sau natura lor.

Utilizarea unei grile dualiste de interpretare conduce la o spiritualizare a textului biblic și în spatele tuturor alegerilor acțiunilor și deciziilor oamenilor sunt așezate automat realități angelice și forțe ale binelui sau ale răului dintr-un plan cu totul diferit. Tensiunea mundană a Psalmilor este mutată în straturi foarte elevate ale unei bătălii între îngeri și demoni, iar omul este doar un pion într-un tablou mult mai complex pe care ar trebui să îl ia în calcul și să se poziționeze convenabil față de asemenea forțe. Nu discutăm aici despre sensul realităților angelice și despre cel al naturii și originii răului, pentru că textul Psalmilor nu trimite la așa ceva. Este vorba despre o invitație la analiza libertății deciziilor și responsabilității cu care omul își onorează libertatea în raport cu legea divină. Conflictele dintre oameni și tensiunea creată de modul în care aceștia aleg să își trăiască viața reprezintă elemente foarte concrete ale vieții de zi cu zi la care Scriptura ne face atenți cu mult realism. Spiritualizarea textului duce ușor la o atitudine de iresponsabilitate și de confuzie cu privire la ceea ce stă sau nu în sarcina omului. În spiritualitatea creștină se resimte adesea acest aer de tip determinist potrivit căruia omul este doar o simplă unealtă a unor acțiuni și forțe care îl depășesc și că plasarea de partea binelui sau a răului nu îi aparține în mod decisiv. Pentru greșeli și păcate este de vină cel rău (personalizat sau nu), pentru acțiunea sa ispititoare și de amăgire, iar pentru rezultatele cele bune este responsabil Dumnezeu, cel care călăuzește omul credincios să respecte legea sa. Lectura Psalmilor a susținut dezvoltarea unui tip de spiritualitate definită după imaginea războiului permanent care cere din partea credincioșilor vigilența de a intui în jurul său dușmanii și planurile lor. Tot ceea ce se întâmplă în viața omului este interpretat într-o asemenea grilă a unei lupte permanente dintre bine și rău, dintre susținătorii celor două planuri.

Probabil că observația cea mai importantă care se poate face asupra mesajului Psalmilor este aceea că lipsește orice urmă de dualism ontologic care să împartă și să ierarhizeze realitatea sau omul în două registre, așa cum o face filosofia greacă mai târziu. Textul biblic transmite ideea că tot ceea ce există este opera lui Dumnezeu, că lumea a apărut ca urmare a unui act creator al ființei divine (Ps. 33) și că toate cele create sunt bune prin natura lor, așa cum afirmă și cartea Geneza. Însă lucrurile nu merg mai departe să pună întrebări cu privire la natura realității create și care este locul binelui și răului în acest tablou. Analizele autorului sunt realizate din perspectiva deciziei omului de a urma sau nu legea Domnului, de a fi sau nu între cei care o respectă. Psalmul 37 este un bun exemplu care arată rezultatele unei vieți de partea binelui sau a răului și faptul că Dumnezeu este arbitrul care se implică să dea fiecăreia rezultatele ce i se cuvin. Însă opoziția dintre cei buni și cei răi (așa cum o vedem, de exemplu, în Ps. 37 și 38) este explicată prin căile lor divergente de acțiune și gândire, chiar dacă pare să există o miză oarecum de același tip, aceea de a stăpâni țara, de a avea parte de prosperitate și viață lungă.

Nici asupra naturii omului Psalmii nu ne dau nici o urmă de înțelegere de tip dualist. Există o serie de interogații cu privire la sensul existenței omului la autorul biblic, cu observații contrastante privind vremelnicia și slăbiciunea lui sau cu uimire privind capacitățile sale de a cunoaște și de a se adresa lui Dumnezeu. Pe linia gândirii biblice ebraice, Psalmii reiau tema cu privire la crearea omului și a statutului său privilegiat în creație (Ps. 8). Limitat la cadrul revelației din perioada veche în care a fost scrisă, Psaltirea prezintă omul ca un partener al lui Dumnezeu într-o lume care trebuie cunoscută și administrată, pentru o viață bună și lungă. În Psalmi nu apare ideea unui om total depravat sau a unui conflict între trup și suflet, între porniri sufletești bune și altele carnale rele. Trăirile fluctuante ale autorului nu sugerează o ruptură la nivelul omului, ci stări pe care acesta le poate trăi în dialogul cu Dumnezeu atunci când se analizează pe sine și pe cei din jur.

În al doilea rând, ne referim la accentul moralist sau tendința de a reduce creștinismul la o simplă morală. Este adevărat că mesajul Psalmilor are o puternică culoare etică și discută despre opțiunile și implicațiile ce derivă din respectarea sau nu a legii lui Dumnezeu. Însă dramatismul și încărcătura cu care textul biblic ne arată viața omului credincios în raport cu miza și așteptările experienței lui în istorie pot ușor influența cititorul creștin să se rezume la acest nivel al înțelegerii despre sensul său în lume. Din Psalmi se poate prelua ideea că a fi creștin înseamnă să faci binele și astfel vei avea parte de binecuvântare, de protecția și sprijinul lui Dumnezeu, în timp ce cei răi vor avea parte de pedeapsă și nu își vor vedea planurile împlinite. Ca să fie și mai simplu, a păstra calea binelui înseamnă a respecta un set clar de porunci și reguli, iar succesul pare garantat. Însă dacă apar probleme și lucrurile nu merg așa cum ne-am așteptat, răspunsul tipic este acela că undeva am păcătuit, nu am respectat întocmai prescripțiile bisericii și trebuie să ne asumăm o vină. Salvarea celor buni vine de la Dumnezeu în acord cu modul lor de viață, pentru bunătatea și ascultarea lor, iar judecata și moartea vin peste cei răi ca rod al acțiunilor și gândirii lor. În aceeași grilă se pot defini și raporturile dintre semeni, dintre cei ce cred și cei care nu sunt credincioși (adică cei care nu respectă regulile religioase). Ea este una de tensiune și adversitate, de luptă și distanțare. Cei ce nu sunt ca noi sunt împotriva noastră pentru că nu respectă cerințele formulate de biserica sau confesiunea noastră. Violența cu care Psalmii ne prezintă raportul dintre cei buni și cei răi în lumea veche s-a importat adesea în creștinism. Ea a justificat frecvent și violență fizică, dar s-a impus mai ales ca una de limbaj și de ordin psihic, cu un ton de superioritate și judecată asupra celor necredincioși pentru că nu respectă regulile noastre și nu sunt ca noi. Iar când se intră într-o coliziune cu cei etichetați necredincioși (frecvent din pricina acestei atitudini create de cei ce se consideră pe calea cea bună), se asumă trăirile și sentimentele autorului Psalmilor, ca și când ar avea de a face cu propria cauză politică și etnică.

Este clar că Psalmii trebuie citiți cu acest avertisment dublu: de a ține cont de specificul experienței autorului și de limitele propriei înțelegeri despre natura realității; de a cunoaște bine specificul gândirii și practicii creștine. Izvorul de înțelepciune al Psaltirii are semnificații profunde pentru spiritualitatea creștină dacă se face o lectură a acestora în asemenea coordonate. Se poate obiecta că cititorul obișnuit nu poate avea foarte multe cunoștințe despre contextul lumii antice în care s-au scris Psalmii, dar este clar că efortul său de înțelegere depinde semnificativ de etosul comunitar în care se realizează acest exercițiu. Când comunitatea interpretativă utilizează un aparat legalist și moralist și elemente de analiză de tip dualist, este evident că și lectura privată a celui credincios poate căpăta asemenea accente. Însă, dincolo de asemenea riscuri, există în Psalmi, chiar la vedere, un bogat mesaj ce ține de spiritul Scripturii, cum ar fi viziunea holistă despre realitate, importanța libertății și a responsabilității, prezența continuă a lui Dumnezeu în propria creație, speranța că istoria are un sens și că el se va împlini prin iconomia divină și participarea omului.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2019/08/29/psalmii-si-spiritualitatea-crestina-2/

Foști dependenți de droguri – dovezi vii că recuperarea este posibilă

download

Carolina Best avea 36 de ani din care 15 ani de decădere în lumea drogurilor, atunci când medicii i-au spus că, dacă nu renunță la heroină și cocaină, mai are maxim un an de trăit. Carolina suferea de insuficiență cardiacă, însă medicii refuzau să o opereze până nu „era curată” (dezintoxicată).

Cu ajutorul șefului unei secții de poliție, Carolina a mers la dezintoxicare, iar acum sărbătorește un an de abstinență. Starea ei de sănătate s-a îmbunătățit semnificativ, nu mai are nevoie de operație la inimă, iar la înfățișare este de nerecunoscut, dacă ne raportăm la fotografiile din  urmă cu un an și la cele de acum.

„Sunt o dovadă vie că ne putem recupera”, spune Carolina. Aceasta îi este recunoscătoare ofițerului Stuart Toogood, care lucrează în programul „De la delicvenți la reabilitare” al poliției. Cu ajutorul acestuia, Carolina, care fusese arestată pentru furt din magazine în încercarea de a face rost de bani pentru droguri, a ajuns „un membru productiv al societății”. Toogood declară că până în prezent programul a reabilitat cu succes 9 delicvenți și a contribuit astfel la reducerea semnificativă a furturilor din magazine. Carolina care a sărbătorit pe 27 august un an fără droguri locuiește în prezent într-o casă de abstinență.

O altă poveste de succes privind renunțarea la droguri este aceea a unui cuplu din statul Tennessee. Brent Walker și soția sa Ashley erau dependenți de metamfetamină. Cei doi, care vor aniversa pe 31 decembrie 3 ani de abstinență, au postat pentru campania #CleanChallenge (provocarea abstinenței) o fotografie de la sfârșitul lui 2016, atunci când erau dependenți, iar Brent tocmai fusese eliberat din închisoare, alături de o fotografie din iulie 2019, după mai bine de 2 ani și jumătate de abstinență, cu următorul comentariu:

„Aici sunt eu și cu soția mea în perioada de consum activ de metamfetamină. Prima fotografie a fost făcută în decembrie 2016, iar a doua în iulie 2019. Anul acesta pe 31 decembrie vom aniversa 3 ani de când suntem curați și abstinenți și trăim în cuvântul lui Dumnezeu. Sper că schimbarea noastră să-i încurajeze și pe alți dependenți, oriunde s-ar afla. Este posibil să te recuperezi!”

Sursă: foxnews.com

O gelaterie din Texas oferă locuri de muncă tinerilor cu nevoi speciale

Pentru o gelaterie din Dallas, statul american Texas, afacerea înflorește, și nu numai datorită minunatelor produse pe care le oferă clienților. Howdy Homemade Ice Cream are 13 angajați, cu vârste între 16 și 31 de ani, toți tineri cu nevoi speciale.

Când a deschis afacerea, Tom Landis a avut ideea să angajeze doar tineri cu sindrom Down și autism. Landis mai deschise peste 10 restaurante și avea experiență în lucrul cu comunitățile celor cu nevoi speciale, de unde a aflat că mulți dintre tinerii cu dizabilități au mari dificultăți în găsirea unui loc de muncă. „Tot ceea ce am dorit să facem a fost să creăm un loc în care persoanele cu nevoi speciale să aibă succes (tot designul gelateriei a fost proiectat în acest sens). Aceștia au readus amabilitatea în industria ospitalității”, spune Landis.

Anne Marie Carrigan, una din angajate, „faptul că nu putea să-și găsească de lucru a făcut-o să se simtă ca și cum nu era niciun loc pentru ea pe lumea asta”. Acum Anne Marie, împreună cu ceilalți angajați, prepară în fiecare zi 34 de sortimente de înghețată, dintr-o varietate de 64 care se rotesc zilnic, toate rețete de casă. Pe lângă gelaterie, înghețata lor poate fi găsită și în mai multe supermarketuri.

Sursă: msn.com

DONEAZĂ! Camelia Smicală: „Nu am reușit să plătesc [toată] amenda, dar o mare parte din ea, cu mila voastră, da. Am plătit și avansul la un avocat. Sper să reușească ceva!”

Veștile sunt bune, dar e nevoie de sprijin financiar în continuare. S-au strâns aproape jumătate din banii necesari achitării amenzii abuzive prin care justiția finlandeză o hărțuiește pe Camelia Smicală după ce soțul ei a pretins că i-a stricat imaginea dezvăluind violența la care a supus-o pe ea și pe copiii ei. Camelia Smicală explică ce a făcut cu banii strânși până acum.

Vă amintim că tocmai a fost deblocat și contul de PayPal de pe numele ei și că mai este nevoie de bani. Strângerea de fonduri nu se poate realiza pe numele ei, deoarece legea finlandeză interzice strângerile de fonduri în scop caritabil de către persoanele fizice.

Mai este mult până la suma uriașă de 17.000 de euro la care „justiția” din Finlanda a condamnat-o pe această mamă care avea de fapt nevoie de protecția statului. Pentru a nu-i face româncei probleme cu legea finlandeză, trimiteți banii în contul Alianței pentru Demnitate Națională conform indicațiilor de mai jos sau prin Pay Pal.

DONEAZĂ! Iată ce a scris de curând Camelia Smicală pe Facebook:

 

ONG din Austria, țară unde prostituția e legală: „După un deceniu de lucru cu prostituatele, e foarte greu să găsim motive pentru legalizarea prostituției”

După ce președintele Băsescu a sugerat că legalizarea prostituției ar rezolva problema traficului de femei în scopul exploatării sexuale, o organizație din Austria a trimis redacției Stiripentruviata.ro o scrisoare în care explică realitatea prostituției din această țară, unde prostituția este reglementată prin lege. Din motive de siguranță proprie și pentru siguranța beneficiarelor, organizația, care lucrează și cu româncele prostituate în Austria, a dorit ca mărturia să fie publicată sub protecția anonimatului.

Iluzia prostituției „curate” Original English testimony here.„În Austria, unde prostituția este legală și reglementată, sunt peste 7.000 de persoane, majoritatea femei, înregistrate oficial ca practicante ale acestei așa-zise „profesii”. 95% dintre ele sunt imigrante, cu România ca principală țară de origine – peste 50% dintre aceste femei provin din România.

În munca noastră zilnică în calitate de organizație non-profit care cercetează săptămânal persoanele care lucrează în prostituție pe străzi sau în cele peste 350 de bordeluri, cluburi de noapte și altele asemenea din Viena, întâlnim multe fete și femei din România, de diverse vârste. Multe tinere vin – sau sunt aduse – la Viena la vârsta de numai 18 ani. Am întâlnit fete care și-au început lucrul în această „branșă” chiar de ziua lor [când împlineau 18 ani, devenind majore – n.n.]. Am auzit adesea de la partenerii noștri din România că așa-ziși „loverboys” [iubiți] pândesc fetele și femeile care împlinesc vârsta majoratului și trebuie să părăsească centrele de plasament, neavând unde să meargă. Aceștia le promit „o viață prosperă în străinătate”. Datorită dificultăților cu care se confruntă, alte femei se încred în falsele promisiuni ale unei cunoștințe care deja locuiește în străinătate: se gândesc că pot ajuta la îngrijirea unei mame bolnave, a copiilor sau a întregii familii care se va baza pe ea să le trimită bani acasă.

Gabriel Purcăruș: Curtea Prostituțională Cătălin Sturza: „Nu legalizaţi prostituţia în numele Alexandrei!” Sorina Matei: Legalizarea prostituției nu a rezolvat nimic nicăieri, ba chiar a îngreunat sarcina statului Când femeile îi spuneau că le bat peștii, ce făcea Băsescu? De ce nu propune Băsescu și legalizarea traficului de persoane? Iată cum! Radu Buzăianu: Traian Băsescu abia așteaptă să intre în legalitate traficanții de fete Mărturia unei tinere traficate de iubit prin metoda LOVERBOY: „Prostituţia nu-i altceva decât un act de violenţă care lezează demnitatea umană” Trei întrebări despre legalizarea prostituției Ivona Boitan despre legalizarea prostituției: „O societate care se pretinde evoluată dar acceptă acest tip de sclavagism este ipocrită” Mărturia unei tinere traficate de iubit prin metoda LOVERBOY: „Prostituţia nu-i altceva decât un act de violenţă care lezează demnitatea umană” Pentru ADOLESCENTE. Fă-ți Testul LOVERBOY. Află dacă ești VULNERABILĂ sau chiar ÎN PERICOL! 18 Mituri despre prostituție sau de ce legalizarea ei în alte state a fost un eșec Contra legalizării prostituției: STUDII, articole, RAPOARTE Vasile Bănescu: „Cui folosește această ipotetică legalizare (a prostituției)? În niciun caz victimelor femei, ci negustorilor de carne vie și clienților acestora” Cătălin Ivan: Soluția nu este legalizarea prostituției, ci lupta fermă împotriva clanurilor de interlopi care fac trafic de carne vie și finanțează partide și oameni politici 18 Mituri despre prostituție sau de ce legalizarea ei în alte state a fost un eșec Băsescu, de ce ne mințiți? Rapoartele din OLANDA și GERMANIA, unde PROSTITUȚIA e LEGALĂ: 90% dintre femei sunt FORȚATE Polițist din Germania, țară unde PROSTITUȚIA e LEGALĂ din 2002: 90% din femei sunt FORȚATE să se prostitueze Fost europarlamentar despre legalizarea prostituției în Olanda: Sacrificarea drepturilor unei majorități a femeilor violate și abuzate pentru o minoritate care se prostituează voluntar Europarlamentarul Maria Grapini către Președintele Parlamentului UE: „Nu va putea nicio țară singură să rezolve traficul de persoane atât timp cât acesta este transfrontalier” Alexandru Cumpănașu către autoritățile europene: Țările UE tolerează traficul de persoane din România. Cetățenii europeni sunt beneficiari în țările unde prostituția este legalizată Evaluarea a 10 ani de politici privind prostituția în Suedia și Olanda Studiu: Proiectele UE pentru lupta împotriva traficului cu ființe umane sunt subfinanțate Leo van Doesburg, ECPM: Majoritatea prostituatelor se prostituează fără a dori ​aceasta, iar legalizarea prostituției și extinderea UE au dus la creșterea traficului de persoane – cele mai multe victime, din România

STUDIU Harvard și MIT: „NU EXISTĂ O GENĂ A HOMOSEXUALITĂȚII”. Activiștii homosexualității recunosc că așa este

O recentă analiză genomică (a întregului cod genetic al persoanei) efectuată de cercetători de la Universitatea Harvard, SUA, și de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) asupra a aproape jumătate de milion de persoane confirmă încă o dată că nu există o „genă a homosexualității”.

Mai multe studii din deceniile anterioare au avut același rezultat însă, în majoritatea cazurilor, activiștii homosexualității au citat parțial din studii și au impus în spațiul public opinia că cercetătorii sunt foarte aproape de a identifica o genă care dă comportamentul homosexual.

Au fost identificate și cinci variante genetice specifice asociate cu comportamentul homosexual, printre care una legată de căile biologice ale mirosului și câteva legate de căile biologice ale hormonilor sexuali, dar toate acestea la un loc nu pot justifica comportamentul homosexual decât în proporție mai mică de 1%.

Comportamentul homosexual nu are cauze genetice / Din cartea „Fața nevăzută a homosexualității” de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău Note privind o dezvoltare sănătoasă a identității de gen / Din cartea „Fața nevăzută a homosexualității” de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău Criza familiei și apariția homosexualității / Din cartea „Fața nevăzută a homosexualității” de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău

 

VIDEO. Mama Alexandrei face apel la cei care au informații: „Eu simt că trăiește. Noi o iubim și o așteptăm acasă”

Teodora Măceșanu, mama Alexandrei, a transmis pe Facebook, prin intermediul vărului său, Alexandru Cumpănașu, un mesaj la mai bine de o lună de la dispariția fetei. Cu ochii în lacrimi, mama Alexandrei a spus:

„Eu simt că trăiește. Ea este o fată puternică. Cum a avut curaj la 112 și nu s-a făcut nimic pentru a fi salvată, sper ca ea singură să scape, dacă poliția nu face nimic, deocamdată. Sper din toată inima ca lumea care poate da informații că a văzut-o, îi rugam din suflet. Dar fără păcăleli, fără… Să ne ajute, să o găsim. Să se întoarcă înapoi acasă.

Mă uit la pozele alea înainte de a fi răpită, la botez, la majorat unde a fost, era plină de viață. Este… Oriunde ar fi Alexandra, vreau să știi că noi o iubim și o așteptăm acasă.

VIDEO VIDEO. Tatăl Alexandrei: „Așteptăm în fiecare zi ca Alexandra să intre pe poartă” Alexandru Cupănașu cere INTERPOL și EUROPOL căutarea Alexandrei și Luizei și investigarea rețelelor de trafic de persoane transfrontalier Alexandru Cumpănașu către autoritățile europene: Țările UE tolerează traficul de persoane din România. Cetățenii europeni sunt beneficiari în țările unde prostituția este legalizată Sute de afișe cu Alexandra și Luiza, distribuite în Italia Alexandru Cumpănașu: Cine se roagă pentru Alexandra să o pomenească la VII Ion Spânu: „Crede cineva că tocmai relaţiile americanilor cu fetele de prin Caracal au fost lăsate la întâmplare?” Mărturie despre criminalul din Caracal și rețeaua din Italia: „Băteau fetele. Puteau să te omoare” Tatăl Alexandrei: „Cine a luat-o să o aducă, nu vreau să știu cine e. E un copil vesel, muncitor” Cumpănașu, 10.000 de distribuiri: „Monstrul care a luat-o pe Alexandra este PROTEJAT. Pun aici o poză a unui complice dovedit. Vă rog dați-ne info!” Felix Bănilă, șeful DIICOT, a decis să preia el conducerea dosarului de la Caracal SURSE: Procurorul care a ÎNTÂRZIAT intervenția poliției în cazul Alexandrei are casa pe terenul unui interlop cercetat pentru proxenetism UPDATE. De ce s-a crezut că cel care a sunat-o pe mama Alexandrei ar fi polițist la Secția 1 Poliție Craiova Cumpănașu, 10.000 de distribuiri: „Monstrul care a luat-o pe Alexandra este PROTEJAT. Pun aici o poză a unui complice dovedit. Vă rog dați-ne info!” E OFICIAL: CSM l-a suspendat pe procurorul din Caracal care a întârziat intervenția în răpirea Alexandrei Narcisa Iorga: „Dacă chiar vreți să resetați sistemul, începeți cu școlile care pregătesc polițiști” MĂRTURIE: Fiica criminalului din Caracal le propunea străinilor din România să le facă rost de fete Fost angajat STS despre figura speriată a șefului DIICOT: „Dosare care pot duce spre una dintre cele mai înalt protejate rețele de traficanți” Bogdan Chirieac: Cazul Dutroux, similar cu cel din Caracal. Ce s-a întâmplat în Belgia, momentul schimbării din temelii Alexandru Cumpănașu: „Monstrul Gheorghe Dincă face parte dintr-un clan. Am dat la DIICOT toate informațiile” SURSE: Criminalul din Caracal are în telefon numere de polițiști și interlopi locali Fost angajat STS: Dacă Alexandra trăiește, presa și instituțiile o ucid vehiculând informații false Sorin Ovidiu Bălan: Detaliile cazului Alexandra nu se leagă, cred că e vorba de o rețea de trafic de persoane RAPORT. Cele mai multe persoane traficate în UE provin din România. Copiii, un sfert din persoanele traficate Vă mai amintiți? 2004-2005, București: BORDEL de minore, PROTEJAT de SRI Cumpănașu, în lacrimi: „Avem mesaje că Alexandra a fost luată de o rețea de trafic de persoane” Mărturie: „Criminalul din Caracal” obliga fetele să se prostitueze în Italia Ipoteza EXPLOZIVĂ a unui fost angajat STS: Individul de la Caracal, într-o rețea ce le furniza fete și americanilor de la Deveselu Narcisa Iorga, cazul Caracal: Ce nu se face și este strict necesar pentru viitor Protest la Caracal. Colegii Alexandrei: „Îmi pare rău că am crezut în voi. De azi eu nu mai sun la 112” Alexandru Cumpănașu: „Sunt presiuni uriașe care se fac de a ceda, de a nu mai pune presiune pe vestitul Vasilcă. Unii apropiați au încercat să mă domolească” Alexandru Cumpănașu: „Sunt și eu vinovat pentru ce s-a întâmplat. I-am ținut în brațe pe marii procurori, pe marile Servicii ale țării” Mirel Palada: „A trebuit să moară o fată nevinovată ca să înțelegeți și voi, ticăloșilor, ce monstru ați creat” Alexandra Nadane: „O ecuație fină între responsabilitatea clară a structurilor statului și ce putem face noi” #alexandranuesingura: PRIMA ȘI ULTIMA DATĂ CÂND AM FĂCUT AUTOSTOPUL Pentru ADOLESCENTE. Fă-ți Testul LOVERBOY. Află dacă ești VULNERABILĂ sau chiar ÎN PERICOL! 1999. RĂPIRE la Caracal: Tatăl tinerei îl PRINDE pe traficant, poliția îl eliberează. Fata e încă dispărută Caracal, 2012: Minore traficate pentru sex cu soldații de la Deveselu și managerii austriecii din Olt Ipoteza EXPLOZIVĂ a unui fost angajat STS: Individul de la Caracal, într-o rețea ce le furniza fete și americanilor de la Deveselu Fost angajat STS: Decizia CCR pe protocoale nu interzice colaborarea între Poliție și SRI Narcisa Iorga: „Iohannis, trebuia să ceri demisii cu nume și prenume: șeful STS, procurorul de caz, șeful Parchetului Olt, șeful Poliției Române, șeful Parchetului General” Iohannis a atacat la CCR legea care ar fi permis salvarea Alexandrei. Și PNL și USR s-au opus legii STS este FĂCUT PRAF de Asociația europeană a numărului unic de urgență: Din 2015 încoace e reticent să folosească o tehnologie gratuită Crima din Caracal. Un procuror #rezist (anti-SIIJ) i-a oprit pe polițiști să intre în casă. Judecătorul dăduse ordin să se intre la 06:00 Patriarhia Română: „Compasiune și solidaritate față de familia Alexandrei Măceșanu” Alexandra Nadane: „Interveniți când cineva are nevoie de ajutor! Drama adolescentei din Olt dispărută după ce a fost luată la ocazie” Emanuel Buta: „Privirea Alexandrei vine parcă să ne arate cum suntem, dar fără să ne judece” Familia Șărămăt a fost la Caracal, să se roage pentru Alexandra Măceșanu, altă victimă a abuzurilor și nepăsării autorităților

 

Irod Antipa: Când brandul bate conștiința

de Pr. Claudiu Boia, parohia Fildu de Mijloc, jud. Sălaj, via Bunatate.roIrod Antipa, sau simplu Irod, cum este amintit în Evanghelie, a fost un conducător politic al regiunilor Galileea și Pereea, în vremea împăratului roman Tiberius. Cu toate că domnia lui, sau mai bine spus guvernarea lui, a durat aproape 41 de ani, el a rămas cunoscut pentru uciderea prorocului Ioan Botezătorul.

Relatarea evanghelistului Marcu (cap. 6, 14-30) este destul de cuprinzătoare, încât să înțelegem motivele din spatele acestei execuții.

Irod, sub influența alcoolului și „drogat” de sexualitatea dansului fiicei vitrege, face o promisiune în fața supușilor, promisiune pe care, chiar dacă o regretă, o respectă. Motivul? Avea un brand de apărat și de promovat, acela de conducător bun care-și ține promisiunile.

Un medic se confruntă cu acuzații de conduită neprofesională după ce a spus că „fătul este o ființă umană”

Jacques de Vos, un medic rezident din Africa de Sud a fost împiedicat să practice medicina continuându-și rezidențiatul, după ce spitalul la care lucra a primit o plângere că i-ar fi zis unei femei că „fătul este o ființă umană” și avortul este uciderea unei ființe umane.

După ce l-a suspendat pe motiv de încălcare a deontologiei profesionale, Spitalul Militar 2 din localitatea sudafricană Wynberg a refuzat să-i semneze adeverința prin care și-ar fi putut continua rezidențiatul și astfel medicul, în vârstă de 32 de ani, este de doi ani în imposibilitate de a mai practica medicina și a-și termina stagiul de rezidențiat.

În cele din urmă, Colegiul Național al Medicilor și Lucrătorilor din Sănătate a fost de acord să arbitreze cazul lui. În fața Colegiului, spitalul îl acuză că

nu a respectat demnitatea pacientei i-a încălcat acesteia dreptul la autonomie (libera decizie)a încercat să îi transmită acesteia „propriile lui convingeri și credințe”a neglijat dreptul pacientei la „integritate corporală și psihologică”

 

https://wordpress.com/read/feeds/90475753/posts/2396312809

La ordinea zilei: Nasterea Imperiului Roma

 

La ordinea zilei Nasterea Imperiului Roman 22 Aprilie 28 Aprilie 2017 

La ordinea zilei: Nasterea Imperiului Roman

Lumea Virtuală de Caius Obeada

Nostra Aetate În Zilele Noastre

Lumea Virtuală de Caius Obeada

Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

 Dacă îmi aduc bine aminte, în iarna anului 1989 reuşisem să cumpar primul computer, un „laptop” făcut în Italia de marcă Oliveti. Mă costase aproape 4000 de dolari, o sumă de bani destul de mare pentru familia mea. Totusi, Domnul ne-a binecuvântat, şi familia mea reuşeşte să intre în lumea virtuală. La începutul experienţei virtuale, am fost sfătuit de o serie de fraţi şi prieteni, fiecare având o idee diferită în aplicarea acestui nou aparat, care prin intermediul firelor telefonice am ajuns să fiu în contact cu lumea întreagă.

În acel an, îmi aduc aminte că erau puţine site-uri în comparaţie cu ceea ce avem în anii 2006-2007, creştinismul fiind încă departe de a folosi această nouă cale de comunicare, site-urile pornografice făcând uz cu mare vâlvă de această nouă cale de comunicare, căsuţele postale fiind pline de publicităţi, un început a unei epidemii pornografice mondiale. AOL era deja stabilit, oferind lumii vituale posibilitatea de a comunica liber de la un computer la altul, indiferent de locul geografic. Tot ce era nevoie în acele zile, era un computer, o linie de telefon şi o subscripţie la o companie de serviciu internet.

S-au făcut multe progrese tehnologice pe parcursul anilor, şi în zilele noastre am ajuns să fim dependenţi de aceast instrument de comunicaţie mondială. Acest articol încearcă să trateze câteva probleme pe care lumea virtuală le ridică credinciosului – urmaşului lui Cristos, şi Bisericii – adunarea sfinţilor lui Dumnezeu.

Ce este lumea virtuală?

Căutând o explicare a noţiunii de lume virtuală ar trebui să înţelegem o definiţie a ceea ce înseamnă cuvântul virtual. Dicţionarul Webopedia da următoarea definiţie: VIRTUAL – care nu este adevărat. Termenul virtual este popular între oamenii de ştiinţă a computerelor şi este folosit într-o varietate de situaţii. În general, deosebeşte ceva care este aproape conceptual faţă de ceva care este o realitate fizică. De exemplu, memorie virtuală face referinţă la un set de locaţii imaginare, sau adrese, unde tu poţi păstra nişte date. Este imaginar în sensul că aria memoriei nu este la fel de reală ca memoria fizică a tranzistorilor. Diferenţa este un fel ca şi diferenţa între planul arhitectului a unei case şi a casei în realitate. Un specialist (programator) în computere ar putea numi planurile unei case virtuale. O altă analogie este diferenţa între creier şi minte. Mintea este un creier virtual. Există conceptual, dar în realitate creierul conţine materia cenuşie. Opozit virtualului este realitatea, absolută sau fizică.”(http://www.webopedia.com/TERM/V/virtual.html)

Din această definiţie reiese că lumea virtuală este o lume imaginară, neadevărată, în care ne-am imagina lucrurile care în realitate ar putea să fie adevărate sau nu. În perspectiva ochilor lumeşti această definiţie redă o realitate a unei lumi imaginare, în care fiecare îşi poate imagina să fie cine vrea, să facă ce vreau, să o folosească pentru orice intenţie imaginară ar dori să o folosească.

În calitate de credincios, care este poziţia şi înţelegerea mea a unei lumi virtuale (imaginare), în care ni se spune să fim ca Cristos, nu numai în trăire dar şi în gândire? Isus în predica de pe munte ridică standardul de trăire de la fapte la gândire, spunând evreilor că poţi pacătui fără să fi făcut ceva în realitate. În Matei 5: 27-28 găsim scris: „ Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.”

Cristos spune evreilor şi copiilor Săi că mintea, în lumea virtuală a gândurilor poate păcătui, şi este considerat păcat orice gând care nu este la locul lui. Lumea virtuală este o lume imaginară a unor realităţi adevărate, a unor lucruri care aduc asemănarea unei lumi adevărate, chiar dacă definiţia cuvintelor ne-ar indica că suntem într-o lume imaginară (ne-existentă), Cristos vine să ne reamintească că realitatea gândurilor ne va judeca. Pentru un credincios, aşa cum cerul este o realitate nevăzută, aş spune că lumea virtuală este o realitate nevăzută, în care copiii lui Dumnezeu trebuie să se manifeste după principiile de trăire ale lui Cristos, indiferent dacă este imaginară sau o realitate.

Beneficiile internetului

Nu cred că este cazul să explic beneficiile reale pe care internetul le aduce copiilor lui Dumnezeu. Dacă la începutul existenţei lumii virtuale, creştinătatea şi Bisericile nu au sărit aşa de repede la oportunitatea pe care internetul a adus-o, lumea a făcut-o. Companii comerciale au exploatat noua cale de desfacere a produselor, oameni din întreaga lume au ajuns să comunice între ei, păcătoşenia a fost împrăştiată cu mare uşurinţă, şi totuşi s-a ajuns pe parcurs ca şi creştinătatea să vadă nevoia şi beneficiul unei lumi virtuale.

Dacă în anii 1989 -1990 era mai greu să găseşti un site creştin, sau să găseşti publicaţii creştine, în zilele noastre internetul este plin de publicaţii creştine, plin de site-uri beneficiare credincioşilor, de posibilităţi nu numai de a citi şi a te informa, însă de a auzii şi vedea pe viu părtăşia sfinţilor din alte părţi ale lumii, ajungând să fi într-o părtăşie reală cu fraţi de peste mări şi oceane.

Mă gândesc la beneficiile pe care internetul le-a adus părinţilor mei care trăiesc într-o mică localitate din statul New York. Prin intermediul internetului mama comunică cu surorile ei din Romania în fiecare zi, avînd posibilitatea nu numai de o comunicare instantă dar şi de a le vedea şi auzi vocile, la un preţ pe care telefonul încă nu le poate asigura. Când fratele meu era pe front în războiul din Afganistan şi Iraq, mama vorbea şi comunica cu el pe direct prin intermediul internetului. În cursul zilei sau seara când sunt mai liberi, predici şi muzică creştină umple casa de lauda Domnului, vocea fratelui Valentin Popovici, Richard Wurmbrand, Iosif Ton şi a altor slujitori a Domnului vestind evanghelia părinţilor noştri.

Dacă acum 30 de ani trebuia să aşteptăm orele serii să auzim vocea fratelui Hodoroabă de la Monte Carlo, sau vocea fraţilor Alexa şi Pit Popovici, astăzi la orice ora poţi să asculţi şi să te zideşti, întărindu-te spiritual gata pentru o realitate a lumii în care trăieşti. Beneficiul internetului încă nu au fost explorate la maxim, însă am ajuns să facem primii paşii în aventura unei lumi virtuale, care ne leagă de realitate.

Problemele internetului

Dacă lista beneficiilor înternetului poate fi mare, tot aşa de mare este şi lista problemelor pe care internetul le aduce familiei şi societăţii creştine. Din cauza concepţiei unei lumii virtuale în sensul pe care lumea o foloseşte, a unei lumii imaginare, mulţi şi-au permis să-şi aducă murdăriile şi păcătoşeniile lor într-o lume pe care ei o consideră imaginară. Unul din fraţii mei şi-a pierdut nevasta datorită unei relaţii virtuale între soţia lui şi un bărbat dintr-un alt stat, care dintr-o relaţie virtuală, a imaginaţiei, ajung să treacă la o lume reală, femeia părăsindu-şi soţul şi familia, iar bărbatul profitând de uşurinţa convingerii unei relaţii de preacurvie.

Alte familii şi-au pierdut copiii unor lumi uşuratice, sau a unor lumi virtuale, obsedaţi jocurilor şi a unor relaţii cu alţi copii la fel ca şi ei. Cunosc copii care preferă să stea acasă şi să joace pe internet tot felul de jocuri cu alţi copii din lumea întreagă, decât să iasă afară şi să joace un joc cu vecinul de casă sau cu prieteni de la şcoală. Obsesia internetului a făcut ca unii copii să ajungă la consilieri psihologici, părinţii cerând şi plătind bani în speranţa remedieri mintale a unor copii lăsaţi în voia minţii lor, pierduţi în lumea virtuală a computerului.

Creştinătatea în lumea virtuală

Beneficiile lumii virtuale sunt foarte multe pentru copii Domnului. În primul rând trebuie specificat că noţiunea unei lumii imaginare nu există pentru copiii Domnului. Computerul şi relaţiile pe care le am cu copiii Domnului nu este un produs a minţii mele, ci o realitate pe care o trăiesc în fiecare zi. Creştinătatea a beneficiat şi beneficiază extrem de mult în baza acesui nou instrument numit calculator. Aş da câteva exemple din miile de exmple ce pot fi date în stabilirea beneficiului pe care creştinătatea o poate avea şi o are în zilele noastre:

  1. Bisericile au site-urile lor.Dacă în anul 1989 cu mare greutate ajungeai să găseşti ca o biserică să aibe un site, în zilele noastre sunt mii şi milioane de biserici din întreaga lume care se folosesc de această posibilitate de a face cunoscut lumii existenţa şi părtăşia de care se bucură în locul unde Dumnezeu i-a pus. Nu numai că avem posibilitatea unei bucurii spirituale de a vedea copiii Domnului şi lucrările la care au fost chemaţi, însă ajungem să ne facem părtaşi laudei şi închinării pe care o aduc.

Sunt bisericii române care pun la dispoziţia frăţietăţii predici şi imagini a serviciilor duminicale. Biserica din Chicago, unde fratele Valentin Popovici a fost chemat să slujească este una din primele Biserici pe care le cunosc să pună la dispoziţia fraţietăţii din Chicago şi întreaga lume, serviciu divin de dumincă pe viu, în legătură directă, având posibilitatea ca cei care sunt bolnavi, sunt acasă din diferite motive, să fie în părtăşie directă cu fraţietatea de unde fac parte, dând posibilitatea şi altora de a se lega fraţeşte cu binecuvântările adunării sfinţilor din Biserica Baptistă Română din Chicago găsită la adresa http://www.rbc-chicago.org .

Prin intermediul internetului Bisericile nu numai că au ajuns să facă cunoscut lumii existenţa lor şi a părtăşiei pe care frăţietatea locală o are, dar să poată face cunoscut lumii creştine de nevoile fizice pe care fraţietatea o are. Multe biserici au găsit un ajutor şi sprijin financiar în bunătatea şi chemarea pe care alte biserici mai înzestrate au ajuns să fie prin mila Domnului, datorită internetului. Legături frăţeşti au ajuns să fie făcute datorită internetului, prin care un frate a auzit sau văzut pe internet necesităţile pe care copiii Domnului dintr-o parte a lumii o are.

Biserica Domnului are nevoie şi trebuie să se folosească de tehnologia pe care o avem în zilele noastre, ajungând să vestim Vestea Bună întregi lumii, în limba şi la mesajul la care am fost chemaţi. Cât de placut să vezi copii Domnului şi pe fraţii tăi la lucru, în oraşele şi ţările unde au ajuns să trăiască? Nu este o laudă reală a unor copii chemaţi pe nume de către Tatăl nostru? Internetul ne dă posibilitatea de a fi în contact real cu fraţii noaştri din adunările Domnului din întreaga lume. Cu mare uşurinţă putem găsi adresele bisericilor şi fraţilor noştri pe internet. Cu mare uşurinţă ajungem să cunoaştem şi să susţinem lucrările Domnului pe care El le face prin fraţii noştri din diferite părţi ale lumii. Internetul a ajuns să ne lege la o realitate a unei părtăşii sfinte a copiilor lui Dumnezeu.

  1. Societăţi Misionare au site-urile lor. Internetul a dat posibilitatea multor misiuni sa fie prezente pe internet. Misiunea „Vox Dei Baptist Minsitry” a fost lansată în vara anului 2002, cu un specific în ajutorarea fraţietăţii române în adâncirea Cuvintului lui Dumnezeu. Zeci de traducători şi dărnicia unei familii a ajuns să aducă binecuvîntare la mii de fraţi şi prieteni români din întreaga lume. Biblioteca misiuni (www.voxdeibaptist.org) , Publicaţia de apologetică Baptistă (www.voxdeibaptist.com) şi Forumul (http://www.voxdeibaptist.com/forum/) sunt trei lucrări virtuale care au fost puse la dispoziţia frăţietăţii.

Fratele Daniel Branzai, un pioner baptist creştin român a lumii virtuale, prin ajutorul Domnului a pus la dispoziţia frăţietăţii site-ul ROBOAM la adresa: http://roboam.com/ . Un site văzut şi folosit de mii de români din întreaga lume, nu numai de baptişti ci de o serie de alţi prieteni din alte denominaţii, mii de români făcând uzanţă de articolele şi binecuvântările pe care acest site le oferă frăţietăţii zilnic. Fratele Sergiu Posteuca a deschis site-ul Biserici.ro la adresa: http://www.biserici.ro/ , un site folositor fraţietăţii romane din întraga lume, unde adresele de biserici şi servicii creştine sunt oferite frăţietăţii.

Fratele Alin Cristea prin intermediul internetului a trimis mii de mesaje informative creştinătăţii române din întreaga lume. Perseverenţa şi dărnicia unui suflet care caută pe Dumnezeu, a făcut ca mii de ore să fie date în cinstea celui care ne-a chemat pe toţi să-i slujim. În zilele noastre o serie de misiuni au luat exemplu acestor pioneri, ajungând să facă uzanţă de internet, folosindu-se de posibilitatea de a face cunoscut altora de ofertele beneficiare pe care aceste misiuni le aduc frăţietăţii.

  1. Staţii de radio creştine au site-uri.Prin ajutorul Domnului staţiile de radio creştine dau posibilitatea tuturor românilor din întreaga lume să fie la curent cu evenimentele creştine din ţară. Radio Vocea Evangheliei Oradea una din primele staţii care a lansat pe undele internetului mesajele şi cântecele de laudă a copiilor lui Dumnezeu de limbă română. Cu mare plăcere am ajuns să ascult vocea română a copiilor lui Dumnezeu pe adresa:http://www.rve.net/ . Pe parcurs o serie de staţii creştine române au ajuns să ne dea posibilitatea să le ascultăm, nu numai din Romania, dar şi din afara ţării, să ascultăm mesajele Domnului în limba dragă. Printre aceste staţii de radio aş putea să dau exemplu staţii de Radio Torino Biblic la adresa: http://www.rtbromania.it/ro/ , transmiţând direct din Torino, Italia, întregii lumi pe undele internetului.
  2. Biblioteci Creştine sunt pe internet.Dacă în trecut trebuia să mergi la bibliotecă să cauţi o carte, în zilele noastre din sufragerie sau de la birou poţi merge pe internet să vezi dacă poţi găsi cartea care te interesează. Edituri şi librării au apărut în fiecare oraş din Romania, fiecare dintre acestea deschizând un site de prezentare a cărţilor şi serviciilor pe care le oferă. Aş putea aminti sau da exemplu Editura Cartea Creştină la adresa:http://www.ecc.ro/ care pune la dispoziţia fraţietăţii zeci de cărţi creştine.

Biblioteca virtuala a misiunii Vox Dei (www.voxdeibaptist.org) oferă gratis sute de articole, traduceri a creştinilor din primele secole, materiale care ajută pe studenţii şi cercetătorii biblici să se aprofundeze în studiul Biblic. Site-ul Resurse Creştine (http://www.resursecrestine.ro/) oferă sute de materiale pentru frăţietate, încercând să dea ajutor şi binecuvântare la diferite nivele spirituale la care copii Domnului se află. Lista site-urilor este mare, însă doresc să scot în evidenţă existenţa lor, ci nu promovarea celor pe care le-am amintit mai sus.

  1. Misiuni de ajutorare au site-ri.Aş putea da ca exemplu site-ul Fundaţiei Osana la adresa:http://www.osana.ro/Osana/Default.aspx , unde fratele şi prietenul meu Adrian Olariu slujeşte Domnului. De asemenau aş putea să menţionez lucrările Misiunii Betania din cadru Fundaţiei Osana, unde sora şi prietena din copilărie Gabi Olaru, slujeşte Domnului împreuna cu fratele păstor (pensionar) Daduică Ioan, sora Melentina, sora Capotă, fratele Mehedinţi şi alţii care slujesc Domnului în ajutorarea bătrânilor din Constanţa, a bisericii Baptiste din loc. Internetul a făcut loc şi acestor misiunii să fie cunoscute şi ajutate spre lauda Domnului care ne-a chemat pe toţi la El.

Degradarea Creştinului

Dacă Biserica Domnului şi misiunile care slujesc frăţietăţii au ajuns să aducă binecuvântare prin intermediul internetului, totuşi există un aspect a creştinului care a ajuns să vadă o degradare personală. Internetul nu a avut ca scop înlocuirea reală a părtăşiei pe care o ai în biserica Domnului, nu a avut ca scop o înzestrare individuală pentru lucrarea Sa. Internetul este un lucru adiţional copiilor lui Dumnezeu, şi nu este un lucru principal prin care ne manifestăm şi avem părtăşie unii cu alţii. Un aspect pe care mulţi îl neglijează, creând confuzie şi rătăcire.

Din cauza ne-înţelegerii locului pe care internetul îl ocupă în viaţa creştină, unii au ajuns să facă abuz de el, şi să interpreteze în modul lui uzanţa şi scopul internetului. Am să dau nişte exemple pentru înţelegerea punctelor pe care vreau să le fac:

Pierderea identităţii în lumea virtuală.Isus în predica de pe munte spune: „ Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă.” Matei 5:14

Cu toate că Evanghelia este destul de clară, şi porunca Domnului Isus de a fi lumini este cât se poate de clară, unii au decis ca în lumea virtuală să fie lumini a învăţăturii fără se se ştie cine sunt, ca o cetate ascunsă în pădure şi nu pe munte, aşa cum ne spune Cristos. Astfel din umbra unor nume false pe care nici familiile lor nu le ştiu, au ajuns să se declare „luptători” ai Cuvântului. Cu nume false au ajuns să invadeze forumurile strecurându-se printre copii Domnului, având pretenţie de aceleaşi drepturi pe care cei care traiesc în lumină le au în faţa lui Cristos.

Nu de mult am avut ocazia de a fi părtaş a unei întâlniri a peste 700 de membri pe un forum organizat de fratele Ţon, numit Masa Rotundă. La această întrunire sau înregistrat o serie de persoane a cărui identitate nu am ajuns să le cunosc. Printre numele înregistrate au fost aadi77, apavelea, bcori18, storm_p2005, şi mulţi alţii. Daca aţi citi numai aceste nume nu aţi fi în stare să spuneţi cine sunt, aşa cum nu aţi fi în stare să spuneţi cine este oobeada2002. Totuşi, problema nu este în numele pe care le-am folosit pentru deschiderea unei adrese de email, în unele cazuri forţaţi de împrejurare în a folosi nume prescurtate sau combinaţii de nume şi cifre, ci în uzanţa de a ascunde numele în discuţiile pe care le avem pe internet în jurul Cuvântului lui Dumnezeu.

La Masa Rotundă am avut ocazia să întilnesc un personaj interesant care se identifică Paul Storm. L-am intrebat să se identifice cine este cu adevărat, aşa cum şi Dumnezeu îl cunoaşte, la care a răspuns: „Am mai spus-o ma numesc Paul, dar nu numele e important, ci ideile şi faptele celui în cauza… Nici chiar Biblia nu afirmă asemenea pretenţii precum impune dl Obeada pentru ca cineva sa fie „recunoscut” a fi sau nu în Cristos.

 Deşi nu am căutat să mă ascund. Daca tot e sa vorbim asa atunci chiar Pavel spunea: „eu sunt cel mai neinsemnat” şi atunci cat de important devine numele unui om pe drumul mantuirii ?!!!!!!

 Cu deosebit respect,  Paul „

La insistenţa unui alt frate de la Masa Rotunda de a se identifica cine este acest personaj pe nume Storm, ne răspunde: „Incredibil ! Nu-mi vine să cred că totul stă în numele meu !!!! Credeam că cei ce spun că au dragoste dau şi dovadă de aceasta. Suspiciunea şi bănuiala nu sunt virtuţi şi nu au legătura nici pe departe cu spiritul creştinesc.”

Scriptura ne spune să fim lumini, că suntem nişte cetăţi aşezate pe munte care nu se pot ascunde, şi totuşi, sunt unii printre noi care şi-au pierdut caracterul, care cred ca este acceptabil să ne ascundem identitatea atita timp cât ideile demonstrează a fi biblice. Unii au ajuns să se piardă în lumea virtuală, devenind o pierdere într-o lume pierdută a minţii lor.

Pierderea părtăşiei fraţeşti.Cum am putea avea părtăşie unii cu alţii când nu ne cunoaştem şi nu vrem să fim cunoscuţi? Nume false şi idei creştine nu ajută pe nimeni în realitatea părtăşiei lui Cristos. Sunt unii pe internet care caută părtăşie şi nu o găsesc. Ascunşi după nişte identităţi false, cer dragostea, te acuză de lipsă de dragoste, şi tot tu eşti de vină pentru că nu accepţi părtăşia unei falsităţi.

Mai mult de atât, unii care au ajuns aşa de preocupaţi cu internetul, că a devenit o slăbiciune şi un viciu, ajung să petreacă ore în şir pe internet, încercând să înveţe, să combată sau să aibe o părtăşie. Un mesaj din lumea virtuala face următoarea observaţie: „Ce mi se pare ciudat şi anormal, este ca (acum cu internetul), am reusit sa cunosc şi sa am partasie cu oameni aflati la mii de km distanta, pe cand în biserica locala majoritatea oamenilor imi raman necunoscuti.”

Unii au ajuns să cunoască mai bine pe cei de pe internet, decât fraţii şi surorile adunării de unde fac parte. Internetul a ajuns să hranească pe unii, uitând de locul şi chemarea pe care o au în adunarea sfinţilor de unde fac parte. Se pare că Scripturile nu mai au o valoare şi o seminificaţie absolută în trăirea de zi cu zi. Părtăşia frăţească rămâne o teorie a unei lumi virtuale, imaginare, în care fiecare vrea o părtăşie imaginară, a unor persoane care nu sunt cunoscute nici de Dumnezeu şi nici de noi copii Săi.

Luptătorii internetului.Acum câţiva ani în urmă am fost invitat să port nişte dialoguri pe un forum baptist român. Am avut ocazia de a cunoaşte nişte caractere care nu fac altceva decât să combată pe toţi şi în toate. Nu era un subiect la care să nu fi avut o părere sau alta. Într-o zi am primit un email de la un frate care mă ruga să nu îmi pierd timpul pe site-ul baptist că este nevoie de mine la un site ortodox, să combat ortodoxismul. I-am scris fratelui că nu am timp să combat şi nu îmi văd chemarea de a merge pe site-uri să combat pe unii şi pe alţii.

Unii au făcut din internet o lucrare, de parcă nu ar mai avea nimic altceva de făcut decât să fie pe internet, pe o serie de forumuri şi să combată pe toţi. Am ajuns să cunsc nişte nume cum ar fi Constantin, Storm, Basa, Emil, Ana, Alin (să nu fie confundat cu Alin Cristea) şi multţi alţii. Luptători al internetului, veterani a conflictelor evanghelice-ortodoxe, baptiste-adventiste, baptiste-sectant penticostal (care nu recunoştea cultul fraţilor penticostali). Aceşti luptători au ajuns să taie şi să judece pe unii şi pe alţii ca şi cum perpetuarea Evangheliei ar fi depins de ei. Aceste lupte de cuvinte au adus amărăciune, şi în multe instanţe tristeţe şi pierdere de timp în nişte conflicte de cuvinte fără nici un ajutor sau asistenţă din partea copiilor lui Dumnezeu. Mulţi dintre noi nu am putut să ne asociem cu ei, ei devenind „cruseders” al internetului, ajungînd să nu mai recunoască nici pe fraţii lor.

Învăţătorii internetului.Unii au ajuns să se creadă a fi nişte misionari care au fost chemaţi să lumineze restul fraţietăţii. Printr-o falsitate a unui nume inventat, cu sabia în mână, au ajuns să se creada a fi învăţători a Cuvântului. Printre invitaţii mesei rotunde am ajuns să cunosc pe Storm, care ca o vijelie şi-a revărsat supărarea pe mine scriind urmatoarele cuvinte: ”Dar de unde stiti dvs. daca tot nu intelegeti ce spunem noi ?! Sunteti un reper ?! Doriti ca lumea sa ramana în ratacire ?! Nu constientizati ca trebuie sa vestim ADEVARUL ?! Sau dvs. vedeti adevar doar invataturile elementare ce oricine le citeste din N.T. ?! Cu ce drept incercati sa discreditati pe cei ce stiu mai multe decat dvs. şi chiar au primit taine de la Dumnezeu ?!”

Prin mesajele primite din partea lui eram condamnat de a ţine în eroare pe copiii lui Dumnezeu, cerându-mi să las pe cei care au primit tainele lui Dumnezeu să înveţe. Când am întrebat cine este, mi-a răspuns cu suparare că aş vrea să-l discreditez, şi ideile şi mesajul scris ar fi trebuit să mă convingă de sinceritatea lui de a învăţa pe alţii lucruri duhovniceşti.

În zilele noastre o serie de învăţători sunt găsiţi pe internet, care ar deţine nişte taine ascunse, revelate numai lor de Dumnezeu. Un alt învăţător, care se semneză ioan basa rob al lui Isus Hristos, scrie într-un mesaj: „Oricine va avea parte de mantuire, va fi mantuit NUMAI PRIN JERTFA DOMNULUI ISUS HRISTOS.( nu exista o alta modalitate de mantuire )….. Totusi Cuvantul lui Dumnezeu prezinta 3 (TREI) forme deosebite de mantuire, dintre care m-am asteptat sa-mi puteti arata macar doua.

 Ele difera atat ca TIMPUL CAND VOR FI MANTUITI; apoi MODUL în CARE VOR FI MANTUITI; dar şi LOCUL PE CARE-L VOR OCUPA în TRUPUL LUI HRISTOS.”

L-am întrebat şi pe Basa dacă a studiat teologia sau are vreun studiu exegetic, la care mi-a răspuns că nu are şi nici nu are nevoie să studieze filozofie umană. Storm şi Basa sunt numai doi din mulţimea învăţătorilor internetului care nu fac altceva decît să aducă noi învăţături frăţietăţii, lucruri care le-ar fi primit prin vedenii, şi descoperiri tainice a lui Dumnezeu.

Lumea virtuală a scos la suprafaţă şi pe aceşti învăţători care au ajuns să se ridice mai presus de orice teolog, pentru că ei sunt duhovniceşti şi ar fi primit tainele lui Dumnezeu într-un mod special pe care alţii nu au avut binecuvintarea. În urma acestor dezbateri şi lupte din lumea virtuală în care învăţătorii internetului se cred superiori înţelegerii Cuvântului lui Dumnezeu, unii au pus problema păstorilor, punând întrebarea:

De ce păstorii nu participă?

Mulţi au cerut intervenţia păstorilor pe forumuri în ideea că pastori ar putea clarifica şi apăra mai bine cauza Evangheliei. De ce păstorii nu participă la discuţiile de pe forum? De ce preferă să se abţină şi să privească în tăcere dezbaterea unor subiecte doctrinare pe care ar putea să le explice frăţietăţii? La această întrebare ar fi mai multe răspunsuri pe care aş putea să le dau:

  1. Un păstor îşi are lucrarea şi turmala care a fost chemat să o slujească. Internetul ia mult timp, ceea ce mulţi păstori nu au. Aş fi suspicios de seriozitatea unui păstor care şi-ar pierde timp infinit în discuţii marginale şi de polemice cu unii care nu sunt interesaţi decât să combată orice ai scrie. Păstorul îşi are lucrarea şi răspunderea sa în faţa Domnului şi a Bisericii care il susţine în lucrare.
  2. Un păstor nu şi-ar pirde timpul turmeipe care o păstoreşte ca să se lupte cu caractere care nu au curajul nici să se identifice. Care ar fi beneficiul unor lupte virtuale, a unui lucrător a lui Dumnezeu împotriva unui caracter inventat, care nu are curajul să se prezinte, şi care nu are nici o intenţie de a discuta advărul, când el însuşi trăieşte o minciună?
  3. Un păstor îşi recunoaşte turmala care a fost chemat să o păstorească. Internetul este o atracţie mondială a tuturor care au posibilitatea şi voinţa de a petrece timp pe forumuri şi site-uri. Pe fiecare forum vei găsi tot felul de caractere, fiecare având un plan diferit sau o înţelegere diferită a unui subiect. Fiecare face parte dintr-o altă denominaţie, iar cei care sunt din aceaşi denominaţie au tendinţa de a se ataşa altor înţelegeri şi priceperi a Cuvântului lui Dumnezeu. Un baptist ajunge să se unească cu un frate penticostal împotriva altui baptist, un ortodox combate pe toţi, iar unii se înclină a da dreptate ortodoxiei considerându-i fraţi în Hristos, un adventist pare a fi sincer şi atrăgător unui baptist care ar combate un ortodox, şi aşa ajungem să ne amestecăm şi să ne combatem unii cu alţii fără să fie un scop sau o ieşire din impactul preferinţei personale.
  4. Un pastor nu o să intre în discuţii care ajung să-l compromită.Fiecare păstor are limitele lui, pentru că nu a ajuns să fie desăvârşit. Internetul este o sursă şi o cale de a te face cunoscut la mulţi, şi cu aceaşi viteză poţi ajunge să faci de râs persoana ta şi a biserici pe care o păstoreşti. Internetul este plin de defăimători care s-ar bucura să le cadă pe mână un pastor, să-l provoace la o ceartă de ideei, să ajungă să-l facă de râs pentru incapacitatea de a le sta împotrivă. Forumuri deschise fără nici un scop, în afară de acela de a sta de vorba ca la colţul străzii, nu atrage un pastor indiferent de seriozitatea subiectelor tratate.
  5. Un pastor nu compromite lucrarea la care a fost chemat.La Masa Rotunda (forum de discuţii teologice) iniţiată de fratele Ton, am fost invitaţi să discutăm pe marginea unor subiecte bine definite. Între meseni s-au strecurat unii care nu aveau nici o intenţie de a trata alt subiect în afara atacării persoanei fratelui Ton. Ca nişte săpători de cimitir, au scormonit pământul să aducă tot felul de gunoaie care l-ar fi compromis pe fratele Ton. Iniţiativa fratelui Ton este egala cu cea a fratelui Daniel Branzai, care din dorinţă de a se apropia de frăţietate, prin noua cale pe care internetul ne-o dă, au ajuns să-şi facă dureri de cap, ajungând în poziţia de a pierde timp în a se apăra, în loc de a se bucura de o părtăşie a unei mese frăţeşti, aşa cum a fost planul şi ideea cu care au fost iniţiată aceasta întrunire virtuală.

Fratele Ton ajunsese să piardă timp în a aduce clarificări la atacuri, în loc să continue lucrările la care a fost chemat şi care aduc mult mai multă binecuvântare decât a combate pe Storm, Basa, Petru şi alţi care sau folosit de invitaţia fratelui la această masa. Timpul furat acestor lucrători poate compromite lucrările la care au fost chemaţi, timpul fiind un element care ne lipseşte tuturor.

Omul în lumină

Am fost chemaţi să fim o lumină indiferent dacă suntem pe stradă, în familie, în biserică, pe internet, sau ascunşi în cămăruţa noastră. Nu există nici un pasaj biblic care să ne spună că putem fi selectivi când să fim lumină şi când am putea să ne ascundem. Lumea virtuală pentru unii a dat loc unei nevegheri, crezând că lumea imaginară a internetului nu este altceva decât o lume imaginară în care se pot ascunde, unde se pot manifesta aşa cum vor ei, fără Dumnezeu.

Un individ mi-a scris să stau în banca mea că forumul nu este o biserică, şi nu trebuie să ne comportăm ca la biserică. Şi totuşi mă întreb cine a făcut regula unei trăiri diferită în biserică şi acasă? Unde ne este spus să fim lumini şi de cine? În bisericile noastre, în casele noastre, sau în orice loc? Unii sunt înregistraţi pe o serie de forumuri cu nume schimbate să nu fie recunoscuţi, şi se bat în cuvinte, dau în stânga şi în dreapta în numele Domnului. Am putea oare să fim într-o părtăşie reală, să ajungem să ne cunoaştem unii pe alţii, să ne încurajăm, şi să ne rugăm pentru lucrările la care am fost chemaţi, chiar şi lumea virtuală a internetului?

Ce exemplu suntem copiilor noştri, când nu suntem în stare să spunem lumii cine suntem? Cum putem spune că iubim lumina când trăim în întuneric?

Lumea virtuală este o sursă şi un motiv pentru care unii au ajuns să prospere şi să aducă cinste lui Dumnezeu, pe când alţii nu au făcut nimic altceva decât să piardă timpul, să ajungă obsedaţi şi să se hranească numai din convergenţe şi lupte de cuvinte. Indiferent dacă suntem în lumea virtuală a internetului sau în casele noastre, Cristos este acelaşi, nu este un Cristos imaginar, ci este Cristosul veşniciei noastre. Lumea virtuală este o lume care devine adevărată atunci când ajungem să trăim în realitatea părtăşiei create chiar pe undele invizibile ale internetului.

Coram Deo!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_mar07.htm

SOTERIOLOGIE – doctrina despre mântuire / „O Comparaţie a sistemelor” de A. A. Hodge (1823-1886).

„O Comparaţie a sistemelor”

de A. A. Hodge (1823-1886)

Din Schiţe de Teologie (Capitolul şase)

Publicată original în 1860, Schiţe de Teologie este acum în domeniul public. De aceea, acest capitol poate fi copiat şi distribuit fără restricţie.

În acest capitol va fi prezentată o scurtă schiţă a principalelor poziţii de contrast ale celor trei sisteme rivale Pelagianism, Semi-Pelagianism, şi Augustinianism, sau aşa cum sunt ele denumite în formele lor dezvoltate complet, Socinianism, Arminianism, şi Calvinism — împreună cu o schiţă a istoriei ridicării şi a răspândirii lor.

Care era în general starea gândirii teologice în timpul primelor trei secole?

În timpul primelor trei sute de ani care au trecut după moartea apostolului Ioan minţile speculative ale bisericii erau angajate în principal în apărarea adevărului creştinismului împotriva necredincioşilor – în combaterea ereziilor gnostice generate de influenţa filozofiei orientale – şi în clarificarea definitivă a întrebărilor care au evoluat în controversele cu privire la Persoanele din Trinitate. Se pare că nu au fost făcute afirmaţii precise şi consistente în acea perioadă, cu privire la originea, natura şi consecinţele păcatului uman; nici cu privire la natura şi efectele harului divin; nici cu privire la natura lucrării de răscumpărare a lui Hristos, sau despre metoda aplicării ei de Duhul Sfânt, sau despre însuşirea ei prin credinţă. Ca un fapt general se poate afirma că, datorită marii influenţe a lui Origen, Părinţii Bisericii Greceşti au stabilit destul de unanim asupra unui Semi-Pelagianism liber, negând vina păcatului original, şi susţinând abilitatea păcătosului de a se predispune pentru şi pentru a coopera cu harul divin. Şi aceasta a continuat caracterul Antropologiei greceşti până în prezent. Acelaşi atribute au caracterizat şi speculaţiile scriitorilor timpurii din Biserica vestică, dar în timpul secolelor trei şi patru a apărut o tendinţă marcantă printre Părinţii latini faţă de acele puncte de vedere mai corecte care după aceea au fost justificate triumfător de marele Augustin. Această tendinţă poate fi localizată cel mai clar în scrierile lui Tertulian din Cathage, care a murit aproximativ în 220, şi cele ale lui Hilary din Poitiers (368) şi Ambrose din Milan (397).

Prin ce mijloace a avansat Biserica în a face o discriminare clară a adevărului divin? Şi în ce ere, şi printre care ramuri ale Bisericii au fost definite marile doctrine ale trinităţii şi Persoanei lui Hristos, a păcatului şi a harului, şi a răscumpărării şi a aplicaţiilor lor în parte?

Biserica a avansat mereu spre concepţii mai clare şi definiţii mai exacte ale adevărului divin printr-un proces de controversă activă. Şi Providenţei i-a plăcut ca mai multe mari departamente ale sistemului descoperit în Scripturile inspirate să fie cele mai mult discutate şi să fie definite mai clar în ere diferite şi în sânul unor naţiuni diferite.

Astfel, întrebările profunde implicate în departamentele Teologiei proprii şi ale Hristologiei au fost investigate de oameni de origine grecească, şi ele au fost definite autoritar în Sinoadele ţinute în jumătatea estică a Bisericii Generale în timpul secolului al patrulea şi imediat în secolele următoare. În ce priveşte TEOLOGIA divinităţii consubstanţiale a lui Hristos, ea a fost definită în Consiliul de la Niceea, 325, şi Personalitatea şi divinitatea Duhului Sfânt în primul Consiliu de la Constantinopol, 381; clauza Filioque a fost adăugată de latini la Consiliul de la Toledo, 589. În ce priveşte Hristologia, Consiliul de la Efes, 431, a afirmat unitatea personală a lui Theanthropos. Consiliul de la Chalcedon, 451, a afirmat că cele două naturi rămân distincte. Al şaselea Consiliu de la Constantinopol, 680, a afirmat că Domnul poseda o voie umană cât şi una divină. Aceste decizii au fost acceptate de întreaga Biserică, Greacă şi Romană, Luterană şi Reformată.

Întrebările privitoare la păcat şi har cuprinse de capul general al antropologiei au fost în primul rând investigate în totalitate de oameni cu originea latină, şi concluziile precise au fost atinse în controversa lui Augustin cu Pelagius în prima jumătate a secolului cinci. Întrebări referitoare la răscumpărare şi metoda aplicării ei, cuprinse sub marea diviziune a soteriologiei, nu au fost niciodată investigate în totalitate până în vremea Reformei şi ulterior de către marii teologi ai Germaniei şi ai Elveţiei.

Multe întrebări au căzut sub marea diviziune a Eclesiologiei şi încă îşi aşteaptă soluţia lor completă în viitor.

 Care sunt cele trei mari sisteme de teologie care au continuat întotdeauna să predomine în biserică?

De vreme ce revelaţia dată în Scriptură îmbrăţişează un sistem complet de adevăr, fiecare departament singur trebuie să susţină multe relaţii evidente, logice şi de altfel, şi pentru celelalte părţi ale întregului. Dezvoltare imperfectă şi concepţia defectuoasă sau exagerată a oricărei doctrine trebuie să conducă în mod inevitabil la o confuzie şi o eroare în întregul sistem. De exemplu, punctele de vedere Pelagiane despre starea omului prin natură tind întotdeauna să se unească, cu punctele de vedere Sociniane în ce priveşte Persoana şi lucrarea lui Hristos. Şi punctele de vedere Semi-Pelagiane despre păcat şi har sunt atrase irezistibil şi atrag în schimb punctele de vedere Arminiane despre atributele divine, natura Ispăşirii şi lucrarea Duhului.

De fapt, aşa cum puteam anticipa, acestea sunt doar două sisteme complete auto-consistente de teologie creştină posibile.

La dreapta, Augustinianism a fost completat în Calvinism. 2. La stânga, Pelagianismul a fost completat în Socinianism. 3. Arminianismul vine între aceste două sisteme ca şi sistem de compromis şi este dezvoltat în Semi-Pelagianism.

În folosirea obişnuită a termenilor Socinianismul este aplicat în principal ca şi denumire a acelor element din sistemul fals care au legătură cu Trinitatea Persoanei lui Hristos; termenii Pelagianism şi Semi-Pelagianism sunt aplicaţi unor depărtări mai extreme sau mai moderate aflate sub capul antropologiei; şi termenul Arminianism este folosit pentru a desemna erorile mai puţin extreme în legătură cu Departamentul Soteriologiei.

Când, unde şi de către cine au fost distinse clar pentru prima dată principiile fundamentale ale celor două şcoli mari de teologie antagoniste?

Poziţiile de contrast ale sistemelor Augustinian şi Pelagian au fost prima dată predate şi definite prin controversele menţinute prin oamenii eminenţi a căror nume le poartă, în timpul primei treimi a secolului al cincilea.

Augustin a fost episcop de Hippo în Africa de Nord din 395 d. Hr. până în 430 d. Hr. Pelagius, a cărui nume de familie era Morgan, a fost un călugăr englez. El a fost ajutat în controversele sale de ucenicii săi Coelestius şi Julian din Eclanum în Italia.

Poziţiile susţinute de Pelagius erau în general condamnate de reprezentanţii întregii Biserici şi de atunci au fost ţinute de toate denominaţiile, cu excepţia Socinianilor declaraţi, au fost o erezie fatală. Ei au fost condamnaţi de cele două consilii ţinute la Carthage în 407 d. Hr. şi în 416 d. Hr., de Consiliul ţinut la Milevum în Numidia în 416 d. Hr.; de papii Innocent şi Zosimus şi de Consiliul Ecumenic ţinut la Efes în 431 d. Hr. Această respingere rapidă şi universală a Pelagianismului dovedeşte faptul că în timp ce viziunile Părinţilor timpurii asupra clasei de întrebări au fost foarte imperfecte, cu toate acestea, sistemul predat de Augustin trebuie să fi fost în toate punctele de vedere esenţiale acelaşi cu credinţa Bisericii ca un întreg de la început.

Specificarea în contrast a principalelor poziţii distincte dintre sistemele Augustinian şi Pelagian.

„1. Despre PĂCATUL ORIGINAL.1

Augustinianismul. Prin păcatul lui Adam, în care toţi oamenii au păcătuit împreună, păcatul şi toate celelalte pedepse pozitive ale păcatului lui Adam au venit în lume. Prin el natura umană a fost coruptă fizic şi moral. Fiecare om aduce în lume cu el o natură care este deja atât de coruptă, încât nu poate face nimic decât să păcătuiască. Propagarea acestei calităţi în natura sa este prin senzualitate.

Pelagianismul. Prin păcatul său, Adam s-a rănit doar pe sine, nu posteritatea sa. Potrivit naturii sale morale, fiecare om este născut în exact aceeaşi condiţie în care Adam a fost creat. De aceea, nu există păcatul original.”

„2. Despre VOINŢA LIBERĂ.”

„Augustinianismul. Prin păcătuirea lui Adam Libertatea Voinţei umane a fost pierdută în întregime. În starea sa prezentă coruptă omul poate dori şi face doar rău.

Pelagianismul. Voinţa omului este liberă. Orice om are puterea şi voinţa de a face binele cât şi opusul lui. De vreme ce depinde de el însuşi dacă el este bun sau rău.”

„3. Despre HAR.”

