BISERICA SAU ADUNAREA
Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole
Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.
fragment
Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:
După cele câteva pagini în care a fost vorba despre papalitate, trecând însă sub tăcere istoria tristă a înşiruirii papilor, căpetenii ale bisericii catolice, vom trece la cercetarea cultului, slujbelor şi a învăţăturilor acestei biserici, adică ceea ce numim printr-un cuvânt anumit: papism.
În Noul Testament, Domnul Isus a lăsat numai două rânduieli. Mai întâi botezul (Matei 28:29), care este semnul intrării în Biserică sau Adunare, casa lui Dumnezeu pe pământ, întemeiată pe moartea şi învierea Domnului. Dar botezul nu mântuieşte, nu spală de păcate, nu naşte din nou, aşa cum învaţă Biserica Catolică (romană). Apostolul Petru spusese anume: „Această imagine vă mântuieşte acum şi pe voi: botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Cristos” (1 Petru 3:21). Prin urmare, când Domnul Isus spune lui Nicodim: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5), apa nu înseamnă botezul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Iacov, vorbind despre creştini: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18). De aceea apostolul Pavel zice: „El ne-a mântuit pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Iar Petru de asemenea spune: „Aţi fost născuţi din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne” (1 Petru 1:23). Prin urmare nu botezul cu apă produce naşterea din nou, fără de care nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu primit în inimă şi lucrând în suflet prin puterea Duhului Sfânt. Pentru că Duhul Sfânt cu ajutorul Cuvântului produce în noi o fire şi o viaţă nouă. Domnul spune: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică” (Ioan 5:24). Aşa că nu este de ajuns să fii botezat cu apă şi să porţi numele de creştin. Pentru a avea viaţa veşnică trebuie să crezi din inimă în numele Fiului lui Dumnezeu.
Biserica romană, dimpotrivă, prezintă botezul ca neapărat necesar mântuirii, aşa încât un copilaş ar fi pierdut dacă ar muri nebotezat, iar un om în vârstă care ar crede în Dumnezeu şi ar muri fără botez, nu ar fi mântuit. În ce priveşte pe copii, Scriptura ne spune că El a venit ca să-i mântuiască (Matei 18:10-14), iar în ce priveşte pe cei în floarea vârstei, ea spune doar atât că: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică” (Ioan 3:31), fără a mai fi vorba de botez. Apostolii Domnului au fost ei botezaţi cu botezul creştin? Nu. Tâlharul de pe cruce, care a crezut, a fost botezat? Nu, şi totuşi s-a dus chiar în ziua aceea în rai. Totuşi, cu toate că botezul cu apă nu ne mântuieşte, el este o imagine a morţii împreună cu Cristos, aşezând pe ucenici sub autoritatea Sa.
Biserica romană (catolică) a mai adăugat multe altele rânduielilor Domnului. Mai întâi ea ţine ca apa botezului să fie sfinţită de preot; aceasta este apa sfinţită, binecuvântată, căreia i se atribuie multe însuşiri, între altele şi aceea de a alunga pe demoni de la cei botezaţi. În sfârşit, în afară de împrejurări deosebite, numai preotul are dreptul să facă botezul. Nu vedem nimic de felul acesta în Scriptură. Numai de apă simplă se serveau spre a boteza. Anania, un simplu ucenic, botează pe Pavel; Filip, care nu era decât diacon sau servitor, botează pe ofiţerul etiopian. Fraţii din Iope sosiţi împreună cu Petru sunt cei care au făptuit botezul lui Corneliu şi al altora care au crezut (Faptele Apostolilor 8:38; 9:18; 22:16; 10:47-48).
