Biserica Protestantă Elvețiană a decis să permită căsătoriile între persoane de același sex — Stiri Crestine.ro

Biserica Protestantă istorică a Elveției a votat pentru a permite căsătoriile între persoanele de același sex în bisericile sale. Federația Bisericilor Evanghelice Elvețiene (SEK) reunește 26 de biserici protestante regionale din țara cantoanelor. După ceea ce a fost descrisă ca fiind o dezbatere „plină de viață”, dar respectuoasă, în cadrul adunării de toamnă a SEK,… via […]

Învățăminte din rugăciunea Anei  1 Samuel 2:1-3

Rugăciune    F. C. Blount     Română

download

Și Ana s-a rugat și a spus: „Mi se veselește inima în Domnul“.

Duhul lui Dumnezeu spune că aceasta este rugăciunea Anei și a înscris-o pe paginile Cuvântului binecuvântat al lui Dumnezeu. Avem înainte un pasaj remarcabil al Scripturii. Ana spune: „Mi se veselește inima în Domnul“. Este minunat să fii adus într-o astfel de stare de biruință. Fusese un timp când ea plânsese. Fusese un timp când sufletul și inima îi erau grele, însă Domnul intervenise și îi dăduse eliberare, iar acum, în loc să se preocupe doar cu această eliberare, ea se preocupă cu Eliberatorul ei. Învățătura din creștinătatea de astăzi este de natură să ne îndrepte atenția către noi înșine și către lucrarea Duhului în noi, nu către Hristos și către lucrarea Lui pentru noi.

Ceea ce o caracterizează pe Ana este faptul că ea nu privește înăuntrul ei; nu se preocupă cu ea însăși, ci cu Domnul. Dacă Îl cunoaștem pe Domnul Isus ca Mântuitor al nostru, ar trebui să scoatem motive de laudă pentru El din toate împrejurările noastre, chiar și din cele mai dureroase. Chiar și la acel moment, inima Anei era încă nespus de încercată, însă ea se bucura în Domnul, se lăuda în El și inima i se veselea în El. Aceasta este o lecție pentru noi toți.

Unul dintre motivele pentru care suntem atât de inerți și de șovăitori este că nu ne bucurăm în Domnul. Mă gândesc uneori că, prin starea noastră, facem o reclamă atât de nepotrivită lucrurilor pe care le mărturisim. Cei mai fericiți și mai bucuroși oameni din această lume ar trebui să fie cei care Îl cunosc pe Hristos ca Mântuitor și care Îl recunosc ca Domn. Aceasta nu înseamnă că ei nu vor avea necazuri și dureri; vor avea, însă, așa cum spune apostolul, chiar dacă trecem prin împrejurări grele, ne bucurăm întotdeauna, așa încât, chiar dacă experimentăm necazuri în inima noastră, putem manifesta bucurie în afara noastră.

Mi s-a deschis larg gura împotriva vrăjmașilor mei.

Care sunt vrăjmașii noștri? Satan este unul dintre ei! Este gura noastră larg deschisă împotriva lui? Are tot dreptul să fie! Satan, deși nu este încă un vrăjmaș înlăturat, este un vrăjmaș învins.

Cum rămân lucrurile cu păcatul? Acesta este un alt vrăjmaș al nostru, care a fost însă înlăturat, astfel încât nu mai avem „conștiință de păcate“. Binecuvântată realitate! Hristos, care nu a cunoscut păcatul, a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El. Iată cum un alt vrăjmaș a fost biruit și cum binecuvântarea ne-a fost astfel adusă!

În ce privește moartea, Domnul a anulat moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea prin evanghelie.

Cât despre judecată, Judecătorul Însuși spune: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viață eternă și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață“ (Ioan 5.24). Nu este acesta un lucru minunat? Gurile noastre se pot deschide larg împotriva vrăjmașilor noștri.

În ce privește mânia, citim în primul capitol din 1 Tesaloniceni că El „ne-a eliberat de mânia viitoare“. Nu există niciun motiv pentru care să nu fim bucuroși și să n-avem o cântare în gurile noastre întreaga zi. A fost un timp când gurile noastre au fost închise, potrivit cu Romani 3.19: „Pentru ca orice gură să fie închisă și toată lumea să fie sub judecată înaintea lui Dumnezeu“.

Vedem deci că Satan, păcatul, moartea, judecata și mânia au fost biruiți. Să ne aducem aminte de ceea ce Domnul Isus a spus în dimineața învierii, atunci când a intrat în camera ale cărei uși erau încuiate de frica iudeilor: „Pace vouă!“. Pacea le-a fost dăruită în mod divin ucenicilor și ei aveau un drept divin la ea. Cel care făcuse pace le-o dăruia acum. El a făcut pace prin sângele crucii Lui și le-a transmis-o prin cuvintele Lui. Avem dreptul de a fi bucuroși? Avem – un drept real și divin.

Mă bucur în mântuirea Ta. Nimeni nu este sfânt ca Domnul

Remarcăm acum un alt lucru: „Mă bucur în mântuirea Ta“. Există ceva izbitor în aceste cuvinte. Îi auzim pe mulți bucurându-se în mântuirea lor, însă aici Ana spune: „Mă bucur în mântuirea Ta“. Aceasta înseamnă să privești la mântuire din perspectiva Lui, nu din a noastră. Dacă ne gândim la mântuire ca la mântuirea noastră, atunci o măsurăm cu necesitatea noastră; însă, atunci când ne gândim la ea ca la mântuirea Lui, o măsurăm cu necesitatea Lui, așa încât ea devine la fel de mare ca Dumnezeu Însuși. El Se descoperă în acest caracter ca Mântuitor.

În Evrei, mântuirea este numită „o mântuire așa de mare“. Ea nu este mare datorită lucrurilor de care ne salvează, nici datorită lucrurilor pentru care ne salvează, ci este mare datorită Celui care a plănuit-o și care a împlinit-o. Ea nu poate fi o mântuire obișnuită, fiindcă nu a fost lucrată de cineva obișnuit, ci de Cel care a făcut lumile.

Apoi Ana spune: „Nimeni nu este sfânt ca Domnul“. Acesta este un adevăr de căpătâi. Mulți vorbesc mereu despre dragostea, îndurarea și bunătatea lui Dumnezeu. Să nu credem însă că Dumnezeu este dragoste în așa fel încât să nu fie și drept. Unii spun că toți oamenii vor fi mântuiți și că nimeni nu va fi pierdut. De fapt, lucrurile stau așa: dacă păcatul este un lucru atât de grav, încât a necesitat moartea Fiului lui Dumnezeu, este de mirare că un păcătos va fi judecat dacă Îl respinge pe acest Fiu? Ne aducem aminte de minciuna diavolului către Eva, în grădina Eden: „Cu siguranță, nu veți muri“; cu alte cuvinte, Dumnezeu este prea bun ca să-Și ducă la îndeplinire amenințarea. Acum, diavolul spune: Dumnezeu este prea bun ca să-i pedepsească pe oameni. „Nimeni nu este sfânt ca Domnul.“ Sfințenia Lui a necesitat jertfa Fiului Său și va necesita, de asemenea, pedeapsa păcătoșilor care Îl resping pe Fiul.

Nu este altul în afară de Tine și nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru.

„Nu este altul în afară de Tine.“ A umplut Hristos atât de mult orizontul sufletelor noastre, încât orice altă persoană și orice lucru să nu mai poată fi văzute deloc? În Coloseni 3.11 citim că „Hristos este totul“.

Este de asemenea minunat să vedem cum Duhul Sfânt Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Stânca. Această expresie apare în Geneza și frecvent în Deuteronom. Dumnezeu a arătat încă de la începutul istoriei omului că acesta avea nevoie de ceva solid pe care să se sprijine. Orice lucru va ceda până la urmă și atunci avem nevoie să fim pe Stâncă. Ești tu pe Stâncă? Poți spune, pentru tine însuți: „Nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru“?

„Și pentru ce Mă chemați: «Doamne, Doamne!», și nu faceți ce spun? Vă voi arăta cu cine se aseamănă oricine vine la Mine și aude cuvintele Mele și le face. Este asemenea unui om care, zidind o casă, a săpat și a adâncit și a pus temelia pe stâncă; și, venind apă mare, șuvoiul s-a năpustit peste casa aceea și n-a putut s-o clatine, pentru că fusese întemeiată pe stâncă“ (Luca 6.46-48). Ai răspuns cu ascultarea credinței la ceea ce El ți-a cerut să faci? Primul lucru pe care îl cere să-l faci este să crezi în El. Acesta este începutul.

În Isaia, această Stâncă este numită Stânca Veacurilor sau Stânca Eternității. Aceasta este stânca pe care dorim să zidim și să ne aflăm, fiindcă orice altceva se va spulbera.

„Nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru.“ Este minunat să vedem că Ana înțelesese acest lucru. Ea stătea aproape de Domnul și pătrunsese în unele taine ale Lui. Lumea aceasta își are și ea stâncile ei, însă acestea, mai devreme sau mai târziu, se vor spulbera.

Nu vă înmulțiți cuvintele trufașe. Să nu iasă mândrie din gura voastră, pentru că Domnul este un Dumnezeu al cunoștinței și de El sunt cântărite faptele

Este surprinzător cât de vorbăreți suntem atunci când nu ne aflăm în prezența lui Dumnezeu; însă, când ajungem în prezența Lui, se așterne tăcerea. Vorbim adesea despre ceea ce am făcut sau despre ceea ce dorim să facem. Câteodată vorbim despre ceea ce alții nu fac. Însă, atunci când intrăm în prezența lui Dumnezeu, nu ne mai gândim deloc la noi înșine.

De ce nu trebuie să vorbim cu mândrie, nici cu aroganță? „Pentru că Domnul este un Dumnezeu al cunoștinței.“ El știe motivele pentru care vorbim; cunoaște totul despre inima noastră. Este un lucru foarte solemn să știm că El ne cunoaște în totul. „Doamne, Tu m-ai cercetat și mă cunoști, Tu știi când mă așez și când mă ridic, de departe îmi pătrunzi gândul. Tu știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Încă nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și, iată, Doamne, Tu îl cunoști în totul“ (Psalmul 139.1-4). El este un Dumnezeu al cunoștinței și toate faptele sunt cântărite de El. Dumnezeu face două lucruri cu omul: îl măsoară și îl cântărește.

Când îl măsoară pe om, ce spune El? „Toți au păcătuit și nu au ajuns la gloria lui Dumnezeu.“ Câteodată, oamenii gândesc în felul următor: «Dacă ajung înaintea lui Dumnezeu, mă descurc eu!». Când ești departe de acel moment, poți vorbi așa, dar lucrurile se vor schimba radical atunci când vei ajunge acolo. Cum stau lucrurile cu cântărirea? Să privim la Psalmul 62.9 (cuvinte foarte prețioase pentru cei care cunosc harul și cu totul cumplite pentru cei care nu-l cunosc): „Fiii oamenilor de rând sunt numai o suflare, fiii celor mari sunt minciună; puși în cumpănă împreună, sunt mai puțin decât o suflare“. Să ne aducem întotdeauna aminte că „Domnul este un Dumnezeu al cunoștinței și de El sunt cântărite faptele“!

http://www.clickbible.org/teme-biblice/rugaciune/invataminte-din-rugaciunea-anei/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/rugaciune/invataminte-din-rugaciunea-anei-1-samuel-21-3/

Despre rugăciunea pentru cei morți | Adevărul despre Adevăr

De ce și cum să mă rog?

30.01.2018  |    Esenta crestinismului  |

download

Trăim vremuri în care, la prima vedere doar cei puternici răzbesc, progresează și se bucură de ceea ce le oferă lumea în splendoarea ei. Acești oameni par a nu se ruga de nimeni și nimănui, arătând că sunt suficient de stăpâni pe ei înșiși. A-și ține viața în propriile mâini și a-și clădi viitorul, pare a fi „declarația” lor de credință. Sunt mulți sau puțini cei care adoptă o asemenea filosofie de viață? Ești unul dintre ei?

În ciuda acestei abordări moderne, există totuși oameni care se roagă? Se roagă de unii, de alții, de cine și cui se roagă? Sunt unii care se roagă și lui Dumnezeu. Să fie mulți, puțini? Îi putem întâlni doar în zonele rurale? Am putea să-i întâlnim oare și în zonele urbane, în marile orașe sau în marile metropole ale lumii pierduți prin mulțime?

Mă uit la mine și pot pretinde și dovedi că mă rog. Mă rog chiar și de oameni uneori spunând „vă rog frumos…!” Spun copiilor mei: „te rog…”, și spun tot așa nepoților. Le fel le spun și celor aflați în autoritate când doresc ceva de la ei „vă rog, dacă se poate…!” Faptul că folosesc această exprimare înseamnă oare că rugăciunea este prezentă în viața mea ? Acest gen de vorbire este o formă politicoasă de adresare, o dovadă de bună creștere care, deși are sensul de rugăminte, nu este o rugăciune în accepțiunea religioasă a termenului.

Buna creștere am primit-o în cei șapte ani de acasă și tot acolo întâi am văzut și auzit pe părinții mei rugându-se. Nu se rugau oamenilor, ci Dumnezeului care i-a mântuit și le-a iertat păcatele. Am văzut apoi, cum în timp ce viața lor era schimbată, li se contura tot mai clar sensul existenței și perspectiva veșniciei. De mic, m-au dus cu ei la biserică unde am realizat că nu doar părinții mei se rugau lui Dumnezeu, ci o întreagă comunitate de oameni își găseau plăcere și scop în ruga ce o adresau Lui. Cu timpul, am conștientizat la rândul meu importanța mântuirii, mi-am deschis inima în fața lui Dumnezeu, i-am spus da și am învățat la rândul meu să mă apropii de El prin rugăciune.

Rugăciunea, ca mod de adresare divinității, este prezentă în toate religiile lumii. În creștinism însă, diferența o face faptul că în rugăciunea noastră ne adresăm singurului Dumnezeu care prin Isus Hristos a biruit moartea, este viu în veci și cu care avem o comunicare în dublu sens.

Însuși Isus Hristos, Mântuitorul nostru, în toată perioada existenței Sale pe pământ Se adresa în mod consecvent Dumnezeului Tată din ceruri. „A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo.” (Marcu 1:35) A fost atât de pasionat de rugăciune încât după înălțarea Lui la ceruri continuă la dreapta Tatălui o lucrare desăvârșită a mijlocirii. „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Timotei 2:5)

În slujirea Sa printre oameni, a avut ucenici care Îl urmau peste tot, determinați să nu rateze nimic din trăirile și acțiunile Învățătorului lor (Luca 8:1). Au fost atât de fascinați de modul în care Domnul Isus Se ruga, încât I-au cerut să-i învețe și pe ei cum să se adreseze lui Dumnezeu. „Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…” (Luca 11:1)

Rugăciunea a fost o practică și a creștinilor bisericii primare care „stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2:42)

Dacă Domnul Isus, apostolii, Biserica Primară, au căutat să înțeleagă voia lui Dumnezeu și să primească putere prin rugăciune, cu siguranță că și noi trebuie să le urmăm exemplul.

Avem nevoie de rugăciune, pentru că în primul rând ea este comunicarea cu Dumnezeu. Și pentru că El „nu este departe de niciunul dintre noi” (Fapte Apostolilor 17:27), suntem îndemnați la rândul nostru să ne apropiem de Dumnezeu, primind asigurarea că și El Se va apropia de noi (Iacov 4:8). Prin rugăciune ne conectăm la puterea lui Dumnezeu care lucreză în noi și prin noi.

Deci, roagă-te ca voia Lui să se împlinească în tot ceea ce îi ceri, ai încredere că El știe și vrea ce este cel mai bine pentru tine, apoi mulțumește-I chiar dacă răspunsul încă nu a venit. Procedează ca și Domnul Isus, roagă-te înainte de a lua orice decizie, majoră sau mai puțin majoră (Luca 6:12,13).

Când te rogi, iartă oricui și orice ai avea împotrivă. (Marcu 11.25) Prin rugăciunea fierbinte a celui neprihănit Dumnezeu poate împlini multe lucruri. „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16)

Îndrăznește în rugăciune înaintea Tatălui Ceresc, fiind conștient că Îl ai ca Mijlocitor înaintea Lui pe Domnul Isus. „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4:16)

Rugăciunea este o dovadă a încrederii tale în Dumnezeu. Roagă-te cu credință pentru că:„Tot ce veți cere cu credință prin rugăciue, veți primi” (Matei 21:22). Totuși, nu aborda rugăciunea doar ca pe o listă de „Doamne dă-mi… Doamne fă-mi” cu toate că Dumnezeu așteaptă să aducem la cunoștința Lui toate problemele noastre. ”Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.” (Filipeni 4:6).

Roagă-te ca să nu cazi în ispită: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26:41)

Roagă-te pentru cei ce se poartă rău cu tine. (Luca 6:28)
Roagă-te neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17) folosind orice oportunitate pentru a te ruga.

Câteva sfaturi practice:

  • Nu uita că rugăciunea este o formă de închinare prin care ne adresăm lui Dumnezeu care caută închinători în Duh și în Adevăr.
  • Poți începe să te rogi folosind ca model rugăciunea Tatăl nostrupe care o găsești în Matei:6:9-13
  • Nu folosi neapărat multe cuvinte, nu bolborosi, fii cât se poate de natural.
  • Roagă-te ce este în inima ta, fără nici un fel de teamă că vei greși, atitudinea inimii tale contează înaintea lui Dumnezeu.
  • Biblia spune, roagă-te în „cămăruța” ta, adică într-un loc liniștit, unde să nu fii deranjat de nimic.
  • Roagă-te zilnic, fii disciplinat.
  • Roagă-te Tatălui, în Numele Domnului Isus, prin Duhul Sfânt.
  • Te poți ruga folosind pasaje biblice sau Psalmi, pe care să-i rostești cu voce audibilă (aceasta te poate ajuta să rămâi concentrat la rugăciune, să eviți alte forme de distragere).
  • Când închei rugăciunea spunând „Amin”, spui de fapt „așa să fie”.

În concluzie, roagă-te cu o atitudine de smerenie exprimând dependență de Dumnezeu. Roagă-te cu credință în El pentru răspunsul pe care-l aștepți bazat pe promisiunile Cuvântului Său. Prin rugăciune te expui prezenței lui Dumnezeu și implicării Lui în viața ta.

