MOAŞTELE ŞI CULTUL ICOANELOR

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Două lucruri potrivnice Scripturii mai caracterizează încă biserica din Roma. Mai întâi este cultul moaştelor sfinţilor, Fecioarei şi chiar ale Domnului şi în sfârşit cultul icoanelor.

Moaştele sunt pretinse rămăşiţe, oseminte sau părţi din trupul acelor ce sunt cinstiţi, sau chiar obiecte pe care le-au avut sau le-au atins. Încă de prin secolul al treilea s-a început cinstirea superstiţioasă a rămăşiţelor martirilor. Cu toată împotrivirea câtorva oameni evlavioşi, răul s-a întins repede. Adevărate sau mincinoase, rămăşiţele s-au înmulţit. Li se punea în seamă o putere deosebită de a face minuni şi o putere dumnezeiască ce le însoţea necurmat. Se pretindea că prin ele bolnavii erau vindecaţi, demonii alungări, morţii înviaţi, ele păzeau de primejdie, dădeau biruinţe în lupte şi pe ele se depuneau jurămintele cele mai demne de respectat. Spre a li se arăta puterea de a face minuni, se spuneau fel de fel de poveşti, adesea absurde, în orice caz mincinoase, fiind prilej de negustorie scandaloasă. Fiecare biserică, fiecare capelă, fiecare mănăstire voia să aibă moaştele ei, cu atât mai de preţ şi mai vestite cu cât aşa-zisele minuni făcute prin ele erau mai mari. Locurile unde se aflau cele mai vestite moaşte ajungeau locuri de pelerinaj.

Nu pot să pomenesc toate moaştele pe care Roma le consfinţeşte, nici locurile unde se află. Adăugând şi legendele care se leagă de ele, ne-ar trebui un volum foarte gros. Voi pomeni doar trei din cele mai vestite. Cea dintâi este sfânta cruce, aceea pe care a suferit Domnul. Se spune că împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin, vrând să doneze o biserică pe locul mormântului Domnului, lucrătorii, săpând în pământ, au descoperit cele trei cruci pe care fuseseră atârnaţi Domnul şi cei doi tâlhari. Se mai spune că o minune a arătat pe aceea a lui Isus. Cea mai mare parte din ea a rămas la Ierusalim, la biserica sfântului mormânt, unde se păstrează încă, după câte se spune, acoperită cu argint. Cealaltă parte a fost tăiată în bucăţi şi împărţită ca relicve. Multe locaşuri, biserici pretind că au o bucată din adevărata cruce; dar dacă s-ar aduna, s-ar face din ele poveri cât pentru zece oameni. Cum ar putea ele să fie toate adevărate, chiar dacă ar fi numai una din ele, când istoria descoperirii crucii nu se întemeiază decât pe legende? Şi atunci ce se adoră? Nişte bucăţi de lemn, după cum şi sălbaticii adoră fetişurile lor. Nu este trist să auzi cât se abuzează de atâtea suflete, prin atâtea lucruri din sânul unei biserici care îşi zice creştină? Poate Dumnezeu să fie cinstit prin ele, iar Domnul Isus să fie glorificat?

O altă relicvă renumită este cămaşa fără cusătură pe care a purtat-o Domnul. O numesc „roba sfântă” şi pe seama ei se spun poveşti dintre cele mai absurde. A fost găsită abia prin secolul al XII-lea şi dată arhiepiscopului din Treves, oraş unde este arătată şi azi. Dar se mai pretinde că este şi la Argenteuil, în Franţa, şi la Latran, în Roma, fără să mai socotim bucăţile ce se mai află, zice-se, în diferite locuri. Care-i adevărul? Sau mai degrabă toate astea nu sunt decât o minciună întreagă? Iată ce se dă bietelor suflete amăgite spre adorare! Iată un sistem de minciuni inventat de Satan pentru a rătăci sufletele şi a le abate de la Cristos, sub o înfăţişare de evlavie! Şi budiştii au ca relicvă, veşmântul lui Buda închis într-o cutie. Şi nu numai într-asta se asemăna Roma papistaşă cu cultul lui Buda.

A treia relicvă nu mai puţin bogată în poveşti, dar foarte mult cinstită, este giulgiul sfânt. O legendă din Evul Mediu spune că o femeie din Ierusalim a dus lui Isus pe când era dus spre Calvar, o batistă pentru a-Şi şterge sudoarea şi sângele de pe faţă. Când Domnul i-a înapoiat-o, faţa Lui se imprimase pe pânză. O altă legendă istoriseşte cu totul altfel întâmplarea. Chiar Domnul Şi-ar fi imprimat figura pe o pânză şi ar fi trimis-o regelui Abgar, care i-ar fi dorit chipul. Şi aici se vede absurditatea şi falsitatea legendei. Oricum, ceea ce se numeşte năframa sfântă se află, lucru ciudat, atât la sfântul Petru din Roma, la Milan, în Spania şi în alte locuri. Unde este cel adevărat, socotind că este unul? Năframa sfântă, o bucată din adevărata cruce şi jumătate din lancea cu care au străpuns coasta Domnului sunt trei rămăşiţe însemnate la care papa şi cu cardinalii se duc să li se închine în chip solemn în săptămâna mare, dând astfel exemplu de idolatrie mulţimii care se prosternă odată cu ei în faţa acestor obiecte neînsufleţite. Unde găsim în Scriptură un text cât de mic care să încuviinţeze o asemenea închinare? Nicăieri. Dimpotrivă, orice închinare adusă unui obiect oarecare este condamnată de ea. Scriptura ne învaţă să adorăm prin Duhul Sfânt pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, pe Tatăl şi pe Fiul din cer şi să ne punem toată încrederea în El. În ce priveşte minunile făcute prin moaşte, acestea sunt nişte minciuni sau înşelătorii sau, dacă sunt reale, ele se datoresc puterii satanice. Omul păcatului care trebuie să vină, va veni. „Pentru că taina fărădelegii a şi început să lucreze prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, semne şi puteri mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:7-9).

Pe lângă cultul moaştelor se mai adaugă şi închinarea la imagini. O mai găsim şi în Biserica greacă, ca şi în cea romană, cu deosebire că cea dintâi nu îngăduie decât chipurile pictate, icoanele. Este vorba de icoanele în faţa cărora, în colibe, în case, în lăcaşuri şi în biserici, oamenii ard lumânări şi se pleacă.

Biserica romană merge mai departe. Lăcaşurile închinate cultului ei sunt pline nu numai de picturi, dar şi de statui ale Fecioarei, împodobite cu veşminte bogate ca şi copilul pe care-L poartă, precum şi statui ale sfinţilor şi îngerilor. Se mai văd acolo şi crucifixe, figuri ale Domnului pe cruce; merg până acolo că înfăţişează în tablouri sub formă omenească pe Dumnezeul cel nevăzut, pe Tatăl. Alte chipuri se mai află şi în casele cuvioşilor catolici, unde sunt cinstite. Apostolul Pavel nu ar fi oare azi şi mai indignat decât la Atena, văzând creştinătatea plină de idoli (Faptele Apostolilor 17:16)? Şi trist este, o spunem în treacăt, că sunt creştini care condamnă idolatria romană şi nu prea au grijă să-i înlăture urmele, fie din inimi, fie din casele lor.

Închinarea adusă chipurilor s-a statornicit mai ales în biserici. Nu-i una măcar care să nu aibă o capelă închinată Fecioarei; altele mai au, pe deasupra, şi capele cutărui sau cutărui sfânt, în care, pe lângă altarul sfântului patron, au o mulţime de făclii; şi podoabe bogate se află în fiecare capelă, un altar pentru slujba liturghiei, lumânări, tablouri şi alte chipuiri; iar înaintea acestor chipuri se arde tămâie şi preoţii şi laicii se pleacă pentru a li se închina şi a se ruga. Dacă cititorii mei ar avea ocazia să vadă vreo pictură reprezentând lăuntrul unui templu budist, ar fi uimiţi de asemănarea cu biserica romană. Nu s-ar putea spune că locurile acestea unde oamenii pretind că se închină singurului Dumnezeu sunt adevărate temple ale idolilor? Idolatria aceasta este cu atât mai îngrozitoare cu cât s-a făcut din Cristos un chip cioplit care este sărutat şi adorat, iar celelalte chipuri cărora li se aduce aceeaşi închinare sunt ale lui Petru şi Pavel şi ale altora care au fost slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu, cărora le era groază de idolatrie. Ba încă este o idolatrie de condamnat din răsputeri, fiindcă se pleacă înaintea făpturilor Aceluia care a spus: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exodul 20:4-5). Cei ce fac aceste lucruri cad în acelaşi păcat al lui Israel, când şi-a făcut viţelul de aur şi s-a închinat lui.

Biserica romană pretinde că nu se adoră chipurile, ci că, aducându-li-se închinare se cinstesc cei înfăţişaţi prin ele. Este un simplu pretext, o înşelătorie; textul pe care l-am amintit este limpede şi, de fapt, adevărul este că bietul popor adoră cu adevărat chipul. La cele de mai sus mai adăugăm că anumitor chipuri li se atribuie o putere făcătoare de minuni, şi că a le săruta, mai ales a săruta crucifixul este socotit ca o faptă bună. Am văzut lucrul acesta când a fost vorba de extrema ungere.

Cultul chipurilor a început în Răsărit şi a trecut apoi şi în Apus. Au fost şi împotriviri, în Răsărit, unii împăraţi au vrut să-l înlăture cu forţa. S-au făcut dintr-asta lupte sângeroase, pentru că poporul neştiutor apăra cu multă habotnicie aceste chipuri atât de scumpe lor, cărora li se atribuiau puteri făcătoare de minuni. În adevăr, adeseori în Răsărit ca şi în Apus, în timpuri de primejdie şi de necaz, în cortegii ca de sărbătoare, se purta cutare sau cutare chip pentru a căpăta scăpare de rele. Dacă vrăjmaşul nu se depărta de zidul cetăţii atacate, dacă era o molimă în cetate, chemau în ajutor puterea acelui chip.

După luptele despre care am vorbit, s-a întrunit un sinod la Niceea în anul 767, care a ordonat ca chipurile Mântuitorului, al Fecioarei şi ale sfinţilor, pictaţi sau în mozaic să fie puse în biserici pentru a fi păstrate [Notă] şi cinstite, făcându-se plecăciuni înaintea lor, deosebind totuşi această adorare de aceea care ţine numai de firea dumnezeiască. „Trebuie”, spune sinodul, „a li se aduce tămâie şi lumânări, pentru că acestea, aduse chipului, trec la acela pe care-l preînchipuie.” Şi pentru a se uni fapta cu cuvântul, s-a adus în sinod un chip căruia i-au dat închinare. După aceea a fost declarat anatema acela care nu va cinsti icoanele şi care va spune că sunt idoli.

Biserica romană, ca şi cea greacă, a primit hotărârile sinodului. Mai târziu, sinodul de la Trente din secolul al 16-lea a hotărât: „Trebuie să fie şi să se păstreze în biserici, mai cu seamă chipul lui Isus Cristos, al Fecioarei, mama lui Dumnezeu, şi a altor sfinţi şi a li se aduce cinstea şi închinarea ce li se cuvine, fiindcă cinstea aceasta se leagă de originalele pe care le reprezintă.”

Iată viclenia Satanei, ca să târască sufletele în idolatrie, deşi Cuvântul lui Dumnezeu o opreşte pe faţă. „Slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor (Isaia 42:8), zice Domnul.” Şi când vedem acele statui în faţa cărora omul se pleacă până la pământ şi ştim că ele sunt doar piatră sau lemn, cum să nu ne amintim de puternicile cuvinte ale lui Isaia: „Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune. Cine este acela care să fi făcut un idol (dumnezeu) sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el? Un om ia un lemn, o parte din lemnul acela o arde în foc şi fierbe carne… Cu ce mai rămâne însă, face un dumnezeu, idolul lui, îngenunche înaintea lui, i se închină şi strigă şi-l cheamă: Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu” (Isaia 44:9-20); şi profetul adaugă: „El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul şi să nu zică: „N-am eu oare o minciună în mână?” Cât de bine se potrivesc aceste cuvinte pentru mulţimea de amăgiţi care se aruncă la pământ înaintea zugrăvelilor şi statuilor din lemn sau din piatră, aducându-le şi rugăciuni!

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/moastele-si-cultul-icoanelor/

ÎNCORPORAREA BISERICII ÎN LUME – PARTEA A TREIA ASOCIEREA CU LUMEA SUB CONSTANTIN

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

PARTEA A TREIA

ASOCIEREA CU LUMEA SUB CONSTANTIN

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Cea din urmă persecuţie pe care a trebuit s-o sufere creştinii a fost cea mai întinsă şi cea mai grozavă din acest timp, când vrăjmaşii creştinismului au încercat să-l nimicească prin violenţă. În loc însă de a le reuşi planul, ei l-au făcut să se răspândească tot mai mult, prin influenţa sa şi prin numărul celor ce-l îmbrăţişau.

Vrăjmaşul Numelui Domnului Cristos, Satan, şi-a schimbat atunci felul de a lucra. Din leu care răcneşte (1 Petru 5:8), s-a arătat ceea ce a fost totdeauna, şarpele cel vechi, care ademeneşte prin pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii (1 Ioan 2:16). Creştinii sunt trimişi în lume, aşa cum a fost trimis şi Domnul Isus, pentru a duce această viaţă sfântă. Biserica trebuia să meargă în lume şi să se poarte aşa ca Domnul Cristos (1 Ioan 2:6), fără a fi din lume, ci dimpotrivă, cu totul despărţită de această lume, care L-a lepădat şi L-a dat la moarte pe dumnezeiescul ei Stăpân. Nu trebuia deci să se asocieze cu ea sau să aibă nevoie de încuviinţarea ei, nici să râvnească la starea, bogăţiile sau onorurile ce i le-ar fi putut da. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă transformaţi, prin înnoirea minţii voastre” (Romani 12:2). Aşa trebuia să fie Biserica, o epistolă a Domnului Cristos cunoscută şi citită de toţi oamenii, o fecioară curată pentru Mirele ei ceresc (2 Corinteni 3:2,3; 11:2).

Lăsându-se însă înşelată de viclenia vrăjmaşului, Biserica a dispreţuit chemarea sa înaltă, sfântă şi cerească. A decăzut deci şi a ajuns să fie din lume, cu care s-a unit. Şi n-a încetat, necredincioasă Domnului şi Stăpânului ei, de a înainta pe această cale nenorocită. De aceea Domnul Isus, adresându-Se bisericii din Pergam, care înfăţişează această stare a Bisericii, zice: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei… la voi, acolo unde locuieşte Satan” (Apocalipsa 2:13). Ce lucru grozav să fii acolo unde locuieşte Satan, Stăpânitorul acestei lumi, când locul Bisericii este în cer! Şi coborând din ce în ce mai mult această pantă nenorocită, Biserica şi-a pierdut în totul trăsătura ei şi a ajuns înfăţişată prin acea femeie „îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare” şi care zice în inima ei: „Stau ca împărăteasă” (Apocalipsa 17:4; 18:7).

Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Să vedem originea acestei stări triste, cu totul deosebită de aceea când, cu bucurie, martirii îşi dădeau viaţa lor pentru Cristos. Dar să nu uităm că, în toate perioadele istoriei Bisericii, chiar cele mai întunecoase, Domnul a avut martorii Săi credincioşi. Totodată să ne aducem aminte că, oricare ar fi căderea Bisericii mărturisitoare, Adunarea pe care o zideşte Domnul Cristos, alcătuită din pietre vii, nu poate să fie atinsă de Satan.

Venim acum la marea întâmplare, care a fost pentru Biserică începutul unei noi perioade. Constantin, supranumit Cel Mare, era fiul acelui Constanţiu, despre care am vorbit, care stăpânea peste gali în vremea lui Diocleţian şi care s-a arătat binevoitor creştinilor. După moartea tatălui său, Constantin a fost înălţat de către armată la cea mai mare demnitate, rangul de august, şi ajunsese unul dintre cei şase pretendenţi la imperiul roman. Senatul şi poporul Romei, întărâtaţi de cruzimea tiranului Maxenţiu, ce stăpânea peste această cetate, a chemat în ajutorul lor pe Constantin. Acesta, bucuros că i se prezintă această ocazie pentru a înfrânge pe un pretendent, s-a îndreptat asupra Italiei cu armata sa, a învins pe Maxenţiu în mai multe lupte şi a ajuns la porţile Romei. Acolo trebuia să se dea lupta hotărâtoare. În acel moment, Constantin era păgân.

În ajunul luptei, istoriseşte Eusebiu, un istoric al bisericii contemporane şi prieten al lui Constantin, acesta rugându-se pentru biruinţa armatei sale, vede pe cer, cam pe la apusul soarelui, o cruce mare luminoasă, pe care era scris cu litere de foc: „Cu acest semn vei învinge”. Se spune că întreaga armată a fost martoră a acestei viziuni. Retras în cort, duhul fiindu-i tulburat de ce văzuse, împăratul a avut un vis în timpul nopţii. I se părea că Domnul stătea lângă el, având în mână o cruce asemenea cu aceea care i se arătase pe cer, şi-i poruncea să facă ceva asemănător pe steaguri, dându-i încredinţarea că în felul acesta are să fie biruitor în toate luptele.

Constantin a ascultat. Meşteri pricepuţi au făcut, după îndrumările sale, un steag, purtând o cruce împodobită cu pietre preţioase, cu monogramul Domnului Cristos, alcătuită din cele dintâi două litere ale Numelui Domnului Cristos, în greceşte. Acest steag a fost numit labarum, de la cuvântul asirian labar, care înseamnă „biruinţă”. De atunci a fost pus în fruntea armatelor imperiale şi încredinţat în paza a 50 de oameni de frunte, care erau socotiţi că nu pot fi răniţi din cauza crucii.

Constantin a chemat la el nişte învăţători creştini, care să-i dea învăţătură despre Acela care i Se arătase şi despre însemnătatea crucii. De atunci s-a declarat convertit la creştinism.

Cele două armate se întâlniră la podul Milvius, şi Constantin a avut o biruinţă însemnată asupra lui Maxenţiu, care luând-o la fugă, s-a înecat în Tibru. Învingătorul intră în Roma şi puse să se înalţe în Forum o statuie care-l înfăţişa pe el, ţinând în mâna dreaptă un steag în formă de cruce, cu această inscripţie: „Prin acest semn folositor, simbol adevărat al vitejiei, am scăpat oraşul vostru de sub jugul tiranului”. Recunoştea astfel în mod public că datora biruinţa Dumnezeului creştinilor şi semnului sfânt al crucii. Pentru moment însă, creştinismul său nu mergea mai departe. Ca om, nu simţise încă nevoia personală după un Mântuitor, şi e lucru îndoielnic dacă a simţit-o vreodată. El a primit în mod serios creştinismul ca religie şi l-a preţuit foarte mult ca o putere ce servea politicii sale, dar numai Dumnezeu ştie dacă el a venit vreodată la Domnul Cristos, Mântuitorul, ca un păcătos pierdut. Nimic în viaţa sa nu ne dovedeşte acest lucru.

Înainte de a vedea care au fost urmările convertirii lui Constantin la creştinism, să ne întrebăm ce ar putea să însemne acea viziune şi acel vis. Desigur, nu putem vedea o intervenţie dumnezeiască, dar nici nu putem pune la îndoială, pe de altă parte, buna credinţă a lui Constantin. Însă acesta, al cărui tată fusese binevoitor faţă de creştini şi care în Nicomedia fusese martor la statornicia lor în persecuţie, era, zice Eusebiu, şovăielnic între cele două religii.

El îşi aducea aminte de sfârşitul groaznic al mai multor persecutori şi-l punea alături cu moartea liniştită a lui Constanţiu. Înainte de a da o luptă de care depindea soarta sa, el s-a întrebat spre care Dumnezeu să se îndrepte pentru a avea biruinţa. Preocupat mult de tot de aceste gânduri şi de un duh mânat spre superstiţie, se prea poate ca strălucirea soarelui ce apunea, aruncând razele, luminând puternic, prin nori, să-i fi izbit privirea şi, ajutat şi de închipuirea de care era cuprins, să fi crezut că vede forma unei cruci, pe care o ştia drept simbol al creştinismului; va fi avut de bună seamă un răspuns la îndoielile lui şi, în timpul somnului, un vis, urmare a preocupării gândurilor şi a stării sufletului său, îl va fi întărit în hotărârea de a îmbrăţişa religia creştină. Iată cum putem explica acest fapt. Nu trebuie să pierdem din vedere că Constantin era un politician dibaci. El vedea influenţa creştinismului ce creştea din ce în ce mai mult, ştia că creştinii sunt oameni liniştiţi, supuşi legilor şi că numărul lor îi asigura o putere foarte mare, dacă îi proteja. Aceste gânduri au cântărit fără îndoială puternic în balanţă, pentru a-l face să renunţe la o religie veche şi care mergea spre decădere, şi să-l facă să primească pe aceea în care vedea o putere nouă, ce slujea ambiţiei lui. În felul acesta lucrează oamenii în general; mânaţi de vederi omeneşti şi potrivite cu propriul lor interes, întrebuinţează pentru aceasta lucrurile sfinte!

Oricum ar fi fost, această convertire a lui Constantin, în anul 312, a fost un eveniment foarte însemnat pentru Biserică, dar din nenorocire nu pentru binele ei duhovnicesc.

Dibăcia militară a lui Constantin, curajul şi marele însuşiri politice ce le-a întrebuinţat pentru a-şi duce la îndeplinire ambiţia, au făcut să fie supranumit Cel Mare. E un titlu pe care îl dau oamenii celor care au câştigat biruinţe şi au făcut cuceriri. Dar aceasta nu-i o adevărată mărire înaintea lui Dumnezeu. Aceasta constă în smerenie, lepădare de sine, în biruinţa adusă asupra lumii şi poftelor, în a-şi arăta bunătatea, blândeţea, îndurarea şi dreptatea, într-un cuvânt în adevărata convertire a inimii (Matei 18:1-4). Privind însă râvna desfăşurată de Constantin faţă de religia pe care a îmbrăţişat-o, ne putem îndoi dacă s-a făcut în el o lucrare a lui Dumnezeu, o adevărată întoarcere. El a lucrat ca om politic, şi poate dintr-o convingere a minţii lui, că creştinismul era mai de preţ decât păgânismul, fără ca inima şi conştiinţa lui să fi fost stăpânite de adevăr. Multe fapte din viaţa lui ne arată cât era de departe de ceea ce ne spune Scriptura cu privire la trăsătura unui copil al lui Dumnezeu.

Pentru a nu nemulţumi pe cei care rămâneau alipiţi de vechea religie, păstra mai multe ceremonii păgâne. Astfel, inaugura domnia sa prin apoteoză, adică punerea în rangul zeilor a tatălui său Constanţiu. Acest obicei se practica pentru toţi împăraţii după moartea lor, oricare le-ar fi fost felul de viaţă. Li se înălţau statui şi li se aducea cinste ca unor zeităţi. Putea un creştin să facă aşa ceva? Nu spune apostolul Pavel creştinilor: „Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului Celui viu” (2 Corinteni 6:16). Şi încă: „De aceea, iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli” (1 Corinteni 10:14). Constantin a luat totodată titlul păgân de papă (cel mai mare preot), adică cel care era în fruntea căpeteniilor cultului idolatru, iar monedele sale purtau împreună cu Numele lui Cristos, chipul unei zeităţi păgâne. Mai sprijinea şi alte obiceiuri păgâneşti. Aceasta însemna a uni pe Cristos cu nelegiuirea. Cuvântul lui Dumnezeu însă spune: „ce legătură este între dreptate şi fărădelege? Sau cum poate să stea împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate să fie între Cristos şi Belial?” (2 Corinteni 14:15; Apocalipsa 2:14). Constantin lucra astfel pentru a nu lovi în obiceiurile păgâneşti. Era un om dibaci, însă era aşa ceva după voia lui Dumnezeu?

O altă trăsătură a felului de viaţă a acestui împărat este că nimic nu-l oprea pentru a se răzbuna sau pentru a-şi împlini planurile ambiţioase. Trădări şi crime, el le folosea pe toate fără remuşcări. A făcut să moară socrul său, doi din cumnaţii săi, dintre care unul era Licinius, care fusese împărat în Orient. Pe baza unei acuzaţii nedrepte a soţiei sale de a doua, împărăteasa Fausta, a dat la moarte pe propriul lui fiu Crispus; apoi dându-şi seama de nedreptatea acuzaţiei, a pus să fie omorâtă şi Fausta. Toate aceste crime şi altele pe care le trec sub tăcere, se potrivesc cu trăsătura pe care trebuie s-o aibă un copil al lui Dumnezeu? Nu. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „…nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el” (1 Ioan 3:15).

Având aceste fapte triste înaintea ochilor, se vede cine era omul care se aşeza în fruntea Bisericii şi se înţelege mai bine în ce stare de ruină căzuse aceasta. Se prea poate ca văzând cât de puţin răspundea viaţa sa învăţăturii Evangheliei, el n-a vrut să se boteze decât pe patul morţii. Până în clipa aceasta n-a fost decât catehumen. Cum se credea că botezul şterge toate păcatele, bietul împărat a crezut desigur că în felul acesta are să intre în cer. Ce rătăcire grozavă! Numai sângele lui Cristos curăţeste de orice păcat şi Dumnezeu cere ca noi să credem în puterea acestui sânge, dacă vrem să fim mântuiţi (1 Ioan 1:9; Romani 3:24,25). Era totodată o mare răspundere pentru episcopii şi învăţătorii Bisericii de a lăsa pe Constantin în această grozavă rătăcire şi această încredere mincinoasă; dar, vai! ei erau prea fericiţi şi prea mândri de a avea pe puternicul împărat ca protector, să-i îmbogăţească şi să pună în cinste creştinismul, în loc de a-i persecuta.

Trebuie să spunem lămurit, de altă parte, că râvna lui Constantin pentru a statornici, a întări şi a răspândi creştinismul n-a putut fi tăgăduintă niciodată. Nu s-a folosit de constrângere violentă faţă de cei care rămâneau credincioşi păgânismului, dar a sprijinit creştinismul din toate puterile lui şi şi-a întins ocrotirea asupra celor care îl mărturiseau. Astfel a pus să construiască o mulţime de biserici şi silea pe păgâni să facă la loc pe cele pe care le dărâmaseră; li s-a încuviinţat comunităţilor creştine să primească donaţii; chiar el le-a dat bogate daruri. Membrii clerului creştin s-au bucurat de toate drepturile pe care le aveau altădată preoţii păgâni. Au fost încărcaţi cu onoruri şi bogăţii, scutiţi de sarcinile publice, şi au primit pentru plata şi întreţinem cultului, sume serioase din veniturile fiecărei cetăţi.

Prima grijă a lui Constantin, venind la domnie, a fost de a publica, în înţelegere cu Licinius, împăratul din Orient, un edict de toleranţă care oprea orice persecuţie. Mai târziu, Licinius nemaiţinând socoteală de acest edict, Constantin a găsit motiv să-i declare război, l-a învins şi a ajuns stăpân peste tot întinsul imperiu roman, în anul 323. El a continuat a ocroti pe creştini, le dădea posturi în funcţiile publice, le-a ordonat respectarea duminicii, a invitat pe conducătorii din provincii încă păgâni, de a părăsi cultul lor idolatru şi a acordat drepturi oraşelor care nimiceau altarele zeilor mincinoşi, îndemnând populaţia să-i părăsească. Mai târziu, a oprit ţinerea sărbătorilor păgâneşti şi a pus să se închidă templele, în afară de cele din Roma. Dar lucrul cel mai folositor cu adevărat pentru Biserică a fost ordinul pe care l-a dat de a face, pentru diferite biserici, 50 de copii ale Bibliei în greceşte. În acest timp, când tiparul nu era cunoscut, cărţile se înmulţeau prin copii făcute de mână şi care costau foarte scump. Acesta era un dar bogat şi folositor în acelaşi timp, pe care împăratul îl făcea bisericilor.

Constantin a lucrat deci în toate felurile ca să înlocuiască păgânismul cu religia cea nouă, cel puţin în partea din afară. Dar care au fost pentru Biserică urmările acestei legături cu puterile lumii? Triste şi neplăcute în toate privinţele. Biserica, al cărei împărat ajunsese de fapt conducătorul ei, deşi părea totdeauna plin de bunăvoinţă faţă de episcopi, a fost aşezată într-o strânsă dependenţă de stat, ea, care nu trebuia să aibă drept Conducător decât pe Cristos. În felul acesta a ajuns mai mult o putere lumească.

În al doilea rând, împăratul, având ca religie creştinismul şi ocrotind pe creştini, mulţimea neştiutoare a voit să fie de această religie; pe de altă parte mulţi oameni mai învăţaţi, dorind să capete trecere în faţa împăratului, s-au aşezat totodată sub acest drapel. Biserica a primit în sânul ei şi pe unii şi pe alţii, fără întoarcere adevărată la Dumnezeu. Astfel ea nu mai avea, în general, decât o mărturie publică de creştinism, fără a fi ceva viu în suflete. Creştinătatea, totalitatea celor care mărturiseau că sunt creştini, a ajuns acel copac mare – despre care vorbeşte Domnul în pilda cu grăuntele de muştar – frumos şi puternic în afară, dar adăpostind tot felul de rele (Matei 13:31-32).

Un alt rău, care începuse chiar din timpul persecuţiilor, a fost autoritatea tot mai mare a clerului. Onorurile pe care i le dădea împăratul, l-a făcut să-şi mărească pretenţiile de a stăpâni asupra turmei şi a ajuns să se creadă că el singur reprezintă Biserica. Credincioşii n-aveau decât să se supună la ceea ce hotăra clerul. Am văzut ce spune apostolul Petru în această privinţă (1 Petru 5:1-4). Să vedem mai departe cum s-a arătat această stare de lucruri, într-o împrejurare vestită, sub domnia lui Constantin.

ARIUS ŞI ARIANISMUL

Am văzut că ereziile, adică învăţăturile mincinoase, s-au ivit de timpuriu în Biserică. Aceasta formează o parte tristă a istoriei sale pe pământ, dar ştim că apostolul Pavel, luându-şi rămas bun de la bătrânii adunării din Efes, le-a vorbit despre sforţările pe care le face Vrăjmaşul pentru a strica credinţa sfinţilor (Faptele Apostolilor 20:29,30). Petru de asemenea spune: „În popor s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat şi aducând asupra lor o nimicire grabnică” (2 Petru 2:1). Duhul Sfânt căuta să păzească pe cei credincioşi, iar conducătorii turmei trebuiau să vegheze, ca să nu se strecoare răul în mijlocul lor.

Am amintit mai multe din aceste erezii, dar cea care a pricinuit cel mai mare rău în Biserică, din cauza însemnătăţii şi întinderii ce a luat, este arianismul. Se numeşte astfel de la Arius, care a fost cel mai înfocat conducător şi cel mai dibaci apărător, întrucât se crede că aceeaşi învăţătură mincinoasă sau altele asemenea ei au avut loc şi înainte de el.

Arius, născut pe la anul 270, era un preot al Bisericii din Alexandria, acel mare şi vestit oraş al Egiptului. Era un om cu o înfăţişare impunătoare, însă când te apropiai de el era plăcut şi atrăgător, cu obiceiuri curate, având întinse cunoştinţe, multă înţelepciune, o mare îndemânare în starea de vorbă, vorbind cu uşurinţă şi expunând vederile sale cu un talent deplin convingător. Dar sub o înfăţişare de smerenie, ascundea o mare trufie şi o ambiţie nespus de mare. În această privinţă, sunt mari piedici pentru oamenii înzestraţi cu inteligenţă şi talent deosebit şi, dacă sunt creştini, trebuie să se ferească mult împotriva ademenirilor Satanei, care caută totdeauna cele mai bune unelte pentru a lupta împotriva adevărului. Aşa a fost Arius. El era înzestrat cu tot ce trebuie pentru a rătăci, după ce a fost rătăcit el însuşi (2 Timotei 3:13).

Învăţătura mincinoasă a lui Arius era cu privire la un punct foarte însemnat al creştinismului, şi anume slava lui Cristos ca Fiu veşnic al Tatălui. Arius învăţa că Fiul n-a fost din veşnicie; că El a fost cea dintâi şi cea mai de seamă din fiinţele pe care Dumnezeu le-a creat din nimic, că nu era deci decât o creatură, deşi nespus de înălţată mai presus de celelalte, iar în ce priveşte puterea şi slava era, în firea Sa, mai prejos decât Tatăl. Într-un cuvânt, Arius tăgăduia dumnezeirea veşnică a lui Cristos. Pentru el, Cristos era un Dumnezeu, dar nu Dumnezeu. Scriptura însă ne spune cu totul altfel.

