FII UN PURTĂTOR DE POVERI! – Fundația SEER — ARMONIA MAGAZINE – USA

„Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel legea lui Hristos” (Galateni 6:2) Toți cei cu care te întâlnești ascund câte ceva, și asta nu pentru că sunt decepționați, ci pentru că unele răni sunt prea personale pentru a putea discuta despre ele. Când primești o replică dură din partea soțului, durerea poate fi prea […] […]

Isus din evanghelii

st.-johnleaning4

Viața și misiunea lui Isus Cristos sunt prezentate în cele patru evanghelii ce fac parte din canonul biblic. Scrierea acestor texte sacre reprezintă un proces complex care pune împreună memoria și tradițiile dezvoltate de comunitatea formată în jurul lui Isus. Intervalul de timp scurs între evenimentele petrecute și punerea lor în scris de autorii biblici reprezintă matricea în care lucrurile au fost mereu gândite și reevaluate, analizate din numeroase perspective. Fiecare evanghelie a avut la bază atât preocupările autorului, cât și ale unei comunități în care acesta a trăit. Textul reflectă asemenea preocupări în contextul unei tradiții locale și caută să prezinte personalitatea lui Isus din perspectiva unor nevoi de înțelegere și de definire a unei identități în raport cu viața și misiunea lui Cristos. Anumite specificități ale fiecărei evanghelii se observă imediat, încă de la prima lectură. Altele necesită date suplimentare, cunoștințe atât cu privire la specificul istoric și cultural al perioadei în care a trăit Isus, cât la cel în care a activat autorul textului. Dincolo de aceste detalii însă, cititorul Scripturii a fost mereu învățat să vadă în textul biblic anumite lucruri și, ca urmare, să nu sesizeze altele. Tradiția Bisericii a însemnat dezvoltarea unui mecanism similar cu cel în care a funcționat procesul scrierii evangheliilor. Comunitatea creștină a citit și interpretat Biblia atât prin prisma unor nevoi concrete ale propriului context istoric, cât și a unei viziuni hermeneutice care vine din trecut prin tradiție. Persoana și viața lui Isus au fost receptate de fiecare biserică locală după același procedeu. Elemente noi și eventual anumite detalii din textul biblic au revenit în atenția cititorilor în momente de cotitură sau în perioade în care Biserica a avut de înfruntat mari provocări.

Pentru perioada în care trăim, se observă interesul pentru specificul local, pentru diversitate și detaliile de ordin cultural și religios. Lectura evangheliilor este preferată în acest orizont al descoperirii și explorării elementelor ce țin de particularitățile culturale ale epocii în care au fost scrise și mai puțin de identificarea dogmelor universale abstracte și dificil de înțeles. Cititorul contemporan pare mai deschis să participe la narațiunea biblică și la intriga ei, să sesizeze trăsăturile de caracter ale persoanelor care apar în text, alături de elementele particulare ale culturii antice. În același timp, există interes pentru elementele stilistice și de construcție literară a textului, pentru componenta creativă pe care a utilizat-o autorul biblic. În contrast cu acest tip de receptare, nu de puține ori, accentul interpretărilor Bisericii pare să eludeze asemenea așteptări de apropiere de narațiunea biblică și de viața celor ce apar în ea, preferând să ofere mai ales enunțuri de ordin teologic, cu caracter general și departe de interesul creștinului obișnuit, de nevoile sale cotidiene. Sigur, sarcina comunității creștine este aceea de a transmite mai departe adevărurile despre persoana și viața lui Isus, însă acest lucru nu presupune doar repetarea mecanică a unor dogme. Forța exemplului lui Isus și posibilitatea credinciosului de a se apropia de persoana sa rămân determinante pentru asumarea statutului de ucenic care dorește să îl urmeze pe Cristos în lume.

Ceea ce pare să lipsească spiritualității creștine actuale este tocmai acel Isus uman și cald din evanghelii. Figura lui a fost prea mult artificializată de constructul teologic și de un soi de triumfalism al unei viziuni potrivit căreia divinitatea lui Isus a umbrit umanitatea sa. Doar la Crăciun și eventual la Paști comunitatea creștină se apropie cumva de această persoană care a trăit printre noi, ca unul dintre noi, fiind egalul și fratele nostru. Această perspectivă a kenozei lui Dumnezeu a fost marginalizată prea mult în discursul creștin, și de aceea relația cu Isus s-a artificializat atât de mult. Ne lipsește imaginea unui partener, a unui frate mai mare angajat alături de noi în lume, a unui om care poartă aceleași poveri alături de ucenicii săi și care își întinde ființa la maximum ca să poată învinge toate provocările pe care le aduce viața normală în lume. Credincioșii de azi simt tot mai acut această nevoie de normalitate, de asistența lui Isus dincolo de zidurile bisericilor și de protecția artificială a clișeelor limbajului religios sau a legalismului moralist.

Pornind de la aceste observații, ne propunem un exercițiu de lectură a Evangheliei după Ioan la acest nivel foarte primar în încercarea de a ne apropia de persoana lui Isus, de a-l primi ca pe unul dintre noi, ca un om autentic care a trăit în comunitatea iudaică antică. Pentru unii, alegerea acestei evanghelii poate fi cea mai neinspirată opțiune, pentru că, potrivit specialiștilor, este vorba despre cea mai teologică dintre toate și ne prezintă un Isus dincolo de limitele iudaismului, o figură universală instrumentată cu un discurs dens conceptualizat. În ciuda acestui avertisment, considerăm că Sf. Ap. Ioan ne pune la îndemână un tablou excelent care relevă un Isus foarte personal și o serie de trăsături care ne apropie și ne invită la un dialog intim. Personalitatea sa este cuceritoare tocmai din modul în care se raportează la semeni și la Dumnezeu. Evanghelia a patra este nu numai rodul unei reflecții teologice înalte, ci și al unei prietenii profunde, al unei experiențe umane care a avut șansa unei relații speciale cu Isus Cristos. Încercăm să pătrundem în textul Scripturii cu această dorință de a-l descoperi pe Fiul lui Dumnezeu coborât la nivelul omului, care a decis să își asume în totalitate condiția umană cu tot ce presupune ea. Ne interesează acest mod onest de a trăi în lume, în limitele unei experiențe locale, cu mizele ei culturale și religioase, dar și cu încercarea de a construi ceva nou și relevant care să dăinuie peste veacuri.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2019/11/17/isus-din-evanghelii/

ALBA IULIA: Educație pentru viață și familie printr-un parteneriat Școală-Biserică-Familie — Știri pentru viață

Asociația „Filantropia Ortodoxă Alba Iulia”, organizație cu peste 16 ani de experiență a Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, a realizat, la inițiativa a 25 de cadre didactice, un proiect educațional pentru școlile publice din județul Alba. Rezultat dintr-un parteneriat între Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia și Inspectoratul Școlar Județean Alba, proiectul se va desfășura pe… via […]

Realism duhovnicesc și ficțiune literară în „Călugărul și dracul”

de Elena Dulgheru    Scenă din film

Cum ar putea fi conceput un Faust rusesc, fără convertirea demonului? Acest pariu l-au încercat acum câțiva ani Aleksandr Sokurov și scenaristul Yuri Arabov în memorabilul lor Faust (2011), eseu cinematografic existențial-religios, în care omul se dovedește mai inventiv în rele decât îngerul minciunii, acesta din urmă fiind nevoit, până la urmă, să-și abandoneze cauza. Omul trebuie măcar să-și asume responsabilitatea răului făcut în istorie și să nu-l mai acuze pentru asta pe diavol – este provocarea lansată de film atât condiției umane, cât și gândirii teologice clasice. Mai benign decât Faust, Mefistofel nu dă, totuși, semne de umanizare în pelicula lui Sokurov.

Speranța umanizării, mai precis, întrebarea asupra pocăinței demonului, este tema teologică subsidiară a filmului lui Nikolai Dostal, Călugărul și dracul (Rusia, 2016), despre care am scris acum o săptămână. Doctrinar, ea derivă din vechea teză a apocatastazei – a mântuirii universale -, fără, însă, a afirma erezia origenistă.

Pariul convertirii demonului sau măcar al benignizării demonicului prin deriziune, este specific culturii populare ortodoxe. Ivan Turbincă al lui Ion Creangă, alături de snoavele românești și rusești cu oameni și draci, în care dracul iese rușinat, îmblânzesc spectrul răului prin umor și compasiune, căci răul e echivalat de înțelepciunea populară cu beteșugul sufletesc și mental. Ce e mai umilitor decât mila? Cum să nu fugă dracul de asemenea umilință?

În fond, spune Dostal într-un interviu pentru canalul TV „Tzar-Grad” din 25 octombrie 2016, filmul său este despre iubire de semeni și de Dumnezeu și despre iertare. „Pentru mine și Arabov, cheia filmului este această pildă: «Un călugăr se întoarce istovit la chilia sa după o zi de trudă și abia așteaptă să se întindă în pat. Când colo, în pat era culcat un drac! Călugărul zise în sinea sa: A obosit și el, săracul! Și se culcă sub pat. Atunci dracul ieși ca din pușcă din chilia monahului». Iată deci că prin iubire putem birui răul. Am vrea ca și filmul nostru să transmită această idee”.

Ideea se simte din plin. Dostal, autor de dramedii cu inocenți atinși de aripa îngerului (ca Petya în drum spre Împărăția cerească) și al unor apreciate seriale TV (dintre care unul despre istoria schismei ruse), are marea calitate de a vorbi pe un ton cald și nonșalant despre cele mai grave lucruri. Pentru filmul său Norul-paradis, cineastul a primit, pe lângă Leopardul de Argint la Locarno, și un premiu „pentru spargerea barierei dintre filmul popular și cel elitist” la Festivalul Kinotavr (1991).

Această spargere a barierei dintre popular și elitist, operată de filmul religios pentru prima dată în Ostrovul, este cheia principală a succesului peliculei. Ea este susținută de osatura perfectă a scenariului, dar e hrănită și de frenezia jocului, cald, energic și foarte uman, cu ritmul și accentele comediei, atât de dragi școlii filmice ruse. Actorul principal Timofei Tribunțev, mucalit, tandru și extraordinar de talentat, își construiește personajul pe calapodul celui al lui Piotr Mamonov din Ostrovul, obținând efecte cuceritoare. Îl susține și restul echipei, care funcționează în cea mai admirabilă simfonicitate. Li se adaugă, ca ingredient substanțial, discursul existențial-religios, survenit după aproape o oră de râs copios, pentru a realiza un mix postmodern, foarte prizat de public. Că îl numim comedie cu accente de meditație teologică ori pildă creștină, mai puțin contează. Contează magnetismul peliculei, discursul sincer, extraconfesional și capacitatea ei de a atrage cercuri foarte largi de public. O asemenea punere a problemei este esențială atât pentru arta cu miză religioasă de azi, cât și pentru discursul teologic.

Din perspectiva asceticii răsăritene, este chestionabil realismul duhovnicesc al relației monah-demon. Au demonii nostalgii, ca la Dostal, ori e acesta doar un tușeu artistic? Pot dracii să se umanizeze? „Dracu’ știe”, răspunde Yuri Arabov în interviul citat. Intrebarea atinge doctrina apocatastazei, dar nu o susține. E drept, tradiția ortodoxă consemnează cazuri singulare de demoni „înălbiți” la rugile vreunui monah, amendat, însă, de Dumnezeu, care îi poruncește să nu mai intermedieze pentru satana.

„De ce nu te duci la sfinți, ci îți pierzi vremea cu mine?”, îl întreabă Ivan pe Legiune, plictisit de insistențele demonului. „Acolo sunt locurile ocupate, nu mă primește nimeni”, replică acesta. Sunt dracii capabili de confesiuni, neforțați de sfințenia unui Antonie cel Mare? Cedează ei, oare, smereniei? Mai are vrăjmașul interioritate, de vreme ce îl numim neființă? Ori, cum învață Părinții, este împietrit după făptuirea fărădelegii atâta amar de vreme?

Filmul îmbină fantasticul literar cu înțelepciunea duhovnicească, fără a rătăci teologic. Sursa directă a scenariului este Călătoria Sf. Arhiepiscop Ioan al Novgorodului călare pe drac la Ierusalim, un text fabulos, consemnat în Letopisețul din Novgorod cel Mare (sec. XIV); miracolele plutei întoarse contra curentului și al dracului transformat în femeie provin din aceeași sursă, cu toate că filiațiile literare ale scenariului sunt mult mai complexe.

Sfântul Petru, consemnează Faptele Apostolilor, învia morții cu umbra sa. Iar dacă monahul Ivan își oglindește chipul, cu bunătatea sa, peste o umbră a întunericului, o face nu spre exaltarea neființei, ci din legea suverană a prieteniei (înțeleasă în simplitatea duhului său) și spre slava lui Dumnezeu, Care în iubirea Sa cu adevărat vrea ca toți să se mântuiască. Această atotcuprinzătoare iubire răzbate, dincolo de șfichiuirile satirei de moravuri, din toate texturile filmului.

http://www.culturavietii.ro/2017/09/09/realism-duhovnicesc-fictiune-literara/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/realism-duhovnicesc-si-fictiune-literara-in-calugarul-si-dracul/

RĂZBOI CONTRA RELIGIEI SUA ŞI ROMÂNIA

download

Războiul contra religiei în școli, pe două fronturi: SUA și România

31 ian 2014 | RELIGIE

O mamă din zona Detroit i-a acuzat pe oficialii școlii în care învăța copilul ei autist în vârstă de 8 ani că i-au solicitat acestuia să nu mai aducă Biblia în clasă. Mama lui a menționat că Jason se bucura citind Biblia în timpul liber pe care îl avea la școală. În replică, conducerea școlii a afirmat că Biblia este doar pentru Biserică, nu și pentru școală. Acesta este doar unul dintre cazurile în care ostilitatea față de valorile creștine ia amploare în școlile publice.

Jessica Cross, mama lui Jason, a afirmat că a fost șocată de cenzura la care a fost supus fiul ei, precizând presei că nu este prima oară când copilul ei se confruntă cu rele tratamente din partea personalului școlii.

Cazul școlii din Detroit nu este unic în ceea ce privește formele de presiune asupra celor care doresc să își exprime valorile religioase în incinta școlii. O organizație juridică cu sediul în California, Advocates for Faith & Freedom, a raportat o creștere accentuată a ostilității față de elevii creștini din școlile publice. „Avem cunoștință de o creștere dramatică de apeluri telefonice la nivel național, care se referă la copiii din școlile publice, confruntați cu ostilitate din cauza credinței lor”, a declarat Consilier General Bob Tyler pentruChristian News Network. El a explicat că incidentele nu se referă la hărțuirea exercitate de către alți studenți, ci mai degrabă la discriminări din partea profesorilor din școală.

Religia în școlile americane

În presa americană au fost ilustrate mai multe astfel de situații. Spre exemplu,Brynn Williams, în vârstă de 6 ani, a prezentat în fața clasei aspecte din tradiția de Crăciun a familiei ei ca urmare a unei teme primite. În timpul prezentării temei, profesorul a oprit-o brusc și i-a spus că „nu îi este permis să vorbească despre Biblie la școală”. Această restricție a venit în urma faptului că fetița a comentat obiceiul familiei ei de a așeza o stea în vârful bradului spunând că „steaua este numită Steaua din Bethleem. Cei trei regi au urmat steaua pentru a-L găsi pe copilul Iisus, Mântuitorul lumii”.

Unui alt copil în vârstă de 6 ani din California, educatorul i-a spus că „nu îi este permis să vorbească despre Iisus în școală.” Isaia Martinez adusese acadele pentru colegii săi de care erau atașate mesaje ce simbolizau viața lui Christos.

„Dezaprobarea și ostilitatea pe care elevii creștini le experimentează în școlile publice au devenit o epidemie”, a declarat Robert Tyler, Consilier General al Advocates for Faith & Freedom, comentând pe marginea acestor cazuri.

„Sunt preocupat de sufletele generațiilor care vor urma”, a afirmat Tyler în continuare. „Cu cât mai mult li se transmite copiilor noștri că nu există nici un Dumnezeu și cu cât li se permite cadrelor didactice să fie ostile față de credința creștină, cu atât impactul negativ va fi mai mare asupra generațiilor viitoare”. Tyler deplânge, de fapt, faptul că se induce prin aceste atacuri un sentiment de neîncredere față de Biblie, mai ales în condițiile actuale când asistăm la o ofensivă generală împotriva valorilor biblice.

Școala românească și discriminarea prin simboluri

Nu doar eliminarea religiei din școli generează probleme de acest gen, ci și excesul ei în instituțiile publice. Astfel, dacă în școlile americane discriminările sunt generate de eliminarea valorilor și simbolurilor religioase, în spațiul românesc asistăm la o situație aflată la pol opus. Cazurile de discriminare semnalate de către specialiști sunt corelate nu cu eliminarea valorilor religioase, ci cu excesul acesteia în școală.

Astfel, prezența icoanelor în școli constituie o discriminare în spațiul public în care se manifestă educația, a afirmat președintele Asociației Pro Democrația, Cristian Pârvulescu. În opinia sa, acesta „este un semn de înstăpânire a unei anumite filosofii asupra celorlalți”, fapt care generează o formă de discriminare publică față de cei care nu împărtășesc credința în acest simbol religios, a spus Pârvulescu.

În susținerea argumentației sale, el consideră că problema icoanelor în școli nu poate fi asociată cu tradiția, așa cum invocă ierarhii bisericii. Spre exemplu, crucifixul italian ține de tradiție, nu însă și icoana românească care a apărut în școli abia după 1990, ea nefiind întâlnită în școală într-o perioadă mult mai religioasă, precum a fost perioada interbelică. În concluzie, „icoana româneasca instaurează o formă de inegalitate”, este convingerea lui Pârvulescu.

Pe de altă parte, mulți dintre apărătorii menținerii icoanelor în școli au considerat că acest gen de opinii se circumscriu unei campanii de decreștinare a școlilor. De pildă, reputatul istoric Florin Constantiniu, afirma în 2012 că „revenirea la practici ale ateismului comunist – izgonirea simbolurilor religioase creștine din școli – este un fenomen pe cât de surprinzător, pe atât de dăunător… Apelul la valorile creștine ar putea fi un mijloc de salvare.”

Argumentația istoricului naște de la sine o întrebare ce nu poate fi ignorată: de ce valorile creștine trebuie să se rezume doar la simboluri care sunt specifice unei denominații? Cel puțin, invocarea la „salvare” pare a nu fi funcționat în cei peste 20 de ani de exprimare religioasă prin intermediul simbolurilor. Poate că o mai bună soluție ar fi promovarea acelor valori fundamentale ale creștinismului, ce nu se exprimă doar prin simboluri și care nici nu discriminează. Doar așa mai putem spera la „salvarea” mult așteptată.

Taguri:   educatie si religie,

Recomandăm:

semnele timpului.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/razboi-contra-religiei-sua-si-romania/

RĂSPUNS PENTRU BATJOCORITORI

IMG_3345

Daniel Bodnariu, fratele lui Marius, îi răspunde lui Teodor Tita, autorul articolului, preluat de unii “creștini”, intitulat în mod ironic:”Când și unde îți poți bate copiii în Numele Domnului? Sau al tău.” Apreciez modul echilibrat în care Daniel, deși cu inima frântă, îi răspunde acestui domn, dar și celor care, din motive știute doar de ei, au preluat aceste comentarii extrem de subiective și arogante.

“Titlul pe care il puneti comentariului dvs. seamana mai mult cu un titlu de can-can, este vadit tendentios si departe de subiectul pe care vreti sa-l prezentati publicului dvs., acesti parinti nu si-au “batut” copiii in numele Domnului si nici in numele lor, dar e dreptul dvs. sa scrieti ce vreti si cum vreti. Va multumesc insa pentru dreptul la replica. Disciplinarea fizica a copiilor nu este o practica restransa a unui anumit grup etnic sau religios cum vreti sa insinuati ci dimpotriva un grup restrans, dar care este in crestere, este reprezentat de cei care spun ca nu trebuie folosita nici o corectie fizica asupra unui copil. Nu vorbesc de abuzuri fizice sau psihice, acestea sunt extrem de daunatoare pentru dezvoltarea armonioasa a oricarui copil, acestea reprezinta o extrema si nu reprezinta o practica a familiei noastre nici a comunitatii crestine din care facem parte nici a religiei crestine de orice denominatie ar fi ea. Orice parinte responsabil, care isi iubeste copilul il va disciplina cu dragoste intr-un mod sau altul atunci cand greseste incercand sa scoata un om din el si aici disciplina poate fi reprezentata de vorba, de corectie fizica nonviolenta. Faptul ca orice forma de disciplinare a ajuns sa fie considerata abuziva (in Finlanda nu ai voi nici sa vorbesti mai tare catre copil) este o extrema la fel de daunatoare pentru copil ca si abuzul fizic. Faptul ca statul intervine in forta in familie inainte de a evalua temeinic situatia pe baza unui presupus abuz, creeaza prejudicii iremediabile pentru familie. Familia este celula de baza a societatii si statul prin tot ceea ce face ar trebui sa protejeze familia si sa o ajute nu sa o distruga, actul de distrugere a familiei fiind un act sinucigas pentru orice societate. Din pacate aceasta tendinta de distrugere a familiei este tot mai evidenta si este un semn al declinului nu al evolutiei cvilizatiei.

Dvs. spuneti: “Comentariile de mai sus sunt mai degrabă niște nelămuriri. E exclus să ai certituni mai ales când norvegienii, invocând protecția presupuselor victime, țin totul în secret și, repet, foarte bine că fac așa.”

“Comentariile” pe care dvs. le definiti ca fiind nelamuriri, sunt observatii bazate pe fapte si pe realitatea cruda de acolo, sunt certitudini pe care familia fratelui meu le simte pe propria piele, deci sunt de la prima mana! Faptul ca tin totul secret nu va face si sa va ganditi ca vor sa tina gunoiul sub pres?! De ce parintii sunt amenintati ca nu-si vor mai vedea copiii daca fac public ceva din caz? Saptamana trecuta am fost contactat de o familie de romani crestini orotdocsi carora le-au fost luati copiii in acelasi mod abuziv, sunt disperati si in acelasi timp terorizati de aceasta instituie. Dansii mi-au spus ca NICIODATA nu au dat macar o palma fetiei de 7 ani, cu toate acestea acuzatiile sunt: “fata a spus ca este batuta zilnic de mama, tata si bunica”, bunica este in Romania, ei sunt plecati de 5 ani in Norvegia, cand o vad pe nepotica, si asta se intampla destul de rar, bunicii nu stiu cum s-o mai iubeasca. Tatal vine de la lucru tarziu acasa si mi-a spus: este absurd sa ta gandesti ca o bat in fiecare zi, ar insemna sa o scol seara cand vin sa-i dau bataie si s-o trimit la culcare. Tot ce spun astia sunt minciuni sfruntate, si nu cred ca ar fi spus vreodata copilul asa ceva. Singurul semnal pe care l-au primit si nu si-au dat seama ce-i paste a fost ca fetita cu o spatamana inainte de a fi luata, a spus mamei ca va merge intr-o familie care ii va cumpara toate jucariile pe care si le doreste. Este un caz dramatic, il voi face public cat de curand, parintii sunt amenintati ca sa ramana low-profile altfel nu-si vor mai vedea copiii. Cu toate acestea le-a ajuns cutitul la os. Cu alte cuvinte, v-am luat copiii, acum voi sa taceti ca altfel nu ii mai vedeti vreodata. Nu stiu cum sa numesc abordarea asta “civilizata” made in Norvegia. Seamana foarte bine cu abordarea securitatii de la noi. Probabil de asta nici nu gasesti avocati care sa pledeze impotriva statului ( familia asta a schimbat doi acum sunt la al treilea). Fratele meu abia a schimbat unul. A gasit pe unul care a castigat un caz important impotriva statului si acum nu mai are licenta pentru Norvegia.

Va rog sa va documentati despre Norvegia pe aceasta tema inainte sa faceti raiting pe un subiect dureros pentru o familie normala, in care nu s-au comis abuzuri de natura fizica sau psihica, o familie model in comunitate (dovada sunt toate plangerile facute de vecinii norvegieni in favoarea acestei familii, vizavi de abuzurile autoritatilor). Ca sa intelegeti de ce aceasta autoritate este abuzatorul si nu parintii, pentru un tras ocazional de ureche sau o palmuta la fund nu se iau copiii din familie, dar aceasta autoritate a smuls pe cei cinci copii, i-a impartit in trei familii surogat, si acum cauta sa-si construiasca un caz. In februarie vor face si ancheta sociala si vor evalua si parintii. Pare absurd? Asa si este, pentru ca aici nu este vorba nici macar 1% despre “interesul superior al copilului”. Nu credeti ca interesul superior al unui bebelus de 3 luni este de a nu fi despartit de la sanul mamei? Cei care cred altfel ori nu sunt parinti ori sunt spalati pe creier, ori interesul lor este cu mult mai mare decat interesul copilului. Daca doriti sa fiti obiectiv incercati sa elimintati prejudecatile pozitive despre Norvegia “care nu are un istoric recent de abuzuri impotriva drepturilor omului” si sa vedeti ce se ascunde sub aceasta masca de bunastare si protejare a drepturilor omului si de asemenea incercati va rog sa acordati si parintilor prezumtia de nevinovatie. Pentru inceput pot sa va dau un raport facut de juristi din tarile scandinave legat de cazurile de abuzuri facute de autoritatea de protectie a copilului.http://www.nkmr.org/…/2524-summary-and-report-to-the… . Daca acest sistem in care statul este cel mai bun parinte posibil si “stie” care este interesul superior al copilului mai bine decat parintele natural si poate sa ofere mai mult unui copil decat o pot face tata si mama (ceea ce este o aberatie care prinde tot mai mult teren, nu stiu cata dragoste parinteasca si cata dragoste de mama poate oferi statul) ar trebui sa va uitati la ceea ce produce acest sistem. Implicarea protectiei copilului in familiile din Norvegia creste an de an, potrivit unei statistici numai in anul 2010 in evidenta Protectiei Copilului au ajuns sub o forma sau alta 37300 de copii din care 8073 au fost luati din familiile naturale, in anul 2011 alti 8485 de copii au fost luati din familii, s-a ajuns ca in 2015 sa fie peste 10000 de copii luati din familiile naturale si asta se intampla la o populatie de aprox 5 milioane de locuitori cat are Norvegia. Credeti ca este vorba despre “interesul superior al copilului”, sau este vorba despre o mega afacere legala de trafic de copii. Aceasta autoritate nu raspunde in fata nimanui, este suverana.Raspunsul pe care l-am primit de la Ministerul Copiilor din Norvegia, este ca ei, ca minister, nu pot interveni sub nici o forma in deciziile si cazurile acestei autoritati.