Indrăznește! Nu vei fi dezamăgit!

articol de Marcel Ioan Strubert, Pastor Zonal Centrul Creștin Timișoara

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/viata-spirituala/bazele-crestinismului/8223-de-ce-si-cum-sa-ma-rog

http://alfaomega.tv/viata-spirituala/bazele-crestinismului/8223-de-ce-si-cum-sa-ma-rog#axzz566sNbw8v

https://ardeleanlogos.wordpress.com/rugaciune/de-ce-si-cum-sa-ma-rog/

Cum să primești răspunsuri la rugăciuni

Daniel Branzei

“Dacă rămâneţi în Mine… vi se va da” (Ioan 15:7)

Ai petrecut săptămâni, luni sau chiar ani rugându-te pentru ceva specific… Și poate că spui: “Doamne, știu ce spune Cuvântul Tău, așadar de ce în dreptul meu nu funcționează?”

Pentru a obține rezultatul pentru care te rogi, trebuie să poți răspunde la trei întrebări:

1) Te rogi pentru voia lui Dumnezeu? Domnul Isus a spus: “Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da” (v. 7). Cuvântul “a rămâne” vorbește despre intimitate și legătură apropiată. El zugrăvește imaginea unei “case”, locul în care ai parte de îngrijire și hrană. Când ai o astfel de relație cu Dumnezeu, Îi vei cunoaște inima și dorințele atât de bine, încât voința ta se va alinia la voința Lui. Prin urmare, vei primi ceea ce ai cerut.

Nu face simpla presupunere că lucrul pentru care te rogi este după voia lui Dumnezeu. În schimb, testează-ți rugăciunea aplicând “principiul rămânerii în El”… pentru că tocmai această rămânere aduce maturitate spirituală. Și când ești matur spiritual, începi să te rogi diferit. Rugăciunile tale nu vor mai fi egoiste și centrate pe sine. Timpul petrecut în prezența Celui pe care îl iubești cel mai mult devine mai important pentru tine decât rezultatul final pe care îl speri.

Nu te mai deranjează să aștepți, pentru că îți dai seama că timpul lui Dumnezeu e întotdeauna perfect. Atunci când El alege să spună NU la cererea ta, vei putea chiar să te bucuri și să spui: “Înseamnă că ai altceva mai bun pentru mine, și eu am încredere în Tine”.

“Rupe orice fel de jug… Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde” (Isaia 58:6,9)

Dumnezeu le-a spus iudeilor că rugăciunile lor nu sunt ascultate deoarece viața lor nu era conform cu ceea ce dorea El de la ei. Te-ai făcut și tu vinovat de așa ceva? Așa că, iată a doua întrebare pentru tine, la care trebuie să răspunzi dacă vrei să obții ceea ce ceri:

2) Nu cumva îți sabotezi singur rugăciunile? Este la fel de important să-L glorifici pe Dumnezeu prin cuvintele pe care le rostești când nu te rogi, ca atunci când te rogi! Biblia spune că există o legătură directă între a avea o limbă critică, lipsită de menajamente, și faptul că rugăciunile nu sunt ascultate.

Felul în care te comporți cu ceilalți va determina felul în care Dumnezeu se comportă cu tine (vezi Efeseni 6:7-8). Dumnezeu ne-o spune foarte clar: “Deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: “Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua nămeaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale” (Isaia 58:6-11).

Asta înseamnă că răspunsul la rugăciunile tale depinde de două lucruri: de atitudinile tale, și de faptele tale – în raport cu cellalți

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2017/04/07/cum-sa-primesti-raspunsuri-la-rugaciuni/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/rugaciune/cum-sa-primesti-raspunsuri-la-rugaciuni/

Confesiunile unui ipocrit al rugăciunii

 September 23, 2017

download

Pot să vă spun un secret? Nimic nu te face să te simți ca un ipocrit mai rapid decât scrierea unei cărți pe tema rugăciunii. Iată-mă, stau la biroul meu și încerc să scriu un blog despre a te ruga pentru lume – și mă lupt să mă gândesc la ultima dată când am făcut asta într-un fel semnificativ.

Nu e vorba că nu ar fi existat motive destule ca să mă pot ruga recent. În ultimele șase luni au fost atacuri teroriste în Londra, Manchester și în jurul lumii. Turnul Grenfell, testele nucleare din Coreea de Nord, și săptămâna aceasta abia ce am reușit să vedem haosul puterii destructive a uraganului Irma, și curățarea etnică a musulmanilor Rohingya din Myanmar.

Și cam astă sunt lucrurile care fac de obicei titlurile principale la știri. Am mers recent la o expoziție de fotografie despre război și situația din Yemen. Am plecat după o oră dezorientată față de scara suferinței pentru ceva de care abia auzisem atunci. Sunt sigur că există mult mai multe alte exemple în jurul lumii, dacă ar fi fost să sap și să fac mai multe cercetări.

Dăm drumul la știri și inimile noastre se frâng față de o lume în nevoie. Și apare și întrebarea, de ce sunt eu – sau probabil noi, toți – atât de încet în a mă ruga pentru ea?

  1. E prea greu

Adesea nu știm ceea ce trebuie să ne rugăm – acestea sunt chestiuni naționale și internaționale complexe care sunt dincolo de priceperea noastră. Nu știu cum se va repara Orientul Mijlociu, cum să se oprească războiul din sudul Sudanului sau despre negocierile ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Rugăciunile noastre se clatină pentru că pur și simplu nu știm ce să cerem lui Dumnezeu! Și se pare puțin cam slab și fără sens să ne rugăm „Doamne, binecuvântă Irakul”.

Dar asta e o gândire greșită. Rugăciunea nu înseamnă să prezint lui Dumnezeu soluțiile sugerate de mine pentru problemele lumii, ci e vorba despre a striga către Tatăl nostru ceresc cel iubitor și înțelept ca să aducă mângâiere, schimbare și pace în aceste situații tragice.

Și sunt două lucruri mari de care trebuie să ne amintim. PRIMUL, noi știm că Duhul mijlocește în dreptul nostru atunci când nu știm ce să ne rugăm (Romani 8:26-27). Dacă nevoile din jurul nostru par a fi copleșitoare, putem să le aducem înaintea lui Dumnezeu cât de bine putem să o facem, încrezători că Dumnezeu poate folosi eforturile noastre mai puțin decât perfecte. AL DOILEA, există anumite lucruri pentru care putem să ne rugăm cu încredere din cadrul Scripturii. Când lucrurile sunt dincolo de limitele noastre intelectuale și etice, putem să cerem în mod simplu și cu confidență ca Dumnezeu să fie glorificat în și prin acel incident.

Dumnezeule, fie ca Numele Tău să fie înălțat printre neamuri; Dumnezeule, fie ca Numele Tău să fie înălțat pe pământ (Psalmul 46:10).

  1. E prea departe

E așa de greu să te conectezi în mod emoțional cu ceea ce vedem la știri – să treci dincolo de numere și să-ți imaginezi oamenii. În timp ce mă uitam pe aplicația mea de știri am realizat că este prea ușor să apăsăm pe următoarea știre decât să ne oprim și să ne rugăm. Dar eu trebuie să mă opresc; e ca și atunci când noi ne rugăm pentru oameni și apatia noastră față de ei este aprinsă în empatie.

Rugăciunea mișcă mâna care mișcă lumea ~ Charles Spurgeon

Rugăciunea chiar schimbă lucruri. Charles Spurgeon a exprimat aceasta atât de puternic: Rugăciunea mișcă mâna care mișcă lumea. Dar rugăciunea mă schimbă și pe mine. Pe măsură ce aduc aceste lucruri înaintea Domnului întregii creații, de fapt eu sunt împins din balonul mic, frumos, confortabil pe care îmi place să-l creez pentru mine însumi. Intru în camera tronului universului, și nu pot decât să văd că lumea este mult mai mult decât ceea ce pot vedea. Și sunt mișcat să văd nevoile lumii cu compasiune, așa cum o face Dumnezeu.

  1. Nu funcționează

Undeva, profund în interiorul nostru, mulți dintre noi avem o îndoială profundă și persistentă: că de fapt Dumnezeu nu va răspundeNu s-a decis El că o va face oricum? Și dacă El răspunde rugăciunilor noastre, oare cum o să știm noi? În plus, se pare că fiecare zi e parcă o zi de știri proaste. Lumea nu pare să devină mai bună.

Acesta e și motivul pentru care, din multe puncte de vedere, a te ruga pentru lume este unul din cele mai mărețe acte de credință – a implica timp și energie în a te ruga pentru oameni pe care nu îi vei întâlni niciodată, fără să mai ai vreodată așteptarea acelei satisfacții care vine în urma rugăciunii răspunse. Cel puțin nu în viața aceasta.

Probabil că în eternitate vom întâlni pe oamenii pe care Dumnezeu i-a adus la credință la 5000 de kilometrii și 500 de ani de acum, ca răspuns la rugăciunile noastre pentru un grup de oameni la care nu a ajuns încă evanghelia. Trăim prin credință, nu prin vedere – și aceasta înseamnă să ne încredem că ceea ce Dumnezeu promite că va răspunde rugăciunii – chiar va răspunde rugăciunii. În cele din urmă… Dumnezeu nu ne va spune să facem ceva care nu se merită să fie făcut:

„Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți rugăciuni, mijlociri, cereri, mulțumiri pentru toți oamenii” (1 Timotei 2:1).

Sunt atât de încântat că există har pentru ipocriții lipsiți de rugăciune. Dar există totodată și o provocare pentru noi: de ce să nu mergem chiar acum pe site-ul de știri, să alegem o relatare, o situație – și să ne rugăm.

Acest articol a apărut în site-ul TheGoodBook.com și este folosit cu permisiune, adaptat din site-ul CrossWalk.com, publicat pe 20 septembrie 2017. Articolul este scris de Rachel Jones (foto alăturat), care a studiat la Manchester University, în prezent este editoare la The Good Book Company. Ea este autoare a mai multe cărți, printre care și Five Thing to Pray for Your Church, Five Things to Pray for the People You Love, Five Things to Pray for Your World. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, această notă de final și să oferiți sursa citării, adică acest site. Mulțumesc.

http://www.canaan.ro/confesiunile-unui-ipocrit-al-rugaciunii/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/rugaciune/confesiunile-unui-ipocrit-al-rugaciunii/

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688  Secţiunea VI. Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol Secţiunea IX

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

 Secţiunea VI.

Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol

Secţiunea IX

Note biografice – John Smyth, Thomas Helwys şi John Spilsbury – Henry Denne – Francis Cornwell, A.M. – Christopher Blackwood – Maiorul-General Harrison – Colonel Hutchinson

 Voi continua acum să ofer câteva relatări despre personalităţile principale Baptiste din secolul al şaptesprezecelea.

 Trebuie să regretăm mult faptul că cunoaştem aşa puţin despre istoria personală a lui John Smyth, Thomas Helwys şi John Spilsbury. Toate informaţiile pe care le-am putut aduna cu privire la Smyth a fost deja comunicată. Nu putem adăuga multe cu privire la Helwys, a cărui stabilire în Londra a fost înregistrată într-o secţiune anterioară. El a scris câteva tratate mici, care au fost mult preţuite. Sentimentele sale asupra persecuţiei, şi cu privire la interferenţa magistratului în treburile religioase, au fost atât de inacceptabile pentru John Robinson, sărbătoritul lucrător Independent, de a cărui biserică New England Pilgrims a aparţinut, încât acesta a publicat o replică, arătând că, deşi el şi cu prietenii să au suferit aşa de mult din acel amestec, ei nu au fost de acord să renunţe. Robinson susţinea că magistratul ar putea „folosi puterea sa legitimă în mod legal pentru promovarea împărăţiei şi legilor lui Hristos”. El a observat: „Este adevărat că ei [magistraţii] nu au nici o putere împotriva legilor, doctrinei şi religiei lui Hristos; însă pentru ei, dacă puterea lor ar fi de la Dumnezeu, ei ar putea-o folosi legitim, şi împotriva contrariului”1. Aceasta este o predare a întregului caz. Părerile lui Helwys, care au fost pe deplin exprimate în Persecuţia Judecată şi Condamnată, au fost cu mult mai sănătoase şi mai Scripturale. Crosby spune, „Cât timp a trăit Helwys, şi a continuat să fie bătrânul acestei biserici de Baptişti din Londra, nu pot să îmi dau seama. Cărţile scrise împotriva lui în această vreme arata că ei au continuat cu mare curaj şi rezoluţie; şi, fără a lua în considerare severităţile folosite împotriva lor de către puterea civilă, au crescut foarte mult în numărul lor”2.

 Nici nu am putea satisface curiozitatea cu privinţa lui John Spilsbury, pastorul primei Biserici Baptiste Particulare sau Calviniste, care se întâlnea în Broadstreet, Wapping, Londra. Putem spune doar că semnătura sa este pusă pe Confesiunea de Credinţă publicată în 1646, şi pe diverse alte documente publice, ultimul fiind „Umila Apologie a câtorva numiţi în mod comun Anabaptiştii”, prezentată lui Charles II în 1660, ca o negare a simpatiei cu insurecţia lui Venner. Observăm că, deşi el s-a unit cu William Kiffin într-o scrisoare către Baptiştii din Dublin, înduplecându-i să se supună tăcut faţă de Protectorat, el mai apoi s-a unit cu un alt număr într-o adresare către Cromwell, protestând în mod serios împotriva asumării acestuia a titlului regal. S-ar putea conclude că Spilsbury a fost un om de influenţă în denominaţie. Cât de mult a trăit el după Restauraţie nu apare. Hercules Collins a devenit pastor al bisericii din Broadstreet în 1677. Dacă acesta era succesorul imediat al lui Spilsbury, nu avem mijloacele de a decide aceasta.

 HENRY DENNE a fost un om de notat. El a fost educat în Universitatea de la Cambridge, unde a dobândit un statut respectabil. După ce şi-a primit ordinarea de la Episcop de Sf. David, în jurul anului 1630, el a fost prezentat celor din Pyrton, în Hertfordshire, loc care l-a deţinut pentru zece ani, în mare parte pentru profitul locuitorilor, prin care el a fost pe drept stimat ca un predicator instructiv şi credincios. În 1641 el a fost numit să predice în cadrul unei vizite ţinute la Baldock, şi el s-a determinat să profite de oportunitatea de a expune relele care de mult timp l-au supărat şi iritat, în particular „păcatul persecuţiei, viciile clerului, şi coruperile în doctrină şi închinare pe care el le-a priceput a fi în Biserica Stabilită”. Textul său a fost Ioan 5:35. După o introducere ingenioasă, el a purces să îşi execute scopul, şi a dat cu biciul destul de liber. Mândria şi lăcomia clerului, pluralităţile lor, neglijarea lor a datoriei prin ne-rezistenţă, şi alte rele, au fost aduse la vedere, şi s-a cerut cu îndrăzneală reformarea. „Trebuie să fac apel la cei din autoritate”, spunea el, „pentru a face căutări silitoare după aceste vulpi. Dacă curţile ar fi fost aşa de vigilente încât să descopere pe aceştia drept predicatori nonconformabili, cu certitudine că până acum biserica ar fi fost pe atât de liberă de ei, precum ţara de lupi. Însă ei au preferat tradiţiile oamenilor înaintea poruncilor Dumnezeului Atotputernic. Vă spun că conformitatea a prins viteză mai rău pentru dragul lor, care prin încălcarea poruncilor lui Dumnezeu cred că fac despăgubiri cu conformitatea faţă de tradiţiile oamenilor”3.

Nu putem fi surprinşi la auzirea faptului că de îndată el şi-a anunţat schimbarea sentimentelor sale. În partea timpurie a lui 1643, el a fost botezat de Thomas Lamb, un pastor al bisericii din Bell Alley, Coleman Street, Londra. Darurile sale au fost recunoscute cu mulţumire de către biserică, şi prin direcţia lor el s-a angajat într-o misiune în judeţele din Staffordshire şi Cambridgeshire, unde a predicat Evanghelia cu mare succes şi a format multe biserici. Aceasta a stârnit mânia autorităţilor Prezbiteriene. El a fost arestat şi întemniţat la Cambridge. Prin interferenţa unui prieten, cazul său a fost adus înaintea Parlamentului, motiv pentru care a fost scos şi dus la Peterhouse, Aldersgate Street, Londra. Notoriul Dr. Featly se afla în aceiaşi temniţă, în calitate de monarhist. Denne l-a provocat la o dispută. Ei s-au întâlnit şi s-au luptat, în felul uzual, cu propoziţii şi silogisme, până ce doctorul a obosit, şi s-a retras din conflict. Denne a continuat războiul cu peniţa sa, şi a publicat o replică la faimoasa carte a Dr. Featly, Canciogul Hoţului (The Dippers Dipt,), etc. El a fost curând eliberat, şi a fost numit Predicator al parohiei Eltisley, Cambridgeshire, loc din care, ca punct central, el a făcut itinerarii în diferite direcţii, predicând şi botezând. În 1645 el a vizitat judeţul Kent, şi strădaniile sale au fost o binecuvântare pentru mulţi.

Opoziţia cu care s-a confruntat Denne a apărut la plecarea sa din Eltisley. Apoi el a intrat în armată, şi a slujit câţiva ani. Însă nu s-a oprit din predicat, şi nici nu a fost necesar, căci predicatul şi rugăciunea erau lucruri atât de ciudate printre soldaţii Parlamentului. „Cornet Denne” era titlul său militar, însă „Popa Denne” era apelativul prin care a fost cunoscut între asociaţii lui. Nu putem spune dacă a văzut sau nu vreo bătaie, nici din ce părţi ale Angliei era regimentul la care era ataşat el din timp în timp. Singurul eveniment înregistrat este scăparea sa îngustă de la moarte ca rebel. În mai, 1649, el a luat parte la o rebeliune a trupelor, în parte ocazionată de nevoinţa oamenilor de a se alătura expediţiei înspre Irlanda, şi în parte datorită nemulţumirii cu starea existentă a lucrurilor. Măsurile prompte au fost luate şi revolta a fost înăbuşită; însă Denne şi alţi trei au fost osândiţi să fie împuşcaţi.