Dumnezeu este nemărginit, iar noi suntem nişte creaturi mărginite; deci nu putem pătrunde sau cunoaşte, nici nu putem înţelege taina firii dumnezeieşti. Precum o spune unul din prietenii lui Iov: „Poţi tu pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, poţi tu ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti?” (Iov 11:7-8). Dar trebuie să ţinem şi să păstrăm cu grijă ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu Însuşi în Cuvântul Său. Pretutindeni se spune că este un singur Dumnezeu (Deuteronom 6:4; Marcu 12:29; Ioan 17:3; 1 Timotei 2:5). În acelaşi timp, însă, Scriptura ne vorbeşte despre Tatăl, care este Dumnezeu (Ioan 17:3; 1 Corinteni 8:6), despre Fiul, care este Dumnezeu (Evrei 1:8-9; Ioan 1:1; Romani 9:5) şi despre Duhul Sfânt, care este Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:3,4; şi compară Faptele Apostolilor 7:51 cu 2 Împăraţi 17:14). Sunt trei Persoane deosebite în însuşirea de a fi un singur Dumnezeu; Scriptura învaţă lămurit acest lucru, dar este o taină pe care mintea noastră slabă n-o poate înţelege. Neîncetat vedem în Noul Testament cum aceste trei Persoane divine lucrează de comun acord pentru mântuirea noastră, însă fiecare într-un fel deosebit. Tatăl, care este Dumnezeu, a dat din dragoste pe Fiul Său, ca noi să nu pierim, ci să avem viaţă veşnică (Ioan 3:16). Fiul, Isus Cristos, care este Dumnezeu, ne-a iubit şi S-a făcut om pentru a ne mântui, murind pentru păcatele noastre (Galateni 2:20; Filipeni 2:6-8; Efeseni 5:2); iar Duhul Sfânt, care este Dumnezeu, lucrează în inimile noastre pentru a ne da o viaţă nouă şi a ne adeveri că suntem copii ai lui Dumnezeu (Ioan 3:5-6; Tit 3:5; Romani 8:15-16). Şi, mai mult, Noul Testament este plin de texte care adeveresc dumnezeirea veşnică a Domnului Isus, însuşirea de a fi una şi deopotrivă cu Tatăl (Ioan 1:1; 8:58; Romani 9:5; Ioan 5:17-19; 10,30; 14:9). Acesta este un mare adevăr, pe care Arius îl tăgăduia.

Este foarte adevărat că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut carne (Ioan 1:14) şi că astfel S-a smerit, luând chip de rob, şi a fost făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii (Filipeni 2:6-8; Evrei 2:9). Cu adevărat, este o taină pe care noi n-o putem înţelege, această unire a lui Dumnezeu cu omul într-o singură Persoană, Omul Isus Cristos, adevărat Om şi adevărat Dumnezeu în acelaşi timp (1 Timotei 2:5-6; 3:16). Totodată Domnul Isus spune: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl” (Matei 11:27). Nici o creatură nu poate pătrunde taina Persoanei Sale (1 Timotei 3:16). Dar pentru ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit atât de mult şi S-a făcut om? Acest lucru îl ştim. S-a făcut om pentru a putea purta păcatele noastre, pentru a suferi judecata lui Dumnezeu şi pentru a muri în locul nostru. Cum altfel am fi putut fi mântuiţi, noi păcătoşii? Însă pentru a duce la îndeplinire această lucrare, trebuia ca să fie Dumnezeu. Putem să ne gândim că o creatură, oricât de minunată ar fi fost, ar fi putut ispăşi păcatele noastre? Nu. Preţul fără seamăn al jertfei Domnului Isus vine din preţul fără seamăn al Persoanei Sale. Acela singur care a creat toate lumile, care este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate cu cuvântul puterii Sale (Evrei 1:1-3), care este Dumnezeu, potrivit cu dreptatea Sa, n-ar fi putut pedepsi o creatură în locul nostru. Numai Fiul Său putea să Se prezinte ca jertfă.

În felul acesta, învăţătura nenorocită a lui Arius, nu numai că lipsea pe Domnul Isus de slava Sa ca „mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Romani 9:5), dar nimicea totodată temelia răscumpărării noastre, pentru că dacă Cristos este numai o simplă creatură, El nu poate mântui. Dar binecuvântat să fie Dumnezeu, El este „marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor” (Tit 2:13), pe care-L slăvim în veci. „Isus este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5:20).

Arius predica cu râvnă şi succes învăţăturile sale primejdioase, în oraşul Alexandria şi la ţară, încât mulţi treceau de partea lui. Atunci episcopul din Alexandria, care se numea Alexandru şi care era plin de râvnă pentru învăţătura sănătoasă, l-a chemat de două ori în faţa lui şi a clerului din oraşul Alexandria, sprijinit cu energie de diaconul Atanasie, care mai târziu a ajuns episcop al acestui oraş; şi-a dat silinţa să convingă pe Arius de rătăcirile sale şi să-l facă să-şi recunoască greşeala. Totul a fost însă în zadar. „Nelegiuitul Arius”, strigă episcopul, „a îndrăznit să rostească blesteme împotriva dumnezeiescului Răscumpărător.” Şi a convocat la Alexandria un sinod, adică o adunare a episcopilor din împrejurimi. Acest sinod a condamnat pe Arius, învăţăturile sale şi pe cei care au luat partea lui. A fost îndepărtat din Biserică şi din oraş şi s-a retras în Palestina, unde, nicidecum descurajat, a continuat cu zel să răspândească părerile sale. Prin puterea cuvântului său, a câştigat mulţi partizani, printre care două persoane cu mare trecere, Eusebiu, episcopul Cezareii, un istoric al Bisericii, şi Eusebiu, episcopul Nicomediei. Acesta din urmă a convocat un sinod în Bitinia, care a anulat ceea ce a statornicit sinodul din Alexandria şi a dat dreptate lui Arius. Se vede ce triste şi adânci despărţiri se formau şi se adânceau în Biserică, unde altădată nu erau decât o inimă şi un suflet, acolo unde era un singur fel de gândire. Ce privelişte tristă în ochii lumii păgâne! Ce aveau să ajungă sufletele credincioşilor simpli în mijlocul acestor neînţelegeri? Putem fi siguri că grija bunului Păstor se arăta în chip deosebit faţă de cei care erau smeriţi cu inima; fără îndoială însă că foarte mulţi erau tulburaţi şi scandalizaţi. Desigur, este ceva foarte însemnat să vezi oameni ai credinţei, ca Alexandru şi Atanasie, ridicându-se pentru a menţine slava Domnului. Domnul Isus îi recunoaşte, când zice îngerului adunării din Pergam, care reprezintă această perioadă a istoriei Bisericii: „Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea” (Apocalipsa 2:13).

Ce s-a întâmplat după ce Arius a fost spălat de vina sa? El avea numeroşi partizani în Alexandria; prietenii lui cereau lui Alexandru să-l primească, Arius având în scrierile sale, îndemânatic uşurate, părerile care izbiseră cel mai mult. Alexandru însă era neînduplecat; el ţinea cu tărie la învăţătura curată despre Domnul Cristos. În curând toate bisericile din Răsărit au fost puse în mişcare şi tulburate de acesta ceartă, în care adevărul creştin era în joc, şi vestea a ajuns la împăratul Constantin, care a fost mişcat.

El nu-şi dădea bine seama despre ce este vorba, dar întrucât n-ar fi voit să fie atinsă unitatea imperiului, era de părere că nu trebuie să fie despărţiri în Biserică. El a căutat mai întâi să facă pace între cele două partide, printr-o scrisoare adresată lui Alexandru şi lui Arius, şi pe care a trimis-o prin Hosius, episcop de Cordova, în Spania. Acesta era un slujitor credincios al Domnului Cristos, care suferise pe vremea persecuţiilor şi care nu încuviinţa părerile lui Arius. În scrisoarea sa, plină de înţelepciune omenească şi de cumpătare, împăratul îndemna pe Alexandru şi pe Arius să pună capăt certurilor lor cu privire la nişte discuţii zadarnice şi subtile. El nu înţelegea că nu era vorba de certuri de cuvinte, ci de slava Domnului Cristos şi despre mântuirea sufletelor.

Încercarea lui Constantin n-a dus la nici un rezultat; cele două partide nu au vrut să asculte pe Cristos, şi împăratul a băgat de seamă că pricina luptei era mai însemnată decât îşi închipuise. A hotărât deci să convoace un sinod general, adică o adunare a tuturor episcopilor creştinătăţii, în nădejdea că ei vor statornici adevărata învăţătură şi vor pune capăt pentru totdeauna unor certuri ce dădeau naştere la vrăjmăşie.

SINODUL DE LA NICEEA

Sinodul trebuia să aibă loc la Niceea, un oraş din Bitinia. Bitinia era un ţinut aşezat la miazănoapte-apus în Asia Mică. Se aminteşte de el în Faptele Apostolilor 16:7 şi în 1 Petru 1:1. S-a pus la îndemâna episcopilor tot ce le era necesar pentru drum, ca şi cum ar fi fost nişte funcţionari ai statului, şi pe la sfârşitul lui iunie în anul 325, s-au găsit adunaţi, într-o îmbulzeală de nespus, o mulţime de conducători duhovniceşti ai Bisericii pentru a se ocupa îndeosebi de chestiunea care atingea slava Persoanei Domnului Cristos. Pe lângă cei vreo 320 de episcopi, adunarea mai era alcătuită dintr-un mare număr de preoţi (sau bătrâni) şi diaconi. „Floarea slujitorilor lui Dumnezeu”, scrie Eusebiu, „veniţi din numeroase comunităţi ale Europei, Africei şi Asiei, s-au întâlnit acolo.” Au fost convocaţi chiar de împărat şi astfel conducătorul însuşi al marelui imperiu roman trebuia să prezideze adunările lor.

Ce privelişte ciudată pentru episcopi, preoţi şi diaconi în primul rând! Cu puţini ani mai înainte erau dispreţuiţi, înjosiţi, expuşi la cele mai groaznice persecuţii, suferinţe şi necazuri din partea împăraţilor, care urau creştinismul. Un mare număr dintrei ei aveau pe trupuri urmele chinurilor ce le-au îndurat pentru Numele Domnului Cristos. Acum totul se schimbase. Porţile palatului imperial erau deschise; treceau fără teamă prin mijlocul gărzilor, ce erau aranjate în calea lor pentru a le da onorul, şi se duceau să se aşeze chiar la masa împăratului. „Aceasta seamănă”, scrie tot Eusebiu, „mai mult cu o închipuire a Împărăţiei lui Cristos, mai degrabă un vis decât ceva real.”

Aşa ceva părea mare şi frumos în ochii omului. Parcă a fost un mare folos şi o biruinţă glorioasă pentru creştinism, faptul de a fi ajuns în acest loc de onoare, însă nici pe departe; nimic nu arăta mai bine căderea Bisericii, cât de mult se depărtase de simplitatea de la început şi îşi pierduse frumuseţea în ochii lui Dumnezeu. Pentru ea erau cu mult mai de preţ înjosirea şi suferinţele persecuţiei. Atunci urma pe Domnul său în calea pe care mergea El Însuşi pe pământ, dispreţuit şi despărţit de lume, în timp ce acum s-a întovărăşit cu lumea şi îi era supusă.

Împăratul a ajuns la Niceea la 3 iulie şi în ziua următoare, episcopii s-au adunat într-o sală a palatului, pregătită în acest scop. Pentru Constantin era făcut un tron de aur. Adunarea, istoriseşte Eusebiu, a rămas într-o linişte adâncă la intrarea celor mai de seamă demnitari ai imperiului, şi aştepta cu o vie nerăbdare sosirea împăratului. În sfârşit, a sosit şi el, splendid îmbrăcat, acoperit cu aur şi cu pietre scumpe, încât ochii episcopilor erau aproape orbiţi de acesta strălucire neobişnuită pentru ei. La intrarea sa, întreaga adunare s-a ridicat. El s-a îndreptat spre tronul pregătit în onoarea sa; din respect însă pentru episcopi, a rămas în picioare până l-au rugat să se aşeze.

După cântarea unui imn, Constantin se adresează adunării cu aceste cuvinte: „Văzându-vă astfel adunaţi, preaiubiţii mei, mă bucur de împlinirea fierbinţilor mele rugăminţi… Când prin harul şi cu ajutorul Celui Atotputernic, armele mele au fost biruitoare, am crezut că n-am decât să-L laud pentru binecuvântările Sale şi să mă bucur împreună cu cei pe care m-a făcut în stare să-i scap. Dar când mi-a ajuns la urechi vestea neaşteptată a neînţelegerilor dintre voi, am găsit cu cale să privesc lucrul cu toată luarea aminte. Nădăjduind că voi găsi prin aceasta un leac, m-am văzut silit să vă convoc… Grăbiţi-vă, deci, preaiubiţilor, ca nişte slujitori credincioşi ai Domnului şi Mântuitorului nostru, să înlăturaţi din mijlocul vostru cauzele acestor neînţelegeri… Făcând astfel, veţi aduce Celui Atotputernic o închinare plăcută şi îmi veţi arăta o bunăvoinţă deosebită mie, care sunt tovarăşul vostru de slujbă.”

Frumoase cuvinte, fără îndoială, şi Constantin era sincer în dorinţa sa de a restatornici pacea şi unitatea în Biserică. Dar stătea oare în puterea lui sau a episcopilor să facă aşa ceva? Nu. Dumnezeu singur putea să îndrepte răul; şi ca să poată lucra, ar fi trebuit ca toţi să se smerească înaintea Lui şi să aştepte totul de la El.

Să vedem ce s-a întâmplat. Timp de două luni, cât a durat sinodul, împăratul a prezidat de obicei şedinţele, ascultând cu răbdare cele ce se discutau, şi stătea adesea de vorbă aparte cu unii din episcopi. În mai multe rânduri a trebuit să îndemne pe cei din sinod la dragoste creştină şi la îngăduinţă unii faţă de alţii. Unii episcopi au adus în faţa împăratului plângeri împotriva altora. Împăratul le-a spus să-şi formuleze în scris motivele de plângeri, pe care le va cerceta el într-o zi anumită. Sosind însă ziua aceea, le-a aruncat în foc, fără să citească toate aceste acuzaţii, spunând că nu-i rostul lui să hotărască în neînţelegerile dintre episcopii creştini şi că aceste lucruri trebuie lăsate pentru ziua judecăţii. În sinod se aflau mai mulţi filozofi, îndemânatici în arta de a vorbi şi care căutau să închidă gura potrivnicilor lor prin argumente foarte fine. Atunci un bătrân, vrednic de respectat dintre episcopi, s-a ridicat şi a spus: „Domnul Cristos şi apostolii Săi nu ne învaţă arta vorbirii meşteşugite, nici să ne folosim de dibăcie înfumurată. Ei ne prezintă adevărul adevărat şi simplu, pentru ca să-l păstrăm prin credinţă şi făcând fapte bune.” Filozofii au tăcut.

După lungi şi serioase chibzuiri, sinodul a condamnat pe Arius şi învăţătura sa. S-a alcătuit o mărturisire de credinţă numită de atunci „simbolul de la Niceea”, în care se menţiona învăţătura Sfintei Treimi şi cea a dumnezeirii Domnului Cristos şi a unităţii Sale cu Tatăl, în ce priveşte firea, puterea şi slava. Arius, chemat în faţa sinodului, nu s-a sfiit să arate din nou şi să susţină învăţăturile false prin care tulburase Biserica. Atanase din Alexandria a combătut cu tărie argumentele învăţătorilor mincinoşi şi a statornicit cu străşnicie adevărata credinţă. Cei mai mulţi episcopi, la auzul hulelor din partea lui Arius, în deplină înţelegere îşi astupaseră urechile şi rosteau anatema împotriva lui şi a învăţăturilor sale.

Toţi episcopii, afară de câţiva, care erau partizani ai lui Arius, au semnat mărturisirea de credinţă. Hotărârea sinodului a fost supusă împăratului, care crezând că recunoaşte în această aprobare generală lucrarea lui Dumnezeu, a primit-o cu respect.

Dar, lucru trist, el spune în acelaşi timp că toţi cei care n-o vor primi, vor fi trimişi în exil. Era un fel de persecuţie, pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu o încuviinţa. Acesta ne spune: „Depărtează-te de cel ce aduce dezbinări” (Tit 3:10); şi ne recomandă să n-avem nici o legătură cu cei care nu aduc învăţătura lui Cristos (2 Ioan 9,10). Cuvântul nu porunceşte stăpânitorilor să se amestece în lucrurile care privesc credinţa. Acest fapt ne face totodată să vedem că Biserica, care nu trebuie să aibă altă căpetenie decât pe Domnul Cristos, s-a aşezat, spre marea ei pagubă, sub stăpânirea puterii veacului acestuia, adică a lumii.

Episcopii care la început nu s-au învoit cu mărturisirea de credinţă, au fost cuprinşi de frică, auzind hotărârea împăratului şi s-au grăbit să semneze. În felul acesta au dat un exemplu trist de servilitate omenească şi de lipsă de sinceritate. Nici alţii n-au procedat sincer, când au semnat mărturisirea de credinţă, falsificând un cuvânt, prin schimbarea unei litere. Astfel făceau să se spună că Cristos este asemenea Tatălui în ce priveşte firea, dar nu din aceeaşi fire. Aceasta era o şiretenie nenorocită şi o lipsă de adevăr. Domnul a zis: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30).

Numai doi episcopi din Egipt, Secundus şi Theonas, au menţinut fără sfială vederile lui Arius şi au fost exilaţi împreună cu el în Iliria. La trei luni după aceea, din ordinul împăratului, Eusebiu din Nicomedia şi Theognis din Niceea îi urmează în exilul lor. Pedepse severe au fost rostite împotriva tuturor care au luat partea lui Arius, cărţile i-au fost arse şi era socotit drept o crimă să păstreze cineva în ascuns vreuna din scrierile lui.

Acesta a fost rezultatul sinodului din Niceea, în ce priveşte punctul cel mai de seamă al credinţei creştine. Este destul de trist să vezi cum puterea lumească sprijină cu forţa adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru n-ar fi trebuit să se întâmple nicidecum. Pe de altă parte, e plăcut să vezi slava lui Cristos menţinută prin Biserică, în acest timp înfăţişat prin adunarea din Pergam, aşa că i se potrivesc cuvintele spuse de Domnul: „Tu ţii Numele Meu” (Apocalipsa 2:13).

Sinodul a mai hotărât şi alte lucruri de seamă, ca de exemplu fixarea zilei sărbătorii Paştelui. Bisericile din Răsărit îl sărbătoreau vinerea, în amintirea răstignirii lui Cristos, iar cele de Apus, duminica, amintind învierea. Sinodul a luat hotărârea pentru această din urmă zi, şi de atunci Paştele s-a sărbătorit duminica.

A fost un frumos lucru faptul că sinodul din Niceea a condamnat învăţătura mincinoasă a lui Arius, dar hotărârea lui nu trebuie să fie lege pentru noi. Apostolul Pavel, care prin Duhul vestea că chiar din mijlocul bătrânilor se vor scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase (Faptele Apostolilor 26:30) şi apostolul Petru, care vestea mai dinainte că se vor ridica printre creştini învăţători mincinoşi (2 Petru 2:1-2), nici unul nici altul nu ne recomandă sinoade pentru a statornici adevărul. Pavel zice „…vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său” (Faptele Apostolilor 20:32), iar Petru îndeamnă pe creştini să-şi aducă aminte de Cuvântul Domnului dat prin apostoli (2 Petru 3:1-2). La Cuvântul lui Dumnezeu trebuie deci să alergăm pentru a cunoaşte adevărul, şi nu la sinoade, nici la vreo autoritate omenească.

În ce priveşte sărbătoarea Paştelui, pe care creştinătatea îl ţine în amintirea învierii, ştim că nu-i vorba niciodată pentru noi, creştinii, de sărbători rânduite prin porunca lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Dimpotrivă, mai degrabă sunt de condamnat (Coloseni 2:16,17). Acestea sunt orânduiri omeneşti, statornicite în Biserică după imitaţia sărbătorilor evreieşti şi, din nenorocire, unele sunt după cele păgâne. Dacă apostolul, în versetul amintit, nu mai lua în seamă sărbătorile evreieşti, ca unele ce au luat sfârşit, nu înseamnă ca creştinii să le restabilească. Fiecare zi întâi a săptămânii ne aminteşte despre învierea Domnului. De aceea adevăraţii credincioşi se simt fericiţi să se adune în această zi, cum făceau cei dintâi creştini (Faptele Apostolilor 20:7), pentru a mulţumi lui Dumnezeu şi Mielului mort şi înviat, şi pentru a-şi aminti la masa Domnului de moartea Sa până va veni El (1 Corinteni 11:23-26).

Paştele a fost sărbătorit de timpuriu în Biserică, însoţit de o mulţime de obiceiuri religioase şi sub stăpânirea unor învăţături stricate, care arată cât de mult s-a îndepărtat Biserica de la simplitatea Scripturii.

ATANASE

Să vedem mai departe ce tablou din ce în ce mai trist ne prezintă istoria Bisericii pe pământ. Satan, vrăjmaşul Domnului Cristos, s-a silit de la început să nimicească clădirea pe care începuseră s-o ridice apostolii (1 Corinteni 3:10-15), făcând să intre în Biserică învăţături mincinoase şi stricate (Faptele Apostolilor 20:30; 2 Petru 2:1). Şi în cele din urmă, el a atacat, cum face şi acum, chiar temelia, Persoana scumpă a Domnului Isus Cristos.

În toate vremurile Domnul a ridicat martori pentru a păstra adevărul cuvintelor Sale. Atanase, în sinodul din Niceea şi în tot timpul vieţii sale, a fost unul din aceşti martori. El se lupta cu curaj şi statornicie pentru învăţătura de temelie a creştinismului, dumnezeirea veşnică a Domnului Cristos, în mijlocul persecuţiilor ce i-au fost atrase de credincioşia lui.

Atanase era născut din părinţi creştini la Alexandria, pe la anul 296. Înclinat de timpuriu spre studiul scrierilor sfinte, a fost observat de episcopul Alexandru, care şi l-a făcut secretar şi l-a adus în calitate de diacon la sinodul din Niceea. Acolo, precum am văzut, el a apărat adevărul împotriva greşelii de moarte a lui Arius şi a contribuit puternic în a face să se declare de către sinod dumnezeirea Mântuitorului.

În anul 326, Alexandru a murit şi Biserica din Alexandria a ales ca urmaş pe Atanase, care n-avea atunci decât 39 de ani. Atanase, care înţelegea marea datorie şi greutăţile unei asemenea sarcini, ar fi vrut mai degrabă să se dea la o parte, dar a primit-o în urma rugăminţilor stăruitoare ale creştinilor din Alexandria. Şi de atunci şi-a pus tot sufletul să îndeplinească datoriile slujbei pe care o primise.

Înălţarea lui Atanase pe scaunul episcopal din Alexandria, acel oraş ce avea o mare influenţă în lume, a umplut de bucurie pe toţi care erau de partea adevăratei învăţături a Scripturii, hotărâtă de sinodul din Niceea; dar episcopii care trecuseră de partea lui Arius, ca Eusebiu de Nicomedia şi Eusebiu de Cezareea, au arătat faţă de Atanase o vrăjmăşie cu atât mai mare. Ei şi-au dat toată silinţa să-l piardă, convingând pe împărat să ia măsuri împotriva lui. În primul rând, au dobândit din partea lui Constantin un decret care ordona lui Atanase, sub pedeapsa de a fi scos din funcţii, să primească în comunitatea Bisericii din Alexandria, pe Arius şi pe cei care trecuseră de partea lui. Atanase a răspuns cu tărie că nu poate să primească persoane condamnate printr-o hotărâre a întregii Biserici.

Vrăjmaşii au adus împotriva lui nişte învinuiri de aşa fel încât împăratul pe jumătate convins de vinovăţia sa, a convocat un sinod la Tyr şi a poruncit lui Atanase să meargă acolo. Cu toate că sinodul era alcătuit în mare parte de vrăjmaşii săi, el s-a dus. Îl acuzau, printre alte crime, că a făcut să moară Arsenie, episcopul meleţienilor şi că i-a păstrat o mână pentru a-i servi la vrăjitorii. Ca dovadă, au prezentat o mână uscată închisă într-o lădiţă. La această privelişte, un fior a străbătut adunarea, şi chiar cei care erau de partea lui Atanase se întrebau cum s-ar putea dezvinovăţi.

Dar el, fără a se lăsa tulburat, a întrebat dacă vreunii din episcopii de faţă au conoscut personal pe episcopul Arsenie. La răspunsul lor asigurător, el a pus să se aducă în faţa sinodului un om, acoperit în totul cu o manta. Dând la o parte veşmântul, a întrebat: „Este acesta Arsenie, pe care mă acuzaţi că l-am omorât şi că i-am tăiat braţul?” În adevăr era chiar Arsenie, pe care arienii îl ţineau ascuns, dar care scăpase din ascunzătoarea sa şi pe care Atanase îl adusese ca să închidă gura celor care îl acuzau.

Domnul apărase pe slujitorul Său şi a dat pe faţă nevinovăţia lui; dar ce privelişte avem despre starea Bisericii sau mai degrabă a acelora care ocupau locul de conducători şi care se coborau la lucruri josnice, pe care le-ar fi condamnat şi un om cinstit din lume!

Vrăjmaşii lui Atanase nu s-au descurajat. Lăsând la o parte chestiunile religioase, ei îl acuzau înaintea împăratului că ar fi încercat să oprească plecarea corăbiilor ce trebuiau să aducă grâu la Constantinopol, şi asta cu gândul de a aduce o foamete în noua capitală a imperiului. Atanase s-a prezentat înaintea împăratului şi s-a apărat binişor, însă a fost scos din episcopat şi izgonit la Treves, în Galia (Franţa de azi).

În vremea aceasta, Arius s-a întors triumfător în Alexandria. Dar prezenţa sa a dat naştere la tulburări grozave, încât împăratul l-a chemat la Constantinopol şi a poruncit lui Alexandru, episcopul acestui oraş, să-l primească în adunarea Bisericii, chiar a doua zi, care era o duminică.

Bătrânul episcop, care avea aproape 100 de ani, în nedumerirea sa, s-a îndreptat spre Domnul, rugându-L să intervină pentru a împiedica această necinstire. Arius se lăuda că a biruit, dar în timpul nopţii, cuprins de o boală dureroasă, a murit. Constantin a murit curând după aceea, fiind botezat abia pe patul morţii.

Cei trei fii ai săi, Constantin, Constanţiu şi Constant, au împărţit între ei imperiul. Alexandria se găsea în partea lui Constantin, care a chemat din exil pe Atanase şi l-a dat turmei sale, spre marea ei bucurie, care era aşa de mult alipită de episcopul ei. Constantin a murit însă în anul 340, iar arienii, sprijiniţi de Constanţiu, au condamnat din nou pe Atanase, într-un sinod ţinut la Antiohia în anul 341. În locul lui au pus pe Grigore de Capadocia. Acest om, furios şi fără ruşine, sprijinit de prefectul Egiptului, înconjurat de o trupă de soldaţi alcătuită din păgâni şi iudei, a căutat să pună mâna pe biserici cu violenţă. Scene sângeroase şi nelegiuite au avut loc, iar Atanase nu a putut să scape decât cu mare greutate. El s-a refugiat la Roma, unde Iulian, episcopul acestui oraş, l-a primit şi unde a rămas şapte ani. Acolo a fost ocrotit de împăratul Constant, care nu sprijinea pe arieni, şi care dobândise din partea fratelui său aprobarea ca să se ţină un sinod la Sardic, în Iliria, pentru a pune capăt tulburărilor din Biserică. Atanase a fost restabilit încă odată în sarcina sa şi, după moartea lui Grigore de Capadocia, a putut să intre fără împotrivire în Alexandria, unde a fost primit din nou, cu o bucurie nespusă.

Liniştea sa însă a ţinut puţin timp. Trebuia să facă experienţă mai departe că cei care vor să fie credincioşi Domnului vor avea să sufere din partea lumii. Constant a murit, iar Constanţiu, ocrotitorul arienilor, a ajuns singurul stăpân al imperiului. Pentru a putea condamna pe Atanase, acesta a convocat la Milan un sinod, unde a luat parte înconjurat de garda sa. Vrăjmaşii lui Atanase au arătat în chip meşteşugit că numai alungarea acestuia de pe scaunul episcopal ar fi singura măsură care ar aduce pace Bisericii şi, cu toată împotrivirea prietenilor episcopului, Constanţiu a rostit condamnarea lui Atanase, care a fost scos definitiv din slujbă.

A urmat o persecuţie împotriva tuturor partizanilor ortodoxiei. Mulţi au fost închişi, alţii au fost alungaţi. Atanase a primit ordin să părăsească Alexandria, dar turma lui nu voia să-l lase să plece. Într-o seară, când episcopul era în biserică şi poporul strâns în jurul lui, o trupă de 5000 de soldaţi a înconjurat biserica şi au voit să pătrundă înăuntru pentru a pune mâna pe episcop. Acesta a liniştit turma care era îngrozită şi au început să cânte Psalmul 135: „Lăudaţi Numele Domnului, lăudaţi-L, voi, slujitori ai Domnului, care staţi în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru! Lăudaţi pe Domnul, căci Domnul este bun.”

Porţile însă au fost sparte, o trupă de soldaţi a intrat în grabă în biserică şi a alungat poporul cu o mare violenţă. Atanase nu voia să fugă, dar poporul l-a luat cu sila şi prietenii săi au putut să-l facă scăpat. El s-a refugiat printre călugării şi pustnicii din Tebaida, rătăcind timp de 6 ani din singurătate în singurătate, urmărit de soldaţi trimişi să pună mâna pe el. Mulţi din cei ce-l ascundeau fiind în pericol de a-şi pierde viaţa, el s-a văzut silit să se afunde tot mai mult în pustiu. Se povesteşte că, fiind primit într-o casă, a fost ascuns într-o groapă fără apă. O servitoare care avea datoria să-i aducă mâncare, l-a trădat şi a descoperit locul retragerii sale. Dar în noaptea când trebuia să vină soldaţii să-l prindă, Atanase, printr-o călăuzire dumnezeiască, şi-a părăsit locul de retragere; s-au refugiat totodată şi stăpânii casei, iar servitoarea, rămânând singură, a fost pedepsită că a dat magistratului o înştiinţare mincinoasă. Ce trist lucru să vezi un slujitor al lui Dumnezeu, urmărit în felul acesta, nu de către păgâni, ci de cei ce pretindeau numele de creştin! Vai! acest lucru s-a repetat destul de des în istoria creştinătăţii.

Constanţiu a murit în anul 361 şi i-a urmat Iulian Apostatul. A fost poreclit astfel pentru că, deşi crescut în religia creştină, s-a întors la păgânism, pe care l-a sprijinit din toate puterile sale. La început a chemat înapoi pe toţi episcopii exilaţi. Găsea nimerit să-şi arate cumpătarea în felul acesta, cu nădejdea că, lăsând partidele creştine să se lupte între ele, creştinismul se va nimici prin el însuşi. Atanase s-a întors deci la Alexandria şi a arătat o aşa de mare râvnă, fie pentru a potoli cu blândeţe certurile, fie pentru a vesti Evanghelia, încât mulţi păgâni s-au întors la Dumnezeu. Iulian s-a mâniat foarte mult din acesta cauză şi a poruncit episcopului să părăsească oraşul. Atanase s-a ascuns câtva timp prin împrejurimi, şi moartea lui Iulian Apostatul venind, pe neaşteptate, după o scurtă domnie de 22 luni, i s-a îngăduit să vină iarăşi la turma sa.

A trebuit să mai părăsească oraşul câteva luni, sub domnia împăratului arian Valens.

