Închide

IERONIM 347-420

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Ieronim s-a născut la Stridon, în ţinutul Panoniei, nu departe de Aquileea [Notă] Părinţii săi, care erau creştini, l-au trimis să facă studii la Roma. Ieronim s-a distins printre colegii săi. Râvna sa pentru a-şi înmulţi cunoştinţele şi a se perfecţiona în arta de a vorbi bine era aşa de mare, încât cumpăra toate cărţile care puteau să-i servească pentru acest scop şi petrecea nopţile pentru a copia pe cele ce nu le putea procura. Dar aceasta nu-i dădea ştiinţa mântuirii, nici tăria pentru a se împotrivi ispitelor ce le înfăţişa tinerilor un oraş mare cum era Roma. Astfel a fost târât în lucruri urâte, de care s-a căit amar mai târziu. Pentru a-l smulge din mijlocul acestor pericole, tatăl său l-a trimis în Galia, la Treves, unde locuia atunci împăratul. Probabil acolo Ieronim s-a întors la Dumnezeu pentru că şi-a petrecut timpul copiind lucrări cu conţinut religios. Venind la Roma, a fost botezat şi astfel a făcut pe faţă mărturisire despre creştinism.

S-a dus apoi la Aquileea unde împreună cu câţiva prieteni a fost înflăcărat pentru viaţa de călugări, crezând, ca atâţia alţii din acel timp, că acesta era singurul mijloc de a scăpa de atracţiile lumii şi de dezmăţul obiceiurilor de atunci. Apoi, dorind să cunoască pe învăţaţii şi călugării din Răsărit, s-a dus în Antiohia, ducând cu el cărţile, comoara sa preţioasă. Acolo a făcut cunoştinţă cu un bătrân credincios cu numele Malchus, care trăia singur într-un ţinut depărtat şi sălbatic şi ducea o viaţă de sihastră. Acest om a fost luat cândva de o bandă de arabi jefuitori, care l-au dus în depărtarea pustiei şi l-au făcut păzitor al animalelor ei. Deznădăjduit de aspra sclavie la care era supus, Malchus dorea moartea, pentru a pune capăt nenorocirilor sale, dar o femeie creştină, roabă ca şi el, i-a vorbit despre Dumnezeu şi l-a îndemnat să-şi pună încrederea în El. Malchus a ascultat, s-a supus voii lui Dumnezeu şi a găsit pacea. Mai târziu au putut amândoi să scape; femeia a intrat într-o mănăstire, iar Malchus s-a retras în pustiu, unde l-a găsit Ieronim.

Starea de vorbă care au avut-o împreună a făcut să se nască în Ieronim o vie dorinţă de a ieşi cu totul din lume. Lăsând deoparte cărţile şi învăţăturile sale, ca pe nişte lucruri care nu-i aduceau eliberare, el a plecat cu doi prieteni în pustiul Calcida, la marginea Siriei, unde se găseau mai multe mănăstiri de călugări. El a împărtăşit la început cu înfocare viaţa aspră, obiceiurile lor şi lucrul de mână pe care-l făceau, dar în curând a văzut că nici aceasta nu-i era de ajuns. N-a găsit pace şi biruinţă asupra pornirilor rele. El a pierdut pe cei doi prieteni; o mâhnire adâncă l-a cuprins şi a crezut că, pentru a ajunge la sfinţenia după care umbla, trebuia să ducă o viaţă şi mai aspră. S-a retras deci singur în partea cea mai depărtată şi mai sălbatică a pustiului. Dar acolo, deşi îşi petrecea ziua vărsând lacrimi, n-a ajuns să aibă pace. Imboldurile şi poftele fireşti s-au ridicat furtunos şi au dat năvală în el. Să-l ascultăm cum îşi descrie starea: „Având groază de iad, m-am condamnat la această temniţă, locuită de şerpi şi tigri şi în închipuire vedeam chefurile şi petrecerile Romei. Nemaiştiind unde să găsesc ajutor, m-am aruncat la picioarele Domnului Isus şi am vărsat lacrimi. Mi-am dat silinţa să stăpânesc această carne răzvrătită, postind săptămâni întregi. Îmi amintesc că în mai multe rânduri am petrecut zi şi noapte plângând şi lovindu-mi pieptul, până în clipa când Dumnezeu, care porunceşte furtunii, a adus linişte în sufletul meu… Mâniat pe mine însumi, m-am afundat în pustiu, am căutat locul cel mai sălbatic şi am îngenuncheat să mă rog. Adesea după ce am vărsat multe lacrimi, după ce mi-am ţinut multă vreme ochii ridicaţi spre cer, mă credeam transportat printre corurile de îngeri şi cântam Domnului.”

Dar această stare n-a dăinuit mult. Bietul Ieronim, căutând pacea în simţămintele sale, n-o putea găsi; voind s-o aibă, înfrânând trupul, vedea că este tot mai slab şi mai nenorocit. Pacea este numai în Domnul Isus; El a făcut pacea prin sângele crucii Lui; El este pacea noastră (Coloseni 1:20; Efeseni 2:14). Totodată, numai El este tăria noastră; prin El care ne-a iubit suntem mai mult decât biruitori (Romani 8:37). De bună seamă că Ieronim a învăţat mai târziu acest adevăr aşa de scump, că avem totul numai în Domnul Cristos. Vom vedea acest lucru din ceea ce spune el mai jos.

„De câte ori,” zicea el, „privesc Betleemul, intru în vorbă cu copilul Isus. Eu îi spun: „O, Isuse, Domnul meu, cum tremuri Tu, cât de tare este aşternutul Tău, şi toate acestea le suferi pentru mine! Cum aş putea să le răsplătesc?” Şi mi se pare că-L aud răspunzându-mi: „Nu îţi cer decât un lucru: să-ţi uneşti vocea cu oastea cerească şi să cânţi împreună cu ea: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte!” Mă vei vedea într-o stare mai tristă în grădina măslinilor şi pe cruce.” Eu iarăşi îi spun: „O, Isuse, vreau să-Ţi dau ceva; îţi dăruiesc toţi banii mei.” El parcă îmi răspunde: „Cerul şi pământul sunt ale Mele; n-am nevoie de banii tăi. Dă-i săracilor; aceasta ar fi ca şi cum i-aş fi primit Eu.” „Îi voi da din toată inima; dar, o, Isuse, aş vrea să-Ţi dau ceva Ţie, pe care să nu mi-l refuzi.” „Iubitul Meu Ieronim, fiindcă vrei cu orice preţ să-Mi dai ceva, ei bine, dă-Mi păcatele tale, cugetul tău rău, vina ta.” „Şi ce vrei Tu să faci cu ele?” „Le voi lua asupra Mea, voi purta păcatul tău şi te voi despovăra.” Atunci, m-au năpădit multe lacrimi şi am strigat: „O, Isuse, Tu mi-ai atins inima. Credeam că Tu vei cere de la mine vreun lucru bun, şi iată că Tu iei ce am mai rău. Ia-mi deci tot ce este al meu, dă-mi ce este al Tău, şi astfel voi fi scăpat de păcatele mele şi voi fi sigur de viaţa veşnică.” Înţelegând că Isus a purtat păcatele sale şi fiind sigur de atunci de viaţa veşnică, Ieronim nu se mai temea de pedeapsă şi de iad; în felul acesta se bucura de pacea pe care o căutase zadarnic în afară de Isus. A înţeles totodată că numai în Isus se găseşte puterea pentru a înfrâna firea păcătoasă. După cum spune apostolul: „Dar cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea păcătoasă cu patimile şi cu poftele ei” (Galateni 5:24). Nu spune că trebuie s-o răstignească, ci că au răstignit carnea. Este un fapt împlinit. La cruce, omul nostru cel vechi a fost răstignit cu Cristos, „ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robiţi păcatului” (Romani 6:6). Creştinul dezrobit astfel de păcat poate să-şi urmeze drumul în libertate, trăind în Duhul şi umblând în Duhul (Galateni 5:25).

Nu ştim până la ce punct a înţeles Ieronim acest din urmă adevăr; dar ştim că duhul i s-a înseninat. A părăsit locurile sălbatice unde rătăcea căutând pace pentru sufletul său; a lăsat la o parte posturile de lungă durată prin care credea că are să înfrâneze carnea şi s-a dedat studiului. Îndeosebi a început să înveţe evreieşte, pentru a putea citi scrierile Vechiului Testament în limba în care au fost scrise.

După ce s-a dus în Antiohia şi apoi la Constantinopol, Ieronim a venit la Roma pentru a lua parte la un sinod unde au fost combătute învăţăturile rătăcite ale lui Apolinar, învăţături care loveau în persoana Mântuitorului. Ieronim s-a împotrivit cu înverşunare lui Apolinar şi a ţinut sus adevărul. Episcopul din Roma, Damas, văzând cât era de instruit în Sfintele Scripturi, energic şi plin de râvnă pentru bine, l-a luat ca secretar. Pe atunci existau mai multe traduceri în latineşte ale Noului Testament, însă pline de greşeli. Damas şi-a pus în gând să facă o nouă traducere, după cele mai bune texte greceşti şi s-o prezinte pentru a fi primită de toate bisericile latine. El a însărcinat pe Ieronim cu acest lucru, şi acesta l-a dus la îndeplinire, întâmpinând însă împotrivirea celor care îl învinovăţeau că dispreţuieşte tradiţia şi autoritatea sfinţilor părinţi şi că falsifică Scripturile, când de fapt el restatornicea adevăratul text.

Corupţia era mare la Roma, ca şi la Constantinopol, chiar printre clerici. Ca şi Chrisostom în Constantinopol, Ieronim s-a ridicat cu străşnicie împotriva răului la Roma. În felul acesta şi-a atras ura şi a preoţilor şi a păgânilor. Aceştia din urmă erau mâniaţi îndeosebi pentru că Ieronim predica necăsătoria şi călugăria ca leac împotriva stricării moravurilor. În această privinţă el a înţeles greşit Scriptura care de fapt prezintă căsătoria ca o rânduială dumnezeiască. Era învinovăţit de toţi, având pe toată lumea împotriva lui, în afara câtorva prieteni credincioşi. Damas, protectorul său, fiind mort, Ieronim a hotărât să părăsească această Romă, despre care, ca şi reformatorii mai târziu, zicea că este „Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi urâciunilor pământului… îmbrăcată cu purpură şi stacojiu” (Apocalipsa 17:4,5). Şi-a luat rămas bun de la mica turmă credinciosă alcătuită mai ales din nişte femei evlavioase romane şi a plecat în Siria, împreună cu fratele său şi câţiva prieteni.

Printre femeile romane prietene ale lui Ieronim se afla una de familie nobilă şi foarte bogată, numită Paula. Ea îşi consacrase timpul şi bunurile în slujba săracilor. În dorinţa de a înţelege bine Sfânta Scriptură, căreia îi dădea mare atenţie şi pe care o citea cu sârguinţă în fiecare zi, ea a învăţat greceşte şi evreieşte. Şi alte femei au urmat exemplul ei. Paula şi Eustochia, una dintre fiicele sale, au urmat pe Ieronim cu scopul de a se statornici cu el la Betleem, acolo unde Se născuse Mântuitorul. Mai multe fete tinere au plecat împreună cu ele; dar înainte de a se opri în locul pe care şi l-au ales, au străbătut Palestina împreună cu Ieronim, cu Biblia în mână, vizitând diferite ţinuturi despre care se vorbeşte în Scriptură. Ieronim întreba în acelaşi timp pe toţi oamenii învăţaţi pe care îi întâlnea, pentru a înţelege mai bine istorisirile şi cuprinsul sfintelor scrieri.

Ieronim şi însoţitorii săi au fost adânc mişcaţi când au vizitat toate aceste ţinuturi despre care vorbesc paginile Cărţii sfinte. Acolo învăţăturile sfinte s-au prezentat mai vii în mintea lor; şi noi simţim ceva din aceste lucruri când citim expunerile călătorilor care au vizitat ţara lui Israel. Ele ne ajută să ne înfăţişăm scenele Scripturii şi să înţelegem unele pasaje. Dar să ne aducem aminte că nu lucrul acesta ne va face să pătrundem înţelesul dumnezeiesc al Cuvântului lui Dumnezeu şi aplicarea sa la nevoile sufletului nostru; aceasta nu duce la mântuire, nici nu descoperă pe Dumnezeu şi cerul. Mulţi călători, duşi de curiozitate, au vizitat ceea ce se numeşte Pământul Sfânt, locurile sfinte, fără să fi tras vreun folos pentru sufletele lor. Pe de altă parte să ne amintim şi de faptul că adevăratele noastre locuri sfinte sunt în cer, nu pe pământ. Şi aceste locuri sfinte ale Palestinei sunt umbrite şi de superstiţiile cele mai grozave şi neînţelegerile, adesea sângeroase, ale diferitelor religii zise creştine, ale oamenilor care se duc din toate părţile în pelerinaj, mai cu seamă la Paşte, lucru pe care îl socotesc ca ceva foarte însemnat pentru mântuire. Chiar din timpul lui Ieronim s-au ivit mai multe superstiţii; şi diferite ţinuturi, despre care se bănuia că au fost martore la unele scene din viaţa Domnului sau numai din viaţa apostolilor şi a profeţilor, au ajuns obiecte ale unei închinări idoleşti. Însoţitorii lui Ieronim şi poate că şi el, deşi destul de instruiţi în cunoaşterea Scripturii, n-au scăpat de acest curent de gândiri rătăcite.

Ieronim cu Paula şi însoţitorii săi au vizitat şi Egiptul; el, cu scopul de a mai aduna material pentru studiile şi lucrările sale cu privire la Sfintele Scripturi; ceilalţi, pentru a vedea mănăstirile din pustiu şi pentru a vedea şi a asculta pe cei pe care, în neştiinţa lor, îi priveau ca sfinţi, ca eroi ai vieţii singuratice şi mănăstireşti, dar pe care noi îi socotim, în cea mai mare parte, nişte oameni ce îşi urmau propria lor închipuire şi rătăcirile minţii lor. S-au întors apoi la Betleem. Paula a cumpărat pământ, pe care a pus să se zidească mănăstiri: una pentru bărbaţi şi alte trei pentru femei. Ea a adăugat şi un han gratuit pentru călători: „Dacă Maria şi Iosif ar veni iarăşi la Betleem,” zicea ea, „ei vor găsi în sfârşit loc de găzduit.” Ieronim şi-a ales ca locuinţă o peşteră vecină cu locul unde se bănuia că a fost născut Domnul Isus. Acesta era biroul său de lucru şi celula unde îşi petrecea timpul în cugetare adâncă şi în rugăciune. Viaţa lui era foarte simplă; hrana, pe care o lua abia după asfinţitul soarelui, se compunea din pâine neagră şi ierburi; veşmintele îi erau de stofă groasă.

Pe lângă marile lucrări cu care se ocupa şi cărora le consacra nu numai ziua, ci şi multe ore din noapte, el a deschis o şcoală pentru copiii şi tinerii din Betleem. Cât priveşte Paula şi însoţitoarele sale, se ocupau cu citirea şi adâncirea Sfintelor Scripturi, cu rugăciunea, aveau grijă să dea călătorilor ce le trebuia, îngrijeau de săraci şi de bolnavi. În fiecare zi, pe lângă părţi întregi din Cartea Sfântă pe care le spuneau pe dinafară, fiecare trebuia să înveţe un verset. În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu era preţuit în aceste locuri retrase. Fără îndoială că unii călugări erau siliţi să lucreze ceva şi cu mâinile.

Ieronim a petrecut 34 ani în singurătate şi rugăciune în Betleem. Cu toată viaţa sa retrasă, el se ocupa mult de ceea ce se petrecea în biserică; arăta un interes deosebit şi chiar lua parte activă, luptând pentru apărarea învăţăturilor sănătoase şi răspunzând totodată atacurilor vrăjmaşilor săi, ce se reînnoiau fără încetare. Din nefericire, el arăta prea adesea în scrierile sale o violenţă şi o trăsătură nefirească, neplăcută, uitând că blândeţea trebuie să fie totdeauna trăsătura de seamă a slujitorului lui Dumnezeu, chiar dacă e chemat să înfrunte pe potrivnici (2 Timotei 2:24-25). În mijlocul tuturor acestor controverse aşa de triste, Dumnezeu i-a dat să îndeplinească o sarcină din cele mai folositoare. Am văzut că el făcuse la Roma o traducere latină a Noului Testament. Şi-a completat lucrarea la Betleem, traducând din evreieşte Vechiul Testament. Pentru el a fost o muncă grea şi nu fără pericol. Iudeii mergeau până acolo că voiau să omoare cu pietre pe cei care se duceau la un creştin, aşa că nici unul nu mai îndrăznea să vină la Ieronim decât noaptea. Pe de altă parte, şi el, din cauza legăturilor sale cu rabinii, era acuzat de către creştinii prea înfocaţi şi de duşmanii săi că vrea să se lepede de religia creştină şi să se facă iudeu, sau ziceau că se foloseşte de texte falsificate de iudei. Asemenea lucruri s-au văzut şi în zilele Reformei, pentru că vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai Cuvântului Său se folosesc totdeauna de aceleaşi arme. Ieronim şi-a urmat însă cu râvnă lucrul şi Dumnezeu l-a ajutat să-l termine. Traducerea Bibliei, făcută de el, care se numeşte Vulgata, a fost de un mare folos în bisericile în care se folosea limba latină şi în creştinătatea din Apus până în secolul al 16-lea.

Şi azi încă se folosesc de ea în biserica romană. Ieronim, deci, a făcut un mare serviciu bisericii din timpul său, cum au făcut mai târziu reformatorii, ca Luther şi alţii, care au tradus scrierile sfinte în diferite limbi. Dumnezeu care a dat şi a păstrat Cuvântul Său de preţ, a voit ca el să fie la îndemâna tuturor şi a avut această grijă în toate timpurile. Ieronim a fost ajutat în lucrarea lui de Paula şi Eustochia, care îi slujeau de copişti şi cu care citea cu grijă cele ce scrisese. Pe de altă parte, în fiecare zi citea împreună cu ele Scripturile, pe care le şi explica.

Ieronim a trăit până la adânci bătrâneţe. Cu 18 ani înainte de moarte, a avut durerea să piardă pe credincioasa sa prietenă Paula. Sfârşitul acesteia a fost destul de izbitor. El ne arată că, deşi Paula nu a fost scutită de unele greşeli care s-au strecurat în biserică, ea găsise pace cu Dumnezeu, n-avea nici o teamă de a merge la El, ci dimpotrivă, se bucura de această pace. Când a înţeles că i se apropie sfârşitul, ca un călător care se apropie de port şi e bucuros că ajunge acolo, ea a început să spună pe dinafară câteva versete din Psalmi. „Doamne, eu iubesc locaşul casei Tale şi locul în care este slava Ta… Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor! Sufletul meu suspină şi se topeşte de dor după curţile Domnului; inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu… Căci mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte. Eu vreau mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii” (Psalmul 26:8; 84:1,2,10). Întrucât ea nu răspundea unor întrebări ce i se puneau, Ieronim, apropiindu-se, o întrebă dacă suferă de ceva. Ea îi răspunse: „Nu, nu sufăr de nimic; întrezăresc, ba chiar simt, o pace adâncă.” Apoi, simţând tot mai mult slăbiciunea, murmura cu o voce întretăiată versetele care îi plăceau mai mult, şi ultimele cuvinte rostite de ea, ne spune Ieronim, au fost încă o laudă pentru Domnul.

Ultimii ani ai lui Ieronim au fost întristaţi din cauza diferitelor întâmplări. Au avut loc lupte dureroase cu unul dintre prietenii lui din tinereţe, Rufin, care era gelos pe el şi, sprijinit de episcopul de Ierusalim, îl acuza de erezie. Apoi a avut o discuţie dureroasă şi cu Augustin. În urmă, ereticul Pelagius, despre care vom vorbi mai departe, a venit în Palestina şi a instigat acolo nişte răscoale. Ieronim a combătut rătăcirile sale, sprijinindu-se pe Scriptură. Dar partizanii lui Pelagius au mers până acolo încât au instigat pe călugării şi ţăranii neştiutori împotriva lui Ieronim şi a prietenilor săi şi într-o noapte, mănăstirile au fost atacate, jefuite şi li s-au dat foc. A curs şi sânge, iar Ieronim a fost silit să se refugieze. Curând după aceea a venit însă înapoi.

Totodată a avut de suferit altă durere. Falnica Romă căzuse sub loviturile lui Alaric, regele goţilor. Timp de trei zile a fost pradă jafului, omorului şi incendiului, încât s-au distrus un mare număr din monumentele sale. Mulţi creştini şi femei nobile creştine, prieteni ai lui Ieronim, şi-au văzute casele pustiite, averile luate, şi au fost batjocoriţi de soldaţii barbari ai învingătorului. O mulţime de refugiaţi din Roma şi Italia au venit să caute adăpost în Siria. Mulţi au adus aceste veşti triste în chiliile din Ierusalim şi Betleem, unde au avut parte de o primire plină de simpatie.

O ultimă lovitură pentru bătrân a fost moartea Eustachiei, fiica Paulei. Nu ni se spune nimic cu privire la ultimele ei clipe, decât că sfârşitul i-a fost ca apropierea unui somn liniştit. Este ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la cei credincioşi: „Ei adorm în Isus” (1 Tesaloniceni 4:13-16). După doi ani, în 420, a murit şi Ieronim şi a fost înmormântat de tânăra Paula, nepoata vechii sale prietene. Ei a suferit mult şi a lucrat mult în timpul vieţii sale îndelungate. Pe lângă traducerea Bibliei, a mai scris lămuriri cu privire la Cartea Sfântă şi diferite lucrări destinate să uşureze înţelegerea ei. De asemenea a avut o bogată corespondenţă care ne face să-i cunoaştem viaţa şi societatea creştină din timpul său. Ne pare rău însă că a încuviinţat unele rătăciri care s-au strecurat în biserică, de exemplu cinstea dată martirilor şi venerarea moaştelor; dar nu trebuie să uităm că, sprijinit pe Scriptură, a aflat şi a menţinut învăţătura sănătoasă cu privire la Persoana Domnului Cristos şi la harul curat care mântuieşte.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/ieronim-347-420/

GRIGORE CEL MARE

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

În timpul când Colomba şi Colomban îşi continuau lucrarea evanghelică, episcop sau papă la Roma era Grigore, care a fost supranumit cel Mare. S-a născut la Roma, în anul 540, dintr-o familie nobilă, şi ar fi putut ajunge la cele mai înalte ranguri; însă la vârsta de 35 de ani a părăsit lumea şi onorurile şi şi-a întrebuinţat averile pentru a întemeia mai multe mănăstiri, unde ducea o viaţă aspră de pustnic, nu se dădea înapoi de la nici un lucru, oricât de umil, şi folosea restul timpului pentru rugăciune şi fapte de pocăinţă. Credea oare că prin aceasta va dobândi iertarea păcatelor sale şi un loc în cer? El spunea: „Dumnezeu a mântuit pe sfinţi fără ca ei să aibă vreun merit; fericirea sfinţilor e un har şi nu se dobândeşte prin fapte.” Dar credea că faptele şi rugăciunile sunt absolut necesare pentru a atrage îndurarea lui Dumnezeu şi a-l îmblânzi mânia; astfel el socotea pe Dumnezeu ca un Judecător şi nu ca un Tată. Nu cunoştea încă dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu, care alungă orice teamă (1 Ioan 4:18).

Grigore a ajuns stareţul mănăstirii sale; a fost hirotonit diacon şi la moartea papei Pelagius. În anul 590, a fost numit în locul său episcop al Romei, de către senat, cler şi popor – atât era de mare încrederea pe care o dobândise din cauza dragostei şi a simplităţii pe care le arătase până acum. Grigore se ocupa în totul numai de sarcina grea ce i s-a dat.

Era un timp de tulburări şi de ticăloşie mare în stat şi în Biserică. Ca episcop al Romei, primul oraş din Apus, era nevoit câteodată să intervină în chestiunile politice pentru a apăra poporul său împotriva barbarilor care îl ameninţau; dar mai ales s-a ocupat cu lupta împotriva ereticilor şi cu îndreptarea ticăloşiilor clerului. Cei care trebuiau să fie călăuze şi exemple ale turmei (1 Petru 5:3) aveau nevoie de îndreptarea ticăloşiilor lor! Grigore arăta totdeauna multă grijă în orânduirea serviciului religios. El a introdus obiceiul cântului sfânt, care poartă încă numele său în biserica romană. Până atunci cânta tot poporul; el însă a rânduit corişti, singurii cărora li se rezerva această parte a cultului. Poporul se mulţumea cu câteva răspunsuri. El a rânduit forma de cult de la început şi slujbele bisericeşti care poartă numele de liturghie la romano-catolici, dar cărora, de la el, i s-au adăugat multe. Liturghia trebuie să corespundă cinei Domnului, dar ce deosebire cu ceea ce ne învaţă în această privinţă Cuvântul lui Dumnezeu! Pentru liturghie trebuie un altar, lumânări, veşminte preoţeşti, un loc deosebit pentru cler; se spune că se aduce o jertfă fără sânge, o reînnoire a jerfei lui Cristos pentru a spăla păcatele! Ori, toate acestea sunt contrarii Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că o jertfă fără vărsare de sânge nu mai este jertfă, iar Cristos S-a adus jertfă o singură dată pentru totdeauna (Evrei 9:22,25,26,28; 10:10,12).

Dimpotrivă, creştinii care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu, sărbătoresc cina Domnului în mod simplu. Toţi sunt preoţi pentru a aduce jertfe duhovniceşti, mulţumiri, toţi sunt răscumpăraţi de Cristos şi sunt mădulare ale trupului Său, aşezaţi pe aceeaşi treaptă la masa Domnului, şi frâng pâinea şi beau din pahar în amintirea trupului Domnului şi a sângelui vărsat pentru ei (1 Petru 2:5; 1 Corinteni 10:16-17; 11:23-26) şi se bucură în aşteptarea venirii Domnului. E bine să amintim învăţăturile Domnului pentru a nu fi prinşi în rătăcire.

Vedem cum de timpuriu s-a strecurat rătăcirea în Biserică, pentru că a lăsat la o parte Cuvântul lui Dumnezeu şi a primit în sânul ei tradiţiile oamenilor. Trebuie să observăm totuşi că pe vremea lui Grigore, vinul de cină se dădea tuturor care luau parte, în timp ce biserica romană a hotărât mai târziu ca numai clerul să ia paharul. Şi cu toate acestea, Domnul spune: „Beţi toţi” (Matei 26:27). Iar când Pavel scrie corintenilor, nu se adresează întregii adunări a lui Dumnezeu, când aminteşte cuvintele Domnului Isus? (1 Corinteni 11:25-26).

O altă rătăcire cu mult mai mare şi mai groaznică este introdusă în biserică în perioada aceasta. Este vorba de „transformarea” pâinii, cuvânt care în învăţătura bisericii romane înseamnă că, atunci când preotul a rostit cuvintele de sfinţire „Acesta este trupul Meu, acesta este sângele Meu”, pâinea s-a schimbat în întregime în trupul Domnului, aşa cum s-a născut din Fecioara Maria, şi vinul s-a transformat cu adevărat în sângele Domnului. Şi are ca urmare faptul groaznic că atunci când preotul ridică jertfa (potirul), prezintă poporului chiar pe Dumnezeu, iar poporul se închină acestui Dumnezeu creat prin cuvântul preotului!

Acest lucru este o groaznică idolatrie. Isus Cristos, omul înviat şi glorificat, S-a aşezat şi rămâne aşezat la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 10:12); ca atare nu mai este pe pământ. Întrucât însă El este Dumnezeu peste toate lucrurile, este de faţă pretutindeni, şi îndeosebi prin Duhul Său este cu cei răscumpăraţi ai Lui şi care se adună pentru Numele Său (Ioan 14:18,23; Matei 18:20).