Sunt tot mai multe cazuri in care statul norvegian este dat in judecata de catre copiii ajunsi majori si pe care Norvegia le pierde cu brio platind daune materiale acestor oameni nenorociti de sistem. Care este plata suficienta si acoperitoare pentru o copilarie furata si o viata distrusa?! Foarte multi dintre acesti copii ajung la majorat incapabili sa se adapteze la realitatea din jur si se sinucid, (cele mai multe cazuri sunt prin spanzurare in padure)! Rezultatul este ca acesti oameni pe care societatea ar trebui sa se bazeze “oameni de tipul nou” crescuti de sistem sunt incapabili sa se adapteze la viata reala, nu se pot adapta la faptul ca viata te pedepseste. Altii devin psihopati, cazul Breivik este emblematic pentru sistemul de protectie a copilului din Norvegia. A fost luat de la mama cand avea 4 ani pentru ca dormea cu ea in pat si avea contact fizic prea apropiat. A fost abuzat apoi in casele foster prin care a trecut, iar acum, dupa ce a devenit criminal, totul este acoperit foarte bine pentru a nu pata imaginea imaculata a Norvegiei. Cate sute de Breivik latenti nu sunt poate in libertate acolo… vom vedea. Daca doriti informatii din linia intai va stau la dispozitie.. suntem loviti dar nu infranti. Avem un Dumnezeu mare care va face dreptate!”

Daniel Bodnariu

http://www.baptist-tm.ro/raspuns-pentru-batjocoritori/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/raspuns-pentru-batjocoritori

Rata sinuciderii în țările Europei (grafic)

Deși nordicii au reputația de sinucigași, datele furnizate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) pentru anul 2012 arată că este mai mult o legedă urbană (poate cu excepția Finlandei). Mai degrabă această reputație neplăcută se potrivește țărilor din Estul Europei. Ratele cele mai semnificative sunt în Lituania (28,2); Rusia (19,5) și Ungaria (19,1). Cele mai puține sinucideri se înregistrează în statele meditaraneene, cu Grecia (3,8) și Italia (4,7) cele mai puțin afectate de acest fenomen.

 

Interesant este că datele OMS din harta de mai jos sunt ajustate cu vârsta, ceea ce le face mai relevante, întrucât se știe că riscul de sinucidere crește odată cu vârsta. Aceasta înseamnă că cifrele de pe hartă prezintă rata teoretică a sinuciderii, dacă fiecare țară ar avea aceeași componență pe grupe de vârstă a populației.

 

Pentru alte state mari: SUA 12,1; China 7,8; India 21,1; Brazilia 5,8; Japonia 18,5.

Cu excepția Chinei, în toate aceste țări se sinucid mult mai mulți bărbați decât femei, în India fiind aproape paritate. Situația poate fi explicată în ambele țări prin cutumele și obiceiurile de castă care desemnează femeilor un statut clar de inferioritate în societățile respective. În China, la rația de 0,88 (sinucideri bărbați/sinucideri femei), cea mai redusă din lume, contribuie politica anti-natalistă a regimului și avorturile forțate, care duc la un mare număr de depresii și sinucideri în rândul femeilor.

Tot conform OMS, Europa este continentul cel mai „sinucigaș”. Și nu doar în sensul metaforic al termenului.

http://www.culturavietii.ro/2017/09/26/rata-sinuciderii-tarile-europei-grafic/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/rata-sinuciderii-in-tarile-europei-grafic/

Rata divorțului printre adulții americani (50+) este mai mare decât cea în cazul tinerilor

download

Un studiu recent arată că rata divorțului printre americanii ce au peste 50 de ani s-a dublat, iar la cei ce au peste 60 de ani s-a triplat. Centrul american de cercetare Pew Research declară că rata divorțului printre adulți este mai mare decât cea în cazul tinerilor.

În anul 2015,  rata divorțului printre cuplurile a căror parteneri aveau vârsta de peste 50 de ani, era de 10 la 1,000, iar în 1990 aceasta era de doar 5 divorțuri la 1,000 de căsnicii. Printre cei ce au peste 65 de ani, rata s-a triplat și este în prezent de 6 la 1,000.

Centrul de cercetare Pew susține că rata divorțului printre cei ce au peste 50 de ani este parțial atribuită generației născută după al doilea război mondial, adică celor ce în 2015 au vârsta cuprinsă între 51-69 de ani. Recăsătoriile tind să fie mai puțin stabile decât primele căsnicii. Cei care au divorțat și s-au recăsătorit au o rată dublă a divorțului în comparație cu cei ce au avut o singură căsătorie. Aproximativ 48% dintre adulții (50+) divorțați au fost căsătoriți a doua oară sau chiar a treia oară.

Riscul divorțului este mare și în cazul celor care au avut o căsnicie scurtă.

În același timp, centrul american Pew relevă și faptul că rata înaltă de divorț este atribuită în mare parte celor ce au peste 50 de ani. Aproximativ 34% dintre cei ce au divorțat și au vârsta de 50 și mai mult, au avut o căsnicie ce a durat cel puțin 30 de ani, iar 12% – 40 de ani.

O implicație a divorțurilor târzii este faptul că femeile (în mod deosebit), se confruntă cu o instabilitate financiară mai mare decât femeile căsătorite sau decât văduvele.

În ce privește generația mai tânără, rata divorțului a scăzut cu 21% printre cei cu vârsta de 25-39 de ani, de la 30 de divorțuri pe 1,000 de căsnicii la 24 în 1,000 în perioada 1990 și respectiv 2015. Conform cercetărilor un motiv ar fi faptul că generația mai tânără nu se grăbește să se căsătorească, dar un alt fenomen este și cel al tinerilor cu facultăți terminate care se căsătoresc și rareori divorțează.

https://www.stiricrestine.ro/2017/03/20/rata-divortului-printre-adultii-americani-este-mai-mare-decat-cea-in-cazul-tinerilor/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/rata-divortului-printre-adultii-americani-50-este-mai-mare-decat-cea-in-cazul-tinerilor/

Puterea Cuvintelor

download

Adăugat De Arise For Christ

Se spune că oamenii mari te fac să simți că și tu poți deveni mare. Te-ai gândit vreodată ce simt oamenii din jurul tău când ești în preajma lor, ce simt când ești alături de ei?

Unul dintre versetele mele preferate se găsește în Proverbe 12:18 ”Cine vorbește în chip ușuratic, rănește ca străpungerea unei săbii, dar limba înțelepților aduce vindecare”.

Domnul a fost un exemplu în toate lucrurile cât a fost pe pământ, a răspuns cu blândețe celor cu inima frântă, cu dragoste celor pierduți și cu asprime celor trufași. El niciodată nu i-a făcut pe cei slabi să se simtă slabi, ci din contră, le-a dat atenţie și i-a ajutat să-și descopere valorile privind dincolo de condiția lor umilă.

Gândește-te la locul unde-ți petreci cel mai mult timp, la oamenii pe care-i întâlnești, la cei cu care vorbești zilnic… de câte ori cel de lângă tine a spus o vorbă, o glumă căreia nu i-ai găsit sensul sau a făcut un gest prin care tu să te simți mic și neînsemnat? Ce-ai simțit în acel moment? Dacă acel cuvânt a venit din partea unui prieten cu atât mai mult te-a durut și te-ai simțit frustrat și neînsemnat pentru acea persoană, fără valoare, fără preț.

A vorbi în chip ușuratic înseamnă a vorbi fără să te gândești prea mult la ceea ce spui, rănind pe cineva cu acea vorbă, punându-l în umbră sau lăudând faptele lui rele, făcând haz de unele defecte sau greșeli ale lui. Limba, mai ales a unui prieten, te rănește mai mult decât vorbele de ocară a lumii întregi asupra ta. Când un prieten te rănește atunci simți cum o sabie îți străpunge inima, iar cerul cade pe tine lăsându-te perplex, fără vorbe, fără cuvinte.

Nu vrei să fii rănit? Nu vrei să fii luat în batjocoră sau în râs? Fii tu altfel, nu face tu aceste lucruri, ai grijă la cuvintele ce le folosești și nu vorbi în chip ușuratic!

Solomon, cel mai înțelept om care a existat vreodată spune despre cuvintele prietenoase că sunt ”ca un fagur de miere, dulci pentru suflet și sănătoase pentru oase” (Proverbe 16:24). De ce tocmai ca un fagur de miere? Pentru că mierea era folosită în tratarea rănilor și a infecțiilor reușind să distrugă microbii și să stimuleze refacerea țesuturilor. A fost folosită timp de mii de ani pentru proprietățile ei dezinfectante și cicatrizante.

Așa trebuie să fim noi, să știm să ridicăm cu vorba și cu fapta pe cel căzut și rănit de cel fără minte, să punem balsam pe rană și să dăm speranță.

Nu uita că cine vorbește în chip ușuratic rănește ca străpungerea unei săbii, iar dacă ai lăsat ca vorbele tale necontrolate să-ți iasă din gură, așteaptă-te ca ele să rănească, să străpungă, să ucidă chiar.

Fii înțelept! Vorbește când trebuie să vorbești! Taci când trebuie să taci! Ascultă când trebuie să asculți!

Luminița Marinescu

http://ariseforchrist.com/blog/articles/all/puterea-cuvintelor-303?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/puterea-cuvintelor/

PUTEREA CRUCII

download

Cuvântul Crucii are putere… Şi noi nu avem niciun merit

Cultura în care trăim este avidă după informaţii noi, după lucruri senzaţionale, ştirile sunt prezentate în moduri foarte atractive pentru a atrage oamenii, sunt aleşi cei mai meseriaşi vorbitori pentru a capta un auditoriu cât mai larg.  Poate că una dintre armele cele mai puternice ale “stăpânului acestui veac” este tocmai să ne ţină tot timpul ocupaţi şi conectaţi la cât mai multe informaţii, într-o stare permanentă de aşteptare a continuării intrigii perpetue în care ne ducem viaţa de zi cu zi, astfel încât să nu mai avem timp să gândim şi să auzim lucrurile cu adevărat importante.  Iar postmodernismul nu face altceva decât să ne amăgească cu ideea că libertatea este valoarea supremă a noastră, că fiecare face ce vrea şi cum vrea, şi atunci, din tumultul acestei libertăţi dorim să fim cât mai unici şi deosebiţi căutând cu pasiune să ne exprimăm într-un mod care să arunce cea mai favorabilă lumină asupra noastră.

…Şi se întâmplă de multe ori că atunci când ne apropiem de cineva cu dorinţa sinceră de a împărtăşi evanghelia, să ne fie foarte greu să o facem în mod natural şi direct (din frica de a nu părea penibili) şi să încercăm (cu disperare) să arătăm oamenilor cât de evident este creştinismul aducând o serie de argumente şi uitând să spunem esenţa, Cuvântul Crucii, care este prea simplu şi nu ar face altceva decât să ne pună în situaţia de a părea creduli, inculţi şi înapoiaţi…Dar asta este…Dumnezeu, în suveranitatea Lui, alege uneori un mod de lucru care ne abrogă de orice merit şi ne face să ne dăm seama de neputinţa noastră.

Nu puteam să înţeleg de ce oamenii Lui Dumnezeu, cu toate că nu spun cuvinte mari, nu folosesc un ton aparte, nu strigă, nu dau din mâini, transmit prin mesajul lor putere şi autoritate.  Unii spun că vorbesc din inimă, alţii spun că este Duhul Lui Dumnezeu peste ei, pentru alţii este o taină.  Am înţeles aceasta uitâdu-mă la epistola lui Pavel către cei din Corint unde vedem un exemplu practic a modului în care lucrează uneori Dumnezeu, alegând lucrurile pe care lumea aceasta nu pune nicio valoare pentru a le face de ruşine pe cele valoroase în ochii multora.  Şi toate acestea pentru ca “Cine se laudă să se laude în DOMNUL” şi să nu existe niciun motiv de mândrie atunci când vorbele noastre ajung să aibă putere şi să fie “vorbe de Duh” pentru altcineva.

…Da, într-adevăr vorbele, cuvintele pot avea putere indiferent dacă sunt de bine sau de rău, dacă sunt binecuvântare sau blestem.   Prin Cuvânt Dumnezeu a creat lumea…si sunt foarte multe cazuri în care tot prin cuvânt (un cuvânt spus la timp şi unde trebuia) au fost distruse vieţile unor oameni.

Credem în binecuvântare şi blestem.  De aceea ne aducem copiii la binecuvântare, tocmai pentru că vrem să credem că ceea ce spunem acolo are putere.  Şi dorim ca puterea din spatele cuvintelor noastre să fie de natură divină şi nu demonică.

Vestea bună este că “strugurii nu cresc în spini şi nici smochinele în mărăcini” iar cuvintele noastre nu sunt altceva decât reflectarea a ceea ce suntem.  De aceea haideţi să Il căutăm mai întăi pe Dumnezeu, să Il lăsăm să ne schimbe după voia Sa deoarece Dumnezeu este credincios şi până la urmă ne dă ceea ce căutăm.

“Iudeii cer minuni, grecii caută înţelepciune…dar noi ce căutăm?”

Mitica Irimia, Timisoara

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Cuvântul Crucii are putere… Şi noi nu avem niciun merit – Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/puterea-crucii/

Prozelitismul versus ”teologia feroviară”

download

Prozelitismul versus ”teologia feroviară”Bogdan Duca pe 30 Mai 2018

Bogdan Duca pe 30 Mai 2018

Acum ceva săptămâni, la o conferință academică pe teme teologice, un filosof ce în același timp este și călugăr catolic, întreba, spre marea mea surprindere, pe un istoric evanghelic de ce neoprotestanții fac misiune, apostolat și (horribile dictu!) ”prozelitism în România care ar fi ”creștină”?

De obicei acest tip de replică îl auzi din partea unor ortodocși. Dar venit din partea unui catolic acest lucru m-a surprins și mai tare.

Problema ”prozelitismului” este departe de a fi o problemă ușoară, dacă o discutăm din punct de vedere teologic. Dacă o discutăm însă din punct de vedere politic, este o chestiune foarte simplă. Deci să încep reflecția mea cu lucrurile simple.
Ceea ce numim ”prozelitism” și unele culte religioase ar vrea chiar să fie interzis prin lege (ca în vremurile ”bune”) este nimic altceva decât manifestarea deplină a libertății religioase și de conștiință. Nu te bucuri cu adevărat de libertate religioasă dacă nu ai dreptul și posibilitatea de a îți prezenta și propune altora propriul crez religios. La fel, nu te bucuri cu adevărat de libertate religioasă dacă nu ai dreptul și posibilitatea de a îți schimba credința religioasă.

Deci în momentul în care socotim că ar trebui interzis dreptul vreunui cult religios, oricare ar fi acela, de a putea desfășura acțiuni misionare, desigur, în condiții de deplină libertate, atunci dăm posibilitatea uciderii chiar libertății religioase și de conștiință.

Acum să trecem la chestiunea mai complicată. Aceasta este chestiunea teologică. Și la ea se referea, probabil, atât părintele catolic de la dilema căruia am pornit, cât și majoritatea creștinilor supărați că alți creștini, de alte confesiuni, vin și fac prozeliți la ei în parohie.

E moral să vrei să convertești un creștin de altă confesiune la credința ta? Dacă tu crezi că în confesiunea ta se găsește adevăratul înțeles al Creștinismului și astfel accesul la salvarea sufletului este mai ușor, nu doar că e moral, dar e obligatoriu să încerci să îți propui viziunea confesională. Desigur, într-un mod decent și politicos.

Nu ai manifesta dragoste creștină dacă tu, ortodox, având vecini Martori ai lui Iehova, nu a încerca să te duci la ei și, în discuții politicoase, la o cafea, să depui mărturie despre adevărul credinței tale ortodoxe. Altfel îți riști tu mântuirea: cum să ai un vecin ce crede greșit, iar tu să îl lași ”să se ducă la dracu” fără măcar să îl informezi de alternativă?

Desigur, consecința acestei atitudini ar trebui să fie un dialog polemic, dar civilizat, că e între creștini, pe teme de credință. Acest lucru nu e rău chiar dacă nu duce la convertiri: pur și simplu te provoacă să cunoști, să înțelegi, să citești, să te documentezi, să îți aprofundezi propria ta credință.

Evident, înțelegem de ce cultele sunt, după ce ”au prins cheag” într-o societate, destul de reticente față de ”prozelitism”: cui îi convine concurența? Mai ales dacă vine cu un suflu tineresc, suflu greu de regăsit în comunități unde tradiția bate credința.

Apoi ”prozeilitismul” ăsta lovește tocmai în ”sfânta și marea blazare”, care caracterizează orice Biserică (indiferent de confesiune) care prinde rădăcini într-un loc. Nici preotul/pastorul, nici credincioșii nu își mai pun probleme de teologie și de spiritualitate. Relația cu Dumnezeu și credința capătă monotonia programului liturgic de pe ușa bisericii parohiale. Nimic nu ne mai disturbă, credința e înlocuită cu certitudinile unui confort intelectual și al delegării responsabilității: ”știe părintele și pentru mine, că de asta e popă”.

Ca să se întărească această viziune, a apărut și o inepție teologică care circulă prin Bisericile așezate, ”cu cheag” și rădăcini. E vorba de credința că dacă te-ai băgat în Biserică, ai primit un botez, îndeplinești niște ritualuri decente acolo și ai încredere că popa știe ce face, te-ai și mântuit.

E suficient să fii în Biserica ta, să nu cumva să o schimbi și să nu ”te smintești” punându-ți întrebări și având dileme. Teologia și Scriptura e treabă popească, nu pentru tine, își spun consolator majoritatea credincioșilor decenți.

Pe acest fundal apar situații din cele mai amuzante, consemnate de sondaje de opinie, dar ușor de surprins în discuții de tren sau tramvai. Hai să reproduc un dialog destul de tipic pe această temă:

  1. ”De ce credință sunteți?”
    R. ”Sunt creștin-ortodox (sau catolic)”.
    I. ”Ce zodie sunteți?”
    R, ”Gemeni cu ascendent în capricorn”.
    I. ”Credeți în Rai?”
    R. ”Da.”
    I. ”Credeți în Iad?”
    R. ”Nu”
    I. ”Credeți în reîncarnare?”
    R. ”Da. Am și amintiri din altă viață”.
    I. ”Este Hristos Dumnezeu?”
    R. ”Nu. Este fiul lui Dumnezeu, deci nu are cum să fie El Dumnezeu”.
    I. ”Care este ultima carte de spiritualitate citită?”
    R. ”Ceva de Osho.”
    I. ”Mergeți la biserică?”
    R. ”Da. Dar mă duc de obicei când e liniște. La slujbă nu înțeleg mare lucru și nu suport înghesuiala”.

Și discuția poate continua la fel de savuros. Menționez că replicile de mai sus nu sunt inventate și provin din diverse discuții purtate cu mine cu credincioși ortodocși dar și catolici.

Dacă persoana din interviul nostru ar fi convinsă de un creștin neoprotestant să accepte că a crede în zodii este păcat, că nu poți crede în Rai și să nu crezi în Iad, că reîncarnarea este o învățătură falsă, că Hristos este Dumnezeu (foarte important!), că Osho e orice, numai spiritualitate recomandabilă de citit, nu, că mersul la biserică presupune un ritm de viață creștină și de angajare creștină, nu e doar o vizită când avem chef sau ”stare” (alt cuvânt magic des rostit de credincioși), etc, atunci ar fi ea un creștin mai bun sau mai prost?

Răspunsul paradoxal pe care îl auzim de la unii clerici și credincioși din Bisericile tradiționale e acela că ar fi un creștin….mai prost. De ce?

În viziunea lor, Biserica este un tren care are cap de linie gara centrală a Împărăției Cerurilor. Odată ce ai intrat în tren, important este să nu cobori sau să comiți vreo porcărie prea mare ca să fii coborât din el, că de ajuns, ajungi în Rai. Poți să fii și beat, să dormi tot drumul, să te gândești la gagici, să dezlegi sudoku în acest tip de Biserică- tren, atâta timp cât nu faci scandal, nu vomiți, nu deranjezi oamenii, plătești biletul, lași o atenție și ”nașului”, nu prea are ce să ți se întâmple ca să ți se strice călătoria. Nu îți cere nimeni să știi cum funcționează trenul, cine e mecanicul locomotivei, cum îl cheamă pe șeful trenului sau alte detalii.

De aceea pentru ei e mai bine să fii bețivul parohiei tale drept credincioase decât să fii virtuosul congregației sau parohiei celorlalți. Pentru că conform teologiei tale feroviare, acela e în alt tren și merge în altă direcție.

Însă Hristos nu ne-a spus că mântuirea constă să te urci în trenul (sau, mă rog, să iei caravana, că trăia în secolul I) corect,. Hristos ne-a spus că trebuie să cunoaștem pe Dumnezeu, că aici e cheia vieții veșnice, că trebuie să înțelegem ceea ce credem, că trebuie să căutăm, să cercetăm, să batem ca să ni se deschidă. Ba chiar Hristos a fost aprig cu teologia feroviară a vremii lui, practicată de farisei, deși fariseii erau cu multe clase superiori credincioșilor de acum. Ca să fii fariseu desigur că conta mult forma, dar se cerea un efort de înțelegere și asumare a formei. Acum e suficient să stai în picioare (sau în bancă) la tine în parohie și să nu îți mai bați capul.

Mai jos o caricatură simpatică, gândită probabil să ironizeze prozelitismul. Dar asunde un mesaj foarte interesant:
Doamna este întrebată dacă ”l-a găsit pe Iisus”. Iar Iisus se ascundea în propria ei casă. Poate că e nevoie de celălalt, de tipul care face prozelitism, ca să îl redescoperi pe Hristos pe care l-ai uitat pitit în cine știe ce colț de suflet sau de locuință….

findingjesus.jpg

Publicat de Bogdan Duca

Nascut in 1980. Teolog si politolog de orientare conservatoare si crestina. Militeaza pentru aparitia unei Drepte europene si crestine care sa poata descoperi si apara identitatea autentica a Batranului Continent.

https://bogdanduca.blog/2018/05/30/prozelitismul-versus-teologia-feroviara/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/prozelitismul-versus-teologia-feroviara/

PROTESTUL PAȘNIC AL CREȘTINULUI ARE SUPORT BIBLIC SOLID…05/02/2017

download

Posted on 05/02/2017 by CrestinTotal.ro in Articole

În aceste zile de foc pentru România mi-a fost dat să aud multe opinii pro sau contra participării creștinului la proteste. Nu doresc să rănesc sentimentele și încredințarea nimănui, dar vreau să reamintesc că protestul pașnic al creștinului, la adresa autorităților, are suport biblic solid. Un creștin este cetățean a două împărății, una temporară și una eternă. Când s-a confruntat cu abuzuri din partea autorităților, Apostolul Pavel a spus: ,,Vă este îngăduit să bateți un cetățean roman?“ și ,,Cer să fiu judecat de Cezar!“. Creștinii sunt sarea pământului și lumina lumii, iar sarea pământului nu trebuie să rămână în solniță și nici lumina nu trebuie pusă sub oboroc.

Fără îndoială, cei mai mulți dintre creștini protestează când sunt călcați de cineva pe picior în tramvai sau în autobus. Sunt prea puțini cei care se mulțumesc doar să se roage pentru cei care le-au produs neplăceri. Daniel Brânzei afirma pe bună dreptate că:”Un creștin poate protesta când i se ia o chirie prea mare, când i se cere un preț prea mare la piață, când nu i se dă restul la magazin, etc. El este un cetățean ca oricare altul, nu un îngeraș cu aripioare diafane.”

De asemenea avem în Sfânta Scriptură situații concrete, când copiii lui Dumnezeu au protestat public împotriva nedreptății. Sugerez doar două exemple biblice de protest public la adresa autorităților. Primul este din Vechiul Testament și se găsește în Estera capitolul 4. Mardoheu, aflând despre planul de exterminare al evreilor, cheamă poporul la post și rugăciune, dar se îmbracă în sac (o formă de durere și protest) și se duce la poarta împăratului și țipă cât îl ține gura, deși era interzis. Și peste tot evreii i-au urmat exemplul.