Dar acesta, temându-se că au să se mai ivească iarăşi tulburări în Alexandria, unde ştia că poporul era foarte mult alipit de bătrânul episcop, l-a lăsat să vină spre a-şi ocupa postul. Atanase şi-a sfârşit în pace viaţa cea atât de zbuciumată, în anul 373. El a intrat în odihna cerească, după ce s-a luptat cu credincioşie pentru a menţine slava Domnului şi Mântuitorului său. I se potrivesc cuvintele Domnului Isus, spuse către îngerul Bisericii din Pergam: „Tu ţii Numele Meu şi nu ai lepădat credinţa Mea” (Apocalipsa 2:13). În felul acesta, a fost unul din biruitori, căruia i s-a făcut frumoasa promisiune din versetul 17: „Celui care va birai, îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” Legătura strânsă şi ascunsă cu Mântuitorul său l-a mângâiat şi întărit pe Atanase în timpul multelor încercări din lunga sa viaţă.

Terminând, vrem să amintim câteva cuvinte dintr-o scrisoare a acestui apărător ale adevărului: „Poate cineva, dacă are câtuşi de puţin bun simţ, să nu vrea mai degrabă să se găsească de partea celor puţini, care merg pe calea mântuirii, decât să fie cu cei mulţi, care merg pe calea largă ce duce la moarte? Dacă vreţi, puteţi alege să fiţi în mulţimea celor ce vor pieri în potopul general; cât pentru mine, vreau să scap şi să fiu mântuit în corabie cu cei puţini. Uniţi-vă, dacă vreţi, cu marele popor al Sodomei, dar eu vreau ca împreună cu Lot să mă despart de mulţime, pentru a nu pieri odată cu ea.”

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/incorporarea-bisericii-in-lume/

  Istoria Bisericii Catolice – evenimente

ANUL 33: Rusalii; coborarea Duhului Sfant asupra ucenicilor; predica Sf. Petru din Ierusalim, de conversie, botezul şi agregare a circa 3.000 de persoane la prima comunitate creştină. Sfântul Ştefan, diacon, a fost condamnata la moarte la Ierusalim, el este venerat ca martir creştin primul.

34: St Pavel,fostul Saul persecutor al creştinilor, a fost convertit şi botezat. După trei ani de singurătate în deşert, el sa alăturat colegiului de apostoli, el a făcut trei călătorii misionare majore şi a devenit cunoscută sub numele de Apostolul Neamurilor, el a fost închis de două ori în Roma şi a fost decapitat există între 64 şi 67.

39: Cornelius (Gentile) şi familia sa au fost botezaţi de Sf. Petru, un eveniment semnificativ de semnalizare misiunea Bisericii pentru toate popoarele.

42: persecuţia creştinilor în Palestina a izbucnit în timpul domniei lui Irod Agripa; St James Mare, primul apostol să moară, a fost decapitat în 44, Sf. Petru a fost închis pentru o perioadă scurtă de timp; mulţi creştini au fugit la Antiohia, marcare începutul a dispersiei de creştini dincolo de limitele din Palestina. La Antiohia, adepţii lui Hristos au fost chemaţi creştini pentru prima dată.

49: creştinii la Roma, considerat de membrii unei secte evreieşti, au fost afectate negativ printr-un decret care interzicea Claudius cult evreiesc.

51: Conciliul de la Ierusalim, în care toate apostolii au participat sub preşedinţia lui Sf. Petru, a decretat că circumcizia, reglementările dietetice, precum şi alte cerinţe diferite de mozaic Legea nu au fost obligatorii pentru Gentile se transformă în comunitatea creştină. Decretul a fost emis crucială în opoziţie cu Judaizers care a susţinut că respectarea legii mozaice în toate elementele sale a fost necesară pentru mântuire.

64: Persecuţia a izbucnit la Roma sub Nero, împăratul a zis-au acuzat pe creştini de la începerea incendiu care a distrus jumătate din Roma.

64 sau 67: Martiriul Sfântului Petru la Roma în timpul persecuţiei Neronian. El a stabilit sa vezi şi-a petrecut ultimii ani acolo după predica în şi în jurul Ierusalimului, de instituire a se vedea de la Antiohia, şi prezidează în cadrul Consiliului de la Ierusalim.

70: Distrugerea Ierusalimului de către Titus.

88-97: pontificatului Sf. Clement I, succesor al treilea Sf. Petru ca episcop al Romei, unul dintre Părinţi apostolici. Prima epistolă a lui Clement către Corinteni, cu care a fost identificată, a fost abordat de Biserica de la Roma, la Biserica din Corint, scena de nereguli şi diviziuni în comunitatea creştină.

95: creştinii persecutaţi Domiţian, în principal la Roma.

100: Moartea lui Sf. Ioan,apostol şi evanghelist, marcând sfârşitul epocii de Apostoli şi prima generaţie a Bisericii.
Până la sfârşitul secolului, Antiohia, Alexandria şi Efes în Răsărit şi Roma, în Occident s-au stabilit centrele de populaţie creştină şi influenţă.

107: St Ignatie al Antiohiei a fost martirizat la Roma. El a fost primul scriitor pentru a folosi expresia, „Biserica Catolică”.

112: Împăratul Traian, într-un rescript la Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitinia, instruiţi-i să nu caute creştini dar să-i pedepsească, dacă acestea au fost denunţat public şi a refuzat să facă omagiu adus zeilor romani. Acest rescript stabilit un model pentru magistraţi romană în relaţiile cu creştinii.

117-38: Persecuţia sub Hadrian. Multe acte din data de Mucenici din această perioadă.

125: Răspândirea gnosticismul,o combinaţie de elemente ale filosofiei platoniciene şi mister religiile orientale. aderenţii săi au susţinut că secrete de cunoştinţe principiul său a oferit o înţelegere mai profundă în doctrina creştină decât revelaţia divină şi credinţă. Unul teza gnostica a negat divinitatea lui Hristos, alţii negat realitatea umanitatea lui, aspectul pe care le simpla asteptare (Docetism, Phantasiasm).

144: excomunicarea lui Marcion, episcop şi eretic, care a susţinut că a existat o opoziţie totală şi nici o conexiune la toate dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, între Dumnezeul evreilor şi Dumnezeul creştinilor şi că Canon (lista de scrieri inspirate) din Biblie a constat doar a unor părţi din Sf. Evanghelia lui Luca şi 10 scrisori de Sf. Paul. Marcionism a fost verificat la Roma cu 200 şi a fost condamnat de către un consiliu loc acolo aproximativ 260, dar erezia persistat timp de mai multe secole în Răsărit şi a avut unele aderenţi abia în Evul Mediu.

155: St Policarp, episcop de Smirna şi ucenic al Sf. Ioan Evanghelistul, a fost martirizat.

156: Început de Montanism, o formă de extremism religios. principalul fundamentele sale au fost de-a doua iminenta venire a lui Hristos, negare a naturii divine a Bisericii şi puterea sa de a ierta păcatul, şi riguroase moralitate excesiv. Erezie, predicată de Montanus din Frigia şi alţii, a fost condamnat de Papa Zephyrinus (199-217).

161-80: Reign of Marcus Aurelius. persecuţiei sale, lansat in urma dezastrelor naturale, a fost mult mai violente decât cele ale predecesorilor săi.

165: St Justin, un scriitor important creştine timpurii, a fost martirizat la Roma.

180: St Irineu,episcop de Lyon şi unul de la începutul anilor marii teologi, a scris Adversus Haereses. El a declarat că învăţătura şi tradiţia de a se vedea Roman a fost standard pentru credinţă.

196: Paste controversele, cu privire la zi de sărbătoare – într-o duminică, în conformitate cu practica în Occident, sau a 14-a luna Nisan (în calendarul ebraic), indiferent în ce zi a săptămânii, în conformitate cu practica în Est . Controversa nu a fost rezolvată în acest moment.

Didahia, a cărui formă existente dateaza din secolul al doilea, este un record important al credinţei creştine, practici şi de guvernare în primul secol.  Latină a fost introdus ca un limbaj liturgic în Occident. Alte limbi liturgice au fost aramaică şi greacă.

Şcoala catehetic din Alexandria, fondat pe la mijlocul secolului, dobândit o influenţă tot mai mare asupra studiului doctrinare şi de instruire, precum şi interpretarea Bibliei.

202: Persecuţia sub Septimius Severus, care a vrut să stabilească o religie simplă comună în Imperiul.

206: Tertulian, un convertit de la 197 şi marele ecleziastice primul scriitor în limba latină, s-au alăturat Montanists eretice, a murit în 230.

215: Moartea lui Clement din Alexandria, profesor de Origen şi un tată fondator al Scolii din Alexandria.

217-35: St Ipolit, Antipapa primul; el era împăcat cu Biserica în timp ce în închisoare în timpul persecuţiei în 235.

232-54: Origen stabilit la Scoala de Cezareea după ce a fost detronat în 231 în calitate de şef al Şcolii din Alexandria, el a murit în 254. Un savant şi scriitor voluminoase, el a fost unul dintre fondatorii teologiei sistematice şi au exercitat o influenţă largă de mai mulţi ani.

242: maniheismoriginea în Persia: o combinaţie de erori bazează pe presupunerea că două principii supreme (binele şi răul) sunt operative în creaţie şi viaţă, şi că obiectivul suprem al eforturi umane este eliberarea de rău (contează). Erezie a negat umanitatea lui Hristos, sistemul sacramentală, autoritatea Bisericii (si de stat), şi a aprobat un cod moral, care a ameninţat tesatura de societate. În secolele 12 si 13, a luat cu privire la caracteristicile şi Albigensianism Catharism.

249-51: Persecuţia sub Decius. Mulţi dintre cei care au lepădat de credinţă (lapsi) căutat de readmisie a Bisericii la sfârşitul persecuţie în 251. Papa Cornelius fost de acord cu Sfantul Ciprian lapsi care urmau să fie readmisă în Biserică, după care îndeplineşte cerinţele de pocăinţă corespunzătoare. Antipapa Novatian, pe de altă parte, a susţinut că persoanele care au căzut departe de Biserica sub persecuţie şi / sau pe cei vinovaţi de păcate serioase după botez nu a putut fi absolviţi şi readmis în comuniune cu Biserica. Erezia a fost condamnat de un sinod roman în 251.

250-300: neo-platonismului de Plotin si Porfir câştigat adepţi.

251: Novatian, o Antipapa, a fost condamnat la Roma.

256: Papa Sf. Ştefan I a confirmat validitatea botezului administrat de eretici în mod corespunzător, în controversa Rebaptism.

257: Persecuţia sub Valerian, care a încercat să distrugă Biserica ca o structură socială.

258: Sf. Ciprian, episcop de Cartagina, a fost martirizat.

260: St Luciana fondat Şcoala din Antiohia, un centru de influenţă asupra studiilor biblice.

Papa Dionisie condamnat Sabellianism, o forma de Modalism (cum ar fi Monarchianism şi Patripassianism). Erezie a susţinut că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt divine persoane distincte, dar sunt doar trei moduri diferite de a fi şi auto-manifestări ale lui Dumnezeu unul.
Sf. Pavel din Teba a devenit un pustnic.

261: Gallienus a emis un edict de toleranţă care a pus capăt persecuţiei generale pentru aproape 40 de ani.

292: Diocleţiana împărţit Imperiul Roman în Est şi Vest. Diviziune a subliniat, culturale şi alte diferenţe politice între cele două părţi ale Imperiului şi au influenţat evoluţia diferită în Biserica din Est şi Vest. Prestigiul de la Roma a început să scadă.

303: Persecuţia a izbucnit sub Diocleţian, ea a fost deosebit de violente în 304.

305: Sf. Antonie lui Heracles înfiinţat o fundaţie pentru pustnici lângă Marea Roşie în Egipt.

306: legislaţia locală în primul rând pe celibat de redactare a fost adoptat de către un consiliu ţinut la Elvira, Spania; episcopi, preoţi, diaconi şi alţi miniştri s-au interzis să avem neveste.

311: un edict de toleranţă emise de către Galerius la îndemnul lui Constantin cel Mare şi Licinius sa încheiat oficial persecuţie în Occident, unii persecuţia a continuat şi în Est.

313: Edictul de la Milano emis de Constantin şi Licinius recunoscut creştinismul ca o religie legală în Imperiul Roman.

314: Un consiliu de Arles condamnat Donatismul, declarând că botezul corect administrat de eretici este valabil, având în vedere principiul că sacramentele au eficacitatea lor de la Hristos, nu de la starea spirituala a omului miniştrii lor. Erezia a fost condamnat din nou de un sinod al Cartaginei în 411.

318: Sf. Pahomie înfiinţat Fundaţia prima cenobitic (comune) de viaţă, comparativ cu viata solitara de pustnici în Egiptul de Sus.

325: Consiliul Ecumenic de la Niceea (I). Acţiunea sa a fost principalul condamnarea arianismului, cea mai devastatoare de ereziile timpurii, care nega divinitatea lui Hristos. erezia lui Arie a fost scris de către al Alexandriei, un preot. Arieni şi mai multe tipuri de semi-arieni propagandizat fundamentele lor pe scară largă, a stabilit propriile ierarhii lor şi biserici, şi a crescut haos in Biserica pentru mai multe secole). Consiliu a contribuit la formularea Crezului Nicean (Crezul de la Niceea, Constantinopol; a stabilit data pentru respectarea de Paşti; regulament adoptat în ceea ce priveşte disciplina de redactare; adoptat divizii civile ale Imperiului ca model pentru organizarea jurisdicţională a Bisericii.

326: Cu sprijinul Sf. Elena, Adevărata Cruce pe care Hristos a fost crucificat a fost descoperit.

337: Botezul şi moartea lui Constantin.

342: Început de an persecuţie 40 în Persia.

343-44: un consiliu de Sardica reafirmat doctrina formulate de către Niceea I şi a declarat de asemenea, că episcopii au avut dreptul să facă apel la Papă ca cea mai înaltă autoritate în Biserică.

361-63: Împăratul Iulian Apostatul desfăşurată o campanie de succes împotriva Bisericii, în încercarea de a restaura păgânismul ca religie a Imperiului.

365: persecuţia creştinilorortodocşi sub împăratul Valens în Est.

376: Începutul invaziei barbare în Occident.

379: Moartea Sfântului Vasile, părintele monahismului în Est. Scrierile sale au contribuit foarte mult la dezvoltarea de norme pentru viaţa religioasă.

381: Consiliul Ecumenic al Constantinopolului (I). Este condamnat branduri diferite arianismului, precum şi Macedonianism, care nega divinitatea Duhului Sfânt; a contribuit la formularea de Crezul de la Niceea, a aprobat un canon recunoscând Constantinopol a se vedea al doilea dupa Roma, în onoarea şi demnitatea.

382: Canonul Sfintei Scripturi, pe lista oficială de cărţi inspirate din Biblie, a fost cuprinsă în Decretul de Papa Damasus şi publicate de către un consiliu regional de la Cartagina, în anul 397, Canon a fost în mod formal definite de Consiliul de la Trent în secolul al 16-lea.

382-C. 406: St Ieronim a tradus Vechiul şi Noul Testament în limba latină; operei sale este numit versiunea Vulgata a Bibliei.

396: Sfântul Augustin a devenit episcop de Hippona, în Africa de Nord.

410: vizigoţilor sub Alaric demis de la Roma şi legiunile romane ultima plecat Marea Britanie. Declinul Romei imperiale datează aproximativ de la acest moment.

430: Sfântul Augustin, episcop de Hippo de 35 de ani, a murit. El a fost un apărător puternic al doctrinei ortodoxe împotriva maniheismul, donatismul şi pelagianismul. Profunzimea şi gama de scrierile sale l-au facut o influenţă dominantă în gândirea creştină timp de secole.

431: Consiliul Ecumenic de la Efes. Este condamnat nestorianismul, care a negat unitatea naturii divine şi umane în persoana lui Hristos, Maicii Domnului definite (Purtător de Dumnezeu) ca titlu al Maria, Maica a Fiului lui Dumnezeu făcut om; condamnat pelagianismul. Erezie a Pelagianismului, pornind de la ipoteza că Adam a avut un drept natural la viaţa supranaturală, a considerat că omul ar putea atinge mântuirea prin eforturile de puterile sale naturale şi va libere; a implicat erori în ceea ce priveşte natura păcatului originar, în sensul de har şi alte aspecte semi. Legate de-Pelagianismul a fost condamnat de către un consiliu de Orange în 529.

432: St Patrick a ajuns în Irlanda. Până în momentul de la moartea sa în 461 cea mai mare parte a ţării au fost transformate, fondat mănăstiri şi ierarhia stabilită.

438: Codul Theodosian, o compilaţie de decrete pentru Imperiul, a fost emis de Teodosie II; a avut o mare influenţă asupra civile şi ecleziastice drept ulterioare.

451: Consiliul Ecumenic de la Calcedon. Acţiunea sa a fost principalul condamnarea mono-physitism (numită şi Eutychianism), care a negat umanitatea lui Hristos prin faptul că a avut doar una, cea divină, natura.

452: Papa Sf. Leon cel Mare convins Attila Hunul de rezervă la Roma.

455: vandalii sub Geiseric demis de la Roma.

484: Acacius Patriarh al Constantinopolului a fost excomunicat pentru semnarea Henoticon, un document care a capitulat în faţa ereziei monofizite. Excomunicare a declanşat Schismă Acacian care a durat 35 de ani.

494: Papa Sf. Gelasius I a declarat într-o scrisoare împăratului Anastasius că Papa a avut putere şi autoritate asupra împăratului în materie spirituală.

496: Clovis, rege al francilor, a fost convertit şi a devenit apărător al creştinismului în Occident. Franks a devenit un popor catolic.

520: manastirile irlandeze înflorit ca centre pentru viata spirituala, de formare misionar, şi activitatea academică.

529: Consiliul a doua de Orange condamnat Semi-Pelagianism.

529: St Papa Benedicta fondat Monte Cassino Abbey. Câţiva ani înainte de moartea sa, în 543 el a scris o regulă monastică care a exercitat o influenţă enormă asupra forma şi stilul de viaţă religioasă. El este numit părintele monahismului în Occident.

533: Ioan al II-a devenit primul Papa de a schimba numele lui. Practica nu a devenit general până în momentul de Serghie IV (1009).

533-34: Împăratul Iustinian a promulgat Corpus iuris Civilis pentru lumea romană, cum ar fi Codul Theodosian, este influenţat civile şi ecleziastice drept ulterioare.

545: Moartea lui Dionisie Exiguuscare a fost primul la istorie data de la naşterea lui Hristos, o practică care a condus la utilizarea î.Hr. şi abrevieri AD. calculele sale au fost cel puţin patru ani întârziere.

553: Consiliul Ecumenic de la Constantinopol (II). Acesta a condamnat trei capitole,-tentată scrierile nestoriene lui Theodore de Mopsuestia, Teodoret din Cir si Iba din Edessa.

585: Sf. Columban a fondat o şcoală monahală influent la Luxeuil.

589: Cele mai importante din mai multe consilii de Toledo a avut loc. Vizigoţilor renunţat arianismul, şi Sf. Leander a început organizarea Bisericii în Spania.

590-604: pontificatului Papei Grigorie I cel Mare. El a stabilit forma şi stilul de papalitate, care a prevalat pe parcursul Evului Mediu; exercitat o mare influenţă asupra doctrină şi liturgie; a fost puternică în sprijinul disciplinei monahale şi celibat de redactare; autorul scrieri multe subiecte. Gregoriana este numit în onoarea sa.

596: Papa Sf. Grigore I-am trimis Sf. Augustin de Canterbury şi de 40 de călugări de a face lucrarea misionară în Anglia.

597: Sf. Columba a murit. El a fondat o manastire important la Iona, înfiinţat şcoli şi au Misionarism notabile în Scoţia. Până la sfârşitul secolului, manastiri de maici au fost comune; monahismului de Vest a fost înfloritoare; monahismului în Est, sub influenţa monofizismul şi de alţi factori, a fost pierdut vigoarea sa.

613: Sf. Columban stabilit mănăstirea influent al Bobbio, în nordul Italiei, el a murit acolo în 615.

622: Hegira (zbor) de Mohammed din Mecca la Medina semnalat începutul Islamului, care, până la sfârşitul secolului, a susţinut aproape toate din zona de sud mediteraneene.

628: Heraclius, împăratul de Est, recuperată Cruci de la perşi.

649: Un consiliu Lateran a condamnat două formule eronate (Ecthesis şi tipul) emise de împăraţii lui Heraclius şi Constans II, ca mijloace de a reconcilia monofiziţi cu Biserica.

664: Acţiuni al Sinodului Whitby avansate adoptarea uzanţele romane în Anglia, în special cu privire la data pentru respectarea de Paşte. (A se vedea controverse Paşti.)

680-81: Consiliul Ecumenic de la Constantinopol (III). Este condamnat monotelismul, care a hotărât că Hristos a avut doar o singură voinţă, cea divină; cenzurat Papa Honoriu I, pentru o scrisoare către Serghie, episcop de Constantinopol, în care a făcut o declaraţie ambiguă, dar nu infailibil despre unitatea de voinţă şi / sau funcţionarea în Hristos.

692: Sinodul Trullan. Biserica-disciplina de Est la celibat de redactare a fost decontată, care autorizează căsătoria înainte de coordonare pentru a diaconatul şi continuarea în căsătorie după aceea, dar interzicerea căsătoriei după moartea soţiei ulterior. Canoane anti-Roman a contribuit la înstrăinarea Est-Vest.

În cursul secolului, influenţa monastic din Irlanda şi Anglia a crescut în Europa de Vest, şcoli şi învăţare a scăzut; reglementari privind celibatul materială a devenit mai stricte în Est.

711: musulmani au început cucerirea Spania.

726: Împăratul Leon al III, Isaurianul, a lansat o campanie împotriva venerarea imaginilor sacre şi relicve; numit Iconoclasmul (imagine-rupere), a provocat turbulenţele de Est până la aproximativ 843.

731: Papa Grigore al III şi un sinod la Roma a condamnat Iconoclasmul, cu o declaraţie că venerarea imaginilor sacre a fost în concordanţă cu tradiţia catolică.

Beda Venerabilul emise Istoria bisericească a poporului englez.

732: Charles Martel la învins pe musulmani la Poitiers, stoparea avans în Occident.

744: Manastirea Fulda a fost stabilită de Sfântul Sturmi, un discipol al Sf. Bonifaciu, era influentă în evanghelizarea din Germania.

754: un consiliu de peste 300 de episcopi bizantină aprobat Iconoclast erori. Acest consiliu şi acţiunile sale au fost condamnate de Sinodul de la Lateran 769.

Ştefan al II (III) încoronat domnitor Pepin al francilor. Pepin a invadat Italia de două ori, în 754 şi 756, pentru a apăra împotriva papei lombarzii. teren subvenţii Lui papalităţii, numit Donatie Pepin, au fost ulterior prelungit de Charlemagne (773) şi o parte formată din membre ale Bisericii.

755: St Boniface (Winfrid) a fost martirizat.El a fost numit apostol al Germaniei pentru munca sa misionară şi de organizare a ierarhiei acolo.

781: Alcuin a fost ales de Charlemagne de a organiza o şcoală de palat, care a devenit un centru de conducere intelectuale.

787: Consiliul Ecumenic de la Niceea (II). Iconoclasmul a condamnat, care a hotărât că utilizarea de imagini a fost idolatrie, şi Adopţionism, care a susţinut că Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu prin natura, ci doar prin adopţie. Aceasta a fost ultima consiliul considerate ca ecumenice de către Bisericile Ortodoxe.

792: Un consiliu la Ratisbon condamnat Adopţionism.

Rezervaţi celebru din Kells („Evanghelia Mare Columcille”) datează din secolul al saptelea opta târziu sau mai devreme.

800: harlemagne C a fost încoronat împărat de către Papa Leon al III-în ziua de Crăciun.

Egbert a devenit rege al Saxonilor de Vest; el unificat Anglia şi consolidată a se vedea de Canterbury.

813: Împăratul Leon V,, reînviat armean Iconoclasmul, care a persistat până la aproximativ 843.

814: Carol cel Mare a murit.

843: Tratatul de la Verdun împărţit regatul franc rândul lui Charlemagne trei nepoti.

844: O controversa euharistică implică scrierile Sf. Paschasius Radbertus, Ratramnus şi Maurus Rabanus prilejuit dezvoltarea de terminologie în ceea ce priveşte doctrina prezenţa reală.

846: musulmanii au invadat Italia şi a atacat la Roma.

847-52: Perioada de compoziţie a Decretals Fals, o colecţie de documente falsificate atribuite papilor de la Sf. Clement (88-97) la Grigore II (714-731). Decretals, care a sprijinit cu fermitate autonomia şi drepturile episcopilor, au fost suspecte pentru o lungă perioadă de timp înainte de a fi respins în întregime cu privire la anul 1628.

848: Consiliul a condamnat Mainz Gottschalk pentru predare eretice cu privire la predestinare. El a fost condamnat, de asemenea, de către Consiliul Quierzy în 853.

857: Fotie ca patriarh Ignatie strămutate de la Constantinopol. Aceasta a marcat începutul Schismă Photian, o stare confuză a relaţiilor Est-Vest, care nu a fost încă clarificat prin cercetare istorică. Fotie, un om de capacitatea de excepţionale, a murit în 891.

865: St Ansgar, apostolul din Scandinavia, a murit.

869: Sf. Chiril a murit şi fratele său, Sfântul Metodie (d. 885), a fost hirotonit episcop. Apostolii a slavilor de conceput un alfabet şi a tradus Evangheliile şi liturghia în limba slavonă.

869-70: Consiliul Ecumenic de la Constantinopol (IV). Acesta a emis o condamnare al doilea Iconoclasmul, condamnat şi demis pe Fotie ca patriarh al Constantinopolului şi a restaurat Ignatie la Patriarhia. Acesta a fost ultimul Sinod Ecumenic a avut loc în Est. Acesta a fost primul numit ecumenice de canonişti spre sfârşitul secolului al 11-lea.

871-C. 900: Reign of Alfred cel Mare, regele englez numai vreodată uns cu un Papă la Roma.

910: William, duce de Aquitania, a fondat mănăstirea benedictină din Cluny, care a devenit un centru al reformei monahale şi ecleziastice, în special în Franţa.

915: Papa Ioan al X a jucat un rol important în expulzarea sarazini din centrul şi sudul Italiei.

955: Sf. Olga, a familiei regale ruse, a fost botezat.

962: Otto I cel Mare, încoronat de către Papa Ioan al XII-lea, reinviat regatul lui Carol cel Mare, care a devenit Sfântul Imperiu Roman.

966: Mieszko, primul dintr-o linie regal în Polonia, a fost botezat; a adus creştinismului latin în Polonia.

988: conversie şi botezul Sf. Vladimir şi oamenii de la Kiev, care ulterior a devenit parte din Rusia.

993: Ioan XV-a fost primul Papa la Decretul canonizarea oficială a unui sfânt – Episcop Ulrich (Uldaric) din Augsburg – pentru Biserica universală.

997: Sfântul Ştefan a devenit domnitor al Ungariei. A asistat în organizarea şi ierarhia de instituire a creştinismului latin în această ţară.

999-1003: pontificatului de Silvestru al II (Gerbert de Aquitania), un calugar benedictin, iar francezii primul Papa.

1009: Începutul de durată Est-Vest Schismă în Biserică, marcat de renunţarea la numele de Papa Sergiu al IV din diptychs bizantine (lista de persoane s-au rugat pentru timpul liturghiei). Ştergere a fost făcută de către Patriarhul Serghie II-lea al Constantinopolului.

1012: St Romuald fondat Pustnici Camaldolese.

1025: Consiliul de la Arras, iar consiliile celelalte mai târziu, a condamnat Cathari (Neo-Manichaeans, Albigenses).

1027: Consiliul Elne proclamat Armistiţiul lui Dumnezeu ca un mijloc de a combate violenţa; a implicat perioadele armistiţiul de la diferite lungime, care ulterior au fost extinse.

1038: St Ioan Gualbert fondat Vallombrosians.

1043-1059: Patriarhia Constantinopolului de Michael Cerularius, figura-cheie într-o controversă în ceea ce priveşte supremaţia papalităţii. Lui şi bizantină lui sinod refuzul de a recunoaşte acest supremaţia în 1054 extins si intarit Schismă Est-Vest în Biserică.

1047: Papa Clement al II-a murit, el a fost îngropat vreodată papa numai în Germania.

1049-1054: pontificatului Sf. Leon al IX, care a inaugurat o mişcare de papal,, monahală şi de secretariat reforma eparhiale.

1054: Începe din Marea Schismă dintre Est şi Vest Bisericilor, ea a marcat separarea de Biserici Ortodoxe din unitatea cu Papa.

1055: Condamnarea doctrina euharistică a Berengarius.

1059: Un consiliu Lateran a emis o nouă legislaţie privind alegerile papale, puterea de vot a fost încredinţată cardinalilor romane.

1066: Moartea Sfântului Edward Mărturisitorul, rege al Angliei din 1042 şi restaurator din Westminster Abbey.

Înfrângere, de la Hastings, lui Harold de William, Duce de Normandia (mai târziu William I), care ulterior a exercitat o influenţă puternică asupra stilului de viaţă al Bisericii din Anglia.

1073-1085: pontificatului VII Sf. Grigorie (Hildebrand). Un papă puternic, el reportate programe de reformă şi ecleziastice generale de birou şi luptat împotriva Germaniei regelui Henric al IV şi alţi conducători de a pune capăt relele să investitură. El a introdus liturghia latină în Spania şi în stabilirea unor date clare pentru respectarea de zile cărbunele.

1077: Henric al IV, excomunicat şi suspendat din exercitarea competenţelor de către Grigore al VII-imperiale, a căutat iertarea de la papa la Canossa. Henry repudiate mai târziu această acţiune şi în 1084 Grigore forţată să plece din Roma.

1079: Consiliul de la Roma a condamnat erori euharistice (Denial of prezenţa reală a lui Hristos sub aparenţele de pâine şi vin) din Berengarius, care sunt retractate.

1084: St Bruno fondat Carthusians.

1097-1099: prima cruciadelor mai multe întreprinse între acest moment şi 1265. Recuperarea Locurile Sfinte şi să aibă acces liber la ele pentru crestini au fost obiectivele iniţiale, dar acestea au fost redirecţionate către obiective mai puţin demn, în diverse moduri. Rezultatele au inclus: un latin al Ierusalimului Britanie, 1099-1187, un accident militare şi politice în sub forma unui Imperiu Latin de Constantinopol, 1204-

1261; achiziţionarea, prin tratate, a drepturilor de vizită pentru creştinii din Ţara Sfântă. Vest-economice şi culturale relaţii de Est a crescut în cursul perioadei. În sfera religioasă, acţiuni de cruciati au avut ca efect creşterea înstrăinarea de Est din Occident.

1098: St Robert a fondat Cistercians.

1108: Începuturile Abbey influent şi Şcoala Sf. Victor în Franţa.

1115: St Bernard a stabilit Abbey de Clairvaux şi inaugurat de reformă cisterciana.

1118: forţele creştine capturat Zaragoza, Spania; începutul declinului musulmane din această ţară.

1121: St Norbert a stabilit mănăstirea iniţială a Praemonstratensians lângă Laon, Franţa.

1122: Concordatul de la Worms (pactum Callixtinum) a fost formulată şi aprobată de papa Calist II şi împăratul Henric al V pentru a soluţiona controverse privind investitura de prelaţi. Concordatul cu condiţia ca împăratul ar putea investi prelaţi cu simboluri ale autorităţii temporale, dar nu a avut dreptul de a le investi cu autoritate spirituală, care a venit din partea Bisericii singur, şi că împăratul nu era să se amestece în alegerile papale. Aceasta a fost concordatul prima dată în istorie.

1123: Consiliul Ecumenic al Lateran (I), primul de acest fel în Occident. Este aprobat dispoziţiile Concordatul de la Worms privind învestitura prelaţi şi aprobate măsurile de reformă în 25 de canoane.

1139: Consiliul Ecumenic al Lateran (II). Acesta a adoptat măsuri împotriva o schismă organizat de Anaclet antipapa şi aprobat 30 canoane referitoare la disciplina si alte aspecte, unul dintre canoanele a declarat că ordinele sfânt este un impediment invalidante la căsătorie.

1140: St Bernard întâlnit Abelard, în dezbatere la Consiliul Sens. Abelard, a căror raţionalism în teologie a fost condamnat pentru prima dată în 1121, a murit în 1142, la Cluny.

1148: Sinodul din Reims adoptate decrete disciplinare stricte pentru comunităţile de femei religioase.

1152: Sinodul din Kells a reorganizat Biserica din Irlanda.