A doua rânduială este masa sau cina Domnului. Isus a instituit-o înainte de moartea Sa, atunci când Se găsea la masă pentru cea din urmă oară, împreună cu ucenicii Săi preaiubiţi şi când a mâncat Paştele împreună cu ei (Luca 22:19-20). Dar după ce S-a înălţat în glorie, a adus aminte apostolului Pavel ceea ce rânduise în noaptea când a fost vândut, pentru ca toţi adevăraţii credincioşi să ia parte la ea (1 Corinteni 11:23-26). Vedem prin aceasta cât de mult ţinea Domnul Isus ca cina să fie sărbătorită, tot aşa cum şi Dumnezeu, odinioară, ţinea ca fiii lui Israel să nu nesocotească păzirea rânduielii Paştelor, care le aducea aminte de eliberarea lor din ţara Egiptului (Deuteronom 16:1-2; Exodul 12:21-27; 34:15; Leviticul 23:5; Numeri 28:16-17). Tot aşa şi Cina aduce aminte credincioşilor creştini de eliberarea şi mai mare pe care au primit-o în dar. De aceea El este numit: „Paştele nostru”, „Cristos, Paştele nostru a fost jertfit”, spune apostolul Pavel (1 Corinteni 5:7). Cina Domnului se sărbătoreşte foarte simplu, când eşti călăuzit de Cuvântul lui Dumnezeu; o pâine care se rupe şi se împarte între toţi, înfăţişează şi reaminteşte trupul Domnului care a fost adus ca jertfă pe cruce. Vinul din pahar, din care iau cu toţii, pentru că Domnul a zis: „Beţi toţi din el” (Matei 26:27), este aducerea aminte a sângelui scump al lui Cristos, Mielul fără pată şi fără cusur care a fost vărsat ca să ne răscumpere şi să ne curăţească de păcate (1 Petru 1:18-19; 1 Ioan 1:7; Apocalipsa 1:5). Şi Domnul a spus, aşezând Cina, atât când a rupt pâinea, cât şi când a dat vinul: „Faceţi acestea în amintirea Mea.” Ce plăcut şi scump pentru inima creştinului de a-şi aminti în chip deosebit în fiecare zi dintâi a săptămânii de dragostea mare şi negrăită a Domnului pentru el! Iar el face aceasta în legătura dragostei cu cei credincioşi, care sunt ca şi el, mădulare ale trupului lui Cristos (1 Corinteni 12:13; 10:17; Efeseni 5:30).
Apostolul Pavel mai aminteşte un lucru în legătură cu această masă sfântă. El spune: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26). Astfel, la Cină ne găsim în faţa dragostei nesfârşite a Domnului mort pentru noi şi vestim această moarte lumii vinovate, apoi gândurile noastre se îndreaptă spre ziua fericită când Domnul Cristos va veni din nou pentru a-Şi arăta biruinţa, transformând trupurile noastre şi ducându-ne în glorie cu El. Totul vorbeşte acolo despre iubirea Lui. Ce bucurie de a avea un loc la masa Domnului!
Aceste rânduieli ale Domnului sunt numite de unii şi mai ales de către biserica romană, taine. De cuvântul acesta se leagă şi gândul că ele oferă un anumit dar sufletesc celui ce ia parte la ele. Am văzut însă că nici un dar nu se capătă prin botez. Fără îndoială este lucru mare să intri prin botez în casa lui Dumnezeu pe pământ; dar botezul nu-i decât un semn. El nu aduce nici o schimbare în sufletul şi în viaţa aceluia care-l primeşte. Este o mare binecuvântare de a lua parte la masa Domnului; dar acest fapt îl faci pentru că ai fost mântuit prin moartea Domnului Cristos, pentru că ai ajuns mădular al trupului Său şi ai fost binecuvântat în El cu orice fel de binecuvântări duhovniceşti; de toate acestea te bucuri nespus (Efeseni 1:3). Este o fericire să-ţi aminteşti de iubirea Lui, să te închini Lui şi Tatălui, care ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui şi ne-a făcut parte cu sfinţii în lumină (Coloseni 1:12-14). Tatăl şi Fiul sunt adoraţi prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat; dar este vorba de daruri primite în har mai dinainte. Iar la Cină, credinciosul, bucurându-se de tot ce a primit, binecuvântează pentru aceasta pe Domnul său şi pe Dumnezeul său; şi este în adevăr un har că poţi să faci lucrul acesta. Vom vedea mai departe, vorbind despre mesă (liturghie) ce a făcut biserica romană din rânduiala acesta a cinei.