Al doilea caz este din Noul Testament, iar protagonistul este Ioan Botezătorul. Crede cineva că atunci când Ioan l-a blamat pe Irod, i-a spus la ureche sau în șoaptă “Nu îți este ingăduit…”??? Cu siguranță i-a spus-o public, altfel doamna Irodiada nu ar fi fost atât de tare deranjata. Și parcă, Domnul Isus însuși zicea odată despre Irod “spuneți vulpii aceleia”. Trebuie să observ că atât Ioan Botezătorul, cât și Domnul Isus, nu aveau un discurs prea corect politic. Cred că nici expresia “morminte văruite” adresată liderilor lui Israel nu a fost prea elegantă.

Istoria ultimilor 2000 de ani prezintă multe exemple în care copiii lui Dumnezeu s-au ridicat, pașnic, împotriva nedreptatii și au luptat plătind cu viața, ca noi astăzi să avem libertatea să spunem ce vrem, inclusiv aberații. Îmi vin în minte doar trei nume, a unor lideri creștini care s-au împotrivit pe față abuzurilor autorităților și care au luptat prin mijloace pașnice, dar publice, pentru corectarea acestora: Roger Williams, William Wilberforce, Martin Luther King jr. Regret că nu-mi amintesc numele acelui pastor din Los Angeles care din amvonul bisericii, unde instalase un post de radio, a condus, în anii interbelici, lupta împotriva corupției autorităților care controlau tot orașul împreună cu Mafia.

Eu personal, nu îmi pun speranța în nici un partid politic, deși votez conform conștiinței mele. Îmi pun speranța întodeauna doar în Domnul Isus Cristos! Știu că unii din cei care critică protestele se tem doar să nu piardă pomenile promise de cei pe care i-au votat, dar generația aceasta nouă care protestează nu vrea pomeni de la nici un partid. Această generație vrea libertate, demnitate, muncă cinstită și fără hoți și infractori la conducere. Simplu și clar. Și am convingerea, bazată pe Sfânta Scriptură, că și Dumnezeu vrea asta.

Samy Tuțac

http://www.baptist-tm.ro

Profețiile se împlinesc: Israel – lumina națiunilor – sărbătorește 70 de ani

19.04.2018  |    Stiri Israel si Orientul Mijlociu  |

Pe 14 mai 1948, Israelul și-a găsit locul între națiuni, când David Ben-Gurion a declarat înființarea statului Israel.

birthofisraelnation hdv

Ministrul adjunct pentru diplomație și pentru relații publice al Israelului, Michael Oren, a explicat pentru CBN News situația precară al statului la acel moment: „Vă dați seama care era situația în mai 1948, când eram 600.000 de oameni, cât jumătate dintr-un oraș mediu american, având arme de mână și luptând contra a șase armate ce au ajuns la 40 km de Tel Aviv. N-aveam nicio economie, niciun aliat și o populație slăbită care locuia în tabere după Holocaustul din Europa.”

70 de ani mai târziu, Israelul nu doar că a supraviețuit, dar a și prosperat.

„Suntem printre țările cu cea mai rapidă creștere economică din lume, avem una dintre cele mai tari armate din lume, suntem lideri globali în tehnologie și Israelul e în top 10 cele mai puternice țări din lume. Într-o perspectivă istorică, cred că situația Israelului a fost una miraculoasă.” a adăugat Oren.

Minunea continuă a Israelului constă nu doar în faptul că prosperă, ci și că ajută națiunile aflate în nevoie.

idfrescuemexico hdv

În cadrul unei conferințe de presă la summitul Christian Media din 2017, premierul israelian Benjamin Netanyahu a răspuns la următoarea întrebare: Cum a ajuns Israelul să ajute atât de multe alte națiuni în timp ce este înconjurat de dușmani din toate părțile?

Netanyahu a spus publicului: „Suntem lumina neamurilor și aceasta e împlinirea acelei profeții faimoase. Asta face Israelul în locuri precum Haiti, Filipine, Mexic…”

Când Israelul a trimis ajutoare în Mexic după recentul cutremur devastator, mexicanii i-au primit în aplauze pe stradă.

„Oamenii din multe părți ale lumii iubesc Israelul. Ne tot întreabă ce foloase obținem noi din toate acestea. Răspunsul e că nu o facem ca să primim ceva în schimb. Noi doar ne împlinim valorile cele mai adânci. Israelul e lumina națiunilor.” a adăugat premierul.

Încă o profeție care se împlinește sub ochii noștri este că nu doar Israelul merge în alte națiuni, dar și națiunile vin în Israel. Acest lucru s-a întâmplat la o congres care a avut loc recent. Congresul se numește „OurCrowd” și a adus 10.000 de oameni din 90 de țări în Ierusalim, pentru un summit de hi-tech în inovație și investiții.

Jonathan Medved, fondatorul convenției „OurCrowd”, a explicat că ceea ce se întâmplă astăzi este o reflecție a ceea ce s-a întâmplat în Israel timp de 4.000 de ani: „Iată că Israelul e a doua cea mai importantă sursă de inovații din lume, în afară de SUA, cu «Silicon Valley». Ne numim națiunea «start-up» și, privind spre zidurile Ierusalimului, în istoria noastră antică, noi, israelienii, întotdeauna am fost niște visători, fie că vorbim de vremea lui Avraam, a profeților, întotdeauna veneau vești bune din această țară. Astăzi, vestea bună este despre inovație și tehnologie.”

La cei 70 de ani ai săi, Israelul continuă să protejeze locul unde s-au născut aceste vești bune și nu numai.

Shahar Shilo lucrează drept consultant pentru Muzeul „Turnul lui David” din Ierusalim. El spune că, încă de la fondarea sa, Israelul și-a păstrat siturile istorice și biblice, a săpat pentru a afla despre trecutul său străvechi și a deschis o ușă oamenilor din toate religiile, iar aceasta e una dintre misiuni.

„Turismul înseamnă mult mai mult decât a face niște bani. Turismul înseamnă a-ți face prieteni, a face pledoarie și face ca parteneriatele cu ceilalți oameni din lume să fie mult mai sigure. Baza noastră comună se întărește cu fiecare turist care vine în Israel, se reîntoarce acasă și vorbește despre Israel. Toate acestea nu se pot obține fără ajutorul turismului.”

Shilo mai spune că, pentru creștini, o vizită în Israel ar trebui să fie un țel personal: „Înainte să vizitezi Israelul, citești Biblia în format alb-negru. După ce vizitezi Țara Sfântă, fiecare capitol, fiecare povestire, ori de câte ori citești despre Pavel, Petru, Maria sau despre Isus, totul capătă viață, are o atmosferă proprie și totul devine colorat, «full HD», «4K». Mesajul meu pentru frații și surorile noastre din lumea creștină este că a vizita Israelul e parte din sufletul și din moștenirea voastră, nu doar a noastră. Dacă doriți să înțelegeți mai bine Scriptura și pe voi înșivă, pe prietenii voștri și de fiecare dată când mergeți la biserică, atunci trebuie să veniți aici.”

jerusalemoldcityaerial hdv

Fie că ajută lumea prin ajutoare umanitare, că aduce inovație investitorilor globali sau că e un administrator responsabil al istoriei, toate acestea sunt împlinirea misiunii Israelului în lume – tikkun olam – principiul evreiesc de a repara lumea și, după cum scria profetul evreu Isaia în urmă cu peste 2.700 de ani, să fie lumina națiunilor.

Sursă: CBN News

http://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel/8629-profetiile-se-implinesc-israel-lumina-natiunilor-sarbatoreste-70-de-an

https://ardeleanlogos68.wordpress.com/2019/11/18/un-muzeu-dedicat-teoriei-creationiste-22_iul-07/

Un muzeu dedicat teoriei creaţioniste -22_iul 07

Pagina de ştiri

Un muzeu dedicat teoriei creaţioniste

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2007/05/070531_muzeu_creationism.shtml

Susţinătorii creaţionismului s-au regrupat în Kentucky convinşi fiind că adevărul este de partea lor

Cine vrea să vadă Arca lui Noe cu proprii ochi nu are decât să meargă în statul american Kentucky. O replică a faimoasei corăbii se află în noul muzeu dedicat teoriei creaţioniste a apariţiei vieţii pe pământ – este teoria care susţine că Biblia reprezintă – literal – adevărul despre felul în care a fost creată viaţa.

 Unul din filmele care sunt proiectate în muzeul deschis recent în statul Kentucky nu lasă loc de dubii: Biblia, susţine el, reprezintă adevărul ştiinţific în legătură cu apariţia vieţii pe pământ.

Toate exponatele din acest muzeu – costisitor şi impecabil realizat – conduc spre aceeaşi idee: Biblia nu este doar cartea de temelie a creştinismului, este şi o lucrare ştiinţifică indiscutabilă – unica explicaţie a creaţiei vieţii.

„Conform spuselor Bibliei dinozaurii trăiau pe uscat, deci au fost creaţi în ziua a şasea – odată cu oamenii. Cu alte cuvinte, dinozaurii şi oamenii au convieţuit pe pământ, conform Bibliei. Şi există şi dovezi ştiinţifice: de exemplu desenele descoperite în peşteri unde sunt reprezentaţi dinozauri”, spune Jason Lyle, unul dintre curatorii muzeului.

Scopul muzeului este să demonstreze că nu există nici o explicaţie privind viaţa pe pământ în afara celei creştine.

Judecând după exponatele din muzeu este clar că scopul său este foarte precis – să demonstreze că nu există nici o explicaţie privind viaţa pe pământ în afara celei creştine.

„Am trecut pe lângă o scenă în care Adam şi Eva muşcă din fructul oprit – fructul despre care Dumnezeu a spus: „dacă muşcaţi din el veţi muri”. Astăzi suntem martorii consecinţelor acelui gest”, spune Jason Lyle.

„Moartea şi suferinţa au apărut în urma lui. Vedeţi aici o femeie plângând în timpul naşterii. Este unul dintre efectele acestui păcat primordial: durerea suferită de femei la naştere.”

„Vedeţi aici un animal feroce care mănâncă un alt animal. Şi carnivorele au apărut tot după păcatul primordial – până atunci toate animalele erau ierbivore, conform Scripturii.”

Muzeul aşadar ne îndeamnă să credem că oamenii şi dinozaurii au trăit în acelaşi timp pe pământ.

Muzeul îndeamnă să credem că oamenii şi dinozaurii au trăit în acelaşi timp pe pământ

Că Marele Canion din Statele Unite a fost creat n urmă cu numai câteva mii de ani în urma potopului pe care l-a înfruntat Noe.

Dar mesajul central reprezintă de fapt o adevărat chemare la arme şi cel care se ocupă de răspândirea acestui mesaj este Ken Ham.

„Aş spune că Anglia este moartă din punctul de vedere al spiritualităţii creştine. Bisericile au fost transformate în moschei şi în mazine de antichităţi”, spune Ken Ham.

„Dacă aţi merge azi să ţineţi acolo o predică aţi avea în faţă probabil oi şi vaci – nu oameni. Vreau să spun că America riscă să meargă pe urmele Angliei dacă nu luăm măsuri. Este mult mai puţin creştină decât era cândva.”

„Gândiţi-vă doar la faptul că cele zece porunci au fost smulse de pe zidurile unor clădiri, că nu Bibliile sunt interzise în şcolile de stat şi vă veţi da seama că începem să pierdem moralitatea de extracţie creştină, şi rădăcinile creştine ale acestei ţări. Încă două generaţii şi riscăm să pierdem tot”, crede Ken Ham.

Ken Ham reprezintă un important curent de gândire al Americii moderne Ken Ham reprezintă un important curent de gândire al Americii moderne. Dar există şi unul opus, iar reprezentanţii săi sunt la vel de vehemenţi în a contesta teoria creaţionismului.

Barry Lynn este membru al grupului de presiune Americanii Uniţi pentru Separarea Bisericii de Stat şi este la fel de sigur ca şi Ken Ham că punctul său de vedere trebuie să aibă câştig de cauză.

„Altminteri America va ajunge de batjocura – atât la nivel educaţional cât şi politic. Trebuie să luăm măsuri, sau ne vom pierde literalmente orice credibilitatea în domeniul ştiinţific, precum şi avantajul prezent de a conduce în privinţa descoperirilor ştiinţifice”, spune domnul Lynn.

Muzeul e plin de vizitatori unii entuziasmaţi de ceea ce văd, alţii mai puţin. Sondajele de opinie sugerează că în jur de jumătate dintre americani cred că Genesa – capitolul Bibliei care vorbeşte despre felul în care Dumnezeu a creat viaţa pe pământ – este adevărat cuvânt cu cuvânt.

Până acum încercările de a introduce în şcoli teoria creaţiei au eşuat însă. Aşa că – deocamdată – susţinătorii creaţionismului s-au regrupat în Kentucky convinşi fiind că adevărul este de partea lor.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri22_iul07.htm

Bisericile vor ca valorile crestine ale familiei sa fie prevazute expres in Constitutie / stiri 16_iul07- Realitatea Romaneasca

Pagina de ştiri

download

Bisericile vor ca valorile crestine ale familiei sa fie prevazute expres in Constitutie
http://www.realitatearomaneasca.ro

 Realitatea Romaneasca

Mai multi reprezentanti ai bisericilor crestine din Romania cer o schimbare a Constitutiei in sensul recunoasterii valorilor crestine ale familiei in Romania. Ei pretind ca peste 600.000 de persoane si-au pus semnatura pe actul care propune acest lucru, iar initiativa a fost readusa in actualitate intr-un mars ecumenic organizat la Timisoara ca reactie la manifestarile minoritatilor sexuale de la Bucuresti.

„Ideea a pornit de aici, din Timisoara. Am depus 650.000 de semnaturi pentru modificarea Constitutiei, la Parlamentul Romaniei. Avem convingerea ca in curand un proiect de lege va veni sa sustina ceea ce noi am initiat. Ar trebui sa prevada ca familia romaneasca este familie crestina si ca nu promovam si nu sustinem in niciun fel pacatul in tara aceasta crestina”, a declarat, potrivit BBC, preotul Ionel Popescu, consilier la Arhiepiscopia ortodoxa a Timisoarei.

Reprezentantii clerului care au participat la mars au vorbit despre valorile traditionale ale familiei. Familie care, spun ei, ar reprezenta „Biserica cea mica”, iar Biserica – familia cea mare. „Ni se prezinta astazi un alt tip de familie, o familie bazata pe casatoria intre doi barbati sau doua femei, o familie impotriva firii si a legilor divine”, a mai afirmat consilierul Arhiescopiei ortodoxe Timisoara.

Reprezentantii Patriarhiei Romane au declarat in repetate randuri ca dezaproba cererile minoritatilor sexuale privind casatoriile intre persoanele de acelasi sex.

Patriarhia, prudenta

In privinta schimbarii Constitutiei pentru care deja s-au strans semnaturi, purtatorul de cuvant al Patriarhiei, Constantin Stoica, e mai degraba prudent. El a declarat pentru BBC ca ar fi o initativa pe plan local si ca trebuie privita ca atare. „In momentul de fata cred ca legislatia romaneasca, Constitutia Romaniei este cat se poate de explicita, in sensul ca institutia familiei este ocrotita de autoritatile de stat si important este sa ramanem in limitele legislatiei actuale”, a mai spus purtatorul de cuvant al Patriarhiei.

Pe de alta parte, reprezentantii organizatiei Accept, care promoveaza drepturile minoritatilor sexuale, considera ca o asemenea cerere de modificare a Constitutiei e discriminatorie si ca la mijloc ar fi vorba de necunoastere si de confuzie.
„Faptul ca aceste afirmatii apartin organizatiilor religioase ma face sa cred ca este o confuzie fata de ceea ce noi solicitam. Noi solicitam casatoria civila, si nu casatoria religioasa, pentru ca membrii comunitatii sa se bucure de toate drepturile asociate casatoriei, cum ar fi dreptul la mostenire sau la credite sau la asistenta sociala”, a spus la BBC Florentina Bocioc, reprezentanta organizatiei. Accept care a organizat Gay Fest in Bucuresti. Florentina Bocioc crede ca propunerea de modificare a Constitutiei in sensul afirmarii valorilor crestine ale familiei nu are sorti de izbanda in Parlament. (D.P.)

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri16_iul07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica)-Rolul Femeii în Biserică – 1 Timotei – Transmiterea făcliei Locul unei femei este în biserică! 1 Timotei 2:9-15

 

download

1 Timotei – Transmiterea făcliei

Locul unei femei este în biserică!

1 Timotei 2:9-15

Cu o generaţie în urmă, o vorbă foarte folosită spunea „Locul femeii este în bucătărie În anii 1960 , odată cu mişcarea de eliberare a femeilor, care a intrat în cadrul vederilor noastre despre feminism, acea vorbă veche a fost înlocuită cu alta „Locul femeii este în piaţă”. Ca şi creştini, nu suntem prea mult preocupaţi cu opiniile societăţii. Noi vrem să ştim ceea ce a spus Dumnezeul nostru suveran în Biblie. Dacă aş putea concluziona acest pasaj vital, instructiv din Scriptură într-un singur gând, ar fi acesta „Locul unei femei este în biserică”.  Aceasta ne spune ce aşteaptă Dumnezeu de la femei în cadrul bisericii. De fapt, vom examina în detaliu trei sfaturi pentru femeile lui Dumnezeu.

Înainte de a începe, să ne amintim contextul scrisorii din 1 Timotei. Tema trece mai departe făclia credinţei de la o generaţie la alta. Apostolul Pavel le scrie tânărului pastor Timotei, acesta lucrând în biserica din Efes. Biserica efesenilor începuse bine dar deviase de la cursul normal şi şi-a pierdut prioritatea biblică. Pavel îi scrie lui Timotei pentru a-l încuraja să nu permită ca Evanghelia să fie îngropată sub tradiţii legaliste sau lucruri fără importanţă, ci să ţină sus oikonomos (1:4, „instrucţiunile dumnezeieşti”  – NKJV, „Lucrarea lui Dumnezeu” – NIV),  pentru a face lucrarea lui Dumnezeu de evanghelizare şi ucenicizare, lucrarea bisericii.

Cum se va face aceasta? Pavel ne oferă propria lui mărturie despre „belşugul de abundenţă” al harului lui Dumnezeu şi felul în care viaţa lui este „un model pentru cei care vor crede” El îi spune lui Timotei „să lupte lupta cea bună” să lupte lupta cea bună a credinţei în cadrul bisericii, opunându-se învăţătorilor mincinoşi şi menţinând biserica concentrată asupra lucrurilor lui Dumnezeu. În capitolul doi el începe cu ultima prioritate „de a se ruga pentru toţi oamenii”. Mai presus de toate, biserica trebuie să se roage pentru mântuirea tuturor celor pierduţi, deoarece atunci când ne rugăm pentru toţi oamenii ca să fie salvaţi vom simţi povara de a împărtăşi Evanghelia cu oricine.

Următoarea întrebare logică este: cine trebuie să conducă biserica? Pavel tratează specific această întrebare în capitolele 3 şi 4 când tratează situaţia prezbiterilor, diaconilor şi pastorilor învăţători. În pasajul de astăzi, la sfârşitul capitolului 2 el ne spune cine nu trebuie să conducă biserica, anume femeile.

Fără îndoială, acesta este un pasaj controversat de mulţi. Este aruncat în faţa ideii societăţii despre feminitate Odată cu ridicarea feminismului modern, multe biserici şi denominaţiuni au evitat interpretarea logică şi tradiţională a acestui pasaj. Ei au dezvoltat multe „interpretări creative” pentru a-i evita implicaţiile. Să vă împărtăşesc doar câteva.

Ei susţin că acest pasaj trebuie INTERPRETAT CULTURAL, că era relevant pentru acea vreme şi acel loc, dar nu are autoritate asupra noastră astăzi. Noi întotdeauna interpretăm Biblia în context cultural. A cunoaşte cultura în care a fost scrisă Scriptura este vital pentru înţelegerea noastră. Oricum, problema pe care o au bisericile liberale şi denominaţiunile cu acest pasaj nu este una de interpretare, ci este teologică. Problema lor este că ei au aruncat doctrina infailibilităţii biblice. Ei au decis să aleagă ce părţi din Biblie să creadă.

Ei susţin că PAVEL ERA SEXIST şi deci putem dezaproba orice spune el despre femei. Ceea ce Pavel spune despre rolul femeilor este identic cu ceea ce a spus Isus, ceea ce a spus Petru şi este consecvent cu întregimea Scripturii.

În al treilea rând, ei susţin că GALATENI 3:28 DEPĂŞEŞTE ceea ce ne învaţă Pavel în epistolele pastorale. Galateni 3:28 ne învaţă una dintre cele mai proeminent doctrine ale NT, că Dumnezeu a format într-un singur trup, biserica ca o nouă umanitate. El spune: „Nu mai este nici iudeu, nici grec: nici rob, nici liber, nici bărbat, nici femeie: pentru toţi sunteţi una în Isus Hristos”. Pământul este neted la picioarele crucii. Bărbaţii nu sunt ridicaţi la un rang mai înalt decât femeile, în Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu pune aceeaşi valoare pe femei ca şi pe bărbaţi. Chiar dacă Dumnezeu vede aceeaşi valoare în femei ca şi în bărbaţi, El le-a dat roluri diferite şi distincte.

Textul nostru nu este un pasaj dificil de înţeles. Pentru mulţi, este un pasaj dificil de acceptat şi de supus. Aceasta este o caracteristică a Scripturii inspirate. Ne asaltează mândria. Dacă planul lui Dumnezeu pentru femei venea natural, nu am mai avea nevoie de acest pasaj. Doamnelor, întrebarea nu este Accept  eu această învăţătură?” ci întrebarea este „Mă voi supune acestei învăţături?” 

Căutând să înţelegem aşteptările lui Dumnezeu pentru femei, în biserică, vom examina în detaliu trei sfaturi pentru femeile lui Dumnezeu.

  1. Femeia creştină trebuie să fie Frumoasă(v.9-10).

Fetiţele se nasc într-o lume care pune preţ pe frumuseţea feminină. Le îmbrăcăm în rochiţe frumoase şi le spunem cât de drăguţe sunt. Le supraveghem dieta deoarece nu vrem ca ele să devină supraponderale. Le învăţăm cum să-şi facă părul, cum să poarte bijuteriile, cum să se macheze şi cum să-şi aleagă îmbrăcămintea. Regula nespusă este că frumuseţea este putere. Nu este un secret că o femeie care arată bine obţine o slujbă mai bună decât una care arată ştearsă. Frumuseţea este putere.

Dumnezeu vrea ca femeile să fie frumoase. El vrea ca noi să avem o biserică plină de femei frumoase. Amin? Singura problemă este că Dumnezeu defineşte frumuseţea diferit de noi. Noi vedem ca o femeie frumoasă una cu o faţă radioasă, păr mătăsos şi forme rotunde acolo unde trebuie. Biblia ne învaţă că frumuseţea unei femei nu stă în modul în care ea arată, ci în ceea ce face şi ce este.

Versetele 9-10 ne spun cum este frumuseţea dumnezeiască. Versetul 9 începe cu „în aşa fel” Aceasta ne leagă de versetul 8, care spune că în biserică, bărbaţii trebuie să se roage !ridicând mâini curate, fără mânie şi îndoială” [neînţelegere]. Bărbaţii din biserică trebuie să se roage. Femeile trebuie să fie frumoase. Aceste versete ne dau două chei despre frumuseţea dumnezeiască.

  1. Ea este înfrumuseţată de DUMNEZEU nu de STRĂLUCIRE

Pavel spune că femeile trebuie să „se împodobească în veşminte modeste, cu decenţă şi moderaţie nu cu împletituri de păr sau aur sau perle sau haine scumpe.” Acest verset a fost folosit greşit pentru a reduce femeile la tăcere. Un prieten mi-a spus despre o slujbă pe care a auzit-o odată într-un slogan „Femei care fac pe şefele, tund şi îţi fixează părul”. Nu vrem să reducem femeile la tăcere. Vrem să le ridicăm să fie ceea ce Dumnezeu vrea pentru ele.

Femeile lui Dumnezeu, mai ales când vin la biserică, „trebuie să se împodobească cu veşminte modeste” Cuvântul „împodobi” este din kosmeo de unde avem cuvântul „cosmetică”. Înseamnă „a se aranja, a se pune în ordine, a se pregăti”. Aceasta înseamnă că femeile trebuie să se pregătească în exterior. O femeie creştină nu trebuie să umble, arătând ca un pat nefăcut.

Femeile lui Dumnezeu trebuie „să se împodobească cu veşminte modeste”. „Modeste” este din acelaşi cuvânt rădăcină ca şi „împodobi”, însemnând „îngrijit”. Am putea parafraza aceasta astfel „Femeile trebuie să se aranjeze într-o modă îngrijită.” Modestia se referă la un simţ înnăscut a ceea ce este bine sau rău, ceea ce este potrivit sau nu. Mamelor, fetele voastre nu sunt modeste în mod natural. Ele trebuie să fie învăţate modestia.

Când am început ca pastor tânăr şi am plecat cu copiii mei într-o tabără de vară, am avut adulţi care au măsurat cu rigla lungimea pantalonilor scurţi şi a fustelor. Modestia nu este legalism. Modestia este un simţ interior a ceea ce este potrivit ca îmbrăcăminte şi ceea ce nu este.