1160: Graţian, a cărui Decretum a devenit un text fundamental de drept canonic, a murit.

Peter Lombard, compilatorul de patru cărţi de propoziţii, un text standard de teologie de aproape 200 de ani, a murit.

1170: St Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, care a intrat în conflict cu Henric al II-peste-stat relaţiilor biserică, a fost ucis in catedrala lui.

1171: Papa Alexandru al III-a rezervat procesul de canonizare a sfinţilor la Sfântul Scaun.

1179: Consiliul Ecumenic al Lateran (III). Ea a adoptat măsuri împotriva Waldensianism şi Albigensianism (a se vedea 242 ani în ceea ce priveşte maniheism), aprobat decretele de reformă în 27 de canoane, cu condiţia ca papi fi ales de către un votul a doua treimi din cardinali.

1184: Waldenses şi altor eretici au fost excomunicat de Papa Lucius III.

1198-1216: pontificatului Inocenţiu al III-a, în care papalitatea a atins apogeul medieval de autoritate, influenţă şi prestigiu în Biserică şi în relaţiile cu conducătorii civile.

1208: Inocenţiu al III-a cerut o cruciadă, primul în lumea creştină ea însăşi, împotriva Albigensians; credinţele şi practicile ameninţat tesatura a societăţii, în sudul Franţei şi nordul Italiei.

1209: aprobarea verbală a fost dat de Inocenţiu al III-o normă de viaţă pentru Ordinul Friars minore, a început de Sfântul Francisc din Assisi.

1212: Ordinul a doua de franciscanii, Sărmanelor Clarise, a fost fondat.

1215: Consiliul Ecumenic al Lateran (IV). Acesta a dispus recepţie anuală de sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei; definite şi a făcut oficial prima utilizare a transsubstanţiere termen pentru a explica schimbarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos; a adoptat măsuri suplimentare pentru a contracara învăţăturile şi practicile Albigensians şi Cathari; aprobat 70 canoane.

1216: papale de aprobare oficială a fost dat la o regulă de viaţă pentru Ordinul de predicatori, a început de Sfântul Dominic.

Indulgenta Portiuncula a fost acordat de către Sfântul Scaun, la cererea Sf. Francisc din Assisi.

1221: articolul din Ordinul a treia secular al Sf. Francisc (seculari Ordinul franciscan), aprobat de Honorius al III-verbal.

1226: Moartea Sf. Francisc de Assisi.

1231: Papa Grigore al IX-a autorizat înfiinţarea Inchiziţiei papale pentru a se ocupa cu ereticii. A fost o creatură de timp sale, în cazul crimelor împotriva credinţei şi doctrinele eretice de extremişti ca şi Cathari Albigenses ameninţat buna comunitate creştină, de bunăstare a statului şi a societăţii tesatura foarte. Instituţia, care a fost responsabil pentru excesele din pedeapsă, a fost cel mai activ în a doua jumătate a secolului, în sudul Franţei, Italia şi Germania.

1245: Consiliul Ecumenic de la Lyon (I). Acesta a confirmat depunerea de împăratul Frederic al II şi aprobat 22 de canoane.

1247: aprobarea prealabila a fost dat de Sfântul Scaun pentru a Carmelite o regulă de viaţă.

1270: St Ludovic al IX, regele Franţei, a murit.  Început de declin papale.

1274: Consiliul Ecumenic de la Lyon (II). Este realizat o reuniune temporară a Bisericilor separate de Est cu Biserica romană; reglementarile emise cu privire la conclaves pentru alegerile papale; aprobat 31 canoane.
Moartea lui Sf. Toma de Aquino, Doctor al Bisericii, de influenţă de durată.

1280: Papa Nicolae al III, care a făcut Breviar carte de rugăciuni oficiale pentru cler al Bisericii romane, a murit.

1281: excomunicarea lui Mihail Paleologul de către Papa Martin al IV-rupt unirea cu Biserica efectuate de Est în 1274.

1302: Papa Bonifaciu al VIII-a eliberat taurul UNAM Sanctam, cu privire la unitatea Bisericii şi puterea temporală a principi, pe fundalul unei lupte cu Filip al IV-lea, a fost medieval documentul cele mai renumite pe această temă.

1309-1377: Pentru o perioadă de aproximativ 70 de ani, sapte papi reşedinţa la Avignon, din cauza condiţiilor nedecontate din Roma şi din alte motive; a se vedea intrare separata.

1311-1312: Consiliul Ecumenic al Vienne. Este suprimat Cavalerilor Templieri şi a adoptat un număr de decrete de reformă.

1321: Dante Alighieri a murit un an după finalizarea Divina Comedie.

1324: Marsilius din Padova completat Defensor Pacis, o lucrare condamnat de Papa Ioan al XXII ca eretică din cauza refuzului său de primatul papal şi structura ierarhică a Bisericii, precum şi pentru alte motive. A fost o cartă pentru conciliarism (un sinod ecumenic este superior papei în autoritate).

1337-1453: Perioada de o sută de ani de război, o luptă dinastice între Franţa şi Anglia.

1338: Patru ani de la moartea Papei Ioan al XXII, care se opusese lui Ludovic IV de Bavaria, intr-o controversa de-a lungul anilor, prinţii electorale declarate la Dieta Rhense că împăratul nu au nevoie de confirmarea papală de titlul său şi dreptul să se pronunţe. Carol al IV-mai târziu (1356) a spus acelaşi lucru într-o Bula de aur, eliminarea drepturilor de papală în alegerile de împăraţi.

1347-1350: Moartea Neagra a cuprins întreaga Europă, omorând, probabil, un sfert la o treime din populaţia totală, aproximativ 40 la suta din clerului cedat.

1374: Francesco Petrarca, poet si umanist, a murit.

1377: Întoarcerea papalitatea de la Avignon, la Roma.  Începutul schismei de Vest

1409: Consiliul din Pisa, fără autoritate canonice, a încercat să pună capăt schismei de Vest, dar a reuşit doar în complică prin alegerea unui solicitant de a treia papalitatea, vezi Schisma de Vest.

1414-1418: Consiliul Ecumenic al Constance. A fost nevoie de acţiune de succes pentru a pune capăt schismei de Vest care implică reclamanţi rival al papalităţii; respins învăţăturile Wycliff, Hus a condamnat ca eretic. Un decret – a trecut în etapele anterioare ale Consiliului, dar mai târziu a respins – afirma superioritatea unui consiliu ecumenic peste papa (conciliarism).

1431: St Ioana d’Arc a fost arsă pe rug.

1431-1445: Consiliul Ecumenic al Florenţa (de asemenea, numit Basel-Ferrara-Florenţa). Acesta a afirmat primatul papei împotriva pretenţiilor conciliarists că un sinod ecumenic este superior papei. De asemenea, formulat şi aprobat decretele de uniune cu mai multe separate Biserici orientale – greci, armeni, iacobite – care nu au reuşit să câştige generale de acceptare sau de durată.

1438: Sancţiunea Pragmatică din Bourges a fost adoptat de Charles VII şi Parlamentul francez de a reduce autoritatea papală asupra Bisericii din Franţa, în spiritul conciliarism. Este găsit expresie în Gallicanism şi a avut efecte pe durata a cel puţin până la Revoluţia Franceză.

1453: Căderea Constantinopolului a musulmanilor.

1456: Gutenberga emis prima ediţie a Bibliei tipărite de la tipul de mobile, la Mainz, Germania.

1476: Papa Sixt al IV-a aprobat respectarea sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri pe 8 decembrie în întreaga Biserică.

1478: Papa Sixtus IV, la îndemnul de Regele Ferdinand al Spaniei, a aprobat înfiinţarea Inchiziţiei spaniole pentru a se ocupa cu şi maur convertiti evrei acuzat de erezie. Instituţia, care a fost specifice Spania şi coloniile sale în America, a dobândit competenţa peste alte cazuri, precum şi a căzut în discrediteze din cauza procedurilor sale, cruzimea şi modul în care a slujit coroana spaniolă, mai degrabă decât acuzat şi de bună Biserica. Protestele de Sfântul Scaun nu au reuşit să reducă excesele Inchiziţiei, care a zabovit in istoria spaniole până la începutul secolului al 19-lea.

1492: Columb a descoperit America.

1493: Papa Alexandru al VI-a emis un taur de demarcaţie care a stabilit sferele de influenţă pentru spaniolă şi portugheză în cele două Americi.

Renasterii, o mişcare umanistă, care a originat în Italia în secolul 14, răspândit în Franţa, Germania, Ţările de Jos şi Anglia. O perioadă de tranziţie între lumea medievală şi seculare lumii moderne, a introdus schimbări profunde care a afectat literatură şi celelalte arte, cultură generală, politică şi religie.

1512-1517: Consiliul Ecumenic al Lateran (V). Aceasta a precizat relaţia şi poziţia papei cu privire la un sinod ecumenic; a acţionat pentru a contracara Sancţiunea Pragmatică din Bourges şi exagerate de libertate de către Biserica în Franţa; condamnat învăţăturile eronate cu privire la natura sufletului omenesc; doctrina a declarat cu privire la indulgenţe . Consiliul a reflectat preocuparea pentru abuzuri în Biserică şi necesitatea unor reforme dar nu a reuşit să ia o acţiune decisivă în ani imediat anteriori Reformei.

1517: Martin Luther semnalat începutul Reformei prin postarea de 95 de teze la Wittenberg;. Ulterior, el a rupt complet doctrinare de la ortodoxia în discursurile şi a publicat trei lucrări (1519 şi 1520) a fost excomunicat pe mai mult de 40 de acuzaţiile de erezie (1521); a rămas figura dominantă în Reformei în Germania până la moartea sa în 1546.

1519: Zwingli a declanşat Reforma în Zurich şi a devenit lider susţinător sale acolo până la moartea sa în luptă în 1531.

1524: încurajarea lui Luther a prinţilor germani, în punerea în jos doi ani Ţărănesc-Revolta câştigat sprijinul politic în favoarea cauzei sale.

1528: Ordinul Friars Minor capucin a fost aprobat ca o divizie autonomă a Ordinului Franciscanilor; ca iezuiţi, capucini au devenit lideri în lupta împotriva Reformei.

1530: Mărturisirea de la Augsburg de credinţă luterane a fost eliberat; aceasta a fost ulterior completată prin articolele Smalkaldic, aprobat în 1537.

1533: Henric al VIII-divorţat Catherine de Aragon, sa căsătorit cu Anne Boleyn, a fost excomunicat. În 1534 el a decretat Actul de supremaţie, făcând suveran cap al Bisericii din Anglia, sub care Sts. John Fisher şi Thomas Morus au fost executate în 1535. În ciuda respingerii lui de primatul papal şi acţiunile împotriva viaţa monahală în Anglia, el a menţinut, în general, ortodoxia doctrinară până la moartea sa în 1547.

1536: John Calvin, lider al Reformei în Elveţia până la moartea sa în 1564, a emis prima ediţie a Învăţătura religiei creştine, care a devenit textul clasice Reformată (non-luterană) teologie.

1540: Constituţiile Societăţii lui Isus (Iezuiţii), fondată de Sfântul Ignaţiu de Loyola, au fost aprobate.

1541: Start de ani de carieră 11 din Sf. Francis Xavier ca misionar pentru Indiile de Est şi Japonia.

1545-1563: Consiliul Ecumenic de la Trent. Acesta a emis un mare număr de decrete privind chestiunile doctrinare s-au opus de reformatori, şi a mobilizat Contra-Reformei. Definiţii acoperit canonul Bibliei, norma de credinta, natura de justificare, har, credinta, păcatul originar şi efectele sale, cele şapte sacramente, natura sacrificial al Liturghiei, venerarea sfintilor, folosirea imaginilor sacre, convingeri în purgatoriu, indulgenţe doctrina, jurisdicţia papei asupra întregii Biserici. Acesta a iniţiat multe reforme pentru reînnoirea în liturgie şi disciplina generale în Biserică, promovarea de instruire religioasă, educaţia clerului prin înfiinţarea de seminarii, etc rândurile Trent cu Vatican II ca cea mai mare sinod ecumenic a avut loc în Occident.

1549: Anglicană Prima carte de rugăciune comună a fost emisă de către Edward VI. ediţiile revizuite au fost publicate în 1552, 1559 şi 1662 şi mai târziu.

1553: Începe domnia-cinci ani a Mariei Tudor, care a încercat să contracareze acţiunile lui Henry VIII, împotriva Bisericii Catolice.

1555: Punerea în aplicare a Pacea de la Augsburg, un aranjament de territorialism religioase, mai degrabă decât tolerabilitate, care a recunoscut existenţa catolicism şi luteranismul în Imperiul German şi cu condiţia că cetăţenii ar trebui să adopte religia respectivă conducătorii lor.

1558: începutul domniei (la 1603) a reginei Elisabeta I a Angliei şi Irlandei, în care Biserica din Anglia a luat forma sa definitivă.

1559: Stabilirea de ierarhia Bisericii Angliei, cu sfinţirea Matthew Parker ca arhiepiscop de Canterbury.

1563: primul text din cele 39 de articole ale Bisericii Angliei a fost eliberat. De asemenea, au fost adoptate un nou act de supremaţia şi Jurământul de succesiune la tronul englez.

1570: Elisabeta I a fost excomunicat. măsurile penale împotriva catolicilor, ulterior, a devenit mai severe.

1571: înfrângerea Armada turci la Lepanto staved oprit invazia din Europa de Est.

1577: Formula de Concord, declaraţia de credinţă luterane clasice, a fost eliberat, a fost, în general, o contrapartidă luteran de canoane a Consiliului din Trent. În 1580, împreună cu alte formule de doctrină, a fost inclus în Cartea de Concord.

1582: Calendarul gregorian, numit de Papa Grigore al XIII-lea, a fost pusă în aplicare şi în cele din urmă a fost adoptat în cele mai multe ţări: Anglia amânată până la adoptarea 1752.

1605: Gunpowder Plot, o încercare de fanatici catolici să arunce în aer James I al Angliei şi casele Parlamentului, a dus la o anti-catolice Jurământul de credinţă.

1610: Moartea lui Matteo Ricci, misionar iezuit remarcabile în China, pionier în relaţiile culturale dintre China şi Europa.

Fondarea prima comunitate de maici Vizitarea prin STS. Francisc de Sales şi Jane de Chantal.

1611: Fondarea Oratorians.

1613: catolici au fost interzise din Scandinavia.

1625: Fondator al Congregaţiei Misiunii (Vincentians) de către St Vincent de Paul. El a fondat surorile de caritate în 1633.

1642: Moartea lui Galileo, om de ştiinţă, care a fost cenzurată de Congregaţia Oficiului Sfânt pentru susţinerea teoriei lui Copernic de soare centrate pe sistem planetar. Cazul împotriva lui a fost închis în favoarea sa în 1992.
Fondator al Sulpicians de Jacques Olier.

1643: Începe de publicare a Acta Sanctorum Bollandist, o lucrare critice cu privire la vieţile sfinţilor.

1648: Dispoziţii în Pacea de la Westphalia, care se încheie de Treizeci de Ani război, a extins termeni de Pacea de la Augsburg (1555) şi a dat să Calvinişti egalitatea la catolici şi protestanţi, în cele 300 de state ale Sfântului Imperiu Roman.

1649: Oliver Cromwell au invadat Irlanda şi a început o persecuţie severă a Bisericii de acolo.

1653: Papa Inocenţiu al X a condamnat cinci propuneri de jansenismul, o teorie complex care doctrina denaturat în ceea ce priveşte relaţiile dintre harul divin si libertatea umana. Jansenismul a fost, de asemenea, o mişcare care a tulburat serios rigoristic Biserica în Franţa, Ţările de Jos şi Italia şi în acest secolul 18.

1673: Actul de testare în Anglia excluse de la catolici funcţii publice, care nu ar nega doctrina transsubstanţiere şi de a primi comuniune în Biserica Anglicană.

1678: Multe engleză catolici suferit moartea, ca o consecinţă a parcelei papal, o afirmaţie falsă de Titus Oates, care catolicii planificate de asasinare a lui Carol II, a terenurilor o armată franceză în ţară, arde Londra, şi întoarceţi guvernului de a iezuitilor.

1682: patru articole galică, întocmit de Bossuet, a afirmat şi ecleziastice imunităţi politice din Franţa de controlul papal. Articole, care a respins primatul papei, au fost declarate nule de către Papa Alexandru al VIII în 1690.

1689: Actul toleranţei a acordat o măsură de libertate de cult în engleză alte disidenţi, dar nu la catolici.

1704: Rites Chineză – care implică adaptarea creştin de elemente de Confucianism, venerarea strămoşilor şi terminologia chinezi în religie – au fost condamnate de Clement al XI.

1720: Passionists au fost fondate de către Sf. Paul al Crucii.

1724: persecuţiei în China.

1732: Redemptorists au fost fondate de către Sf. Alfons Maria de Liguori.

1738: Francmasoneria a fost condamnat de către Clement al XII şi catolicii s-au interzis să se alăture, sub pedeapsa de excomunicare; interdicţia a fost repetată de Papa Benedict al XIV in 1751 şi de către papi mai târziu.

Anii 1760: Josephinism, o teorie şi sistem de control de stat a Bisericii, a fost iniţiată în Austria; a rămas în vigoare până la aproximativ 1850.

1764: Febronianism, neortodox o teorie şi practică privind constituirea Bisericii şi a relaţiilor dintre Biserică şi stat, a fost condamnat pentru prima dată de mai multe ori. Propusă de un episcop auxiliar de Trier, folosind pseudonimul Justinus Febronius, a avut efectele minimizarea biroul de Papa şi sprijinirea bisericilor naţionale sub controlul statului.

1773: Clement al XIV-lea a emis o scurta de suprimare împotriva iezuiţilor, după expulzarea lor din Portugalia în 1759, din Franţa în 1764 şi din Spania în 1767. intrigi politice şi de acuzaţii nefondate au fost principalii factori în aceste evoluţii. ban, care olog societate, nu conţineau nici o condamnare a constituţiilor iezuit, iezuitilor special sau de predare iezuit. Societatea a fost restaurată în 1814.

1778: catolici din Anglia au fost scutiţi de unele handicap civile, datând din timpul lui Henric VIII, printr-un act care a permis să le achiziţiona, poseda şi moşteni proprietăţi. libertăţile suplimentare au fost restaurate de către Romano-Catolica Relief Actul de

1791 şi actelor normative ulterioare ale Parlamentului.

1789: libertăţii religioase în Statele Unite a fost garantat de Primul Amendament la Constituţie.

Începutul Revoluţiei franceze care a dus la: secularizarea bunurilor bisericeşti şi Constituţia civilă a clerului în 1790; persecutarea preoţi, religioase şi laice persoane loial autoritatea papală; invazia din statele papale de către Napoleon în 1796; reînnoirea from 1797-1799; tentative de persecuţie la dechristianize Franţa şi să stabilească o nouă religie; ocuparea Romei de către trupele franceze şi eliminarea forţată a Papei Pius al VI la Franţa în 1798.

Acest secol se numeşte epoca Luminilor sau motivul din cauza abordare raţională şi ştiinţifică în care predomină sale de a conduce filosofi, oameni de ştiinţă şi scriitori cu privire la religie, etica şi legea naturală. Această abordare declasate fapt şi semnificaţia religia revelata. De asemenea, caracteristice ale Iluminismului au fost subiectivism, secularismul şi optimismul cu privire la perfectibilitatea umană.

1801: Concordatul dintre Napoleon şi Papa Pius al VII este semnat. Este mai curând încălcate de către articolele organice emise de Napoleon în 1802.

1804: coroane Napoleon împărat al Franţei cu Papa Pius în serviciu.

1809: Papa Pius al VII-a fost făcută o captivă de către Napoleon şi a fost deportat în Franţa, unde a rămas în exil până în 1814. În acest timp el a refuzat să coopereze cu Napoleon, care a încercat să aducă Biserica în Franţa în propria controlul său, şi ducând alte cardinali au fost închişi.

Turbulenţe în relaţiile stat-biserică în Franţa la începutul secolului al reapărut în legătură cu Restauraţia franceză, Revoluţia din iulie, şi a treia republici al doilea, al doilea Imperiu şi în cazul Dreyfus.

1814: Societatea lui Isus, suprimate din 1773, a fost restaurat.

1817: Reînfiinţarea al Congregaţiei pentru propagarea credinţei (propaganda) de către Pius al VII-a fost un factor important în creşterea activitatea misionară în secolul al.

1820: de-a lungul persecuţie Year’s, în timpul cărora mii au murit pentru credinta, sa încheiat în China. După aceea, comunicarea cu Occidentul a rămas tăiat până la aproximativ 1834. Misionarism viguroase luat în curs de desfăşurare în 1842.

1822: Societatea Pontifical pentru propagarea credinţei, inaugurat în Franţa de Pauline Jaricot pentru susţinerea activităţii misionare, a fost stabilit.

1829: Emanciparea Catolica Actul eliberat catolici in Anglia si Irlanda de cele mai multe dintre handicap civile, pe care au fost supuse, din momentul Henry VIII.

1832: Grigore al XVI-lea, în enciclica Mirari vos, indiferentism condamnat, unul dintre ideologii multe în contradicţie cu doctrina creştină, care au fost propuse în timpul secolului.

1833: Începe al Mişcării Oxford, care a afectat Biserica Angliei şi a dus, în unele conversii notabile, inclusiv cea a lui John Henry Newman în 1845, la Biserica Catolică.
BL. Frederic Ozanam a fondat Societatea de St Vincent de Paul în Franţa. Obiectivele societăţii sunt opere de caritate.

1848: Manifestul Comunist „, un document revoluţionar simptomatic al crizei socio-economice, a fost emisă.

1850: ierarhia a fost restabilită în Anglia şi Nicolae Wiseman a făcut primul arhiepiscop de Westminster. El a fost urmat în 1865 de Henry Manning, un Oxford convertizor şi susţinător al drepturilor muncii.

1853: ierarhia catolică a fost restabilită în Olanda.

1854: Pius al IX-a proclamat dogma Neprihănitei Zămisliri în Ineffabilis taur Deus.

1858: Sfânta Fecioară Maria a apărut la Sf. Bernadette de la Lourdes, Franţa.

1864: Pius al IX-a emis enciclica Quanta Cura şi programa de Erori de condamnare a aproximativ 80 de propuneri derivate din mentalitatea ştiinţifică şi raţionalismul secolului. Subiecţii în cauză au ramificaţii profunde în multe domenii de gândire şi de eforturi umane, în religie, ele în mod explicit şi / sau a respins implicit revelaţia divină şi ordinea supranaturală.

1867: primul volum din Das Kapital a fost publicat. Împreună cu primul comuniste internaţionale, formate în acelaşi an, a avut o mare influenţă asupra dezvoltării ulterioare a comunismului si socialismului.

1869: Biserica Anglicană a fost desfiinţată în Irlanda.

1869-1870: Consiliul Ecumenic al Vaticanului (I). Acesta este definit primatul papal şi infailibilitatea într-o constituţie dogmatică asupra Bisericii; naturale religie acoperite, revelaţia, credinţa, precum şi relaţiile dintre credinţă şi raţiune într-o constituţie dogmatică pe credinţa catolică.

1870-1871: Victor Emmanuel al II-lea al Sardiniei, încoronat rege al Italiei după ce a învins forţele austriece şi papale, au intrat în Roma în 1870 şi expropriat Statele Papale, după un plebiscit în care catolicii, la ordinul Pius al IX, nu au votat. În 1871, Pius al IX-a refuzat să accepte o Lege de garanţii. Confiscarea bunurilor bisericeşti şi piedică de administrare ecleziastice de către regimul urmat.

1871: Imperiul German, o confederaţie de 26 de state, a fost format. Guvernul a lansat o politica de Kulturkampf cărui Mai Legile din 1873 au fost proiectate să anuleze jurisdicţia Papei în Prusia şi alte state şi să pună Biserica sub controlul imperial. Rezistenţa la acte normative şi persecuţia au legalizat a forţat guvernul să modifice anti-Biserica politicii sale de 1887.

1878: Începutul pontificatului lui Leon al XIII-lea, care a fost Papă până la moartea sa în 1903. Leul este cel mai bine cunoscut pentru RERUM novarum enciclica, ceea ce a influentat foarte mult cursul de gândire sociale creştine şi circulaţia forţei de muncă. alte realizările sale au inclus promovarea de filozofie şcolare şi a dat un impuls pentru studiile biblice.

1881: Primul Congres Internaţional euharistică a avut loc la Lille, Franţa.  Alexandru II al Rusiei a fost asasinat. politicile sale de rusificare -, precum şi cele ale celor doi predecesori şi un succesor pe parcursul secolului al – provocat o mare suferinţă pentru catolici, protestanti si evrei din Polonia, Lituania, Ucraina şi Basarabia.

1882: Charles Darwin a murit. Teoria evoluţiei prin selecţie naturală, unul dintre ştiinţifice evidenţiază mai multe de secol, au avut repercusiuni vastă în domeniul ştiinţei şi-controverse credinţă.

1887: Universitatea Catolică din America a fost fondată în Washington, DC

1893: Delegaţia apostolică Statelor Unite a fost înfiinţată în Washington, DC

1901: Măsurile restrictive în Franţa a forţat iezuiţi, Benedictines, Carmelites şi religioase alte ordine de a părăsi ţara. Ulterior, 14.000 de şcoli au fost suprimate; ordinele şi congregaţiile religioase au fost expulzaţi; concordatul sa renunţat în 1905; proprietatilor bisericesti au fost confiscate în 1906. De câţiva ani, Sfântul Scaun, refuzul de a se conforma cu cerintele guvernamentale pentru controlul „numirile episcopilor, stânga unele birouri ecleziastice vacante.

1903-1914: pontificatului Sf. Pius X. El a iniţiat codificarea dreptului canonic, 1904; a ridicat interdicţia împotriva participării de catolici în alegerile naţionale italiene, 1905; Decretele emise de asteptare pe credincioşi pentru a primi Sfanta Impartasanie frecvent şi de zi cu zi, şi declarând că copiii ar trebui să înceapă să primească Euharistia de la vârsta de şapte ani, 1905 şi 1910, respectiv, a ordonat înfiinţarea de confrerie a doctrinei creştine, în toate parohiile din întreaga lume, 1905; condamnat modernism în decret Lamentabili şi Pascendi enciclica, 1907 .

1908: Statele Unite şi Anglia, cu mult sub jurisdicţia Congregaţiei pentru propagarea credinţei ca fiind teritorii, misiune, au fost scoase de sub controlul ei şi plasate în conformitate cu legislaţia comun al Bisericii.

1910: Legile de separare au fost adoptate în Portugalia, marcând un punct de plecare în relaţiile stat-biserică.

1911: Societatea Misiunea Catolica Externe ale Americii – Maryknoll, primul SUA-fondat societatea de tip sale – a fost stabilită.

1914: Începutul primului război mondial, care a durat până în 1918.

1914-1922: pontificatului Benedict al XV-lea. O mare parte a pontificatului său a fost dedicată pentru a căuta modalităţi şi mijloace de minimizarea materiale şi haos spiritual al doilea război mondial I. In 1917 a oferit serviciile lui ca un mediator pentru a naţiunilor beligerante, dar motivele sale de soluţionare a conflictului mers neluat în considerare.

1917: Sfânta Fecioară Maria a apărut la trei copii la Fatima, Portugalia.
O nouă constituţie, legi represive care întruchipează impotriva Bisericii, a fost adoptată în Mexic. Implementarea sa a dus la persecuţie în anii 1920 şi 1930.

Bolşevicii au preluat puterea în Rusia şi a înfiinţat o dictatură comunistă. Evenimentul a marcat ascensiunea comunismului în Rusia şi afacerile mondiale. Una dintre imediate, şi de durată, rezultatele au fost persecutarea Bisericii, evrei si alte segmente ale populaţiei.

1918: Codul de Drept Canonic, în curs de pregătire pentru mai mult de 10 de ani, a intrat în vigoare în Biserica de Vest.

1919: Papa Benedict al XV-lea a stimulat munca misionară prin decret Illud maximă, în care el a cerut recrutarea şi formarea profesională a clerului nativ în locuri în care Biserica nu a fost ferm stabilită.

1920-1922: Irlanda a fost împărţit de două acte normative ale guvernului britanic, care (1) a făcut şase judeţe din Irlanda de Nord, parte a Regatului Unit în 1920 şi (2) a dat stapanirea statut Statul Liber Irlandez în 1922. Statul Liber Irlandez a devenit o republică independentă în 1949.

1922-1939: pontificatului Papei Pius al XI-a. El a aderat la Tratatul de la Lateran,

1929, care a stabilit întrebarea roman creat de confiscarea din statele papale în 1871; a emis Casti connubii enciclica, 1930, o declaraţie autoritară privind căsătoria creştină; rezistat eforturilor lui Benito Mussolini a controla Acţiunii Catolice şi Biserica, în enciclica Non abbiamo bisogno, 1931; s-au opus fasciste diferitelor politici; emis enciclice Quadragesimo Anno 1931, în curs de dezvoltare doctrinei sociale a XIII-a RERUM novarum Leu, şi Divini Redemptoris, 1937, apel pentru dreptate socială şi de condamnare a comunismului ateu ; a condamnat antisemitismul, 1937.

1926: Catholic Relief Actul abrogat, practic, toate handicap juridic al catolicilor din Anglia.

1931: Spania stangisti au proclamat o republică şi a procedat pentru a desfiinţa Biserica, confiscarea proprietatilor bisericesti, pentru a refuza salarii clerului, expulza iezuiţi şi de predare interzicere a credinţei catolice. Aceste acţiuni au fost preludiile la războiul civil din 1936-1939.

1933: Apariţia lui Adolf Hitler la putere în Germania. Prin 1935 doi dintre obiectivele sale au fost clare, de eliminare a evreilor şi control al unei biserici naţional unic. Şase milioane de evrei au fost ucişi în Holocaust. Biserica a fost obiectul unor măsuri represive, care Pius al XI-au protestat în futilely Mit Sorge brennender enciclică în 1937.

1936-39: Războiul civil din Spania între monarhişti de stânga şi a forţelor de dreapta lider Francisco Franco loialişti au fost invinsi si un singur om, un singur partid regulă a fost stabilită. , Preoţi religioase şi laice Multe persoane a căzut victimă persecuţiilor monarhist şi atrocităţi.

1939-1945: al doilea război mondial.

1939-1958: pontificatului Papei Pius al XII-a. El a condamnat comunismul, a proclamat dogma Adormirea Maicii Domnului în 1950, în diferite documente şi alte acte prevăzute de fundal ideologice, pentru multe dintre realizările de Conciliul Vatican II. (A se vedea papi secolul XX.)

1940: Începe un deceniu de cucerire comuniste în mai mult de 13 ţări, care rezultă în condiţii de persecuţie pentru minim 60 de milioane de catolici, precum şi membri ai altor culte.

Persecuţia a scăzut în Mexic din cauza neexecutarea legilor anti-religioase încă la dosar.

1950: Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma Adormirea Sfintei Fecioare Maria.

1957: Regimul comunist din China a înfiinţat Asociaţia Patriotică a catolicilor chinezi în opoziţie faţă de Biserica în unirea cu Papa.

1958-1963: Ioan al XXIII-lea a pontificatului. principal realizarea lui a fost convocarea Conciliului Vatican II,-Primul Sinod Ecumenic douăzeci în istoria Bisericii. (A se vedea papi secolul XX.)

1962-1965: Consiliul Ecumenic al Vaticanului (II). Acesta a formulat şi a promulgat 16 documente – două dogmatice şi două constituţiile pastorale, nouă decrete şi trei declaraţii – reflectă orientarea pastorale faţă de reînnoire şi de reformă în Biserică, şi de a face dimensiunile explicită a doctrinei şi a vieţii creştine care necesită atenţie pentru dezvoltarea deplină a Bisericii şi realizarea mai bună a misiunii sale în lumea contemporană.

1963-1978: pontificatului de Paul VI. Scopul său principal a fost şi efortul de a da direcţie şi să ofere îndrumare pentru tendinţele de înnoire a bisericii autentice pus în mişcare de către Conciliul Vatican II. (A se vedea papi secolul XX.)

1978: treizeci şi patru de zile pontificatului lui Ioan Paul I.  Începutul pontificatului lui Ioan Paul al II; Index vedea.

1983: Codul revizuit de Drept Canonic, reformele întruchipează adoptate de Conciliul Vatican II, a intrat în vigoare în Biserica Romano-Rit.