 „Cornet Denne, fiind un om al părţilor, şi unul care a fost stimat pentru pietate şi onestitate, şi-a primit sentinţa cu mare bărbăţie şi curaj de spirit, şi totuşi cu aşa multă îmbunare şi recunoaştere a mâinii drepte a lui Dumnezeu, justeţea sentinţei, şi predarea sa ca urmare, încât el s-a părut că se bucură cu plăcere să sufere sub o sentinţă aşa de dreaptă, şi el a profesat în mod deschis, că deşi inima sa nu l-ar putea acuza de vreun înţeles greşit, cu toate acestea el a fost convins de răul acţiunii, şi consecinţele periculoase ale acestuia; că dacă mai continuau încă trei sau patru zile, ţara avea să ajungă în mizerie şi ruină”: Cornet Tompson şi Caporalii Church şi Perkins au fost împuşcaţi; şi „Cornet Denne fiind chemat la apel, a venit cu mult calm de spirit, aşteptând să moară, însă generalul, după ce a poruncit locotenentului general Cromwell să-l înştiinţeze la locul execuţiei că excelenţa sa i-a extins milă faţă de el, la care el a răspuns sobru şi brusc, ‚Nu sunt vrednic de o astfel de milă; mi-e mult mai ruşine să trăiesc decât să mă tem să mor’ plângând amar”4. Mai apoi el s-a străduit să repare stricăciunea prin a publica un pamflet în care originea şi obiectele revoltei erau declarate, şi consecinţele deplorabile, care ar fi urmat dacă nu ar fi fost înăbuşită, au fost expus cu credincioşie.

Nu se prea pare că el ar mai fi continuat mult timp după aceea în armată. Mai târziu îl găsim în locul său ca membru al bisericii de la Fenstanton, în 1653, luând parte în anumite proceduri disciplinare. La una din întâlnirile lor, Henry Denne a început să vorbească, spunând, „Fraţilor, doresc să consideraţi Cuvântul lui Hristos, spunând, Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele (Matei 28:19); din care ultimele cuvinte sunt folosite adesea de noi, deşi cred că nu adesea. Dar doresc ca noi să considerăm în mod serios pe primele, anume, Mergeţi, învăţaţi toate naţiunile, botezându-le, etc., [sau] cum spune Marcu, Mergeţi, predicaţi Evanghelia la orice făptură: şi astfel, fie că nu suntem aşa de mult legaţi, să observăm una din ele. Şi dacă se pare că noi o facem, atunci mă rog să considerăm dacă nu cumva suntem într-o mare greşeală, în a fi atât de neglijenţi în a trimite persoane să divulge Evanghelia, în acele multe locuri care sunt atât de ignorante. Într-adevăr, concep faptul că suntem mult de blamat, mai ales că vedem că sunt aşa de multe oraşe pe aici care nu au nici un învăţător; şi cine poate spune că Domnul poate lucra în această oportunitate”5. Rezultatul a fost că Denne şi un alt membru au fost trimişi într-o excursie misionară, dând socoteală de aceasta bisericii la întoarcerea lor. În anul următor a mers din nou în Kent şi a petrecut ceva timp la Canterbury. Strădaniile sale au fost atât de acceptabile încât biserica l-a invitat să se stabilească în mijlocul lor. Biserica Fenstanton a încuviinţat, a numit un alt frate să-l însoţească într-o călătorie, şi „bani şi cai li s-au oferit acestora”. El a sosit în siguranţă, şi a fost primit cu bucurie. „I s-a oferit o casă”, a spus Biserica Canterbury, într-o scrisoare către ceea de la Fenstanton, datată 19 februarie 1655, „şi nu ne îndoim de o fiinţă confortabilă şi subzistenţă în mijlocul nostru”6. El a fost privit ca unul dintre şefii denominaţiei. În 1658 el s-a angajat într-o dispută privitoare la botez cu Dr. Gunning, un preot celebrat al zilei, mai apoi episcop, în mod succesiv, al Chichester şi Ely. Aceasta a avut loc în biserica Sf. Clement Dane, Strand, şi a fost frecventată de câteva mii de persoane. Denne a publicat o relatare a acesteia, şi la scurtă vreme a botezat-o pe doamna la a cărui caz a avut loc disputa. Îndoielile ei au fost înlăturate prin argumentele lui Denne.

Nimic mai mult nu se ştie de Denne, decât publicarea a două mici pamflete. Semnătura sa apare printre altele pe Umila Apologie (Humble Apology), etc., emisă după insurecţia lui Venner. Crosby presupune că el a murit în anul 1661, şi declară că un cler episcopal a compus următorul epitaf pentru mormântul său:  „Să spun de înţelepciunea, învăţătura, bunătatea faţă de oameni Nu mai trebuie să spun nimic mai mult – decât că aici odihneşte Henry Denne”7.

 FRANCIS CORNWELL, A.M., a fost educat la Colegiul Emanuel, Cambridge. Neal spune că „el a fost unul dintre cei mai învăţaţi preoţi car ea expus cauza Baptiştilor”. Aceasta a avut loc sub circumstanţe singulare. Cornwell era vicar de Marden, Kent, unde a refuzat să se conformeze cu anumite ceremonii impuse de Arhiepiscopul Laud, şi pentru refuzul său a fost încredinţat temniţei Maidstone. În timp ce se afla acolo, o femeie care l-a vizitat i-a sugerat că avea câteva îndoieli cu privire la legitimitatea botezului pruncilor. El a încercat să le înlăture prin cele mai bune argumente la care se putea gândi, însă a eşuat să o satisfacă. Aceasta l-a dus la cercetări ulterioare, al căror rezultat a fost, că el a abandonat botezul pruncilor, şi a fost botezat de William Jeffery, un lucrător Baptist eminent. După eliberarea sa din temniţă, a fost chemat să predice la o întâlnire de lucrători la Cranbrook. Aceasta a fost în 1644. El şi-a ales drept text Marcu 7:7, şi „şi-a luat libertatea de a declara sentimentele sale liber în acest punct; şi le-a spus că Pedobaptismul era o inovaţie anti-creştină, o tradiţie umană, şi o practică pentru care nu exista nici percept şi nici deducţie adevărată din Cuvântul lui Dumnezeu”8. A urmat multă discuţie, şi s-a manifestat o mare indignare; însă C. Blackwood, unul din lucrătorii prezenţi, care a înjosit predica în stenografie, după ce a promis că va oferi o replică acesteia, considerarea ulterioară a subiectului a fost amânată până la următoarea lor întâlnire. În locul replicii, totuşi, Blackwood a urmat exemplul lui Cornwell, găsind a fi imposibil să-l infirme, şi a fost şi el botezat de Jeffery. Cornwell a fost foarte zelos pentru principiile Baptiste. Lucrarea sa în privinţa botezului, intitulată, O apărare a comisiei regala a Regelui Isus, a fost distribuită printre membri Camerei Comunelor, şi a produs mare tulburare. El a părăsit curând Organizarea, şi a format o Biserică Baptistă în vecinătatea din Cranbrook, peste care a prezidat până la moartea sa.

CHRISTOPHER BLACKWOOD a fost un predicator capabil. El s-a născut în 1606, a absolvit de la Cambridge în 1624 şi a devenit preot de Rye, în Sussex. Când a îmbrăţişat principiile Baptiste, el a devenit pastorul unei biserici care se întâlnea la Spillshill House, lângă Staplehurst, Kent. După ce a lucrat acolo câţiva ani, el a mers la armată, a însoţit forţele trimise în Irlanda, şi a fost pentru o vreme pastor al unei biserici la Dublin, exercitând, după cum se pare, o supraveghere generală asupra altor Biserici Baptiste din acel judeţ. Într-o scrisoare trimisă Secretarului Thurloe, în anul 1655, el este desemnat, „Oracolul Anabaptiştilor din Irlanda”. El se pare că s-a întors în Anglia cam în vremea Restaurării, căci numele său este pe declaraţia Baptistă împotriva rebeliunii lui Venner. În 1661 a mers în Olanda, unde a rămas un an. La scurt timp după revenirea sa şi-a rezumat rezidenţa în Dublin, unde a murit în 1670. El a fost un om învăţat, bine citit între părinţi. Atât el cât şi Cornwell au fost apărători aprinşi ai libertăţii sufletului, şi au protestat în scrierile lor contra intoleranţei partidei Prezbiteriene. Prima sa publicaţie a fost intitulată Atacul lui Antihrist în ultimele lui două garnizoane – Constrângerea conştiinţei şi Botezul pruncilor9.

MAIORUL-GENERAL HARRISON a fost unul din cei mai buni soldaţi ai lui Cromwell, şi pentru o vreme s-a bucurat de întreaga sa confidenţă. El a condus trupei de cai numită să transmită pe Charles I din Insula Wight către Castelul Hurst. El a fost unul din judecătorii Regelui. El l-a asistat pe Cromwell în dizolvarea Lungului Parlament. Tot el a fost membru al Conciliului de Stat sub Republica Engleză. Însă el era un republican aspru, şi prin urmare opus în întregime faţă de Protectorat. Tot el a îmbrăţişat principiile Monarhiei a Cincia. În aceste relatări Cromwell l-a degradat şi l-a pus în captivitate. La Restauraţie el a fost exceptat din clemenţă. Zece din regicizi (cum erau numiţi judecătorii Regelui) au fost spânzuraţi, înecaţi şi tăiaţi în patru. Maiorul-General Harrison a fost unul dintre ei. El a suferit cu mult calm şi intrepiditate, declarând la locul execuţiei „că era pe deplin convins că ceea ce a făcut el era cauza şi lucrarea lui Dumnezeu, de care era confident că Dumnezeu o deţine şi o va ridica din nou, oricât de mult ar suferii el în acel timp”.

Ivimey spune că „deşi Maiorul-General Harrison era un Baptist la vremea procesului şi a execuţiei, cu toate acestea el nu era în perioada morţii Regelui”; şi că „nu există nici o evidenţă a vreunui Baptist care să fi fost printre judecătorii Regelui”10. Aceasta nu este chiar atât de clar. Thurloe, în lucrarea sa State Pacers, referindu-se la refuzul lui Harrison de a se supune faţă de Protectorat, în decembrie 1654, îl numeşte „cel mai eminent bărbat din partida Anabaptistă”. El abia dacă era vrednic de acel apelativ dacă nu a fost pentru ceva vreme în legătură cu denominaţia Baptistă.

Harrison este descris în general de istoric ca un fanatic. Este sigur că el era o figură impulsivă, şi oarecum vopsit cu vanitate. Însă nu poate fi nici o îndoială că el era sincer şi sobru în seriozitate, deşi s-ar putea admite că era un om singular chiar şi în acele vremuri. Nu trebuie să măsurăm secolul 17 după al 19lea. Un scriitor modern spune despre Harrison: „Pentru integritatea vieţii sale, şi eroismul creştin cu care a îndurat o moarte crudă şi de nimic, el poate fi clasat în mod meritat, dacă nu ar provoca prioritatea, cu un More, un Russell, un Sydney”11.

Aici este un extras dintr-o scrisoare scrisă de el lui Cromwell în ocazia preluării comenzii de către el a armatei trimise să invadeze Scoţia în 1650: „O! Un duh de credinţă şi de mijlocire să fie vărsat peste voi şi armata voastră! E mai mult de avut în această cale simplă săracă decât s-ar aştepta cei mai mulţi sfinţi. Domnul meu, fie ca aşteptarea după Iehova să fie cea mai mare şi cea mai considerabilă afacere pe care o ai zilnic; socoteşte-o astfel, mai mult decât a mânca, dormi, sau sfatul laolaltă. Depărtează-te uneori de compania ta, şi primeşte un cuvântul de la Domnul. De ce să nu ai trei sau patru suflete preţioase care să stea adesea la braţul tău, cu care acum şi atunci să te întorci la un colţ? Am găsit împrospătare şi milă într-un astfel de cale. Ah! Domnul compasiunii, să se îndure de greutăţile voastre, să se îngrijească de voi, să stea şi să vă împrospăteze inima în fiecare moment! Dacă aş putea v-aş face bine în orice fel. Inima mea este cu voi, şi slabele mele rugăciuni către Dumnezeul meu pentru voi”. Într-o parte primară a scrisorii el spunea, „Nu mă îndoiesc de succesul vostru; însă cred că credinţa şi rugăciunea trebuie să fie motoarele principale”12.

Cromwell a iubit o astfel de discuţie. „Într-un astfel de spirit”, spune Carlyle, „merge la războaie. ‚Un om intoxicat cu Dumnezeu’, aşa cum Novalis o pune în altă parte. M-am întrebat, dacă undeva în istoria modernă Europeană, sau chiar în Asia antică, s-a găsit un bărbat care să practice lucrurile rele ale acestei lumi cu o inimă mai plică cu ideea Celui Prea Înalt! Scăldat în splendorile etene – astfel păşeşte el pământul nostru slăbit. Acest om este unul din puţini. El este proiectat cu o forţă teribilă din eternităţi, şi în vremurile şi arenele lor nu există nimic care să poată să i se opună”13.

COLONEL HUTCHINSON a fost un om cu minte nobilă şi inimă caldă. El este perpetuat în Memoirs scrise de văduva sa, şi bine cunoscut tuturor studenţilor din istoria engleză. Este de valoare, în privinţa relatărilor istorice, precum diversele paragrafele vag elucidate de la alţi scriitori. Însă marele său farmec constă în schiţările excelente de caracter cu care abundă. Doamna Hutchinson ne oferă o portretistică de lungă durată a soţului ei excelent, atras, într-adevăr, cu mâna afecţiunii, şi prin urmare unii ar putea fi dispuşi să-l considere flatant; însă este un aşa aer de veridicitate în narativă încât este imposibil să te îndoieşti de corectitudinea generalului din imagine. Există şi multe alte schiţări discriminante a altor persoane care au figurat proeminent în scenele acelei bătălii pentru libertatea pe care Clarendon o numeşte „Marea Rebeliune”.

Colonelul a fost pentru o vreme Guvernator de Nottingham, sub Parlament. Mai apoi a stat în Casa Comunelor, unde a fost întotdeauna ascultat cu mare respect. Fiind unul din judecătorii Regelui, el era în mare primejdie la Restauraţie. Însă el avea relaţii puternice, şi şi-a conciliat atenţia duşmanilor săi prin acte de moderaţie şi bunătate când se afla la birou. Viaţa sa a fost cruţată; totuşi a fost tratat ca o persoană suspectată, pe care oricine ar putea-o irita şi supăra cu impunitate, şi care, în oricare pretext, Guvernul l-ar putea pune în detenţie. Aşa s-a şi dovedit a fi. El a fost deodată arestat, cu o acuzaţie de complicitate într-un complot de trădare, şi a fost încredinţat Turnului, de unde a fost transmis către Sandown Castle, lângă Deal. Nu a avut loc nici o investigare legală – nici un proces. Acuzaţia a fost în totalitate falsă: însă s-a determinat să fie dat la o parte. Aerul intens al coastei mării era nepotrivit pentru starea delicată a sănătăţii sale; la care s-a adăugat, acomodările temniţei din cel mai mizerabil fel. Doctorul a declarat că „locul l-a ucis”. El a murit în captivitate, septembrie 11, 1664.

Doamna Hutchinson a dat o relatare a felului în care ea şi soţul ei s-au convertit la principiile Baptiste. S-a întâmplat la Nottingham în anul 1647.

„Când anterior lucrătorii Prezbiterieni l-au forţat, de dragul tăcerii, să meargă şi să rupă o întâlnirea privată în camera canonului, s-au găsit câteva note cu privire la Paedobaptism, care au fost aduse în locuinţele guvernatorului; şi soţia sa având pe atunci mai mult timp liber ca să le citească decât el, după ce le-a citit cu atenţie şi le-a comparat cu Scripturile, nu a găsit ce să spună împotriva adevărurilor pe care le afirmau ei, cu privire la aplicarea greşită a ordonanţei către prunci; însă fiind pe atunci tânără şi modestă, ea a gândit-o a fi un fel de virtute ca să supună judecăţii şi practicii pentru majoritatea Bisericilor, mai degrabă decât să apere o opinie singulară a ei proprie, pe atunci nefiind iluminată în acea mare greşeală a Bisericilor Naţionale. Însă în acest an ea, fiind totodată cu prunc, şi-a comunicat îndoielile către soţul ei, şi a dorit ca el să dea curs satisfacţiei ei; care în timp ce le făcea, el însuşi a devenit nesatisfăcut, sau mai degrabă satisfăcut contra acesteia. Mai întâi, prin urmare, el a cercetat cu de-amănuntul doar Scripturile, şi n-a putut găsi în ele nici o bază pentru acea practică; apoi el a adus şi a citit tratatele eminente din ambele părţi, care în acea vreme veneau groase de la prese, şi era mult mai satisfăcut de eroarea Paedobaptiştilor. După aceasta, soţia sa fiind adusă la pat, ca el să nu dea nici o ofensă partidei religioase, a invitat pe toţi lucrătorii la cină, şi şi-a supus îndoiala sa şi fundamentul acesta către ei. Nici unul din ei nu a putut apăra practica cu vreun motiv satisfăcător, decât tradiţia Bisericii din vremurile primitive, şi scutul lor de sfinţenie federală, pe care Tombes şi Denne l-au răsturnat atât de excelent. El şi soţia sa atunci, profesând a fi nesatisfăcuţi cu practica, au dorit opiniile lor, ce trebuiau dar să facă. Majoritatea au răspuns, să se conformeze practicii generale a celorlalţi creştini, oricât de întunecat li s-ar părea; însă Foxcraft, unul din adunare, a spus, că dacă nu erau convinşi de garanţia practicii din Cuvânt, ei păcătuiau în a face astfel; prin urmare acel prunc nu a fost botezat. Şi acum guvernatorul şi soţia sa, în ciuda faptului că nu şi-au părăsit adunările, nici nu şi-au retras bunăvoinţele şi politeţile de la ele, cu toate acestea au fost ocărâte de ele, au fost numiţi fanatici şi Anabaptişti, şi adesea menţionaţi în predicile lor publice. Şi nu numai lucrătorii, dar şi sectarele lor zeloase, au conceput răutăţi implacabile împotriva lor datorită acestora; care au fost duse la îndeplinire cu un duh de invidie şi persecuţie până la sfârşit, deşi el, de partea lui, putea să le fi spus acestora, precum a spus Stăpânul său vechilor farisei: ‚Multe lucruri bune am făcut în mijlocul vostru: pentru care dintre ele mă urâţi?”14

 Note de subsol:

  1   Tracts, p. 92.

 2  History, i. p. 275.

  3  Crosby, i. 298-301

  4  Fenstanton Records, Introductory Notice, pp. xii., xiii.

  5  Fenstanton Records, p. 71.

  6  Ibid. p. 135.

  7  History, i, p. 306.

  8  History, i. p. 346.

  9  See Baptist Magazine for June, July, August, and September, 1867, for a valuable collection of letters written   by Mr. Blackwood.