CONFIRMAREA ŞI POCĂINŢA
Nefiind mulţumită cu cele două rânduieli aşezate de Domnul, Biserica Romei a mai adăugat, de la sine, cinci taine pe lângă botez şi cină. Vestitul sinod de la Trente, ţinut în veacul al 16-lea (1545-1563) şi care a statornicit învăţătura romană, înşiră aceste taine în felul următor: botezul, confirmarea, euharistia [Notă] sau cina, pocăinţa, ungerea cu mir, preoţia şi căsătoria. În afară de botez şi cină, celelalte taine sunt invenţii omeneşti, despre care nu se spune nimic în Scriptură. Am vorbit despre botez; şi acum, câteva cuvinte despre celelalte taine.
Confirmarea, în biserica romană, este o ceremonie având drept ţintă întărirea darurilor căpătate prin botez. De obicei se face pentru copiii de 11-12 ani, înainte de a fi primiţi la ceea ce se numeşte cea dintâi comuniune, cea dintâi părtăşie la Cină. Socotesc că astfel îi fac „creştini deplini, împărtăşindu-le bogăţia harurilor Duhului Sfânt.” Numai episcopul are puterea aceasta de a confirma, lucru pe care-l face prin punerea mâinilor, semnul crucii şi ungerea cu untdelemn sfinţit. La aceasta mai adaugă un suflat uşor peste obraz, cu aceste cuvinte: „Pacea să fie cu tine.” Am putea gândi oare că prin aceste lucruri s-ar putea face cineva creştin sau chiar creştin deplin sau că s-ar putea da astfel Duhul Sfânt? Este vorba de aşa ceva în Scripturi? Nicidecum. Aceşti sărmani copii, care sunt confirmaţi în felul acesta, poate că nu sunt mântuiţi. Pentru că prin credinţa în Domnul Isus avem răscumpărarea, prin sângele Său iertarea păcatelor şi numai crezând în El primim Duhul Sfânt. Să citim ce spune apostolul Pavel în Efeseni 1:13: „Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei.” Acolo nu este vorba de nici un episcop, de punerea mâinilor, nici de ungere. Omul cu ceremoniile lui n-are ce căuta aici, după Cuvânt. Totul vine de la Dumnezeu pentru acela care crede.
Pocăinţa este, pentru biserica romană, taina prin care sunt iertate păcatele făptuite după botez. Se cere păcătosului părerea de rău, mărturisirea, îndreptarea lucrurilor (adică repararea greşelii prin anumite fapte de binefacere) şi hotărârea fermă de a nu mai face o astfel de greşeală. Taina aceasta este împlinită numai prin episcopi sau preoţi, prin formula iertării de păcate: „Eu te iert de păcatele tale, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.” Unde găsim aşa ceva în Scriptură? Unde este scris că trebuie să mărturiseşti unui om în taină greşelile făcute şi că acesta are putere să dea o pedeapsă pentru a le ispăşi? Nicăieri. Fără îndoială, dacă un creştin cade în vreo greşeală, trebuie să se judece, să se pocăiască şi de aici înainte să aibă groază de păcat. Dar cui oare trebuie să mărturisească? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El (adică Dumnezeu) este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne curate de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9).
Cui a mărturisit David nelegiuirea lui? El spune: „Eu am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile” şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32:5). Este adevărat că la Iacov 5 este scris: „Mărturisiţi-vă păcatele unii altora şi rugaţi-vă unii pentru alţii.” Dar asta nu vrea să spună: mărturisiţi-vă păcatele unui preot, ci dacă aţi greşit faţă de un altul, mărturisiţi-vă aceluia. Este un lucru pe care nimeni nu trebuie să-l nesocotească. Nu-ţi mai găseşti pacea cu nici un chip când rămâne peste cuget povara unei greşeli făptuite (vezi Psalmul 32:3). Dar mai presus de toate, mărturiseşte totul lui Dumnezeu, care iartă aşa cum spune în Cuvântul Său. Cât despre dezlegarea dată de un om, cine poate să ierte păcatele, afară de Dumnezeu? Aşa ne învaţă Scriptura. Este scris: „Oricui veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, oricui le veţi tine, vor fi ţinute” (Ioan 23:23). Dar aici nu este vorba de dezlegarea dată după mărturisirea tainică făcută la urechea unui preot. Domnul, prin cuvintele acestea, încredinţează ucenicilor lucrarea de a vesti lumii iertarea păcatelor celor care cred şi, dimpotrivă, condamnarea celor care nu cred (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 5:31; 13:38-41; 16:31; 28:28).