1985: ratificarea oficială de-Italia Concordatul Vaticanului înlocuirea Tratatul de la Lateran din 1929.

1989-1991: Declinul şi căderea de influenţă comuniste şi de control în Orientul Mijlociu şi Europa de Est şi Uniunea Sovietică.

1991: Codul de Drept Canonic pentru Bisericile de Est a intrat în vigoare.
Războiul din Golf a fost dus la spre eject lui Saddam Hussein din Kuweit.

1992: Aprobarea noilor Catehismul Bisericii Catolice.  Vaticanul a închis oficial, cazul împotriva Galileo Galilei.

1994: Iniţierea de preparate sărbătoare de la începutul mileniului al treilea creştin în anul 2000.

1997: Papa Ioan Paul II a emis un scuze pentru orice anti-semitism de catolici; o conferinţă privind antisemitismul a fost, de asemenea, a avut loc la Roma şi un număr de lideri catolice din Europa, a emis scuze pentru istorice anti-semitismului.

1998: Papa Ioan Paul II a vizitat Cuba şi a asigurat eliberarea a peste 300 de prizonieri politici.

Vaticanul a emis o hârtie albă privind antisemitismul, intitulat: ne amintim: o reflecţie asupra Shoah.

XX aniversare a pontificatului Papei Ioan Paul al II; el a devenit cea mai lungă domnie pontif ales în secolul 20.

2000: Biserica Catolica sărbătorit Anul Sfânt 2000 şi Jubilee; începutul mileniului al treilea creştine. Papa Ioan Paul al II emis scuze pentru acţiunile păcătoase ale Bisericii membri în trecut. Papa Ioan Paul al II-a călătorit în Ţara Sfântă.

2001: Papa Ioan Paul al II-a călătorit în Grecia şi Siria. El a numit, de asemenea, 44 noi membri în Colegiul cardinalilor consistory.On fără precedent într-un 11 septembrie, World Trade Center a fost distrus şi Pentagonului atacat de teroristi islamici care au deturnat avioanele mai multe şi le-a folosit ca arme de distrugere în masă. Atacurile lansat un război global împotriva terorii.

2003: Papa Ioan Paul al II-apel pentru o soluţionare paşnică a războiului din Irak. O coaliţie condusă de SUA, eliminate lui Saddam Hussein.

ROBOAM

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/istoria-bisericii-catolice-evenimente/

IOAN CHRISOSTOM ŞI TIMPUL SĂU 347-407

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Istoria unui alt om însemnat din această epocă ne va face să cunoaştem, mai bine decât o descriere, starea Bisericii la sfârşitul secolului patru. Se vede aici destul de lămurit ceea ce vestea Domnul mai dinainte în scrisoarea Sa către biserica din Pergam (Apocalipsa 2:12-17). Biserica locuia în lume, supusă puterii lumeşti şi căutând ajutorul ei; clerul se strica din ce în ce în această legătură cu lumea, căutând să stăpânească, umblând după bogăţii, lux şi împlinirea poftelor; ceremoniile şi rânduielile unui cult din ce în ce mai pompos luau locul „închinării în duh şi în adevăr”, adevărurile sfinte ale Scripturii cu privire la mântuire erau pe cale de a dispare din cauza tradiţiilor şi a ideilor superstiţioase şi numeroase erezii tulburau duhurile şi dădeau naştere la discuţii fără sfârşit. În mijlocul acestei stări de lucruri erau, cu toate acestea, oameni care doreau să trăiască în mod cucernic şi să slujească Domnului. Din numărul acestora făcea parte şi Chrisostom.

Se numea Ioan, însă, întrucât avea un dar minunat de a vorbi, a fost supranumit Chrisostom sau „gură de aur”, la mai mult timp după moartea sa. S-a născut la anul 347 în Antiohia, acel oraş vestit, nu numai pentru că era capitala bogată a Asiei, ci pentru că acolo a luat fiinţă cea dintâi adunare mare ieşită dintre păgâni şi acolo s-a dat ucenicilor pentru prima dată numele de „creştini” (Faptele Apostolilor 11:26).

Tatăl lui Ioan a murit când acesta era mic. Mama sa era o femeie cucernică, care credea că e datoria ei să-şi crească copilul potrivit cu voia Domnului. În vederea acestui lucru, şi-a dat toată osteneala şi, cu toate că era încă tânără, nu s-a mai recăsătorit, pentru a-şi putea îndeplini sarcina. Putem deci să ni-l închipuim pe tânărul Chrisostom învăţat în scrierile sfinte de către mama sa, cum a fost şi Timotei odinioară.

Însă tânărul trebuia să mai aibă şi o îndeletnicire pământească. Mama lui a voit să-l facă avocat; a făcut deci studiile necesare pentru această carieră şi în curând s-a distins prin elocvenţa sa. În felul acesta era în mare pericol de a fi târât în lume şi de atracţiile ei; dar cucernicele învăţături ale mamei sale au avut rod. S-a dezgustat repede de viaţa destrăbălată a tinerilor avocaţi şi a văzut totodată cât era de greu pentru un creştin să îndeplinească această profesie. A primi bani pentru a întrebuinţa vorbirea lui iscusită ca să arate că o cauză nedreaptă era bună sau măcar a-i micşora gravitatea, i se părea o minciună. El socotea că aceasta era plata Satanei şi un păcat împotriva sufletului său.

Ceea ce atrăgea pe Ioan mai mult decât arta lumească de a vorbi frumos, mai mult decât filozofia, era studiul Sfintei Scripturi. Dumnezeu lucra în inima lui pentru a-l umple cu ceea ce este mai presus de orice glorie a lumii. Pentru a-şi împlini dorinţa de a studia Scriptura, s-a îndreptat către Meletius, pe atunci episcop al Antiohiei. Acesta era un om blând şi cucernic în viaţa sa, şi drept în ce priveşte învăţătura. Talentul deosebit pe care l-a văzut la Chrisostom l-a izbit; el şi-a dat seama că acest tânăr va fi o lumină strălucitoare în biserică. După ce Ioan a petrecut trei ani în singurătate, în timpul cărora a fost instruit în sfintele adevăruri ale creştinismului, a fost botezat, iar Meletius l-a numit să fie „lector”. Ca atare, avea sarcina să citească Scriptura în timpul serviciului public al bisericii. A căutat să studieze şi mai sârguitor pentru el însuşi. Un oarecare Diodor, care era în fruntea unei mănăstiri din apropiere de Antiohia, i-a fost de un mare ajutor pentru aceasta. L-a sfătuit să se ferească de explicările în imagini ale Scripturii de care se foloseau aşa de mult învăţătorii bisericii de la început, şi să o ia cu înţelesul ei simplu, primind-o aşa cum spune. Astfel de sfaturi au fost mai târziu de foarte mare folos lui Chrisostom, când a avut să înveţe pe alţii, şi a dat predicii lui o pecete morală foarte puternică.

Chrisostom a văzut repede cât de mult a năpădit viaţa lumească în biserică şi cât de puţin corespundea viaţa creştinilor cu mărturisirea lor. Împreună cu un prieten, s-a hotărât să iasă din lume şi să caute un loc retras, unde să poată duce o adevărată viaţă de pustnic şi să se ocupe numai cu lucrurile lui Dumnezeu. Am amintit cu altă ocazie cât de puţin este acest lucru potrivit cu învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Mama evlavioasă a lui Chrisostom l-a rugat cu lacrimi în ochi să nu facă aşa ceva, să n-o părăsească pe ea care era văduvă, avându-l doar pe el mângâiere şi sprijin. Ea îi spunea: „Nu mă face văduvă pentru a doua oară. Cât timp mai respir, suferă prezenţa mea şi nu simţi neplăcere în a trăi alături de mine. Să nu atragi asupra ta mânia lui Dumnezeu, copleşindu-mă cu o durere aşa de mare.”

Chrisostom a renunţat la gândul de a se depărta de mama sa; era o datorie potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6:2; 1 Timotei 5:4), dar îşi orândui în propria lui casă un fel de singurătate pentru a trăi ca un pustnic, în vegheri, post şi chinuirea trupului, culcându-se pe scândurile goale, sculându-se adesea în timpul nopţii pentru a se ruga, ieşind rar şi ferindu-se mult de a vorbi, de teamă ca să nu păcătuiască în vreun fel cu buzele. Este nevoie a se mai spune că se poate trăi cu cumpătare, dreptate şi evlavie, potrivit cu învăţătura harului lui Dumnezeu (Tit 2:11-12), fără a se supune la astfel de rânduieli, care sunt adesea rodul închipuirii omeneşti şi al propriei voinţe (Coloseni 2:16,20-23). „Pentru că deprinderea trupească este de puţin folos”, mai spune apostolul Pavel (1 Timotei 4:8). Dar nu putem pune la îndoială sinceritatea lui Chrisostom şi credinţa că prin aceasta va scăpa de lume şi va sluji lui Dumnezeu.

După trecerea unui oarecare timp, mama lui a murit; Ioan, urmărit mereu de gândul că trebuie să se retragă cu totul din lume, a părăsit oraşul şi s-a alăturat unui număr mare de creştini care se duseseră în munţii din vecinătatea Antiohiei pentru a duce o viaţă de pustnici. Găsind însă că nici aceasta nu e de ajuns pentru a răstigni firea păcătoasă şi a o supune, s-a retras singur într-o peşteră din muntele Casius. Acolo locuia în frig, nu lua decât puţină mâncare şi stătea în picioare în timpul nopţii pentru a înlătura somnul. Dacă n-a reuşit să omoare firea păcătoasă, lucru care nu-i cu putinţă, era aproape să se omoare pe el însuşi prin chinurile la care se supunea. După doi ani a trebuit să se întoarcă la Antiohia, istovit şi cu sănătatea zdruncinată pentru tot restul vieţii. Cât timp trăim pe pământ, firea păcătoasă este în noi şi nu poate fi nici omorâtă, nici îmblânzită prin chinurile trupeşti cele mai mari. Câte suflete sincere n-au făcut experienţa aceasta! Puterea vieţii în Cristos, prin Duhul Sfânt, este singură în stare să ne facă să avem biruinţă asupra firii păcătoase (Galateni 5:16-25).

Timpul trăit de Chrisostom în singurătate n-a fost întrebuinţat numai în exerciţii de pocăinţă. Ioan a continuat să se instruiască şi chiar a scris câteva lucrări. În Antiohia şi-a continuat lucrările şi s-a dat cu totul în slujba săracilor. Iubirea sa deosebită faţă de ei a fost trăsătura de seamă a întregii sale vieţi. În timpul acesta, a scris o carte pentru a mângâia un prieten care credea că este neîncetat stăpânit de un demon şi căzuse într-o deznădejde adâncă. Printre alte lucruri, îi spunea: „Du-te în spitale şi priveşte de aproape toate suferinţele, durerile şi slăbiciunile pe care le îndură oamenii; vizitează închisorile şi pe nenorociţii din ele; du-te şi vezi pe săraci în lipsurile mari, în care se află; şi vei înţelege cât de mult greşeşti când te plângi de starea în care te afli.” Apoi adaugă: „Dând la o parte tristeţea de care eşti cuprins, vei dezarma demonii.” În adevăr, este destul de clar că ocupându-ne cu noi înşine şi cu nenorocile noastre, ne dăm în stăpânirea vrăjmaşului. Chrisostom însă ar fi trebuit totodată să îndrepte, în chip deosebit, privirile prietenului său spre Cristos, prin care „suntem mai mult decât biruitori” (Romani 8:37).

Episcopul Meletius, voind ca Chrisostom să aibă un câmp mai mare de lucru, l-a hirotonit diacon. Ca atare, trebuia nu numai să aibă grijă de săraci, dar şi să dea învăţătură poporului, sarcină pentru care avea un dar minunat, care l-a făcut foarte popular.

După patru ani, a fost hirotonit preot de către episcopul Flavian, urmaşul lui Meletius. Flavian, văzând darul minunat cu care era înzestrat Chrisostom, a lăsat în seama lui sarcina de a predica. Timp de zece ani, aceasta a fost ocupaţia de căpetenie a lui Chrisostom. Ceea ce vrem să spunem arată cum orânduirea lumească înlocuise orânduirea dumnezeiască în Biserică. Acum oamenii hirotoneau, adică făceau alegerea, sfinţeau, chemau la cutare sau cutare lucrare; nu mai era ca la început, când Duhul Sfânt chema la o anumită lucrare şi trimitea pe cei aleşi să vestească Evanghelia (Faptele Apostolilor 13:2-4; 1 Corinteni 12:7-11). Cu toate acestea, nu putem pune la îndoială că Domnul, în harul Său S-a slujit, atunci ca şi acum, de unii dintre aceşti episcopi sau preoţi, când erau credincioşi în lucrurile pe care le cunoşteau şi când erau cu toată inima de partea Lui. Acest lucru îl vedem la Ioan Chrisostom.

Precum am mai spus, el era înzestrat cu un dar minunat de a vorbi. Mulţimea dădea năvală să-l asculte. Din nenorocire, însă, nu făceau aceasta din dragoste pentru adevăr şi pentru nevoile sufleteşti, ci pentru că urechile le erau încântate de nişte discursuri bine rostite. Aceasta nu înseamnă că Chrisostom nu arăta pe faţă adevărul sau că nu lovea în păcat; dimpotrivă, se ridica cu toată tăria împotriva stricăciunii, luxului şi mândriei care domneau în acel mare oraş. Pentru ascultătorii săi însă era ca o muzică plăcută de ascultat; inimile şi cugetele lor în general rămâneau de piatră la auzul cuvintelor sale. Ba chiar ajunseseră să aplaude ca la teatru când unele părţi din discursurile lui păreau deosebit de frumoase.

Chrisostom se întrista, dojenea foarte aspru pe ascultătorii săi şi îi mustra fără încetare că sunt mai nelipsiţi de la predicile lui decât de la rugăciune. Nu ajungea însă la nici un rezultat şi, ca şi cum ar fi trecut de la o petrecere la alta, ei ieşeau de la biserică pentru a se duce la jocurile publice. Pe timpul lui Chrisostom nu mai era decât o mărturie din creştinism; doar numele de creştin mai rămăsese. Încolo oamenii nu se deosebeau deloc de păgâni. Aveau „doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:5).

Dumnezeu însă avea să dea o lovitură grozavă acestui popor nepăsător şi uşuratic care umbla mai mult după plăceri decât după Dumnezeu.

În anul 387, cu prilejul unor impozite noi puse de împărat, poporul din Antiohia s-a răsculat şi s-a dat la acte de violenţă. Băile publice au fost pustiite, unii au atacat tribunalul pretoriului, iar cârmuitorul, nefiind în stare să se împotrivească, a fost suit să fugă. În furia sa fără margini, poporul a nimicit tablourile împăraţilor, a răsturnat şi sfărâmat statuile lui Teodosie, împăratul de atunci, şi ale împărătesei Flacila. Sosirea unei trupe de infanterie trimisă de prefect a împiedicat alte stricăciuni şi, în cele din urmă, ordinea a fost restabilită. Oraşul vinovat a fost cuprins de o mare mâhnire şi spaimă. Ce va zice şi va face împăratul în faţa acestei batjocuri, făcute atât lui cât şi soţiei lui preaiubite? Când am vorbit despre Ambrozie, am văzut cât de grozav era Teodosie când se aprindea de mânie. Toată lumea se temea ca nu cumva, la cea dintâi pornire de supărare, să poruncească nimicirea oraşului şi a locuitorilor lui, aşa cum îl sfătuiau curtenii. El s-a mulţumit însă să trimită doi comisari cu depline puteri şi ordine severe împotriva celor pe care i-ar găsi vinovaţi.

Groaza a pus stăpânire pe oraş, pentru că trimişii împăratului au început să arunce în închisoare pe cetăţenii mai bogaţi, să le confişte bunurile şi să supună la chinuri pe cei pe care îi credea vinovaţi. Ce era de făcut în mijlocul acestor împrejurări grave? Bătrânul episcop de Antiohia a dat atunci un mare exemplu de devotament. Cu toată vârsta lui înaintată, cu slăbiciunile de care era cuprins şi cu o soră bolnavă pe moarte, care cerea grija lui, s-a hotărât să meargă la Constantinopol pentru a cere iertare din partea împăratului. În timpul lipsei sale i-a ţinut locul Chrisostom, care şi-a dat silinţa, prin cuvântările lui, să liniştească teama poporului, să-l mângâie şi să-l încurajeze, făcându-l să spere îndurarea din partea împăratului. În acelaşi timp, el s-a folosit de această împrejurare pentru a chema la pocăinţă pe cei neîntorşi la Dumnezeu. El le spunea: „Dacă în această privinţă vă temeţi de mânia unui împărat, care nu e decât un om, cât de mult ar trebui să vă temeţi de mânia lui Dumnezeu, care a fost întristat din cauza păcatelor noastre!”

Chrisostom fiind nevoit să lipsească din localitate, spaima poporului a fost cu atât mai mare. Oamenii voiau să părăsească oraşul şi să fugă în pustie. Cârmuitorul, care era totuşi un păgân, s-a dus el însuşi în biserică pentru a linişti mulţimea. La întoarcerea sa, Chrisostom s-a mâniat pentru lipsa de credinţă a creştinilor. „Departe de a vă lăsa învăţaţi de guvernator”, le-a spus el, „ar fi trebuit ca voi să daţi lecţii celor necredincioşi.”

Pustnicii creştini s-au coborât de asemenea din locurile lor retrase în munţi, pentru a veni să încurajeze pe bieţii locuitori din Antiohia. Unul dintre ei, întâlnind în mijlocul oraşului pe trimişii împăratului, îi opri, le porunci să se coboare de pe cai şi le spuse: „Duceţi din partea mea această înştiinţare împăratului: „Tu eşti împărat, dar eşti om şi stăpâneşti peste nişte oameni, creaţi după chipul lui Dumnezeu. Teme-te de mânia Creatorului, dacă nimiceşti lucrarea Lui. Tu eşti mâniat că s-au distrus chipurile tale; Se va mânia Dumnezeu mai puţin, dacă tu nimiceşti pe ale Sale? Statuile tale de bronz au fost aşezate din nou pe temeliile lor; dar când tu vei omorî oameni, cum vei îndrepta acest rău? Poţi să-i înviezi?”

Flavian a ajuns la Constantinopol şi a fost primit de împărat. Acesta a început să amintească ocrotirea deosebită ce a arătat oraşului Antiohia şi s-a plâns de nerecunoştinţa locuitorilor săi şi de jignirea ce îi aduseră. Flavian a recunoscut bunătatea împăratului şi nedreptatea poporului; apoi a făcut un apel fierbinte la mila lui Teodosie. Nu putem da aici tot discursul său; iată numai câteva cuvinte: „Gândeşte-te”, zise el, „că în acest ceas, iudeii şi grecii, lumea civilizată şi barbarii au luat cunoştinţă de nenorocirile care au venit peste noi. Ei au ochii îndreptaţi asupra ta şi aşteaptă hotărârea pe care o vei da cu privire la noi. Dacă sentinţa ta este omenească şi generoasă, ei vor da slavă lui Dumnezeu şi vor spune: „Cât de mare este puterea creştinismului! Ea a supus pe acest om, care putea să piardă şi să nimicească tot. Mare este Dumnezeul creştinilor! El înalţă pe oameni mai presus de natură…” El mai adăuga: „Vin în Numele Stăpânului cerurilor, pentru a spune sufletului tău blând şi plin de îndurare, aceste cuvinte ale Evangheliei: Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Adu-ţi aminte de ziua când vom da socoteală de toate faptele noastre… Te rog fierbinte să iei ca exemplu pe Stăpânul tău cel mai mare, care, cu toate greşelile noastre, ne dă din belşug din binefacerile Sale.”

Teodosie a fost mişcat şi înduplecat de cuvintele lui Flavian. El a iertat oraşul vinovat, spunând: „Ce e de mirare că noi, oamenii, iertăm pe nişte oameni care ne-au jignit, când Stăpânul lumii, coborât pe pământ, făcut rob pentru noi şi răstignit pe cruce de cei cărora le-a făcut numai bine, a rugat pe Tatăl pentru călăii Săi, zicând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”

Ce plăcut să auzi astfel de cuvinte ieşind din gura marelui împărat! De aici se vede că creştinismul avea o influenţă adevărată şi puternică asupra lui. Flavian s-a întors în grabă să aducă vestea cea bună poporului din Antiohia, şi plânsetele s-au schimbat în bucurie.

Predicile lui Chrisostom, în timpul acela când mânia împăratului stătea ameninţătoare deasupra Antiohiei, nu au fost fără rod. Mulţi cetăţeni au fost aduşi la credinţa creştină şi el a trebuit să le arate o grijă deosebită pentru a-i aşeza pe temelia adevărului. A desfăşurat aceeaşi muncă şi faţă de cei care numai îşi spuneau creştini. În timpul celor zece ani ai activităţii lui la Antiohia, în discursurile lui căuta în general să îndemne pe ascultători să ducă o viaţă creştină. Combătea la cei bogaţi dragostea de lux şi de plăceri şi îi îndemna la iubire faţă de săraci. Dojenea lipsa de la adunări, unde veneau cu grămada în zilele de sărbători, dar neglijeau să fie şi în celelalte zile. Se plângea de faptul că nu se temeau să înfrunte oboseala şi căldura când era vorba de afacerile lor şi anumite plăceri, în timp ce se temeau când era vorba să meargă să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Stăruia cu tărie pe lângă ascultătorii săi asupra nevoii de a da o serioasă luare aminte învăţăturilor ce le erau prezentate şi îi silea să arate în purtarea lor că acestea au pătruns cu adevărat în inimă. „Cea mai bună învăţătură”, zicea el, „vine din exemplu. Chiar dacă nu aţi vorbi, dacă, la ieşirea voastră de la adunare, liniştea voastră, privirile, glasul vostru arată celor care n-au venit acolo folosul pe care l-a tras sufletul vostru din ceea ce aţi auzit, aceasta va fi un îndemn puternic. Toţi să aibă parte de lucrul bun pe care l-aţi primit. Ei vor avea această dovadă, dacă vor vedea că voi aţi ajuns mai blânzi cu inima, mai devotaţi şi mai cucernici.”

O mare schimbare urma să aibă loc în viaţa lui Chrisostom. În anul 397 a murit Nectarie, episcopul din Constantinopol, şi a trebuit să i se găsească un urmaş. Mulţi candidaţi se întreceau să pună mâna pe un loc aşa de înalt, dar eunucul Eutropiu, atotputernicul ministru al slabului împărat Arcadius [Notă] a făcut tot ce a fost posibil şi l-a convins să aleagă pe Chrisostom ca episcop. Eutropiu îl auzise predicând la Antiohia şi a fost izbit de darul său de a vorbi, ca şi de viaţa lui serioasă. Arcadius s-a învoit cu propunerea primului său ministru şi a dat ordin contelui Astirius, care guverna în Răsărit, să trimită pe Chrisostom la Constantinopol, fără a-i spune despre ce era vorba. Se temea că nu va primi, pentru că refuzase odată funcţia de episcop în Antiohia. Mai întâi Chrisostom, luat pe neaşteptate şi dus cu escorta din loc în loc, a protestat împotriva acestui fel de a se purta cu el. Dar, înţelegând despre ce este vorba şi gândind serios la aceasta, a crezut că vede o călăuzire din partea lui Dumnezeu şi s-a supus.

Mare a fost mirarea episcopilor, întruniţi la Constantinopol, când au aflat hotărârea împăratului. Fiecare dintre ei trăsese nădejde sau să fie numit, sau măcar să ajungă în această demnitate unul dintre protejaţii lor. Printre cei mai supăraţi se află Teofil, episcopul marelui şi vestitului oraş Alexandria din Egipt. Întrucât va mai veni vorba despre el în această istorie, este nevoie să spunem câteva cuvinte despre felul de a fi al acestui om. Teofil trecea drept un om foarte priceput în ştiinţa teologică, dar totodată era unul dintre cei mai răi oameni din timpul acela. Îndemânatic, energic, şiret, se purta în chip tiranic cu episcopii ce ţineau de scaunul din Alexandria şi cu preoţii din biserica sa. În acelaşi timp, lacom de bani şi plăcându-i luxul, făcea tot ce era posibil, nu numai de a jefui bogăţiile templelor păgâne, ci de a pune mâna şi pe lucrurile bisericii. În vederea aceasta se folosea chiar de violenţă. Atât de puternice erau simţămintele care îi însufleţeau purtarea şi dorinţa de a stoarce bani, încât era batjocorit cu numele de „Faraonul creştin”. Tristă privelişte; cât de mult se deosebea de trăsătura episcopului, aşa cum ni-l prezintă Pavel: „Căci episcopul (sau supraveghetorul), ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără vină, să nu fie încăpăţânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig urât, ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat” (Tit 1:7-8; şi 1 Petru 5:1-3). Dar Teofil nu era aşa şi mulţi alţi episcopi se asemănau cu el. Ei făceau parte dintre robii aceia care spun: „Stăpânul meu întârzie să vină” şi care se dădeau la tot felul de ticăloşii; dintre aceia despre care apostolul spune că: „cred că evlavia este un izvor de câştig” (Matei 24:48-49; 1 Timotei 6:5). Acest Teofil, care avea o mare trecere la Constantinopol, ar fi vrut, pentru a mări această trecere, să facă în aşa fel ca să fie numit unul dintre preoţii lui ca episcop al acestui mare oraş. Înşelat în speranţa sa, la început a refuzat să hirotonească pe Chrisostom, precum fusese invitat. Dar fiindcă Eutropiu, care cunoştea anumite fapte puse în sarcina sa şi i le şi dovedise, l-a ameninţat că-l va aduce în faţa judecăţii dacă va continua să se împotrivească sfinţirii lui Chrisostom, Teofil a primit şi el însuşi a hirotonit pe Ioan din Antiohia, în faţa unei mulţimi fără număr. În inima sa i-a păstrat o ură neîmpăcată, pe care a reuşit să şi-o arate mai târziu, precum vom vedea.

Iată deci pe Chrisostom episcop de Constantinopol, a doua capitală a imperiului, reşedinţa împăratului de Răsărit. Să privim asupra felului cum înţelegea el să-şi îndeplinească datoriile sarcinei sale. Să nu uităm că această sarcină îi dădea drepturi printre cei mai înalţi demnitari ai imperiului şi intrare în casa împăratului.

Înaintaşul său, Nectarie, vieţuise mai mult ca un înalt funcţionar de la curte decât ca un episcop creştin. Uşuratic în viaţa sa, om de lume, cheltuia mult cu menajul casei şi arăta multă măreţie, având o masă îmbelşugată şi dând ospeţe şi clericilor şi laicilor. Chrisostom a schimbat toate acestea şi a adus totul la cea mai mare simplitate; mobila luxoasă, vasele de preţ, hainele de aur şi de mătase rezervate episcopului, trăsurile de lux au fost vândute, precum şi toate vasele şi podoabele de preţ din biserici. Venitul a fost dat pentru acte de binefacere şi ajutoare săracilor. Din veniturile lui proprii de episcop, Chrisostom a întemeiat un spital pentru bolnavii săraci, aducându-şi poate aminte de cuvintele Domnului, de la Matei 25:35-36. Vrăjmaşii l-au acuzat mai târziu că a pus deoparte venitul acestor vânzări, dar acuzaţia lor s-a dovedit cu totul neîntemeiată. Viaţa lui de toate zilele era din cele mai simple. Asprimea din tinereţe îl slăbise, totuşi continua să trăiască în mod cumpătat, mâncând singur acasă şi fără a invita vreodată pe cineva. Afară de cazul când avea ceva pentru treburile urgente ale bisericii, el nu se ducea la curte. Dacă era nevoit să se afle în public, vorbea puţin. Acest fel de a trăi l-a făcut să treacă drept un om morocănos, zgârcit şi mândru; în realitate, însă, el voia să-şi îndeplinească aşa cum se cuvine sarcina pe care credea că o are din partea lui Dumnezeu. Dorea totodată să fie un exemplu pentru alţii.

Ca episcop, avea supravegherea a numeroşi clerici din oraş. Ori, afară de rare excepţii, tot acest ales cler trăia într-o mare stricăciune, în risipă şi moliciune, umblând după mesele bogaţilor, năzuind să capete donaţii de la cei care erau pe patul morţii, punând mâna pe banii care erau daţi pentru săraci.

Chrisostom a înfrânat energic toate aceste năravuri urâte, dându-şi silinţa să aducă pe preoţi şi pe diaconi la simplitatea şi curăţia vieţii care se potriveau cu mărturia lor, dând afară din comunitate pe cei vinovaţi. El a reînnoit totodată vechiul obicei de a ţine serviciul religios seara pentru membrii turmei pe care ocupaţiile îi opreau să ia parte în timpul zilei. Aceasta a fost o lovitură grozavă pentru cler, care se obişnuise cu trândăvia şi care căuta mai mult plăcerea sa decât binele poporului.

Chrisostom mustra de asemenea cu toată străşnicia pe văduvele care, în loc de a se purta cu cumpătare, trăiau în risipă. Cum spune apostolul Pavel, el le îndemna să se recăsătorească şi să ducă o viaţă curată (1 Timotei 5:13-14). În biserică mai erau şi diaconiţe sau slujitoare care, prin dragostea lor de împodobire, prin luxul şi obiceiurile lor, necinsteau slujba ce o aveau. Chrisostom le dojenea, ba se ducea chiar acasă la ele, îndemnându-le să ducă o viaţă cumpătată.

Se vede cât de mult avea de făcut acest om credincios, care avea pe inimă să aducă rânduială în casa lui Dumnezeu, unde se strecurase atâta rău. Despre această stricăciune vorbeşte Domnul, când mustră pe îngerul adunării din Pergam (Apocalipsa 2:14-15). Perioada bisericii în care a trăit Chrisostom este exact aceea redată prin Pergam.

Episcopul avea mult de lucru şi cu aceia care n-aveau însărcinări în biserică. Nu ne putem face îndeajuns idee despre luxul şi letargia, risipa şi dragostea de plăceri care domneau la curte şi la cei mari. Chrisostom ar fi vrut să-i aducă la simplitate şi să-i facă să dea măcar o parte din bogăţiile lor pentru mângâierea săracilor. Acesta era adesea subiectul îndemnurilor lui. El iubea pe săraci, pe suferinzi, pe dezmoşteniţi şi inima lui se îndurera când vedea egoismul şi nepăsarea bogaţilor faţă de aceştia. Dar poporul din Constantinopol, aceşti săraci cărora le lua parte cu atâta duioşie, era plin de admiraţie pentru episcopul lor şi-i arăta o dragoste fără margini. Când predica el, clădirile publice erau prea mici pentru a încăpea mulţimea ce se îngrămădea acolo.

Lucrând în felul acesta, episcopul de Constantinopol era sincer şi dădea prin viaţa sa exemplu de ceea ce vrea să vadă la ceilalţi. El credea că cei care au un loc deosebit în biserică trebuiau să fie exemple turmei şi îşi aducea aminte de ce spunea apostolul Pavel către cei bogaţi. Din nenorocire, nu era înzestrat cu blândeţea care să potolească asprimea mustrărilor sale. El nu putea îngădui răul, de bună seamă, dar ar fi trebuit să-şi aducă aminte de îndemnul lui Pavel către Timotei: „Şi robul Domnului… să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici” (2 Timotei 2:24-25).

Varga lui Chrisostom era de fier, nu de dragoste. În felul acesta, asprimea lui a făcut în curând să aibă o mulţime de vrăjmaşi în cler şi la curte, mai ales printre femeile bogate, pe care le mustra pentru purtarea lor urâtă, atât de nepotrivită aceleia pe care o cere apostolul Petru de la femeile creştine (1 Petru 3:3-5).

La începutul şederii sale la Constantinopol, Chrisostom s-a bucurat de trecere în faţa împăratului şi a mândrei Eudoxia, soţia sa, care avea o influenţă din ce în ce mai mare asupra lui Arcadius. Bunăvoinţa împărătesei s-a arătat într-o împrejurare pe care o vom aminti, pentru că aruncă o nouă lumină asupra a ceea ce ajunsese Biserica în timpurile acestea.