 10  History, i. p. 293.

 11  Burton’s Diary, by Rutt, iv. p. 432, note.

 12  Fenstanton Records, pp. 315-317.

 13  Cromwell’s Letters and Speeches, ii. p. 173.

 14  Memoirs of Col. Hutchinson, pp. 299-301.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_iul07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica)- Diaconii Bisericii -Rolul biblic al diaconilor – Partea 1 de Derek Gentle

download

Rolul biblic al diaconilor – Partea 1

de Derek Gentle

Scopul diaconilor este de a sluji Domnului prin a conduce lucrarea de îngrijire a bisericii – făcând lucrarea de binefacere, de vizitare a bolnavilor, de a fi alert faţă de nevoile spirituale ale bisericii – eliberând pe pastorul(ii) pentru a se concentra asupra rugăciunii şi a slujirii Cuvântului, astfel facilitând răspândirea evangheliei şi promovarea unităţii în biserică.

Conduita biblică asupra slujbei de diacon

 Diaconii şi bătrânii bisericii sunt două slujbe distincte dintr-o biserică Nou Testamentală

Cele 2 poziţii Nou Testamentale sunt menţionate împreună în Filipeni 1:1 şi în 1 Timotei 3 – episcopii şi diaconii. În 1 Timotei 3 calificările sunt enunţate pentru cele două slujbe, episcopii în versetele 1-7 şi diaconii în versetele 8-13. Calificările sunt similare, însă nu identice. De exemplu, de la episcop se cere să fie „capabil să înveţe pe alţii” în timp ce de la diacon nu se cere aceasta. Diferenţele din titlu şi calificări înseamnă că aceste oficii sunt distincte.

Termenul „episcop” este tradus prin supraveghetor în alte traduceri. Acesta este cuvântul de unde am preluat „episcopal” care înseamnă „a privi peste, a inspecta, a supraveghea, a se îngriji de” şi se referă la „îngrijirea de biserică care este datoria bătrânilor bisericii”. Termenul este folosit interschimbabil cu „bătrân” şi „păstor” (adică pastor) în Fapte 20 şi 1 Petru 5. Nu se pune la îndoială autoritatea slujbei: „Presbiterii (sau bătrânii) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Timotei 5:17).

Trei lucruri ies în evidentă:

  1. Diaconii şi Bătrânii sunt oficiile din cadrul bisericii. Acestea sunt distincte. Bătrânii nu sunt diaconi. Diaconii nu sunt bătrâni.
  2. Termenii Bătrân, Pastor (păstor), şi Supraveghetor (episcop) sunt folosiţi în mod sinonimic în Noul Testament.
  3. În Noul Testament, bătrânii aveau rolul de supraveghere generală a bisericii.

În limba originală, cuvântul Diacon înseamnă Slujitor

Însăşi titlul este atât de descriptiv ca oricare descriere de slujbă. În Biblie, cuvintele au înţelesuri şi cuvântul „diacon” înseamnă slujitor. Iată mai jos cum a fost definit acest cuvânt în formele sale variate:

Diakoneo şi derivatele lui, aşa cum sugerează etimologia lor, sunt folosite în principal pentru ajutorul personal al altora.”

Diakonia este găsit de 34 de ori în Noul Testament. Acesta înseamnă slujire la masă în Luca 10:40; Fapte 6:1, etc.”

Diakanos este găsit de 29 de ori în Noul Testament. Înţelesul său primar este unul care slujeşte la mese.” („Serve, Deacon, Worship” in The New International Dictionary of New Testament Theology [„Slujire, Diacon, Închinare” în Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament], Colin Brown, ed., v. 3, p. 544, 546).

„În Filipeni 1:1 şi în numeroase alte referinţe din literatura creştină timpurie din afara Noului Testament, episcopii şi/sau bătrânii şi diaconii sunt menţionaţi împreună, diaconii fiind menţionaţi ultimii. Datorită acestei ordini, şi datorită implicaţiilor naturale ale cuvântului diakonos, majoritatea interpreţilor cred că diaconii, de la început, au slujit ca asistenţi ai liderilor bisericii” (Diacon, Diaconiţă, Fred A. Grissom, Holman Bible Dictionary, Holman, 1991).

Slujba de diacon a fost creată pentru scopul mânuirii lucrării de binefacere

Descrierea biblică este destul de clară în ceea ce priveşte fondarea diaconiei şi nicăieri altundeva Scriptura nu abrogă scopul original:

„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta” (Fapte 6:1-3).

Slujba de diacon a fost stabilită pentru a-i elibera pe apostoli (care au funcţionat ca primii pastori) pentru a se ruga şi a se pregăti pentru slujirea Cuvântului

Apostolul, preocupat fiind de problema lucrării de binefacere din cadrul bisericii din Ierusalim, a spus congregaţiei că „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului” (Fapte 6:2-4).

Unii au înţeles că acest pasaj vrea să spună că este rolul diaconilor de a supraveghea lucrarea bisericii. În primul rând, textul spune „slujba aceasta”, nu „slujba” – referindu-se la slujba de binefacere. În al doilea rând, Dr. Robert Naylor arată că aceasta ar fi o interpretare greşită a înţelesului cuvântului: „Cuvântul slujbă ar trebui să fie discutat puţin pentru a preveni orice înţelegere greşită. Cuvântul grecesc este chreia şi acesta înseamnă de fapt nevoie. El este tradus astfel de 25 de ori. Aici este singurul loc unde el este tradus prin slujbă. De aici nu există nici o autoritate Scripturală pentru diaconi pentru a face deciziile financiare ale bisericii. Deciziile bisericii trebuie să rămână deciziile bisericii.”

Diaconii timpurii au fost selectaţi pentru calificările lor spirituale

1 Timotei 3 şi Fapte 6 clarifică acele calificări ale slujbei diaconilor; ultimul pasaj conţinea ceea ce s-ar putea numi de drept „calificările de bază”:

„Bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune” – Fapte 6:3.

„Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt” – Fapte 6:5.

Adesea, atunci când se vorbeşte despre cineva ca diacon posibil, cineva aude o remarcă de genul „El vine regulat la biserică şi este un bun dătător”. Dar Dumnezeu se uită la oameni cu o dinamică internă, care nu poate fi determinată într-un fel superficial.

Diaconii trebuie să fie capabili să slujească Domnului în chestiuni spirituale

Cei şapte diaconi originali erau oameni ce erau capabili să slujească Domnului în feluri care erau mult mai spirituale în natură decât împărţirea de mâncare. Ştefan era un om de putere spirituală: „Ştefan era plin de har şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8). Filip nu era doar un diacon, ci şi unul înzestrat în evanghelism (Faptele Apostolilor 8:5-7).

Slujba de diacon necesită o înţelegere fermă a doctrinei sănătoase

O biserică este orientată spre conţinut. Aceasta este o comunitate condusă doctrinar, clădită pe adevăr. Fiecare membru ar trebui să aibă această abordare în această părtăşie; cu atât mai mult liderii cum sunt diaconii. „Ei trebuie să posede secretul mistic al credinţei [adevăr creştin ascuns de oamenii neevlavioşi] cu o conştiinţă curată” (1 Timotei 3:9, tradus după versiunea Amplified din limba engleză, n. tr.).

Prezenţa diaconilor ar trebui să contribuie la unitatea unei biserici

Atunci când apostolii au stabilit planul pentru crearea acestui oficiu, „Vorbirea aceasta a plăcut întregii mulţimi” (Fapte 6:5). Plângerile cu privire la lucrarea de binefacere s-au oprit. Şi plângerile erau din partea evreilor care vorbeau greaca, evreii vorbitori de limba ebraică s-au liniştit evident în a păstra unitatea bisericii, căci toţi oamenii selectaţi aveau nume greceşti. Aceasta este încă adevărat şi astăzi: Oricând o biserică are diaconi care îşi fac slujba în modul corespunzător, biserica este mult mai probabil să fie în unitate.

Prezenţa diaconilor ar trebui să avanseze cauza evanghelizării

Impactul imediat al creării slujbei de diacon a fost acela de a elimina controversa din biserică şi pentru a aduce biserica înapoi la cursul ei de împlinire a misiunii sale. Biblia spune că „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Fapte 6:7). Acest lucru este încă adevărat. Atunci când o biserică are diaconi care sunt în voia lui Dumnezeu, cauza evanghelizării mondiale va fi ajutată.

Modelul biblic pentru diaconi văzut în cadrul istoriei bisericii

Din al doilea până în al cincilea secol, diaconii erau agenţii reali a actelor de generozitate oferite prin biserică, purtând de grijă văduvelor şi orfanilor. Ei vizitau pe cei bolnavi şi, la începutul secolului al treilea, aveau planuri de diacon ce slujea familiei. Ei îi vizitau pe martirii din închisori. Diaconii ajutau la pregătirea noilor convertiţi. Ei vegheau asupra membrilor bisericii, raportând episcopilor de oricare ce părea că se depărta. Ei încercau să-i restaureze pe cei excomunicaţi. Diaconii duceau atribuţiile administrative date lor de către episcopi şi se întâlneau zilnic pentru a primi instrucţiuni de la el. Eşecul în îndeplinirea atribuţiilor lor era cauza schimbării lor. Dacă ei aveau autoritate de la un episcop şi un presbiter sau un episcop era prezent, ei puteau să boteze. Ei asistau şi cu Cina Domnului. (Compilat din cartea The Emerging Role of Deacons [Rolul aparent al diaconilor]a lui Charles W. Deweese, Broadman Press, 1979, p. 12-15).

În timpul Evului Mediu Slujba de Diacon a ajuns să semene cât mai puţin cu Modelul Noului Testament.

„Mai târziu, diaconii medievali îşi asumau un rol eclesiastic crescut, iar tendinţa lor de a deveni candidaţi pentru preoţie a devenit mai pronunţată decât oricând. Aproape că nimeni nu era ordinat în diaconie decât dacă dorea să avanseze spre preoţie” (Deweese, p. 18).

În timpul Reformei întoarcerea la Scriptură a rezultat într-o întoarcere la rolul biblic al diaconilor

Martin Luther: „Diaconatul este slujba, nu de citire a Evangheliei sau a Epistolei, aşa cum este practica prezentă, ci distribuirea ajutorului bisericii către cei săraci”.

John Calvin: „Scriptura îi desemnează în mod specific pe diaconi pe aceia care i-a rânduit biserica să distribuie ajutoarele şi să se îngrijească de săraci, şi să slujească în calitate de administratori ai cutiei pentru săraci”.

Din nou, Calvin afirma: „Aici, deci, este tipul de diaconi pe care i-a avut biserica apostolică, pe care ar trebui să-i avem şi noi după exemplul lor” (Deweese, p. 19).

Timothy George rezumă părerea lui Calvin despre rolul biblic al diaconilor astfel: „Calvin a deţinut de fapt slujba de diacon cu mare stimă. Diaconii erau oficiali publici din biserică încredinţaţi cu îngrijirea săracilor. El a îndemnat ca ei să fie calificaţi în credinţa creştină din moment ce, în cursul lucrării lor, ‚ei aveau să dea adesea sfat şi mângâiere’. Într-adevăr, diaconii din Geneva lui Calvin ar trebui să aibă experţi în ceea ce noi numim azi lucrarea socială precum şi grija pastorală” (Theology of the Reformers, Broadman Press, 1988, p. 241 [Teologia Reformatorilor]).

În anii timpurii ai lui 1600 baptiştii primari cum au fost John Smyth şi Thomas Helwys, au văzut rolul primar al diaconilor ca fiind cel al lucrării de binefacere al bisericii.

În 1654, în ceea ce avea să devină o descriere repetată, Thomas Collier a descris lucrarea diaconilor ca cea a slujirii la mese: masa Domnului, masa lucrătorului, şi masa săracului (Deweese, p. 20). Liderii Baptişti de Sud de mai târziu aveau să utilizeze apoi această descriere pentru a enunţa lucrarea diaconului. Preşedintele fondator al Seminarului din Sud-vest, B. H. Carroll, spune că îşi aminteşte de o predică a lui S. S. Lattimore cu această schiţă care declara că „el credea că este o diviziune ingenioasă a tabelului de întrebări” (Commentary on the English Bible, V. IV, p. 135 [Comentariu asupra Bibliei Engleze]). Recent, în 1997, fostul preşedinte al SBC, Jim Henry, a folosit această schiţă ca partea a materialelor sale în lucrarea sa Diaconii: Parteneri în lucrare şi creştere.

Tendinţa de deviere a baptişti de la modelul biblic

„În ultima jumătate a secolului al 18lea, un nou concept al diaconilor baptişti a apărut şi continuă să existe în multe biserici de astăzi. Aceasta a fost părerea despre diacon ca manageri de afacere a bisericii. Această părere punea accentul pe gradul aparent excesiv al funcţiei administrative a diaconilor şi a tins să se abată de la alte domenii de serviciu l-a care s-au oferit o atenţie egal de puternică anterior” (Charles W. Deweese, The Emerging Role of Deacons, Broadman Press, 1979, p. 34).

Această deviere a început ca un efort de a-l „Uşura pe lucrător de preocupările seculare ale bisericii” (un tratat despre disciplina bisericii, Charleston Association, S.C., 1774 citat de Deweese).

Dar în 1846, R. B. C. Howell folosea o nouă terminologie, afirmând că diaconii sunt „Un bord de directori şi au controlul asupra întregilor afaceri din împărăţia lui Hristos” (The Deaconship, Judson Press, p. 11 [Diaconia]). „… Diaconii din departamentul lor specific sunt, aşa cum am afirmat, UN BORD DE OFICIALI, sau bordul executiv al bisericii, pentru departamentul ei temporal…” (p. 112-113). Aceasta este felul şi momentul în care diaconii din cadrul vieţii Baptiste au început să fie numiţi un bord. Acest termen nu are nici o rădăcină biblică în cuvânt sau concept.

Howell a privit lucrarea spirituală a pastorului şi lucrarea temporală a diaconului ca domenii separat, sau departamente: „… Pastorul are supravegherea a tuturor lucrurilor spirituale ale bisericii, şi este prin urmare episcop sau supraveghetor în acel departament; în acelaşi fel sunt diaconii supraveghetori a tuturor temporarilor ei, asupra cărora ei au control deplin” (p. 12). El a declarat, totuşi, că „Nu este în cele din urmă datoria diaconilor de a conduce biserica” (p. 66), explicând că „Diaconii nu sunt bătrâni care conduc” (p. 69).

Au existat aceia care, la vremea respectivă, au văzut din această tendinţă ca o cauză de îngrijorare. În 1852, un pastor/istoric din New York a avertizat împotriva conceptului diaconului ca fiind o persoană, „de o aşa de mare importanţă şi consecinţă eclesiastică din Biserică, încât toată membralitatea, şi toate afacerile din Biserică, şi Pastorul, trebuie să fie dictaţi, conduşi şi guvernaţi de el”. În 1897, Edwin C. Dargan, profesor de omiletică şi de eclesiologie la Southern Baptist Theological Seminary [Seminarul Teologic Baptist din Sud], a prevenit despre tendinţa diaconilor de a acţiona ca „un gen de presbiteri conducători” (ambele citate folosite de Deweese, p. 47-48).

http://www.voxdeibaptist.org/the_biblical_role_of_deacons01_trd.htm

Jurnal de Misiune Wycliffe: Duminica Misiunii la Biserica Vestea Bună din Cluj-Napoca

În perioada, 7-13 noiembrie 2019, purtăm pe mâini de rugăciune evenimente, nevoi, popoare și misionari români care lucrează pentru lărgirea Împărăției Evangheliei prin traducerea Bibliei. Nu treceți cu vederea această listă proaspătă pentru săptămâna care vă stă în față! Până joia viitoare, rugați-vă în fiecare zi pentru una din aceste cauze și contribuiți la cucerirea noilor teritorii pentru Cristos și revenirea Lui pe Nori, atunci când  Evanghelia va ajunge la fiecare făptură.

Duminica Misiunii la Biserica Vestea Bună din Cluj-Napoca Pe 10 noiembrie 2019, sunteți invitați la Duminica Misiunii, la Biserica Vestea Bună din Cluj-Napoca, dimineaţa de la 9.00 – 12.00 și după-amiaza de la 18.00 – 20.00. Ruben Dubei, directorul Asociației Wycliffe România va vorbi despre lucrarea de traducere a Bibliei la programul de seară. Rugați-vă pentru o părtășie binecuvântată. Rugați-vă ca Duhul Sfânt să sensibilizeze inimile credincioșilor din România să simtă durerea lui Dumnezeu pentru cei pierduți. Rugați-vă ca bisericile să răspundă în mod activ la porunca Domnului Isus de a face ucenici din toate neamurile.

Ziua mondială de rugăciune Wycliffe: Global În fiecare an, pe 11 noiembrie sau în jurul acestei date, organizațiile Alianței Globale Wycliffe împreună cu alte organizații partenere din întreaga lume își dedică timp să-I mulțumească lui Dumnezeu și să-și prezinte cererile înaintea Lui. „Harul” este tema pentru Ziua Mondială de Rugăciune Wycliffe din acest an. O chemare specială, „Chemare la rugăciune – har” de Dr. Kirk Franklin, Directorul Executiv al Alianței și alte resurse de rugăciune pentru „Ziua de rugăciune” din acest an sunt disponibile pentru a încuraja oamenii să se roage. Oricine este invitat să se alăture să aducă mulțumiri lui Dumnezeu și să se roage pentru traducerea Bibliei și domeniile conexe din întreaga lume. Rugați-vă ca scopurile lui Dumnezeu să fie dezvăluite și împlinite în traducerea Bibliei pe măsură ce Îl căutăm în rugăciune.

Instruire pentru misiunea lui Dumnezeu: Tonga Lăudați-L pe Domnul pentru cooperarea și parteneriatul dintre Wycliffe Noua Zeelandă și Misiunile Wycliffe Tonga în derularea cursului Kairos în ultimii doi ani în Tonga. Ca urmare a acestui program de instruire, mulți dintre cei care au participat au ajuns să cunoască mai mult despre traducerea Bibliei și despre misiuni în general. Rugați-vă ca această conștientizare să conducă la un răspuns mai mare din partea celor din Tonga pentru a trimite și a sprijini oamenii lor să participe la misiunea lui Dumnezeu.