Toţi am văzut femei fără simţul modestiei. Îşi etalează trupurile şi nu se gândesc la aceasta. Am văzut aceasta în femeile tinere de aici din biserica noastră. Ele îmi amintesc de Proverbe 11:22 „Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel din aur pus în râtul unui porc.” Ce risipă să vezi o fată frumoasă care nu are simţul modestiei. Frumuseţea ei este o risipă, ca şi cum ai pune un inel de aur în nasul unui porc.

Observaţi de asemenea că femeile lui Dumnezeu „se împodobesc …cu decenţă şi cumpătare”. „Decenţă” vine literal dintr-un cuvânt care înseamnă „ochi plecaţi” adică timiditate. Traducătorii KJV au numit aceasta „faţă ruşinată” Denotă auto respect. „Cumpătare” se referă la discreţie sau reţinere. O femeie a lui Dumnezeu se gândeşte la cum arată. Se abţine de la a se îmbrăca într-o manieră care va constitui o piatră de poticnire pentru Evanghelie.

Când un bărbat vede o femeie care este îmbrăcată provocator, arătându-şi carnea şi formele; va fi atras de ea dar nu o va găsi atractivă. Va dori corpul ei, dar nu-i va iubi sufletul. Ea va trezi ce este rău în el, nu ceea ce este dumnezeiesc. Când un bărbat creştin vede o femeie ca acestea, el vede unul din patru lucruri despre ea:

  1. Este o NAÏVĂ. Nu a fost învăţată cum trebuie. Este ignorantă în ceea ce priveşte modul cum să se îmbrace.
  1. Are o NEVOIE. Are un respect de sine foarte scăzut, singurul fel în care se poate simţi bine în legătură cu ea este să atragă atenţia bărbaţilor. Vrea să fie acceptată în orice fel se poate.
  1. Este AROGANTĂ. Are un corp frumos şi ştie aceasta. Îl etalează deoarece o face să se simtă superioară. Este o ironică.
  1. Este o UŞURATICĂ. Îşi vinde trupul pentru a obţine ceea ce vrea.

Deci, Pavel spune că femeile creştine nu trebuie să se preocupe de „împletituri de păr sau aur sau pietre preţioase sau haine scumpe”. Aşteptaţi o clipă. Trebuie femeile creştine să fie ca femeile musulmane fundamentaliste care poartă un văl pe cap şi îşi acoperă orice centimetru de carne? Nu. Pavel nu spune că o femeie nu îşi poate împleti părul, să poarte bijuterii sau haine frumoase. Ea doar nu trebuie să fie preocupată excesiv cu moda şi strălucirea. Preocuparea ei este evlavia.

Femeile bogate din Imperiul Roman şi mai ales cele din Efes, care era un oraş mare de comerţ, îşi arătau rangul împletindu-şi în păr aur, argint şi pietre preţioase care străluceau în lumină. Ele purtau haine scandalos de scumpe. Îşi vindeau imaginea pentru a câştiga avansare în societate.

Ceea ce vrea acest verset să spună este simplu. Drumul în sus, în societate al unei femei este , şi atunci ca şi acum, este să-şi folosească frumuseţea şi corpul pentru a obţine cele mai mari avantaje. Drumul în sus pentru o femeie în biserică este să se înfrumuseţeze prin modestie, discreţie şi evlavie.

  1. Ea este valorificată pentru SLUJIRE nu pentru AUTO PROMOVARE.

Mai degrabă decât să fie super preocupată de modă, o femeie creştină trebuie să se îmbrace cu ceea ce este „potrivit pentru femeile evlavioase, cu o lucrare bună” (v.10).

Când vezi femeile măreţe din Biblie, le găseşti întotdeauna slujind: Ţefora, soţia lui Moise era păstoriţă. Rebeca scotea apă pentru cămilele slujitorului lui Avraam. Sulamita în Cântarea Cântărilor lucra într-o vie. Priscila avea casa deschisă pentru Apolo şi l-a învăţat. Dorca era cunoscută pentru faptele ei caritabile. Lidia era gazda lui Pavel şi sprijinitoarea lui. Ceea ce este uimitor este că nu afli niciodată cum arătau marile femei ale Bibliei. Vezi doar „lucrările lor bune” şi „evlavia” caracterului lor.

Un bărbat poate dori un trup bine format, dar va iubi sufletul unei femei evlavioase, harnice, răbdătoare, blânde, graţioase. Când am întâlnit-o pe soţia mea pentru prima oară, am observat frumuseţea ei exterioară. Devenind prietenul ei, m-am îndrăgostit de ea cea reală, de „omul ascuns al inimii” (1 Pet.3:4). Îmbătrânind împreună, o iubesc pentru caracterul ei. Văd evlavia ei în felul cum se sacrifică şi lucrează din greu pentru a face un cămin pentru familia noastră şi cum ne împlineşte nevoile.

O văd slujind şi în biserică. Nu a fost angajată. S-a oferit voluntar. Lucrează şi lucrează şi se sacrifică pentru ca alţii să primească lucrarea. Despre aceasta vorbeşte pasajul acesta. În lume, drumul în sus este auto promovarea fără ruşine sau etalarea frumuseţii exterioare. În biserică, drumul în sus este un duh evlavios, implicat în slujire dedicată.

  1. Femeia creştină trebuie să fie Supusă (v.11-14).
  1. Ea trebuie să înveţe ÎN TĂCERE.

În versetul 8, Pavel vorbeşte despre toate „femeile” creştine, în general. În versetul 10, el vorbeşte de fiecare „femeie” creştină, în particular. De ce? Pentru că fiecare femeie trebuie să fie supusă acestei învăţături, specific.

Când vorbim de biserică, Pavel spune că o femeie trebuie să „înveţe în tăcere”  sau linişte. Petru spune  că femeia trebuie să aibă un „duh liniştit” (1 Pet.3:4). Ea trebuie să înveţe în linişte. Nu trebuie să fie gălăgioasă sau insuportabilă. Ne vom întoarce imediat la acest gând. „Supunerea” înseamnă „a te alinia sub”. Ea trebuie în mod voluntar, să se poarte „cu supunere” sub conducerea bărbatului din biserică.

  1. Ea trebuie să se poarte cu RESPECT.

Întâi Pavel spune „nu permit femeii să înveţe pe alţii”. „Permit” include ideea de poruncă. Femeile trebuie să fie tăcute în sensul de a nu învăţa pe alţii. „A învăţa” este un infinitiv prezent care este cel mai bine tradus „a fi un învăţător”. Aceasta are sens când o asociem cu următoarea afirmaţie „sau să aibă autoritate peste un bărbat” Ambele „a învăţa” şi „a avea autoritate” se referă la conducerea prezbiterilor. Învăţarea este îndatorirea. Autoritatea este slujba.

După cum am învăţat în Tit şi vom vedea din nou în cap. 3, prezbiterii sunt supraveghetorii bisericii şi parte din calificările lor sunt de a fi „capabili să înveţe”. La fel cum o femeie nu trebuie să uzurpeze conducerea soţului ei acasă, nu trebuie să uzurpeze nici rolul prezbiterilor în biserică. Deci, o femeie nu trebuie să-şi asume poziţia sau slujba de predicator public sau învăţător peste congregaţie.

Este evident, din acest pasaj şi din cap. 3 că Dumnezeu nu a avut niciodată intenţia ca o femeie să fie pastor. Cum poate fi o femeie pastor, dacă ea trebuie să fie „în tăcere” în biserică? Cum poate fi o femeie pastor, dacă nu i se permite „să înveţe” sau să „aibă autoritate”? Cum poate o femeie avea calificarea prezbiterilor de a fi „soţul unei singure femei” sau unul care „îşi conduce casa bine” (3:2,4). Pentru ca o femeie să se ridice la slujba de prezbiter sau pastor, ea, biserica ei şi denominaţiunea ei trebuie să scoată 1 Timotei din Biblie şi să declare epistola ca necanonică.

Unele dintre voi doamnele vă gândiţi „De ce? De ce nu poate o femeie fi pastor/învăţător? De ce nu poate o femeie fi prezbiter? De ce nu poate o femeie învăţa congregaţia? Nu este drept. Nu este corect. Este ceva foarte sexist.”

Să ne gândim la aceasta pentru un moment. Este pentru că femeile sunt mai puţin inteligente, mai puţin capabile sau mai puţin motivate? Nu, deloc. Fostul nostru guvernator Ann Richards obişnuia să spună „Dacă vrei să anunţi ceva, dă-o unui bărbat. Dacă vrei ceva făcut, dă-o unei femei.” Deşi nu eram de acord cu politica lui Richard, categoric sunt de acord cu această declaraţie, deoarece o văd îndeplinită în biserică tot timpul. Noi bărbaţii excelăm în a vorbi despre lucruri. Putem discuta idei şi probleme pentru ore întregi. Putem sublinia puncte tari şi puncte slabe. Dar pentru a realiza ceva, femeile noastre vor doar să ştie când trebuie făcut lucrul şi cât pot cheltui.

De asemenea, acest verset spune clar că o femeie nu trebuie să fie învăţător sau să aibă autoritate peste bărbaţi. Aceasta nu spune că ea nu poate să înveţe sau să exercite autoritate. Ci doar că nu poate deveni niciodată învăţător, prezbiter sau pastor al bisericii.

Femeile pot fi învăţători pentru femei. Tit 2:3-4 spune aceasta specific „Femeile mai bătrâne…să sfătuiască pe cele tinere” Femeile pot fi învăţători la copii. În 2 Timotei 1:5, Apostolul îi aminteşte tânărului lui prieten despre „credinţa autentică ce este în tine, care a fost mai întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice”. Este evident că mama lui evlavioasă şi bunica l-au pregătit mai întâi, pe Timotei, în credinţă.

Învăţarea copiilor nu este necesar să fie lăsată toată femeilor. Avem nevoie de exemple masculine puternice în vieţile copiilor noştri. Unii dintre voi, bărbaţii ar trebui să lucraţi în acest domeniu.

Biblia chiar indică faptul că unele femei pot învăţa pe unii bărbaţi. Fapte 18:24-26. Aquila şi Priscilla erau un cuplu căsătorit, care erau prieteni buni cu Pavel. Incidental, Aquila înseamnă „vultur” şi Priscilla înseamnă „înţelept”. Ei erau vulturul şi femeia înţeleaptă.

Apolo era un evreu Alexandrian care era „un om elocvent şi puternic în Scriptură” Dar era limitat în cunoştinţă. El „învăţa limpede” ce ştia, dar teologia lui avea nevoie să fie extinsă. Deci, Aquila şi Priscilla „l-au luat deoparte şi i-au explicat calea lui Dumnezeu, mai clar”. Această femeie înţeleaptă nu şi-a sumat rolul de predicator sau de prezbiter peste congregaţie, ci a instruit în particular un om care va avea acea slujbă.

Ştim că femeile pot învăţa şi pot avea autoritate, dar de ce nu pot avea aceeaşi slujbă în biserică la fel ca bărbaţii? Pavel ne dă două motive biblice, în versetele 13-14.

Primul motiv este ORDINEA CREAŢIEI. Pavel concluzionează Geneza 1-2 când spune „Adam a fost creat mai întâi, apoi Eva”. Nu au fost făcuţi în acelaşi timp. Dumnezeu l-a făcut pe Adam „din ţărână”. Eva a fost făcută din coasta lui Adam. Evreieşte la „bărbat” se spune ish. Cuvântul evreiesc pentru „femeie” este isha, „din bărbat” 1 Corinteni 11:7-9 spune despre bărbat „… pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului. În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” 

Adam a spus „Eva, mă iubeşti?” Eva a spus „Dragă, nu există nimeni pentru mine, doar tu” Eva a fost creată să fie „un ajutor potrivit pentru el” (Gen.2:18).De la început, Dumnezeu a făcut bărbaţii şi femeile diferiţi, cu roluri distincte.

Cel de-al doilea motiv este ORDINEA CĂDERII. Versetul 14 spune „Adam nu a fost înşelat, ci femeia a fost înşelată şi a căzut în păcat”. Cu alte cuvinte, Eva a fost „înşelată” de Satan şi a fost prima care a încălcat porunca lui Dumnezeu. Ea a fost prima care a păcătuit. A fost „înşelată” să gândească că ar putea deveni „ca Dumnezeu”. Deci ea a uzurpat autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Adam şi „a căzut în păcat”  sau literal, „ a devenit o păcătoasă”.

Este evident din Geneza 3:6 că Adam a fost cu Eva şi i-a permis să-l convingă să păcătuiască şi el. El nu a fost „înşelat” ci a păcătuit voit. Ce ironic este faptul că păcatul Evei a fost încălcarea autorităţii lui Dumnezeu şi a soţului ei. Păcatul lui Adam a fost că a ascultat de nevastă.

Să privim la Geneza 3:14. Umanitatea a fost blestemată ca rezultat al păcatului lor. Satan, sub forma şarpelui, a fost blestemat. În versetul 15, promisiunea lui Mesia ca şi „sămânţă a femeii”  a fost dată pentru a-l zdrobi pe Satan. Versetul 16 arată rezultatul căderii asupra femeii.

În primul rând, va avea „durere” şi „suferinţă” la naştere. Ştiţi de ce naşterea este atât de dureroasă? Este pentru că aduceţi pe lume mici păcătoşi şi păcatul este întotdeauna dureros. Nu trebuie să învăţaţi copii să păcătuiască, este în natura lor. Ei aduc suferinţă şi durere mamelor lor.

În al doilea rând, ea va avea o „dorinţă”  pentru soţul ei, dar el va „ conduce peste ea” Ce înseamnă că „dorinţa” ei va fi după soţul ei? Înseamnă că va avea o pasiune puternică, sexuală pentru el?Aţi vrea voi, bărbaţilor! Nu! Înseamnă „dorinţa” ei de a conduce peste el. Ea va „dori”  să îi ia locul şi să conducă.

Priviţi 14 versete înainte, la 4:7 unde acelaşi cuvânt pentru „dorinţă” este folosit cu privire la avertismentul lui Dumnezeu pentru Cain. Dumnezeu spune „Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” 

Femeilor, partea voastră din blestemul căderii este că veţi „dori” să stăpâniţi asupra soţului. Vreţi conducerea. Este atât de uşor pentru voi să-l trage-ţi aparte, să-l criticaţi, să-i faceţi observaţie de faţă cu copiii şi să-l faceţi nefericit. Acesta este păcatul feminităţii voastre. Este un păcat înnăscut. Totuşi, „trebuie să stăpâniţi peste aceasta”. Pentru a fi o femeie evlavioasă, trebuie să mărturisiţi şi să înăbuşiţi dorinţa şi să veniţi la „supunere” faţă de soţ.

Săptămâna aceasta am întrebat-o pe soţia mea evlavioasă, femeia care mă cunoaşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară, care este mama copiilor mei şi învaţă Scriptura săptămânal, dacă a avut dorinţa de a conduce peste mine. Ea a spus da. De aceea Biblia porunceşte mereu şi mereu femeilor evlavioase să înfrângă păcatul şi să se supună.

III. Femeia creştină trebuie să fie Puternică (v.15).

Acest ultim verset pare puţin încurcat la prima vedere, „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” Să cercetăm aceasta bucată cu bucată.

Aceasta nu înseamnă evident că femeile au salvarea veşnică de păcatele lor, numai dacă au copii. Multe femei care au copii nu sunt salvate şi multe care sunt salvate nu au copii. Salvarea este clar numai prin har şi prin credinţă.

Notaţi de asemenea diferenţa dintre pronumele personale. „ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă ei stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”.  „ Ei” se referă la copii ei. Poate că ea a fost prima care a păcătuit şi care a moştenit trăsăturile păcătoase ale căderii, dar viaţa ei este răscumpărată şi plină de valoare prin purtarea de copii cărora le va transmite făclia „credinţei”, „dragostei” şi „sfinţeniei” şi „auto controlului”. 

Cea mai mare influenţă pe care o femeie o poate avea este să crească copii puternici, creştini. Femeile nu pot conduce peste bărbaţi, dar femeile pot creşte bărbaţi.

Conform societăţii, unul dintre cele mai rele lucruri care se pot întâmpla unei femei este maternitatea. Maternitatea este văzută de către unii ca fiind cea mai rea povară. Avem o industrie care să ajute femeile să nu conceapă copii, controlul naşterilor. Avem o industrie care ajută femeile să nu poarte copii, avortul. Avem o industrie care ajută femeile să nu-şi crească copiii, centrele de plasament. Am citit un articol într-o zi despre cum tot mai multe cupluri care au ales să nu aibă copii, deoarece interferează cu libertatea lor. Nu trebuie să ne surprindă că în cultura noastră este o opoziţie directă a acestor valori biblice.

Dar femeile care nu pot avea copii? Dar femeile care nu sunt măritate? Aveţi un capitol întreg din Biblie în 1 Corinteni 7. Te poţi dedica numai lui Dumnezeu.

Cea mai mare influenţă pe care o poate avea o femeie este să aibă copii şi să-i crească. Trebuie să-i creşti în „credinţă”. Învaţă-i despre Dumnezeu din copilărie. Învaţă-i Biblia. Învaţă-i ce să creadă. Nu lăsaţi această sarcină altora. Puneţi în ei o credinţă puternică Învăţaţi-i să „iubească”. Învăţaţi-i cum să sacrifice ceea ce vor şi să fie sensibili la dorinţele şi necesităţile altora. Învăţaţi-i despre „sfinţenie” Învăţaţi-i să urască păcatul. Arătaţi-i-l. Fiţi atente ce lăsaţi să le invadeze viaţa, prin mas media. Zig Ziglar spune că cea mai mare ipocrizie este un tip care se plânge de tot sexul şi violenţa pe care le vede la video. Învăţaţi-i „auto controlul”. Este acelaşi cuvânt ca şi „decenţă” în v9. Învăţaţi-i cum să spună nu dorinţelor cărnii.

Maternitatea  este grea. Este o cruce de purtat. Slujba ta este să transformi mici păcătoşi în sfinţi dedicaţi ai lui Dumnezeu. Lucrezi împotriva propriei lor naturi. Ei nu te apreciază pentru aceasta. Nu sunt niciodată satisfăcuţi pentru tot ce faci pentru ei. Te vor dispreţui, minţi, şi-ţi vor frânge inima, dar tu continuă. Eventual vor creşte şi vor fi ceea ce tu îi înveţi.

Într-o zi se va merita. Într-o zi vor deveni bărbaţi şi femei şi vor trăi valorile pe care le-ai pus în ei, vor veni şi-şi vor pune mâinile în jurul gâtului tău şi vor spune „ mulţumesc mamă”.  Cariera ta nu poate4 face aceasta. Cariera ta nu va plânge la înmormântarea ta. Cariera ta te va uita, dar copiii tăi niciodată.

Soţilor, să ai copii nu o va ajuta la siluetă. Nu ajută să vezi alte femei în poziţii mai puternice, cu bani şi timp să facă lucruri pe care ea nu le va face niciodată. Ce va avea ea pentru tot acest sacrificiu? Te are pe tine. Îmbrăţişeaz-o în fiecare zi şi spune-i că ceea ce face are valoare eternă!! Soţia ta evlavioasă formează suflete după chipul lui Dumnezeu şi nu există mai mare influenţă.

http://www.voxdeibaptist.org/passing_the_torch_trd.htm

Apariția popoarelor partea II

download

Putem reface istoria veridica a grupelor de oameni folosind:

  • Informaţii, date de însuşi Creatorul în cartea Geneza
  • Principii genetice
  • Unele cunoştinţe ale influenţei mediului înconjurător

Primul om, Adam, de la care au provenit toţi oamenii, a fost creat cu cea mai bună din toate combinaţiile posibile de gene – ca de exemplu pentru „culoarea” pielii. După o perioadă lungă de timp după creaţie, Potopul global a nimicit toată omenirea, cu excepţia lui Noe, soţiei sale şi celor 3 fii cu soţiile lor. Ca urmare, Dumnezeu le porunceşte celor ce au supraveţuit să se înmulţească şi să umple Pamântul. (Geneza 9:1). După câteva sute de ani, oamenii au hotărât să nu asculte de porunca lui Dumnezeu şi s-au unit pentru construcţia unui oraş măreţ şi a turnului Babel – simbolul răzvrătirii şi necredinţei. Din capitolul 11 al Genezei cunoaştem că până la acel moment ei vorbeau toţi aceeaşi limbă. Domnul a pedepsit neascultarea oamenilor încurcându-le limbile, ca să nu se poată înţelege între ei şi să acţioneze împotriva lui Dumnezeu. Încurcarea limbilor i-a obligat pe oameni să se împrăştie pe toată suprafaţa Pământului, aşa cum intenţionase Dumnezeu de la început. În acest fel, toate „grupele de oameni” – africanii „negrii”, indo-europenii, asiaticii şi alţii au apărut concomitent în urma amestecării limbii în timpul construcţiei turnului Babel.

Noe şi membrii familiei sale aveau o culoare a pielii cel mai probabil intermediară, cu gene ce conţineau atât culoare albă cât şi neagră, fiindcă această culoare „medie” poate fi considerată cea mai potrivită (este destul de întunecată ca să protejeze împotriva cancerului de piele şi totodată destul de deschisă ca să alimenteze organismul cu vitamina D). Deoarece la Adam şi Eva persistau toţi factorii ce determinau „culoarea” pielii, atunci ei cel mai probabil erau tot mulatri, cu ochi căprui şi cu păr cafeniu sau negru. În principiu, majoritatea populaţiei globului pământesc au o culoare a pielii mulatră/mixtă. După Potop, timp de câteva secole până la turnul Babel, pe Pământ exista o singură limbă vorbită şi o singură grupă culturală. De aceea, pentru căsătoriile în interiorul acestui grup nu exista nici un obstacol. Acest factor ar fi trebuit să ferească culoarea pielii populaţiei de extreme. Desigur, uneori puteau să se nască oameni de o culoare foarte închisă sau deschisă, dar ei puteau fără probleme să se căsătorească cu reprezentanţi de o culoare mult mai deschisă sau întunecată şi în acest fel culoarea „medie” rămânea neschimbată.

Acest principiu se referă şi la alte deosebiri, nu numai la „culoarea” pielii. În condiţiile unor posibilităţi de încrucişare liberă, deosebiri exterioare evidente nu se manifestă. Ca ele să se manifeste, trebuie împărţită populaţia în grupe izolate, excluzând posibilitatea de a se mai încrucişa între ele. Acest mecanism se atribuie atât populaţiei de animale, cât şi a oamenilor.

Anume aceasta şi s-a întâmplat după „incidentul” de la turnul Babel. Când Dumnezeu le-a impus oamenilor să vorbească diferite limbi, între ei au apărut obstacole nerezolvabile. Acum ei nu numai că nu se hotărau să se căsătorească cu cei a căror limbă nu o înţelegeau, dar cu greu comunicau între ei şi desigur nu aveau încredere în cei ce vorbeau altă limbă. Acum grupele de oameni unite prin limba comună vorbită încercau sau poate erau nevoiţi să se îndepărteze de ceilalţi şi să se mute în alte locuri.

Mă îndoiesc că fiecare din grupurile nou create includeau oameni cu acelaşi specru larg al „culorii” pielii precum cea iniţială. În timp ce oamenii se îndepărtau de Babilon, ei au fost nevoiţi să înfrunte schimbări climatice neobişnuite. Aceasta tot nu putea să nu se reflecte asupra raportului factorilor moşteniţi, cu toate că influenţa mediului înconjurător nu juca un rol hotărâtor în comparaţie cu genofondul uman, de la care s-a început dezvoltarea fiecărui grup.

Ca exemplu, vom examina grupul care se îndreaptă în regiunile reci, unde zilele cu soare sunt mai puţine în timpul anului. În aceste locuri, oamenii negri ar fi simţit o insuficienţă de vitamina D, de aceea se îmbolnăveau mai des şi li se năşteau mai puţini copii. În cosecinţă, cu timpul în acest grup au început să domine oamenii cu culoarea pielii deschisă. Dacă câteva grupe diferite se îndreptau spre Nord şi reprezentanţilor uneia din grupe le lipseau genele responsabile de culoarea deschisă a pielii, atunci acest grup era sortit morţii.

Selecţia naturală acţionează pe baza caracteristicilor deja existente şi nu formează altele noi. Este înteresant de remarcat că la neanderthalienii din Europa, care în zilele noastre au fost recunoscuţi ca reprezentanţi deplini ai rasei umane, au fost depistate semne de insuficienţă de vitamina D în oase. Cel mai probabil, aceştia erau un grup de oameni negri care au nimerit in zona cu condiţii climatice nefavorabile din cauza combinaţiei de gene pe care ei o aveau de la început. De remarcat că asa numita selecţie naturală nu crează culoarea pielii, ci doar influenţează pigmentul existent.

În acelaşi mod, grupul de oameni deschişi la culoare care au nimerit în zonele destul de calde, cu zile cu mult soare pe parcursul anului, cel mai probabil a suferit de cancer de piele. Astfel, în zonele climatice prea calde, oamenii negri aveau mai multe şanse de supraveţuire. Aşadar, noi vedem că influenţa mediului înconjurător poate:

  1. a) influenţa balanţa genetică în cadrul unui grup, şi
  2. b) chiar poate genera dispariţia întregului grup.

Dar nu întodeauna este aşa. La eschimoşi, pielea este de o culoare mai întunecată, cu toate că ei locuiesc acolo unde zilele cu soare sunt mai puţine. Putem presupune că genotipul iniţial era ceva de genul MAMAmBmB, (vezi tabelul lui Penneta), de aceea urmaşii lor nu puteau să fie mai deschişi la culoare. Şi invers: la locuitorii băştinaşi ai Americii de Sud, care locuiesc la Ecuator, pielea nu e neagră deloc. Aceste exemple încă o dată ne confirmă că selecţia naturală nu crează informaţie nouă – dacă fondul genetic nu permite schimbarea „culorii” pielii, selecţia naturală nu e capabilă să o facă.