În timpurile de la început ale bisericii se cerea ca acei care făcuseră vreun păcat deosebit, să-l mărturisească în public înainte de a fi reprimiţi în comuniunea creştină. Marele împărat Teodosie a fost obligat să se smerească în felul acesta înaintea întregului său popor, la Milan. Încetul cu încetul se ajunge ca mărturisirea să fie făcută preoţilor şi în anul 1215 papa Inocenţiu III a hotărât mărturisirea la ureche ca obligatorie, pentru ca cineva să se poată împărtăşi, căsători şi spre a primi ultimele taine înainte de a muri. Şi aşa conştiinţa oamenilor era înlănţuită de teama pierzării, dacă ai muri fără dezlegare, aşa cum învaţă biserica de la Roma, iar puterea preoţilor şi prin urmare a Romei asupra sufletelor era astfel sprijinită. Asemenea practică născocită de oameni a dat naştere, după cum este uşor de înţeles, la tot felul de abuzuri şi neorânduieli de ordin moral.
După taina pocăinţei, sinodul din Trente aşază euharistia sau cina. Dar cât de mult se deosebeşte ea, în biserica romană, de cina simplă aşezată de Domnul în amintirea morţii Sale! Cina a devenit liturghie, mesa [Notă]. Este slujba cea mai însemnată din biserica romană. Papa Grigore numit cel Mare a stabilit slujba liturghiei în liniile ei principale. Sinodul din Trente i-a dat forma definitivă pe care o are în toate bisericile romane. Mesa se împarte în două părţi principale. Prima, numită altădată mesa catehumenilor, pentru că la început nu erau primiţi decât la această parte dintâi, este alcătuită din rugăciuni, lecturi din Biblie, cântări, predică, ce constituie o pregătire sau o introducere la mesă. A doua parte, numită altădată mesa credincioşilor, constituie sacrificiul propriu-zis şi cuprinde aşa-zisul ofertoar, adică jertfirea pâinii şi a vinului ca să fie sfinţite. Aceasta era consacrarea în care, prin cuvintele instituirii cinei, rostite de către preot, se înfăptuia, potrivit bisericii romane, taina transubstanţieii, despre care vom vorbi mai departe. Apoi preotul lua împărtăşania cu pâinea şi cupa cu vin, iar asistenţii care cereau, luau numai din pâine. Liturghia [Notă] se sfârşeşte prin cântări de laudă, apoi adunarea era invitată să plece prin cuvintele: „Ite, missa est.”
Fără a mai vorbi despre toate câte însoţesc sărbătorirea liturghiei, podoabele altarului, lumânările şi tămâia, veşmintele preoţilor şi ale celor care îl însoţesc, lucruri care amintesc formele iudaismului şi chiar ale păgânismului, se vede uşor cât de mult s-a depărtat biserica romană de închinarea în Duh şi în adevăr despre care vorbeşte Domnul Isus (Ioan 4:23-24) şi a înlocuit-o prin nişte slujbe (ceremonii) aranjate mai dinainte şi cu lucruri care influenţează simţurile! Este o slujbă-cult fixată de un om, în care nu s-a lăsat nimic lucrării libere a Duhului Sfânt. Mai mult, preotul singur are dreptul de a o îndeplini, făcând parte dintr-o clasă aparte, în timp ce, după Cuvântul lui Dumnezeu, toţi credincioşii sunt o „preoţie sfântă” (1 Petru 2:5-9), fiecare din cei care o alcătuiesc, având posibilitatea de a aduce laude şi binecuvântări la masa Domnului, sub îndrumarea Duhului Sfânt.
Observaţi după aceea că liturghia se rosteşte în latineşte: rugăciuni, cântece, citiri, aproape totul este rostit în latineşte, limbă străină pentru cea mai mare parte din cei de faţă, aşa că acestea toate nu sunt pentru ei decât forme şi recitări goale. Or, apostolul Pavel scrie că mai degrabă voia să spună în adunare cinci cuvinte înţelese, decât zece mii într-o limbă străină (1 Corinteni 14:19).