Forumul Agențiilor Biblice: Pacific Societatea Biblică din Australia găzduiește Forumul Agențiilor Biblice din Pacific, între 13 și 15 noiembrie, la Nadi, Fiji. Printre organizațiile care intenționează să participe la forum se află SIL, Wycliffe Global Alliance, Compania Seed și Credința vine în urma auzirii. Se vor face prezentări despre lucrarea din prezent și planuri referitoare la nevoile rămase de traducere a Bibliei în Pacific. Rugați-vă pentru un spirit de unitate și înțelegere, în timp ce participanții colaborează și caută modalități de maximizare a eforturilor de a ajunge la oamenii care încă nu au Cuvântul lui Dumnezeu în limba inimii lor. Rugați-vă pentru o perioadă bogată de dezvoltare și construire de prietenii. Rugați-vă ca fiecare să primească un curaj reînnoit și pasiune pentru traducerea Bibliei în Pacific.

Tranziții: Papua Noua Guinee În perioada 23 noiembrie – 7 decembrie, alegătorii la Referendumul Bougainville vor decide dacă Regiunea Autonomă Bougainville (ARoB) va rămâne parte din Papua Noua Guinee sau va deveni o națiune independentă. Rezultatele referendumului vor fi declarate în decembrie. Asociația de traducere a Bibliei din Papua Noua Guinee (PNGBTA) are în prezent șase proiecte de traducere a Bibliei pe insulă. Rugați-vă pentru traducătorii din proiectele Taku’u, Uisai, Sibe, Saposa, Petatz ​​și Teop în timp ce trec prin acest proces. Rugați-vă ca progresul traducerii să continue neîntrerupt ca vorbitorii acestor limbi să aibă în curând Cuvântul lui Dumnezeu. Rugați-vă pentru înțelepciune pentru liderii PNGBTA, în timp ce lucrează cu traducătorii și caută cel mai bun mod de a-i încuraja și susține.

Nevoi critice de personal: Noua Zeelandă Multe organizații ale Alianței Globale Wycliffe trimit personal pentru a sluji în lucrarea de traducere a Bibliei în alte părți ale lumii. Lăudați-L pe Domnul pentru rolul important pe care îl au în trimiterea oamenilor, rugându-se și susținându-i în acest fel și în multe alte moduri tangibile. Wycliffe Noua Zeelandă este una dintre aceste organizații ale Alianței. Se confruntă cu mai multe nevoi critice de personal administrativ. O persoană care slujește de mult timp într-un rol cheie se mută în altă parte a țării. O parte din personalul în vârstă caută să se pensioneze sau să-și reducă volumul de muncă. Rugați-vă ca Domnul să trimită oameni cu o inimă care să slujească și cu abilitățile și experiența potrivită ca să ocupe aceste roluri cât mai curând posibil.

Povestiri orale din Biblie pentru Crăciun: Papua Noua Guinee Șase comunități lingvistice din provincia vestică din Papua Noua Guinee au acum povestiri biblice despre Crăciun pentru a le împărtăși oamenilor lor. Povestitorii orali ai Bibliei (OBS) în limbile Aekyom, Arammba, Suki, Gobasi, Samo și Kubo au învățat și au realizat povestirile de Crăciun din Evanghelia după Luca în cadrul atelierului OBS din noiembrie. Rugați-vă ca atunci când acești povestitori ai Bibliei se vor întoarce acasă, vor avea oportunități de a împărtăși povestirile cu oamenii lor. Rugați-vă ca, în urma ascultării acestor povestiri, oamenii din aceste comunități lingvistice să răspundă Cuvântului lui Dumnezeu și să se angajeze să-L urmeze pe Domnul.

https://www.stiricrestine.ro/2019/11/08/jurnal-de-misiune-wycliffe-duminica-misiunii-la-biserica-vestea-buna-din-cluj-napoca/?

Dacă definim viața prin prisma profitului

Spatele unei mașini de lux - foto de Sven Scheuermeier - unsplash.com

Ați observat că în ultima vreme au început să apară la fiecare colț de stradă câte un magazin nou, câte o covrigărie nouă, câte o casă nouă de pariuri, o firmă nouă de servicii funerare, un restaurant nou, un… ce vreți voi? Dacă luăm partea bună a lucrurilor considerăm că acestea sunt utile, arată faptul că oamenii au spirit antreprenorial, dezvoltă afaceri și idei pentru a se susține. 

Pentru profit.O mână spală altă mână. Mă gândeam de unde au oamenii aceștia atâția bani, că mulți se plâng că nu le ajung, că au rate la bănci, că și-au luat mașini și le schimbă la fiecare 5-6 ani, că la nu știu ce perioadă de timp schimbă și locuința, jobul, garderoba, vopseaua din casă, ochelarii de pe ochi… și câte nu mai schimbă.

E bine și schimbarea asta la ceva uneori. E bine că nu stăm în monotonie. E bine că atunci când apar lucruri noi… unii dintre noi le încearcă și rămân cu ele, și rămân și cu cele vechi. Facem stocuri de bunuri și apoi definim viața prin ceea ce am dobândit, prin ceea ce am strâns, ca mai apoi… când ne apropiem de bătrânețe, să ne mai punem și întrebarea… oare de ce?

Nu e greșit să punem această întrebare și acum.De ce să definim viața prin prisma profitului?De ce să nu facem altceva cu câștigul nostru? Să deschidem și noi o firmă de …. (completați voi spațiul cu ce vă trece prin minte)? Oare să avem angajați? Oare am produce mai mulți bani? Oare ce vom face după ce am plătit toate taxele și impozitele, ne va mai rămâne să mai luăm ceva nou?

Practic totul se învârte în jurul acestui cerc semi-vicios. Câștigăm ca să cheltuimCheltuim ca să ne îmbunătățim stilul de viațăApoi ne uităm că ceea ce am pus pe noi și în jurul nostru se învechește, se strică, se rupe… și vrem să petecim uneori, și nu ies toate prea bine și prea estetic.

Uneori fugim de lucrurile noi pentru că sunt un risc pentru noi. Lăsăm pe alții să încerce înaintea noastră, apoi ne convingem pe pielea lor dacă chestia aia a funcționat sau nu, dacă este sau nu profitabilă.

Dacă e să ne gândim acum la partea spirituală, lucrurile stau exact pe dos.Există o stagnare în fiecare dintre noi. În domeniul spiritual nu trecem de la o fază la alta pentru că în spiritual nu am fost învățați să investim ca să avem profit… pentru că nu este profit vizibil din lucrurile spirituale. Nu vreau să luați în considerare pe capii religioși ai cultelor religioase care au cel mai mare salariu din țară. Ei, deși poartă o haină și o cunună de aur și pietre prețioase pe ele, au sufletul înconjurat de lucrurile pieritoare. Au educația cu care se mândresc – pentru că aia i-a adus pe ei unde sunt ei acum, și probabil și experiența de o viață – și aplică în viață principii care le-au învățat în timpul vieții, a studenției, a ceea ce li s-a băgat în cap. Au fost îndoctrinați să îndoctrineze la rândul lor pe alții.

Ați văzut că și astfel de ”capi” încep să meargă spre direcții de profit uman mai mult? Își deschid firme care să producă bani pentru bisericile lor, în loc să strângă comori sus în cer, făcând fapte vrednice de pocăință și să trăiască o viață de credință. Își aduc rudele și neamurile lor și construiesc ”un mic imperiu”, fără să-și dea lumea seama că ei profită de naivitatea altora ca ei să se îmbogățească, să facă profit de pe seama naivilor la care le transmit informații ce le strică mințile, le manipulează sufletele să meargă spre o direcție de ruină și nu cumva să se ridice vreunul mai presus de ei și de statutul și rangul lor.

Am uitat să mai învățăm în viață să trăim și pentru a ajuta pe alții să devină la fel de puternici și de maturi ca și noi (să dea Dumnezeu ca noi să fim maturi spirituali cât și din punct de vedere uman!). Am început să învățăm cum să ”profităm” de ceilalți din jur ca să câștigăm noi, iar ceilalți să piardă.

Imaginați-vă cum ar fi lumea noastră dacă toți am fi la fel de bogați, la fel de îmbrăcați, la fel de hrăniți, la fel de educați și la fel de spirituali ca tot restul populației globului. Imaginați-vă că, deși avem limbi și culturi diferite, toți trăim aceiași viață și prin noi toți curge aceiași culoare de sânge – fie că suntem albi, negri, galbeni, etc. – și că pentru noi toți s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, ca noi toți să fim la același statut: copii de Dumnezeu, fii și fiice ale Creatorului. Până nu vom înțelege pe deplin acest aspect din viața noastră, și vom pune orice altceva peste sau alături de acest adevăr, nu facem altceva cu viața noastră decât să o definim prin prisma profitului. Pentru că toate care sunt pe acest pământ sunt ca unii să câștige, alții să cheltuie, alții să piardă. Unii se bucură de acestea; alții se tulbură; alții se înfurie, alții se amărăsc, se depărtează de la adevăr și își creează iluzii și imperii unde nimeni nu are loc, unde nimic nu mai contează, unde totul din jur este definit de eșecurile și de falimentele lor personale: dacă lor nu li s-a făcut dreptate, dacă ei nu au avut parte de bogăție ca și alții, dacă ei nu au fost lecuiți de boli și de vicii murdare… înseamnă că nu există altceva decât ei și ideilor lor care resping sensul real al vieții. Unii își definesc viața prin falimentele lor pentru că le este greu să facă pași în plus să vadă că există biruință dincolo de cele aparente, de experiențele trecutului, de durerile de odinioară.

În cele din urmă, atunci când pierdem din vedere care este esența vieții, care este identitatea noastră reală în viață, atunci devenim concentrați pe profit.Atunci definim viața pe perioada de timp pe care o avem de trăit. O definim prin ceea ce avem de realizat și ce vom lăsa în urmă la ai noștri. Și uităm că mai murim. Atunci profită de pe urma noastră cei de la firmele de pompe funebre, care parcă sunt tot mai multe, mai multe decât ciupercile de după ploaie…

Oare viața noastră, a tuturora, mai are în ea definiția care a pus-o inițial în ea Creatorul nostru, aceea de a avea o relație vie cu El?

Depărtarea noastră de la relația aceasta nu doar că ne depărtează de la realitatea fundamentală a vieții de acum, dar și de ceea ce va urma după aceea. Ceea ce trăim și gândim și aplicăm în viața de acum va reflecta și direcția și destinația unde vom merge după ce se vor termina toate.

Până la urmă și profitul are pierderi. Până la urmă și cei care s-au gândit la câștig o să piardă. Numai cei care nu au încercat pot spune că nu există eșec.

Definim viața prin eșecurile trecute? Definim viața prin prisma a ceea ce putem realiza și produce pe acest pământ? Sau definim viața prin prisma veșniciei?

Decizia este a fiecăruia – fiecare a primit libertatea de a alege, de aceea nu a fost nimeni constrâns să aleagă ce parte dorește să câștige: profitul temporar de pe acest pământ, sau profitul Împărăției lui Dumnezeu – viața veșnică.

https://crestinismtrait.blogspot.ro/2018/04/daca-definim-viata-prin-prisma.html?utm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/daca-definim-viata-prin-prisma-profitului/

Cunoașterea voii lui Dumnezeu

download

”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Amos 3:7

Unul din lucrurile cele mai greu de explicat, găsit sau înțeles este cunoașterea voii lui Dumnezeu in familie, societate sau lucrare. Cunoașterea voii lui Dumnezeu nu este un act de ghicit și nici nu este un secret personal pe care îl poate știi sau cunoaște numai o persoană. Cunoașterea voii lui Dumnezeu devine un act public, în care frățietatea copiilor Săi ajunge să recunoască voia Sa și să o împlinească.  Înțelegerea voii Sale, a planului Său are câteva condiții pe care trebuie să le luam în considerare:

1.Ca să înțelegem voia Sa trebuie să fim născuti din nou

Este esențial înțelegerea conceptului că numai copii Săi au privilegiu de a înțelege planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie efesenilor: ”În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” Efeseni 1:11

Un om mort spiritual în păcate este insensibil activităților lui Dumnezeu, a prezenței Sale, a necesității trăirii în Cristos. Nașterea din nou presupune primirea credinței, ca un cadou din partea lui Dumnezeu, care produce o trezire la realitatea prezenței Sale în toate lucrurilor aici pe pământ cât și în ceruri.

2.Planul lui Dumnezeu are ca scop lauda slavei Sale

Mulți fac greșeală să creadă că planul lui Dumnezeu are un caracter pur individual, de satisfacere personală a unuia care primește mântuirea. Pavel explică acest concept efesenilor scriind: ”ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” Efeseni 1:12.

În planul veșniciei am fost făcuți moștenitori ai cerului, rânduiți în hotărârea Dumnezeirii, ca să slujim de laudă slavei Sale. Dumnezeu nu ne-a făcut moștenitori pe un merit și nici nu ne-a ales pentru faptele noastre bune, și ca o răsplata Să-și schimbe planurile Sale și să ne facă pe noi beneficiari principali a voii Sale. Dumnezeu ne implică în planul Său, în lauda slavei Sale, un concept pe care nu îl poți înțelege cu ușurință.

Domnul Isus Christos face următoarea avertizare ucenicilor Săi: ”Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.” Ioan 16:2-3. Domnul vorbeste despre prigoană ucenicilor Săi, un lucru adeverit de-a lungul istoriei Creștine. Planul lui Dumnezeu nu are ca centru atenției satisfacerea plăcerilor copiilor Săi. Unii propovăduiesc o Evangheliei a împlinirii economice, sugerând că copii lui Dumnezeu nu au pentru că nu au credință și nu știu să ceară ceea ce le-ar aparține ca fii de Dumnezeu. Fiecare copil de Dumnezeu este chemat să slujească în vederea laudei Sale.

3.Înțelegerea voii Sale presupune o maturitate spirituală

Nu poți înțelege sau face voia Sa dacă nu ai un nivel spiritual necesar împlinirii voii Sale. Maturitatea în Domnul Isus Christos presupune timp și încercări, o aprofundare în cunoașterea și înțelegerea Scripturilor, unde ajungi să înțelegi care este voia Sa pentru adunarea sfinților de unde faci parte, ajungând să înțelegi locul și încredințarea pe care o ai de slujire în adunarea sfinților. Ți-ai putea imagina o biserică de copii unde fiecare face ce vrea, unde fiecare se crede mai mare, forțând lucrurile prin puterea lor? Înțelegerea voii Sale necesită un grad de maturitate, luând în considerare pasajul din Amos unde scrie: ”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Amos 3:7. Dumnezeu Iși descoperă planurile sale prorocilor, ceea ce denotă un nivel de maturitate și înțelegere a mesajului Său.

Este esențial înțelegerea slujirii și a responsabilității pe care fiecare copil a Domnului o primește. Pentru slujirea de laudă a lui Dumnezeu, fiecare născut din nou primește un dar sau mai multe în vederea slujirii. Apostolul Pavel face următoarea remarcă: ”Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” 1 Corinteni 12:5-7. Pavel explică corintenilor că darurile vin de la Duhul Sfânt în vederea slujiri și a unui folos nu personal ci a Trupului Domnului Christos. ”Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.” 1 Corinteni 14:12. Darurile spirituale nu sunt date pentru folos personal, ci pentru întărire și slujire în Trupul Domnului Isus, o învățătură care nu poate fi înțeleasă de orișicine sau la orice nivel de maturitate spirituală. Nu este important ce tu poți face pentru Domnul, ci ce poate El să facă prin tine.

Dumnezeu nu se descoperă numai unui individ, ci se descoperă adunării sfinților, celor născuți din nou, cu o maturitate necesară înțelegerii și recunoașterii planurilor Sale. Nu plânsul unui copil ar trebui să ne facă să-l punem în slujire, ci șoapta Duhului care ne este dată tuturor.

Caius Obeada

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cunoasterea-voii-lui-dumnezeu/

Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu

download

Cum poţi începe o relaţie cu Dumnezeu? Aştepţi să te lovească un fulger? Te dedici ca de-acum încolo să faci fapte bune, virtuoase sau religioase? Sau devii o persoană mai bună… astfel încât Dumnezeu să te poată accepta? Ei bine, NICI UNUL dintre aceste lucruri nu-ţi aduce aşa ceva. În Biblie Dumnezeu ne-a arătat clar cum Îl putem cunoaşte. Iată în continuare cum poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu… chiar acum…

Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta.

Dumnezeu te-a creat. Dar nu numai te-a creat, ci te şi iubeşte… atât de mult încât doreşte să-L cunoşti acum şi să-ţi petreci veşnicia alături de El. Iisus a spus: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”1

Iisus a venit pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în mod personal. Numai Iisus poate da sens vieţii şi poate dărui un scop în viaţă.

Ce ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu? …

Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.

Adevărul este că toţi simţim această despărţire… este o depărtare de Dumnezeu pricinuită de păcatele noastre. Biblia ne spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui….”2

În adâncul sufletului nostru putem simţi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi căile Sale sau răzvrătire făţişă… Orice ar fi, este o dovadă a ceea ce Biblia numeşte „păcat”.

Păcatul aduce moarte în viaţa noastră – despărţirea spirituală de Dumnezeu.3Chiar dacă facem mari eforturi ca să ne apropiem de Dumnezeu, acestea sunt sortite eşecului.

Imaginea aceasta arată ce mare este prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Săgeţile ilustrează strădaniile noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Putem încerca să facem fapte bune sau să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu printr-o viaţă decentă sau o filozofie de viaţă morală. Însă strădaniile noastre nu pot face să dispară păcatele noastre…

Cum trecem peste această prăpastie? …

Principiul trei: Iisus Hristos este singura soluţie – găsită de Dumnezeu – pentru a ne ierta păcatele. Prin El putem cunoaşte planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră şi putem avea parte de dragostea Sa.

Alt adevăr este că merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Iisus Hristos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu. Pe Cruce Iisus a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind astfel pentru ele. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu..”4 „…El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…”5 Fiindcă Iisus a murit pe cruce în locul nostru, acum nu mai este nevoie să trăim despărţiţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”6

După ce Iisus a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi.7 Astfel ne-a dovedit pentru totdeauna că are dreptul de a promite viaţa veşnică – că este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”8

El ne spune cum putem începe o relaţie cu El chiar acum… în loc să ne străduim şi mai tare să ajungem singuri la Dumnezeu. Iisus spune: „Veniţi la Mine….” „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie…”9 Iisus a suferit la Cruce tocmai datorită dragostei care ne-o poartă. Iar acum ne invită să venim la El, ca să putem începe o relaţie personală cu Dumnezeu.