Grigore credea că slujbele religioase şi cântecele vor atrage şi vor reţine poporul în biserici şi că va ieşi bine de aici. Dar ce cere Dumnezeu? Nu forme religioase; acestea nu mântuiesc şi nu formează adevărata închinare. Ceea ce mântuieşte este credinţa în Domnul Isus, şi adevăratul cult înseamnă, când cineva este mântuit, a se închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr (Faptele Apostolilor 16:31; Ioan 4:23-24).

Grigore mai avea un respect adânc şi superstiţios pentru moaştele sfinţilor, lucru deopotrivă de străin de ceea ce ne învaţă Scriptura. Mai mult, fiind în totul nemulţumit de faptul că patriarhul din Constantinopol lua titlul de episcop universal, Grigore căuta să ţină întâietatea bisericii din Roma asupra celorlalte, pretinzând că papii erau urmaşii lui Petru, căruia îi fuseseră date cheile Împărăţiei cerurilor. În felul acesta a devenit unul din premergătorii sistemului necreştinesc al papalităţii, a cărei căpetenie, papa din Roma, spune că este vicarul sau locţiitorul lui Isus Cristos pe pământ, şi ca atare ia asupra sa onoruri dumnezeieşti.

Multe greşeli s-au strecurat încet-încet în Biserică, şi timpul lui Grigore este începutul aşa-zisului Ev Mediu, care din punct de vedere duhovnicesc a fost o perioadă de întuneric, în care a dominat, sub stăpânirea absolută a papilor, a călugărilor şi a clerului, superstiţia şi idolatria, întovărăşite de o mare stricăciune în viaţă. Este timpul care închipuie în Apocalipsa adunarea din Tiatira; Izabela înfăţişează stricăciunea în Biserică (Apocalipsa 2:20).

Cu toate acestea, Grigore a fost un om milos, plin de râvnă, neobosit în a înfăptui ceea ce credea că e bine; aceasta însă nu dezvinovăţeşte nicidecum rătăcirile sale, pentru că ar fi putut avea Cuvântul lui Dumnezeu drept călăuză. Avea pe inimă întoarcerea la Dumnezeu a păgânilor, dar voia totodată să îi alipească de biserica Romei.

Se povesteşte că în timp ce era stareţ, străbătând într-o zi piaţa din Roma, i-a fost atrasă atenţia de un număr oarecare de prizonieri anglo-saxoni duşi să fie vânduţi ca sclavi. El a fost izbit de nobleţea înfăţişării lor şi de frumuseţea feţei lor.

— De unde vin aceşti prizonieri? Întrebă el.

— Din Insulele Britanice, i s-a răspuns.

— Locuitorii acestor insule sunt creştini?

— Nu; sunt păgâni [Notă].

— Ce pagubă, spuse Grigore, că stăpânitorul întunericului are sub conducerea sa făpturi aşa de frumoase, că frumuseţii feţei îi lipseşte frumuseţea sufletului! Dar care este numele neamului lor?

— Ei se numesc angli (englezi).

Grigore, gândindu-se puţin la acest nume, zise:

— Ei sunt pe drept numiţi astfel, pentru că feţele lor sunt asemenea cu ale îngerilor [Notă]. Ar trebui să fie moştenitori ai îngerilor în cer. În care ţinut al Britaniei locuiesc?

— În De ira (astăzi Northumberland).

— Da, de bună seamă ar trebui să fie dezrobiţi de ira [Notă]. Care e numele regelui lor?

— Elia.

— Da, zise Grigore, aleluia trebuie să fie cântat în acest stat spre slava lui Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile.

Această întâlnire a umplut pe Grigore de dorinţa de a fi misionar în mijlocul acestui popor şi a-l câştiga pentru Cristos. El a cerut învoire papei ca să ducă la îndeplinire acest gând, iar acesta, după ce s-a împotrivit mult timp, i-a dat încuviinţarea. Grigore a plecat, dar nu ajunse tocmai departe, când poporul din Roma, care îl socotea ca pe un sfânt, a silit pe papă să-l cheme înapoi. Grigore însă nu a uitat ceea ce îşi pusese în gând şi, când a ajuns papă, a făcut pe altul să ducă la îndeplinire ceea ce n-a făcut el. Vom vedea care a fost misiunea acestui trimis din partea bisericii romane în Anglia.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/grigore-cel-mare/

DIFERITE ALTE FORME RELIGIOASE

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Vorbind despre armeni, am amintit despre turci, fioroşii lor stăpânitori. Aceasta ne duce în chip firesc să vorbim despre Mahomed şi religia pe care a întemeiat-o, care îi poartă numele şi pe care o răspândeau turcii.

Apostolul Pavel menţionează trei sisteme religioase în care se grupau oamenii din timpul său. Erau evreii, grecii, care se închinau la idoli, şi Adunarea Domnului, adică creştinii: păgânismul, iudaismul şi creştinismul. Acestor trei forme religioase care mai dăinuiesc şi astăzi, trebuie să li se adauge acum o a patra, mahomedanismul sau islamismul.

Închinătorii la idoli sau păgânii alcătuiau din timpul lui Pavel, ca şi astăzi, categoria cea mai numeroasă. Sunt acei care cinstesc o mulţime de dumnezei numiţi idoli, nume dat mai ales reprezentărilor în aur, argint, în piatră sau lemn (Psalmul 115:4; Ieremia 2:27; Faptele Apostolilor 18:20). Aceste divinităţi erau sau stelele (2 Împăraţi 21:3; Ţefania 1:5) cărora li se dădeau mai mult decât o existenţă materială, sau fiinţe ale închipuirii cu care populau cerul, pământul şi marea, dând fiecăruia o îndeletnicire şi o putere aparte, sau chiar animale, fie şi reptile, sau plante (Romani 1:22-23).

Omul simte în el însuşi nevoia unei religii, adică de a se realipi unei puteri superioare, căreia el se poate adresa pentru a fi ajutat; însă păcatul l-a îndepărtat de Dumnezeu, a cărui cunoştinţă el n-a păstrat-o (Romani 1:10-21) şi Satan l-a îndreptat spre închinarea la idoli, astfel că înapoia idolilor se află demonii (1 Corinteni 10:20-21). Însă aceşti dumnezei, departe de a dărui sufletului pace, îl umplu de înfricoşare. Trebuie întotdeauna să-i cauţi, să-i împaci, ca să le câştigi ocrotirea.

Închinarea la idoli a luat naştere puţin timp după potop, pentru că Iosua spune poporului lui Israel că părinţii lor, înainte de Avraam au slujit altor dumnezei (Iosua 24:8). Ea s-a răspândit destul de repede pe pământ. Atunci Dumnezeu a hotărât să-Şi aleagă un popor (Deuteronom 7:7; 10:15), căruia să Se descopere, în mijlocul căruia amintirea că este un singur Dumnezeu adevărat să fie păstrată, cultul Lui să fie ţinut (Deuteronom 7:9; 6:4; 10:12 etc. 12:10-14) şi căruia să-i încredinţeze cuvintele Lui (Romani 3:2), cuprinzând marele plan al cugetării sale veşnice, trimiterea unui Mântuitor care Se va naşte din sânul acestui popor (Galateni 4:4).

Poporul ales trebuia să urască închinarea la idoli şi să rămână cu totul departe de popoarele păgâne (Deuteronom 5:6-10; 6:14; 7:3-6,25,26; 9:16). Pentru a îndeplini ceea ce îşi pusese în gând, Dumnezeu S-a descoperit lui Avraam (Faptele Apostolilor 7:2), credinciosul ascultător, ai cărui urmaşi prin Isaac şi prin Iacov aveau să fie poporul ales. Aceştia sunt evreii cu care Dumnezeu a făcut legământ, popor căruia îi dăduse o lege, îi rânduise un cult, îi pusese un mare-preot şi îi făcuse promisiuni măreţe. Dar acest popor copleşit de atâtea haruri s-a arătat nerecunoscător, întotdeauna răzvrătit, dedându-se închinării la idoli şi pierzând astfel însuşirea sa strălucită de martor al lui Dumnezeu, şi aceasta în ciuda mustrărilor şi pedepselor pe care Dumnezeu le-a înmulţit, până când nu a mai fost nici un mijloc de îndreptare. Ei au fost luaţi în captivitate şi supuşi regilor străini şi închinători la idoli.

Dumnezeu a adus înapoi un oarecare număr în ţinutul lor, astfel că s-a împlinit printre ei promisiunea Mântuitorului, a Mesiei prezis de toţi profeţii (Mica 5:2; Isaia 7:14; 9:6-7; 11:1-10; Daniel 9:24-26) şi Însuşi Fiul lui Dumnezeu, devenit om, a apărut printre ei! El era născut din femeie, urmaş al lui Avraam, din neamul lui David, potrivit promisiunii (Galateni 4:4; Luca 2:7; Matei 1:1). El venea să-i scape (Mateil.21; Marcu 1:15) de păcatele lor şi să întemeieze Împărăţia lui Dumnezeu. Însă evreii, în afară de un foarte mic număr, L-au lepădat şi L-au ucis.

Atunci Dumnezeu nu i-a mai recunoscut pentru un timp ca poporul Său şi judecăţile cele mai grozave au căzut asupra lor. Ei au fost împrăştiaţi peste tot, nemaiavând ţară, oraş sfânt, templu şi jertfe. Noi îi vedem în acesta stare şi ei vor rămâne în ea până ce se vor pocăi şi vor recunoaşte că Mesia şi Regele lor este Acela pe care nu L-au primit (Osea 3:4-5; Zaharia 12:10; 13:1). Aşteptând, Dumnezeu S-a îndreptat spre sărmanii păgâni azvârliţi în întunecimi de neştiinţa lor şi a făcut să se ridice deasupra lor lumina (Faptele Apostolilor 13:46-47; 28:24). El a făcut să fie vestită Evanghelia, vestea bună a mântuirii pentru oricine crede în Isus mort, înviat şi glorificat în ceruri (Faptele Apostolilor 13:38-39; 10:43); şi El a trimis Duhul Sfânt pentru a fi de faţă spre gloria lui Cristos, pentru a fi în oricare credincios şi pentru a forma Adunarea Creştină, strângând pe credincioşi în jurul Domnului. Deşi evreii au fost daţi pentru un timp la o parte, ca popor, oricine dintre ei care crede în Domnul Isus este mântuit şi face parte din Adunare; însă el nu mai este evreu, el este creştin, pentru că în adunare nu este nici evreu, nici grec, ci Cristos este totul.

După cum am văzut, Satan a reuşit să introducă răul în adunarea creştină. Puţin câte puţin, ea a decăzut de la curăţenia şi simplitatea de la început. Marele adevăruri ale mântuirii prin har au fost întunecate şi au fost înlocuite cu mântuirea prin fapte; formele exterioare au luat locul vieţii; în locul închinării în duh şi în adevăr s-a alcătuit un cult de ceremonii luate de la păgâni şi de la evrei. Mai întâi biserica s-a supus statului pentru a fi sub ocrotirea lui, în locul celei a lui Dumnezeu, apoi, plină de mândrie, ea a voit să îl stăpânească la rândul ei. Deşertăciunea lumească s-a introdus în ea, după aceea ea a alunecat într-o închinare la idoli mai rea decât aceea a păgânismului, dând un cult sfinţilor şi Fecioarei şi închinându-se până la pământ înaintea icoanelor. Certuri nesfârşite au sfâşiat-o, iar pe de altă parte s-a ridicat puterea papei de la Roma, numindu-se vicarul sau locţiitorul lui Isus Cristos pe pământ şi cerând autoritatea cea mai înaltă asupra întregii Biserici, în timp ce episcopii şi preoţii care îi erau supuşi îşi îndeplineau stăpânirea lor asupra turmelor. La aceasta trebuie să se adauge o adâncă neştiinţă.

Aceasta era starea de lucruri în creştinătate când s-a ivit Mahomed şi a întemeiat religia sa nouă care respingea păgânismul, dar nu primea ca bune nici iudaismul nici creştinismul. Islamismul sau religia musulmană este o plagă groaznică pentru creştinătate mai ales în Răsărit şi se poate spune pentru toată lumea. Este o religie adevărată sau măcar una care are ceva adevăr? Nu. Cu toate pretenţiile ei, ea este în întregime neadevărată. Mahomed este un profet mincinos şi Dumnezeul care vrea el să fie iubit nu este un adevărat Dumnezeu. Să ne aducem aminte că nu este decât o singură revelaţie a lui Dumnezeu: aceea pe care a dat-o prin proroci, prin Fiul Său şi apostolii Săi şi care se află în Biblie, care în întregime este Cuvântul lui Dumnezeu.

Astfel, sunt azi pe pământ patru mari forme religioase: păgânismul, care se împarte într-o mulţime de felurite forme, de la budism până la fetişism sau cultul lucrurilor neînsufleţite şi care au pe Satan iniţiator. Pe câţi nu-i ţine el legaţi în lanţuri! Apoi mahomedanismul, care pretinde că vine de la Dumnezeu, dar care nu e decât o amăgire, o nălucire şi o cursă încă mai nenorocită a duşmanului, care ţine astfel milioane de oameni sub stăpânirea lui şi în lanţurile unor greşeli ucigătoare. În al treilea rând iudaismul, care are pe adevăratul Dumnezeu, care are în Vechiul Testament o parte din revelaţia lui Dumnezeu. Dar, neprimind pe Cristos, Mesia pe care îl vestise Vechiul Testament, iudeii nu s-au supus lui Dumnezeu. În sfârşit, creştinismul, care are întreaga revelaţie a lui Dumnezeu în Vechiul şi în Noul Testament. Creştinii au pe adevăratul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Creştinismul în forma lui exterioară este creştinătatea cu numeroasele sale secte, însă oricare ar fi decăderea Bisericii sau a Adunării, numai în creştinism se află adevărul care mântuie. Aici este făcut cunoscut numele lui Isus, singurul care a fost dat printre oameni şi prin care trebuie să fim mântuiţi (Faptele Apostolilor 4:12). Biserica a fost neascultătoare şi a decăzut. Vedem pentru ea timpul când va fi vărsată din gura Domnului (Apocalipsa 3:16).

Însă în toate timpurile, Dumnezeu a avut o rămăşiţă de oameni (martori) credincioşi (Apocalipsa 2:13,25; 3:4) şi care la anumite epoci au pus din nou în lumină adevăruri uitate. Astfel, în timpul Reformei, luptând împotriva greşelilor Romei, Luther, Calvin, Farel şi alţii au pus din nou în lumină Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, singura autoritate fără greşeală, şi îndreptăţirea păcătosului prin credinţa în Isus. Astăzi, ce a fost reamintit creştinilor este adevărul despre Biserică şi despre viitoarea întoarcere a Domnului pentru a lua pe ai Săi cu Sine. Noi suntem în ultimul timp, deosebit de serios, şi Cuvântul Domnului către acei – în mic număr – care au primit aceste adevăruri este: „Eu vin curând; păstrează ce ai, ca nimeni că nu-ţi ia cununa” (Apocalipsa 3:11).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/diferite-alte-forme-religioase/

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎN ÎNVĂŢĂTURA APOSTOLICĂ VERBALĂ

  Tradiţia  şi  Părinţii bisericii

 Ignatis al Antiohiei, Epistola către Filadelfieni 8,2 (c. 110 d. Hr.).

‘Dacă nu o găsesc în vechile Scripturi, nu cred Evanghelia; când le-am spus, este scris, mi-au răspuns că aceasta rămâne de dovedit. Dar pentru mine Isus Hristos este în locul unde totul este antic: crucea Lui şi moartea şi învierea şi credinţa care este prin El sunt monumente neatinse ale antichităţii…’

Ignatius al Antiohiei, Epistola către Simirneni 8 (c. 110 d. Hr.).

‘Urmaţi pe episcop, toţi, aşa cum Isus Hristos îşi urmează Tatăl şi cum prezbiterii urmează pe apostoli. Cât despre diaconi, respectaţi-i ca pe Legea lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă nimic cu referire la Biserică, fără episcop. Euharistia poate fi privită ca fiind legitimă doar când este sărbătorită de episcop sau de către delegatul lui oficiant. Unde este episcopul , acolo să fie comunitatea, la fel cum unde este Isus Hristos, acolo este Biserica catolică.’

Irineu, Împotriva ereziilor 3,1 (inter 180/199 d. Hr.).

‘Apostolii din acea vreme, mai întâi au predicat Evanghelia, dar apoi, prin voia lui Dumnezeu, ne-au dat-o în Scripturi, ca să fie baza şi stâlpul credinţei noastre.’

Irineu, Împotriva ereziilor 3,5,1 (inter 180/199 d. Hr.).

‘Deoarece tradiţia de la apostoli există în Biserică şi este mereu între noi, să ne întoarcem la dovezile scripturale furnizate de acei apostoli care au scris şi Evanghelia, în care au înregistrat doctrina cu privire la Dumnezeu, arătând că Domnul nostru Isus Hristos este adevărul, şi în El nu este minciună.’

Irineu, Împotriva ereziilor 3,1-3 (inter 180/199 d. Hr.).

„Prin nimeni alţii nu cunoaştem natura mântuirii noastre, decât prin cei prin care Evanghelia a ajuns la noi, mai întâi vestită, apoi, prin voia lui Dumnezeu, ne-au fost date Scripturile, care trebuiau să fie baza şi stâlpul credinţei noastre…Dar pentru eretici, Scripturile sunt greşite, şi nu au autoritate şi sunt variabile şi adevărul nu poate fi scos din ele de către cei care sunt ignoranţii tradiţiei…Şi când îi provocăm cu privire la învăţătură, care este de la apostoli, care este vegheată de succesiunea bătrânilor din biserici, ei se opun învăţăturii, spunând că ei sunt mai înţelepţi, nu numai decât acei bătrâni, dar chiar şi decât apostolii. Învăţătura apostolilor, manifestată ‘dimpotrivă’ în întreaga lume, este deschisă în orice biserică pentru toţi care văd adevărul…şi deoarece este o mult de lucrat în a enumera aceste succesiuni, vom respinge aceasta, subliniind învăţătura acelei mari şi vechi şi universal cunoscute biserici, fondată şi constituită la Roma de către doi apostoli slăviţi, Petru şi Pavel, o tradiţie pe care a avut-o şi o credinţă pe care o proclamă tuturor oamenilor de la aceşti apostoli.’

Irineu, Împotriva ereziilor 3, 4:1 (inter 180/199 d. Hr.).

‘Căci cum ar fi dacă apostolii înşişi nu ne-ar fi lăsat scrierile lor? Nu ar fi necesar să urmăm cursul învăţăturii pe care ei au transmis-o celor cărora le-au încredinţat bisericile?’

Irineu, Împotriva ereziilor 26:2 (inter 180/199 d. Hr.).

„Prin urmare, este cuvenit să ne supunem prezbiterilor care sunt în biserică…cei care, împreună cu succesiunea episcopatului, au primit adevăratul dar al adevărului…”

Irineu, Împotriva ereziilor 3,3:3 (inter 180/199 d. Hr.).

„În această ordine şi prin această succesiune, tradiţia ecleziastică de la apostoli şi predicarea adevărului ne-au fost transmise. Şi aceasta este dovada cea mai clară că este una şi aceeaşi vie credinţă, care a fost păstrată în Biserică de la apostoli până acum, şi transmisă în adevăr.”

Irineu, Împotriva ereziilor, Preface V (inter 180/199 d. Hr.).

„Apoi am subliniat adevărul şi am arătat predicarea Bisericii, pe care au proclamat-o profeţii (după cum am demonstrat deja), dar pe care Hristos a adus-o la perfecţiune şi pe care apostolii au transmis-o, din care Biserica, primind-o, şi păstrând-o în toată lumea, în toată integritatea ei, a transmis-i fiilor ei. De asemenea, scăpând de toate întrebările pe care ni le pun ereticii şi explicând doctrina apostolilor şi a stabilit clar multe din acele lucruri care au fost spuse şi făcute de către Domnul în parabole…ca să păstreze constant credinţa pe care au primit-o, păzită de biserică în integritatea ei, pentru ca să nu fie în nici un fel pervertiţi de către cei care se străduiesc să-i înveţe doctrina falsă…”

 Irineu, Împotriva ereziilor, Preface V 20, 1 (inter 180/199 d. Hr.).

„Acum, toţi aceştia „Acum, toţi aceştia (ereticii) datează de mult mai târziu decât episcopii cărora apostolii le-au încredinţat bisericile; fapt pe care l-am demonstrat în cea de-a treia carte a mea. Urmează, evident, că cei menţionaţi mai devreme, deoarece sunt orbi faţă de adevăr şi deviază de la calea (dreaptă), vor merge pe drumuri diferite; şi deci paşii doctrinelor lor sunt risipiţi ici colo fără legătură sau acord. Dar calea celor care aparţin Bisericii, restrâng întreaga lume, ca posedând învăţătura sigură a apostolilor şi ne arată faptul că credinţa tuturor este una şi aceeaşi…Şi fără îndoială, învăţătura bisericii este adevărată şi constantă, în una şi aceeaşi cale a salvării care este arătată în toată lumea…deoarece Biserica predică adevărul oriunde…”

Irineu, Împotriva ereziilor, Preface V 20, 1 (inter 180/199 d. Hr.).

„Aceia care, deci, părăsesc învăţătura bisericii, pun sub semnul întrebării cunoştinţa sfinţilor prezbiteri…Se cuvine ca noi să evităm doctrinele şi să fim atenţi ca să nu suferim vreo rănire de la noi; să fugim la biserică şi să fim aduşi în inima ei şi să fim hrăniţi cu Scripturile Domnului”.

Irineu, Împotriva ereziilor, 4, 26:2 (inter 180/199 d. Hr.).

„Se cuvine deci, să ne supunem prezbiterilor care sunt în Biserică, celor care aşa cum am arătat, au succesiunea apostolilor; cei care, împreună cu succesiunea, au primit un anume dar al adevărului, conform cu buna plăcere a Tatălui. Dar (se cuvine, de asemenea) să avem suspiciune pe alţii care pleacă din succesiunea primitivă a succesiunii şi se adună…dar cei care separă în bucăţi unitatea Bisericii, vor primi de la Dumnezeu aceleaşi pedepse ca şi Ieroboam.”

Irineu, Împotriva ereziilor, 3,2,1 (inter 180/199 d. Hr.).

„Ereticii nu sunt de acord nici cu Scriptura nici cu învăţătura.”

Tertullian, Purity 9,1 (c.200 d. Hr.).

„Nu luăm învăţătura scripturală din parabole, dar interpretăm parabolele conform cu învăţătura noastră”.

Tertullian, The Prescription Against Heretics 32 (c.  200 d. Hr.).

‘Să arate originile bisericilor lor, să desfăşoare lista episcopilor lor, printr-o succesiune ce vine de la începutul primului episcop al lor, care a avut autoritatea lui şi predecesor din numărul apostolilor sau oamenilor apostolici, şi mai departe, că nu s-a abătut de la apostoli. În acest fel, bisericile apostolice îşi prezintă urmele cele mai vechi. Biserica din Smirna, de exemplu, are notă că Policarp s-a numit Ioan; romanii că Clement a fost ordinat de către Petru. În acelaşi fel, celelalte biserici arată cine erau episcopi, făcuţi de apostoli şi cine le-a transmis sămânţa apostolică. Să inventeze ereticii aşa ceva.’

Clement of Alexandria, Stromata 1,11 (c. 205 d. Hr.).

‘Dar ei, păzind tradiţia adevărată a învăţăturii binecuvântate, care vine direct de la apostolii Petru, Iacov, Ioan şi Pavel şi transmisă din tată în fiu, a ajuns la noi cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a aşeza în noi acele seminţe ancestrale şi apostolice’

Clement of Alexandria, Stromata 7,104 (c. 205 d. Hr.).

‘Pentru noi…care am îmbătrânit cu Scriptura, a păstra corectitudinea apostolică şi ecleziastică a doctrinei, a trăi o viaţă conform Bibliei, este călăuzirea Domnului să descoperim dovezile din Lege şi prooroci pe care le caută ‘

Origen, First Principles 1,2 (c. 230 d. Hr.).

„Învăţătura bisericii a fost transmisă printr-o succesiune ordonată de la apostoli şi a rămas în Biserică până acum. Aceasta trebuie crezută ca fiind adevărul care în nici un fel nu pleacă de la tradiţia apostolică şi ecleziastică.”

Hippolytus of Rome, Refutation of All Heresies 1, Preface (c. 230 d. Hr.).

‘Nu prin inspiraţia din Sfintele Scripturi, nici prin păzirea învăţăturii vreunei persoane au formulat ereticii aceste doctrine.’

Cyprian, Letter to Pope Cornelius, Epistle 59:14 (c. 252 d. Hr.).

‘După toate acestea, în plus, ordinând un episcop fals de către eretici, îndrăznesc să meargă şi să ducă scrisori de la persoane profane şi schismatice la Scaunul lui Petru şi Biserica principială, de unde s-a ridicat unitatea preoţiei. Ei eşuează în a reflecta că acei romani sunt aceiaşi cu cei a căror credinţă a fost lăudată public de către apostol, la care necredinţa nu are acces.”

Cyril of Jerusalem, Catechetical Lectures 5,12 (c. 347 d. Hr.).

‘Noi credem în Una, Sfântă, catolică şi apostolică Biserică.” Conciliul de la Niceea I, Crezul Nicean, (325 d. Hr.). ‘Dar învăţarea credinţei şi susţinerea ei, obţinerea şi păstrarea ei, care îţi este dată de Biserică şi care a fost construită puternic din toate Scripturile.’

Cyril of Jerusalem, Catechetical Lectures 5,33 (c. 347 d. Hr.).

‘Învaţă de asemenea, cu sârguinţă de la Biserică, care sunt cărţile VT şi care sunt cele ale NT.’

Athanasius, Orations 1,37 (c. 350 d. Hr.).

„Forţând din oracolele divine o interpretare greşită conform cu simţul lor particular.”  

Athanasius, Orations 3,10 (c. 350 d. Hr.).

„Totuşi, şi aici (arienii) îşi introduc ficţiunile lor particulare şi susţin că Fiul şi Tatăl nu sunt ‘una,’ sau ‘asemenea,’ aşa cum predică Biserica, cum ei înşişi cred.”

Athanasius, Orations 3,28 (c. 350 d. Hr.).

„Dacă luăm în considerare acum obiectul acelei credinţe pe care o avem noi, creştinii şi dacă folosim aceasta ca o regulă, recurgem , cum ne învaţă apostolul, la citirea Scripturii inspirate. Deoarece, duşmanii lui Hristos, fiind ignoranţi în acest obiect, au plecat de la calea adevărului, şi s-au împiedicat de o piatră de poticnire, gândind altfel decât ar trebui.”

Athanasius, Orations 3,58 (c. 350 d. Hr.).

„Dacă ar fi avut duşmanii lui Hristos aceste gânduri şi ar fi recunoscut scopul ecleziastic şi o ancoră a credinţei, nu ar fi eşuat în credinţă…”

 Athanasius, Festal Letter 2 (c. 350 d. Hr.).

„Dar după el (diavolul) şi cu el sunt toţi inventatorii ereziilor fără lege, care  se referă într-adevăr la Scripturi, dar nu au astfel de păreri ca cele pe care sfinţii le-au transmis şi le-au primit ca învăţături ale oamenilor, căci nu le cunosc şi nici puterea lor.”

Athanasius, De Decretis 3, (c. 350 d. Hr.).

‘Când au fost condamnaţi şi au început să vorbească şi unul diferea de celălalt; apoi percepând încurcăturile în care erau ereziile lor, rămâneau muţi şi prin tăcerea lor mărturiseau dizgraţia care venea peste neortodoxia lor. Cu privire la aceasta, episcopii, negativând termenii pe care i-au inventat, au anunţat împotriva lor credinţa ecleziastică sigură…şi ce este ciudat într-adevăr, Eusebius din Cezareea în Palestina, care negase cu o zi înainte, dar apoi a subscris, a trimis bisericii lui o scrisoare, spunând că aceasta era credinţa bisericii şi învăţătura părinţilor.’