Dar sunt unele lucruri şi mai rele: cele mai grave greşeli intră în cultul acesta al bisericii romane. Masa de cuminecare (împărtăşanie) a devenit un altar. Sinodul (Consiliul) din Trente învaţă în adevăr că prin cină sau liturghie (mesa) se aduce o adevărată jertfă, nu de sânge, e adevărat, dar o jertfă în adevăr ispăşitoare, având putere asupra păcatelor neispăşite ale viilor şi morţilor. Domnul Cristos S-a adus jertfă, spune sinodul; este aceeaşi jertfă a Aceluia care odinioară S-a adus pe Sine Însuşi la cruce, iar acum ea se repetă – pretind ei – prin slujba preoţilor. Prin această jertfă ispăşitoare înnoită în fiecare zi în euharistie, Dumnezeu (după biserica romană) este împăcat şi putem să ne apropiem de El. Se vede bine că învăţătura aceasta este împotriva Scripturii. Duhul Sfânt în epistola către Evrei spune că jertfirea trupului lui Cristos s-a făcut odată pentru totdeauna; că „Cristos a adus o singură jertfă pentru păcate” şi „printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţi,” în aşa fel că „Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte niciodată de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” şi că „acolo unde este iertare de păcate, nu mai este jertfă pentru păcate.” Mai mult, ni se spune că Cristos nu poate să se aducă de mai multe ori jertfă pentru păcate, pentru că atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori; şi în sfârşit că „fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 10:10,12,14,17; 9:22,25). O jertfă fără vărsare de sânge nu este jertfă, şi Cristosul înălţat în glorie nu mai poate suferi, ceea ce ar fi necesar pentru o adevărată jertfă. Pretutindeni în capitolele acestea ale epistolei către Evrei 9 şi 10, se stăruie asupra acestui adevăr, că este o singură, unică jertfă a lui Cristos, şi cu totul de ajuns pentru a ridica păcatele; aşa că jertfa liturghiei nu este jertfă, iar sufletele care se sprijine pe aceste învăţături mincinoase sunt înşelate şi nu pot să se bucure niciodată de pacea care izvorăşte din unicul sacrificiu al lui Cristos, prin care Dumnezeu nu-Şi mai aminteşte de păcatele şi nelegiuirile noastre.
Observaţi apoi că mesa (liturghia) este jertfă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Scriptura nu ne spune nicăieri că păcatele celor care au murit pot fi ispăşite. Ea spune numai atât: „După moarte vine judecata” (Evrei 9:27), pentru cei care n-au crezut aici în Domnul Isus Cristos şi în singura jertfă ispăşitoare. Gândul unei jertfe pentru morţi se leagă de o altă rătăcire propovăduită de biserica romană, aceea a purgatoriului. E vorba de un loc unde nu-i nici cer nici iad, unde sufletele suferă pentru păcatele care n-au fost ispăşite pe pământ, până când vor fi curăţite. Biserica romană pretinde că liturghiile rostite pentru aceste suflete scad ceva din chinurile lor! Cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic despre aşa ceva.
La această rătăcire a unei jertfe zilnice a lui Cristos şi fără sânge se mai adaugă o alta şi mai gravă, aceea a transubstanţierii sau a schimbării de substanţă. După această învăţătură, când preotul rosteşte cuvintele sfinţirii, pâinea şi vinul, păstrându-şi înfăţişarea lor, sunt în realitate transformate în trupul şi sângele Domnului Isus. Această învăţătură a fost născocită în secolul al noulea (cel mai întunecos din Evul Mediu) de către călugărul Paschase Radbert. Întemeindu-se pe cuvintele: „Acesta este trupul Meu” [Notă] el spunea: „Pâinea şi vinul, după ce au fost sfinţite, nu sunt altceva decât carnea şi sângele Domnului Cristos, aceeaşi carne născută din Maria şi care a suferit pe cruce”. După o îndelungă şi vie împotrivire a celor care nu credeau aşa, al patrulea sinod din Latran, în 1215, a sfinţit această învăţătură în termenii aceştia: „Trupul şi sângele Domnului sunt în adevăr căpătate prin sfinţirea altarului, în înfăţişarea pâinii şi a vinului, când prin puterea lui Dumnezeu şi prin mijlocirea preotului care face slujba, pâinea este schimbată în trup, iar vinul în sângele lui Cristos.” „Transformarea făcută în acest fel este atât de adevărată şi întreagă, încât pâinea şi vinul conţin pe Cristos în întregime – dumnezeirea, unitatea, suflet, trup şi sânge, toate câte ţin de ele.” Iar sinodul din Trente, în secolul al XVI-lea a întărit această învăţătură, şi orice membru al bisericii romane trebuie să creadă sub pedeapsa anatemei!