Nu este suficient să ştim ce anume a făcut Isus pentru noi şi ce ne oferă. Pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să-L primim în viaţa noastră…

Principiul patru: Fiecare dintre noi trebuia să ia decizia de a-L primi personal pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor.

Biblia spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”10

Îl putem primi pe Iisus prin credinţă. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”11

Să-L primeşti pe Isus înseamnă să crezi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu – după cum a spus chiar El – şi apoi să-L inviţi să te călăuzească şi să te îndrume în viaţă.12 Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”13

Şi iată chiar invitaţia lui Isus. El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”14

Cum vei răspunde la invitaţia lui Dumnezeu?

Gândeşte-te puţin la aceste două cercuri.

Viaţa dusă pe cont propriu  Eul se află la cârma vieţii Iisus nu-Şi găseşte loc în această viaţă

 Deciziile se iau şi acţiunile se fac numai sub îndrumarea eului, ceea ce duce adesea la frustrare

   
Viaţa dusă sub îndrumarea lui Hristos  Iisus Se află la cârma vieţii Eul este supus lui Iisus

 Persoana respectivă vede influenţa şi îndrumarea lui Iisus în viaţa sa

Care cerc descrie cel mai bine viaţa ta?

Care cerc ai dori să descrie viaţa ta? Începe o relaţie cu Iisus Hristos…

Îl poţi primi pe Hristos în viaţa ta chiar acum. Nu uita cuvintele lui Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”15 Dacă ai dori să răspunzi invitaţiei Sale, iată cum o poţi face.

Cuvintele exacte pe care le foloseşti pentru a te dedica lui Dumnezeu nu sunt importante; căci El ştie ce intenţii te animă. Dacă nu eşti sigur cum să te rogi, rugăciunea de mai jos îţi poate fi de ajutor:

„Doamne Iisuse Hristoase, vreau să Te cunosc; îmi doresc să vii în viaţa mea. Îţi multumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele, ca să mă poţi accepta pe deplin. Numai Tu îmi poţi da puterea de a mă schimba şi de a deveni aşa cum doreşti Tu. Îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că îmi dăruieşti viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Acum îmi predau viaţa Tie; Te rog să faci ce doreşti cu ea. Amin.”

Dacă ai fost sincer când L-ai rugat pe Isus să vină în viaţa ta, atunci din acea clipă El este în viaţa ta, după cum a promis. Ai de acum o relaţie personală cu Dumnezeu!

Ei bine, te aşteaptă o viaţă întreagă de… schimbări, care te vor ajuta să te maturizezi. Acesta este un proces care are loc pe măsură ce Îl cunoşti tot mai bine pe Dumnezeu citind Biblia, rugându-te şi având relaţii cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Tocmai L-am chemat pe Isus în viaţa mea (urmează câteva informaţii utile)…

Am o întrebare…

(1) Evanghelia după Ioan 3:16
(2) Isaia 53:6
(3) Epistola către Romani 6:23
(4) 1 Petru 3:18
(5) Tit 3:5
(6) Evanghelia după Ioan 3:16
(7) 1 Epistolă către Corinteni 15:3-6
(8) Evanghelia după Ioan 14:6
(9) Evanghelia după Ioan 7:37,38
(10) Evanghelia după Ioan 1:12
(11) Epistola către Efeseni 2:8,9
(12) Evanghelia după Ioan 3:1-8
(13) Evanghelia după Ioan 10:10
(14) Apocalipsa 3:20
(15) Apocalipsa 3:20

Trimite această pagină unui prieten

http://www.everystudent.ro/cunoasterea/?gclid=CKmwt-Cx49MCFRa3GwodFm0OaA

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cunoasterea-personala-a-lui-dumnezeu/

CUNOASTEREA VOII LUI DUMNEZEU – ARTICOL DE CAIUS OBEADA

CUNOAȘTEREA VOII LUI DUMNEZEU

”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Amos 3:7 Unul din lucrurile cele mai greu de explicat, găsit sau înțeles este cunoașterea voii lui Dumnezeu in familie, societate sau lucrare. Cunoașterea voii lui Dumnezeu nu este un act de ghicit și nici nu este un secret personal pe care îl poate știi sau cunoaște numai o persoană. Cunoașterea voii lui Dumnezeu devine un act public, în care frățietatea copiilor Săi ajunge să recunoască voia Sa și să o împlinească.  Înțelegerea voii Sale, a planului Său are câteva condiții pe care trebuie să le luam în considerare:

CA SĂ ÎNȚELEGEM VOIA SA TREBUIE SĂ FIM NĂSCUTI DIN NOU

Este esențial înțelegerea conceptului că numai copii Săi au privilegiu de a înțelege planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie efesenilor: ”În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” Efeseni 1:11

Un om mort spiritual în păcate este insensibil activităților lui Dumnezeu, a prezenței Sale, a necesității trăirii în Cristos. Nașterea din nou presupune primirea credinței, ca un cadou din partea lui Dumnezeu, care produce o trezire la realitatea prezenței Sale în toate lucrurilor aici pe pământ cât și în ceruri.

PLANUL LUI DUMNEZEU ARE CA SCOP LAUDA SLAVEI SALE

Mulți fac greșeală să creadă că planul lui Dumnezeu are un caracter pur individual, de satisfacere personală a unuia care primește mântuirea. Pavel explică acest concept efesenilor scriind: ”ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” Efeseni 1:12.

În planul veșniciei am fost făcuți moștenitori ai cerului, rânduiți în hotărârea Dumnezeirii, ca să slujim de laudă slavei Sale. Dumnezeu nu ne-a făcut moștenitori pe un merit și nici nu ne-a ales pentru faptele noastre bune, și ca o răsplata Să-și schimbe planurile Sale și să ne facă pe noi beneficiari principali a voii Sale. Dumnezeu ne implică în planul Său, în lauda slavei Sale, un concept pe care nu îl poți înțelege cu ușurință.

Domnul Isus Christos face următoarea avertizare ucenicilor Săi: ”Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.” Ioan 16:2-3. Domnul vorbeste despre prigoană ucenicilor Săi, un lucru adeverit de-a lungul istoriei Creștine. Planul lui Dumnezeu nu are ca centru atenției satisfacerea plăcerilor copiilor Săi. Unii propovăduiesc o Evangheliei a împlinirii economice, sugerând că copii lui Dumnezeu nu au pentru că nu au credință și nu știu să ceară ceea ce le-ar aparține ca fii de Dumnezeu. Fiecare copil de Dumnezeu este chemat să slujească în vederea laudei Sale.

ÎNȚELEGEREA VOII SALE PRESUPUNE O MATURITATE SPIRITUALĂ

Nu poți înțelege sau face voia Sa dacă nu ai un nivel spiritual necesar împlinirii voii Sale. Maturitatea în Domnul Isus Christos presupune timp și încercări, o aprofundare în cunoașterea și înțelegerea Scripturilor, unde ajungi să înțelegi care este voia Sa pentru adunarea sfinților de unde faci parte, ajungând să înțelegi locul și încredințarea pe care o ai de slujire în adunarea sfinților. Ți-ai putea imagina o biserică de copii unde fiecare face ce vrea, unde fiecare se crede mai mare, forțând lucrurile prin puterea lor? Înțelegerea voii Sale necesită un grad de maturitate, luând în considerare pasajul din Amos unde scrie: ”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Amos 3:7. Dumnezeu Iși descoperă planurile sale prorocilor, ceea ce denotă un nivel de maturitate și înțelegere a mesajului Său.

Este esențial înțelegerea slujirii și a responsabilității pe care fiecare copil a Domnului o primește. Pentru slujirea de laudă a lui Dumnezeu, fiecare născut din nou primește un dar sau mai multe în vederea slujirii. Apostolul Pavel face următoarea remarcă: ”Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” 1 Corinteni 12:5-7. Pavel explică corintenilor că darurile vin de la Duhul Sfânt în vederea slujiri și a unui folos nu personal ci a Trupului Domnului Christos. ”Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.” 1 Corinteni 14:12. Darurile spirituale nu sunt date pentru folos personal, ci pentru întărire și slujire în Trupul Domnului Isus, o învățătură care nu poate fi înțeleasă de orișicine sau la orice nivel de maturitate spirituală. Nu este important ce tu poți face pentru Domnul, ci ce poate El să facă prin tine.

Dumnezeu nu se descoperă numai unui individ, ci se descoperă adunării sfinților, celor născuți din nou, cu o maturitate necesară înțelegerii și recunoașterii planurilor Sale. Nu plânsul unui copil ar trebui să ne facă să-l punem în slujire, ci șoapta Duhului care ne este dată tuturor.

Caius Obeada

http://www.baptisti-arad.ro/articole/cunoasterea-voii-lui-dumnezeu-articol-de

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cunoasterea-voii-lui-dumnezeu-articol-de-caius-obeada/

Cum să urăşti păcatul  de Richard Baxter

download

Indicaţia I. Străduieşte-te să Îl cunoşti pe Dumnezeu, şi să fii afectat de atributele Lui, şi întotdeauna să trăieşti ca înaintea Lui. – Nici un om nu poate cunoaşte păcatul în mod desăvârşit, pentru că nici un om nu Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu desăvârşit. Nu poţi cunoaşte păcatul mai mult decât cunoşti ce este Dumnezeu, împotriva cui păcătuieşti; pentru că răutatea păcatului este relativă faţă de măreţia voii şi atributelor lui Dumnezeu. Cei evlavioşi au o anumită cunoaştere cu privire la aspectul malefic al păcatului, pentru că ei au o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu care este afectată negativ prin acesta. Cei răi nu au nici o cunoştinţă practică, preliminară despre răutatea păcatului, pentru că ei nu au un astfel de tip de cunoştinţă despre Dumnezeu. Cei ce se tem de Dumnezeu se vor teme să păcătuiască; cei care în inimile lor sunt lipsiţi de reverenţă faţă de Dumnezeu, vor fi, în inimă şi în viaţă, foarte păcătoşi: ateul, care crede că nu există Dumnezeu crede că nu există păcat împotriva Lui. Nimic din lumea aceasta nu ne va spune mai clar şi mai puternic despre răutatea păcatului, decât cunoştinţa măreţiei, înţelepciunii, bunătăţii, sfinţeniei, autorităţii, dreptăţii, adevărului, etc., lui Dumnezeu. Simţul prezenţei Lui, deci, va reînvia simţul răutăţii păcatului în noi.

Indicaţia II. Gândeşte-te foarte bine la funcţia vărsării sângelui, şi la viaţa sfântă a lui Hristos. – Scopul Lui este de a ispăşi păcatul, şi de a-l distruge. Sângele Lui a fost vărsat pentru păcat; viaţa Lui a condamnat păcatul. Iubeşte-L pe Hristos, şi vei urî tot ceea ce a cauzat moartea Lui. Iubeşte-L şi vei iubi să fii făcut ca el, şi vei urî tot ceea ce este contrar lui Hristos. Aceste două lumini vor arăta cât de odios este întunericul.

Indicaţia III. Gândeşte-te bine la cât de sfântă este funcţia şi lucrarea Duhului Sfânt, şi cât de mare este mila aceasta pentru noi. – Va coborî Dumnezeu Însuşi, lumina cerească, într-o inimă păcătoasă, pentru a o ilumina şi purifica? Şi din nou, voi păstra eu întunericul şi murdăria mea, în opoziţie cu o asemenea milă minunată? Deşi nu tot păcatul împotriva Duhului Sfânt va fi blasfemie de neiertat, totuşi păcatul face ca totul să se agraveze.

Indicaţia IV. Cunoaşte şi gândeşte-te la dragostea şi mila minunată a lui Dumnezeu, şi gândeşte-te la ceea ce a făcut El pentru tine; şi vei urî păcatul, şi te vei ruşina de el. Această gândire este o provocare ce face ca păcatul să fie respingător chiar şi pentru raţiunea şi logica obişnuită, ca să ofensăm un Dumnezeu de o bunătate infinită, care ne-a umplut vieţile cu milă. Te va mâhni dacă ai greşit unui prieten extraordinar; dragostea şi bunătatea Lui îţi va veni în minte, şi te va face să te mânii pe propria ta lipsă de bunătate. Priveşte la lista de lucruri pline de milă ale lui Dumnezeu către tine, pentru suflet şi trup. Şi observă aici că Satan, ascunzându-ţi dragostea lui Dumnezeu, şi ispitindu-te sub pretextul smereniei să tăgăduieşti mila Sa cea mai mare şi specială, caută să distrugă pocăinţa şi umilinţa ta, de asemenea, ascunzând cea mai mare agravare a păcatului tău.

Indicaţia V. Gândeşte-te pentru ce este făcut sufletul omului, şi la ce ar trebui să fie folosit, pentru a iubi, a se supune, şi a glorifica pe Făcătorul nostru; şi apoi vei vedea ce este păcatul, care îl slăbeşte şi îl perverteşte. – Cât de excelentă, înaltă, şi sfântă este lucrarea pentru care am fost creaţi şi la care suntem chemaţi! Şi cum să pângărim noi templul lui Dumnezeu? Şi să slujim diavolului în murdărie şi nebunie, când ar trebui să primim, să slujim, şi să preamărim pe Creatorul nostru?

Indicaţia VI. Gândeşte-te bine de ce încântări curate şi dulci se poate bucura un om sfânt din partea lui Dumnezeu, în slujba Lui sfântă; şi apoi vei vedea ce este păcatul, care îl jefuieşte de aceste încântări, şi preferă poftele carnale în locul lor. – O, cât de fericiţi ne-am putea noi îndeplini fiecare slujbă, şi cât de plini de roade am putea să-L slujim pe Domnul nostru, şi ce plăcere am găsi în dragostea şi acceptarea Lui, şi în anticiparea binecuvântării Sale veşnice, dacă nu ar exista păcatul; care coboară sufletul de la uşile cerului, să se tăvălească cu porcii într-o grămadă de bălegar.

Indicaţia VII. Gândeşte-te ce viaţă trebuie să trăieşti veşnic, dacă trăieşti în cer; şi ce viaţă trăiesc sfinţii aici şi acum; şi apoi gândeşte-te dacă păcatul, care este atât de contrar acestui fel de viaţă, nu este un lucru rău şi vrednic de urât. – Fie vei trăi în cer, fie nu. Dacă nu, atunci nu tu eşti cel căruia mă adresez. Dacă vei trăi, ştii că acolo nu există păcat; nici minte lumească, nici mândrie, nici pasiuni, pofte sau plăceri carnale. Oh, de-ai putea vedea şi auzi o oră, cum sunt absorbite acele suflete binecuvântate în iubirea şi preamărirea Dumnezeului glorios în curăţie şi sfinţenie, şi cât de departe sunt ele de păcat, te-ar face să urăşti păcatul pentru totdeauna, şi să priveşti la păcătoşi ca la nişte oameni în nebunie, umblând goi. În special, să te gândeşti că şi tu speri să trăieşti veşnic ca aceste suflete sfinte; şi apoi păcatul ţi se va părea teribil.

Indicaţia VIII. Doar să priveşti la starea şi tortura celor blestemaţi, şi să te gândeşti bine la diferenţa dintre îngeri şi demoni, şi vei cunoaşte ce este păcatul. – Îngerii sunt curaţi; demonii sunt poluaţi; sfinţenia şi păcatul fac diferenţa. Păcatul locuieşte în iad, şi sfinţenia în cer. Aminteşte-ţi că fiecare ispită este de la diavolul, ca să te facă asemenea lui; în timp ce fiecare intenţie sfântă este de la Hristos, pentru a te face ca El. Aminteşte-ţi când păcătuieşti, că înveţi şi imiţi pe diavol, şi eşti ca el, Ioan 8:44. Şi la urma urmei, ca să simţi durerile lui. Dacă focul iadului nu este bun, atunci păcatul nu este bun.

Indicaţia IX. Priveşte întotdeauna la păcat ca o persoană care este gata să moară, şi gândeşte-te cum îl judecă toţi oamenii la sfârşitul vieţii. – Ce spun oamenii din cer despre el? Şi ce spun oamenii din iad despre el? Şi ce spun oamenii la momentul morţii despre el? Şi ce spun sufletele convertite, sau conştiinţele trezite despre el? Mai este el urmat cu aceeaşi plăcere şi lipsă de teamă atunci cum este acum? Este el aplaudat atunci? Va vorbi vreunul din ei bine despre el? Nu, toată lumea vorbeşte rău de păcat în general acum, chiar când ei iubesc şi săvârşesc faptele păcătoase. Vei păcătui tu când vei fi pe moarte?

Indicaţia X. Întotdeauna priveşte la păcat şi la judecată împreună. – Aminteşte-ţi că va trebui să răspunzi pentru el în faţa lui Dumnezeu, şi a îngerilor, şi a lumii întregi; şi vei realiza mai bine seriozitatea lui.

Indicaţia XI. Priveşte acum la boală, sărăcie, ruşine, disperare, moarte şi putrezirea din mormânt, şi te-ar putea ajuta puţin să cunoşti ce este păcatul. Acestea sunt lucruri pe care le poţi vedea şi simţi; nu ai nevoie de credinţă să-ţi spună despre ele. Şi prin astfel de efecte ai putea căpăta puţină cunoştinţă despre cauză.

Indicaţia XII. Priveşte la unele persoane măreţe, sfinte pe pământ, şi apoi la lumea nebună, profană, rea; şi diferenţa ţi-ar putea spune în parte ce este păcatul. – Nu există oare o anumită prietenie într-o persoană sfântă, fără vină, care trăieşte în dragostea de Dumnezeu şi de oameni, şi în nădejdea bucuroasă a vieţii veşnice? Şi un beţiv sau unul care frecventează prostituatele, şi un om care înjură, şi un persecutor rău, nu sunt ei nişte creaturi foarte deformate, păcătoase? Nu este oare starea de nebunie, confuzie, ignoranţă, lipsă de evlavie a lumii o privelişte jalnică? Ce este atunci păcatul din care toate acestea sunt făcute?

Deşi marea parte a vindecării are loc prin întoarcerea voinţei spre urârea păcatului, şi se face prin această descoperire a răutăţii lui; totuşi voi mai adăuga câteva indicaţii pentru partea executivă (aplicativă), presupunând că totul ce s-a spus deja a avut efect.