Pigmei africani – locuitorii locurilor calde, dar foarte puţin expuşi la soare deoarece locuiesc în pădurile tropicale şi totuşi culoarea pielii lor este neagră.

Anumite caracteristici genetice puteau să determine grupele de oameni să-şi aleagă locul de trai în mod conştient (sau inconştient). Istoria biblică a apariţiei omului este confirmată nu numai de dovezi biologice şi genetice. Deoarece toată omenirea a provenit de la Noe, relativ, dar nu tare demult, ar fi straniu dacă în izvoarele şi legendele diferitor popoare nu ar fi menţionată istoria Potopului global. Şi, desigur, în istoriile folclorice ale majorităţii popoarelor este descris Potopul care a nimicit lumea.

Este interesant faptul că aceste istorii conţin o mulţime de asemănări cu istoria biblică (8 oameni, salvaţi în corabie, curcubeul, pasărea trimisă în căutarea uscatului şi altele).

Publicat de Adam Alex la 14:24

http://creationismulstiintific.blogspot.ro/2013/08/aparitia-popoarelor-partea-ii.htmlc.blog

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/aparitia-popoarelor-partea-ii/

Aparitia popoarelor partea I

Conform Bibliei, toti oamenii de pe Pamant au provenit de la Noe, sotia sa, trei fii ai sai si nevestele lor, iar mai inainte de asta de la Adam si Eva (Geneza 1-11). Insa astazi pe Pamant traiesc grupuri de oameni numite ”rase”, care dupa infatisarea exterioara se diferentiaza. Una din aceste deosebiri este culoarea pielii. Multi oameni considera acest lucru ca o dovada ca istoria biblica a aparitiei popoarelor este gresita. Ei cred ca aceste grupuri de oameni au aparut doar printr-o evolutie separata pe parcursul a zeci de mii de ani.

In realitate pe Pamant exista doar o singura ”rasa” — rasa oamenilor. Biblia ne invata ca Dumnezeu ”Dintr-un singur om, El a făcut fiecare neam de oameni” Fapte 17:26. Sfinta Scriptura deosebeste oamenii dupa triburi si popoare, dar nu dupa culoare sau alte deosebiri exterioare. Reprezentantii diferitor popoare se pot incrucisa liber intre ei si pot da urmasi. Aceasta demonstreaza ca diferentele biologice intre ”rase” nu sunt asa de mari. In principiu, diferentele in compozitia ADN sunt minore. Daca luam doua persoane din oricare parte a lumii, atunci diferenta ADN lor alcatuieste 0,2%.

Antropologii impart omenirea in cateva grupe principale: europeoida (alba), mongoloida (chinezii, eschimoshii si indienii americani), negroida (negrii africani) si australoida (aborigenii australieni). In cadrul lor se pot diferentia diferite subgrupuri.

Practic toti evolutionistii din zilele nostre recunosc, ca diferite grupe de oameni nu puteau sa aiba origine diferita, cu alte cuvinte ei nu puteau sa evolutioneze din diferite specii de animale. In acest fel sustinatorii evolutiei sunt de acord cu creationistii ca toate grupele de popoare au provenit de la un numar initial comun de oameni. Multi oameni insa cred ca asa diferente mari ale exteriorului uman puteau sa se dezvolte numai intr-o perioada lunga de timp.

Sa examinam spre exemplu, problema culorii pielii. In realitate toti oamenii au unul si acelasi pigment, care reda pielii o anumita nuanta de culoare, numit — melanin. Acest pigment maro-intunecat, care persista la fiecare din noi in anumite celule ale pielii. Daca omul nu are melanin (cum se intimpla la albinosi, persoane care sufera de o mutatie transmisa genetic din care cauza celule isi pierd capacitatea de a produce melanina ) atunci culoarea pelii este absolut alba sau roza. Daca in celule se produce putina melanina, se primeste un european alb, daca multa un african negru, iar intre ele toate nuantele de cafeniu. Acesta este unicul pigment, care influenteaza formarea culorii albe. Aceasta situatie este adevarata nu doar in cazul culorii pielii. De exemplu, ochii lunguieti ai asiaticilor este rezultatul unui strat de grasime mai mare pe incretaturile de la pleoape. Si la asiatici cat si la europeni despicatura ochiului este determinata de prezenta stratului de grasime, numai ca la europeni este mai putina.

Melanina protejeaza pielea de razele ultraviolete ale soarelui. Cu cat mai des omul se expune la soare cu atat sunt mai mari sansele de a avea arsuri de la soare sau cancer de piele. Daca in celulele voastre este exces de melanina, insa locuiti in regiuni unde zilele cu soare sunt putine, organismului dumneavoastra ii va fi mai greu sa produca cantitatea necesara de vitamina D. In acest caz omul sufera de insuficienta de vitamina D, ceea ce poate duce la boli de oase (de exemplu, rahitism).

De mentionat este faptul ca omul nu se naste cu o anumita cantitate de melanina, ci doar cu abilitatile date genetic de a produce melanina in anumita cantitate, insa aceasta cantitate crestere in dependenta de intensitatea razelor solare.

Fiecare din noi poarta in sine informatia despre propriul organism, ca si proiectul unei cladiri construite. Acest ”proiect” determina nu doar ca aceasta fiinta va fi anume om, dar si ca el va avea ochi albastri, nas bombat, picioare lungi si asa mai departe. O mare parte din aceasta informatie este pastrata in ADN. ”Proiectul” omului este scris cu ajutorul unui cod special in forma de legaturi chimice lungi ADN. ADN — cea mai efectiva sistema de pastrare a informatiei. Scrisa in acest fel informatia se copiaza (reorganizeaza) din generatie in generatie. Asa dar, ovulul fecundat contine toata informatia, jumatate (23 cromozomi) de la tatal, iar cealalta jumatate (23 cromozomi) de la mama. Astfel de mecanism este foarte folositor, deoarece in cazul in care persoana mosteneste o gena deteriorata de la unul din parinti, de exemplu celulele produc ghemoglobina care nu este normala, atunci gena primita de la celalat parinte va fi normala si o va compensa pe cea cu probleme dand posibilitate organismului sa produca proteine normale.

In acest fel, defectul il va purta doar jumatate din ghemoglobin. In genomul fiecarui om se contin sute de erori, mostenite de la unul din parinti, care nu se manifesta, deoarece ”se ascund” in activitatea celeilalte gene normale.

Noi cunoastem ca culoarea pielii este determinata mai mult decat de o pereche de gene. Dar pentru simplitate sa presupunem ca genele sunt doar doua, si ele sunt situate pe cromosomi in pozitiile A si B. O forma a genei, M ”da comanda” sa produca multa melanina; cealalta m — putina melanina. Pe pozitia A pot aparea combinatiile genelor, MAmA si mAmA, care dau celulelor pielii semnalul sa produca mult, nu prea mult si putina melanina. In fel asemanator, pe pozitia B pot fi combinatiile MBMB, MBmB si mBmBcare la randul lor dau semnalul sa produca mult, nu prea mult si putina melanina. In acest fel, oamenii cu o culoare a pielii foarte intunecata, pot avea urmatoarea combinatie de gene, de exemplu, MAmAMBMB. Deoarece si spermatoizii si ovulele la astfel de oameni pot contine doar gene MAMB, copii lor se vor naste doar cu aceasta combinatie de gene, ca si parintii lor. Prin urmare toti acesti copii vor avea culoarea pielii foarte intunecata. In acelasi fel la oamenii cu culoarea pielii deschisa cu combinatia genelor mAmA mBmB se pot naste copii doar cu aceasta combinatie de gene. Noi putem apela la ajutorul unei scheme deosebite numita ”tabelul luiPenneta”. Pe partea stinga sunt mentionate combinatiile genetice posibile pentru spermatozoid, pe partea dreapta pentru ovul. In fiecare intersectie a liniei si coloanei este scrisa combinatia genelor in urma fecundarii date de ovul si spermatozoid. Astfel dispersarea nuantelor culorii pielii de la foarte deschis pana la foarte inchis, se poate manifesta doar dupa o singura generatie, la urmasii de pe urma casatoriei oamenilor mulatrii cu o astfel de combinatie de gene.

Daca oamenii ”albi” (mAmA mBmB) se vor casatorii doar cu persoane de aceeasi culoare a pielii si se vor muta in locuri unde copii lor nu se vor putea intilni cu oameni de o culoare a pielii mai inchisa, atunci in final se va forma ”curat” in sens ca va deveni ”linia alba” — ei vor pierde genele necesare pentru producerea unei cantitati mari de melanina si culoarea pielii intunecate. Dar daca reprezentantii ambelor combinatii de linii se vor avanta in casatorii incrucisate, procesul va decurge invers. Intr-o perioada scurta de timp urmasii de pe urma acestor casatorii ne vor demonstra totalitatea spectrului de nuante a culorii pielii, in cadrul uneia si aceleiasi familii.

Daca toti oamenii de pe Pamant s-ar avanta liber in casatorii incrucisate, iar pe urma s-ar impartii in grupuri intimplatore si se vor castori doar intre ei, ar rezulta o multime de noi combinatii, de exemplu, urmasi cu ochi lunguieti iar culoarea pielii neagra, ochi albastrii cu par scurt negru si cretos si asa mai departe.

Majoritatea savantilor din zilele nostre sunt de acord cu ideea, ca pentru omul modern termenul de ”rasa” practic este lipsit de un sens biologic. Si aceasta este un argument serios impotriva teoriei dezvoltarii izolate a grupelor de popoare pe parcursul unei perioade foarte indelungate de timp.
VA URMA…

Publicat de Adam Alex 

http://creationismulstiintific.blogspot.ro/2013/06/aparitia-popoarelor-partea-i.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/aparitia-popoarelor-partea-i/

Alfa Omega Tv – E adevărat ? 8 viaţa extraterestră

 Alfa Omega Tv

 

Există extratereștri? Întrebarea dacă există viață pe alte planete reprezintă un subiect fierbinte dezbătut în filmele SF și în emisiunile televizate. Savanții seculari cred cu adevărat că vor descoperi viață și în alte părți decât pe Pământ. Există chiar și programe, cum ar fi Search for Extraterrestrial Intelligence (SETI), care cercetează cerul folosind radiotelescoape puternice pentru a depista semnale extraterestre. Însă, până acum, savanții nu au descoperit nimic.

Chiar dacă unii au spus că s-au întâlnit cu extratereștri, încă nu a fost găsită nicio dovadă certă a existenței unei forme de viață extraterestră. Laicilor le place să susțină ideea existenței vieții extraterestre fiindcă, așa, Pământul e doar o simplă planetă ce are condițiile propice pentru evoluția vieții.

Însă, conform Scripturii, se pare că Dumnezeu a creat special Pământul pentru a susține viața. El a petrecut mai mult timp lucrând la planeta noastră decât la toate corpurile cerești laolaltă.

Chiar dacă unii caută extratereștri pentru a găsi o cunoaștere avansată, vindecări în domeniul medical sau chiar pentru a afla scopul vieții, credința în existența vieții extraterestre înlocuiește doar credința în Dumnezeu.

Însă adevărul nu se găsește în spațiu, ascuns în vreo rasă extraterestră care așteaptă să fie descoperită, ci se află în Biblie. Acolo ni se spune că Domnul Isus Hristos este

Calea, Adevărul și însăși Esența vieții.

Video produs de Institute for Creation Research, http://icr.org

Mai multe resurse creationiste: http://alfaomega.tv/creationism

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/alfa-omega-tv/

Albina Melipone – Creaturi extraordinare care sfideaza evoluția

Publicat in Stiinta si Creationism

V–aţi întrebat vreodată de unde vine vanilia? Dacă nu ar fi fost următoarea creatură extraordinară, vanilia nici măcar nu ar fi existat. În Mexic există o albină foarte mică. Nu este cu nimic mai mare decât un purice, dar este o albină adevărată. Nu are ac, dar e albină. Se numeşte albina Melipone. Această albină conţine ceva ce fiecare dintre noi savurăm din când în când: vanilia.

Dacă i–aş întreba pe oameni de unde provine vanilia, mi–ar răspunde că din bobul de vanilie. Dar de unde vine bobul de vanilie? „Provine de la un copac.”

Nu, nu neaparat. Provine de la o orhidee. Orhideea de vanilie creşte pe copaci, ca o plantă agăţătoare. Aici apare problema. Orhideea de vanilie înfloreşte într–o singură dimineaţă din an. Ele nu înfloresc toate în aceeaşi dimineaţă. Dar vor înflori timp de două ore şi jumătate, trei şi, până seara, se ofilesc. Nu poate fi polenizată.

Dar ce problemă avem aici? Polenul bobului de vanilie este acoperit de un sept, în interiorul florii şi, astfel, polenul nu poate să iasă. Dumnezeu a creat o albinuţă, numită albinuţa Melipone, care ştie exact ce să facă pentru a poleniza floarea de vanilie, iar noi să avem bobul de vanilie, de unde se extrage vanilia pe care o savurăm cu toţii.

Mica albină se aşează pe floare. Ea ştie cum să se aşeze pe floare, împinge acel sept, găseşte intrarea şi pătrunde înăuntru. Când iese de acolo, va avea polen cu ea şi va merge la următoarea floare. Această albină a fost făcută pentru orhidee, pentru că, fără ea, nu am avea bobul de vanilie.

Aceasta datează încă de pe vremea lui Hernando Cortez. Când Cortez a venit aici, a mers în Mexic, i–a plăcut vanilia şi a dus–o cu el în Europa. Timp de 300 de ani au cultivat plante de vanilie. Cred că le–au obţinut prin tăiere, pentru că ei nu aveau boabele. Aceasta era prin anul 1519.

În 1836, un bărbat pe nume Moren s–a decis să meargă în Mexic, să descopere de ce acolo se fac boabe de vanilie. Stătea lângă florile de vanilie şi le privea şi, dintr–o dată, aude un bâzâit. Se uită şi vede această albină Melipone, care se pune pe floare, ridică septul, găseşte intrarea şi pătrunde acolo. Atunci el si-a zis: „Acum ştiu de ce în Mexic au vanilie, iar noi nu o putem obţine.”

Urmează polenizarea artificială. Au început să cultive vanilia în Europa şi au obţinut–o pentru că au reuşit să o polenizeze artificial. Doar această albină este singura insectă care ştie cum să polenizeze acea orhidee. Astfel, orhideea şi albina sunt făcute una pentru cealaltă. Trebuiau să fie făcute împreună, în acelaşi timp, pentru că altfel, după o generaţie, orhideea ar fi dispărut. Nu mai există nimic altceva care să o polenizeze, dacă albina nu ar exista.

Dar dacă albinuţa nu are informaţia necesară pentru a şti cum să intre în floare, ceea ce celelalte insecte nu ştiu, floarea tot va dispare. Deci, a fost nevoie să fie create împreună. Acest lucru ne demonstrează că Creatorul nostru a făcut aceste lucruri astfel încât, dacă le studiem cu grijă, să stăm faţă în faţă cu o dilemă. Ar fi putut fi acesta un accident? Se poate ca acesta să fi fost creat aşa cum este?

Cred că Dumnezeu vrea să spună: „Uite, aceasta a fost creată exact aşa cum este!” Atunci El va primi gloria şi mulţumirea pentru că le–a făcut. E uimitor! Fără albina Melipone, nu ar fi existat orhideea de vanilie şi nici vanilia. Mulţumim, albinuţă!

Extras din Documentarul Creaturi extraordinare care sfidează evoluţia III – produs de Exploration Films și difuzat de Alfa Omega TV în cadrul Lunii Creaționiste – află mai multe: http://alfaomega.tv/creationism

creationism sectiune

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/creationism/articole/6567-albina-melipone-creaturi-extraordinare-care-sfideaza-evolutia#ixzz4tJMsDKMv

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/albina-melipone-creaturi-extraordinare-care-sfideaza-evolutia/

AFR, Charles Darwin adio teorie   Stiinta si Creationis

download

 03.09.2018  |    Stiinta si Creationism

Redam astazi a cincea parte a recenziei cartii lui A.N. Wilson, publicata anul trecut, Charles Darwin, Victorian Mythmaker („Charles Darwin, fauritor de mit”). Partile anterioare pot fi accesate pe situl web AFR: http://www.alianta-familiilor.ro/charles-darwin-furt-intelectual/. Comentariul de astazi se axeaza in mod special pe Capitolul 14 al cartii, care de fapt e si cel mai lung si probabil si cel mai important din intreaga carte. E intitulat „Adios, Theory”. Capitolul 14 contine apogeul argumentatiei lui A. N. Wilson. Recomendam celor care nu au timp ori rabdare sa lectureze intreaga carte, sa citeasca cel putin Capitolul 14 pentru a intelege slabiciunile si infantilitatea teoriilor lui Darwin asa cum le vede si explica autorul.

Competitia lui Darwin

Am incheiat a patra parte a recenziei, publicata pe 2 august, discutind indoielile lui Darwin privind corectitudinea ideilor lui si mai ales a explicatiilor si argumentatiei facute de el in sprijinul teoriei lui ca speciile evolueaza unele in altele dind, in final, nastere speciei umane. Indoielile lui Darwin au continuat pina la moartea lui. In mare masura ele s-au datorat si cercetarilor facute, tot in aceasi perioada, de alti oameni de stiinta din Europa si chiar Rusia care si ei erau interesati in evolutionism. Si ei au studiat fosile in tarile lor de origine dar, spre deosebire de Darwin, au ajuns la concluzii care contraziceau concluziile finale ale lui Darwin. Din nefericire, doar opiniile lui Darwin au prins tractiune, ele devenind la moda. Teoria lui Darwin a devenit dogma pina in ziua de astazi, o religie seculara in care secularistii occidentali cred orbeste. In cuvintele autorului :”Darwinism had now ceased to be a merely scientific theory and was the new religion” („Darwinismul a incetat sa mai fie o teorie stiintifica si a devenit o noua religie”) (Pagina 310)

Curind dupa publicarea cartii Originea Speciilor in 1859 au inceput recenziile cartii. Una care aproape ca l-a rasturnat pe Darwin de pe piedestal a fost cea facuta de Samuel Wilberforce in publicatia Quarterly Review. Wilberforce a fost un crestin devotat cunoscut in istoria lumii pentru eforturile lui de a pune capat comertului cu sclavi si abolirea sclaviei. El vedea doua probleme fudamentale cu argumentele lui Darwin. In primul rind era analogia lui Darwin intre selectia naturala si selectia arficiala prin modificarea raselor de animale. Wilberforce puncta faptul ca rasele noi de animale nu sunt specii noi de animale, ci doar specii cu caracteristici diferite imprimate in animale prin metode artificiale. Mai mult, rasele noi de animale se salbaticesc daca se intorc in natura si nu evolueaza in specii noi. In alte cuvinte, caracteristicile noi se transmit doar atita timp cit animalele ramin asociate cu specia umana, dar nu despartite de ea.

In al doilea rind, Wilberforce argumenta, la fel ca Sir Charles Lyell, lipsa din straturile geologice ale terei a oricarei evidente de specii tranzitorii intre o specie distincta si alta. Argumentelor lui Wilberfoce, Darwin a raspuns cu o concesiune pe care toti evolutionistii dupa el au acceptat-o: dovezi de acest fel inca nu au fost descoprite, asta dovedind ca teoria lui Darwin are lacune, in engleza „gaps”. A.N. Wilson comenteaza ca din 1859 pina azi, deci aproape 160 de ani, darwinistii nu au fost capabili sa dea raspuns acestei provocari lansate de Wilberforce si Lyell: „As far as I know, no Darwinian has ever given a satisfactory answer to Wilberforce’s two points”. („Din cite stiu eu, nici un darwinist nu a dat vreodata un raspuns satisfacator celor doua puncte ale lui Wilberforce”) (Pagina 258)

Reactiile lui Darwin – „adio teorie”!

Citind materialele criticilor, Darwin a inteles ca oamenii de stiinta din vremea lui i-i puneau la indoiala teoria ca, la fel dupa cum trasaturile animalelor modificate genetic se mostenesc, se mostenesc si trasaturile speciilor care se transforma dintr-o specie in alta. Nici o astfel de dovada nu a fost gasita pina in prezent. Argumentul acesta l-a framintat pe Darwin zilnic si incerca din rasputeri sa dovedesaca corectitudinea acestui argument in noile editii ale Originii Speciilor. A devotat doar un singur capitol acestui subiect spinos. Curios, dar foarte putin cunoscut si decisiv de important si extrem de relevant, este faptul ca printre cele 100.000 de cuvinte scrise de Darwin pe marginile paginilor celor cinci (5) editii ale Originii Speciilor, se afla urmatoarea fraza: „if this were true, adios theory„. (Pagina 279) („Daca asta e adevarat, adio teorie”!)

Ce inseamna asta? Darwin a recunoscut ca daca modificarile speciilor nu se mostenesc si nu ramin permanente asta exclude posibilitatea transformarii unei specii in alta. Asta este, zice A. N. Wilson, calcaiul lui Ahile a teoriei darwiniste. Si, argumenteaza el, studiile genetice facilitate de descoperirile stiintifice de la sfartisul Secolului XX, contrazic si dovedesc ca fiind gresita teoria lui Darwin in intregime. Natural, Darwin nu putea prezice descoperirile stiintifice din viitor ori daca ele vor confirma ori submina teoria lui. Concluzia lui Wilson e dura: descoperirile privind sistemul genetic uman din secolul XX „is really lethal to Darwinism”, adica „e fatala darwinismului”. (Pagina 277) Genetica distruge deasemenea argumentul lui Darwin ca selectia sexuala propulseaza speciile catre supravietuire si transformare in alte specii. Genetica dovedeste nu motivatia ci procesul in care, in interiorul aceleasi specii, dar nu in afara ei, trasaturile dominante ale speciei sunt transmise de la o generatie la alta.

Dar punctul remarcat de Wilson nu e finalul dezbaterii privind acuratetea ori falsitatea darwinismului. In deceniile de final al Secolului XX ateul britanic Richard Dawkins a cautat sa reconcilieze darwinismul cu descoperirile stiintifice recente, si mai ales genetica, si sa resusciteze evolutionismul. Evolutionistii, in disperare, continua sa se atirne de explicatiile lui Dawkins. Dar, in opinia lui Wilson, un alt punct dificil pentru darwinisti este faptul ca Darwin el insusi a avut indoieli privind teoria lui si ca a diluat-o in timp atit de mult incit a ajuns sa fie chiar pe cale de disparitie ori abandonata in intregime. In acest sens Wilson afirma: „with one hand, he constantly revised The Origin, diluting the theory to the point where it made no sense, even by its own terms” („cu o singura mina [Darwin] a revizuit Originile, diluind teoria pina la punctul in care nu a mai avut nici un sens, nici macar in termenii ei fundamentali”) (Pagina 292)

Daca Darwin si-a diluat argumentele initiale, interesul publicului britanic fata de cartile si teoriile lui s-au diluat si ele in mod semnificativ: doar 311 de exemplare a ultimei editii a Originii Speciilorau fost vindute. Recenziile ultimei vresiuni au fost tot mai critice si chiar impotrivitoare. Unii din critici respingeau in intregime teoria evolutionista, iar altii o reformulau sa o faca mai viabila in lumina descoperirilor stiintifice din Secolul XIX. Alti critici afirmau credinta intr-o „creatie originala” a unei Divinitati, si ca, daca inainte de aparitia speciei umane speciile au evoluat unele in altele, specia umana a fost creata, si nu este un produs al evolutiei speciilor inferioare. Asta a fost teoria fundamentala a lui Wallace: „there is no real antagonism between the Christian relevation and evolution” („nu exista un antagonism real intre revelatia crestina si evolutionism”) (Pagina 310)

Originea speciei umane

O alta lacuna a teoriei lui Darwin, una extrem de relevanta si importanta, este ca pina acum Darwin nu a suflat o vorba despre originea speciei umane.

Darwin a raspuns criticilor lui cu o carte devotata in intregime acestei teme: The Descent of Man,in romaneste Originea omului si selectia sexuala, publicata in 1871. Cartea asta a fost mai lunga decit Originea Speciilor dar, zice A.N. Wilson, un dezastru. Cititorii au fost dezamagiti de la inceput. Publicul se astepta ca Darwin sa fie specific si sa demonstreze cum exact a aparut fiinta umana. Privind „cum”, zice Wilson, „Darwin is both brief and vague” („Darwin scrie putin si vag”) (Pagina 296) Wilson caracterizeaza explicatia lui Darwin ca o „luare la razna” ori „luare peste hotar” fara un discurs ori explicatie coerenta, „rataciri” care din cind in cind cautau o explicatie puerila a evolutiei fiintei umane din semi-hominizi. („It is a wide-ranging rambling over the field of evolution in non-human species; and these ramblings are intersperced with reflections upon his fellow human being …”)

In plus, Wilson scrie ca daca Darwin ar da aceleasi explicatii astazi, in Secolul XXI, ar fi vazut ori etichetat ca „most reactionary”, adica „un reactionar extrem”. De exemplu, Darwin ii numeste pe bastinasii din Tierra del Fuego, pe care i-a cunoscut in anii 1830 pe parcursul calatoriei lui pe vasul Beagle, drept semi-hominzi, adica o specie intermediara intre primate si fiintele umane sapiens. Unul din argumentele pe care le-a folosit in sensul acesta a fost ca nativii din Tierra del Fuego nici macar nu au o limba coerenta care ar putea fi numita umana. Aici, insa, Darwin s-a inselat si si-a dovedit rasismul. Doar cu citeva decenii dupa calatoria lui in Tierra del Fuego un misionar britanic, Lucas Bridges, s-a dus acolo si a locuit printre ei. Bridges a alcatuit un vocabular al unui trib nativ alcatuit din peste 32.000 de cuvinte. (Pagina 300)

Un merit deosebit a cartii lui Wilson este ca, privind originea speciei umane, el discuta descoperirile scheletelor unor specii care sunt considerate a fi specii intermediare intre primate si homo sapiens. Dovedeste, insa, ca teoriile acestea sunt eronate si neconvingatoare.