Într-un avânt de cucernicie, Eudoxia întemeiase, la o distanţă oarecare de Constantinopol, o capelă în cinstea sfântului Toma. Ea voia să transporte acolo moaştele câtorva martiri necunoscuţi, păstrate într-o biserică grecească [Notă]. Acest transport trebuia să fie făcut cu mare fală şi în timpul nopţii, la lumina făcliilor. De bună seamă, era chemat şi episcopul să ia parte. Cortegiul se pusese în mişcare. În fruntea convoiului era purtată lada cu oasele martirilor; venea apoi împărăteasa, având pe cap diadema sa, îmbrăcată cu haine scumpe de purpură şi însoţită de doamne şi de demnitarii curţii sale. Alături de ea mergea episcopul, iar în urmă veneau preoţi, călugări şi călugăriţe din toate comunităţile. Strălucirea vie a făcliilor, care lumina priveliştea, o făcea să se asemene cu o mare de foc.

Era aceasta spre gloria lui Dumnezeu, care vrea să fie adorat în duh şi în adevăr? Nu s-ar fi potrivit aceasta mai degrabă cu o ceremonie păgână?

La capelă au ajuns în zorii zilei, iar Chrisostom a ţinut acolo un discurs. Dar în loc de a arăta deşertăciunea acestor ceremonii, care nu glorificau decât pe oameni, iar în nici un text Cuvântul lui Dumnezeu nu încuviinţează aşa ceva, în loc de a îndrepta sufletele spre gloria cerească a lui Cristos, discursul episcopului a fost plin de laude la adresa împărătesei şi arăta propria lui bucurie că a luat parte la această sărbătorire. A doua zi a venit şi împăratul, la rândul său, în acelaşi loc pentru a face închinăciuni, şi Chrisostom, în alt discurs, ridică în slăvi cucernicia şi umilinţa sa. Iată unde ajunsese aceea care se numea Biserica lui Cristos, mireasa Aceluia care mustra pe iudei că umblă după gloria care vine de la oameni şi a cărui Împărăţie nu este din lumea aceasta. Şi dacă un om ca Chrisostom, care cunoştea totuşi Scriptura, dădea încuviinţare unor astfel de lucruri, ce întuneric trebuie să fi fost printre cei neştiutori! Superstiţia creştea din ce în ce mai mult, iar credinţa, singura care mântuieşte, era tot mai mult înlocuită cu forme deşarte.

Chrisostom însă avea de îndeplinit o lucrare mai frumoasă, în care îl vedem sub o altă lumină. Goţii, un popor barbar, atacaseră imperiul roman. În năvălirea lor, luaseră de bună seamă, printre prizonieri, câţiva creştini, prin mijlocirea cărora au învăţat să cunoască creştinismul; şi un mare număr dintre ei au ajuns să-l mărturisească ei înşişi pe faţă. Persecutaţi de propriii lor împăraţi, aceşti noi creştini s-au refugiat într-unele părţi ale imperiului roman, unde le-a fost îngăduit să se stabilească. Cei mai mulţi au devenit arieni, fără a şti bine poate nici ei ce era această mărturie religioasă; dar împăratul Valens, arian el însuşi, ceruse ca ei să treacă de partea lui, sub pedeapsa că vor fi alungaţi de pe teritoriul imperiului. Mulţi au venit la Constantinopol, şi Chrisostom, cuprins de milă faţă de ei, s-a simţit îndemnat să aibă grijă de sufletele lor. A pus deci deoparte pentru ei o biserică din Constantinopol, a făcut să se traducă în limba lor câteva părţi din Scriptură şi a pus să fie citite de către un preot din neamul lor, care le dădea apoi unele îndemnuri. Episcopul însuşi îşi găsea plăcerea să vină câteodată să le vorbească, prin mijlocirea unui traducător. A avut totdeauna pe inimă, şi aceasta a fost până la sfârşit una din grijile vieţii sale, de a răspândi printre popoarele barbare cunoştinţa despre Cristos. În acest scop, a îngrijit să se trimită misionari la triburile goţilor şi sciţilor, care locuiau pe malurile Mării Negre; mai târziu, şi-a dat osteneala să convertească pe păgânii închinători ai Astarteei, [Notă] care se găseau încă în mare număr în Fenicia, şi râvna sa s-a întins până în Persia, la cei care se închinau focului. Cât de plăcut este să vezi strălucind în inima lui Chrisostom această dorinţă de a face cunoscut numele lui Cristos! Pentru aceasta n-a cruţat nici ostenelile sale, nici banii.

Chrisostom datora înălţarea sa în scaunul de episcop din Constantinopol lui Eutropiu. Acest om ambiţios, lacom de putere şi de onoruri, trăgea nădejde că episcopul are să fie în mâinile lui un instrument supus pentru a-şi spijini planurile şi intenţiile care nu totdeauna erau bune şi drepte. Dar acesta a găsit în Chrisostom un om de o fire cu totul altfel, un om care nu se temea să dojenească, chiar de la înălţimea amvonului, ceea ce nu i se părea cinstit şi potrivit cu spiritul creştin, şi aceasta la persoanele din cel mai înalt rang. Chrisostom s-ar fi expus unei mari primejdii dacă s-ar fi împotrivit lui Eutropiu; în curând însă s-a văzut chemat să ia apărarea trufaşului ministru. Iată în ce împrejurare. Eutropiu, mâniat de trecerea tot mai mare a împărătesei şi crezând că totul îi era îngăduit, a mers până acolo că a ameninţat-o şi a spus că el ar putea s-o facă să fie izgonită din palat. Eudoxia, jignită aşa de mult, s-a plâns împăratului. Acesta a chemat pe Eutropiu, l-a destituit din postul său, i-a confiscat toate bunurile şi i-a poruncit să părăsească palatul sub pedeapsa cu moartea. Eutropiu şi-a dat sema că era pierdut. Împărăteasa dăduse ordin să fie urmărit şi prins. El ştia că este urât de popor; unde să fugă pentru a-şi pune viaţa la adăpost? Altădată, pentru ca nici unul dintre vrăjmaşii săi să nu poată scăpa, căuta să facă să se ia bisericilor dreptul de adăpost şi nu izbutise aceasta decât pentru vinovaţii de lezmajestate, adică pentru insultă împotriva împăratului. În spaima sa, s-a dus să caute refugiu în biserica metropolitană. Urmărit de soldaţi şi de popor, care cereau să fie omorât, el a ridicat perdeaua ce acoperea masa de împărtăşire şi a îmbrăţişat unul din stâlpii ce o spijineau. Mulţimea, dând năvală în biserică, cerea cu mari strigăte pe vinovat, dar Chrisostom a refuzat cu toată străşnicia să-l predea şi, ascunzându-l în locul unde ţineau odoarele, s-a înfăţişat personal înaintea soldaţilor care ameninţau şi cereau să fie dus în faţa împăratului. Acolo a susţinut cauza lui Eutropiu în aşa fel încât Arcadius a promis că va fi respectat locul unde s-a retras vinovatul.

A doua zi era duminică. O mulţime fără seamă umpluse biserica. Chrisostom, alegând ca text cuvintele Eclesiastului: „O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune” (Eclesiastul 1:2), le-a aplicat la cazul lui Eutropiu, care ieri era atotputernic, iar a doua zi era palid, acoperit cu cenuşă şi tremura, îngenungheat la masa de împărtăşire. În cuvântarea sa, episcopul a făcut să iasă la iveală cât de nestatornice sunt toate bunurile şi onorurile ce le dă pământul şi cât este de primejdios ca cineva să se încreadă în ele, fără a ţine seama de drepturile lui Dumnezeu. Nădăjduim că gândurile ascultătorilor vor fi fost întoarse de la gloria şi bunurile pieritoare, spre bunurile nevăzute, care sunt veşnice şi pe care nimeni nu le poate răpi.

Eutropiu, scăpat pentru un moment, a fost dus la câtva timp după aceea în insula Cipru, apoi readus la Calcedonia, unde, după ce a fost condamnat la moarte ca vinovat de lezmajestate, a fost decapitat.

În aceste timpuri aşa de tulburi, Chrisostom nu s-a ocupat numai de serviciul lui, căutând să înlăture răul, evanghelizând şi încurajând sufletele, dând ajutor celor vinovaţi; el mai avea, lucru ciudat de spus, să apere imperiul împotriva barbarilor, şi aceasta numai prin puterea cuvântului său.

În anul 400, armata goţilor, sub comanda generalului Gainas, care spera să ocupe primul rang în armata imperială, se apropia de Constantinopol şi ameninţa că va pune stăpânire pe oraş dacă împăratul nu-i va da trei dintre cei mai de frunte ofiţeri. Aceştia, pentru a salva statul şi a cruţa pe împărat de ruşinea de a-i da prinşi, s-au dus ei înşişi în tabăra barbarilor. Gainas a pus să-i arunce în lanţuri şi, pentru a se bucura de spaima lor, a poruncit unui soldat să le taie capul. Acesta însă, în înţelegere cu stăpânul său, s-a mulţumit doar a-i atinge cu vârful săbiei; şi Gainas i-a păstrat ca prizonieri. Acest got era de credinţa ariană şi a cerut lui Arcadius să dea celor de aceeaşi religie cu el, o biserică în Constantinopol. Arcadius, neştiind ce să facă în faţa unui aşa de grozav vrăjmaş, a trimis după Chrisostom. Episcopul plin de râvnă pentru adevărata credinţă în Fiul lui Dumnezeu, s-a dus fără teamă în tabăra barbarilor şi a vorbit lui Gainas cu atâta autoritate, încât acesta nu ştia ce să răspundă. A renunţat de a mai cere o biserică şi, mai târziu, a dat drumul şi prizonierilor.

Gainas însuşi, atacat şi înfrânt de un alt general got, a pierit în timpul fugii. Toate aceste întâmplări erau pentru Chrisostom ocazii de a arăta poporului nestatornicia lucrurilor pământeşti.

Ceea ce vrem să povestim arată cât de diferite erau în acel timp datoriile unui episcop dintr-un mare oraş, al unui episcop cel puţin care, oricare i-ar fi fost lipsurile, avea pe inimă menţinerea creştinismului, atât cât îl putea el înţelege. În măsura în care imperiul mergea spre decădere, episcopii au fost chemaţi să se poarte ca sprijinitori şi apărători ai oştilor lor împotriva barbarilor. Vom avea ocazia să mai vedem acest lucru. Deocamdată vom căuta să privim de aproape pe Chrisostom în luptă cu greutăţi mai mari decât acelea pe care le întâlnise până atunci.

Asprimea lui Chrisostom, râvna sa pentru a îndrepta clerul corupt din Constantinopol şi pentru a mustra pe cei mari din cauza luxului şi moliciunii lor, a făcut să aibă o mulţime de duşmani. Împărăteasa, a cărei mândrie, din ce în ce mai mare, el n-o putea încuviinţa, de asemenea era împotriva lui. Acest lucru încuraja pe vrăjmaşii săi de a căuta un prilej să-l piardă şi să scape astfel de un cenzor supărător; şi această ocazie s-a ivit în curând.

Biserica din Efes, despre care se vorbeşte atât de mult în Noul Testament, ajunsese atunci în cea mai tristă stare. Episcopul ei murise şi mulţi pretendenţi se certau pentru locul său, fiecare dând bani ca să câştige voturile poporului. S-au format astfel partide gata a se folosi de violenţă unii împotriva altora pentru a face să iasă candidatul lor. Clerul din oraş, neştiind cum să pună capăt tulburării, comunică lui Chrisostom să vină să-i ajute. Iată ce i-au scris: „De câţiva ani suntem cârmuiţi împotriva oricărei reguli şi a orcărui drept. Te rugăm să binevoieşti a veni aici, pentru ca biserica din Efes să-şi redobândească o formă vrednică de Dumnezeu. De o parte arienii, de alta lăcomia şi ambiţia falşilor catolici [Notă] ne sfâşie cu patimă. O mulţime de lupi furioşi pândesc prada, aşteptând să răpească prin bani scaunul de episcop.”

Chrisostom, deşi bolnav, a plecat numaidecât. Cea dintâi grijă a lui a fost să recomande bisericii din Efes ca episcop pe Heraclide, un diacon cucernic şi tare în cunoaşterea Scripturii. Recomandarea lui a fost primită. Heraclide a fost ales, apoi a fost sfinţit de Chrisostom. Ceilalţi candidaţi, însă, văzându-se înlăturaţi în felul acesta, au înmulţit numărul duşmanilor lui. Chrisostom însă a mers mai departe. A străbătut mai multe provincii şi a scos din slujbă mai mulţi episcopi, împotriva cărora primise plângeri şi dintre care unii de bună seamă erau cu totul nevrednici de a-şi îndeplini însărcinarea, şi i-a înlocuit cu alţii. În tot ce făcea, era împins de o râvnă pentru dreptate, socotind că aceasta este datoria lui faţă de Cristos. Asprimea sa însă a ridicat împotriva lui pe aceia faţă de care era întrebuinţată.

În timpul acela, la Constantinopol se punea la cale pieirea lui. Ca înlocuitor a lăsat pe Severian, episcopul Galatiei, pe care îl credea prietenul său. Severian, însă, fiind un om mândru, s-a lăsat câştigat de propunerile împărătesei şi ale vrăjmaşilor lui Chrisostom, care l-au făcut să nădăjduiască la scaunul din Constantinopol. Doi episcopi străini – Antiochus şi Acacius – venind la Constantinopol, s-au lăsat de asemenea înduplecaţi în uneltirea împotriva lui Chrisostom. Serapion, arhidiacon şi prieten de aproape al lui Chrisostom, l-a chemat stăruitor să vină înapoi pentru a se împotrivi uneltirilor celor care voiau să-l piardă. Dar Chrisostom dorea să-şi termine călătoria. Abia după trei luni s-a înapoiat la Constantinopol. Poporul, înştiinţat despre întoarcerea sa, a alergat cu bucurie în întâmpinarea episcopului său iubit, binefăcătorul neobosit al săracilor, a cărui viaţă simplă şi curată se potrivea cu învăţătura pe care o dădea.

Chrisostom nu putea face altfel decât să mustre pe Severian pentru felul cum s-a purtat în lipsa sa. El a dojenit purtarea lumească a acestuia, faptul că a luat parte la ospeţele de la curte, vizitele dese de la palatul imperial. „Tu şi Antiochus”, a spus el, „duceţi o viaţă de trântori şi linguşitori; voi aţi ajuns de poveste în oraş.” Din nenorocire, însă, aceste mustrări făcute pe drept, în loc să atingă conştiinţa lui Severian, au făcut să i se mărească ura împotriva lui Chrisostom.

Acesta a mers mai departe. A vorbit în predica sa despre versetul 19 din 1 Împăraţi 18, lovind de faţă cu toţi în aceia care duceau viaţa aceasta de trântori la masa împăratului şi a celor din ranguri înalte. El a spus: „Strângeţi aici la mine pe aceşti preoţi necinstiţi, care mănâncă la masa Izabelei, ca să le spun cum a spus altădată Ilie: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după Dumnezeu; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal. Dacă masa Izabelei este dumnezeu, mâncaţi până vă va veni greaţă.” Nu ştim dacă Chrisostom s-a gândit la aceasta; vrăjmaşii săi însă, mâniaţi de aceste cuvinte aspre, care îi condamnau, s-au grăbit să aducă lucrul acesta la cunoştinţa împărătesei, ca şi cum pe ea ar fi numit-o Izabela. Împărăteasa n-a uitat de aceasta. În felul acesta vrăjmăşia creştea din ce în ce împotriva lui.

Serapion a acuzat pe Severian că a defăimat pe Cristos. Chrisostom a dat uşor crezare cuvintelor arhidiaconului. El a scos din slujbă pe Severian şi l-a izgonit din oraş. Împărăteasa, care ocrotea pe Severian, a cerut lui Chrisostom să-i ridice pedeapsa pe care o rostise, dar, întrucât el nu voia să cedeze rugăminţilor ei, Eudoxia, într-o zi de sărbătoare, a intrat în biserică cu copilaşul ei în braţe şi l-a pus pe genunchii lui Chrisostom. Apoi cu mâinile întinse pe capul copilului, ea a rugat stăruitor pe episcop ca să ierte pe Severian. Chrisostom nu a mai putut refuza, l-a iertat şi împăcarea s-a făcut în faţa tuturor. Aceasta a fost doar un răgaz. Vrăjmaşii episcopului urmăreau mereu planul ce şi-l făcuseră ca să scape de el.

O întâmplare le-a dat şi acest prilej. Teofil, acel episcop al Alexandriei care a fost silit de Eutropiu să hirotonească pe Chrisostom, a rămas de atunci vrăjmaşul lui înfocat şi acum sosise clipa când putea să-şi potolească ura. E un lucru trist a vorbi în felul acesta despre nişte oameni care erau în fruntea bisericii, dar acesta este adevărul şi ne arată ce poate să ascundă inima omului sub o înfăţişare religioasă.

În pustiurile Nitria şi Sceta, aproape de Egipt, erau nişte călugări care aveau drept conducători patru fraţi ce purtau numele „fraţii cei înalţi”. Acest nume ciudat le venea din cauza staturii lor înalte. Erau oameni simpli, liniştiţi, cucernici, respectaţi de toţi, ocupându-se mult cu studiul Sfintei Scripturi, în care erau foarte pricepuţi. Erau destul de bine cunoscuţi de Teofil, care a voit să se folosească de mărturia lor pentru a face să condamne un om nevinovat, prieten al lor. Ei nu au primit acest lucru şi Teofil, înfuriat, i-a învinovăţit de erezie, a pus să-i arunce în închisoare, ba chiar să-i şi bată. Apoi a luat o ceată de soldaţi pe care i-a călăuzit el însuşi în pustie şi le-a poruncit să prădeze şi să nimicească bietele colibe, atât ale „fraţilor înalţi” cât şi ale celorlalţi călugări, şi să le ardă cărţile. Bieţii călugări, urmăriţi de ura lui Teofil, siliţi să fugă din loc în loc, au hotărât în cele din urmă să meargă la Constantinopol pentru a-şi spune păsurile în faţa împăratului şi pentru a se aşeza sub protecţia lui Chrisostom. Acesta i-a primit bine, după ce s-a încredinţat că ei nu aveau nici o învăţătură eretică; dar i-a îndemnat să nu adreseze vreo plângere împăratului. „Biserica,” le spunea el, „are datoria de a judeca lucrurile privitoare la biserică. Tribunalele lumeşti n-au ce căuta să se amestece în chestiunile care privesc lucrurile lui Dumnezeu.”

Cu tot îndemnul lui Chrisostom, „fraţii cei înalţi”, nerăbdători, au prezentat o plângere împăratului, care a luat imediat cauza lor în mâini. A fost convocat un sinod la Constantinopol, şi Teofil a fost somat să se înfăţişeze pentru a răspunde acuzaţiilor aduse. Nu a putut să se opună de a veni. Dar cu viclenie şi îndemânare, a hotărât să se alăture vrăjmaşilor lui Chrisostom şi, din acuzat cum era, să se facă acuzator. În felul acesta dorea să facă să cadă condamnarea care îl ameninţa pe el, asupra lui Chrisostom. El a reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul.

După ce a dat ordin la 28 episcopi egipteni ca să-i vină în întâmpinare, el a plecat la Constantinopol cu o ceată de marinari de rând din portul Alexandria, în totul devotaţi persoanei sale. El aducea totodată daruri bogate şi mulţi bani pentru a atrage popor de partea lui. Nu a voit să stea în gazdă la Chrisostom, a refuzat orice legătură cu el şi nu s-a oprit nici la biserică pentru a aduce mulţumiri aşa cum era obiceiul, ci s-a dus cu fală într-unul din palatele imperiului, care îi fusese pregătit. Apoi, prin ospeţe măreţe şi prin daruri de preţ sau prin bani, pe care ştia să-i dea cu îndemânare, a câştigat în curând bunăvoinţa clerului şi a cetăţenilor de frunte.

Cu toate acestea, împăratul a fost mişcat de plângerea „fraţilor cei înalţi”. Un episcop şi patru stareţi, care l-au învinovăţit pe Chrisostom în mod defăimător de crima de lezmajestate şi de vrăjitorie, au spus că mărturia lor a fost mincinoasă şi că au făcut aceasta la îndemnul lui Teofil. Din cauza aceasta s-a hotărât ca Teofil să fie pedepsit cu moartea.

Împăratul, atins în sentimentele sale religioase de purtarea lui Teofil, avea gândul să-l facă să fie adus în faţa viitorului sinod pentru aceste fapte. A trimis mai întâi după Chrisostom pentru a-l însărcina să cerceteze pe Teofil. Chrisostom a refuzat în mod respectuos. „Eu nu pot”, a zis el, „să merg la judecata unui episcop în afară de marginile ţinutului său. Canoanele opresc lucrul acesta.” Pe de altă parte conştiinţa îl oprea să ia parte la judecata unui vrăjmaş pe faţă. Teofil, prin bunăvoinţa lui Chrisostom, se găsea astfel scăpat de mare primejdie. El era liber atunci de a se întoarce împotriva celui care fusese îngăduitor cu el, şi nu s-a oprit de a o face. În loc de a se arăta recunoscător, a hotărât să-l acuze pe Chrisostom înaintea sinodului care fusese convocat şi să-l facă să fie condamnat. Însă întrucât se temea ca nu cumva marea dragoste a poporului din Constantinopol să stârnească tulburări, vrăjmaşii lui Chrisostom au reuşit să mute sinodul în Calcedonia, o mahala a Constantinopolului, în partea cealaltă a Bosforului, într-un ţinut numit „Stejarul”; de aceea sinodul a purtat adesea numele acesta.

Sinodul era alcătuit din 36 episcopi, şi mai târziu 44, cei mai mulţi egipteni şi toţi ţinând partea lui Teofil, uniţi cu ceilalţi vrăjmaşi ai lui Chrisostom. Restul episcopilor convocaţi, vreo 40 la număr, au rămas la Constantinopol cu Chrisostom, de care erau alipiţi. O listă cu 29 de capete de acuzare a fost alcătuită împotriva lui Chrisostom de către arhidiaconul bisericii sale, om duşmănos şi violent, care nu putea să-l ierte pentru faptul că l-a izgonit altădată din cler, fiindcă s-a purtat cu violenţă faţă de un copil care-l slujea. Multe din aceste acuzaţii erau nimicuri şi cea mai mare parte lipsite cu totul de orice temei şi de bună seamă defăimătoare. Printre cele mai grele erau acelea că a luat bani care aparţineau bisericii şi că a insultat pe împărăteasă, dându-i numele de Izabela. Aceasta era o crimă de lezmajestate, ce avea să-i atragă alungarea sau pedeapsa cu moartea.

În timp ce în Calcedonia se punea la cale pierderea sa, episcopii rămaşi credincioşi lui Chrisostom s-au adunat în jurul lui, vorbind de răutatea lui Teofil şi arătând teama cu privire la prietenul lor. Dar Chrisostom le-a spus: „Rugaţi-vă, fraţii mei, şi dacă iubiţi pe Domnul Cristos, nici unul dintre voi să nu părăsească biserica sa din cauza mea, pentru că eu pot să spun împreună cu apostolul: „Timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa” (2 Timotei 4:6-7). Cunosc pe Satan şi vicleşugul său; el nu mai poate răbda războiul pe care îl fac învăţăturile mele. Dumnezeu să-Şi arate îndurarea şi faţă de mine! Fraţilor, aduceţi-vă aminte de mine în rugăciunile voastre.” Toţi plângeau în timp ce îl ascultau. Unii, întrucât nu mai puteau răbda această privelişte, după ce l-au sărutat, voiau să plece. „Rămâneţi”, le-a spus el, „rămâneţi, fraţilor, staţi jos şi nu mai plângeţi, ca să nu mă întristaţi şi mai mult. Repet: „Căci pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:21). Spunea acest lucru, întrucât ieşise zvonul că va fi dat la moarte pentru insultele aduse împărătesei.

Sinodul de la „Stejar” a trimis doi delegaţi la Chrisostom pentru a-l soma să se înfăţişeze. Ei au fost primiţi înăuntru şi au dat citire scrisorii care îi fusese adresată în acest scop. Era scrisă în cuvinte aşa de grele, încât episcopii n-au putut să-şi stăpânească mânia. Ei au scris un fel de răspuns protest, adresat lui Teofil: „Încetează”, spuneau ei, „de a mai tulbura şi învrăjbi biserica. Nu căuta, ca şi Cain, să atragi pe Abel la câmp. Noi, care suntem cu mult mai mulţi decât voi, ar trebui să te judecăm pentru crimele pe care le-ai făptuit şi de care avem dovezi.” Chrisostom a scris de asemenea pentru a spune episcopilor adunaţi la „Stejar”, că înainte de toate ar trebui să dea afară din sinodul lor pe duşmanii săi recunoscuţi ca atare, cum ar fi Teofil, Severian şi alţii. Aceste scrisori au fost duse de trei episcopi şi doi preoţi.

Dar abia au plecat aceştia că, una după alta, au venit alte două somaţii; aşa de mare sete aveau duşmanii lui Chrisostom de a-l prinde în mâinile lor. Cea dintâi era adusă de un notar imperial, iar a doua de doi preoţi din Biserica de la Constantinopol. Chrisostom a refuzat şi de astă dată să se ducă, dând aceleaşi motive şi a trimis trei episcopi să ducă răspunsul său. Când a auzit aceasta, adunarea episcopilor a fost cuprinsă de furie şi sala sinodului a căpătat mai degrabă înfăţişarea unei peşteri de tâlhari, decât a unor slujitori ai lui Cristos. Ei s-au aruncat ca nişte fiare asupra trimişilor lui Chrisostom, batjocorându-i, rupându-le hainele şi lovindu-i cu furie. Unuia dintre ei i-au pus de gât un lanţ pe care îl pregătiseră pentru Chrisostom, apoi l-au târât afară din biserică, l-au aruncat într-o barcă şi l-au lăsat în voia valurilor.

Când s-a aflat hotărârea lor la Constantinopol, oraşul a fost cuprins de cea mai mare nelinişte. Poporul s-a strâns în jurul catedralei şi locuinţei episcopului, pentru a-l apăra. Se făceau procesiuni pe străzi, unde se înălţau rugăciuni către Dumnezeu pentru viaţa lui Chrisostom. Toţi cereau cu tărie un sinod general care să judece faptele. Pe de altă parte, cu toate stăruinţele vrăjmaşilor episcopului, împăratul nu voia să se folosească de violenţă pentru a-l face să plece, pentru că un cuvânt sau un semn al episcopului ar fi fost de ajuns pentru a răscula poporul. Chrisostom, dimpotrivă, îndemna poporul la supunere şi răbdare. „Slavă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile”, avea obiceiul să spună.

Cu toate acestea, a doua zi după sentinţă, Severian a avut îndrăzneala să se urce la amvon într-o biserică şi în cuvântarea sa a spus că mândria a nenorocit pe Chrisostom şi numai aceasta ar fi de ajuns pentru condamnarea lui. La auzul acestor cuvinte, ascultătorii mâniaţi s-au ridicat cu aşa furie încât Severian a scăpat cu mare greutate. Chrisostom, auzind ce s-a întâmplat, s-a dus la catedrală şi a ţinut o cuvântare, în care, printre altele, a rostit următoarele cuvinte: „O furtună grozavă ne ameninţă; dar de ce să ne temem? Noi suntem întemeiaţi pe stâncă. Oricât s-ar ridica valurile, corabia Domnului Cristos nu se va scufunda. Ce să mă înspăimânte? Moartea? Dar Domnul Cristos este viaţa mea şi moartea îmi este un câştig. Exilul? Dar pământul întreg este al Domnului. Confiscarea averilor? Dar eu n-am adus nimic în lume şi nici nu voi lua ceva cu mine. Ştiţi, fraţi preaiubiţi, pentru ce vor să mă piardă? Pentru că nu-mi plac deloc covoarele scumpe, că n-am vrut să port veşminte de aur şi mătase şi că nu dau ospeţe pentru a împlini poftele unor oameni”, apoi adăugă: „Acest lucru rămâne pentru urmaşii Izabelei, dar harul este de partea lui Ilie. Irodiada dansează încă, cerând capul lui Ioan, şi i se va da, pentru că ea dansează.” În acest fel o numea pe împărăteasă. Asta a însemnat să meargă prea departe şi să fie lipsit de respect faţă de stăpânirile rânduite. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Daţi tuturor ce sunteţi datori… cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” (Romani 13:7).

De bună seamă că această cuvântare a fost adusă la cunoştinţa împărătesei, pentru că a doua zi un trimis imperial a venit şi a poruncit lui Chrisostom să părăsească oraşul numaidecât.

„O corabie este gata”, a zis el, „şi dacă te împotriveşti, voi porunci să fii ridicat de soldaţi.” Episcopul a răspuns: „Iată-mă, duceţi-mă unde veţi voi”, pentru că el ştia că poporul va căuta să-l apere dacă va auzi că este ridicat şi că va avea loc o grozavă vărsare de sânge. De aceea, însoţit de o gardă, el a ieşit pe o poartă dosnică şi s-a ascuns până seara într-o casă vecină. Venind noaptea, a plecat împreună cu paznicul său spre port. Dar a fost recunoscut de câteva persoane şi s-a dus vestea că a fost ridicat. Numaidecât o mare mulţime a alergat pentru a se împotrivi plecării sale; dar el le-a vorbit cu autoritate: „Lăsaţi-mă să plec; trebuie să ascult de împărat şi nu vreau ca nici o picătură de sânge de-al poporului meu să se verse pentru mine.” S-a urcat în corabie şi a fost dus la Hieron, la intrarea în Marea Neagră. Dar acest ţinut era foarte aproape de Calcedonia, unde se găseau încă vrăjmaşii săi. Temându-se de o cursă din partea lor pentru a pune mâna pe el, a luat o barcă înainte de a se lumina de ziuă şi a pus să-l ducă mai departe, în orăşelul Prenet. În vecinătatea lui se găsea o casă al cărui stăpân îl cunoştea şi s-a refugiat acolo.

Cu toate acestea, la Constantinopol, mulţimea şi prietenii lui Chrisostom au alergat la biserici şi, umplând toate locurile până la porţile palatului imperial, făceau să se audă ecoul rugăciunilor şi strigătul lor: „Să se convoace un sinod general!” Pe de altă parte, Teofil, mândru de biruinţa lui, înlătura pe preoţii care erau alipiţi de Chrisostom şi numea alţii din partida sa. Când însă a fost ca fiecare să-şi ia în primire biserica, poporul s-a împotrivit. Teofil a fost oprit de a intra în catedrală. Egiptenii din escorta lui au scos armele; poporul se împotrivea cu tărie. Baptisierul şi biserica au fost scăldate în sânge şi umplute de cadavre. Au sosit şi soldaţii, nu pentru a pune sfârşit luptei, ci pentru a sprijini partida lui Teofil, şi în curând, nu numai catedrala, ci fiecare biserică ajunse un loc de măcel.

Dar pare că Dumnezeu n-a voit să lase fără înştiinţare pe cei care necinsteau în felul acesta Numele Său şi al Fiului Său. În timpul nopţii, un cutremur de pământ a zguduit oraşul şi mai ales centrul, părţile unde locuiau cei bogaţi şi în chip deosebit acolo unde se găsea palatul împărătesc. În camera împărătesei, patul, zguduit cu putere, a fost izbit de pardoseală. Cuprinsă de spaimă, palidă şi cu părul despletit, Eudoxia a dat buzna în camera împăratului şi, căzând în genunchi, l-a rugat să cheme imediat pe Chrisostom, pentru a abate de la ei mânia cerului. „Omul pe care l-am izgonit este un om drept”, a zis ea, „şi Dumnezeu găseşte cu cale să-l răzbune.” După ce împăratul a încuviinţat cererea ei, ea s-a grăbit să scrie lui Chrisostom şi a trimis scrisoare după scrisoare, pentru a grăbi întoarcerea sa. A fost găsit cu greu, dar odată descoperit locul retragerii sale, a fost silit să plece. El sta la îndoială, temându-se de vreo cursă, dar sosirea unui ofiţer al împăratului, pe care îl ştia că este de partea lui, i-a înlăturat teama şi s-a urcat în corabie.