Indicaţia I. Când ai descoperit boala şi pericolul în care te afli, predă-te lui Hristos ca Salvatorul şi Vindecătorul sufletelor noastre, şi Duhului Sfânt ca Sfinţitorul tău, amintindu-ţi că El este suficient şi doritor să facă lucrarea pe care a început-o. – Nu tu trebuie să fii salvatorul şi sfinţitorul tău însuţi (decât în măsura în care lucrezi sub Hristos). Dar El a început această lucrare şi o va duce la îndeplinire pentru gloria Sa.

Indicaţia II. Trebuie de asemenea să fii doritor şi ascultător în aplicarea remediilor prescrise de Hristos, şi să respecţi atent indicaţiile Lui spre vindecarea ta. Şi nu trebuie să fii sensibil, şi timid, şi delicat, şi să spui că ceva e prea amar, sau altceva este prea ascuţit; ci să te încrezi în dragostea şi îndemânarea şi grija Lui, şi să le iei aşa cum El le prescrie, sau ţi le dă, fără prea mult deranj. Nu spune, este greu şi nu pot să accept: pentru că El nu îţi porunceşte nimic altceva decât lucruri care sunt sigure, desăvârşite şi necesare, şi dacă nu le poţi primi, trebuie să te gândeşti dacă poţi să suporţi boala şi moartea ta, şi focul iadului! Sunt umilinţa, mărturisirea, restituirea, autocontrolul, şi viaţa evlavioasă mai rele decât iadul?

Indicaţia III. Asigură-te că nu iei parte deloc la păcat, şi nu te lupţi sau te împotriveşti Vindecătorului tău, sau oricui ţi-ar face bine. – Scuza pentru păcat, şi îndreptarea spre el, justificarea lui, sau împotrivirea faţă de Duhul şi de conştiinţă, şi lupta împotriva celor ce îţi slujesc sau îţi sunt prieteni, şi repulsia plină de ură, nu sunt mijloace prin care vei fi vindecat şi sfinţit.

Indicaţia IV. Să vezi această răutate în fiecare păcat singular, pe care o poţi vedea şi spui că se află în păcat în general. – Este o înşelare uriaşă, dacă vei vorbi împotrivitor faţă de răutatea păcatului, şi să nu vezi nici un pic din ea în mândria ta, sau spiritul tău lumesc, sau mânia şi răutatea şi lipsa de bunătate, şi minciuna, vorbirea de rău, bârfa, sau păcatul împotriva conştiinţei pentru bunuri pământeşti sau asigurare. Ce contradicţie este pentru un om care în rugăciune condamnă păcatul şi când este dojenit pentru el să îl îndreptăţească sau să caute scuze! Aceasta este ca acel om care se va exprima împotriva trădării şi a inamicilor împăratului, dar pentru că trădătorii sunt prietenii şi rudele sale, le va proteja sau ascunde, şi le va lua partea.

Indicaţia V. Menţine-te cât de departe poţi de acele ispite care hrănesc şi întăresc păcatele pe care le-ai birui. – Lansează un atac împotriva păcatelor tale, înfometează-le, păstrând la distanţă hrana şi combustibilul care este întreţinerea şi viaţa lor.

Indicaţia VI. Trăieşte în practicarea acelor fapte bune şi îndeletniciri care sunt contrare păcatelor faţă de care eşti cel mai expus. – Pentru că faptele bune sunt contrare păcatului, şi îl omoară, şi ne vindecă de el aşa cum focul ne vindecă de răceală, sau sănătatea de boli.

Indicaţia VII. Nu pleca urechea la lipsa de credinţă şi încredere care te slăbeşte, şi nu alunga mângâierile lui Dumnezeu care îţi sunt prieteni şi te întăresc. – O stare temătoare, deprimantă, disperată a minţii, nu este cea mai potrivită pentru a rezista păcatului; ci mai degrabă simţul încurajator al iubirii lui Dumnezeu, şi simţul harului primit plin de mulţumire (cu o teamă prudentă).

Indicaţia VIII. Fii întotdeauna suspicios cu privire la iubirea carnală de sine, şi veghează împotriva ei. – Pentru că acesta este adăpostul şi fortăreaţa păcatului, şi susţinerea lui obişnuită; gata să te atragă la el, şi gata să îl justifice. Noi suntem foarte predispuşi să fim părtinitori în cazul nostru; după cum arată şi cazul lui Iuda şi Tamar, şi al lui David când Natan l-a mustrat printr-o pildă. Patimile noastre, mândria, criticile, sau vorbirea de rău pe la spate, sau acţiunile vătămătoare, propriile noastre neglijări ale îndatoririlor, par mici, scuzabile, dacă nu chiar lucruri justificate pentru noi; în timp ce am putea vedea vina tuturor acestor lucruri la altcineva, în special un duşman; când totuşi noi ar trebui să fim confruntaţi cu noi înşine, şi noi să ne iubim pe noi cel mai mult, şi astfel să urâm propriul nostru păcat cel mai mult.

Indicaţia IX. Dedică-ţi prima şi cea mai importantă îndeletnicire ca să omori păcatul de la rădăcină; ca să-ţi cureţi inima, care este izvorul; pentru că din inimă vin răutăţile vieţii.- Cunoaşte care sunt rădăcinile principale, şi cu cea mai mare grijă şi iscusinţă stârpeşte-le; şi ele sunt în special următoarele: 1. Ignoranţa. 2. Necredinţa. 3. Nepăsarea. 4. Egoismul şi mândria. 5. Pornirile trupeşti, în satisfacerea unei dorinţe, pofte sau fantezii nesăţioase. 6. O inimă împietrită, nesimţitoare şi adormită în păcat.

Indicaţia X. Nu da o valoare mai mare lumii şi plăcerilor ei, bogăţiei şi onoarei şi Satan nu va avea o momeală cu care să te prindă. Socoteşte-le precum Pavel, gunoaie, în Filipeni 3:8, şi nici un om care va face aşa nu va păcătui şi nu-şi va vinde sufletul.

Indicaţia XI. Rămâi într-un fel de vieţuire ceresc, şi atunci sufletul tău va fi întotdeauna în lumină, şi ca în lumina lui Dumnezeu, fii absorbit de aceste lucruri şi plăceri care te feresc de atingerea momelilor păcatului.

Indicaţia XII. Fă-ţi din vegherea creştină, îndeletnicirea zilnică; şi preţuieşte o teamă prudentă, dar nu una ce te distrage şi descurajează.

Indicaţia XIII. Ia aminte la primele abordări şi începuturi ale păcatului. O cât de mult poate incendia această flăcăruie mică! Şi dacă ai căzut, ridică-te repede prin pocăinţă reală, oricât de mult te-ar costa.

Indicaţia XIV. Fă din Cuvântul lui Dumnezeu singura ta regulă, şi străduieşte-te să îl înţelegi cât mai bine.

Indicaţia XV. Şi în situaţii îndoielnice, nu te depărta de judecata unanimă a celor mai înţelepţi şi evlavioşi de toate vârstele.

Indicaţia XVI. În cazuri îndoielnice nu fi plin de pasiune sau asprime, ci acţionează deliberat, şi dovedeşte bine lucrurile, mai înainte de a lua o decizie.

Indicaţia XVII. Observă-ţi temperatura trupului, şi spre ce păcat te înclină cel mai mult, şi faţă de ce păcat te lasă descoperită chemarea ta sau situaţia ta de viaţă, apoi veghează mai strict în aceste aspecte.

Indicaţia XVIII. Menţine-te într-o ordine şi o viaţă sfântă, aşa cum ţi-a indicat Dumnezeu să trăieşti. Pentru că cei ce se rătăcesc sau rămân în urmă nu rezistă, sau cei ce nu se menţin aproape, ci îşi nesocotesc ordinul pe care Dumnezeu îl dă. – Şi acest ordin constă în principal în următoarele puncte: 1. Să păstrezi uniunea cu biserica universală. Să nu te separi de trupul lui Hristos sub nici un motiv. Din punct de vedere al trăirii spirituale, menţine comuniunea spirituală cu biserica, în credinţă, dragoste şi sfinţenie. Din punct de vedere congregaţional şi vizibil, accentuează comuniunea cu biserica, în mărturisire şi închinare. 2. Dacă nu eşti învăţător, trăieşte sub aceşti pastori credincioşi, ca ucenic supus al lui Hristos. 3. Fă-ţi prieteni, dacă este posibil, dintre cei mai evlavioşi. 4. Fii laborios într-o chemare exterioară.

Indicaţia XIX. Întoarce toate situaţiile pe care le aduce Dumnezeu, fie ele de prosperitate sau adversitate, împotriva păcatelor tale. – Dacă El îţi dă sănătate şi bogăţie aminteşte-ţi că El te cheamă la ascultare, şi îţi cere o slujbă specială. Dacă El ţi se va împotrivi, aminteşte-ţi că păcatul este cel care Îl supără, şi pe care îl caută; şi deci primeşte aceasta ca medicamentul Lui, şi vezi să nu Îl jenezi ci mai degrabă să ajuţi lucrarea Lui, ca aceasta să îţi curăţească păcatul.

Indicaţia XX. Aşteaptă răbdător pe Hristos până când El a terminat tratamentul, care nu se va întâmpla până când această viaţă de încercări se va termina. – Perseverează în apropierea de Duhul Său şi de căile Sale; pentru că El va veni la timp, şi nu va zăbovi. „Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţei, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” – Osea 6:3. Deşi ai spus deseori, „nu mai este nici o vindecare” – Ieremia 14:19; „El va vindeca vătămarea adusă de neascultarea ta, te va iubi cu adevărat!” – Osea 14:4. „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui;” – Maleahi 4:2; „ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!” – Isaia 30:18.

Astfel am dat aceste indicaţii pentru a ajuta în smerirea sub păcat, sau ura de păcat, şi eliberarea din el.

Tradus de Cristian Coţovan

https://www.rcrwebsite.com/sinhatred.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-urasti-pacatul-de-richard-baxter/

Cum să te porți cu membrii bisericii care încep să învețe erezii?

VASILE FILAT

17 NOIEMBRIE 2017 DOCTRINĂ

Întrebare:

Locuiesc într-o localitate mică, biserică și mai mică. Au venit în biserică niște oameni cu probleme serioase. Una este că fixează date privind revenirea, mereu și mereu, iar a doua, și mai serioasă, nu cred în Duhul Sfânt ca și a treia persoană a Dumnezeirii. Eu sunt tănăr și fără experiență într-un domeniu atât de serios. Vreau să mă pregătesc bine pentru a vorbi cu ei, altfel bisericuța noastră mică se duce de râpă. Mulțumesc frumos anticipat. Domnul cu voi în frumoasa lucrare pe care o faceți.

Dragă frate, îmi pare rău că vă confruntați cu o așa de mare problemă în biserică și că au venit acești oameni care vă tulbură. Aș vrea să-i transmiți răspunsul meu și pastorului, căci el trebuie în mod de urgență să ia atitudine și să-i oprească. În Epistola lui Pavel către Tit scrie că el trebuie să le închidă gura, adică să le interzică să mai vorbească acele învățături în biserică. Mai întâi, să-i sfătuiască și să-i îndemne să-și vină în fire și să urmeze învățătura sănătoasă a lui Hristos, dar dacă nu, atunci trebuie să le interzică lor să mai vorbească în biserică și să îndemne pe toți creștinii să nu mai întrețină relații cu acei oameni și să se ferească de ei, căci erezia este mult mai periculoasă decât se pare la prima vedere, pentru că erezia strică mințile oamenilor, cum este scris:

Totul este curat pentru cei curaţi, dar, pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat: până şi mintea şi cugetul le sunt spurcate. Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună. (Tit 1:15–16)

Cuvintele de mai sus aparțin apostolului Pavel și au fost spuse despre cei care s-au luat cu ereziile și au ajuns astfel necurați, necredincioși, pentru că mintea și cugetul le-au fost spurcate.

Te sfătuiesc să începi să studiezi profund Sfintele Scripturi și să ai această disciplină pentru tot restul vieții, dar nu trebuie să te iei la ceartă sau la polemici cu acești oameni. Ca să poți discuta cu ei, trebuie să fii în stare să-i înfrunți, trebuie să fii puternic în Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să-i confrunte pastorul și, dacă vor dori să asculte, se vor pocăi, dar dacă nu vor dori, atunci nici pastorul nu trebuie să stea prea multă vreme la vorbă cu ei, căci cu așa oameni poți să nu mai ajungi niciodată la un rezultat dorit, cum este scris:

Dar de întrebările nebune, de înşirările de neamuri, de certuri şi ciorovăieli privitoare la Lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi zadarnice. După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit. (Titus 3:8–11)

Te sfătuiesc să faci rost de cursul “Dumnezeule, exiști?”, care este un studiu inductiv al Evangheliei după Ioan. Studiind cu atenție acest curs, vei învăța mult despre persoana și lucrarea Duhului Sfânt și vei căpăta deprinderi pentru studierea profundă a Bibliei. Dumnezeu să te ajute.

https://moldovacrestina.md/confruntare-erezie-biserica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-te-porti-cu-membrii-bisericii-care-incep-sa-invete-erezii/

Cum să te întorci la Dumnezeu când ai inima împietrită?

Întrebarea pe care am primit-o și la care voi răspunde în acest articol reflectă starea multor oameni din zilele noastre:

Eu îl iubesc pe Dumnezeu de mic copil, dar de ceva vreme a venit peste mine o ispită, care încearcă să mă depărteze de Dumnezeu. Parcă am inima împietrită, în așa fel încât nu Îl mai slujesc cu râvnă, nu mai sunt cum eram și aș vrea să fiu, dar parcă am inima împietrită. Vă rog, ce ar trebui să fac?

Cu puține excepții când Dumnezeu a împietrit inima unor persoane, cum a fost Faraon, în cele mai multe cazuri omul se face singur vinovat de împietrirea inimii sale și aceasta este o alegere a lui sau consecința alegerilor neînțelepte făcute anterior. Domnul Isus Hristos a spus că oamenii care au venit la El și au ascultat multe pilde, erau cu inima împietrită și, tocmai de aceea, El le vorbea în pilde. Scopul pildelor nu era ca să le ascundă adevărurile pe care dorea să le comunice, ci ca să-i facă pe ei curioși și dornici să le cunoască, dar pentru că ei și-au împietrit inimile, nu doreau să cunoască și nu adresau niciun fel de întrebări. Totdeauna mă uimesc când citesc în Biblie istoria cu pilda semănătorului și alte pilde și, când văd că oamenii făceau așa distanțe mari ca să vină să-L asculte pe Domnul Isus, dar nu puneau întrebări atunci când nu înțelegeau pildele. Lipsa aceasta de interes să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu a fost numită de Domnul Isus împietrire și verbul este pus la diateza reflexivă ca să arate că subiectul care face acțiunea a îndreptat-o spre sine. Deci, ei, singuri lor și-au împietrit inimile. Este o alegere a lor.

Destinatarii Epistolei către Evrei au făcut același lucru, adică și-au împietrit inimile sau erau pe cale să și le împietrească. De aceea, autorul de trei ori le-a spus cu text deschis să nu-și împietrească inimile. Două sunt în capitolul 3 și una în capitolul 4:7.

De aceea, cum zice Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustiu, unde părinţii voştri M-au ispitit şi M-au pus la încercare şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani! (Evrei 3:7-9)

Deci, când auzi Cuvântul lui Dumnezeu, chemarea Lui, trebuie să răspunzi imediat și să nu amâni. Prin amânare, dai timp și prilej diavolului ca să te împietrească și să devii insensibil la mesajul Cuvântului lui Dumnezeu, stare pe care spui că deja o vezi în inimă și încă ești conștient de ea. Dacă nu vei acționa urgent, lucrurile vor degrada până acolo că nici nu vei mai fi conștient de această stare și te vei îndepărta de Dumnezeu.

În continuarea capitolului 3 din Epistola către Evrei este scris:

Luaţi seama, dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început, câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.” (Evrei 3:12-15)

Fii atent la versetul unde spune că păcatul înșală și apoi împietrește. Cum? Iată, spre exemplu, o persoană creștină căsătorită, petrecând timp cu o altă persoană de sex opus în împrejurări de serviciu sau de studii, a început să se îndrăgostească și să aibă atracție față de acea persoană. Păcatul o înșală că, atât timp cât nu este relație sexuală, nu este nimic strașnic și începe să o admire pe persoana respectivă, să dorească să petreacă timp cu ea. Dar, atenție, prin toate acestea păcatul nu face decât să crească atracția păcătoasă. Duhul Sfânt îl mustră, îl avertizează, îi dă gândul ca să ceară ajutor la pastor, dar în loc să facă aceasta, se lasă înșelat de păcat și împietrit până când va ajunge la lucruri grave și care aduc consecințe amare. Ce trebuia să facă ca să nu se împietrească? Să urmeze imediat îndemnul Duhului și să facă potrivit cu acel îndemn chiar în ziua când l-a primit. Cred că ați observat că unul din cuvintele reperate este AZI. Ca să nu te împietrești sau ca să oprești împietrirea inimii trebuie să te pocăiești azi, să iei acțiune azi și să te dezici azi de acea stare și de lucrurile care te împietresc. Identifică acele lucruri și azi încetează să le mai faci.

Ai spus că este o ispită, adică un păcat care lucrează distructiv împietrirea la sufletul tău. Nu l-ai spus pe nume acel păcat și nici nu aștept să mi-l spui mie. Mergi AZI (căci așa spune Scriptura) la pastorul tău și mărturisește-ți acest păcat și cere-i ajutor ca să ieși învingător asupra ispitei și să eviți împietrirea și căderea de la credință. Nu te lăsa înșelat mai departe de păcatul care îți spune: “Nu te duce la pastor… Nu este om de încredere… Poate spune altora… Tu vei reuși singur să ieși din acest păcat… Și alții păcătuiesc… “ Toate acestea sunt șoapta Satanei care te împietrește ca să te nimicească. Aleargă AZI la pastorul tău, pocăiește-te din inimă și fugi de orice cui și momeală are acel păcat și te ispitește. Mă rog să te ajute Domnul să fii biruitor.

https://moldovacrestina.md/cum-sa-te-intorci-la-dumnezeu-cand-ai-inima-impietrita/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-te-intorci-la-dumnezeu-cand-ai-inima-impietrita/

Cum să răspunzi la întrebările provocatoare din Biblie legate de credință sau religie?

Întrebare:

Cum să procedezi când înțelegi că întrebarea din Biblie care îți este adresată este una provocatoare? Cum să răspunzi? Trebuie să răspunzi?