„Augustinianismul. Totuşi dacă omul în starea sa actuală, vrea şi face binele, aceasta este doar lucrarea harului. Aceasta este o operaţie interioară, secretă şi minunată a lui Dumnezeu asupra omului. Aceasta este o lucrare precedentă cât şi una însoţitoare. Prin harul precedent, omul dobândeşte credinţa, prin care ajunge la o înţelegere a binelui a cărui putere i se dă ca să dorească binele. El are nevoie de harul cooperator pentru înfăptuirea fiecărei fapte bune individuale. Deoarece omul nu poate face nimic fără har, tot aşa el nu poate face nimic împotriva lui. El este irezistibil. Şi pentru că omul prin natură nu are nici un merit, nu se va da nici un respect dispoziţiei morale a omului în harul împărţit, ci Dumnezeu acţionează potrivit voii sale libere.

Pelagianismul. Deşi prin voinţa liberă, care este un dar de la Dumnezeu, omul are capacitatea de a dori şi de a face bine fără ajutorul special al lui Dumnezeu, totuşi, pentru o mai uşoară înfăptuire a lui, Dumnezeu a descoperit legea; pentru o înfăptuire mai uşoară, instrucţiunile şi exemplul lui Hristos îl ajută; şi pentru o înfăptuire mai uşoară, chiar operaţiile supranaturale ale harului îi sunt acordate. Harul, în cel mai limitat sens (influenţa amabilă) este dat „numai” celor care îl merită prin utilizarea credincioasă a propriilor lor puteri. Dar omul i se poate împotrivi.”

„4. Despre PREDESTINARE ŞI RĂSCUMPĂRARE.”

„Augustinianismul. Din veşnicie, Dumnezeu a dat un decret liber şi necondiţionat pentru a-i salva pe câţiva2 de mulţimea celor care erau corupţi şi expuşi distrugerii. Celor pe care el i-a predestinat pentru mântuire, el le dă mijloacele necesare pentru acest scop. Dar celorlalţi, care nu aparţin acestui număr mic de aleşi, peste ei cade ruina meritată. Hristos a venit în lume şi a murit numai pentru cei aleşi.

Pelagianismul. Decretul de alegere şi respingere al lui Dumnezeu este găsit în preştiinţă. Pe cei pe care Dumnezeu i-a văzut mai dinainte că vor ţine poruncile sale, el i-a predestinat pentru mântuire; pe ceilalţi la pierzare. Răscumpărarea lui Hristos este generală. Dar numai cei care au păcătuit au nevoie de moartea sa răscumpărătoare. Totuşi, toţi, prin instrucţiunile şi exemplul său, pot fi conduşi spre o perfecţiune şi o puritate mai înaltă.”

Care a fost originea sistemului Mijlociu sau Semi-Pelagianism?

Între timp, în timp ce controversa Pelagianismului era la culme, John Cassian, de origine siriană şi educat în Biserica estică, s-a mutat la Marseille, în Franţa, cu scopul de a dezvolta profitul călugărilor din acea regiune, a început să dea publicităţii unei scheme de doctrină care ocupa o poziţie de mijloc între sistemele lui Augustin şi Pelagius. Acest sistem, a căror sprijinitori au fost numiţi Massilians de la domiciliul şefului lor, şi apoi Semi-Pelagianism de către Cărturari, este în principiile sale esenţiale una cu acel sistem care acum este numit Arminianism, o afirmaţie despre care vom vorbi mai târziu în acest capitol. Faustus, episcop de Priez, în Franţa, din anul 427 d. Hr. până în anul 480 d. Hr., a fost unul dintre cei mai distinşi şi mai prosperi avocaţi ai acestei doctrine, care a fost acceptată permanent de Biserica estică şi pentru o perioadă a fost răspândită larg şi în vest, până când a fost condamnată de sinoadele de la Orange şi Valence, 529 d. Hr.

Care este relaţia dintre Augustinianism şi Calvinism şi dintre Semi-Pelagianism şi Arminianism?

După această perioadă Augustinianismul a devenit ortodoxia recunoscută a Bisericii din vest şi nici un alt nume nu a exercitat o astfel de influenţă universală asemănătoare printre Romano Catolici şi Protestanţi. Dacă vre-un nume trebuie să fie folosit pentru a denumi un sistem de adevăr revelat divin, fraza Augustinianismului ca fiind opusă Pelagianismului denumeşte corect toate acele elemente de credinţă pe care le au în comun toţi creştinii Evanghelici. Pe de altă parte, Augustinianismul ca fiind opus Semi-Pelagianismului denumeşte corect acel sistem numit de obicei Calvinism – în timp ce Cassianismul ar fi denumirea corectă din punct de vedere istoric a Mijlociului sau a Schemei Semi-Pelagianiste care acum este denumită în mod obişnuit Arminianism.

Cum au fost partidele divizate cu privire la aceste sisteme mari printre Cărturari şi cum sunt ele în Biserica modernă papală?

După eroarea erelor întunecate, când toate speculaţiile active au dormit, marele Thomas Aquinas, un italian după naştere, 1224 d. Hr., şi un călugăr al ordinului Sf. Dominic, Doctor Angelicus, a sprijinit cu o abilitate desăvârşită sistemul Augustinian de teologie în acea manieră greoaie şi artificială care îi caracteriza pe Cărturari. John Duns Scotus, un englez nativ, 1265 d. Hr., un călugăr din ordinul Sf. Francis, Doctor Subtilis, a fost în acea eră cel mai capabil avocat al sistemului numit atunci Semi-Pelagian. Controversele înviate atunci au fost perpetuate timp de multe ere, Dominicanii şi Thomiştii sprijineau în general alegerea necondiţionată şi harul eficient, iar Franciscanii şi Scoţienii sprijineau în general alegerea condiţionată şi puterea inalienabilă a voinţei umane de a coopera cu sau de a se opune harului divin. Aceleaşi dispute sub nume de partide variate au continuat să agite Biserica Romană din timpul Reformei, cu toate că geniul sistemului ei ritualic şi preponderenţa iezuiţilor în consiliile ei au păzit în cadrul graniţelor ei preponderenţa aproape universală a Semi-Pelagianismului.

Consiliul general început la Trent, 1546 d. Hr., a încercat că formeze un Crez fără angajamente care să satisfacă aderenţii celor două sisteme. Prin urmare, Dominicanii şi Fanciscanii au pretins că punctele lor de vedere au fost aprobate de acel Sinod. Adevărul este că afirmaţiile generale şi nedefinite ale doctrinei care sunt găsite printre canoanele sale sunt adesea într-o formă Augustiniană, în timp ce explicaţiile mai detaliate şi mai precise care urmează după acestea sunt uniform Semi-Pelagiane. – Principal Cunningham’s Historical Theology vol. 1, pp. 483-495.

Ordinul iezuiţilor, întemeiat de Ignatius Loyola, 1541 d. Hr., a fost identificat întotdeauna cu teologia Semi-Pelagiană. Lewis Molina, un iezuit spaniol, 1588 d. Hr., inventatorul distincţiei indicată de termenul „Scientia Media,” a realizat o astfel de distincţie ca sprijin al său, încât aderenţii ei din Biserica Papală au fost denumiţi multe ere Molinists. În 1638, Jansenius, Episcop de Ypres în Olanda a murit lăsând în urma sa marea sa lucrare, Augustinus, în care el a desfăşurat clar şi a întemeiat prin extrase abundente adevăratul sistem teologic al lui Augustin. Această carte a răspândit ocazional controverse întinse, şi a fost respinsă feroce de către iezuiţi, şi a fost condamnată de Bulele papilor Innocent X. and Alexander VII., 1653 şi 1656 d. Hr. – care în final au fost urmate în 1713 de Bula sărbătorită mai mult “imigenitus” a lui Clement XI., condamnând lucrarea New Testament Commentary (Comentariul Noului Testament) a lui Quesnel. Augustinienii din acea Biserică au fost denumiţi ulterior Jansenişti, şi au avut scaunul lor principal în Olanda şi Belgia şi la Port Royal lângă Paris. Ei au numărat printre ei câteva nume ilustre precum: Tillemont, Arnauld, Nicole Pascal, şi Quesnel. Aceste controverse dintre Dominicani şi Molinişti, Jansenişti şi iezuiţi, au continuat chiar până în vremea noastră, deşi în prezent Semi-Pelagianismul împărtăşeşte iezuitismul în influenţa sa aproape nelimitată în Biserica Papală, care a triumfat definitiv în consiliul de la Vatican, 1870.

Care este poziţia bisericii Luterane cu privire la aceste mari sisteme?

Luther, un călugăr din ordinul Augustin şi un ucenic sincer al acelui părinte, preda un sistem de credinţă care era în acord în spirit şi în toate punctele esenţiale care apoi a fost dezvoltat mai sistematic de Calvin. Singurul punct important în care el a fost diferit faţă de consensul comun al Bisericilor Calviniste cu privire la prezenţa fizică literală a întregii persoane a lui Hristos în, cu şi sub elementele Împărtăşaniei. Cu aceste opinii ale lui Luther Melanchthon pare să fi fost de acord în momentul în care a publicat prima ediţie a sa Loci Communes. Totuşi, opiniile sale cu privire la libertatea omului şi suveranitatea harului divin erau modificate gradat ulterior. După moartea lui Luther, la Conferinţa de la Leipsic din 1548, el a declarat explicit acordul său cu sinergiştii, care susţineau că în actul regenerator voinţa umană cooperează cu harul divin. Pe de altă parte, Melanchthon susţinea un punct de vedere al relaţiei semnului faţă de harul semnificat în consecinţă în Sacramente, în conformitate mult mai aproape de opiniile ucenicilor lui Zwingli şi Calvin decât cel care predomina în general în Biserica sa. Poziţia sa asupra acestor două puncte au fost o mare ofensă pentru Luteranii vechi, şi au determinat controverse amare şi mari. În final, partidul vechi sau strict Luteran au predominat peste adversarii lor, şi punctele lor de vedere au primit o afirmare ştiinţifică deplină în „Formula Concordiae” publicată în 1580. Deşi acest document remarcabil nu a câştigat o poziţie alături de Mărturisirea de la Augsburg şi Apology ca ci Mărturisirea recunoscută universală a Bisericilor Luterane, ea poate fi luată ca cea mai bună mărturie disponibilă despre care era teologia strictă Luterană când s-a dezvoltat într-un sistem complet.

Caracteristicile teologiei Luterane în contrast cu cele ale Bisericilor Reformate pot fi afirmate pe scurt sub următoarele titluri:

  1. În privinţa TEOLOGIEI ADECVATE ŞI HRISTOLOGIE singurele puncte în care aceasta diferă de Calvinism sunt următoarele:

(1.) Despre atributele divine ale predestinării suverane, ei au spus că în ceea ce aceasta are legătură cu acţiunile agenţilor morali ea este limitată la acele acţiuni care sunt văzute moral bune, în timp ce aceasta nu susţine nici o relaţie determinantă faţă de cele care sunt rele. Dumnezeu cunoaşte dinainte toate evenimentele de orice fel; el predestinează toate acţiunile agenţilor necesari, şi acţiunile bune ale agenţilor liberi – dar nimic altceva.

(2.) Despre HRISTOLOGIE, ei susţin că în virtutea unirii întruchipate elementul uman al persoanei lui Hristos împărtăşeşte cu cel divin în cel puţin unele dintre atributele sale specifice. Astfel sufletul său uman împărtăşeşte omniscienţa şi omnipotenţa divinităţii sale, şi trupul său în omniprezenţa sa, şi împreună au puterea de a da viaţă celui care crede cu adevărat şi primeşte sacramentul.

  1. Despre ANTROPOLOGIE, ei susţin puncte de vedere identice cu cele susţinute de avocaţii cei mai de nădejde al teologiei Reformate – de exemplu acuzarea antecedentă şi imediată a păcatului public al lui Adam; depravarea morală totală a tuturor descendenţilor săi de la naştere şi prin natură, şi incapacitatea lor absolută de a face corect cu puterea lor orice se raportează la relaţia lor cu Dumnezeu.
  2. Cât despre Marile elemente centrale ale SOTERIOLOGIEI, ei au fost de acord cu Reformaţii cu o mare exactitudine asupra naturii şi necesităţii lucrării de ispăşire a lui Hristos; asupra justificării juridice prin imputarea credinciosului a ascultării active şi pasive a lui Hristos; asupra naturii şi a slujbei de justificare a credinţei; asupra singurei influenţe a harului divin în regenerarea păcătosului, cu care, în primul rând, sufletul mort nu este în stare să coopereze; asupra alegerii eterne şi suverane a lui Dumnezeu a credincioşilor în Hristos, nu datorită a vre-unui lucru prevăzut în ei, ci datorită voii sale amabile – şi consecvent cu faptul că mântuirea fiecărui suflet cu adevărat salvat trebuie să fie atribuită pur şi simplu numai harului lui Dumnezeu, şi în nici un grad cu voia cooperatoare sau meritul omului în sine.

În acelaşi timp ei predau, cu o inconsecvenţă logică evidentă, că harul evangheliei este în intenţia divină absolut universal. Hristos a murit în mod egal şi în acelaşi sens pentru toţi oamenii. El dă har asemănător tuturor oamenilor. Cei care sunt pierduţi sunt pierduţi doar pentru că ei au rezistat harului. Cei care sunt mântuiţi îşi datorează mântuirea lor doar harului pe care ei îl au în comun cu cel pierdut – chiar acelaşi har – nu la un grad mai mare de har nici un grad mai mic de păcat – nu îmbunătăţirii de către ei a harului, ci pur şi simplu harului în sine. Potrivit lor, Dumnezeu alege suveran pe toţi care sunt mântuiţi, dar nu trece în mod suveran peste cei care sunt pierduţi. El dă acelaşi har tuturor oamenilor, şi diferenţa este determinată de împotrivirea persistentă a celor care sunt pierduţi.

Marea deosebire a Luteranismului are legătură cu doctrina lor despre ÎMPĂRTĂŞANIE. Ei susţin prezenţa fizică reală a Domnului în Împărtăşanie, în, cu, şi sub elemente, şi că harul semnificat şi transmis de sacramente este necesar pentru mântuire, şi nu este transmis în mod obişnuit prin alte mijloace. De aici teologia şi viaţa de biserică a Luteranilor stricţi este centrată în sacramente. Ei diferă de partida sacramentală înaltă din biserica Episcopală în principal prin faptul că ei ignoră dogma succesiunii apostolice, şi tradiţiile bisericii primare.

Care sunt cele două mari partide în care s-a divizat întotdeauna lumea Protestantă?

Din timpul Reformei, întreaga lume Protestantă a fost împărţită în două familii mari de biserici clasificate ca şi LUTERANE, sau cele ale căror caracter a fost derivat de la Luther şi Melanchthon; şi ca reformate sau cele care au primit amprenta caracteristică a lui Calvin.

Familia LUTERANĂ a bisericilor cuprinde toate cele din Germania, Ungaria şi provinciile Baltice din Rusia, care aderă la mărturisirea de la Augsburg, împreună cu bisericile naţionale din Danemarca, Norvegia şi Suedia, şi marea denominaţie a numelui în America. Acestea sunt estimate ca numărând o populaţie de aproape douăzeci şi cinci de milioane de Luterani puri, în timp ce Biserica Evanghelică din Prusia, care a fost formată dintr-o uniune politică a aderenţilor celor două confesiuni, are probabil unsprezece milioane şi jumătate de membrii. Cărţile lor simbolice sunt Augsburg Confession (Mărturisirea de la Augsburg) şi Apology (Apologetica), the Articles of Smalcald (Articolele lui Smalcald), Luther’s Larger and Smaller Catechism (Catehismul mare al lui Luther şi Micul Catehism), şi, aşa cum este primită de partida mai strictă, the Formula Concordiae.

Bisericile CALVINISTE SAU REFORMATE îmbrăţişează, în utilizarea strictă a termenului, toate acele Biserici Protestante care îşi derivă teologia lor de la Geneva; şi printre acestea, datorită unor condiţii evidente de calificare, Bisericile Episcopale din Anglia, Irlanda şi America formează o subdiviziune prin ele însele; şi Metodiştii Wesleyani, care de obicei sunt clasaţi printre Reformaţi deoarece ei s-au dezvoltat istoric din acea tulpină, şi chiar mai distinct decât biserica părinte a Angliei a fost înlăturată din tipul normal al clasei generale. Totuşi, într-un sens general, această clasă cuprinde toate acele biserici din Germania care semnează Catehismul Heidelberrg, bisericile din Elveţia, Franţa, Olanda, Anglia, Scoţia, Independenţii şi Baptiştii din Anglia şi America, şi feluritele ramuri ale Bisericii Prezbiteriene din Anglia, Irlanda şi America. Acestea îmbrăţişează cam opt milioane de Germani Reformaţi în biserica Reformată din Ungaria; doisprezece milioane şi jumătate Episcopali; Prezbiterieni şase milioane; Metodişti trei milioane şi jumătate; Baptişti patru milioane şi jumătate; şi independenţi un milion şi jumătate; – în total treizeci şi opt de milioane.

Confesiunile principale din Biserica Reformată sunt Galică, Belgică, 2 Zwingli, şi Confesiuni Scoţiene; Catehismul Heidelberg; cele Treizeci şi nouă de articole ale Bisericii Angliei; Canoanele Sinodului din Dort, şi Mărturisirea şi Catehismele de la Westminster Assembly.

Specificarea originii ereziei Unitariene.

În biserica timpurie, Ebioniţii, o sectă iudaico-Gnostică creştină, erau singurii reprezentanţi ai celor care în timpurile moderne sunt numiţi Sociniani. O partidă dintre ei era numită Elkesaiţi. Ideile lor, cu modificări specifice, sunt găsite exprimate în Clementine Homilies (Predici Clementine), scrisă în jurul anului 150 d. Hr. în Siria Orientală. Cei mai distinşi umanişti din biserica primară erau cei doi Theodotuses din Roma, amândoi laici, Artemon (c. 180) şi Paul din Samosata, episcop de Antioh (260-270), destituit de un Consiliu ţinut în 269. Majoritatea acestora recunoşteau naşterea supranaturală a lui Hristos, dar susţineau că el a fost un simplu om, onorat de o influenţă divină specială. Ei recunoşteau o apoteoză sau o divinizare a lui Hristos consecvent cu realizările sale pământeşti. (Dr. E. De Pressense, Early Years of Christianity Part 3, (Anii timpurii de creştinism, Partea 3) cartea 1, capitolele 3 şi 5).

Cerinthus care a trăit între ultimii din primul secol şi primul din secolul al doilea, susţinea că Isus a fost un om simplu născut din Maria şi Iosif, că Hristos sau Logos a coborât peste el sub forma unui porumbel la botez când el a fost ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, şi a săvârşit minuni, etc. Logos l-a părăsit pe omul Isus pentru ca el să sufere singur la crucificarea sa. Învierea a fost şi ea negată.

Ei au fost urmaţi de Arienii din secolul patru. În timpul Erelor Mijlocii nu a rămas nici un partid în biserică, ce nega deschis divinitatea supremă a Domnului nostru. În timpurile moderne Unitarianismul a înviat în perioada Reformei prin influenţa lui Laelius Socinus din Italia. El a fost purtat de el în Elveţia şi acolo acesta a existat ca o doctrină profesată de câţiva eretici evidenţi din 1525 până în 1560. Cei mai proeminenţi dintre profesorii săi au fost Socini, Servetus, şi Ochino. Acesta a existat ca o biserică organizată la Racow în Polonia, unde ereticii exilaţi au găsit un refugiu din 1539 până în 1658, când Socinianii au fost scoşi din Polonia de iezuiţi, şi trecând în Olanda ei au fost absorbiţi în Bisericile Rămăşiţă sau Armeniene. În 1609 Schmetz a strâns dintre materialele permise de învăţătura lui Faustus Socinus, nepotul lui Laelius, şi ale lui J. Crellius, the Racovian Catechism, (Catehismul Racovian) care este standardul pentru Socinianism (vezi traducerea lui Ree, 1818.) După dispersarea lor, Andrew Y. Wissowatius şi alţii au colecţionat cele mai importante scrieri ale teologilor lor conducători sub titlul Bibliotheca Fratrum Polonorum. Socinianismul a fost dezvoltat de aceşti scriitori cu o abilitate desăvârşită şi l-au cristalizat în cea mai perfectă formă a sa, ca un sistem logic. El este pur Unitarian în teologia sa – Umanist în Hristologia sa, Pelagian în Antropologia sa – şi Soteriologia sa a fost dezvoltată într-o consistenţă etică şi perfect logică cu acele elemente. O afirmaţie a poziţiilor sale caracteristice va fi găsită mai jos.

Aceasta a reapărut din nou ca o doctrină ţinută de câţiva oameni izolaţi din Anglia în secolul al şaptesprezecelea. În timpul secolului al optsprezecelea un număr de (biserici) Prezbiteriene degenerate (din Anglia au decăzut în Socinianism), şi spre sfârşitul aceluiaşi secol un număr mare de Biserici Parohiale din estul Massachusetts au urmat exemplul lor şi acestea constituie fundaţia Denominaţiei Unitariene moderne.

„Ultima sa formă este o modificare a vechiului Socinianismul formată sub presiunea religiei evanghelice pe de o parte, şi a criticismului raţional pe de cealaltă parte. Preoţii Channing, şi J. Martineau sunt exemplele fazelor succesive ale Unitarianismului. Preoţii din vechea şcoală Sociniană, s-au clădit pe o filozofie senzaţională; Channing, a încercat să câştige o dezvoltare largă a elementului spiritual; Martineau, al înălţimii viziunii provocată de filozofia lui Cousin, şi introducerea ideii de progres istoric în ideile religioase.” – “Farrar’s Crit. Hist. of Free Thought”, (Criteriile istorice ale gândirii libere a lui Farrar) Bampton Lecture, 1862.

În ce dată şi în ce circumstanţe s-a ridicat Arminianismul modern?

James Arminius, profesor de teologie la universitatea din Leyden din 1602 până la moartea sa în 1609, deşi era un slujitor în Biserica Calvinistă din Olanda, la început în secret, şi apoi mai deschis, a susţinut acea schemă a opiniei teologice care de atunci în colo a purtat numele său. Aceste puncte de vedere au fost împrăştiate rapid şi în acelaşi timp au fost respinse cu putere de oamenii principali din biserică. Ucenicii săi, în mod consecvent, la un an după moartea sa s-au format ei înşişi într-o partidă organizată şi în această calitate au prezentat un Protest faţă de Statele Olanda şi vestul Friesland, rugându-se să li se îngăduie să îşi păstreze locurile lor în biserică fără a fi supuşi de curţile clericale la examinări supărătoare în privinţa ortodoxiei lor. Din cauza faptului că rostirea acestui Protest a fost primul lor act ca şi partidă, ei au fost cunoscuţi după aceea în istorie ca şi Protestanţi.

Curând după aceasta, de dragul de a-şi defini poziţia lor, Protestanţii au prezentat autorităţilor cinci Articole în care şi-au exprimat crezul lor asupra subiectului despre Predestinare şi Har. Aceasta este originea celebrelor „cinci Puncte” din controversa dintre Calvinism şi Arminianism. Totuşi foarte curând controversa s-a mărit mai mult, şi Arminianii au fost obligaţi prin consistenţa logică să înveţe lucruri radical greşite cu privire la natura: păcatului, păcatul original, imputarea, natura Ispăşirii şi Justificarea prin credinţă. Unii dintre scriitorii lor târzii au dus spiritul raţionalist inerent în sistemul lor cu rezultatele lui legitime într-un Plagiat greu de calificat şi unii chiar au fost suspecţi de Socinianism.

Deoarece toate celelalte mijloace au eşuat să îi reducă la tăcere pe inventatori, Statele Generale au convocat un Sinod General la Dort în Olanda, care şi-a ţinut sesiunile sale în anul 1618-1619. Acesta a constat din pastori, bătrânii bisericii şi profesori teologi din bisericile din Olanda, şi delegaţi din bisericile din Anglia, Scoţia, Hesse, Bremen, Palatinate, şi Elveţia: participarea promisă a delegaţilor din bisericile din Franţa a fost împiedicată de o interzicere a regelui lor. Delegaţii străini prezenţi au fost nouăsprezece Prezbiterieni de la bisericile Reformate de pe Continent, şi unul din Scoţia, şi patru Episcopali din Biserica Angliei conduşi de episcopul Llandaff. Acest Sinod a condamnat unanim doctrinele Arminianilor şi în Articolele lor au confirmat credinţa comună Calvinistă a bisericilor Reformate. Cei mai distinşi teologi Reformaţi care l-au succedat pe Arminius au fost Episcopius, Curcellaeus, Limborch, Le Clerc, Wetstein şi ilustrul consult jurist Grotius.

Denominaţia Metodistă din Marea Britanie şi America este singurul corp Protestant larg din lume care recunosc faptul că ei au un Crez Arminian. Arminianismul lor, aşa cum este prezentat de scriitorul lor standard Richard Watson, un teolog incomparabil mai competent decât Wesley, este cu mult mai puţin scos din Calvinismul de la Westminster Assembly decât sistemul Protestanţilor de mai târziu, şi ar trebui să fie denumit întotdeauna prin fraza calificată „Arminianism Evanghelic.” În mâinile lui Watson Antropologia şi Soteriologia din Arminianism sunt într-un sens general mai aproape asimilate cu provinciile similare din Luteranism, şi cele ale Calvinismului lui Baxterm şi cele ale Şcolii Franceze din secolul şaptesprezece.

Daţi o schiţă a poziţiilor principale din Sistemul Socinian.

TEOLOGIA ŞI HRISTOLOGIA.

  1. Unitatea Divină.

(a.) Această unitate este inconsecventă cu orice deosebire personală în Divinitate.

(b.) Hristos este doar un om.

(c.) Duhul Sfânt este o influenţă divină impersonală.

  1. Atributele divine.

(a.) Nu există nici un principiu al judecăţii pedepsitoare la Dumnezeu. Nu este nimic care să împiedice acceptarea sa a păcătoşilor pe simpla temelie a pocăinţei.

(b.) Evenimentele viitoare posibile sunt esenţial imposibil de cunoscut. Preştiinţa lui Dumnezeu nu se extinde la astfel de evenimente.

ANTROPOLOGIA.

(a.) Omul a fost creat cu un caracter moral pozitiv. „Chipul lui Dumnezeu” în care se spune că omul a fost creat nu a inclus sfinţenia.

(b.) Prin mâncarea din fructul interzis Adam a comis păcatul real şi de aceea a atras asupra sa nemulţumirea divină, dar cu toate acestea, el şi-a păstrat aceeaşi natură morală şi tendinţele cu care a fost creat şi le-a transmis intacte posterităţii sale.

(c.) Vina păcatului lui Adam nu se impută.

(d.) Acum omul este în stare prin natură să se elibereze de toate obligaţiile sale aşa cum a fost din totdeauna. Circumstanţele în care se formează acum caracterul omului sunt mai nefavorabile decât în cazul lui Adam şi de aceea omul este slab. Dar Dumnezeu este infinit milostiv; şi obligaţia este gradată de capacitate. Omul a fost creat natural mortal şi ar fi murit chiar dacă păcătuia sau nu păcătuia.

SOTERIOLOGIA.

Marele obiectiv al misiunii lui Hristos a fost să predea şi să dea asigurare cu privire la acele adevăruri despre care concluziile umane simple sunt problematice. Aceasta el o face prin doctrină şi prin exemplu.

  1. Hristos nu a îndeplinit slujba de preot pe pământ; ci doar în cer, şi acolo într-un sens foarte indefinit.
  2. Slujba principală a lui Hristos a fost profetică. El a predat o nouă lege. El a dat un exemplu de viaţă sfântă. El a predat personalitatea lui Dumnezeu. Şi a ilustrat doctrina unei vieţi viitoare prin propria sa înviere.
  3. Moartea sa era necesară doar ca o condiţie inevitabilă prealabilă a învierii sale. Aceasta a fost intenţionată ca să facă o impresie morală asupra păcătoşilor, dispunându-i la pocăinţă pentru păcat şi asigurându-i de îndurarea lui Dumnezeu. Nu a fost necesară nici o împăcare a justiţiei divine, aceasta nu era posibilă prin suferinţă delegată.

ESCATOLOGIA.

  1. În perioada intermediară dintre moarte şi înviere sufletul rămâne inconştient.
  2. „Căci este evident din autorităţile citate, că ei (Socinianii mai vechi), în mod egal cu alţii susţin constant că va fi o înviere şi a celor drepţi şi a celor nedrepţi deopotrivă, şi că ultimii vor primi pedeapsa veşnică, dar primii vor fi admişi pentru viaţa veşnică.” – B. Wissowatius.

„Doctrina eternităţii în chinurile iadului este respinsă de cei mai mulţi Unitarieni din zilele noastre (1818) pentru că după părerea lor aceasta este în întregime de neîmpăcat cu bunătatea divină şi nu este garantată de Scripturi. Cu referire la soarta viitoare a celor răi, unii susţin că după înviere ei vor fi anihilaţi sau încredinţaţi „distrugerii veşnice” în sensul literal al cuvintelor: dar majoritatea au primit doctrina restaurării universale, care susţine că toţi oamenii, oricât de depravat ar fi fost caracterul lor în această viaţă, vor fi, printr-o disciplină corectoare, potriviţi în măsura severităţii ei faţă de natura fiecărui caz particular în parte, vor şi aduşi în final la bunătate şi în consecinţă la fericire.” (Rees’s Racovian Catechism, (Catehismul Racovian de Rees) pp. 367, 368.)

ECLESIOLOGIA.

  1. Biserica este pur şi simplu o societate voluntară. Obiectul ei este îmbunătăţirea reciprocă. Legătura ei comună sunt asemănările dintre sentimente şi căutări. Regula ei este raţiunea umană.
  2. Sacramentele sunt simplu decrete comemorative şi de predare.
  3. Daţi o schiţă a caracteristicilor principale ale Sistemului Arminian.

ATRIBUTELE DIVINE.

  1. Ei admit că justiţia pedepsitoare este un atribut divin, dar susţin că aceasta este relaxantă, mai degrabă opţională decât esenţială, mai degrabă aparţinând politicii administrative decât unui principiu necesar.
  2. Ei admit că Dumnezeu cunoaşte toate evenimentele fără excepţie. Ei au inventat deosebirea exprimată prin termenul Scientia Media pentru a explica preştiinţa sigură a lui Dumnezeu despre evenimentele viitoare, de viitorul care rămâne nedeterminat prin voia sa sau orice altă cauză antecedentă.
  3. Ei neagă faptul că predestinarea lui Dumnezeu se extinde asupra actelor de voinţă a trei agenţi şi susţin că alegerea veşnică a oamenilor pentru mântuire nu este absolută, ci condiţionată de credinţa şi ascultarea prevăzută.

ANTROPOLOGIA.

  1. Caracterul moral nu poate fi creat dar este determinat doar prin decizia personală anterioară.
  2. Libertatea şi responsabilitatea implică în mod necesar posedarea puterii pentru contrar.
  3. În mod obişnuit ei neagă imputarea vinei primului păcat al lui Adam.
  4. Arminianii stricţi neagă depravarea totală şi admit doar slăbirea morală a naturii. Arminius şi Wesley au fost mai ortodocşi dar mai puţin consistenţi.
  5. Ei neagă faptul că omul are capacitatea de a iniţia acţiuni sfinte sau să le îndeplinească prin puterea sa fără asistenţă – dar afirmă că fiecare om are puterea de a coopera sau de a se împotrivi „harului obişnuit” care în mod singur îl distinge pe sfânt de păcătos în folosirea sa sau în abuzul de har.
  6. Ei privesc influenţa amabilă ca fiind mai degrabă morală şi o înduplecare decât ca o exercitare directă şi eficace a noii energii creative a lui Dumnezeu.
  7. Ei susţin răspunderea sfântului în fiecare etapă a carierei sale pământeşti de a cădea din har.

SOTERIOLOGIA.

  1. Ei admit că Hristos a făcut din sine o jertfă delegată în locul oamenilor păcătoşi, şi totuşi neagă faptul că el a suferit sau literal pedeapsa legii, sau un echivalent deplin pentru ea, şi susţin că suferinţele sale au fost acceptate amabil ca un substitut pentru pedeapsă.
  2. Ei susţin că nu numai cu privire la suficienţa şi adaptarea sa, ci şi în intenţia Tatălui în dăruirea Fiului, şi în moartea Fiului, Hristos a murit în acelaşi sens pentru toţi oamenii.
  3. Acceptarea mulţumirii lui Hristos în locul suferinţei pentru pedeapsa păcătoşilor în persoană implică o relaxare a legii divine.
  4. Mulţumirea lui Hristos îi permite lui Dumnezeu în consecvenţă cu caracterul său, şi a intereselor guvernării sale generale, de a oferi mântuirea în termeni mai uşori. De aici evanghelia este o lege nouă, cerând credinţă şi ascultare evanghelică în locul cerinţei originale de o ascultare perfectă.
  5. De vreme ce lucrarea lui Hristos nu salvează de fapt pe nimeni, ci face posibilă mântuirea tuturor oamenilor – înlătură obstacolele legale din cale, nu asigură credinţa şi face disponibilă mântuirea cu condiţia credinţei.
  6. Influenţa suficientă a Duhului Sfânt şi oportunităţile suficiente şi mijloacele harului sunt acordate tuturor oamenilor.
  7. Este posibil şi este o obligaţie a tuturor oamenilor în viaţa aceasta să atingă o perfecţiune evanghelică – care este explicată ca fiind o fiinţă perfect sinceră – o fiinţă animată de dragoste perfectă – şi să facă tot ceea ce se cere de la noi sub dispensaţia evangheliei.
  8. Cu privire la păgâni unii au susţinut că într-un fel sau altul evanghelia este predicată tuturor oamenilor dacă nu în formă, în mod virtual. Alţii au susţinut că în lumea viitoare există trei condiţii corespunzătoare celor trei mari clase de oameni după cum stau ei în relaţie cu evanghelia în această lume – Statutul Credinţei; Statutul Necredinţei; Statutul Ignoranţei.

Daţi o scurtă schiţă a principalelor caracteristici ale Sistemului Calvinist.

TEOLOGIA.

  1. Dumnezeu este un suveran absolut, infinit înţelept, drept, binevoitor şi puternic, determinând din eternitate viitorul sigur al tuturor evenimentelor de fiecare clasă potrivit cu sfatul voii sale.
  2. Justiţia pedepsitoare este o perfecţiune esenţială şi neschimbătoare a naturii divine cerând pedeapsa deplină pentru tot păcatul, exercitarea ei nu poate fi destinsă sau negată prin voinţa divină.

HRISTOLOGIA.

Mijlocitorul este o singură persoană divină, eternă, în acelaşi timp Dumnezeu şi om. În unitatea persoanei Teoantropice cele două naturi rămân pure şi neamestecate şi reţin fiecare atributele lor distincte separate şi incomunicabile. Personalitatea este cea a Logosului veşnic şi neschimbat. Natura umană este impersonală. Toate acţiunile de mijlocire implică exerciţiul concurent al energiilor ambelor naturi potrivit cu proprietăţile lor felurite în unitatea unei singure persoane.

ANTROPOLOGIA.

  1. Dumnezeu l-a creat pe om printr-un ordin imediat al omnipotenţei şi într-o condiţie fără greşeală fizică, intelectuală şi morală, cu un caracter moral format pozitiv.
  2. Vina păcatului public al lui Adam este pusă imediat în socoteala fiecăruia dintre descendenţii săi printr-un act justiţiar al lui Dumnezeu din momentul în care acesta începe să existe antecedent oricărui act al său propriu.
  3. De atunci, oamenii vin în existenţă într-o condiţie de condamnare lipsită de acele influenţe ale Duhului Sfânt de care depinde viaţa lor morală şi spirituală.
  4. De atunci, ei vin sub influenţa morală lipsită de acea dreptate originală care aparţinea naturii umane aşa cum era în Adam, şi cu o tendinţă antecedentă predominantă în natura lor de a păcătui, care tendinţă este în ei şi este din natura păcatului şi este vrednică de pedeapsă.
  5. Din vremea căderii, natura umană reţine în totalitate aptitudinile sale constitutive ale raţiunii, conştiinţei şi a liberei voinţe, şi de atunci omul continuă să fie un agent moral conştient, dar cu toate acestea, el este mort spiritual şi total opus binelui spiritual, absolut incapabil de a-şi schimba propria sa inimă, sau de a se debarasa adecvat de oricare dintre acele datorii care izvorăsc din relaţia sa cu Dumnezeu.

SOTERIOLOGIA.

  1. Mântuirea omului este absolut prin har. Dumnezeu era liber în consecvenţă cu perfecţiunile infinite ale naturii sale pentru a salva pe nimeni, câţiva, mulţi, sau pe toţi, potrivit cu buna sa plăcere suverană.
  2. Hristos a acţionat ca şi Mijlocitor în îndeplinirea unui legământ veşnic alcătuit între Tatăl şi Fiul, potrivit cu ceea ce el a pus în locul legii a propriilor săi oameni aleşi ca şi substitut al lor personal, şi pentru ca astfel, prin ascultarea şi suferinţa sa el a eliberat de toate obligaţiile ce creşteau din relaţiile lor federale faţă de lege – prin suferinţele sale a îndurat datoria lor penală, prin ascultarea sa i-a eliberat de acele cerinţe din legământ, pe care era suspendată bunăstarea lor spirituală – astfel a împlinit cerinţele legii, satisfăcând justiţia lui Dumnezeu, şi a asigurat mântuirea veşnică a celor pentru care el a murit.
  3. De atunci în colo, prin moartea sa el a cumpărat influenţele mântuitoare ale Duhului Sfânt pentru toţi pentru care el a murit. Şi infailibilitatea se aplică răscumpărării cumpărate de Hristos pentru toţi pentru care el a intenţionat-o, un timpul precis şi sub condiţii precise predeterminate în veşnicul Legământ al Harului – şi el face aceasta prin exerciţiul imediat, intrinsec şi eficace al puterii sale, operând direct în ei, şi în exerciţiile naturii lor reînnoite făcându-le să acţioneze credinţa şi pocăinţa şi toată ascultarea amabilă.
  4. Justificarea este un act justiţiar al lui Dumnezeu, prin care ni se impută dreptatea perfectă a lui Hristos, inclusiv ascultarea sa activă şi pasivă, el continuă să ne privească şi să ne considere în concordanţă, pronunţând că toate pretenţiile penale ale legii au fost satisfăcute, şi noi suntem justificaţi prin har pentru toate rezistenţele şi recompensele condiţionate în legământul Adamic original de o ascultare perfectă.
  5. Deşi perfecţiunea morală absolută nu poate fi dobândită în această viaţă, şi asigurarea nu este de esenţa credinţei, cu toate acestea, este posibil şi obligatoriu pentru fiecare credincios să caute şi să obţină o deplină asigurare a mântuirii sale personale, şi lăsând lucrurile care sunt în urmă pentru a se strădui pentru perfecţiune în toate lucrurile.
  6. Deşi dacă este lăsat singur fiecare credincios ar cădea instantaneu, şi deşi majoritatea credincioşilor experimentează temporar perioade de recădere în păcat, totuşi Dumnezeu prin exerciţiul harului său în inimile lor, în urmărirea proviziilor Legământului veşnic al Harului şi al scopului aflat în moartea lui Hristos, îl împiedică inexprimabil chiar şi pe cel mai slab credincios de la apostazia finală.

 Note

  1. Historical Presentation of Augustinianism and Pelagianism, de G. F. Wiggers, D.D., tradusă de Rev. Ralph Emerson, pp. 268-270. (O prezentare istorică a Augustinianismului şi a Pelagianismului)
  2. Doctrina lui Augustin nu implică în nici un caz concluzia că cei aleşi sunt „puţini” sau „un număr mic”.

 Autor

A.A. Hodge (1823-1886), Profesor în Teologie Sistematică la Princeton Seminary din 1877 până la moartea sa în 1886, a îndemnat ca ţinta fiecărui învăţător creştin ar trebui să fie să producă o impresie vitalizantă – dându-le studenţilor „teologie, expoziţie, demonstraţie, ortodoxie, învăţătură, dar să le dea toate acestea calde.” „El a învăţat cunoştinţa de Dumnezeu,” a spus unul dintre ascultătorii săi, „cu felul studios al unui cărturar şi cu entuziasmul unui creştin iubitor.” Aceste calităţi nu numai că au atras mulţimile în orele sale de studiu, ci au şi condus către apeluri frecvente pentru livrarea lecturilor populare. Acest articol este luat din cartea sa Outlines of Theology (Schiţe de Teologie) publicate pentru prima dată în 1860 de Banner of Truth Trust (Drapelul Încrederii Adevărului).

http://www.voxdeibaptist.org/comparatie_Hodge.htm

Cu LGBT-ul nu este de glumit: un meci de fotbal din prima ligă a Franței a fost întrerupt din cauza unor mesaje ironice la adresa homosexualității afișate pe stadion de suporteri

Cu LGBT-ul nu este de glumit: un meci de fotbal din prima ligă a Franței a fost întrerupt din cauza unor mesaje ironice la adresa homosexualității afișate pe stadion de suporteri FOTO: Marca

Partida de fotbal dintre Nisa și Olympique Marseille, din prima ligă a Franței, a fost întreruptă pentru câteva minute din cauza unor mesaje ironice la adresa homosexualității afișate de către suporterii echipei gazdă, bannere pe care arbitrul le-a considerat „homofobe”.

Mai precis, este vorba de trei bannere expuse de spectatorii gazdă: într-unul dintre acestea, era salutată preluarea clubului de către omul de afaceri englez Jim Ratcliffe, patronul grupului INEOS. „Bine-ai venit INEOS, la Nisa și nouă ne place să pedalăm”, aluzia fiind la faptul că respectivul grup deține și o echipă profesionistă de ciclism. Totodată, „a pedala” este un termen ironic la adresa homosexualilor.

De asemenea, cei de la Nisa au mai adus un banner despre echipa oaspete, Marseille: „OM: susține un club LGBT pentru a combate homofobia” și unul prin care critică, aparent, insistența Ligii Profesionistă de Fotbal din Hexagon de a impune stadioanelor să fie împărțite în secțiuni despărțite de garduri: „LPF: Parcări pline pentru stadioane mai gay”.

Aceste mesaje au fost considerate insuportabile de către arbitrul partidei, care a suspendat meciul până ce respectivele bannere au fost îndepărtate din arenă.

Măsura a fost lăudată de către Marlene Schiappa, Ministrul Egalității din Franța, dar a fost criticată de către Wylan Cyprien, unul dintre jucătorii gazdelor. Acesta a spus că „Nu putem opri un meci de câte ori se întâmplă asta. Sunt împotriva discriminării de orice fel, dar nu putem stopa o partidă pentru așa ceva, e ridicol”.

Antrenorii celor două echipe, Patrick Viera și Andre Villas-Boas, au lăudat inițiativa arbitrului. Acesta nu e primul meci din Franța întrerupt pentru „ofensă la adresa homosexualilor”: partida dintre Nancy și Le Mans, din liga a doua, a avut aceeași soartă.

ȘTIRI

„Zestrea noastră, limba română”. Ziua Limbii Române, celebrată la Academia Română

Academia Română organizează sâmbătă, 31 august 2019, ora 11, dezbaterea „Zestrea noastră – limba română”, prilejuită de sărbătorirea „Zilei Limbii Române”.

Scrisoarea imaginară a unui tânăr plecat din țară către mama sa, România

Am primit la redacție și publicăm, cu câteva zile întârziere, un text trimis de un român care a fost tentat, ca și mulți concetățeni de-ai noștri, să părăsească țara

România a mai pierdut un oraș. Populația țării a scăzut cu 125.500 de persoane, în 2018

Populația rezidentă în România a scăzut cu 125.500 de persoane, în 2018, până la 19.405.000, scăderea fiind cauzată,

Alexandru Cumpănașu, ipoteză șocantă: DIICOT ar putea închide cazul Caracal. Deranjează politicienii, care își văd viitorul politic amenințat

Alexandru Cumpănașu a vorbit la Antena 3, despre ipoteza potrivit căreia DIICOT ar putea clasa cazul Alexandrei Măc

DIICOT a finalizat „în cea mai mare parte” percheziția din gospodăria lui Dincă, după ce tocmai primise luni mandat pentru încă 15 zile

La doar 4 zile după ce primiseră de la Tribunalul București mandat de încă 15 zile pentru continuarea percheziției domiciliare la adresa lui Gheorghe Dincă, procurorii DIICOT anunță finalizarea activităților

Liviu Pleșoianu, atac dur la liderul ALDE: „De fiecare dată când am pus problema suspendării lui Iohannis, v-ați opus. Oribil caracter, domnule Tăriceanu!”

Liviu Pleșoianu i-a transmis lui Călin Popescu Tăriceanu un mesaj dur, după ce fostul lider al Senatului a replicat la atacul

Paleologu despre Iohannis: Este vorba despre un mit în cazul lui. Mitul neamțului neromânizat

Candidatul PMP la președinție, Theodor Paleologu, a spus că președintele Klaus Iohannis nu are nicio legătură cu istoria PNL, iar procentele pe care le are în sondaje se vor topi în curând.

CSM îl pune la punct pe Iohannis după afirmațiile la adresa judecătoarei Gîrbovan: „Astfel de acte reprezintă un vădit atac la adresa independenței și prestigiului justiției”

Afirmațiile președintelui Klaus Iohannis despre Dana Gîrbovan reprezintă „un vădit atac la adresa independenței și prestigiului justiție

Președinția contraatacă: Întrucât induce ideea că un judecător poate ocupa o funcție de ministru, opinia Secției pentru judecători a CSM este de natură să vulnerabilizeze independența și prestigiul Justiției

Administrația Prezidențială a publicat joi un comunicat de presă în care face precizări referitoare la comunicatul Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din aceeași zi, explicând că Președintele republicii nu a respins propunerea în funcția de Ministru al Justiției a judecătorului Dana-Cristina Gîrbovan, ci pe cea a cetățeanului cu același nume.

Romsilva l-a reconfirmat pe Gheorghe Mihăilescu în funcția de director general și acuză organizația Greenpeace România de manipulare în cazul pădurilor din județul Suceava

Consiliul Administrație al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva l-a numit în funcția de director general pe Gheorghe Mihăilescu, pentru un mandat de doi ani, până în 31.12.2021, informează un comunicat de presă trimis pe adresa redacției ActiveNews.

Finanțare de peste 200.000 de euro pentru acceptarea homosexualilor; peste 120 de profesioniști din domenii cheie au fost instruiți

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) și Asociația ACCEPT au implementat, în perioada ianuarie 2018-iunie 2019,

Thailanda ar putea legaliza parteneriatele civile „gay”. Să-i urmăm exemplul?

„Thailanda s-ar putea să devină prima țară din Asia de Sud-Est care

EXTERNE

Suspendarea activității Parlamentului britanic a stârnit protestele celor care se opun unui Brexit fără acord. O petiție a strâns peste un milion de semnături

Regina Elisabeta a II-a a aprobat miercuri planul premierului Boris Johnson de a suspenda parlamentul, relevă

Italia evită alegerile anticipate. Acord pentru formarea unui nou guvern fără partidul lui Salvini

Italia a evitat alegeri generale anticipate iar fostul ministru de interne și lider al partidului Liga, Matteo Salvini,

Erdogan cimentează axa Turcia-Rusia: Negociază cu Putin achiziționarea unor avioane de luptă rusești

Rusia și Turcia discută cu privire la posibilitatea livrărilor noului avion de luptă invizibil Suhoi Su-57 și de avioane

Gillette renunță la campania publicitară împotriva „masculinității toxice” și pro minorități sexuale după ce a pierdut miliarde de dolari

La nici un an de la lansarea unor reclame controversate,  cei de la Gillette, care au încurajat intems mișcarea #MeToo și se

CULTURĂ

Patriarhul Daniel: Ioan Botezătorul, apărător al unității Familiei și al dreptății sociale, dascăl al pocăinței și sfânt rugător

Patriarhul Daniel a evidențiat joi modelul de apărător al valorilor morale oferit de Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos, în omilia rostită după oficierea Sfintei Liturghii la Altarul de vară „Sfântul Ioan Botezătorul” din incinta Reședinței Patriarhale

30 august: Sfântul Alexandru, arhiepiscopul Constantinopolului

 

Sfântul Alexandru a fost arhiepiscop al Constantinopolului

 

 

 

Despre sfinții români pomeniți în calendarul creștin-ortodox de astăzi, 30 august,

30 august: Diktatul de la Viena, prin care România pierdea Ardealul de Nord în favoarea Ungariei. Intrarea trupelor de ocupație în Cluj Napoca

Pe 30 august 1940, România a fost nevoită să cedeze Ungariei o suprafață de 43.492 de kilometri pătrați. 50,2% din populația teritoriului erau români, 37,1% maghiari și secui

SPOR

 

Finanțare de peste 200.000 de euro pentru acceptarea homosexualilor; peste 120 de profesioniști din domenii cheie au fost instruiți

Finanțare de peste 200.000 de euro pentru acceptarea homosexualilor; peste 120 de profesioniști din domenii cheie au fost instruiți
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) și Asociația ACCEPT au implementat, în perioada ianuarie 2018-iunie 2019, proiectul „Parteneriat pentru egalitatea persoanelor LGBTI”, finanțat cu 200.000 de euro, în cadrul programului Drepturi, Egalitate, Cetățenie 2014-2020 al Uniunii Europene.
Potrivit raportului de activitate CNCD în anul 2018, document transmis de institutie redacției ActiveNews, CNCD a derulat mai multe proiecte anul trecut, inclusiv în parteneriat cu Accept, asociație care reprezintă drepturile homosexualilor din România.
Despre acest proiect, ActiveNews a informat încă de anul trecut, când a prezentat obiectivele acestuia, respectiv „instruirea profesorilor întru combaterea discriminării persoanelor LGBT în școli”.
Revenind la descrierea proiectului de către organizatori, așa cum rezultă din raportul CNCD mai sus menționat, în document se precizează că „motivația comună pentru realizarea acestui proiect a apărut dintr-o necesitate clară la nivelul societății: în ultimii doi ani s-a constatat, cu îngrijorare, o creștere a gradului de intoleranță și homofobie din societate, deseori motivate religios, manifestate printr-un discurs al urii din ce în ce mai apăsător față de comunitatea LGBTI”.
„Astfel, pe parcursul anului 2018, 10 traineri români au fost formați în domeniul nediscriminării SOGI de 3 experți internaționali, 120 de profesioniști din domenii cheie au fost instruiți în nediscriminare SOGI în cadrul a 6 sesiuni de formare și 40 de angajați ai CNCD și ai activiștilor pentru drepturile omului au fost instruiți în domeniul nediscriminării SOGI”, se arată în raportul de activitate CNCD.
Potrivit sursei citate, proiectul beneficiază de un buget total de 200.385,32 euro dintre care 159.984 euro reprezintă finanțare de la Comisia Europeană.
CELE MAI POPULARE
OPINII

 

Apel respins privind practicarea rugăciunii în apropierea clinicilor de avort dintr-o suburbie a Londrei

Curtea de Apel din Anglia și Țara Galilor a respins un recurs înaintat de către Alina Dulgheriu, o româncă stabilită în Marea Britanie.

Ea a contestat o decizie a Înaltei Curți prin care s-a menţinut un Ordin de Protecție a Spațiilor Publice (PSPO) în jurul unei clinici de avort din Ealing, o suburbie a Londrei. Prin acest ordin, activități precum rugăciunea tăcută și oferirea de ajutor de ajutor femeilor care intenționează să facă un avort sunt scoase în afara legii.

Alina, care este la rândul ei mamă şi este născută în România a contestat Ordinul la scurt timp după ce a intrat în vigoare în aprilie 2018. Ea însăși a primit ajutor, atunci când era însărcinată și nu era sigură dacă să păstreze copilul, de la un grup a cărui activitate este acum interzisă și a susținut că Ordinul încalcă drepturi fundamentale cum ar fi libertatea de exprimare și de întrunire.

Alina Dulgheriu va face acum apel la Curtea Supremă.

„Curtea de Apel nu a luat în seamă  încălcările drepturilor omului cauzate de Ordinul de Protecție din Ealing. Această măsură disproporționată și cu efecte largi luată de Consiliul din Ealing reprezintă o amenințare serioasă pentru libertatea de exprimare și de întrunire. Se stabilește astfel un precedent negativ și se incriminează chiar și cea umană ofertă de ajutor.

Societățile libere trebuie să discute idei controversate în loc să le incrimineze. Există mărturii care arată că sute de femei – precum Alina – au acceptat ajutorul oferit de grupuri pașnice pro-viață în afara clinicilor de avort”, a declarat Laurence Wilkinson, consilier juridic pentru ADF Internaţional din Londra.

Sursa: ADF International

https://www.stiricrestine.ro/2019/08/29/apel-respins-privind-practicarea-rugaciunii-in-apropierea-clinicilor-de-avort-dintr-o-suburbie-a-londrei/?

UE și ONU aduc un omagiu victimelor atacurilor suferite din motive religioas

Ziua de 22 august este Ziua Internațională dedicată comemorării victimelor actelor de violență suferite din cauza religiei sau a credinței. Mai mult de 4.000 de creștini au fost asasinați în 2018 din pricina credinței lor.

În luna mai, Adunarea Generală a Uniunii Europene a aprobat prin consens rezoluția de a desemna data de 22 august drept Zi Internațională pentru comemorarea victimelor actelor de violență suferite din cauza religiei sau a convingerilor.

Secretarul General al ONU, Antonio Guterres, într-un mesaj menit comemorării zilei, a spus „Am văzut o creștere a atacurilor împotriva oamenilor vizați din motive religioase, ori legate de convingeri”.

„Lumea trebuie să ia atitudine în vederea eradicării antisemitismului, a urii împotriva musulmanilor, a persecuției creștinilor și a altor grupări religioase. Cu toții avem responsabilitatea de a avea grijă unii de alții”, a indicat el pe Twitter.

ONU: „Statele au de jucat un rol important în promovarea toleranței religioase”

Într-o declarație prin care marca prima Zi Internațională, un grup de experți independenți de la ONU „îndeamnă statele să își intensifice eforturile de a combate intoleranța, discriminarea și violența împotriva oamenilor, bazate pe religie sau convingeri, inclusiv împotriva membrilor minorităților religioase și a celor care nu adoptă nicio religie”.

Statele au de jucat un rol important în promovarea toleranței religioase și a diversității culturale, promovând și protejând drepturile omului, inclusiv libertatea religioasă și cea de credință”, scria în declarație.

Experții pun accent pe faptul că „religia sau credința nu ar trebui folosite niciodată pentru a justifica discriminarea. În cazul persecuției religioase sau a discriminării, victimelor li se încalcă dreptul de a avea participare deplină în viața culturală, politică și economică, precum și drepturile la educație și la sănătate”.

„Situația poate include profanarea și distrugerea numeroaselor vestigii culturalebogate în valori istorice și religioase, precum lăcașurile de închinare și cimitirele”, adaugă ei.

MOGHERINI: „Acțiune comună pentru a combate persecuția”

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe, Federica Mogherini, a făcut o declarație publică cu această ocazie, declarând că „persecuția ca răspuns la o credință sau afiliere religioasă, sau ca răspuns la absența acestora, reprezintă o violare a dreptului internațional și necesită acțiune comună pentru a fi combătută”.

„Cu ocazia primei Zile Internaționale, aducem un omagiu tuturor celor din întreaga lume care și-au pierdut viețile sau au suferit atacuri din cauza religiei sau a convingerilor. În decursul anului trecut, au avut loc multe atacuri extremiste tragice”, a remarcat Mogherini.

Înaltul Reprezentant avertizează că „marginalizarea și socotirea unor oameni drept țapi ispășitori pe motiv că aparțin unor minorități religioase poate fi un semnal de alarmă timpuriu al unei persecuții mai severe, precum și al unor măsuri de represiune din întreaga societate”………………………………

Ultimele articole – înțelegerea vremurilor

  • Înregistrările conferinței „Rugăciune pentru Israel” - ediția 2019 - tema „Semnele vremurilor”
    Înregistrările conferinței „Rugăciune pentru Israel” – ediția 2019 – tema „Semnele vremurilor”
  • Punctele de rugăciune ale lunii septembrie 2019
    Punctele de rugăciune ale lunii septembrie 2019
  • Puterea rugăciunii 8.18 - august 2019 - Rugul aprins, Florin Dan
    Puterea rugăciunii 8.18 – august 2019 – Rugul aprins, Florin Dan
  • Puterea rugăciunii 8.17 - Rugul aprins -  Răzvan Mihăilescu
    Puterea rugăciunii 8.17 – Rugul aprins – Răzvan Mihăilescu
  • Puterea rugăciunii 8.20 - Ntiense Ubon-Israel
    Puterea rugăciunii 8.20 – Ntiense Ubon-Israel

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/11097-ue-si-onu-aduc-un-omagiu-victimelor-atacurilor-din-motive-religioase

Israelul vindecă inimi de copii

Recent, organizația israeliană Save a Childs Heart a efectuat operația cu numărul 5 000, operații prin care repară defectele de inimă. Aceste operații au salvat viețile a mii de copii și au schimbat de multe ori inimile și perspectivele celor care odată vedeau Israelul ca fiind dușmanul lor.

De exemplu, avem povestea unei echipe care a mers în Tanzania, iar corespondentul CBN, Julie Stahl, a fost acolo.

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/11120-israelul-vindeca-inimi-de-copii

Isus este de mare preţ pentru temelia familiei John Piper Efeseni 5:21-6:9

download

Isus este de mare preţ pentru temelia familiei

John Piper   Efeseni 5:21-6:9

Isus este preţios deoarece ne şterge vina. El este preţios deoarece ne oferă viaţa veşnică. Iar El mai este preţios deoarece prin El suntem împliniţi (lit.: devenim autentici, în ideea că trăim viaţa aşa cum am fost creaţi s-o trăim, adică trăim pentru scopul cu care am fost creaţi, n.trad.). Isus Hristos este cel mai important om care a trăit vreodată. A-L cunoaşte este mai de preţ decât a-i cunoaşte pe cei mai celebri şi mai puternici oameni pe care i-a avut istoria. A fi cunoscut şi iubit de către El este o mai mare cinste decât aceea ca toţi şefii de stat să se plece în prezenţa ta. Atunci când va trece lumea aceasta şi vom sta cu toţii înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, mulţi dintre voi vă veţi uita în urmă cu ruşine şi groază văzând cât de lipsit de importanţă a fost locul pe care I l-aţi oferit Fiului lui Dumnezeu în vieţile voastre: văzând cât de rar I-aţi vorbit, cât de puţin aţi învăţat din Cuvântul Său, cu ce inimă împărţită eraţi dispuşi la ascultare, cât de îngustă era sfera vieţii peste care-L doreaţi drept Domn. Şi în acea zi nu vă veţi mai mira de ce aţi fost atât de nefericiţi în viaţa aceasta: nefericiţi la locul de muncă, nefericiţi la şcoală, nefericiţi la biserică, nefericiţi acasă. Totul vă va fi clar: supunerea cu o inimă împărţită domniei lui Hristos, arătată în trăirea noastră de zi cu zi, nu numai că-l fură pe Hristos de cinstea pe care I-o datorăm, dar ne fură şi pe noi de bucuria şi sensul vieţii noastre.

Dacă este adevărat, aşa cum am văzut săptămâna trecută în Romani 14:9, că Isus doreşte atât de mult să fie Domn în vieţile noastre, încât a murit cu acest scop, atunci nu reiese clar de aici că Isus doreşte să fie Domn peste fiecare parte a vieţii tale? Nu există moment, loc sau activitate în rutina vieţii noastre de zi cu zi în care Isus să nu dorească să fie stăpânul nostru, ajutorul nostru şi conducătorul nostru. Iar tu nu vei cunoaşte niciodată bucurie şi împlinire în îndeplinirea numeroaselor tale sarcini zilnice până nu I te vei preda în întregime Lui. Adică până nu Îi vei spune: „Fac tot ce spui, Isuse, la muncă. Fac tot ce spui, Isuse, la şcoală. Fac tot ce spui, Isuse, la biserică. Isuse, voi face şi acasă tot, tot ce spui.”

Fiecare îşi doreşte un cămin fericit. Şi majoritatea oamenilor doresc un cămin în care totul să aibă sens – un cămin care să aibă o misiune şi un destin, dincolo de simpla satisfacţie a îndeplinirii dorinţelor noastre zilnice. Dorim cămine în care fiecare persoană să înflorească, nu să pălească. Cămine pline de aroma respectului şi nu de mirosul unei continue lipse de apreciere. Cămine pline de râset şi nu de amărăciune, de conversaţii faţă-n faţă şi nu de comentarii sporadice, de pace şi nu de conflict, de simţul unei misiuni comune şi nu de o introvertire tot mai acută.

Importanţa vieţii familiei în societate şi în biserică cu greu poate fi exagerată. O, cât de importantă este viaţa familiei în dezvoltarea personalităţii unui copil! Şi nu numai în dezvoltarea copilaşilor – ci experienţa vieţii de acasă determină, de asemenea, rodnicia vieţilor soţilor şi ale soţiilor. Ne dorim un cămin fericit şi o familie care să aibă un scop şi o misiune. Iar mesajul meu de astăzi este acela că domnia lui Isus Hristos este singura temelie durabilă care poate să ţină un asemenea cămin. A te încrede în Hristos ca Mântuitor, a te preda Lui ca Domn şi a orienta toate relaţiile din familia ta înspre El, lucrul acesta transformă căminul într-un mic rai pe pământ. Şi chiar dacă unul dintre membrii familiei tale nu este credincios, există mai mult har şi putere pentru dragostea ta sub domnia lui Isus decât în oricare altă parte. El este de mare preţ ca temelie a familiei.

Ceea ce doresc să fac în această dimineaţă vizavi de textul nostru din Efeseni 5 este să scot o idee principală pe care să o ilustrez apoi, pe scurt, în relaţia dintre soţ şi soţie. Ideea principală este aceasta: viaţa familiei creştine este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu în vieţile celor care fac totul de dragul lui Hristos.

Efeseni 5:21-6:9 este un text destul de familiar. Vorbeşte despre soţii şi soţi, despre copii şi părinţi şi despre sclavi şi stăpâni. Acestea erau cele trei tipuri de relaţii ce predominau într-o gospodărie tipică din acea vreme, fiind aşadar nevoie ca ele să fie reglementate. Pavel răspundea la întrebarea: ce schimbări apar într-o familie atunci când membrii ei devin creştini? Însăşi prezenţa unui asemenea text în Noul Testament (mai sunt multe altele: Col. 3:18-4:1; 1 Petru 2:18-3:7; Tit 2:4-10) arată faptul că Dumnezeu nu este indiferent cu privire la concesiile mutuale obişnuite care au loc în viaţa de familie. Dacă Hristos este Domnul nostru, El este Domn peste fiecare aspect al vieţii tale cotidiene.

Însă ceea ce nu se cunoaşte prea bine cu privire la acest text este contextul în care Pavel îl aşază. Priviţi înapoi la versetul 15: Luaţi seama, deci, să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele. De aceea, nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. … Apoi urmează o serie de propoziţii care ne spun care este efectul umplerii cu Duhul lui Dumnezeu: Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Apoi însă majoritatea versiunilor englezeşti (şi cele româneşti, n.trad.) fac ceva ce cu greu ne lasă să vedem intenţia lui Pavel. Ele pun un punct sau un punct şi virgulă după versetul 20 şi traduc versetul 21: Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos. Însă în original, supuneţi-vă nu formează o nouă propoziţie sau nu este un verb principal. Este un participiu din seria participiilor vorbind, cântând, aducând laudă, mulţumind. Cu alte cuvinte, versetul 21 este, alături de versetele 19-20, o explicaţie a ce înseamnă să fii plin de Duhul, din versetul 18. Literal, pasajul spune, deci: Fiţi plini de Duhul, vorbind unii cu alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând şi aducând din toată inima laudă Domnului, mulţumind totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos şi fiind supuşi unii altora în frica lui Hristos. Scopul versetelor 19-21 este acela de a enumera lucrurile care se întâmplă atunci când sunteţi plini de Duhul Sfânt. În versetul 19 inimile voastre se revarsă în cântare unul către celălalt şi către Domnul. Versetul 20 spune că mulţumirea se află în centrul acestor cântece revărsate din inimă. Iar versetul 21 spune că atunci când sunteţi umpluţi de Duhul, vă supuneţi unii altora.

Când Duhul Sfânt are controlul deplin asupra vieţii tale, atunci inima ta se revarsă într-un cântec de mulţumire şi inima ta se supune cu smerenie în slujba celor din jurul tău. A te supune cuiva este opusul stării de răzvrătire, mânat de un sens al superiorităţii sau de sentimentul că eşti prea bun ca să te smereşti şi să ajuţi atunci când cineva îţi cere un serviciu. Este ceea ce vrea să spună Pavel în Efeseni 4:1-2 prin: Să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste. Iar în Romani 15:2, Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora.” Şi Romani 12:10, În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. Şi Filipeni 2:3, Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Acest gen de smerenie şi disponibilitate pentru a sluji mai degrabă decât a fi slujit, pentru a da cinste mai degrabă decât a ţi se da cinste este o roadă a Duhului. Şi atunci când suntem plini de Duhul ne vom supune unii altora în felul acesta. Aceasta este legătura dintre versetele 18 şi 21.

Însă acum apare legătura crucială cu viaţa de familie. Versetele de la 22 încolo sunt în mod clar o extensie şi o aplicare a principiului din versetul 21. Cunoaştem lucrul acesta în principal din gramatica textului. Porunca din versetul 22, Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, nu are verb în original. Spune simplu, Nevestelor, soţilor voştri. Lucrul acesta înseamnă că ideea este o continuare a versetului 21. Astfel, cursul ideii de la versetul 18 la 22 ar fi: Fiţi plini de Duhul … supunându-vă unii altora în frica lui Hristos: nevestele, soţilor voştri, ca Domnului.”

 Aşadar, acum ar trebui să fie evident unde ajung cu ideea mea principală: viaţa familiei creştine este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu. Supunerea unei soţii faţă de soţul său şi dragostea unui soţ faţă de soţia sa (vs. 22-23), ascultarea copiilor şi creşterea lor de către părinţi (6:1-4), ascultarea slujitorilor şi toleranţa stăpânilor (6:5-9), toate acestea sunt expresii ale principiului din 5:21: supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos. Iar această supunere din versetul 21 este o descriere a modului în care acţionează oamenii atunci când sunt plini de Duhul Sfânt (v. 18). Prin urmare, întreaga viaţă a familiei este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu.

Însă ideea mea principală mai are o parte. Ea spune: „Viaţa familiei creştine este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu în vieţile celor care fac totul de dragul lui Hristos.” Chiar dacă Duhul lui Dumnezeu are libertatea de a se manifesta acolo unde El doreşte, există o legătură stabilită de Dumnezeu între supunerea faţă de Hristos ca Domn şi lucrarea Duhului. Pavel a spus în 1 Corinteni 12:3, Nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Isus să fie anatema! Şi nimeni nu poate zice: Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt. Oriunde o persoană se pleacă în umilinţă sub domnia lui Hristos, acolo Duhul lui Dumnezeu este la lucru. Aceasta este misiunea Duhului, de a-L proslăvi pe Isus Hristos. Isus a spus în Ioan 16:14 că atunci când va veni Duhul, El Mă va proslăvi. Aşadar, atunci când suntem plini de Duhul suntem îndrăgostiţi de slava lui Hristos şi ne plecăm cu plăcere înaintea lui ca Domn. Sau, s-o spunem altfel, dacă dorim să vedem pe Duhul lui Dumnezeu transformând viaţa familiei noastre, atunci trebuie să ne predăm total lui Isus ca Domn şi să facem din fiecare activitate a vieţii noastre cotidiene o jertfă de laudă la adresa Lui. Atunci când Duhul domneşte în viaţa ta, faci totul cu gândul de a-L cinsti pe Hristos. Şi în felul acesta Isus devine temelia, punctul de focalizare şi scopul familiei, iar viaţa căminului este transformată.

Observaţi cum reiese acest lucru din text. După ce ni se porunceşte, în versetul 18, să fim plini de Duhul, aproape fiecare verset care urmează până la 6:9 arată faptul că lucrarea Duhului este aceea de a-L proslăvi pe Hristos şi de a orienta toată viaţa (în special viaţa de familie) spre El. Haideţi să urmărim ideea lui Pavel. Mai întâi, în versetul 19, Duhul produce cântece pentru Isus. În versetul 20 El produce mulţumire către Dumnezeu, în Numele Domnului Isus. Apoi, în versetul 21, El produce supunere în frica lui Hristos. În versetul 22 soţiile se supun soţilor ca Domnului. În versetul 25 soţii îşi iubesc soţiile cum a iubit Hristos Biserica. În 6:1 copiii ascultă de părinţii lor în Domnul. În versetul 4 părinţii îşi cresc copiii în mustrarea şi învăţătura Domnului. În versetul 5 sclavii ascultă de stăpânii lor pământeşti din toată inima, ca de Hristos. Iar în versetul 9 stăpânii se feresc de ameninţări deoarece au şi ei un Stăpân în ceruri. Când o familie este plină de Duhul, orice lucru este orientat înspre Hristos. Viaţa familiei creştine este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu în vieţile celor care fac totul de dragul lui Hristos. Aceasta este ideea principală.

Acum aş dori să ne uităm pe scurt la două dintre aplicaţiile pe care Pavel i le face acestui adevăr în textul nostru: mai întâi, un cuvânt pentru soţi, apoi unul pentru soţii, iar apoi, în încheiere, o provocare pentru noi toţi de a fi umpluţi de Duhul, supunându-ne domniei lui Hristos, de dragul familiilor noastre. Cuvântul pentru soţi este acesta: Fiţi plini de Duhul! Supuneţi-vă domniei lui Hristos! Apoi recunoaşteţi următorul lucru: calitatea de cap al familiei încredinţată vouă de către Dumnezeu trebuie să se exercite în dragoste, după modelul dragostei lui Hristos faţă de Biserică. Cred că mulţi oameni greşesc astăzi spunând că, deoarece în versetul 21 este învăţată supunerea reciprocă a tuturor credincioşilor unul faţă de altul, nu mai există nici o distincţie între rolurile soţului şi al soţiei. Însă textul pur şi simplu nu ne permite o asemenea interpretare. Versetele 22-33 prezintă formele specifice pe care trebuie să le ia supunerea şi ascultarea soţilor şi soţiilor. Iar acestea nu sunt la fel. Soţia este comparată cu Biserica, soţul este comparat cu Hristos. Soţul este comparat cu capul, soţia este comparată cu trupul (v. 28). Dacă tot ceea ce ar fi dorit Pavel să spună ar fi fost: Supuneţi-vă unii altora! ar fi putut să renunţe la versetele 22-33. Însă cunoaştem din alte epistole pe care le-a scris (1 Cor. 11, 1 Tim. 2) că Pavel vede în ordinea creată o distincţie pusă de Dumnezeu între bărbat şi femeie, distincţie care face din calitatea de cap şi conducător al bărbatului în căsnicie ceva potrivit şi minunat.