Originea moralitatii si a valorilor morale

Daca Darwin a incercat o explicatie a originii speciei umane, incercarea lui de a explica originea moralitatii omului sapiens dezamageste si mai mult. E una, zice Wilson, sa incerci sa explici evolutia unor oase dar mult mai greu sa explici originea trasaturilor morale si valorilor morale ale fiintei umane. Cum au aparut ele? De unde? Sunt ele un produs al evolutiei? Au aparut si evoluat ele simultan si in paralel cu evolutia si transformarea oaselor si trupului dintr-o specie in alta? Daca ar fi asa, de ce in lumea animalelor nu se observa moralitate, dragoste pentru aproapele, ori o ierarhie a valorilor? Cum se explica aparitia constiintei? De ce, adauga, A.N. Wilson, fiintele sapines folosesc hirtie igienica pe cind animalele nu?

Darwin inceara o explicatie a originii valorilor morale bazata tot pe „teoria selectiei naturale”. Aici, insa, Darwin sare in gol cu capul in jos. Presupunerea ca moralitatea isi are originea in „frica de Divinitate” e o conceptie eronata dupa Darwin. In locul acestei teorii, Darwin propune alta: „the first foundation or origin of the moral sense lies in the social instincts, including sympathy; and these instincts no doubt were primarily gained, as in the case of the lower animals, through natural selection”. („… prima fundatie sau origine a sensulul moralitatii se afla in instinctele sociale, inclusiv simpatia; si aceste instincte fara indoiala au fost dobindite, ca si in cazul animalelor inferioare, prin selectia naturala”) (Pagina 305). Unde sunt dovezile in sprijinul acestei presupuneri, intreaba Wilson? Evolutionismul se pretinde a fi o stiinta bazata pe dovezi palpabile. Intrebarea logica, deci e unde sunt dovezile in sprijinul acestei presupuneri? Nicaieri.

Sursa: Alianta Familiilor din Romania

https://alfaomega.tv/creationism/articole/9297-afr-charles-darwin-adio-teorie

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/afr-charles-darwin-adio-teorie-03-09-2018-stiinta-si-creationis/

ADN – UL : AMPRENTA LUI DUMNEZEU ÎN CREAŢIE

(Dave Hunt)

„Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!“ (Psalmul 139.14).

Inspirat de Duhul Sfânt, Pa­­vel scria: „lucrurile Sa­le nevăzute se văd, fiind înţelese de minte prin lucrurile făcute … în­cât ei să fie fără scuză“ (Rom. 1.20). Dum­nezeu le oferă observatorilor smeriţi ai universului dovezi abundente despre existenţa Sa, dovezi care pot fi găsite în orice cultură şi în orice perioadă a istoriei. Nu există nici o scuză pentru cei care resping mărturia creaţiei, aşa că nu este de mirare că, în două rânduri, Psalmii declară direct că „nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»“ (Ps. 14.1; 53.1).

Creştinii au arătat de mult timp lucrările creaţiei ca mărturisind despre un plan şi, prin aceasta, despre un arhitect care este Creatorul. Ateii au insistat că ştiinţa va răspunde la toate întrebările despre cosmos şi astfel nu va mai fi nevoie de Dumnezeu ca explicaţie pentru vreun lucru. Şi ei persistă în această amăgire cu toate că fiecare descoperire a ştiinţei este o dovadă în sprijinul lui Dumnezeu.

Fiecare uşă pe care o deschi­de ştiinţa ne pune înainte alte zece uşi care rămân de deschis şi dacă volumul cunoştinţelor creşte expo­nen­ţial, volumul necunos­cutului creş­te şi mai mult, cum este cu ima­ginile care se retrag într-o ga­lerie cu oglinzi. Descoperirile ştiin­ţifice cer o putere şi o înţelep­ciune deosebită, deci trebuie să existe o putere şi o înţelepciune fără înce­put şi fără sfârşit şi care depăşeşte infinit de mult înţelege­rea umană, putere care a dat fiinţă tuturor lucrurilor.

Şi nicăieri nu găsim dovezi mai puternice pentru Dumnezeu decât în domeniul formelor de viaţă, mai ales de când au fost inventate microscoapele electronice şi calculatoarele. Cercetând viaţa la nivel molecular am descoperit o concepţie intimă care depăşeşte imaginaţia. Cu privire la aceasta, cu 3000 de ani înainte, David spunea: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod uimitor şi admirabil. Minunate sunt lucrările Tale …“ (Ps. 139.14). Cercetând concepţia extraordinară chiar la microbi sau la insecte, ca să nu mai vorbim despre corpul omenesc, suntem nevoiţi să recunoaştem că David avea dreptate: nu se poate ca noi să fi evoluat, ci am fostcreaţi.

Chiar şi un înfocat susţinător al evoluţiei, ca Richard Dawkins, mărturisea că fiinţele vii „dau impresia că au fost create cu un anumit scop“. Şi el chiar admite că nucleul fiecărei celule, cea mai mică unitate vie (în corpul omenesc existând mii de miliarde de celule), cuprinde „o bază de date codificată digital cu un volum de informaţie mai mare decât toate cele treizeci de volume ale Enciclopediei Britannica împreună“. Chiar şi numai probabilitatea matematică de a ajunge la milioane de litere puse în ordinea potrivită iese din domeniul posibilului.

În cazul vieţii este ceva mult mai uimitor ca numai din întâmplare să fie puse în ordinea potrivită miliarde de molecule. Dawkins vorbea despre o bază de date codificată digital – terminologie care nici nu putea fi imaginată în vremea lui Darwin! Nu este suficient numai ca moleculele ADN să fie aranjate corect, ci ele mai trebuie şi să exprime informaţie, cum fac literele, într-un limbaj care să dea instrucţiuni.

Fiecare persoană, în momentul concepţiei, începe ca o singură celulă.

Cum ştie acea celulă să construiască trupul constituit din mii de miliarde de celule cu diferite structuri şi funcţii? Cei mai mulţi copii de şcoală ştiu răspunsul: în acea celulă originară sunt înscrise instrucţiunile pentru alcătuirea şi funcţionarea corpului omenesc, instrucţiuni care sunt urmate întocmai. ADN-ul reproduce acest plan în fiecare celulă şi, în mod uimitor, fiecare celulă ştie ce parte din acele instrucţiuni să execute.

Copilul de la şcoală ştie azi despre capacitatea incredibilă a ADN-ului de a stocainformaţie. Informaţia cuprinsă de ADN în­tr‑un volum cât un vârf de ac ar fi cuprinsă într-un teanc de cărţi a cărui înălţime ar depăşi de 500 de ori distanţa de la pământ la lună. Pentru stocarea şi prelucrarea unui asemenea volum de date ar fi necesare zeci de mii de calculatoare desktop.

Cel mai rapid supercalcu­la­tor din lume, numit Blue Gene, poate efectua un milion de miliarde de operaţii pe se­cundă. El a fost construit pentru a face harta genomului uman, care cuprinde trei miliarde de litere, echivalentul a 100.000 de pagini de instrucţiuni de executat pentru a alcătui o fiinţă umană. Pot fi toate acestea puse laolaltă din întâmplare?

Prima misiune a lui Blue Gene va fi să calculeze cum produce corpul o singură moleculă proteică şi, pentru a rezolva această problemă, el va rula 24 de ore din 24, şapte zile pe săptămână timp de un an întreg! Pe când corpul, urmând instrucţiunile înscrise în ADN, produce o moleculă proteică într-o fracţiune de secundă. Este posibil ca aceste instrucţiuni, pe care un calculator le poate „înţelege“ în nu mai puţin de un an, să fie produsul unui proces aleator? Şi toate acestea numai pentru o singură mole­culă proteică!

Probabilitatea ca o singură moleculă proteică să apară numai din întâmplare este estimată ca fiind o şansă la 1 urmat de 43 de zerouri. Din vreme ce în alcătuirea unei singure celule intră mii de molecule proteice complexe, probabilitatea iese cu mult din domeniul posibilului.

Pentru a decodifica infor­maţia genetică a ADN-ului sunt necesare mai multe tipuri de enzime (constituite din proteine). Chiar dacă prin evoluţie s‑ar putea „scrie“ codul genetic, aceasta nu ar fi suficient, ci ar trebui să fie create şi enzimele care să-l traducă. ADN-ul şi enzimele care îl decodifică nu este posibil să fi „evoluat“ în timp, ci totul trebuie să fi funcţionat de la început. La nivel molecular, „evoluţia“este o glumă proastă!

Am auzit demult întrebarea: „Ce a fost mai înainte? Oul sau găina?“ Similar, am putea întreba acum: „Ce a apărut mai întâi? ADN-ul sau proteinele?“ Pentru a forma ADN-ul este nevoie de pro­teine, dar pentru a face proteine este ne­cesar ADN-ul. Evident, ambele au fost create odată şi nici una din acestea nu au putut evolua.

Dar lecţia ADN-ului ne duce mult dincolo de imposibilitatea statistică de a obţine acestea în mod aleator într-o mare perioadă de timp. Cele trei miliarde de „litere“ chimice exprimă informaţie într-un limbaj care trebuie să fie citit pentru a fi utilizat! În mod necesar, un limbaj presupune idei prezentate după anumite reguli gramaticale şi poate fi creat numai de către o inteligenţă. Şi aceasta ne poartă dincolo de statistică şi de materie, într-un alt domeniu, al ideilor, care nu pot fi înţelese de ţesuturi vii.

Un limbaj exprimă gânduri, care nu sunt fizice! Acele gânduri pot fi articulate în formă fizică, ca sunete şi propoziţii, pot fi scrise pe o pagină sau pot fi codificate chimic în ADN. Oricum, este evident că toate gândurile exprimate prin limbaj nu depind de materialul pe care sunt înscrise. O propoziţie poate fi scrisă pe hârtie, pe lemn, pe nisip, pe discul unui calculator sau pe banda unei casete audio, dar nici unul din aceste suporturi nu sunt originea mesajului, ci trebuie să existe o sursăinteligentă, nefizică, independentă de mijloacele fizice folosite pentru stocare sau transmitere. Biblia spune că Dumnezeu, Cel care a codificat ADN-ul, este duh (Ioan 4.24).

Faptul că viaţa este creată şi funcţionează printr-un limbaj a cărui origine este o inteligenţă pune capăt pentru totdeauna teoriei evoluţioniste. Este imposibil ca elementele chimice singure să exprime gânduri inteligente într-un limbaj care să conţină instrucţiunile pentru alcătuirea şi funcţionarea chiar şi a unei singure celule, cu atât mai mult pentru miile de miliarde ale corpului omenesc! Faptul că ADN-ul a fost conceput pentru a se reproduce întocmai şi dă greş numai prin intervenţii distructive elimină chiar şi ideea evoluţiei teiste.

Ştiinţa şi logica ne obligă să admitem că orice formă de viaţă îşi are originea numai în Dumnezeu, care este independent de universul material. Şi faptul că viaţa nu poate avea mai multe surse este dovedit de uniformitatea limbajului. Aceste fapte dovedesc ca neîntemeiat nu numai ateismul, ci şi panteismul şi politeismul, amăgirile păgânismului.

Sigur că ADN-ul nu înţelege informaţia pe care o conţine, ci este un mecanism programat de Creatorul său pentru a codifica limbajul ale cărui instrucţiuni sunt executate automat. Şi cel mai complex sistem alcătuit pe baza instrucţiunilor din ADN este creierul uman, mult mai puternic decât orice calculator făcut de om până în prezent, care cuprinde peste 100 de milioane de celule nervoase, conectate prin 380 de km de fibre nervoase, între care există peste 100.000 de miliarde de conexiuni.

Cu toată complexitatea lui, creierul nu este la originea a ceea ce face şi nici nu înţelege ce face mai mult decât ADN-ul. Creierul nu este la originea gândurilor, pentru că, dacă ar fi, atunci noi am face orice hotărăşte creierul nostru. Dimpotrivă, noi (persoana reală din interior) gândim şi hotărâm, iar creierul nostru ia acele gânduri nefizice şi le traduce în acţiuni fizice printr-o legătură între trup şi duh pe care ştiinţa nu o poate cerceta.

Wilder Penfield, unul dintre cei mai mari neurochirurgi din lume, descrie creierul ca pe un calculator programat de ceva independent de mintea omului.

Ştiinţa nu poate să nu remarce faptul că omul, ca şi Creatorul lui, trebuie să fie o fiinţă ne-materială, pentru a fi originea gândurilor prelucrate de creier. Dar omul nu este el însuşi originatorul gândului. Nu s-a creat singur, nici nu şi-a dat singur capacitatea de a gândi. Biblia spune că Dumnezeu, care este duh, l-a creat pe om„după chipul Lui“ (Geneza 1.27) şi că omul este un „suflet viu“ (Geneza 2.7), adică o fiinţă ne-fizică, asemenea Creato­rului său, capabil să gândească şi să ia hotărâri. Şi această capacitate îl face răspunzător sub aspect moral faţă de Dum­nezeu; şi numai gândul de a scăpa de această responsabilitate este la baza ateismului.

Nu numai că ştiinţa nu a reuşit să-L elimine pe Dumnezeu, ci ultimele descoperiri făcute cu ajutorul calculatoarelor şi cerce­tarea vieţii la nivel molecular confirmă ceea ce spune Biblia. Creştinii s‑au întrebat timp de secole ce să însemne „până la despărţirea sufletului şi duhului, a încheieturilor şi a măduvei“ (Evrei 4.12), dar acum ştim că, prin limbajul codificat în ADN, Cuvântul lui Dum­nezeu face tocmai aceasta. Dumnezeu comu­nică cu omul în duh, printr-un limbaj de nivel mai înalt, duhul fiind „în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii“. Cuvântul lui Dum­nezeu este „întărit în ceruri pentru totdeauna“ (Psalmul 119.89).

Cu mult înainte de ştiinţa modernă, David scria: „Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi întinderea arată lucrarea mâinilor Sale. O zi vesteşte altei zile cuvântul şi o noapte îl face cunoscut altei nopţi; nu este nici o vorbire şi nu sunt cuvinte, glasul lor nu se aude. Sfoara lor se întinde peste tot pământul şi vorbirea lor este până la marginea lumii“ (Ps. 19.1-4).

Este cu atât mai impunător să cercetăm Scriptura pentru a vedea rolul esenţial al limbajului în creaţie şi prin aceasta dăm glorie lui Dumnezeu. Geneza ne spune că Dumnezeu a zis: „Să fie lumină“, iar în Noul Testament citim: „Cuvântul era Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El“ (Ioan 1.1, 2). „Lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu“ (Evrei 11.3). „Cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin Cuvântul Său pentru foc, ţinute pentru o zi a judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi“ (2 Petru 3.7). Domnul Isus a spus : „Cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de apoi“ (Ioan 12.48).

Capacitatea omului de a cerceta şi de a înţelege limbajul înscris în ADN dovedeşte că el este o fiinţă ne-fizică, asemenea Creatorului ADN-ului, putând avea o relaţie spirituală cu Creatorul, mult diferită de vreo parte a trupului. Capacitatea omului de a formula idei şi de a le exprima prin limbaj îi permite să comunice cu Creatorul într-un limbaj pe care numai omul îl poate înţelege (nu şi animalele).

Iar conştiinţa ne spune când suntem neascultători. Bi­blia ne învaţă că a crede şi a as­culta ceea ce ne transmite Dumnezeu este esenţial pentru viaţa spirituală. Cu 3500 de ani în urmă, Moise spunea: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deute­ronom 8.3).

De la răzvrătirea lui Adam, descendenţii lui sunt, prin firea lor, „morţi în greşelile şi păcatele“ lor (Efeseni 2.1) şi trebuie să fie născuţi din nou de Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, pentru a fi din familia lui Dumnezeu: „Ce este născut din carne este carne, iar ce este născut din Duhul este duh“ (Ioan 3.6). Suntem „născuţi din nou … prin Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne pentru totdeauna … Iar acesta este Cuvântul Evangheliei care v-a fost vestit“ (1 Petru 1.23-25), „Cuvân­tul credin­ţei, pe care-l predicăm“ (Romani 10.8).Şi psalmistul spunea: „Tu ai înălţat Cuvântul Tău mai presus de tot Numele Tău“(Psalmul 138.2).

În mod miraculos, copiii care au avut ca tată pe diavolul (Ioan 8.44) pot deveni „fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus“ (Galateni 3.26). Da, „acum suntem copii ai lui Dumnezeu …“ (1 Ioan 3.2).

După primirea vieţii spirituale de la El prin credinţa în Cuvântul Lui, putem şi trebuie să fim „închinători ai Lui … în duh şi adevăr“ (Ioan 4.24).

Da, Domnul Isus a spus: „dacă nu veţi mânca deci carnea Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă“ (Ioan 6.53), dar prin aceasta El Se referea la credinţă: „cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată“. Şi El le-a explicat celor care nu înţelegeau: „carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pecare Eu vi le-am vorbit sunt duh şi sunt viaţă“ (v. 63).

Existenţa omului ca fiinţă nefizică nu se încheie prin moartea trupului material. Pen­tru creştin, moartea este o des­părţire temporară pentru suflet şi duh: „să fim departe de casă, afară din trup şi să fim acasă la Domnul“ (2 Co­rinteni 5.8).Despărţirea se va încheia când „Domnul Însuşi va coborî din cer“, aducând cu El sufletele şi duhurile celor care au fost prezenţi cu El cât timp trupurile lor au fost adormite în mormânt.

Cu un strigăt“, El va che­ma trupurile lor să se unească cu sufletele şi duhurile lor, iar credin­cioşii în viaţă vor fi luaţi împreună cu ei pentru a-L întâlni pe Domnul în văz­duh şi „aşa vom fi pentru totdeauna cu Domnul“ (1 Co­rinteni 15.51-53; 1 Tesalo­ni­ceni 4.13-18). Fantastic? Nu mai puţin fantastic decât creaţia!

Mireasa Lui, luată de pe pământ şi adusă în casa Tatălui, aşa cum a promis El (Ioan 14.1-3), după judecata de la „scaunul de judecată al lui Hristos“ (2 Corin­teni 5.10), va fi înveşmântată în in subţire şi strălucitor şi căsătorită cu Dom­nul ei (Apocalipsa 19.7-8).

Cel care Se întoarce trium­fător pe Muntele Măslinilor (de pe care S-a înălţat –Fapte 1.9-12) va conduce oştile cerului ca „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor“, purtând „o haină înmuiată în sânge“ (Apocalipsa 19.11-16).

WWW.VESNICIA.RO

ADN-ul – amprenta lui Dumnezeu în creație

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/adn-ul-amprenta-lui-dumnezeu-in-creatie/

A. N. Wilson: Charles Darwin – Furt intelectual? Partea a II-a

 Cartea săptămâniiImportantOpiniiPersonalităţi

 Doina Bejenaru  22-06-2018

Acum câteva săptămâni am început o recenzie a cărții lui A.N. Wilson, publicată anul trecut, cu titlul Charles Darwin, Victorian Mythmaker „Charles Darwin, făuritor de mit”. Cartea are 367 de pagini, e extrem de bogată în informații și detalii interesante, făcând practic imposibilă o recenzie a cărții în doar câteva pagini. Revenim, deci, astăzi cu a doua parte a recenziei, sperând să continuăm examinarea cărții în edițiile viitoare. Prima parte a recenziei o puteţi citi AICI!

Una din ideile dominante ale cărții lui Wilson e că Darwin nu a fost un gânditor original ci că a adoptat și ajustat, pe ici și colo, ideile predecesorilor și contemporanilor lui care au fost și ei interesați de subiectul posibilei evoluții a speciilor. Darwin, însă, nu le-a recunoscut contribuția la dezvoltarea teoriei evoluției, motiv pentru care Wilson îl acuză de furt intelectual.

Omul potrivit la locul potrivit?

Wilson ne dă de înțeles că Darwin nu a fost nici un geniu, nici un gânditor penetrant, nici un om cu intelect strălucitor, ci un individ care a avut norocul să fie omul potrivit la locul potrivit. A trăit într-o epocă istorică propice ideilor pe care le-a propus; în Marea Britanie, țară care fără îndoială la vremea aceea era cea mai avansată din lume și posedă cele mai numeroase și colosale resurse intelectuale și academice cunoscute istoriei; într-o epocă istorică în care oamenii erau curioși să-și cunoască originea; și într-un context geo-politic care i-a forțat pe britanici să găsească noi metode de creștere a producției agricole pentru a hrăni o populație mereu în creștere. A avut și norocul să se nască într-o familie aristocrată, să fie educat în universitățile prestigioase de atunci ale Marii Britanii, să călătorească, și să nu trebuiască să muncească pentru a se întreține pe sine, soția lui, Emma, și pe cei zece copii care el și Emma i-au adus pe lume. Cu banii primiți din partea tatălui și a bunicului a putut să-și crească copiii și să-și dedice câteva decenii de viața pasiunii lui intelectuale: explorarea originii vieții pe pământ, a presupusei evoluții a speciilor, și a descoperirii, zice el, a celor două legi ale naturii care transformă o specie în alta: legea selecției naturale și legea luptei pentru supraviețuirea speciilor.

Darwin a avut norocul să se nască la scurt timp după terminarea războaielor napoleonice, la 12 februarie 1809. În anul acela Marea Britanie deja fusese în război cu Franța lui Napoleon pentru aproape 15 ani. Cu doi ani înainte de terminarea războiului, Napoleon a impus o blocadă a Marii Britanii și a interzis comerțul Europei cu Marea Britanie. Britanicii, care deja începuseră să sufere de penurie de alimente încă de la începutul războiului, au devenit și mai înfometați după instituirea blocadei. Populația Marii Britanii a crescut între timp, de la 7 milioane de persoane în 1760, la 10,5 milioane la începutul anilor 1800. Britanicii au început să devină îngrijorați că profețiile sumbre ale Pastorului T.R. Malthus erau pe cale să se împlinească sub ochii lor: populația britanică creștea mai repede ca producția agricolă și britanicii vor muri de foame.

Britanicii au răspuns crizei demografice și penuriei de hrană instituind, în 1798, o Comisie de Agricultură (Board of Agriculture), al cărei obiectiv a fost stimularea producției agricole. Eforturile Comisiei au avut succes. În doar câțiva ani producția agricolă a crescut enorm. Au fost create noi rase de animale, noi varietăți de cereale și noi soiuri de plante. Toate astea prin selecția artificială, nu naturală. În doar câțiva ani, de exemplu, au fost scoase pe piața vite care dădeau mai multă carne și lapte, oi care dădeau mai multă lână și lapte, și varietăți de grâu și porumb care dădeau recolte mai mari. La scut timp, britanicii au încetat să mai sufere de foame, prețurile produselor agricole au scăzut, și panica supra-populării a încetat. Aceste circumstanțe, însă, au fost însoțite de o vie dezbatere intelectuală privind demografia, supra-popularea Marii Britanii, originea speciilor, și metodele de modificare, de către om, prin mijloace artificiale, a raselor de animale și a produselor agricole. Dacă omul poate modifica speciile în mod artificial, natura nu o face și ea, de la sine?

Influența familiei asupra lui Darwin

Interesul omului pentru evoluția speciilor datează încă din antichitate. Încă pe vremea lui Aristotel și Platon oamenii disputau noțiunea dacă animalele sunt statice, adică nu resimt modificări, ori evoluează și dezvoltă modificări morfologice în timp, iar dacă da din ce motive. Aceste idei l-au preocupt și pe bunicul lui Charles Darwin, Erasmus Darwin, de profesie medic. În 1794 Erasmus a publicat Zoonomia, un tratat în care argumenta că speciile au evoluat unele în altele, „creaturile nu au fost create ci s-au creat de la sine”, și că „speciile au apărut pe pământ nu pentru că Dumnezeu le-a creat ci prin evoluție”. (Pagina 23) Erasmus a murit în 1802, cu 7 ani înainte de nașterea lui Charles Darwin. Charles Darwin a citit, în mod aprofundat și de mai multe ori, cartea bunicului lui, afirmând, în final, că ea nu l-a influențat cu nimic „without producing any effect on me”.

Erasmus și-a elobărat ideile mai târziu într-o altă carte, The Temple of Nature „Templul Naturii”, în care postula noțiunea că întreaga viață, din formele ei cele mai primitive până la cele mai complexe, își are originea undeva în fundul oceanelor. Erasmus a încercat și să explice, din punct de vedere al cauzalității, „cauza inițială” care a propulsat evoluția în moțiune, o cauză pe care el a numit-o „the first great cause” ori „marea cauză primordială”. Erasmus a studiat și lucrat la teoria evoluției timp de aproape 30 de ani.