Athanasius, De Decretis 4 (c. 350 d. Hr.).

Nu comit ei o crimă chiar în gândurile lor contrazicând un conciliu atât de mare şi ecumenic?’

Athanasius, De Decretis 4 (c. 350 d. Hr.).

‘Căci, ceea ce Părinţii noştri au transmis, este doctrină cu adevărat; şi aceasta este într-adevăr simbolul doctorilor, să mărturisească acelaşi lucru şi unii şi alţii; şi să nu difere unii de alţii şi nici de Părinţi…Astfel, grecii, nefiind martorii aceloraşi doctrine, dar certându-se unul cu altul, nu au nici un adevăr al învăţăturii; dar vestitorii sfinţi şi adevăraţi ai adevărului sunt de acord toţi şi nu diferă…în a predica acelaşi Cuvânt armonios.’

Athanasius, De Decretis 13 (c. 350 d. Hr.).

‘…şi este aparent şi nereligios când Scriptura conţine astfel de imagini, pentru a forma idei cu privire la Domnul nostru de la alţii care nu sunt nici în Scriptură, nici nu au vreo orientare religioasă. Deci, să-i lăsăm să ne spună de la ce învăţător sau prin ce tradiţie au luat ei aceste noţiuni cu privire la Salvatorul nostru?…Dar mi se pare că ei au o înţelegere greşită a acestui pasaj de asemenea; deoarece are un simţ religios şi foarte ortodox, pe care dacă l-ar fi înţeles, nu ar fi blasfemiat pe Domnul slavei.’

Athanasius, De Decretis 18 (c. 350 d. Hr.).

‘…şi în ameţeală cu privire la adevăr, sunt puşi pe acuzarea conciliului, să ne spună ce sunt Scripturile, din ceea ce au învăţat ei sau cine este sfântul care i-a învăţat…’

Athanasius, De Decretis 20 (c. 350 d.

‘Trebuie neapărat să se păstreze şi să se plănuiască deciziile conciliului, pentru ca în mod corespunzător, să anunţe cu privire la ele relaţia de strălucire cu lumina; şi de aici să capete imaginea adevărului.’ Hr.).

Athanasius, Gentes 1 (c. 350 d. Hr.).

‘Desigur, Sfintele Scripturi, de inspiraţie divină sunt suficiente pentru a proclama adevărul. Dar sunt şi numeroase lucrări compuse în acest scop de către învăţători binecuvântaţi. Cel care le citeşte va înţelege interpretarea Scripturilor şi va putea obţine cunoaşterea pe care o doreşte.’

Athanasius, Gentes 6 (c. 350 d. Hr.).

‘Dar sectarii au căzut de la învăţătura Bisericii şi au eşuat în credinţă.’

Athanasius, Gentes 33 (c. 350 d. Hr.).

‘Dar că sufletul este făcut nemuritor, este un punct mai departe în învăţătura Bisericii pe care trebuie să o cunoaşteţi…’

 Athanasius, Ad Serapion 1,28 (c. 350 d. Hr.).

‘Dar ceea ce este de asemenea legat de aceasta, să observăm că tradiţia, învăţătura şi credinţa Bisericii Catolice de la început a fost predicată de către apostoli şi păstrată de Părinţi. Pe aceasta a fost fondată Biserica; şi dacă cineva părăseşte aceasta, nu mai este şi nici nu mai trebuie numit creştin.’

Anthony of Egypt, Vita S. Antoni 89, (c. 350 d. Hr.).

„De aceea, păstraţi-vă cu atât mai mult nepătaţi de ei şi observaţi învăţăturile Părinţilor şi mai ales sfânta credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, pe care aţi învăţat-o din Scriptură, şi pe care v-am reamintit-o adesea.”

Athanasius, De Decretis 27 (c. 350 d. Hr.).

‘Dovedim că această vedere a fost transmisă din părinte în părinte, dar evrei moderni şi discipoli ai lui Caiafa, câţi părinţi numiţi la interpretările voastre? Nici una din înţelegeri şi înţelepciuni; căci toţi vă urăsc; şi numai diavolul; numai el este tatăl vostru în această apostazie, care la început a v-a sădit cu sămânţa aceste nereligii şi acum vă convinge să calomniaţi Conciliul Ecumenic, pentru că a scris, nu doctrinele voastre, ci cea care de la început ne-a fost transmisă de către cei care erau martori şi lucrători ai Cuvântului. Căci credinţa mărturisită de conciliu în scris, este credinţa Bisericii catolice; pentru a susţine aceasta, binecuvântaţii Părinţi s-au exprimat astfel când au condamnat erezia ariană…’

Athanasius, Epistles 59 (356 d. Hr.).

„Suntem mulţumiţi de faptul că aceasta nu este învăţătura Bisericii Catolice şi nici Părinţii nu au susţinut aceasta.”

Athanasius, Epistles 60 (356 d. Hr.).

„Dar credinţa noastră este corectă şi începe de la învăţătura apostolilor şi tradiţia Părinţilor, fiind confirmată şi de NT şi de VT”

 Athanasius, De Synodis 13 (359 d. Hr.).

‘…Că ei sunt în dezacord unii cu ceilalţi şi, întrucât s-au răzvrătit faţă de Părinţi, nu au aceeaşi minte, ci plutesc cu schimbări variate şi discordante.’

Athanasius, De Synodis 47 (359 d. Hr.).

‘Căci este drept să simţim şi să întreţinem o conştiinţă bună faţă de Părinţi, să nu fim copii falşi, ci să primim învăţăturile de la ei şi lecţiile de religie din mâna lor.’

Athanasius, De Synodis 48 (359 d. Hr.).

‘Astfel, atunci când mărturisim şi credem, să fim în sentimentul Părinţilor…’

Athanasius, De Synodis 54 (359 d. Hr.).

‘…dar, rămânând pe temelia apostolilor, şi ţinând strâns învăţăturile Părinţilor, rugaţi-vă ca acum, toată lupta şi rivalitatea să înceteze şi întrebările inutile ale ereticilor să fie condamnate…’

Hilary of Poitiers, Ex. Oper. Hist. Fragment 7,3 (c. 365 d. Hr.).

‘Este de datoria noastră să nu ne retragem de la Crezul pe care l-am primit…şi nici să nu dăm înapoi de la credinţa pe care am primit-o prin prooroci… sau să nu alunecăm de la Evanghelii. Odată aşezată, continuă până azi, prin învăţătura  Părinţilor.’

Athanasius, Ad Afros 1 (c. 369 d. Hr.).

„Mărturia sosită la Niceea era suficientă şi destul prin ea însăşi, pentru subminarea întregii erezi nereligioase şi pentru siguranţa şi promovarea doctrinei Bisericii.”

Athanasius, Ad Afros 2 (c.369 d. Hr.).

„Dar Cuvântul Domnului care a venit prin Sinodul Ecumenic de la Nicea, este pentru totdeauna.”

Basil, Holy Spirit 22 (c. 370 d. Hr.).

„Să cercetăm acum care sunt concepţiile noastre comune cu privire la Duh, ca şi cele adunate de noi din Sfânta Scriptură, ca şi cele adunate cu privire la aceasta, ca şi cele pe care le-am primit din tradiţia nescrisă a Părinţilor.”

 Basil, Holy Spirit 27 (c. 370 d. Hr.).

„Dacă practicile şi credinţele, general acceptate sau interzise, care sunt păstrate de Biserică, pe care le avem, sunt derivate din învăţătura scrisă; altele le-am primit ca un mister din partea apostolilor, prin învăţăturile apostolilor; şi ambele în legătură cu adevărata religie au aceeaşi forţă.”

Basil, Holy Spirit 67 (c. 370 d. Hr.).

„Nu ajunge ziua pentru a cerceta misterele Bisericii care nu se află în Scriptură. Chiar mărturia credinţei în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, din ce documente scrise o avem?”

Basil, Holy Spirit 67 (c. 370 d. Hr.).

„În timp ce învăţăturile nescrise sunt atât de multe şi orientarea lor cu privire la „misterele divinităţii” este atât de importantă, pot ei refuza un singur cuvânt care a ajuns la noi de la Părinţi; – pe care l-am găsit, derivat din obiceiul ignorant, ce locuia în bisericile ne pervertite – un cuvânt care contribuie în grad mare la întregimea forţei misterului.”

Basil, Holy Spirit 71 (c. 370 d. Hr.).

„Ca răspuns la obiecţia că doxologia în formă „cu Duhul” nu are autoritate scrisă, menţinem ideea că dacă nu este un alt exemplu a ceea ce este nescris, atunci nu trebuie primit. Dar dacă marele număr de mistere sunt acceptate în constituţia noastră fără o autoritate scrisă, atunci, să-l primim şi pe acesta ca pe multe altele. Deoarece consider că este apostolic să rămâi lângă învăţăturile nescrise. „Te laud” este spus „că îţi aminteşti de mine în toate lucrurile şi păstrezi poruncile pe care ţi le-am dat;’ şi „Ţine învăţăturile care ai fost învăţat, fie prin cuvânt sau scrisoarea noastră”. Una din aceste învăţături este practica ce este acum înaintea noastră, care cei ce au poruncit-o de la început, s-a înrădăcinat ferm în biserici, transmiţând-o succesorilor lor şi folosirea ei ca obicei îndelung avansează pas cu pas, cu vremea.”

Basil, Epistles 204,6 (c. 370 d. Hr.).

„…şi nu am permis ca judecata mea cu privire la acestea să stea liniştită, ci am urmat deciziile date de Părinţii noştri în legătură cu aceasta.”

Basil, Epistles 204,6-7 (c. 370 d. Hr.).

„…considerându-mă legat să urmez înalta autoritate a unui astfel de om şi a celor care au făcut regula şi cu toată dorinţa din partea mea de a câştiga premiul promis celor ce fac pace, m-am înscris pe listele participanţilor la comuniune care acceptaseră acel crez. Cel mai corect lucru ar fi să judec eu, nu unul sau doi care nu merg drept în adevăr, ci din mulţimea episcopilor din lume, legaţi de mine prin harul lui Dumnezeu…poţi învăţa că suntem toţi cu aceeaşi minte şi aceeaşi părere. Cine evită comuniunea cu mine, nu poate scăpa exactităţii voastre, se rupe de întreaga Biserică.”

Basil, Epistle to Canonicas (c. 370 d. Hr.).

‘A nu accepta vocea Părinţilor ca având autoritate mai mare decât opinia lor merită mustrare ca ceva plin de mândrie!’

 Ephiphanius of Salamis, Panarion 61, 6 (377 d. Hr.).

‘Dar pentru toate cuvintele divine, nu este nevoie de nici o alegorie pentru a prinde sensul; ceea ce este necesar este studiul şi înţelegerea pentru a cunoaşte sensul fiecărei afirmaţii. Trebuie să avem resursa tradiţiei, căci nu poate fi totul primit din Scripturile divine. De aceea, sfinţii apostoli au transmis anumite lucruri în scris şi altele prin tradiţie. Cum a spus Pavel: „cum vi le-am dat eu.”

Jerome, Dialogue Luciferians 8 (c. 379 d. Hr.).

‘Cereţi dovada Scripturii? O puteţi găsi în Faptele Apostolilor. Şi chiar dacă nu stătea în autoritatea Scripturii consensul întregii lumi în această privinţă ar avea forţa poruncii…”

Jerome, Dialogue Luciferians 28 (c. 379 d. Hr.).

‘Şi nu-i lăsaţi să vă flateze dacă ei cred că au autoritatea Scripturii, deoarece diavolul a citat texte din Scriptură…toţi putem face aceasta, în timp ce păstraţi litera Scripturii, citiţi în ea o doctrină nouă. ‘

Gregory of Nyssa, Against Eunomius 4:6 (c. 384 d. Hr.).

„Este destulă dovadă a afirmaţiilor noastre că avem o tradiţie ce vine de la Părinţi, o moştenire cum era, prin succesiune de la apostoli, prin sfinţii care au venit după ei.”

Gregory of Nyssa, Against Eunomius 4:6 (c. 384 d. Hr.).

„…Spun, că Biserica învaţă aceasta clar, că Singurul Fiu este Dumnezeu în esenţă, chiar Dumnezeu din aceeaşi esenţă cu adevăratul Dumnezeu, cum poate cineva, care se opune deciziei ei, să răstoarne opinia preconcepută?”

Gregory of Nyssa, Against Eunomius 4:6 (c. 384 d. Hr.).

„Ei, pe de altă parte, care îşi schimbă doctrinele cu această noutate, au nevoie de sprijinul argumentelor lor din plin, dacă vor să convingă cu părerile lor, nu oameni uşori ca praful şi instabili, ci oameni cu greutate şi constanţă: dar cât timp afirmaţia lor este avansată fără a fi stabilită şi fără a fi dovedită, cine este atât de prost şi de primitiv să ia socoteală de învăţătura evangheliştilor şi apostolilor şi a celor care, regulat au strălucit ca lumini în biserici, cu mai puţină forţă decât acest nonsens nedemonstrat.”

Gregory of Nazianzus, Orations 33,15 (c. 385 d. Hr.).

„Oile mele aud vocea mea, ceea ce am auzit din profeţiile Domnului, ceea ce am fost învăţat de Sfinţii Părinţi, ceea ce am spus de asemenea în multe ocazii, ne conformându-mă oportunului şi pe care nu voi înceta de a învăţa; în care am fost născut şi din care voi pleca.”

Gregory of Nazianzus, Epistles 101 (c.385 d. Hr.).

„Doresc să învăţ ce este această modă a inovaţiei în lucrurile ce privesc Biserica. Dar, deoarece credinţa noastră a fost proclamată, şi în scris şi fără scriere, aici şi departe, în vremuri de pericol şi de siguranţă, cum de unii fac astfel de încercări şi alţii tac?”

Ambrose, Letter to Sircius (c. 387 d. Hr.).

„Dar dacă ei nu cred doctrinele preoţilor, să creadă profeţiile lui Hristos, să creadă avertismentele îngerilor care spun „La Dumnezeu nimic nu este imposibil”. Să creadă Crezul apostolic ţinut de Biserica Romană nepătat, întotdeauna.”

Augustine, C. Cresconius I:33 (c. 390 d. Hr.).

„Pentru a fi siguri, deşi în această problemă, nu putem cita un mai clar exemplu luat din Scripturile canonice, în orice caz, în această problemă, noi urmăm adevăratul gând al Scripturii când observăm ce a apărut a fi bun Bisericii universale pe care autoritatea aceloraşi Scripturi o recomandă.”

John Chrysostom, Homilies on Second Thessalonians (c. 392 d. Hr.).

‘Deci, confraţilor, staţi neclintiţi, şi ţineţi învăţăturile care aţi fost învăţaţi, fie prin cuvânt fie prin epistola noastră’. De aici, este clar, că nu au transmis toate lucrurile prin epistolă, ci multe lucruri nescrise şi în acelaşi mod, şi una şi cealaltă sunt demne de crezare. Deci, să ne considerăm tradiţia Bisericii demnă de crezare. Este o căutare de tradiţie care se opreşte aici.”  

John Chrysostom, Homilies on Acts 1,1 (c. 392 d. Hr.).

„Putem răspunde că ceea ce este scris aici, este de ajuns pentru cei care sunt prezenţi, şi că scriitorii sfinţi au vorbit despre situaţia de importanţă imediată, oricare ar fi la acea vreme: nu era nici o obiecţie că erau scriitori de cărţi: de fapt, sunt multe lucruri care au fost transmise prin tradiţia nescrisă. În timp ce toate acestea sunt conţinute în această Carte, merită admiraţia, la fel este în special felul în care apostolii au întâmpinat nevoile ascultătorilor lor: o condescendenţă sugerată de Duhul care a poruncit-o, că subiectul asupra căruia stăruie mai ales, este cel care aparţine de Hristos ca om. Căci aşa este, că în vreme ce ei cuvântează atât despre Hristos, vorbesc puţin cu privire la divinitatea Lui: mai mult despre umanitate cuvântează ei şi despre Patimi şi Înviere şi Înălţare.”

John Chrysostom, Homilies on Philippians 3,4 (c. 392 d. Hr.).

„Nu degeaba au poruncit apostolii să se facă o comemorare a morţii în misterele grozave.”

Augustine, Sermon 117:6 (c. 397 d. Hr.).

„Este clar; credinţa o permite; Biserica Catolică o aprobă; este adevărată.”

Augustine, Letter called Fundamentals 14:18 (397 d. Hr.).

„Dacă deci, o să cred lucruri pe care nu le cunosc, de ce nu aş crede acele lucruri care sunt acceptate de consimţământul celor învăţaţi şi ne învăţaţi la fel şi sunt stabilite de majoritatea autorităţilor tuturor popoarelor?”  

Augustine, Epistle of Manichaeus 5,6 (397 d. Hr.).

„Deoarece în Biserica Catolică, a nu vorbi de înţelepciunea cea mai curată, la a cărei cunoaştere câţiva oameni spirituali ajung în această viaţă, ca s-o cunoască, în cea mai săracă măsură, într-adevăr, deoarece nu sunt decât oameni, totuşi fără îndoială…Consimţirea popoarelor şi naţiunilor mă ţine în Biserică, la fel şi autoritatea ei, sfinţită prin miracole, hrănită de speranţă, mărită de dragoste, stabilită de vârstă. Succesiunea preoţilor mă ţine, începând chiar de la scaunul apostolului Petru, căruia Domnul, după învierea Sa, i-a dat-o în grijă să hrănească oile Lui, până la episcopatul prezent…Din partea mea, nu aş crede Evanghelia, doar dacă este mişcată de autoritatea Bisericii Catolice. Deci, când cei în a căror autoritate am fost de acord să cred în Evanghelie îmi spun să nu cred în Manicheus, cum aş putea să nu fiu de acord?”

Augustine, Letter to Faustus 8:5 (c. 406 d. Hr.)

„Autoritatea Scripturilor noastre, întărită de acordul atâtor de multe naţiuni şi confirmată de succesiunea apostolilor, episcopilor şi conciliilor, este împotriva ta.”

Augustine, Trinitas 4,6,10 (c. 410 d. Hr.).

„Nici o persoană sensibilă nu se va opune raţiunii, nici un creştin nu va contrazice Scripturile, nici un iubitor al păcii nu va merge împotriva Bisericii.”

Augustine, Letter 164 to Evodius of Uzalis (414 d. Hr.).

„De oriunde vine această tradiţie, trebuie să credem că Biserica nu a crezut în van, chiar dacă autoritatea expresă a scripturilor canonice nu este avansată pentru ea.”

Augustine, Letter to Juliana 1:7,34 (416 d. Hr.).

„Îţi vei iubi atunci atât de mult eroarea în care ai căzut prin simpla încredere de adolescent şi slăbiciune umană, încât te vei separa de aceşti conducători ai unităţii catolice şi ai adevărului, din atât de multe părţi din lume care sunt în acord asupra unei atât de importante probleme, una în care esenţa religiei  este implicată..?”

Vincent of Lerins, Commonitory for the Antiquity and Universality of the Catholic Faith 1,26 (434 d. Hr.).

‘Când oricine întreabă unul din aceşti eretici care prezintă argumentele: unde sunt dovezile învăţăturii tale ca să las în urmă credinţa veche din toată lumea a Bisericii Catolice? Va sări înainte ca tu să termini întrebarea: „Este scris” Urmează imediat cu mii de texte şi exemple…’

Vincent of Lerins, Commonitory for the Antiquity and Universality of the Catholic Faith 2 (434 d. Hr.).

„Aici poate, cineva va întreba: Deoarece canonul Scripturii este complet şi mai mult decât suficient în sine, de ce este necesar să se adauge autoritatea interpretării ecleziastice? De fapt, (trebuie să răspundem) Sfânta Scriptură, datorită adâncimii ei, nu este universal acceptată într-unul şi acelaşi sens. Acelaşi text este interpretat diferit de oameni diferiţi, încât unul aproape câştigă impresia că poate da atât de multe sensuri câţi oameni sunt. Novatian, de exemplu, explică un pasaj într-un fel; Sabellius, în altul; Donatus, în altul; Arius, şi Eunomius, şi Macedonius îl citesc diferit; la fel şi Photinus, Apollinaris, şi Priscillian; în alt fel, Jovian, Pelagius, şi Caelestius; în final în alt fel, Nestorius. Astfel, datorită marilor distorsiuni cauzate de variatele erori, este, într-adevăr, necesar ca tendinţa interpretării scrierilor profetice şi apostolice să fie condusă în concordanţă cu regula sensului ecleziastic şi catolic.”

Theodoret of Cyrus, Epistles 89 (c. 436 d. Hr.).

‘Această învăţătură a fost transmisă nouă nu numai de apostoli şi profeţi, ci şi de cei care le-au interpretat scrierile, Ignatius, Eustathius, Athanasius, Basil, Gregory…şi alte lumini ale lumii şi înaintea lor, de sfinţii Părinţi adunaţi la Niceea a căror mărturie de credinţă am păstrat-o intactă, ca moştenirea de la un Tată, în timp ce acei care îndrăznesc să violeze învăţăturile lor, îi numim corupţi şi duşmani ai adevărului.’

Council of Constantinople II (553 d. Hr.).

‘Mărturisim că (noi) ţinem şi declarăm credinţa dată nouă de la început de Marele Dumnezeu şi Salvatorul nostru Isus Hristos Sfinţilor apostoli, şi predicată de ei în lumea întreagă; pe care Sfinţii Părinţi au mărturisit-o şi explicat-o, şi au transmis-o sfintelor biserici şi mai ales (acei părinţi) care se adunau în cele patru sinoade sacre, pe care îi urmăm şi îi acceptăm prin toate lucrurile şi în toate lucrurile…judecând toate lucrurile cu pietate, într-adevăr, care nu sunt în acord cu ceea ce a fost definit ca dreaptă credinţă de aceleaşi patru sfinte concilii, le condamnăm şi anatemizăm.’

Maximus the Confessor (c. 638 d. Hr.).

‘Nu am o opinie particulară, dar sunt de acord cu Biserica Catolică.’

John Damascus, Orthodox Faith 4,12,16 (c. 745 d. Hr.).

‘Deci, în aşteptarea venirii Lui, ne închinăm spre est. Dar această tradiţie a apostolilor este nescrisă. Pentru multe care au fost transmise nouă prin tradiţie este nescrisă.’

John Damascus, Orthodox Faith 4,16 c. 745 d. Hr.).

‘Mult din ce au transmis apostolii a fost nescris, Pavel, apostolul neamurilor, ne spune în aceste cuvinte: „Deci, fraţilor staţi neclintiţi şi ţineţi învăţăturile care aţi fost învăţaţi fie prin cuvânt, fie prin epistole”. Scrie şi corintenilor „Vă laud că vă amintiţi de mine în toate lucrurile şi ţineţi învăţăturile aşa cum vi le-am dat.’

John Damascus, Letter to the Nestorians (c. 745 d. Hr.).

‘Cel care nu crede conform tradiţiei Bisericii Catolice este un necredincios.’

Council of Nicea II, (787 d. Hr.).

‘Dacă cineva respinge toată tradiţia eclesiastică fie scrisă, sau nescrisă… să fie anatema.’

VOX DEI

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/cuvantul-lui-dumnezeu-in-invatatura-apostolica-verbala/

CULTUL FECIOAREI – Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

După unele lucruri în legătură cu aşa-zisele taine, vom vedea şi alte învăţături triste şi potrivnice Scripturii, pe care biserica romană le impune sufletelor căzute sub jugul ei. Cea dintâi este cultul fecioarei Maria, al sfinţilor şi îngerilor, lucru cu totul străin Cuvântului lui Dumnezeu. Şi aşa s-a strecurat aici o idolatrie mai rea decât a păgânismului, pe care ea îl imită în multe privinţe.

Către mijlocul secolului al patrulea, într-un timp când adevărata evlavie decăzuse mult, spre a face loc multor slujbe superstiţioase, a început a fi venerată şi fecioara Maria într-un fel deosebit, ca model al fecioarelor, adică a celor care făcuseră jurământul celibatului. Curând după aceea a devenit un obicei de a i se da numele de mama lui Dumnezeu (Maica Domnului), ceea ce a dat naştere la luptele nestorianismului. Cu toată împotrivirea puternică de la început a celor ce nu primeau această învăţătură, cultul Mariei totuşi s-a stabilit şi s-a întins puţin câte puţin peste tot. Chiar prin secolul al cincilea se puteau vedea prin toate bisericile numeroase înfăţişări ale fecioarei, ţinând în braţe pe copilul Isus. Poporul ignorant, ieşind din practicile păgânismului, cu prea puţină cunoştinţă despre curatele şi sfintele adevăruri ale Scripturii, adus la un creştinism compus din forme şi ceremonii (slujbe), având un cult cu o pompă împrumutată de la iudaism şi de la păgânism, nu a avut mare greutate să înlocuiască pe una sau pe alta dintre zeiţele pe care le adora, prin fecioara Maria ce li se înfăţişa totdeauna ca având loc mai înalt pe lângă Dumnezeu, în cer. În slujba obişnuită Mariei, se întrebuinţează un imn care începe astfel: „Închinăciune, stea a mării, mama augustă a lui Dumnezeu şi pururea fecioară, poarta norocită a cerului… Întăreşte-ne în pace, meritând mai bine ca Eva numele de mamă a celor vii.” Apoi: „Arată că eşti mama noastră, capătă iertarea crimelor noastre.”

S-a ajuns la sfârşitul secolului al şaselea la adoptarea legendei adormirii ei, după care în clipa morţii sale, Maria ar fi fost dusă în cer de către îngeri. Biserica romană a şi sfinţit această pretinsă înălţare; la serviciul rânduit pentru a o cinsti se spun aceste cuvinte: „Ne bucurăm în Domnul, respectând ziua sărbătoarei în cinstea preafericitei Fecioara Maria, de adormirea căreia îngerii se bucură şi laudă pe Fiul lui Dumnezeu” şi mai departe: „Maria s-a înălţat la cer; armata îngerilor se bucură.” În acelaşi timp, biserica romană, luând pasaje din Psalmi şi din profeţii care se referă la Israel şi la Ierusalim, şi le dă fecioarei, care nu mai este umila Marie aşa cum o prezintă Scripturile, pentru că ea a ajuns zeiţa care se cinsteşte ca „Regina Cerului”. Acesta este unul dintre numele pe care i le dă biserica romană. Nu ne aminteşte acest lucru de închinarea pe care israeliţii, părăsind pe adevăratul Dumnezeu, o dădeau zeiţei Astarteea, regina cerurilor? Domnul spune lui Ieremia: „Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe străzile Ierusalimului?” Copiii adună lemne şi părinţii aprind focul, iar femeile frământă plămădeala ca să pregătească turte împărătesei cerului. Şi aceşti evrei sărmani coborâţi în Egipt, stăruind în idolatria lor, spun profetului: „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ai spus în Numele Domnului. Noi vrem să facem cum am spus cu gura noastră şi anume să aducem tămâie împărătesei cerului” (Ieremia 7:17-20; 44:15-19). Şi iată o idolatrie asemănătoare, strecurată în creştinătate, cu această îngrozitoare creştere a răului, că ea se leagă de sfintele nume ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt!

Maria a devenit treptat obiect direct de adoraţie; iar papa Urban II la sinodul de la Clermont în anul 1095 a confirmat serviciul zilnic, cât şi zilele şi sărbătorile care îi erau păstrate în mod deosebit. I-au fost închinate biserici cu numele de „Notre Dame” şi în toate bisericile se află o capelă ce îi este închinată.

La învăţătura adormirii Fecioarei se adaugă cu încetul aceea a imaculatei concepţii, prin care se înţelege că s-a născut fără păcat, ea căreia îngerul i-a zis: „Tu ai găsit har înaintea lui Dumnezeu”, şi cum spunea chiar ea însăşi: „Sufletul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1:30,47). Dacă ea ar fi fost fără păcat, ar mai fi avut nevoie să găsească har şi să aibă în Dumnezeu pe Mântuitorul său? Învăţătura [Notă] imaculatei concepţii începuse chiar din secolul al optulea şi s-a întins îndată în biserică şi totuşi nu fără împotrivire. Ea a fost întărită în sfârşit de papa Pius al IX-lea în 1854, dar sărbătorirea ei îi era ţinută de mai înainte. La serviciul acestei sărbători au fost date Fecioarei cuvintele din Isaia 61:10 şi cele de la Proverbele 8:22-25 care se referă la Domnul Isus! Nu se vede într-asta un fel de hulă? În acelaşi serviciu se mai citesc aceste cuvinte [Notă]: „Tu eşti preafrumoasă, Marie, pată dintru început nu este în tine” şi mai departe: „Astăzi a ieşit o mlădiţă din rădăcinile lui Isai, astăzi Maria a fost concepută fără nici o racilă a păcatului.” Observaţi că cele dintâi cuvinte se află în profeţia lui Isaia despre Domnul Isus când va veni să domnească în timpul împărăţiei de o mie de ani (Isaia 11:1). Dar biserica romană le dă Fecioarei! Apoi se mai spune: „Astăzi s-a zdrobit de ea capul şarpelui celui vechi”, cuvinte ce se află în Geneza 3:15 şi privesc pe Acela care este sămânţa sau posteritatea femeii, adică Isus, şi nu Maria. Cât este de imoral cel ce se foloseşte astfel de Cuvântul lui Dumnezeu, cel ce îl răstălmăceşte pentru a susţine o adevărată idolatrie!

Ce se vede în aceasta? În toate bisericile catolice, în capele, ca şi în case, se află reprezentări ale Fecioarei şi copilului Isus în statui, tablouri, gravuri, în faţa cărora oamenii se aruncă la pământ, se roagă şi se închină. Se găseşte undeva în Scriptură un singur rând care ar îndreptăţi un astfel de lucru? Iată ce se spune în Scriptură: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exodul 20:4-5). Iar apostolul Ioan, la sfârşitul primei lui epistole, adresează creştinilor această poruncă solemnă: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli.” Lucru izbitor: în vechiul Babilon se adora o mamă zeiţă şi fiul ei, prezentaţi prin tablouri şi statui. De acolo cultul mamei şi al copilului s-a întins pretutindeni şi a venit să fie sădit şi în Babilonul modern. În Tibet şi în China misionarii iezuiţi au fost surprinşi găsind imagini ale Madonei romane şi a fiului ei, tot aşa de adevărată ca şi în Roma papală. Shing Moo, maica sfântă a Chinei, era înfăţişată cu un copil în braţe şi cu capul înconjurat cu un nimb sau aureolă, ca şi când ar fi fost opera unui artist catolic, roman. Nu este dureros să vezi că Satan, vrăjmaşul Domnului Isus, strecoară în creştinătate închinarea adusă altădată la Babilon dumnezeilor mincinoşi?

Locul dat Fecioarei Maria de către biserica romană a adus şi alte rătăciri de o foarte mare gravitate, pentru că ele nu fac altceva decât să ia Domnului o parte din gloria Sa. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că „nu este decât un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Pentru a ajunge Mijlocitor, Fiul veşnic al lui Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1:14) şi ca om a fost ispitit ca şi noi în toate lucrurile, dar fără păcat (Evrei 4:15; 2:18). El a cunoscut durerile noastre şi S-a apropiat de noi cu o adâncă iubire, cu o milă caldă, cu o adevărată simpatie dumnezeiască şi în acelaşi timp şi umană (Matei 8:17). Ne-o dovedeşte întreaga-I viaţă de pe pământ. Şi acum când este înălţat la cer, este acelaşi: inima nu I s-a schimbat. Îi este milă de noi în slăbiciunile noastre; mijloceşte fără încetare pentru noi; este Avocatul nostru la Tatăl (Evrei 4:11; 7:25; Romani 8:34 etc). Ne spune să ne adresăm noi personal Tatălui; şi Tatăl, în Numele Lui ne ascultă (Ioan 14:13; 16:24-26). Astfel putem să ne apropiem de Dumnezeu prin El, să intrăm chiar în sanctuarul lui Dumnezeu pe temeiul jertfei Lui şi să venim de-a dreptul şi cu încredere la tronul harului Său (Evrei 7:25; 4:16 etc). Ce desăvârşit şi scump Mijlocitor avem în Acela care ne-a iubit până acolo că Şi-a dat chiar viaţa pentru noi, care ne iubeşte şi ne va iubi totdeauna cu aceeaşi iubire! Ce nevoi am mai avea de un altul, şi cine ar putea cunoaşte mai bine nevoile noastre, decât El, şi cine ar putea să le împlinească mai bine? Pentru aceasta a venit pe pământ. El este mântuirea, viaţa, pacea noastră.

Şi totuşi biserica romană, în învăţătura ei n-a ţinut seamă deloc de ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu relativ la acest lucru. Nemulţumită de a da Mariei locul ce l-am văzut, a mai făcut din ea şi o mijlocitoare puternică şi un avocat în cer. I-a dat un titlu şi funcţiuni pe care Scriptura nu le dă decât Domnului Cristos. Ea a pretins că Dumnezeu este prea mare şi Isus prea înălţat, spre a ne putea apropia direct fie de Tatăl, fie de Fiul, dar că Maria prin bunătatea, îngăduinţa şi iubirea ei caldă, şi din pricina respectului ce i-o poartă Fiul este în stare să fie mijlocitoare şi un avocat la El. Fiul, spune biserica romană, nu poate să refuze nimic mamei Sale. Ei uită cuvintele Domnului către Maria: „Femeie, ce am a face Eu cu tine?” (Ioan 2:3).

Iată ce spune Saint-Bernard, unul dintre marii învăţători ai acestei biserici din secolul al IX-lea şi care totuşi pare să fi fost un om cu adevărat evlavios: „Tu te temeai să te apropii de Tatăl; ca şi Adam, te fereai de El când Îl auzeai. El ţi-a dat pe Isus ca Mijlocitor înaintea Lui. Dar poate tu eşti îngrozit de măreţia acestui Isus, care, cu toate că S-a făcut om, este totdeauna Dumnezeu. Îţi trebuie înaintea Lui un avocat: aleargă la Maria.” Papa Pius al IX-lea, în 1849, într-o enciclică (scrisoare circulară adresată episcopilor) spune: „Ştiţi bine, venerabili fraţi, că întreaga noastră încredere am pus-o în preasfânta Fecioară, fiindcă Dumnezeu a pus în Maria plinătatea oricărui bine. Dacă este vreo speranţă pentru noi, vreun har, vreo mântuire, acestea ne vin de la El, prin ea.”

Ascultaţi şi ce spune o cântare adresată Fecioarei: „Închinăciune, o, regină, mamă a milei, dulceaţă şi speranţă a vieţii noastre, mântuire! Strigăm la tine, noi, fii ai Evei celei izgonite, spre tine suspinăm, gemând şi plângând în această vale a lacrimilor. Tu, avocatul nostru, îndreaptă asupra noastră privirile îndurării tale.” S-ar adresa cineva astfel lui Dumnezeu sau Domnului? Fără a merge mai departe, vedeţi în ce idolatrie grozavă târăşte biserica romană pe cei care o ascultă. Ea aşază pe Fecioară în locul înţelepciunii veşnice de la Proverbele 8, în locul miresei din cântarea lui Solomon. Ea îi spune: „Sfărâmă cătuşele vinovaţilor, dă lumină orbilor, [Notă] arată că eşti mama noastră.”

În litaniile (rugăciunile) către Fecioară, biserica romană o numeşte „uşa cerului”, „locul de scăpare al păcătoşilor”, „steaua dimineţii”; şi atunci ce devine Cristos, singurul şi scumpul nostru Mântuitor, căruia numai Lui, Scriptura îi dă aceste titluri? (Ioan 10:9; Matei 11:28; Apocalipsa 22:16). Aceleaşi rugăciuni se adresează Fecioarei, ca „Mamei dumnezeieşti a harului”, „Mama Creatorului”, „Izvorul bucuriei noastre”, „arca alianţei”, „regina tuturor sfinţilor” şi, chemând-o şi cerându-i mijlocire, alături de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Este de crezut oare că unul dintre învăţătorii lor a ajuns să spună: „Toate lucrurile sunt supuse Fecioarei; El Însuşi, pentru că,” spune el: „mama are întâietate asupra Fiului”? Nu este aceasta o hulă nemaipomenită?

Vedem că Fecioara a ajuns obiectul de seamă în cultul bisericii romane. Ea este invocată, ei i se roagă, de la ea se aşteaptă ajutor, în ea se pune toată încrederea.

Asupra acestui lucru încă vreo câteva cuvinte. Breviarul este o carte de slujbă folosită de preoţi, care trebuie să citească în fiecare zi câte o porţiune din ea, într-un anumit ceas, fie în public fie în singurătate. Ea conţine Psalmi pentru diferite ceasuri din zi, părţi din Scriptură, rugăciuni pregătite pentru sărbătorile sfinţilor, slujba Mariei etc. Preoţii n-ar face mai bine să citească zilnic şi în întregime Scriptura insuflată de Dumnezeu, în stare să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate şi să facă pe omul lui Dumnezeu capabil pentru orice lucrare bună (2 Timotei 3:16-17)? Aşa făcea Timotei, care nu mai avea nevoie de Breviar şi care nu ştia nimic de cultul Mariei, pe care l-ar fi lepădat cu groază ca pe o idolatrie dintre cele mai vinovate. Şi iată unul din îndemnurile pe care le conţine Breviarul: „Când se sfârşeşte furtuna încercărilor şi când eşti izbit de stâncile întristărilor, priveşte sus către stea, cheamă pe Maria. Când eşti aruncat încoace şi-ncolo pe valurile trufiei, ale ambiţiei, ale patimei şi ale invidiei, cată spre stea, cheamă pe Maria. Dacă eşti chinuit văzând mărimea păcatelor tale şi plin de groază gândind la ziua judecăţii, dacă începi să te cufunzi în oceanul tristeţii şi în prăpastia îndoielii, gândeşte la Maria. În primejdii, în încurcături, în îndoieli, gândeşte la Maria. Cheamă pe Maria!”

Ce se face atunci cu Cristos, dumnezeiescul şi Marele Mijlocitor, marele Preot al adevăratei vieţi creştine, Acela care ne ajută în slăbiciunile noastre, care ne numeşte prieteni ai Săi, şi este cu noi în mijlocul necazurilor pe care le întâmpinăm în lume? Biserica romană Îl pune deoparte şi Îl înlocuieşte cu o făptură preferată fără îndoială, dar despre care Cuvântul lui Dumnezeu nu ne vorbeşte nicăieri altfel decât pentru a ne-o arăta mântuită prin har, neştiutoare şi supusă greşelii ca şi noi.

Să luăm seama că după cel dintâi capitol din Faptele Apostolilor, unde ne este arătată împreună cu ucenicii, Maria nu mai este nicăieri pomenită în restul Noului Testament. Este un singur Mijlocitor, Isus, Avocatul nostru pe lângă Tatăl, Mijlocitorul atotputernic pe lângă Dumnezeu şi a cărui iubire faţă de noi este atât de mare şi de neschimbată. În încercări şi ispite, greutăţi şi primejdii, către El, adevărata stea a dimineţii, adevăratul şi singurul adăpost trebuie să privim, pe El trebuie să-L chemăm. Maria n-a făcut nimic pentru noi. El Şi-a dat viaţa pentru a ne mântui [Notă].

Una dintre formele superstiţioase care se leagă de cultul Mariei sunt mătăniile (numite rozariul). Se numeşte aşa un cordon care se termină printr-o cruce, împodobit cu bobiţe sau perle de două mărimi felurite. Sunt vreo sută cincizeci de bobiţe dintre cele mai mici şi pe lângă zece de acestea se află o perlă mai mare. Aceste bobiţe se pot trece printre degete şi servesc la socotirea numărului de mătănii făcute. La grăunţele mai mari se rosteşte un „Tatăl nostru” (rugăciunea pe care ucenicii au învăţat-o de la Domnul), la grăunţele (bobiţele) cele mărunte se spune o Ave Maria, care este salutarea îngerului adresată Mariei. Catolicii o spun astfel: „Cu plecăciune te salut, Marie, plină de har; Domnul este cu tine; tu eşti binecuvântată între toate femeile şi Isus, rodul pântecelui tău, este binecuvântat.” Dacă pui alături aceste cuvinte cu cele din Luca 1:28 şi 30 se vede numaidecât deosebirea dintre Cuvântul insuflat de Dumnezeu şi forma pe care i-o dă biserica romană. La această parte dintâi din Ave Maria, se adaugă: „Sfânta Marie, mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, sărmanii păcătoşi, acum şi în ceasul morţii.”

Ce deosebire între învăţătura lui Cristos care ne asigură o mântuire deplină pentru azi şi veşnicie, şi învăţătura Romei care te lasă întotdeauna în îndoială relativ la mântuire. Ea vrea să alerge la mijlocirea unei făpturi care avea ea însăşi nevoie să găsească har pentru sine însăşi, iar acum nu poate face nimic pentru noi, pentru că, potrivit Scripturii, Dumnezeu nu i-a dăruit nici o prioritate, nici putere! Domnului Isus I-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ (Matei 28:8).

Şiragul este o prescurtare a mătăniilor (rozariilor). Nu are decât cincizeci de Ave Maria despărţite prin câte un Pater (Tatăl nostru). La ce folosesc aceste mătănii? Pentru a număra rugăciunile spuse una după alta. A repeta, cu sau fără atenţie, 150 de Ave şi Pater sau 50 de Ave şi 5 Pater; a spune şi a repeta de mai multe ori mătăniile şi şiragul constituie o faptă plăcută înaintea lui Dumnezeu, după biserica romană. Preotul o impune ca faptă de pocăinţă pentru ispăşirea păcatelor (greşelilor). Se rosteşte mătania sau prescurtarea ei pentru a scurta durata chinurilor din purgatoriu, pentru sine sau pentru alţii. Nu găsim nimic asemănător în Sfânta Scriptură, sunt nişte practici superstiţioase, inventate de oameni. Ce spune Domnul? „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei” (Matei 6:7-8). „Ca păgânii” spune Isus. Asta ne aminteşte de preoţii lui Baal, care de dimineaţă până la amiază repetau: „Baale, auzi-ne!” (1 Împăraţi 18:26). Iar în zilele noastre bieţii budişti, neştiutori, au şi ei mătăniile lor şi chiar mori de rugăciuni! Preoţii catolici impun repetarea rugăciunilor pentru ispăşirea păcatelor, iar Cuvântul lui Dumnezeu ne spune doar atât: „Dacă ne mărturisim păcatele, El (Dumnezeu) este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curate de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). În Biblie nu este vorba de nici o mătanie, nici de a repeta rugăciuni. Noi venim înaintea lui Dumnezeu (deci nu a preotului), ne mărturisim smeriţi păcatele şi, pe temeiul (puterea) lucrării perfecte a lui Cristos, Dumnezeu ne iartă şi ne curăţă. Cât de scumpă îndurare!

Mătania (rozaria) după cum vedem este închinată Fecioarei. Biserica romană a aşezat o sărbătoare a preasfintei Rozarii, cum spune ea, şi în ea, Fecioara este glorificată. În serviciul acestei sărbători iată ce găsim scris: „Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, noi care ţinem această zi de sărbătoare în cinstea preafericitei fecioare Maria”; şi după aceea: „O, Dumnezeule, fă, Te rugăm, ca cinstind sfânta Rozarie a preafericitei fecioare Maria, să imităm ceea ce conţine ea şi să căpătăm ceea ce promite.” A cinsti un şirag de mărgele, văzând în asta taina (şi ce sunt aceste taine!) de a lega Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus de idolatrie faţă de o făptură, nu este asta o profanare?

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/cultul-fecioarei/

Creştinul fericit James Montgomery Boice

Dacă producătorul unuia din filmele populare din zilele noastre; un regizor al unui spectacol de televiziune sau un editor al unei cunoscute reviste de modă sau al unui ziar ar vrea să rescrie Fericirile, bănuiesc că ar suna cam aşa: ,,Ferice de cei bogaţi şi puternici. Ferice de cei emancipaţi sexual. Ferice de cei frumoşi şi prezentabili. Ferice de cei renumiţi. Ferice de cei pe care lumea îi admiră.”

Aceste lucruri sunt exact opusul celor spuse de Isus Hristos în Predica de pe Munte. El a spus: ,,Ferice de cei săraci în duh. Ferice de cei ce plâng. Ferice de cei blânzi. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Ferice de cei milostivi. Ferice de cei cu inima curată. Ferice de cei împăciuitori. Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii.”

Şi totuşi, lucrul cu adevărat remarcabil, vedeţi, nu e faptul că Isus spune: ,,Ascultaţi, dacă vreţi să ajungeţi în cer, asta va trebui să faceţi. Va trebui să fiţi săraci. Va trebui să plângeţi. Va trebui să fiţi nefericiţi”, şi tot felul de astfel de lucruri. Dimpotrivă, Isus Hristos spune: ,,Iată, aceasta e calea spre fericire. Şi nu o fericire într-o Împărăţie a lui Dumnezeu undeva în ceruri. Aceasta e calea pentru a fi fericit acum. Pentru că metoda lumii, metoda eului propriu, nu duce la fericire. Dar calea Mea, care e calea renunţării de sine de dragul altora, este cu adevărat drumul spre fericire.”

Trebuie să ascultăm acum ce spune Isus Hristos despre fericire, chiar dacă o facem nu din alt motiv afară de acela absolut evident că metoda lumii nu funcţionează. Cei care trăim în America ştim că Constituţia ne garantează, ca un drept inalienabil, dreptul la căutarea fericirii. Cu acest lucru se ocupă oamenii cel mai mult, cu căutarea fericirii. Şi încearcă tot felul de metode. Este câte unul care crede că pentru a fi fericit trebuie să fie bogat, aşa că îşi petrece tot timpul încercând să acumuleze bani. El crede că va fi fericit dacă va ajunge să aibă 100.000 de dolari. Adună 100.000 de dolari, dar până să îi aibă pe toţi inflaţia le reduce valoarea la cât avea la început, aşa că se gândeşte că va fi fericit când va avea un milion. Dacă pune mâna pe milion, vrea de-acum două sau trei, sau mai multe. Cineva l-a întrebat odată pe John D. Rockefeller, care pe vremea lui a fost cel mai bogat om din America: ,,Câţi bani trebuie să ai ca să ai destui?” Rockefeller a răspuns, cu un anume dram de înţelepciune: ,,Încă puţin.” Un milionar din Texas spunea: ,,Credeam că banii pot cumpăra fericirea. Am fost crunt dezamăgit.”

Altcineva crede că poate fi fericit dacă acumulează suficientă putere. Aşa că începe să urmărească puterea politică. Pune ochii pe un loc din consiliul unui oraş şi îl obţine. Nici nu apucă să îşi ocupe locul câştigat că începe să se gândească cum ar putea să devină primar. Ajunge primar. Priveşte de-acum la fotoliul guvernatorului. Se gândeşte: ,,O, de-aş putea ajunge guvernator, aş fi fericit!” Imediat ce obţine această poziţie, următorul pas e să devină preşedintele Statelor Unite. Puterea nu aduce fericirea. Un cunoscut om de stat, acum decedat, cancelar al Germaniei în ultimii ani, i-a spus odată lui Billy Graham… I-a spus: ,,Sunt bătrân. Viaţa şi-a pierdut orice semnificaţie. Mă aşteaptă un salt mortal în necunoscut.”

Am impresia că astăzi ni se vinde eliberarea sexuală mai mult decât orice ca fiind calea spre fericire. Ni se spune că, dacă am renunţa la orice ce ne inhibă dorinţele şi dacă ne-am satisface dorinţele sexuale oricând am vrea şi cu oricine am vrea, totul ar fi în regulă. Acesta e drumul spre fericire. Interesant e faptul că până şi lumea recunoaşte că acest drum e de fapt o fundătură.. CBS a prezentat un reportaj despre mişcarea ,,necăsătoriţilor oscilanţi” din nordul Californiei, în care a luat interviuri mai multor oameni, printre care şi unui număr de femei implicate în această mişcare. Aceste femei (nu erau creştine) au spus una după alta în timp ce erau intervievate pentru acest program: ,,Tot ce vor bărbaţii e să ajungă în pat cu tine. M-am săturat de asta cât să-mi ajungă o viaţă.” Ele spuneau că renunţă la acea mişcare.

Un altul spune: ,,Ei bine, faima e drumul de urmat. Dacă ai putea deveni suficient de renumit, atunci toţi te vor urma. Oamenii te vor aprecia. Totul va fi minunat.” Voltaire, ateistul, a fost pe vremea lui probabil cel mai faimos bărbat din Europa. Dar ni se spune că pe patul de moarte i-a mărturisit doctorului său: ,,Sunt abandonat şi de Dumnezeu şi de oameni. Îţi dau jumătate din tot ce am dacă îmi dai doar încă şase luni de viaţă.”

Privim la lume şi la toate aceste încercări de a cumpăra sau câştiga fericirea, şi tot ce vedem este deziluzie, frustrare, peste tot în jurul nostru. Ajungem să ne întrebăm: ,,Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu e nimeni fericit cu adevărat?” Ei bine, indiferent cum ar sta lucrurile în ce ne priveşte, a existat cel puţin un om care în mod evident a fost fericit. Îl numim ,,Om al durerii”. Şi a fost un Om al durerii. El a luat durerea noastră asupra Lui. Totuşi, dacă a fost vreodată un om fericit, El a fost acela. Billy Graham scria despre El: ,,Dacă prin fericire înţelegem seninătate, încredere, mulţumire, pace, bucurie, satisfacţie a sufletului, atunci Isus a fost fericit la modul suprem. Nu citim niciunde că ar fi râs, deşi sunt sigur că a făcut-o. El nu căuta plăcerea, veselia, glumele, farsele făcute pe socoteala altora. Fericirea Lui nu depindea de circumstanţele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli externi care să Îl facă fericit. El a învăţat secretul care Îi permitea să trăiască deasupra circumstanţelor vieţii şi fără teamă de viitor. El mergea înainte cu calm, siguranţă şi seninătate prin cele mai solicitante situaţii, chiar prin moarte. Cu siguranţă, dacă cineva a avut vreodată o fericire autentică şi binecuvântată, acela a fost Isus Hristos.”

În Predica de pe Munte, la care m-am referit, în special în Fericiri, Isus Hristos transmite ucenicilor Săi secretul fericirii Sale. Merită să privim la această formulă, pentru că asta e de fapt. Sunt câteva lucruri pe care El le menţionează. Isus vorbeşte în primul rând despre cei săraci în duh. A fi sărac în duh este exact opusul celui bogat în mândrie. Isus se referă aici la acel fel de sărăcie prin care o persoană adoptă o poziţie smerită înaintea lui Dumnezeu. Acesta e locul de la care trebuie să pornim atunci când vorbim despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu venim la Dumnezeu lăudându-ne cu ce am făcut, sau cu ce avem, sau cu ce putem face, sau cu ce am realizat. Venim înaintea Lui ca sărmani, ca cerşetori, pentru că la aceasta se referă expresia ,,sărac în duh”. Apoi spunem: ,,O, Doamne Dumnezeule, nu am nimic să-Ţi aduc. Vin cu mâinile goale şi Te rog să mi le umpli cu harul Tău.” Astfel de oameni sunt fericiţi.

A doua Fericire vorbeşte despre cei ce plâng. Din nou, când ajungem la un astfel de cuvânt, descoperim că poate fi interpretat în diverse moduri. Eu cred, aşa cum am spus şi mai înainte, că atunci când vorbeşte despre plâns se referă în principal la plânsul din cauza păcatului. Pentru că nu poţi citi Biblia fără să îţi dai seama că păcatul este cea mai mare problemă. O, sunt şi alte probleme în lume, probleme care izvorăsc din păcat şi pentru care trebuie să plângem. Dar marea problemă şi semnificaţia principală a păcatului este aceea că noi suntem în opoziţie cu Dumnezeu iar păcatul creează o prăpastie între noi şi El. Pentru aceasta trebuie să plângem şi să ne pară rău. Oricine înţelege acest lucru trebuie să plângă, iar cei ce plâng descoperă acel fel de mângâiere despre care vorbeşte Isus Hristos, mângâierea Evangheliei. Şi totuşi, după ce am spus aceste lucruri, vreau să adaug de asemenea că cei ce plâng pentru păcat şi îşi găsesc plăcerea în Evanghelie nu sunt insensibili la tragediile acestei lumi ci mai degrabă plâng şi pentru ele.

Versetul cinci: ,,Ferice de cei blânzi”, spune Isus. Oare ce înseamnă să fii blând? Când vorbim despre blândeţe, ei bine, ne gândim la cine a fost Casper Milktoast. El permitea celorlalţi să îl trateze ca un gunoi şi să profite de el. Era întotdeauna călcat în picioare de ceilalţi. Noi spunem: ,,Nimeni nu vrea să fie aşa.” Cred că acest lucru e probabil adevărat. Nimeni nu vrea şi eu mă număr printre aceştia. Nici mie nu-mi place să fiu aşa. În acest caz cred că Isus se referea la Vechiul Testament. Bineînţeles, El a trăit în Vechiul Testament. Acesta forma Scriptura acelor zile. Şi multe din lucrurile spuse de El îşi au rădăcinile în Vechiul Testament, deşi, desigur, acestea sunt profund transformate şi proaspete în învăţăturile lui Hristos. După părerea mea, în acest caz El împrumută această Fericire direct din cartea Psalmilor. Din Psalmul 37, versetul 11: ,,Cei blânzi moştenesc ţara.” Asta spune versetul din Psalmi, şi ascultaţi ce spune Isus: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul.” Motivul pentru care mă refer la acest lucru este acela că, dacă veţi studia Psalmul 37, veţi descoperi că Psalmul 37 este o expunere a ce înseamnă să fii blând. Un om blând nu este cineva pe care ceilalţi îl calcă tot timpul în picioare. Un om blând e cineva care se pleacă adânc înaintea lui Dumnezeu. Şi pentru că se smereşte înaintea lui Dumnezeu, el poate sta în picioare şi poate rezista împotriva celor care vor să îl asuprească. Isus are o binecuvântare foarte interesantă pentru cei blânzi. El spune: ,,Cei blânzi vor moşteni pământul.” Aţi meditat vreodată la acest lucru? Ei bine, probabil că e adevărat din mai multe privinţe. E adevărat din punct de vedere spiritual şi chiar istoric în ce priveşte planul lui Dumnezeu descoperit în istorie. Când creştinii participă la proclamarea Evangheliei şi Împărăţia lui Dumnezeu vine în felul acesta, putem spune că creştinii, ca membri ai marii familii a lui Dumnezeu, moştenesc pământul. Iar atunci când Domnul Isus Hristos va reveni să Îşi instituie domnia asupra pământului, putem spune că ei vor moşteni pământul şi vor domni împreună cu El. Asta ne spune Scriptura. Dar cred că mai există un sens în care moştenim pământul chiar acum, pentru că, vedeţi, acele lucruri ţin de viitor şi s-ar putea să nu însemne prea mult. Cel blând, care conform definiţiei din Psalmul 37 se încrede în Domnul şi nu se îngrijorează din cauza celor ce fac răul ci aşteaptă cu răbdare să vadă ce va face Dumnezeu, acest om, fie că are multe lucruri sau mai puţine, într-un sens el are totul. Nu-şi face griji pentru ziua de mâine. Îşi pune nădejdea în Domnul care se va îngriji de ea. Dumnezeu, care se îngrijeşte de crinii de pe câmp şi de păsările cerului, cu siguranţă poate avea grijă şi de el. Aşa se face că el poate pleca de acasă dimineaţa şi, în loc să-şi facă probleme cum va putea să aducă mai mult profit pentru firmă ca să-şi impresioneze şeful şi să primească o mărire de salar săptămâna viitoare, după care să fie promovat pe scara ierarhică, el priveşte spre cer şi admiră răsăritul de soare şi frumuseţea unei noi zile; astfel tot cerul e al lui. Apoi, când pleacă în excursie la sfârşit de săptămână, în loc să se îngrijoreze dacă lucrurile vor merge bine săptămâna viitoare sau se va întâmpla ceva rău, el se bucură în schimb de frumuseţea pământului. Putem spune că într-un fel tot pământul e al lui. Şi acesta e un lucru minunat. Isus spune că aceasta e calea spre fericire.

,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi dupa neprihănire.” Aha, uite cheia. Foamea şi setea după neprihănire. Cine flămânzeşte şi însetează după neprihănire? Am în biroul meu o cărticică scrisă de Walter Trobisch, pe care soţia mea a folosit-o în cursurile pe care le-a predat. Cartea se numeşte ,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite” (Living with Unfulfilled Desires). E scrisă pentru adolescenţi şi vorbeşte despre dorinţele sexuale şi despre cum poţi trece prin acea fază dificilă a vieţii. Dar, vedeţi, acel titlu, ,,Cum să trăieşti cu dorinţe neîmplinite”, poate la fel de bine să fie titlul generaţiei noastre. Dorinţe neîmplinite. Oamenii trăiesc cu ele. Singura problemă e că cei mai mulţi dintre ei nu doresc să trăiască aşa. Motto-ul generaţiei noastre este: ,,Fă tot ce poţi ca să-ţi satisfaci dorinţele. Şi fă-o cât poţi de repede. Nu pierde vremea. Ai o singură viaţă. Trăieşte pentru ziua de azi. Ia tot ce poţi din ea.” Aşa procedează lumea noastră. Flămânzeşte şi însetează după orice în afară de neprihănire. Astfel descoperă păcatul şi, odată cu acesta, frustrarea pe care o aduce. De aceea lumea e un loc atât de nenorocit. De aceea atât de mulţi creştini sunt uneori atât de nefericiţi. Noi nu flămânzim şi nu însetăm după neprihănire. Suntem flămânzi şi însetaţi după lucrurile lumii. Care e promisiunea? ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.” Crezi că dacă flămânzeşti şi însetezi după neprihănire, Dumnezeu nu ţi-o va da? Crezi că va spune: ,,Nu, nu vreau încă să fii sfânt. Mai suferă puţin.” Dorinţa lui Dumnezeu e ca noi să fim sfinţi. Dacă nu suntem sfinţi, e din cauză că noi nu vrem cu adevărat să fim.

Aceste Fericiri nu sunt pur şi simplu adunate la întâmplare. Există o ordine a lor. Primele trei dintre ele… Cei săraci în duh, cei ce plâng, cei blânzi… Acestea se referă la o anumită atitudine care e necesară pentru a te apropia pe Dumnezeu. Cheia este însă a patra. ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire.” O descoperim în Isus Hristos. Acesta e un mod în care putem vorbi despre mântuire înainte de cruce. Apoi vin celelalte. Matei 5 versetul 7, versetul 8 şi în special versetul 9. Ele vorbesc despre roada vieţii pe care noi o găsim în Isus.

,,Ferice de cei milostivi.” ,,Ferice de cei cu inima curată.” ,,Ferice de cei împăciuitori.”

,,Ferice de cei milostivi.” Dumnezeu e milostiv. De la El învăţăm ce e mila. Mila e harul în acţiune pentru cei ce nu o merită. Pe ea o găsim la cruce. Dumnezeu îşi arată mila faţă de noi. Iar creştinii sunt chemaţi să fie milostivi în acelaşi fel. Bonhoeffer, atunci când scrie despre acest lucru în ,,Preţul uceniciei” (The Cost of Discipleship), contrastează mila (pe bună dreptate, cred eu) cu un sentiment greşit înţeles al demnităţii proprii. El explică lucrurile în felul următor. Există un sentiment îndreptăţit al demnităţii. Înţelegem asta. Bărbaţii şi femeile sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi avem demnitate pentru că suntem făcuţi după chipul Lui. Deşi această imagine e denaturată, e încă acolo. Acest lucru e foarte important. De aceea trebuie să respectăm viaţa. Viaţa după chipul lui Dumnezeu. Dar există şi un sentiment greşit înţeles al demnităţii. Există acel fel de demnitate care spune: ,,Sunt o persoană prea importantă ca să fiu deranjat cu astfel de lucruri, care nici măcar n-au apucat să se întâmple.” Sau: ,,Sunt prea ocupat ca să-mi fac timp pentru problema aceasta, deşi poate că au nevoie de timpul meu.” Acesta e un sentiment al demnităţii greşit înţeles. Despre el vorbeşte Bonhoeffer. El spune: ,,Vedeţi, cei milostivi, cei care Îl urmează pe Hristos şi învaţă de la El ce e mila, sunt oprimaţii acestei lumi.” Oamenii din vremea lui Isus priveau la El şi se întrebau: ,,Ce fel de Învăţător e acesta? Uite, e prieten cu păcătoşii.” Şi nu se refereau la ,,păcătoşi” în sensul teologic al cuvântului. Se refereau la oamenii care nu sunt la fel de drăguţi ca şi noi. Pentru că asta făcea Isus şi Dumnezeu proceda astfel ca mila Sa să ajungă la cei ce aveau nevoie de ea. Şi noi suntem chemaţi să facem la fel. Care e promisiunea? ,,Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Bineînţeles că vor avea parte de ea. De fapt, dacă au trăit în felul acesta, au găsit deja mila pentru că această milă se găseşte la crucea lui Hristos.

,,Ferice de cei cu inima curată.” Puritatea. O, cât de demodat e acest cuvânt în ziua de azi. Puritate. Cine vrea să fie curat în această lume? Asta înseamnă să fii rigid. Înseamnă să nu fii sofisticat. Înseamnă să fii învechit. Aşa crede lumea. Şi totuşi, Isus spune: ,,Ascultaţi, cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu!” De ce? Pentru că Dumnezeu e sfânt. Cei care nu sunt neprihăniţi, cei care nu sunt curaţi nu vor sta înaintea Lui.

,,Ferice de cei împăciuitori.” De ce? Pentru că Dumnezeu a făcut pace cu noi. Pace la cruce. Noi eram duşmanii lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre aceasta în Efeseni. Mergeam pe drumul nostru pentru că eram duşmanii lui Dumnezeu. Ne luptam între noi. Dumnezeu a coborât şi a făcut pace la cruce. Isus a murit ca să înlăture cauza conflictului. Iar noi, cei care am primit acest fel de pace, nu putem să fim altfel decât împăciuitori, încercând să aducem bărbaţii şi femeile din nou împreună şi, mai presus de orice, împreună cu Dumnezeu.

Iar apoi, în cele din urmă, Isus vorbeşte despre persecuţie. Şi ea va veni. Sunt sigur că înţelegeţi acest lucru. Există apropierea. Există plata păcatului şi neprihănirea lui Hristos. Există roada luminii care izvorăşte din aceasta. Iar apoi, aşa cum spune Isus în altă parte, în mod inevitabil vor urma persecuţiile. Dar ce ne spune El? Oare ne spune: ,,Păi, vedeţi, v-am arătat un mod de viaţă care e calea spre fericire, dar trebuie să vă spun că mai sunt şi persecuţii, iar cel puţin în acest domeniu veţi fi foarte, foarte nefericiţi.” Nu spune nimic de felul acesta. El spune: ,,Ferice de cei persecutaţi.” De ce? ,,Pentru că persecuţia e dovada că voi sunteţi identificaţi cu Mine.” El vorbeşte aici despre un anume fel de persecuţie. Persecuţia despre care vorbeşte e cea care vine peste noi din cauză că Duhul lui Isus Hristos lucrează în inimile noastre şi noi devenim din ce în ce mai mult asemenea Lui. Începem să trăim în această lume ca Isus Hristos şi în mod inevitabil vom suferi acelaşi fel de persecuţie de care a avut parte şi El. Ne putem bucura de aceasta, pentru că e dovada că Îi aparţinem lui Isus. Fericirea constă în aceea că El Însuşi mângăie inimile şi sufletele ucenicilor Săi.

Întrebarea cu care vreau să închei e următoarea. E una practică. Unde vom găsi oare în lumea aceasta un loc unde oamenii să poată trăi astfel? Vedeţi, nu e vorba de o lume indiferentă. E o lume ostilă, păcătoasă, crudă, lacomă. E o lume care trăieşte pentru sine. Unde oare în mijlocul unei astfel de lumi există un loc pentru cei săraci în duh, cei ce plâng pentru păcat, cei blânzi înaintea lui Dumnezeu, cei ce flămânzesc şi însetează după neprihănire, cei milostivi, cei cu inima curată, cei împăciuitori, cei prigoniţi din pricina neprihănirii? Există un singur loc de felul acesta. E locul unde această lume L-a dus pe Domnul Isus Hristos. E la cruce. Dar iată, la cruce e o mare părtăşie. Vedeţi, atunci când privim la cruce şi încercăm să-L urmăm pe Isus, luându-ne crucea şi mergând după El, auzim înapoia noastră strigătele acestei lumi. Şi lumea nu strigă cuvinte de binecuvântare, ci ,,Răstigneşte-L, răstigniţi-i.” Dar când privim la Isus, Îl auzim spunând: ,,Ferice de ei!” Iar un singur cuvânt de binecuvântare din gura Lui valorează mai mult decât orice, orice lucru pe care îl poate face lumea. Vă încurajez să urmaţi calea crucii. Veţi găsi acolo părtăşia martirilor şi binecuvântarea lui Isus, care va spune celor ce Îl urmează: ,,Bine ai lucrat, rob bun şi credincios. Intră în bucuria Stăpânului tău.”

Tradus de Florin Vidu

http://www.rcrwebsite.com/happy.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/crestinul-fericit-james-montgomery-boice/

CREȘTINUL CARE ÎNGENUNCHEAZĂ

Adăugat De Arise For Christ

Dumnezeu se miră. Ce gând frapant! Mesajul îndrăzneţ al acestei idei ar trebui, în mod sigur, să capteze atenţia fiecărui creştin adevărat, indiferent că este bărbat, femeie sau copil. Un Dumnezeu care se miră! De ce? Oh, cum ne-am pierde siguranţa dacă am cunoaşte cauza „mirării” lui Dumnezeu!

Cu toate acestea, se pare că noi o privim ca pe un lucru neînsemnat. Dar, dacă vom fi dispuşi s-o cercetăm îndeaproape, vom descoperi că aceasta este de-o importanţă capitală pentru fiecare urmaş al Domnului Isus Hristos. Nu există nimic mai important şi mai vital pentru bunăstarea noastră spirituală.

Dumnezeu „se miră că nimeni nu mijloceşte” (Isaia 59:16), că nu e „nimeni care să intervină” (NTR). Însă aceasta se întâmpla cu mulţi ani în urmă, înainte de venirea Domnului Isus Hristos „plin de har şi de adevăr”, înainte de revărsarea Duhului Sfânt, plin de har şi de putere, care în prezent „ne ajută în slăbiciunea noastră”, mijlocind pentru noi şi prin noi (Romani 8:26); înainte de promisiunile cu adevărat uimitoare ale Mântuitorului nostru referitoare la rugăciune; înainte ca oamenii să ştie prea multe despre rugăciune; în zilele în care jertfele pentru păcate aveau o importanţă mai mare în ochii lor decât mijlocirea în rugăciune pentru alţi păcătoşi.

O, cât de mare trebuie să fie astăzi mirarea lui Dumnezeu, pentru că atât de puţini sunt aceia dintre noi care ştiu cu adevărat ce înseamnă rugăciunea triumfătoare! Toţi afirmăm de pe buze credinţa în rugăciune, și totuși câţi dintre noi credem cu adevărat în puterea ei?

De ce așa de mulţi creştini sunt atât de des înfrânţi? Pentru că se roagă atât de puţin. De ce așa de mulţi dintre slujitorii bisericii sunt atât de des descurajaţi şi demoralizaţi? Pentru că se roagă atât de puţin. De ce slujirea celor mai mulţi creștini reușește să aducă atât de puţini oameni „de la întuneric la lumină”? Pentru că se roagă atât de puţin. De ce bisericile noastre nu sunt în flăcări pentru Dumnezeu? Pentru că există atât de puţină rugăciune autentică.

Domnul Isus este la fel de puternic şi astăzi ca întotdeauna. Are aceeași nerăbdare – ca și până acum – de a da oamenilor mântuirea. Nu, mâna Lui nu este prea scurtă să mântuiască, dar El nu poate să-şi întindă mâinile până când noi nu le ridicăm pe ale noastre în rugăciuni tot mai sincere spre cer! Putem fi siguri de un lucru, și anume că rădăcina tuturor eșecurilor prezente este eșecul rugăciunii în ascuns. Din moment ce Dumnezeu ,,s-a mirat” în zilele lui Isaia, să nu ne surprindă faptul că şi Domnul nostru „s-a mirat” în zilele vieţii Sale în trup. El a fost mirat de necredinţa unora care, practic, L-a împiedicat să facă vreo minune în cetatea lor (Marcu 6:6).

Să nu uităm însă că cei care s-au făcut vinovaţi de această necredinţă nu vedeau niciun strop din frumuseţea Lui care să-i atragă sau să-i determine să creadă în El. Prin urmare, cât de mare trebuie să fie „mirarea” Lui astăzi, când printre cei care într-adevăr Îl iubesc şi Îl adoră, vede așa puţini care vor să se trezească şi să se alipească de El (Isaia 64:7)!

Cu siguranţă, nimic nu poate să ne uimească mai mult, decât un creștin care nu se roagă. Trăim zile bogate în evenimente şi prevestitoare de rău. De fapt, există multe dovezi că acestea sunt „zilele din urmă” în care Dumnezeu a promis că va turna Duhul Lui, Duhul de rugăciune, peste orice făptură (Ioel 2:28). Cu toate acestea, majoritatea celor ce se declară în mod deschis creştini, abia dacă știu ce înseamnă rugăciunea.

Intenţia noastră nu este să criticăm, cu atât mai puţin să condamnăm. Oricine poate să facă aceasta. Dorinţa noastră arzătoare este să-i motivăm pe creştini să se prindă atât de strâns de Domnul cum nu au facut-o niciodată până acum. Dorim să încurajăm, să înviorăm și să ridicăm. Niciodată nu suntem mai sus ca atunci când ne plecăm pe genunchi. Să criticăm? Cine îndrăzneşte să critice pe un altul? Când ne uităm în urmă şi vedem cât de deficitară este propria noastră viaţă de rugăciune, cuvintele critice se ofilesc pe buzele noastre.

Dar credem că a venit vremea ca fiecare individ în parte, şi Biserica în general, să audă chemarea la rugăciune ca pe un sunet de trâmbiţă. Așadar, avem oare curajul de a sta faţă în faţă cu această problemă a rugăciunii? Pare o întrebare inutilă din moment ce rugăciunea este un aspect intrinsec al fiecărei religii. Totuşi, ne aventurăm să-i îndemnăm pe cititori să privească problema corect şi sincer. Am ajuns să fiu convins că rugăciunea este o armă? Este sau nu rugăciunea cea mai mare forţă de pe pământ?

Rugăciunea într-adevăr mişcă Mâna care mişcă lumea? Sunt cu adevărat preocupat de poruncile lui Dumnezeu referitoare la rugăciune? Mai au valoare pentru mine promisiunile lui Dumnezeu legate de rugăciune?

Cele trei mari porunci ale Domnului exprimate printr-o acţiunea concretă au fost: Rugaţi-vă! Faceţi! Mergeţi! În ce măsură Îi ascultăm glasul? Porunca Lui, „Faceţi!”, este repetată întruna de predicatorii noştri din ziua de azi. Am putea crede că a fost singura Lui poruncă! Dar, cât de rar ni se aminteşte de poruncile: „Rugaţi-vă!” şi „Mergeţi!” De fapt, putem dovedi cu uşurinţă că toată lipsa de succes şi toate eşecurile din viaţa şi lucrarea spirituală sunt consecinţe ale rugăciunii insuficiente sau necorespunzătoare.

Dacă nu ne rugăm cum se cuvine, nu putem nici să trăim și nici să slujim cum se cuvine. Deși la prima vedere aceasta poate părea o exagerare grosolană, totuși cu cât vom privi mai adânc în lumina Scripturilor, cu atât vom fi mai convinși de adevărul acestei afirmaţii.

Ce efect va avea oare lucrul acesta?

Fragment extras din cartea ”Creștinul care îngenunchează”, de Un creștin necunoscut, editura Gramma.ro, 2016

http://ariseforchrist.com/#/blog/articles/4/crestinul-care-ingenuncheaza-87

CREŞTINUL ADORMIT – VS – ISLAMUL ENERGIZAT

PUBLICAT DE VIO POP

Din nou încercă să merg în vârful degetelor și sper să îmi iasă. O chestiune foarte foarte sensibilă și care nu are cum să placă tuturor, este cea referitoare la valul de refugiați islamici care vin spre Europa, implicit România. Se vorbește foarte mult zilele astea pe această temă și eu îmi voi spune câteva gânduri, pornind de la dezavantajul clar, că nu sunt nici ziarist, politolog, sociolog sau analist militar. Oricum, se pare că toată lumea s-a specializat în imigrație, așa că, printre ultimii care are un cuvânt de spus, sunt eu.

Pornesc meditarea mea de la o întrebare a unei domnișoare venită prin pagina de consiliere: ”Domnul Teo, este păcat să mă căsătoresc cu un musulman? Am încercat să îl prezint pe Hristos, dar el nu îl acceptă. Cum putem să ne căsătorim în acest caz?” Poate vă închipuiți că întrebarea e extrem de rară, dar nu e așa. Sunt multe fete credincioase, că invers nu am întâlnit cazuri, care vor să se căsătorească cu musulmani. De la această întrebare, am pornit discuții interesante, dar am si colectat informații despre islam, din alte surse decât media, așa că voi încerca, cât de delicat pot, să spun câteva cuvinte.

În acest moment, creștinismul în Europa, trăiește într-o moțăială bolnăvicioasă. Nu are capacitatea de a se trezi pe sine și de a se convinge de frumusețea vieții de credință. Nu mai are activități decât foarte slabe, implicarea în societate e redusă spre zero și bisericile papă cam toate resursele pe care le produce, ba mai mult, are nevoie și de finanțare „de la stat” în multe țări. Hai să zicem cumva că e obez și e și în perfuzii pe deasupra, dar se bucură de o oarecare liniște și căldură, pe care le oferă salonul de spital. Sunt condiții domnule și creștinismul profită de ele. Se bucură și se înfruptă din bunăstare și belșug. Mai sunt unele misiuni în care oamenii pleacă în diferite țări, există și comunități locale implicate, există și oameni implicați, dar aceste cazuri sunt izolate și total insuficiente, pentru a egala activismul de acum o sută de ani de exemplu.

Pe fondul acesta al moleșelii, căldurii, somnolenței, lenii și bolii se strecoară prin spital și împrejurimi niște oameni plini de energie, aprigi, vehemenți, determinați și călăuziți de motivații vii. Aceștia vin în valuri spre zonele cu creștini, cât de mari sunt valurile nu știu, cu hotărârea de a schimba lumea creștină cu orice preț, nu de a se adapta ei acestei lumi. Vin cu hotărârea de a fi vocali, de a instaura conceptele lor, chiar dacă cer aparent umili drept de ședere. Acești oameni care vin, nu au deloc gânduri pașnice, pentru că din start ei au fost oameni de război, de la nașterea poporului lor. Au o ură îndrăcită față de orice simbol creștin și față de orice urmă de civilizație, dar solicită clemență și milă iar creștinii, care oricum nu se pot mișca de grași ce sunt, le acordăm milă, în speranța că nu vor fi deranjanți. Creștinii sunt confuzi și în somnolența și lenea lor, nici măcar nu au analizat fenomenul și implicațiile lui.

imigranti2

În realitate, în spatele celor mai mulți „refugiați” stau sume mari de bani. Să ne amintim cum plecau românii pe timpul comunismului sau imediat după revoluţie. Drumul, călăuzele, șpăgile până aici costă mult de tot, așadar, cei care solicită milă, nu sunt cei mai nenorociți și năpăstuiți dintre oamenii sirieni, aceia nu au cu ce să se miște din Siria, aceia pot cel mult să meargă, abătuți, cu familiile lor, dintr-o parte în alta e Siriei. Oamenii care apar ca refugiați pe la TV, sunt destul de bine hrăniți și chiar au o condiție fizică foarte bună. Acei oameni sunt mai degrabă trimiși în Europa, nu au imaginea unor refugiați care s-au târât până aici.

În acest fel, islamizare Europei, promisă de ISIS, nu mai este ceea ce părea la început, când europenii zâmbeau zeflemitor. Ea este posibilă și încă destul de repede. Întrebarea se pune: Ce face și ce va face „frumoasa adormită”? Nu, nu mă refer la a ieși cu puștile sau cu săbiile. Nu mă refer nici la a ieși la proteste de stradă, nici la a semna petiții pe internet. Ce facem noi, ca și creștini, în fața unor provocări spirituale fără egal. Vine o perioadă clară de prigoană și noi totuși stăm liniștiți, închidem fereastra, ca să nu auzim tărăboiul de afară și deschidem televizorul, că realitatea e cam depresantă.

Vom înțelege oare că e nevoie de întâlniri, de stăruință pentru înțelepciune, de rugăciune și post, de luptă spirituală? Ne dăm noi seama, ca și creștini, că toată operațiunea e orchestrată și că ținta e distrugerea creștinismului? Realizăm că trebuie să ne ridicăm din paturile noastre, să smulgem perfuziile din mâini și să ne asumăm realitatea bătăliilor spirituale, să ne unim la rugăciune și mijlocire? Sau credem noi, că îi vom converti?… Da poate credem, totuși e cam imprudent să stăm pe încredințarea asta. Ei nu vin aici să se pocăiască…

În Siria și zona de conflict sunt mulți oameni care au nevoie de ajutor, sunt oameni disperați și în mari nevoi, sunt oameni care și-au părăsit casele ca să scape, sunt oameni care au nevoie să vadă dragostea lui Hristos în faptele de milă ale creștinilor. În Europa vin oameni din acele zone ca să facă diversiune (nu toți). Toată Europa privește le ei, dar pe cei din Siria nu îi mai vede nimeni. Alegem noi să ne trezim? Oamenii aceștia au nevoie de implicarea noastră și în plan spiritual și în plan fizic. Eu nevoie de eliberare de sub robia întunericului, dar și de mâncare și o mână de ajutor. Ce vom face?

Dumnezeu să ne dea înțelepciune. Să pună pe inima bărbaților creștini, gândul de a acționa, de a se implica în marea bătălie spirituală care se dă. Doamne, ajută-ne să vedem realitatea din spatele acestor mișcări, nu ceea ce ni se impune să credem. Doamne, trezește-ne! … sau poate de asta vin oamenii aceștia în Europa… că nu ne-am trezit la o bătaie pe umăr, ci trebuim treziți cu haos, crimă și prigoană…

Pentru Știri Creștine, Teofil Gavril

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Creștinismul adormit vs Islamismul energizat | Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/crestinul-adormit-vs-islamul-energizat/

CREŞTINISMUL ÎNCOTRO ?

Creștinismul autentic (biblic) a avut și are de suferit datorită așa-zișilor creștini necreștini”. Nu este de mirare că, creștinismul este văzut adesea doar ca o religie ce are anumite norme și forme pe care le îmbracă. Dar cel mai trist este că, creștinii evanghelici își pierd așa ușor mărturia în lume. Este adevărat că se duce o luptă împotriva decăderii morale, dar rezultate sunt puține, credincioșii devenind tot mai firești și fără impact în lume.

Oameni care aveau un statut spiritual bun au dovedit șubrezenie, fiind caracterizați de fapte murdare, același lucru fiind valabil și pentru ”credincioșii de rând”. Apar conflicte între credincioși și între lideri datorită unor interese trecătoare ajungându-se la fricțiuni, separări și tot felul de grupuri de interese egoiste. În acest context, doctrina biblică este ”tăvălită” rezultând până și erori biblice. Fie că unii alunecă în liberalism permițându-și să-și apere chiar cu Biblia faptele lor sau și mai grav nu mai sunt interesați de acest lucru, iar alții cad în legalism, în tot felul de forme rezistente la transformarea pe care Duhul Sfânt dorește să o facă prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ne aflăm într-o situație în care este nevoie de trezire spirituală reală. Trebuie să fim revitalizați, resuscitați, pentru a avea relevanță între oamenii cu care conviețuim. Nu putem spune că suntem creștini mărturisind cu gura, în timp ce trăim ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Avem soluții la Dumnezeu, trebuie doar să le accesăm.

Situația lumii, decăderea morală accentuată, trebuie să fie un mesaj de alarmă care să ajute la redresarea noastră. Ce altădată era incriminat de legea statelor, astăzi a devenit libertate de exprimare, păcate groaznice, care sunt legalizate și apărate… Minciuna a devenit o virtute a celor care ne conduc dar și a oamenilor de rând până și cei din bisericile noastre vor să devină așa-ziși diplomați ai comunicării sugrumând adevărul.

Adevărul pare ceva relativ, un punct de vedere personal ce nu ne-ar da voie să-i confruntăm pe oameniîncet, încet, ei pot să-și exprime filosofiile de viață, iar noi creștinii suntem chemați la tăcere în timp ce musulmanii și alte religii primesc drepturi câștigând tot mai mult teren. Păgânismul și diversitatea sincretismului religios a căpătat amploare, vedem asta la oamenii cu care venim în conctact. Secularismul modern concepe lumea fără Dumnezeu sau Îl marginalizează reducându-L doar la religie. Oamenii Îl scot pe Dumnezeu afară din viața lor, din societatea lor, promovând forme de ateism.

Ce facem noi creștinii, ce-am putea să facem? Răspunsul este simplu: să ne implicăm să devenim activi în loc de pasivi în fața acestor realități dure, vrednice de spulberat. Dumnezeu nu este surprins de toate acestea, El este suveran, El poate interveni în orice situație așa cum a făcut-o de multe ori în istorie. Dumnezeu caută un ”om” acela pot fi tu și eu. Dumnezeu cu noi poate face istorie, dar este nevoie să lăsăm urme adânci ale umblării noastre cu El în lume. Noi avem arme spirituale pe care le putem folosi în ciuda înverșunării împărăției lui satan. (Romani 13:12: ”și să ne îmbrăcăm cu armele luminii”); (2 Corinteni 6:7 ”… prin armele de lovire și apărare pe care le dă neprihănirea”); (2 Corinteni 10:4 ”Căci armele cu care ne luptăm noi… sunt mai puternice ca să surpe întăriturile”).

Trăirea unui creștinism biblic în fiecare moment al vieții noastre va produce rezultate, altfel vom observa poate și ne vom complace în starea în care ne găsim fără să reacționăm din punct de vedere spiritual. Dumnezeu are răspunsuri prin noi la toate problemele cu care se confuntă lumea, trebuie doar să devenim instrumente ale harului Său. (1 Petru 4:10) Amin!

Avram Sabou

http://ariseforchrist.com/#/blog/articles/all/crestinismul-incotro–75

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/crestinismul-incotro/

CREŞTINISMUL EVANGHELIC

IULIAN G. NECEA / 29.11.2015 17:20
APOLOGETICĂ, BIBLIA, MISIUNE CREȘTINĂ

Dacă există o provocare consistentă la adresa creștinismului contemporan, aceasta ține de identitatea lui în cadrul multiculturalismului așa de la modă și comod. Atunci când creștinismul a încetat să mai fie considerat o relație personală cu un Dumnezeu autentic și a fost (auto)promovat intens ca o entitate politică, economică sau chiar militară, problema identității și a relevanței lui a fost pusă sub semnul întrebării.

Nu este rostul acestui articol să apere creștinismul de eșecurile lui, dar totuși merită amintit răspunsul oferit celor care compară (uneori cu intenții curate și pe bună dreptate) erorile și excesele creștinilor de-a lungul istoriei cu ale altora. Și răspunsul sună așa: atunci când fasciștii, comuniștii, sau musulmanii omoară oameni nevinonați sau pornesc războaie ei fac asta în conformitate cu idealurile lor și cu directivele trasate de liderii lor. Când creștinii au făcut astfel de lucruri (cruciade, inchiziție, lupte fratricide ș.a.) au facut-o călcând învățătura Mântuitorului și depărtându-se categoric de principiile creștinismului. Niciodată Cristos nu a cerut și nu cere jertfe umane, nici trădări în numele unor scopuri efemere. Din contră.

Lângă acestea am mai putea adăuga excesele bine cunoscute ce țin de îndobitocirea poporului, de manifestări păgâne sau semi-păgâne ce sunt promovate drept creștinism autentic, de transformarea unor comunități eclesiale în SRL-uri personale ale unor indivizi, de folosirea amvonului în cu totul alte scopuri decât proclamarea unui Cuvânt autentic care să hrănească Turma lui Cristos. Și enumerările pot continua. Toate aceste derapaje au adus însă creștinismului un mare deserviciu și o amprentă de care greu se poate dezlipi – creștinismul este o religie demodată, medievală, retrogradă. Iar epoca noastră este una a prosperității post-creștine.

Și totuși există o soluție: un „creștinism evanghelic” – un creștinismul care are la bază 2 piloni pe care se fundamentează crezul și practica creștinului: învierea din morți a lui Cristos + Scriptura este Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Fără învierea lui Cristos din morți, creștinismul este mort. Predicarea Evangheliei nu are sens, misiunea creștină este nerelevantă. Fără o proclamare clară și fără echivoc a Scripturii de la amvoanele Bisericilor poporul este dus în rătăcire, iar sunetul trâmbiței generează haos. Un haos aproape omniprezent în Europa ce a golit bisericile și generează monștrii contemporani.

Mai trebuie observat încă un lucru. Niciodată, de-a lungul istoriei, creștinii și creștinismul nu au fost scutiți de diferite atacuri. Însă în ultimul timp, cel puțin în lumea civilizată, aceste atacuri au vizat cu perseverență persoana lui Isus Cristos și Scriptura. L-au făcut pe Cristos în fel și chip: că a fost un simplu învătător, că a fost un afemeiat, chiar homosexual, unii au zis că nici nu a existat, sau dacă a existat nu a suferit pe cruce ci a avut o viață normală și o înmormântare normală (vezi așa zisul mormânt descoperit la Ierusalim), alții au susținut că ar fi emigrat din Țara Sfântă pe meleaguri europene (vezi Codul lui Da Vinci), sau americane (vezi mormonii). Orice, numai să fie detronat din pretențiile exclusiviste pe care le-a afirmat – „Eu sunt singura cale către cer” (Ioan 14:6), „Eu voi învia și mă voi înălța la cer” (Ioan 11:25 șiMatei 26:32), „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30), „Eu sunt de acceași natură cu Dumnezeu” (Matei 26:63-64) și altele. Toate aceste atacuri vizează în ultimă instanță învierea Sa din morți. Nimeni nu afirmă asta explicit, dar asta se urmărește. Pentru că dacă în mentalul colectiv demontezi acest pilon, atunci creștinismul poate fi o religie ca oricare alta și, dacă nu-ți place, o poți arunca la coș. Dar Cristos a înviat din morți. Și un creștin evanghelic trebuie să fie conștient de valoarea acestui adevăr și să nu-i fie rușine în a-l susține, a-l afirma și a-l promova.

Eu sunt un creștin evanghelic. Nu mă identific cu nici un exces al elitei eclesiale de orice orientare ar fi ea. Nu susțin și nu promovez nici o/un comunitate/grup/gașcă creștin(ă) al cărei crez și practică nu se regăsesc în Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Sunt fidel Scripturii și resping bibliolatria. Cred Scriptura, o proclam, o promovez și mă lupt să o împlinesc. Lupta mea este să o cunosc bine și să o aplic corect. Sunt deschis oricărui tip de dialog și caut să-mi justific credința prin argumentele oferite (fides quaerens intellectum). Și toate acestea pentru că a avut loc o înviere din morți a lui Cristos care a schimbat cursul istoriei. Înviere care a validat învățătura lui Cristos și mesajul creștin, și a demonstrat că pretențiile divine pe care Isus Cristos le-a avut sunt autentice și de nezruncinat. O înviere din morți și un Cuvânt autentic care poate face diferența între un creștinism mort și unul viu, între unul de formă și unul autentic.

Soli Deo Gloria!

http://blog.quickbible.ro/2015/11/crestinism-evanghelic

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/crestinismul-evanghelic/

O lecție învățată de la famenul etiopian

VITALIE MARIAN

23 AUGUST 2017 BLOGOSFERA

„Filip s-a sculat și a plecat. Și iată că un Etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a Etiopienilor, și îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine, se întorcea de acolo, și ședea în carul lui, și citea pe proorocul Isaia. Duhul a zis lui Filip: „Du-te, și ajunge carul acesta!”. Filip a alergat, și a auzit pe Etiopian citind pe proorocul Isaia. El i-a zis: „Înțelegi tu ce citești?”. Famenul a răspuns:,,Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?„Și a rugat pe Filip să se suie în car, și să șadă împreună cu el. Locul din Scriptură, pe care-l citea, era acesta:,,El a fost dus ca o oaie la tăiere; și, ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, așa nu Și-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Și cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viața I-a fost luată de pe pămînt„. Famenul a zis lui Filip:,,Rogu-te, despre cine vorbește proorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?„” (Fapte 8:27-34)

În timp ce citeam ieri pasajul de mai sus, mi-a atras atenția un element care mi-a părut foarte interesant. Famenul se întorcea de la Ierusalim, unde I s-a închinat Domnului, iar în drum spre casă CITEA cartea proorocului Isaia. Cât n-ar părea de banal, dar omul acesta și-a folosit timpul liber pentru a studia Cuvântul lui Dumnezeu. El strângea Cuvântul în inima lui ca să nu păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. El și-a găsit plăcerea în Legea Domnului și zi și noapte cugeta la Legea Lui. Chiar dacă nu înțelegea ceva, el nu ceda, dar persevera ca să înțeleagă. Parcă văd cum se ruga lui Dumnezeu, precum David, și-I cerea:

„Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmul 119:18)

Și Dumnezeu a ascultat rugăciunea inimii lui și i-a trimis în cale pe Filip, care i-a explicat proorocia din Isaia și despre mântuirea pe care famenul o poate căpăta prin credința în Domnul Isus. Famenul a crezut Evanghelia, s-a botezat și, plin de bucurie, și-a văzut mai departe de drum.

„Atunci Filip a luat cuvîntul, a început dela Scriptura aceasta, și i-a propovăduit pe Isus. Pe cînd își urmau ei drumul, au dat peste o apă. Și famenul a zis:,,Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?„ Filip a zis:,,Dacă crezi din toată inima, se poate„.Famenul a răspuns:,,Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu„. A poruncit să stea carul, s’au pogorît amîndoi în apă, și Filip a botezat pe famen. Cînd au ieșit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, și famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul își vedea de drum, plin de bucurie” (Fapte 8:35-39)

Famenul era un funcționar de rang înalt pe lângă împărăteasa Candace și avea multe griji și responsabilități. Cu toate acestea el a știut să-și aleagă prioritățile bine, a pus Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de orice și Dumnezeu a privit la el.

Dar ce loc ocupă Cuvântul lui Dumnezeu în viața ta? Când ai deschis Biblia ultima oară ca să o studiezi? Cu ce îți ocupi timpul liber: deschizi Facebook-ul ca să te mai relaxezi sau deschizi Cuvântul lui Dumnezeu ca să crești duhovnicește? Ce faci în transportul public sau acasă după ce te întorci de la închinarea de la biserică? Cât de mult perseverezi în a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu?

Dumnezeu să ne binecuvânteze să umblăm după lucrurile de sus și să creștem în cunoașterea Domnului nostru Isus Hristos, prin studierea continuă a Cuvântului Său.

https://moldovacrestina.md/famenul-etiopian-lectie-de-viata/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/o-lectie-invatata-de-la-famenul-etiopian/

O ÎNTREBARE NEROSTITĂ

Dumnezeu PARE că tace, şi tace, şi tace…. Şi totuşi tăcerea înseamnă, de cele mai multe ori, foarte mult.

Dumnezeu ne-a dat nu doar un singur limbaj (cel al vorbirii) ci mult mai multe, şi ne-a făcut conştienţi de aceste limbaje. El Însuşi vorbeşte în “multe chipuri”. Un limbaj este cel al mimicii, altul al gesturilor, cel comportamental, al faptelor, vestimentar, al viselor, al sănătăţii, etc. Până şi tăcerea poate “vorbi” mult: poate fi una indiferentă, una stresantă, una drăgăstoasă sau enervantă, una explozivă sau una suavă. Mesajul unei tăceri poate fi “te iubesc” sau “mă exasperezi”. Poate fi “nu-mi pasă de tine” sau “”mi-a fost dor de tine”. Poate fi “ai să vezi tu ce păţeşti” sau “te-am iertat”. Poate fi “să nu mai apelezi la mine” sau “ce să-ţi ofer?” Tăcerea poate fi o tăcere afirmativă, sau negativă, una exclamativă sau una interogativă, poate fi aprobatoare sau dezaprobatoare. Poate însemna durere surdă sau bucurie.

După ce a vorbit în vechime în multe “chipuri” (Ev. 1.1) inclusiv prin Fiul, Dumnezeu tace. Tăcerea lui Dumnezeu este de cele mai multe ori (şi) interogativă. Cea mai nerostită întrebare (dar subînţeleasă) este aceasta: “ce vrei?” Incă după crearea lui Adam, după ce Dumnezeu îi prezintă Grădina Edenului cu pomii “bunii de mâncat” şi “pomul cunoştinţei…”, după ce îi dă şi argumentul, Dumnezeu tace! APARENT!!! De fapt a schimbat limbajul. Dintr-un limbaj verbal a trecut la unul nonverbal. Al tăcerii. A schimbat doar canalul de comunicare. Acum putem însă “auzi” uşor ecoul tăcerii Lui: “ce vrei?” Ştim ce a vrut Adam…

Mai târziu, Dumnezeu a dat instrucţiunile de transport ale cortului cu anexele lui, apoi a tăcut în această privinţă. Levitul Uza, în ziua mutării chivotului din casa lui Obed Edom în Ierusalim, cu siguranţă nu a interpretat corect tăcerea lui Dumnezeu: “ce vrei să faci Urie?” A vrut să facă voia împăratului (David) şi l-a costat viaţa! (2 Sam. 6.7)

Balaam fiul lui Beor din Petor a fost întrebat de trei ori după plecarea din ţara lui: “ce vrei?”: când măgăriţa a părăsit drumul, când s-a culcat sub el şi când i-a strâns piciorul de zid, de fapt Dumnezeu îl întreba printr-o tăcere “alarmată”: “ce vrei (să faci)?” Îi spune “drumul pe care mergi duce la pierzare” (Num. 22.32) Abia atunci şi-a dat seama şi spune “dacă nu găseşti că e bine ce fac, eu mă voi întoarce” (24).

Lui Iona, Dumnezeu îi spune să meargă la Ninive şi apoi tace. Aparent! A schimbat doar canalul. Dându-i libertatea de a alege, îl întreabă de fapt: “ce vrei?” Ştim ce (nu) a vrut Iona. Când Iona este trimis de Dumnezeu în pântecele chitului de fapt Dumnezeu îl întreabă: “acum, ce vrei?” Iona se roagă şi spune ce vrea: să se închine în templu. (Iona 2.9)

Când Dumnezeu dă cele zece porunci, spune prin Moise: “îţi pun înainte “binecuvântarea şi blestemul,  viaţa şi moartea. Alege…” (Deu. 30.19) Tăcerea care urmează înseamnă clar: ”ce vrei?”

După “Predica de pe Munte” sau după orice pildă a Domnului Isus tăcerea lui Dumnezeu înseamnă “tu, ce vrei?”

Domnul Isus a intrebat-o direct pe doamna Zebedei: “ce vrei?”. Când a auzit ce vrea a răspuns: “nu ştiţi ce (vreţi) cereţi!” (Mat. 20.22)

În fiecare dimineaţă, când deschidem ochii, Dumnezeu stă pe marginea patului, şi aşteaptă răspunsul la …tăcerea Lui. Înseamnă foarte mult! Printre toate câte ne spune Dumnezeu tăcând, cel mai tare se aude întrebarea “ce vrei?” “Astăzi, ce vrei?”

Răspunzând bine la această întrebare, viaţa devine…mai binegrăitoare.

Tibi Ciortuz

O echipă de juniori spune rugăciunea „Tatăl nostru” înainte de fiecare meci

DE ANDREI NICOLAE  /   SPORT, FOTBAL  

O echipă de juniori spune rugăciunea „Tatăl nostru” înainte de fiecare meci
Echipa de fotbal formată din juniori sub 17 ani a clubului FCSB spun o rugăciune înainte de fiecare partidă. Tinerii fotbaliști se strâng în cerc, împreună cu antrenorii lor și rostesc „Tatăl nostru”.
Recent, în etapa a VI-a a Ligii Elitelor, FCSB Under 17 s-a impus cu 2-0 în fața marii rivale Dinamo, grație a două goluri marcate în repriza secundă.
Tinerii roș-albaștrii au învins rivala tradițională după două goluri marcate împotriva cursului jocului: pe contraatac după un corner al dinamoviștilor și, apoi, dintr-un penalty.
În acest moment, FCSB Under 17 se află pe locul 3 în clasamentul Seriei de Est, la șase puncte în spatele liderului FC Viitorul Constanța.

O despărțire necesara F. B. Meyer

 

În Biblie se prezintă o chemare la despărţire; ea arată că orice om trebuie să aibă o atitudine hotărâtă de despărţire faţă de răul care ne înconjoară. Dumnezeu, într-un fel, a dat cuvântul de ordine al  acestei despărţiri, când a stabilit timpul şi zilele, separând lumina de întuneric.

pion negru

Răsfoind paginile sfinte, vedem că această chemare a răsunat pentru cei mai mulţi dintre marii slujitori ai lui Dumnezeu: a fost adresată lui Avraam atunci când Dumnezeu i-a spus să iasă din ţara părinţilor şi chiar din casa tatălui său; i-a fost adresată lui Moise şi poporului Israel când a sosit momentul să iasă de sub jugul lui Faraon; a fost adresată şi seminţiei lui Levi când, la uşa cortului, după teribila zi a viţelului de aur, Moise a chemat la el pe cei care voiau să-L slujească pe Domnul şi să răzbune Numele Său, care fusese batjocorit; aceeaşi chemare se adresează şi astăzi Bisericii creştine: „Ieșiți din mijlocul lor, despărţiţi-vă de ei; zice Domnul” (2. Corinteni 6:17 ). „leşiţi din mijlocul ei (cetatea „Babilonul cel Mare“), ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei” (Apocalipsa 18:4 ).

Dar ce este această despărţire la care suntem chemaţi? Este bine să fim foarte clari în această privinţă, pentru că există mai multe feluri de despărţiri, iar noi trebuie să fim puşi în gardă cu privire la contrafacerile celei adevărate, singura pe care ne-o indică Biblia.

Întâi, ea NU este despărţirea practicată de călugări. Viaţa izolată din mănăstiri a constituit întotdeauna – dar mai ales în Evul Mediu –  o atracţie care a fascinat multe suflete nobile. Pentru mulţi oameni, idealul vieţii creştine era să se închidă în cine ştie ce vale îndepărtată, la adăpost de zbuciumul omenirii, construind pentru propria lor folosinţă case şi biserici. Aceştia îşi întrerupeau munca lor pentru a face fapte de cucernicie, salutând aurora prin cântec şi asistând la asfinţit în mijlocul imnurilor. Această viaţă monahală, cu totul ideală, a atras multe suflete avide de sfinţenie şi puritate, formându-se multe congregaţii chiar în afara catoIicismului.

Dar această despărţire de lume, absolută şi egoistă, nu poate să fie aceea la care ne cheamă Domnul Isus Hristos. El a cerut, prin rugăciunea pe care ne-a transmis-o apostolul loan, ca noi „să nu fim scoşi din lume“. Ce ar deveni această lume, dacă ne-am retrage toţi din mijlocul ei? N-ar mai avea nicio speranţă de ridicare, de mântuire, dacă cei chemaţi să strălucească în noaptea ei asemeni unor făclii şi să fie o sare care să-i împiedice stricăciunea, s-ar îndepărta toţi, lăsând-o singură, abandonată, pierdută!

Nu, despărţirea prin călugărie NU este aceea predicată de Domnul Isus! Nu este nici aceea a FARISEILOR, care pretindeau că omul poate fi religios fără să fie bun. După părerea lor, ca şi „mormintele văruite pline de oasele morţilor“, puteau fi plini de jaf şi de necumpătare, fiind de ajuns dacă paharul sau farfuria erau curăţite doar pe dinafară. Spuneau că păcatul nu provine din interiorul omului, ci că îi este transmis din afara lui. Contactul cu un om nespălat pe mâini înainte de a mânca era de ajuns să-l păteze pe orgoliosul fariseu care, pe de altă parte, permitea unui fiu să-şi abandoneze părinţii; şi astfel, el predica depărtarea de orice contaminare posibilă.

Dar Domnul nostru a desfiinţat pentru totdeauna aceste distincţii pur omeneşti şi false. EI ne-a învăţat prin cuvintele Sale, prin exemplul şi prin viaţa Lui, că necurăţia morală nu ni se transmite prin contactul cu oamenii imorali, ci că se formează în inima noastră prin „firea păcătoasă care locuieşte în noi“ şi care se manifestă prin cuvintele şi faptele noastre.

Nicio viaţă de om nu a fost mai curată şi mai sfăntă decât a Domnului Isus. El mânca la masa unui fariseu, în compania oamenilor păcătoşi; El atingea ochii orbului, limba mutului, carnea stricată a leprosului. Observați de câte ori se spune că „El a întins mâna şi I-a atins…“ Şi, nu de aceasta are nevoie lumea? Nu de o mână care se intinde? Nu de atingerea Împăratului? Ca să ajuţi pe un om să-şi ducă povara nu este destul să-I priveşti sau să-i dai îndemnuri, trebuie „să întinzi mâna“, trebuie să-l atingi.

Printre mâinile care întorc aceste pagini sunt poate şi unele fine şi delicate, obişnuite cu lipsa de muncă mai mult decât cu treaba; ei bine, acestea pot şi trebuie să fie puse în serviciul lui Hristos; trebuie ca El să Se poată servi, făcând din ele minuni ale dragostei Sale. Societatea noastră are mare nevoie de aceasta! Contactul cu o lume care se pierde nu poate să ne păteze; dragostea este un dezinfectant şi, departe de a deveni necuraţi, pătrunzând prin dragostea lui Hristos în sânul unei lumi moarte şi corupte, vom vedea, dimpotrivă, că dragostea noastră creşte pentru tot ce este frumos, nobil, curat şi adevărat şi ne va ridica deasupra noroiului şi josniciilor omeneşti.

Despărţirea fariseilor NU este deci cea a Domnului Isus Hristos.

Cu atât mai mult NU este a Domnului Isus Hristos despărţirea pe care o practicau STOICII. Puritanii de altădată nu erau total eliberaţi de această eroare. Pentru ei, lumea era un haos lugubru; râsul şi veselia erau stigmatele unei vieţi neînnoite; idealul vieţii lor era prea îngust ca să lase loc bucuriilor dulci şi sfinte, care pot uşura truda zilnică, şi legitimelor mângâieri drăgăstoase care bucură şi înnobilează inima omului.

Exemplul Domnului Isus a fost întotdeauna un protest împotriva unei asemenea concepţii despre viaţă. El S-a alăturat sărbătorii de nuntă; a zâmbit copiilor care se jucau în locurile publice; i-a făcut atenţi pe ucenicii Săi cu privire la frumuseţea florilor, la podoabele păsărilor. El a trăit ca un Om între oameni. Oricât de sever S-a arătat faţă de cei care aderau la forme, a avut întotdeauna inima larg deschisă faţă de toate manifestările legitime şi naturale ale inimii omeneşti. Înainte de El, vechiul legământ a îngăduit şi a confirmat bucuria, dând această poruncă: „Să vă bucuraţi, voi şi familiile voastre, de tot lucrul mâinii voastre, cu care te-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău“.

Să ne facem obiceiul să scoatem bucurie şi binecuvântare din toate lucrurile frumoase şi curate care ne înconjoară, considerându-le ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru care El aşteaptă respectul şi recunoştinţa noastră.

Cum vom răspunde chemării care ne este adresată, dacă nu ştim în ce constă această despărţire şi la ce suntem chemaţi să renunţăm? Tocmai asupra acestui punct voi încerca să răspund; subiectul este delicat şi nu trebuie să lase loc niciunei interpretări greşite, pe cât este posibil.

Mă adresez celor care aparţin Domnului Isus sau care s-au decis să se unească cu El, celor care au înţeles sensul ascuns al crucii de la Golgota. Această cruce, cu braţele întinse, ne barează trecerea spre partea lumii; împreună cu apostolul, trebuie să exclamăm şi noi: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume“ (Galateni 6:14 ).

Să mergi în lume, să trăieşti în lume, să te amesteci cu lumea sunt termeni cu dublu sens, asupra cărora trebuie să ne fie atrasă atenţia.

Ca să înţelegem bine sensul cuvintelor „despărţiţi de lume“, trebuie să înţelegem ce înseamnă cuvântul „lume“ în sens biblic. De altfel, cel care se hrăneşte cu Evanghelia nu are nevoie să fie învăţat în privinţa aceasta; el ştie că lumea de care trebuie să se despartă nu se încadrează în viaţa Domnului Isus: duhul lumii este incompatibil cu Duhul lui Hristos; el ştie că nu este vorba de oameni, nici de societate, ci de manifestarea în om şi în societate a duhului omului, în aspectul lui necurat, pătat, în căutarea bucuriilor materiale şi senzuale, precum şi în drumurile care nu urmăresc  dreptatea şi sfinţenia.

Când vom fi foarte convinşi de imposibilitatea de a uni viaţa lumii acesteia cu viaţa Domnului Isus Hristos, vom avea mai puţine dificultăţi în orientarea felului nostru de viaţă.

Când vom avea o îndoială asupra a ceea ce avem de făcut, să aducem dificultatea în mod simplu înaintea Domnului şi, în lumina care se degajă din învăţăturile Sale, vom vedea clar în faţa noastră datoria pe care o avem, cu condiţia să ascultăm, să fim gata să ne lăsăm dezbrăcaţi de orice dorinţă egoistă, de orice altă căutare decât voinţa divină. Dacă cerem sincer lui Dumnezeu să ne arate voia Lui, El nu ne va înşela aşteptarea şi ne va conduce pe drumul rânduit de El pentru noi.

Problemele noastre îşi vor pierde atunci amărăciunea şi ascuţimea lor, iar dificultăţile apărute prin hotărârea noastră de a ne despărţi de lume – aşa cum cere Dumnezeu – vor dispărea încetul cu încetul. Vom pierde până şi gustul lucrurilor pe care le iubeam şi ne vom potoli setea la izvorul apelor vii, lângă care vom uita toate fântânile crăpate şi greţoase la care am încercat să ne adăpăm până acum.

Sute de credincioşi se întreabă zilnic ce anume trebuie să facă sau să evite şi, în multe ocazii, din lipsa unui principiu ferm sau a unei lumini suficiente, s-au rătăcit departe de drumul cel drept.

Oamenii văd aceleaşi lucruri din puncte de vedere diferite și pot da sfaturi total opuse asupra aceleiaşi probleme, încât nu trebuie să alergăm exclusiv la înţelepciunea oamenilor în legătură cu problemele care ne preocupă; aceasta, cu atât mai mult cu cât ele sunt de cele mai multe ori de ordin personal, intim, în care conştiinţa trebuie să rămână singurul judecător.

Unii vă vor interzice teatrul, alţii îl vor permite; unii vă vor spune NU, alţii vor spune DA, fără să ezite. Vedem aceste contradicții în fiecare zi şi ele ne obosesc.

Nu există oare nici un mijloc sigur de rezolvare a acestor probleme atât de delicate, dificile şi periculoase, care permanent se prezintă sub o formă sau alta în viaţa fiecărui om, făcând-o dureroasă uneori? Cu siguranţă există mijloace şi dorinţa mea este să căutăm împreună unele dintre acestea; ele vă vor ajuta, poate, să vedeţi mai clar în viaţă şi să vă îndreptaţi paşii pe calea cea mai sigură.

1. Să ne păzim de tot ce este nepotrivit cu relaţiile pe care le avem cu Domnul Isus Hristos. Care sunt aceste relaţii?

Suntem slujitorii Săi, răscumpăraţi prin sângele Său, şi l-am promis fidelitate. Este care potrivit de acum să ne mai amestecăm în plăcerile şi divertismentele acelora care Îl răstignesc? El îi priveşte cu tristeţe pe cei care-şi zic ostaşii Lui, pe care i-a pregătit pentru lupta cea sfântă, fraternizând cu rebelii şi de multe ori devenind ei înşişi rebeli, în contactul cu aceştia.

Noi suntem mădularele Lui, os din oasele Lui, carne din carnea Lui. Hristos, Capul nostru, a trecut din moarte la viaţă şi vrea să ne adune cu El în locuinţa Lui cerească. Am putea concepe să fie Capul în viaţă, iar mădularele să rămână de partea cealaltă, a morţii? Nu ar fi o absurditate să pretinzi că trăieşti viaţa Sa, că faci parte din Trupul Său glorios, dar să continui să trăieşti acolo unde El nu poate trăi? Noi suntem mireasa Lui şi suntem una cu EI, Divinul nostru Mire. Această unire intimă, tainică, depășește imaginaţia.

Suntem noi fideli faţă de Mirele nostru?

2. Să ne ferim de tot ceea ce lumea însăşi consideră ca fiind nepotrivit cu mărturisirea noastră de credinţă.

Cei necredincioşi, oamenii din lume, apreciază drept adevăratul creştinism; ei au o idee înaltă despre ce ar trebui să fie un creştin. De aceea, să ne oprim, să ne întoarcem paşii în clipa când observăm că asupra noastră se îndreaptă unele priviri surprinzătoare, al căror sens îl înţelegem imediat: „Ce, dumneavoastră aici? Nu mă aşteptam să vă întâlnesc aici!

Să fim atenţi să nu scandalizăm pe nimeni; mai bine să ne lipsim de ceea ce ni se pare legitim şi inofensiv, ca să nu fim niciodată, sub nicio formă, un motiv de scandal. Lumea ne judecă mai sever decât se judecă pe ea, şi are dreptate; să ascultăm înştiinţările ei, să nu le dispreţuim; de multe ori ne sunt foarte folositoare.

3. Să luăm seama la tot ce ar putea jigni o conștiinţă slabă. Această considerare este una dintre cele mai importante în viaţa creştină: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (1. Corinteni 6:12).

Şi de ce nu sunt bune toate lucrurile? Pentru că, în jurul nostru, unele conştiinţe, încă slabe, pot fi ispitite de ceea ce nouă, mai tari sau mai înaintaţi, nu ne vor provoca nimic supărător.

Suntem priviţi pentru a ni se urma exemplul, se contează pe noi ca pe un ghid sigur, precum se bazează un copilaș pe fratele lui mai mare. Să fim atenţi, să nu tratăm răspunderea noastră în mod uşuratic!

Să privim toate acţiunile noastre nu numai prin ce sunt în ele însele, dar mai ales prin influenţa pe care pot s-o exercite asupra celor din jurul nostru; să ne temem să dăm la o parte o barieră care ar putea să-i protejeze pe unii dintre aceştia de o tentaţie prin care ar risca să fie antrenaţi în afara drumului drept, chiar dacă pentru noi ea nu constituie un pericol.

Avem noi dreptul să-i lăsăm pe copiii noştri pe o cale periculoasă, acolo unde noi, datorită puterii şi staturii noastre, am putea trece fără teamă, dar unde ei vor fi expuşi să calce greşit şi să se piardă în prăpastie?

4. Să ne ferim de tot ce ar putea împiedica sau slăbi viaţa noastră spirituală. Care dintre noi nu suspină după o viaţă mai intensă şi într-o mai mare armonie cu viaţa divină? Dar cum am putea să ajungem vreodată acolo, dacă ne expunem unor influenţe care nu pot decât să slăbească şi să sufoce viaţa noastră spirituală? Există o mulţime de lucruri incompatibile cu rugăciunea şi cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi care lasă în urmă un gust de amărăciune care otrăveşte viaţa, după cum un gaz infectat distruge pentru totdeauna prospeţimea florilor peste care a trecut. Să ne despărţim cu hotărâre de toate aceste lucruri şi niciodată nu vom regreta!

5. Să ne depărtăm, pe cât este posibil, de orice societate în care vom fi obligaţi să ne punem lumina sub obroc.

Trebuie să avem „mijlocul încins şi făcliile aprinse“ (Luca 12:35 ). Ce altceva se cere de la o lumină, decât ca, odată aprinsă, să rămână aşa şi să nu-şi dea strălucirea cu intermitențe? Tot astfel, dacă vrem să fim cu adevărat folositori în lume, trebuie să dăm o bună mărturie, cu fidelitate şi continuitate, nu cu eclipse. Dacă în momentul când urmează să mergem într-un loc sau altul, Dumnezeu ne arată că acolo va trebui să voalăm drapelul nostru, vom face mai bine să renunţăm, din teama că vom fi pe un teren interzis.

Să nu mergem niciodată în vreun loc unde n-am putea să fim împreună cu Isus şi să-I implorăm binecuvântarea asupra noastră. Prezenţa Lui este singurul nostru bine adevărat, cea mai preţioasă ocrotire.

Dacă rămânem numai un moment singuri, departe de El, afară din El, suntem în cel mai mare pericol.  Să nu ne permitem niciodată să facem vreun lucru, indiferent ce anume, pe care Domnul Isus nu I-ar face împreună cu noi! Să nu mergem în vreun loc în care Domnul Isus n-ar putea veni cu noi! El este Cel care trebuie să meargă înaintea noastră, nu cel care să ne urmeze! Să fim atenţi să nu ne luăm noi părţile din faţă şi onorurile; să le lăsăm la uşă. El a mâncat la masă cu oameni de proastă reputaţie, este adevărat, dar a făcut aceasta în calitate de Mântuitor, nu de camarad. Să facem ce a făcut El şi să nu dorim să facem ce nu a făcut El!

Faceţi totul spre gloria lui Dumnezeu!“ (1. Corinteni 10:31 ). Această recomandare Ie rezumă pe toate celelalte; dacă o urmăm, dacă facem din ea regula vieţii noastre până în cele mai mici detalii, soluţia problemei pe care am analizat-o a fost găsită în întregime.

Toate aceste rezolvări, dacă le punem în practică, ne pot expune la luptă, la izolare; în orice caz, nu vom fi totdeauna înţeleşi de cei care ne sunt dragi; dar să nu ne descurajăm, pentru că numai în felul acesta vom declara că aparţinem aceluiaşi neam cu martirii, care au preferat să sufere totul, mai curând decât să renege Numele Domnului, pe care Îl iubeau mai presus de orice.

Se pot ivi uneori împrejurări în care ne este imposibil să nu mergem acolo unde nu am dori. De exemplu, o mamă poate să o oblige pe fiica ei să o însoţească într-o societate unde, fata fiind credincioasă, nu poate să se simtă bine. Dacă argumentele pe care le aduce ca să nu meargă acolo nu sunt acceptate, datoria fiicei este de a asculta, dacă, bineînţeles, conştiinţa ei nu îi înterzice formal aceasta. Ea poate să conteze atunci pe Mântuitorul; El o va însoţi şi o va păzi. Conştiinţa fiecărei persoane va examina situaţia şi o va rezolva cu ajutorul lui Dumnezeu.

Această despărţire, dacă ne cere unele sacrificii, ne oferă în schimb mari compensaţii: Ea este întâi calea cea mai sigură. Lumea are atâtea atracţii, iar slăbiciunea noastră este atât de mare, încât, dacă cedăm cât de puţin curentului, riscăm să fim antrenaţi pe nesimţite în adâncul prăpastiei, de unde nu vom mai putea ieşi.

Este apoi calea pe care suntem cei mai tari. Cine a fost cel mai mult pentru Sodoma? Lot, care s-a amestecat cu locuitorii corupţi, sau Avraam, care s-a depărtat de ei la început, iar apoi i-a eliberat? Când au dispărut de pe scenă anticele şi crudele jocuri păgâne? După ce au fost duşi acolo şi creştinii, nu ca spectatori, ci ca martiri.

Tot aşa va fi cu toate lucrurile de putreziciune morală în societatea modernă. Acestea nu vor fi suprimate decât în măsura în care oameni curajoşi şi hotărâţi vor înceta să-i mai încurajeze prin indiferenţă, dar mai ales prin prezenţa lor.

Este şi o cale de binecuvântări: „Toate cărările Domnului sunt îndurare şi credincioşie pentru cei care păzesc legământul şi poruncile Lui” (Psalmul 25:10 ). Aceasta este numai una dintre numeroasele şi preţioasele promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi a căror împlinire depinde, să reținem aceasta, de propria noastră fidelitate, de ascultarea de sfânta Sa voie. Când Îi abandonăm Lui toate lucrurile, El ne face părtaşi bogăţiilor Lui de har şi ne face cunoscut puterea Sa. În măsura în care Îl vom lăsa să aibă întreaga stăpânire a fiinţei noastre, El va fi puterea şi viaţa noastră.

Să îndrăznim deci să „ieşim din tabără“, din ceea ce obiceiurile societăţii noastre şi deprinderile  primite şi consacrate au nepotriviri cu legea divină; să renunţăm la pretenţiile şi prejudecăţile lor, la tot ceea ce ar împiedica mersul nostru, să suportăm batjocurile, să ne lăsăm calificaţi ca „ciudaţi“ sau „prefăcuţi“.

Ciudaţi şi prefăcuţi, ce ne pasă! Nu L-a tratat lumea la fel pe Mântuitorul nostru? De ce ucenicul să fie măgulit şi adulat, când Stăpânul lui a fost insultat, dispreţuit şi crucificat ca un răufăcător?

Să acceptăm ruşinea Lui, să ne încărcăm cu crucea Lui şi, într-o zi, vom putea să ne asociem gloriei şi triumfului său etern. Chiar în mijlocul amărăciunii vom găsi, în dragostea Lui, bogate compensaţii pentru tot ceea ce am suferit pentru El.

Să ne aducem aminte că, pentru a putea intra în intimitate cu Regele, trebuie să luăm parte la exilul Lui.

Să ne grupăm în jurul drapelului Stăpânului nostru şi, când va veni din nou biruitor pentru a-Şi lua în stăpânire tronul şi coroana, vom apărea cu El în glorie. EI ne va mărturisi şi ne va recunoaşte înaintea Tatălui Său ca pe aceia care L-au mărturisit în faţa oamenilor.

http://comori.org/viata-de-credinta/o-despartire-necesara/

O CIFRĂ DE 65.4 % DINTRE LAUREAŢII PREMIULUI NOBEL CRED ÎN DUMNEZEU

Patru personalități de origine română au obținut înalta distincție: Ioan Moraru (pentru Pace), Gheorghe Emil Palade (pentru Știință și Medicină), Elie Wiesel (pentru Pace) și Herta Muller (pentru Literatură). Dar dintre laureații Premiului Nobel, mai ales in stiințe, mai mult de jumătate, și-au arătat si declarat apartenența la credința crestină, demonstrând că Biblia este adevărată.

Potrivit lucării 100 Years of Nobel Prize (2005), o analiză a premiilor în discuție, dintre anii 1901 și 2000 găsim că 65.4% dintre laureati s-au declarat creștini (cu 423 de premii). Crestinii au câștigat un total de 78.3% din premiile pentru Pace, 72.5% in chimie, 65.3% in fizică, 62% in medicină, 54% in economie and 49.5% în distinctiile literare!

Sursa: Cătălin Dupu

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro 65.4% dintre laureații premiului Nobel cred în Dumnezeu

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/65-4-dintre-laureatii-premiului-nobel-cred-in-dumnezeu/

Compendiu Cultural: Majoritatea profesorilor au parere negativa asupra celor de confesiune evanghelica, spune studiul – May 16, 2007 | by Erin Roach  

Pagina de ştiri baptiste

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Compendiu Cultural: Majoritatea profesorilor au parere negativa asupra celor de confesiune evanghelica, spune studiul

http://www.sbcbaptistpress.org/bpnews.asp?ID=25660

May 16, 2007 | by Erin Roach

NASHVILLE, Tenn.(BP)–Majoritatea profesorolor din colegiile si universitatile americane au o parere negativa despre crestinii evanghelici fapt care duce la prejudicii si intoleranta in salile de clasa , confirma un studiu recent asupra parerii religioase a educatorilor.

Evanghelicii erau singura denominatiune religioasa majora care a fost vazuta negativ de majoritatea profesorilor, noteaza studiul emis in 7 mai de catre Insitutul pentru Cercetare a Evreilor si Comunitatii.

Printre profesorii universitari care nu sunt evanghelici, 53 % dintr-un esantion de 1,200 au spus ca au o parere negativa despre crestinii evanghelici in timp ce si-au exprimat o parere pozitiva fata de multe dintre celelalte grupuri religioase. Un profesor a spus ca atribuie dispretul fata de evanghelici activismului Partidului Republican si a opozitiei lor vizibile fata de stiinta.

Gary Tobin, directorul si anchetatorul sef al institului, spunea ca rezultatele au scos la iveala fara indoiala “confuzie si prejudacata” printre liderii educationali ai natiunii.

“Daca majoritatea profesorilor au spus ca nu simpatizeaza musulmanii sau evreii sau latino-americanii sau afro-americanii, atunci ar fi un semnal de alarma,” a declarat Tobin pentru Washington Post.”Nimeni nu ar incerca sa-si justifice sau sa explice acele sentimente. Nimeni nu ar spune : ”Motivul pentru care simt astfel este pentru ca lor nu le place politica negrilor sau a evreilor. Asta ar fi de neinchipuit.”

Tobin a descoperit ca 71% dintre membrii corpului profesoral au fost de acord cu afirmatia: “Acestei tari i-ar merge mult mai bine daca crestinii fundamentalisti si-ar tine convingerile religioase in afara politicii.”

David French, avocat pentru Fondul Alianta Apararii, a dat in judecata Universitatea de stat din Missouri in 2005 dupa ce un profesor a acuzat un student evanghelic de discriminare impotriva homosexualilor si a recomandat-o pe studenta pentru masuri disciplinare pentru ca a refuzat sa pledeze pentru adoptia de copii a cuplurilor de acelasi sex.

“In multe campusuri , daca esti crestin evanghelic , o sa trebuiasca sa mergi la ore in care o a ti se spuna nu numai ca mare parte din ceea ce crezi tu e gresit , dar si demn de batjocura,” un francez a declarat pentru The Post.

  1. Albert Mohler Jr., presedinte al Seminarului Teologic Baptist din Sud, a vorbit despre aceasta problema in jurnalul sau din 8 mai spunand ca acest studiu arata un dezechilibru printre profesorii universitari.

“Faptul ca asemenea erori de baza exista este un fapt semnificativ prin insasi existenta lui, luand in considerare faptul ca majoritatea americanilor cel putin sustin ca sunt crestini evanghelici,” a scris Mohler pe site-ul albertmohler.com.”Prapastia ideologica care divide elita academica de restul oamenilor din ce in ce mai mult, se poate vedea pe larg chiar aici. Multi academicieni, dupa cum au recunoscut, ii privesc de sus pe studentii evanghelici, bisericile evanghelice si pe cetatenii evanghelici.”

“Asta inseamna ca multi academicieni, bine situati pe pozitiile detinute, accepta de buna voie bani din taxe scolare si impozite de la o populatie pe care ei o privesc de sus,” a spus Mohler.

DESPARTIRILE DIN FAMILIE II INGRIJOREAZA CEL MAI MULT PE TINERI—familiile care se destrama lasa un gol pe care tinerii din ziua de azi cauta sa-l umple cu spiritualitate , a declarat un pastor pentru Minneapolis-St. Paul Star Tribune in legatura cu un studiu ,care ,a descoperit ca problema care ii ingrijoreaza cel mai mult pe tinerii de azi este lipsa un camin armonios .

“Generatia de azi este profound stricata de rupturile din familie,” a declarat pentru Star Tribune ,Efrem Smith, din Church of Sanctuary Covenant, o congregatie multi-etnica din Minneapolis, adaugand ca multi tineri sunt victime ai copiilor nascuti nelegitimi si ai divortului si chiar si copiii din caminele intacte se simt neglijati de parinti din cauza orarului aglomerat al acestora.

“Copiii inteleg ca o familie puternica si iubitoare este centrul, baza pe care se dezvolta busola morala , simtul unui scop in viata, o identitate,” a spus Smith.

Fara o busola morala sau indrumare de acasa, multi tineri sunt deschisi sa lase ca acel gol sa se umple cu spiritualitate, a delcarat Smith ziarului. Ei sunt flamanzi dupa Dumnezeu pentru ca ei sufera, a descoperit Smith.

Aproape 90% din tineri au spus ca spera sa se casatoreasca si sa aiba copii si aproape trei patrimi au spus ca religia si spiritualitatea sunt importante pentru ei.

PRIMAVARA ACEASTA A FOST CEA MAI NEFAVORABILA DIN ISTORIA TELEVIZIUNII- -Pentru toti expertii care spun ca copiii ar trebui sa petreaca mai putin timp in fata televizorului pentru a evita obezitatea s-ar putea sa existe niste vesti bune. Primavara aceasta a fost cea mai rea din istoria rating-ului TV.

“Aceasta ar putea fi primavara in care sa vedem o schimbare radicala la felul in care oamenii privesc uitatul la TV, a declarat pentru Associated Press Sarah Bunting co-fondator al site-ului Televiziunea fara Mila.”

Cu cel putin 2,5 milioane de oameni mai putin s-au uitat la principalele posturi tv in aceasta primavara in comparatie cu aceeasi perioada anul trecut, arata statisticile, iar NBC a stabilit in aprilie un record pentru saptamana cea mai putin vizionata din ultimii 20 de ani.

De la inceputul lui martie numarul telespectatorilor din prime-time pentru 4 cele mai mari retele a scazut la 37,6 milioane de la 40,3 milioane in timpul aceleasi perioade anul trecut declara AP. Agentiile de publicitate ezita sa mai finanteze noi emisiuni , si directorii din domeniu sunt nedumeriti de aceasta scadere a rating-ului.

Unii atribuie aceasta schimbare unei folosinte in continua crestere a camerelor de filmat digitale printre americanii de rand. Nielsen Media Research pune la socoteala telespectatorii unei anumite emisiuni numai daca acestia o vizioneaza in timp de 24 de ore de la emisia in direct , dar multa lume alege sa se uite la emisiunile care ii plac uneori zile mai tarziu.

Agentia Nielsen nu ii pune la socoteala deloc pe cei care descarca emisunea de pe iTunes si o vizioneaza pe un iPod sau telefon celular , sau daca descarca un episod de pe site-ul retelei,” a raportat AP.

Poate copiii inlocuiesc televizorul cu o plimbare cu bicicleta sau cu un meci de basket in aer liber, sau poate adultii aduc in viata lor din ce in ce mai multe dispozitive. Nu exista nici un mijloc de a sti chiar acum, a spus Nielsen , dar industria televizunii se lupta se reformeze modul in care isi numara telespectatorii.

STIRI DIN FILME- – Filmul “The Last Sin Eater” al companiei FoxFaith, care este bazat pe romanul lui Francine Rivers, apare pe DVD pe 15 mai. Filmul -evaluat cu PG 13 pentru elemente tematice si anumita violenta- se concentreaza asupra unei comunitati Appalasa din secolul 19, unde libertatea fata de pacat se crede a fi obtinuta printr-un ritual Welsh stravechi. Dar o adolescenta scpata de vina, nesatisfacuta de ritual, cauta pana ce il gaseste pe adevaratul “mancator de pacate”, Cristos.Lansat mai intai in cinematografe, “Ultimul Mancator de Pacate” e primit note mari de la audienta generala dar si de la telespectatorii crestini. New York Times a delcarat ca filmul : “a fost minunat produs , interpretat cu toata convingerea” si a fost “arta religioasa pentru consumul audientei generale”.

……………………………………………

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri10_iun07.htm

Bătrinii Bisericii – Presbiteri – Bătrânii bisericii –

Bătrânii bisericii

CUPRINS

Introducere

  1. Calificările lor
  2. Selectarea lor

III. Disciplinarea lor

  1. Durata serviciului lor
  2. Susţinerea lor
  3. Numărul lor

VII. Conducerea lor

VIII. Procesul lor de decizie

  1. Ce se datorează lor
  2. Alte puncte

Bibliografia selectată

Introducere

S-au scris câteva cărţi şi articole excelente recent care confirmă faptul că guvernarea bisericii Nou Testamentale trebuie să fie formată dintr-un bord de bătrâni. Aceasta este şi presupunerea acestui articol în ceea ce urmează. Cu toate acestea s-au observat şi probleme mari în aplicarea formei biblice de guvernare. Acest articol caută să expună acele probleme şi îşi propune să găsească şi soluţii.

Leith Anderson într-un articol de-al său intitulat Practica de slujire în cadrul bisericilor din secolul 21 (apărut în cartea lui Roy B. Zuck, editor, Vital Church Issues, Examining Principles and Practices in Church Leadership [Chestiuni vitale ale bisericii, Examinarea principiilor şi a practicilor din cadrul conducerii bisericii, n. tr.], page 40), crede că există patru caracteristici ale bisericilor care funcţionează în mod greşit:

„Aceste biserici cu funcţionare greşită are în mod tipic una sau mai multe din următoarele caracteristici. În primul rând, păcate specifice sun practicate în mod constant şi cunoscute a fi practicate de persoane din biserică, adesea în cooperarea unuia cu altul. Păcatele pot fi orice, însă de obicei ele includ imoralitatea sexuală, incorectitudinea financiară (în special în chestiunile de afaceri), discordanţa, vrajba, bârfa şi împotrivirea faţă de conducerea Duhului Sfânt. Ceea ce face biserica să funcţioneze greşit nu este practica păcatului ci inabilitatea trupului bisericii de a se ocupa cu acesta în mod biblic.

O a doua caracteristică este dominaţia liderilor carnali. În cadrul bisericilor care funcţionează greşit, liderii din cadrul ei nu au calificările din 1 Timotei 3, totuşi ei rămân în poziţie, controlând astfel direcţia şi slujirea bisericii.

Izolarea este o a treia caracteristică. Unele biserici s-au retras aşa de mult de la relaţiile exterioare încât au pierdut contactul cu realitatea, ele nu mai participă la trupul mai lărgit al lui Hristos şi le lipseşte slujirea faţă de lumea din afara bisericii. Din punct de vedere spiritual ele sunt independente şi izolate.

Erezia practică este o a patra caracteristică. Unele biserici sunt ortodoxe pe hârtie dar eterodoxe în practică. Cele mai comune practici ale unei astfel de biserici sunt în cadrul extremelor legalismului şi al licenţei. Aceste extreme sunt adesea explicate prin sectarism sau vreo doctrină dezechilibrată a harului. Dificultatea este că bisericile care funcţionează în mod greşit îşi perpetuează maladiile lor. Ele sunt sisteme închise în care greşitul pare corect şi sănătosul bare bolnav.”

(Un articol care tratează prima caracteristică se numeşte Disciplina bisericii locale [se poate citi în limba engleză de la Local Church Discipline]. Acest articol însă se adresează celei de-a doua caracteristici.)

I. Calificările lor

Una dintre contribuţiile aşa numiţilor Fraţi Creştini (sau Plymouth) este doctrina sa despre conducerea bisericii locale. Uneori fiind în forme modificate, cu toate acestea multe denominaţii conservative şi biserici independente le-au adoptat. Muller şi Craik au fost liderii implicat în formularea noii mişcări din cadrul primei jumătăţi a secolului al nouăsprezecelea.

• „. . . în 1838, şi aparent fiind distraşi de tendinţa de pretutindeni de a renunţa la toată guvernarea formală fin cadrul bisericii, Muller şi Craik s-au retras într-o tabără din Bristol pentru două săptămâni pentru a se dedica rugăciunii şi meditării asupra chestiunilor legate de structura bisericii. Ei s-au reîntors cu convingeri atent de maturizate în ceea ce priveşte bătrânii bisericii şi disciplina. Ei au considerat că a fost ideea lui Dumnezeu ca bătrânii să fie recunoscuţi în cadrul bisericii. Aceştia erau aleşii Duhului Sfânt, chemarea lor fiind una din partea Duhului, însă erau confirmaţi de posedarea calificărilor corespunzătoare şi de binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrarea lor. . .” (Roy Coad, A History of the Brethren Movement [O istorie a mişcării de frăţietate], p. 155-156).

Acolo unde două cuvinte englezeşti sau fraze sunt specificate în cadrul calificărilor, ele sunt de fapt similare în limba greacă. Anumite porţiuni au fost puse în aldine sau îngroşate pentru a accentua anumite porţiuni.

A. Ideal sau calificare?

1. Verbul

Scriptura spune, „Un privighetor trebuie să fie . . .” (1 Timotei 3:2, Tit 1:7). Acele lucruri menţionate sunt cu siguranţă calificări şi nu doar nişte idealuri pentru care să se lupte bătrânii bisericii însă pe care nu le pot niciodată atinge şi acestea nu sunt nici o listă cumulativă pe care o împlineşte în mod constituit cei supravegheaţi ci sunt lucruri pe care nu trebuie să le îndeplinească bătrânii individual.

• „Acestea nu sunt idealuri pe care ar trebui să le caute privighetorul, ci sunt standarde pe care el trebuie să le atingă. . .” (J. R. Littleproud, The Christian Assembly [Adunarea creştină], p. 64).

  • „Aceste pasaje trebuiesc studiate cu atenţie şi aplicate cu sârguinţă în cadrul vieţii de congregaţie, căci liderii nevrednici au făcut rele de nespus” (Gary Inrig, Life in His Body [Viaţa în Trupul Său], p. 105).
  • „Am observat în mod repetat că marea greşeală pe care o fac multe biserici atunci când caută să stabilească o conducere biblică de bătrâni şi diaconi este aceea de a numi în funcţie pe oamenii greşiţi pentru aceasta. În cele din urmă, biserica este încărcată cu liderii greşiţi şi probabil că suferă ani la rândul de probleme ca acelea experimentate de biserica din Efes. Insistă asupra ocupări acestor poziţii din biserică de oameni calificaţi din punct de vedere biblic, chiar dacă acestor oameni le va trebui ani în şir ca să se dezvolte. Ascultarea completă de Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna cea mai bună politică” (Alexander Strauch, Minister of Mercy, The New Testament Deacon [Lucrarea milei, Diaconul Noului Testament], p. 88).
  • „Cea mai comună greşeală făcută de bisericile care sunt gata să implementeze conducerea biblică a bătrânilor este aceea de a numi în funcţie oameni necalificaţi din punct de vedere biblic. Pentru că întotdeauna va fi nevoie de păstori mai mulţi, este ispititor să permiţi ca nişte oameni necalificaţi, nepregătiţi, să-şi asume conducerea în cadrul bisericii. Aceasta este, o formulă de pierdere de timp dovedit” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church [Conducerea biblică, Restaurarea calităţii de conducere la locul ei potrivit în biserică], p. 19).
  • „Poziţiile din cadrul bisericii lui Dumnezeu nu sunt în mod onorific acordate indivizilor care au frecventat în mod credincios biserica sau care sunt seniori în ani” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church [Conducerea biblică, Restaurarea calităţii de conducere la locul ei potrivit în biserică], p. 19)

    2. Stilul

    Calificările sunt găsite în cadrul literaturii care are un stil logic. Stilul este desemnat să fie preluat la valoarea sa. Acesta nu este un material poetic ca cel din Proverbe, care conţine concepte care sunt adevărate în mod general dar care pot fi diferit în instanţe separate. Materialul logic este pentru a fi ascultat şi nu pentru a fi alegorizat.

    B. Durata calificării

    1. Viaţa timpurie

    Calificările nu au rolul de a elimina pe cineva care a eşuat să împlinească un standard în cadrul vieţii sale timpurii deşi acesta le împlineşte la vremea când este un candidat pentru supraveghere. De exemplu, un potenţial bătrân al bisericii ar trebui să fie cunoscut după ospitalitatea sa la vremea când el este un candidat deşi mai devreme în cadrul vieţii sale poate că nu a fost cunoscut ca fiind ospitalier.

    2. Viaţa prezentă

    El ar trebui să fie de obicei ospitalier la timpul când este propus pentru poziţia de conducere. Însă el nu trebuie să fie descalificat doar pentru că de cinci ori din sute de oportunităţi din anul precedent al propunerii sale să fie un conducător el nu a fost primitor de oaspeţi.

    1 Timotei 3:2 şi Tit 1:6-7 sunt afirmaţii destul de puternice care cer ca un bătrân al bisericii să împlinească acele calificări care urmează. Totuşi, nu este nimeni perfect. Cu toate aceste trebuie ca în cadrul preponderenţei oportunităţilor candidatul să arate calităţi pozitive. Un candidat care împlineşte de obicei calificările poate fi făcut un bătrân al bisericii. Chiar şi dacă un candidat în rare ocazii nu arată o calitate pozitivă, acesta poate fi recunoscut ca bătrân al bisericii dacă el arată astfel de calificări de obicei.

    C. Fără prihană(1 Timotei 3:2; Tit 1:6-7)

    Aceasta este o calitatea a unei persoane pe care şi-o poate permite, „. . . nimic care vreun adversar să aibă ceva de zis contra, sau despre care să poată face o acuzare. . .” (Trench, Synonyms of the New Testament [Sinonime ale Noului Testament], p. 382).

    • „Atunci când un lider este fără cusur, criticii nu pot discredita profesarea credinţei sale de creştin să să-l dovedească că nu e potrivit pentru a-i conduce pe alţii” (Neemia 6:13) (Alexander Strauch, Biblical Eldership, an Urgent Call to Restore Biblical Church Leadership [Conducerea biblică, Apelul urgent spre restaurarea conducerii biblice bisericeşti], ediţia a 3 a, p. 189).

    Cu toate acestea, unii duşmani au minţi foarte creative şi pot face schimbări bizare. Doar acela care doreşte să fie un conducător nu ar trebui să fie descalificat doar pentru motivul că cineva aduce o acuzaţie care este credibilă doar pentru cel care o face. Doar acel candidat care este răspunzător de schimbările eventuale, având o boare de posibilitate în mintea celor care aleg (probabil datorită bine cunoscutelor defecte din vieţile candidatului), este descalificat. Această boare ar trebui să fie bazată pe defectele bine-cunoscute din viaţa candidatului.

    D. Soţul unei singure soţii(1 Timotei 3:2, Tit 1:6)

    Există patru interpretări:

    1. Biserica

    „O singură soţie” din această interpretare este biserica. Aceasta este o încercare stângace din partea teologilor Romano-catolici pentru a proteja doctrina nebiblică a celibatului preoţilor. Nu există nici cea mai neînsemnată iluzie în aceste contexte care să afirme faptul că soţia supraveghetorilor ar trebui să fie înţeleasă ca fiind biserica. Mai degrabă ar fi o referinţă frecventă la familia conducătorului. Astfel el trebuie să aibă o soţie literal vorbind (1 Timotei 3:4-5; Tit 1:6). În plus, figura de căsnicie este că Hristos este soţul iar biserica universală este soţia Sa (Efeseni 5:23; Apocalipsa 19:7b).