Însă ceea ce accentuează Pavel aici în Efeseni 5:25-33 este că soţii ar trebui să fie plini de Duhul Sfânt, dornici să-L proslăvească pe Isus Hristos şi, astfel, gata să-şi potrivească calitatea de conducători după cea a lui Hristos. Hristos şi-a îndeplinit slujba de cap sau conducător al ucenicilor printr-o slujire până la sacrificiu. Isus nu a încetat să mai fie conducătorul ucenicilor atunci când s-a aplecat să le spele picioarele (Ioan 13:13-15). Iar atunci când atârna pe cruce, ca cel de pe urmă om, de dragul miresei Sale, Biserica, El n-a fost mai puţin capul ei. Vai de soţii care cred că bărbăţia lor pretinde din partea lor o atitudine dominantă, care să emită pretenţii soţiilor lor. Aceasta nu caracterizează un cap în asemănare cu Hristos, ci un bătăuş copilăros.

Însă ideea secundară care reiese din acest text, vizavi de soţi, este la fel de importantă astăzi ca şi ideea principală, anume că tu trebuie să fii conducătorul şi capul casei tale sub autoritatea lui Hristos. Nu lăsa ca retorica feminismului contemporan să te facă să gândeşti că a fi conducător în familie, după modelul lui Hristos, este ceva nepotrivit. Este lucrul de care căminele noastre au nevoie mai mult decât orice. Soţilor, dincolo de toată docilitatea, slujirea şi supunerea faţă de nevoile şi dorinţele cele mai adânci ale soţiilor voastre, voi sunteţi capul, conducătorul. Ce vreau să spun este că tu eşti cel care ar trebui să iei iniţiativa în lucrurile Duhului, tu eşti cel care ar trebui să-ţi conduci familia în rugăciune, în studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi în închinare; tu eşti cel care trebuie să iei iniţiativa în a oferi familiei o viziune a sensului şi a misiunii ei; tu eşti cel care ar trebui să iei iniţiativa în modelarea structurii morale a căminului şi în administrarea păcii şi a bucuriei lui. Încă n-am întâlnit o soţie care să fie deranjată sub o asemenea conducere după modelul lui Hristos. Însă cunosc o sumedenie de femei care nu au fericire în viaţă, deoarece soţii lor nu au viziune morală, nu au o concepţie spirituală cu privire la destinul familiei şi, prin urmare, nici o dorinţă de a conduce pe cineva spre o direcţie anume.

Aţi văzut reclama la ţigările Camel? Aceea cu acel macho cu părul creţ, cu faţa bronzată, plin de muşchi şi cu o ţigară atârnată în colţul gurii? Cuvintele de pe afiş sunt: Unde e locul unui bărbat. (Reclama vorbeşte nu doar de un loc anume, ci şi de un mod de a fi, n.trad.). Ştiţi ce mă rog atunci când mă gândesc la această reclamă? Mă rog ca biserica noastră (biserica baptistă Bethlehem) să fie plină de oameni care, atunci când văd reclama, să spună: Scuteşte-mă cu minciunile astea! – oameni care ştiu că locul lor ca bărbaţi este pe genunchi, alături de soţiile lor, conducându-le în rugăciune. Locul unui bărbat este alături de copiii lui, conducându-i în închinare şi rugăciune. Locul unui bărbat este pe scaunul de şofer, conducându-şi familia la casa lui Dumnezeu. Locul unui bărbat este singur cu Dumnezeu, dis-de-dimineaţă, căutând viziune şi direcţie pentru familie. Bărbaţi, vă provoc în numele lui Isus Hristos, Regele nostru, să fiţi la locul vostru!

Acum un scurt cuvânt pentru soţii. În contextul său, Efeseni 5:22 spune: dacă sunteţi pline de Duhul şi supuse domniei lui Hristos, atunci veţi fi supuse soţilor voştri ca Domnului. Acea scurtă expresie, ca Domnului, are două implicaţii. Una este aceea că loialitatea supremă a femeii este faţă de Domnul Isus şi că orice loialitate fată de ceilalţi este subordonată şi derivă din aceasta. Cealaltă implicaţie este aceea că, prin urmare, loialitatea în supunere faţă de ceilalţi este limitată de voia revelată a lui Hristos. Asta înseamnă că forma pe care o ia supunerea unei soţii va diferi în funcţie de calitatea conducerii soţului său.

Dacă soţul este un bărbat evlavios care are o viziune biblică pentru familie, conducând-o în lucrurile duhovniceşti, atunci o femeie evlavioasă se va bucura sub această conducere şi îl va sprijini în ea. Nu se va simţi zdrobită sub această conducere, aşa cum nici ucenicii nu se simt zdrobiţi sub conducerea lui Isus. Dacă ea va crede că viziunea lui nu este corectă sau că direcţia pe care o dă nu este biblică, ea nu va sta mută, ci va ridica semne de întrebare într-un spirit blajin, putând adesea să-i păzească piciorul de alunecare. Deoarece calitatea de cap a soţului nu înseamnă infailibilitate sau refuzul de a se corecta. La fel cum nici implicarea soţiei în a modela direcţia familiei nu implică nesupunere.

Însă dacă o femeie creştină este căsătorită cu un bărbat care nu oferă nici o viziune, nici o direcţie morală, nu ia nici o iniţiativă în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, atunci forma supunerii ei va fi diferită. Sub domnia lui Hristos ea nu va fi părtaşă cu soţul ei la păcat, chiar dacă el doreşte lucrul acesta. Iar acolo unde va putea, ea va oferi o viziune spirituală şi o direcţie morală copiilor ei. Însă chiar şi în această situaţie ea nu va trebui să arate un spirit dominant şi plin de sine. Chiar şi atunci când ea trebuie, de dragul lui Hristos, să facă un lucru cu care soţul ei nu este de acord, ea poate să explice într-un duh blând şi liniştit că nu doreşte să-i fie împotrivitoare, însă îi este loială lui Hristos. Chiar şi în această situaţie, ea nu trebuie să-i predice. În adâncul fiinţei sale el se simte îngrozitor de vinovat că nu-şi asumă conducerea morală a familiei. Trebuie să-i oferi spaţiu şi în tăcere să-l câştigi prin dragostea ta puternică şi jertfitoare (1 Petru 3:1-6).

În concluzie, există un model stabilit de Dumnezeu cu privire la conducere şi supunere, la conducere şi la o susţinere cu bucurie a acestei conduceri. A fost conceput de către Dumnezeu şi descoperit nouă, pentru ca să putem găsi fericirea în cămin şi o misiune cu un scop bine definit al familiei noastre. Este lucrarea Duhului lui Dumnezeu în vieţile celor care fac totul de dragul lui Hristos. Aşadar, întrebarea pentru tine care doreşti un cămin fericit, o misiune cu un scop bine definit şi un destin pentru familia ta este: eşti tu plin de Duhul lui Dumnezeu şi supus domniei lui Hristos?

De John Piper. ©Desiring God.

Website: www.desiringgod.org

Email: mail@desiringgod.org

Toll Free: 888.346.4700

Tradus de Tiberiu Pop

http://www.rcrwebsite.com/precious.htm

Julian Assange, avertisment sumbru: Generația născută acum este ultima generație LIBERĂ!

download

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE 

Julian Assange, avertisment sumbru: Generația născută acum este ultima generație LIBERĂ!

Înainte ca legăturile sale cu lumea să fie întrerupte complet de gazdele sale ecuadoriene de la Londra, fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, a vorbit într-un interviu despre modul în care progresele tehnologice schimbă omenirea. Despre pericolul supravegherii globale care, spune el, va ajunge să fie de nestăpânit și nimeni nu va scăpa de acest malaxor al colectării și  procesării informațiilor despre oameni.
Interviul a fost pus la dispoiziția RT de către organizatorii Forumului Mondial de Date Etice din Barcelona. Assange, care se află blocat în ambasada Ecuadorului de la Londra din 2012, fără nicio comunicare cu exteriorul, cu excepția echipei sale juridice, are o perspectivă destul de sumbră asupra direcției în care se îndreaptă omenirea. Jurnalistul australian afirmă că în curând va fi  aproape imposibil ca vreo ființă umană să scape fără să fie inclusă în bazele de date globale colectate de guverne și entități similare statului.
„Această generație care se naște acum este ultima generație liberă! Vă nașteți acum și în cel mai scurt timp, să spunem în termen de un an, ajungeți să fiți cunoscuți la nivel global. Identitatea voastră, într-o formă sau alta – în  urma faptului că părinții voștri idioți vă distribuie numele și fotografiile pe Facebook sau în urma aplicațiilor pentru asigurări sau a cererilor pentru pașapoarte – va fi cunoscută tuturor marilor puteri”.
„Se poate spune că un copil, într-un anumit sens, trebuie să-și negocieze relația cu toate marile puteri ale lumii… Asta ne pune într-o poziție foarte diferită. Într-un fel, miroase a un soi de totalitarism”, adaugă fondatorul Wikileaks. Assange susține că această capacitate de a colecta și a procesa informații despre oameni a crescut exponențial și va continua să crească rapid. Odată cu progresele în aplicarea inteligenței artificiale la  Big Data (domnia accesului larg la un volum enorm de detalii despre oameni și activitățile lor), vine și următorul pas logic.
„Uitați-vă la ceea ce fac Google și Baidu și Tencent și Amazon și Facebook. Ele sunt, practic, recoltări pe față ale cunoașterii umane. Acest model clasic, pe care cei din mediul academic îl numesc „capitalism de supraveghere” s-a schimbat acum”,  continuat Assange.
Fondatorul Wikileaks a lansat și un avertisment:
„Poate produce inteligențe artificiale foarte puternice, care pot fi asociate cu state. Puteți vedea asta în Statele Unite și China … aceste două mari puteri vor prelua toată piața. Iar concurența rapidă dintre ele, cu susținerea și sprijinul statelor din spatele lor, exacerbarea concurenței comerciale prin competiția geopolitică vor conduce la o dorință incontrolabilă de creștere a capacității inteligenței artificiale, ceea ce va conduce la un conflict.  Aceasta este cea mai mare amenințare  la adresa noastră”.

https://www.activenews.ro/externe/Julian-Assange-avertisment-sumbru-Generatia-nascuta-acum-este-ultima-generatie-LIBERA-

Misiunea Betania – Ana Gabriela Olaru Coordonatoare Proiect Betania

 

Ana Gabriela Olaru Pagina Proiectului Betaniaeste realizată de

 Ana Gabriela Olaru

Coordonatoare Proiect Betania

Trăind cu speranţa cerului

Ioan Dăduică

“De aceea pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor,îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32)

Citind articolele lunilor din urmă veţi putea constata că unele nume apar frecvent în lucrarea cu seniorii. Desigur o lucrare de acest gen implică aportul unor păstori, la care apelez ori de cate ori programez întâlnirile Betania, ori o situaţie constatată pe teren impune şi prezenţa unui pastor. Cei doi păstori apropiaţi Betaniei sunt fratele pastor senior Ioan Dăduică şi fratele pastor în exerciţiu Claudiu Fechete, în Biserica Creştină Baptistă “Sfânta Treime” Constanţa. Dumnealor sunt cei ce“mărturisesc înaintea oamenilor”…

Pe parcursul anului 2006 am apelat la fratele Dăduică să ne însoţească în vizitele făcute la seniorii bisericii, şi dumnealui la cei 72 de ani împliniţi, nu ne-a refuzat niciodată. Domnul i-a dăruit o voce caldă, liniştitoare care este aşteptată cu ardoare de seniori. Cei ce sunt imobilizaţi şi nu-şi pot permite să mai participe la programele bisericii, îşi reamintesc cu plăcere timpul în care fratele le predica de la amvon. Acum dumnealui este cel ce merge la paturile lor şi îi mângâie cu versete special alese, îi îndeamnă la răbdare…să cultive în gândurile lor… speranţa cerului!

 Am intrebat pe fratele care este versetul său de căpătâi, al dumnealui sau al familiei şi mi-a spus Psalmul 37:23-27 şi sora Florica mi-a citit cele câteva versete; “Am fost tânăr şi am îmbătrânit… urmaşii lui sunt binecuvântaţi..fă binele şi vei dăinui pe vecie

Ce frumos să ai un aşa îndemn pentru o viaţă de slujire! Ajutorul dăruit de Domnul fratelui Ionel, sora Florica (când sănătatea i-a permis să ne însoţească în vizite), a avut întotdeauna un cuvânt de mângâiere şi citat din Biblie, care au avut darul de a încuraja seniorii bolnavi. De curând dumneaei a împlinit onorabila vâstă de 70 de ani. Mulţumim Domnului pentru dumnealor şi ne rugăm ca El să-i ţină sănătoşi şi cu aceeaşi dorinţa:”…fă binele şi vei dăinui pe vecie.

“Eu dar mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu.Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru, pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine”. (Romani 15:17,18ª) … în lucrare, unul din versetele de căpătâi ale fr. Claudiu Fechete. Poate aţi experimentat vreodată, intrând în casa unui senior v-a pomenit despre o persoană dragă care le trece des pragul şi se interesează în mod constant de dumnealor. Ori poate în rugaciunea de încheiere a vizitei s-a rugat pentru sănătatea acelei persoane. Dar poate aţi aflat că este mult aşteptată acea persoană şi că ei ştiu că se roagă mereu pentru ei; s-au confesat ei şi şi-au spus durerea şi povara sufletului încercat de bolile şi neputinţele bătrâneţii.

Claudiu Fechete

În anul 2003, când Lucrarea Betania era la începuturi, am aflat cu mare satisfacţie că fratele Claudiu, un tânar cu puţin peste 30 de ani, este atât de aşteptat şi iubit de seniori. Am observat apoi că sentimentele sunt reciproce, şi am remarcat îndemnurile la rugăciune date de dumnealui în biserică; seniorii au un loc special în inima sa.

Este cel ce coboară “speranţa cerului” în casele lor ”nădejdea unei vieţi curate, sfinte, perfecte şi binecuvântate, care durează o veşnicie”. (citat din cartea “Speranţa cerului” de Maurice Paine).

La întâlnirile Betania este cel ce încălzeşte atmosfera; cu tava cu ceşcute cu lapte fierbinte si cafea, ceai… zaharina, un fursec, putin chec? … un zâmbet, o gluma, o invitaţie la leagănul din curtea Casei Laura, multă răbdare printre seniorii invitaţi. Gino Balan si D. Daniel îl acompaniază. Sunt fericiţi că pot să slujeasca şi în acest mod.

Nu mă gândesc să fac propriu zis o încheiere acestui material, vreau doar să mărturisesc că Lucrarea Betania este binecuvântată să aibă astfel de slujitori!

Fie ca împreună, cu toţii, să ne bucurăm odată în slavă căci „El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.

Să devenim asemenea Lui

 Cu câteva luni în urmă, recunosc, nu chiar în ianuarie 2006, când a apărut eseul de mai jos, am citit rândurile fratelui Laurenţiu şi am apreciat eseul, l-am considerat “acid” şi “la obiect”, al … zilelor noastre. Am reţinut de acolo multe lucruri adevărate, din păcate, şi am avut şi un moment de cercetare.

Deodorant Spiritual… În vremea noastră există psihologi care tratează bolile, afecţiunile şi toate celelalte „patimi”, însă noi îi ignorăm pentru că nu vrem ca alţii să ştie de noi şi de cine suntem noi de fapt. Creştinii de astăzi profită de faptul că sunt unde sunt şi încearcă să redefinească valorile vieţii creştine, aşa cum le-a fundamentat Domnul Isus Hristos, şi le modelează după cum vor ei. Am ajuns să numim păcatul „problemă” şi când e vorba de ceva mai personal, nu spunem lucrurilor pe nume”….

…” să îi ceri lui Dumnezeu să zdrobească eul tău. Apoi cere-i să producă în tine un caracter de asemănare cu persoana lui Isus Hristos, Fiul Său cel Sfânt şi Desăvârşit. Când vei înţelege cine a fost El şi ce a făcut El, şi când vei reuşi să devii tot mai mult asemenea Lui (nu am folosit cuvântul „perfect” în acest context şi nici nu vreau să aibă cineva ideea de a-l aduce aici, astfel creând un „pre-text”!), atunci vei şti ce să faci când mândria îţi bate la uşă”. …” (Eseu-Laurentiu Nica,ianuarie 2006 )

Ne împiedicasem, mă împiedic de creştinii pomeniţi de fratele în eseu şi mă rog Domnului ca în fiecare zi să fiu asemenea Lui, să mă ferească de păcatul mândriei”. Mi-am impus atunci, mai mult, ca valorile mele să fie acele ce sunt VALORI pentru EL, ştiind că Mântuitorul meu este singura Valoare care dă sens vieţii mele. A fost un moment de cercetare pentru mine. Am votat pe site-ul www.voxdeibaptist.com acel eseu, ca fiind cel mai valoros.

La finele lunii decembrie a anului 2006, spre surprinderea mea, am fost anunţată că la concursul de eseuri, premiul a fost acordat fratelui Laurentiu Nica, iar conducerea site-ului împreună cu fr Laurenţiu, a hotărât ca acel premiu (100$) să revină Fundaţiei OSANA, Proiect Betania. M-am simţit copleşită de onoarea care a fost acordată muncii noastre, în cadrul Betaniei. Muncim cu drag în ogorul seniorilor, îi slujim cu dragoste…

Vreau să mulţumesc pe această cale conducerii site-ului, fratelui Octavian Caius Obeada şi apreciez în mod special atenţia şi dragostea sa permanentă ce planeaza asupra noastră ca si slujitori. De asemenea multumiri pentru gazduirea Betaniei, începând cu 2003, pe site.

Mulţumiri fratelui Laurenţiu Nica, pentru dărnicie şi nu în ultimul rând pentru încrederea acordată lucrărilor Betaniei. Este un imbold pentru noi, un semn divin şi un motiv în plus să slujim mai departe.

Ana–Gabriela Olaru
Pagina de Artă Creştină  lucrări de Silvia Cartacai

Silvia Cartacai

Silvia Cartacai lucrează în cadrul Proiectului Betania al Fundaţiei OSANA. Ea s-a dedicat sculpturii producând frumoase lucrări de artă. Ea lucrează basoreliefuri, care au fost donate din partea Fundaţiei OSANA diferiţilor sponsori din lume. Fiecare lucrare este însoţită de gânduri frumoase din Evanghelie şi niciodată nu uită să amintească de Marele Artist, Creatorul tuturor lucrurilor. Foloseşte orice ocazie să înalţe pe Domnul ei, ea este o continuă binecuvântare şi inspiraţie pentru noi (Simona Milea – Director Fundaţia OSANA in anii 1999)

Silvia spune ca: “prin sculptură încerc să imit ceea ce Dumnezeu a creat şi cu cât încerc acest lucru îmi dau seama cât de departe sunt de ceea ce Creatorul meu a făurit…mă inspir din Biblie, creez papirus cu versete. Sculptura m-a ajutat foarte mult să mă apropii de Dumnezeu. Îmi place să dau viaţă lemnului. L-am iubit pe Dumnezeu şi El mi-a dăruit talentul… nici nu gândeam că voi putea face ceea ce fac acum. Lucrările mele au fost cunoscute şi apreciate prin intermediul Fundaţiei OSANA. Lucrând aici am fost motivată şi ajutată în creaţia mea.”

Silvia la bancul ei de lucru

Lucrările Silviei sunt sculptate in lemn de tei, lemn de fag şi traforate în placaj.

Întotdeauna cu un zâmbet, împarte felicitări creştine celor dragi, făcute de ea şi uimitor ne surprinde cu noutăţile inspirate mai ales din natură şi Biblie.

Silvia are căldura şi dragostea cu care ştie să se apropie şi de persoanele vârstnice, de aceea ea este o persoană importantă pentru Betania.

Ana-Gabriela Olaru

Versuri dintr-o poezie preferată a Silviei:

”Îmi place să Te-aud,

Să uit de ceasul care trece;

În liniştea ce-aduce atâta pace între noi,

Adun din lacrimi

Care curg pe filele citite

Puterea Ta divină,Prin neguri, peste munţi,

Viaţa să-mi susţină!”

 (Benoni Catana – vol. ”O raza de soare”)

Vizitaţi pagina cu lucrările Silviei apăsând aici

 

Betania este proiectul Fundaţiei Creştine Osana din Constanţa

cu care colaborează Misiunea Vox Dei.

Pentru mai multe detalii despre Fundaţia Osana, puteţi vizita site-ul www.osana.ro

http://publicatia.voxdeibaptist.org/betania_feb07.htm

HAMARTIOLOGIE – doctrina despre păcat – DOCTRINA PĂCATULUI ORIGINAL, AFIRMATĂ ŞI APĂRATĂ ÎN DOUĂ PREDICI – de Peter Goodwi

download

DOCTRINA PĂCATULUI ORIGINAL, AFIRMATĂ ŞI APĂRATĂ ÎN DOUĂ PREDICI

de Peter Goodwin, slujitor al Evangheliei

Romani 5:19 – Prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi

Partea încredinţată mi în cadrul acestor exerciţii este de a încerca să deschid şi să apăr doctrina păcatului original; o doctrină de o mare importanţă, cu care suntem confruntaţi cu toţii: aceasta este una dintre adevărurile fundamentale ale exerciţiului nostru creştin. Aceasta se găseşte (spune Dr. Owen1) la însăşi temelia a tot ceea ce avem noi de făcut în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, referitor la a-i fi pe plac aici, sau la obţinerea desfătării în El în viaţa de apoi. Aceasta are o mare influenţă asupra adevărurilor importante referitoare la persoana lui Hristos, medierea sa, roada şi efectele acesteia, şi beneficiile de care suntem făcuţi părtaşi mai apoi. Fără o presupunere a acestei doctrine, nici una din ele nu poate fi cunoscută într-adevăr, sau să fie crezute înspre mântuire. În consecinţă aceasta este o doctrină pe care biserica lui Dumnezeu o deţinea pe deplin, şi s-a susţinut în mod general şi a fost recunoscută pentru primele patru secole, până ce Pelagius, şi urmaşii săi au negat-o şi au disputat împotriva ei. Însă, în ciuda acestor lucruri aceasta era un articol indiscutabil al creştinismului primitiv, în ciuda marii ei importanţe, şi mare preocupare pe care o avem în această privinţă, ea este o doctrină împotriva căreia se luptă din greu şi este tratată cu dispreţ, este profanată şi ridiculizată de mulţi din era în care trăim noi. Şi din moment ce aceasta nu poate fi considerată prin urmare a fi inoportună, aşa încât să devină ceva pentru cei care au un real interes în religie în inima lor, şi un zel pur pentru doctrinele pure şi necorupte ale evangheliei, pentru a sta în apărarea ei: nici nu se poate justifica careva că ar fi ofensată de ea, atâta timp cât nu ne folosim de metodele inexplicabile, ci doar ne străduim, în a pleda pentru ceea ce noi percepem a fi credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, pentru a vorbi adevărul în dragoste.

Aceasta voi încerca acum: şi cum păcatul original constă din două părţi, cea care ne este imputată nouă, şi cea care este inerentă în noi, şi este necesar să ne obişnuim cu amândouă pentru a căuta acea neprihănire dublă care o avem în Hristos, neprihănirea Sa imputată nouă prin justificare, şi o lucrare inerentă a neprihănirii lucrată în noi, în sfinţire, ceea ce eu voi considera într-un mod puţin desluşit.

Prima dintre acestea este o chestiune a purei revelaţii şi prin urmare va trebui să ne adaptăm toate concepţiile noastre cu privire la ea şi să căutăm confirmarea ei doar în Scripturi. A fost foarte agreabil să decurgem în a presupune că Dumnezeu cel mare şi sfânt l-a făcut pe om pur şi drept, şi că l-a pus sub o lege chibzuită şi echitabilă pentru conduita sa; însă atunci când păcatul a apărut, şi ceea ce a fost originalul a tot acel rău moral care este în lume, şi acel lung şir de mizerii care au urmat, aceasta a fost o întrebare prea încurcată pentru a putea fi rezolvată în simpla lumină naturală. În această privinţă suntem datori faţă de Scripturi, şi cred că este foarte clar exprimat în cuvintele textului meu.

Apostolul dovedind pe deplin doctrina justificării prin credinţă, continuă în acest capitol excelent să explice, ilustreze şi să aplice acel adevăr. El ne arată beneficiile preţioase şi privilegiile care vin în urma justificării: ne familiarizează cu fundamentul acesteia, moartea lui Hristos; şi aceasta pentru a afecta propria sa inimă precum şi a altora cu acea dragoste de nespus a lui Dumnezeu, care a oferit un Salvator, şi a trimis pe singurul Său Fiu în lume pentru acel scop, el ia în considerare caracterul şi circumstanţele persoanelor pentru care El a apărut în asemănarea cu firea păcătoasă, şi şi-a dat viaţa: ei nu erau prieteni, şi încă unii care să poată să-L oblige la ceva; „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”, v. 6-8. El ilustrează aceasta şi din considerarea roadelor preţioase ale morţii Sale, v. 9-11. Apoi, pentru a arăta obligaţia noastră faţă de El, el face o paralelă între transmiterea păcatului şi a morţii prin primul, şi a transmiterii neprihănirii şi a vieţii prin al doilea Adam. Aceasta nu numai că ilustrează marele adevăr pe care îl discută el (Pavel, n. tr.), ci tinde foarte mult spre a lăuda dragostea lui Dumnezeu şi în mângâierea inimilor credincioşilor adevăraţi prin a arăta corespondenţa dintre căderea şi recuperarea noastră; şi nu numai atât, ci şi despre o putere mai mare în al doilea Adam de a ne face fericiţi, faţă de cea care a fost în primul ce ne făcea mizerabili. El îi compară pe amândoi ca fiind două capete publice şi oameni reprezentativi, şi lărgeşte în mod copios explicaţia paralelei, v. 12-21, şi include suma şi substanţa întregului în cadrul versetului textului meu: „Prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi”.

Preocuparea noastră prezentă este în clauza dintâi, care ne face de cunoscut felul în care omenirea a ajuns să fie implicată în păcat şi mizerie; spun omenire: că prin cuvântul mulţi de aici noi trebuie să înţelegem toată posteritatea lui Adam, care coboară din el prin generaţia comună, este recunoscută în mod universal; însă de aici nu rezultă faptul că cei mulţi din clauza ultimă că este o egală extindere şi mărire; căci planul apostolului de aici nu este acela de a trata extinderea beneficiilor lui Hristos, ci de a arăta maniera transferului lor asupra acelora care sunt admişi cu bucurie să se împărtăşească din ele, oricare ar fi numărul lor; că Hristos transmite harul şi neprihănirea la toţi cei pe care îi reprezintă, adică, cei aleşi, în acelaşi fel cum Adam a transferat păcatul şi moartea la cei pe care i-a reprezentat el, care sunt toţi oamenii. Deci marele adevăr conţinut în text, pe care îl voi lua în considerare şi îl voi pune în valoare, este acesta: Prin neascultarea unui om toată omenirea este făcută păcătoasă.

Vorbind în această proporţie, voi observa, cu ajutorul asistenţei divine, următoarea metodă:

  1. Voi întreba ce vrea să se spună aici prin neascultarea unui singur om.
  2. Voi arăta în ce sens se spune că toată omenirea este făcută păcătoasă, prin această neascultarea a unui singur om.

III.              Voi considera temelia acestei dispensaţii.

  1. Mă voi strădui să motivez justificarea şi imparţialitatea acesteia.
  2. Să cercetăm ce se intenţionează aici prin neascultarea unui singur om. Nu este nici o îndoială că prin un singur omse înţelege primul om Adam, tatăl tuturor dintre noi; şi aceasta este, cred eu, clar, din cadrul scopului şi a vocabularului apostolului, din acest context; prin neascultarea acestui singur om se înţelege doar primul păcat; primul act de neascultare, mâncarea din fructul oprit, prin care omul a lepădat loialitatea care i-o datora Creatorului. Este păcatul acestui singur om, cum el era o persoană comună, capul federal şi reprezentativ al omenirii, şi în timp ce a continuat astfel, în loc să înceteze să fie astfel, în ceea ce priveşte încălcarea legământului; de aici este doar acel prim păcat, şi nu pe cele care le-a comis ulterior, prin care se spune că mulţi au fost făcuţi păcătoşi. Cuvântul grecesc paracoh de aici, neascultarea, este acelaşi cu grecescul hamartia, păcatul: adică primul păcat, care odată intrat în lume, a remis nu numai pe Adam ci şi întreaga omenire drept expusă şi nepotrivită faţă de moarte, v. 12. Acesta se aseamănă şi cu grecescul paraptwma, ofensasau căderea, cum este primul păcat al lui Adam numit în general, prin care mulţi sunt murit, prin care moartea a obţinut dominaţie asupra noastră, şi prin care „judecata a venit peste toţi oamenii”, v. 15, 17, 18. cuvântul este peste tot folosit la singular, implicând faptul că, aşa cum spune un scriitor judicios2, că judecata nu vine peste toţi oamenii pentru a aduce condamnare pentru toate păcatele pe care le-a făcut Adam, ci pentru acea primă poziţie care a fost prima instanţă a păcatului în această lume de mai jos. Şi aşa cum acest lucru pare a fi clar, din scopul şi raţionamentul apostolului, unii cred că aceasta este afirmată în mod expres de el: căci ceea ce citim noi, Prin ofensa unuia, am putea citi, printr-o ofensă, di enoV paraptwatoV, judecata a venit, asupra tuturor oamenilor spre condamnare, v. 18, aşa citim noi pe margine. Şi există o variaţie diferită într-un loc; căci în timp ce majoritatea copiilor de text scriu, tw u evoV pazaptwmatoV, Prin ofensa unui singur om moartea a venit deodată; ceea ce au urmat traducătorii noştri în text. Sunt unii care citesc cam aşa tw eni paraptwmati, printr-o ofensă; care este pus pe marginea traducerii noastre (în limba engleză, n. tr.). Acum, neascultarea din textul meu, fiind aceeaşi cu o ofensă, sau cădere, menţionată înainte, ar trebui să însemne primul act de neascultare, prin care Adam a căzut de la starea sa originală de neprihănire şi fericire.
  3. Voi cerceta care este sensul întregii omeniridespre care se spune că a fost făcută păcătoasă, prin neascultarea acelui singur om; şi aceasta, concep eu cu smerenie, este prin imputare. Admit faptul că se poate spune despre noi că am fost făcuţi păcătoşi prin primul om, aşa cum derivăm de la el toate naturile corupte şi depravate din punct de vedere universal; despre care, cu voia lui Dumnezeu, voi vorbi în continuare; însă nu mă pot opri din a mă gândi că interpretarea directă şi adecvată a apostolului de aici este că noi suntem făcuţi păcătoşi prin imputarea vinei primului păcat asupra noastră.

Aceasta, din punct de vedere logic, este negată de mulţi. Pelagienii şi Socinienii sunt de acord să spună că păcatul lui Adam a fost doar ceva personal; însă că acesta ar fi primul păcat, se pune într-adevăr, că păcatul a intrat în lume, dar că urmaşii săi nu au fost preocupaţi de acesta şi nici nu sunt pasibili de vreo pedeapsă pentru aceasta. Cu acestea sunt de acord nu numai infidelii noştri moderni, aceia care pretind că păcatul original a fost întotdeauna o pastilă greu de înghiţit, raţionamentul asupra ei s-ar opri pe gât, şi nu ar fi destulă credinţă să o poată înghiţi3; cu aceasta sunt de acord şi mulţi alţii care ar fi socotiţi creştini buni, şi oameni neclintiţi ai bisericii: „De ceea ce sunt preocupat eu, spune unul4, în privinţa păcatului lui Adam, care nu este niciodată voinţa mea, sau consimţământul, decât în păcatul lui Mahomed, sau Iulius Cezar, şi nici (horresco referens) să fie partea a păcatelor lui Belzebul şi a lui Lucifer.” Ei admit, într-adevăr, ca să se spună despre noi că suntem făcuţi păcătoşi ca Adam, prin imitare; ca Ieroboam prin exemplul său, care a făcut pe Israel să păcătuiască; însă nu s-ar putea spune deloc, în acest sens, că am fost făcuţi păcătoşi prin neascultarea primului om, ca noi să putem fi la fel şi prin neascultarea părinţilor noştri direcţi, sau oricare altă persoană; deci nu ne putem imagina despre aceasta, prin orice minte prudentă, să se răspundă la expresiile puternice folosite în contextul nostru. Ni se spune că printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi moartea prin păcat, prin urmare moartea a fost atribuită la toţi oamenii, deoarece toţi au păcătuit în el: moartea a domnit printr-unul, prin ofensa acestui singur om, şi peste toţi aceia care au fost incapabili să-l imite; şi prin ofensa acestuia, judecata a venit peste toţi pentru condamnare. Aceste expresii sunt foarte tari şi fac mai mult decât să imite faptul că moartea nu a fost doar consecinţa păcatului lui Adam, în ceea ce-l priveşte pe el, ci este o mizerie şi o pedeapsă impusă asupra tuturor urmaşilor săi, datorită acelui prim păcat al său5.

Acest lucru este aşa de limpede încât arminienii noştri mai sobrii şi mai gânditori văd o necesitate de abandonare a pretextului anterior, de faptul că suntem făcuţi păcătoşi doar prin imitare. Ei insistă asupra faptului că s-ar spune despre noi că am păcătuit în Adam, şi că suntem făcuţi păcătoşi prin neascultarea lui nu prin imputarea păcatului şi a neascultării sale nouă, ci doar prin a deveni respingători faţă de acea moarte, care era pedeapsa pentru păcatul său. Astfel un adnotator de mai târziu6, spune în acelaşi cadru că „Acesta este singurul sens în care se spune despre noi că prin neascultarea primului om să fim făcuţi păcătoşi, şi anume, prin a fi supuşi faţă de moarte şi la calamităţile şi mizeriile temporare care au venit peste întreaga omenire datorită păcatului lui Adam; aşa că noi am păcătuit în el şi prin neascultarea sa am devenit păcătoşi, printr-o metonimie a efectului, prin a suferi pedeapsa pe care Dumnezeu a promis-o pentru aceasta.” Aici el îl urmează pe Grotius, şi produce câteva mărturii scripturală pentru a dovedi că cuvântul evreiesc semnifică atât păcat cât şi pedeapsă, a cărui dureri ar fi putut fi bine răspândite deoarece, aşa cum nici un trup nu o neagă, aşa nu se poate aduce nimic acestui scop. Despre aceasta ni se spune în cadrul interpretări asupra acestor pasaje a interpreţilor limbii greceşti, Chrysostom, Theodoret, Cecumenius, şi Theophylact; şi aceasta este adoptată în mod general de acei domni din partea opusă a întrebării. Dar pe lângă toate acestea, este dificil să concepem faptul cum am putea să devenim predispuşi pedepsei, şi cum se împacă aceasta cu dreptatea şi neprihănirea lui Dumnezeu de a produce asupra noastră pedeapsa, dacă noi nu am fi în nici un fel răspunzători de vina acelui păcat, din moment ce pedeapsa presupune întotdeauna vină. Eu spun că pe lângă acestea, o astfel de interpretare pare să reflecte absurditatea din partea apostolului şi a adnotatorului său, pentru a fi paralel cu textul meu. Acum, apostolul oferă clar acolo un motiv pentru care sentinţa morţii a fost transmisă la toţi oamenii; şi dacă aceasta ar fi singurul înţeles că s-ar spune despre noi că am păcătuit în Adam, aceasta îl face vinovat de absurditatea dovedirii idem per idem. Conform acestei interpretări, sensul ar trebui să fie că moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru că toţi oamenii sunt supuşi morţii, sau că moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru că ea trece asupra tuturor oamenilor. De o astfel de absurditate pe care un mare raţionalist ca apostolul Pavel care rezumă considerarea inspirării sale, el nu putea fi vinovat niciodată.

Există prin urmare ceva sigur care este mai mult decât ceea ce sa intenţionat în această expresie, şi aceasta este că noi toţi am fost făcuţi păcătoşi prin neascultarea acelui singur om care a fost imputată nouă. Nu că de fapt şi personal am fi comis acel act de neascultarea care este imposibil, din moment ce pe atunci nici nu existam; şi însăşi noţiunea imputării ne eliberează de acuzarea ridicolă de o astfel de absurditate; pentru socotirea judicioasă a acestor lucruri asupra noastră, care nu este inerent în noi, şi nu a fost personal comis de noi, este ceea ce se înţelege prin imputare, şi că noi suntem făcuţi păcătoşi prin neascultarea lui Adam, apare atât din semnificaţia cuvântului folosit aici cât şi din scopul apostolului din context. Atunci când se spune despre noi că am fost făcuţi păcătoşi, cuvântul grecesc atezaxhsan, înseamnă de fapt facerea noastră printr-un act judecătoresc. Suntem păcătoşi constituiţi, adică în economia şi în administrarea divină suntem socotiţi drept criminali. Actul neascultării este socotit şi pus pe socoteala noastră şi noi suntem priviţi ca şi cum am fi păcătuit de fapt. Acest cuvânt poartă semnificaţia aceasta şi aceasta este înţelesul său de aici, ceea ce pare destul de clar pentru mine, din cadrul întregului discurs al apostolului. Suntem făcuţi astfel păcătoşi, ca şi cum am fi pasibili de moarte, pedeapsa păcatului: aceasta a fost transmisă la toţi oamenii, pentru că toţi sunt socotiţi că au păcătuit în Adam. Acesta a domnit, de la Adam în mod succesiv, în toate diferitele generaţii ale lumii, şi chiar peste cei care nu au păcătuit, după felul greşelii lui Adam, sau pruncii care mor înainte de a ajunge sub vina unui păcat actual: cum ar putea să fie ei pasibili de moarte, de pedeapsa păcatului, dacă ei nu au fost judecaţi sau socotiţi că au păcătuit? Oare această presupunere nu reflectă asupra dreptăţii lui Dumnezeu, în a pedepsi pe oameni pentru un act de care nici măcar nu erau preocupaţi? Ba mai mult, oare nu implică aceasta o contradicţie, din moment ce pedeapsa presupune întotdeauna vină? Dacă Dumnezeu, prin puterea Sa suverană, nu a produs moartea într-o creatură inocentă, nu vreau să disput; dar ca o creatură inocentă să fie vinovată de moarte, pentru mine, se pare o contradicţie; căci moartea fiind plata păcatului, pentru a fi vinovat de moarte, este a păcătui într-un fel sau altul. Noi nu ar fi trebuit să păcătuim în persoana noastră înainte ca să existăm; prin urmare, prin neascultarea primului om, noi suntem făcuţi vinovaţi de moarte, aceasta trebuie să fie prin imputarea vinei acelui păcat nouă. Aceasta pare ceva clar chiar din versetul care urmează pe cel din textul meu, unde, prin greşeala unui singur om, se spune că judecata a venit peste toţi oamenii înspre condamnareJudecata nu este în original; dar aceasta nu este materială, fie că oferim vreun păcat, aşa cum spun unii sau judecată, cum spun alţii; oricare dintre acestea ar fi înţelesul, se spune în mod expres că este spre condamnare; „care cuvânt”, spune un scriitor învăţat7, „nu poate, cu orice manieră de consistenţă, să poată să fie luat în oricare sens în afară de cel legal; şi, probabil, acesta nu este folosit niciodată în vreun alt sens în Noul Testament.” Acum, suntem aduşi sub condamnare prin greşeala unuia, chiar a lui Adam; şi ca o persoană să fie condamnată pentru greşeala altuia, trebuie să se argumenteze în mod necesar imputarea acelei greşeli lui, altfel condamnarea nu ar fi dreaptă. Dacă, prin urmare, toată omenirea este pasibilă de pedeapsă sau judecată prin această greşeală a unuia, deşi nu este comisă de ea, aceasta trebuie în mod necesar să fie pusă în răspunderea ei, adică să fie imputată asupra omenirii.

Acest lucru apare ulterior din scopul manifestat al apostolului în acest context, care este acela de a ilustra doctrina justificării, despre care am vorbit anterior, şi de a reprezenta felul în care noi suntem făcuţi părtaşi ai neprihănirii lui Hristos. Acesta este proiectul declarat al comparaţiei pe care el o face aici dintre Adam şi Hristos: este ca şi când ar fi spus, că la fel cum Adam transmite păcatul şi moartea la toţi urmaşii săi naturali, la fel Hristos atribuie neprihănire şi justificare spre viaţă la întreaga sa sămânţă spirituală. Aceasta o ilustrează Pavel în versetele dinainte şi ne oferă sumarul în cadrul versetului ales de mine, că „aşa cum prin neascultarea unui singur om mulţi au fost făcuţi păcătoşi, în acelaşi fel prin ascultarea Unuia mulţi sunt făcuţi neprihăniţi”. Felul de transmitere în ambele cazuri este acelaşi. Acum, cum suntem noi făcuţi neprihăniţi prin ascultarea lui Hristos, sau prin imputarea acelei ascultări nouă? Şi dacă este aşa, atunci când se spune despre noi că am fost făcuţi păcătoşi prin neascultarea primului om, antiteza cere ca aceasta să însemne că noi suntem făcuţi păcătoşi prin imputarea acelei neascultări nou. Aceasta este o consecinţă atât de necesară din cadrul dezbaterii apostolului, pentru ca cei ce neagă imputarea păcatului lui Adam neagă de asemenea şi doctrina justificării prin imputarea neprihănirii: şi probabil că datorită mândriei oamenilor, în a refuza să se supună neprihănirii lui Hristos, şi prin a merge să producă o neprihănire a lor proprie, din moment ce ei s-au declarat că sunt aşa de mult împotriva imputării păcatului lui Adam. Aceasta, în particular, pare să fi fost şi cazul lui Socinus, care mărturiseşte că acest discurs al apostolului oferă o mare înfăţişare a doctrinei justificării prin imputarea neprihănirii lui Hristos8. Fără să condimenteze aceasta, el se declară pe sine însuşi, cu şiretenia şi artificiul său, ca fiind opus faţă de imputarea păcatului lui Adam la urmaşii săi naturali, fiind foarte sensibil că dacă ar admite aceasta, imputarea neprihănirii lui Hristos la sămânţa sa spirituală va urma în mod inevitabil dezbaterea apostolului din acest context. Însă acum este timpul să mergem înainte.

III. Voi lua în considerare baza acestei dispensări; şi anume că Adam, în primul său act de neascultarea, nu a fost doar rădăcina naturală, ci şi capul federal al posterităţii sale. Eu iau drept bun că acest cuvinte, conţinând interzicerea lui Dumnezeu, „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi sa mănânci după plăcere din orice pom din gradina; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului sa nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:16-17), trebuiesc considerat nu numai ca expresive ale unei legi, strict vorbind, sau o simplă declaraţie a voii lui Dumnezeu, ca Suveran, ci cuvinte care conţin în ele o tranzacţie de legământ dintre Dumnezeu şi Adam: într-adevăr nu este denumit acolo legământ, însă aşa este numit uneori de preoţi şi cam aşa a şi fost: căci în ameninţarea morţii anexate, în cazul neascultării, a fost într-adevăr o promisiune, în cazul ascultării, de continuare a circumstanţelor lui fericite de atunci, şi a conformării sale de aici, dacă nu o fericire adăugată în plus: aceasta i s-a propus lui Adam, şi el a fost de acord şi şi-a dat consimţământul la aceasta, ceea ce este natura formală a unui legământ. Rezumatul a fost acesta, că dacă el îşi păstra inocenţa, harul şi puterea pe care le avea urmau să continue să fie în el, şi ar fi trăit şi ar fi fost fericit; însă dacă nu îl asculta pe Dumnezeu, el urma să-şi piardă avantajele pe care le poseda atunci, ar fi subiectul morţii şi al mizeriei atât acolo cât şi în altă stare. Acest lucru, cred eu, este suficient de dovedit de către un reverend şi scriitor învăţat9, a cărui laudă este în biserici, aşa că nu mai trebuie să o lărgesc şi eu.

Acum, în acest legământ, Adam nu a fost considerat ca o persoană privată, ci ca una publică, susţinând persoanele întregii omeniri: el a fost constituit în calitate de cap şi reprezentativ al urmaşilor săi, şi noi eram în el, nu numai din punct de vedere seminal, ci şi federal: noi eram în el în calitate de rădăcină naturală şi părinte comun, din care descindem printr-o generaţie naturală; noi eram în coapsele lui, şi o parte din el, atunci când el a căzut, şi pe această bază, neascultarea lui poate fi socotită şi a noastră; cum a fost şi Levi, care nu fusese născut decât la mulţi ani după aceea, despre care se spune că a dat zeciuieli lui Melhisedec, pentru că el era în coapsele lui Avraam, Evrei 7:9, 10. Însă baza principală a imputării păcatului său nouă este că noi eram în el în calitate de cap şi reprezentativ federal. Dacă se poate dovedi aceasta, doctrina pe care o discutăm va fi stabilită pe o temelie fermă şi neclintită. Şi cred că nu mai avem nevoie să privim după vreo dovadă a acesteia decât în contextul nostru: de ce este accentul pus în întregime pe acest singur om, prin a cărui păcat noi am fost făcuţi păcătoşi, şi supuşi morţii şi condamnării? De ce nu am fost făcuţi păcătoşi în Eva, care a fost prima în greşeală, şi a fost o rădăcină de propagare la fel ca şi Adam? De ce nu prin păcatele pe care el le-a comis ulterior căderii, când el a continuat să fie rădăcina naturală a omenirii, şi când noi încă eram din punct de vedere seminal în el? Ba mai mult, de ce nu prin păcatele părinţilor noştri intermediari? Este dificil dacă nu chiar imposibil să desemnăm un alt motiv pentru aceasta, decât că Adam a fost considerat în calitatea de cap de legământ public şi reprezentativ, şi că el însuşi a încetat să fie aceasta, în urma încălcării sale a legământului prin primul său act de neascultare. Aceasta se pare că direcţionează interpretarea apostolului din versetul 14, unde el îl numeşte pe Adam, o figură sau tip al Aceluia care avea să vină. Unii cred că prin aceea ce avea să vină (aşa cum apare în limba engleză, n. tr.) se înţelege omenire; şi ei ne dau ca sens al acestui verset că toţi sunt, prin neascultarea lui Adam, supuşi morţii, chiar şi pruncii care nu au păcătuit niciodată după asemănarea greşelii lui Adam, deoarece, atunci când el a comis acel act, el era tipul a tuturor oamenilor care aveau să vină şi aveau să fie urmaşii săi, şi ei toţi erau reprezentaţi în persoana sa; şi aşa aceasta este o afirmaţie expresă a adevărului pentru care pledăm noi. Însă rezultă în mod inevitabil din interpretarea comună că prin acela care avea să vină, noi trebuie să înţelegem că este Hristos. În ce a fost Adam un tip al lui Hristos? Nu prin faptul că a fost om, fiind alcătuit din suflet şi trup, căci în această privinţă toţi cei care au trăit înaintea lui Hristos ar putea pe drept să fie numiţi tipuri ale lui Adam; ci a fost într-o circumstanţă deosebită în care el a fost distins de ceilalţi, şi aceasta este că el a fost capul şi reprezentantul federal al posterităţii sale. În această privinţă, în cadrul legământului lui Dumnezeu cu el, şi în evenimentul consecvent al acelor tranzacţii el a fost o persoană publică; aşa a fost Hristos ca anti-tip cu siguranţă. El este Capul noului legământ, şi a acţionat ca o Persoană şi un Reprezentativ public a tot ceea ce Tatăl i-a încredinţat: El a tratat cu Dumnezeu pentru ei, a murit pentru ei, a înviat pentru ei, a trecut dincolo de perdea pentru ei, şi a făcut totul pentru ei; în această privinţă Adam a fost un tip al Său; Dumnezeu s-a ocupat de el şi el a acţionat în calitate de cap şi reprezentant al posterităţii sale; aşa că ceea ce a făcut el în acea postură şi sub acel caracter, se poate spune despre noi că le-am făcut în el; şi ceea ce a fost făcut în el se poate spune că s-a făcut pentru noi în el. Aceasta se deduce din motivarea ulterioară a apostolului unde el ia în considerare influenţa celor două capere, ceea ce le este transmis acestora şi maniera de transmitere a acesteia către cei care sunt respectiv în ei; faptul că Adm, tipul şi capul primului legământ, transmite păcat şi moarte la toţi cei care erau în el din punct de vedere natural, tot aşa şi Hristos, un anti-tip şi cap al noului legământ, transmite neprihănire şi viaţă la toţi aceia care sunt în el din punct de vedere spiritual; nu mai avem nevoie de alte dovezi pentru a dovedi că Adam a fost capul şi reprezentantul posterităţii sale. „Dar aceasta,” declară un reverend comentator10, care prezintă aceasta ca o opinie severă şi de neconceput, „este doar o singură dovadă şi, atunci când nu avem o varietate de locuri care să dovedească ceva în care un lucru să dea lumină la altul, nu putem fi sigur de înţelesul nici unui loc, în ceea ce priveşte stabilirea unei terori sau fondarea unei doctrine pe aceasta.” La acesta eu răspund: Dacă aşa stăteau lucrurile, şi dacă nu aveam nici o dovadă, aceasta nu este o excepţie justă doar că avem o singură dovadă; dacă ea este validă, este şi trebuie să fie estimată ca fiind o dovadă suficientă. Însă nu aşa stau lucrurile, căci avem şi alte versete din Scriptură care dau lumină la aceasta şi tind să confirme acest adevăr; în special în 1 Corinteni 15:45, în care apostolul îl compară pe Adam şi pe Hristos laolaltă, sub noţiunile de primul şi al doilea om, şi primul şi al doilea Adam. În ce privinţe este numit Hristos al doilea Adam? Nu se poate înţelege că în ordinea timpului sau a numărului, căci Cain şi nu Hristos a fost al doilea om: trebuie prin urmare să fie în aceeaşi privinţă, în care nu erau înainte decât un singur om; este greu să concepem aceasta dacă el nu era o persoană publică, şi cap al sămânţei sale spirituale. Prin urmare, dacă Hristos a fost a doua persoană publică, trebuie să mai fi fost şi o prima, şi aceasta trebuie să fie Adam, din moment ce nici un alt om decât el nu a fost capul omenirii: astfel el este numit şi ultimul Adam, pentru că îl simbolizează pe primul, şi are anumite asemănări cu el. În ce constă această asemănare, decât în aceasta, că Adam era o persoană publică şi cap al primului legământ, şi prin urmare a transmis păcatul şi moartea posterităţii sale naturale, în acelaşi fel Hristos este o persoană publică şi cap al noului legământ, şi cel merituos şi principalul efectiv al învierii, prin care sămânţa sa spirituală va avea o eliberare deplină şi completă de toate efectele păcatului lui Adam? „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15:22). Din toate acestea apare faptul că Adam nu numai că a fost rădăcina naturală, ci şi capul şi reprezentantul federal al posterităţii sale naturale, şi aceasta este baza şi motivul imputării vinei primului păcat nouă, sau a faptului că noi am fost făcuţi păcătoşi prin neascultarea sa.

  1. Mai rămâne să mă străduiesc să justific dreptateaşi echitatea acestei dispensaţii. Aici se ridică un mare strigăt, ca şi când l-am reprezenta pe Dumnezeu în preocuparea cu omenirea într-un fel care ar fi socotit foarte nedrept şi sever, în toate metodele de guvernare umană. Un anumit scriitor, care se crede pe sine un avocat al raţiunii, ca ghid suficient în materiile religiei, presupune în mod impertinent de a-i comanda Făcătorului său ceea ce ar fi potrivit, sau nepotrivit pentru El de făcut, a pronunţat cu îndârjire că o astfel de constituţie a lucrurilor este greşită, că menirea nu numai că este tratată în mod sălbatic, ci şi aspru şi inegal, şi insinuează că noi nu am jucat corect pentru vieţile noastre, pentru sufletele noastre. Pe ce se bazează însă această constituţie a lucrurilor? Oare chiar trebuie pedepsit unul pentru păcatele altuia? Aceasta este pe departe de a fi corect în toate cazurile. Însă Dumnezeu cel mare, care nu poate face nici o greşeală, ci este neprihănit în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Lui, a ameninţat în cadrul celei de-a doua porunci de a pedepsi greşelile părinţilor în copiii lor; şi avem multe instanţe ale acesteia înregistrate în Scriptură. Nu numai păgânii au gândit că aceasta este inconsistent cu perfecţiunile divine, cum s-ar putea dovedi din numărate mărturii, atât ale poeţilor cât şi ale filozofilor lor. Şi nici nu este socotită ca nedreptate în guvernele umane, ca în cazul confiscărilor prin trădarea de ţară.

Dacă se obiectează asupra acestui lucru, că aceasta este o regulă a dreptăţii divine care rămâne în picioare, ca nimeni să nu fie pedepsit decât pentru păcatele proprii, Ezechiel 18:20: se răspunde, că dacă se presupune acest lucru, în cazurile ordinare (nu poate fi universal căci aceasta am arătat anterior), totuşi nu vine ca un caz înaintea noastră, pentru că nici un om de acum nu este capul şi reprezentantul federal al posterităţii sale, aşa cum a fost Adam. Această regulă este bună doar în pedepsele pricinuite de crima altui om, asupra celora care nu au nici o preocupare în această privinţă. Însă acesta nu este cazul prezent, din moment ce s-a dovedit că prin greşeala lui Adam noi suntem cu toţii făcuţi păcătoşi, şi că pe acest motiv, noi suntem consideraţi a fi cu toţii în el, şi ca păcătuind în el, în calitate de cap şi reprezentativ.

Dar se va spune că acest motiv este, într-adevăr, baza temeliei acuzării de nedreptate şi inechitate în această procedură; căci unde este luată în considerare dreptatea lui Adam în calitate de reprezentativ al nostru, şi a noastră prin a conclude că prin ceea ce a făcut el, când noi nu l-am ales niciodată şi nici nu a avut consimţământul nostru să fie reprezentantul nostru? La aceasta se răspunde prin faptul că, pentru a-l face pe Adam reprezentantul nostru public, nu era necesar ca o astfel de relaţie să fie conferită asupra lui, prin consensul nostru explicit. Este suficient că aceasta s-a făcut prin rânduiala dreaptă a lui Dumnezeu, care a avut o autoritate suverană de a-l constitui pe Adam în calitate de cap al întregii omeniri. Dumnezeu l-a ales pe el şi acesta este cel mai mare motiv pentru care ar trebui să consimţim la alegere, dacă luăm în considerare faptul că Dumnezeu a făcut o alegere atât de bună precum oamenii ar fi făcut-o pentru ei înşişi. Adam nu numai că a fost primul om, şi tatăl comun al omenirii, şi prin urmare intitulat la acel privilegiu şi onoare de legea naturii, aşa cum descoperim că primele capete de triburi au apărut în mod frecvent ca persoane publice, mai degrabă decât ca ceilalţi, însă el a fost atât de perfect pe cât putea fi oricare altul după el. El avea o perfecţiune a tăriei de a împlini condiţiile legământului, şi fiind tatăl comun al tuturor, nu avea doar legea naturii, ci şi cea a dragostei şi a conştiinţei, care părinţii o au în general faţă de binele copiilor lor, cât şi pentru al lor, care să-l oblige şi să-l determine să fie credincios.

Dar, chiar dacă am admite că el este aşa de calificat în această privinţă, se poate spune că noi nu am consimţit niciodată la tranzacţia sa pentru noi, şi prin urmare este greu să concludem cu ceea ce a făcut el pentru noi. Dar este oare ceva specific în această privinţă în ceea ce priveşte această primă tranzacţie de legământ cu Adam? Oare nu avem destule instanţe ale acesteia în tranzacţiile de după legământ? Atunci când Dumnezeu a intrat în legământ cu Avraam şi sămânţa sa, şi a rânduit ca circumcizia să fie sigiliul acestuia, oare nu a fost sămânţa obligată de aceasta, deşi era incapabilă să-şi dea consimţământul actual faţă de aceasta? Cum s-ar putea spune că fiecare copil care nu era circumcis ar fi încălcat legământul? Deci în acel legământ dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel, se spune, „Nu numai cu voi închei legământul acesta încheiat cu jurământ, ci atât cu cei ce sunt aici printre noi, de faţă în ziua aceasta înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cît şi cu cei ce nu sunt aici printre noi în ziua aceasta” (Deuteronom 29:14-15); aceştia sunt, declară Bishop Kidder, urmaşii tăi; nu numai cu cei care trăiesc acum, ci şi cu cei care sunt absenţi, dar şi cu aceia care vor veni apoi din tine, şi care nu sunt încă născuţi, şi prin urmare nu sunt capabili de a consimţi în acest acord; la fel este şi cu legămintele şi contractele făcute între om şi om până în ziua de azi. Cât de des îşi obligă oamenii copii şi moştenitorii lor, chiar şi pe cei ce sunt nenăscuţi, să ţină condiţiile acestor contracte? Se plâng oare mulţi de nedreptatea acestei proceduri? Dacă primul nostru tată ar trebui să facă tranzacţia pentru noi, fără acordul nostru, este departe de a fi nedrept şi inegal, ca acesta să fie justificat de sentimentele şi practicile comune ale omenirii.

Dacă, prin urmare, există vreo nedreptate, aceasta trebuie să fie în ceea ce priveşte legământul sub care a fost pus acesta: însă nu poate fi aşa, din moment ce Dumnezeu nu i-a cerut nimic acolo, ci spre ceea ce a fost el obligat era către legea creaţiei precum şi faţă de ceea ce putea să îndeplinească el. Cea mai perfectă şi exactă ascultarea a omului faţă de Dumnezeu se aştepta de la el, autorul fiinţei lui, prin legea naturii; şi încălcarea acestei legi a naturii merita mânia şi pedeapsa datorită acesteia în dreptatea lui Dumnezeu. În a cere o astfel de ascultare, deci, şi aceasta sub pedeapsa morţii, nu putea exista nici o nedreptate. Dar apoi dacă este luat în considerare, că Dumnezeu a promis în acelaşi fel să recompenseze această ascultare, aceasta era datorită legii creaţiei Lui, şi nu doar cu o continuare a circumstanţelor sale prezente de fericire, ci o fericire super adăugată, la care omul nu putea nici să revendice nimic, însă din cadrul promisiunii libere a lui Dumnezeu, aceasta este aşa de departe de la a fi o instanţă a severităţii, căci este o instanţă a harului infinit şi a bunătăţii lui Dumnezeu. Aceasta, vor spune unii, este adevărat, în ceea ce-l priveşte pe Adam; însă dacă el e considerat în toate acestea o persoană şi un reprezentativ public, aceasta este la fel de adevărat şi faţă de noi, din moment ce el ar fi stat în această poziţie, noi am fi primit cu siguranţă beneficiul, aşa cum prin cădere, noi suntem implicaţi în vina şi în ruina sa. Ar fi fost drept din partea lui Dumnezeu să ne judece ca inocenţi într-un Adam inocent? Şi oare este nedrept Dumnezeu să ne judece în calitate de vinovaţi într-un Adam vinovat? Voi reproduce aici sentimentele a doi oameni mari. Unul este un preot eminent11: „Este o regulă egală ca prin aceiaşi lege, prin a cărei virtute unul poate primi binele pe gratis, sau, în aceiaşi termeni, să primească răul meritat, în urma ofensării. Aşa cum a spus Iov, ‚Să primim binele de la Dumnezeu şi să nu primim răul?’ aşa am putea spune aici, oare nu ar fi trebuit să primim noi roadele fericite ala ascultării lui Adam dacă el rămânea în picioare? Şi n-ar trebui să primim contrariul, dacă el a căzut, prin vina păcatului său? Dacă Dumnezeu a făcut legea ca să se primească rău în urma ofensării lui, oare cine ar mai fi găsit vina? Cu atât mai puţin atunci când el l-a pus într-o stare, care s-ar fi dovedit a fi aşa de fericită pentru noi, dacă el nu  ar fi ofensat.” Şi el continuă să justifice dreptatea lui Dumnezeu, în a-l constitui pe Adam ca reprezentativul şi capul nostru federal, prin următoarea descriere: „Să presupunem că un rege ar ridica pe un om, din nimic, la o statură mare şi nobilă, pe care să i-o şi dea, nu doar pentru persoana sa, ci şi pentru sămânţa sa pentru vecie, oare nu ar fi făcut cu el acest legământ că dacă ar fi devenit un trădător el ar fi confiscat totul de la el şi urmaşii săi ar fi fost făcuţi de asemenea sclavi? Şi oare această lege nu ar prelua totul, chiar dacă aceştia nu ar fi născuţi atunci? Da, Dumnezeu îşi va justifica procedeele Sale prin acest blestem în lume, în mod general în toate împărăţiile, ceea ce arată că legea naturii există şi că este dreptate în ea; căci legea face sângele unui nobil vinovat de trădare, pângărit până este restaurat.” Cealaltă persoană este un avocat eminent12, care era priceput în natura legilor şi a pedepselor şi a motivării lor: „Dumnezeu l-a făcut pe om neprihănit la început şi i-a dat o lege dreaptă; şi pe atât de mult cât omul datora o supunere infinită Autorului fiinţei sale, el datora ascultare legii Făcătorului său: dar Dumnezeu a fost încântat să îi dea această lege, nu doar ca o conduită a ascultării sale, ci ca un legământ de viaţă şi de moarte, unde primul om a făcut o clauză pentru sine şi urmaşii săi; şi aceasta era drept, căci el avea în sine rasa întregii omeniri. Toate generaţiile care au urmat sunt doar piese din Adam, care au fost sau puteau să fie decât din el, aşa a fost raţional pentru el să contracteze pentru toată posteritatea sa; şi a fost drept, referitor la persoanele care contractează, precum a fost şi în cazul manierei contractului. Legea, care era legământul său, era o lege dreaptă şi echitabilă, potrivită înzestrărilor şi puterii naturii sale. Din nou, acea binecuvântare pe care o putea obţine dacă rămânea în picioare, nu ar fi fost doar din obţinerea sa, ci era darul gratuit al lui Dumnezeu; şi este echitabil că Domnul acestui dar putea să-l ofere în ce manieră îi plăcea lui, şi nu putea să fie nedrept, ca Domnul care a dat binecuvântarea să i-o dea sub ce condiţii îi plăcea lui; însă i-a dat-o în condiţii drepte şi cele mai rezonabile, şi anume o ascultare de cea mai dreaptă şi mai rezonabilă lege, care era potrivită abilităţi şi perfecţiunii naturii sale. Ca urmare a călcării legământului de către om, el şi-a retras acea binecuvântare de la el şi de la urmaşii săi, el nu a mai făcut ceea ce era drept pentru el să facă. Astfel şi noi stăm vinovaţi de acel păcat pe care l-a comis primul nostru tată, şi suntem lipsiţi de acea binecuvântare a vieţii pe care a avut-o primul nostru tată, iar această privare de acea binecuvântare şi nemurire este moartea.” Astfel încheie în mod admirabil acest om dreptate lui Dumnezeu în această chestiune, şi ne lasă pe noi să vedem că este ceva care se conformează cu legile raţiunii şi ale echităţii. Eu adaug doar că dacă acest curs încă mai pare sever, să luam în considerarea faptul că Dumnezeu a fost încântat, ca din abundenta Sa bunătate, să stabilească aceeaşi regulă şi metodă pentru mântuirea şi recuperarea noastră. Textul meu spune că „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi; la fel prin ascultarea unui singur om mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Dumnezeu l-a ordinat pe Hristos în natura noastră să fie al doilea Adam; el este în toate privinţele, în acest discurs, considerat de apostol ca fiind o persoană publică şi reprezentativul şi capul federal, aşa cum a fost şi primul Adam; el susţine pe toate persoanele care i-au fost încredinţate lui de Tatăl; şi Dumnezeu este în mod graţios încântat să socotească ceea ce a făcut el ca fiind făcut de ei, la fel cum ceea ce a fost făcut de Adam a fost transmis altora, la toţi urmaşii săi naturali. Prin urmare nu există nici un fundamente de reclamaţie din moment ce există compensarea suficientă făcută de Hristos pentru ceea ce noi am pierdut în Adam, iar beneficiul măreţ contribuie faţă de noi la fel cum a contribuit păcatul lui Adam; căci aşa cum acesta ne este imputat nouă spre condamnare, aşa este şi neprihănirea lui Hristos spre justificare şi viaţă.

APLICAŢIE

Din toate acestea putem observa că doctrina imputării păcatului lui Adam nu este o doctrină poveste, ci partea a creştinismului primitiv. Aceasta a fost, într-adevăr, recunoscută de evrei, aşa cum a dovedit învăţatul Buxtorf, prin câteva mărturii de la scriitorii lor, şi aşa cum episcopul Burnet, în expunerea sa a articolului al nouălea, declară că este un bun motiv să credem, deşi el socoteşte aceasta ca fiind una din lucrurile ciudate găsite printre cabalişti. Dar este clar, din acest discurs al apostolului, că acesta a fost un articol al creştinismului primitiv, şi că a fost sentimentul bisericii primitive, se poate dovedi, nu doar prin citate13 de la anumiţi părinţi, ci din însăşi mărturia concurentă a unui Sinod African, ţinut în anul 254, în care au fost prezenţi şaizeci şi şase de episcopi. Acestora li s-a propus o întrebare referitoare la timpul botezării pruncilor, dacă să se facă înaintea zilei a opta de la naşterea lor, conform legii circumciziei. Sinodul a fost de acord că da, şi printre motivele lor ei au lăsat aceste cuvinte pentru noi: „Un prunc nu trebuie oprit de la harul acesta, care este doar abia născut, nu e vinovat de nici un păcat, ci de cel original, care l-a contractat de la Adam, care ar trebui să fie mai degrabă primit spre iertarea păcatelor, căci nu păcatele lui ci ale altuia i-au fost remise acestuia.” Şi aceasta, ca să fim siguri, este doctrina protestantă veche, care, la Reformă, a fost salvată din întunericul şi corupţia sub care stătea obscură în timpul Papei. Şi aceasta este, aşa cum gândesc unii, ceea ce Biserică Anglie înseamnă, când, în cadrul celui de-al nouălea articol, ea declară că păcatul original merită mânia lui Dumnezeu şi pedeapsa. Să ne străduim dar să ne conformăm credinţa şi să ţinem strâns de această doctrină şi să nu îngăduim să fim daţi departe de ea, prin neînsemnata şi isteaţa şiretenie a oricărui care stau să înşele. Să învăţăm de aici să fim adânc smeriţi înaintea lui Dumnezeu, căci acel prim act al neascultării ne-a implicat pe toţi dintre noi în vină şi ruină. Din moment ce suntem făcuţi cu toţi în urma acelui act păcătoşi, ar trebui să fim prin urmare copii ai mâniei prin natură; şi prin urmare să nu îndrăznim să murmurăm şi să bombănim împotriva lui Dumnezeu, ci să recunoaştem neprihănirea acelei sentinţe, care a fost pusă peste noi, şi să-l îndreptăţim pe Dumnezeu în toate relele şi întristările la care suntem expuşi, sau cu care suntem exersaţi. Rezumând consideraţia coruperii naturilor noastre, şi a multelor noastre greşeli actuale, este destul în acel prin păcat, şi în preocuparea noastră despre el, pentru a justifica echitatea procedeelor divine în cadrul celor mai mari răutăţi chinuitoare care vin peste noi. Astfel întreaga lume a devenit pe drept vinovată înaintea lui Dumnezeu, şi aceasta este un motiv destul de suficient pentru care fiecare gură ar trebui să fie oprită. Să umple dar aceste lucruri sufletele noastre cu o admiraţie sfântă şi mulţumire pentru înţelepciunea şi harul lui Dumnezeu, în faptul că a oferit un al doilea Adam, prin a cărui ascultare noi putem fi făcuţi neprihăniţi, aşa cum prin neascultarea primului Adam am fost făcuţi păcătoşi. Şi aşa cum s-a arătat că avem nevoie de Hristos, în acelaşi fel ar trebui să fim înflăcăraţi în a ne ruga lui Dumnezeu, pentru Duhul binecuvântat, pentru a ni-l revela pe Hristos, şi să lucreze în noi acea credinţă, prin care să fim unici cu el, ca fiind în el, noi să fim nu numai achitaţi de vina neascultării primului om, ci să fim aduşi, prin abundenţa harului şi a darului neprihănirii, să domnim în viaţă printr-unul Isus Hristos, Domnul nostru; a Lui să fie slava şi domnia în vecii vecilor. Amin.

PREDICA II

 Psalmul 51:5 – Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.

Cunoştinţa căderii noastre în Adam, şi consecinţele dureroase ale acesteia, precum şi recuperarea noastră prin Hristos, sunt două balamale mari pe care se mişcă întreaga structură a religiei creştine, şi care merg laolaltă, ca şi cum ar fi mană în mană. După cum prima nu poate fi înţeleasă pe deplin fără o cercetarea a ultimei, în acelaşi fel şi ultima nu poate fi înţeleasă fără o cunoaştere a primei. Este deci de o mare importanţă pentru noi atât să fim stabiliţi în crezul doctrinei cât şi să fim obişnuiţi cu natura păcatului original. Voi propune spre considerarea cele două părţi ale păcatului original, cea care este imputată nouă, şi cea care este inerentă în noi, în mod puţin distinct. Discursul anterior a fost subiectul în care m-am străduit să dovedesc că neascultarea primului om este imputată nouă, şi să susţin dreptatea şi echitatea acestui lucru. Acum voi lua în considerare cealaltă partea a păcatului original, anume, coruperea naturii care este derivată nouă din el. Şi pentru a face cuvintele anterioare să fie utile şi acestui scop, voi cerceta, cu ajutorul asistenţei divine, adevăratul înţeles al acestora; apoi mă voi încumeta să deschid şi să justific marele adevăr conţinut inele.

Acesta este unul din psalmii de pocăinţă ai lui David, şi acesta a fost cu ocazia păcatului său cu Bat-Şeba, după cum putem vedea din titlu, „Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David. Făcut când a venit la el proorocul Natan, după ce intrase David la Bat-Şeba” Această povestire o avem înregistrată în întregime la 2 Samuel 11. Aceasta a fost o răutate foarte cruntă şi complicată, de care s-a făcut el vinovat de adulter şi crimă, însă se presupune că a continuat în aceasta pentru un timp considerabil, fără vreo exprimare de remuşcare sau durere pentru aceasta, până de Dumnezeu l-a trimis pe Natan să-l convingă şi să-l mustre pentru aceasta: însă conştiinţa lui devenind astfel trezită prin acest mijloc, el s-a smerit cu adevărat, iar ca mărturie a pocăinţei sale neprefăcută şi a durerii pentru ceea ce a făcut, el a compus acest imn de pocăinţă, în care el este foarte cinstit în a cere lui Dumnezeu milă şi iertare, şi îl justifică pe Dumnezeu, şi ia pentru sine ruşinea, printr-o confesare liberă şi deschisă a păcatului său. El nu numai că recunoaşte cu pocăinţă crima particulară pe care a comis-o, cu agravările ei, ci şi îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu în ceea ce spune despre el în versetele 3 şi 4: însă el merge până la sursă şi îşi plânge păcatul său original, şi coruperea naturală, în cuvintele textului meu; „Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Este ca şi cum ar fi spus, „Acesta nu e singurul păcat pe care am motiv sa îl recunosc şi să-l deplâng înaintea ta; căci acest rău murdar mă duce la o fântână stricată: această cruntă crimă, deşi am fost atras de ispita din afară, ea a fost de fapt roada corespunzătoarea a naturii mele ticăloase, care, fără împiedicările providenţei sau a harului tău, vor tinde şi mă vor dispune să comit acestea şi zece mii de alte păcate, aşa cum oferă ocaziile: nu că aş menţiona aceasta ca scuză a ceea ce am făcut; nu, această tendinţă înnăscută trebuie, şi, dacă meditam la ea la timp, m-ar fi făcut mai atent împotriva ispitei, şi mai doritor să suprim acele rele înclinaţii, pe care le ştiam că sunt aşa de naturale, că le-am adus în lume cu mine. O mărturisesc deci ca o agravare a păcatului meu şi prostia în irosirea timpului cu ispita, şi aventurarea printre scântei cu o astfel de iască în inima mea, şi doresc să mă smeresc înaintea ta pentru aceasta, şi să implor iertarea şi mila ta.” Faptul că aceasta este coruperea sa naturală, care este numită în mod obişnuit păcatul original, deoarece este pe atât de antic pe cât este de original al nostru, şi pentru că este originalul a tuturor greşelilor noastre prezente, aceasta mărturiseşte şi deplânge el aici. Acest lucru este omis de unii. Învăţatul Grotius crede că există o hiperbolă în cuvinte şi ne oferă aceasta ca sens al lor: non nune tantum nu doar acum, dar am păcătuit adesea, a pueritia mea, din copilăria mea; de parcă el ar fi avut ocazie doar din această mare crimă să-şi mărturisească alte actuale greşeli formale ale lui. Expresia însă este prea puternică pentru a admite această explicare; nu ar trebui să părăsim nici sensul literal al cuvintelor Scripturii, şi să recurgem la figuri, fără o necesitate clare, unde nu se poate pretinde nimic aici, decât dacă slujeşte ca ipoteză. Pelagienii şi Socinienii se încumetă să evite forţa acestui text şi argumentul din el, căci dovada coruperii naturii, prin a pretinde că David a mărturisit aici doar păcătoşenia părinţilor lui, în facerea şi conceperea lui, şi nu păcătoşenia sa, ca născută şi concepută: însă aceasta este o interpretare foarte forţată; căci cuvintele pe care le oferim, am fost format, şi care nu are nimic de a face cu faptul că părinţii lui l-au năsut, dar, dacă îl ducem destul de departe, la formarea sa în pântec, acolo unde şi el şi ei erau pasivi şi nu actori, nu vor avea acest înţeles. Acest sens este de asemenea inconsistent cu proiectul său, care nu e acela de a-i acuza pe alţii ci de a-şi mărturisi propriul său păcat, şi să implore iertare şi milă pentru aceasta; şi cât de ciudat ar suna aceasta în gura unui astfel de penitent? Deşi nu îmi deriv păcatele mele de la părinţii mei, totuşi ei au păcătuit în a mă naşte, de aceea iartă păcatul meu. Pe lângă toate acestea nu există de fapt nici o temelie pentru aceasta în această interpretare în natura lucrurilor. Scripturile nu ne oferă nici o aluzie la vreun păcat de acest gen de care să fie acuzaţi părinţii lui David. Pe de altă parte, îl vedem menţionând despre pietatea mamei sale, că ea a fost creatura mâinilor lui Dumnezeu, şi îşi pleda relaţia lui faţă de ea în acest fel (Psalmul 86:16; 116:16). Este deci păcatul lui, şi nu cel al părinţilor lui pe care îl mărturiseşte el aici, şi este păcatul naturii sale, şi ceea ce i-a derivat lui prin generarea naturală; am fost format în fărădelege, şi conceput în păcat, adică de la naşterea mea, de la formarea mea în pântec, când natura mea mi-a fost transmisă, şi am fost constituit ca om: de îndată ce sufletul şi trupul meu s-au format în pântec (căci în această latitudine putem înţelege aceste fraze ale fiinţei sale formate şi concepute), eram un păcătos, având nu doar vina primului păcat al lui Adam imputat mie, ci având de la el o natură mânjită şi coruptă derivată mie. Şi astfel curentul general de interpreţi, atât creştini cât şi evrei, atât cei antici cât şi cei moderni, înţeleg şi clarifică aceasta: aceasta fiind adevăratul înţeles al cuvintelor, voi observa din ele câteva lucruri folositoare pentru instruire; anume, că coruperea naturii noastre este un păcat, că din fântâna coruptă izvorăsc toate păcatele actuale, că în cadrul mărturisirii păcatelor noastre actuale noi ar trebui să fim conduşi de aceste izvoare pentru a recunoaşte şi a deplânge această fântână coruptă a lor, şi altele.

Ceea ce voi încerca la început este doar a ilustra şi a justifica aceste adevăr general: „Că întreaga omenire, care descinde din Adam, prin generare obişnuită, este născută în păcat şi într-o corupere originală.”

Afirm descindere din Adam prin generarea obişnuită, pentru a-l excepta pe binecuvântatul nostru Salvator, care a fost născut printr-o concepere supranaturală şi miraculoasă. Însă el fiind exceptat, ceea ce afirmă David aici referitor la sine este adevărat şi în ceea ce priveşte întreaga omenire.

Voi arăta pe scurt ce vrem să spunem prin această corupere originală

  1. Voi dovedi că noi toţi suntem pângăriţicu ea, şi aceasta de la naşterea şi de la formarea noastră.
  2. Voi cerceta de undeprovine faptul că suntem aşa, şi care este motivul şi cauza acesteia.
  3. Voi arăta acum pe scurt ceea vrem să spunem prin această corupere originală; şi, în general, aceasta este o depravare universală a fiecărei părţi din om încă de la cădere. Scripturile ne asigură că Dumnezeu l-a făcut pe om drept, Eclesiastul 7:29, şi după chipul Său, Geneza 1:26, 27. A fost o întreagă conformitatea deprinsă a tuturor puterilor sale naturale faţă de voia lui Dumnezeu; înţelegerea sa vedea lucrurile divine în mod clar şi adevărat, fără nici o eroare sau greşeală; voia lui consimţea în mod prompt cu voia lui Dumnezeu, fără silire sau împotrivire; afecţiunile sale erau toate ordonate; el nu avea pofte sau pasiuni nestăpânite, şi nici nu exista vreo deşertăciune sau nestăpânire în gândurile lui; toate puterile inferioare erau supuse la dictatele şi direcţiile celui superior fără vreo rebeliune sau revoltă. Astfel a fost făcut omul drept, după chipul lui Dumnezeu, în cunoaştere, neprihănire şi adevărată sfinţenie. Însă această dreptate şi integritate este pierdută acum, întregul suflet şi trup este corupt, şi întreaga armonie a omului este dizolvată. Chipul lui Dumnezeu este distrus sau şters, iar însăşi imaginea diavolului este gravată pe suflet, toţi oamenii şi tot ce este în om, fiind chiar în afara ordinii. Sufletul este corupt cu toate aptitudinile sale; mintea cu întunecime şi ignoranţă (Efeseni 5:3), fiind supusă părţii sensibile, care este într-un prejudiciu puternic împotriva lucrurilor lui Dumnezeu, 1 Corinteni 4:24; conştiinţa cu stupiditate şi insensibilitate, Tit 1:15; voinţa cu încăpăţânare şi rebeliune, Romani 8:7; afecţiunile au devenit fireşti, şi sunt supuse ori lucrurilor nelegiuite ori celor legiuite într-o manieră nelegiuită sau grad, Coloseni 3:2; gândurile şi imaginaţiile sunt pline de mândrie, vanitate şi dezordine, Geneza 6:5. Cât despre trup, acesta a devenit o piedică, în loc să fie de folos sufletului şi tuturor membrelor şi pentru toate simţurile drept instrument al nelegiuirii înspre păcat, Romani 7:19. Eu spun că aceasta este o depravare generală a fiecărei părţi din om încă de la cădere, şi mult mai particular aceasta constă într-o privare de toate bunurile, într-o duşmănie cu Dumnezeu şi a lucrurilor Lui, şi într-o înclinare spre tot răul.

Acesta constă dintr-o privare de tot ceea ce este bun. Prin primul act al păcatului a avut loc o pierdere a purităţii originale şi a neprihănirii; chipul lui Dumnezeu după care a fost creat omul a fost desfigurat, şi murdărit şi, oriunde este predominantă această corupere, există o absenţă totală a tot ceea ce este sfânt şi bun. Apostolul este foarte expres în acest scop; Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească (sau în natura mea, coruptă, care este în mod frecvent descrisă prin termenul de fire în Scriptură), Romani 7:18, nici har, nici sfinţenie, nimic care să fie adevărat şi bun din punct de vedere spiritual. Ne-am putea aştepta să găsim mai degrabă un porumb bun crescând pe o stancă, sau pe nisipul de lângă o mare, aşa cum ne-am aştepta la vreun bine din partea unei naturi corupte ca aceasta. Natura cea nouă nu poate comite păcat, însă firea, natura cea veche coruptă, nu poate face nimic altceva decât păcat, căci ea slujeşte şi este în întregime sub controlul şi guvernarea legii păcatului, v. 25; nu este nici o mică absenţă a ceea ce e bun, ci o duşmănie împotriva acestuia. În omul căzut nu este doar o slăbiciune şi o impotenţă faţă de ceea ce este bun, din moment ce se spune despre noi că eram fără putere, şi nu avem nimic suficient în noi de a face o acţiune bună, să vorbim ceva bun, cu atât mai mult sa ne gândim la ceva bun, ci este dimpotrivă o împotrivire şi o duşmănie împotriva acestuia. Se spune apoi despre noi că suntem duşmanii ai minţii noastre, ba mai mult, să fim duşmani în ceea ce este abstract; „Mintea firească (în care este răspândită corupţia naturală) este în duşmănie cu Dumnezeu,” Romani 8:7. Aceasta este o duşmănie adânc înrădăcinată: întreaga minte, voinţa şi toate puterile sufletului sunt posedate de aceasta. Ceea ce este cel mai bun din fire, chiar şi înţelepciunea firii, este duşmănie împotriva lui Dumnezeu; şi ea se extinde spre tot ceea ce este a lui Dumnezeu, natura sa, proprietăţile sale, chipul său, voinţa sa, legea sa, evanghelia sa. În ea există o opoziţie în natură şi întotdeauna rezistă împotriva voii lui Dumnezeu; aşa că ea nu este şi nu poate să fie supusă legilor Sale. Aceasta este temperamentul nefericit, mizerabil al tău, o păcătosule, al fiecărui suflet prin natură, până ce este reînnoit de har; aceasta este plină de ură şi duşmănie împotriva aceluia care este Autorul fiinţei noastre şi Fântâna fericirii noastre; şi în acest lor se evidenţiază aceasta, că nu este supusă legii Sale, şi de fapt nici nu poate să fie.

În plus, ea constă dintr-o înclinare spre tot ceea ce este rău; nu că ar fi o întreagă înclinaţie în toate faţă de fiecare păcat, căci unii sunt înclinaţi spre anumite păcate, iar alţii spre altele, însă există o înclinaţie, mai mult sau mai puţin, în toţi spre tot păcatul. Tot păcatul dacă este înfăşurat în această corupţie naturală, aşa cum îl explică cineva, şi de fapt păcatele actuale nu sunt decât o înfăşurare a acesteia, izvorăşte din această rădăcină şi fântână coruptă, Matei 15:29. Pentru acest motiv, aşa cum concep unii, Septuaginta pune termenii păcat şi fărădelege la plural, deoarece este o pluralitate a păcatelor în coruperea noastră naturală. Aceasta este toată păcat, în fond, deoarece este dispus şi înclinat spre tot; şi prin consecinţă dacă nu este nici un păcat particular în care să nu fi căzut, aceasta nu este pentru nişte principii vrute sau corupte şi dispoziţii din natura noastră, ci aceasta se datorează constrângerilor providenţei sau harului lui Dumnezeu, fără de care noi am cădea în orori aşa de mari care s-au comis vreodată de către cei mai josnici fii ai oamenilor. Aceasta fiind ceea ce înseamnă coruperea naturală,

  1. Voi dovedi că noi suntem cu toţi pătaţicu aceasta, şi încă de la naşterea şi formarea noastră. Că această corupere este generală, şi că s-a răspândit pretutindeni în rasa noastră, istoria şi experienţa anilor ne descriu prea evident. Fiul imediat al primului păcătos a purces la un asemenea grad de invidie şi de răutate încât şi-a ucis propriul său frate, mult mai neprihănit decât sine. Şi de atunci răutatea s-a răspândit şi a predominat în lumea veche, până ce răbdarea Divină nu a mai putut îndura şi a dat cale justiţiei, care a adus potopul, şi a şters omenirea, cu excepţia unei singure familii, de pe întreaga faţă a pământului. Dar, în pofida unei dezolări aşa de mari şi de uimitoare, această corupţie s-a arătat din nou pe sine, în lumea nouă, şi aceasta şi într-o familie religioasă; ei au văzut nenumăratele indurări, care i-au trecut prin marea de judecăţi, însă nu şi ceva care să fie capabil să stârpească un rău aşa de adânc înrădăcinat în natura umană; şi păcatul creştea odată cu creşterea omenirii până ce a produs coborârea răzbunării înflăcărare a Celui Atotputernic peste Sodoma, şi oraşele vecine. În ciuta a toate aceste judecăţi de semnal şi de temut, în toate erele a urmat păcatul, descoperim că „în inimile oamenilor sunt puse în ele să facă răul”. Această boală este epidemică. Fiecare om simte în sine o antipatie naturală faţă de bine şi o înclinaţie spre rău, şi nu pot observa decât efectele acestuia în alţii. Chiar şi păgânii mai înţelepţi, care au râvnit lumina revelaţiei, au fost sensibili la aceasta, şi s-au plâns, deşi erau ignoranţi de adevărata cauză şi sursă a acesteia; prin urmare au prescris diferite căi şi metode pentru purificare sufletelor, şi le-au ridicat la acea puritate şi perfecţiune spre care au presupus ei că au fost aceste proiectate.

Este sigur faptul că în Scriptură se menţionează adesea această corupere generală; „Dumnezeu l-a făcut pe om drept, însă el a căutat multe invenţii: Inima este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea,” Ieremia 17:9. aceasta ne spune că „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Să nu credem doar că această descriere a aparţinut doar de păcătoşii antediluvieni, care au umplut pământul cu violenţă, căci Dumnezeu a repetat după potop, „Întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele încă din tinereţea lui” (Geneza 8:21). Aceasta ne spune că „nu există nici un om care să trăiască şi să nu păcătuiască”; că „nu este nici unul bun, nici unul măcar, că în noi, adică în firea noastră, nu locuieşte nimic bun, şi că cei care trăiesc după fire nu pot să-i fie pe plac lui Dumnezeu:” unde prin fire se înţelege starea naturală a menirii, conform cuvintelor Mântuitorului nostru; „Ce e născut din carne este carne”, Ioan 3:6. Prin aceasta unii înţeleg că este vorba de păcatul lumii, pe care Hristos, Mielul lui Dumnezeu a venit să-l ridice, acesta deja fiind peste tot în lume; însă a fi siguri că ceea ce se intenţionează prin „păcatul care locuieşte în noi; prin legea din mădularele noastre, care se luptă împotriva legii minţii noastre; prin firea care luptă împotriva duhului; şi prin omul cel vechi care este corupt, ca urmare a poftelor înşelătoare.” Acesta, împreună cu multe alte locuri din Scriptură, în acelaşi scop, atunci când este unit cu experienţa universală a întregii omeniri, sunt suficiente să stabilească acest punct, că, de fapt, această corupere este derivată către întreaga rasă, şi infecţia este răspândită peste toţi. Şi, dacă nu ar fi fost aşa, oare ce nevoie ar mai fi fost atunci de un Salvator, şi ce nevoie ar mai fi fost de regenerare? Atunci când ni se spune că „Hristos Isus a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1:30), nu am deduce pe drept că noi nu avem nici o înţelepciune, nici o neprihănire şi nici o sfinţire a noastră proprie, şi că noi nu suntem capabili de a ne răscumpăra pe noi înşine de robia păcatului? Şi atunci când Salvatorul nostru spune, „Dacă un om nu se naşte din nou, el nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu”, şi adaugă la aceasta că „ceea ce este născut din carne este carne, şi ceea ce este născut din duh este duh”, aşa cum indică necesitatea absolută a naşterii noastre din nou, în acelaşi fel este şi o dovadă de netăgăduit a coruperii originale; căci dacă nu am fi fost corupţi la prima naştere, nu ar mai fi fost nevoie de o a doua.

Aceasta însă nu este totul; noi nu numai că suntem infectaţi cu acest păcat, însă textul meu ne informează că noi suntem pătaţi cu acesta încă de la naşterea şi formarea noastră; „Am fost născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”. Am fost un păcătos de îndată ce am fost format; nu numai de la naşterea mea, şi de la a fi adus pe lume, aşa cum apare acest cuvânt în alte locuri (Iov 15:7; 39:1; Proverbe 7:24, 25), ci încă de la încălzirea mea, aşa cum înseamnă celălalt cuvânt; odată ce am fost însufleţit în pântec, şi sufletul meu a fost unit cu trupul meu. Această corupere nu este contractată doar prin imitare, nici nu devine un obicei obişnuit, sau prin repetarea actelor, ci este înrădăcinat în suflet şi difuzat prin el, de îndată ce el este unit cu trupul, şi se descoperă pe sine de îndată ce este capabil ori de imitare ori de acţionare. Dumnezeu mărturiseşte nu numai faptul că imaginaţia inimi omului este rea din tinereţea lui, ci că orice închipuire a gândurilor inimii lui, primul care apare în el este rău, doar rău, şi continuu de rău, Geneza 6:5. Astfel ni se spune că omul este născut nu doar ca o creatură deşartă, care nu are nimic în el, ci o creatură nebună, îndărătnică, de neguvernat, un măgar încăpăţânat, ca fiind potrivnic cu tot ceea ce este bun şi sfânt, precum este el ignorant de toate lucrurile spirituale, Iov 9:12. În acelaşi scop psalmistul ne informează că „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Psalmul 58:3). Ei au adus cu ei în lume nişte naturi străine de Dumnezeu, înstrăinate de viaţa divină şi de toată bunătatea; nu este de mirare apoi că ei se depărtează de Dumnezeu şi de datoria lor de îndată ce sunt capabil să acţioneze. Nebunia legată de inima lor apare odată cu primele operaţii ale raţiunii; şi ei vorbesc minciuni de îndată ce sunt în stare să vorbească. De aceste lucruri reproşează profetul lui Israel, care se aplică şi la persoane în mod particular: „Din naştere ai fost numit răzvrătit” (Isaia 48:8). Cuvintele se referă la Israel din punct de vedere politic; ei erau înclinaţi spre idolatrie încă de la formarea lor ca popor, şi au adus cu ei din Egipt o stranie dependenţă de acest păcat; însă acestea sunt adevărate şi cu privirea la toţi dintre noi. Noi am putea fi numiţi răzvrătiţi din pântec, fiind născuţi în calitatea de copii ai neascultării, şi aceasta nu numai de la ieşirea noastră din pântec, ci şi din formarea noastră. Atunci când ni s-a transmis natura oamenilor, atunci am putea fi numit răzvrătiţi; ceea ce exprimă natura noastră şi ne constituie pe noi ca oameni, transmiţând păcatul, ne face pe noi păcătoşi. Şi aceasta poate fi în parte înţelesul celor spuse de apostol atunci când nea spune că „prin natura noastră suntem copii ai mâniei”, Efeseni 2:2 (noi, atât noi evreii cât şi voi neamurile, prin care se înţelege că întreaga omenire, suntem copiii mâniei); aceasta nu printr-un obicei sau prin imitare, ci prin natură, iar un om este atât cât este el prin natură la fel ca şi altul. Noi nu numai că suntem aşa, iar cei care neagă faptul coruperii originale pretind că este tot ceea ce se înţelege prin natură, ci suntem născuţi aşa. De îndată ce am început să existăm, noi am fost copii ai mâniei, şi pasibili de neplăcerea Celui Prea Înalt, având nu doar vina primului păcat imputat nouă în mod drept, ci fiind din punct de vedere natural înclinaţi spre ceea ce este păcătos şi vicios, murdăriţi şi mânjiţi cu acesta, chiar de la naşterea noastră. O evidenţă aşa de mare oferă Scriptura despre adevărul că toată omenirea întreagă este pătată cu coruperea originală şi aceasta de la naşterea şi formarea lor. Dar,

III. Voi cerceta de unde provine aceasta, şi care este motivul şi cauza acestuia. Răspunsul general la această întrebare este că Adam, odată ce şi-a pierdut corectitudinea primară în urma rebeliunii sale, şi a contractat o corupere originală, de la el a derivat la toţi urmaşii săi. Faptul că aşa s-a întâmplat cu Adam însăşi, eu o iau drept bună, aşa cum este recunoscut în mod general, nu datorită unei trăsături îndrăzneţe a unui anumit scriitor, în favoarea infidelităţii; care, în timp ce pleda pentru raţionament, ca ghid suficient în chestiunile de religie, afirmă că aptitudinea de discernământ a lui Adam a fost prea departe de a fi slăbită şi deteriorată, că aceasta este reprezentată ca fiind mai degrabă dezvoltată prin rebeliunea sa; şi aceasta pentru că se spune, „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:7, 22). Dar aceasta nu înseamnă de loc vreun avans în adevărata cunoaştere, care este acceptul curentului general al traducătorilor. „Ochii li s-au deschi”, sau conştiinţa lor a fost trezită şi concepută, şi „ei au cunoscut că erau goi”, sau dezbrăcaţi, depravaţi de toate onorurile şi bucuriile stării lor inocente, şi expuşi la toate mizeriile care se pot aştepta pe drept din partea unui Dumnezeu mânios. Sau dacă prin faptul că ei erau goi se înţelege că erau fără haine, aşa cum se deduce şi din faptul că şi-au făcut ei înşişi haine, faptul că ei au cunoscut aceasta trebuie să intenţioneze faptul că ei nu numai că erau ignoranţi cu privire la aceasta înainte, însă că ei s-au aflat sub necesitate de a fi îmbrăcaţi, care nu au descoperit până atunci, aşa cum explică un om învăţat14, care face din aceasta o evidenţă şi un efect al coruperii naturilor lor: şi este clar din istoria sacră, că aceasta a fost o asemenea cunoaşterea a goliciunii lor încât i-a umplut cu ruşine şi cu temeri faţă de mânia lui Dumnezeu; „mi-a fost frică,” a spus omul, „pentru că eram gol şi m-am ascuns”, Geneza 3:10; şi de aici ei au ajuns să cunoască din punct de vedere experimental binele pe care ei l-au pierdut, şi răul pe care l-au făcut şi la care s-au supus. Ei au descoperit o astfel de alterare în ei înşişi, ei au văzut în trupurile lor nişte mişcări şi dezordini aşa de neatrăgătoare, şi au descoperit o asemenea dezordine în duhurile lor, „o lege din mădularele lor care se lupta împotriva legii minţii lor”, de care nu au fost conştienţi înainte, încât i-a umplut cu ruşine şi frică; prin consecinţă aceasta a fost o dovadă a faptului că naturile lor au fost corupte şi depravate.

Acest lucru fiind sigur, iar noi fiind în el, atât în calitate de principiu moral şi natural al nostru, noi, prin propagarea din el, am derivat o natură coruptă şi depravată, plină de impotenţă, rebeliune şi dezordine, şi aceasta imediat ce am devenit copiii lui Adam, atunci când sufletele noastre s-au unit cu trupurile noastre, căci această uniune ne constituie pe noi în calitate de copii ai lui Adam. În el a fost otrăvită fântâna , şi toate izvoarele ei i-au parte la infecţie. De aici se spune că „Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui” (Geneza 5:3). Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, dar, pierzându-şi imaginea divină în urma păcatului său, el a născut un fiu, însă în asemănarea sa, păcătos şi mânjit ca sine; nu doar un om ca el însuşi, constând din suflet şi trup, ci un păcătos ca el, vinovat şi respingător, degenerat şi corupt. El a propagat, şi a transmis descendenţilor săi, acea vină şi corupţie pe care el însuşi a contractat-o15. Cu aceasta nu a fost obişnuit Iov, aşa cum apare din întrebarea sa din Iov 15:14: „Ce este omul, ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie fără prihană?” Sau dacă presupune cineva că aici se presupune doar în mod comparativ necurăţia de care este acuzat omul, în ceea ce priveşte puritatea transcendentă a lui Dumnezeu, care este un lucru foarte diferit de necurăţia derivată în urma căderii, există un alt pasaj care nu va admitea această construcţie, Iov 14:1 etc., unde fiind prezentată condiţia mizerabilă a omului, „Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri”, etc., el protestează în acest caz împotriva lui Dumnezeu, „Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine! Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” Este de parcă ar spune, O să fi atât de extrem încât să îmi marchezi toate erorile mele? Se aşteaptă la puritate din partea unuia născut din femeie, care este, prin însăşi constituţia lui necurat? Aceasta este o evidenţă, declara un autor ingenios, că acest scriitor antic a fost sensibil la consecinţele rele ale căderii asupra întregii rase a omului, şi a faptului că noi toţi suntem corupţi prin descindere şi succesiune. Toate aceasta sunt, zic eu, clare din Scriptură, şi din moment ce nu putem justifica maniera transmiterii coruperii originale, acestea nu ar trebui să fie mijloace de a ne slăbi credinţa despre însăşi acest lucru. Cum este aceasta transmisă este una dintre cele mai dificile întrebări din întreaga schemă a divinităţii; însă nici un om nu are vreun motiv de a nega de fapt, doar pentru că nu poate concepe acest lucru. Aceasta este o infinitate de lucruri din lumea naturii care sunt evidente simţurilor noastre, că nu putem justifica acest modus. Dovedind deja acest lucru, nu trebuie să insistăm asupra sa, şi nici în a mai pune ale întrebări în această privinţă. Este destul de sigur că aceasta este legea naturii universală şi de neschimbat, că fiecare lucru produce în asemănarea sa, nu numai în ceea ce priveşte aceeaşi natură, care se propagă de la un individ la altul, fără a se schimba speciile, ci în privinţa calităţilor cu care este afectată în mod eminent acea natură. Acest lucru este vizibil în câteva tipuri de creaturi din lume: ele toate păstrează natura formei principale din care derivă, chiar şi vâna originalului lor, şi calitatea originii ei16; „Ce este născut din carene este carne.”

Se poate spune, Adevărat, Adam fiind mânjit, toate emanaţiile din el trebuie să fie părtaşe acelei stări viciate spre care s-a adus pe sine. Însă mare dificultate este felul în care sufletele urmaşilor săi, care sunt creaţi imediat de Dumnezeu, au ajuns să fie mânjiţi. Dacă ei au fost, precum şi trupurile lor, prin traducere sau forma de generarea a părinţilor lor, ar fi mai uşor să explicăm aceasta; motiv pentru care Tertulian, şi diverşi părinţi vestici, au susţinut acea noţiune: însă acum ea este extinsă în general şi este agreabilă, atât faţă de Scriptură cât şi raţiune, pentru a-i declara pe aceştia a fi creaţi imediat de Dumnezeu. Dar cum se face că ei au ajuns să se mânjească? Cu siguranţă că Dumnezeu nu inspiră sau să însufleţească impuritate în ei: aceasta l-ar face pe Dumnezeu autorul păcatului, un gând aşa de nepios şi de dezonorabil faţă de Dumnezeu, căci o minte pioasă nu poate decât să respingă aceasta cu cea mai mare detestare şi oroare. Prin urmare nu se poate admite aşa ceva: înseamnă de aici că ei sunt creaţi puri din punct de vedere moral? Unde se află inconvenienţa? Există ceva inconsistent în cadrul perfecţiunilor divine, pentru a presupune că ei nu au primit nici puritate şi nici impuritate din partea sa, ci doar goala lor esenţă, şi puterile şi proprietăţile lor naturale care au apărut ca urmare din aceasta? În calitate de Dumnezeu sfânt, El nu poate insufla în ei o impuritate, însă în calitate de Dumnezeu drept şi neprihănit, El poate reţine şi îi poate crea fără corectitudinea lor originală, sfinţenie şi neprihănire, care a fost de fapt fericirea şi salva lui Adam, în starea sa primară, însă care a pierdut-o prin păcatul său. Nici nu este vreo nedreptate în aceasta, din moment ce Adam a fost considerat ca legământ al nostru, precum şi ca reprezentativ şi cap natural al nostru, şi prin consecinţă a pierdut aceasta pentru noi, precum şi pentru sine.

Un frate reverend spune despre acest argument următoarele: „Dumnezeu ar putea să creeze un suflet vinovat, fără vreo punere sub acuzare a perfecţiunilor sale, sau prin a oferi cel mai mic fundament pentru a se presupune că el ar fi autorul păcatului; căci aceasta este o pedeapsă pe care o merităm, pentru păcatul primilor noştri părinţi. Pot pricepe, declara el, felul cum Dumnezeu poate crea un suflet care să fie impotent faţă de ceea ce este bun, fără a-i acuza perfecţiunile sale, dacă vom considera privilegiul negat acum, aşa cum ni s-a oferit odată, apoi să-l fi pierdut”17. Mai este încă întrebare despre Cum se facă că s-a mânjit? Unii cred că aceasta este consecinţa necesară a creării fiinţei sale vinovate, lipsit de corectitudinea sa originală; căci oricine doreşte corectitudinea originală, spun ei, se înclină în mod natural spre ceea ce este rău. Dar dacă este presupusă această dorinţă a neprihănirii originale, generalitatea preoţilor o socotesc că ar rezulta din uniunea sufletului cu trupul. Ei spun că păcatul original nu urmează separat; acesta nu vine doar prin suflet, şi nici prin trup, separat de suflet, ci pe uniunea şi conjuncţia dintre acestea. Este unitatea acestora ceea care constituie un copil al lui Adam, şi prin urmare doar noi suntem capabili să fim infectaţi cu păcatul său18.

Aici însă se obiectează, Cum poate fi aşa din moment ce trupul este materie, nu poate acţiona asupra unui duh? Însă aceasta, aşa cum observa cineva, este gratis dictum, mai uşor spus decât dovedit. Oare nu poate acţiona trupul sau să influenţeze sufletul? Cum se face atunci ca sunt aşa de multe suflete nebune, nesăbuite şi neglijente, prin uniunea lor cu trupurile îmbolnăvite? Nimic nu este mai clar şi mai evident decât faptul că există o comunicare reciprocă între suflet şi trup, şi că trupul, deşi nu ştim cum, afectează sufletul cu dispoziţiile sale, aşa cum sufletul îl influenţează pe aceasta cu viaţa şi mişcarea. Există deci acele lucruri care trebuiesc considerate aici, că sufletul este creat vinovat; şi aşa cum pedeapsa primului păcat, destituirea de neprihănirea originală, pierzându-şi tăria şi protecţia sa pentru a rezista, acesta este uşor învins de acea materie coruptă şi dezordonată faţă de care este unit. Oare nu pare a fi aceasta o cruzime nedreaptă, de a condamna sufletele, nu impure, la o astfel de uniune cu un trup mânjit care le-ar putea corupe cu siguranţă? La aceasta se răspunde, Dumnezeu a rezolvat aceasta ca o lege din creaţie, ca sufletul să informeze un trup conform texturii acestuia, şi ori să îl cucerească, ori să îl stăpânească, aşa cum ar trebui făcut în mod diferit; atunci când lucrurile ar fi pregătite la timp pentru propagarea speciei omenirii, un suflet ar trebui să fie gata întotdeauna să între în el, şi să imite acele primele trăsături şi începuturi ale vieţii. Aceste legi fiind date, Adam după ce şi-a corupt propriul său cadru, a corupt şi pe cel al întregii sale posterităţi, prin cursul general al lucrurilor, şi marea lege a creării lui; aşa încât suferinţa prin care trece toată omenirea nu mai este decât, diferită în grad şi în extindere doar, de suferinţa nebuniei unui om de a-şi infecta posteritatea sa. În aceste lucruri Dumnezeu acţionează în calitate de Creator şi guvernator al lumii, prin reguli generale, şi acestea nu trebuiesc să fie alterate prin păcatele şi dezordinile oamenilor, ci mai degrabă trebuie să-şi aibă cursul lor, ca păcatul ei să fie propria sa pedeapsă. Astfel am îndrăznit să deschid şi să justific acest adevăr general, că toată omenirea, care descinde din Adam prin succesiune ordinară, este născută în păcat şi în corupere generală.

APLICAŢIE

  1. Din ceea ce a fost spus, doctrina păcatului original şi a coruperii pare a nu fi o doctrină nouă. Aceasta nu a fost inventată de Sf. Augustin; nu, este mult mai veche decât el, atât de antică precum este căderea, şi a fost recunoscută şi lamentată de cei mai înţelepţi şi cei mai buni oameni din toate erele. Aceasta este o doctrină care este atestată nu numai de Scriptură, ci şi de experienţa universală; prin urmare să nu ne ruşinăm să o declarăm deschis, şi nici să fim timizi că o deţinem. Să ţinem strâns crezul în ea, şi să nu îngăduim să fim strămutaţi de la ea, prin sofisme şi subterfugii, prin arte viclene ale seducătorilor şireţi, sau de orice obiecţie care s-ar ridica împotriva ei, din partea acelor dificultăţi referitoare la modul ei de transmitere. Nimic nu ofensează mai mult raţiunea carnală, şi prin urmare nu este nici o mirare că aceasta are de a face cu cea mai virulentă opoziţie din partea admiratorilor şi adoratorilor acelui idol. Cine s-ar fi gândit că noi nu am fi putut rezolva toate dificultăţile referitoare la acesta, oare nu ar fi trebuit apoi să nici nu credem acest lucru, când de fapt este aşa pe deplin afirmat în Scriptură, şi în timp ce şi noi simţim aceasta în noi şi îi vedem efectele în alţii?19Cu siguranţă că ar trebui. Şi când considerăm aceasta nu doar ca un adevăr ci şi ca o doctrină de foarte mare importantă şi în care suntem cu toţi preocupaţi, cu atât mai mult din contra, ar trebui să ne străduim să ne conformăm crezul faţă de aceasta, şi să apărem în susţinerea sa.
  2. Nu numai să ţinem de acest crez, ci să ne şi străduim şi să ne rugam ca noi să fim afectaţi în mod potrivit cu acest adevăr. Din cele spuse, am putea să luăm o perspectivă de afectare a stării şi a condiţiei noastre prin natură: aşa cum este folositor pentru noi toţi, chiar şi pentru aceia care sunt eliberaţi prin har de aceasta, să privească la ea; la fel este şi pentru cei ce sunt sub ea să se obişnuiască pe deplin cu ea. Aceasta este, deodată, o stare plină de vină, una plină de corupere şi ruină: Cu toţi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, având vina primului păcat imputat pe drept nou; şi aceasta ne lasă într-o stare de respingere faţă de neplăcerea divină; şi suntem cu toţii mânjiţi şi necuraţi, având naturi corupte di ruinate care au derivat către noi. O lepră spirituală a împânzit toate puterile şi aptitudinile noastre, şi aceasta ne lasă să fim dezgustători înaintea lui Dumnezeu, şi ne pune într-o stare de separare de El. Ce schimbare de temut a făcut păcatul în noi! Sufletul, care a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, este dezbrăcat de neprihănirea şi sfinţenia sa nativă, şi este investit cu calităţi contrare: „Este o mare diferenţă, spunea cineva, între coruperea sufletului în starea sa degenerată şi puritatea sa primară, aşa cum este între dezgustul unui cadavru mort şi frumuseţea unui trup viu.” Tristă schimbare, într-adevăr, care trebuie lamentată cu lacrimi de confuzie. Cât de mult ar trebui să ne smerească aceasta înaintea lui Dumnezeu, şi să ascundă pentru totdeauna mândria din ochii noştri! Cât de mult ar trebui să ne umple aceasta cu dezgustare de sine şi oroare de sine, să ne afecteze sufletele cu ruşine şi durere, şi să ne facă să ne pocăim în praf şi cenuşă! În special atunci când mărturisim şi ne pocăim de încălcările noastre actuale, noi ar trebui, în primul rând, să mărturisim şi să plângem această fântână coruptă a lor, aşa ca David din textul meu. Acest psalm este înregistrat ca o mărturie publică pentru biserică şi pentru lume despre pocăinţa sa de un păcat aşa de mare; şi noi vedem că ceea ce face el, într-o manieră particulară, este să îl recunoască şi să-l deplângă. La fel a făcut biserica din profeţia lui Isaia, Isaia 66:6. Atunci când ei s-au smerit, ei nu numai că au recunoscut că neprihănirea lor era o cârpă murdară, ci eu au deplâns în principal necurăţia persanelor lor, şi aceasta referitor la naturile lor; Noi suntem cu toţi ca un lucru murdar.

Sunt sensibil la faptul că unii au făcut din aceasta o întrebare, Dacă trebuie să ne pocăim şi să fim smeriţi de păcatul nostru original? Însă aşa cum este practica bisericii şi penitenţa psalmistului din textul meu, se arată că nu s-a pus nici o întrebare în această privinţă, şi noi ar trebui să arătam, din multe considerente, că aceasta este o bază dreaptă a pocăinţei şi a umilinţei noastre. Voi menţiona doar una, şi aceasta este, că aceasta nu este doar un păcat în sine, ci un părinte roditor a tuturor celorlalte păcate. Acesta este o mizerie, admit cu toţii care recunosc acest lucru; însă că aceasta este din punct de vedere propriu şi un păcat, apare, cred eu că în mod suficient din definiţia apostolului Ioan, care face ca formalitatea păcatului să consiste în opoziţia sa faţă de lege, 1 Ioan 3:4, „Păcatul este o încălcare a legii”. Tot ceea ce este contrar cu legea lui Dumnezeu şi interzis în ea, este un păcat; însă coruperea naturii noastre este interzisă în lege, şi contrar cu ceea ce a cerut Dumnezeu în ea: Dumnezeu cere „adevărul în partea interioară”; dar coruperea originală este dorinţa, sau mai degrabă reversul acesteia. Nouă ni se porunceşte să fim sfinţi, şi aceasta nu numai în acţiunile noastre, ci în naturile noastre, căci ni se porunceşte „fiţi sfinţi cum Dumnezeu este sfânt”; aşa că dorinţa de sfinţenie, care este partea privată a acestui păcat, este interzisă. Ni se porunceşte însă mai mult să „iubim pe Domnul Dumnezeul nostru cu toată inima noastră”; aşa că înclinaţia inimii de a urî pe Dumnezeu, care este partea pozitivă a acestui păcat, este interzisă. Într-un cuvânt, există o neconformare faţă de întreaga lege a lui Dumnezeu, şi aceasta este o încălcare a întregii legi. Dacă prin urmare definiţia apostolului este adevărată, coruperea naturii noastre este un păcat, şi aceste este numit frecvent în Scriptură, şi este recunoscută şi mărturisită astfel, de sfinţi, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. La fel este şi cu David din textul nostru, şi cu Pavel, care a deplâns şi a agravat aceasta extrem de mul, Romani 7. El nu numai că se plânge de aceasta, ca o mizerie, ci îl mărturiseşte şi îl deplânge ca un păcat; şi noi nu ar trebui să gândim că acesta este o greşeală mică, un păcat de mărime ordinară, el îl numeşte păcat nespus de mare, hiperbolic, păcătos.

Împotriva acestui lucru este o obiecţie frecventă; aceasta nu este un păcat pentru că nu este voluntar. Dar dacă ar trebui să admitem această regulă, că orice nu este voluntar nu e păcat, spre a fi drept, care nu este adevărat din punct de vedere universal, şi fără limitare, chiar şi atunci când se plică la păcate actuale; totuşi coruperea naturală este voluntară în anumite aspecte, ea este voluntară în principiul şi cauza sa. Aşa cum aceasta a fost contractată voluntar de Adam, el fiind capul şi reprezentativul nostru federal, voinţa sa a fost voinţa noastră a tuturora. Aceasta nu este tot, căci această corupere este inerentă în voinţă, în calitate de obiect al său. Dacă Adam ar fi derivat doar o boală trupească posterităţii sale, aceasta ar fi fost un rău involuntar, căci boala trupului ar putea fi străină faţă de suflet. Dar atunci când coruperea invadează aptitudinile interne, aceasta este denumită din subiectul pe care este aşezat. Ce gând nu purcede din punct de vedere original din orice act al voinţei din noi, deşi consimţământul voinţei îl acompaniază, sau mai degrabă este în sine înclinaţia naturală a voinţei spre rău, şi prin urmare să spunem că ea este în totalitate involuntară, nu este decât o contradicţie. Totuşi, pentru a fi siguri, aceasta este voluntară în noi, în ceea ce priveşte un consimţământ ulterior, şi în efectele acestuia. Care dintre noi poate spune, Noi nu am consimţit niciodată asupra coruperii noastre naturale, n-au fost niciodată încântaţi de aceasta, n-am nutrit-o niciodată prin ocaziile păcatului, nici nu am întărit-o prin actele păcatului, şi nici nu ne-am opus mijloacelor prin care să fim subjugaţi şi înăbuşiţi? Toate aceste sunt evidenţe ale unui consimţământ actual. Acum, dacă acesta este un păcat, noi trebuie să ne pocăim de el, şi să fim smeriţi prin el; căci, în a fi astfel afectaţi de fiecare păcat, aceasta nu va nega nimeni. Şi aceasta ar apărea ulterior, dacă as putea arăta că acesta nu este doar un păcat în sine, ci părintele roditor a tuturor celorlalte păcate. Dar pentru că făcut aluzie la aceasta mai înainte, nu trebuie să aprofundez acest subiect acum.

  1. Ceea ce s-a spus descoperă nevoiaşi necesitateanoastră de Hristos. Noi nu avem doar vina primului păcat imputat, ci avem naturi mânjite care au derivat nouă; şi din moment ce nu putem ispăşi vina noastră, tot aşa nici nu ne putem reînnoi şi curăţa naturile noastre. Aceasta arată nevoia noastră de Hristos, aşa cum este făcut El de Dumnezeu către credincios, atât neprihănire cât şi sfinţire: noi avem nevoie de El ca fiind neprihănirea lui Dumnezeu, pentru a acoperi vina noastră; şi ca sfinţenia lui Dumnezeu, pentru a reînnoi şi a curăţa naturile noastre: sângele Lui este sângele ispăşirii şi al sfinţirii, şi avem nevoie de el în ambele privinţe, şi aceasta pentru noi este indispensabil. Dacă noi nu venim înaintea lui pentru iertare şi curăţire, pentru neprihănire şi sfinţire, acea vină şi întinare care am adus-o cu noi în lume va dovedi ruina noastră. Oricare gând neînsemnat ar avea cineva în această privinţă, chiar şi aceasta ne-ar expune la mânia şi la blestemul lui Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeu urăşte păcatul, oriunde îl vede, în acelaşi fel El a denunţat un blestem împotriva lui, şi pentru că suntem născuţi şi formaţi în consecinţă în păcat, acest păcat ne aparţine nouă, şi suntem copiii mâniei prin natură: şi nu putem în nici un alt fel să fim eliberaţi de aceasta decât prin Hristos, prin sângele si neprihănirea, prin spiritul şi harul lui Hristos. Dacă, deci, dorim să fim eliberaţi, să ne rugăm pentru darul Duhului Divin, pentru a ne arăta boala noastră, pentru a ne descoperi remediul nostru, şi să ne unească cu Hristos, prin a trăi şi printr-o credinţă vie, ca noi să fim găsiţi în El, spălaţi în sângele Său, îmbrăcaţi cu neprihănirea Sa, şi reînnoiţi de Duhul şi harul Său, că aşa cum toţi am murit în Adam, am murit faţă de vină, şi am murit faţă de puterea păcatului, în acelaşi fel, în Hristos, în ambele privinţă, să fim făcuţi vii.
  2. Dacă este cineva dintre noi eliberat de vina păcatului original prin sângele şi neprihănirea lui Hristos, şi să avem remediată naturile noastre corupte într-o anumită măsură, prin spălarea regenerării, şi prin reînnoirea Duhului Sfânt, să ţinem întotdeauna în minţile noastre un sens viu al obligaţiilor noastre, cât de mult datorăm dragostei Tatălui, şi harului Fiului şi a Duhului Sfânt, şi să fim pentru totdeauna mulţumitori pentru aceiaşi. În această amintire, şi a acelor circumstanţe groaznice ale vinei şi ale întinării, de care suntem eliberaţi prin har, să umblăm smeriţi cu şi înaintea Domnului în toate zilele noastre. Şi aşa cum prin coruperea naturilor noastre avem o predispoziţie aşa de mare faţă de păcat, să nu ne rugăm şi veghem numai în mod continuu ca să nu cădem în acesta, şi să nu cădem în şi prin ispită, ci să fim sârguincioşi, în folosirea mijloacelor oferite, cu o dependenţă de harul Duhului, pentru a pune la moarte faptele trupului, să oprim această fântână coruptă a încălcărilor actuale şi să ne debarasăm de păcat în rădăcina şi principiul său.

A lui Dumnezeu Tatăl, Fiul, şi Sfântul Dumnezeu, trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, să fie slave şi onoarea, de acum şi până în veci. Amin

NOTE DE SUBSOL

1 Prefaţă la cartea sa Tratat despre păcatul interior (toate materialele sunt în limba engleză, n. tr.)

2 Mr. Ridgely în Păcatul original

3 Cartea lui Blount Oracolele raţiunii, p. 10

4 Glanvil referindu-se la pre-existenţa sufletelor, c.2

5 ___________________ În mine toată posteritatea stă blestemată! Curat patrimoniu trebuie să vă las, fiilor! – MILTON

6 Whitb în Romani 5:12

7 Idem 2

8 Socinni de Servatore, Part 4, cap. 6

9 Idem 2. Vezi de asemenea şi Bishop Bull’s Ser. Vol.111, Disc. 5

10 Expunerea episcopului Burnet despre Articolul Nouă al Bisericii Angliei

11 Dr. Goodwin, Vol. 111. p. 18.

12 Meditaţia lordului şef al justiţiei Hale despre rugăciunea Domnului

13 Voi oferi doar o mărturie remarcabilă despre Chrysostom: Motivul apostolului pentru care a spus aşa de des (prin Unul) este că atunci când va întreba un evreu, Cum ar putea fi lumea mântuită prin faptele bune ale Unuia (neprihănirea lui Hristos 1) să îi putem răspunde acestuia, Cum ar putea lumea să fie condamnată prin păcătuirea lui Adam. Prin aceste cuvinte (spune Dr. Hammond referitor la Psalmul 2:5) se pare că această doctrină a punerii întregii lumi sub condamnare datorită păcatului lui Adam, au fost ca acelea de care nu s-ar îndoi nici un evreu, căci altfel nu ar fi mijloace potrivite pentru a-i linişti obiecţia împotriva răscumpărării lumii prin Hristos.

14 Cartea lui Dr. Thomas Burnet Demonstrarea adevăratei religii, vol. II, p. 52, 53.

15 Este remarcabil faptul că textul nu vorbeşte aici de Abel, care a murit fără motiv, şi nici de Cain, a cărui urmaşi au fost înecaţi la potop; ci despre Set, prin care întreaga omenire de până azi a fost continuată în lume, ceea ce arată că nimeni nu este exclus din ea – Polhill’s Speculum Theologise in Christo, p.217, 218.

16 Nu vedem noi oare zilnic o mare asemănare între copii şi părinţii lor, nu doar în trăsăturile feţei lor, mişcările şi gesturile corpului, ci în cele mai semnalate şi mai de bază ale minţilor lor? Mândria şi capriciul, umilinţa şi blândeţea, pofta şi ambiţia, sau chiar particularităţile mai frumoase ale omului chiar şi umorul său, sunt adesea văzute în acei copii care îi doresc pe părinţii lor înainte ca ei să poată fi capabili de a-i imita: şi prin urmare s-a derivat de la ei prin mijloace nevăzute în calitatea de corupere originală a lor. Predicile despre păcatul original ale lui Dr. Delaune, p. 22.

17 Doctrina păcatului original a lui Ridgley

18 Tratate despre sufletul omului a lui Flavel

19 Astfel de obiecţii izvorăsc din mândrie şi ignoranţă, şi îşi împrumută toată forţa lor care nu este nici mai înţeleaptă sau mai modestă decât o presupunere cum este cea a omniscienţei omului. Totuşi, pe cât este de nejudecat şi de extravagant un principiu ca acesta, extinderea acestuia trece mult mai departe, şi le slujeşte fiilor depravaţi ai lui Adam împotriva doctrinelor faţă de care să adereze. Aceasta este singura bază pe care este clădită infidelitatea, şi probabil cea mai adecvată temelie pentru o astfel de suprastructură. Astfel aceşti oameni, înainte de a fi conştienţi, confirmă adevărul pus în discuţie prin a se opune acestuia în mod neraţional, prin aceste mijloace descoperindu-se a fi monumente aparente ale ruinelor naturii umane – Dr. Delaune’s Sermon of Original Sin, before Sir Richard Hoare, Lord Mayor, p. 21

http://www.voxdeibaptist.org/doctrina_pacatului_Goodwin.htm

Dr. Billie Hanks vine în România

Dr. Billie Hanks jr,  fondatorul lucrării “Becoming a Disciple-Maker” va susține prima sa conferință pentru slujitorii bisericilor, interesați în formarea de ucenici.

Billie Hanks

Alături de Dawson Trotman, fondatorul  mişcării Navigatorii şi Robert Coleman, autorul cărții Planul de evanghelizare al Mântuitorului, dr. Hanks este unul din cei mai pregătiți teologi în acest domeniu.

Billie Hanks jr  s-a născut în San Angelo, Texas, iar în 1954 s-a împrietenit cu renumitul evanghelist Billy Graham, fiind cooptat ca membru în conducerea Asociației Evanghelistice Billy Graham. L-a însoțit pe acesta în numeroase campanii de evanghelizare, ocupându-se de formarea  a zeci de mii de instructori în procesul de ucenicizare.

Materialele scrise de el sunt folosite în cele mai renumite seminarii teologice, în cele mai mari biserici şi în cele mai prolifice campanii de evanghelizare din întreaga lume.

Dr. Billie Hanks jr a făcut studii teologice la Southwestern Theological Seminary în Forth Worth , Texas, la California Baptist University în Riverside şi la Southwest Baptist University în Bolivari, Missouri.

În 1972 a înființat  The Internațional Evangelism Association,  prin intermediul căreia a susținut numeroase conferințe în domeniul ucenicizării în America de Nord, America Latină, Asia şi Europa.

Conferința din România va avea loc în perioada 25-26 septembrie la Buziaş. Cazarea va fi la hotelurile Phoenix şi Parc.

La conferință pot participa păstori,  misionari, evanghelişti, lideri de tineret, învățători de Şcoală Duminicală,  reprezentanți mass-media creştină, creştini interesați în formarea de ucenici.

Pentru informații şi înscrieri puteți suna la 0722708172 sau puteți scrie pe adresa harul_tutac@yahoo.com ( Ionel Tuțac). Cei care doresc să participe la eveniment sunt obligați să completeze formularul de mai jos!

Fișă pentru înscriere

Dr. Billie Hanks vine în România

De ce cred în îngeri!

Mergeam acasă la un bătrânel care în ultimii ani de viață și-a pierdut aproape complet memoria, adesea nu-și mai recunoștea nici soția. Noi tinerii care-l vizitam îl puneam să ne povestească ceva palpitant din viața lui, știind că ne spune mereu același lucru. Ne povestea de fiecare dată cum a adormit el pe Valea Oltului la volanul camionului și s-a trezit aproape de București tot la volan, iar mașina mergea fără probleme. Această experiență l-a marcat așa de tare încât chiar dacă a uitat aproape totul, așa ceva nu a putut uita. Ne era greu să credem, însă dacă privești în viața ta sigur e un miracol pe care nu ți-l poți explica, dar care cu siguranță l-ai văzut cu ochii tăi. Acel miracol, acea protecție, acel ajutor nesperat, sigur a fost mâna lui Dumnezeu prin ingerii Săi.

Îmi aduc aminte că împreună cu familia am mers la râul Argeș să facem baie în niște gropi imense din care se scotea nisip pentru contrucții, când Argeșul se umfla umplea gropile de pe mal cu apă, ele fiind ca niște piscine naturale. Pe vremea aceea nu prea existau în comerț colaci speciali de baie, ci orice Dacie avea o cameră pe care o umflai și cu care intrai în apă. Eu cu fratele meu am intrat amandoi în acel colac spate în spate. Era așa de strâns pe noi încât greu puteam ieși. Ne-a trecut prin minte să intrăm în apă lipiți la brâu de colacul acela. Cum am intrat ne-am și întors cu capetele în jos. Deși ne-am zbătut zdravăn nu ne puteam întoarce, eram prea departe de părinți sau de alți oameni pentru că alesesem o “piscină” mai îndepărtată. Vă spun că am fost convins că voi muri acolo, deja înghițisem destulă apă, dar în ultimile secunde cât mai aveam viață în noi, parcă cineva ne-a întors și ne-a și tras la mal. Nu am văzut pe nimeni, dar cu siguranță a fost un înger.

Biblia ne spune prin Isus să nu facem rău copiilor pentru că îngerii lor văd pururea fața lui Dumnezeu, cumva ne vor pârâ înaintea Lui dacă vom face rău acestor ființe așa de fragile și uneori lipsite de ajutor, e vorba și de avort aici (Matei 18:10). Deci iată că este adevărat că fiecare dintre noi primim cel puțin câte un înger. Apoi David ne spune că îngerii Domnului efectiv fac tabără în jurul celor neprihăniți, pentru că aceștia au nevoie de protecție în războiul spiritual pe care-l au de dus. Deci îngerii există și sunt chiar una dintre cele mai mari binecuvântări pe care omul le primește. Vă mai spun ceva, când un om alege să trăiască în nelegiuire, Dumnezeu își poate retrage sprijinul acordat acelui om, își poate retrage îngerii protectori. Și încă un lucru, îngerii nu vor primi niciodată închinarea oamenilor, ei dau toată slava lui Dumnezeu și nu vor accepta ca tu să-i slăvești, să li te închini ca lui Dumnezeu (Apocalipsa 19:10).

I-ai mulțumit tu lui Dumnezeu pentru îngerii care te-au protejat până acum?

Toni Berbece

De ce cred în îngeri!

Incidentul aviatic de la Chișinău și iubirea aproapelui | Pastor Vasile Filat

download

Bună dimineața,
Un grav accident aviatic era la un pas să se producă deasupra Republicii Moldova pe data de 23 iunie din cauza insuficienței de personal care asigură controlul navigației. Cred că această situație ne privește pe toți cetățenii Republicii Moldova.
Dacă aveți nevoi de rugăciune sau întrebări din Biblie, la care căutați răspuns, contactați-ne pe una din căile de comunicare de mai jos.

O zi binecuvântată să aveți.

Cu drag, Vitalie Marian.
Administratorul siteu-ului Moldova Creștină.

Publicat pe 28 aug. 2019

Un grav accident aviatic era la un pas să se producă deasupra Republicii Moldova pe data de 23 iunie, din cauza insuficienței de personal care asigură controlul navigației. Cred că această situație ne privește pe toți cetățenii Republicii Moldova. Mi-am expus opinia pe marginea acestei știri în acest video. Știrea: https://www.zdg.md/stiri/stiri-social… Pagina de Facebook a lui Eugen Sajin https://www.facebook.com/sajin.eugen Vă invit să vă abonați la pagina mea de facebook și Instagram: https://www.facebook.com/vasile.filat/ https://www.instagram.com/pastor.vasi… BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova Servicii Divine: Duminică, 14:0016:00 Joi, 18:3019:30 – ceasul de rugăciune tel. +373 (68) 060601 https://www.facebook.com/bunavestire…. PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA: info@precept.md +373(69)966779 #moldovacrestina #pastorvasilefilat #aeroport

Deveselu, o verigă din rețeaua mondială a bazelor militare americane și a rețelelor de exploatare sexuală a femeilor, traficului de alcool și de droguri afiliate acestora (I) – Trista poveste a Mariei Laol

Deveselu, o verigă din rețeaua mondială a bazelor militare americane și a rețelelor de exploatare sexuală a femeilor, traficului de alcool și de droguri afiliate acestora (I) – Trista poveste a Mariei Laol

În timpul și după cel de-al doilea război mondial, SUA au împânzit lumea cu bazele lor militare manifestându-și în acest mod pretențiile de putere imperială mondială. Scopul: controlul economiei mondiale și a piețelor financiare și preluarea resurselor naturale (resurse primare și ne-regenerabile).

Diverse analize vorbesc despre controlul Americii asupra a aproape 200 de state; în realitate, după cum vedem și în acest moment, controlul american prin combinarea pârghiilor sistemului militar cu ale celui financiar, impune tuturor statelor unele dintre politicile sale – vezi sancțiunile pentru diverse motive fără acoperire. Inclusiv Chinei și Rusiei, care nu au încă definitivate mecanismele financiare și monetare independente de cele impuse de mafia financiar-bancară globalistă lumii prin brațul său înarmat, SUA. O asemenea combinare a celor trei direcții de forță ale politicii imperialiste americane o putem vedea în combinarea sancțiunilor și acțiuni de intimidare militară asupra Iranului; în așa-zisul război comercial cu China și prezența militară în Marea  Chinei de Sud; în combinarea sancțiunilor/războiului comercial cu Rusia și China și cele circa 500 de baze militare americane, care le încercuiesc pe cele două, în sprijinirea insurgenților islamiști în foste republici sovietice și a islamiștilor uiguri din China, sau în acțiunile de destabilizare internă prin finanțarea și instrumentalizarea revoltei stradale și apoi prin amenințarea cu alte sancțiuni.

Direcțiile principale pe care se manifestă distorsiunile și dezastrele induse de bazele militare americane în statele gazdă și la nivel mondial
1. Poluarea morală în societate și în politică rezultat al statutului de colonie a statelor care le găzduiesc: corupție generalizată, lovituri de stat sângeroase împotriva voinței populare exprimate în aleși care încearcă eliberarea de sub bocancul american, regimuri oligarhice, dictatură, teroare, represiune, criminalitate, dezvoltarea endemică a rețelelor de traficanți, suprimarea fizică a opozanților, războaie în interiorul sau în vecinătatea acestor state. Cel mai bun exemplu în acest sens este cel al statelor central și sud-americane, Orientului Mijlociu, mai nou, Africa.
2. Poluarea morală din cauza imensei piețe de prostituție, alcool și droguri susținută de rețelele de trafic afiliate acestor baze și protejate de acestea, despre care vom vorbi în continuare, cu accent pe prostituție și traficul de carne vie.
3. Poluarea gravă a mediului, terenurile acestor baze și împrejurimile lor fiind puternic contaminate de materialele depozitate acolo (combustibili, explozivi, muniție activă, deșeurile muniției folosite, diverse substanțe chimice, materiale radioactive etc.) necesare activităților specifice din bază și din operațiunile desfășurate în afara ei. O evaluare făcută la nivelul anului 2005 (între timp au apărut baze noi în Orientul Apropiat și nu numai) estima la 2.202,735 de hectare suprafața tuturor bazelor americane din SUA și din afara lor, ceea ce făcea Pentagonul unul dintre cei mai mari deținători de terenuri la nivel mondial. Acesta este în mare și suprafața uneori deteriorată iremediabil de armata americană. Un articol recent din The Guardian, mai 2019  – vorbește despre gravele probleme de sănătate provocate de astfel de baze chiar în interiorul SUA – A trail of toxicity: the US military bases making people sick. Un alt articol din mai 2019, apărut în THE ASAHI SHIMBUN vobește depre gravele probleme de la bazele americane din Japonia. Conform lui THE ECOLOGIST, armata americană poluează mai mult decât 140 de state luate împreună.
4. Poluarea economiei, transformată într-o tehnologie de spoliere, exploatare sălbatică, servire a intereselor companiilor americane și ale aliaților, având ca rezultate sărăcie, malnutrițe, boli grave, șomaj ridicat, deplasări de populații, înapoiere.
Baze militare americane pe teritoriul unui stat înseamnă statut de colonie. În lume sunt, după diverse evaluări, între 750 și 1000 de baze americane și instalații militare de diverse dimensiuni, oficiale, sau secrete, în între 70 și 180 de state, însumând între 200.000 și 250.000 de militari. În același timp, alte 11 state au împreună 70 de baze militare în afara teritoriului lor. Rusia, cu între 26 și 40 de baze în 9 state, în principal în foste republici sovietice în Siria și  Vietnam, este urmată de UK, Franța și Turcia cu de la 4 la 10 baze fiecare: India, China, Japonia, Coreea de Sud, Germania, Italia și Olanda cu între 1 și 3 baze.
Povestea tristă a morții Mariei Laol și prietenelor sale
Evenimente neprevăzute au dus la descoperirea de trupe americane dislocate în alte state fără ca despre această prezență să se știe chiar la nivelul Congresului american. După o lovitură de stat reușită de un ofițer pregătit de americani, relațiile militare dintre SUA și Mali sunt suspendate. În mod normal, niciun militar american nu mai are ce căuta pe teritoriul acestui stat. Și totuși:
Era 5.09 dimineața când un Toyota Land Cruiser a sărit de pe un pod din țara vest-africană Mali. Timp de două secunde, SUV-ul a zburat prin aer răsucindu-se cu 180 și căzând de la 70 de picioare în râul Niger.
Trei dintre morți erau membri de comando americani. Șoferul, un căpitan poreclit „Whiskey Dan” era liderul unei echipe secrete niciodată descrisă în media și rar menționată chiar și în publicațiile guvernamentale. Unul dintre pasageri era dintr-o unitate și mai secretă, a cărei activitate este adesea integrată în Joint Special Operations Command (JSOC), care desfășoară misiuni clandestine de omorâre și capturare în afara SUA. Trei nu erau personal militar și nici americani. Erau femei marocane descrise eventual ca chelnerițe sau „prostituate”.
Cele șase morți au fost finalul unui periplu de o noapte întreagă prin barurile din Bamako, capitala Mali, în conformitate cu un raport desecretizat al investigatorilor penali din armata SUA. De la cină și băuturi la un restaurant denumit Blah-Blah, alte băuturi la La Terrasse apoi altele la Club XS și băuturile de final la Club Plaza, a fost un înot zgomotos în vodcă fără măsură. Și de vodcă și Red Bull. Și vodcă și suc de portocale. Și de vodcă cu vanilie și rodie. Și Chivas Regal. Și Jack Daniels. Și bere Corona. Și bere Castel. Și să nu uităm B-52, o băutură făcută în general din Kahlúa, Grand Marnier și Bailey’s Irish Cream. Numai la Club Plaza, nota de plată a fost echivalentul a 350 de dolari SUA.
La aproximativ 5 dimineața, în 20 aprilie, cei șase s-au înghesuit în acel Land Cruiser, cu căpitanul Dan Utley la volan către o  nouă locațiue „fierbinte”: Bamako By Night. Opt minute mai târziu, Utley a sunat o femeie pe care a întrebat-o dacă e supărată. I-a spus că se va întoarce și o va lua, dar ea i-a spus să nu se obosească. Utley i-a dat telefonul Mariei Laol, una dintre marocance. „Nu fi supărată. Ne vom întoarce să te luăm” i-a spus aceasta femeii de la celălalt capăt al firului, care a mai auzit țipete și apoi tăcere.
Relatarea de mai sus, adusă la lumină după multe lupte cu autoritățile duse de autorul articolului, Nick Turse, este exemplară pentru tema propusă din mai multe puncte de vedere: imposibilitatea evaluării precise a prezenței americane în lume, dar și amploarea ei, militarii americani executând misiuni chiar și acolo unde, oficial, ei nu există; legătura dintre prezența americană consumul de băuturi, de droguri, prostituție și agresiuni sexuale; ascunderea acestei realități.
Pe măsură ce operațiunile militare americane s-au în înmulțit în Africa, ajungând la un record de 674 misiuni în 2014, rapoarte despre consumul excesiv de alcool, sex cu prostituate, consum de droguri, agresiuni sexuale și ale forme de violență ale personalului AFRICOM s-au înmulțit și ele, chiar dacă multe au fost ascunse pentru săptămâni sau luni și chiar pentru ani.
Practic, prezența bazelor amercane reprezintă semnul supunerii respectivului stat și nu numai o piedica împotriva asanării morale a societății pe toate palierele ei, ci chiar cangrenizarea, metastazarea acesteia. Membrii lor, ca și tot restul personalului american dislocat în alte state, nu se supun legilor locale, ci celor americane – vă amintiți cazurile de la noi, între care cel al lui Teo Peter. Inversul însă nu este valabil. FBI-ul pe față, CIA-ul pe ascuns, extrag cetățenii altor state pentru a-i judeca în America.Orice cetățean al lumii poate fi judecat de instanțele americane. Și chiar orice stat. Ceea ce este departe de a fi o dovadă de prieten democrat și întru democrație, a SUA.
(Va urma)
CELE MAI POPULARE
OPINII

Un apologet de excepție – John Lennox vorbește despre tema: „L-a îngropat știința pe Dumnezeu?“

download

Republicat de la B a r z i l a i – e n – D a n:

Dați tinerilor de vârsta școlară material pentru rațiunea sănătoasă, ca tratament împotriva otrăvilor de acolo. Vaccinați-i acasă. Un astfel de video ar trebui oferit la toate grupele de tineret din biserici.

Publicat pe 21 aug. 2019

ABONEAZĂ-TE 22 K
Host Eric Metaxas and Oxford professor John Lennox explore the question, „Has science buried God?” – discussing the fine-tuned universe, evolution, logic, history, and more! „It’s like we’re an old Vaudeville team” says Metaxas, who eggs the legendary Lennox into retelling his equally legendary roast chicken anecdote. The interview was hosted by the Colson Center and took place in Washington D.C., in May 2019.

Un cunoscut profesor de la Universitatea Yale respinge teoria Darwinistă

download

Un profesor cu renume internațional de la Universitatea Yale (New Haven, Connecticut, SUA), și-a abandonat credința în teoria darwinistă, argumentând că „această inteligentă ,,teorie” a creării ar trebui luată mai în serios”, relatează ChristianHeadlines.com

Profesorul David Gelernte a spus că teoria evoluției conține o serie de lipsuri și defecte incontestabile, îndemnându-i pe criticii celor care cred în creaționism, să înceteze să atace teoria doar pe baza sentimentului anti-religios.

„Teoria lui Darwin spune că noile forme de viață evoluează treptat, ramificându-se ca un copac, răspândindu-se în diferite alte noi direcții sau forme.” Gelernte a adăugat: „fiecare trebuie să fi avut un predecesor strâns legat, care trebuie să fi avut propriile sale predecesoare”.

În ceea ce-l privește pe om, teoria conform căreia Dumnezeu este forța din spatele creației universului, Gelernte a remarcat că aceasta este „prima și cea mai reală ,,teorie” care-i vine în minte.”

Gelernte a subliniat de asemenea că academicienii care îndrăznesc să pună la îndoială teoria darwinistă sunt atacați în mod regulat și pe nedrept de către colegii lor.

,,Trebuie să fac distincția între modul în care am fost tratat eu personal – într-un mod foarte amabil și prietenos de către colegii mei de la Yale, sunt oameni drăguți și îmi plac, sunt prietenii mei”, a spus el într-o discuție găzduită de Hoover Institute . ,,Pe de altă parte, când privesc comportamentul lor intelectual, ceea ce publică și, cu atât mai important, ceea ce le spun elevilor lor, darwinismul a trecut într-adevăr dincolo de un simplu argument științific.”

Un cunoscut profesor de la Universitatea Yale respinge teoria Darwinistă

JOCUL PERICULOS CU HOROSCOPUL FLORENTIN LEHACI

download

JOCUL PERICULOS CU HOROSCOPUL

Jocul periculos cu horoscopul

Cândva considerată o variantă a ocultismului, astrologia invadează astăzi spațiul public fără menajamente. Mulţi oameni îşi încep ziua citind sau ascultând previziunile din horoscop. Cercetătorii spun însă că această credinţă în astrologie poate avea consecinţe negative foarte grave.

Astrologia, deși discredită de secole, rămâne încă extrem de populară. Unii o ignoră, alții consideră că merită să fie luată în seamă. Nu puțini sunt cei care parcurg horoscopul ca o formă de distracție. Aceasta este constatarea jurnalistului American George Dvorsky. Opinia sa este susținută de date concrete care arată că opțiunile astrologice intră încă în calculele multor americani. Și nu numai a lor.

Astfel, un sondaj realizat în Statele Unite a demonstrat că 40% dintre americani cred că astrologia este o ştiinţă, deşi au impresia că este ceva diferit de astronomie. Majoritatea celor care cred asta sunt tinerii care au vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani.

De asemenea, un al sondaj realizat de Gallup în 2005 a indicat că femeile tind mai mult să creadă în astrologie decât bărbaţii, 28%, comparativ cu doar 23%.

Nu doar americanii au această înclinație de a-și coordona viața în funcție de indiciile oferite de pseudoștiințe. Chiar și țări considerate religioase au probleme de acest gen. Una dintre ele este chiar România. Astfel, conform unui sondaj IRES 96% dintre români cred în Dumnezeu, însă 45% recunosc că își consultă horoscopul (16% chiar țin cont în activitatea zilnică de ceea ce le spun astrele), iar 20% dintre români au un talisman norocos. Se confirmă și în cazul României aceeași tendință manifestată pe plan general, și anume că adepții acestor superstiții sunt în majoritatea femei, și persoane cu studii elementare.

Efecte din culise

Dacă se ia în calcul gradul de popularizare a horoscopului am putea intui că o astfel de credință are efecte negative minime sau este chiar inofensivă. Multe programe televizate alocă spațiu astrologiei care este prezentată alături de emisiuni despre paranormal, facilitând pătrunderea lor în spațiul privat. Acesta este și factorul determinant care contribuie la creșterea credibilității lor.

Însă unul dintre aspectele nocive ale horoscopului provine tocmai din mediatizarea de care beneficiază prin intermediul mass-mediei. În general, multe dintre programele TV contribuie la promovarea gândirii necritice, fapt care se demonstrează și în cazul dozelor de paranormal pe care aceasta le oferă publicului. Astronomul Phil Plait spune că astrologia pune accent pe datele care susţin o ipoteză promovată şi le ignoră pe cele care o contrazic, iar acest lucru distruge gândirea raţională, critică.

În plus, cei care cred în astrologie tind să-i judece pe oameni în funcţie de zodiile acestora, fără să mai fie interesaţi să-i cunoască cu adevărat, spune editorialistul Benjamin Radford, pentruDiscovery News. În opinia sa, atitudinea aceasta greşită şi simplistă este similară rasismului. Aceasta se întâmplă fiindcă oamenii nu sunt judecaţi individual, ci incluşi automat într-un grup, de la care se aşteaptă un anumit comportament. Drept urmare, prejudecăţile vor apărea de la sine. La rândul lor, acestea îi vor face pe oameni să insiste pe acele detalii care să le confirme ideile, aşteptările. Astfel, multe dintre trăsăturile esenţiale ale altora vor trece neobservate.

Un alt efect negativ constă în generarea unui comportament delăsător. Specialiştii susţin că atunci când horoscopul indică o evoluţie negativă voinţa se diminuează, iar ființa umană devine mai neglijentă în încercarea de a scăpa de soarta potrivnică. „Credinţa populară ar putea sugera că, pentru acei oameni care cred că soarta poate fi schimbată, predicţiile nefavorabile din horoscop ar putea duce la o încercare benefică de a-şi schimba soarta în mai bine. Cu toate acestea, rezultatele noastre au arătat că ascultarea unui horoscop nefavorabil are, de fapt, un efect negativ asupra acestor indivizi”, au concluzionat oamenii de ştiinţă de la de la University of South Carolina.

Predicții care influențează deciziile

Riscul este şi mai mare în cazul în care predicţiile astrologice pot schimba comportamentul celor care cred şi le pot influenţa deciziile. De exemplu, unele persoane vor fi tentate să acţioneze în direcţia sugerată de astrolog în loc să-ţi urmeze propriile convingeri şi dorinţe. Iar astrologia poate fi cu atât mai periculoasă, cu cât devine credibilă pentru persoane din forurile decizionale. Un exemplu în această privință îl oferă chiar o familie prezidențială.

În 1981, preşedintele Ronald Reagan a fost la un pas să îşi piardă viaţa într-un atentat. Reagan a scăpat cu viaţă, dar prima doamnă a decis că trebuie să ia măsuri. Şi-a amintit de un astrolog întâlnit cu un an mai devreme. Astfel, Joan Quigley i-a spus că ar fi putut să prevadă tentativa de asasinat, dacă ar fi fost întrebată din timp şi dacă i s-ar fi cerut să îi realizeze preşedintelui un horoscop pentru ziua respectivă. În curând, Joana a început să lucreze, neoficial, ca astrolog la Casa Albă.

Astrologul era consultat în cele mai diferite împrejurări și că stabilea datele la care președintele trebuia sau nu să acorde un interviu, momentele favorabile pentru a ține discursurile sau pentru a merge într-o deplasare, chiar și ziua potrivită pentru semnarea unor tratate militare. De asemenea, Quigley ar fi stabilit data exactă la care operația lui Reagan, bolnav de cancer, avea cele mai mari șanse de succes.

Nancy a recunoscut că „astrologia a fost pur și simplu una dintre modalitățile care m-au ajutat să fac față fricii pe care am resimțit-o după ce soțul meu aproape a murit.”

Astrologia care răspunde unor așteptări umane

De ce se cade atât de ușor în capcana astrologiei? În primul rând, astrologia are succes pentru că oferă iluzia că fiecare om este important și că viața lui este conectată cu Universul.

Apoi, credinţa în zodii şi horoscop presupune convingerea că există o predestinare. Aceasta implică faptul că orice schimbare este imposibil şi chiar de nedorit. Astfel, astrologii susţin ideea unui destin imposibil de schimbat. Iar evenimentele sunt destinate doar în a fi experimentate, nu și provocate de acţiunile oamenilor.

Analizând în profunzime, putem constata că horoscopul invită la o lipsă de responsabilitate. Este o manevră artificial construită prin care se încearcă acreditarea ideii că altcineva sau altceva este de vină pentru ceea ce se întâmplă. Deci, nu suntem liberi. Dar nici responsabili. Nu răspundem pentru acțiunile noastre fiindcă nu jucăm niciun rol într-un Univers determinist. Așa că nu trebuie să surprindă influența mare pe care horoscopul o deține în viața unora. Fie și ca formă de distracție. În subsidiar, se poate decripta frica de libertate. O teamă ce ar trebui neutralizată lăsând destinul în mâna Creatorului lui.

http://semneletimpului.ro/religie/paganism/ocultism/jocul-periculos-cu-horoscopul.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/diverse/jocul-periculos-cu-horoscopul/

Teologia Împlinirii de Fred G. Zaspel   

Pagina Pastorală

 

Teologia Împlinirii   de Fred G. Zaspel

 Discursul # 2

Anumite teme majore de împlinire

 Introducere

A.    Sumar

Am văzut în primul discurs că în Isus Hristos ceea ce s-a anticipat în Vechiul Testament este realizat. Teologia – mesajul – Noului Testament este una de realizare. Isus Hristos a venit „la împlinirea vremii”. Această eră a istoriei mântuirii stă mai presus de era anterioară în acea că ea mărturiseşte o realizare a tuturor speranţelor anterioare. Acesta, cred eu, este ceea ce l-a făcut pe Ioan Botezătorul „cel mai mare” dintre toţi profeţii – el a mărturisit de fapt şi a introdus ceea ce ceilalţi doar au promis. „Noi l-am găsit pe Cel de care a scris Moise şi profeţii” este în mor precis slava superioară a acestei ere a Noului Testament.

Am văzut aceasta prin a trasa în mod simplu cale în care scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament. Ei văd cu toţii în mod consistente şi-l prezintă pe Domnul Isus ca scopul speranţelor Vechiului Testament. Ei privesc destul de uşor şi de natural la Vechiul Testament şi văd străluciri şi promisiuni despre Hristos pretutindeni. Pentru a observa toate acestea, cred eu, este fundamental pentru întregul studiu – pasul prim şi de bază.

Aşa am văzut şi noi că suntem, de exemplu, introduşi să citim Vechiul Testament în lumina revelaţiei climatice pe care a adus-o Isus. Aristotel este cel care a învăţat că totul este mai bine înţeles în lumina telos-ului său, finalul ei. Dar nicăieri nu este aplicat acel principiu mai bine decât aici – a citi Vechiul Testament în mod corect este a-l citi în lumina Noului Testament – telos-ul său.

B.    Zona de studiu

Ceea ce nu mi-am făcut timp să indic este că speranţa Vechiului Testament era una escatologică. Daţi-mi voie să explic mai amănunţit. Vechiul Testament cunoaşte două ere de istorie de răscumpărare – şi Noul Testament este în fond acelaşi. „Istoria răscumpărătoare” nu vorbeşte de nimic din afara istoriei „reale”. Aceasta doar vede istoria din perspectiva lui Dumnezeu în desfăşurarea mântuirii Sale promise. Cele „două ere” sunt pur şi simplu, 1) era prezentă, şi 2) cea care va veni – sau simplu, promisiune şi împlinire. „Această eră prezentă” este caracterizată pretutindeni ca „rea” (de exemplu, Galateni 1:4) deoarece este era păcatului. „Această eră” vede societatea de oameni ca fiind sub controlul lui satan şi în rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Există mizerie şi păcat şi moarte – şi toate acestea sunt rele. Cei neregeneraţi sunt porecliţi, „fiii acestui veac” (de exemplu, Luca 16:8), şi care „iubirea veacului acesta” este un semn de nelegiuire (2 Timotei 4:10). Prin contrast, „veacul viitor”, vremea lui Mesia (Matei 24:3), este vremea când Dumnezeu va veni în putere glorioasă şi va îndrepta tot ceea ce este greşit. Va exista o inversare a efectelor căderii – o „fixare” a tot ceea ce este frânt şi tot ceea ce este greşit. Aceasta este ziua mântuirii.

Câteva pasaje din Noul Testament menţionează aceste două veacuri în mod specific. De exemplu, în Matei 12:32 Isus vorbeşte de acel păcat care nu poate fi iertat – „nici în acest veac şi nici în veacul viitor”. În mod similar, la speranţa asociată cu veacul viitor se face aluzie în Luca 18:30 care vorbeşte despre „viaţa din veacul viitor”. „Timpul sfârşitului”, „zilele din urmă”, etc., sunt expresii similare. Punctul de aici este pur şi simplu acela că aceasta este înfăţişarea Biblică – acest veac şi cel viitor.

Aşa cum am menţionat, speranţa Vechiului Testament era una escatologică – se centra pe o eră ce avea să vină. Vremea lui Mesia avea să fie un timp de judecată, înviere, neprihănire şi aşa mai departe. Speranţa era în mod clar una viitoare – că în „final” Dumnezeu va veni şi-şi va răscumpăra poporul Său.

Dar aici din nou citim că scriitorii Noului Testament vorbesc despre „împlinire”. Pe scurt, mesajul lor este că în Hristos „acel veac” a fost adus înainte în „acest veac”. Viitorul este acum! Hristos a împlinit toate îndelungatele noastre speranţe! Acesta este mesajul radical, revoluţionar al bisericii primare, şi este un mesaj care a format nu numai teologia lor ci şi întreaga loc concepţie despre viaţă.

C.    Abordarea

Ceea ce aş dori să fac în continuare este sublinierea afirmaţiilor majore din Noul Testament faţă de acest efect şi apoi temele primare corespondente. Obiectivul nostru general de aici este acela de a demonstra mai departe natura „mai deplină” a acestei ere a Noului Testament. Din fericire prin a face astfel vom ajunge la o apreciere mai mare a privilegiilor noastre – şi a responsabilităţilor noastre – în har.

Caracterizarea Biblică a acestei ere

Nu trebuie să petrecem prea mult timp în a discuta ceea ce este destul de limpede, ci ar trebui să începem prin a nota că pe de-o parte „acest veac” este unul rău (Galateni 1:4), şi este totodată incompatibil cu adevărata ucenicie (2 Timotei 2:4; 4:10). Aceasta este foarte simplu deoarece dumnezeul acestui veac este satan (2 Corinteni 4:4) – un adevăr Biblic care devine tot mai evident în fiecare zi. A trăi „în acord” cu această eră înseamnă a urma conducerea lui satan (Efeseni 2:2), şi a fi prins în „grijile acestui veac” va rezulta în sufocarea seminţei evangheliei (Matei 13:22). Nu e nevoie de prea multă perspicacitate spirituală pentru a se recunoaşte că lumea în care trăim noi este – în estimarea lui Dumnezeu – o lume plină de păcat. Şi aceasta este cea care face speranţa viitoare una luminoasă – în veacul viitor lucrurile nu vor fi aşa!

Dar ce este atât de uimitor cu privire la mărturia Noului Testament este că Hristos a adus „acest veac” în această eră. Notaţi Galateni 1:4. „El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău”. Pavel nu se pare că spune că noi încă mai sperăm că într-o viitoare zi vom fi eliberaţi de acest veac. El se pare că ne spune că prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos noi ne bucurăm deja de libertatea din acest veac prezent.

Notaţi 1 Corinteni 10:11. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. Notaţi că „sfârşitul” (telos) a venit – „sfârşiturile veacurilor” spre a fi exacţi. Dar notaţi faptul că Pavel este mult mai specific decât atât – sfârşitul veacurilor a venit peste noi.

Evrei 1:1-2. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul său”. Notaţi că ni se spune că suntem deja o parte a „ultimelor zile”. În cadrul „ultimele zile” din Noul Testament şi în expresiile similare se folosesc în mod consistent ca referire la evenimentele care ori au avut loc ori vor avea loc (cf. 1 Petru 1:20; Iuda 18; Fapte 2:17). Ioan vorbeşte de timpul lui ca „ultima oră” (1 Ioan 2:18).

Evrei 9:26. „Fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”.

1 Petru 1:10-12. „Prorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (cf. Luca 10:24).

În toate acestea punctul este acelaşi, anume, că această eră a Noului Testament este era împlinirii. Ceea ce s-a aşteptat de aşa de mult timp acum este experimentat – de către noi. Aceasta nu înseamnă a spune că noi nu mai trăim „aici” – este destul de evident că aşa este. Dar apoi noi nu trăim – dar mai multe despre aceasta mai târziu. Să notăm doar două indicaţii despre aceleaşi lucruri.

2 Corinteni 5:17. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Dacă terminologia de aici ţi se pare escatologică atunci eşti pe calea cea dreaptă. „Creaţia nouă” sună în mare parte ca „un cer nou şi un pământ nou” din 2 Petru şi Apocalipsa. Amintiţi-vă de Apocalipsa 21:5 unde pe marginea eternităţii Dumnezeu spune, „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Aceasta este în mod clar ceva pe care noi îl punem într-un cadrul de timp viitor. Dar Pavel declară în mod îndrăzneţ că aceasta este o experienţă prezentă – cel puţin într-un anumit sens – pentru cei care sunt „în Hristos”.

Filipeni 3:20. „Cetăţenia noastră este în ceruri” (cf. Efeseni 2:6, noi suntem „puşi în locurile cereşti”). Într-un anumit sens cerul este aici – pentru noi.

Sper că nu am supra-dezbătut acest punct, dar cred că este bine să vedem pasajele specifice care declară subiectul în mod precis – sau concis. Aceasta slujeşte, prin urmare, drept cadru în care putem examina anumite teme relatate. Scriitorii Noului Testament – şi Isus – nu declară în mod simplu că aceasta este noua eră; tot ei vorbesc cu referire la promisiuni specifice care fac apel la o împlinire escatologică şi de care noi ne bucurăm acum.

Promisiunile împlinite în acest veac

A.    Învierea

Baza speranţei Vechiului Testament este speranţa învierii. Daniel 12:2 promite aceasta atât de clar ca oriunde, dar aceasta este o speranţă care este vie în tot Vechiul Testament (de exemplu, Iov 19:26; Isaia 26:19). Cu toţii sunteţi familiari cu aceasta. Veacul viitor, veacul lui Mesia, avea să fie un timp de înviere.

Aceasta este semnificaţia învierii lui Hristos. Faptul că învierea Sa era o înviere reală, trupească este bine atestat în înregistrările Evangheliei – precum şi în epistole. Mormântul gol, apariţiile şi martorii oculari, rănile vizibile, etc. Dar ceea ce este adesea trecut cu vederea este faptul că în timp ce învierea Sa era reală ea nu era doar o resuscitare a trupului său. Aceasta a fost învierea Sa în veacul viitor – învierea escatonului. Evidenţa pentru aceasta apare în două linii.

1. Evidenţa fizică

Evidenţa fizică este abundentă. Hainele de la mormânt care au fost găsite în mormântul gol nu au fost rupte de pe trupul lui Isus – ele au rămas acolo aşa cum au fost puse, doar că acum erau goale! Suspectez faptul că greutatea mirodeniilor de ungere şi a acoperirii s-a păstrat în aceasta, dar punctul este că trupul pare să fi plecat fără vreo tulburare! (cf. Lazăr, Ioan 11:44).

De asemenea, piatra a fost dată la o parte de pe mormânt, nu pentru a-l lăsa pe Isus afară, ci mai degrabă pentru a arăta că El era plecat! Şi există apariţiile şi dispariţiile neprevăzute (de exemplu, Luca 24) şi cu ele aparenta „călătorie” înainte şi înapoi dintr-o altă „dimensiune” sau stare de existenţă. Barierele fizice nu erau obstacole pentru El; „uşile erau închise” indică aceasta. Toate acestea în contrast cu învierile anterioare, unde suntem lăsaţi să presupunem că persoana care a înviat eventual a murit din nou.

Privind la toate acestea devine clar faptul că învierea lui Hristos este ceva unic în istorie. Apare drept din evidenţa fizică faptul că învierea Sa este învierea erei viitoare. Şi de fapt aceasta este de fapt declaraţia scriitorilor Noului Testament.

2. Evidenţa exegetică

Fapte 4:1-2. „Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi Saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod, şi vesteau în Isus învierea din morţi”. De ce era doctrina lor aşa de opusă de Saduchei? Deoarece „ei predicau în Isus învierea morţilor”! Învierea viitoare nu mai era pentru apostoli subiect de speculaţie teoretică ci de evenimente curente! Saducheii ar putea argumenta faptul că învierea nu va avea loc niciodată. Iar Fariseii ar argumenta şi ei aceasta. Dar ceea ce au insistat apostolii era că aceasta deja avea loc!6

Fapte 23:6. „…din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată”, Adică, speranţa lui Israel de înviere atârnă pe Isus. Toată speranţa învierii se centrează pe El deoarece El a experimenta-o deja.

Romani 1:3-4. „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor”. Cred că tratarea lui Vos (şi astfel, a lui Murray) a acestui pasaj loveşte marca7. El indică faptul că Pavel vorbeşte aici de două stări de existenţă ale Fiului întrupat: 1) slăbiciunea – „conform trupului”, stare care a originat „din (ek) sămânţa lui David”; şi 2) puterea – „conform Duhului sfinţeniei” care origina „din (ek) învierea din morţi”. Învierea lui Isus nu L-a declarat pur şi simplu a fi „Fiul lui Dumnezeu” ci „Fiul lui Dumnezeu cu putere”. Pusă în mod simplu, la învierea Sa, Hristos – spre deosebire de Lazăr sau cei din învierile anterioare – a intrat într-o stare total de nouă de existenţă. El a intrat în veacul care va să vină.

1 Corinteni 15:20. „Dar acum (nuni de), Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”. Notaţi cadrul de timp („acum”) şi natura învierii (pârga”). „Pârga” este mai mult decât o garanţie; aceasta este primul vărsământ al unui seceriş de mai târziu. Versetul 22 specifică faptul că „în Hristos” vom fi noi înviaţi. Implicaţia din nou este că El a intrat în acea stare de înviere înaintea noastră.

1 Corinteni 15:45. „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Indicaţia din nou este că El a intrat într-o altă existenţă.

2 Timotei 1:10. „…care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”. În învierea Sa Hristos a intrat în „neputrezire”.

Astfel Hristos a fost înviat spre viaţa din veacul ce va să vină. Semnificaţia tuturor acestor lucruri îşi au baza în faptul că noi suntem „în El”. Adică, există o solidaritatea unită a lui Hristos cu cei ai lui, aşa că ceea ce este adevărat despre El devine adevărat despre noi. Aceasta include şi învierea. De multe ori Pavel merge în dureri pentru a arăta că noi suntem „înviaţi cu El” (de exemplu, Romani 6:13 şu; Efeseni 2:5-6; Coloseni 2:12-13; 3:1). Noi suntem una cu El în învierea Sa precum şi în moartea Sa. Scopul răscumpărător al lui Dumnezeu pentru noi a for realizat pentru noi – şi, într-un sens, fără noi – de către Isus Hristos.

Dar în timp ce aceasta este adevărat cu privire la ceea ce s-a întâmplat pentru noi în istoria mântuirii, nu este doar aceasta. Aceasta e ceva care are implicaţii şi în experienţa noastră zilnică. Noi suntem înviaţi cu El „spre viaţa nouă” (Romani 6:4). Ca şi El, noi am intrat într-o nouă experienţă. Aceasta nu este starea de neputrezire, ci este starea în care păcatul nu mai are dominaţie (6:6 şu). Înviaţi împreună cu El păcatul a fost detronat. Acesta nu mai poate călări peste noi, ci în Hristos noi suntem eliberaţi de păcat (v. 7) şi nu mai suntem forţaţi în supunere faţă de acesta (v. 14). Aceasta este ceea ce relatează pentru „noutatea” vieţii noastre în Hristos (2 Corinteni 5:17). Suntem oameni care am fost înviaţi la o nouă existenţă – cu Hristos. Ba mai mult, această „viaţă nouă” la care am fost înviaţi noi în El este pentru noi o resursă pentru trăirea zilnică. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii lui” (Filipeni 3:10). Înviaţi cu Hristos noi nu mai suntem relataţi faţă de o idee – noi suntem relataţi faţă de Domnul înviat a cărui tărie devine a noastră pentru trăirea pentru El.

Aceasta este în mod precis tensiunea din viaţa creştină. Noi suntem înviaţi cu Hristos să stăm cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5-6). Noi trăim într-o altă lume – şi este evident, pentru noi şi pentru cei care ne cunosc. Noi simţim tragerea în sus către un loc mai înalt, şi ştim că viaţa Lui este în noi. Cu toate acestea picioarele sunt încă aici pe pământ – în această eră. Şi noi simţim adesea tracţiunea în jos a „grijilor acestui veac” (Matei 13:22). Şi astfel suntem avertizaţi, în calitate de soldaţi din armata lui Hristos, nu pentru a fi „încurcat cu treburile acestei lumi” (2 Timotei 2:4). Dar aceasta nu este doar avertizare, este acel ajutor al Hristosului înviat care locuieşte în noi, şi noi trăim pentru Dumnezeu prin El (Galateni 2:20).

B.    Viaţa veşnică

Una din caracteristicile izbitoare ale predicării lui Isus este folosirea Sa rară a termenului „mântuire” (sau verbul „a mântui”). În comparaţie cu folosirea noastră a acestui cuvânt Isus l-a folosit din greu. Aceasta nu înseamnă că folosirea de către noi a cuvântului este greşită – şi Pavel l-a folosit tot timpul. Dar observaţia ar trebui să ne facă destul de curioşi pentru a vede ace terminologie a folosit Isus – în special în lumina faptului că misiunea Sa era o misiune de mântuire!

În acest punct ajungem să recunoaştem preferinţa lui Isus pentru cuvântul „viaţă” – sau „viaţă veşnică”. Evanghelia lui Ioan este plină de referinţe la „viaţă” şi „a trăi” (53 de ori; de 95 de ori în scrierile lui Ioan). Această observaţie mă fascinează, şi atunci când am observat-o pentru prima dată am fost încântat să caut materia puţin mai departe pentru a descoperi de ce a preferat Isus acest termen. Nu putem să-l explorăm acum, dar vom privi la acesta în relaţie faţă de tema noastră a împlinirii.

Prima dată când termenul „viaţă veşnică” (hayyey `olam / zoe aionion) apare în Scriptură este în Daniel 12:2, şi doar o simplă privire la verset ne trimite spre calea noastră către o înţelegere a semnificaţiei termenului. „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”. În mod clar speranţa „vieţii veşnice” este una escatologică – aceasta se centrează în mare parte pe ultimele zile, ziua învierii. Această aceiaşi idee este purtată în Noul Testament, de fapt, şi este văzută în versete precum Matei 25:46 unde judecata finală de la revenirea lui Hristos este văzută că rezultă în două destine diferite pentru umanitate – pedeapsă veşnică şi viaţă veşnică. În Marcu 10:30 Isus specifică în mod exact că ucenicii lui vor primii „în veacul viitor viaţa veşnică”. Acelaşi lucru este văzut în pasaje similare unde „viaţa” stă în contrast cu „iadul” (de exemplu, Marcu 9:43, 45). În Ioan 5:29 Isus vorbeşte despre „învierea vieţii” pentru cei care au făcut bine, o afirmaţie aproape de evocatoare faţă de cea din Daniel 12:2. Şi în Ioan 12:25 „viaţa din această lume” este în contrast cu „viaţa veşnică”. Astfel semnificaţia frazei este clară: viaţa veşnică este viaţa veacului viitor. De aceasta ne putem bucura în ziua învierii.

Ceea ce este surprinzător, prin urmare, este de a învăţa că aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a venit să o dea în acest veac! Evanghelia lui Ioan este plină de declaraţii faţă de acest efect. „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (10:10). „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (5:24). Acesta este punctul de referinţă şi în discuţia lui Isus cu Nicodim. El are nevoie de o renaştere mai precis pentru că intrarea în împărăţie necesită un principiu nou de viaţă. Şi atunci când Isus spune că ucenicii lui nu sunt „din această lume”, El vrea să implice (probabil printre alte lucruri) că viaţa pe care o posedă ei acum nu este explicabilă în termeni de ceva natural. Aceasta nu are nimic de a face cu această lume. Conceptul este unul fascinant şi descoperă o înţelegere profundă a semnificaţiei lui Isus Hristos. Cu El eschatonul a fost favorizat.

Ceea ce este evident mai întâi de toate este că „viaţa” este mai mult decât evidenţă, şi „viaţa veşnică” este mai mult decât existenţa fără de sfârşit. Prin definiţie, toţi oamenii „există”, şi ei vor exista întotdeauna. Dar punctul de bază de aici este dacă sau nu putem să ne referim corect la acea existenţă din afara lui Hristos ca „viaţă”. Termenii, după cum vedeţi, nu vorbesc despre cantitatea vieţii ci de calitatea vieţii, un tip specific de existenţă. Aceasta durează veşnic, pentru a fi siguri, şi vom privi la aceasta mai târziu, dar nu aceasta este întregul punct. „Cum existăm – şi vom exista – noi?” este întrebarea de aici.

Dar care este calitatea vieţii pe care o oferă Isus? Ce o face pe aceasta să fie atât de dorit? În Ioan 17:3 Isus defineşte viaţa veşnică drept cunoaşterea lui Dumnezeu „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Sunteţi conştienţi de faptul că verbul „a cunoaşte” adesea implică mai mult decât simpla posesiune de fapte. Aceasta vorbeşte despre relaţie, intimitate, părtăşie, favoare (de exemplu, Psalmul 1:6; Amos 3:2; Ieremia 9:24; 31:34; Ioan 10:14-15). Aici este locul unde „viaţa” devine aşa de semnificativă. În afara lui Hristos omul nu-l cunoaşte pe Dumnezeu – el nu poate (8:19, 54-55; 16:3; 17:25). Păcatul a dezbinat aşa de mult lucrurile încât aceasta – cea mai mare aspiraţie şi scop al său, însăşi scopul creaţiei sale – este pierdută. Aceasta explică „zădărnicia” existenţei naturale a omului. El este într-o căutare continuă după fleacuri deoarece nu poate găsi satisfacţie sau mulţumire sau înţelesul real pentru viaţă. Şi motivul pentru care el trăieşte într-o astfel de nemulţumire este că el nu poate să obţină aceea pentru care a fost creat – părtăşia cu Dumnezeu! Şi fără de aceasta nimic nu-l poate satisface. El există, dar viaţa lui este o moarte vie. ŞI existenţa care stă înaintea lui este chiar mai rea.

Era speranţa sfântului Vechiului Testament ca într-o zi Dumnezeu să vină să-l ridice la „viaţă” – plinătatea vieţii în părtăşia cu El. Dar anunţul îndrăzneţ pe care îl face Isus este că El a venit ca să ne dea acea viaţă – aici şi acum, şi întotdeauna. Şi aş dori să indic faptul că aceasta este în mod precis mărturia fiecărui credincios adevărat! Oare nu este aceasta exact ceea ce ai ajuns să simţi chiar? Existenţa noastră a fost aşa de complet transformată încât cel mai bun lucru pe care-l oferă lumea aceasta pare ieftin! Noi nu mai suntem

Vrăjiţi de încântarea lumii –

Lucruri ce-s mai înalte, lucruri mai nobile,

Acestea ne-au întunecat vederea!8

De fapt, atât de adâncă şi de stabilită este această bucurie interioară şi satisfacţie a vieţii pe care o avem acum încât condiţiile exterioare – problemele acestei lumi – contează tot mai puţin. Noi am „descoperit mulţumire în oricare stare am fi”. Dragostea lui Dumnezeu este atât de revărsată în inimile noastre încât ne putem bucura chiar şi în necaz. Şi când alţii se laudă cu realizările sau dobândirile ori posesiunile lor – sau orice – aceasta nu ne produce invidie aşa cum obişnuia să fie odinioară. Mai degrabă ne bucurăm – într-adevăr, ne lăudăm, în aceasta: că-l cunoaştem pe Dumnezeu. Şi în cunoaşterea lui am descoperit un izvor de bucurie şi fericire care întrece cu mult ceea ce lume aceasta ar fi visat vreodată. Noi am găsit viaţa! Şi privind înapoi de la acest punct de avantaj, acea existenţă de dinainte de a-l „cunoaşte” pe Dumnezeu pare acum să nu fi fost mai nimic decât o viaţă – era o moarte vie. Noi nu simţim că după ce ne-am întors de la lucrurile vechi am schimbat o viaţă bună cu un viitor bun – mai degrabă simţim că am făcut schimb cu o existenţă ieftină, săracă pentru o viaţă glorioasă şi abundentă care va dura şi va creste pentru totdeauna. Aceasta este păşunea prosperă, verde a vieţii veşnice, viaţa veacului viitor. Şi slava acestui veac al Noului Testament este că în Isus Hristos noi ne putem bucura înainte de vreme de aceasta. Cântecul binecunoscut al lui Peterson, „Cerul s-a coborât şi slava sufletul mi-a umplut” spune drept ceea ce spune despre bani.

Şi să nu uităm că aceasta este binecuvântarea pe care o putem oferi oamenilor în timp ce predicăm evanghelia. Persoana la care mărturisim ar putea să facă din viaţă să fie dură în fine – că el ar avea securitate într-un cont bancar sau într-un statut social înalt, sau orice altceva. Dar atunci când îi dai jos masca lui vopsită vei vedea că totul este doar o faţadă – el ştie că siguranţa sa este una înşelătoare. Aceasta vine şi pleacă, şi el o ştie. Şi atunci când ajunge la zilele cele mai dificile ale vieţii el ştie bine că siguranţa nu este deloc siguranţă. Dar noi putem oferi ceva mult mai stabil şi mai plăcut decât toate acestea. În Isus Hristos putem avea „viaţă”, şi aceasta „mult mai din belşug”.

C.    Bucuria de prezenţa lui Dumnezeu

Caracteristica centrală a speranţei Vechiului Testament este exprimată în cuvintele, „Eu voi vi Dumnezeu tău … şi tu îmi vei fi poporul meu” (Exod 6:7). În mod similar, caracteristica centrală a închinării Vechiului Testament era abordarea sa a prezenţei lui Dumnezeu. Aceasta este semnificaţia întreagă a locului „preasfânt”. Exista sacrificiu şi ispăşire şi mult mai puţin, dar chestiunea intrării în prezenţa lui Dumnezeu a fost ceea ce a făcut închinarea atât de solemnă.

Tema este preluată în Geneza 9:26-27 unde se spune că Dumnezeu este „Dumnezeul lui” Sem şi va „locui” în corturile lui. Aceasta este adusă din nou în Exod 3 unde la fel cum Dumnezeu îl trimite pe Moise în misiunea lui către Egipt, El spune, „În mod sigur Eu voi fi cu tine” (v. 12). Semnificaţia Numelui Divin („EU SUNT cel CE SUNT”, v. 14), cred eu, se centrează în principal pe acest mare adevăr. Aceasta indică mai mult decât că Dumnezeu este „auto-existent”. El este prezent printre oamenii lui! Prezenţa lui salvatoare era adevărul care a fost adus de Moise către ei, şi prin virtutea prezenţei Lui au fost ei eliberaţi.

Atunci când a fost ridicat cortul, acesta era locul unde locuia Dumnezeu. „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui (shakan) în mijlocul lor” (Exod 25:8). Acesta e punctul focal de închinare. „Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul” (40:34). Notaţi aici asocierea apropiată a ideilor despre prezenţa şi „slava” lui Dumnezeu; terminologia pare să fie interschimbabilă.

Prima poruncă, „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”, a fost prima poruncă pe care a încălcat-o Israel (Exod 32), şi ca rezultat Dumnezeu a spus, „Nu voi mai merge cu tine” (33:3). În următoarele versete Moise a apelat cu succes la sentinţă (v. 12-17), şi Dumnezeu a pledat că va merge „cu” ei. Prezenţa lui Dumnezeu, sau „slava” (kabod, v. 22), era esenţială. Apoi în Levitic întreaga funcţie a cultului Israelit a fost aceea de a aduce pe fiecare închinător (de parte bărbătească) în prezenţa lui Dumnezeu de trei ori pe an. Aceasta era o actualizare a prezenţei lui Dumnezeu.

Dar chiar şi cu aceasta, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu era un lucru dificil şi de temut. Doar marele preot putea să între în locul preasfânt – şi aceasta doar odată pe an – şi doar după ce făcea pregătirile atente şi în mod adecvat. Calea nu era deschisă pentru oricine, oricând. Nici măcar Moise nu putea intra într-un loc sfânt (Exod 40:35). Aceasta era un „lucru de temut”, şi doar prin virtutea mijlocirii preotului se puteau bucura ei de prezenţa lui Dumnezeu.

Apoi este profetul Ezechiel care portretizează în mod geografic depărtarea slavei lui Dumnezeu (kabod) de la Israel (cap. 11). Nelegiuirea lui Israel a devenit prea mare şi prezenţa lui Dumnezeu a fost înlăturată. Cu toate acestea în cap. 43 există din nou o descriere a reîntoarcerii slavei lui Dumnezeu.

Toate acestea sunt prezentate în declaraţiile climatice din prologul lui Ioan. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui” (v. 14). „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (v. 18). Isus Hristos este realizarea a ceea ce a fost zugrăvit în cortul Vechiului Testament – şi pierdut mai târziu. În El slava lui Dumnezeu este reîntoarsă. În El Dumnezeu a venit în „cort” printre oamenii lui. El este immanu el – Dumnezeu cu noi, pentru a împrumuta cuvintele lui Isaia şi Matei. Şi întregul fundal al cărţii Evrei este însăşi această temă, că în Hristos noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu. Calea este deschisă dincolo de voal, şi ni s-a dat acces direct către Dumnezeu. Voalul care prevenea accesul în locul preasfânt a fost rupt „de sus în jos”, şi Dumnezeu prin Hristos a lăcat calea către El larg deschisă. Aceasta este „slava” veacului Noului Testament, şi ea este cu mult „mai bună”.

 D.    Ziua mântuirii

Venirea lui Dumnezeu avea să fie, mai presus de toate, timpul de eliberarea pentru poporul Său. Împărăţia care avea să vină avea să fie o împărăţie care avea să pună la o parte toată opoziţia şi să stabilească neprihănirea şi pace prin întreaga lume. Dumnezeu avea să vină în judecată, să distrugă pe toţi duşmanii Săi şi să-i răzbune pe cei neprihăniţi. Isaia vorbeşte de o vreme când „vestea bună a păcii” va fi răspândită din Sion, deoarece Domnul şi-a lăsat gol braţul Său de mântuire şi „şi-a mângâiat poporul Său şi l-a răscumpărat pe Ierusalim” (52:7-10); un timp când Robul lui Dumnezeu va „lega pe cei cu inima frântă, şi va proclama eliberarea celor captivi” şi anul de Jubileu (61:1-2). Ieremia şi Ezechiel vorbesc despre un „Legământ Nou” care va fi legiferat şi care promite o relaţie nouă cu Dumnezeu în iertare graţioasă de păcat. Mica îl prezintă pe Dumnezeu ca neîntrecut în milă, care „iartă nelegiuirea, şi trece cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Sale” (7:18). El va „îndeplini adevărul (emeth) către Iacov, şi mila (hesed) către Avraam” pe care a jurat-o El (7:20; cf. Exod 34:6).

Şi din nou această temă îşi găseşte împlinirea în acelaşi loc ca toate celelalte – sau mai degrabă, în aceiaşi Persoană. „În această zi aceste lucruri s-au împlinit în auzul vostru”, a spus Isus după citirea lui Isaia 61. „A sosit ziua mântuirii”, a spus El în efect, „Anul de Jubileu este aici”. Ba mai mult, El a pretins că sângele Său va asigura pentru „mulţi” binecuvântările Noului Legământ (Matei 26:28).

În acelaşi fel, Ioan declară că „harul şi adevărul” pe care Mica le-a profeţie au fost „îndeplinite” în întruparea lui Hristos, Cel a Cărui prezenţă glorioasă o privim noi, „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Aici Ioan îl pune pe Domnul Isus în centrul istoriei de răscumpărare – sau mai bine – la culmea ei. „Adevărul” pe care avea să-l îndeplinească Dumnezeu, credincioşia Sa, a fost revelat şi declarat în Hristos. „Mila” pe care a promis-o El a fost dată în plinătatea sa în Fiul Său.

Întrucât ei au privit înainte la un timp de justificare înaintea lui Dumnezeu când El îi va pronunţa neprihăniţi, noi privim înapoi spre Cel care „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4:25). Noi „am fost justificaţi prin credinţă” (Romani 5:1). Judecata noastră este trecută, şi în Hristos noi am fost justificaţi, declaraţi neprihăniţi.

În mod similar, atunci când îl auzim pe Isus declarând Domnia Sa peste sabat (Matei 12:8) am putea să ne mirăm la început în ce fel această autoritate va fi exercitată – ce va face El cu sabatul? Cum va fi acesta diferit ca un rezultat al domnie lui peste el? Găsim insinuări la acest răspuns în „veniţi la mine şi odihniţi-vă” (Matei 11:28 şu), dar în Evrei 4:1-11 noi învăţăm în mod specific că sabatul avea un caracter profetic / de prospectivă – acesta indica înainte către odihna noastră în Hristos. Sau, ca să folosim limbajul apostolului Pavel, aceasta este „umbra” a ceea ce Hristos este „trupul” (Coloseni 2:17). Aceasta este ceea ce a făcut Isus cu sabatul – El l-a împlinit pe deplin.

E.     Sumar

De sigur, există mult mai multe teme pe care le-am putea examina cu concluzii similare – împărăţia, legea, aşteptatul Profet-Preot-Rege, legămintele Sinaitice şi cel Nou, etc. – dar acestea vor fi de ajuns pentru acum. De un interes ulterior pentru mine sunt temele respective ale sinopticilor, Ioan şi Pavel – împărăţia (sinopticilor), viaţa veşnică (Ioan), şi neprihănirea şi Viaţa în Duhul (Pavel). Nu este surprinzător faptul că fiecare dintre acestea îşi are tema sa de „împlinire” în însăşi centrul său9. Dar punctul nostru de aici este destul de clar: în Isus Hristos finalul este realizat. Noi încă trăim „aici”, dar prin virtutea asocierii noastre cu El, noi suntem privilegiaţi să ne bucurăm de binecuvântările escatonului timpuriu.

Acum – şi nu încă

Înainte de a conclude ar trebui cel puţin să indicăm că în timp ce avem în faţa noastră toate acestea, mai sunt încă de venit altele. Gândiţi-vă de exemplu în termenii învierii primise. Noi nu suntem doar „înviaţi cu El în asemănare cu învierea Sa”, ci prin virtutea asocierii noastre cu El învierea noastră trupească este şi ea asigurată. Aceasta este în mod precis argumentul lui Pavel din 1 Corinteni 15. Dacă El a înviat, şi noi vom învia, pentru că suntem în El. El este „pârga” din care noi suntem recolta mai deplină. Noi vom fi cu toţi înviaţi, „dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (v. 23). Aşa că există acel acum  – şi este acel nu încă. Învierea lui Hristos a inaugurat veacul ce va să vină, şi noi suntem o parte a acestuia astăzi în timp ce suntem în El. Dar au să vină mai multe, şi în El şi aceasta este asigurată.

Acelaşi lucru este adevărat cu privire la viaţa veşnică. Faptul că noi o avem acum nu anulează cu desăvârşire perspectiva viitoare. Adesea în Evanghelia lui Ioan auzim pe Isus cum face legătura apropiată a două idei de viaţă acum şi viaţa veşnică(4:14; 6:51; 10:28; 11:25-26). A avea viaţa acum înseamnă a o avea pentru totdeauna, şi „a nu pieri niciodată”. Punctul este simplu fapt că darul lui Isus de viaţă pentru cei ai lui vine timpuriu – şi astfel în două rate: 1) la regenerare, şi 2) la învierea trupului. Viaţa veacului ce va să vină a venit, şi mai are încă să vină.

Putem spune acelaşi lucru despre toate din aceste teme. Înfrângerea lui satan a fost realizată pe cruce (Ioan 12:31-32) şi totuşi va fi realizată într-un anumit timp din viitor (Romani 16:20; Apocalipsa 20). Binecuvântarea Avraamic este savurată de fiecare credincios (Galateni 3) şi totuşi va fi îndeplinită mai târziu (Apocalipsa 7:9). „Odihna” noastră în Hristos este aici (Matei 11:28 şu) şi totuşi rămâne (Evrei 4:9). Prezenţa lui Dumnezeu a fost manifestată în Hristos (Ioan 1:14) şi totuşi îşi aşteaptă deplina sa manifestare (Apocalipsa 21:3, 22). Mântuirea noastră în sine nu este încă pe deplin manifestată (Romani 13:11; Evrei 9:28; 1 Petru 1:5; Apocalipsa 12:10). Duşmanii lui Dumnezeu nu sunt încă eliminaţi. Pe scurt, împărăţia lui Dumnezeu este realizată acum, dar nu este încă manifestată pe deplin (2 Timotei 4:1, 8; 2 Petru 1:11).

Judecata noastră încă stă înaintea noastră, şi că justificarea noastră este încă o speranţă viitoare. Aceasta este semnificaţia timpului trecut din Romani 8:33 – „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Aceasta este probabil implicat şi în Romani 4:24 – „A înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”. Ideea este că Hristosul cel înviat va sta în apărarea noastră la bara de judecată a lui Dumnezeu. Judecata noastră – şi justificarea – este atât trecut cât şi viitor.

De fapt, privind înapoi la Grădina Edenului şi la felul cum erau lucrurile acolo – şi la ceea ce ar fi trebui să devină – ni se aminteşte mai mult de ceea ce se leagă viitorul nostru. Nu ar trebui să uităm că în timp ce Adam era perfect, el nu era „aşa de perfect” precum putea să devină. Dar când în slava pomilor vieţii (caţi dintre ei?) sunt văzute o supraabundenţă de roade „în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2), atunci noi vom recunoaşte că în Domnul Isus Hristos Paradisul a fost recâştigat – şi mult mai multe. Ceea ce a pierdut primul Adam – şi ceea ce a refuzat el – se va perfecta pe deplin prin ultimul Adam.

Aşa că în toată această „escatologie realizată” nu ar trebui să scăpăm din vedere viitorul. Ceea ce avem noi astăzi este realizarea glorioasă a speranţelor Vechiului Testament. Dar ceea ce stă înainte este încă mai glorios.

Un ghid hermeneutic semnificativ reiese din toate aceste lucruri. Că o binecuvântare promisă este realizată aici şi acum, prin însuşi acest lucru, nu predomină realizarea sa mai deplină de mai târziu. De exemplu, nu există nimic aici care să domine speranţa premilenialistă a manifestării viitoare a împărăţiei – nimic. Că veacul viitor este prezent şi că vine este o materie de simplă afirmaţie Biblică. Şi dacă există deja o realizare a binecuvântărilor în cadrul istoriei nu ar trebui să fim surprinşi să învăţăm de o manifestare încă mai deplină faţă de ele. Aceste întrebări pur şi simplu trebuiesc decise pe alte baze.

Hristos, Eschatos-ul

În final, când s-au spus toate acestea trebuie să recunoaştem clar că „împlinirea” anticipată în Vechiul Testament şi realizată în Noul Testament nu este nimic altceva decât Isus Hristos în Sine. El este legământul, promisiunea, împărăţia; El este viaţa noastră neprihănirea noastră, pacea noastră, mântuirea noastră, şi toate celelalte. El este scopul istoriei. Noi nu vorbim simplu despre „ultimele lucruri” ci despre o persoană în Care aceste „lucruri” sunt realizate. Şi când istoria este adusă la consumarea sa finală, Scriptura declară, „toate lucrurile vor fi adunate la El” (Efeseni 1:10).

Pentru acest motiv Isus este numit „Omega, eschatos-ul (ultimul), telos-ul („sfârşitul, Apocalipsa 22:13; cf. 1:17; 2:8). „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

Studiul nostru despre tema împlinirii este un studiu despre Hristos. Rezultă, deci, că El este punctul focal al evangheliei. El a venit nu doar să proclame „lucrurile” care aveau să se întâmple. El a venit să se proclame pe Sine. El este ceea ce a anticipat Vechiului Testament, şi El este însăşi esenţa, întreaga lucrătură a binecuvântării de care ne bucurăm noi în acest veac. Istoria mântuirii, escatologia realizată, escatologia viitoare – este cu totul un studiu al aceluiaşi Subiect, Domnul Isus Hristos, Care în aceste ultime zile a venit din Ceruri ca să „înlăture păcatul prin jertfa Sa”, şi Care v-a apărea a doua oară „nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:26, 28).

Note de subsol

1. cf. Walter C. Kaiser, Jr., „The Theology of the Old Testament,” in The Expositor’s Bible Commentary, Vol.1, Frank E. Gaebelein, ed., (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1979), pp.292-294.

2. Note also that all the responses of Jesus to Satan at His temptation in the wilderness contain quotations from „Israel in the wilderness” passages (Deut. 6-8, 10).

3. Cf. D. A. Carson, „Matthew,” in The Expositor’s Bible Commentary, Frank E. Gaebelein, ed., Vol.8 (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984), p.95.

4. C.F.D.Moule, „Fulfilment-Words in the New Testament: Use and Abuse. NTS, 14, p.314.

5. George R. Beasley-Murray, Gospel of Life: The Theology of the Fourth Gospel. (Peabody, MA: Hendrickson Publishers, Inc., 1991), pp. 36-37.

6. Cf. George Eldon Ladd, I Believe in the Resurrection of Jesus (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1975), pp.39-40.

7. Cf. Geerhardus Vos, The Pauline Eschatology (Phillipsburg, NJ: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1930, 1991), p.155 n.; and John Murray, The Epistle to the Romans (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968, 1980), pp.7-12.

8. „I Am Resolved,” by Palmer Hartsough.

9. See George Eldon Ladd, The Pattern of New Testament Truth. (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968).

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_feb07.htm

HAMARTIOLOGIE – doctrina despre păcat / Doctrina Păcatului – de Charles Hodge.

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Doctrina Păcatului  de Charles Hodge

 TEOLOGIE SISTEMATICĂ

PARTEA II.
Antropologia

CAPITOLUL VIII.
Păcatul

  • 1. Natura întrebării care trebuie să fie considerată.§ 2. Teorii filozofice despre natura păcatului.
  • 3. Doctrina bisericii primare.§ 4. Teoria Pelagiană.  § 5. Doctrina Augustiniană.
  • 6. Doctrina bisericii Romane.§ 7. Doctrina Protestantă a păcatului.
    § 8.Efectele păcatului lui Adam asupra posterităţii sale.  § 9. Imputarea imediată.  § 10. Imputarea mijlocită.
    § 11. Preexistenţa.  § 12. Teoria realistă.  § 13. Păcatul original.  § 14. Locul păcatului original.  § 15. Incapacitatea.

§1. Natura întrebării care trebuie să fie considerată.

Ni se spune că părinţii noştri au căzut din starea în care au fost creaţi prin păcătuirea împotriva lui Dumnezeu. Aceasta prezintă întrebarea, care este una dintre cele mai dificile şi mai cuprinzătoare fie în etică, fie în teologie, Ce este păcatul? Existenţa păcatului este un fapt care nu se poate nega. Nici un om nu poate să îşi examineze natura sa, sau să observe comportamentul semenilor săi, fără să aibă convingerea constrânsă asupra sa că există un astfel de rău precum păcatul. Aceasta nu este o întrebare pur morală sau teologică. Ea cade şi în regiunea filozofiei, care crede că explică toate fenomenele naturii umane cât şi cele ale lumii externe. De aceea, filozofii din fiecare eră şi din fiecare şcoală, au fost constrânşi să discute acest subiect. Teoriile filozofice despre natura păcatului sunt tot atât de numeroase ca şi şcolile diferite de filozofie. Această mare întrebare ajunge sub considerarea teologului creştin cu anumite limitări. El presupune existenţa unui Dumnezeu personal de o perfecţiune infinită, şi el presupune responsabilitatea omului. Nici o teorie a naturii sau originii păcatului care intră în conflict cu oricare dintre aceste principii fundamentale, nu poate fi adevărată pentru el. Înainte de a intra în afirmaţia vre-unei teorii care a fost mai mult sau mai puţin adoptată extensiv, este important să stabilim datele pe baza cărora vom determina răspunsul la întrebarea, Ce este păcatul? sau premizele din care se deduce răspunsul. Acestea sunt pur şi simplu declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu şi adevăruri despre natura noastră morală. Ignorând fie în întregime, fie în parte aceste două surse de cunoaştere, mulţi filozofi şi chiar teologi, au recurs la raţiune, sau mai degrabă la înţelegerea speculativă, pentru decizia asupra întrebării. Totuşi, această metodă este exagerată, şi conduce cu siguranţă la concluzii false. În determinarea naturii senzaţiei noi putem adopta o metodă a priori, şi să argumentăm din natura unui lucru cum acesta ar putea afecta organele noastre de simţ. Trebuie să presupunem că actele de cunoştinţă senzorială ca fiind fenomene ce pot fi explicate. Nu putem spune că natura luminii este în aşa fel încât ea nu poate cauza fenomenul vederii; sau despre acizi că ei nu pot afecta organele gustative sau că senzaţiile noastre sunt amăgiri care ne conduc să le referim la astfel de cauze. Nici nu putem determina filozofic principiile frumuseţii, şi să decidem ce trebuie să admire oamenii şi ce ar trebui să le displacă. Tot ceea ce poate face filozofia este să ia faptele din natura noastră estetică şi din ele să deducă legile sau principiile frumuseţii. Într-o manieră asemănătoare, faptele cunoştinţei noastre morale trebuie să fie presupuse ca fiind la fel de adevărate şi de demne de încredere. Nu putem argumenta că astfel este constituţia universului, astfel este relaţia individului faţă de întreg, că păcatul nu există, nimic pentru care noi ar trebui să simţim remuşcări sau pe baza căruia să pricepem pedeapsa. Nici nu putem adopta o astfel de teorie a obligaţiei morale care ne interzice recunoaşterea de către noi a păcatului, pe care forţele conştiinţei noastre îl condamnă. Orice om care trebuie să adopte o astfel de teorie a sublimului şi a frumosului, care ar demonstra că Niagara şi Alpii nu sunt frumoase producţii de artă; sau că „Iliada” şi „Paradisul pierdut” nu sunt vrednice de admiraţia erelor, şi-ar pierde munca sa. Şi astfel, omul care ignoră faptele referitoare la natura morală în teoriile sale despre originea şi natura păcatului, trebuie că munceşte în zadar. Totuşi, acest lucru este făcut în mod constant. Se va descoperi că toate punctele de vedere anti-teiste şi anti-creştine ale acestui subiect sunt speculaţii pur arbitrare, în război cu cele mai simple şi cele mai incontestabile fapte despre conştiinţă.

Cu privire la natura păcatului, trebuie să remarcăm că există două aspecte în care subiectul poate fi privit. Primul are legătură cu natura sa metafizică, şi al doilea, cu natura sa morală. Ce este ceea ce noi numim păcat? Este o substanţă, un principiu, sau un act? Este negarea din privaţiuni, sau un defect? Este un antagonism între minte şi materie, între suflet şi trup? Este egoism ca un sentiment, sau ca scop? Toate aceste întrebări care au de a face cu natura metafizică a păcatului, ce este el ca res in natura. În timp ce astfel de întrebări ca următoarele au legătură mai degrabă cu natura sa morală, şi anume, ce îi dă păcatului caracterul său de rău moral? Cum stă el în legătură cu legea? Ce lege are legătură cu păcatul? Care este relaţia sa cu justiţia lui Dumnezeu? Care este relaţia sa faţă de sfinţenia sa? Ce relaţie are, sau ce relaţie poate avea păcatul cu legea; sunt actele sale doar de deliberare, sau sunt şi acte impulsive şi afecţiuni, emoţii şi principii, sau înclinări? Este evident că acestea sunt mai degrabă întrebări morale decât metafizice. În unele dintre teoriile despre natura păcatului, el este privit exclusiv în unul dintre aceste aspecte; şi în unele, exclusiv în altul; şi în unele amândouă punctele de vedere sunt combinate. Nu ne propunem să încercăm să ţinem aceste puncte de vedere distincte deoarece amândouă sunt implicate în mod necesar în discuţia teologică despre subiect.

§ 2. Teorii filozofice despre natura păcatului.

Primateorie în ordinea cronologică, în afara doctrinei străvechi a Bibliei, cu privire la originea şi natura păcatului, este dualismul, sau teoria care presupune existenţa unui principiu veşnic al răului. Această doctrină a fost larg răspândită în est, şi în forme diferite a fost parţial introdusă în biserica creştină. Potrivit doctrinei lui Parsis, acest principiu original a fost o fiinţă personală; potrivit Gnosticilor, Marcioniţilor şi Manicheanilor, el a fost o substanţă, o u`,lh sau o materie veşnică. Augustin spune, „Iste [Manes] duo principia inter se diversa atque adversa, eademque aeterna et coaeterna, hoc est semper fuisse, composuit: duasque naturas atque substantias, boni scilicet et mali, sequens alios antiquos haereticos, opinatus est.”1 Aceste două principii sunt în conflict continuu. În lumea actuală ele sunt amestecate. Amândouă intră în constituţia omului. El are un duh (pneu/ma) derivat din împărăţia luminii; şi un trup cu viaţa sa animală (so/ma şi yuch,) derivată din împărăţia întunericului. Astfel, păcatul este un rău fizic; pângărirea duhului prin unirea sa cu un trup material; şi el trebuie învins prin metode fizice, adică, prin metode adaptate să distrugă influenţa trupului asupra sufletului. De aici vine eficienţa abstinenţei şi a auterităţilor.2

Evident, această teorie este: (1.) Inconsistentă cu Teismul, prin faptul că face ceva veşnic înafara lui Dumnezeu şi independent de voia sa. El încetează să mai fie o Fiinţă infinită şi un suveran absolut. El este limitat peste tot de o putere co-eternă pe care El nu o poate controla. (2.) Teoria distruge natura păcatului ca un rău moral, făcând din el o substanţă, şi reprezentându-l ca fiind inseparabil de natura omului ca o creatură compusă din materie şi duh. (3.) Teoria distruge, desigur, responsabilitatea umană, nu doar făcând răul moral un rău necesar chiar din constituţia omului, şi prin referirea la originea sa ca la o sursă veşnică şi necesar operativă; ci prin facerea lui o substanţă, care distruge natura sa ca păcat. Această teorie este în întregime atât de anti-teistă şi anti-creştină, încât, deşi a predominat multă vreme ca o erezie în Biserică, ea nu a intrat niciodată într-o legătură vie cu doctrina creştină.

Păcatul privit ca o simplă Limitare a Fiinţei.

A doua teorie anti-creştină despre natura păcatului este cea care îl face o simplă negare, sau o limitare a fiinţei. Fiinţa, substanţa, este bună. „Omne quod est, in quantum aliqua substantia est, et bonum [est],”3 spune Augustin. Dumnezeu ca şi substanţa absolută este binele suprem. Răul absolut este nimicul. De aceea, răul sau păcatul este cel mai mic din fiinţă, cel mai inferior bine; şi toată negaţia, sau limitarea fiinţei. Spinoza4 spune: „Quo magis unusquisque, suum utile quaerere, hoc est suum esse conservare conatur et potest, eo magis virtute praeditus est; contra quatenus unusquisque suum utile, hoc est suum esse conservare negligit, eaten us est impotens.” În demonstraţia sa a acelei propoziţii el face puterea şi bunătatea identice, potentia şi virtus sunt acelaşi lucru. De aici, lipsa virtuţii, sau răul, este slăbiciune, sau limitarea fiinţei. Dar mai distinct, Profesorul Baur de la Tubingen prezintă această viziune a naturii păcatului.5 El spune, „Răul este ce este finit; pentru că finitul este negativ; negarea infinitului. Orice este finit este relativ nimic; o negare care, în deosebirea constantă de plus şi minus a realităţii, apare în forme diferite.” Din nou, „Dacă libertatea faţă de păcat este înlăturarea tuturor limitărilor, astfel este clar, că doar o serie infinită de gradaţii ne poate aduce în punctul în care păcatul este redus la un minim care dispare. Dacă acest minim ar trebui să dispară în întregime, atunci fiinţa, fiind în întregime liberă de păcat, devine una cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu singurul este absolut fără păcat. Dar dacă ar fi să existe alte fiinţe în afara lui Dumnezeu, un minim de rău trebuie să fie în ele, în măsura în care ele nu sunt infinite aşa ca Dumnezeu, din pricina acestui motiv.” De aceea, deosebirea dintre bine şi rău, este doar cantitativă, o deosebire dintre mai mult şi mai puţin. Fiinţa este bună, limitarea fiinţei este rea. Această idee a păcatului stă în natura sistemului Panteist. Dacă Dumnezeu ar fi singura substanţă, singura viaţă, singurul agent, atunci El este suma a tot ceea ce există, sau, mai degrabă tot ceea ce există, este manifestarea lui Dumnezeu; forma existenţei sale. Prin urmare, dacă răul există, el este o formă a existenţei lui Dumnezeu ca bine; şi nu poate fi decât o dezvoltare imperfectă, sau doar o limitare a fiinţei.

Este clar, această teorie, (1.) ignoră diferenţa dintre malum metaphysicum şi malum morale, dintre fizic şi moral: dintre un copac pipernicit şi un om rău. În loc să explice păcatul, ea neagă existenţa sa. De aceea, ea este în conflict cu cel mai clar dintre adevărurile intuitive şi cea mai puternică dintre convingerile noastre instinctive. Nu există nimic de care să fim mai siguri, nici măcar de propria noastră existenţă, decât suntem siguri de diferenţa dintre păcat şi limitarea fiinţei, dintre ce este greşit moral şi ce este o simplă negare a puterii. (2.) Această teorie presupune adevărul sistemului panteist al universului, şi de aceea, este în contradicţie cu natura noastră religioasă, care cere şi presupune existenţa unui Dumnezeu personal. (3.) În distrugerea ideii de păcat, aceasta distruge tot sensul obligaţiei morale, şi iţi dă o libertate fără restricţii faţă de toate pasiunile rele. Aceasta nu învaţă doar că tot ce există, este drept; că tot ce există sau se întâmplă are un drept de a fi, ci că singurul standard al virtuţii este puterea. Cel mai tare este cel mai bun. Aşa cum spune Cousin, victoria este întotdeauna corectă; victima este întotdeauna incorectă. Cuceritorul este întotdeauna mai moral decât cel cucerit. Virtutea şi prosperitatea, nenorocirea şi viciul, spune el, sunt în armonie necesară. Slăbiciunea este un viciu (adică, păcat), şi de aceea ea este pedepsită şi bătută întotdeauna.6 Acest principiu este adoptat de toţi scriitorii precum Carlyle, care eroul lor venerat, care îl face pe cel puternic întotdeauna binele; şi îl reprezintă pe criminal, pirat şi persecutor, ca fiind întotdeauna mai moral şi mai vrednic de admiraţie decât victimele lor. Satan este mult mai vrednic de omagiu decât cel mai bun dintre oameni, deoarece în el există mai mult din fiinţă şi putere, şi el este seducătorul îngerilor şi distrugătorul oamenilor. Un sistem mai deplin demonic decât acesta, mintea omului nu a mai conceput niciodată. Totuşi, acest sistem nu îi are doar pe avocaţi săi filozofici, şi pe discipolii săi practici, ci se infiltrează într-o mare parte din literatura populară deopotrivă în Europa cât şi în America.

Teoria lui Leibnitz a privaţiunii.

Aproape aliată în termeni, dar foarte diferită în spirit şi în scop faţă de această doctrină a lui Spinoza şi a succesorilor săi, este teoria lui Leibniz, care rezolvă păcatul prin privaţiune, şi îl atribuie limitării necesare a fiinţei. Cu toate acestea, Leibnitz a fost un teist, şi obiectivul său în lucrarea sa „Theodicee” a fost de a-l justifica pe Dumnezeu prin dovedirea că existenţa păcatului este consecventă cu perfecţiunile sale divine. Lucrarea sa este religioasă în spiritul ei şi în obiect, totuşi ea este eronată şi periculoasă în unele dintre principiile sale. El a presupus că aceasta este cea mai bună lume posibilă. De vreme ce păcatul există în lume, el trebuie să fie necesar sau inevitabil. Acest lucru nu trebuie referit la influenţa lui Dumnezeu. Dar de vreme ce Dumnezeu este influenţa universală potrivit filozofiei lui Leibnitz, păcatul trebuie să fie o simplă negaţie sau o privaţiune pentru care nu este necesară nici o cauză eficientă. Acestea sunt cele două puncte care trebuie să fie întemeiate. Primul, că păcatul este inevitabil; şi al doilea, că el nu este datorat influenţei lui Dumnezeu. El este inevitabil, pentru că el se naşte din limitările necesare ale creaturii. Creatura nu poate fi absolut perfectă. Cunoştinţa şi puterea sa trebuie să fie limitate. Dar dacă el este limitat, ei nu trebuie să fie doar pasibili de eroare, oricum, eroarea sau acţiunea greşită este inevitabilă, sau ai putea avea o acţiune absolut perfectă de la o influenţă mai puţin absolut perfectă; efectul ar transcende puterea cauzei. De aceea, potrivit lui Leibnitz, răul se naşte „par la supreme necessite des verites eternelles.”7 „Le franc-arbitre va au bien, et s’il rencontre le mal, c’est par accident, c’est que le mal est cache sous le bien et comme masque.” Astfel, originea răului este referită la voinţă, dar voinţa este inevitabilă, sau din necesitate conduce la eroare, prin limitările inseparabile de natura creaturii. De aceea, dacă Dumnezeu a creat o lume a tuturor, El trebuie să creeze una din care păcatul să nu poată să fie exclus. Aceasta fiind originea şi natura păcatului, rezultă să Dumnezeu nu este autorul acestuia. Potrivit lui Leibnitz, Providenţa este o creaţie continuată (cel puţin acesta este punctul de vedere prezentat în unele părţi din lucrare sa „Theodicee”8) şi de aceea, tot ce este pozitiv şi real trebuie să fie datorat influenţei sale. Dar păcatul fiind o simplă negare, sau privaţiune, nu este ceva pozitiv, şi de aceea, el nu are nevoie de o cauză eficientă, şi doar de una insuficientă pentru a-şi justifica existenţa sa. Similitudinea în modul de afirmare dintre această doctrină şi doctrina Augustiniană care face tot păcatul defect, şi care împacă existenţa sa cu sfinţenia lui Dumnezeu pe baza aceluiaşi principiu ca cel adoptat de Leibnitz, este evident pentru toţi. Totuşi, aceasta este doar o asemănare în modul de expresie. Cele două doctrine sunt esenţial diferite, aşa cum vom vedea când teoria Augustiniană va fi considerată. Cu Augustin, defectul este absenţa unui bine moral pe care creatura ar trebui să îl posede; la Leibnitz, negarea este limitarea necesară a puterilor creaturii.

Obiecţiile faţă de această teorie care face păcatul ca nişte simple privaţiuni şi îl atribuie la natura creaturilor ca şi fiinţe finite, sunt în mod esenţial aceleaşi ca cele deja prezentate ca fiind împotriva celorlalte teorii menţionate mai înainte. (1.) În primul rând, aceasta face păcatul un rău necesar. Creaturile sunt din necesitate imperfecte sau finite; şi dacă păcatul este consecinţa inevitabilă a unei astfel de imperfecţiuni, sau o limitare a fiinţei, păcatul devine un rău necesar. (2.) Aceasta îl face pe Dumnezeu în cele din urmă să fie autorul păcatului în măsura în care ea aruncă asupra Lui responsabilitatea pentru existenţa lui. Pentru că chiar admiterea faptului că el este doar o negaţie, fără să ceară vre-o cauză eficientă, cu toate acestea, Dumnezeu este autorul limitării păcatului în creatură de unde acesta curge din necesitate. El a stabilit astfel lucrările mâinii sale, încât ei nu pot decât să păcătuiască, la fel cum copilul nu poate decât să greşească în judecăţile sale. Chibzuinţa este atât de plăpândă în omul adult care greşeşte încât natura şi cauzele lucrurilor sunt absolut inevitabile. Şi dacă păcatul ar fi în mod egal inevitabil chiar din constituţia creaturii, Dumnezeu, care este autorul acelei constituţii, devine responsabil pentru existenţa lui. Acest lucru nu este doar nedemn faţă de caracterul lui Dumnezeu, ci se opune direct învăţăturilor din Cuvântul său. Biblia nu atribuie niciodată originea păcatului, fie din îngeri sau din oameni, limitărilor necesare ale fiinţei lor ca şi creaturi, ci folosirii de către ei într-un mod pervertit şi nejustificabil a liberului lor arbitru. Îngerii căzuţi nu şi-au păstrat starea lor iniţială; şi omul, lăsat în libertatea voii sale, a căzut din starea în care el a fost creat. (3.) Această teorie tinde să şteargă deosebirea dintre răul moral şi cel fizic. Dacă păcatul ar fi doar o privaţiune, sau dacă el ar fi consecinţa necesară a slăbiciunii creaturii, el este mai degrabă obiectul compătimirii decât al ororii. În scrierile apărătorilor acestei teorii, cele două sensuri ale cuvintelor bine şi rău, moral şi fizic, sunt schimbate şi confundate în mod constant; deoarece răul, potrivit punctelor lor de vedere este într-adevăr ceva mai mult decât un ghinion, o greşeală inevitabilă faţă de ceea ce este cu adevărat bun. Totuşi, deosebirea dintre virtute şi viciu, sfinţenie şi păcat, aşa cum este descoperită în conştiinţa noastră şi în Cuvântul lui Dumnezeu, este absolută şi întreagă. Amândouă sunt idei simple. Noi ştim ceea ce este durerea din experienţă; ştim ce este păcatul din aceeaşi sursă. Noi ştim că cele două sunt atât de diferite ca ziua de noapte, ca lumina şi sunetul. De aceea, orice teorie care tinde să le confunde, trebuie să fie falsă. Astfel, în Scripturi în timp ce suferinţa este prezentată întotdeauna ca un obiect al compătimirii, păcatul este prezentat ca un obiect al ororii şi al condamnării. Mânia şi blestemul lui Dumnezeu sunt condamnarea împotriva oricărui păcat, aşa cum merită acesta în mod drept. (4.) De aceea, această doctrină tinde în mod necesar nu doar să micşoreze sensul nostru cu privire la rău sau cu privire la poluarea păcatului, ci şi distruge sensul nostru de vinovăţie. Păcatele noastre sunt ghinioanele noastre, neputinţele noastre. Ele nu sunt ceea ce pronunţă conştiinţa noastră despre ele, crime care cer pedeapsa cuvenită. Totuşi, păcatul se descoperă în sine în conştiinţa noastră nu ca o slăbiciune, ci ca o putere. El este cel mai mare şi cel mai puternic. Nu cei debili mintali sunt cei mai răi dintre oameni; ci cei care au fost mari în intelect, în multe cazuri, au fost cei mai mari în fărădelege. Satan, cea mai rea fiinţă creată, este cea mai puternică dintre creaturi. (5.) Dacă această teorie ar fi corectă, păcatul ar trebui să vie veşnic. De vreme ce noi nu putem şi niciodată liberi de limitările fiinţei noastre, noi nu putem fi niciodată liberi faţă de păcat din care sunt provocate aceste limitări inevitabile. De aceea, sufletul, aşa cum s-a spus, este asimptota lui Dumnezeu, totdeauna apropiindu-se dar niciodată ajungând la starea de nevinovăţie absolută.

Păcatul, un antagonism necesar.

Totuşi, o altă teorie care este evident inconsistentă cu adevărurile conştiinţei şi ale învăţăturilor din Biblie, este cea care justifică păcatul prin legea opoziţiei necesare, sau antagonismul. Se spune că toată viaţa implică acţiune şi reacţiune. Chiar în universul material predomină aceeaşi lege. Corpurile cereşti sunt ţinute în orbitele lor de balanţa forţelor centrifuge şi centripete. Există polaritate în lumină, în magnetism şi în electricitate. Toate schimbările chimice sunt produse de atracţie şi de respingere. Astfel, în lumea animală, nu există putere fără obstacole care trebuie învinse; nici odihnă fără oboseală; nici viaţă fără moarte. Deci la fel şi mintea este dezvoltată prin lupte continue, prin conflict constant cu ce este înăuntru şi ce este în afară. Aceeaşi lege, care este îndemnată, trebuie să predomine şi în lumea morală. Nu poate exista bine fără rău. Binele este rezistenţa sau biruirea răului. Ce ar fi universul material dacă materia ar avea doar o proprietate; dacă totul ar fi oxigen sau totul carbon; ce ar fi viaţa fără acţiune şi reacţiune; ce ar fi mintea fără lupta cu eroarea şi căutarea după adevăr; astfel, se spune că lumea morală ar fi fără păcat; un iaz stătut, fără viaţă. În măsura în care atunci avute în vedere creaturile, se susţine că el este o lege a constituţiei lor, că ele ar trebui să fie dezvoltate de antagonism, de acţiunea forţelor contrare, sau ale principiilor opuse; astfel că o lume morală fără păcat este o imposibilitate. Păcatul este condiţia necesară a existenţei virtuţii.

Această teorie generală are o origine timpurie şi este larg răspândită. În forma ei cea mai târzie, aşa cum este prezentată de Blasche şi Rosenkranz, universul în sine, ca un produs al auto-dezvoltării Fiinţei absolute şi infinite, implicând o separare sau o diferenţă faţă de cea pură şi simplă în care nu exista nici o deosebire, ea este rea. Ea a apărut printr-o cădere sau apostazie. Astfel, Profesorul Muller în lucrarea sa despre „Păcat,” spune, În loc de Panteism, noi avem un sistem care se apropie de Pansatanism. Totuşi, departe de această extremă îngrozitoare doctrină, în orice formă, ea distruge chiar natura păcatului. Acesta este numit legea universală a tuturor existenţelor finite. Nu poate exista acţiune fără reacţiune. Nu poate exista viaţă fără diversitatea şi antagonismul operaţiilor. Şi dacă binele nu poate exista fără rău, răul încetează să mai fie ceva care trebuie să fie detestat şi condamnat. Oamenii încetează să mai fie responsabili pentru ceea ce este inseparabil de natura lor ca şi creaturi, şi de aceea, nu există ceva care conştiinţa să poată condamna sau care Dumnezeu să poată pedepsi. În această teorie, întreaga noastră natură morală este o iluzie, şi toate condamnările Scripturii împotriva păcatului sunt aiurelile fanatismului.

Teoria lui Schleiermacher despre păcat.

Doctrina lui Schleiermacher despre păcat este atât de înrudită cu întregul sistem teologic şi filozofic, încât unul nu poate fi înţeles fără o anumită cunoaştere a celuilalt. Filozofia sa este panteistă. Teologia sa este simpla interpretare a conştiinţei umane în conformitate concluzia principiile fundamentale ale filozofiei sale. Ea este numită teologie creştină pentru că ea este interpretarea conştiinţei religioase a creştinilor; adică, a acelora care ştiu şi cred faptele înregistrate cu privire la Hristos. Principiile conducătoare ale sistemului său sunt următoarele: –

  1. Dumnezeu este Infinitul absolut (die einfache und absolute Unendlichkeit), nu o persoană, ci pur şi simplu o fiinţă cu singurul atribut al omnipotenţei. Alte atribute pe care noi le atribuim Fiinţei Infinite nu exprimă nu ceea ce este în El (sau mai degrabă în Acesta), ci efectele produse în noi. Înţelepciunea, bunătatea, sfinţenia în Dumnezeu, înseamnă doar cauzalitatea în El care produce aceste atribute în noi.
  2. Puterea absolută înseamnă toată puterea. Dumnezeu, sau fiinţa absolut puternică, este singura cauză. Orice există şi orice se întâmplă sunt datorate eficienţei sale.
  3. Această putere infinită produce lumea. Oricare ar fi relaţia dintre cele două, fie că substanţa lumii este un fenomen, fie lumea este substanţa din care Dumnezeu este viaţa, aceasta este lumea într-un anumit sens. Există un finit aşa cum există şi un infinit.
  4. Omul, ca o parte integrală din lume, este alcătuit din două elemente, sau este înrudit deopotrivă cu finitul cât şi cu infinitul, Dumnezeu şi natura. În om există o conştiinţă de sine, sau o conştiinţă care este afectată de lume. El este în lume şi din lume, şi se acţionează asupra sa prin lume. Pe de altă parte, el are ceea ce Schleiermacher numeşte Gottesbewusstseyn, sau conştiinţă de Dumnezeu. Aceasta nu este doar o conştiinţă de Dumnezeu, ci este Dumnezeu în noi sub forma conştiinţei.
  5. Starea normală, sau ideală, a omului constă din controlul absolut şi neîntrerupt al conştiinţei de Dumnezeu, sau a lui Dumnezeu în noi. Aceste două principii sunt distinse de el uneori ca fiind carnea şi duhul. Dar prin carne el nu înţelege trupul; nici ceea ce Sf. Pavel înţelege în mod obişnuit prin aceasta, natura noastră coruptă şi căzută; ci întreaga noastră natură în măsura în care ea are legătură cu lumea. În terminologia lui Schleiermacher, ea este egală cu conştiinţa de sine. Şi prin duh el nu înţelege raţiunea, nici ceea ce înţelege Biblia prin duhul omului, adică, Duhul Sfânt, ci (Gottesbewusstseyn), conştiinţa de Dumnezeu, sau Dumnezeu în noi.
  6. Religia constă în simţirea unei dependenţe absolute. Adică, în recunoaşterea faptului că Dumnezeu, sau Fiinţa absolută, este singura cauză, şi că noi suntem doar forma în care cauzalitatea sa este revelată sau exercitată.
  7. Starea originală a omului nu a fost o stare normală sau ideală. Adică, conştiinţa de Dumnezeu sau principiul divin nu era suficient de absolut pentru a controla conştiinţa de sine. Aceasta era o stare care urma să fie atinsă prin progres sau dezvoltare.
  8. Sentimentul care se naşte din dorinţa acestui control absolut al principiului mai înalt este simţul păcatului; şi convingerea că principiul mai înalt ar trebui să conducă, este simţul vinei. Cu acest simţ al păcatului şi al vinei, se naşte simţul nevoii de răscumpărare.
  9. Această răscumpărare constă în dăruirea controlului complet a conştiinţei de Dumnezeu; şi aceasta este efectuată prin Hristos, care este omul normal sau ideal. Adică, El este omul în care conştiinţa de Dumnezeu, natura divină, Dumnezeu (aceştia sunt termeni interschimbabili în acest sistem), a fost de la început complet dominantă. Noi devenim ca El, adică, suntem răscumpăraţi, în parte prin recunoaşterea caracterului său adevărat ca fiind fără păcat, şi în parte prin părtăşia cu El rin Biserica sa.

Este clar că acest sistem înlătură posibilitatea păcatului în sensul adevărat al Scripturii despre acest termen, –

  1. Deoarece ea înlătură ideea unui Dumnezeu personal. Dacă păcatul este o lipsă de conformare faţă de lege, trebuie să existe un dătător de lege, unul care prescrie regula obligaţiei către creaturile sale. Dar în acest sistem nu există un conducător personal, conştient de sine care să fie guvernatorul moral al oamenilor.
  2. Pentru că acest sistem neagă toată eficienţa, şi desigur, toată libertatea creaturii. Dacă Fiinţa Infinită este singura influenţă, atunci tot ceea ce există, este datorat eficienţei sale directe; şi de aceea, păcatul este ori lucrarea sa, ori este o simplă negare.
  3. Pentru că, potrivit acestei teorii, ceea ce este numit păcat este absolut universal şi absolut necesar. El este consecinţa sau condiţia inevitabilă a existenţei unui astfel de fiinţe ca om. Adică, a unei fiinţe cu o conştiinţă de sine şi o conştiinţă de Dumnezeu, în asemenea proporţii şi relaţii încât stăpânirea celei din urmă poate fi realizată doar gradat.
  4. Pentru că ceea ce se numeşte păcat şi vină sunt aşa doar în conştiinţa noastră, sau în priceperea noastră subiectivă cu privire la ele. Anumite lucruri produc în noi simţul durerii, în alţii simţul plăcerii; în unii simţul aprobării, în alţii cel al dezaprobării; şi, ca să spunem aşa, aceasta are loc prin decretul lui Dumnezeu. Dar durere şi plăcere, corect şi greşit, sunt doar nişte stări subiective. Ele nu au nici o realitate obiectivă. Noi suntem păcătoşi şi vinovaţi doar în simţurile noastre, nu în faţa sau judecata lui Dumnezeu.9Cât de deplin distruge acest punct de vedere tot simţul adevărat al păcatului; cât de inconsecvent este el cu toată responsabilitatea; cum intră el în conflict cu mărturia conştiinţei noastre şi cu învăţăturile Scripturii, trebuie să fie ceva evident pentru toţi care nu s-au predat pe ei înşişi în controlul principiilor panteiste pe care este întemeiat întregul sistem.

Teoria senzorială.

O a şasea teorie pune sursa şi locul păcatului în natura senzorială a omului. Noi suntem alcătuiţi din trup şi duh. Oricare ar fi relaţia dintre cele două, nu se poate ca ele să nu fie recunoscute într-un anumit sens ca fiind element ale naturii noastre. Toate încercările de a le identifica conduc doar la contradicţia unor adevăruri evidente în sine, ci la degradarea celor spirituale. Dacă mintea ar fi produsul trupului, sau cea mai înaltă funcţie a materiei, sau dacă trupul ar fi produsul minţii, sau a formei exterioare în care există mintea, în orice fel, mintea ar fi materializată. „Învăţătura istoriei ce nu poate fi negată,” spune Muller,10 „este că deosebirea ştearsă dintre duh şi natură sfârşeşte totdeauna în naturalizarea duhului, şi niciodată în spiritualizarea naturii.” Este un fapt al conştiinţei şi al consimţământului comun, că omul este alcătuit din suflet şi trup. Nu este mai puţin sigur faptul că prin trup el este conectat cu lumea exterioară sau cu natura, şi că prin suflet este conectat cu lumea spirituală şi cu Dumnezeu; că el are nevoi, dorinţe, pofte şi afecţiuni, care îşi găsesc obiectul lor în lumea materială, şi că el are şi alte instincte, afecţiuni şi puteri care îşi găsesc obiectul lor în lumea spirituală. Este evident că cele din urmă sunt mai înalte şi că ar trebui să fie întotdeauna şi în mod regulat dominante; acesta este un fapt al experienţei că de fapt contrariul este cazul; că cel mai de jos predomină peste cel mai înalt; că oamenii sunt în mod universal într-o măsură mai mare sau mai mică, şi întotdeauna la un nivel care este degradant şi păcătos, guvernat de natura lor senzorială. Ei preferă ce se vede şi este temporal în locul celor care nu se văd şi sunt veşnice. Ei caută mai degrabă plăcerea care se găseşte în obiectele materiale, decât cea găsită în lucrurile Duhului. În acest loc, potrivit acestei teorii, se află sursa şi existenţa păcatului. Această doctrină ce a predominat în orice eră a Bisericii, a existat în diferite forme, (1.) În cea a sistemului Manichaean, care învaţă răul esenţial al materiei. (2.) În cea a Catolicismului târziu, care învaţă că omul creat original a fost alcătuit astfel că sufletul era supus trupului, puterile sale mai înalte erau subordonate naturii sale senzoriale inferioare. Potrivit Catolicilor, acest rău original din constituţia sa a fost în cazul lui Adam, corectat de darul supranatural al dreptăţii originale. Când acea dreptate a fost pierdută prin cădere, elementul senzorial din natura omului a devenit ascendent. În aceasta constă păcătoşenia sa deprinsă, şi aceasta este sursa tuturor fărădelegilor reale. (3.) Forma mai obişnuită a acestei teorii este în esenţă la fel cu doctrina Papală, cu excepţia că ea nu se referă la preponderenţa trupului asupra sufletului cu pierderea dreptăţii originale. Faptul că oamenii sunt guvernaţi mai degrabă de elementele joase ale naturii decât de cele înalte, din experienţă, este justificat prin mai multe feluri. (1.) Unii spun că aceasta apare din slăbiciunea relativă a puterilor superioare. Acest lucru este echivalent cu doctrina Leibnitziană că păcatul este datorat limitărilor naturii noastre, sau slăbiciunea şi obligaţia de a greşi aparţine constituţiei noastre ca şi creaturi. (2.) Alţii apelează la libertatea voinţei. Omul ca un agent liber are puterea de a rezista sau de a se supune faţă de ademenirile cărnii. Dacă el se supune, este greşeala şi păcatul său. Nu există nici o necesitate şi nici o constrângere în acest caz. Dar dacă supunerea este universală şi uniformă, ea trebuie să aibă o cauză universală şi adecvată. Aceasta cauză nu se află în simpla libertate a omului, sau în capacitatea sa de a se supune. Trebuie ca această cauză să fie uniformă şi una care rămâne, şi o astfel de cauză poate fi găsită doar în constituţia fiecărui om, cel puţin în starea sa actuală, care face elementul senzorial din om să fie mai puternic decât cel spiritual. (3.) Alţii, din nou, în timp ce nu neagă abilitatea plenară a omului de a rezista faţă de ispitele simţului, atribuie ascendenţa universală a puterilor inferioare referindu-se la ordinea dezvoltării naturii noastre. Noi suntem astfel alcătuiţi, sau am venit în lume într-o astfel de stare, încât partea inferioară sau senzorială a naturii noastre dobândeşte invariabil şi în mod necesar putere înaintea dezvoltării puterilor superioare. Predilecţiile animale ale copilului sunt puternice, în timp ce raţiunea şi conştiinţa sunt slabe. De aici, micul câştig al acestei ascendenţe deasupra forţelor superioare se menţine pentru totdeauna după aceea.

Totuşi, este evident că această teorie în oricare din formele ei eşuează să exprime natura reală a păcatului, sau să ofere o relatare satisfăcătoare pentru originea sa.

  1. Păcatul nu este în mod esenţial starea sau actul unei naturi senzoriale. Creaturile prezentate în Scriptură ca fiind cele mai păcătoase sunt duhurile căzute, care nu au trupuri şi nici pofte senzuale.
  2. În al doilea rând, păcatele care sunt cele mai ofensatoare din om, şi care îl degradează cel mai mult, şi care împovărează cel mai mult conştiinţa sa, nu au nimic de a face cu trupul. Mândria, răutatea, invidia, ambiţia, şi, mai presus de toate, necredinţa şi duşmănia cu Dumnezeu, sunt păcate spirituale. Ele pot exista nu numai în fiinţele care nu au o organizare materială, ci şi în suflet când este separat de trup, şi când natura sa senzorială este stinsă.
  3. Această teorie tinde să micşoreze simţul nostru al păcatului şi a vinei. Tot răul moral devine o simplă slăbiciune, tânjirea predarea puterilor mai plăpânde ale duhului faţă de puterile mai tari ale cărnii. Dacă păcatul fără excepţie, şi printr-o lege care controlează oamenii în starea lor prezentă de existenţă, apare chiar din constituţia naturii lor ca fiinţe simţitoare, atunci responsabilitatea pentru păcat trebie să fie micşorată foarte mult, dacă nu este distrusă în întregime.
  4. Dacă trupul ar fi locul şi sursa păcatului, atunci orice tinde să slăbească trupul sau să reducă forţa dorinţelor sale trebuie să îi ajute pe oameni să fie mai puri şi mai virtuoşi. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci călugăria şi ascetismul au o temelie în adevăr. Ele sunt adaptate în mod înţelept pentru ridicarea sufletului mai presus de influenţa cărnii şi a lumii, şi a tuturor formelor de rău. Totuşi, toată experienţa dovedeşte contrariul. Chiar şi atunci când cei care se despart pe ei înşişi de lume, şi îşi chinuiesc trupul, sunt sinceri, şi aderă cu credincioşie la principiile lor, întregul efect al disciplinei lor este rău. El alimentează mândria, auto-neprihănirea, formalismul şi religia falsă. Fariseii, în judecata lui Hristos, cu stricteţea lor de a trăi şi postul constant, erau mai departe de împărăţia cerului decât vameşii şi prostituatele.
  5. Pe baza prezumţiei implicate în această teorie, vechiul trebuie să fie bun. În ei poftele cărnii se sting. Ei pierd puterea de a se bucura de ceea ce place ochilor sau răsfaţă gusturile celui tânăr. Lumea şi-a pierdut pentru ei atracţiile sale. Trupul devine o povară. El este în starea în care ascetul tânăr se străduieşte să îşi reducă structura sa corporală prin abstinenţă şi austeritate; şi totuşi cu cât este mai bătrân omul, dacă nu este înnoit prin harul lui Dumnezeu, cu atât mai rău este păcătosul. Sufletul este mai mult mort, mai insensibil la tot ceea ce este înălţător şi spiritual, şi mai deplin înstrăinat faţă de Dumnezeu; mai puţin mulţumitor pentru binecuvântările lui, mai puţin temător faţă de mânia sa, mai puţin afectat de toate manifestările gloriei şi dragostei sale. De aceea, nu trupul este cauza păcatului.
  6. Această teorie este opusă doctrinei Bibliei. Scripturile se referă într-adevăr la o clasă largă de păcate din natura senzuală a omului; şi ele reprezintă carnea (sau sa,rx) ca şi loc al păcatului şi sursa tuturor manifestărilor sale în starea noastră actuală. Mai mult, ele folosesc cuvântul sarkiko,j, carnal, ca sinonim cu corupt sau păcătos. Totuşi, toate acestea nu dovedesc că ele învaţă că natura animală sau senzorială a omului este locul şi sursa păcătoşeniei sale. Totul depinde de sensul în care scriitorii sacri folosesc cuvintele sa,rxşi sarkiko,j ca fiind antiteze pentru pneu/ma şi pneumatiko,j. Potrivit unei interpretări, sa,rx înseamnă trupul cu viaţa sa animală, instinctele şi poftele sale. Sau aşa cum Bretschneider o defineşte:11 „Natura visibilis seu animalis tanquam appetituum naturalium fons et sedes, et quidem in malam partem, quatenus haec natura animalis, legi divina non adstricta, appetit contra legem, igiturque cupiditatum et peccatorum est mater.” Dacă acesta ar fi înţelesul lui sa,rx, atunci sarkiko,j înseamnă animal şi yuciko,j senzual. Pe de altă parte, potrivit acestui punct de vedere, pneu/maînseamnă raţiune, şi pneumatiko,j, cel raţional, adică, unul care este guvernat de raţiune. Potrivit acestui punct de vedere, sarkikoi, sunt cei care sunt controlaţi de simţurile lor şi de natura animală; şi pneumatikoi, cei care sunt guvernaţi de raţiunea şi puterile lor superioare. Potrivit altei interpretări a acestor termeni, sa,rx înseamnă natura căzută a omului, natura sa aşa cum este ea acum; şi pneu/ma înseamnă Duhul Sfânt. Atunci sarkikoi, sunt oamenii nereînnoiţi sau naturali, adică, cei lipsiţi de harul lui Dumnezeu, şi pneumatikoi, sunt cei în care locuieşte Duhul Sfânt. Desigur, se admite că, cuvântul sa,rx este folosit adesea în Scriptură şi în special în scrierile lui Sf. Pavel, pentru trup; apoi pentru ceea ce este exterior şi apoi ca ritual pentru ceea ce este pieritor. Când omenirea este denumită ca şi carne este prezentată ca fiind pământească, slabă şi trecătoare. În afara acestor sensuri obişnuite şi admise ale cuvântului, el este folosit şi într-un sens moral în care el indică omul, sau umanitatea, sau natura umană ca fiind apostată faţă de Dumnezeu. De aceea, faptele cărnii nu sunt doar fapte senzuale, ci fapte păcătoase, tot ce este rău din om. Tot ce este o manifestare a naturii sale căzute, este inclus în faptele cărnii. De aici, la această clasă sunt referite invidia, răutatea, mândria şi cearta; cât şi răscoala şi beţia, Galateni 5:19–21. A umbla călăuzit de carne; a avea mintea carnală; a fi în carne, etc., etc. (vezi Romani 8:1–13), toate sunt moduri Scripturale de a exprima starea, comportarea şi viaţa oamenilor lumii din toate clasele. Totuşi, înţelesul cărnii, aşa cum este folosit acest cuvânt în scrierile lui Pavel este cel mai clar determinat de antiteza sa cu Duhul. Faptul că pneu/ma despre care vorbeşte el este Duhul Sfânt este suficient de clar. El îl numeşte Duhul lui Hristos, Duhul lui Dumnezeu, Duhul care învie trupurile noastre muritoare; care mărturiseşte cu duhul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu; a cărui locuire în credincioşi îi face pe ei temple ale lui Dumnezeu. Cei pneumatikoi, sau spirituali, sunt cei în care locuieşte Duhul Sfânt ca un principiu controlator a vieţilor lor. De aceea, Scripturile sunt opuse direct teoriei care face trupul sau natura senzorială a omului sursa păcatului, şi care face esenţa sa să constea în predarea faţă de poftele şi afecţiunile lumeşti, în locul supunerii faţă de raţiune şi conştiinţă.

Teoria că tot păcatul constă în egoism.

Mai există o altă doctrină despre natura păcatului care aparţine mai degrabă teoriilor filozofice decât celor teologice despre acest subiect. Aceasta face ca tot păcatul să fie alcătuit din egoism. Egoismul nu trebuie să fie confundat cu dragostea de sine. Ultimul lucru este un principiu natural şi original al naturii noastre şi al naturii tuturor creaturilor simţitoare, fie ele raţionale sau iraţionale. Aparţinând constituţiei lor originale, şi necesară pentru păstrarea şi bunăstarea lor, ea nu poate fi păcătoasă. Ea este pur şi simplu dorinţa de fericire care este inseparabilă de natura unei fiinţe simţitoare. Astfel, egoismul nu este o simplă dragoste de sine, ci preferinţa exagerată a fericirii noastre în locul fericirii sau a bunăstării altora. Potrivit unora, această preferinţă este de natura unei dorinţe sau a unui sentiment; potrivit altora, ea are natura unui scop. În ultimul punct de vedere, tot păcatul constă în scopul de a căuta mai degrabă propria noastră fericire decât binele sau fericirea generală, aşa cum este exprimată ea, a universului. În oricare dintre punctele de vedere, păcatul este o preferinţă exagerată faţă de noi înşine.

Această teorie este întemeiată pe următoarele principii, sau este un element esenţial în următorul sistem de doctrină: (1.) Fericirea este cel mai mare bine. Orice tinde să încurajeze cea mai mare cantitate de fericire este bun din acest motiv şi orice are tendnţa opusă este rău. (2.) De vreme ce fericirea este singurul bun final, mărinimia, sau înclinarea sau scopul de a promova fericirea, trebuie să fie esenţa şi suma virtuţilor. (3.) De vreme ce Dumnezeu este infinit, El trebuie să fie infinit de mărinimos, şi de aceea, trebuie să fie dorinţa şi scopul său de a produce cea mai mare cantitate posibilă de fericire. (4.) Fiind lucrarea lui Dumnezeu, universul trebuie să fie proiectat şi adaptat pentru a asigura acest final, şi de aceea, el este cea mai bună lume posibilă sau cel mai bun sistem de lucruri. (5.) De vreme ce păcatul există în lumea actuală, el trebuie să fie mijlocul necesar al celui mai mare bine, şi de aceea, el este consecvent, aşa cum spun unii, cu sfinţenia lui Dumnezeu de a permite şi de a rândui existenţa sa; sau, aşa cum spun alţii, de a-l crea. (6.) Nu există în lume mai mult păcat decât este necesar pentru a asigura cea mai mare fericire din univers.

Prima şi cea mai evidentă obiecţie faţă de toată această teorie a fost deja prezentată, şi anume, că ea distruge chiar ideea de bine moral. Ea confundă ce este corect cu ce este avantajos. Astfel, ea contrazice judecăţile conştiente şi intuitive ale minţii. Este intuitiv adevărat că ce este corect este corect în natura sa, independent de tendinţa sa de a promova fericirea. A face sfinţenia doar un mijloc către acest final; a înălţa plăcerea mai presus de excelenţa morală, nu este doar o pervertire şi o degradare a superiorului spre inferior, ci este totala distrugere a principiului. Aceasta este o chestiune care, drept vorbind, nu admite o dovadă. Axiomele nu pot fi dovedite. Ele doar pot fi afirmate. Dacă un om ar nega că dulcele şi amarul diferă, ar fi imposibil să dovedească faptul că există o diferenţă între ele. Noi putem să apelăm doar la conştiinţa noastră şi să afirmăm că distingem diferenţa. Şi noi putem apela la mărturia tuturor celorlalţi oameni, care afirmă de asemenea acelaşi lucru. Dar la urma urmei, aceasta este doar o afirmaţie a unui fapt mai întâi a unui individ, şi apoi a masei omenirii. În aceeaşi manieră, dacă vre-un om spune că nu există nici o diferenţă între bine şi avantajos, că un lucru este bun doar pentru că este avantajos; sau, dacă el ar putea spune că nu există nici o diferenţă între sfinţenie şi păcat, putem să ne referim doar la propria noastră conştiinţă şi la conştiinţa comună a oamenilor, ca fiind cea care contrazice această afirmaţie. De aceea, ştim chiar din constituţia naturii noastre că ce este corect şi ce este avantajos nu sunt idei identice, că diferenţa este esenţială şi neschimbătoare. Şi ştim din aceeaşi sursă, şi cu o asigurare sau certitudine egală, că fericirea nu este cel mai înalt bine; ci dimpotrivă, că sfinţenia este mult mai înaltă decât fericirea, aşa cum cerul este mai înalt decât pământul, sau Hristos decât Epicur. (2.) Această teorie este la fel de opusă de natura noastră religioasă, cât este opusă faţă de natura noastră morală. Dependenţa noastră este faţă de Dumnezeu; loialitatea noastră este faţă de El; noi suntem obligaţi să facem voia sa indiferent de toate consecinţele; şi suntem înălţaţi şi purificaţi în aceeaşi proporţie în care suntem pierduţi în El, adorând perfecţiunile sale divine, căutând să promovăm slava sa, şi recunoscând că de fapt şi de drept toate lucrurile sunt din El, prin El şi pentru El. Totuşi, potrivit acestei teorii, loialitatea noastră este faţă de universul fiinţelor simţitoare. Noi suntem obligaţi să promovăm fericirea lor. Aceasta este cea mai înaltă şi singura noastră obligaţie. De aceea, nu poate exista nici o religie în sensul propriu-zis al cuvântului. Religia este omagiul şi loialitatea sufletului faţă de o Fiinţă personală perfectă, căreia noi îi datorăm existenţa noastră, care este sursa întregului bine, şi pentru care toate lucrurile constau. A înlocui universul pentru această Fiinţă, şi a rezolva toată datoria în obligaţia de a promova fericirea universului, înseamnă cu adevărat a exprima toată religia ca fiind imposibilă. Universul nu este Dumnezeul nostru. Nu universul este ceea ce iubim; nu universul îl adorăm; nu de univers ne temem. Nu favoarea universului este viaţa noastră, nici dezaprobarea sa moartea noastră. (3.) Deoarece această teorie este atât de opusă naturii noastre morale şi religioase, ea este rea în efectele sale practice. Există un proverb, o maximă întemeiată pe natura lucrurilor şi pe experienţa universală, că lumea este guvernată de idei. Este îndoielnic dacă istoria furnizează vre-o ilustraţie mai frapantă a adevărului acestei maxime decât cea furnizată de acţiunea teoriei că toată virtutea este întemeiată pe avantajul că fericirea este cea care tinde să producă fericirea. Când omul individual adoptă acest principiu, întreaga sa viaţă interioară şi exterioară este determinată de aceasta. Fiecărei întrebări care cere o decizie, i se răspunde, nu printr-o referire la legea lui Dumnezeu, sau la instinctele naturii sale morale, ci prin calculele avantajului. Şi când un popor intră sub controlul acestei teorii, fără excepţie şi din necesitate el începe să calculeze. Dacă fericirea este cel mai mare bine, şi orice ni se pare adaptat pentru a promova fericirea este corect, atunci Dumnezeu şi legea morală sunt pierdute din vedere. Propria noastră fericire este aptă să devină binele principal pentru noi, aşa cum este el pentru univers. (4.) De-abia se poate remarca faptul că noi suntem incompetenţi să determinăm ce curs de comportament va rezulta în cea mai mare cantitate de bine fizic, şi de aceea noi nu putem spune niciodată ce este corect şi ce este greşit. Se poate spune că noi nu suntem lăsaţi la latitudinea propriei noastre perspicacităţi pentru a decide această chestiune. Legea lui Dumnezeu aşa cum este revelată în cuvântul său, este o regulă divină prin care noi putem învăţa ce tinde spre fericire şi ce tinde spre mizerie. Dar aceasta nu doar degradează legea morală într-o serie de maxime înţelepte, ci ea schimbă motivul ascultării. Noi nu ascultăm datorită autorităţii lui Dumnezeu, ci pentru că El ştie mai bine decât noi ce va promova cel mai mare bine. În afară de aceasta, în întrebările care se prezintă pe ele însele pentru decizie, noi suntem forţaţi să judecăm pentru noi înşine ce este corect şi ce este greşit, în lumina conştiinţei şi a principiilor generale conţinute în Scripturi. Şi dacă aceste principii se rezolvă pe ele însele într-o maximă, că este corect ceea ce promovează fericirea, suntem obligaţi să calculăm avantajul, ceea ce în înţelepciunea noastră cu orizontul scurt, noi suntem în totalitate incompetenţi. (5.) În afară de toate aceste lucruri, teoria presupune că păcatul, şi cantitatea îngrozitoare actuală de păcat, sunt mijloace necesare ale celui mai mare bine. Atunci ce devine deosebirea dintre bine şi rău? Dacă binele este ceea ce tinde să promoveze cea mai mare fericire, şi dacă păcatul este necesar pentru a asigura cea mai mare fericire, atunci păcatul încetează să mai fie păcat, şi devine un bine. Atunci de asemenea trebuie să fie corect să facem răul pentru ca să poată veni binele. Cum, întreabă Apostolul, poate judeca Dumnezeu lumea pe baza acestui principiu? Dacă păcatele oamenilor de fapt nu doar promovează cel mai înalt final, ci dacă un om în păcătuire are scopul şi dorinţa să coopereze cu Dumnezeu în producerea celei mai mari cantităţi de fericire, cum mai poate să fie el condamnat? Dacă virtutea sau sfinţenia este dreaptă doar pentru ea tinde să producă cea mai mare fericire, şi dacă păcatul de asemenea tinde să producă acelaşi rezultat, atunci omul care păcătuieşte cu o viziune spre cel mai mare bine este la fel de virtuos ca şi omul care practică sfinţenia cu acelaşi scop avut în vedere. Se poate spune că este o contradicţie să spui că un om păcătuieşte cu un scop cu adevărat binevoitor; pentru că esenţa virtuţii este să ai ca scop cel mai mare bine, şi de aceea, orice se face pentru realizarea acelui scop, este virtuos. Exact aşa. Obiecţia în sine arată că ce este corect devine greşit şi ce este greşit devine corect, potrivit proiectului cu care el a fost comis sau realizat. Şi de aceea, dacă un om minte, fură, sau ucide cu un proiect de a promova binele societăţii, a bisericii, sau a universului, el este un om virtuos. El a fost în principal pentru adoptarea şi punerea în aplicare a acestei doctrine, încât Iezuiţii au devenit o oroare înaintea creştinismului şi au fost izgoniţi din toate ţările civilizate. Totuşi, din nefericire Iezuiţii nu au fost singurii săi apărători. Principiul a fost răspândit larg în cărţi despre etică, şi a fost adoptat de teologi ca fundaţie a întregului lor sistem de doctrină creştină. (6.) Dacă fericirea nu este cel mai înalt bine, atunci mărinimia nu este suma a tot ce este desăvârşit, şi egoismul ca opus al mărinimiei, nu poate fi esenţa păcatului. Din nou, în acest punct, se poate face apel cu siguranţă la propria noastră conştiinţă şi la conştiinţa comună oamenilor. Pe de o parte, natura noastră morală ne învaţă că toată virtutea nu poate fi soluţionată în mărinimie: imparţialitate, fidelitate, umilinţă, abstinenţă, răbdare, statornicie, spiritualitate a minţii, dragostea de Dumnezeu, recunoştinţa faţă de Hristos, şi râvna pentru slava sa, nu se descoperă pe ele însele în conştiinţă ca şi forme ale mărinimiei. Ele sunt deosebite faţă de sensul moral, aşa cum roşu, albastru şi verde sunt deosebite pentru ochi. Pe de altă parte, necredinţa, împietrirea inimii, nemulţumirea, lipsa de pocăinţă, răutatea şi duşmănia faţă de Dumnezeu, nu sunt modificări ale egoismului. Aceste încercări de simplificare nu sunt doar nefilozofice, ci şi periculoase; deoarece ele conduc la confundarea lucrurilor care sunt diferite, şi, aşa cum am văzut, la negarea naturii esenţiale a deosebirilor morale.

Doctrina care face ca tot păcatul să fie alcătuit din egoism, aşa cum s-a susţinut în general, în special în această ţară, consideră egoismul ca fiind opusul mărinimiei în mod agreabil pentru teoria care tocmai a fost considerată. Totuşi, sunt unii, care înţeleg prin ea opusul dragostei lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu este centrul propriu-zis al sufletului şi suma tuturor perfecţiunilor, apostazia faţă de El este esenţa păcatului; se spune că apostazia faţă de Dumnezeu implică o prăbuşire înapoi în noi înşine, şi a face din eu centrul fiinţei noastre. Astfel, Muller,12 Tholuck,13 şi mulţi alţii, fac din înstrăinarea faţă de Dumnezeu principiul primar al păcatului. Dar detronarea lui Dumnezeu necesită punerea unui idol în locul său. Acel idol, spune Augustin şi după el mulţi scriitori din şcoli diferite, este creatura; aşa cum Apostolul a descris concis răutatea oamenilor, spunând că ei „s-au închinat şi au slujit mai mult creaturii decât Creatorului.” Dar Muller argumentează că atâta vreme cât păcătosul caută eul în creatură, principiul real al păcatului constă în punerea eului în locul lui Dumnezeu, şi în facerea lui cel mai înalt scop al vieţii şi satisfacerea mulţumirea acestuia, marele obiect al căutării sale. Desigur, nu se neagă faptul că egoismul, în unele din formele sale, include o clasă largă de păcate de care sunt vinovaţi oamenii. Ceea ce se obiectează este că a face din egoism esenţa oricărui păcat, sau încercarea de a reduce toate manifestările răului moral la acest singur principiu. Aceasta nu se poate face. Există păcat dezinteresat aşa cum există şi mărinimie dezinteresată. Un om poate să se sacrifice cu adevărat şi deliberat pe sine în păcătuire, ca şi în facerea binelui. Mulţi părinţi au violat legea lui Dumnezeu nu pentru folosul lor propriu, ci pentru folosul copiilor lor. Se poate spune că aceasta este doar o formă de egoism, deoarece fericirea copiilor lor este fericirea lor, şi păcatul este comis pentru satisfacerea sentimentelor lor părinteşti. Totuşi, la aceasta se poate răspunde, în primul rând, că este ceva contradictoriu să spui că ce este făcut pentru altul este făcut pentru noi înşine. Când o mamă îşi sacrifică bogăţia şi viaţa pentru copilul ei, deşi ea acţionează sub impulsul instinctului matern, ea acţionează dezinteresat. Sacrificiul constă în preferarea copilului ei în locul ei. În al doilea rând, dacă un act încetează să mai fie virtuos când performanţa sa întâlneşte şi satisface vre-o cerere a naturii noastre, atunci nici un act nu poate fi virtuos. Când un om face vre-o lucrare bună, el îşi satisface conştiinţa sa. Dacă el face un act de bunătate faţă de un sărac, dacă de dedică pe sine pentru ajutarea celui bolnav sau a prizonierului, el îşi satisface sentimentele sale mărinimoase. Dacă el caută favoarea şi părtăşia lui Dumnezeu, şi se dedică pe sine pentru serviciul lui, el îşi satisface cel mai nobil principiu al naturii sale, şi experimentează cea mai înaltă plăcere de care el este susceptibil. De aceea, nu este necesar, pentru a acţiona, fie bine fie rău, să fi dezinteresat, că aceasta nu ar trebui să slujească la satisfacerea noastră. Totul depinde de motivul pentru care este făcută acţiunea. Dacă acel motiv este fericirea altuia şi nu a noastră, actul este dezinteresat. De aceea, este contrar mărturiei conştiinţei oricărui om să spui că egoismul este elementul esenţial al păcatului. Nu există nici un egoism în răutate, nici în duşmănia faţă de Dumnezeu. Acestea sunt forme ale răului mult mai înalte decât simplul egoism. Adevărata natură a păcatului este înstrăinarea faţă de Dumnezeu şi opoziţia faţă de caracterul şi voia sa. Ea este opusul sfinţeniei şi nu admite să fie redusă la un principiul cuiva, fie la dragostea pentru creatură fie la dragostea de sine.

§ 3. Doctrina bisericii primare.

Teoriile care au fost deja considerate sunt numite filozofice, fiecare pentru că ele au legătură cu natura metafizică a păcatului, sau pentru că ele sunt bazate pe un anumit principiu filozofic. Doctrinele morale sau teologice despre subiect sunt denumite astfel pentru că ele sunt întemeiate pe ceea ce se presupune că ar fi învăţăturile despre natura noastră morală sau învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu. În măsura în care Biserica primară este implicată, doctrina cu privire la păcat a fost afirmată doar în termeni generali. În aproape toate cazurile, afirmaţiile explicite şi pătrunzătoare doctrinare şi-au primit forma lor ca afirmaţii contrare la puncte de vedere eronate. Atâta vreme cât adevărul nu a fost negat, Biserica a fost mulţumită să îl susţină şi să îl afirme în cea mai simplă formă în care el este prezentat în Biblie. Dar când au fost presupuse poziţii care erau inconsecvente cu doctrina revelată, sau când un adevăr era afirmat aşa că îl contrazicea pe alt adevăr, a devenit necesar să fie mai explicită, şi să formeze o astfel de expresie a doctrinei încât ea să cuprindă tot ceea ce Dumnezeu a revelat cu privire la subiect. Acest proces în determinarea, sau mai degrabă în definirea doctrinelor a fost din necesitate unul treptat. Doar atunci când o eroare după alta s-au ridicat în Biserică, adevărul a ajuns să fie deosebit de acestea în parte prin afirmaţii mai explicite şi mai prudente. Deoarece cele mai timpurii erezii au fost cele ale Gnosticismului şi ale Manicheismului în care, în forme diferite, păcatul era reprezentat ca un rău necesar avându-şi originea sa într-o cauză independentă de Dumnezeu şi dincolo de controlul creaturii, Biserica a fost chemată să nege aceste erori, şi să afirme că păcatul nu era nici necesar şi nici veşnic, ci şi-a avut originea în liberul arbitru al creaturilor raţionale. În lupta cu Manicheismul, întreaga tendinţă a Bisericii a fost să înalţe libertatea şi abilitatea omului, pentru a susţine doctrina esenţială, care era atunci atât de variat asaltată, că păcatul este un rău moral pentru care omul trebuie să fie condamnat, şi nu o calamitate pentru care el trebuie să fie compătimit. Consecinţa inevitabilă a stării nehotărâte a formulelor doctrinare a fost că s-au făcut afirmaţii contradictorii chiar de către cei care au intenţionat să fie apărătorii adevărului, nu doar scriitori diferiţi, ci acelaşi scriitor, în diferite ocazii, prezenta afirmaţii inconsecvente. În mijlocul acestor discordanţe, s-a insistat asupra următoarelor puncte. (1.) Toţi oamenii sunt păcătoşi în starea lor prezentă. (2.) Această păcătoşenie universală a oamenilor şi-a avut originea sa istorică şi cauzală în apostazia voluntară a lui Adam. (3.) Astfel este starea prezentă a naturii umane încât mântuirea nu poate fi dobândită decât prin Hristos, şi prin ajutorul Duhului. (4.) Că chiar şi copiii de îndată ce se nasc au nevoie de regenerare şi de răscumpărare, şi pot fi mântuiţi doar prin meritul lui Hristos. Aceste adevăruri măreţe, care stau la fundaţia evangheliei, au intrat în credinţa generală a Bisericii înainte ca ele să fie subliniate atât de viguros de Augustin în controversa sa cu Pelagius. Este adevărat că se pot cita multe afirmaţii ale părinţilor greci care sunt inconsecvente cu unele dintre propoziţiile afirmate mai sus. Dar aceeaşi scriitori în alte pasaje recunosc credinţa lor în aceste adevăruri Scripturale fundamentale; şi ele sunt implicate în rugăciunile şi în decretele Bisericii, şi au fost integrate într-o perioadă mai târzie, în mărturisirile publice ale grecilor, cât şi ale celor latini. Clemens Alexandrinus14 spune: to. ga.r evxamarta,nein pa/sin e;mfuton kai. koino,n.Iustin spune,15 15To. ge,noj tw/n avnqrw,pwn avpo. tou/ vAda.m u`po. qa,naton kai. pla,nhn th.n tou/ o;fewj evpeptw,kei, although he adds, para. th.n ivdi,an aivti,an evka,stou auvtw/n ponhreusame,nou. Origen spune,16„Si Levi . . . . in lumbis Abrahae fuisse perhibetur, multo magis omnes homines qui in hoc mundo nascuntur et nati sunt, in lumbis erant Adae, cum adhuc esset in Paradiso; et omnes homines cum ipso vel in ipso expulsi sunt de Paradiso.” Atanasie spune,17 Pa,ntej ouvn oi` evx Ada.m geno,menoi evn a`marti,aij sullamba,nontai th/| tou/ propa,toroj katadi,kh – dei,knusin w`j evx avrch/j h` avnrqrw,twn fu,sij uvpo. th.n avmarti,an pe,ptwken u`po. th/j evn Eu’a| para ba,sewj, kai. u`po. kata,ran h` ge,nnhsij ge,gonen. Ambrosie spune,18 „Manifestum itaque in Adam omnes peccasse quasi in massa: ipse enim per peccatum corruptus, quos genuit omnes nati sunt sub peccato. Ex eo igitur cuncti peccatores, quia ex ipso sumus omnes.” Ciprian spune:19 „Si . . . . baptismo atque agratia nemo prohibetur; quanto magis prohiberi non debet infans, qui recens natus nihil peccavit, nisi quod secundum Adam carnaliter natus, contagium mortis antiquae prima nativitate contraxit? qui ad remissam peccatorum accipiendam hoc ipso facilius accedit, quod illi remittuntur non propia, sed aliena peccata.” Din nou, el spune: „Fuerant et ante Christum viri insignes, sed in peccatis concepti et nati, nec originali nec personali caruere delicto.” Gieseler20 spune că aceşti scriitori au învăţat că prin Hristos şi ascultarea sa de pe cruce a fost vindecată neascultarea originală a omului cu privire la pomul cunoştinţei; că aşa cum noi l-am ofensat pe Dumnezeu în primul Adam prin fărădelege, tot aşa, prin al doilea Adam noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu; că Hristos ne-a eliberat de puterea diavolului faţă de care noi eram supuşi prin păcatul lui Adam; că Hristos a recâştigat pentru noi viaţa şi nemurirea.21 Nu se susţine că părinţii greci au păstrat doctrina păcatului original în forma în care ea a fost dezvoltă mai târziu de către Augustin, dar cu toate acestea, ei au învăţat că rasa a căzut în Adam, că toţi au nevoie de izbăvire, şi că izbăvirea poate fi obţinută numai prin Domnul Isus Hristos.22

§ 4. Teoria Pelagiană.

La începutul secolului al cincilea, Pelagius, Coelestius şi Julian, au introdus o nouă teorie cu privire la natura păcatului şi la starea omului de după cădere, şi relaţia noastră cu Adam. Faptul că doctrina lor a fost o invenţie este dovedit de faptul că ea a fost respinsă şi condamnată universal de îndată ce a fost înţeleasă pe deplin. Ei toţi au fost oameni de cultură, abilitate şi cu un caracter exemplar. Pelagius a fost un englez, fie un nativ din Bretagne (provincie în Franţa, n.tr.) sau din ceea ce se numeşte acum Marea Britanie, este ceva îndoielnic. Prin profesia sa el a fost un călugăr, deşi era laic. Coelestius a fost un învăţător şi un jurist; Julian era un episcop italian. Principiul radical al teoriei Pelagiane este că abilitatea limitează obligaţia. „Dacă trebuie, atunci pot,” este aforismul pe care stă întregul sistem. Celebra rugăciune a lui Augustin „Da quod jubes, et jube quod vis,” a fost pronunţată de Pelagius ca fiind o absurditate, deoarece ea presupunea că Dumnezeu poate cere mai mult decât poate omul să facă, şi ce trebuie să primească omul ca un dar. În opoziţie cu această presupunere el a emis principiul că omul trebuie să aibă abilitatea plenară de a face orice i se poate cere în mod corect de la el. „Iterum quaerendum est, peccatum voluntatis an necessitatis est? Si necessitatis est, peccatum non est; si voluntatis, vitari potest. Iterum quaerendum est, utrumne debeat homo sine peccato esse? Procul dubio debet. Si debet potest; si non potest, ergo non debet. Et si non debet homo esse sine peccato, debet ergo cum peccato esse, et jam peccatum non erit, si illud deberi constiterit.”23

  1. Convingerea intimă că oamenii nu pot fi responsabili pentru nimic din ceea ce nu este în puterea lor, a condus în primul rând, la doctrina Pelagiană a libertăţii voinţei. Nu era suficient să constituie liberul arbitru pentru ca agentul să fie auto-determinat, sau că toate actele sale volitive trebuie să fie determinate de stările sale interioare. Se cerea ca el trebuia să aibă putere asupra acelor stări. Libertatea voinţei, potrivit lui Pelagius, este puterea plenară, în toate timpurile şi în fiecare moment, de a alege între bine şi rău, şi de a fi sau sfânt sau nelegiuit. Orice nu cade astfel în puterea imperativă a voinţei nu poate avea un caracter moral. „Omne bonum ac malum, quo vel laudabiles vel vituperabiles sumus, non nobiscum oritur, sed agitur a nobis: capaces enim utriusque rei, non pleni nascimur, et ut sine virtute, ita et sine vitio procreamur: atque ante actionem propriae voluntatis, id solum in homine est, quod Deus condidit.”24Din nou, „Volens namque Deus rationabilem creaturam voluntarii boni munere et liberi arbitrii potestate donare, utriusque partis possibilitatem homini inserendo proprium ejus fecit, esse quod velit; ut boni ac mali capax, natural iter utrumque posset, et ad alterumque voluntatem deflecteret.”
  2. Astfel, păcatul constă doar din alegeri deliberate ale răului. Aceasta presupune cunoaşterea a ceea ce este rău, car şi a puterii depline de a-l alege sau a-l respinge. Desigur, urmează că, –
  3. Nu există păcat original, sau corupţie ereditară intrinsecă. Oamenii sunt născuţi, se afirmă într-un citat anterior, ut sine virtute, ita sine vitio. Cu alte cuvinte, oamenii sunt născuţi în lumea de după cădere în aceeaşi stare în care a fost creat Adam. Julian spune:25„Nihil est peccati in homine, si nihil est propriae voluntatis, vel assensionis. Tu autem concedis nihil fuisse in parvulis propriae voluntatis: non ego, sed ratio concludit; nihil igitur in eis esse peccati.” Acesta este punctul asupra căruia au insistat în principal Pelagianii, că era contrar naturii păcatului ca el să fie transmis sau moştenit. Dacă natura era păcătoasă, atunci Dumnezeu ca şi autor al naturii trebuie să fie autorul păcatului. De aceea, Julian26 a spus: „Nemo naturaliter malus est; sed quicunque reus est, moribus, non exordiis accusatur.”
  4. În consecinţă, păcatul lui Adam l-a rănit doar pe el. Aceasta a fost una dintre schimbările formale prezentate împotriva Pelagianilor în Sinodul de la Diospolis. Pelagius s-a străduit să răspundă la aceasta, spunând că păcatul lui Adam a exercitat influenţa unui exemplu rău, şi în acel sens, şi la acest grad, a rănit posteritatea sa. Dar el a negat că există vre-o relaţie cauzală dintre păcatul lui Adam şi păcătoşenia rasei, sau că moartea este un rău penal. Adam ar fi murit din constituţia naturii sale, dacă ar fi păcătuit sau nu; şi posteritatea sa, fie copii sau adulţi, mor din aceeaşi necesitate a naturii. Deoarece Adam nu a fost în nici un sens un reprezentant al rasei sale, deoarece ei nu au fost încercaţi în el, fiecare om are parte de o încercare pentru el însuşi; şi este justificat sau condamnat doar pe baza actelor sale individuale personale.
  5. Deoarece oamenii vin în lume fără contaminarea păcatului original, şi de vreme ce ei au puterea plenară de a face tot ceea ce cere Dumnezeu, ei pot, şi în multe cazuri trăiesc fără păcat; sau oricând păcătuiesc, ei se pot întoarce la Dumnezeu şi să asculte în mod perfect toate poruncile lui. De aici, Pelagius a învăţat că unii oameni nu aveau nevoie să repete pentru ei cererea din rugăciunea Domnului, „Iartă greşelile noastre.” Înaintea Sinodului de la Cartagina, unul dintre temeiurile pentru care el a fost acuzat de erezie a fost, că el a învăţat, „et ante adventum Domini fuerunt homines impeccabiles, id est, sine peccato.”
  6. O altă consecinţă a principiilor sale pe care Pelagius a tras-o inevitabil a fost că oamenii puteau fi mântuiţi fără evanghelie. Deoarece voinţa liberă în sensul abilităţii plenare, aparţine în mod esenţial omului tot atât de mult ca şi raţiunea, oamenii fie ei Păgâni, Evrei, sau Creştini, pot să asculte deplin de legea lui Dumnezeu şi să dobândească viaţa veşnică. Singura diferenţă este că sub lumina Evangheliei, această ascultare perfectă este oferită mai uşor. De aceea, una dintre doctrinele sale a fost „lex sic mittit ad regnum coelorum, quomodo et evangelium.”
  7. Sistemul Pelagian neagă necesitatea harului în sensul influenţei supranaturale a Duhului Sfânt. Totuşi, deoarece Scripturile vorbesc în totalitate şi constant despre harul lui Dumnezeu care este manifestat şi exercitat în mântuirea oamenilor, Pelagius nu a putut să evite recunoaşterea acestui fapt. Totuşi, prin har el a înţeles tot ce derivăm noi din bunătatea lui Dumnezeu. Facultăţile noastre naturale de raţiune şi de voinţă liberă, revelaţia adevărului fie în lucrările sale, fie în cuvântul său, toate binecuvântările şi avantajele providenţiale de care se bucură oamenii, cad sub ideea Pelagiană a harului. Augustin spune, Pelagius a reprezentat harul a fi înzestrările naturale ale oamenilor, care deoarece sunt darurile lui Dumnezeu sunt haruri. „Ille (Pelagius) Dei gratiam non appellat nisi naturam, qua libero arbitrio conditi sumus.”27Şi Julian, spune el, include sub termen toate darurile lui Dumnezeu. „ipsi gratiae beneficiorum quam nobis praestare non desinit, augmenta reputamus.”28
  8. Deoarece copiii sunt lipsiţi de un caracter moral, botezul în cazul lor nu poate nici simboliza şi nici efectua iertarea păcatelor. El este, potrivit lui Pelagius, doar un semn al consacrării lor faţă de Dumnezeu. El credea că doar cei botezaţi erau când mureau, admişi în împărăţia cerului, în sensul creştin al termenului, dar susţinea că acei copii nebotezaţi erau cu toate acestea părtaşi ai vieţii veşnice. Prin acel termen se înţelegea ceea ce a fost numit după aceea de cărturari, limbus infantum. Aceasta a fost descrisă ca acea re,soj to,poj kola,sewj kai. paradei,sou, eivj o`,n kai. ta. avba,ptista bre,fh metat qe,mena zh/|n makari,wj.29Pelagius şi doctrinele sale au fost condamnate de un consiliu la Cartagina, în 412 d. Hr. El a fost achitat la Sinoadele de la Ierusalim şi Diaspolis, în 415; dar a fost condamnat a doua oară într-un sinod alcătuit din şaizeci de episcopi la Cartagina în 416. Zosimus, episcop la Roma, a fost la început alături de Pelagiani şi a cenzurat acţiunea episcopilor africani; dar când decizia lor a fost confirmată de consiliul general de la Cartagina din 418, la care au fost prezenţi două sute de episcopi, el s-a alăturat în condamnare şi l-a declarat pe Pelagius şi prietenii săi excomunicaţi. În 431, Biserica estică s-a alăturat în această condamnare a Pelagianilor, în Sinodul General ţinut la Efes.30

Argumente împotriva doctrinei Pelagiane.

Obiecţiile faţă de punctele de vedere Pelagiane cu privire la natura păcatului vor fi considerate din necesitate, când doctrina Scripturală şi cea Protestantă va fi prezentată. În prezent, este suficient să afirmăm că, –

  1. Principiul fundamental pe care este întemeiat tot sistemul contrazice conştiinţa comună a oamenilor. Nu este adevărat, aşa cum ne învaţă conştiinţa noastră, că obligaţia noastră este limitată de abilitatea noastră. Orice om ştie că el este obligat să fie mai bun decât este el, şi mai bun decât se poate face pe sine printr-o exercitare a voinţei sale. Noi suntem obligaţi să îl iubim perfect pe Dumnezeu, dar noi ştim că o astfel de dragoste perfectă este dincolo de puterea noastră. Noi recunoaştem obligaţia de a fi liberi de tot păcatul, şi să ne conformăm absolut la legea perfectă a lui Dumnezeu. Totuşi nici un om nu este atât de înnebunit sau atât de orbit faţă de caracterul său real încât a crede că el fie este atât de perfect, fie are puterea de a se face pe sine astfel. Aspiraţia zilnică sau rugăciunea din fiecare oră a fiecărui sfânt ei a fiecărui păcătos este să fie eliberat de robia răului. Cel mândru şi ticălos ar fi încântat să fie umil şi binevoitor; lacomul s-ar bucura să fie moderat; cel necredincios tânjeşte după credinţă, şi păcătosul împietrit tânjeşte după pocăinţă. Păcatul este în propria sa natură o povară şi o tortură, şi deşi este iubit şi preţuit, aşa cum sunt preţuite paharele de către beţiv, totuşi, dacă eliberarea ar putea fi efectul unui act de voinţă, păcatul ar înceta să mai domnească peste oricare dintre creaturile raţionale. De aceea, nu există nici un alt adevăr faţă de care oamenii să fie convinşi mai tainic decât că ei sunt sclavi ai păcatului; că ei nu pot face binele pe care ei îl doresc; şi că ei nu pot să-şi schimbe caracterul lor aşa cum vor. De aceea, nu există nici un principiu mai în contradicţie cu conştiinţa comună a oamenilor decât principiul fundamental al Pelagianismului că abilitatea noastră limitează obligaţia noastră, că noi nu suntem obligaţi să fim mai buni decât putem să ne facem pe noi înşine printr-un act de voinţă.
  2. Nu este mai puţin revoltător faţă de natura morală a omului să afirmăm, aşa cum Pelagianismul învaţă, că nimic nu este păcătos decât călcarea deliberată a legii cunoscute; că nu există nici un caracter moral în sentimente şi în emoţii; că dragostea şi ura, răutatea şi mărinimia, considerate ca afecţiuni ale minţii, sunt asemănător de indiferente; că porunca de a-l iubi pe Dumnezeu este o absurditate, pentru că dragostea nu este sub controlul voinţei. Toate judecăţile noastre morale trebuie să fie pervertite înainte de a putea aproba un sistem care implică astfel de consecinţe.
  3. În al treilea rând, doctrina Pelagiană, care confundă libertatea cu abilitatea, sau ce face libertatea unui agent liber să constea din puterea de a-şi determina caracterul său printr-o voliţiune, este contrar faţă de conştiinţa fiecărui om. Noi simţim, şi nu putem să nu recunoaştem, că suntem liberi când suntem auto-determinaţi; în timp ce în acelaşi timp noi suntem conştienţi că stările controlatoare ale minţii nu sunt sub puterea voinţei, sau, cu alte cuvinte, ele nu sunt sub puterea noastră. O teorie care este întemeiată pe identificarea lucrurilor care sunt esenţial diferite, ca libertatea şi abilitatea, trebuie să fie falsă.
  4. Sistemul Pelagian lasă păcătoşenia universală a oamenilor, un fapt care nu poate fi negat, cu desăvârşire neexplicat. A referi aceasta doar la simplul liber arbitru al omului înseamnă să spui că un lucru este întotdeauna, doar pentru că el ar putea exista.
  5. Acest sistem eşuează să satisfacă cea mai adâncă şi cea mai universală dintre necesităţile naturii noastre. În a-l face pe om independent faţă de Dumnezeu prin presupunerea că Dumnezeu nu poate controla agenţi liberi fără să le distrugă libertatea lor, aceasta face toată rugăciunea pentru controlarea harului lui Dumnezeu asupra noastră şi asupra altora o batjocoră, şi îl aruncă pe om înapoi la propriile sale resurse pentru a se lupta cu păcatul şi cu puterile întunericului fără speranţa eliberării.
  6. Aceasta face izbăvirea (în sensul unei eliberări de păcat) inutilă şi imposibilă. Este inutil ca să existe un răscumpărător pentru o rasă care nu a căzut, şi care are abilitatea totală de a evita păcatul sau de a se recupera pe sine de sub puterea lui. Şi acest lucru este imposibil, dacă agenţii liberi sunt independenţi faţă de controlul lui Dumnezeu.
  7. Este necesar să spunem că un sistem care afirmă, că păcatul lui Adam l-a rănit doar pe el; că oamenii sunt născuţi în lume în starea în care Adam a fost creat; că oamenii pot, şi adesea trăiesc o viaţă fără păcat; că nu avem nici o nevoie de ajutorul divin pentru a fi sfinţi; şi că creştinismul nu are nici o superioritate faţă de păgânism sau religia naturală, este în întregime în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Într-adevăr, opoziţia dintre Pelagianism şi evanghelie este atât de deschisă şi atât de radicală încât primul nu a fost privit niciodată ca o formă de creştinism. Cu alte cuvinte, el nu a fost niciodată credinţa vre-unei biserici creştine organizate. El este puţin mai mult decât o formă de Raţionalism.

§ 5. Doctrina Augustiniană.

Elementul filozofic al doctrinei lui Augustin.

Există două elemente în doctrina lui Augustin despre păcat; unul metafizic sau filozofic, celălalt este moral sau religios. Unul este o speculare a înţelegerii, altul este derivat din experienţa sa religioasă şi din învăţătura Duhului Sfânt. Unul a murit, lăsând puţin mai multă urmă asupra istoriei doctrinei decât alte speculaţii, fie Aristoreliene fie Platonice. Celălalt rămâne, şi a dat formă doctrinei creştine din acea zi până în această zi. Nu trebuie să ne mire aceasta. Nimic nu este mai nesigur şi mai nesatisfăcător decât speculaţiile înţelegerii sau teoriile filozofice. În timp ce nimic nu este mai sigur şi mai universal decât conştiinţa morală a oamenilor şi adevărurile care ea le descoperă. Şi deoarece Scripturile sunt lucrarea lui Dumnezeu, trebuie şi îşi conformează învăţăturile lor la ceea ce Dumnezeu învaţă în constituţia naturii noastre, doctrine întemeiate pe învăţătura dublă a Duhului, în cuvântul său şi în inimile poporului său, rămân neschimbate de la generaţie la generaţie, în timp ce speculaţiile filozofiei sau ale teologilor filozofici mor ca şi frunzele din pădure. Nici un om nu se mai preocupă cu filozofia lui Origen, sau cu cea a Platoniştilor noi, sau cu cea a lui Augustin, în timp ce limbajul lui David din Psalmul cincizeci şi unu este folosit pentru a exprima experienţa şi convingerile tuturor oamenilor lui Dumnezeu din toate erele şi din toate părţile lumii.

Elementul metafizic din doctrina lui Augustin a apărut din controversa sa cu Manicheii. Manes învăţa că păcatul era o substanţă. Augustin a negat aceasta. Cu el era o maximă că „Omne esse bonum est.” Dar dacă esse (fiinţa) este bună, şi dacă răul este opusul binelui, atunci răul trebuie să fie opusul fiinţei, sau nimic, adică, negarea sau privaţiunea fiinţei. Astfel el a fost condus să adopte limbajul noilor Platonişti şi a lui Origen, care, printr-un proces diferit, au ajuns să definească răul ca o negare a fiinţei, aşa cum îl numeşte Plotinus, ste,rhsij tou/ o;ntoj; şi Origen spune, pa/sa h` kaki,a ouvde,n evstin, şi despre răul în sine, el spune că este evsterh/sqai tou/ o;ntoj. Prin facerea fiinţei, bunul şi negarea fiinţei, răul, Augustin pare să fi făcut aceeaşi greşeală pe care alţi filozofi au făcut-o atât de des, de a confunda binele fizic şi cel moral. Când Dumnezeu a declarat la început toate lucrurile, materiale şi imateriale, pe care El le-a făcut, a fi foarte bune, El pur şi simplu a declarat că ele sunt potrivite pentru scopurile pentru care ele au fost făcute. El nu a avut intenţia să ne înveţe că bunătatea morală poate fi predicată despre materie sau despre un animal iraţional. În alte cazuri, cuvântul bun înseamnă plăcut, sau adaptat pentru a da plăcere. În altele, din nou, el înseamnă drept moral. A deduce din faptul că tot ceea ce Dumnezeu a făcut este bun, sau că fiecare esse este bonum, că de aceea răul moral fiind negarea binelui trebuie să fie negarea fiinţei, este la fel de ilogic ca şi a argumenta că pentru că mierea este bună (în sensul că este plăcută la gust) de aceea amărăciunea este rea, în sensul de a fi păcătoasă. Deşi Augustin a păstrat limbajul acestor filozofi care, deopotrivă înainte şi după aceea, distrug chiar natura păcatului prin facerea lui o simplă limitare a fiinţei, totuşi el a fost foarte departe de a susţine acelaşi sistem. (1.) Ei au făcut păcatul necesar, care apare chiar din natura creaturii. El l-a făcut voluntar. (2.) Ei l-au făcut pur fizic. El l-a făcut moral. În el acesta include poluarea şi vina. La ei nu este inclusă nici una. (3.) La Augustin, această negare nu era doar pasivă, nu era simpla lipsă a fiinţei, era o astfel de privaţiune încât tindea spre distrugere. (4.) De aceea, răul considerat de Augustin, aşa cum a fost învăţat mai deplin şi mai clar de către adepţii săi, nu era doar o privaţiune, nici doar un simplu defect. Faptul că o piatră nu poate vedea, implică negarea puterii de vedere. Dar acesta nu este un defect, pentru că puterea de vedere nu aparţine pietrelor. Orbia este un defect la animal, dar nu este un păcat. Absenţa dragostei pentru Dumnezeu dintr-o fiinţă raţională este un păcat, pentru că este absenţa a ceva care aparţine unei astfel de creaturi, şi care ea ar trebui să o aibă. De aceea, în sensul adevărat Augustinian, păcatul este o negare doar în măsura în care el este lipsa unui bine moral, – privatio boni, sau aşa cum a fost exprimat după aceea în mod general, o lipsă a conformităţii faţă de lege sau de standardul binelui.

Motivele lui Augustin pentru a face păcatul o negare.

Făcând păcatul o negare, Augustin a avut două scopuri în vedere. (1.) Să arate că păcatul nu este necesar. Dacă el ar fi fost ceva care există în sine, sau ceva creat de puterea lui Dumnezeu, el era dincolo de puterea omului. El era victima lui, nu autorul lui. (2.) El a dorit să arate că el nu era datorat eficienţei divine. Potrivit teoriei lui despre relaţia lui Dumnezeu cu lumea, nu doar tot ce există, fiecare substanţă, este creat şi susţinut de Dumnezeu, ci toată activitatea sau puterea, toată energia prin care sunt produse efectele pozitive, este energia lui Dumnezeu. De aceea, dacă păcatul a fost ceva în sine, orice mai mult decât un defect, sau o lipsă de conformitate faţă de o regulă, Dumnezeu trebuie să fie autorul său. De aceea, el a avut un astfel de punct de vedere despre natura psihologică a păcatului, că el nu cerea o cauză eficientă, aşa cum s-a spus adesea, ci doar o cauză deficientă. Pentru a folosi vechea ilustraţie Augustiniană, dacă un om loveşte coardele unei harpe dezacordate, el este cauza sunetului şi nu dezacordul. Astfel, Dumnezeu este cauza activităţii păcătosului, dar nu cea a dezacordului dintre faptele sale şi legile dreptului şi adevărului veşnic.31

Elementul moral al doctrinei sale.

Adevărata doctrină Augustiniană despre păcat a fost cea pe care părintele ilustru a extras-o din experienţa sa religioasă, aşa cum a fost călăuzit şi determinat de Duhul lui Dumnezeu. El a fost, (1.) Conştient de păcat. El s-a recunoscut pe sine ca fiind vinovat şi murdărit, ca supus faţă de justiţia lui Dumnezeu şi ofensator faţă de sfinţenia sa. (2.) El s-a simţit pe sine că este astfel de vinovat şi murdărit nu doar datorită unor acte deliberate de fărădelege, ci şi pentru afecţiunile, sentimentele şi emoţiile sale. Acest simţ al păcatului nu s-a ataşat doar la aceste stări active conştiente şi pozitive ale minţii, ci şi la simpla absenţă a afecţiunilor corecte, la împietrirea inimii, la lipsa de dragoste, umilinţă, credinţă şi alte virtuţi creştine, sau la neputinţa lor şi la nestatornicia lor. (3.) El a recunoscut faptul că el a fost totdeauna un păcătos. În măsura în care cunoştinţa sa s-a extins înapoi, aceasta a fost o cunoştinţă a păcatului. (4.) El era convins adânc că el nu avea nici o putere de a-şi schimba natura sa morală sau să se facă pe sine sfânt; că orice libertate ar poseda el, oricât de liber era el în a păcătui, sau (după regenerare) în acţiunea sfântă, el nu avea libertatea de abilitate pe care Pelagianii o pretindeau că este o prerogativă esenţială a umanităţii. (5.) Aceasta a fost implicată în cunoştinţa sa a păcatului ca incluzând vina sau dreapta obligaţie faţă de pedepsire, cât şi murdărirea, care nu putea fi un rău necesar, ci trebuie să îşi aibă originea în actul liber al omului, şi de aceea ea trebuie să fie voluntară. Voluntară: (a.) avându-şi originea într-un act al voinţei; (b.) avându-şi locul ei în voinţă; (c.) constând în determinarea voinţei spre rău: cuvântul voinţă de aici, este considerat de Augustin în sensul cel mai larg pentru tot ceea ce este în om care nu intră în categoria înţelegerii. (6.) Cunoştinţa aceea care l-a învăţat ceea ce este adevărat cu privire la sine, el a văzut că este adevărată cu privire la alţii. Toţi oamenii s-au arătat a fi păcătoşi. Ei au dat cu toţi dovadă de păcătoşenie de îndată ce ei au dat dovadă de raţiune. Ei toţi au apărut nu doar ca şi călcători ai legii lui Dumnezeu, ci ca fiind morţi spiritual, în ciuda tuturor dovezilor de viaţă spirituală. Ei erau sclavi de bună voie ai păcatului, incapabili în întregime de a se elibera pe ei înşişi de sclavia lor faţă de corupţie. Nici un om nu a dat vre-odată dovadă că posedă puterea de auto-regenerare. Toţi care au dat dovadă că au fost regeneraţi, au atribuit cu o voce lucrarea nu lor înşişi, ci harului lui Dumnezeu. Din aceste fapte ale cunoştinţei şi ale experienţei, Augustin a tras inevitabil următoarele concluzii, (1.) Dacă oamenii sunt mântuiţi acest lucru nu poate fi prin meritul lor, ci în întregime prin dragostea nemeritată a lui Dumnezeu. (2.) Regenerarea sufletului trebuie să fie lucrarea exclusivă şi supranaturală a Duhului Sfânt; păcătosul nu putea nici efectua lucrarea şi nici să coopereze în producerea ei. Cu alte cuvinte, harul este cu siguranţă eficient şi irezistibil. (3.) Mântuirea este prin harul sau prin mila suverană a lui Dumnezeu, (a.) Prin faptul că Dumnezeu putea în mod drept să îi lase pe oameni să piară în apostazia lor fără nici o provizie pentru răscumpărarea lor. (b.) Pentru că oamenii, fiind lipsiţi de puterea de a face ceva sfânt sau meritoriu, justificarea lor nu poate fi făcută prin fapte, ci trebuie să fie o chestiune a favorului. (c.) În faptul că aceasta nu depinde de voinţa persoanelor mântuite, ci de buna plăcere a lui Dumnezeu, aceştia vor fi făcuţi părtaşi ai răscumpărării lui Hristos. Cu alte cuvinte, alegerea pentru viaţa veşnică trebuie să fie întemeiată pe plăcerea suverană a lui Dumnezeu, şi nu pe prevederea faptelor bune. (4.) A patra concluzie care rezultă din principiile lui Augustin a fost perseverenţa sfinţilor. Dacă Dumnezeu prin buna sa plăcere îi alege pe unii pentru viaţa veşnică, ei nu pot sa cadă din mântuire. Astfel se pare că toate doctrinele distinctive ale Pelagianilor sunt consecinţe logice ale principiului lor de abilitate plenară ca fiind temelia şi limita obligaţiei, iar doctrinele deosebite ale lui Augustin sunt consecinţele logice ale principiului săi al incapacităţii depline a omului căzut de a face vre-un bine spiritual.

Învăţat de propria sa experienţă că el era de la naşterea sa vinovat şi murdărit, şi că nu avea nici o putere de a-şi schimba natura sa, şi văzând că toţi oamenii sunt implicaţi în aceeaşi păcătoşenie şi neajutorare, el a acceptat soluţia Scripturală a acestor fapte de conştiinţă şi observare, şi de aceea, el a susţinut că, (1.) Dumnezeu l-a creat original pe om după chipul şi asemănarea sa în cunoştinţă, dreptate şi sfinţenie, veşnic, şi investit cu dominaţie asupra creaturilor. El a susţinut de asemenea că Adam a fost înzestrat cu libertatea perfectă a voinţei, nu doar cu spontaneitate şi puterea de auto-determinare, ci cu puterea de a alege binele sau răul, şi astfel de a-şi determina caracterul său. (2.) Lăsat în libertatea voinţei sale, sub ispitirea Diavolului, Adam a păcătuit în mod voluntar împotriva lui Dumnezeu, şi astfel a căzut din starea în care el a fost creat. (3.) Acele consecinţe ale acestui păcat asupra lui Adam au fost pierderea imaginii divine şi corupţia întregii sale naturi, astfel că el a devenit mort spiritual, şi astfel indispus, invalid, şi s-a făcut opus faţă de toate lucrurile spirituale bune. În afară de această moarte spirituală, el a devenit muritor, predispus la toate mizeriile acestei vieţi, şi la moartea veşnică. (4.) Astfel a fost uniunea dintre Adam şi descendenţii săi, că aceleaşi consecinţe ale fărădelegii sale au venit asupra lor ca şi cele care au căzut asupra lui. Ei se nasc copii ai mâniei, adică, într-o stare de condamnare, lipsiţi de imaginea lui Dumnezeu şi depravaţi moral. (5.) Această depravare intrinsecă, ereditară este cu adevărat şi pe bună dreptate referitoare la natura păcatului, implicând deopotrivă vină şi corupţie. În natura sa formală ea constă în privarea de dreptatea originală şi (senzualitatea) inordinatio naturae, dezordinea în toată natura. El are natura unui comportament fiind deosebit de un act, o activitate sau o influenţă. El este voluntar, în sensul menţionat mai sus, în special prin faptul că el nu a apărut dintr-o necesitate a naturii, sau din eficienţa lui Dumnezeu, ci din liberul arbitru al lui Adam. (6.) Pierderea dreptăţii originale şi corupţia naturii ce a urmat după căderea lui Adam, sunt administrări penale, fiind pedeapsa primului său păcat. (7.) Regenerarea, sau chemarea eficientă, este un act supranatural al Duhului Sfânt, în care sufletul este subiectul şi nu agentul; aceasta este suverană, acordată sau reţinută potrivit cu buna plăcere a lui Dumnezeu; şi în consecinţă, mântuirea este în întregime prin har.

Acesta este sistemul Augustinian în tot ceea ce este esenţial. El este ceea ce a rămas, şi a fost forma care a rămas a doctrinei printre cel mai mare corp de creştini evanghelici din ziua aceea şi până în ziua aceasta. Desigur, s-a admis că Augustin a fost foarte mult legat cu mai multe dintre punctele menţionate mai sus, care au fost specifice omului sau erei în care a trăit el, dar care nu aparţin Augustinianismului ca sistem de doctrină. Deoarece Luteranismul nu include toate opiniile individuale ale lui Luther, şi deoarece Calvinismul nu include toate punctele de vedere ale lui Calvin, deci există multe lucruri învăţate de Augustin care nu aparţin Augustinianismului. El învăţa că tot păcatul este negarea fiinţei; că libertatea este abilitatea, astfel că în negarea abilităţii omului căzut de a-şi schimba propria sa inimă, el îi neagă libertatea voinţei sale; că senzualitatea (în sensul inferior al lumii), ca un simţ instinctiv, este păcătoasă; că o natură păcătoasă este propagată chiar prin legea generaţiei; că botezul înlătură vina păcatului original; şi că toţi copiii nebotezaţi (aşa cum încă învaţă Catolicii şi aproape toţi Protestanţii neagă) sunt pierduţi. Acestea, şi alte puncte de vedere similare nu sunt părţi esenţiale ale sistemului său, şi nu au primit aprobarea Bisericii când ea s-a pronunţat în favoarea doctrinei sale ca fiind opusă celei a Pelagianilor. În acelaşi fel, este o chestiune de importanţă minoră cum a înţeles el natura unirii dintre Adam şi posteritatea sa; dacă el a ţinut teoria reprezentării sau cea realistă; sau dacă el a fost de partea Traducianismului ca fiind împotriva Creaţionismului, sau pentru cea din urmă ca fiind împotriva celei dintâi. În aceste puncte limbajul său este confuz şi nehotărât. Este suficient faptul că el a susţinut că unirea dintre Adam şi rasa sa a fost astfel că întreaga familie umană a fost încercată în el şi a căzut cu el în prima sa fărădelege, astfel că toate relele care sunt consecinţe ale acelei fărădelegi, inclusiv moartea fizică şi spirituală, sunt pedepsirile acelui păcat. În acest punct el este perfect explicit. Când s-a obiectat de Julian că păcatul nu poate fi pedeapsa păcatului, el a răspuns că noi trebuie să distingem trei lucruri, că trebuie să ştim că, „aliud esse peccatum, aliud poenam peccati, aliud utrumque, id est, ita peccatum, ut ipsum sit etiam poena peccati, . . . pertinet originale peccatum ad hoc genus tertium, ubi sic peccatum, sit ut ipsum sit et poena peccati.”32 Din nou, el spune: „Est [pecca tum] . . . . non solum voluntarium atque possibile unde liberum est abstinere; verum etiam necessarium peccatum, unde abstinere liberum non est, quod jam non solum peccatum, sed etiam poena peccati est.”33 Moartea spirituală (adică, păcatul original sau corupţia intrinsecă), spune Wiggers, este, potrivit lui Augustin, pedeapsa specială şi principală a primei fărădelegi a lui Adam, care pedeapsă a trecut asupra tuturor oamenilor.34 Aceasta este în acord exact cu doctrina Apostolului, care spune: „toţi mor în Adam,” 1 Corinteni 15:22; şi după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă (kri/ma eivj kata,krima), care a lovit pe toţi oamenii, Romani 5:16–18. Acest Augustin s-a legat de aceasta ca de o doctrină Scripturală, şi ca de un fapt istoric. Totuşi, aceasta este o doctrină care oamenii au considerat-o întotdeauna greu de crezut, şi un fapt pe care ei nu l-au recunoscut cu uşurinţă. Pelagius a spus:35 „Nulla ratione concedi ut Deus, qui propria peccata remittit, imputet aliena.” Şi Julian exclamă vehement, „Amolire te itaque cum tali Deo tuo de Ecelesiarum medio: non est ipse, cui Patriarchae, cui Prophetae, cui Apostoli crediderunt, in quo speravit et sperat Ecclesia primitivorum, quae conscripta est in coelis: non est ipse quem credit judicem rationabilis creatura; quem Spiritus sanctus juste judicaturum esse denuntiat. Nemo prudentium, pro tali Domino suum unquam sanguinem fudisset: nec enim merebatur dilectionis affectum, ut suscipiendae pro se onus imponeret passionis. Postremo iste quem inducis, si esset uspiam, reus convinceretur esse non Deus; judicandus a vero Deo meo, non judicaturus pro Deo.”36 Faţă de această mare obiecţie Augustin dă diferite răspunsuri. (1.) El se referă la exemple Scripturale în care oamenii au fost pedepsiţi pentru păcatele altora. (2.) El apelează la faptul că Dumnezeu pedepseşte păcatele părinţilor în copiii lor. (3.) Uneori el spune că noi ar trebui să odihnim liniştiţi cu asigurarea că judecătorul întregului pământ trebuie să facă dreptate, chiar dacă noi putem vedea sau nu justiţia căilor sale. (4.) Pentru alţii, el pare să adopte doctrina realistă că toţi oamenii au fost în Adam, şi că păcatul său a fost păcatul lor, fiind actul umanităţii generice. Aşa cum Levi era în coapsele lui Avraam, şi a dat zeciuiala în el, aşa noi eram în coapsele lui Adam, şi am păcătuit în el. (5.) Şi în final, el insistă că faptul că noi suntem justificaţi prin dreptatea lui Hristos nu este un lucru incompatibil cu faptul că noi ar trebui să fim condamnaţi pentru păcatul lui Adam.37 Se va observa că unele dintre aceste motive sunt inconsecvente cu altele. Dacă unul este valabil, celelalte sunt nevalabile. Dacă împăcăm condamnarea oamenilor datorită păcatului lui Adam, pe baza motivului că el a fost reprezentantul nostru, sau că el a susţinut relaţia care toţi părinţii o poartă cu copiii lor, noi renunţăm la motivul unirii realiste. Dacă teoria din urmă ar fi adevărată, atunci păcatul lui Adam nu a fost actul nostru tot atât de adevărat cât a fost al lui. Dacă adoptăm teoria reprezentativă, actul său nu a fost actul nostru în nici un alt sens decât în cel în care un reprezentant acţionează pentru constituenţii săi. Din aceasta, este clar că: (1.) Augustin nu avea o convingere clară şi stabilită despre natura unirii dintre Adam şi rasa sa ceea ce este temeiul pentru imputarea păcatului său asupra posterităţii sale, nu mai mult decât a avut despre originea sufletului; şi (2.) Nici o teorie particulară cu privire la acest punct, fie reprezentativă fie realistă, poate fi făcută în mod pe bună dreptate o componentă a Augustinianismului, ca o formă istorică şi bisericească a doctrinei.

§ 6. Doctrina bisericii Romane.

Acesta este un punct de vedere foarte dificil de decis. Catolicii se contrazic pe ei înşişi cu privire la ce învaţă Biserica lor cu privire la păcatul original ca şi cei care nu aparţin de comuniunea lor. Sursele acestei dificultăţi sunt, (1.) Prima, marea diversitate de opinii despre subiect care predominau în Biserica latină înaintea deciziilor autoritare de la Consiliul de la Trent şi Catehismul Catolic. (2.) Ambiguitatea şi lipsa de precizie sau de plinătate în deciziile acelui consiliu. (3.) Interpretările diferite date de teologi proeminenţi despre înţelesul adevărat al canoanelor Tridentine.

Diversitatea punctelor de vedere din Biserica latină.

Despre primul dintre aceste puncte se poate remarca faptul că existau în principal trei elemente conflictuale în Biserica latină înainte de Reformă, în legătură cu întregul subiect al păcatului. (1.) Doctrina lui Augustin. (2.) Doctrina Semi-Pelagianilor, şi (3.) Doctrina acelor cărturari care se străduiau să găsească o poziţie de mijloc dintre celelalte două sisteme. Doctrina lui Augustin, aşa cum este arătată mai sus, a fost aprobată de Biserica latină, şi a fost pronunţată a fi adevărata credinţă ortodoxă. Dar chiar în timpul vieţii lui Augustin, şi cu o mai mare extindere în secolul următor, devieri serioase de la sistemul său au început să predomine. Aceste devieri aveau legătură cu toate doctrinele intim conectate ale păcatului, harului şi a predestinării. Eclairianismul era universal negat şi condamnat. Era recunoscut faptul că rasa omului a căzut în Adam; că păcatul său a afectat vătămător posteritatea sa cât şi pe el; că oamenii se nasc într-o stare de înstrăinare faţă de Dumnezeu; că ei au nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru restaurarea lor în sfinţenie. Dar care este natura păcatului original, sau al acelei depravări sau deteriorări a naturii noastre derivate din Adam? Şi, care sunt resturile imaginii divine care încă se păstrează, sau care este puterea pentru bine pe care oamenii căzuţi încă o posedă? Şi ce trebuie să înţelegem prin harul lui Dumnezeu şi extinderea influenţei sale? Şi care este motivul pentru care Dumnezeu îi aduce pe unii şi nu pe alţii la plăcerea viaţii veşnice? Acestea erau întrebări care au primit răspunsuri foarte diferite. Aşa cum am văzut, Augustin a răspuns la prima dintre aceste întrebări spunând că păcatul original constă nu numai în pierderea dreptăţii originale, ci şi în senzualitate, sau dezordine, sau corupţia naturii, care este cu adevărat şi pe bună dreptate un păcat, incluzând deopotrivă vina şi murdărirea. La a doua întrebare el a răspuns spunând că omul căzut nu are nici o putere de a efectua ceea ce este bine spiritual; el nu poate nici să se regenereze pe sine, nici să se pregătească pentru regenerare, nici să coopereze cu harul lui Dumnezeu în această lucrare. Aceste principii conduc în mod necesar la doctrinele harului eficient şi irezistibil şi a alegerii suverane, aşa cum s-a văzut şi a fost recunoscut universal. Mai degrabă aceste consecinţe necesare decât principiile în sine cele care au stârnit opoziţie. Dar pentru a elimina consecinţele era necesar ca principiile să fie respinse. Această opoziţie faţă de Augustinianism a apărut printre călugări şi a predominat în principal printre ei. Acest lucru, aşa cum spune Giesler,38 a fost foarte natural. Augustin învăţa că omul nu putea să facă nimic bun de la sine, şi nu putea dobândi nici un merit în faţa lui Dumnezeu. Călugării credeau nu doar că ei pot face totul, ci chiar mai mult decât tot ceea ce cerea Dumnezeu de la ei. Altfel, de ce se supuneau ei jurămintelor de celibat, sărăcie şi ascultare? Partidul astfel format împotriva doctrinei ortodoxe sau întemeiate, a fost numit Semi-Pelagianism, deoarece el susţinea o poziţie de mijloc dintre Pelagius şi Augustin.

Semi-Pelagianii.

Conducătorii principali ai acestui partid au fost John Cassianus, un călugăr estic şi ucenicul lui Chrysostom, Vincentius Lerinensis şi Faustus din Rhegium. Cea mai importantă lucrare a lui Cassian a fost intitulată „Collationes Patrum,” care este o colecţie de dialoguri pe diferite teme. El a fost mai degrabă un scriitor sincer decât unul speculativ, bazându-se pe autoritatea Scripturii pentru a-şi sprijini doctrina sa. Educat în Biserica greacă şi instruit într-o mănăstire, toate predilecţiile sale au fost contrare Augustinianismului. Şi când el şi-a transferat rezidenţa sa la Marseilles în sudul Franţei, şi s-a găsit în mijlocul unor biserici care se închinau autorităţii lui Augustin, el s-a apucat să modifice şi să slăbească, dar nu în mod direct să se opună doctrinelor distinse ale acelui părinte.39 Vincent din Lerins a fost un om cunoscut un duh diferit şi cu puteri mai mari. Suportul său era tradiţia. El a susţinut cea mai înaltă doctrină despre Biserică, şi a învăţat că, comuniunea cu ea în credinţă şi în decretele ei era condiţia esenţială pentru mântuire. EL a fost autorul celebrei formule despre conducerea credinţei, quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est. Lucrarea sa principală este intitulată „Commonitorium,” sau Memento, o colecţie alcătuită în principal din extrase. Această lucrare a fost considerată un standard printre Catolici, şi a fost ţinută la un rang mare de mulţi Protestanţi pentru capacitatea pe care ea o arată. Ea a avut scopul de a păzi împotriva ereziei, expunând ceea ce conducătorii Bisericii au învăţat împotriva ereticilor, şi de a determina principiul prin care autoritatea părinţilor urma să fie admisă. Un singur părinte, deşi era un episcop, confesor, sau martir, ar putea greşi, şi învăţăturile sale pot fi neglijate pe bună dreptate, dar când el se potrivea cu tendinţa învăţăturii clericale, adică, cu traduceri, el trebuia să fie crezut pe deplin.40

Cel mai capabil şi mai influent dintre conducătorii partidului Semi-Pelagian a fost Faustus din Rhegium, care a asigurat condamnarea lui Lucidus, un avocat extrem al doctrinei Augustiniane, în Sinodul de la ArIes, 475, d. Hr.; şi care a fost numit de consiliu să scrie lucrarea „De gratia Dei et humanae mentis libero arbitrio,” care a dobândit o mare celebritate şi autoritate. Totuşi, Semi-Pelagianii erau departe de a fi de acord între ei fie despre păcat, fie despre har. Cassian a învăţat că efectele păcatului lui Adam asupra posterităţii sale au fost că, (1.) Ei au devenit muritori, şi supuşi infirmităţilor fizice din viaţa aceasta. (2.) Cunoştinţa naturii şi a legii divine pe care Adam a posedat-o original s-a păstrat în mare măsură până când fiii lui Set s-au căsătorit cu fiicele lui Cain, când rasa a devenit deteriorată. (3.) Efectele morale ale căderii au fost pentru a slăbi sufletul de toată puterea sa pentru bine, astfel că oamenii au nevoie constantă de asistenţa harului divin. (4.) Ce a fost acel har, fie influenţa supranaturală a Duhului, eficienţa providenţială a lui Dumnezeu, sau feluritele daruri ale facultăţilor şi a cunoştinţei, el nu explică nicăieri aceasta în mod distinct. El admitea că oamenii nu se puteau salva pe ei înşişi, ci susţineau că ei nu erau morţi din punct de vedere spiritual; că ei erau bolnavi, şi aveau nevoie constantă de ajutorul Marelui Fizician. El învăţa că omul poate începe uneori lucrarea de convertire; uneori Dumnezeu; şi uneori, într-un anumit sens, Dumnezeu îi mântuieşte pe cei îndărătnici?41 Vincent a privit în mod evident doctrina Augustiniană despre păcatul original ca făcându-l pe Dumnezeu autorul răului; pentru că, spune el, aceasta presupune că Dumnezeu a creat o natură, care acţionând potrivit legilor sale şi sub impulsul unei voinţe înrobite, nu poate face nimic decât să păcătuiasă.42 Şi el îi pronunţă eretici pe cei care învaţă că harul îi mântuieşte pe cei care nu cer, nu caută, sau nu bat, cu o aluzie evidentă la doctrina lui Augustin că nu depinde de cel care vrea, nici de cel care aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă. Faustus a admis o corupţie morală a naturii ca o consecinţă a căderii lui Adam, pe care el a numit-o păcatul original (originale delictum). În scrisoarea sa către Lucidus el a anatemizat doctrina lui Pelagius că omul este născut „fără păcat.”43 Din această stare deteriorată, infirmă, nici un om nu se poate elibera singur. El are nevoie de harul lui Dumnezeu. Dar ce era acel har este un lucru îndoielnic. Din unele pasaje din scrierile sale se pare că prin el se înţelegea doar, dau în principal, influenţa morală a adevărului aşa cum este revelat de Duhul în Scripturi. El spune că Dumnezeu atrage oameni la sine, dar „Quid est attrahere nisi praedicare, nisi scripturarum consolationibus excitare, increpationibus deterrere, desideranda proponere, intentare metuenda, judicium comminari, praemium polliceri?”44 Cu toate acestea, Semi-Pelagianii au fost de acord în respingerea doctrinei Pelagiane că păcatul lui Adam l-a rănit doar pe el însuşi; ei au admis că efectele acelui păcat au trecut asupra tuturor oamenilor, afectând deopotrivă sufletul şi trupul. Acesta a contribuit la un trup muritor, şi predispus la boală şi suferinţă; şi sufletul este slăbit, astfel că el devine înclinat spre rău şi este incapabil, fără asistenţa divină, de a face vre-un bine spiritual. Dar pentru că împotriva lui Augustin ei au susţinut, cel puţin potrivit afirmaţiilor lui Prosper şi Hilary, apărătorii Augustinianismului în sudul Franţei, că, (1.) Începutul mântuirii este al omului. Omul începe să îl caute pe Dumnezeu, şi apoi Dumnezeu îl ajută. (2.) Această întoarcere iniţială a sufletului spre Dumnezeu este ceva bun, şi într-un sens este meritorie. (3.) Sufletul, în virtutea libertăţii sale de voinţă sau a abilităţii pentru bine, cooperează cu harul lui Dumnezeu în regenerare cât şi în sfinţire. Faptul că aceste acuzaţii erau bine întemeiate se poate deduce din concluziile consiliilor de la Orange şi Valence, 529 d. Hr., în care doctrinele lui Augustin au fost din nou consfinţite. Deoarece deciziile acestor consilii au fost ratificate de Papă, ele au fost, potrivit teoriei papale, declarate a fi credinţa Bisericii. Printre punctele care au fost pronunţate astfel a fi incluse în doctrina Scripturală adevărată, sunt, (1.) Consecinţa păcatului lui Adam nu este limitată la nivelul trupului, sau la facultăţile inferioare ale sufletului, ci implică pierderea abilităţii pentru binele spiritual. (2.) Păcatul derivat din Adam este moartea spirituală. (3.) Harul este acordat nu pentru că oamenii îl caută, ci dispoziţia de a căuta este o lucrare a harului şi este darul lui Dumnezeu. (4.) Începutul credinţei şi dispoziţia de a crede nu este din voinţa umană, ci din harul lui Dumnezeu. (5.) A crede, a binevoi, a dori, a căuta, a cere, a bate la uşa milei, sunt toate referite la lucrarea Duhului şi nu la binele care aparţine naturii omului căzut. De aceea, cele două puncte mari în disputa dintre Augustiniani şi Semi-Pelagiani au fost decise în favoarea celor dintâi. Aceste puncte au fost: (1.) Păcatul original, sau corupţia naturii derivată din Adam, nu a fost doar o slăbire a puterii noastre pentru bine, ci a fost moarte spirituală; realmente păcat, care a fost incapabil sufletul pentru orice bine spiritual. Şi (2.) În lucrarea de convertire nu omul este cel care începe, ci Duhul lui Dumnezeu. Păcătosul nu are nici o putere de a se întoarce pe sine la Dumnezeu, ci este întors şi înnoit de harul divin înainte ca el să poată face ceva spiritual bun.45

Deciziile consiliilor de la Orange şi Valence în favoarea Augustinianismului nu au oprit controversa. Partidul Semi-Pelagian a continuat să fie numeros şi activ, şi atât de mult a câştigat ascendent, încât în secolul nouă Gottschalk a fost condamnat pentru că învăţa doctrina predestinării în sensul lui Augustin. Din această perioadă până la Reformă şi la deciziile Consiliului de la Trent, o mare diversitate de opinii au predominat în Biserica latină în toate întrebările despre păcat, har şi predestinare. A devenit ceva general recunoscut că dreptatea originală era un dar supranatural, de asemenea se susţinea în general că efectul păcatului lui Adam asupra sa şi asupra posterităţii sale a fost pierderea acelei dreptăţi. Acesta a fost singurul său efect subiectiv. Astfel, sufletul este lăsat în starea în care el a fost creat în mod original, şi în care el a existat, unii spun că o perioadă mai lungă, alţii spun că una mai scurtă, sau nici o perioadă perceptibilă deloc, înainte de a primi înzestrarea supranaturală. În această stare se nasc oamenii în lume după apostazia lui Adam.

Doctrina lui Anselm.

Această pierdere a dreptăţii originale a fost privită universal ca un rău penal. Pedeapsa primului păcat a lui Adam a fost cea care a venit în mod egal peste el şi peste toţi descendenţii săi. Acum întrebarea este, Care este starea morală a unui suflet lipsit de dreptatea originală considerată ca un dar supranatural? Diferitele puncte de vedere care au fost adoptate pentru a răspunde la această întrebare au dat naştere la puncte de vedere conflictuale despre natura şi consecinţele păcatului original.

  1. Unii au spus că această stare negativă era păcătoasă în sine. Admiţând că păcatul original este doar pierderea dreptăţii originale, aceasta era cu toate acestea cu adevărat şi pe bună dreptate un păcat. Aceasta a fost justificarea adoptată de Anselm, părintele filozofiei scolastice şi a teologiei. În lucrarea sa, „De Conceptu Virginali et Originali Peccato,” el spune despre copii,46„Quod in illis non est justitia, quam debent habere, non hoc fecit illorum, voluntas personalis. sicut in Adam, sed egestas naturalis, quam ipsa natura accepit ab Adam – facit natura personas infantium peccatrices. Nullam infantibus injustitiam super praedictam nuditatem justitiam.47 Peccatum originale aliud intelligere nequeo, nisi ipsam – factam per inobedientiam Adae justitiae debitae nuditatem.”48 Totuşi, păcatul original, chiar în copii, deşi este pur negativ, este cu toate acestea, cu adevărat şi pe bună dreptate un păcat. Anselm spune, „Omne peccatum est injustitia, et originate peccatum est absolute peccatum, unde sequitur quod est injustitia. Item si Deus non damnat nisi propter injustitiam; damnat autem aliquem propter originale peccatum, ergo non est aliud originale peccatum quam injustitia. Quod si ita est, originale peccatum non est aliud quam injustitia, i. e., absentia debitae justitiae.”49

Doctrina lui Abelard.

  1. Justificarea aleasă de alţi cărturari a fost că pierderea dreptăţii originale l-a lăsat pe Adam exact în starea în care el a fost creat, şi de aceea, în puris naturalibus(adică, cu atributele esenţiale simple ale naturii sale). Şi deoarece descendenţii săi au împărtăşit soarta sa, ei sunt născuţi în aceeaşi stare. Nu există nici o corupţie ereditară intrinsecă, nici vre-un caracter moral fie bun fie rău. Lipsa unui dar supranatural care nu aparţine naturii omului, şi care trebuie să fie acordat ca o favoare, nu poate fi socotită oamenilor ca un păcat. De aceea, păcatul original în posteritatea lui Adam nu constă în nimic decât în imputarea lor a primei sale fărădelegi. Ei suferă pedeapsa acelui păcat, această pedeapsă fiind pierderea dreptăţii originale. Potrivit acestui punct de vedere, păcatul original este poena dar nu culpa. Este adevărat că inevitabila consecinţă a acestei privaţiuni de dreptate este că puterile inferioare ale omului câştigă influenţa asupra celor superioare, şi că el creşte în păcat. Cu toate acestea, nu există nici un păcat intrinsec sau subiectiv în copilul nou-născut. Există o înclinare naturală spre păcat care se naşte din constituţia normală şi originală a omului din natura noastră, şi absenţa unei dreptăţi originale care a fost frenum, sau un control prin care puterile inferioare urmau să fie păstrate în supunere. Dar aceasta fiind condiţia în care Adam a venit din mâinile Creatorului său, de aceea ea nu poate să fie păcătoasă în sine. Păcatul constă în aprobare şi scop. Şi de aceea, până când sufletul aprobă această dominaţie a naturii sale inferioare şi a actelor deliberate în acord cu ea, ea nu poate fi răspunzătoare de nici un păcat personal, intrinsec. De aceea, nu există un păcat al naturii, deosebit de păcatul existent. Este adevărat, că apărătorii acestei teorii au învăţat, în ascultare faţă de credinţa universală a Bisericii şi faţă de doctrina clară a Bibliei, că oamenii sunt născuţi în păcat. Dar aceasta este vina primului păcat al lui Adam şi nu a corupţiei lor inerente. Ei au recunoscut corectitudinea versiunii latine a lui Romani 5:12, care îl face pe Apostol să spună că toţi oamenii au păcătuit în Adam (in quo omnes peccaverunt). Dar ei au înţeles că acel pasaj nu învaţă nimic mai mult decât imputarea primului păcat al lui Adam, şi nu vre-o corupţie ereditară intrinsecă a naturii. Aceasta a fost teoria păcatului original adoptată de Abelard, care a susţinut că nimic nu era mai adecvat cu privire la natura păcatului decât un act înfăptuit cu o intenţie rea. Deoarece în copii nu poate fi o astfel de intenţie, vorbind pe bună dreptate, nu poate fi nici un păcat în ei. Există o înclinare spre păcat pe care el o numeşte vitium; dar păcatul constă în acordul cu această înclinare, şi nu în înclinarea în sine. „Vitium itaque est, quo ad peccandum proni efficimur, hoc est inclinamur ad consentiendum ei, quod non convenit, ut illud scilicet faciamus aut dimittamus. Hunc vero consensum proprie peccatum nominamus, hoc est culpam animae, qua damnationem meretur.”50 El a admis păcatul original ca o pedeapsă, sau ca vina păcatului lui Adam, dar numai dacă el era extern şi nu intrinsec.51 Acest punct de vedere cu privire la subiect a fost susţinut cu zel de unii dintre teologii Bisericii Romane din timpul Reformei, în special de Catharinus şi Pighius. Cel din urmă, potrivit lui Chemnitz,52 îşi afirmă astfel doctrina sa: „Quod nec carentia justitiae originalis, nec concupiscentia habeat rationem peccati, sive in parvulis, sive adultis, sive ante, sive post baptismum. Has enim affectiones non esse vitia, sed naturae conditiones in nobis. Peccatum igitur originis non esse defectum, non vitium aliquod non depravationem aliquam, non habitum corruptum, non qualitatem vitiosam haerentem in nostra substantia, ut quae sit sine omni vitio et depravatione, sed hoc tantum esse peccatum originis, quod actualis transgressio Adae reatu, tantum et poena transmissa et propagata sit ad posteros sine vitio aliquo et pravitate haerente in ipsorum substantia: et reatum hunc esse, quod propter Adae peccatum extorres facti sumus regni coelorum, subjecti regno mortis et aeternae damnationi, et omnibus humanae naturae miseriis involuti. Sicut ex servis, qui proprio vitio libertatem amiserunt, nascuntur servi: non suo, sed parentum vitio. Et sicut filius scorti, sustinet infamiam matris, sine proprio aliquo in se haerente vitio.”53

Doctrina lui Thomas Aquinas.

  1. A treia formă de doctrină care a predominat în timpul acestei perioade a fost propusă de Thomas Aquinas (1224-74 d. Hr.) un călugăr Dominican, Doctor Angelicus dintre cărturari, şi pe departe de cel mai influent teolog din Biserica latină din zilele lui Augustin. Lucrarea sa „Summa Theologiae” a fost privită mult timp ca o lucrare standard printre Catolici, şi încă se fac referiri la ea ca o autoritate deopotrivă de către Catolici şi de către Protestanţi. Thomas s-a apropiat mult mai mult de Augustin decât ceilalţi teologi din era sa. El a învăţat că: (1.) Dreptatea originală a fost pentru Adam un dar supranatural. (2.) Prin fărădelegea sa, el a pierdut dreptul asupra acelui dar pentru el şi pentru posteritatea sa. (3.) Dreptatea originală consta în esenţă din înclinarea fixată a voinţei spre Dumnezeu, sau supunerea voinţei faţă de Dumnezeu. (4.) Consecinţa inevitabilă sau suplimentară a pierderii acestei dreptăţi originale, această schimbare a voinţei spre Dumnezeu, este aversiunea voinţei faţă de Dumnezeu. (5.) De aceea, păcatul original constă în două lucruri, primul, pierderea dreptăţii originale şi al doilea, dezordinea întregii naturi. Pe unul el l-a numit partea formalăiar pe celălalt partea materială a păcatului original. Pentru a folosi ilustraţia sa, un cuţit este fier; fierul este materialul, forma este cea care face materialul un cuţit. Deci, în păcatul original această aversiune a voinţei faţă de Dumnezeu (ca un obicei), este substanţa păcatului original, ea îşi datorează existenţa şi natura sa pierderii dreptăţii originale. (6.) De aceea, după pierderea corectitudinii sale primare, sufletul nu rămâne în puris naturalibus, ci într-o stare de corupţie şi păcat. Această stare el o numeşte uneori inordinatio virium animae; alteori deordinatio; uneori aversio voluntatis a bono incommunicabili; uneori o înclinare coruptă, ca atunci când spune,54 „Causa hujus corruptam dispositionis, quae dicitur originale peccatum, est una tantum, scilicet privatio originalis justitiae, per quam sublata est subjectio humanae mentis ad Deum.” Cel mai frecvent, în acord cu expresia sa usus loquendi şi în perioade următoare, această parte pozitivă a păcatului original este numită concupiscenţă. Acesta este un cuvânt care este foarte important ca să fie înţeles, pentru că el este folosit în sensuri atât de diferite chiar în relaţie cu acelaşi subiect. Unii, prin concupiscenţă înţeleg doar instinctul sexual; alţii, ceea ce aparţine de natura noastră senzorială în general; pentru alţii, tot ce este în om care are ca obiect al ei ce se vede şi este temporal, şi totuşi alţii, pentru înclinarea greşită a sufletului, prin care, fiind potrivnici lui Dumnezeu, aceasta ne întoarce spre creatură şi spre rău. De aceea, totul depinde de sensul în care este considerat cuvântul, când se spune că păcatul original, considerat pozitiv, constă din concupiscenţă. Dacă prin concupiscenţă se înţelege doar natura noastră senzorială, atunci păcatul original este aşezat în principal în trup şi în afecţiunile animale, şi puterile superioare nu sunt afectate de contaminarea ei. Thomas Aquinas ia cuvântul în cel mai larg sens, deoarece este evident din echivalentele sale tocmai menţionate, aversiune faţă de Dumnezeu, înclinare coruptă, dezordine, sau diformitate, a puterilor sufletului. În acest sens, el spune, „Originale peccatum concupiscentia dicitur.” (7.) Cât despre elementele constituente ale corupţiei originale, sau aşa cum o exprimă el, rănile sub care natura noastră căzută suferă, el spune că ele includ, (a.) Ignoranţa şi lipsa cunoaşterii corecte despre Dumnezeu în inteligenţă. (b.) O aversiune în voinţă faţă de cel mai înalt bine. (c.) În sentimente sau afecţiuni, sau mai degrabă în acel departament al naturii noastre în care sentimentele sunt manifestările, o tendinţă de a se delecta în lucrurile create. De aceea, pentru el, locul păcatului original este în tot sufletul. (8.) Această concupiscenţă sau corupţie intrinsecă, nu este un act, sau o influenţă, sau o activitate, ci un obicei, adică, o dispoziţie intrinsecă permanentă a minţii.55 (9) În final, păcatul original este un rău penal. Pierderea dreptăţii originale şi consecventa dezordine a naturii noastre, sunt pedeapsa primei fărădelegi a lui Adam. Până aici, doctrina lui Thomas este în acord strict cu cea a lui Augustin. Discuţia sa despre subiect poate fi încadrată într-o expunere a răspunsului din „Catehismul de la Westminster” care declară păcătoşenia acelei stări în care oamenii au căzut, a consta din vina primului păcat al lui Adam, lipsa dreptăţii originale, şi corupţia întregii sale naturi. Punctul de diferenţă are legătură cu gradul de rănire primit din apostazia lui Adam, sau cu adâncimea acelei corupţii a naturii care a derivat de la el. Acest lucru este numit de Thomas moleşeală sau slăbiciune. Ca o consecinţă a căderii, oamenii sunt în întregime incapabili să se mântuiască pe sine înşişi, sau să facă ceva cu adevărat bun în faţa lui Dumnezeu fără ajutorul harului divin. Dar ei încă au puterea de a coopera cu acel har. Ei nu pot, aşa cum au învăţat Semi-Pelagianii, să înceapă lucrarea de întoarcere spre Dumnezeu, şi de aceea au nevoie de harul preventiv (gratia proeveniens), dar cu acel har ei sunt făcuţi în stare să coopereze. Aceasta face diferenţa dintre harul eficient (irezistibil) al lui Augustin, şi sinergismul care intră în toate celelalte sistemele.

Doctrina lui Scotus.

  1. Duns Scotus, un Franciscan, Profesor de Teologie la Oxford, Paris şi Cologne, unde el a murit în 1308 d. Hr., a fost cel mai mare oponent al lui Thomas Aquinas. În ce priveşte păcatul original, el a fost de partea Semi-Pelagianilor. El a făcut păcatul original că constea doar din pierderea dreptăţii originale, şi deoarece aceasta era doar un dar supranatural, care nu aparţinea naturii omului, pierderea ei l-a lăsat pe Adam şi posteritatea sa după el, exact în starea în care omul a fost creat în mod original. Indiferent de dezordinea care este consecinţa acestei pierderi a dreptăţii, ea nu este din natura păcatului. „Peccatum originale,” spune el, „non potest esse aliud quam sta privatio [justitiae originalis]. Non enim est concupiscentia tum quia illa est naturalis, tum quia ipsa est in parte sensitiva, ubi non est peccatum.”56De aceea, oamenii se nasc în această lume în puris naturalibus, nu în sensul Pelagian, deoarece Pelagianii nu admit nici un dar supranatural al dreptăţii pentru Adam, ci în sensul că ei posedă toate atributele esenţiale ale naturii lor nevătămate şi necontaminate. Deoarece liberul arbitru, adică abilitatea de a face orice i se cere omului de către Creatorul său, fiind esenţială în natura sa, aceasta rămâne şi după cădere. Într-adevăr, ea este slăbită şi blocată cu dificultăţi, deoarece balanţa roţii naturii noastre, dreptatea originală, s-a dus, dar totuşi ea există. Omul are nevoie de asistenţa divină. El nu poate face binele, sau să facă binele el însuşi fără harul lui Dumnezeu. Dar dependenţa de care vorbeşte Scotus este mai degrabă cea a creaturii faţă de creator, decât cea a păcătosului faţă de Duhul lui Dumnezeu. Strădania sa pare să fi fost pentru a reduce supranaturalul la natural; de a nărui deosebirea făcută în mod constant în Biblie şi de către Biserică, dintre eficienţa providenţială a lui Dumnezeu prezentă pretutindeni şi permanent operând în şi cu cauzele naturale, şi eficienţa Duhului Sfânt în regenerarea şi sfinţirea sufletului.57

Dominicanii şi Franciscanii au devenit şi au continuat mult timp să fie două dintre cele mai puternice ordine de călugări din Biserica Romană. Deoarece ele erau antagoniste în atât de multe alte puncte, ele era opuse de asemenea şi în doctrină. Dominicanii, ca ucenici ai lui Thomas Aquinas, au fost numiţi Thomişti, şi Franciscanii, ca adepţi ai lui Duns Scotus, au fost numiţi Scotişti. Opoziţia dintre aceste partide, între ale puncte doctrinare, au îmbrăţişat aşa cum am văzut, pe cel al păcatului original. Thomiştii erau înclinaţi spre Augustinianism moderat, Scotiştii spre Semi-Pelagianism. Totuşi, toate teoriile menţionate mai sus, modificate variat, şi-au avut apărătorii lor zeloşi în Biserica latină, când Consiliul de la Trent s-a adunat ca să determine în mod autoritar doctrina adevărată şi să ridice o barieră faţă de puterea crescândă a Reformei.

Doctrina Tridentină a păcatului original.

Consiliul de la Trent a avut de realizat o sarcină foarte dificilă. În primul rând, era necesară condamnarea doctrinelor Reformatorilor. Dar Protestanţii, ca şi Luteranii şi Reformaţii, şi-au proclamat aderenţa lor la sistemul Augustinian în plinătatea şi în puritatea sa; şi acel sistem a primit aprobarea consiliilor şi papilor şi nu putea fi contestat în mod direct. Această dificultate a fost învinsă de grosolana reprezentarea greşită a doctrinei Protestante, şi facerea ei să pară a fi inconsecventă cu doctrina lui Augustin. Această metodă a perseverat până în ziua de azi. Moehler în cartea sa „Symbolik” reprezintă doctrina Protestanţilor, şi în special cea a lui Luther, despre păcatul original, ca o formă de Manicheism. Cealaltă, şi dificultatea mai serioasă, era marea diversitate de opinii existente în Biserică şi în Consiliul în sine. Unii erau Augustiniani; unii susţineau că păcatul original consta pur şi simplu în lipsa dreptăţii originale, dar că acea lipsă este un păcat. Alţii nu admiteau nici un păcat original, ci imputarea primei fărădelegi a lui Adam. Alţii, cu Dominicanii, insistau asupra faptului că dezordinea tuturor puterilor consecventă cu pierderea dreptăţii originale, adică, concupiscenţa, este într-adevăr şi pe bună dreptate un păcat. Franciscanii au negat aceasta. Sub aceste circumstanţe, împuterniciţii pontificali care au participat la Consiliu au îndemnat părinţii adunaţi că ei nu ar trebui să decidă nimic cu privire la natura păcatului original, amintindu-le că ei nu au fost chemaţi laolaltă ca să înveţe doctrine, ci să condamne erorile.58 Consiliul s-a străduit să urmeze acest sfat, şi de aici deciziile sale sunt exprimate în termeni foarte generali.

  1. Sinodul pronunţă o anatemă asupra celor care nu mărturisesc că Adam, atunci când el a călcat porunca lui Dumnezeu în paradis, şi-a pierdut imediat sfinţenia şi dreptatea în care el a fost alcătuit (constitutus fuerat, or positus erat); şi că prin acea ofensă el a atras mânia şi indignarea lui Dumnezeu, şi astfel de asemenea moartea şi supunerea faţă de cel care are puterea morţii, adică, diavolului; şi că întregul Adam prin ofensa fărădelegii sale a fost schimbat în suflet şi în trup în cel mai rău mod.

Efectele primului păcat al lui Adam asupra sa au fost: (1.) Pierderea dreptăţii originale. (2.) Moartea şi captivitatea faţă de Satan. (3.) Deteriorarea întregii sale naturi deopotrivă suflet şi trup.

  1. Sinodul mai anatemizează pe cei care spun că păcatul lui Adam l-a rănit numai pe el, şi nu şi posteritatea sa; sau că el şi-a pierdut sfinţenia şi dreptatea pe care el a primit-o de la Dumnezeu, doar pentru el şi nu şi pentru noi, dau că el a transmis întregii rase umane doar moartea şi durerile corporale (poenas corporis), şi nu păcatul, care este moartea sufletului.

Aici se învaţă că efectele păcatului lui Adam asupra posterităţii sale sunt: (1.) Pierderea dreptăţii originale. (2.) Moartea şi mizeriile acestei vieţi; şi (3.) Păcatul, sau moartea spirituală (peccatum, quod est mors animae). Aceasta este o condamnare distinctă a Pelagianismului, şi afirmarea clară a păcatului original, ca ceva transmis tuturor oamenilor. Totuşi, natura păcatului nu este afirmată mai departe ca fiind moartea sufletului, care poate fi explicată în mod diferit.

  1. De asemenea sunt condamnaţi cei care spun că acest păcat al lui Adam, care este transmis tuturor (omnibus transfusum), şi există în fiecare ca şi propriul său păct (inest unicuique proprium), poate fi înlăturat prin puterile naturii umane, sau prin orice alt remediu în afara meritului singurului Mijlocitor al nostru, Domnul Isus Hristos, care ne-a împăcat cu Dumnezeu prin sângele său, şi care este făcut pentru dreptate, sfinţire şi răscumpărare.

Aici se afirmă că: (1.) Păcatul original este transmis prin propagare şi nu cum spun Pelagianii, prin imitare. (2.) El aparţine fiecărui om şi este intrinsec lui. (3.) El nu poate fi înlăturat prin alte mijloace decât prin sângele lui Hristos.

  1. Sinodul îi condamnă pe toţi care învaţă că noii născuţi nu ar trebui să fie botezaţi; sau, că deşi sunt botezaţi pentru iertarea păcatelor, ei nu derivă nimic din păcatul original din Adam, care are nevoie să fie ispăşit în învelişul regenerării pentru a dobândi viaţa veşnică, astfel că botezul, în cazul lor, nu ar fi adevărat ci fals. De aceea, copiii care nu ar fi putut comite păcat, în propriile lor persoane, sunt botezaţi cu adevărat pentru iertarea păcatelor, pe care ei le-au contractat în generare, ca ele să poată fi curăţate în regenerare.

Din aceasta se pare că potrivit Consiliului de la Trent, există păcat în copiii nou născuţi, care are nevoie să fie iertat şi înlăturat prin regenerare.

  1. Al cincilea canon afirmă că prin harul Domnului nostru Isus Hristos conferit în botez, vina păcatului original este iertată, şi este înlăturat tot ceea ce are natura adevărată şi exactă a păcatului. Se admite că, concupiscenţa (vel fomes) rămâne în cel botezat, împotriva ei credincioşii trebuie să lupte, dar se declară că deşi concupiscenţa, deşi uneori (aşa cum se admite) este numită păcat de Apostol, ea nu este păcat într-adevăr şi pe bună dreptate în cei regeneraţi.

Aceasta este tot ceea ce învaţă Consiliul sub titlul păcatului original, cu excepţia faptului că nu spune că ei nu intenţionează să aplice deciziile lor Fecioarei Maria. Dacă ea a fost supusă păcatului original, aşa cum susţineau Dominicanii, după Thomas Aquinas, sau că ea a fost concepută imaculat, aşa cum susţineau zelos Franciscanii după Duns Scotus, Sinodul lasă acest lucru indecis.

În a şasea sesiune când trata justificarea (adică, regenerarea şi sfinţirea), Consiliul decide mai multe puncte, care determină punctul de vedere pe care membrii săi l-au luat cu privire la natura păcatului original. În canoanele adoptate în acea sesiune, printre alte lucruri, se declară că: (1.) Oameni nu pot fi justificaţi înaintea lui Dumnezeu fără harul divin prin Isus Hristos, prin faptele lor, adică, prin faptele făcute prin propria lor putere. (2.) Harul nu este dar pur şi simplu pentru a contribui la înfăptuirea mai uşoară a faptelor bune. (3.) Oamenii nu pot crede, spera, iubi, sau să se pocăiască în aşa fel încât să asigure harul regenerator fără harul preventiv al lui Dumnezeu (sine proevenienti Spiritus inspiratione, atque ejus adjutorio). (4.) Oamenii pot coopera cu acest har preventiv, pot să îl aprobe, sau să îl respingă. (5.) Oamenii nu şi-au pierdut liberum arbitrium al lor, abilitatea de a face bine sau rău prin cădere. (6.) Toate faptele făcute înainte de regenerare nu sunt păcătoase.

Din toate acestea se pare că în timp ce Consiliul de la Trent a respins doctrina Pelagiană a abilităţii plenare a omului de după cădere, şi doctrina Semi-Pelagiană că oamenii pot începe lucrarea de reformare şi de convertire; nu mai puţin clar el condamnă doctrina Augustiniană a întregii incapacităţi a omului de a face ceva spiritual bun, prin care el să se poată pregăti sau să se dispună pe sine pentru convertire, sau să merite harul regenerator al lui Dumnezeu.

Doctrina adevărată a Bisericii din Roma.

Care a fost adevărata doctrină a Bisericii de la Roma cu privire la păcatul original, a rămas un lucru la fel de îndoielnic după deciziile acestui Consiliu aşa cum a fost şi mai înainte. Fiecare partid a interpretat canoanele sale potrivit propriilor lor puncte de vedere. Sinodul declară că toţi oamenii sunt născuţi infectaţi cu păcatul original; dar dacă acest păcat a constat pur şi simplu din vinovăţia primului păcat al lui Adam; sau din lipsa dreptăţii originale; sau din concupiscenţă, este lăsat nedecis. Şi de aceea, toate aceste puncte de vedere au continuat să fie susţinute de teologii din Biserica Catolică. Protestanţii mai bătrâni au privit în general canoanele de la Consiliul de la Trent ca fiind destinate pentru a întuneca subiectul, şi au susţinut că Doctrina reală a Bisericii implica negarea oricărui păcat original în sensul de păcat, subiectiv sau intrinsec. În acest punct de vedere, coincid mulţi, dacă nu majoritatea teologilor moderni. Winer (în cartea sa „Comparative Darstellung,”) Guericke (în cartea sa „Symbolik”), Koellner (în cartea sa „Symbolik”), Baur (în cartea sa „Answer to Moehler” („Răspuns lui Moehler”, n.tr.)], şi Dr. Shedd, în cartea sa „History of Christian Doctrine” („Istoria doctrinei creştine”, n.tr.), reprezintă cu toţi Biserica din Roma care învăţa că păcatul original este doar negativ, lipsa dreptăţii originale, şi care neagă că există ceva subiectiv în starea naturii umane atunci când oamenii sunt născuţi în lume, care are natura proprie păcatului. Motivele care sunt în favoarea acestui punct de vedere asupra subiectului, sunt, –

(1.) Doctrina predominantă a cărturarilor şi a teologilor Catolici cu privire la natura păcatului. Potrivit Protestanţilor, „Quidquid a norma justitiae in Deo dissidet, et cum ea pugnat, habet rationem peccati.”59 La aceasta, Catolicii s-au opus prin definiţia lui Andradius: „Quod nihil habeat rationem peccati nisi fiat a volente et sciente.” Dacă ar fi aşa, atunci este imposibilă existenţa unui păcat intrinsec sau înnăscut. Deoarece copiii nu sunt „cunoscători şi binevoitori” în sensul unor agenţi morali, ei nu pot avea păcat. Bellarmin60 spune: „Non satis est ad culpam, ut aliquid sit voluntarium habituali voluntate, sed requiritur, ut processerit ab actu etiam voluntario: Alioqui voluntarium illud, habituale voluntate, naturale esset, et misericordia non reprehensione dignum.” El spune că, dacă omul ar fost creat în puris naturalibus, fără har, şi cu această opoziţie a cărnii faţă de raţiune, el nu ar mai fi un păcătos. Cu pierderea dreptăţii originale, este legată inevitabil această rebeliune a naturii inferioare faţă de natura superioară a omului. Cu pierderea înclinării voinţei spre Dumnezeu, este conectată în mod necesar aversiunea faţă de Dumnezeu. Această încăpăţânare a voinţei care însoţeşte păcatul original, nu este păcatul în sine, totuşi este păcat în noi. Pentru că Bellarmin spune că există o „perversio voluntatis et obliquitas unicuique inhaaerens, per quam peccatores proprie et formaliter dicimur, cum primum homines esse incipimus.” Cu siguranţă această afirmaţie dă impresia unei contradicţii. Pervertirea voinţei, sau concupiscenţa, consecventă pierderii dreptăţii originale, nu este în sine păcătoasă. Cu toate acestea, ea ne constituie în mod potrivit şi formal păcătoşi, de îndată ce noi începem să existăm. Nimic nu este din natura păcatului ci doar o acţiune voluntară, sau ceea ce purcede din aceasta, şi totuşi copiii sunt păcătoşi de la naşterea lor. El încearcă să împace aceste contradicţii spunând: „Peccatum in Adamo actuale et personale in nobis originaliter dicitur. Solus enim ipse actuali voluntate illud commisit, nobis vero communicatur per generationem eo modo, quo communicari potest id, quod transiit, nimirum per imputationem. Omnibus enim imputatur, qui ex Adamo nascuntur, quoniam omnes in lumbis Adami existentes in eo et per eum peccavimus, cum ipse peccavit.” Adică, actul voluntar al lui Adam a fost în acelaşi timp actul voinţei al tuturor descendenţilor săi. Astfel păcatul original este păcat în noi, deşi nimic nu este păcat în orice creatură care nu constă într-un act al voinţei sale, sau care nu decurge dintr-un astfel de act. Totuşi, la aceasta Baur remarcă pe bună dreptate: „Ce este un act al unei voinţe inexistente, un act căruia i se atribuie natura păcatului, deşi el constă în întregime în afara conştiinţei individuale? Poate fi ataşat vre-un înţeles la o astfel de reprezentaţie? Oare aceasta nu distruge ideea de vină şi păcat, care este imputat doar pentru că el este transmis în generarea obişnuită?”61 Se argumentează că, dacă un om sau o biserică susţine o teorie a naturii păcatului care este incompatibilă cu doctrina păcatului original, atunci existenţa unui astfel de păcat este negată. (2.) Un alt motiv oferit în favoarea poziţiei că Biserica din Roma neagă păcatul original, este extras din ceea ce învaţă Biserica despre dreptatea originală. Dacă dreptatea originală ar fi un dar supranatural care nu aparţine integrităţii naturii omului, pierderea ei îl lasă pe el în starea în care el a venit din mâinile Făcătorului său. Şi acea stare nu poate fi păcătoasă decât dacă Dumnezeu ar fi autorul păcatului. Chiar Bellarmin, care se luptă pentru păcatul original, într-un anumit sens, totuşi spune că omul după cădere este în aceeaşi stare în care Adam a fost creat. „Non magis differt status hominis post lapsum Adae a statu ejusdem in puris naturalibus, quam differat spoliatus a nudo, neque deterior est humana natura, si culpam originalem detrahas, neque magis ignorantia et infirmitate laborat, quam esset et laboraret in puris naturalibus condita. Proinde corruptio naturam non ex alicujus doni naturalis carentia, neque ex alicujus malam qualitatis accessu, sed ex sola doni supernaturalis ob Adae peccatum amissione profluxit.”62 (3.) Consiliul de la Trent declară expres că, concupiscenţa din cel botezat, adică în cel regenerat, nu este natura păcatului. Atunci ea nu poate fi în cel nebotezat; pentru că natura sa nu este schimbată prin botez.

Pe de altă parte, totuşi, se poate impune că, (1.) Consiliul de la Trent s-a declarat expres împotriva doctrinei Pelagiane, că păcatul lui Adam l-a rănit doar pe el, şi afirmă că întreaga noastră natură, suflet şi trup au fost schimbate în consecinţă în ce este mai rău. (2.) Ei afirmă că noi ne-am derivat din Adam şi avem doar o natură muritoare, dar păcatul este moartea sufletului. (3.) Copiii nou-născuţi au nevoie de botez pentru iertarea păcatului, şi ceea ce este înlăturat în botezul copiilor este veram et propriam peccati rationem habet. (4.) Catehismul Roman învaţă63 că „noi suntem născuţi în păcat,” că noi suntem asupriţi cu corupţia naturii (naturae vitio premimur) şi,64 că noi nihil simus, nisi putida caro; that the virus of sin penetrates to the very bones, i. e., rationem, et voluntatem, quoe maxime solidoe sunt animoe partes. Acest ultim pasaj nu se referă în mod expres la păcatul original, ci la starea generală a oamenilor ca păcătoşi. Cu toate acestea, aceasta indică punctul de vedere adoptat de Biserica Romană cu privire la condiţia prezentă a naturii umane. (5.) Bellarmin, care este citat adesea pentru a dovedi că, Catolicii fac din păcatul original simpla pierdere a dreptăţii originale, spune: „Si privationem justitiae originalis ita velit esse effectum peccati, ut non sit etiam ipsa vere proprieque peccatum, Concilio Tridentino manifeste repugnat, neque distingui potest a sententia Catharini” (care a făcut păcatul original să constea doar din imputarea primului păcat al lui Adam).

Din toate acestea, se pare că deşi doctrina Bisericii Romane nu este nici logică şi nici auto-consecventă, cu toate acestea, este adevărat că Biserica învaţă doctrina păcatului original, în sensul unei corupţii păcătoase a naturii, sau o păcătoşenie înnăscută, ereditară. Se poate observa de asemenea că toate partidele din Biserica Romană, înainte şi după Consiliul de la Trent, oricât de mult au fost diferite în alte puncte, unite în învăţătura imputării păcatului lui Adam; adică, că datorită acelui păcat condamnarea a trecut asupra tuturor oamenilor.

§ 7. Doctrina Protestantă a păcatului.

Bisericile Protestante din timpul Reformei nu au încercat să determine natura păcatului în mod filozofic. Ei nu l-au privit ca o limitare necesară; nici ca o negare a fiinţei; nici ca o condiţie indispensabilă a virtuţii; nici ca avându-şi locul în natura senzorială a omului; nici constând doar din egoism; nici ca o fiinţă, ca o durere, ca o simplă stare de cunoştinţă, şi nici ca un rău în faţa lui Dumnezeu. Bazându-şi doctrina lor pe cunoştinţa religioasă şi morală şi pe Cuvântul lui Dumnezeu, ei au declarat că păcatul este o călcare a legii divine, sau o lipsă de conformare faţă de legea divină. În această definiţie, toate clasele de teologi, Luterani şi Reformaţi sunt de acord. Potrivit lui Melancthon, „Peccatum recte definitur avnomi,a, seu discrepantia a lege Dei, h. e., defectus naturae et actionum pugnans cum lege Dei, easdemque ex ordine justitiae divinae ad poenam obligans.” Gerhard spune:65 „Peccatum” sen „avnomi,a” est „aberratio a lege, sive non congruentia cum lege, sive ea in ipsa natura haerat, sive in dictis, factis ac concupiscentia motibus, inveniatur.” Baier spune:66 „Carentia contormitatis cum lege.” Vitringa spune:67„Forma peccati est disconvenientia actus habitus, aut status hominis cum divina lege.”

În toate aceste definiţii, se include faptul că, (1.) Păcatul este un rău specific, ce diferă de toate celelalte forme de rău. (2.) Păcatul are legătură cu legea. Cele două sunt corelate, astfel că acolo unde nu există lege, nu poate exista păcat. (3.) Legea prin care păcatul este legat astfel, nu este doar legea raţiunii, sau cea a conştiinţei, sau a utilităţii, ci legea lui Dumnezeu. (4.) Păcatul constă în esenţă din lipsa de conformitate din partea unei creaturi raţionale, faţă de natura sau legea lui Dumnezeu. (5.) El include vina şi murdărirea morală.

Păcatul este un rău specific.

Păcatul este un rău specific. Noi cunoaştem aceasta din conştiinţa noastră. Doar o fiinţă simţitoare poate şti ce este a simţi. Noi nu putem determina nici a priori ce este natura senzaţiei, nici nu putem transmite ideea nimănui care este lipsit de organele de simţ. Dacă nu am simţit durerea sau plăcerea, nu putem fi în stare să înţelegem ce înseamnă aceste cuvinte. Dacă ne-am născut orbi, nu putem cunoaşte lumina. Dacă ne-am născut surzi, nu putem avea nici o idee despre ce este auzul. Doar o fiinţă raţională poate să ştie ce este înţeles prin nebunie. Doar creaturi cu o natură estetică pot avea percepţia frumuseţii sau a urâţeniei. În aceeaşi manieră, doar fiinţele morale pot şti ce este păcatul sau sfinţenia. Cunoaşterea în toate dintre aceste cazuri este dată imediat în conştiinţă. Ar fi în zadar să încerci să determini a priori, ce este durerea, văzul şi auzul; mult mai puţin de a dovedi ele nu sunt senzaţii; sau că ele nu diferă una de cealaltă şi faţă de altă formă din experienţa noastră. Fiecare om în virtutea faptului că este o creatură morală, şi pentru că el este păcătos, are în conştiinţa sa cunoştinţa păcatului, el ştie ce se trebuie să fie, când face ceea ce nu  trebuie să facă, sau omite ceea ce trebuie să facă, el este învinuit de păcat. El ştie că păcatul nu este doar o limitare a naturii sale; nici doar o stare subiectivă a minţii sale, neavând nici un caracter în faţa lui Dumnezeu; că el nu este doar ceva care este nechibzuit, sau nedemn faţă de demnitatea sa; sau simplu dezavantajos pentru că este dăunător pentru interesele sale, sau vătămător pentru bunăstarea altora. El ştie că acesta are un caracter specific al său propriu, şi că el include deopotrivă vina şi murdărirea.

Păcatul are legătură cu legea.

Un al doilea adevăr inclus în cunoaşterea noastră despre ce este păcatul, este cel al relaţiei sale cu legea. Acesta este inclus în conştiinţa obligaţiei. Altfel, cuvântul trebuie nu ar avea nici un înţeles. A spune că noi trebuie, înseamnă a spune că noi suntem legaţi; că noi suntem sub o autoritate de un anumit fel. Cuvântul lege, în relaţie cu subiecte morale şi religioase, este folosit cu două sensuri. Primul, acesta înseamnă uneori o putere controlatoare, aşa ca atunci când Apostolul spune că el are o lege în membrele sale care se luptă împotriva legii minţii sale. Al doilea, el înseamnă ceva care întăreşte porunca cuiva în autoritate. Acesta este sensul comun al termenului în Noul Testament. Aşa cum regula întăreşte conştiinţa oamenilor, şi prescrie ce să facă şi ce să nu facă ei, a fost revelată variat în constituţia naturii noastre, în Decalog, în instituţiile Mozaice, şi în întreaga Scriptură, cuvântul este folosit uneori într-un sens pentru a include toate aceste forme de revelaţie; uneori cu referire exclusivă la una dintre ele, şi uneori cu referire exclusivă la alta. În toate cazurile ideea generală este reţinută. Legea este ceea ce întăreşte conştiinţa.

Păcatul are legătură cu Legea lui Dumnezeu.

Întrebarea cea mare este, Care este legea aceea care prescrie omului ce ar trebui să fie şi să facă el? (1.) Unii spun că ea este raţiunea noastră, sau puterile superioare ale sufletului. Aceste puteri prerogativa de a conduce. Omul este autonom. El este responsabil pentru sine. El este obligat să îşi supună viaţa sa, şi în special puterile sale inferioare, către raţiunea şi conştiinţa sa. Demnitatea sa este cu privire la obligaţia cuprinzătoare sub care el se află şi îşi îndeplineşte datoriile sale când trăieşte demn faţă de sine însuşi. Faţă de această teorie, este evident să obiectăm că, (a.) Legea este ceva în afara noastră şi care este peste noi; în întregime independentă de voinţa sau raţiunea noastră. Noi nu putem nici să o facem şi nici să o schimbăm. Dacă raţiunea şi conştiinţa noastră sunt pervertite şi determină un lucru a fi corect care este în natura sa greşit, aceasta nu schimbă cazul. Legea rămâne neschimbată în cerinţele şi în autoritatea sa. (b.) În această teorie nu poate exista un sens de vinovăţie. Când un om acţionează împotriva impunerilor raţiunii sale, sau într-o manieră nedemnă de demnitatea naturii sale, el se poate simţi ruşinat, sau degradat, dar nu vinovat. Nu poate fi nici o convingere că el este supus justiţiei, nici vre-o privire temătoare pentru judecată, despre care Apostolul spune că este inseparabilă de săvârşirea păcatului. (2.) Alţii spun că legea se găseşte în ordinea morală a universului, sau în potrivirea veşnică a lucrurilor. Totuşi acestea sunt doar simple abstracţii. Ele nu pot impune nici o obligaţie, şi nu pot produce nici o pedeapsă asupra călcării lor. Această teorie lasă în afara şi fără nici o explicaţie unele dintre cele mai simple adevăruri despre conştiinţa universală a oamenilor. (3.) Alţii spun din nou că o iluminare cu privire la fericirea universului este singura lege la care sunt supuse creaturile raţionale. (4.) Alţii adoptă un punct de vedere mai inferior, şi spun că ea este o iluminare cu privire la propria noastră fericire este singura care are autoritate asupra oamenilor. Totuşi, este evident că aceste teorii neagă caracterul specific al obligaţiei morale. Nu există un astfel de lucru precum păcatul, ca ceva deosebit de ce este nechibzuit sau dezavantajos. Nu poate exista un sens de vină, nici o responsabilitate faţă de justiţie, cu excepţia violărilor regulilor de utilitate. (5.) Este clar chiar din constituţia naturii noastre că noi suntem supuşi autorităţii unei fiinţe raţionale sau morale, un Duh, despre care noi ştim că este infinit, veşnic, şi neschimbător în fiinţa sa şi în perfecţiunile sale. Toţi oamenii, din fiecare eră şi din fiecare parte a timpului lumii, sub toate formele de religie, şi având orice grad de cultură, au simţit şi au recunoscut că ei au fost supuşi unei fiinţe personale superioare lor. Nici o formă de filozofie speculativă, oricât de plauzibilă sau oricât de larg răspândită sau susţinută cu încredere în şcoli sau în cămăruţă, nu a folosit pentru a anula această judecată instinctivă sau intuitivă a minţii. Oamenii ignoranţi faţă de adevăratul Dumnezeu şi-au alcătuit pentru ei înşişi dumnezei imaginari, a căror mânie ei au condamnat-o şi a căror favoare s-au străduit să o împace. Dar odată ce ideea Scripturală a lui Dumnezeu, ca Fiinţă personală perfectă infinită, a fost prezentată minţii, aceasta nu mai poate fi înlăturată niciodată. Aceasta se laudă pe sine raţiunii şi conştiinţei. Aceasta rezolvă toate enigmele naturii noastre. Aceasta satisface toate dorinţele şi aspiraţiile noastre; şi faţă de această Fiinţă, lui şi voinţei sale, noi ne simţim obligaţi să ne conformăm ei, şi ştim noi înşine că suntem responsabili pentru caracterul şi comportamentul nostru. Această supunere nu o putem elimina. Legea gravitaţiei nu ne leagă mai implacabil de pământ faţă de orbita sa decât ne leagă natura noastră morală faţă de supunerea şi responsabilitatea noastră faţă de Dumnezeu. Ar fi la fel de nerezonabil să negăm una cât şi cealaltă, şi la fel de inutil să argumentăm împotriva uneia ca şi împotriva celeilalte. Evident, aceasta este doctrina Apostolului în pasajul la care tocmai ne-am referit. El vorbea despre cea mai alterată şi mai vicioasă dintre lumea păgână, oameni pe care Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor desfrânate; şi totuşi el afirmă că ei nu numai că l-au cunoscut pe Dumnezeu, dar au cunoscut judecata sa dreaptă; că cei care comit păcat sunt vrednici de moarte; adică, că ei erau supuşi în mod legitim autorităţii, şi expuşi inevitabil la mânia şi indignarea unui conducător moral. De aceea, acesta este un adevăr dat în conştiinţa universală a oamenilor. Păcatul are legătură cu legea, şi acea lege nu este una din legiferările noastre, ea nu este doar o idee sau o abstracţie, este nu este doar adevărul sau raţiunea, sau potrivirea lucrurilor, ci natura şi voia lui Dumnezeu. Legea, aşa cum se revelează ea pe sine în conştiinţă, implică un dătător al legii, expresia voinţei acelei fiinţe, care are puterea şi scopul de a întări toate cerinţele sale. Şi nu doar aceasta, ci una care, chiar din perfecţiunea naturii sale, trebuie să le întărească. El nu poate să treacă pe lângă fărădelege nu mai mult decât poate iubi răul. Este în zadar să argumentăm împotriva acestor convingeri. Este în zadar să spunem, Nu există Dumnezeu, nici o Fiinţă de care noi suntem dependenţi, şi de care noi suntem responsabili pentru caracterul şi comportamentul nostru.

Extinderea cerinţelor legii.

Întrebarea următoare este, Ce cere această lege? Acesta este punctul în care a existat cea mai mare diversitate de opinii, şi sisteme de teologie cât şi principiile morale sunt întemeiate pe răspunsurile diferite pe care ea le-a primit. Răspunsul dat de conştiinţa naturală şi iluminată a oamenilor, şi de Cuvântul lui Dumnezeu, este că legea cere perfecţiune desăvârşită, sau întreaga conformitate a naturii morale şi a comportamentului creaturii raţionale faţă de natura şi voia lui Dumnezeu. Ni se porunceşte să îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea, şi cu toată mintea, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Aceasta implică o afinitate totală cu Dumnezeu; consacrarea fără reţinere a tuturor puterilor noastre în slujba sa, şi o supunere absolută faţă de voia sa. Nimic mai mult decât aceasta nu s-ar putea cere de la vre-o creatură. Nici un înger sau sfânt glorificat nu poate fi sau să facă mai mult decât aceasta, şi aceasta este ceea ce cere legea de la fiecare creatură raţională, din toate vremurile, şi în orice stare a existenţei sale. Într-un sens, această obligaţie este limitată de capacitatea (nu abilitatea, în sensul modern teologic al acelui termen) creaturii. Capacitatea unui copil este mai mică decât cea a unui creştin adult sau a unui înger. El poate cunoaşte mai puţin. El poate conţine mai puţin. El este într-un stadiu mai inferior al fiinţei. Dar ceea ce cere legea este perfecţiunea morală absolută a copilului, a adultului, sau a îngerului. Şi această perfecţiune include întreaga absenţă a oricărui păcat, şi întreaga conformitate a naturii faţă de imaginea şi voia lui Dumnezeu. Aşa cum aceasta este doctrina Bibliei, tot aşa este şi învăţătura conştiinţei. Fiecare om, cel puţin fiecare creştin, simte că el păcătuieşte sau că este păcătos oricând şi oricum eşuează în a se conforma pe deplin imaginii lui Dumnezeu. El simte că slăbiciunea, răceala în afecţiune, defectul zelului, şi lipsa de umilinţă datorată, de recunoştinţă, blândeţe, răbdare şi mărinimie, sunt în el din natura păcatului. Vechea maximă, omne minus bonum habet rationem mali, autentifică în sine conştiinţa fiecărui simplu credincios. Aceasta a fost doctrina lui Augustin, care spune în scrisoarea sa către Jerome,68 „Plenissima (caritas) quam jam non possit augeri, quamdiu hic homo vivit, est in nemine; quamdiu autem augeri potest, profecto illud, quod minus est quam debet, ex vitio est.” Teologii Luterani şi Reformaţi afirmă acelaşi principiu.69 Dacă acest principiu este corect, dacă legea cere conformitate deplină faţă de natura şi voia lui Dumnezeu, atunci rezultă că: –

  1. Nu poate exista nici o perfecţiune în această viaţă. Fiecare formă de perfecţionism care a predominat vre-odată în Biserică este întemeiată ori pe presupunerea că legea nu cere libertate totală faţă de răul moral, sau pe negarea că nimic nu este din natura păcatului, ci doar acte ale voinţei. Dar dacă legea este atât de extinsă în cerinţele ei încât să îi pronunţe pe toţi defecţi în orice obligaţie, toţi au ajuns să nu fie corespunzători în puritate, ardoare, sau statornicie în afecţiunile sfinte, păcătoşi, apoi există un final al presupunerii că nici un om nu a ajuns la perfecţiune după cădere.
  2. Rezultă de asemenea din acest principiu că nu poate fi niciodată vre-un merit al faptelor bune care să poată să fie atribuit oamenilor din această lume. Prin merit, potrivit sensului Scriptural al acestui cuvânt, se înţelege pretenţia asupra răsplăţii ca o chestiune de justiţie, întemeiată pe satisfacerea completă a cererilor legii. Dar dacă acele cereri nu au fost niciodată împlinite perfect de vre-un om căzut, nici un om nu poate fi justificat pentru faptele sale, sau să aibă, aşa cum a exprimat aceasta Apostolul, kau,chma, vre-o pretenţie bazată pe merit în faţa lui Dumnezeu. El trebuie să depindă întotdeauna pe milă şi să aştepte viaţa veşnică ca un dar gratuit al lui Dumnezeu.
  3. Totuşi, rezultă mai evident din principiul în chestiune că nu pot exista astfel de lucruri precum faptele făcute din exces de zel. Dacă nici un om din această viaţă nu poate ţine în mod perfect poruncile lui Dumnezeu, este foarte clar că nici un om nu poate face mai mult decât cere legea. Catolicii privesc legea ca o serie de legiferări specifice. În afara acestor porunci care îi leagă pe toţi oamenii există anumite lucruri pe care ei le numesc precepte, care nu sunt atât de universal obligatorii, cum ar fi celibatul, sărăcia, şi ascultarea din mănăstire, şi altele asemănătoare. Acestea merg dincolo de lege. Prin adăugarea la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ritualurile acestor precepte, un om poate să facă mai mult decât se cere de la el, şi astfel să dobândească o cantitate de merit mai mare decât are nevoie pentru el, şi care, în virtutea comuniunii dintre sfinţi, aparţine Bisericii, şi poate fi împărţită, prin puterea cheilor, pentru folosul celorlalţi. Desigur, întreaga fundaţie a acestei teorii este înlăturată, dacă legea cere perfecţiune absolută, la care, chiar potrivit cu doctrina lor, nici un om nu ajunge în această viaţă. El este încărcat mereu cu păcate scuzabile, pe care Dumnezeu în mila sa nu le impută ca păcate reale, dar care, cu toate acestea, sunt imperfecţiuni.

Păcatul nu este limitat la actele voinţei.

  1. O altă concluzie trasă din doctrina Scripturală cu privire la extinderea legii divine, aşa cum este susţinută de toţi Augustinianii, este că păcatul nu este limitat la actele voinţei. Există trei sensuri în care cuvântul voluntar este folosit în legătură cu acest subiect. Primul şi cel mai strict sens nu face nimic dintr-un act al voinţei decât un act deliberat de auto-determinare, ceva care este înfăptuit, sciente et volente. Al doilea, toate exerciţiile spontane, impulsive ale sentimentelor şi ale afecţiunilor sunt într-un sens voluntare. Şi al treilea, orice există în voinţă ca un obicei sau înclinare, este numit voluntar ca aparţinând de voinţă. Doctrina Bisericii Catolice cu privire la aceste puncte, aşa cum se arată în secţiunea anterioară, este o chestiune de dispută printre Catolici. Majoritatea cărturarilor şi a teologilor Romani neagă faptul că ceva este din natura păcatului, doar acte voluntare în primul sens al cuvântului voluntar menţionat mai sus. Cum se străduiesc ei să împace doctrina eredităţii, corupţia intrinsecă, sau păcatul original, cu acel principiu a fost deja afirmat. Totuşi, susţinând acel principiu, ei neagă cu zel că simplele impulsuri, motus primo primi, cum sunt ele numite, ale înclinărilor rele sunt din natura păcatului. Ei sunt forţaţi la această doctrină de viziunea lor despre botez. În acel decret, potrivit teoriei lor, este înlăturat tot ce este din natura păcatului. Dar concupiscenţa cu mişcările ei rămâne. Totuşi, acestea, dacă nu sunt aprobate sau tolerate în mod deliberat, nu sunt păcătoase. Dacă ele sunt sau nu, aceasta depinde, desigur, de întinderea legii. Nimic nu este păcătos decât ce este contrar legii divine. Dacă acea lege cere conformitate perfectă faţă de imaginea lui Dumnezeu, atunci aceste impulsuri ale răului sunt în mod evident păcătoase. Dar dacă legea ia la cunoştinţă doar actele a fi din natura păcatului atunci ele nu sunt. Doctrina Protestantă care pronunţă aceste acte impulsive a fi din natura păcatului este confirmată de conştiinţa credinciosului. El recunoaşte ca fiind rele în propria lor natură primele apariţii ale răutăţii, invidiei, mândriei, sau ale lăcomiei. El ştie că ele izvorăsc dintr-un rău sau dintr-o natură imperfect sfinţită. Ele constituie o parte din povara corupţiei pe care el speră să o lase în mormânt; şi el ştie că va fi liber de ele în cer, ele nu au tulburat niciodată sufletul perfect sfânt al Domnului său binecuvântat, faţă de imaginea căruia el este chiar acum obligat să fie conformat.
  2. Rezultă din principiul că legea condamnă orice lipsă de conformitate faţă de natura lui Dumnezeu, că ea condamnă înclinările sau obiceiurile rele, cât şi toate păcatele voluntare, fie intenţionate fie impulsive. Potrivit Bibliei şi impunerilor conştiinţei, există o păcătoşenie cât şi păcate; există un astfel de lucru precum caracterul care este deosebit faţă de actele ocazionale prin care el este descoperit; adică, o stare păcătoasă, forme de rău rămânând, intrinsec, permanent, care sunt într-adevăr şi pe bună dreptate din natura păcatului. De aceea, tot păcatul, nu este o influenţă, o activitate, sau un act; el poate fi şi este de asemenea o condiţie sau o stare a minţii. Această distincţie dintre păcatul uzual şi actual a fost recunoscută şi admisă de către Biserică de la început. Domnul nostru ne învaţă această distincţie când El vorbeşte despre o inimă rea ca fiind deosebită de exerciţiile rele, care sunt distincte ca un copac şi fructele sale. Apostolul vorbeşte despre păcat ca despre o lege, sau un principiu controlator care reglează sau determină actele sale în ciuda naturii sale mai bune. El spune că păcatul locuieşte în el. El se plânge de el ca de o povară prea greu de purtat, faţă de care el oftează să fie eliberat. Şi experienţa sa în această chestiune este experienţa (noi nu spunem teoria) tuturor oamenilor lui Dumnezeu. Ei ştiu că este mai mult în ei din natura păcatului decât simple acte şi exerciţii; că inima lor nu este corectă în faţa lui Dumnezeu; că fântâna din care curg apele este amară în sine; că pomul este cunoscut prin roadele sale.

Păcatul este lipsa conformării faţă de Legea lui Dumnezeu.

Protestanţii învaţă nu numai că păcatul este un rău specific, că el are o legătură cu legea, că legea este natura şi voia lui Dumnezeu, şi că aceasta recunoaşte şi condamnă toate formele şi gradele de rău moral sau lipsa desăvârşirii morale, ci şi că natura formală a păcatului este lipsa conformării faţă de legea divină sau de standardul desăvârşirii. Această lipsă de conformitate nu este doar o negare, aşa cum se poate afirma despre o piatră sau despre un animal, despre care se poate spune că ei nu sunt conformaţi cu imaginea lui Dumnezeu. Lipsa de conformitate faţă de legea divină care stabileşte păcatul este lipsa apropierii naturii morale de celălalt; a naturii dependente şi create faţă de natura sfântă infinită, care din necesitate nu este doar suma ci standardul întregii desăvârşiri. În acest loc este un păcat faptul că noi nu suntem asemănători cu Dumnezeu. Aşa cum opusul raţionalului este iraţionalul, opusul înţelepciunii este nebunia, şi opusul binelui este răul; la fel opusul sfinţeniei divine este păcatul. Nu contează faţă de care exerciţii sau stări din natura unei fiinţe morale se afirmă această opoziţie; despre acte intenţionate, sau doar acte impulsive, înclinări sau obiceiuri; dacă sunt opuse naturii divine ele sunt un păcat, detestabil în sine şi vrednic de condamnare. De aceea, există un element pozitiv în tot păcatul. Adică, el nu este doar lipsa dreptăţii, ci este incorectitudinea pozitivă. Pentru că absenţa uneia din natura morală este cealaltă. Lipsa împrietenirii cu Dumnezeu este înstrăinarea faţă de Dumnezeu, şi, aşa cum spun Scripturile, este o duşmănie faţă de El. De aceea, simbolurile şi teologii Protestanţi care au definit păcatul, nu doar ca un egoism sau ca iubirea creaturii sau iubirea lumii, care sunt doar moduri ale manifestărilor sale, ci ca lipsa de conformitate faţă de un act, obicei, sau stare a omului faţă de legea divină, care este revelaţia naturii divine, îşi au suportul deopotrivă în raţiune cât şi în conştiinţă. Această doctrină a naturii păcatului este susţinută pe deplin de autoritatea Scripturii. Apostolul Ioan spune că toată lipsa de conformitate faţă de lege este păcat. Cele două idei a`marti,a şi avnomi,a sunt co-extensive. Orice este una, este şi cealaltă. Se pare că unii din zilele Apostolului erau dispuşi să limiteze cerinţele legii divine, şi considerau permise anumite lucruri care nu erau interzise în mod specific. În opoziţie faţă de aceasta, Apostolul le spune că tot ce este rău este ilegal; pentru că natura răului este chiar lipsa de conformitate faţă de lege: pa/j o` poiw/n th.n a`marti,an kai. th.n avnomia,n poiei/, cel care comite păcat comite anomia, pentru că h` a`marti,a evsti.n h` avnomi,a, pentru că orice fărădelege este păcat. (1 Ioan 3:4) Cu aceasta sunt de acord toate reprezentările din Scriptură. Cuvintele folosite acolo pentru păcat în toate formele lor, exprimă ideea ne-conformării faţă de un standard. Şi în afară de aceasta, Biblia învaţă pretutindeni că Dumnezeu este sursa şi standardul oricărui bine. Favoarea sa este viaţa sufletului. Prietenia faţă de El, conformitatea faţă de voia şi natura sa, este ideea şi desăvârşirea tuturor lucrurilor excelente; şi starea opusă, lipsa acestei prietenii şi a conformării, este suma şi esenţa tuturor relelor.