Când Darwin a ajuns la 9 ani i-a murit mama. Darwin și-a continuat studiile și a făcut universitatea la Cambridge. Tatăl lui dorea ca el să studieze teologia și să devină păstor anglican, dar Darwin avea alte pasiuni având înclinații spre medicină. Unul din profesorii lui a fost Robert Jameson, Profesor de Istorie Naturală, cel care l-a expus pe Darwin ideilor evoluționiștilor francezi ai Veacului XVIII, în special Jean Baptiste Lamarck și Gianbattista Brocchi. Ambii au încercat să explice originea speciilor prin cauze naturale prin studiul fosilelor disponibile în vremea lor. Idea principală a lui Lamarck a fost existența unei continuități a speciilor care însă se schimbă lent și se transformă în alte specii înrudite. Natura funcționează în virtutea unor legi specifice ei unde o formă de viață dă naștere unei alte forme de viață. Tot Lamarck pare să fi fost și primul naturalist care a enunțat idea că specia hominida se trage din maimuțe. La rândul lui, Brocchi a enunțat idea că speciile se nasc, trăiesc pentru o vreme, și apoi dispar.

Charles Darwin – furt intelectual?

E deci aparent ca dezbaterea privind originea și transformarea speciilor era deja în vogă la vremea când Darwin a început să fie interesat de subiect. Și tocmai aici Wilson îl acuză pe Darwin de frauda intelectuală: „Opinia mea este că… Darwin, care nu a recunoscut influențe intelectuale în viața lui, nu a fost capabil să-și amintească faptul că alții pe lângă el au crezut în evoluție înainte de 1859”, anul în care Darwin a publicat The Origin of the Species – Originea Speciilor). (Pagina 53).

Până atunci, obiecțiile împotriva evoluționismului lui Erasmus Darwin, Lamark și Brocchi erau doar de natură teologică nu științifică. Una din personalitățile influențe din perioada incipientă a gândirii evoluționiste a fost britanicul William Paley, care a trăit între 1743 și 1805. Paley e cunoscut istoriei în primul rând pentru monumentala lui carte View of the Evidences of Christianity – „Perspectiva asupra dovezilor privind creștinismul” publicată în 1794, și monumentala Natural Theology – „Teologia naturală” publicată în 1802. Pentru prima dată, în aceste cărți, un intelectual britanic apără Biserica, teismul și creștinismul în fața ascensiunii gândirii evoluționiste din vremea lui. Ideile lui Paley, lucid exprimate în cele două cărți, sunt considerate astăzi fundamentul intelectual a ceea ce e cunoscut ca „intelligent design”, o explicație teistă a universului și apariției unversului, a vieții și a omului. În acest sens, ideile lui Paley erau simple: universul e perfect, natura e perfectă, viața e perfectă, și perfecțiunea lor atestă indubitabil existența unui Creator care le-a creat pe toate cu înțelepciune și chibzuință. (Pagina 77). Darwin l-a citit pe Paley. Dar, în timp ce Paley afirmă existența armoniei în natură, Darwin afirmă că natura e într-o stare de haos. La fel, în timp ce Paley afirmă că armonia naturii se datorează funcționarii perfecte a legilor impuse de Creator în natură, Darwin afirmă că legile naturii, descoperite zice el, de el însuși, reflectă un conflict acerb și permanent între specii pentru supraviețuire, un conflict permanent între membrii aceleași specii, și că acest conflict propulsează evoluția naturii și a ființelor vii de la o specie la alta.

Teologia naturală înseamnă, din perspectiva lui Paley, că putem deduce existența unui Creator și a lui Dumnezeu, din natură. În mod contrar, pentru Darwin și discipolii lui, natura neagă existența lui Dumnezeu. Explicația lui Wilson este că: „Darwin a fost destinat să fie, pentru mulți, atât pe parcursul vieții lui cât și mai târziu, întruchiparea mitului britanic din era victoriană că știința a invalidat și negat religia. De fapt, în loc de a nega religia, știința a devenit religia lor…”, adică a evoluționiștilor.

Înconjurul lumii pe vasul Beagle

Sunt câteva lucruri cu privire la Darwin pe care le cunosc toți cei care au studiat biologia, printre ele călătoria lui Darwin în jurul pământului la bordul vasului The Beagle. Voiajul a fost punctul decisiv pentru orientarea intelectuală a lui Darwin. Observațiile făcute pe parcursul călătoriei i-au cimentat ideile evoluționiste și l-au făcut să pună la îndoială existența lui Dumnezeu, devenind, treptat, ateu. Un amănunt mai puțin cunoscut, însă, este că la întoarcere Darwin s-a îmbolnăvit și a rămas bolnav toată viața fără să se vindece. Boala l-a îmbătrânit înainte de vreme, dar nu se cunoaște exact diagnoza ori boala de care a suferit. Un alt amănunt la fel de puțin cunoscut este că, în timp ce pe Beagle Darwin își forma ideile evoluționiste, Căpitanul vasului, Charles FitzRoy, își cimenta convingerile creaționiste.

Wilson alocă 3 capitole fascinantei călătorii a lui Darwin în jurul pământului. (Paginile 86-182) Beagle a fost o fregată de război al cărei echipaj a fost însărcinat să studieze și să cartografieze coasta Patagoniei și a Țării Focului, apele, coasta oceanului, populația nativă, plantele și animalele și obiectivele strategice. Călătoria trebuia să înceapă în 1826, dar a început doar în 1828 sub autoritatea Căpitanului Charles FitzRoy, un aristocrat al cărui bunic a fost ministru britanic pe vremea războaielor Marii Britanii cu Franța. La vremea accea FiztRoy avea 26 de ani, iar Darwin 22. Tatăl lui Darwin a aflat de voiajul lui FitzRoy și l-a rugat să-l ia și pe Darwin cu el, contra cost. După multe amânări vasul a plecat din Marea Britanie pe 27 decembrie 1828. De-a lungul traseului, Beagle a făcut multiple escale pe la mici insulițe din Oceanul Atlantic pentru a-i permite lui Darwin să le examineze vegetația și fauna. Pe parcursul călătoriei Darwin citea cărți trimise de familie, majoritatea fiind tratate despre originea speciilor, geologie și palentologie. Una din cărțile citite atunci și care l-a influențat mai târziu a fost Principles of Geology „Principiile Geologiei” publicată de Charles Lyell.

Rasismul lui Darwin

În aprilie 1829 Beagle a ancorat pentru câteva luni pe coasta Braziliei. În timp ce Căpitanul FitzRoy și echipajul examinau și măsurau coastele Braziliei, Darwin își petrecea timpul în interiorul continentului examinând animalele, plantele și populația nativă. A zugrăvit populația nativă în termeni care astăzi ar fi considerați rasiști și ofensivi, „ignoranți, lași și extrem de indolenți”. Descria deasemenea populația de culoare ca fiind „uncommonly stupid” – „deosebit de stupidă”, ceea ce îl face pe autor să afirme că Darwin a fost rasist, un subiect pe care autorii contemporani îl evită. Consemnările făcute de Darwin în jurnalul lui de călătorie dovedesc și șovinismul lui. Darwin credea în superioritatea rasei și civilizației britanice în raport cu celelalte rase și civilizații. (Paginile 104-105) Tot în jurnalul de călătorie Darwin a consemnat că formele de guvernare de atunci din Brazilia, Uruguay și Argentina (Patagonia), erau „half-civilized governments”, adică „guvernări pe jumătate civilizate”. În opinia lui Darwin, democrația nu era o formă de guvernământ potrivită pentru America de Sud, optând pentru dictaturi, locuitorii ei fiind mai puțin civiliați ca britanicii. Ceea ce îl face pe Wilson să afirme că „… nu există nici o dovadă că [Darwin] a crezut, fie în tinerețe fie ca adult, în egalitatea rasei umane, fie ca ideal și deziderat politic fie ca un dat științific” (Pagina 105).

Pe la mijlocul lui iulie 1829 Beagle ancorează în Patagonia. În jurnalul de călătorie Darwin face aceleași consemnări ofensive la adresa populației native de acolo cu toate că peste tot pe unde a ajuns, fie singur fie împreună cu Căpitanul FitzRoy, a fost primit cu o ospitalitate deosebită. Ajuns la Punta Alta în Patagonia, Darwin se cufundă în studierea fosilelor care la vremea aceea se aflau acolo din abundență. Fosilele fuseseră păstrate în aluviunile râurilor și în țărmurile oceanului. Săptămâni la rând Darwin a ținut echipajul pe loc pentru a examina cu deamănuntul acest uimitor muzeu paleontologic și geologic din aer liber. A colectat și pus în cutii și borcane o mulțime de oseminte, carapace, roci, și animale mici pe care le-a trimis în Marea Britanie. A continuat să colecteze mii de schelete, oseminte, specii de animale și fosile pretutindeni, în Țara Focului, Chile, Peru și Insulele Galapagos. Le-a trimis pe toate, cu miile, în Marea Britanie, iar la întoarcare și-a dedicat restul vieții, câteva decenii, studiindu-le și ajungând la concluziile care le-a publicat în 1859 în Originea Speciilor.

O teorie a apariției limbii umane

Vom continua, sperăm, recenzia fascinantei cărții a lui Wilson în săptămânile viitoare. Vă recomandăm, în încheierea comentariului de astăzi, un articol care denotă confuzia care tipifiază gândirea evoluționistă a zilelor noastre. Teoria evoluționistă scârție și e tot mai dificil de susținut și apărat. Modificările și ajustările constante care se fac privind evoluționismul sunt dovadă principală. Acum câteva zile am dat peste o astfel de dovadă: inabilitatea evoluționiștilor de a explica, chiar în termeni rudimentari, abilitatea ființei umane de a vorbi. Cum a apărut abilitatea omului să vorbească? Publicația americană The Atlantic a publicat săptămâna trecută un articol privind subiectul al cărui titlu dovedește limitele evoluționismului: A Sneaky Theory of Where Language Came From – „O teorie cu șiretlic despre originea limbajului”. [Articolul poate fi citit AICI]

Limbajul a apărut, zic evoluționiștii, din necesitatea ființelor vii de a coopera pentru a atinge scopuri comune. Chiar? Din perspectiva creaționistă și teistă, întrebarea este diferită: de ce doar ființele umane au abilitatea de a învăța limbi diferite, pe când animalele nu? Nici un animal nu poate învăța limba unui alt animal. Un câine nu poate scoate sunetele unei ciocârlii și nici o ciocârlie nu poate lătra asemena unui câine. Doar ființele umane au capacitatea de a învăța limbi străine ori imita sunetele animalelor. De ce? Pentru că ele au fost făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Cel care a grăit și s-a făcut, și Cel care, la rândul Lui, a înzestrat ființa uman cu abilitatea de a vorbi.

Autor: Alianţa Familiilor din România

https://www.stiricrestine.ro/2018/06/22/a-n-wilson-charles-darwin-furt-intelectual-partea-a-ii-a/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/a-n-wilson-charles-darwin-furt-intelectual-partea-a-ii-a-2/

A creat Dumnezeu tot universul în șase zile obișnuite sau în perioade de timp foarte lungi?

SERGIU FILAT 03 NOIEMBRIE 2015 DOCTRINĂ    ÎNTREBARE:

Un musulman mi-a spus că în Biblie sunt greșeli științifice, iar una din ele ar fi că în cartea Geneza capitolul 1 se vorbește despre faptul că Dumnezeu a creat cerurile și pământul în șase zile, vorbind despre o zi și apoi o noapte cu referire la 24 de ore. Astăzi oamenii de știință afirmă că lumea nu poate fi creată în șase zile cu 24 ore fiecare. Coranul, de asemenea, vorbește despre șase zile “ayyams”. Cuvântul arab singular este “yaum” și pluralul este “ayyam” și înseamnă epocă. Aceasta poate fie o zi de 24 de ore sau este o perioadă foarte lungă “yaum”, o epocă. Astfel oamenii de știință nu au nicio obiecție cu privire la teoria că lumea ar fi fost creată în 6 perioade/epoci lungi.

În Geneza 1 este scris că Dumnezeu a creat tot universul, pământul, soarele, luna și stelele, plantele și animalele și pe primii oameni în șase zile obișnuite.

„La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis:„Să fie lumină! “ Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întunerec. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunerecul l- a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă:aceasta a fost ziua întîi…” (Gen. 1:1-5)

„Şi aşa a fost. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă:aceasta a fost ziua a şasea.” (Gen. 1:31)

Citiți, vă rog, tot capitolul 1.

Din cauza influenței științifice, conștiința noastră a fost influențată cu privire la ideea că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile a câte 24 de ore. Un bun exercițiu pentru cei ce gândesc că Dumnezeu a creat lumea în mii de ani este să lase toate părerile la o parte și să citească Geneza 1, lăsând ca textul să le vorbească. Însă, fiind sinceri cu noi înșine, trebuie să admitem că niciodată nu am fi găsit ideea de “epocă” sau “mii de ani” sau “milioane” în Geneza 1.

În interpretarea cuvântului “zi” cu privire la creația universului și a tuturor lucrurilor din ele trebuie să lăsăm cuvintele Scripturii să fie comunicate și înțelese de contextul și limba în care au fost scrise, contextul fiind Geneza, iar limba de comunicare fiind ebraica.

Ce spune Biblia despre semnificația cuvântului “zi” din Geneza 1? 

Un cuvânt poate avea mai multe înțelesuri și aceasta depinde de contextul în care se află cuvântul. Regula de aur în interpretarea Bibliei spune: “contextul întotdeauna guvernează.”

Pentru a înțelege însemnătatea cuvântului “zi” din Geneza 1, trebuie să determinăm cum cuvântul ebraic “yom” pentru “zi” este folosit în contextul Scripturii.

  • Concordanța Biblică dovedește că cuvântul yom poate avea mai multe semnificații: o perioadă de lumină în contrast cu noaptea/întunericul, o perioadă de 24 de ore, timp sau o perioadă specifică în timp, exemplu oră sau un an.
  • Dicționarul explicativ al limbii ebraice definește ziua de creație din Geneza 1 ca fiind o zi obișnuită, “a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă.”
  • Un număr “ziua întâi, ziua a doua etc.” și o frază “o seară și o dimineață” este folosită pentru fiecare din cele șaze zile ale creației (Geneza 1:5, 8, 13, 19, 23, 31).
  • În afara cărții Geneza cap. 1, “yom” este folosit într-un număr de 359 de ori în alte referințe biblice și de fiecare dată se referă la o zi obișnuită. De ce Geneza 1 ar fi o excepție?
  • În afara cărții Geneza cap. 1 “yom” este folosit cu cuvântul “o seară” sau “o dimineață” de 23 de ori. “O seară” sau “o dimineață” apar asociate de 38 de ori în alte pasaje, dar fără particula “yom”. În toate 61 de mențiuni textul se referă la o zi obișnuită. De ce Geneza 1 ar fi o excepție?
  • În Geneza 1:5, “yom” apare în context cu cuvântul “noapte”. În afara cărții Geneza capitolul 1, cuvântul “noapte” este folosit cu “yom” de 53 de ori și de fiecare dată înseamnă o zi obișnuită. Chiar și cuvântul “lumină” cu cuvântul “yom” din acest pasaj determină înțelesul zilei ca o fiind o zi obișnuită.
  • Pluralul cuvântului “yom” care nu apare în Geneza capitolul 1 poate fi folosit pentru a comunica o perioadă de timp mai lungă, ca de exemplu “în zilele acelea”.
  • Există cuvinte în Biblie în limba ebraică ca “olam” și “qedem” care sunt folosite pentru a comunica o perioadă lungă de timp sau a unei perioade de timp nedeterminate, dar nici unul din aceste cuvinte nu este folosit în Geneza capitolul 1.

Dacă lăsăm cuvintele limbii ebraice să ne vorbească în contextul lor și în conformitate cu definiția lor fără a fi influențați de părerea oamenilor de știință, atunci cuvântul “zi” din Geneza 1 care este calificat de un număr și de expresia “o seară și o dimineață” înseamnă o zi obișnuită de 24 de ore.

De ce șase zile? 

Exod 31:12 ne comunică că Dumnezeu a poruncit lui Moise să le spună copiilor lui Israel:

Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legămînt necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn vecinic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pămîntul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.” (Exod 31:15-17)

După ce a isprăvit Dumnezeu de vorbit cu Moise, i-a dat cele două table ale mărturiei scrise cu degetul lui Dumnezeu. (Exod 31:18)

“Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit.” (Exod 20:11)

Ideea de șapte zile în săptămână nu își are temelia în afara Scripturii. În acest pasaj Dumnezeu a poruncit poporului Israel să lucreze șase zile în săptămână și în ziua a șaptea să se odihnească. Omul este chemat să urmeze exemplul lui Dumnezeu, să lucreze șase zile, iar una să se odihnească. Exod 20:11 dovedește că tot universul a fost creat în șase zile obișnuite.

Oamenii trebuie să realizeze că Cuvântul lui Dumnezeu e special. Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt cuvintele oamenilor. Apostolul Pavel în 1 Tesaloniceni 2:13 spune:

“De aceea mulţămim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci cînd aţi primit Cuvîntul lui Dumnezeu, auzit dela noi, l- aţi primit nu ca pe cuvîntul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvîntul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi cari credeţi.”

Proverbe 30:5-6 afirmă:

“Orice cuvînt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru ceice se încred în El. N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos.”

Să nu uităm:

„Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16-17)

Fiecare cuvânt și literă din Biblie există, pentru că Dumnezeu a pus-o acolo. Să lăsăm, deci, pe Dumnezeu să ne vorbească prin Cuvântul Său în loc să fim aroganți în gândire, spunându-I lui Dumnezeu ce ar însemna.

Vă recomand să studiați cursul de studiu biblic inductiv Genesis part I, care o să vă ajute să înțelegeți pe deplin subiectul creației.

https://moldovacrestina.md/a-creat-dumnezeu-tot-universul-in-sase-zile-obisnuite-sau-in-perioade-de-timp-foarte-lungi/

A creat Dumnezeu tot universul în șase zile obișnuite sau în perioade de timp foarte lungi?

SERGIU FILAT ÎNTREBARE:

Un musulman mi-a spus că în Biblie sunt greșeli științifice, iar una din ele ar fi că în cartea Geneza capitolul 1 se vorbește despre faptul că Dumnezeu a creat cerurile și pământul în șase zile, vorbind despre o zi și apoi o noapte cu referire la 24 de ore. Astăzi oamenii de știință afirmă că lumea nu poate fi creată în șase zile cu 24 ore fiecare. Coranul, de asemenea, vorbește despre șase zile “ayyams”. Cuvântul arab singular este “yaum” și pluralul este “ayyam” și înseamnă epocă. Aceasta poate fie o zi de 24 de ore sau este o perioadă foarte lungă “yaum”, o epocă. Astfel oamenii de știință nu au nicio obiecție cu privire la teoria că lumea ar fi fost creată în 6 perioade/epoci lungi.

În Geneza 1 este scris că Dumnezeu a creat tot universul, pământul, soarele, luna și stelele, plantele și animalele și pe primii oameni în șase zile obișnuite.

„La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis:„Să fie lumină! “ Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întunerec. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunerecul l- a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă:aceasta a fost ziua întîi…” (Gen. 1:1-5)

„Şi aşa a fost. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă:aceasta a fost ziua a şasea.” (Gen. 1:31)

Citiți, vă rog, tot capitolul 1.

Din cauza influenței științifice, conștiința noastră a fost influențată cu privire la ideea că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile a câte 24 de ore. Un bun exercițiu pentru cei ce gândesc că Dumnezeu a creat lumea în mii de ani este să lase toate părerile la o parte și să citească Geneza 1, lăsând ca textul să le vorbească. Însă, fiind sinceri cu noi înșine, trebuie să admitem că niciodată nu am fi găsit ideea de “epocă” sau “mii de ani” sau “milioane” în Geneza 1.

În interpretarea cuvântului “zi” cu privire la creația universului și a tuturor lucrurilor din ele trebuie să lăsăm cuvintele Scripturii să fie comunicate și înțelese de contextul și limba în care au fost scrise, contextul fiind Geneza, iar limba de comunicare fiind ebraica.

Ce spune Biblia despre semnificația cuvântului “zi” din Geneza 1? 

Un cuvânt poate avea mai multe înțelesuri și aceasta depinde de contextul în care se află cuvântul. Regula de aur în interpretarea Bibliei spune: “contextul întotdeauna guvernează.”

Pentru a înțelege însemnătatea cuvântului “zi” din Geneza 1, trebuie să determinăm cum cuvântul ebraic “yom” pentru “zi” este folosit în contextul Scripturii.

  • Concordanța Biblică dovedește că cuvântul yom poate avea mai multe semnificații: o perioadă de lumină în contrast cu noaptea/întunericul, o perioadă de 24 de ore, timp sau o perioadă specifică în timp, exemplu oră sau un an.
  • Dicționarul explicativ al limbii ebraice definește ziua de creație din Geneza 1 ca fiind o zi obișnuită, “a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă.”
  • Un număr “ziua întâi, ziua a doua etc.” și o frază “o seară și o dimineață” este folosită pentru fiecare din cele șaze zile ale creației (Geneza 1:5, 8, 13, 19, 23, 31).
  • În afara cărții Geneza cap. 1, “yom” este folosit într-un număr de 359 de ori în alte referințe biblice și de fiecare dată se referă la o zi obișnuită. De ce Geneza 1 ar fi o excepție?
  • În afara cărții Geneza cap. 1 “yom” este folosit cu cuvântul “o seară” sau “o dimineață” de 23 de ori. “O seară” sau “o dimineață” apar asociate de 38 de ori în alte pasaje, dar fără particula “yom”. În toate 61 de mențiuni textul se referă la o zi obișnuită. De ce Geneza 1 ar fi o excepție?
  • În Geneza 1:5, “yom” apare în context cu cuvântul “noapte”. În afara cărții Geneza capitolul 1, cuvântul “noapte” este folosit cu “yom” de 53 de ori și de fiecare dată înseamnă o zi obișnuită. Chiar și cuvântul “lumină” cu cuvântul “yom” din acest pasaj determină înțelesul zilei ca o fiind o zi obișnuită.
  • Pluralul cuvântului “yom” care nu apare în Geneza capitolul 1 poate fi folosit pentru a comunica o perioadă de timp mai lungă, ca de exemplu “în zilele acelea”.
  • Există cuvinte în Biblie în limba ebraică ca “olam” și “qedem” care sunt folosite pentru a comunica o perioadă lungă de timp sau a unei perioade de timp nedeterminate, dar nici unul din aceste cuvinte nu este folosit în Geneza capitolul 1.

Dacă lăsăm cuvintele limbii ebraice să ne vorbească în contextul lor și în conformitate cu definiția lor fără a fi influențați de părerea oamenilor de știință, atunci cuvântul “zi” din Geneza 1 care este calificat de un număr și de expresia “o seară și o dimineață” înseamnă o zi obișnuită de 24 de ore.

De ce șase zile? 

Exod 31:12 ne comunică că Dumnezeu a poruncit lui Moise să le spună copiilor lui Israel:

Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legămînt necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn vecinic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pămîntul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.” (Exod 31:15-17)

După ce a isprăvit Dumnezeu de vorbit cu Moise, i-a dat cele două table ale mărturiei scrise cu degetul lui Dumnezeu. (Exod 31:18)

“Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit.” (Exod 20:11)

Ideea de șapte zile în săptămână nu își are temelia în afara Scripturii. În acest pasaj Dumnezeu a poruncit poporului Israel să lucreze șase zile în săptămână și în ziua a șaptea să se odihnească. Omul este chemat să urmeze exemplul lui Dumnezeu, să lucreze șase zile, iar una să se odihnească. Exod 20:11 dovedește că tot universul a fost creat în șase zile obișnuite.

Oamenii trebuie să realizeze că Cuvântul lui Dumnezeu e special. Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt cuvintele oamenilor. Apostolul Pavel în 1 Tesaloniceni 2:13 spune:

“De aceea mulţămim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci cînd aţi primit Cuvîntul lui Dumnezeu, auzit dela noi, l- aţi primit nu ca pe cuvîntul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvîntul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi cari credeţi.”

Proverbe 30:5-6 afirmă:

“Orice cuvînt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru ceice se încred în El. N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos.”

Să nu uităm:

„Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16-17)

Fiecare cuvânt și literă din Biblie există, pentru că Dumnezeu a pus-o acolo. Să lăsăm, deci, pe Dumnezeu să ne vorbească prin Cuvântul Său în loc să fim aroganți în gândire, spunându-I lui Dumnezeu ce ar însemna.

Vă recomand să studiați cursul de studiu biblic inductiv Genesis part I, care o să vă ajute să înțelegeți pe deplin subiectul creației.

https://moldovacrestina.md/a-creat-dumnezeu-tot-universul-in-sase-zile-obisnuite-sau-in-perioade-de-timp-foarte-lungi/

A APĂRUT VIAȚA LA ÎNTÂMPLARE ?

download

A apărut viața ‘La întâmplare’?
În Engleză: Could Life ‘Just Happen’?  de Ron Lyttle

 POVESTEA

Cu milioane de ani în urmă, evoluționiștii susțin că o mulțime de substanțe chimice se agitau în oceane lipsite de forme de viață (sau în lacuri, bălți), aici pe Pământ.  În atmosferă era prezent gazul metan care era bombardat cu raze cosmice, și fulgere puternice străbăteau văzduhul, luminând peisajul deșertic.  După suficient de mult timp, destule raze cosmice si fulgere, s-a format treptat o „supă primordială” care conținea aminoacizi.  Aceștia apoi s-au unit unii cu alții formând proteine simple, considerate „cărămizile” vieții.  La un moment dat aceste proteine s-a întâmplat să se aranjeze în ordinea potrivită, și un prim obstacol a fost trecut:  proteinele au început să se reproducă, și astfel „s-a născut” o formă simplă de viață.