Caută să înțelegi intenția din spatele întrebării

Atunci când cineva îți adresează o întrebare, caută să înțelegi intenția din spatele întrebării. Chiar își dorește persoana respectivă să afle răspunsul la întrebare, să primească un folos și un beneficiu? Sau caută să te provoace și să îți întindă o cursă? Apostolul Pavel îi scrie următoarele cuvinte lui Timotei, care era și el predicator și pe care l-a trimis în Efes, ca să păstorească biserica de acolo:

Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri. (2 Timotei 2:23)

Înseamnă că vor fi oameni care vor veni la Timotei, precum și la fiecare dintre noi, adresând întrebări nebune și nefolositoare, în urma cărora se nasc certuri. Iar noi nu trebuie să ne certăm.

Răspunzi sau nu la întrebări provocatoare și nefolositoare din Biblie?

În versetele următoare Pavel spune:

Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa Diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia. (2 Timotei 2:24-27)

După ce a plantat biserici în insula Creta, apostolul Pavel l-a lăsat pe Tit acolo ca să păstorească acele biserici, să pună în rânduială ce a mai rămas de rânduit și să așeze episcopi în fiecare cetate. În Creta erau foarte mulți flecari și amăgitori, care propovăduiau basme lumești și băbești, lucruri închipuite, porunci omenești. Numai nu învățătura lui Dumnezeu. În Tit 3:9 Pavel îi spune lui Tit:

Dar de întrebările nebune, de înşirările de neamuri, de certuri şi ciorovăieli privitoare la Lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi zadarnice.

Era responsabilitatea lui Tit să determine când vin aceste întrebări nebune și să se ferească de ele, pentru că sunt nefolositoare, zădărnice și nu aduc niciun folos:

După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit. (Tit 3:10-11)

Pavel, fiind pastor, avea în biserică oameni care veneau cu astfel de întrebări, care provocau discuții ce nu trebuiau să aibă loc. De aceea îi spune lui Tit că după prima și a doua mustrare să nu mai aibă discuții cu cei care aduc întrebări nefolositoare. Ei i-ar lua astfel toată energia si în loc să-i învețe pe creștini și să-i crească duhovnicește, își va irosi puterea și timpul în discuții nefolositoare. În Proverbe 26:4-5 este scris:

Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept.

Când cineva îți adresează întrebări provocatoare, vezi dacă trebuie să îi răspunzi. Nu răspunde după nebunia lui ca să nu te asemeni cu el. Însă nu proceda astfel ca el să creadă că rămâne înțelept și cuvântul lui să rămână ultimul cuvânt. Trebuie să îi răspunzi astfel ca el să nu se creadă înțelept. Acesta este un fel de a răspunde întrebărilor provocatoare.

Două exemple din Biblie

În Biblie sunt mai multe cazuri când oameni înțelepți au răspuns înțelept întrebărilor provocatoare. Vreau să prezint doar 2 cazuri. La Matei 21:23-27, este descris un caz:

Isus S-a dus în Templu şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?

Domnul Isus știa că este o provocare. Oamenii aceștia nu doreau cu adevărat să afle că El este Mesia, și nu erau gata niciodată să accepte acest lucru. Ei căutau doar un motiv să Îl poată prinde și apoi să-L învinuiască. I-au întins o cursă. Să ne uităm cum a răspuns Domnul Isus la această întrebare provocatoare.

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare şi, dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: ‘Din cer’, ne va spune: ‘Atunci de ce nu l-aţi crezut?’ Şi dacă vom răspunde: ‘De la oameni’, ne temem de norod, pentru că* toţi socotesc pe Ioan drept proroc.” Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.”

Ei au fugit de răspuns. Au înțeles că la întrebarea lor provocatoare, au primit o altă întrebare din partea Domnului Isus, astfel că cursa pe care au întins-o, s-a întors la ei înșiși. Ei aveau să nimerească în acea cursă. Dar ca să nu calce în ea, au zis că nu știu. La rândul Lui, și Domnul Isus a spus că nu le va spune cu ce putere face aceste lucruri. Apoi, imediat, Domnul Isus a început să îi mustre:

Ce credeţi? Un om avea doi feciori. S-a dus la cel dintâi şi i-a zis: ‘Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!’ ‘Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: ‘Mă duc, doamne!’ Şi nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

Aici este răspunsul complet al Domnului Isus. El nu le-a răspuns în așa fel încât să cadă în cursa lor, dar le-a dat un răspuns necesar lor. Ei au vrut să-L ispitească, să-L prindă, să-L învinuiască, însă prin răspunsul Lui, Domnul Isus i-a făcut să cadă ei singuri în cursa lor, dându-le un răspuns important și necesar lor. Și anume că ei nu vor intra în Împărăția Cerurilor cu atitudinea lor, cu felul lor de a privi și de a acționa.

Un al doilea caz este la Marcu 12:13-17:

Apoi au trimis la Isus pe unii din farisei şi din irodieni ca să-L prindă cu vorba. Aceştia au venit şi I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, căci nu cauţi la faţa oamenilor şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cade să plătim bir cezarului sau nu? Să plătim sau să nu plătim?

Ei se așteptau ca Domnul Isus să le spună că nu trebuie să plătească bir cezarului și astfel să îi pună pe romani împotriva Domnului Isus. Sau să spună să plătească și astfel să îi pună pe evrei împotriva Domnului Isus. Deci, ei întindeau o cursă.

Isus le-a cunoscut făţărnicia şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un ban ca să-l văd.” I-au adus un ban, şi Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?”„Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci, Isus le-a zis: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Şi se mirau foarte mult de El.

Domnul Isus nu doar că le-a răspuns la întrebarea lor provocatoare. El putea să își încheie răspunsul cu partea cezarului, însă a continuat: „dați lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu.” Oamenii aceștia nu Îi dădeau lui Dumnezeu ce este a Lui. Lui Dumnezeu trebuie să Îi dăm o trăire curată, sinceră, fără fățărnicie, fără răutate, fără părtinire și fără toată amărăciunea pe care o aveau ei și cu care acționau, plini de fățărnicie. Astfel a procedat Domnul Isus.

În concluzie, când ne sunt adresate întrebări provocatoare nu trebuie să răspundem după nebunia celui ce adresează întrebarea, ca să nu ne asemănăm cu el. Dar să răspundem în așa fel, ca să nu se creadă înțelept. Nu te lăsa atras în certurile de discuții. De multe ori, trebuie doar să le eviți și să te ferești. Dacă dăm un răspuns, atunci el trebuie să împlinească nevoia celui care ne întreabă. Trebuie să îi facem un bine, să îl ajutăm să își vadă starea și să vină la Hristos cu adevărat!

Așa să ne ajute Dumnezeu pe noi și pe toți cei care dau întrebări provocatoare.

https://moldovacrestina.md/cum-sa-raspunzi-la-intrebarile-provocatoare-din-biblie-legate-de-credinta-sau-religie/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-raspunzi-la-intrebarile-provocatoare-din-biblie-legate-de-credinta-sau-religie/

Cum să procedezi când partenerul de căsătorie a fost excomunicat din biserică?

Întrebarea aceasta a fost adresată de o femeie al cărei soț a fost excomunicat, dar se aplică și în cazul bărbatului a cărui soție a fost excomunicată. Iată întrebarea:

Îmi este clară învățătura cu privire la disciplinare în biserică, dar care să fie poziția soțului sau soției când soția sau soțul credincios a fost dat afară din biserică sau pe mâna Satanei? Poate divorța, poate să se separe? Cum trebuie să o/îl abordeze, dacă unul a luat decizia să nu Îl slujească pe Dumnezeu, așa cum au decis la început? Care este perspectiva pentru o așa căsătorie?

Există doar un singur motiv pentru care a fost îngăduit divorțul și acesta este adulterul. Acest adevăr este menționat de mai multe ori în Sfintele Scripturi. Când au venit fariseii la Domnul Isus și L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-și lase nevasta din orice pricină, El le-a spus că ce a unit Dumnezeu, omului nu-i este permis să despartă și a mai spus:

„Eu, însă, vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.” (Matei 19:9)

Deci, excomunicarea partenerului din biserică nu poate fi pricină de divorț, căci excomunicarea poate fi și din alte pricini, nu doar din motiv de adulter.

Cum să te porți cu partenerul de căsătorie? Să-ți îndeplinești în continuare rolul pe care îl ai. În Epistola 1 a lui Petru scrie astfel:

Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam şi-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva. (1 Petru 3:1-6)

Amintește-ți de Abigail, care a avut un soț nebun, dar care totdeauna a căutat să-i facă bine și să-i salveze viața. Te invit să asculți predica “Abigail – femeia care oprește răul”.

Dacă ești soție, nu uita că rolul pe care îl ai de la Dumnezeu este să fii “un ajutor potrivit” pentru soțul tău. Dacă soțul a fost excomunicat, atunci ajutorul pe care trebuie să-i oferi este să se întoarcă înapoi la Dumnezeu. Nu te poți purta așa de parcă nu a făcut nimic și nici nu poți să accepți purtarea lui rea și păcătoasă. Roagă-te și cere de la Dumnezeu înțelepciune ca să-i spui și să-i spui așa ca să primească ceea ce îi vei spune și el să dorească să se întoarcă din toată inima la Dumnezeu. Numai nu-ți pierde duhul blând și liniștit. Îmi dau seama cât de greu îți este. Și încă ceva. Am văzut că sunt multe persoane imature din biserică, care nu au fost niciodată delegate de cineva să facă aceasta și care se oferă să facă consiliere. Ai înțelepciune și nu apela la sfatul acelor persoane și nu primi sfaturile lor. Apelează la sfatul pastorilor și al femeilor mature, cărora le-au încredințat pastorii să facă această slujbă de sfătuire. Nu te măguli cu faptul că acele femei care stau fără treabă te țin cu orele la telefon și se dau mari cunoscătoare în chestiuni de familie și de credință, căci poți ajunge în probleme mari, urmând sfaturile lor.

Dumnezeu să te binecuvânteze și să-i aducă cât mai curând pocăință deplină partenerului tău de căsătorie, ca să se întoarcă la Dumnezeu și în Biserica Lui.

https://moldovacrestina.md/excomunicare-partener-casatorie/

Cum să oprești descurajarea din a lua ce-i mai bun din viața ta?

Am discutat deja în 2 articole diferite despre descurajare și dezamăgire și cred că este un subiect care este destul de persistent în cadrul creștinilor astăzi. Unul dintre articole este Cum să te debarasezi de dezamăgire (în stilul lui David)? iar al doilea este Ce să faci când ești lovit de dezamăgire? publicate pe acest blog în ani diferiți.

În ambele articole am văzut faptul că dezamăgirea și descurajarea sunt emoții normale pe care toți dintre noi le experimentăm în calitate de creștini, însăeste important să știm cum să ne asigurăm că aceste emoții debilitante nu iau tot ce avem noi mai bun.

Cred că este important să privim la patru motive – oarecum recapitulative – pentru care suntem descurajați sau dezamăgiți.

Iov s-a simțit descurajat de soția și prietenii lui. Ei nu au priceput situația în care se afla el. În mijlocul suferinței și a chestionării lui către Dumnezeu, ei au încercat să îi fie de ajutor, dar au ajuns să îngrămădească mai multă rușine și blamă peste Iov pentru nenorocirile care l-au lovit. Da, și noi ne putem simți lăsați baltă de prieteni și de familia noastră. Ei nu înțeleg prin ceea ce trecem sau poate nu se oferă să ne ajute așa cum ne-am dori noi să o facă. Dezamăgirea noastră se poate transforma în descurajare.

Ilie a devenit descurajat cu circumstanțele vieții. În ciuda rugăciunilor noastre aprinse și persistente, lucrurile nu se transformă în felul cum ne-am dorit noi. Ilie a crezut că după toate minunile pe care le-au văzut israeliții înfăptuite pe Muntele Carmel, Ahab și Izabela aveau să se pocăiască și să-l pună pe Dumnezeu primul, dar ei nu au făcut-o. Regele Ahab și Izabela au fost la fel de încăpățânați și de împietriți ca din totdeauna, și Ilie s-a simțit descurajat, epuizat și și-a spus lui însuși că întreaga lui slujire era o risipă (1 Împărați 19).

Ieremia s-a mâniat și s-a descurajat cu privire la Dumnezeu când a crezut că Dumnezeu era împotriva lui, și datorită acelei perspective, el și-a pierdut temporar speranța în Dumnezeu (Plângerile lui Ieremia 3). Și ucenicii s-au simțit descurajați după ce Isus a fost crucificat, înainte ca El să învie din morți. Ei au spus, ”Speram că El era cel care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21). Ei nu au putut vedea imaginea mai mare și s-au simțit descurajați de faptul că Isus nu a luptat pentru împărăția Sa.

Petru s-a simțit descurajat cu privire la sine atunci când a realizat că el nu era pe atât de curajos pe cât se credea a fi. Isus l-a avertizat că avea să se lepede de El, dar mândria lui Petru l-a ținut departe să nu se poată vedea pe sine clar (Matei 26:31 și74, 75). Și noi ne putem simți descurajați și chiar deprimați atunci când eșuăm să trăim la nivelul așteptărilor noastre sau ale altora.

Descurajarea se întâmplă, chiar și la cei mai puternici și mai buni oameni.Mai jos este o listă de cinci pași pe care îi putem face atunci când începem să simțim că norii negri ai descurajării încep să te înece.

1. Fii onest. Nu îți face deloc bine să pretinzi că nu simți ceea ce simți. Nu poți să întreprinzi vreo acțiune contra unui sentiment negativ până ce nu-l admiți prima dată că îl ai. Un creștin puternic nu este unul care să nu experimenteze niciodată sentimente negative; este cineva care a învățat ce să facă cu ele atunci când le are și știe cum să le proceseze în mod biblic.

2. Ai grijă de trupul tău. Dacă trupul tău nu funcționează, mintea ta, emoțiile și voința sunt de asemenea slăbite. Îmi place felul cum Dumnezeu s-a îngrijit prima dată de trupul lui Ilie – înainte să adreseze ceva și i-a pus la dispoziție corbi care să-l hrănească. Uneori circumstanțele vieții ne usucă și avem nevoie să mai punem pauză, să ne oprim din ceea ce facem și pur și simplu să ne odihnim și să ne reîmprospătăm.

3. Acordă atenție gândurilor tale. Prin a ne maturiza în calitate de credincioși noi de fapt învățăm să gândim în mod veridic (Filipeni 4:8) și să facem din fiecare gând captiv față de ascultarea de Hristos (2 Corinteni 10:5).

Fiecare dintre noi încercăm să ne dăm seama de lucrurile care ni se întâmplă în viață. Încercă să realizăm de ce s-au întâmplat și ce înseamnă toate lucrurile. Este ceva crucial ca noi să acordăm atenție la ce povestiri ne spunem nouă despre noi înșine, despre alții, despre Dumnezeu, sau despre o situație particulară, și dacă aceste povestiri sunt de fapt adevărate sau nu. De exemplu, dacă privim la ceea ce și-a spus Ilie după ce a devenit descurajat, o mare parte din acele lucruri nu erau adevărate, dar pentru că a cugetat la aceasta, practic a adăugat un plus la mizeria lui (citiți 1 Împărați 19).

Ieremia își spunea lui însuși lucruri despre Dumnezeu care nu erau adevărate, dar pentru că mintea lui credea versiunea realității în loc de versiunea lui Dumnezeu, și-a pierdut speranța. Citiți Plângerile lui Ieremia capitolul 3. Notați că în versetul 21Ieremia începe să aibă o schimbare a minții și inimii. El spune, ”Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde”. Atunci când gândurile lui s-au schimbat și emoțiile sale negative s-au depărat, deși circumstanțele în care era au rămas la fel.

4. Instruiește-te ”să vezi” viața prin două lentile în același timp.Atunci când apostolul Pavel ne sfătuiește să fim transformați prin reînnoirea minții noastre (Romani 12:2), el ne spune că mintea noastră are nevoie să fie instruită să gândească în mod diferit față de cum am gândit în trecut. Parte a acestei instruiri este de a învăța atât lucrurile temporare (viața e dură) cât și cele eterne(Dumnezeu are un scop aici) în același timp.

Pavel vorbește cinstit cu privire la durerea sa temporară atunci când zice că este apăsat din toate părțile, încurcat, persecutat și lovit. Și totuși el nu a devenit zdrobit, disperat, abandonat sau distrus. De ce? Pentru că el a învățat să-și fixeze perspectiva eternă a ochilor săi spirituali. El spune ”Dar nu suntem deznădăjduiți… Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4:8-18).

Pavel nu a minimalizat niciodată durerea lucrurilor temporare, cu toate acestea descurajarea nu a învins – pentru că el știa că scopurile lui Dumnezeu erau la lucru (Vezi Filipeni 1:12-14 pentru un alt exemplu).

5. Țineți-vă aproape de Dumnezeu. Adevărul este că viața este grea, oamenii ne descurajează și ne rănesc, iar noi nu înțelegem întotdeauna pe Dumnezeu sau căile Sale. Profetul Naum vorbește despre o zi a necazului și ne reamintește ”Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului şi cunoaşte pe cei ce se încred în El” (Naum 1:7). Dacă nu suntem într-o relație apropiată de încredere cu Dumnezeu, necazurile vieții pot devenii de nesuportat. Psalmistul a strigat, ”Aș fi disperat dacă nu aș fi crezut că voi vedea pe Dumnezeu pe tărâmul celor vii” (Psalmul 27).

Un pont final. Modalitatea cea mai bună de a alunga un sentiment negativ este cu un alt sentiment. Biblia ne învață ca ”Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 5:18). Recunoștința este o anecdotă puternică pentru descurajare. S-ar putea să nu fim capabil să dăm mulțumiri lui Dumnezeu pentru situația dificilă în care ne găsim, însă putem învăța să privim la lucrurile pentru care putem fi mulțumitori, în mijlocul lor.

Notă: Materialul de mai sus a apărut inițial în siteul Bible Study Tools, scris deLeslie Verenick, autor în cadrul Asociației Consilierilor Biblici din Statele Unite ale Americii. Aceasta asociație există pentru a încuraja, echipa și împuternici pe oameni de pretutindeni să trăiască viața în mod autentic, și îi sfătuiește în Cuvântul lui Dumnezeu și aplică Evanghelia la întreaga experiență a vieții. Dacă citați acest material în altă parte, rog să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc!