Biserica Protestantă Elvețiană a decis să permită căsătoriile între persoane de același sex — Stiri Crestine.ro

Biserica Protestantă istorică a Elveției a votat pentru a permite căsătoriile între persoanele de același sex în bisericile sale. Federația Bisericilor Evanghelice Elvețiene (SEK) reunește 26 de biserici protestante regionale din țara cantoanelor. După ceea ce a fost descrisă ca fiind o dezbatere „plină de viață”, dar respectuoasă, în cadrul adunării de toamnă a SEK,… via […]

Învățăminte din rugăciunea Anei  1 Samuel 2:1-3

Rugăciune    F. C. Blount     Română

download

Și Ana s-a rugat și a spus: „Mi se veselește inima în Domnul“.

Duhul lui Dumnezeu spune că aceasta este rugăciunea Anei și a înscris-o pe paginile Cuvântului binecuvântat al lui Dumnezeu. Avem înainte un pasaj remarcabil al Scripturii. Ana spune: „Mi se veselește inima în Domnul“. Este minunat să fii adus într-o astfel de stare de biruință. Fusese un timp când ea plânsese. Fusese un timp când sufletul și inima îi erau grele, însă Domnul intervenise și îi dăduse eliberare, iar acum, în loc să se preocupe doar cu această eliberare, ea se preocupă cu Eliberatorul ei. Învățătura din creștinătatea de astăzi este de natură să ne îndrepte atenția către noi înșine și către lucrarea Duhului în noi, nu către Hristos și către lucrarea Lui pentru noi.

Ceea ce o caracterizează pe Ana este faptul că ea nu privește înăuntrul ei; nu se preocupă cu ea însăși, ci cu Domnul. Dacă Îl cunoaștem pe Domnul Isus ca Mântuitor al nostru, ar trebui să scoatem motive de laudă pentru El din toate împrejurările noastre, chiar și din cele mai dureroase. Chiar și la acel moment, inima Anei era încă nespus de încercată, însă ea se bucura în Domnul, se lăuda în El și inima i se veselea în El. Aceasta este o lecție pentru noi toți.

Unul dintre motivele pentru care suntem atât de inerți și de șovăitori este că nu ne bucurăm în Domnul. Mă gândesc uneori că, prin starea noastră, facem o reclamă atât de nepotrivită lucrurilor pe care le mărturisim. Cei mai fericiți și mai bucuroși oameni din această lume ar trebui să fie cei care Îl cunosc pe Hristos ca Mântuitor și care Îl recunosc ca Domn. Aceasta nu înseamnă că ei nu vor avea necazuri și dureri; vor avea, însă, așa cum spune apostolul, chiar dacă trecem prin împrejurări grele, ne bucurăm întotdeauna, așa încât, chiar dacă experimentăm necazuri în inima noastră, putem manifesta bucurie în afara noastră.

Mi s-a deschis larg gura împotriva vrăjmașilor mei.

Care sunt vrăjmașii noștri? Satan este unul dintre ei! Este gura noastră larg deschisă împotriva lui? Are tot dreptul să fie! Satan, deși nu este încă un vrăjmaș înlăturat, este un vrăjmaș învins.

Cum rămân lucrurile cu păcatul? Acesta este un alt vrăjmaș al nostru, care a fost însă înlăturat, astfel încât nu mai avem „conștiință de păcate“. Binecuvântată realitate! Hristos, care nu a cunoscut păcatul, a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El. Iată cum un alt vrăjmaș a fost biruit și cum binecuvântarea ne-a fost astfel adusă!

În ce privește moartea, Domnul a anulat moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea prin evanghelie.

Cât despre judecată, Judecătorul Însuși spune: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viață eternă și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață“ (Ioan 5.24). Nu este acesta un lucru minunat? Gurile noastre se pot deschide larg împotriva vrăjmașilor noștri.

În ce privește mânia, citim în primul capitol din 1 Tesaloniceni că El „ne-a eliberat de mânia viitoare“. Nu există niciun motiv pentru care să nu fim bucuroși și să n-avem o cântare în gurile noastre întreaga zi. A fost un timp când gurile noastre au fost închise, potrivit cu Romani 3.19: „Pentru ca orice gură să fie închisă și toată lumea să fie sub judecată înaintea lui Dumnezeu“.

Vedem deci că Satan, păcatul, moartea, judecata și mânia au fost biruiți. Să ne aducem aminte de ceea ce Domnul Isus a spus în dimineața învierii, atunci când a intrat în camera ale cărei uși erau încuiate de frica iudeilor: „Pace vouă!“. Pacea le-a fost dăruită în mod divin ucenicilor și ei aveau un drept divin la ea. Cel care făcuse pace le-o dăruia acum. El a făcut pace prin sângele crucii Lui și le-a transmis-o prin cuvintele Lui. Avem dreptul de a fi bucuroși? Avem – un drept real și divin.

Mă bucur în mântuirea Ta. Nimeni nu este sfânt ca Domnul

Remarcăm acum un alt lucru: „Mă bucur în mântuirea Ta“. Există ceva izbitor în aceste cuvinte. Îi auzim pe mulți bucurându-se în mântuirea lor, însă aici Ana spune: „Mă bucur în mântuirea Ta“. Aceasta înseamnă să privești la mântuire din perspectiva Lui, nu din a noastră. Dacă ne gândim la mântuire ca la mântuirea noastră, atunci o măsurăm cu necesitatea noastră; însă, atunci când ne gândim la ea ca la mântuirea Lui, o măsurăm cu necesitatea Lui, așa încât ea devine la fel de mare ca Dumnezeu Însuși. El Se descoperă în acest caracter ca Mântuitor.

În Evrei, mântuirea este numită „o mântuire așa de mare“. Ea nu este mare datorită lucrurilor de care ne salvează, nici datorită lucrurilor pentru care ne salvează, ci este mare datorită Celui care a plănuit-o și care a împlinit-o. Ea nu poate fi o mântuire obișnuită, fiindcă nu a fost lucrată de cineva obișnuit, ci de Cel care a făcut lumile.

Apoi Ana spune: „Nimeni nu este sfânt ca Domnul“. Acesta este un adevăr de căpătâi. Mulți vorbesc mereu despre dragostea, îndurarea și bunătatea lui Dumnezeu. Să nu credem însă că Dumnezeu este dragoste în așa fel încât să nu fie și drept. Unii spun că toți oamenii vor fi mântuiți și că nimeni nu va fi pierdut. De fapt, lucrurile stau așa: dacă păcatul este un lucru atât de grav, încât a necesitat moartea Fiului lui Dumnezeu, este de mirare că un păcătos va fi judecat dacă Îl respinge pe acest Fiu? Ne aducem aminte de minciuna diavolului către Eva, în grădina Eden: „Cu siguranță, nu veți muri“; cu alte cuvinte, Dumnezeu este prea bun ca să-Și ducă la îndeplinire amenințarea. Acum, diavolul spune: Dumnezeu este prea bun ca să-i pedepsească pe oameni. „Nimeni nu este sfânt ca Domnul.“ Sfințenia Lui a necesitat jertfa Fiului Său și va necesita, de asemenea, pedeapsa păcătoșilor care Îl resping pe Fiul.

Nu este altul în afară de Tine și nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru.

„Nu este altul în afară de Tine.“ A umplut Hristos atât de mult orizontul sufletelor noastre, încât orice altă persoană și orice lucru să nu mai poată fi văzute deloc? În Coloseni 3.11 citim că „Hristos este totul“.

Este de asemenea minunat să vedem cum Duhul Sfânt Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Stânca. Această expresie apare în Geneza și frecvent în Deuteronom. Dumnezeu a arătat încă de la începutul istoriei omului că acesta avea nevoie de ceva solid pe care să se sprijine. Orice lucru va ceda până la urmă și atunci avem nevoie să fim pe Stâncă. Ești tu pe Stâncă? Poți spune, pentru tine însuți: „Nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru“?

„Și pentru ce Mă chemați: «Doamne, Doamne!», și nu faceți ce spun? Vă voi arăta cu cine se aseamănă oricine vine la Mine și aude cuvintele Mele și le face. Este asemenea unui om care, zidind o casă, a săpat și a adâncit și a pus temelia pe stâncă; și, venind apă mare, șuvoiul s-a năpustit peste casa aceea și n-a putut s-o clatine, pentru că fusese întemeiată pe stâncă“ (Luca 6.46-48). Ai răspuns cu ascultarea credinței la ceea ce El ți-a cerut să faci? Primul lucru pe care îl cere să-l faci este să crezi în El. Acesta este începutul.

În Isaia, această Stâncă este numită Stânca Veacurilor sau Stânca Eternității. Aceasta este stânca pe care dorim să zidim și să ne aflăm, fiindcă orice altceva se va spulbera.

„Nu este stâncă asemenea Dumnezeului nostru.“ Este minunat să vedem că Ana înțelesese acest lucru. Ea stătea aproape de Domnul și pătrunsese în unele taine ale Lui. Lumea aceasta își are și ea stâncile ei, însă acestea, mai devreme sau mai târziu, se vor spulbera.

Nu vă înmulțiți cuvintele trufașe. Să nu iasă mândrie din gura voastră, pentru că Domnul este un Dumnezeu al cunoștinței și de El sunt cântărite faptele

Este surprinzător cât de vorbăreți suntem atunci când nu ne aflăm în prezența lui Dumnezeu; însă, când ajungem în prezența Lui, se așterne tăcerea. Vorbim adesea despre ceea ce am făcut sau despre ceea ce dorim să facem. Câteodată vorbim despre ceea ce alții nu fac. Însă, atunci când intrăm în prezența lui Dumnezeu, nu ne mai gândim deloc la noi înșine.

De ce nu trebuie să vorbim cu mândrie, nici cu aroganță? „Pentru că Domnul este un Dumnezeu al cunoștinței.“ El știe motivele pentru care vorbim; cunoaște totul despre inima noastră. Este un lucru foarte solemn să știm că El ne cunoaște în totul. „Doamne, Tu m-ai cercetat și mă cunoști, Tu știi când mă așez și când mă ridic, de departe îmi pătrunzi gândul. Tu știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Încă nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și, iată, Doamne, Tu îl cunoști în totul“ (Psalmul 139.1-4). El este un Dumnezeu al cunoștinței și toate faptele sunt cântărite de El. Dumnezeu face două lucruri cu omul: îl măsoară și îl cântărește.

Când îl măsoară pe om, ce spune El? „Toți au păcătuit și nu au ajuns la gloria lui Dumnezeu.“ Câteodată, oamenii gândesc în felul următor: «Dacă ajung înaintea lui Dumnezeu, mă descurc eu!». Când ești departe de acel moment, poți vorbi așa, dar lucrurile se vor schimba radical atunci când vei ajunge acolo. Cum stau lucrurile cu cântărirea? Să privim la Psalmul 62.9 (cuvinte foarte prețioase pentru cei care cunosc harul și cu totul cumplite pentru cei care nu-l cunosc): „Fiii oamenilor de rând sunt numai o suflare, fiii celor mari sunt minciună; puși în cumpănă împreună, sunt mai puțin decât o suflare“. Să ne aducem întotdeauna aminte că „Domnul este un Dumnezeu al cunoștinței și de El sunt cântărite faptele“!

http://www.clickbible.org/teme-biblice/rugaciune/invataminte-din-rugaciunea-anei/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/rugaciune/invataminte-din-rugaciunea-anei-1-samuel-21-3/

Despre rugăciunea pentru cei morți | Adevărul despre Adevăr

De ce și cum să mă rog?

30.01.2018  |    Esenta crestinismului  |

download

Trăim vremuri în care, la prima vedere doar cei puternici răzbesc, progresează și se bucură de ceea ce le oferă lumea în splendoarea ei. Acești oameni par a nu se ruga de nimeni și nimănui, arătând că sunt suficient de stăpâni pe ei înșiși. A-și ține viața în propriile mâini și a-și clădi viitorul, pare a fi „declarația” lor de credință. Sunt mulți sau puțini cei care adoptă o asemenea filosofie de viață? Ești unul dintre ei?

În ciuda acestei abordări moderne, există totuși oameni care se roagă? Se roagă de unii, de alții, de cine și cui se roagă? Sunt unii care se roagă și lui Dumnezeu. Să fie mulți, puțini? Îi putem întâlni doar în zonele rurale? Am putea să-i întâlnim oare și în zonele urbane, în marile orașe sau în marile metropole ale lumii pierduți prin mulțime?

Mă uit la mine și pot pretinde și dovedi că mă rog. Mă rog chiar și de oameni uneori spunând „vă rog frumos…!” Spun copiilor mei: „te rog…”, și spun tot așa nepoților. Le fel le spun și celor aflați în autoritate când doresc ceva de la ei „vă rog, dacă se poate…!” Faptul că folosesc această exprimare înseamnă oare că rugăciunea este prezentă în viața mea ? Acest gen de vorbire este o formă politicoasă de adresare, o dovadă de bună creștere care, deși are sensul de rugăminte, nu este o rugăciune în accepțiunea religioasă a termenului.

Buna creștere am primit-o în cei șapte ani de acasă și tot acolo întâi am văzut și auzit pe părinții mei rugându-se. Nu se rugau oamenilor, ci Dumnezeului care i-a mântuit și le-a iertat păcatele. Am văzut apoi, cum în timp ce viața lor era schimbată, li se contura tot mai clar sensul existenței și perspectiva veșniciei. De mic, m-au dus cu ei la biserică unde am realizat că nu doar părinții mei se rugau lui Dumnezeu, ci o întreagă comunitate de oameni își găseau plăcere și scop în ruga ce o adresau Lui. Cu timpul, am conștientizat la rândul meu importanța mântuirii, mi-am deschis inima în fața lui Dumnezeu, i-am spus da și am învățat la rândul meu să mă apropii de El prin rugăciune.

Rugăciunea, ca mod de adresare divinității, este prezentă în toate religiile lumii. În creștinism însă, diferența o face faptul că în rugăciunea noastră ne adresăm singurului Dumnezeu care prin Isus Hristos a biruit moartea, este viu în veci și cu care avem o comunicare în dublu sens.

Însuși Isus Hristos, Mântuitorul nostru, în toată perioada existenței Sale pe pământ Se adresa în mod consecvent Dumnezeului Tată din ceruri. „A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo.” (Marcu 1:35) A fost atât de pasionat de rugăciune încât după înălțarea Lui la ceruri continuă la dreapta Tatălui o lucrare desăvârșită a mijlocirii. „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Timotei 2:5)

În slujirea Sa printre oameni, a avut ucenici care Îl urmau peste tot, determinați să nu rateze nimic din trăirile și acțiunile Învățătorului lor (Luca 8:1). Au fost atât de fascinați de modul în care Domnul Isus Se ruga, încât I-au cerut să-i învețe și pe ei cum să se adreseze lui Dumnezeu. „Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…” (Luca 11:1)

Rugăciunea a fost o practică și a creștinilor bisericii primare care „stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2:42)

Dacă Domnul Isus, apostolii, Biserica Primară, au căutat să înțeleagă voia lui Dumnezeu și să primească putere prin rugăciune, cu siguranță că și noi trebuie să le urmăm exemplul.

Avem nevoie de rugăciune, pentru că în primul rând ea este comunicarea cu Dumnezeu. Și pentru că El „nu este departe de niciunul dintre noi” (Fapte Apostolilor 17:27), suntem îndemnați la rândul nostru să ne apropiem de Dumnezeu, primind asigurarea că și El Se va apropia de noi (Iacov 4:8). Prin rugăciune ne conectăm la puterea lui Dumnezeu care lucreză în noi și prin noi.

Deci, roagă-te ca voia Lui să se împlinească în tot ceea ce îi ceri, ai încredere că El știe și vrea ce este cel mai bine pentru tine, apoi mulțumește-I chiar dacă răspunsul încă nu a venit. Procedează ca și Domnul Isus, roagă-te înainte de a lua orice decizie, majoră sau mai puțin majoră (Luca 6:12,13).

Când te rogi, iartă oricui și orice ai avea împotrivă. (Marcu 11.25) Prin rugăciunea fierbinte a celui neprihănit Dumnezeu poate împlini multe lucruri. „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16)

Îndrăznește în rugăciune înaintea Tatălui Ceresc, fiind conștient că Îl ai ca Mijlocitor înaintea Lui pe Domnul Isus. „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4:16)

Rugăciunea este o dovadă a încrederii tale în Dumnezeu. Roagă-te cu credință pentru că:„Tot ce veți cere cu credință prin rugăciue, veți primi” (Matei 21:22). Totuși, nu aborda rugăciunea doar ca pe o listă de „Doamne dă-mi… Doamne fă-mi” cu toate că Dumnezeu așteaptă să aducem la cunoștința Lui toate problemele noastre. ”Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.” (Filipeni 4:6).

Roagă-te ca să nu cazi în ispită: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26:41)

Roagă-te pentru cei ce se poartă rău cu tine. (Luca 6:28)
Roagă-te neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17) folosind orice oportunitate pentru a te ruga.

Câteva sfaturi practice:

  • Nu uita că rugăciunea este o formă de închinare prin care ne adresăm lui Dumnezeu care caută închinători în Duh și în Adevăr.
  • Poți începe să te rogi folosind ca model rugăciunea Tatăl nostrupe care o găsești în Matei:6:9-13
  • Nu folosi neapărat multe cuvinte, nu bolborosi, fii cât se poate de natural.
  • Roagă-te ce este în inima ta, fără nici un fel de teamă că vei greși, atitudinea inimii tale contează înaintea lui Dumnezeu.
  • Biblia spune, roagă-te în „cămăruța” ta, adică într-un loc liniștit, unde să nu fii deranjat de nimic.
  • Roagă-te zilnic, fii disciplinat.
  • Roagă-te Tatălui, în Numele Domnului Isus, prin Duhul Sfânt.
  • Te poți ruga folosind pasaje biblice sau Psalmi, pe care să-i rostești cu voce audibilă (aceasta te poate ajuta să rămâi concentrat la rugăciune, să eviți alte forme de distragere).
  • Când închei rugăciunea spunând „Amin”, spui de fapt „așa să fie”.

În concluzie, roagă-te cu o atitudine de smerenie exprimând dependență de Dumnezeu. Roagă-te cu credință în El pentru răspunsul pe care-l aștepți bazat pe promisiunile Cuvântului Său. Prin rugăciune te expui prezenței lui Dumnezeu și implicării Lui în viața ta.

Indrăznește! Nu vei fi dezamăgit!

articol de Marcel Ioan Strubert, Pastor Zonal Centrul Creștin Timișoara

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/viata-spirituala/bazele-crestinismului/8223-de-ce-si-cum-sa-ma-rog

http://alfaomega.tv/viata-spirituala/bazele-crestinismului/8223-de-ce-si-cum-sa-ma-rog#axzz566sNbw8v

https://ardeleanlogos.wordpress.com/rugaciune/de-ce-si-cum-sa-ma-rog/

Cum să primești răspunsuri la rugăciuni

Daniel Branzei

“Dacă rămâneţi în Mine… vi se va da” (Ioan 15:7)

Ai petrecut săptămâni, luni sau chiar ani rugându-te pentru ceva specific… Și poate că spui: “Doamne, știu ce spune Cuvântul Tău, așadar de ce în dreptul meu nu funcționează?”

Pentru a obține rezultatul pentru care te rogi, trebuie să poți răspunde la trei întrebări:

1) Te rogi pentru voia lui Dumnezeu? Domnul Isus a spus: “Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da” (v. 7). Cuvântul “a rămâne” vorbește despre intimitate și legătură apropiată. El zugrăvește imaginea unei “case”, locul în care ai parte de îngrijire și hrană. Când ai o astfel de relație cu Dumnezeu, Îi vei cunoaște inima și dorințele atât de bine, încât voința ta se va alinia la voința Lui. Prin urmare, vei primi ceea ce ai cerut.

Nu face simpla presupunere că lucrul pentru care te rogi este după voia lui Dumnezeu. În schimb, testează-ți rugăciunea aplicând “principiul rămânerii în El”… pentru că tocmai această rămânere aduce maturitate spirituală. Și când ești matur spiritual, începi să te rogi diferit. Rugăciunile tale nu vor mai fi egoiste și centrate pe sine. Timpul petrecut în prezența Celui pe care îl iubești cel mai mult devine mai important pentru tine decât rezultatul final pe care îl speri.

Nu te mai deranjează să aștepți, pentru că îți dai seama că timpul lui Dumnezeu e întotdeauna perfect. Atunci când El alege să spună NU la cererea ta, vei putea chiar să te bucuri și să spui: “Înseamnă că ai altceva mai bun pentru mine, și eu am încredere în Tine”.

“Rupe orice fel de jug… Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde” (Isaia 58:6,9)

Dumnezeu le-a spus iudeilor că rugăciunile lor nu sunt ascultate deoarece viața lor nu era conform cu ceea ce dorea El de la ei. Te-ai făcut și tu vinovat de așa ceva? Așa că, iată a doua întrebare pentru tine, la care trebuie să răspunzi dacă vrei să obții ceea ce ceri:

2) Nu cumva îți sabotezi singur rugăciunile? Este la fel de important să-L glorifici pe Dumnezeu prin cuvintele pe care le rostești când nu te rogi, ca atunci când te rogi! Biblia spune că există o legătură directă între a avea o limbă critică, lipsită de menajamente, și faptul că rugăciunile nu sunt ascultate.

Felul în care te comporți cu ceilalți va determina felul în care Dumnezeu se comportă cu tine (vezi Efeseni 6:7-8). Dumnezeu ne-o spune foarte clar: “Deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: “Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua nămeaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale” (Isaia 58:6-11).

Asta înseamnă că răspunsul la rugăciunile tale depinde de două lucruri: de atitudinile tale, și de faptele tale – în raport cu cellalți

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2017/04/07/cum-sa-primesti-raspunsuri-la-rugaciuni/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/rugaciune/cum-sa-primesti-raspunsuri-la-rugaciuni/

Confesiunile unui ipocrit al rugăciunii

 September 23, 2017

download

Pot să vă spun un secret? Nimic nu te face să te simți ca un ipocrit mai rapid decât scrierea unei cărți pe tema rugăciunii. Iată-mă, stau la biroul meu și încerc să scriu un blog despre a te ruga pentru lume – și mă lupt să mă gândesc la ultima dată când am făcut asta într-un fel semnificativ.

Nu e vorba că nu ar fi existat motive destule ca să mă pot ruga recent. În ultimele șase luni au fost atacuri teroriste în Londra, Manchester și în jurul lumii. Turnul Grenfell, testele nucleare din Coreea de Nord, și săptămâna aceasta abia ce am reușit să vedem haosul puterii destructive a uraganului Irma, și curățarea etnică a musulmanilor Rohingya din Myanmar.

Și cam astă sunt lucrurile care fac de obicei titlurile principale la știri. Am mers recent la o expoziție de fotografie despre război și situația din Yemen. Am plecat după o oră dezorientată față de scara suferinței pentru ceva de care abia auzisem atunci. Sunt sigur că există mult mai multe alte exemple în jurul lumii, dacă ar fi fost să sap și să fac mai multe cercetări.

Dăm drumul la știri și inimile noastre se frâng față de o lume în nevoie. Și apare și întrebarea, de ce sunt eu – sau probabil noi, toți – atât de încet în a mă ruga pentru ea?

  1. E prea greu

Adesea nu știm ceea ce trebuie să ne rugăm – acestea sunt chestiuni naționale și internaționale complexe care sunt dincolo de priceperea noastră. Nu știu cum se va repara Orientul Mijlociu, cum să se oprească războiul din sudul Sudanului sau despre negocierile ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Rugăciunile noastre se clatină pentru că pur și simplu nu știm ce să cerem lui Dumnezeu! Și se pare puțin cam slab și fără sens să ne rugăm „Doamne, binecuvântă Irakul”.

Dar asta e o gândire greșită. Rugăciunea nu înseamnă să prezint lui Dumnezeu soluțiile sugerate de mine pentru problemele lumii, ci e vorba despre a striga către Tatăl nostru ceresc cel iubitor și înțelept ca să aducă mângâiere, schimbare și pace în aceste situații tragice.

Și sunt două lucruri mari de care trebuie să ne amintim. PRIMUL, noi știm că Duhul mijlocește în dreptul nostru atunci când nu știm ce să ne rugăm (Romani 8:26-27). Dacă nevoile din jurul nostru par a fi copleșitoare, putem să le aducem înaintea lui Dumnezeu cât de bine putem să o facem, încrezători că Dumnezeu poate folosi eforturile noastre mai puțin decât perfecte. AL DOILEA, există anumite lucruri pentru care putem să ne rugăm cu încredere din cadrul Scripturii. Când lucrurile sunt dincolo de limitele noastre intelectuale și etice, putem să cerem în mod simplu și cu confidență ca Dumnezeu să fie glorificat în și prin acel incident.

Dumnezeule, fie ca Numele Tău să fie înălțat printre neamuri; Dumnezeule, fie ca Numele Tău să fie înălțat pe pământ (Psalmul 46:10).

  1. E prea departe

E așa de greu să te conectezi în mod emoțional cu ceea ce vedem la știri – să treci dincolo de numere și să-ți imaginezi oamenii. În timp ce mă uitam pe aplicația mea de știri am realizat că este prea ușor să apăsăm pe următoarea știre decât să ne oprim și să ne rugăm. Dar eu trebuie să mă opresc; e ca și atunci când noi ne rugăm pentru oameni și apatia noastră față de ei este aprinsă în empatie.

Rugăciunea mișcă mâna care mișcă lumea ~ Charles Spurgeon

Rugăciunea chiar schimbă lucruri. Charles Spurgeon a exprimat aceasta atât de puternic: Rugăciunea mișcă mâna care mișcă lumea. Dar rugăciunea mă schimbă și pe mine. Pe măsură ce aduc aceste lucruri înaintea Domnului întregii creații, de fapt eu sunt împins din balonul mic, frumos, confortabil pe care îmi place să-l creez pentru mine însumi. Intru în camera tronului universului, și nu pot decât să văd că lumea este mult mai mult decât ceea ce pot vedea. Și sunt mișcat să văd nevoile lumii cu compasiune, așa cum o face Dumnezeu.

  1. Nu funcționează

Undeva, profund în interiorul nostru, mulți dintre noi avem o îndoială profundă și persistentă: că de fapt Dumnezeu nu va răspundeNu s-a decis El că o va face oricum? Și dacă El răspunde rugăciunilor noastre, oare cum o să știm noi? În plus, se pare că fiecare zi e parcă o zi de știri proaste. Lumea nu pare să devină mai bună.

Acesta e și motivul pentru care, din multe puncte de vedere, a te ruga pentru lume este unul din cele mai mărețe acte de credință – a implica timp și energie în a te ruga pentru oameni pe care nu îi vei întâlni niciodată, fără să mai ai vreodată așteptarea acelei satisfacții care vine în urma rugăciunii răspunse. Cel puțin nu în viața aceasta.

Probabil că în eternitate vom întâlni pe oamenii pe care Dumnezeu i-a adus la credință la 5000 de kilometrii și 500 de ani de acum, ca răspuns la rugăciunile noastre pentru un grup de oameni la care nu a ajuns încă evanghelia. Trăim prin credință, nu prin vedere – și aceasta înseamnă să ne încredem că ceea ce Dumnezeu promite că va răspunde rugăciunii – chiar va răspunde rugăciunii. În cele din urmă… Dumnezeu nu ne va spune să facem ceva care nu se merită să fie făcut:

„Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți rugăciuni, mijlociri, cereri, mulțumiri pentru toți oamenii” (1 Timotei 2:1).

Sunt atât de încântat că există har pentru ipocriții lipsiți de rugăciune. Dar există totodată și o provocare pentru noi: de ce să nu mergem chiar acum pe site-ul de știri, să alegem o relatare, o situație – și să ne rugăm.

Acest articol a apărut în site-ul TheGoodBook.com și este folosit cu permisiune, adaptat din site-ul CrossWalk.com, publicat pe 20 septembrie 2017. Articolul este scris de Rachel Jones (foto alăturat), care a studiat la Manchester University, în prezent este editoare la The Good Book Company. Ea este autoare a mai multe cărți, printre care și Five Thing to Pray for Your Church, Five Things to Pray for the People You Love, Five Things to Pray for Your World. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el, această notă de final și să oferiți sursa citării, adică acest site. Mulțumesc.

http://www.canaan.ro/confesiunile-unui-ipocrit-al-rugaciunii/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/rugaciune/confesiunile-unui-ipocrit-al-rugaciunii/

ISTORIE BAPTISTĂ De la fondarea biserici creştine până în prezent de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881) Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688  Secţiunea VI. Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol Secţiunea IX

Pagina de Istorie

Începând cu luna Februarie 2005, vă punem la dispoziţie o lucrare de Istorie Baptistă scrisă de autorul J. M. Cramp, care prezintă istoria mişcării baptiste într-o formă condensată şi interesantă, începând cu fondarea bisericii primare şi ajungând până în perioada prezentă. Sperăm ca prin acest material să vă îmbogăţiţi cunoştinţele şi să aflaţi detalii diversificate şi interesante legate de istoria creştină. Mai multe informaţii şi scrieri din domeniul istoriei creştine puteţi găsi pe paginile Bibliotecii electronice a Misiunii Vox Dei, prin accesarea link-ului din dreapta, cu Istorie Baptistă.

ISTORIE BAPTISTĂ

De la fondarea biserici creştine până în prezent

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

Capitolul VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

 Secţiunea VI.

Istoria Bisericii Broadmead, din Bristol

Secţiunea IX

Note biografice – John Smyth, Thomas Helwys şi John Spilsbury – Henry Denne – Francis Cornwell, A.M. – Christopher Blackwood – Maiorul-General Harrison – Colonel Hutchinson

 Voi continua acum să ofer câteva relatări despre personalităţile principale Baptiste din secolul al şaptesprezecelea.

 Trebuie să regretăm mult faptul că cunoaştem aşa puţin despre istoria personală a lui John Smyth, Thomas Helwys şi John Spilsbury. Toate informaţiile pe care le-am putut aduna cu privire la Smyth a fost deja comunicată. Nu putem adăuga multe cu privire la Helwys, a cărui stabilire în Londra a fost înregistrată într-o secţiune anterioară. El a scris câteva tratate mici, care au fost mult preţuite. Sentimentele sale asupra persecuţiei, şi cu privire la interferenţa magistratului în treburile religioase, au fost atât de inacceptabile pentru John Robinson, sărbătoritul lucrător Independent, de a cărui biserică New England Pilgrims a aparţinut, încât acesta a publicat o replică, arătând că, deşi el şi cu prietenii să au suferit aşa de mult din acel amestec, ei nu au fost de acord să renunţe. Robinson susţinea că magistratul ar putea „folosi puterea sa legitimă în mod legal pentru promovarea împărăţiei şi legilor lui Hristos”. El a observat: „Este adevărat că ei [magistraţii] nu au nici o putere împotriva legilor, doctrinei şi religiei lui Hristos; însă pentru ei, dacă puterea lor ar fi de la Dumnezeu, ei ar putea-o folosi legitim, şi împotriva contrariului”1. Aceasta este o predare a întregului caz. Părerile lui Helwys, care au fost pe deplin exprimate în Persecuţia Judecată şi Condamnată, au fost cu mult mai sănătoase şi mai Scripturale. Crosby spune, „Cât timp a trăit Helwys, şi a continuat să fie bătrânul acestei biserici de Baptişti din Londra, nu pot să îmi dau seama. Cărţile scrise împotriva lui în această vreme arata că ei au continuat cu mare curaj şi rezoluţie; şi, fără a lua în considerare severităţile folosite împotriva lor de către puterea civilă, au crescut foarte mult în numărul lor”2.

 Nici nu am putea satisface curiozitatea cu privinţa lui John Spilsbury, pastorul primei Biserici Baptiste Particulare sau Calviniste, care se întâlnea în Broadstreet, Wapping, Londra. Putem spune doar că semnătura sa este pusă pe Confesiunea de Credinţă publicată în 1646, şi pe diverse alte documente publice, ultimul fiind „Umila Apologie a câtorva numiţi în mod comun Anabaptiştii”, prezentată lui Charles II în 1660, ca o negare a simpatiei cu insurecţia lui Venner. Observăm că, deşi el s-a unit cu William Kiffin într-o scrisoare către Baptiştii din Dublin, înduplecându-i să se supună tăcut faţă de Protectorat, el mai apoi s-a unit cu un alt număr într-o adresare către Cromwell, protestând în mod serios împotriva asumării acestuia a titlului regal. S-ar putea conclude că Spilsbury a fost un om de influenţă în denominaţie. Cât de mult a trăit el după Restauraţie nu apare. Hercules Collins a devenit pastor al bisericii din Broadstreet în 1677. Dacă acesta era succesorul imediat al lui Spilsbury, nu avem mijloacele de a decide aceasta.

 HENRY DENNE a fost un om de notat. El a fost educat în Universitatea de la Cambridge, unde a dobândit un statut respectabil. După ce şi-a primit ordinarea de la Episcop de Sf. David, în jurul anului 1630, el a fost prezentat celor din Pyrton, în Hertfordshire, loc care l-a deţinut pentru zece ani, în mare parte pentru profitul locuitorilor, prin care el a fost pe drept stimat ca un predicator instructiv şi credincios. În 1641 el a fost numit să predice în cadrul unei vizite ţinute la Baldock, şi el s-a determinat să profite de oportunitatea de a expune relele care de mult timp l-au supărat şi iritat, în particular „păcatul persecuţiei, viciile clerului, şi coruperile în doctrină şi închinare pe care el le-a priceput a fi în Biserica Stabilită”. Textul său a fost Ioan 5:35. După o introducere ingenioasă, el a purces să îşi execute scopul, şi a dat cu biciul destul de liber. Mândria şi lăcomia clerului, pluralităţile lor, neglijarea lor a datoriei prin ne-rezistenţă, şi alte rele, au fost aduse la vedere, şi s-a cerut cu îndrăzneală reformarea. „Trebuie să fac apel la cei din autoritate”, spunea el, „pentru a face căutări silitoare după aceste vulpi. Dacă curţile ar fi fost aşa de vigilente încât să descopere pe aceştia drept predicatori nonconformabili, cu certitudine că până acum biserica ar fi fost pe atât de liberă de ei, precum ţara de lupi. Însă ei au preferat tradiţiile oamenilor înaintea poruncilor Dumnezeului Atotputernic. Vă spun că conformitatea a prins viteză mai rău pentru dragul lor, care prin încălcarea poruncilor lui Dumnezeu cred că fac despăgubiri cu conformitatea faţă de tradiţiile oamenilor”3.

Nu putem fi surprinşi la auzirea faptului că de îndată el şi-a anunţat schimbarea sentimentelor sale. În partea timpurie a lui 1643, el a fost botezat de Thomas Lamb, un pastor al bisericii din Bell Alley, Coleman Street, Londra. Darurile sale au fost recunoscute cu mulţumire de către biserică, şi prin direcţia lor el s-a angajat într-o misiune în judeţele din Staffordshire şi Cambridgeshire, unde a predicat Evanghelia cu mare succes şi a format multe biserici. Aceasta a stârnit mânia autorităţilor Prezbiteriene. El a fost arestat şi întemniţat la Cambridge. Prin interferenţa unui prieten, cazul său a fost adus înaintea Parlamentului, motiv pentru care a fost scos şi dus la Peterhouse, Aldersgate Street, Londra. Notoriul Dr. Featly se afla în aceiaşi temniţă, în calitate de monarhist. Denne l-a provocat la o dispută. Ei s-au întâlnit şi s-au luptat, în felul uzual, cu propoziţii şi silogisme, până ce doctorul a obosit, şi s-a retras din conflict. Denne a continuat războiul cu peniţa sa, şi a publicat o replică la faimoasa carte a Dr. Featly, Canciogul Hoţului (The Dippers Dipt,), etc. El a fost curând eliberat, şi a fost numit Predicator al parohiei Eltisley, Cambridgeshire, loc din care, ca punct central, el a făcut itinerarii în diferite direcţii, predicând şi botezând. În 1645 el a vizitat judeţul Kent, şi strădaniile sale au fost o binecuvântare pentru mulţi.

Opoziţia cu care s-a confruntat Denne a apărut la plecarea sa din Eltisley. Apoi el a intrat în armată, şi a slujit câţiva ani. Însă nu s-a oprit din predicat, şi nici nu a fost necesar, căci predicatul şi rugăciunea erau lucruri atât de ciudate printre soldaţii Parlamentului. „Cornet Denne” era titlul său militar, însă „Popa Denne” era apelativul prin care a fost cunoscut între asociaţii lui. Nu putem spune dacă a văzut sau nu vreo bătaie, nici din ce părţi ale Angliei era regimentul la care era ataşat el din timp în timp. Singurul eveniment înregistrat este scăparea sa îngustă de la moarte ca rebel. În mai, 1649, el a luat parte la o rebeliune a trupelor, în parte ocazionată de nevoinţa oamenilor de a se alătura expediţiei înspre Irlanda, şi în parte datorită nemulţumirii cu starea existentă a lucrurilor. Măsurile prompte au fost luate şi revolta a fost înăbuşită; însă Denne şi alţi trei au fost osândiţi să fie împuşcaţi.

 „Cornet Denne, fiind un om al părţilor, şi unul care a fost stimat pentru pietate şi onestitate, şi-a primit sentinţa cu mare bărbăţie şi curaj de spirit, şi totuşi cu aşa multă îmbunare şi recunoaştere a mâinii drepte a lui Dumnezeu, justeţea sentinţei, şi predarea sa ca urmare, încât el s-a părut că se bucură cu plăcere să sufere sub o sentinţă aşa de dreaptă, şi el a profesat în mod deschis, că deşi inima sa nu l-ar putea acuza de vreun înţeles greşit, cu toate acestea el a fost convins de răul acţiunii, şi consecinţele periculoase ale acestuia; că dacă mai continuau încă trei sau patru zile, ţara avea să ajungă în mizerie şi ruină”: Cornet Tompson şi Caporalii Church şi Perkins au fost împuşcaţi; şi „Cornet Denne fiind chemat la apel, a venit cu mult calm de spirit, aşteptând să moară, însă generalul, după ce a poruncit locotenentului general Cromwell să-l înştiinţeze la locul execuţiei că excelenţa sa i-a extins milă faţă de el, la care el a răspuns sobru şi brusc, ‚Nu sunt vrednic de o astfel de milă; mi-e mult mai ruşine să trăiesc decât să mă tem să mor’ plângând amar”4. Mai apoi el s-a străduit să repare stricăciunea prin a publica un pamflet în care originea şi obiectele revoltei erau declarate, şi consecinţele deplorabile, care ar fi urmat dacă nu ar fi fost înăbuşită, au fost expus cu credincioşie.

Nu se prea pare că el ar mai fi continuat mult timp după aceea în armată. Mai târziu îl găsim în locul său ca membru al bisericii de la Fenstanton, în 1653, luând parte în anumite proceduri disciplinare. La una din întâlnirile lor, Henry Denne a început să vorbească, spunând, „Fraţilor, doresc să consideraţi Cuvântul lui Hristos, spunând, Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele (Matei 28:19); din care ultimele cuvinte sunt folosite adesea de noi, deşi cred că nu adesea. Dar doresc ca noi să considerăm în mod serios pe primele, anume, Mergeţi, învăţaţi toate naţiunile, botezându-le, etc., [sau] cum spune Marcu, Mergeţi, predicaţi Evanghelia la orice făptură: şi astfel, fie că nu suntem aşa de mult legaţi, să observăm una din ele. Şi dacă se pare că noi o facem, atunci mă rog să considerăm dacă nu cumva suntem într-o mare greşeală, în a fi atât de neglijenţi în a trimite persoane să divulge Evanghelia, în acele multe locuri care sunt atât de ignorante. Într-adevăr, concep faptul că suntem mult de blamat, mai ales că vedem că sunt aşa de multe oraşe pe aici care nu au nici un învăţător; şi cine poate spune că Domnul poate lucra în această oportunitate”5. Rezultatul a fost că Denne şi un alt membru au fost trimişi într-o excursie misionară, dând socoteală de aceasta bisericii la întoarcerea lor. În anul următor a mers din nou în Kent şi a petrecut ceva timp la Canterbury. Strădaniile sale au fost atât de acceptabile încât biserica l-a invitat să se stabilească în mijlocul lor. Biserica Fenstanton a încuviinţat, a numit un alt frate să-l însoţească într-o călătorie, şi „bani şi cai li s-au oferit acestora”. El a sosit în siguranţă, şi a fost primit cu bucurie. „I s-a oferit o casă”, a spus Biserica Canterbury, într-o scrisoare către ceea de la Fenstanton, datată 19 februarie 1655, „şi nu ne îndoim de o fiinţă confortabilă şi subzistenţă în mijlocul nostru”6. El a fost privit ca unul dintre şefii denominaţiei. În 1658 el s-a angajat într-o dispută privitoare la botez cu Dr. Gunning, un preot celebrat al zilei, mai apoi episcop, în mod succesiv, al Chichester şi Ely. Aceasta a avut loc în biserica Sf. Clement Dane, Strand, şi a fost frecventată de câteva mii de persoane. Denne a publicat o relatare a acesteia, şi la scurtă vreme a botezat-o pe doamna la a cărui caz a avut loc disputa. Îndoielile ei au fost înlăturate prin argumentele lui Denne.

Nimic mai mult nu se ştie de Denne, decât publicarea a două mici pamflete. Semnătura sa apare printre altele pe Umila Apologie (Humble Apology), etc., emisă după insurecţia lui Venner. Crosby presupune că el a murit în anul 1661, şi declară că un cler episcopal a compus următorul epitaf pentru mormântul său:  „Să spun de înţelepciunea, învăţătura, bunătatea faţă de oameni Nu mai trebuie să spun nimic mai mult – decât că aici odihneşte Henry Denne”7.

 FRANCIS CORNWELL, A.M., a fost educat la Colegiul Emanuel, Cambridge. Neal spune că „el a fost unul dintre cei mai învăţaţi preoţi car ea expus cauza Baptiştilor”. Aceasta a avut loc sub circumstanţe singulare. Cornwell era vicar de Marden, Kent, unde a refuzat să se conformeze cu anumite ceremonii impuse de Arhiepiscopul Laud, şi pentru refuzul său a fost încredinţat temniţei Maidstone. În timp ce se afla acolo, o femeie care l-a vizitat i-a sugerat că avea câteva îndoieli cu privire la legitimitatea botezului pruncilor. El a încercat să le înlăture prin cele mai bune argumente la care se putea gândi, însă a eşuat să o satisfacă. Aceasta l-a dus la cercetări ulterioare, al căror rezultat a fost, că el a abandonat botezul pruncilor, şi a fost botezat de William Jeffery, un lucrător Baptist eminent. După eliberarea sa din temniţă, a fost chemat să predice la o întâlnire de lucrători la Cranbrook. Aceasta a fost în 1644. El şi-a ales drept text Marcu 7:7, şi „şi-a luat libertatea de a declara sentimentele sale liber în acest punct; şi le-a spus că Pedobaptismul era o inovaţie anti-creştină, o tradiţie umană, şi o practică pentru care nu exista nici percept şi nici deducţie adevărată din Cuvântul lui Dumnezeu”8. A urmat multă discuţie, şi s-a manifestat o mare indignare; însă C. Blackwood, unul din lucrătorii prezenţi, care a înjosit predica în stenografie, după ce a promis că va oferi o replică acesteia, considerarea ulterioară a subiectului a fost amânată până la următoarea lor întâlnire. În locul replicii, totuşi, Blackwood a urmat exemplul lui Cornwell, găsind a fi imposibil să-l infirme, şi a fost şi el botezat de Jeffery. Cornwell a fost foarte zelos pentru principiile Baptiste. Lucrarea sa în privinţa botezului, intitulată, O apărare a comisiei regala a Regelui Isus, a fost distribuită printre membri Camerei Comunelor, şi a produs mare tulburare. El a părăsit curând Organizarea, şi a format o Biserică Baptistă în vecinătatea din Cranbrook, peste care a prezidat până la moartea sa.

CHRISTOPHER BLACKWOOD a fost un predicator capabil. El s-a născut în 1606, a absolvit de la Cambridge în 1624 şi a devenit preot de Rye, în Sussex. Când a îmbrăţişat principiile Baptiste, el a devenit pastorul unei biserici care se întâlnea la Spillshill House, lângă Staplehurst, Kent. După ce a lucrat acolo câţiva ani, el a mers la armată, a însoţit forţele trimise în Irlanda, şi a fost pentru o vreme pastor al unei biserici la Dublin, exercitând, după cum se pare, o supraveghere generală asupra altor Biserici Baptiste din acel judeţ. Într-o scrisoare trimisă Secretarului Thurloe, în anul 1655, el este desemnat, „Oracolul Anabaptiştilor din Irlanda”. El se pare că s-a întors în Anglia cam în vremea Restaurării, căci numele său este pe declaraţia Baptistă împotriva rebeliunii lui Venner. În 1661 a mers în Olanda, unde a rămas un an. La scurt timp după revenirea sa şi-a rezumat rezidenţa în Dublin, unde a murit în 1670. El a fost un om învăţat, bine citit între părinţi. Atât el cât şi Cornwell au fost apărători aprinşi ai libertăţii sufletului, şi au protestat în scrierile lor contra intoleranţei partidei Prezbiteriene. Prima sa publicaţie a fost intitulată Atacul lui Antihrist în ultimele lui două garnizoane – Constrângerea conştiinţei şi Botezul pruncilor9.

MAIORUL-GENERAL HARRISON a fost unul din cei mai buni soldaţi ai lui Cromwell, şi pentru o vreme s-a bucurat de întreaga sa confidenţă. El a condus trupei de cai numită să transmită pe Charles I din Insula Wight către Castelul Hurst. El a fost unul din judecătorii Regelui. El l-a asistat pe Cromwell în dizolvarea Lungului Parlament. Tot el a fost membru al Conciliului de Stat sub Republica Engleză. Însă el era un republican aspru, şi prin urmare opus în întregime faţă de Protectorat. Tot el a îmbrăţişat principiile Monarhiei a Cincia. În aceste relatări Cromwell l-a degradat şi l-a pus în captivitate. La Restauraţie el a fost exceptat din clemenţă. Zece din regicizi (cum erau numiţi judecătorii Regelui) au fost spânzuraţi, înecaţi şi tăiaţi în patru. Maiorul-General Harrison a fost unul dintre ei. El a suferit cu mult calm şi intrepiditate, declarând la locul execuţiei „că era pe deplin convins că ceea ce a făcut el era cauza şi lucrarea lui Dumnezeu, de care era confident că Dumnezeu o deţine şi o va ridica din nou, oricât de mult ar suferii el în acel timp”.

Ivimey spune că „deşi Maiorul-General Harrison era un Baptist la vremea procesului şi a execuţiei, cu toate acestea el nu era în perioada morţii Regelui”; şi că „nu există nici o evidenţă a vreunui Baptist care să fi fost printre judecătorii Regelui”10. Aceasta nu este chiar atât de clar. Thurloe, în lucrarea sa State Pacers, referindu-se la refuzul lui Harrison de a se supune faţă de Protectorat, în decembrie 1654, îl numeşte „cel mai eminent bărbat din partida Anabaptistă”. El abia dacă era vrednic de acel apelativ dacă nu a fost pentru ceva vreme în legătură cu denominaţia Baptistă.

Harrison este descris în general de istoric ca un fanatic. Este sigur că el era o figură impulsivă, şi oarecum vopsit cu vanitate. Însă nu poate fi nici o îndoială că el era sincer şi sobru în seriozitate, deşi s-ar putea admite că era un om singular chiar şi în acele vremuri. Nu trebuie să măsurăm secolul 17 după al 19lea. Un scriitor modern spune despre Harrison: „Pentru integritatea vieţii sale, şi eroismul creştin cu care a îndurat o moarte crudă şi de nimic, el poate fi clasat în mod meritat, dacă nu ar provoca prioritatea, cu un More, un Russell, un Sydney”11.

Aici este un extras dintr-o scrisoare scrisă de el lui Cromwell în ocazia preluării comenzii de către el a armatei trimise să invadeze Scoţia în 1650: „O! Un duh de credinţă şi de mijlocire să fie vărsat peste voi şi armata voastră! E mai mult de avut în această cale simplă săracă decât s-ar aştepta cei mai mulţi sfinţi. Domnul meu, fie ca aşteptarea după Iehova să fie cea mai mare şi cea mai considerabilă afacere pe care o ai zilnic; socoteşte-o astfel, mai mult decât a mânca, dormi, sau sfatul laolaltă. Depărtează-te uneori de compania ta, şi primeşte un cuvântul de la Domnul. De ce să nu ai trei sau patru suflete preţioase care să stea adesea la braţul tău, cu care acum şi atunci să te întorci la un colţ? Am găsit împrospătare şi milă într-un astfel de cale. Ah! Domnul compasiunii, să se îndure de greutăţile voastre, să se îngrijească de voi, să stea şi să vă împrospăteze inima în fiecare moment! Dacă aş putea v-aş face bine în orice fel. Inima mea este cu voi, şi slabele mele rugăciuni către Dumnezeul meu pentru voi”. Într-o parte primară a scrisorii el spunea, „Nu mă îndoiesc de succesul vostru; însă cred că credinţa şi rugăciunea trebuie să fie motoarele principale”12.

Cromwell a iubit o astfel de discuţie. „Într-un astfel de spirit”, spune Carlyle, „merge la războaie. ‚Un om intoxicat cu Dumnezeu’, aşa cum Novalis o pune în altă parte. M-am întrebat, dacă undeva în istoria modernă Europeană, sau chiar în Asia antică, s-a găsit un bărbat care să practice lucrurile rele ale acestei lumi cu o inimă mai plică cu ideea Celui Prea Înalt! Scăldat în splendorile etene – astfel păşeşte el pământul nostru slăbit. Acest om este unul din puţini. El este proiectat cu o forţă teribilă din eternităţi, şi în vremurile şi arenele lor nu există nimic care să poată să i se opună”13.

COLONEL HUTCHINSON a fost un om cu minte nobilă şi inimă caldă. El este perpetuat în Memoirs scrise de văduva sa, şi bine cunoscut tuturor studenţilor din istoria engleză. Este de valoare, în privinţa relatărilor istorice, precum diversele paragrafele vag elucidate de la alţi scriitori. Însă marele său farmec constă în schiţările excelente de caracter cu care abundă. Doamna Hutchinson ne oferă o portretistică de lungă durată a soţului ei excelent, atras, într-adevăr, cu mâna afecţiunii, şi prin urmare unii ar putea fi dispuşi să-l considere flatant; însă este un aşa aer de veridicitate în narativă încât este imposibil să te îndoieşti de corectitudinea generalului din imagine. Există şi multe alte schiţări discriminante a altor persoane care au figurat proeminent în scenele acelei bătălii pentru libertatea pe care Clarendon o numeşte „Marea Rebeliune”.

Colonelul a fost pentru o vreme Guvernator de Nottingham, sub Parlament. Mai apoi a stat în Casa Comunelor, unde a fost întotdeauna ascultat cu mare respect. Fiind unul din judecătorii Regelui, el era în mare primejdie la Restauraţie. Însă el avea relaţii puternice, şi şi-a conciliat atenţia duşmanilor săi prin acte de moderaţie şi bunătate când se afla la birou. Viaţa sa a fost cruţată; totuşi a fost tratat ca o persoană suspectată, pe care oricine ar putea-o irita şi supăra cu impunitate, şi care, în oricare pretext, Guvernul l-ar putea pune în detenţie. Aşa s-a şi dovedit a fi. El a fost deodată arestat, cu o acuzaţie de complicitate într-un complot de trădare, şi a fost încredinţat Turnului, de unde a fost transmis către Sandown Castle, lângă Deal. Nu a avut loc nici o investigare legală – nici un proces. Acuzaţia a fost în totalitate falsă: însă s-a determinat să fie dat la o parte. Aerul intens al coastei mării era nepotrivit pentru starea delicată a sănătăţii sale; la care s-a adăugat, acomodările temniţei din cel mai mizerabil fel. Doctorul a declarat că „locul l-a ucis”. El a murit în captivitate, septembrie 11, 1664.

Doamna Hutchinson a dat o relatare a felului în care ea şi soţul ei s-au convertit la principiile Baptiste. S-a întâmplat la Nottingham în anul 1647.

„Când anterior lucrătorii Prezbiterieni l-au forţat, de dragul tăcerii, să meargă şi să rupă o întâlnirea privată în camera canonului, s-au găsit câteva note cu privire la Paedobaptism, care au fost aduse în locuinţele guvernatorului; şi soţia sa având pe atunci mai mult timp liber ca să le citească decât el, după ce le-a citit cu atenţie şi le-a comparat cu Scripturile, nu a găsit ce să spună împotriva adevărurilor pe care le afirmau ei, cu privire la aplicarea greşită a ordonanţei către prunci; însă fiind pe atunci tânără şi modestă, ea a gândit-o a fi un fel de virtute ca să supună judecăţii şi practicii pentru majoritatea Bisericilor, mai degrabă decât să apere o opinie singulară a ei proprie, pe atunci nefiind iluminată în acea mare greşeală a Bisericilor Naţionale. Însă în acest an ea, fiind totodată cu prunc, şi-a comunicat îndoielile către soţul ei, şi a dorit ca el să dea curs satisfacţiei ei; care în timp ce le făcea, el însuşi a devenit nesatisfăcut, sau mai degrabă satisfăcut contra acesteia. Mai întâi, prin urmare, el a cercetat cu de-amănuntul doar Scripturile, şi n-a putut găsi în ele nici o bază pentru acea practică; apoi el a adus şi a citit tratatele eminente din ambele părţi, care în acea vreme veneau groase de la prese, şi era mult mai satisfăcut de eroarea Paedobaptiştilor. După aceasta, soţia sa fiind adusă la pat, ca el să nu dea nici o ofensă partidei religioase, a invitat pe toţi lucrătorii la cină, şi şi-a supus îndoiala sa şi fundamentul acesta către ei. Nici unul din ei nu a putut apăra practica cu vreun motiv satisfăcător, decât tradiţia Bisericii din vremurile primitive, şi scutul lor de sfinţenie federală, pe care Tombes şi Denne l-au răsturnat atât de excelent. El şi soţia sa atunci, profesând a fi nesatisfăcuţi cu practica, au dorit opiniile lor, ce trebuiau dar să facă. Majoritatea au răspuns, să se conformeze practicii generale a celorlalţi creştini, oricât de întunecat li s-ar părea; însă Foxcraft, unul din adunare, a spus, că dacă nu erau convinşi de garanţia practicii din Cuvânt, ei păcătuiau în a face astfel; prin urmare acel prunc nu a fost botezat. Şi acum guvernatorul şi soţia sa, în ciuda faptului că nu şi-au părăsit adunările, nici nu şi-au retras bunăvoinţele şi politeţile de la ele, cu toate acestea au fost ocărâte de ele, au fost numiţi fanatici şi Anabaptişti, şi adesea menţionaţi în predicile lor publice. Şi nu numai lucrătorii, dar şi sectarele lor zeloase, au conceput răutăţi implacabile împotriva lor datorită acestora; care au fost duse la îndeplinire cu un duh de invidie şi persecuţie până la sfârşit, deşi el, de partea lui, putea să le fi spus acestora, precum a spus Stăpânul său vechilor farisei: ‚Multe lucruri bune am făcut în mijlocul vostru: pentru care dintre ele mă urâţi?”14

 Note de subsol:

  1   Tracts, p. 92.

 2  History, i. p. 275.

  3  Crosby, i. 298-301

  4  Fenstanton Records, Introductory Notice, pp. xii., xiii.

  5  Fenstanton Records, p. 71.

  6  Ibid. p. 135.

  7  History, i, p. 306.

  8  History, i. p. 346.

  9  See Baptist Magazine for June, July, August, and September, 1867, for a valuable collection of letters written   by Mr. Blackwood.

 10  History, i. p. 293.

 11  Burton’s Diary, by Rutt, iv. p. 432, note.

 12  Fenstanton Records, pp. 315-317.

 13  Cromwell’s Letters and Speeches, ii. p. 173.

 14  Memoirs of Col. Hutchinson, pp. 299-301.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_iul07.htm