Păcatul include vina şi poluarea.

Păcatul include vina şi poluarea; unul exprimă relaţia sa faţă de justiţie, celălalt relaţia faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Aceste două elemente ale păcatului sunt descoperite în conştiinţa fiecărui păcătos. El ştie despre sine că este supus justiţiei lui Dumnezeu şi este ofensator în ochii săi sfinţi. El este faţă de sine detestabil şi degradat şi auto-condamnat. Totuşi, există două lucruri incluse în vină. Unul noi îl exprimăm prin cuvintele criminalitate, defect, şi vrednic de ruşine; celălalt este obligaţia de a suferi pedeapsa datorită ofenselor noastre. Acestea sunt evident distincte, deşi sunt exprimate prin acelaşi cuvânt. Se spune că vina păcatelor noastre a fost pusă pe Hristos, adică, obligaţia de a satisface cerinţele justiţiei datorită lor. Dar el nu şi-a însuşit criminalitatea, defectul, sau responsabilitatea pentru fărădelegile noastre. Când credinciosul este justificat, vina sa este înlăturată, dar nu şi defectul său. De fapt, el rămâne în ochii săi, aceeaşi creatură nedemnă, vrednică de iad, considerat în sine ceea ce a fost el mai înainte. Un om condamnat la un tribunal uman pentru orice ofensă împotriva comunităţii, după ce el a suferit pedeapsa pe care legea o prescrie, nu este mai puţin nedemn, defectul său există tot atât de mult cât a existat şi la început; dar răspunderea sa faţă de justiţie sau obligaţia faţă de pedeapsa legii, cu alte cuvinte, vina sa în acel sens al cuvântului, este înlăturată. Ar fi incorect să îl pedepsim a doua oară pentru acea ofensă. Teologii sunt obişnuiţi să exprime această distincţie prin termenii reatus culpoe şi reatus poenoeCulpa este (strafwurdiger Zustand) culpabilitate; şi reatus culpoe este vina în forma nevredniciei inerente: în timp ce reatus poenoeeste datoria pe care o datorăm justiţiei. Acea vină, în sensul cuprinzător al cuvântului, şi poluarea intră în natura păcatului, sau sunt inseparabile de el, nu este descoperită doar în conştiinţa noastră, ci este presupusă pretutindeni în Scriptură. Biblia declară constant că păcatul şi tot păcatul, tot ceea ce poartă natura sa, nu este doar detestabil în faţa unui Dumnezeu sfânt, ci este obiectul mâniei şi indignării sale, motivul corect pentru aplicarea pedepsei.

Acest lucru este admis şi nu poate fi negat. Singura întrebare este, Ce este necesar pentru ca simţul vinei să existe în conştiinţă? Sau, Ce se cere pentru a constitui ceva ca motiv corect pentru pedepsire înaintea lui Dumnezeu? Este suficient ca lucrul în sine să fie păcătos? Sau, Este necesar ca acesta să fie datorat unui act voluntar de-al nostru? Motivaţia din urmă este luată nu numai de Pelagiani, şi de toţi care definesc păcatul a fi o călcare voluntară a legii cunoscute, ci şi de mulţi care susţin că păcatul uzual este deosebit de cel real, şi care chiar recunosc faptul că oamenii sunt născuţi în păcat. Ei insistă că chiar păcatul înnăscut, intrinsec, trebuie să poată fi referit la influenţa noastră voluntară, sau altfel el nu poate fi vină în noi. Dar acest lucru este, –

  1. Contrar conştiinţei noastre. Existenţa păcatului în inimă, prezenţa înclinărilor rele, indiferent de originea lor, este însoţită în mod inevitabil de un simţ al poluării şi al vinei. Aceste înclinări fiind rele în natura lor trebuie să includă orice este esenţial pentru acea natură. Şi, aşa cum s-a recunoscut, vina este esenţială naturii păcatului. Nimic nu este păcătos care nu implică vinovăţia. De aceea, cunoştinţa, sau convingerea de păcat trebuie să includă convingerea de vină. Şi în mod consecvent, dacă suntem convinşi din declaraţiile Scripturii şi din starea naturii noastre că suntem născuţi în păcat, trebuie să fim convinşi că vina se ataşează corupţiei înnăscute a naturii. În afară de aceasta, păcatul uzual sau care locuieşte nu este voluntar în sensul de a fi destinat sau intenţionat, sau în sensul de a fi sub puterea voinţei, şi totuşi toţi creştinii admit că un astfel de păcat care locuieşte este o sarcină îngrozitoare de vină; o sarcină mai apăsătoare pentru inimă şi conştiinţă decât fărădelegile reale.
  2. Principiul pus sub semnul întrebării nu este mai puţin opus faţă de judecăţile comune ale oamenilor. Toţi oamenii judecă instinctiv un om pentru ceea ce este el. Dacă el este bun, ei îl consideră astfel. Dacă el este rău, ei îl pronunţă pe el că este rău. Această judecată este la fel de inevitabilă sau necesară ca cea în care el este înalt sau scund, învăţat sau neînvăţat. Întrebarea cu privire la originea caracterului omului nu intră în justificarea acestei judecăţi. Dacă s-a născut bun, dacă s-a făcut el însuşi bun, sau dacă el îşi primeşte bunătatea sa ca un dar de la Dumnezeu, nu afectează în mod material acest caz. El este bun, şi el trebuie să fie privit şi tratat astfel. În aceeaşi manieră, tot ceea ce este necesar pentru a justifica şi pentru a impune judecata că un om este rău este că el ar trebui să fie aşa. Acesta este principiul pe baza căruia noi ne judecăm pe noi înşine, şi pe baza căruia oamenii se judecă în mod universal unul pe altul. De aceea, acest principiu trebuie să fie corect.
  3. Doctrina că păcatul pentru a conţine vină trebuie să poată fi referit la acţiunea noastră voluntară, este contrar analogiei. Cu sfinţenia nu este la fel. Adam a fost creat sfânt. Sfinţenia sa a constituit caracterul său la fel de real ca şi când aceasta ar fi fost câştigată de sine, şi dacă ea ar fi fost reţinută, ea ar fi continuat să fie, şi atâta timp cât ea a fost reţinută ea a fost un obiect al satisfacţiei şi motivul unei răsplăţi înaintea lui Dumnezeu. Harul obişnuit, aşa cum este el numit, sau principiul nou al vieţii spirituale, acordat sufletului în regenerare, nu este auto-produs. El este datorat puterii supranaturale a Duhului Sfânt, cu toate acestea, el constituie caracterul credinciosului. Singurul motiv pentru care el nu este meritoriu, este pentru că el este atât de imperfect, şi pentru că el nu poate anula datoria pe care noi deja i-o datorăm justiţiei lui Dumnezeu. Totuşi, sufletul, dacă este sfinţit perfect de Duhul Sfânt, este atât de pur, la fel de mult ca un obiect de aprobare şi desfătare înaintea lui Dumnezeu ca un înger necăzut.
  4. Doctrina pusă sub semnul întrebării contrazice credinţa Bisericii Universale. Trebuie să fie făcută o deosebire între credinţa Bisericii şi speculaţiile (sau chiar doctrinele) teologilor. Acestea sunt adesea divergente. Prima este determinată de Scripturi şi de învăţăturile interioare ale Duhului Sfânt; ultimele sunt foarte mult modificate de filozofia curentă a erei în care acei teologi au trăit, şi de idiosincrasiile minţilor lor. De exemplu, în timpul Evului Mediu, speculaţiile cărturarilor şi credinţa Bisericii, au avut foarte puţine lucruri în comun. Credinţa Bisericii trebuie să fie întemeiată pe crezurile sale, pe rugăciunile şi pe formele de devoţiune în general. În toate acestea, în fiecare eră, Biserica a arătat că ea îi priveşte pe toţi oamenii ca fiind împovăraţi cu păcatul original, ca aparţinând unei rase poluate şi vinovate, poluate şi vinovate din primul moment al existenţei sale. Nu se poate spune că Biserica a crezut că păcatul original este datorat factorului activ al fiecărui om individual, sau unui act al umanităţii generice. Acestea sunt gânduri străine minţilor credincioşilor obişnuiţi. De aceea, convingerea trebuie să fi existat din totdeauna şi pretutindeni în Biserică, că vina poate fi prezentă, vină care nu se ataşează factorului activ şi voluntar al celor vinovaţi. Copiii au fost botezaţi întotdeauna pentru iertarea păcatului, şi oamenii au fost consideraţi întotdeauna de către Biserică, născuţi în păcat.
  5. Explicaţia dată de faptul incontestabil al poluării şi al vinei înnăscute, de către cei care admit faptul acesta, şi totuşi susţin că păcatul original se poate referi doar la factorul nostru activ, este în totalitate nesatisfăcător. Acea explicaţie este că noi am acţionat cu mii de ani înainte de a fi existat, adică, substanţa care constituie sufletele noastre individuale, a comis, în persoana lui Adam, păcatul neascultării faţă de Dumnezeu în paradis. Această explicaţie presupune cu siguranţă ca acest fapt să fie explicat. Faptul rămâne indiferent de explicaţia dată. Oamenii sunt născuţi în starea de vină şi de poluare. Tot ceea ce rezultă din respingerea explicaţiei este că păcatul poate exista, ceea ce nu se referă la factorul voluntar activ al celor în care el există. Această consecinţă este mult mai uşor de admis, în judecata marii majorităţi a oamenilor, decât doctrina faţă de care noi suntem personal responsabili pentru a mânca din fructul interzis ca un act al nostru.
  6. Prin faptul că Biblia învaţă pretutindeni că oamenii sunt născuţi în păcat, că ei vin în lume copii ai mâniei, învaţă în consecinţă faptul că poate exista, şi că există păcat (poluare şi vină) care este moştenit şi derivat, care este intrinsec şi înnăscut, şi de aceea nu se referă la factorul nostru activ. Deoarece Scripturile nu învaţă nicăieri că noi am păcătuit înainte de a fi existat, ele afirmă faptul care intră în credinţa comună a Bisericii, că vina se ataşează oricărui păcat oriunde şi-ar avea originea acel păcat.

§ 8. Efectele păcatului lui Adam asupra posterităţii sale.

Faptul că păcatul lui Adam nu l-a rănit doar pe el ci şi pe toţi cei care au descins din el prin generarea obişnuită, este o parte a credinţei întregii lumi creştine. Natura şi extinderea răului lăsate astfel moştenire asupra rasei sale, şi motivul sau raţiunea descendenţilor lui Adam fiind implicată în consecinţele rele ale fărădelegii dale, au fost o chestiune de discuţie şi de deosebire. Cu privire la amândouă dintre aceste puncte, doctrina Augustiniană comună este afirmată pe scurt în Simbolurile Bisericii noastre. Potrivit standardelor noastre, „păcătoşenia acelei moşteniri în care a căzut omul constă în vina primului păcat al lui Adam, lipsa dreptăţii originale şi corupţia întregii sale naturi, care este numită în mod obişnuit păcatul original, împreună cu toate fărădelegile reale care purced din aceasta.” Această corupţie a naturii este declarată în Mărturisirea de Credinţă, ca fiind „deopotrivă în sine şi în toate mişcările din aceasta, într-adevăr şi pe bună dreptate păcat.” Şi în virtutea acestei corupţii originale oamenii sunt „în întregime indispuşi, incapacitaţi, şi făcuţi contrari oricărui bine, şi în întregime înclinaţi spre tot răul.” În ce priveşte temelia acestor rele, suntem învăţaţi că „legământul fiind făcut cu Adam nu doar pentru sine, ci pentru posteritatea sa, toată omenirea care s-a tras din el prin generarea obişnuită, au păcătuit în el, şi au căzut împreună cu el în prima sa fărădelege.” Sau, aşa cum este exprimat în Mărturisire, „Primii noştri părinţi, fiind rădăcina întregii omeniri, vina păcatului lor a fost imputată, şi aceeaşi moarte în păcat şi în natura coruptă au fost transmise întregii lor posterităţi, care s-a tras din ei prin generarea obişnuită.”

În acest punct de vedere al relaţiei omenirii faţă de Adam, şi al consecinţelor apostaziei sale, sunt incluse cele trei subiecte principale: imputarea primului păcat al lui Adam; corupţia naturii derivate din el; şi incapacitatea omului căzut faţă de orice bine spiritual.

§ 9. Imputarea imediată.

S-a admis că rasa omului participă în consecinţele rele ale căderii primilor noştri părinţi, acest lucru este justificat în diferite teorii.

  1. Cea care este adoptată în general de Protestanţi, cât şi de Luterani ca şi Reformaţi, şi de asemenea şi de o mare parte din Biserica latină, este că, în virtutea unirii, federale şi naturale, dintre Adam şi posteritatea sa, păcatul său, deşi nu este actul lor, este imputat asupra lor astfel că acesta este temelia juridică a pedepsei ameninţate împotriva lui, care vine şi asupra lor. Aceasta este doctrina imputării imediate.
  2. Alţii, în timp ce admit că o natură coruptă este derivată din Adam de către toţi cei din posteritatea sa obişnuită, totuşi neagă, în primul rând, că această corupţie sau moarte spirituală este o administrare penală pentru păcatul său; şi în al doilea rând, că nu există nici o imputare către descendenţii lui Adam a vinei primului păcat al său. Tot ceea ce este de fapt imputat lor este propria lor depravare ereditară, intrinsecă. Aceasta este doctrina imputării mijlocite.
  3. Alţii au înlăturat total ideea imputării, în ceea ce este implicat păcatul lui Adam, şi se referă la corupţia ereditară a oamenilor în legea genelor înmulţirii. Pretutindeni în regnul vegetal şi în cel animal, cine se aseamănă se adună. Omul nu este o excepţie de la această lege. Adam, pierzându-şi dreptatea sa originală şi corupându-şi natura prin apostazia sa, transmite acea natură dezonorată şi deteriorată tuturor descendenţilor săi. În ce măsură este rănit omul de cădere, este lăsat nedeterminat de această teorie. Potrivit unora, ea este atât de deteriorată încât este în adevăratul sens Scriptural al termenului, moartă spiritual, în timp ce potrivit altora, rănirea este mică dacă este ceva mai mult decât o infirmitate fizică, o constituţie deteriorată pe care primul părinte a transmis-o copiilor săi.
  4. Iar alţii adoptă teoria realistă, şi învaţă că umanitatea generică a existat în întregime şi toată în persoana lui Adam şi Eva, păcatul lor a fost păcatul întregii rase. Aceeaşi substanţă numeric raţională şi voluntară care a acţionat în primii noştri părinţi, a fost comunicată către noi, actul lor a fost într-adevăr şi pe bună dreptate actul nostru, fiind actul raţiunii şi voinţei noastre, aşa cum a fost actul lor. El este imputat nouă nu ca fiind al său, ci ca fiind al nostru. Noi am păcătuit literal în Adam, şi în consecinţă, vina acelui păcat este vina noastră personală şi corupţia consecventă a naturii este efectul actului nostru voluntar.
  5. În final, alţii neagă orice relaţie cauzală, fie logică fie naturală, fie juridică fie fizică, dintre păcatul lui Adam şi păcătoşenia rasei sale. Unii care sunt pe această poziţie spun că aceasta a fost o constituţie divină, că, dacă Adam a păcătuit, toţi oamenii ar trebuie să păcătuiască. Acel eveniment a fost conectat cu celălalt doar în scopul divin. Alţii spun că nu este necesar să justificăm faptul că toţi oamenii sunt păcătoşi, mai mult decât prin referirea la libertatea voinţei lor. Adam a păcătuit, şi alţi oameni păcătuiesc. Aceasta este totul. Faptul unuia este justificat la fel de uşor ca şi celălalt.

Declaraţia doctrinei imputării imediate.

Prima dintre doctrinele menţionate mai sus este prezentată în Simbolurile Bisericilor Luterane şi Reformate, şi de o mare parte dintre teologii acestor mari ramuri istorice ale comunităţii Protestante.70 Ce spune această doctrină poate fi afirmat în câteva cuvinte. A imputa înseamnă simplu a atribui lui, aşa cum se spune că imputăm motive bune sau rele faţă de cineva. În sensul juridic şi teologic al cuvântului, a imputa înseamnă a atribui ceva unei persoane sau unor persoane, pe baza unor motive adecvate, cum ar fi motivul meritoriu sau juridic al răsplătirii sau al pedepsirii, adică, al acordării binelui sau al producerii răului. Cea mai elaborată discuţie a cuvântului ebraic bv;t’ şi al celui grec logi,zomai, folosit în Scriptură în legătură cu acest subiect, nu oferă nimic dincolo de simplul rezultat a celor menţionate mai sus.

  1. A imputa înseamnă a recunoaşte cuiva, sau a pune ceva în contul cuiva. În ce priveşte înţelesul cuvântului, nu este nici o diferenţă dacă lucrul imputat este păcat sau dreptate; dacă este personalitatea noastră, sau este păcatul sau dreptatea altuia.
  2. A imputa păcatul, în limbaj Scriptural şi teologic, înseamnă a imputa vina păcatului. Şi prin vină nu se înţelege criminalitatea sau nevrednicia morală, sau defectul, cu atât mai puţin poluarea morală, ci obligaţia juridică de a satisface justiţia. De aici, rezultatul rău al imputării nu este chinul arbitrar; nu doar un ghinion sau o nenorocire; nu o pedeapsă aspră în sensul propriu al acestui cuvânt, ci o pedepsire, adică, un rău produs în executarea pedepsei legii pentru satisfacerea justiţiei.
  3. A treia remarcă în elucidarea a ceea ce se înţelege prin imputarea păcatului lui Adam este că, toţi teologii, Reformaţi şi Luterani, admit că în imputarea păcatului lui Adam către noi, a păcatelor noastre către Hristos, şi a dreptăţii lui Hristos către credincioşi, natura imputării este aceeaşi, astfel că un caz îl ilustrează pe celălalt. Când se spune că păcatele noastre i-au fost imputate lui Hristos, sau că El a purtat păcatele noastre, nu se înţelege că el a comis realmente păcatele noastre, sau că El a fost criminal moral din cauza lor, sau că defectul lor a stat pe El. Tot ceea ce se înţelege este că El şi-a asumat, în limbajul teologilor mai vechi, „locul nostru legal.” El şi-a asumat să răspundă cererilor justiţiei pentru păcatele oamenilor, sau, aşa cum aceasta este exprimată de Apostol, să fie făcut blestem pentru ei. În aceeaşi manieră, când se spune că dreptatea lui Hristos este imputată credincioşilor, aceasta nu înseamnă că ei au elaborat acea dreptate, că ei erau agenţii faptelor lui Hristos în ascultarea legii; nici că meritul dreptăţii sale este meritul lor personal; nici că aceasta constituie caracterul lor moral; aceasta înseamnă pur şi simplu că dreptatea sa, fiind elaborată de Hristos pentru folosul poporului său, în numele lor, prin El ca reprezentantul lor, este pusă în contul lor, astfel că Dumnezeu poate fi drept în justificarea celui păcătos. O mare parte din dificultatea acestui subiect apare din ambiguitatea limbajului. Cuvintele drept şi nedrept au două înţelesuri distincte. Uneori ele exprimă un caracter moral. Un om drept este un om bun şi onest. Alteori, aceste cuvinte nu exprimă caracterul moral, ci simpla relaţie cu justiţia. În acest sens, un om drept este unul în privinţa căruia cerinţele justiţiei sunt satisfăcute. El poate fi personal nedrept (sau ticălos) şi din punct de vedere legal să fie drept. Dacă nu ar fi aşa, nici un păcătos nu ar putea să fi mântuit. Nu există nici un credincios pe pământ care să nu simtă şi să nu recunoască el însuşi că personal el este nedrept, nevrednic, meritând mânia şi blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el se bucură asigurarea că dreptatea infinit meritorie a lui Hristos, ispăşirea sa deplină pentru tot păcatul, îl constituie pe el legal, nu moral, drept în faţa justiţiei divine. De aceea, când Dumnezeu îl pronunţă pe cel nedrept a fi drept, El nu îi declară pe ei a fi ceea ce ei nu sunt. El pur şi simplu declară că datoria lor faţă de justiţie a fost plătită de altul. Şi când se spune că păcatul lui Adam este imputat posterităţii sale, nu se înţelege că ei au comis păcatul său, sau că ei au fost agenţii actului său, nici nu se înţelege că ei sunt criminali morali pentru fărădelegea sa; că aceasta este pentru ei temelia pentru remuşcare şi auto-reproş; ci pur şi simplu că în virtutea unirii dintre el şi descendenţii săi, păcatul său este temelia juridică a condamnării rasei sale, exact la fel cum dreptatea lui Hristos este temelia juridică a justificării poporului său. Cam atât despre afirmarea acestei chestiuni.

Faptul că omenirea este o rasă căzută nu este mai puţin o doctrină a Scripturii decât este un fapt al experienţei. În mod universal, oamenii sub toate circumstanţele existenţei lor în această lume, sunt păcătoşi şi expuşi la rele nenumărate. Multe dintre acestea, care în multe cazuri sunt cele mai oribile, vin peste copiii oamenilor în copilăria timpurie anterior oricărei fărădelegi posibile a lor. Acesta este un fapt care nu poate fi negat; şi pentru care mintea umană s-a torturat pe sine ca să găsească o soluţie. Soluţia Scripturală la această problemă înspăimântătoare este că Dumnezeu l-a constituit pe primul nostru părinte ca să fie capul federal şi reprezentantul rasei sale, şi l-a pus la probă nu doar pentru el însuşi, ci şi pentru toată posteritatea sa. Dacă el şi-ar fi păstrat integritatea sa, el şi descendenţii săi ar fi fost confirmaţi într-o stare de sfinţenie şi de fericire pentru totdeauna. Deoarece el a căzut din starea în care a fost creat, ei au căzut împreună cu el în prima sa fărădelege, astfel că pedeapsa acelui păcat a căzut asupra lor cât şi asupra lui. De aceea, oamenii au fost testaţi în Adam. Deoarece el a păcătuit, posteritatea sa a venit în lume într-o stare de păcat şi de condamnare. Ei sunt prin natură copii ai mâniei. Relele pe care ei le suferă nu sunt impuneri arbitrare, nici simple consecinţe naturale ale apostaziei lui, ci pedepse juridice. Pierderea dreptăţii originale şi moartea spirituală şi temporală sub care ei îşi încep existenţa lor, sunt pedepsele primului păcat al lui Adam. Noi nu spunem că această soluţie a problemei păcătoşeniei şi mizeriei omului este fără dificultăţile ei; căci căile lui Dumnezeu au descoperit-o. Dar se poate afirma cu încredere în primul rând, că aceasta este soluţia Scripturală pentru acea problemă; şi în al doilea rând, că aceasta este mai satisfăcătoare pentru raţiune, inimă şi conştiinţă, decât orice altă soluţie pe care a sugerat-o vre-odată ingeniozitatea omului. Acest lucru este dovedit de acceptarea ei generală în Biserica creştină.

Temelia imputării păcatului lui Adam.

Temelia imputării păcatului lui Adam, sau motivul pentru care pedeapsa păcatului său a venit asupra întregii sale posterităţi, potrivit doctrinei afirmate mai sus, este unirea dintre noi şi Adam. Desigur, nu ar putea să existe nici o bună-cuviinţă în imputarea păcatului unui singur om asupra altuia decât dacă ar fi o legătură între ei pentru a explica şi a justifica o astfel de imputare. Scripturile nu vorbesc niciodată despre imputarea păcatelor îngerilor fie asupra oamenilor fie asupra lui Hristos, sau a dreptăţii sale către ei; pentru că nu există nici o astfel de relaţie între oameni şi îngeri, sau între îngeri şi Hristos, aşa încât să implice o parte în consecinţele juridice ale păcatului sau ale dreptăţii asupra celeilalte părţi. Unirea dintre Adam şi posteritatea sa care este temeiul imputării păcatului său asupra lor, este deopotrivă naturală şi federală. El a fost capul lor natural. Astfel este relaţia dintre părinte şi copil, nu doar în cazul lui Adam şi a descendenţilor săi, ci şi în toate celelalte cazuri, încât caracterul şi comportamentul unuia îl afectează în mod necesar şi pe celălalt într-un grad mai mare sau mai mic. Nici un fapt din istorie nu este mai clar decât că, copiii poartă fărădelegile părinţilor lor. Ei suferă pentru păcatele acestora. Trebuie să fie un motiv pentru aceasta; şi un motiv bazat chiar pe constituţia naturii noastre. Dar a fost ceva specific în cazul lui Adam. Peste şi dincolo de această relaţie naturală care există între un om şi posteritatea sa, a existat o constituţie divină specială prin care el a fost numit capul şi reprezentantul întregii sale rase.

Adam, capul federal al rasei sale.

  1. De aceea, primul argument în favoarea doctrinei imputării este că Scripturile îl prezintă pe Adam nu doar ca fiind capul natural ci şi cel federal al posterităţii sale. Acest lucru este clar, aşa cum a fost deja remarcat, din naraţiunea oferită în Geneza. Tot ceea ce i-a fost spus acolo lui Adam i-a fost spus în capacitatea sa reprezentativă. Promisiunea vieţii a fost pentru el şi pentru sămânţa sa după el. Stăpânirea cu care el a fost investit, a aparţinut posterităţii sale cât şi lui însuşi. Toate relele ameninţate împotriva lui în cazul fărădelegii, i-au inclus pe ei, şi de fapt au venit asupra lor. Ei sunt muritori; ei trebuie să îşi câştige pâinea prin sudoarea frunţii lor; ei sunt supuşi tuturor neajunsurilor şi suferinţelor care au apărut prin izgonirea primilor noştri părinţi din paradis şi din blestemul pronunţat din cauza omului asupra pământului. Nu mai puţin evident, ei sunt născuţi în lumea lipsită de dreptatea originală şi sunt supuşi morţii spirituale. De aceea, întreaga pedeapsă ameninţată împotriva lui Adam, a fost aplicată asupra lor. Aceasta a fost moartea cu promisiunea răscumpărării. Acum, faptul că aceste rele sunt penale în cazul nostru ca şi în cazul său, este clar, pentru că pedeapsa este suferinţa aplicată om execuţia unei ameninţări, şi pentru satisfacerea justiţiei. Nu contează ce ar putea fi această suferinţă. Caracterul ei ca şi penalizare nu depinde de natura ei, ci de intenţia aplicării ei. Aşa cum s-a remarcat anterior, un om poate fi închis într-o închisoare pentru a fi protejat de violenţa populară; altul, ca o execuţie a unei sentinţe legale. Într-un caz, încarcerarea este o favoare, în celălalt caz, ea este o pedeapsă. De aceea, relele pe care oamenii le suferă datorită păcatului lui Adam sunt aplicate în executarea pedepsei ameninţate împotriva lui, ele sunt într-adevăr la fel de penale în cazul nostru ca şi în cazul său; şi el a fost tratat în consecinţă ca şi cap federal şi reprezentant al rasei sale. În afară de presupunerea simplă a adevărului acestei relaţii federale, aceasta este afirmată în mod expres în Cuvântul lui Dumnezeu. Paralela făcută de Apostol dintre Adam şi Hristos are legătură exact cu acest punct. Adam a fost tipul Lui care urma să vină, pentru că aşa cum unul a fost reprezentantul rasei sale, la fel şi celălalt este reprezentantul poporului său. Şi consecinţele acestei relaţii sunt arătate a fi analogice în aceeaşi manieră. Aceasta pentru că Adam a fost reprezentantul rasei sale, că păcatul său este temelia juridică a condamnării lor; şi deoarece Hristos este reprezentantul poporului său, dreptatea sa este temelia juridică a justificării credincioşilor.

Principiul reprezentativ în Scripturi.

  1. Acest principiu reprezentativ este răspândit în toată Scriptura. Imputarea păcatului lui Adam posterităţii sale nu este un fapt izolat. Aceasta este doar o ilustraţie a unui principiu general care caracterizează dispensaţiile lui Dumnezeu de la începutul lumii. Dumnezeu se declară pe sine lui Moise că este, „DOMNUL, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exod 34:6, 7) Ieremia spune: „Tu dai îndurare până la al miilea neam de oameni, şi pedepseşti nelegiuirea părinţilor în sânul copiilor lor după ei. Tu eşti Dumnezeul cel mare, cel puternic, al cărui Nume este DOMNUL oştirilor!” (Ieremia 32:18) Blestemul pronunţat asupra lui Canaan a căzut asupra posterităţii sale. Vinderea de către Esau a dreptului său de întâi născut i-a împiedicat pe descendenţii săi să fie din legământul promisiunii. Copiii lui Moab şi cei ai lui Amon au fost excluşi din adunarea Domnului pentru totdeauna, pentru că strămoşii lor s-au opus Israeliţilor când ei au ieşit din Egipt. În cazul lui Datan şi Abiram, ca în cel al lui Acan, „nevestele, copiii şi copiii lor mici” au pierit din cauza părinţilor lor. Dumnezeu i-a spus lui Eli că nelegiuirea casei sale nu va fi curăţată niciodată cu jertfe şi cu daruri. Lui David i s-a spus, „Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit, şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, Hetitul.” Neascultătorului Ghehazi i s-a spus: „Lepra lui Naaman se va lipi de tine şi de sămânţa ta pentru totdeauna.” Păcatul lui Ieroboam şi a oamenilor din generaţia sa au determinat destinul celor zece triburi pentru tot timpul. Blestemul iudeilor când ei au cerut crucificarea lui Hristos, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri,” încă apasă poporul răspândit al lui Israel. Domnul nostru însuşi a spus despre generaţia sa că ei clădesc mormintele profeţilor pe care părinţii lor i-au ucis, şi astfel recunoşteau despre ei înşişi că sunt copiii celor ucigaşi, şi că de aceea, sângele acelor profeţi se va cere din mâinile lor. Acest principiu funcţionează în întreaga Scriptură. Când Dumnezeu a intrat într-un legământ cu Avraam, aceasta a fost nu doar pentru el ci şi pentru posteritatea sa. Ei au fost legaţi prin toate stipulaţiile acelui legământ. Ei au împărtăşit promisiunile şi ameninţările lui, şi în sute de cazuri pedeapsa neascultării a venit asupra celor care nu au avut o parte personală în fărădelegi. Copiii suferă în mod egal cu adulţii în judecăţi, fie foamete, ciumă, sau război, care au venit asupra poporul din cauza păcatelor lor. În acelaşi fel, când Dumnezeu a înnoit şi a lărgit legământul Avraamic la Muntele Sinai, el a fost făcut cu adulţii acelei generaţii ca reprezentanţi ai descendenţilor lor până la cele mai îndepărtate generaţii. Şi iudeii până în această zi suferă pedeapsa păcatelor părinţilor lor pentru respingerea Lui despre care a vorbit Moise şi profeţii. Întregul plan al răscumpărării se bazează pe acelaşi principiu. Hristos este reprezentantul poporului său şi pe acest fundament păcatele lor sunt imputate Lui şi dreptatea lui este imputată lor. În aceeaşi manieră, în legământul prin botez, părintele acţionează pentru copil, şi îl leagă pe el fără consimţământul copilului, şi destinul copilului este, ca o regulă generală, suspendat pe fidelitatea părintelui. Nici un om care crede în Biblie, nu îşi poate închide ochii la faptul că aceasta recunoaşte pretutindeni caracterul reprezentativ al părinţilor, şi că dispensaţiile lui Dumnezeu au fost întemeiate de la început pe principiul că, copiii poartă fărădelegile părinţilor lor. Acesta este unul dintre motivele pentru care necredincioşii resping originea divină a Scripturilor. Dar necredinţa nu oferă nici o uşurare. Istoria este la fel de plină de această doctrină la fel ca şi Biblia. Pedeapsa criminalului implică familia sa în dezonoarea şi mizeria sa. Risipitorul şi beţivul atrag după ei sărăcia şi mizeria asupra tuturor celor care sunt înrudiţi cu ei. Nu există nici o naţiune acum pe faţa pământului, a cărei condiţie pentru bogăţie sau nenorocire să nu fie determinată în mare parte de caracterul şi comportamentul strămoşilor lor. Dacă, incapabili de a rezolva misterele Providenţei, plonjăm în Ateism, noi doar mărim de o mie de ori întunericul de care suntem înconjuraţi. Este mai simplu să credem că toate lucrurile sunt conduse de o raţiune infinită şi de bunătate, şi cu siguranţă vor rezulta în cea mai mare glorie a lui Dumnezeu, şi în cea mai înaltă binecuvântare din univers, decât să credem că acest vast agregat de păcat şi mizerie este lucrarea forţei oarbe fără nici un scop şi fără sfârşit.

Dacă se admite faptul că noi purtăm consecinţele păcatului lui Adam, şi copiii suferă pentru fărădelegile părinţilor, se poate spune că aceasta nu trebuie să fie referită la justiţia lui Dumnezeu, ci la lucrarea neproiectată a unei legi generale, care în ciuda răului accidental, este binefăcătoare în general. Dificultatea cu privire la acea presupunere în loc să fie micşorată, este doar mărită. În oricare din teorii, natura şi gradul suferinţei este la fel. Inocenţa celor care suferă este la fel. Singura diferenţă are legătură cu întrebarea, De ce suferă ei pentru ofensele pentru care ei nu sunt personal vinovaţi? Biblia spune că aceste suferinţe sunt juridice; ele sunt aplicate ca o pedeapsă pentru sprijinul legii. Alţii spun că ele sunt doar consecinţe naturale, sau chinuri arbitrare ale unui suveran. Dacă un rege ar trebui să îi condamne la moarte pe copiii unui rebel, ar uşura de reproş acest lucru comportamentul său, a spune că acesta a fost un act de suveranitate arbitrară? Dacă împiedicarea crimei ar fi un scop important al pedepsirii (deşi nu este scopul ei primar aceasta), nu ar fi o uşurare să spunem că moartea copiilor a pentru destinată pentru a împiedica pe alţi părinţi să se răzvrătească? Se poate admite că execuţia copiilor unui criminal de către un suveran uman ar fi o pedeapsă crudă şi nedreaptă, în timp ce, trebuie să fie negat faptul că este nedreptate în Dumnezeu ca el să pedepsească fărădelegile părinţilor în copiii lor. În primul rând, nici un suveran uman nu are acel drept asupra supuşilor săi ca acela care aparţine lui Dumnezeu asupra creaturilor sale ca şi Creator al lor. Şi în al doilea rând, nici un suveran uman nu are puterea şi înţelepciunea să păzească cel mai înalt bine de pedepsele pe care el le ataşează încălcărilor legii. Nu putem deduce că deoarece o modalitate de acţiune este greşită la om, de aceea ea trebuie să fie incorectă şi la Dumnezeu. Nici un om nu ar putea trimite în mod drept ciumă sau foamete într-un teritoriu, dar Dumnezeu trimite astfel de vizite nu doar în mod corect, ci pentru manifestarea slavei sale şi pentru binele creaturilor sale.

Acelaşi principiu implicat în alte doctrine.

Faptul că păcatul lui Adam este imputat posterităţii sale este dovedit nu numai (1.) Din faptul că el a fost capul lor natural şi reprezentantul lor; şi (2.) Din faptul că acest principiu al reprezentării este răspândit în Scripturi; şi (3.) Din faptul că el este temelia pe baza căreia este administrată providenţa lui Dumnezeu. (4.) Din faptul că relele consecvente apostaziei lui Adam sunt declarate expres în Scriptură a fi aplicări penale ci şi (5.) Din faptul că principiul imputării este implicat în alte mari doctrine ale Bibliei. Prezumţia că nici un om nu poate fi pedepsit pentru păcatele altuia în mod drept sub conducerea lui Dumnezeu, acest lucru nu este doar contrar, aşa cum am văzut că exprimă declaraţiile Scripturii şi faţă de administrarea conducerii divine de la început, ci este subversiv pentru doctrinele ispăşirii şi justificării. Ideea transferului de vină sau al pedepsirii mandatare stă la temelia tuturor jertfelor ispăşitoare de sub Vechiul Testament, şi la cea a marii ispăşiri aflată sub noua dispensaţie. A purta păcatul înseamnă în limbajul Scriptural a purta pedeapsa păcatului. Jertfa purta păcatului celui care o oferea. Se puneau mâinile pe capul animalului care urma să fie măcelărit, pentru a exprima transferul de vină. Acel animal trebuie să fie fără cusur sau pată pentru a face mai evident faptul că sângele nu era vărsat pentru deficienţele sale ci pentru păcatul celuilalt. Toate acestea erau simbolice şi tipice. Nu putea să fie un transfer real de vină făcut către un animal iraţional, şi nu se putea face nici o ispăşire reală prin sângele acestuia. Dar aceste servicii erau semnificative. Ele erau intenţionate ca să înveţe aceste mari adevăruri: (1.) Pedeapsa păcatului este moartea. (2.) Păcatul nu poate fi iertat fără o ispăşire. (3.) Această ispăşire constă în pedepsirea mandatară. Cel nevinovat ia locul celui vinovat şi suportă pedeapsa în locul acestuia. Aceasta este ideea ataşată jertfelor de ispăşire din toate vremurile şi printre toate naţiunile. Aceasta este ideea care este imprimată în fiecare parte a Bibliei. Şi aceasta este ceea ce Scripturile învaţă despre ispăşirea lui Hristos. El a purtat păcatele noastre; El a fost făcut blestem pentru noi; El a suferit pedeapsa legii în locul nostru. Toate aceste lucruri îşi au originea în baza faptului că păcatele unui om pot fi imputate altuia în mod corect, datorită unui motiv potrivit. În justificare este inclusă aceeaşi idee radicală. Justificarea nu este o schimbare subiectivă în starea morală a păcătosului; ea nu este o simplă iertare; ea nu este simpla iertare şi restaurarea în favoare, ca atunci când un rebel este iertat şi restaurat ca să se bucure de drepturile sale civile. Ea este o declaraţie că cerinţele justiţiei au fost satisfăcute. Ea izvorăşte din presupunerea că dreptatea pe care o cere legea aparţine fie personal şi intrinsec, sau prin imputare, persoanei care este justificată, sau declarată că este dreaptă. De aceea, există o conexiune logică între negarea imputării păcatului lui Adam, şi negarea doctrinelor Scripturale ale ispăşirii şi ale justificării. Obiecţiile ridicate împotriva celei dintâi poartă în mod egal opoziţia faţă de doctrinele din urmă. Şi este o chestiune de istorie cine o respinge pe aceea, respinge de asemenea şi pe celelalte.

Argument din Romani 5:12–21.

Apostolul învaţă în Romani 5:12–21 această doctrină în modul cel mai formal şi cel mai explicit. Intenţia acelui pasaj este să ilustreze metoda mântuirii. Apostolul a învăţat că toţi oamenii sunt păcătoşi, şi că toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Toţi oamenii fiind sub condamnarea legii, este imposibil ca ei să fie justificaţi prin lege. Aceeaşi lege nu poate deopotrivă să justifice şi să condamne aceleaşi persoane. Şi pentru că nimeni nu poate fi justificat prin faptele legii, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea noastră. El şi-a însuşit natura noastră, a luat locul nostru, a ascultat şi a suferit în locul nostru, şi astfel a elaborat pentru noi o dreptate perfectă şi infinit meritorie. În temeiul acelei dreptăţi, Dumnezeu poate să fie drept în justificarea celor păcătoşi, dacă, renunţând la dreptatea lor personală, ei primesc şi se încred în această dreptate a lui Dumnezeu, care le este oferită lor în mod gratuit în Evanghelie. De aceea, doctrina fundamentală a Epistolei după Romani, la fel de fundamentală ca doctrină a Evangheliei, este că dreptatea unui om, chiar Hristos, poate şi este imputată credincioşilor ca o temelie meritorie a justificării lor la tribunalul lui Dumnezeu. Pentru a face această doctrină mai clară pentru cititorii săi, Apostolul se referă la cazul analog al condamnării rasei umane pentru păcatul lui Adam; şi arată ca aşa cum păcatul lui Adam este baza juridică a condamnării tuturor care au fost în el, adică a tuturor reprezentaţi de el, tot aşa, ascultarea lui Hristos este baza juridică a justificării tuturor celor care sunt în El. În îndeplinirea planului său el afirmă mai întâi imputarea păcatului lui Adam către posteritatea sa. Apoi el dovedeşte aceasta. Apoi el comentează cu privire la aceasta. El aplică apoi aceasta; şi în final trage concluziile din aceasta. Astfel, în fiecare mod posibil, aşa cum se pare, el explică doctrina ca o parte a revelaţiei lui Dumnezeu. Declararea doctrinei este conţinută în versetul doisprezece al capitolului. El spune că printr-un om păcatul şi moartea au trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit. Ei au păcătuit prin, sau în acel singur om. Păcatul lui a fost păcatul tuturor în virtutea unirii dintre ei şi el. Dovada doctrinei este conţinută în versetele treisprezece şi patrusprezece. Apostolul argumentează astfel: Pedeapsa presupune păcat; păcatul presupune legea; pentru că păcatul nu este imputat acolo unde nu este lege. Toţi oamenii sunt pedepsiţi; ei toţi sunt subiectul relelor penale. De aceea, ei sunt toţi învinuiţi de păcat, şi în consecinţă toţi sunt vinovaţi de violarea legii. Faptul că legea nu poate fi legea lui Moise, pentru că oamenii au murit (adică, erau supuşi pedepsei legii) înainte ca legea aceea să fie dată. Ea nu poate fi legea aşa cum este scrisă ea în inimă; pentru aceia care mor fără să fi comis nici un păcat personal. De aceea, acestea sunt rele penale care vin asupra întregii omeniri înainte de orice ar fi în starea lor sau în comportamentul lor pentru a merita un asemenea chin. De aceea, temeiul acelui chin trebuie să fie căutat în afara lor, adică în păcatul primului lor părinte. De aici, Adam este tiparul lui Hristos. Aşa cum unul este capul şi reprezentantul rasei sale, la fel celălalt este capul şi reprezentantul poporului său. Aşa cum păcatul unuia este motivul condamnării posterităţii sale, la fel dreptatea celuilalt este motivul justificării tuturor celor care sunt în el. Dar deşi există această măreaţă analogie între căderea şi răscumpărarea omului, cu toate acestea, există anumite puncte diferite, toate în favoarea planului de răscumpărare. Dacă noi murim datorită ofensei unui singur om, cu mult mai mult harul va fi din belşug pentru toţi printr-un singur om. Dacă pentru o singură ofensă sentinţa condamnării a trecut asupra tuturor, justificarea gratuită este faţă de multe ofense. Dacă suntem condamnaţi pentru un păcat în care noi nu am avut nici o participare personală şi voluntară, cu cât mai mult vom trăi datorită dreptăţii, pe care o primim cu sinceritate. De aceea, continuă Apostolul, în aplicaţia ilustraţiei sale, dacă toţi oamenii (în unire cu Adam) sunt condamnaţi prin ofensa unui singur om, tot aşa, toţi (în unire cu Hristos) vor fi justificaţi datorită dreptăţii unui singur om. Aşa cum o singură neascultare a omului ne-a constituit păcătoşi, aşa ascultarea unui singur om ne constituie drepţi, (versetele 18 şi 19). Din aceste premize, Apostolul trage două concluzii: Prima, că legea nu a fost proiectată pentru justificare, ci pentru ca păcatul să abunde în cunoştinţa şi în conştiinţa oamenilor; şi a doua, că acolo unde păcatul a fost din abundenţă, acolo harul se va înmulţi cu mult mai mult. Beneficiile şi binecuvântările răscumpărării vor întrece cu mult toate relele apostaziei.

Orice s-ar putea crede despre detaliile acestei expoziţii, cu greu poate fi vre-o îndoială că aceasta exprimă ideea centrală a pasajului. Puţini se pot îndoi, şi puţini s-au îndoit vre-odată, că Apostolul învaţă aici în mod clar că păcatul lui Adam este motivul juridic pentru condamnarea rasei sale. Alături de aceasta, este de acord, aşa cum am văzut, nu numai relatarea Scripturală despre cădere, ci şi ceea ce învaţă Apostolul în 1 Corinteni 15:21, 22: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.” Unirea cu Adam este cauza morţii; unirea cu Hristos este cauza vieţii.

Argument din consimţământul general.

Imputarea păcatului lui Adam a fost doctrina Bisericii universale din toate erele. Aceasta a fost doctrina iudeilor, derivată din învăţătura clară a Scripturilor Vechiului Testament. Şi ea a fost şi este doctrina bisericilor greceşti, latine, Luterane şi Reformate. Negarea ei este o noutate. Doar din vremea ridicării Arminianismului o parte considerabilă dintre creştini s-au aventurat să fie împotriva unei doctrine care este învăţată atât de clar în Biblie, şi este susţinută de atât de multe fapte istorice şi din experienţă. Punctele de diversitate cu referire la acest subiect nu au legătură cu faptul că păcatul lui Adam este imputat posterităţii sale, ci ori datorită acelei imputări ori datorită consecinţelor ei. În Biserica greacă au fost adoptate cele mai inferioare puncte de vedere care predominau printre creştini. Teologii din acea biserică susţineau în general că moartea naturală, deteriorarea naturii noastre şi o schimbare în rău a întregii stări a lumii, au fost singurele rele penale pe care le suferă rasa umană datorită păcatului lui Adam. În Biserica latină din timpul Evului Mediu, aşa cum am văzut deja, s-a obţinut o mare diversitate de opinii cu privire la natura şi extinderea relelor aduse asupra lumii de apostazia primului nostru părinte. Consiliul de la Trent a declarat acele rele a fi moartea, pierderea dreptăţii originale, şi păcatul care este declarat a fi moartea sufletului. Luteranii şi Reformaţii au susţinut aceeaşi doctrină cu o mai mare fermitate şi cu un mai mare zel. Dar în toată această diversitate se recunoştea în mod universal, mai întâi, că anumite rele sunt aplicate asupra întregii omeniri datorită păcatului lui Adam; şi, al doilea lucru, că acele rele sunt penale. În ceea ce o privea pe Biserică, oamenii au fost ţinuţi ca să suporte într-un grad mai mare sau mai mic, pedeapsa pentru păcatul primului lor părinte.

Obiecţii faţă de doctrină.

Ne-am referit deja în mod incidental la marea obiecţie faţă de această doctrină, că este în mod clar nedrept ca un om să fie pedepsit pentru păcatul altuia. Ce este pedeapsa? Este răul datorat suferinţei aplicate pentru a sprijini legea. Unde este nedreptatea că un om ar trebui, datorită unirii dintre el şi altul, să fie pedepsit pentru păcatul altuia? Dacă ar fi o nedreptate în acest caz, aceasta trebuie să fie în aplicarea suferinţei anterior, sau indiferent de meritele rele personale. Acest lucru nu constă în motivul aplicării. Aplicarea suferinţei pentru a satisface răutatea sau răzbunarea este desigur o crimă. Desigur, a o aplica doar datorită capriciului nu este mai puţin greşit. A o aplica pentru realizarea unui scop corect şi dezirabil ar putea fi nu doar ceva corect, ci ceva binevoitor. Oare sprijinul legii divine nu este un astfel de scop? Faptul că toată omenirea suferă datorită păcatului lui Adam nu poate fi negat şi nu este negat de nici un credincios în Biblie. Nu se poate nega faptul că aceste suferinţe au fost proiectate. Ele sunt incluse în ameninţările făcute la început. Ele au fost declarate în Biblie în mod expres a fi penale. Se spune că sentinţa de condamnare a trecut asupra tuturor oamenilor datorită ofensei unui singur om. O parte din pedeapsa ameninţată împotriva păcatului în marele strămoş al rasei a fost că posteritatea sa va suferi consecinţele fărădelegii sale. Astfel ei suferă aceasta. De aceea, este inutil să negăm faptul că nu se obţine nici o uşurare prin negarea acestor suferinţa care sunt aplicate în execuţia pedepsei legii şi pentru obiectivul infinit mai important al susţinerii autorităţii sale.

§ 10. Imputarea mijlocită.

Cam pe la mijlocul secolului al şaptesprezecelea, Amyraut, Cappel, şi La Place (sau Placaeus), trei profesori distinşi de la şcoala teologică franceză din Saumur, au introdus mai multe modificări ale doctrinei Augustiniane sau Reformate despre decrete, alegere, ispăşire, şi despre imputarea păcatului lui Adam. La Place învăţa că noi derivăm o natură coruptă de la Adam, şi că acea natură coruptă, şi nu păcatul lui Adam, este motivul condamnării care a venit asupra întregii omeniri. Când s-a obiectat faţă de această afirmaţie a cazului că aceasta a omis viziunea vinei primului păcat al lui Adam, el nu a negat imputarea acelui păcat, ci pur şi simplu a făcut aceasta dependentă de participarea noastră în natura sa coruptă. Noi suntem depravaţi în mod intrinsec şi de aceea, noi suntem implicaţi în vina păcatului lui Adam. Nu există o imputare directă sau imediată a păcatului lui Adam faţă de posteritatea sa, ci doar o imputare indirectă sau mijlocită a ei, bazată pe faptul că noi împărtăşim caracterul său moral. Aceste puncte de vedere au fost prezentate prima dată de către La Place într-o dispută, „De statu hominis lapsi ante gratiam,” publicată în „Theses Salmurienses,” („Teze Salmuriense”, n.tr.) şi apoi, într-un mod mai elaborat în tratatul, „De imputatione primi peccati Adami.” Această doctrină a fost condamnată în mod formal de Sinodul Naţional al Franţei în 1644–45;71 de bisericile elveţiene în „Formula Consensus;” („Formulă de consens”, n.tr.) şi de teologii din Olanda. Jaeger, un preot Luteran, în cartea sa „Ecclesiastical History,” („Istoria clericală”, n.tr.)72 este justificat spunând, „Contra doctrinam Plactaei – tota Gallia reformata, quin et Theologi reformati in Hollandia surrexere.” Decretul Sinodului francez de la Charenton cu privire la acest subiect este următorul: „Cum relatum esset ad Synodum, scripta quaedam . . . . prodisse, quae totam rationem peccati originalis sola corruptione haereditaria in omnibus homnibus inhaerente definiunt, et primi peccati Adami imputationem negant: Damnavit Synodus doctrinam ejusmodi, quatenus peccati originalis naturam ad corruptionem haereditariam posterum Adae ita restringit, ut imputationem excludat primi illius peccati, quo lapsus est Adam: Adeoque censuris omnibus ecclesiasticis subjiciendos censuit pastores, professores, et quoscunque alios, qui in hujus quaestionis disceptatione a communi sententia recesserit Ecclesiarum Protestantium, quae omnes hactenus et corruptionem illam, et imputationem hanc in omnes Adami posteros descendentem agnoverunt.”

Pentru a evita forţa acestei decizii, Placaeus a propus distincţia dintre imputarea mijlocită şi cea imediată. El a spus că el nu neagă imputarea păcatului lui Adam, ci doar că acest lucru precedă viziunea corupţiei ereditare. Dar exact acest lucru este ceea ce a afirmat Sinodul. Corupţia ereditară, sau moartea spirituală este pedeapsa, sau, aşa cum este exprimată ea de către confesiunile Luterane, de către Calvin şi în general de către Protestanţi, era un rău provocat de „judecata dreaptă a lui Dumnezeu, datorită păcatului lui Adam (propter peccatum Adami).” Formula Consensus Ecclesiarum Helveticarum a fost stabilită în 1675, în opoziţie faţă de doctrina lui Amyraut despre harul universal, faţă de doctrina lui Placaeus despre imputarea mijlocită, şi faţă de cea a celorlalţi cu privire la ascultarea activă a lui Hristos.73 În acea Formulă se spune: „Censemus igitur (adică, pentru că legământul faptelor nu a fost făcut doar cu Adam, ci de asemenea, cu întreaga rasă umană) peccatum Adami omnibus ejus posteris, judicio Dei arcano et justo, imputari. Testatur quippe Apostolus ‘in Adamo omnes peccasse:’ ‘Unius hominis inobedientia peccatores multos constitui;’ et ‘in eodem omnes mori.’ Neque vero ratio apparet, quemadmodum haereditaria corruptio, tanquam mors spiritualis, in universum genus humanum justo Dei judicio cadere possit, nisi ejusdem generis humani delictuin aliquod, mortis illius reatum inducens, praecesserit. Cum Deus justissimus totius terrae judex nonnisi sontem puniat.”74

Rivet, unul dintre profesorii de la Universitatea din Leyden, a publicat un tratat în sprijinul deciziei Sinodului francez, intitulat „Decretum Synodi Nationalis Ecclesiarum Reformatarum Galliae initio anni 1645, de Imputatione primi Peccati omnibus Adami posteris, cum Ecclesiarum et Doctorum Protestantium consensu, ex scriptis eorum ab Andrea Riveto collecto.” Acest tratat este conţinut în al treilea volum al ediţiei în format in-folio al lucrărilor sale. Colegii săi de la Universitate au publicat girul lor formal al lucrării sale, şi a recomandat-o în mod sincer ca un antidot al noii doctrine a lui Placaeus. Teologii de la alte universităţi din Olanda s-au unit în această condamnare a doctrinei imputării mijlocite. Ei o numesc eu[rhma Imputationis Mediataee a „ficulneum nuditatis indecentis tegumentum,” şi insistă că imputarea păcatului lui Adam nu se bazează mai mult pe corupţia noastră inerentă decât se bazează imputarea dreptăţii lui Hristos pe sfinţenia noastră inerentă. „Quomodo et justitia Christi electis imputatur, non mediate per renovationem et obedientiam horum propriam, sed immediate, ad quam haec ipsa propria eorum obedientia demum subsequitur.”75 Aceste două mari doctrine au fost considerate ca fiind unite în mod inseparabil. Teologii Protestanţi sunt de acord să susţină că „Imputatio justitiae Christi et culpae Adami pan passu ambulant, et vel utraque ruit, vel utraque agnosci debet.”76

Imputarea mijlocită din afara Bisericii franceze.

Deşi doctrina imputării mijlocite a fost condamnată în general deopotrivă de Bisericile Reformate şi cele Luterane, ea şi-a găsit câţiva apărători distinşi dincolo de hotarul Bisericii franceze. Tânărul Vitringa, Venema, şi Stapfer, în cartea sa „Polemical Theology,” („Teologie controversată”, n.tr.) i-au acordat aprobarea lor. După ultimul autor numit aceasta a fost adoptată de Preşedintele Edwards, într-un capitol din lucrarea sa „Original Sin” („Păcatul Original”, n.tr.). Totuşi, aceasta apare acolo doar ca o excrescenţă. Ea nu a fost adoptată în sistemul său aşa încât să califice punctele sale de vedere teologice cu privire la alte doctrine. Deşi Preşedintele Edwards nu se ataşează faţă de doctrina lui Placaeus, aşa cum spune el,77 „că înclinarea rea este prima, şi povara vinei este consecventă,” cu toate acestea, el învaţă expres doctrina imputării imediate în mod formal şi în cele din urmă în alte părţi ale acelei lucrări. (1.) El argumentează într-o secţiune întreagă pentru a dovedi conducerea federală a lui Adam. (2.) El susţine că ameninţarea cu moartea făcută lui Adam a inclus pierderea dreptăţii originale şi moartea spirituală. (3.) Că ameninţarea a inclus posteritatea sa, şi că relele care le suferă ei în consecinţă datorită păcatului său sunt într-adevăr penale. Dacă ar fi aşa, dacă pierderea dreptăţii originale şi depravarea intrinsecă sunt penale, ei presupun vina antecedentă. Adică, o vină antecedentă, şi nu o consecinţă a existenţei şi a viziunii depravării. (4.) În expunerea sa din Romani 5:12–21, el învaţă expres doctrina obişnuită, şi spune, „Aşa cum acest loc este complet şi foarte clar, aşa este şi doctrina corupţiei naturii, aşa cum este derivată din Adam, şi de asemenea şi imputarea primului său păcat, sunt deopotrivă învăţate clar în aceasta. Imputarea fărădelegii lui Adam este afirmată într-adevăr cel mai direct şi cel mai frecvent. Noi suntem asiguraţi aici că prin păcatul unui om moartea a trecut asupra tuturor; toţi fiind consideraţi faţă de această pedeapsă ca şi când ar fi păcătuit (astfel aceasta este implicată) în păcatul acelui om. Şi aceasta este repetată, din nou şi din nou, că toţi sunt condamnaţi, mulţi sunt morţi, mulţi sunt făcuţi păcătoşi, etc., prin ofensa unui singur om, prin neascultarea unuia, şi printr-o singură ofensă.”78 Deoarece vina precede pedeapsa, aşa cum spune Edwards, dacă depravarea sau moartea spirituală este o pedeapsă, atunci imputarea primului păcat al lui Adam precede depravarea, şi nu este o consecinţă a acestuia. Aceasta este reprezentarea curentă în toată lucrarea despre Păcatul Original. Doar în răspunsul faţă de obiecţia că este nedrept ca noi să fim pedepsiţi pentru păcatul lui Adam, el intră într-o discuţie neînţeleasă metafizică despre natura identităţii, şi încearcă să dovedească79 că Adam şi posteritatea sa sunt una, şi nu sunt agenţi distincţi. De aceea, în cele din urmă, Edwards a adoptat mai degrabă realismul decât imputarea mijlocită. Placaeus şi asociaţii săi, pentru a apăra justificarea pe care ei au adoptat-o, au apelat la multe pasaje din scrierile teologilor mai timpurii care par să ignore imputarea imediată a păcatului lui Adam, şi a pune condamnarea în principal asupra rasei, dacă nu exclusiv, asupra depravării ereditare derivate din primul nostru părinte. Astfel de pasaje erau uşor de găsit, şi ele sunt justificate uşor fără a presupune, contrar celei mai clare dovezi, că imputarea directă a păcatului al lui Adam a fost fie pusă la îndoială fie negată. Înainte ca Arius să se ridice cu negarea directă a adevăratei divinităţi a lui Hristos şi a doctrinei Trinităţii, limbajul scriitorilor clerici era confuz şi contradictoriu. În aceeaşi fel, chiar în Biserica latină, şi chiar în scrierile lui Augustin, se pot găsi multe lucruri, înainte de ridicarea controversei Pelagiane, care sunt greu de împăcat cu sistemul Augustinian. Augustin a fost obligat să publice un volum de retrageri, şi în multe cazuri în care el nu a avut nimic de retractat, el a găsit multe lucruri de modificat şi de explicat. De aceea, nu este minunat că înainte ca cineva să nege în mod deschis doctrina imputării imediate, şi în special când doctrina egală în importanţă a depravării ereditare a fost respinsă în mod deschis de către o partidă influentă din Biserica Catolică, teologii Protestanţi să ignore în mod evident o doctrină pe care nimeni nu a negat-o, şi să îşi dedice atenţia lor în principal asupra punctelor care erau atunci în controversă. Totuşi, Rivet arată clar că deşi nu este exprimată proeminent, imputarea imediată a păcatului lui Adam este presupusă în mod universal. Acest lucru este clar din faptul că toate consecinţele rele ale apostaziei lui Adam, mortalitatea, pierderea dreptăţii originale, corupţia naturii sau moartea spirituală, etc., etc., au fost natura pedepsei. Ceea ce Reformatorii au fost nerăbdători să susţină a fost că depravarea originală ereditară (concupiscenţa, în limbajul Bisericii latine) era natura păcatului, şi în consecinţă, că oamenii nu pier în mod veşnic doar datorită propter peccatum alienum, ci şi datorită propter peccatum proprium. Aşa au stat lucrurile în special cu Calvin. În Mărturisirea de credinţă pe care el a redactat-o pentru şcoala din Geneva, se spune, „Singuli nascuntur originali peccato infecti . . . et a Deo damnati, non propter alienum delictum duntaxat, sed propter improbitatem, quae intra eos est.” Şi în altă parte el spune: „Dicimus Deum justo judicio nobis in Adamo maledixisse, ac voluisse nos ob illius peccatum corruptos nasci, ut in Christo instauremur.” Din nou: „Peccavit unus, omnes ad poenam trahuntur, neque id modo, sed ex unius vitio, contagionem omnnes contrahunt.” Din nou: „Si quaeratur causa maledictionis, quae incumbit omnibus posteris Adae, dicitur esse alienum peccatum, et cujusque proprium.” Cu acelaşi efect, Beza spune:80 „Tria sunt quae hominem reum constitunut coram Deo, (1.) Culpa promanans ex eo quod omnes peccavimus in proto lapso (Rom. v. 12). (2.) Corruptio quae est paena istius culpae, impositam tam Adamo, quam posteris. (3.) Peccata quae perpetrant homines adulti.”81 Directorul Cunningham82 atrage atenţia asupra faptului că doctrina imputării imediate a păcatului lui Adam este afirmată mult mai explicit în Catehismul mare şi în Catehismul mic de la Westminster decât în Mărturisirea de credinţă. El justifică foarte natural presupunerea că negarea doctrinei de către Placaeus nu a atras atenţia în Anglia atunci când a fost structurată Mărturisirea (1646), dar a devenit cunoscută înaintea completării Catehismelor.

Obiecţii la doctrina imputării mijlocite.

Principalele obiecţii împotriva doctrinei imputării mijlocite sunt, –

  1. Faptul că aceasta neagă ceea ce afirmă Scripturile. Scripturile afirmă că sentinţa de condamnare a trecut asupra tuturor oamenilor datorită păcatului unui singur om. Acest lucru este negat de doctrina imputării mijlocite, şi afirmă că motivul acelei condamnări este depravarea intrinsecă. Noi suntem socotiţi părtaşi la păcatul lui Adam doar pentru că noi avem o natură coruptă derivată din el. Totuşi, potrivit Scripturilor, motivul pentru care noi suntem depravaţi este că noi suntem priviţi ca părtaşi ai păcatului său, sau pentru că vina acelui păcat ne este imputată nouă. Vina este ordinea naturii şi de fapt precede moartea spirituală care este consecinţa ei penală.
  2. Această doctrină neagă caracterul penal al corupţiei ereditare în care sunt născuţi toţi oamenii. Potrivit Scripturilor şi credinţei bisericii universale, mortalitatea, pierderea dreptăţii originale şi corupţia ereditară sunt aplicate asupra omenirii în executarea ameninţării făcute împotriva lui Adam, şi sunt incluse în cuvântul cuprinzător, moarte, prin care a fost exprimată pedeapsa ameninţată. Acest lucru este predat în mod energic de Preşedintele Edwards ca şi de oricare dintre ceilalţi teologi Reformaţi. El dedică o secţiune din lucrarea sa pentru a dovedi că moartea menţionată în Geneza, şi despre care vorbeşte Apostolul în Romani 5:12, includea moartea spirituală, şi că posteritatea lui Adam a fost inclusă în acea pedeapsă. El spune: „Calamităţile care vin peste ei ca o consecinţă a păcatului său, sunt aduse asupra lor ca şi pedepse.”83Mai mult, el spune că acestea distrug întregul orizont al argumentului Apostolului „de a presupune că moartea despre care vorbeşte el aici că hoinăreşte asupra omenirii prin păcatul lui Adam, nu vine ca o pedeapsă.”84 Şi din nou: „Eu nu presupun depravarea naturală a posterităţii lui Adam este datorată doar cursului naturii; ea se datorează şi dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.”85 Dar pedeapsa presupune vină; dacă pierderea dreptăţii şi corupţia consecventă a naturii sunt pedepse, ele presupun imputarea antecedentă a vinei; şi de aceea, imputarea este imediată şi nu mijlocită; ea este antecedentă şi nu în consecinţă faţă de sau datorită depravării inerente. Punctul de vedere pe care îl prezintă în mod uniform cu privire la acest subiect este că Dumnezeu l-a numit pe Adam capul şi reprezentantul rasei sale. Pedeapsa ataşată legământului făcut cu el, şi care a inclus posteritatea sa, a fost pierderea favorii şi părtăşiei divine. Consecinţele confiscării favorii divine în cazul lui Adam au fost, (1.) Pierderea dreptăţii originale; (2.) Corupţia consecventă a întregii sale naturi; şi (3.) Expunerea la moartea veşnică. Aceste consecinţe au venit asupra posterităţii sale în aceeaşi ordine: prima, pierderea sau mai degrabă lipsa dreptăţii originale; a doua, corupţia naturii; şi a treia, expunerea la moartea veşnică; astfel că nici un copil al lui Adam nu este expus la moartea veşnică indiferent de păcătoşenia sa personală şi nevrednicia sa. Cu privire la acest punct, Turrettin spune: „Poena quam peccatum Adami in nos accersit, vel est privativa, vel positiva. Prior est carentia et privatio justitiae originalis; posterior est mors tum temporalis, tum aeterna, et in genere mala omnia, quae peccatoribus immittuntur. Etsi secunda necessario sequitur primam ex natura rei, nisi intercedat Dei misericordia, non debet tamen cum ea confundi. Quoad primam dicimus Adami peccatum nobis imputari immediate ad poenam privativam, quia est causa privationis justitiae originalis, et sic corruptionem autecedere debet saltem ordine naturae; sed quoad posteriorem potest dici imputari mediate quoad poenam positivam, quia isti poenae obnoxii non sumus, nisi postquam nati et corrupti sumus.”86 Vogelsang87 spune: „Certe neminem sempiterna subire supplicia propter inobedientiam protoplasti, nisi mediante cognata perversitate.” Şi Mark88 spune că dacă Placaeus şi alţii nu au vrut să spună nimic mai mult prin imputarea mijlocită decât că „hominum natorum actualem punitionem ulteriorem non fieri nudo intuitur Adamicae transgressionis absque interveniente etiam propria corruptione et fluentibus hinc sceleribus variis, neminem orthodoxum possent habere obloquentem.” Dar el adaugă, evident, ei au vrut să spună mai mult. Ei neagă imputarea primului păcat al lui Adam ca şi cauză a acestei corupţii inerente. Aşa cum Adam prin apostazia sa a devenit supus morţii veşnice, dar prin intervenţia harului răscumpărător a fost salvat fără îndoială de aceasta, tot aşa, deşi toată posteritatea sa a devenit răspunzătoare de aceeaşi pedeapsă îngrozitoare prin corupţia lor intrinsecă, totuşi noi avem toate motivele să credem şi să sperăm că nici o fiinţă umană nu piere de fapt fără să se expună în mod personal la pedeapsa legii prin fărădelegea sa existentă. Totuşi, acest lucru este prin răscumpărarea prin Hristos. Toţi cei care mint în copilărie sunt mântuiţi fără îndoială, dar ei sunt mântuiţi prin har. Cu toate acestea, este important ca să fie înţelese în mod clar punctele de vedere reale ale Bisericilor Reformate cu privire la imputarea imediată. Aceste biserici nu învaţă că primului păcat al lui Adam este singurul motiv şi cel imediat al condamnării posterităţii sale la moartea veşnică, ci faptul că acesta este motivul confiscării de la ei a favorii divine din care decurge pierderea dreptăţii originale şi corupţia întregii noastre naturi, care în la rândul lor devin motivul apropiat al expunerii lor la pierzarea veşnică, faţă de care, totuşi, aşa cum aproape toţi Protestanţii cred, sunt salvaţi toţi cei care nu au alte păcate de care să răspundă.

Imputarea mijlocită creşte greutăţile explicării ei.

  1. Aceasta este o obiecţie în plus la doctrina imputării mijlocite care creşte în loc să uşureze dificultatea cazului. Aceasta neagă faptul că s-a făcut un legământ cu Adam. Aceasta neagă faptul că omenirea a avut vre-odată o probă. Aceasta presupune că în virtutea legii naturale a propagării, atunci când Adam a pierdut imaginea lui Dumnezeu şi a devenit păcătos, copiii săi i-au moştenit caracterul său, şi pe baza acelui care sunt supuşi mâniei şi blestemului lui Dumnezeu. De aceea, toate relele pe care doctrina Scripturală şi Bisericească le reprezintă ca venind asupra posterităţii lui Adam ca o pedeapsă juridică pentru primului său păcat, doctrina imputării mijlocite le reprezintă ca aplicări suverane, sau ca simple consecinţe naturale. Ceea ce Scripturile declară a fi o judecată corectă, Placaeus face să fie o dispensaţie arbitrară.

Inconsecvenţa cu argumentul Apostolului din Romani 5:12–21.

  1. Totuşi, o obiecţie mai serioasă este că această doctrină distruge paralela dintre Adam şi Hristos pe care Apostolul pune un accent atât de mare în Epistola sa către Romani. Marele punct pe care el se străduieşte să îl înveţe şi să îl ilustreze, şi pe care el îl reprezintă ca un element cardinal în metoda mântuirii, este că oamenii sunt justificaţi datorită unei dreptăţi care nu este în mod personal a lor. Pentru a ilustra şi a confirma această mare doctrină fundamentală, el se referă la faptul că oamenii au fost condamnaţi pentru un păcat care nu este personal al lor. El insistă de mai multe ori că datorită păcatului lui Adam, şi nu datorită propriului nostru păcat sau a păcătoşeniei noastre, sentinţa morţii (confiscarea favorii divine) a trecut asupra tuturor oamenilor. Datorită acestui motiv el îi îndeamnă pe oameni mai încrezător să se bazeze pe promisiunea justificării pe baza unei dreptăţi care nu este a noastră în mod intrinsec. Această paralelă este distrusă, doctrina şi argumentul Apostolului sunt răsturnate, dacă s-ar nega faptul că păcatul lui Adam, ca antecedent oricărui păcat sau păcătoşenii a noastre, este temeiul condamnării noastre. Dacă noi suntem părtaşi ai consecinţelor penale ale păcatului lui Adam doar datorită naturii corupte derivate dintr-o lege a naturii din el, atunci noi suntem justificaţi doar pe baza sfinţeniei noastre inerente derivată dintr-o lege a harului din Hristos. Astfel, noi avem doctrina justificării subiective, care răstoarnă marea doctrină a Reformei, şi marea temelie a păcii şi încrederii poporului lui Dumnezeu, şi anume, că o dreptate care nu este în noi ci este elaborată pentru noi, dreptatea altuia, chiar a veşnicului Fiul al lui Dumnezeu, şi de aceea, o dreptate infinit meritorie, este temelia justificării noastre înaintea lui Dumnezeu. Orice doctrină care tinde să anuleze sau să slăb