Era în timpul nopţii şi, apropiindu-se de Constantinopol, Chrisostom a văzut marea acoperită de bărci, purtând mii de făclii şi încă alte mii umpleau ţărmul. Era poporul, care alerga să ureze bun sosit episcopului său. Acesta nu voia să intre în oraş înainte de a fi achitat de un sinod general. Împărăteasa stăruia ca să se întoarcă şi în sfârşit l-a adus la catedrală, cu toată împotrivirea sa. Acolo l-au silit să se aşeze pe scaunul episcopal, iar mulţimea îngenuncheată a cerut binecuvântarea sa. El a dat-o, apoi de sus de la amvon a rostit cuvinte frumoase la adresa împărătesei căreia – zicea el – îi datorează întoarcerea. Părea că s-a restatomicit încă odată pacea între Chrisostom şi împărat. Episcopul şi-a reluat locul şi prima lui grijă a fost de a face o curăţire printre clerici, înlocuind preoţii pe care îi aşezase Teofil. Această pace însă nu avea temelie tare. N-au trecut decât două luni şi a izbucnit din nou războiul. Prilejul l-a oferit mândria împărătesei Eudoxia.

Deşi în realitate peste imperiu guverna Eudoxia, prin autoritatea ce o avea asupra lui Arcadius, ea umbla după şi mai mari onoruri. Voia un rol egal cu al bărbatului şi titlul de Augustus. Ca atare, trebuia să i se înalţe o statuie în faţa căreia să se închine poporul. Era un obicei păgân pe care l-au păstrat împăraţii cu scopul de a-şi mări trecerea în faţa poporului. Dar aceasta era idolatrie, ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu nu încuviinţează, deşi porunceşte respect şi supunere faţă de autorităţile rânduite de El. Un înger chiar nu a îngăduit lui Ioan să i se închine: „Închină-te lui Dumnezeu”, i-a spus el (Apocalipsa 22:8,9). Arcadius a încuviinţat cererea Eudoxiei, iar senatul din Constantinopol a întărit aceasta prin votul său.

Eudoxia a pus să se ridice, într-un loc înălţat, în faţa catedralei Sfânta Sofia, un stâlp de marmură pe care era aşezată statuia ei în argint. Inaugurarea a fost însoţită, după obicei, de tot felul de petreceri publice, dansuri, reprezentări teatrale, petreceri, zgomot şi destrăbălare ca pe timpul păgânilor.

Chrisostom a avut totdeauna groază de spectacole. El le socotea născociri ale Satanei pentru a strica sufletele. Prin astfel de lucruri, inima poate foarte uşor să fie îndepărtată de Domnul Cristos şi de la lucrurile sfinte, iar gândurile se umplu de deşertăciune şi de necurăţie. Acolo se văd împlinite: „pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii”, de care tinerii sunt chemaţi să se păzească (1 Ioan 2:15-17). Pentru Chrisostom, a vedea petrecându-se astfel de lucruri în faţa catedralei unde se adunau credincioşii, a auzi strigătele şi aplauzele din afară, venind să tulbure cântările creştine şi învăţăturile pe care le dădea turmei sale, era un lucru de nesuferit. El s-a plâns prefectului oraşului, care îi răspunse că aşa e obiceiul, dar că va aduce cazul la cunoştinţa împărătesei. A doua zi, lui Chrisostom i s-a părut că zgomotul s-a mărit. Lăsându-se dus de firea lui violentă, s-a urcat la amvon şi în discursul său s-a arătat cu tărie împotriva acestor jocuri păgâne, împotriva celor care luau parte la ele, împotriva autorităţilor care le îngăduiau şi chiar împotriva aceluia în cinstea căruia se dădeau. Se zice că a făcut din nou aluzie la Irodiada cerând capul lui Ioan. Fără îndoială că el dădea dovadă de o mare râvnă pentru lucrurile sfinte, dar, precum am mai spus, trebuia să se abţină de a vorbi împotriva autorităţilor; ce făcea nu era după voia lui Dumnezeu.

Vrăjmaşii săi, episcopii şi curtenii, au prins acest prilej pentru a ridica împotriva lui pe împărăteasă. Aceasta, mâniată, a cerut satisfacţie de la împărat. Dar cum să facă să condamne pe Chrisostom? Episcopul de la curte i-a dat ideea. Chrisostom ceruse adesea stăruitor să se convoace un sinod general pentru a-l achita de toate învinuirile aduse împotriva lui de sinodul de la „Stejar”. Şi-a adus aminte de această cerere şi a silit pe împărat să convoace acest sinod, unde episcopii şi-au dat toate silinţele ca să obţină condamnarea lui Chrisostom. Ura lor condamna pe un om care nu avea altă vină decât aceea că îşi dădea silinţele să-i facă pe cei care se numeau creştini să ducă o viaţă sfântă. Purtarea sa aspră condamna dragostea lor de lux, bogăţiile şi trecerea în faţa celor mari, şi ei nu puteau să-l ierte.

Sinodul s-a întrunit la începutul anului 404. Dintre 100 de episcopi prezenţi, numai 40 erau de partea lui Chrisostom. Teofil din Alexandria a fost rugat să vină ca să prezideze sinodul. A refuzat de teama poporului din Constantinopol, de mânia căruia scăpase cu greu altădată. Însă le-a procurat în scris arma murdară cu care trebuiau să piardă pe Chrisostom. El le-a amintit că este un canon, al unui sinod ţinut în Antiohia în 344, care spunea că, dacă un episcop, scos din slujbă de un sinod, şi-ar relua sarcina din propria sa autoritate, fără să fi fost achitat de un alt sinod de condamnarea rostită împotriva lui, trebuie să fie excomunicat. Ori, ziceau duşmanii lui Chrisostom, el a fost condamnat de sinodul de la „Stejar” şi s-a urcat pe scaunul episcopal fără a fi fost achitat; este deci excomunicat. La aceasta, apărătorii lui Chrisostom au răspuns că el n-a intrat din propria sa autoritate, ci că, izgonit de împărat, a fost chemat înapoi tot de împărat; pe de altă parte, sinodul de la „Stejar” nu putea fi socotit ca un sinod, pentru că a fost alcătuit numai din vrăjmaşi pe faţă, în timp ce ceilalţi episcopi au rămas cu Chrisostom; şi, în sfârşit, canoanele sinodului din Antiohia nu puteau fi luate drept mărturie să condamne pe un apărător al adevăratei credinţe, fiindcă era un sinod arian.

Discuţiile se prelungeau, iar sărbătorile Paştelui erau aproape. Era una din marile ceremonii religioase, şi împăratul, nehotărât, se întreba: ce ar trebui să facă. Mai era Chrisostom episcop sau nu? Putea să se împărtăşească împreună cu el? Îndemnaţi de împărăteasă, episcopii vrăjmaşi lui Chrisostom s-au dus la împărat şi i-au spus că cea mai mare parte din sinod condamnă pe Chrisostom şi ca atare el era excomunicat. Arcadius i-a crezut şi a trimis un ofiţer să spună episcopului că trebuie să părăsească biserica numaidecât. Chrisostom a răspuns liniştit şi cu curaj: „Nu pot face aşa ceva. Dumnezeu Însuşi mi-a încredinţat această biserică pentru a avea grijă de turma Sa; eu n-o voi părăsi. Împăratul mă poate sili să plec; violenţa va fi dezvinovăţirea mea înaintea lui Dumnezeu.” Împăratul nu a voit să întrebuinţeze violenţa atunci. S-a mulţumit doar să poruncească lui Chrisostom de a rămâne ca prizonier în casă şi de a nu mai veni la biserică. Episcopul s-a supus la început, dar sâmbătă, înainte de Paşte, a fost cuprins de remuşcări. Era ziua când catehumenii primeau botezul. Trebuiau să se prezinte mai mult de 3000, şi episcopul era cel care, după ce i-a învăţat timp de un an întreg, conducea ceremonia religioasă. Chrisostom socotea că era datoria sa de a se afla acolo şi, oricare ar fi fost primejdia ce-l pândea, a hotărât să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni, chiar dacă ar fi trebuit să-şi dea viaţa.

Sâmbătă dimineaţă, s-a dus la biserică. Oamenii de pază nu au îndrăznit să-l oprească, dar au înştiinţat pe împărat. Acesta, neştiind ce să facă, a chemat pe episcopii Antiohus şi Acacius, doi vrăjmaşi pe faţă ai lui Chrisostom, şi le-a spus: „Vedeţi rodul sfaturilor ce mi-aţi dat; ce trebuie să fac?” Amândoi au răspuns: „Chrisostom nu mai este episcop; el nu mai are dreptul să boteze; răspundem noi de condamnarea lui.” Împăratul, mulţumit cu aceste cuvinte şi bucuros că poate arunca asupra altora răspunderea a ceea ce avea de gând să facă, a trimis soldaţi cu ordin de a duce cu forţa pe Chrisostom acasă.

Era sâmbătă seara. O mare mulţime umpluse biserica. Catehumenii, dezbrăcaţi de haine, coborau liniştiţi în bazinele unde urmau să fie botezaţi, când deodată s-a auzit un mare zgomot: soldaţii cu sabia în mână au dat năvală în biserică şi, punând mâna pe Chrisostom, l-au târât spre locuinţa lui. Apoi unii, cei mai mulţi păgâni, au alergat spre stradă şi s-au dedat la tot felul de nelegiuiri, în timp ce alţii s-au îndreptat spre locul unde erau botezaţi catehumenii şi cu lovituri de sabie i-au făcut să iasă afară. Mulţi preoţi şi catehumeni au fost răniţi şi, cum spune un martor care a fost de faţă: „Apele botezului au fost mânjite cu sânge.”

Catehumenii, alungaţi din biserică, s-au refugiat, împreună cu membrii clerului, preoţi, diaconi şi diaconiţe, în Băile lui Constantin, locul cel mai întins dintre băile publice ale oraşului. Mulţi i-au urmat; acolo au fost sfinţite apele botezului şi ceremonia religioasă s-a continuat. Auzind despre acest botez, episcopii mâniaţi au silit pe un înalt magistrat să alunge răzvrătiţii care, ziceau ei, îndrăzneau să înfrunte pe împărat. Magistratul le-a dat pe unul dintre ofiţerii săi, numit Lucius, care comanda o trupă alcătuită în parte din ţărani simpli, traci, pe jumătate barbari; dar acesta îi opri de a întrebuinţa violenţa. Ofiţerul şi-a dat silinţa să convingă mulţimea că e bine să se împrăştie, dar nu a fost ascultat. Atunci s-a întors la palat pentru a lua noi ordine şi acolo, episcopul Antiochus, după ce l-a luat în bătaie de joc, i-a promis că îl va avansa, dacă va îndeplini, zicea el, ordinele împăratului. În acelaşi timp a dat bani soldaţilor. Lucius, însoţit de oamenii bisericii pe care îi dăduse Antiochus, s-a reîntors la Băi. Nu le-a mai vorbit nimic, ci dând soldaţilor săi exemplu de violenţă, s-a dus în bazinul de baie, lovind şi pe catehumeni şi pe cei care îi boteza. Soldaţii au făcut la fel ca şi comandantul lor, şi din nou s-au făptuit mari violenţe. Mulţimea a fost împrăştiată şi urmărită cu lovituri de sabie. Timp de o săptămână după sărbătoarea Paştelui au continuat persecuţiile împotriva celor care rămâneau credincioşi lui Chrisostom, episcopul lor adevărat. Închisorile au fost umplute de cetăţeni, de preoţi şi catehumeni care erau de partea lui Chrisostom. Li s-au dat numele de „ioaniţi”, ca şi cum ar fi format o sectă în afară de biserică. Ei însă primeau cu bucurie astfel de persecuţii şi făceau să răsune cântecele psalmilor în închisorile care au devenit, după cum spunea un contemporan, adevăratele biserici ale lui Dumnezeu.

Cu toate silinţele episcopilor prieteni ai lui Chrisostom, sinodul a rostit condamnarea şi excomunicarea sa şi, după două luni, vrăjmaşii au obţinut din partea împăratului ordin de alungare. De data aceasta a fost fără revenire. După ce s-a rugat împreună cu ei, şi-a luat rămas bun de la episcopii ce-i rămăseseră credincioşi şi apoi de la diaconiţele bisericii sale, femei evlavioase şi supuse, care îi erau foarte credincioase. El le-a spus: „Îmi dau seama că totul s-a sfârşit; mi-am sfârşit alergarea, iar voi nu-mi veţi mai vedea faţa… Aduceţi-vă aminte de mine în rugăciunile voastre.” El a ieşit pe ascuns din locuinţa sa, pentru a nu da ocazia vreunei răscoale din partea poporului, s-a lăsat în seama gărzilor şi a mers în port pentru a se îmbarca. Corabia l-a transportat pe ţărmurile Asiei.

În timp ce se depărta astfel de Constantinopol, o furtună violentă s-a abătut asupra oraşului şi un incendiu aprins nu se ştie de ce mâini, a ars măreaţa biserică a Sfintei Sofia şi Curia, adică palatul senatului. Focul ameninţa chiar locuinţa împăratului.

Chrisostom nu ştia care va fi locul exilului său. Apoi a aflat că e Niceea. A fost trimis la Cucuza, un orăşel sărac, pierdut în adâncul unei văi sălbatice din Taurus, expus în timpul verii la călduri îngrozitoare şi în timpul iernii la gerurile cele mai straşnice, şi ameninţat adesea de năvălirea unor bande de tâlhari. Oricât de dureroasă ar fi fost această privelişte pentru un bătrân slab şi suferind, Chrisostom a primit-o în linişte. „Nu vă neliniştiţi”, a scris el Olimpiei, una dintre diaconiţele sale, „de faptul că n-aţi putut obţine pentru mine locul pe care îl doream; sufăr liniştit şi aceasta. Slavă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile! Nu voi înceta să spun aşa, deşi nu ştiu ce se va întâmpla.”

A fost o călătorie lungă şi grea printr-un ţinut sălbatic şi sărac, sub un soare arzător, fără umbră sau măcar adiere de vânt. Astfel Chrisostom a ajuns cu totul slăbit la Cezareea în Capadocia. Ar fi vrut să se oprească aici pentru a se odihni, dar răutatea episcopului din acest oraş şi ura călugărilor fanatici şi brutali l-au silit să plece.

În sfârşit, la 70 de zile după ce a părăsit Constantinopolul, a ajuns la Cucuza. Acolo a fost bine primit de episcopul şi guvernatorul cetăţii, şi un locuitor bogat din acel ţinut i-a pus la dispoziţie casa sa. A petrecut aproape trei ani în această cetate. Dacă în restul anului putea suferi clima, iarna era pentru el prea aspră şi bietul episcop era silit să rămână închis în casă, ba chiar să nu-şi părăsească patul, pentru a se feri de frigul ce pătrundea din toate părţile. Cu toate acestea, Chrisostom n-a rămas în nelucrare în timpul exilului său. A scris prietenilor săi pentru a-i încuraja şi a le da sfaturi. El înflăcăra râvna creştinilor pentru a stârpi urmele de păgânism în Fenicia şi îşi dădea silinţa să facă să pătrundă creştinismul la vizigoţi şi în Persia. În acelaşi timp, întrebuinţa banii pe care îi primea, pentru lucrări de binefacere şi pentru a împlini lipsurile celor din jurul lui.

Dar râvna lui, influenţa pe care o avea, deşi era exilat, respectul de care era înconjurat, mulţimea de vizitatori care veneau să-l mângâie în singurătate, toate acestea redeşteptau ura vrăjmaşilor lui. E adevărat că împărăteasa Eudoxia nu mai era; o boală crudă i-a luat viaţa la trei luni şi jumătate după plecarea lui Chrisostom. Dar episcopii înverşunaţi în ura lor împotriva lui au obţinut de la împărat ordinul ca el să fie mutat mai întâi la Arabisus, un loc foarte friguros, mult mai depărtat şi mai ales mult mai singuratic decât Cucuza; şi nefiind de ajuns nici acest lucru, au ajuns să-l facă să fie exilat atât de departe, încât glasul lui să nu mai poată fi auzit. Sperau totodată că în felul acesta îi vor scurta viaţa. A fost ales pentru aceasta cel mai rău ţinut al imperiului, oraşul Pitionta, la poalele Caucazului.

S-au dat cele mai straşnice ordine pentru călătoria ce trebuia s-o facă pe jos, cât se poate de grabnic, fără a ţine seama de slăbiciunea şi starea bolnăvicioasă a bătrânului. Trebuia să se ferească de oraşele şi ţinuturile unde exilatul ar fi putut găsi vreo mângâiere. Pentru a fi siguri de îndeplinirea acestor ordine barbare, au fost aleşi drept conducători ai escortei doi ofiţeri aspri şi brutali, cărora li s-a promis avansarea dacă vor duce la îndeplinire sarcina încredinţată şi asigurându-li-se această recompensă chiar dacă exilatul ar fi murit pe cale.

Călătoria a început deci. Drumul ce trebuia făcut era din cele mai grele, fără milă pentru bătrân; cei care îl escortau l-au făcut să meargă mai mult pe jos, adesea pe timp de ploaie sau, ceea ce era un chin grozav, cu capul descoperit (şi Chrisostom era chel) sub razele unui soare de vară arzător. După trei luni de drum aşa de greu, au ajuns abia la Comana, a treia parte din distanţa ce aveau de mers. Acesta era un oraş mare, cu tot felul de provizii, unde Chrisostom s-ar fi putut odihni bine. Dar, deşi se târa cu greu, paznicii nemiloşi, ca să-şi îndeplineasă ordinele primite, l-au silit să plece la drum şi nu s-au oprit decât la cinci sau şase mile depărtare de oraş, aproape de o bisericuţă construită pe mormântul martirului Basilisc care în secolul al 3-lea suferise pentru credinţă. Trebuia să petreacă noaptea acolo. Chrisostom, istovit în totul, a fost transportat într-o cameră alături de bisericuţă. Se povesteşte că în timpul somnului, exilatul a visat că vede pe martir stând în picioare lângă el şi spunându-i: „Îndrăzneşte, fratele meu Ioan, mâine vom fi împreună.” Se spune că şi preotul care slujea la acea bisericuţă a avut o viziune a martirului, care i-a spus: „Pregăteşte un loc pentru fratele nostru Ioan.”

Cum s-a luminat de ziuă, escorta s-a pregătit de plecare. Preotul, văzând slăbiciunea grozavă a lui Chrisostom, a încercat dar fără a reuşi, să-i ţină pe loc câteva ore. Ofiţerii, dimpotrivă, au grăbit plecarea. N-au făcut însă decât vreo treizeci de stadii (aproape cinci km), când Chrisostom a fost cuprins de nişte friguri grozave. Temându-se să nu moară pe drum, a fost adus din nou la bisericuţă. Bătrânul, simţind că i se apropie sfârşitul, a pus să-l îmbrace cu veşminte albe, a luat cina din mâinile preotului, s-a rugat cu căldură şi şi-a sfârşit rugăciunea cu cuvintele care-i plăceau aşa de mult: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile! Amin.” Apoi întinzându-se pe o lespede de piatră, a adormit. „Sufletul lui”, spune cel care povesteşte aceste lucruri „se scuturase de ţărâna acestei vieţi muritoare.” În vecinătatea bisericuţei se găsea un mormânt nou; acolo a fost pus trupul lui. Era în vârstă de 60 de ani. Fusese episcop zece ani, dar petrecuse în exil mai mult de trei ani.

După 30 de ani, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, pentru a împlini o dorinţă a poporului, a pus să se transporte la Constantinopol rămăşiţele lui Chrisostom şi au fost aşezate în biserica sfinţilor apostoli, unde se aflau mormintele împăraţilor. Teodosie şi sora sa Pulcheria au cerut iertare de la Dumnezeu pentru relele ce fuseseră făcute acestui sfânt episcop.

Astfel a fost sfârşitul acestui om de seamă. Am descris istoria lui pentru a arăta în ce stare tristă căzuse Biserica, mai ales în persoana celor care trebuiau să fie exemple ale turmei, pentru a face să se vadă totodată că Dumnezeu avea, cu toate acestea, slujitori credincioşi în mijlocul stricăciunii ce tot creştea, cum s-a întâmplat în toate timpurile; în sfârşit, pentru ca noi să ne aducem aminte că toţi cei care vor să trăiască în mod evlavios vor fi persecutaţi.

Chrisostom judecase totdeauna cu asprime răul moral care domnea în biserică, atât la cei din cler cât şi la cei atotputernici şi bogaţi. El dădea pe faţă nebunia şi păcatele lor, îndemnându-i să se lase de ele. Una dintre trăsăturile firii lui era dragostea pentru Sfânta Scriptură, dragoste care, fără îndoială, i-o inspirase evlavioasa lui mamă. Vorbea despre Scriptură neîncetat în scrierile sale şi îndemna necurmat turma sa ca să-o citească. Nu admitea, pentru a dezvinovăţi neîmplinirea acestei datorii, nici afacerile, nici ocupaţiile familiei. „Este o carte lămurită”, zicea el, „fiecare poate s-o înţeleagă, chiar meseriaşii, servitorii şi femeile. Cititorul atent şi serios va avea folos chiar când nu va mai fi nimeni care să i-o explice. Nu serveşte la nimic a o avea doar în mână sau a avea scrise anumite versete pe piept, ci trebuie să o ai în inimă.” În acele zile, când nu existau decât scrieri de mână, puţine persoane puteau cumpăra un Nou Testament în întregime. Chrisostom îi îndemna să-şi cumpere diferite părţi din Scriptură, potrivit cu mijloacele lor.

El predica dragostea faţă de Dumnezeu, dumnezeirea lui Cristos şi iertarea păcatelor prin moartea Sa, personalitatea şi lucrarea Duhului Sfânt în inimă, nevoia de a trăi în sfinţenie, umblarea prin credinţă şi fericirea veşnică pe care o aşteaptă cei credincioşi. El nu vestea însă o Evanghelie deplină şi fără plată, ci predica lui era amestecată cu filozofie şi alte lucruri străine de Scriptură. În ce priveşte mântuirea, punea un preţ foarte mare pe regulile şi orânduirile bisericii. Botezul cu apă era pentru el mijlocul naşterii din nou, iar cina era altarul jertfei. Îndemna pe ascultători să ia parte „ca la o taină, prin care răul este alungat, Satan izgonit, şi care deschide poarta cerului.” Şi în fiecare zi se introduceau tot mai mult lucrurile care au dat naştere papismului, acel sistem grozav de rătăciri, care a afundat creştinătatea în întunericul grozav din Evul Mediu, în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu.

 www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/ioan-chrisostom-si-timpul-sau-347-407/

INVOCAREA SFINŢILOR

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Biserica romană nu s-a mulţumit să aşeze pe Maria ca regină a cerului, a îngerilor, a patriarhilor şi a sfinţilor, ca avocat şi mijlocitoare atotputernică pe lângă Tatăl şi Fiul; ea a mai umplut cerul cu o mulţime de alţi mijlocitori. E vorba de nişte oameni pe care ea îi numeşte sfinţi, pe care îi cheamă în ajutor, de care se roagă ca ei să mijlocească pe lângă Dumnezeu pentru oameni; şi chiar din îngeri şi mai ales din arhanghelul Mihail a făcut mijlocitor şi obiect de cult.

Invocarea sfinţilor îşi are începutul în cinstea ce se dădea la început amintirii acelora care dovediseră o mărturie credincioasă pentru Domnul Cristos şi care suferiseră pentru Numele Său. Dar pe măsură ce se mărea necunoştinţa Scripturilor şi a adevărurilor ce cuprinde şi-i lua locul superstiţia, de la cinstire s-a trecut la gândul că aceşti sfinţi care pe pământ au avut prin rugăciunile lor mare putere înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fi păstrat puterea şi după moartea lor. Şi astfel au făcut din ei mijlocitori în cer. S-au mai gândit că deoarece fuseseră fiinţe omeneşti ca şi noi pe pământ, ei ar înţelege mai bine luptele, hărţuielile şi necazurile noastre, că am avea mai puţină teamă şi mai multă îndrăzneală apropiindu-ne de ei şi, pe de altă parte, datorită meritelor lor, Domnul S-ar lăsa mai uşor înduplecat prin ei.

În fruntea acestor sfinţi se aflau apostolii, fireşte, şi îndeosebi Petru şi Pavel, dar mai ales Petru, pe care biserica romană îl socoteşte ca pe cel dintâi papă; apoi Ioan Botezătorul, ca înainte mergător al Domnului. În slujba sărbătoririi lui Ioan Botezătorul, biserica romană leagă de acest sfânt cuvintele lui Isaia care vestise venirea Domnului (Isaia 49:1-6) [Notă], interpretând greşit Scripturile.

După aceea vine Iosif, bărbatul Mariei, care se cinsteşte ca patron al bisericii universale şi căruia i se aplică binecuvântările aduse de patriarhul Iacov peste capul fiului său Iosif (Geneza 49:22-26), printre altele şi acestea: „Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Cel Atotputernic te va copleşi cu binecuvântări… aceste binecuvântări să se reverse asupra lui Iosif.” Pe faţada bisericilor închinate de catolici lui Iosif se citeşte „Duceţi-vă la Iosif,” cuvinte adresate de Faraon egiptenilor şi care sunt abătute de la rostul lor, pentru a le aplica bărbatului Mariei, jucându-se astfel cu asemănarea numelui şi ducând sufletele în rătăcire de două ori. După aceea vin martirii, părinţii, călugării, ca de exemplu sfântul Anton, şi în sfârşit o mulţime de sfinţi pe care îi numesc legendele mai mult sau mai puţin autentice. Unii însă poate nici n-au existat. Aceste legende sunt pline de aşa-zisele minuni înfăptuite de sfinţii despre care vorbesc. La aceştia trebuie să adăugăm pe bărbaţii şi femeile dintr-un timp mai nou, care ducând o viaţă evlavioasă şi făcând, aşa se zice, felurite minuni, au fost mai întâi socotiţi printre cei fericiţi, apoi canonizaţi, adică declarări printre sfinţi de către papa şi aşezaţi în cer ca mijlocitori la care te poţi adresa şi lua ca patron (ocrotitor).

Edificii religioase, biserici şi capele au fost puse sub numele cutărui sau cutărui sfânt. S-a pretins că se aflau acolo rămăşiţele aceluia al cărui nume îl purta edificiul; adesea, că trupul său era sub altar şi că acolo s-au făcut minuni [Notă], care aduceau în aceste locuri cinstite, mulţime de pelerini care veneau fie pentru a fi vindecaţi, fie pentru a căpăta prin mijlocirea sfântului o binecuvântare de la Dumnezeu, care le va socoti ca un merit aceste pelerinaje obositoare. Neapărat că aceste pelerinaje erau un izvor de câştig pentru cei care serveau în locaşurile de cult şi pentru locuitorii de pe acolo, şi câştigul era cu atât mai mare cu cât şi faima sfântului era mai mare şi pelerinii mai numeroşi. De aici negustorii ruşinoase şi o duşmănie între localurile de pelerinaj, un fel de concurenţă pentru a dobândi cât mai mulţi pelerini. Să nu ne închipuim că în vremurile noastre mai luminate aceste superstiţii au încetat. Cine n-a auzit de pelerinajele de la Lourdes, pricinuite de pretinsele arătări ale Fecioarei, unei fete în 1858; la Einsiedeln în Elveţia, unde se spune că este o icoană făcătoare de minuni, tot a Fecioarei; la Notre Dame de Lorette, în Italia, unde se şi arată casa Fecioarei şi camera în care se găsea când îngerul i-a vestit naşterea Mântuitorului, totul transportat de îngeri la Lorette, un sătuc din vecinătatea Ancoriei; la sfântul Iacov de la Compostelle, în Spania – cele mai vestite dintre locurile de pelerinaj după Roma şi Ierusalim. Se pretinde că apostolul Iacov ar fi înmormântat acolo! Ce de lucruri a pus vrăjmaşul Domnului şi al sufletelor noastre pentru a le abate de la Domnul Cristos, de la lucrarea Sa şi de la închinarea în duh şi în adevăr!

Sfinţii sunt nu numai mijlocitori generali, ca să zicem aşa, cu toate că oricine li se poate adresa; acolo unde stăpâneşte biserica romană, fiecare oraş, fiecare sat, fiecare ţinut, fiecare regat îşi are un patron al său deosebit. Mai mult, orice catolic adevărat vrea să aibă de ocrotitor pe sfântul al cărui nume îl poartă şi este ales de obicei acela a cărui sărbătorire cade în ziua naşterii.

Sfinţii sunt aşa de mulţi, că pentru a nu uita pe nici unul şi pentru a căpăta de la toţi, cunoscuţi sau necunoscuţi, folosul mijlocirii lor, biserica romană a aşezat o sărbătoare a tuturor sfinţilor (ziua de 1 noiembrie).

Pe lângă închinarea adusă sfinţilor trebuie să mai adăugăm invocarea îngerilor. Litaniile sfinţilor pun între altele: Sfântul Mihail, sfântul Gabriel, sfântul Rafael, sfinţilor îngeri şi arhangheli, rugaţi-vă pentru noi! Mai mult: fiecare persoană îşi are îngerul său bun, după spusele bisericii romane. Astfel, într-o rugăciune pe care credincioşii sunt ţinuţi s-o repete, se spune: „Înger al cerului, călăuza mea credincioasă şi miloasă, fă să fiu credincios îndurărilor tale şi să-mi îndrepţi toţi paşii aşa încât să nu mă depărtez cu nimic de poruncile Dumnezeului meu.” Cât despre sfântul Ocrotitor, iată rugăciunea ce i se aducea: „Mare sfânt, al cărui nume am cinstea să-l port, ocroteşte-mă, roagă-te pentru mine, ca să pot sluji lui Dumnezeu pe pământ ca şi tine şi ca să-L măresc în veci de veci în cer, împreună cu tine.” Mărturisirea păcatelor nu o adresează numai lui Dumnezeu, ci şi preafericitei Maria, pururea Fecioară, sfântului arhanghel Mihail, sfântului Ioan Botezătorul, apostolilor Petru şi Pavel şi tuturor sfinţilor şi sunt rugaţi să mijlocească înaintea Domnului Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor.

Nu găsim în Sfânta Scriptură nici un text care să îndreptăţească această închinare adusă făpturilor. Domnul ne spune, pentru a arăta grija pe care o poartă Tatăl copilaşilor Săi, că îngerii lor îi văd faţa necurmat în ceruri (Matei 18:10). Dar asta înseamnă că trebuie să te rogi acestor îngeri? Nicidecum, „îngerii sunt duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14). Asta înseamnă că trebuie să ne adresăm lor? Deloc, dimpotrivă, apostolul Pavel spune, vorbind de anumiţi învăţători care chiar în timpul lui duceau pe credincioşi în rătăcire: „Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut” (Coloseni 2:18). Era o smerenie falsă care pretindea că nu îndrăzneşte să se apropie de Dumnezeu; şi se adresa îngerilor. Dar apostolul spune dimpotrivă acestor oameni care sunt insuflaţi de o mândrie deşartă şi urmează propriile lor gânduri şi care nu se ţin strâns de Capul, adică Cristos (Coloseni 2:19).

Noi avem totul în Cristos. Cristos ne este de ajuns. El ne-a mântuit, prin El ne apropiem de Dumnezeu, n-avem nevoie de nimeni altul. Fecioara Maria şi sfinţii, adevăraţii sfinţi ce s-au mutat şi sunt în odihnă, lângă El, aşteptând învierea, ei n-au şi nu pot să aibă acea atotştiinţă care ar fi necesară pentru a înţelege pe toţi aceia care îi invocă şi pe care o are numai Dumnezeu, şi prin urmare ei nu ascultă nici rugăciuni. Cele ce li se adresează sunt zgomot zadarnic. Îngerii sunt în serviciul lor, cum vedem în Apocalipsa, când Ioan s-a aruncat la pământ şi a vrut să se închine îngerului care îi arătase minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, şi îngerul respinge această cinste, spunându-i: „Păzeşte-te să faci una ca aceasta; eu sunt împreună slujitor cu tine; lui Dumnezeu închină-te” (Apocalipsa 19:10; 22:8-9).

Iar în ce priveşte pe sfinţi, să ne amintim că atunci când Corneliu a primit pe Petru şi când i s-a aruncat la picioare ca să i se închine, Petru l-a ridicat şi i-a spus: „Scoală-te, şi eu sunt om” (Faptele Apostolilor 10:25-26). Atât ne este de ajuns pentru a judeca şi a condamna invocarea sfinţilor şi a îngerilor. Desigur, numai lui Dumnezeu şi Domnului Isus se cuvine mărirea şi cinstea şi toată închinarea.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/invocarea-sfintilor/

INDULGENŢELE

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

La învăţăturile pocăinţei şi purgatoriului se mai adaugă şi aceea a indulgenţelor, în întregime falsă, străină şi potrivnică învăţăturii Scripturii. Dar înainte de a vedea ce se înţelege prin acestea, să amintim în câteva cuvinte ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu despre mântuirea sufletului nostru. El ne învaţă că suntem păcătoşi, depărtaţi de Dumnezeu şi vrăjmaşi Lui prin gândurile şi faptele noastre rele, lipsiţi de cer şi supuşi condamnării veşnice (Coloseni 1:21; Romani 3:23; Ioan 3:36); ne mai spune că suntem morţi în păcatele şi greşelile noastre, fără putere şi incapabili să venim la Dumnezeu prin noi înşine şi că nimic bun nu locuieşte în noi (Efeseni 2:1; Romani 5:6; 7:18). Mai mult: spune că „nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii”, pentru că legea nu face altceva, decât scoate la iveală atât incapacitatea noastră de a fi îndreptăţiţi, cât şi tot răul care este în noi (Romani 3:20).