Preotul, la un moment dat, ridică ostia (împărtăşania) şi datorită cuvintelor pe care le rosteşte, această ostie (împărtăşanie) este Dumnezeu Însuşi. Preotul se aruncă la pământ, închinându-se, şi tot poporul face la fel. Un om şi adeseori un om rău îşi crează Creatorul! Ceva atât de hulitor şi totuşi atât de preţuit, pentru că ostia, spune biserica romană, nu mai este pâine, ci Cristos Însuşi! Cei care citesc Cuvântul lui Dumnezeu ştiu din el că acum Cristos este în mărire şi cu un trup glorificat, deci El nu mai poate fi în acelaşi timp şi aici, suflet, trup şi sânge, în ostie. Sângele Său a fost vărsat odată pentru totdeauna pentru ispăşirea păcatelor şi nu mai poate fi şi în potir. Ar fi trebuit atunci să fie mai mulţi Cristoşi. La cină, după Scriptură, se vesteşte moartea Domnului şi se aminteşte de moartea Domnului, dar a presupune că se mai poate da morţii un Cristos glorificat, este ceva nelegiuit şi potrivnic adevărului. Aici este una dintre cele mai triste rătăciri ale bisericii romane, este o idolatrie îngrozitoare. Să amăgeşti o lume întreagă, făcând-o să creadă că o bucată de pâine s-a prefăcut în Dumnezeu şi că trebuie să i te închini!
Biserica romană a aşezat o sărbătoare pe care a numit-o sărbătoarea Dumnezeirii sau a Sfântului Sacrament. În acea zi, într-o procesiune solemnă, ostia este dusă într-un ostensoar pompos. La trecerea lui, toată lumea trebuie să îngenunche în semn de închinare, întrucât acela este Dumnezeu, spun preoţii. În anumite ţări, ca de exemplu în Spania, preotul care duce împărtăşania unui muribund este însoţit de un om care pe tot parcursul drumului sună dintr-un clopoţel. Îndată ce acesta trece prin apropiere, toţi cei care aud sunetul trebuie să cadă în genunchi şi să rămână aşa până ce sunetul nu mai poate fi auzit. Preotul spune lumii credulă şi muribundului că însuşi Dumnezeul Cel viu Se află în potirul său şi că este dus astfel.
Am văzut de asemenea că credincioşii de rând se împărtăşesc numai cu pâine. Paharul este păstrat numai preoţilor. Este încă o invenţie omenească, despre care Cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic. Ba dimpotrivă, Domnul spune ucenicilor Săi: „Beţi toţi din acesta”; şi apoi apostolul, adresându-se întregii adunări din Corint, spune că: „Fiecare să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (Matei 26:27; 1 Corinteni 11:28). Această oprire de a se da potirul şi laicilor se face sub cuvânt că ar putea să cadă câteva picături de vin sfinţit pe barbă sau că cei bolnavi ar putea să-l verse şi că de altfel anafura (ostia) conţine şi carnea Domnului şi sângele Său. Spun de asemenea că sângele fiind în împărtăşanie, nu mai este nevoie ca laicii să mai ia potirul. Dar atunci pentru ce preoţii mai beau din el? Se vede lămurit că acesta rânduială au aşezat-o pentru a arăta mai lămurit superioritatea preoţilor.