După nenumărate ere de timp, această formă simplă de viață a devenit treptat tot mai complexă prin modificări aleatoare ale proteinelor inițiale, combinate cu condiții externe de umiditate, temperatură, rezerve de nutrienți, etc., pentru ca în cele din urmă să producă toată varietatea formelor complexe de viață care au locuit întâi oceanele, apoi uscatul, și în final atmosfera, pe care le putem observa în prezent.  Homo sapiens e considerat ca fiind vârful arborelui evoluției vieții, dar acest arbore încă mai se extinde, și cine știe cum vor arăta următoarele noi ramuri?

     CONFRUNTAREA CU REALITATEA

În timp ce povestea de mai sus este interesantă, și variații ale acesteia (cu multe detalii imaginative adăugate) sunt predate în majoritatea școlilor și universităților de pe tot globul ca fiind explicația științifică pentru originea și dezvoltarea vieții pe Pământ, tot mai mulți oameni încep să se întrebe, „Oare chiar așa s-a întâmplat?  Oare oamenii aceia care se numesc oameni de știință știu cu adevărat despre ce vorbesc?”  La urma urmei, nimeni n-a fost martor în urmă cu milioane de ani să observe amestecul supei primordiale, sau să vadă primul pește migrând din apă spre uscat, sau să vadă prima creatură înaripată înălțându-se puternic în zbor pentru prima oară.  Povestea evoluției e una simpatică, dar este oare suportată de dovezi?

     ARN și ADN

Orice organism viu, de la cel mai simplu virus la cel mai complex animal, conține în celulele sale compuși complecși numiți acizi nucleici.  Există două forme, numite acid ribonucleic (ARN) și acid deoxiribonucleic (ADN). Virușii conțin numai unul din cei doi, iar celulele îi conțin pe amândoi.  În timp ce ARN-ul controlează producția de proteine, AND-ul este componenta principală din cromozomi, care reprezintă instrucțiunile sau modelul ereditar (materialul genetic).  De fiecare dată când o celulă se divizează, RNA-ul din corpul celulei și ADN-ul din nucleul celulei trebuie să fie copiate exact, fiecare nouă celulă primind o copie.  ADN-ul este o moleculă incredibil de complexă, ce seamănă cu o scară lungă răsucită sub formă de spirală.  Laturile sunt alcătuite din compuși numiți fosfați și zaharide, în timp ce „treptele” sunt alcătuite din două baze dintr-un total de patru posibile, în combinații specifice de câte două.  Compoziția exactă și ordinea „treptelor” variază de la un individ la altul.  Fiecare „scară” ADN are aproximativ 20,000 de „trepte”, și fiecare cromozom conține multe mii de molecule ADN.  ARN-ul are o structură similară, dar zaharidele sunt diferite, și una din cele patru baze este de-asemenea diferită.

Din moment ce ADN-ul cromozomic furnizează planul de construcție pentru fiecare celulă și fiecare individ (în unele cazuri și ARN-ul), dacă una din miile de trepte e copiată greșit, sau dacă combinații diferite sunt interschimbate în timpul copierii, celula fiică va fi defectă.  Contrar crezului răspândit, cele mai multe schimbări în structura ADN-ului (mutații) în cel mai bun caz slăbesc celula, și în cel mai rău caz o omoară. Foarte puține mutații sunt neutre, iar mutațiile benefice sunt practic inexistente.  Pentru a produce un individ sănătos și deplin funcțional, fiecare copie de ADN și ARN trebuie să fie în totalitate identice cu originalul, până la ultima „treaptă”.

     SCOPUL

Că asemenea complexitate poate apărea din întâmplare dintr-o “supă primordială” prin reacții chimice aleatoare este imposibil din punct de vedere statistic, bio-chimic, și termodinamic.  1) Există mult prea multe conecții într-o moleculă ADN pentru ca acestea să se aranjeze la întâmplare, indiferent de cât timp e vorba.  2) Când biochimiștii au reușit să producă aminoacizi simplii într-o „supă” simulată, a fost prin controlul strict al condițiilor mediului; n-a fost nimic „aleator” sau ” la întâmplare” în acest proces, iar saltul de la aminoacizi simplii la o moleculă ADN este astronomic.  3) A doua lege a Termodinamicii spune că ordinea tinde spre dezordine, și complexitatea tinde spre simplitate (și niciodată invers), decât sub intervenția unei forțe superioare.  Fulgerele (presupusa forță superioară responsabilă pentru reacțiile chimice din “supă”) sunt de fapt foarte buni creatori de dezordine.  Noțiunea că ceva la fel de complex ca o moleculă ADN ar putea apărea din întâmplare este deci o absurditate non-științifică!

     BINE, DAR…

De dragul discuției, să presupunem că o moleculă de ADN s-a format cumva la întâmplare, și mai departe să mai presupunem că mii de molecule ADN s-au unit să formeze un cromozom funcțional, și să presupunem și că mai mulți cromozomi și-au unit forțele (fără ca vreun fulger să distrugă această colecție de cromozomi).  Ca urmare avem încă doar o schiță, o listă de instrucțiuni care spune cum să producem un organism viu.  E nevoie de o celulă vie să interpreteze acea schiță cu instrucțiuni, dar e nevoie de acea schiță pentru a construi o celulă vie.  (La acest aparent paradox evoluționiștii pot doar murmura, „trebuie să se fi întâmplat cumva.  Doar viața există, nu?”)

     UN EXEMPLU

Eu lucrez la o fabrică de manufactură. Acolo cumpărăm piese turnate de fier și alamă care sunt finisate la strung de atelierul nostru mecanic și care sunt apoi asamblate pentru a produce pompe.  Tehnicianul primește o schiță creată de Departamentul de Inginerie care precizează toate dimensiunile piesei finisate, și instrucțiuni speciale cum ar fi nivelul de șlefuire a piesei, mărimea filetului pentru găuri filetate, „prelucrarea începe aici,” etc.  Poți pune o schiță pe o piesă turnată din metal brut și s-o privești timp de un miliard de ani și nu va produce o piesă finisată.  Însă tehnicianul ia schița, pune piesa brută în strung, și când a terminat, o piesă este gata pentru asamblat.  Are nevoie de schiță care îi spune cum să prelucreze acea piesă, iar schița este fără valoare fără strung și tehnician.  La fel este cu ADN-ul și cu celulele vii.  Fiecare are nevoie de cealaltă pentru a funcționa, și împreună pot produce celule noi.

     ÎN CONCLUZIE

Departe de a fi o explicație logică, științifică, și demonstrabilă a originii și dezvoltării vieții pe Pământ, Evoluția pare să fie sistem de convingeri ținut cu tot atâta credință religioasă ca oricare alt crez, cu dificultatea adăugată de a fi contrar unor adevăruri incontestabile.  Pentru a crede în evoluție, un „om de știință” trebuie să renunțe la metoda științifică, să-și amorțească bunul simț, și să sucească sau să ignore realitatea.  Faptul că așa de mulți continuă să facă exact asta, și că desconsideră pe cei ce îndrăznesc să aducă provocări convingerilor lor, arată de fapt tăria credinței lor.  Departe de a fi căutători sinceri ai adevărului și cu orizonturi deschise, evoluționiștii par să fie încuiați, și “apărători dogmatici ai credinței”.  A apărut viața „la întâmplare”?  Voi ce credeți?
 Ron Lyttle este vorbitor despre animale la Grădina Zoologică din Portland, specialitatea lui fiind liliecii din întreaga lume.  De fapt, colegii lui și turiștii îl numesc adeseori Batman.  El a scris articolul de mai jos, și a permis incluziunea lui pe această pagină.  Ron este de-asemenea un membru activ al DSA, „Design Science Association” din Oregon, care se ocupă cu studii pe tema creației/evoluției. 
„A apărut viața ‘La întâmplare’?”
<http://www.creationism.org/romanian/LifeJustHappen_ro.htm&gt;

http://www.creationism.org/romanian/LifeJustHappen_ro.htm

„Darwin a greșit”, de A.N. Wilson. Partea I-a Doina Bejenaru 24-05-2018 .

 Doina Bejenaru  24-05-2018 .

„Darwin was wrong” – „Darwin a greșit”. Cu aceste trei cuvinte începe cartea lui A.N. Wilson, publicată anul trecut. Titlul lui Wilson subliniază în cele 367 de pagini o idee care prăbușește întreg imperiul evoluționist „Charles Darwin, un făuritor de mit”. Subtitlul cărții dezvăluie tema ei principală: „Darwin a făurit un mit, iar teoria evoluționistă concepută de el e și ea un mit”.

Cele 367 de pagini, la prima impresie un pic greoaie, nu sunt decât o aparență. Textul cărții este scris pe înțelesul oamenilor de rând cu scopul, la fel de clar, că Darwin a fost greșit și a născocit un mit. A enunțat o teorie greșită, a indus în eroare o mulțime de intelectuali și a inspirat mișcări politice și sociale cu ideologii dubioase. Împreună cu Marx, a devenit unul din pilonii cei mai trainici și de lungă durată al secularismului. A generat o religie seculară, a dat argumente noi în sprijinul ateismului și a influențat, pe alocuri în mod profund, creștinismul, religia și teologia. Toate aceste aspecte sunt analizate de Wilson în profunzime, dar punctând în repetate rânduri că Darwin a lansat o teorie falsă, a comis un furt intelectual, a fost criticat aspru de unii dintre contemporanii lui și că Darwin s-a dovedit a fi un polemic fără scrupule atacând criticii teoriilor lui cu înverșunare. O recenzie cât de cât aprofundată a cărții lui Wilson e dificil de realizat în câteva pagini, dar încercăm să redăm punctele ei principale. Vom începe astăzi și sperăm să continuăm trecerea în revistă a acestei cărți atât de importante și interesante în săptămânile care urmează. Începem însă, cu o scurtă introducere a autorului.

Cine este A.N. Wilson?

După cum ne-am aștepta, lansarea cărții lui Wilson a fost primită cu multă răceală și reticență în cercurile intelectuale și mass-media, mai ales cea britanică și americană. Dar și cu scepticism de către unii apologeți creștini. Scepticismul se datorează faptului că traiectoria religioasă și intelectuală a lui Wilson nu a fost dreaptă nici consistentă. În tinerețe Wilson a fost un creștin devotat, la început anglican, apoi catolic, iar apoi a revenit la anglicanism. În anii 80 s-a declarat ateu și a publicat biografii ale Apostolului Pavel și Mântuitorului în care îi portretiza pe ambii ca fiind fanatici religioși și fondatori ai unei religii false. A folosit epitete similare și la adresa creștinilor. Atacurile lui împotriva creștinilor au atins apogeul în 1990 când Wilson a publicat un pamflet, „Against Religion – Impotriva religiei”, în care atacurile împotriva creștinismului și a religiei în general au fost extrem de virulente. Virulența la adresa religiei i-a câștigat prietenii și relații bune cu faimoșii atei ai începutului de Mileniu, Richard Dawkins și Christopher Hitchens, ai căror cărți și idei le promova. În 2009, însă, Wilson a reapărut pe scena literară cu un articol elocvent, publicat în presa britanică, în care și-a repudiat trecutul ateu și și-a reafirmat credința în Dumnezeu și fidelitatea față de creștinism. Ce l-a determinat să o facă? Traseul lui Wilson înapoi la creștinism îl descoperim spicuind biografia vieții lui Darwin.

Studiind viața lui Darwin, recitindu-i cărțile, citind în profunzime cărțile criticilor lui Darwin publicate pe vremea lui Darwin și în deceniile următoare, dar mai ales studiind fosilele care au supravețuit din vremurile arhaice – descoperite în sedimentele vulcanice ori scoase la iveală de explorările petroliere moderne – a ajuns la concluzia că Darwin a interpretat evidența care îi era la îndemână în vremea lui în mod eronat, și a dus, astfel, în eroare generațiile următoare. Asta explica în primul rând cuvintele îndrăznețe cu care Wilson își începe cartea: „Darwin a greșit”. Intenția inițiala a lui Wilson nu a fost să critice darwinismul ori să scrie o biografie tendențioasă la adresa unui om care a influențat gândirea umanității într-o profunzime și durată cum puțini alții au făcut-o. Dimpotrivă, a vrut să scrie briografia unui britanic care a influențat gândirea umană vreme de peste de 150 de ani. Dar investigând și studiind viața și mediul intelectual în care Darwin a trăit, Wilson a fost atras, „în mod inevitabil”, zice el, către concluzia că „Darwin was wrong – Darwin a greșit”. Nici nu a fost intenția lui inițială de a critica ori de a se distanța de teoriile științifice care încă proclamă veridicitatea evoluționismului. La urma urmelor, zice Wilson despre el însuși, el nu e un om de știință și nici nu are credibilitate în rândul oamenilor de știință.

Reîntoarcerea lui Wilson la teism

Wilson evoca patru lucruri ori aspecte esențiale ale ființei umane și conștiinței lui care l-au făcut să renege darwinismul și să reconfirme adevărurile biblice. Primul dintre ele e ochiul. A descoperit că nici Darwin, nici discipolii lui, de atunci până azi, nu au putut explica apariția ochiului prin procesul evoluției naturale. Atât Darwin, cât și discipolii lui sunt de acord că, din perspectiva teoriei evoluționiste, pentru ca ochiul să fi ajuns la stadiul de dezvoltare și complexitatea în care îl avem astăzi fiecare dintre noi, ar fi fost necesar un proces evolutiv de o durată mai lungă decât chiar vechimea vieții pe pământ.

Abilitatea ființei umane de a vorbi și vocabularul au fost al doilea factor care l-a determinat pe Wilson să respingă darwinismul. Pe lângă ființa umană nici o altă creatură nu posedă capacitatea de a vorbi, comunica ori avea un vocabular atât de vast. Capacitatea de a iubi din convingere și nu instinct e un alt argument. În lumea animalelor nu există dragoste. Există doar un instinct al dragostei mamelor pentru ființele pe care le nasc, dar nu dragoste pentru aproapele. O leoaica, de exemplu, își iubește puii ei, dar nu puii gazelelor, pe care le ucide să-și hrănească micuții. Iar muzica la fel. Animalele nu compun muzică și nici nu posedă capacitatea de a compune muzică. Între animale nu există nici Mozart nici Beethoven. În final, afirmă Wilson, aceste ultimele trei aspecte ale ființei umane ne dau de înțeles că ele sunt mai mult decât doar o grămadă de carne și sunt, în primul rând, ființe spirituale.

„Existența comunicării verbale este una din multele fenomene – printre care dragostea și muzica sunt cele mai puternice – care sugerează că ființele umane sunt mult mai mult decât doar bucăți de carne. Ele mă conving că suntem ființe spirituale, și că religia încarnării, care afirmă că Dumnezeu a creat umanitatea după chipul și asemănarea Lui, și în mod continuu restaureaza umanitatea după chipul Lui, e, simplu vorbind, adevărată”.

Neo-darwinismul și confuzia evoluționistă 

Cu toate că Wilson a revenit la creștinism, el totusi crede în evoluționism, dar nu în cel teoretizat și propovăduit de Darwin. Crede într-un Creator și o Creație originară, dar și presupune că în timp speciile au evoluat devenind ceea ce ele sunt astăzi. În ultimii 50 de ani evoluționismul și darwinismul s-au metamorfozat în „neo-darwinism”, o reinterpretare constantă a darwinismului original pentru a-l face compatibil cu descoperirile științifice contemporane. Asta denota, în opinia autorului, că darwiniștii și-au pierdut confidența inițială privind veridicitatea evoluționismului și a teoriilor lui Darwin. Faptul că se vorbește despre „neo-darwinism” mai mult decât despre „darwinism” dovedește că darwinismul originar a fost ajustat și continuă să fie reajustat și explicat pentru a-l face compatibil cu descoperirile științifice din ultimele decenii, descoperiri care în mare măsură, explică Wilson, contrazic învățăturile inițiale ale lui Darwin.

Re-ajustarea constantă și continuă a darwinismului originar a început cu Darwin însuși și a continuat până în zilele noastre, susține Wilson în cartea lui. Faptul acesta e dovedit și de detaliul mai puțin cunoscut că doar în timpul vieții lui, Darwin și-a rezivuit cartea lui de căpătâi, „Originea Speciilor – The Origin of Species” inițial publicată în 1859, de șase ori. Dar atât revizuirile făcute de Darwin, cât și de discipolii lui caută să mențină integritatea intelectuală a principalelor idei darwiniste: (1) Darwin a avut dreptate; (2) speciile evoluează prin modificări mici, dar care de-a lungul milioanelor de ani se acumulează și cauzează transformarea unei specii în alte specii; și (3) legile naturii descoperite de Darwin încă explică evoluția speciilor. Unul din neo-darwiniștii cei mai proeminenți care continuă să creadă și să promoveze evoluționismul originar a lui Darwin e ateul britanic Richard Dawkins.

Wilson caută să fie onest cu privire la obiectivul ultim al cărții lui. Intenția lui nu este să-l detroneze pe Darwin, nici să-i demoleze teoriile. Își dă seama că asta nu o poate face, gândirea evoluționistă și darwinistă fiind puternic înfiptă în gândirea occidentală mai bine de 150 de ani. Scopul lui e să deschidă ochii oamenilor de bună credință să pună la îndoială „religia” darwinismului și să dovedească că presupusele dovezi care suștin teoriile darwiniste sunt practic inexistente. În acest sens, putem afirma despre cartea lui Wilson că este o enciclopedie masivă, o trecere în revistă care examinează criticile formulate la adresa teoriilor lui Darwin de contemporanii lui și de către un număr mare de oameni de știință până astăzi. Unii dintre criticii lui Darwin i-au fost prieteni ori colegi care au avut interese intelectuale similare. Practic, Wilson examinează fiecare carte ori pamflet critic publicat în Secolul XIX la adresa lui Darwin și a teoriilor lui evoluționiste. Probabil că aceasta e cea mai mare realizare a cărții. Fiecare capitol discută un apect al teoriilor lui Darwin și le examinează în lumina criticilor făcute de contemporanii lui, dar și în lumina descoperilor arheologice de după moartea lui Darwin. O realizare principală și pozitivă a cărții este că, chiar dacă cititorul nu e de acord cu Wilson și critica lui la adresa darwinismului, ea examinează, în câteva paragrafe, succint și pe înțelesul cititorului, argumentele principale construite în ultimii 150 de ani împotriva evoluționismului.

Pentru a răspunde criticilor lui neo-darwiniști, Wilson recurge la știință. Spre deosebire de teoriile lui Darwin, datele științifice nu sunt supoziții ci adevăruri cu care trebuie să se confrunte și discipolii lui Darwin. Înainte de a se lansa în examinarea aprofundată a vieții și operelor lui Darwin, Wilson credea că știința sprijină teoriile evoluționiste ale lui Darwin, dar, la scurt timp, a descoperit că descoperirile științifice făcute după moartea lui Darwin mai mult contrazic decât confirmă teoriile lui. Wilson a fost, de fapt, uimit de asta. „And this is where I was astonished-Și tocmai asta m-a uimit”, punctează el.

Volumul de literatură critică la adresa darwinismului a devenit astronomic și e în creștere. Astăzi sunt mai multe școli de evoluționism, iar teoriile fundamentale ale lui Darwin sunt re-examinate de discipolii lui pentru a le insufla credibilitate în lumina noilor descoperiri ștințiifice. De exemplu, în opinia lui Wilson, teoria evoluționistă, așa cum a fost ea enunțată de Darwin și reformulată de discipolii lui, a fost anihilată de descoperirea și decodificarea  codului genetic uman cu câteva decenii în urmă. Ca urmare, e indubitabil că nu există un consens în lumea darwinistă privind evoluția.

Eroarea fundamentala a darwinismului – natura non facit saltum

Cea mai mare eroare a lui Darwin, afirmă Wilson, este teoria lui că speciile de astăzi au evoluat de-a lungul a milioane de ani, că procesul evolutiv a fost extrem de lent, dar că a rezultat în transformarea unei specii într-o altă specie, total diferită, ajungându-se astfel până la ființele umane și speciile zilelor noastre. În opinia lui Darwin, „natura non facit saltum- natura nu face salturi”. Nu există nicio dovadă care să sprijine această concluzie, afirmă Wilson. Dimpotrivă, Wilson e adeptul variantei din gândirea evoluționistă conform căreia procesul evolutiv se produce în interiorul fiecărei specii și nu ca rezultat al unui proces evolutiv, ci e rezultatul unor salturi transformative radicale și abrupte. în alte cuvinte, și pe înțelesul tuturor, dacă Darwin afirmă că peștele, de exemplu, s-a transformat în pasăre pentru că lacurile au secat și, pentru a supravețui, procesul evolutiv a transformat aripile peștelui în aripi de pasăre, Wilson afirmă contrariul. Teoria aceasta, zice el și criticii darwinismului, este o presupunere care nu poate fi dovedită de fosilele arhaice. Această teorie e imposibil de dovedit pentru că nu există fosile care să dovedească existența unor specii tranzitorii între, de exemplu, pește și pasăre. Dimpotrivă, afirmă Wilson, la fel ca majoritatea criticilor darwinismului, în timp ce varietatea peștilor în mediul acvatic e de netăgăduit ea nu poate fi explicată prin procesul evolutiv. Deasemenea, nu există nici o dovadă tangibilă că omul e un produs al evoluției primatelor (maimuțelor) din forme inferioare în forme superioare. Diversitatea primatelor e un dat, dar ele nu au evoluat în specia umană. Specia umană nu este un produs al procesului evolutiv care și-ar avea originea în specia primatelor. Cele două specii sunt diferite și cele din urmă nu au evolut să dea naștere celor dintâi. La fel, nu există nici o dovadă argeologică că specia calului ar fi evoluat în specia vitelor. Variațiile care există în specia vitelor sunt evidente, dar nu se datorează evoluției lor din alte specii inferioare.

Chiar și Darwin a recunoscut că evidența geologică în sprijinul teoriilor lui a fost limitată, încă pe vremea lui. Noi și importante dezvăluiri, însă, au fost publicate în 2002 de Stephen Jay Gould în cartea The Structure of Evolutionary Theory, „Structura teoriei evoluționiste”.  Gould e unul din cei mai impozanți paleontologi ai zilelor noastre. Obiectivul muncii lui de cercetare a fost să determine măsura în care fosilele și sedimentele geologice arhaice confirmă ori infirmă teoriile lui Darwin. Dacă Darwin afirmă că dovezile de acest fel sunt minine, Gould a afirmat că ele nu există de fel. Spre deosebire de Darwin, Gould a ajuns la concluzia că în natură se produc salturi în interiorul aceleași specii, nu  micro-modificări care în sute de milioane de ani ar fi rezultat în transformarea unei specii în alte specii. Cum se explică aceste salturi și cum sunt ele generate? Nici Wilson și nimeni nu le poate explica. Asta zice Gould, iar Wilson după el, e problema fundamentală cu care se confruntă darwinismul din 1859 încoace.

Un critic la fel de aspru al darwinismului a fost Michael Denton care în 1985 a publicat Evolution: a Theory in Crisis, „Evoluționismul – o teorie în criză”. Teza lui esențială este că „Simplu spus, teoria lui Darwin că toate speciile au apărut printr-o serie de mutații treptate, infinitisimale și foarte lente nu e sprijinită de dovezi”.

La fel de critic e Wilson privind și legile naturii „laws of nature” pe care Darwin pretinde să le fi descoperit. Darwin pretinde că forța motrică a evoluționismului sunt legile naturii pe care el pretinde să le fi descoperit. Fundamentală printre ele este legea supraviețuirii speciei celei mai bine adaptate „the law of the survival of the fittest”. Iar legea supraviețuirii înseamnă că evoluția a eliminat speciile mai slabe. Darwin credea că natura e într-o stare perpetuă de război între specii, cât și înlăuntrul fiecărei specii, pentru eliminarea speciilor mai slabe de către cele mai puternice ori ai membrilor aceleași specii care nu sunt adaptați pentru a supraviețui. Nu tocmai, zice Wilson. Dacă ar fi așa cum explicăm altruismul ființelor umane? Ce o determină pe o ființă umană să se îngrijască de ființele umane mai firave, suferinde ori handicapate? De ce, adăugă el, avem spitale? De ce, dimpotrivă, căutăm să păstrăm în viață ființele umane firave, suferinde ori handicapate?

Dar întrebarea probabil cea mai penetrantă pe care o dezbate Wilson, și prin care vrea să definească limitele darwinismului și al evoluționismului e: „Cine a creat legile naturii? Darwin pretinde să le fi descoperit. Dar cine le-a creat? Cum au apărut ele? Cine le-a pus în mișcare? Darwin a căutat să explice funcționarea pretinselor legi ale naturii descoperite de el, dar nici nu a încercat să explice apariția lor. Alte întrebări la fel de cruciale sunt, de ce ființă umană are conștiință și e conștientă de sine, pe când animalele nu?”

Va continua…

Sursa: Alianța Familiilor din România

https://www.stiricrestine.ro/2018/05/24/darwin-a-gresit-de-a-n-wilson-partea-i-a/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/darwin-a-gresit-de-a-n-wilson-partea-i-a/