Cum să scapi de dreapta condamnare rostită împotriva noastră? Nu-i decât un singur izvor: Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că numai harul dumnezeiesc ne poate mântui. „Voi sunteţi mântuiţi prin har, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9), deci mântuirea în întregime vine de la Dumnezeu şi ne este dăruită fără nici un merit din partea noastră, din pricina lucrării lui Cristos care a murit pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptarea nostra. Scumpul nostru Mântuitor S-a împovărat cu păcatele noastre şi le-a ispăşit prin jertfa Sa perfectă. Pe temeiul acestei jertfe ne iartă Dumnezeu şi ne socoteşte drepţi, după cum este scris: „Şi sunt îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie ispăşire, prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3:23-24). Ce fapte am mai putea adăuga noi la lucrarea perfectă a lui Cristos, care a mulţumit pe deplin pe Dumnezeu? „Fără plată” nu înseamnă că nu mai e nimic de plătit?

Biserica romană învaţă altfel; după ea, omul este în stare să facă binele prin el însuşi şi ca atare trebuie să facă fapte bune pentru a-şi asigura mântuirea. Şi ca dovadă că numai credinţa fără fapte nu-i de ajuns pentru mântuire, învăţătorii ei aduc cuvintele lui Iacov: „Credinţa fără fapte este moartă” şi: „Vedeţi dar că omul este îndreptăţit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2:17 şi 26). Dar Dumnezeu nu Se poate dezice; cuvintele Duhului Sfânt date prin apostolul Pavel sunt adevărate; acelea date prin apostolul Iacov la fel sunt adevărate, şi unele se potrivesc cu celelalte. Credinţa este în inimă, puterea ei dă viaţă şi curăţire (Faptele Apostolilor 15:9). Cine crede din inimă în Domnul Isus este (cu un cuvânt) regenerat, născut din nou. Duhul Sfânt lucrează în el viaţa nouă şi ajunge în stare de a face fapte plăcute lui Dumnezeu, în timp ce mai înainte, faptele ce le făcea erau moarte şi cu totul neplăcute lui Dumnezeu. Faptele pe care le face creştinul sunt roade, şi nu mijlocul de mântuire; ele sunt arătarea în afară a mântuirii lăuntrice, a vieţii din Dumnezeu în suflet. În acest înţeles spune Iacov, că un om nu este socotit drept numai prin credinţă, ci şi prin fapte, pentru că acestea sunt dovada că este în adevăr credincios. Într-un ceasornic, resortul care-i ascuns dovedeşte funcţionarea lui prin mişcările acelui balansor care se şi vede.

Mai avem încă asupra acestei chestiuni aşa de însemnate şi următorul text: „Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui faţă de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele pe care noi le-am făcut în dreptate, ci pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a revărsat din belşug peste noi, prin Isus Cristos Mântuitorul nostru, pentru ca, fiind îndreptăţiţi prin harul Lui, să devenim moştenitori potrivit nădejdii vieţii veşnice” (Tit 3:4-7). Iar după aceea, apostolul adaugă: „Cei care au crezut să fie cei dintâi în fapte bune” (versetul 8). Să mai luăm seama că faptele pe care le face creştinul, nu sunt faptele pe care le născoceşte sau le adaugă el; ele sunt roada Duhului, aşa cum spune apostolul: „Noi suntem lucrarea Lui (a lui Dumnezeu) şi am fost creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Galateni 5:22; Efeseni 2:10).

Dar biserica romană s-a depărtat de la această învăţătură sănătoasă. Faptele pe care le susţine ea sunt pur exterioare, adică: păzirea ritualurilor şi a slujbelor religioase, rugăciuni repetate de o sută de ori, posturi, schingiuiri, ca să îmblânzească oarecum carnea, pelerinaje în cutare sau cutare locuri cunoscute, întemeieri de biserici, capele sau mănăstiri, pomeni, a-ţi da toate averile, a te face sărac, a intra într-o mănăstire, a ieşi din lume, a te îmbrăca în sac; toate acestea şi multe altele sunt socotite drept fapte bune în stare de a-ţi cuceri drepturi în cer. Vezi ce spune Pavel în epistola către Coloseni 2:16-23.

După biserica romană, cu cât faci mai multe fapte din cele arătate, eşti cu atât mai mult sfânt, eşti cu atât mai vrednic de cer; şi s-a ajuns să se creadă că sunt oameni care fac fapte atât de multe încât sfinţenia lor depăşeşte pe cea necesară pentru a intra în cer. Cum ai putea să fii sfânt mai mult decât trebuie în ochii lui Dumnezeu! Cât de departe este acest lucru de ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu! „Cine este sfânt să se sfinţească şi mai mult” (Apocalipsa 22:11). Pe acei oameni îi recunoaşte papa, adică îi declară sfinţi şi-i aşază în cer spre a fi invocaţi acolo. Dar asta nu-i destul. Făcând mai mult decât trebuie pentru a fi primiţi în cer, sfinţii aceştia au lăsat după ei o rămăşiţa de merite care pot fi folosite de alţii, spune biserica romană. Acestea sunt meritele care întrec ceea ce se poate cere. Dar ce spune Domnul Isus? „Când veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17:10).

În secolul al 13-lea un învăţător al bisericii de la Roma, numit Alexandru din Hales, denumit şi învăţătorul care nu poate fi contrazis, a născocit o nouă învăţătură. El spunea că Cristos a făcut mai mult decât trebuie pentru mântuirea oamenilor. O singură picătură din sângele ce L-a vărsat pe cruce era de ajuns, şi fiindcă El Şi-a vărsat mult sânge, adaugă acesta, rămâne pentru biserică o comoară de merite pe care veşnicia n-o poate seca. Este o învăţătură care n-are nici un temei în Scriptură. Şi nu-i decât roada gândurilor deşarte şi bolnave ale omului. Totuşi, papa Clement al VII-lea a declarat învăţătura aceasta ca articol de credinţă, biserica romană aşa a primit-o. Această comoară a meritelor lui Cristos a fost sporită cu meritele ce trec măsura cerută, a sfinţilor, iar paza şi administrarea ei au fost încredinţate papei, locţiitorul lui Isus Cristos pe pământ, spune biserica romană.

Şi ce să faci cu aceste merite? Prin plata anumitor sume de bani sau prin împlinirea anumitor forme, biserica de la Roma dă fiecărui păcătos după nevoia acestuia – şi aici dăm peste ceea ce se numeşte indulgenţă. Şi cei vii pot să le dobândească pentru a micşora chinurile ce le îndură sufletele în purgatoriu, spun învăţătorii bisericii de la Roma. Nu-i lucru trist să vezi sufletele orbite şi înşelate prin astfel de învăţături? Cum am putea crede că meritele unei făpturi ca şi noi ar putea fi însuşite pentru ispăşirea greşelilor noastre? S-ar putea să ne gândim că am putea în vreun fel să cumpărăm meritele scumpului nostru Mântuitor, care a adus odată pentru totdeauna, jertfa care ispăşeşte toate păcatele noastre şi care dă gratis mântuirea şi viaţa veşnică? Şi ce groaznică pretenţie din partea unui om, să se socotească împărţitor a ceea ce stăpâneşte numai El şi a ceea ce numai Cristos poate da!

Indulgenţele au ajuns cel mai ruşinos negoţ. Printr-o sumă de bani plătită la biserică erai scutit de umilinţa şi amărăciunile pocăinţei. Puteai să te dai astfel păcatului fără nici o remuşcare. S-a ajuns până acolo încât să se stabilească o taxă a indulgenţelor care arată cât trebuie să dai pentru cutare sau cutare păcat, chiar din cele mai grosolane. Se mai dădeau indulgenţe şi pentru împlinirea cutărei sau cutărei fapte socotită bună. Astfel, papa Urban al II-lea promisese o indulgenţă deplină, adică iertarea tuturor păcatelor făptuite, chiar a celor mai grozave crime, tuturor acelor care vor lua parte la cruciadă, adică la expediţia războinică făcută pentru a elibera Ierusalimul din mâinile turcilor. O indulgenţă deplină sortită sufletelor din purgatoriu se dădea de către papa Pius al VII-lea celor care după mărturisire şi împărtăşire spun în genunchi înaintea unui crucifix o anumită rugăciune.

Pentru a face să se folosească de comoara indulgenţelor cel mai mare număr posibil de suflete, papa Bonifaciu al VIII-lea în anul 1300 a publicat o bulă, vestind bisericii că se va serba la Roma, la fiecare sută de ani, câte un jubileu şi că tuturor acelora care se vor duce acolo li se va da câte o indulgenţă deplină, cu iertarea tuturor păcatelor lor. Nenumăraţi pelerini s-au dus din toate părţile la Roma, aducând bisericii şi daruri bogate. O sută de ani era însă prea mult. Se aşezară deci la început sărbători la 50 de ani, apoi la 33 de ani şi în sfârşit la 25 de ani. Şi fiindcă mulţi nu se puteau duce la Roma, s-au înfiinţat sărbători de acestea şi în alte locuri ale creştinătăţii şi împreună cu ele indulgenţele.

Acest negoţ cu indulgenţe a ajuns la culme, în starea cea mai ruşinoasă, în timpul Reformei. Papa Leon al X-lea, om uşuratic şi stricat, avea nevoie de bani pentru a-şi sătura poftele şi plăcerile costisitoare. Pentru a şi-i procura, sub pretext că vrea să termine biserica Sfântul Petru din Roma şi să facă război cu turcii, cu această ocazie a dat un mare avânt vânzării indulgenţelor, ale căror pieţe mai de seamă au fost aşezate în Germania şi Elveţia. Scandalurile ce s-au iscat, nemulţumirile ce izbucniseră, chipul grosolan şi nelegiuit în care lucrau cei atraşi la acest negoţ au fost una din cauzele Reformei. Vom vorbi despre aceasta mai târziu, cu voia Domnului.

Şi azi, biserica romană se foloseşte mereu de indulgenţe, deşi a înlăturat abaterile mai grosolane. Astfel, ea dă indulgenţe în anumite zile şi în anumiţi ani, spre împlinirea cutăror sau cutăror fapte bune, de exemplu pelerinaje, rugăciuni făcute înaintea anumitor altare sau adresate cutărui sfânt. Şi aceste indulgenţe sunt aplicate fie aceluia care le capătă astfel pentru a-l cruţa de chinuri în purgatoriu un anumit timp, fie în folosul persoanelor decedate şi în favoarea cărora sunt împlinite aceste fapte.

Am văzut astfel tot ceea ce formează papismul, acest sistem mare de învăţături care înlătură adevăratul creştinism. Mai avem încă de văzut mijloacele groaznice la care a recurs biserica romană pentru a ţine sufletele sub dominaţia ei.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/indulgentele/

INCHIZIŢIA – Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la: http://www.theophilos.3x.ro

Inchiziţia era un tribunal bisericesc născocit de Roma ca să caute şi să pedepsească persoanele învinuite de preoţi, ca fiind eretice. Ce se înţelege prin acest cuvânt? De fapt erezie înseamnă orice învăţătură potrivnică Cuvântului lui Dumnezeu. Dar biserica romană numeşte cu acest cuvânt pe aceia care se împotrivesc învăţăturilor şi formelor ei. Astfel, dacă cineva tăgăduia că papa are putere de a ierta păcatele, sau dacă nu credea în liturghie sau în purgatoriu, sau dacă lepăda oricare altă tradiţie a bisericii romane, era socotit ca un eretic (rătăcit) demn de pedeapsă.

Cum trebuie să te porţi cu ereticii? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune doar să-i înlăturăm şi să nu avem nici o legătură cu ei (Tit 3:10; 2 Ioan 10) şi aşa făcea biserica la început. Dar când s-a îndepărtat de învăţătura Scripturii, când i s-a adăugat tradiţia şi poruncile ei, şi când s-a înălţat, socotindu-se stăpâna conştiinţelor şi a inimilor, a ajuns să spună că trebuie pedepsiţi ereticii care nu voiau să se lepede de greşelile lor, adică să asculte de învăţăturile papei, iar pedeapsa era confiscarea averilor, închisoarea, în sfârşit moartea pe rug. Ea pretinde că se întemeiază pe cuvintele din Scriptură: „Sileşte-i să intre.”

Chiar pe la sfârşitul secolului al IV-lea un anume Priscilian [Notă], şeful unei secte care-i poartă numele, a fost dat la moarte împreună cu câţiva dintre ucenicii lui pentru crima de „erezie”, din ordinul împăratului Maximilian. Acuzatorul lui cel mai de seamă era un episcop numit Itacius. Ambrozie din Milan şi alţi episcopi au socotit fapta aceasta atât de nevrednică de sarcina lui, încât el a fost excomunicat şi a murit în surghiun. Aşadar în timpul acela, a te ridica astfel împotriva ereticilor era un lucru condamnabil pentru cei mai buni din biserică. Totuşi am văzut de exemplu în istoria lui Chrisostom şi a altora, cu câtă asprime erau trataţi aceia care nu urmau părerile religioase ale împăraţilor.

În secolul al VI-lea, împăratul Iustinian a hotărât prin lege pedepse împotriva ereticilor, iudeilor şi apostaţilor, însă nesupuşii erau urmăriţi de autorităţile civile. Cazurile de erezie erau duse în faţa tribunalelor obişnuite. Mai târziu episcopii au fost investiţi cu dreptul de a cerceta pe cei învinuiţi de erezie. Dacă nu se lepădau de ereziile lor, adevărate sau pretinse astfel, erau daţi puterii civile spre a fi pedepsiţi; însă urmărirea ereticilor nu se făcea într-un fel general, ci se judeca după hotărârile sinoadelor.

Către sfârşitul secolului al XII-lea s-au luat măsuri şi mai aspre şi mai generale pentru a căuta şi pedepsi pe aceia pe care biserica romană îi numea eretici, cum a fost cazul ereziei albigenzilor răspândiţi prin sudul Franţei şi în altă parte; despre aceasta vom vorbi mai târziu.

„Sfântul Scaun”, cum era şi este numit scaunul episcopal din Roma, îşi simţise puterea ameninţată prin înaintarea acestei erezii. În 1163, papa Alexandru convoacă un sinod la Tours. Iată una din hotărârile acestei adunări. „Din cauza ereziei care este la Toulouse şi în multe părţi, poruncim episcopilor şi preoţilor Domnului care locuiesc în acele locuri de a veghea şi, sub pedeapsa anatemei, a interzice, acolo unde sunt cunoscuţi părtaşi ai acestei erezii, ca nimeni din ţară să nu cuteze a le da găzduire, nici vreun ajutor oarecare. Nu trebuie să fie nici o legătură cu aceste persoane, nici pentru a le vinde, nici pentru a cumpăra; pentru că, refuzându-li-se orice uşurare şi orice arătare de umanitate, să fie siliţi să părăsească rătăcirea vieţii lor. Şi cine va încerca să calce acest ordin va fi lovit cu anatema, ca părtaş al nelegiuirii lor. În ce priveşte pe eretici, dacă vor fi prinşi, vor fi aruncaţi în temniţe de către principii catolici şi lipsiţi de toate averile lor.” Iată cum vorbeau episcopii lui Isus Cristos, însărcinaţi să-I păstorească oile! Orice adunare a ereticilor era cu totul intersiză. Se va observa că ereticii erau pedepsiţi nu numai cu închisoarea, ci şi cu confiscarea averilor. O parte din aceasta o luau prinţii catolici, alta biserica romană. Acest lucru a făcut ca cei lacomi să fie îmboldiţi foarte mult de a aduce învinuire persoanelor bogate.

Papa Inocenţiu al III-lea (de la 1198 la 1216) a desfăşurat cea mai mare râvnă ca să nimicească tot ce era socotit ca erezie. El a convocat în 1215 al patrulea sinod din Latran, unde s-au dat mari şi aspre decrete împotriva celor ce se abăteau, nu numai de la hotărârile sinoadelor generale, ci şi de la biserica romană. Episcopii trebuiau să fie judecătorii. În acest sinod s-a hotărât: „Persoanele însemnate, numai bănuite de erezie, dacă nu se pot îndreptăţi singure, vor fi lovite cu sabia anatemii, şi toţi vor trebui să le ocolească. Dacă ele stăruie în excomunicare timp de un an, vor fi condamnate ca eretice.” Curând sistemul îşi capătă forma lui definitivă. La sinodul din Toulouse din 1229, s-a hotărât să se întemeieze o Inchiziţie permanentă pentru a cerceta pe eretici. Dar numai în 1233, când papa Grigore al IX-lea luase puterea episcopilor de a pedepsi pe cei vinovaţi de erezie, şi o dăduse dominicanilor, Inchiziţia a luat forma unui tribunal lămurit. A fost numit „Sfântul Oficiu”, iar ofiţerii săi au fost numiţi inchizitori ai credinţei.

Înainte de a merge mai departe, să spunem cine erau dominicanii. Un tânăr preot spaniol, numit Dominic de Guzman, născut în 1170, se distingea prin darul vorbirii lui, prin evlavia, ascetismul (sihăstria) şi supunerea sa faţă de biserica romană. Spre a o apăra împotriva ereticilor, a întemeiat la Toulouse ordinul fraţilor predicatori, care după numele lui au fost numiţi dominicani. Cu toate că Dominic pretindea că nu trebuie să foloseşti împotriva ereticilor alte arme decât rugăciunea, convingerea şi exemplul, el a primit sarcina de inchizitor şi ca atare a prigonit pe albigenzi cu cea mai mare cruzime. Semnul (emblema) era un câine ducând în bot o torţă aprinsă şi arzând lumea. Semn izbitor a ceea ce a fost el, pentru că viaţa i s-a desfăşurat urmărind pe eretici şi arzându-i. El a fost numit sfânt (canonizat) în 1234 şi este astfel unul dintre sfinţii pe care biserica romană îl cheamă să i se roage chiar! Apostolul Pavel spunea: „Nu sunt vrednic să fiu numit apostol, pentru că am prigonit biserica lui Dumnezeu.” Dominic şi-a trăit viaţa prigonind pe creştini, şi din cauza aceasta biserica romană a făcut din el un „sfânt” şi aşa i-a înscris numele în calendar. Doar, numai dacă se va fi pocăit înainte de moarte de cruzimile lui, cerând iertare lui Cristos, ceea ce nu ştim dacă s-a petrecut sau nu, numele lui nu va fi găsit scris printre sfinţii lui Dumnezeu. Dominicanii sunt îmbrăcaţi în robă albă, cu mantie şi capişon negru. Ei se leagă prin jurământ să facă tot ce este posibil spre a apăra biserica şi pe papa şi pentru a nimici erezia. Papa le-a dat aprobarea şi i-a numit „adevăratele lumini ale lumii”. Triste şi groaznice lumini, ca acelea pe care le dădeau rugurile pe care le aprindeau ei pentru a nimici pe aşa-zişii eretici!

Deşi în toate ţinuturile Europei de Apus fanatismul preoţilor catolici a dat focului prin puterea civilă pe aceia cărora ei le ziceau eretici, întemeiera Inchiziţiei a întâmpinat o mare împotrivire în multe state. Însă în Spania şi Portugalia, cât şi în ţinuturile supuse acestor regate, groaznicul tribunal a fost aşezat în mod permanent şi a funcţionat cu o crudă asprime timp de aproape 600 de ani, nefiind desfiinţat decât la începutul secolului al XIX-lea.

Vom spune acum câteva cuvinte despre organizarea „Sfântului Oficiu” şi despre felul în care lucra. În fiecare ţinut unde era stabilită Inchiziţia, se găsea un inchizitor general. Totdeauna, aceasta era un mare demnitar bisericesc care depindea numai de papa. Nici regele, nici prinţii, nici guvernatorul nu aveau putere asupra lui. Acesta numea alţi inchizitori pentru fiecare provincie unde trebuia făcută lucrarea lor. Sub aceştia erau numeroşi ofiţeri, toţi preoţi şi de obicei din ordinul dominicanilor. Erau secretari, consilieri, pe lângă acei aşa-zişi alguazili (poliţai), însărcinaţi cu executarea ordinelor Inchiziţiei şi familiarii sau servitorii. Orice persoană în legătură cu Inchiziţia era ţinută prin jurământ solemn de a păzi secretul asupra celor ce se petreceau între zidurile ei. Orice martor chemat înaintea inchizitorilor, cât şi orice prizonier trebuia să depună acelaşi jurământ de a nu divulga ce a văzut sau a auzit acolo.

Pretutindeni unde se aflau persoane atinse de erezie, se trimiteau spioni care căutau să-i descopere. Servitorii erau ademeniţi să mărturisească împotriva stăpânilor lor. Se străduiau să facă pe prieteni să trădeze pe cei ce aveau încredere în ei; se încurajau copiii să-şi pârăscă părinţii „Sfântului Oficiu”. Orice băiat de 14 ani şi fată de 12 ani trebuiau să jure înaintea preotului că vor lepăda orice învăţătură potrivnică bisericii din Roma şi vor face tot posibilul pentru a urmări şi a denunţa pe cei ce-i vor şti ţinând aceste învăţături.

De două ori pe an se citea în toate bisericile un ordin care poruncea poporului să înştiinţeze pe inchizitori în şase zile asupra ereticilor pe care i-ar cunoaşte. Dacă nu, ei înşişi puteau să fie urmăriţi ca vinovaţi. Orice persoană bănuită de erezie, fie bogată, fie săracă, fie nobil, fie ţăran, preot sau laic, putea să se aştepte zi şi noapte să audă glasul alguazililor: „În numele Sfântului Oficiu, deschide” şi somat să se prezinte înaintea temutului tribunal, cu sau fără nici o speranţă de a-şi mai vedea locuinţa şi familia. A încerca să fugi era zadarnic, pentru că nu se cruţa nici un mijloc pentru a prinde pe fugari, iar agenţi ai Inchiziţiei mişunau peste tot; de altfel fuga era socotită ca o mărturie de vinovăţie. A te împotrivi era şi mai puţin posibil, pentru că Inchiziţia avea în mână toată puterea armată a regatului; şi apoi cine ar fi îndrăznit să ajute pe cineva împotriva slujitorilor Inchiziţiei? Însemna a te expune la aceeaşi pedeapsă ca a ereticului.

Când un prizonier era târât înaintea tribunalului, nu se spunea niciodată pentru ce este învinuit, i se spunea să-şi mărturisească părerile eretice, chiar dacă nu le rostise niciodată nimănui şi le păstrase doar în capul lui. Pentru a-l aduce la această mărturisire se întrebuinţau tot felul de mijloace şi viclenii. De obicei judecătorii spuneau că ştiu tot ce-l priveşte, dar dacă mărturiseşte, se vor purta cu blândeţe faţă de el. Uneori chiar i se promitea iertarea dacă spune tot, cuvinte rareori împlinite, dacă nu chiar niciodată. A minţi în interesul bisericii nu era un păcat pentru agenţii Romei.

Dacă nu reuşeau cu vorba, se întrebuinţa tortura. Chiar dacă prizonierul îşi mărturisea credinţa, adesea era trecut prin ea, pentru ca chinurile să-l facă să denunţe şi pe cei care aveau aceeaşi credinţă ca el. Torturile erau groaznice, prea groaznice pentru a fi descrise. Mădularele erau desprinse; părţile delicate ale trupului erau arse etc. Suferinţele pe care păgânii le produceau creştinilor din cele dintâi secole nu întreceau pe acelea pe care „Sfântul Oficiu” le producea celor care se prezentau înaintea lui. Chinul se prelungea până se căpătau mărturisirile dorite sau până ce viaţa ereticului era în primejdie. Câţi martori credincioşi ai lui Cristos, bărbaţi sau femei, în Spania şi în alte ţinuturi supuse sălbăticiei Romei, n-au îndurat aceste suferinţe cu o statornicie de eroi, pentru dragostea Domnului şi a adevărului! „Ei nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11).

Dacă tortura nu scotea mărturii de la prizonier, se întrebuinţa viclenia pentru a le dobândi. Se aducea în aceeaşi celulă o persoană acuzată (spuneau ei) tot de crime de erezie. Acesta vorbea împotriva bisericii şi Inchiziţiei şi căuta, astfel, să capete de la învinuit vreun răspuns în acelaşi fel. Sau venea cineva să-l vadă sub cuvânt că-i aduce vreo mângâiere. Acesta spunea prizonierului că dacă vrea să i se destăinuiască, secretul îi va fi bine păzit şi că se va folosi de toată influenţa pe care o are pentru a-l elibera. Dacă prizonierul credea aceste cuvinte, îşi semna singur sentinţa de moarte. Întotdeauna se folosea acelaşi sistem de minciuni.

Când nu se găseau împotriva învinuitului destule dovezi pentru a-l condamna la moarte sau dacă îl recunoşteau că împărtăşise învăţături deosebite de ale bisericii romane, dar se pocăia, era câteodată iertat; dar din 2000 de cazuri, spune un istoric papistaş, abia unul sau două erau iertate. Niciodată însă iertarea nu se dădea acelora pe care Domnul îi folosise ca slujitori ai Cuvântului Său. De altfel iertarea nu elibera pe deplin pe cei căiţi, cum îi numeau ei. Aceştia luau o pedeapsă mai mult sau mai puţin aspră. Adesea erau închişi pe viaţă, fie în închisorile Inchiziţiei, fie, în cazul femeilor, prin mănăstiri. Alteori îi ţineau prin încăperi umede, fără lumină, unde nu pătrundea niciodată lumina sau unde nu puteau să stea nici în picioare, nici jos, nici culcat.

Aceia împotriva cărora doi martori spuneau că i-au auzit vorbind contra Romei sau care erau socotiţi că au astfel de învăţături, dar nu vor să mărturisească, erau pedepsiţi cu moartea prin foc. Dar inchizitorii şi slujitorii lor nu rosteau şi nu executau sentinţa. Nu; biserica romană are groază de sânge, spunea ea, şi opreşte pe preoţii ei de a-l vărsa. Când „Sfântul Oficiu” judeca şi socotea că un om este vrednic de moarte, îl încredinţa braţelor seculare, adică magistraţilor civili, recomandându-le cu ipocrizie să-l trateze cu blândeţe şi să nu se atingă de viaţa lui. Era numai un fel de a vorbi şi magistraţii ştiau lucrul acesta. Ei nu uitau că a cruţa pe unul dintre cei condamnaţi de Inchiziţie, însemna să fie ei înşişi bătuţi şi expuşi răzbunării groaznicului tribunal. Dimpotrivă, dacă ardeau pe cel condamnat, căpătau aprobarea preoţilor, iar papa le ierta păcatele. Trei ani de indulgenţe căpătau toţi aceia care luau parte la chinul ereticilor.

Inchizaţia s-a stabilit mai întâi în Franţa împotriva albigenzilor. După aceea ea s-a dezlănţuit împotriva evreilor şi a maurilor. Evreii erau foarte numeroşi în Spania şi, sub stăpânirea îngăduitoarea a maurilor, au dobândit mari averi. Sub cuvânt că iudeii stricau pe creştini şi că pângărâseră sfintele moaşte – de fapt însă pentru a le răpi averile – regele Ferdinand le-a poruncit sau să se facă creştini, sau să părăsească regatul. Mulţi au ales să plece, mai bine părăsind casele şi averile, decât să îmbrăţişeze o religie care pentru ei era o idolatrie. Alţii s-au învoit să fie botezaţi, dar urând şi mai departe o religie pe care o primiseră de frică, iar pe ascuns îndeplineau mai departe vechile lor forme religioase. La început împotriva lor şi-a îndreptat Inchiziţia puterea, spre a-i descoperi şi pedepsi. Mii de oameni au fost arşi sau pedepsiţi, iar regele şi Inchiziţia au împărţit averile între ei.

Maurii erau arabi mahomedani care în secolul al VIII-lea au năvălit în cea mai mare parte din Spania şi au întemeiat acolo un regat înfloritor. Se văd şi azi ruinele, urme ale strălucirii lor trecute. Încetul cu încetul prinţii creştini care au fugit în munţii Asturiilor, în nordul ţării, au recucerit provinciile ocupate de mauri şi i-au izgonit în Africa. Apoi Granada, capitala lor, a fost luată în 1492, de regele Ferdinand şi soţia sa Izabela, dar stăpânirea lor s-a sfârşit repede. Ultimul rege al lor, Boabdil, s-a retras în Alpujarra. I se îngăduise să locuiască în Spania, iar foştilor săi supuşi care rămâneau în ţară li s-a permis libertatea religioasă. La început, maurii au fost primiţi cu îngăduinţă.

Un episcop, numit Fray Hernando de Talavera, care era un adevărat creştin, avea pe inimă aducerea sufletelor la Cristos; şi lepădându-se de o afacere care îi aducea multe bogăţii, a primit să fie arhiepiscop al Grenadei. El înţelesese că pentru a aduce pe mauri la creştinism trebuia să le vestească pe Cristos; a început să lucreze printre ei şi a tradus Biblia în limba arabă. Prin duhul său blând şi prin viaţa-i curată, el a câştigat iubirea maurilor care îl ascultau cu plăcere. Dar acest fel de a răspândi Evanghelia nu plăcea celorlalţi episcopi şi consilierilor regelui şi reginei. Fray Hernando a trebuit să li se supună şi s-a retras; a fost învinuit chiar de erezie, dar a fost scăpat de către papa.

La stăruinţa preoţilor care l-au convins că trebuie să cureţe pământul Spaniei de tot ce nu era creştin, regele şi regina, împotriva tratatelor, au silit pe fostul rege să părăsească Spania, iar maurii au fost puşi să aleagă între a fi izgoniţi sau botezaţi. Dar ce valoare aveau asemenea creştini? Numele lui Isus era şi mai mult urât de către aşa-zişii convertiţi care îşi păstrau în taină vechile lor obiceiuri religioase. Sfântul Oficiu găsea într-asta atâtea prilejuri să lucreze, pentru că îi erau pârâţi cei care practicau în ascuns formele musulmane, iar averile celor condamnaţi intrau în mâinile regelui şi ale inchizitorilor. Ce creştinism! Domnul Isus spusese ucenicilor Săi: „Nu vă strângeţi comori pe pământ” şi încă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.

Dar, în afară de iudei şi mauri, în urma Reformei, după ce sufletele au fost lumiate şi aduse la Domnul prin Cuvântul lui Dumnezeu şi scrierile reformatorilor, Inchiziţia îşi îndrepta împotriva acestora puterile ei. Într-adevăr, aceasta era primejdia de moarte pentru biserica romană. Nimeni nu se gândise să se facă iudeu sau mahomedan; dar Cuvântul lui Dumnezeu arăta greşelile bisericii catolice şi, primit în inimă, făcea ca sufletele credincioase să iasă şi să se despartă de acest sistem de nelegiuire. De aceea Inchiziţia a pus totul în mişcare pentru a înăbuşi adevărul: închisori, fierul, focul, copleşind şi nimicind pe cei care erau martori ai adevărului. O făcuse şi mai înainte în alte locuri, ori de câte ori adevărul luminase sufletele şi îl mărturisise, dar în Spania şi Portugalia persecuţia a luat un caracter sistematic. Inchiziţia nu a fost desfiinţată în Spania decât la începutul secolului trecut, dar duhul care a influenţat-o a pierit oare? În decursul unui secol, numai în Spania, sub şase mari inchizitori (secolul al XVI-lea), mai mult de 10.000 persoane au fost arse pe rug şi mai mult de 225.000 persoane au fost condamnate la felurite chinuri! Şi toate cruzimele ei adunate se făceau în numele Aceluia care S-a dat de bunăvoie pe El Însuşi pentru mântuirea oamenilor, şi care spunea lui Ioan şi lui Iacov care cereau să coboare foc din cer peste oamenii care nu primiseră pe Stăpânul lor: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!”

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/inchizitia/