Ne-am ocupat mai mult de acest lucru, pentru că este unul din punctele ce caracterizează în modul cel mai lămurit Biserica Catolică; mesa este centrul religiei catolice. A merge la mesa este lucru de căpetenie pentru adevăratul catolic roman; dar nimic nu arată mai limpede decât mesa cât de mult s-a depărtat această biserică de adevăr.
UNGEREA, ORDINAREA ŞI CĂSĂTORIA
Ne mai rămân de văzut cele din urmă trei taine ale bisericii romane. Cea dintâi este numită maslu. Nu se dă decât bolnavilor în ultimul grad, fiind cea din urmă ungere. Biserica romană învaţă că prin ea se spală cea din urmă rămăşiţă a păcatelor, pentru ca bolnavul, când moare, primind-o, să meargă de-a dreptul în cer, şi să-i dea tărie să înfrunte groaza morţii. Dacă cineva moare fără să fi primit această taină, sau a refuzat-o, se duce în iad.
Vedem într-asta câtă stăpânire îşi ia biserica romană asupra sufletelor, pentru că numai preotul poate da această taină. Şi să observăm cum totul s-a aranjat astfel ca inimile să fie stăpânite de teamă şi ca urmare ce fel de Dumnezeu groaznic şi fără milă li se înfăţişează! Iată în ce constă această ungere din urmă (maslu). Preotul îmbrăcat într-un veşmânt de culoare violetă soseşte la patul muribundului şi-i prezintă un crucifix pe care acesta trebuie să-l sărute cu respect. După câteva rugăciuni şi stropiri cu apă sfinţită şi după ce preotul a ascultat mărturisirea bolnavului, dându-i euharistia [Notă] îi face ungerea. Pentru aceasta, cu degetul cel mic muiat în untdelemn sfinţit atinge diferitele părţi ale trupului care au putut fi mădulare ale păcatului, făcând semnul crucii, începe de la ochi, zicând: „Pe temeiul sfintei Sale ungeri şi prin mila Sa cea mare, Domnul să-ţi ierte toate păcatele făcute cu ochii tăi.” Şi tot aşa urmează cu celelalte mădulare ale trupului, urechile, nasul, gura şi mâinile, apoi pieptul şi picioarele. Urmează rugăciuni şi semnul crucii, după aceea se arde pânza cu care preotul şi-a şters degetul cel mic. Muribundul poate atunci să se ducă în siguranţă; cerul îi este deschis.
Abia în secolul al XII-lea s-a introdus această ceremonie, cea din urmă faptă a unui adevărat catolic. Învăţătorii romani sprijinesc maslul pe următoarele cuvinte din Scriptură: „Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6:13). Apoi: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav” (Iacov 5:14-15). Cine nu vede că aceste locuri n-au nici o legătură cu maslul? Maslul ar avea drept scop mântuirea sufletului, şi nicidecum vindecarea trupului, pentru că se dă numai muribunzilor, pentru a le deschide cerul. Dar în aceste versete se vorbeşte despre vindecarea trupului, fie pe calea minunilor, fie ca răspuns la o rugăciune făcută cu credinţă, fără de care ungerea nu va avea nici o urmare. Iar pentru a merge de-a dreptul în cer, mai are nevoie un muribund şi de altceva decât de credinţa în Domnul Isus? Scriptura spune: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică.” „Voi sunteţi mântuiţi prin har, prin credinţă” (Faptele Apostolilor 16:31; Ioan 3:36; Efeseni 2:8). Unde este vorba despre slujba şi ungerea unui preot? Nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu. Cine crede în Domnul Isus este spălat de toate păcatele lui şi făcut curat, în stare să se prezinte înaintea lui Dumnezeu. Acolo se poate duce în pace: „Să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul” (2 Corinteni 5:8). A avut nevoie tâlharul de pe cruce de cea din urmă ungere pentru a fi chiar în ziua aceea „în rai” cu Domnul Isus? Ştefan, primul martir, care îşi încredinţa Domnului Isus duhul, n-a primit-o; el şi atâţia alţii care au murit în credinţă nu ar fi mântuiţi, în timp ce acei care niciodată nu s-au întors la Dumnezeu şi ale căror păcate n-au fost şterse, ar merge în cer pe temeiul acestei „taine” făcută de un om! Aceste rânduieli inventate de oameni, nici pe departe nu sunt bune decât să aducă sufletul într-o teamă superstiţioasă şi fără temei şi dau o asigurare închipuită unor oameni care în întreaga lor viaţă nu s-au gândit la Dumnezeu.
După taina aceasta urmează cea a ordinării [Notă] conferită prin ceremonia ordinării. Ea acordă preotului dreptul de a sluji liturghia şi a administra toate tainele (în afară de confirmare şi de ordinare, care sunt rezervate episcopului). Pentru a stabili un preot, episcopul îi face punerea mâinilor, îl unge cu untdelemn sfinţit şi îi dă să atingă obiectele sfinte (potirul şi vasul cu ostia), permiţându-i să aducă jertfa liturghiei (mesa). Preotul sfinţit în acest fel are de aici înainte puterea să sfinţească adevăratul trup al Domnului în Cină, adică de a împlini aşa-zisa minune care transformă pâinea şi vinul în trupul şi sângele Domnului Isus. Caracterul dăruit prin ordinare este de nedesfiinţat, adică nu poate fi şters, aşa că cine părăseşte preoţia este socotit ca un apostat. La aceasta, biserica romană adaugă celibatul obligatoriu, [Notă] adică preoţilor le este interzis să se căsătorească.
Toate acestea nu-şi au nici un temei în Scriptură, ba chiar îi sunt împotrivă. Mai întâi, nu vedem nicăieri o clasă aparte de preoţi, în afara celorlalţi creştini. La evrei era această deosebire. Dar acum toţi adevăraţii credincioşi sunt preoţi ca să aducă lui Dumnezeu nu trupul lui Isus Cristos, care a fost adus ca jertfă odată pentru totdeauna pe cruce, ci jertfe de laudă şi binecuvântări (1 Petru 2:5; Evrei 13:15; Apocalipsa 16). Sarcina de bătrân sau supraveghetor constă în a paste turma – adunarea – lui Dumnezeu, turma Domnului (Faptle Apostolilor 20:17-18). În adunare erau mai mulţi bătrâni sau supraveghetori. Scriptura nu vorbeşte de dioceze peste care să se aşeze câte un episcop sau arhiepiscop. Ea nu pomeneşte nici de cardinali. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne arată decât două servicii în biserică: bătrâni sau supraveghetori şi diaconi sau servitori (Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:1-8). Locul acesta de la urmă arată însuşirea ce trebuie s-o aibă supraveghetorii şi servitorii. În ce priveşte celelalte sarcini, exorcist, cititor, subdiac etc ce se află în biserica romană, Scriptura nu vorbeşte nimic despre ele. Să mai observăm că Petru ar fi fost cel dintâi papă după biserica romană, dar vedem că el însuşi se aşază în rândul celor bătrâni (1 Petru 5:1).
De asemenea Pavel apără dreptul de căsătorie şi cere ca supraveghetorii sau bătrânii, ca şi servitorii, să fie bărbaţi ai unei singure soţii. Mai mult, acelaşi apostol spune, prin Duhul Sfânt, că în timpurile din urmă mulţi se vor lepăda de credinţă, alipindu-se de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile demonilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însăşi conştiinţa lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul (1 Corinteni 9:5; 1 Timotei 3:2-12; 4:13).
Nu vom spune nimic despre căsătorie, pe care Dumnezeu a rânduit-o de la început, decât că în Cuvântul lui Dumnezeu nu este prezentată niciodată ca pe o taină, cu toate că sunt date multe învăţături preţioase bărbaţilor şi femeilor. Cu ce legături înguste înlănţuie biserica romană pe aceia care au intrat sau intră sub influenţa ei! Pretutindeni şi în toate, ea amestecă pe preot în viaţa laicilor şi prin aşa-zisele taine întinde o cursă sub paşii fiecăruia dintre fiii ei. Dacă ei nu vor să-i fie pe plac, iată-i învinuiţi că dispreţuiesc biserica, că sunt eretici, şi a fost un timp când o astfel de învinuire a avut urmări grozave.
Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:
https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/tainele-in-biserica-romana-catolica/
Blog Creștin Ardelean Viorel 