    2. Revendicare referitoare la căsnicie

    Argumentul că un bătrân al bisericii ar trebui să fie căsătorit nu ar fi fără vreun merit, vezi paragraful „Y” de mai jos. Totuşi, accentul din această frază nu este pus pe lipsa unei soţii (dacă ar fi fost aşa, aceasta s-ar fi pus astfel „soţul unei soţii”) ci pe pluralitatea de soţii („soţul unei singure soţii”).

    3. Interzicerea recăsătoriri pentru cei văduvi

    În această interpretare, dacă un bătrân al bisericii îşi pierde soţia prin moarte, această calificare l-ar împiedica să se mai recăsătorească. Totuşi, există un pasaj paralel care se ocupă cu văduvele; acesta demonstrează insuficienţa acestei interpretări.

    O văduvă trebuie să fie „soţia unui singur bărbat” (1 Timotei 5:9). Tinerele văduve sunt încurajate să se recăsătorească (1 Timotei 5:14). Pavel nu ar fi sfătuit pe vreo văduvă să facă ceva care ar putea fi o ameninţare pentru traiul ei viitor dacă ar fi murit şi al doilea soţ al ei. Astfel „soţia unui singur bărbat” nu poate însemna că o văduvă trebuie să rămână necăsătorită.

    Din moment ce „soţul unei singure soţii” este aceeaşi cu „soţia unui singur soţ”, doar că genurile lor au fost inversate, atunci este rezonabil să concludem faptul că interzicerea recăsătoriri nu este interpretarea corectă din acest context referitor la conducătorii din cadrul bisericii.

    4. Adulterul

    Această calificare ar preveni ca cineva care a avut o mulţime de soţii să devină un conducător în biserică. În timpul Noului Testament, poligamia era practicată printre cei bogaţi şi rabinii au permis regelui să aibă 48 de neveste (Jeremias, Jerusalem at the Time of Jesus [Ierusalimul în vremea lui Isus], pag. 90, 93). Calificarea aceasta ar interzice ca un bărbat să fie un conducător în biserică, care este în prezent într-o stare de adulter (relaţii sexuale nepermise).

    • „Consensul general al scolasticilor evanghelici cu privire la fraza ‚soţul unei singure soţii’ atât din 1 Timotei 3 cât şi din Tit 1 este acela că înseamnă că el este soţul unei singure soţii care este în viaţă” (Ray Bohlin, Can Deacons be Divorced? [Pot diaconi să fie divorţaţi?], material preluat de la Probe Ministries la http://www.probe.org/docs/e-deacons2.html).

    E. Cumpătat (1 Timotei 3:2)

    Din punct de vedere literal acest termen este opusul intoxicării. Totuşi, această caracteristică este acoperită de fraza „să nu fie beţiv” [în versiunea în limba engleză este folosită expresia „să nu fie dependent de alcool”, n. tr.], în acelaşi catalog de calificări. Din moment ce aceeaşi listă nu ar copia calificările, termenul „cumpătat” probabil că este folosit în mod figurativ. Folosit în acest fel acesta indică claritatea completă a minţii şi a rezultatului unei bune judecăţi (Dictionary of New Testament Theology [Dicţionarul Teologiei Noului Testament], 1:514-515).

    F. Prudent (1 Timotei 3:2); sensibil (Tit 1:8)

    Acesta este descrierea unei persoane care are control asupra pasiunilor şi dorinţelor sale neevlvioase (Trench, pag. 71-72). Un candidat nu trebuie să fie impecabil. Totuşi, el trebuie să fie familiar cu păcatul pe care tinde să-l comită şi să-l aibă astfel sub control. Versiunea NIV din limba engleză traduce acest termen prin „auto-controlat”.

    G. Respectabil (1 Timotei 3:2)

    Deoarece candidatul şi-a ordonat în mod adecvat întreaga sa viaţă, relaţiile sale cu alţii sunt potrivite şi funcţionează în mod adecvat.

    • „Buna ordonare nu este referitoare doar la îmbrăcăminte şi la atitudine, ci la viaţa interioară, care se exprimă de fapt pe sine în conversaţiile exterioare” (Trench, pag. 346).

    H. Primitor de oaspeţi (1 Timotei 3:2; Tit 1:8)

    A fi primitor de oaspeţi în cadrul culturii din vremea lui Timotei însemna a primi şi a avea grijă de oaspeţi, în special pe cei străini, într-un fel prietenos şi generos (Dictionary of New Testament Theology, 1:59-60).

    I. Capabil să înveţe pe alţii (1 Timotei 3:2)

    Aceasta este o traducere discutabilă a limbii greceşti. Doar de două ori este folosit cuvântul didaktikos, într-un context care îi dezvăluie înţelesul. În acel context acesta înseamnă „a învăţat” sau „a fost învăţat” (Philo, On the Change of Names [Despre schimbarea numelor], paragraful 84, şi Rewards and Punishments [Răsplăţi şi pedepse], paragraful 27; Rengstorf în cadrul cărţii Theological Dictionary of the New Testament, 2:165 este de acord cu această înţelegere).

    Astfel această calificare nu înseamnă că cel care candidatul trebuie să fie un învăţător. Acesta înseamnă mai degrabă că el trebuie să fi fost un student de succes al Cuvântului. El nu are un dar de învăţare conform acestei calificări. El are o cunoaştere comprehensivă a Cuvântului lui Dumnezeu pentru a putea păstori, corecta sau mustra. Această calificare vorbeşte despre cunoaştere nu despre înţelepciune. Înţelepciunea este implicată în „cumpătare” de la paragraful „E” de mai sus.

    Tit 1:9 accentuează faptul că un candidat la poziţia de privighetor trebuie să aibă destulă cunoaştere a Cum pentru a sfătui şi a convinge pe aceia care susţin doctrina falsă. Ba mai mult, conducerea bisericii din Ierusalim a căutat să ajute pe diaconi în aşa fel încât conducerea să nu fie aşa de ocupată încât să neglijeze lucrarea Cuvântului (Faptele Apostolilor 6:4). Propovăduirea Cuvântului putea include consilierea, evanghelizarea, învăţarea, şi aşa mai departe. În mod aparent de la un candidat la poziţia de conducător în biserică se aştepta să fie capabil pentru un anumit tip de slujirea a Cuvântului deşi nu toţi ar avea nevoie să fie învăţători.

    Cel mai bună cale pentru ca un candidat să atingă această calificare este prin pregătirea formală. Poate că echivalentul unui titlu de Associate Degree în Biblie sau în teologie ar întâmpina această calificare. Acesta este de obicei un curs de studiu de doi ani pentru studenţii de la şcoli cum sunt Emmaus Bible College, Moody Bible Institute, şi Brooks Bible College. Totuşi, un candidat poate întâmpina această calificare printr-un studiu informal propriu. Dacă acest candidat nu studiază tot timpul, el nu poate dobândi un grad adecvat de cunoaştere pentru mulţi ani.

    J. Să nu fie dependent de vin (1 Timotei 3:3; Tit 1:7)

    Din punct de vedere literal acest cuvânt însemnă „zăbovitor la vin” (Vine, Expository Dictionary, 1:146 [Dicţionar Expozitiv]). CU siguranţă că un alcoolic activ ar fi exclus. Doar aceia care practică moderaţia sau nu beau alcool ar putea fi calificaţi.

    K. Blând (1 Timotei 3:3)

    Cel care împlineşte această calificare nu va fi considerat prin dările lui de socoteală drept general, rege, un stăpân, un domn, un şef, sau un ofiţer şef. Mai degrabă, acesta ar apărea pentru cei din jur ca un lider a cărui calitate de conducător nu este autoritară.

    * „Stăpânii care arată această calitate nu îşi impun în mod aspru poziţia lor superioară asupra acuzaţiilor lor ci mai degrabă sunt gânditori şi atenţi” (Dictionary of New Testament Theology, 2:256).

    L. Necertăreţ (1 Timotei 3:3); nu este bătăuş (Tit 1:7)

    Literal, aceste cuvinte înseamnă „care nu se bate” (Vine, 1:146). Unul care trebuie ţinut atunci când devine mânios sau unul care este certăreţ sau argumentator nu ar trebui să fie numit în calitatea de bătrân al bisericii. Candidaţii care în contextul argumentelor se tot învârt, îşi ridică vocea, lovesc cu pumnii pe masă şi îşi atacă oponenţii sau îşi interpretează greşit poziţiile lor, nu sunt calificaţi. Un conducător al bisericii ar trebui să fie capabil să se angajeze într-o controversă şi să-şi spună punctul fără a se opune crezând că îi atacă pe ceilalţi în mod figurativ sau literal şi fără o aprindere ulterioară a tensiunii.

    M. Liber de dragostea de bani (1 Timotei 3:3); nu este lacom de câştig mârşav (Tit 1:7)

    Lupta după posesiuni, bogăţie şi proprietăţi nu ar trebui să fi în atenţia vieţii unui conducător. Cu siguranţă că orice consideraţie financiară care vine odată cu poziţia de lider nu ar trebui să fie motivaţia pentru cel ce doreşte să fie un lider. Faptul că un candidat a fost plin de succes din punct de vedere financiar nu este o calificare.

    N. Să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. (Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?) (1 Timotei 3:4-5); având copii . . . care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare (Tit 1:6)

    Candidaţii care nu fac o slujbă bună în a-şi conduce familiile lor nu pot fi lideri. Dacă un tată nu poate să-şi disciplineze cu succes familia sa, el s-ar putea să folosească aceleaşi metode defectuoase în timp ce conduce biserica în disciplină, dacă acesta ar fi fost permis să devină un bătrân al bisericii. Inabilitatea candidatului poate fi propria sa greşeală dacă acesta are o soţie sau un copil încăpăţânată. Este greu pentru o adunare să-şi determine responsabilitatea, mai ales din moment ce conducerea este critică în a ajuta adunarea să atingă scopuri divine, de aceea este nevoie de o înregistrare dovedită despre familia unui candidat.

    Nici cel care poate disciplina doar prin ameninţare nu poate fi un lider. Mai degrabă el ar trebui să disciplineze cu har şi demnitate şi să-i inspire pe alţii în a-l respecta (Trench, pag. 346-347).

    În Tit 1:6, fraza „să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare”, se referă la copiii aceluia ce candidează să devină lider şi nu la candidat. Acest lucru este cunoscut deoarece cuvântul grecesc pentru „rebeliune” (plural, neutru), este în acord de număr şi gen cu „copii”. Acesta nu se acordă în număr sau gen cu „bărbat” (singular, bărbat sau femeie).

    Un om al cărui copii sunt implicaţi în cheltuieli extravagante pe propriile lor plăceri şi pofte sau care sunt gălăgioşi, nu s-ar califica pentru postul de supraveghetor (idem, pag. 55; Luca 15:12). Toţi copiii sunt păcătoşi – de aceea, nici un candidat nu se poate aştepta să nu aibă copii cu probleme de păcat. Totuşi, noi ar trebui să rezolvăm problemele lor. Dacă problemele lor ies din control încât aceştia să fie acuzaţi (de exemplu, biserica i-a disciplinat în mod public, un judecător i-a declarat delicvenţi, un alt părinte îi acuză într-adevăr de a fi tatăl copilului fiicei lor) atunci tatăl nu s-ar califica să fie un lider.

    Notaţi faptul că aceste calificări implică faptul ca copiii să fie parte a casei. De la candidat se aşteaptă să-şi disciplineze membrii casei sale. El ar putea avea un copil care este încăpăţânat şi care este greu de disciplinat însă acesta a avut bună grijă de el atunci cât a fost în casa lui. Copilul pleacă de acasă şi merge la colegiu, îşi găseşte o slujbă, sau se căsătoreşte. Acum să el este responsabil pentru sine el devine indisciplinat. Aceasta nu îl califică pe tatăl lui să fie un lider ci mai degrabă dezvăluie e degrabă dezvăluie expertiza tatălui în felul de tratare a persoanelor dificile. Un lider ar trebui să trateze pe credincioşii dificili din adunare şi tatăl din acest exemplu a arătat că este capabil.

    Alte calificări se adresează caracterului nesatisfăcător al unui tată care lasă o amprentă negativă asupra unui copil printr-o trăire de dominaţie şi mai ales de nepăsare.

    O. Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului (1 Timotei 3:6)

    Dumnezeu l-a pedepsit pe diavol datorită mândriei lui (Isaia 14:14-15). O problemă a credincioşilor imaturi care devin lideri în biserică este că ei o să domnească mai degrabă decât să fie exemple sau slujitori (Marcu 9:33-37; Luca 9:46-48; 22:24-30; Iacov 4:6; 1 Petru 5:3). Probabil că ei nu au înlocuit mândria omului vechi cu umilinţa omului nou.

    Pavel i-a spus lui Tit să rânduiască bătrâni (sau presbiteri, în versiunea romanească, Tit 1:5) în Creta (AD 66–House, Chronological and Background Charts of the New Testament [Hărţi cronologice şi de fundal ale Noului Testament], p. 132). Din moment ce existau iudei care erau prezenţi în Ziua Cinzecimii (Faptele Apostolilor 2:11; AD 32–House, p. 129) este posibil că unii dintre bătrânii rânduiţi de Tit să fie credincioşi de aproape 34 de ani.

    Pavel a pus bătrâni în Listra, Iconia şi Antiohia (Faptele Apostolilor 14:21-23; AD 49–House, p. 130). Dacă Nicolae ar fi fost parte a unei comunităţi creştine în Antiohia (Faptele Apostolilor 6:5, AD 34-35–House, p. 129), noii bătrâni puteau să fie credincioşi de 15 ani.

    Pavel a predicat în Iconia în anii 48-49 d. Hr. (Faptele Apostolilor 4:11; House, p. 129). Astfel bătrânii din Iconia puteau să fie creştini doar de câteva luni înainte de a fi numiţi în funcţia de priveghetori. Totuşi, exista o comunitate evreiască puternică acolo (Faptele Apostolilor 14:1); astfel acei oameni puteau să fie credincioşi ai Vechiului Testament de ceva vreme bună.

    Pavel a fost în Listra în anul 49 d. Hr. (Faptele Apostolilor 14:6, 8 şu; House, p. 130). Ceea ce era adevărat despre bătrânii din Listra nu putea să fie identic cu cei din Listra (Faptele Apostolilor 16:1, 3).

    Ed Glasscock argumentează pentru o vârstă minimă de 30 de ani pentru bătrâni. El indică faptul că comunitatea de la Qumran cerea această vârsta minimă pentru a putea sluji ca bătrân în cadrul comunităţii lor. Isus avea 30 de ani când şi-a început lucrarea Sa publică. Pavel probabil că avea 30 de ani atunci când aproba moartea creştinilor (The Biblical Concept of Elder [Conceptul biblic despre bătrânii bisericii], în chestiunile vitale slujirii, examinarea preocupărilor şi conflictelor din lucrare, p. 140-141). Totuşi, nici unul dintre aceste exemple nu sunt direct aplicabile bătrânilor din bisericile locale.

    Lungimea de timp în calitate de credincios nu indică întotdeauna faptul că un credincios este smerit; dar adesea aceasta este şi cazul precum şi maturitatea spirituală necesită timp. Totuşi, accentul din cadrul acestei calificări este pe smerenie şi nu pe durata de când este candidatul un credincios. În orice caz, un nou credincios nu trebuieşte pus imediat în poziţia de bătrân al bisericii. Mai degrabă acesta trebuie să fie observat destul de mult pentru a se asigura dacă el îşi are mândria sub control şi dacă şi-ar controla-o ca un bătrân. Însă şi un om îngâmfat care este credincios de mult timp trebuie să fie şi el respins.

    P. Să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în cursa diavolului
     (1 Timotei 3:7)

    Această calificare este similară cu expresia „mai presus de reproş”. Totuşi, accentul aici este pus pe stilul lui de viaţă din afara bisericii. Stilul său de viaţă ireproşabil trebuie să se extindă şi în comunitate.

    Q. Să aibă copii credincioşi (Tit 1:6)

    Pavel era un bătrân conform textului din 1 Petru 5:1. Despre el se mai crede că nu ar fi fost căsătorit. Oare să însemne aceasta că Pavel a făcut o greşeală atunci când el a scris aceste cuvinte? Din moment ce ştim că toată Scriptura este inspirată, nu putem ajunge la această concluzie. Dacă Pavel vrea să spună că a fost un bătrân al bisericii locale, el a fost probabil un membru al celor care sunt supraveghetori datorită poziţiei sale ca apostol iar calificările nu i s-ar aplica acestuia. Acesta probabil că a fost şi cazul apostolilor din cadrul bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:6).

    Este soţul un lider spiritual în propria sa familie? Unii poate joacă această parte în public însă sunt deficitare în cadrul căminelor lor.

    Acest verset, asemenea celora din Faptele Apostolilor 16:31-33 şi 1 Corinteni 7:14, arată că o persoană poate avea o influenţă spre mântuirea rudelor sale. Un candidat nu poate crede în locul familiei sale, însă faptul că toţi membrii familiei lui sunt cu toţi mântuiţi arată ori că el a avut o influenţă spirituală pozitivă asupra lor, ori că el nu a avut o influenţă negativă care să îi reţină pe aceştia de la a fi mântuiţi. Datorită efectului pe care îl are un bătrân în viaţa spirituală a congregaţiei sale, un candidat are nevoie să aibă această indicare a abilităţii sale spirituale de a supraveghea. Fără aceasta nu există siguranţă a abilităţii sale.

    Dacă vreunul din copiii săi se află sub „vârsta responsabilităţii”, acesta nu ar trebui să fie numit lider. Doar prin acest fel se poate produce evidenţă credibilă că el este un lider spiritual în familia sa şi astfel se califică în acest sens să fie un bătrân al bisericii.

    R. Să nu fie încăpăţânat (Tit 1:7)

    El nu ar trebui să fie unul care să susţină cu încăpăţânare propria sa opinie, corectă sau greşită, cu o privire nepăsătoare a celora care au o părere diferită (Trench, p. 131).

    S. Să nu fie mânios (Tit 1:7)

    El nu ar trebui să fie repezit spre a deveni stabilit într-un tip de mânie care caută răzbunarea (Trench, p. 131).

    T. Iubitor de bine (Tit 1:8)

    Înainte ca cineva să devină un bătrân al bisericii, el trebuie să demonstreze că iubeşte lucrurile bune. Ai putea conta asupra faptului că-l găseşti apărându-i şi ajutându-i pe cei neajutoraţi, petrecând timp în rugăciune şi studiu al Bibliei, disciplinarea tinerilor credincioşi, închinându-se cu familia sa, şi aşa mai departe.

    U. Drept (Tit 1:8)

    O persoană este dreaptă atunci când trăieşte în conformitate cu standardele drepte al lui Dumnezeu.

    V. Devotat (Tit 1:8)

    El trăieşte o viaţă care este în conformitate cu standardele de moralitatea care sunt acceptate în mod universal în cadrul bisericii. El nu va spune glume proaste sau povestiri rasiste; el va lua parte doar la acele lucruri care sunt bune din punct de vedere moral; el nu va face ceva care ruşinează sau stânjeneşte spiritual pe credincioşii maturi.

    W. Înfrânat (Tit 1:8)

    El se controlează pe sine mai degrabă decât să fie controlat de lume, de fire sau de diavolul.

    X. Ţine cu credincioşie Cuvântul credinţei care este în acord cu învăţătura (Tit 1:9)

    Unul care are să devină un bătrân al bisericii ar trebui să aibă o perspectivă înaltă despre autoritatea şi infailibilitatea Bibliei.

    * „Supraveghetorul unei congregaţii trebuie să se ţină de Cuvântul care este caracterizat ca fiind credincios, vrednic de încredere, sau de bazare” (Homer Kent, The Pastoral Epistles [Epistolele pastorale], p. 222)

    Y. Este căsătorit şi are o familie (1 Timotei 3:2, 4-5; Tit 1:6)

    Limba greacă este destul de sofisticată ca să poată permite ca bărbaţii necăsătoriţi să fie bătrâni ai bisericii dacă aceasta a fost intenţia Duhului Sfânt. El ar fi putut spune, „Dacă el este căsătorit, el trebuie să fie unul care să-şi chivernisească bine casa, ţinându-şi copiii sub control . . .” Dar nu a fost aşa. Despre faptul că acest candidat trebuie să fie căsătorit şi să aibă o familie este învăţătura paragrafelor „D”, „N” şi „Q”.

    Condiţia familiei cuiva este un indicator unic şi posibil al abilităţii acestuia de a fi un lidere. Aparent nu există nici o altă instituţie ca şi căsătoria şi familia în viaţa unui bărbat necăsătorit care să mai dezvăluie abilitatea sa de a fi sau nu un bătrân al bisericii. Riscul este prea mare fără acest tip de test.

    Totuşi, persoana necăsătorită, având mai puţine responsabilităţi „seculare”, poate candida la diferite lucrări pe care o persoană căsătorită nu le-ar putea realiza fără să-şi neglijeze familia (1 Corinteni 7:32-35; de exemplu: misiunile, lucrarea de pionierat, evanghelismul). În cadrul acestei lucrări persoana necăsătorită nu s-ar putea stabili într-un singur domeniu, ceea ce este important pentru bătrânul bisericii pentru ca acesta să slujească în mod adecvat congregaţiei. Astfel de lucrători, deşi sunt diferiţi ca tip, sunt la fel de semnificativi ca şi bătrânii în cadrul planului lui Dumnezeu (1 Corinteni 12:12-27).

    Z. Vârsta

    Cuvântul „bătrân” poate indica faptul că cel ce este numit astfel este o persoană mai în vârstă sau se poate face referire la această poziţie fără a se lua în evidenţă vârsta (Bauer, Arndt, & Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament, 1952 [Lexicon grecesc al Noului Testament], p. 706-707). Ar trebui ca un bătrân al unei biserici locale să fie avansat în ani? Pot fi bărbaţii mai tineri bătrâni ai bisericii?

    Persoana care deţine poziţia de bătrân al bisericii ar fi familiarizat cu cititorii originali evrei ai Noului Testament deoarece existau astfel de poziţii ocupate de oameni din cadrul Sanhedrinului şi în sinagogi. Conform scriitorului Jeremias, copii mai tineri ai bătrânilor din Sanhedrin aveau dreptul de a cânta cu leviţii în timpul jertfelor zilnice din templu (p. 224-225). Prin urmare, evreii au înţeles că postura de bătrân nu era ocupată doar de cei avansaţi în vârstă, ci mai şi includea pe acei taţi care aveau copii tineri. Cu acest fundal, poziţia de supraveghetor al bisericii locale nu trebuia limitată doar la cei cu peri albi.

    Este cel mai bine ca această postură de supraveghetor să fie compusă din oameni de vârste diferite. Aceasta va ajuta la asigurarea că lucrarea adunări este relevantă pentru toate vârstele.

    • „Aceia care sunt lideri într-o adunare trebuie să realizeze faptul că ei trebuie să alimenteze în mod continuu conducerea din partea altor bărbaţi pe care îi va ridica Duhul Sfânt. Un model poate fi văzut în cadrul decesului câtorva din cadrul adunării care nu mai există. Conducerea iniţială dorită nu a stabilit din punct de vedere caracteristic nişte metode de transmitere a conducerii la următoarea generaţie. Unii oameni se pare că au fost foarte şovăitori în a renunţa la controlul lor pe măsură ce îmbătrâneau iar vigoarea lor se diminua. Se pare că aceştia nu au transmis nici parte a zelului lor evanghelistic următoarei generaţii – doar un set de reguli pe care să le urmeze. Viziunea s-a pierdut. A mai rămas doar un simţ al datoriei pentru următoarea generaţie şi aceasta nu este suficient pentru a susţine o lucrare a lui Dumnezeu” (Robert L. Peterson, Lessons from the History of the Colorado Brethren, Emmaus Journal [Lecţii din istoria fraţilor din Colorado], vara lui 1992, p. 176).

    AA. Genul

    Toate referinţele biblice despre bătrâni se fac la persoanele de gen masculin. Femeile nu trebuie să-i conducă pe bărbaţi (1 Timotei 2:12).

    BB. Încercat (1 Timotei 3:10)

    1 Timotei 3:10 indică faptul că cei care candidează ar trebui să fie testaţi înainte ca aceştia să devină diaconi / bătrâni ai bisericii. Despre bătrâni se discută în versetele anterioare acestei secţiuni despre diaconi.

    • „La fel cum şi doctorii sunt examinaţi oficial înainte ca aceştia să fie licenţiaţi, la fel este şi cu păstorii şi diaconii de perspectivă, ei trebuie să fie examinaţi în lumina cerinţelor lui Dumnezeu (1 Timotei 3:2-12) înainte de a prelua funcţia” (Alexander Strauch, Minister of Mercy, The New Testament Deacon [Slujitorul milei, Diaconul Noului Testament], p. 105).

    Unele calificări pot fi testate literal. În cazul celui „învăţat” (paragraful „I” de mai sus), unui candidat i se poate da o examinare în scris sau oral pentru a discerne gradul săi în cunoştinţă a Bibliei şi în teologie. Alte calificări ca cea de „respectabil” (paragraful „G” de mai sus) sunt mult mai subiective şi pot fi confirmate doar prin observaţiile din decursul unei perioade de timp semnificative.

    Nu se poate asuma existenţa calificărilor.

    II. Selectarea lor

    A. Prin apostoli sau desemnaţii acestora

    Exemplul Noului Testament este că apostolii sau desemnaţii lor rânduiau bătrâni în biserică (Faptele Apostolilor 14:23; Tit 1:5). Astfel de persoane înzestrate spiritual nu mai există în biserică. Duhul Sfânt i-a folosit pe aceştia pentru a stabili Biserica în vremurile Noului Testament (Efeseni 3:20; 1 Corinteni 3:9-17; Romani 15:20). Fără aceşti oameni înzestraţi spiritual, această metodă nu poate fi folosită şi astăzi.

    B. Prin congregaţie şi confirmaţi de bătrânii bisericii

    Cea mai mică poziţie din cadrul conducerii bisericii locale este aceea de diacon. Noi ne gândim adesea la diaconi ca fiind din punct de vedere considerabil mai puţin calificaţi decât bătrânii bisericii. Totuşi, calificările diaconilor (Faptele Apostolilor 6:3; 1 Timotei 3:8-13) sunt în unele cazuri aceleaşi ca ale bătrânilor (de exemplu, să fie fără scrupule, soţul unei singure soţii, temperat, să nu fie iubitor de bani) şi în unele cazuri în întrec pe acelea ale bătrânilor (de exemplu, 1 Timotei 3:11 în care sunt evaluate soţiile diaconilor). [Pentru o comparaţie a calificărilor diaconilor şi ale bătrânilor, puteţi citi un articol în engleză apăsând aici.]

    Filip a fost selectat ca diacon în Faptele Apostolilor 6 şi a condus o campanie evanghelistică foarte reuşită în Faptele Apostolilor 8. Ştefan a devenit diacon în Faptele Apostolilor 6 şi a predicat o predică în Faptele Apostolilor 7 care a fost aşa de puternică încât a fost martirizat. Diaconii nu sunt o normă secundară. Ei sunt mult mai imaturi spirituali decât bătrânii. Ei sunt la fel de calificaţi pentru lucrarea lor precum sunt bătrânii bisericii pentru slujba lor. Lucrările lor sunt diferite. Din punct de vedere funcţional ei sunt sub autoritatea bătrânilor bisericii ca o soţie faţă de soţul ei şi Domnul faţă de Tatăl.

    Bătrânilor bisericii li se încredinţează numeroase responsabilităţi. Una dintre cele mai importante este de a sluji prin Cuvântul lui Dumnezeu. Diaconii lucrează ceea ce este desemnat bătrânilor insă bătrânii nu pot îndeplini acest datorită presiunii de a sluji prin Cuvânt (Faptele Apostolilor 6:1-6). Deci, nu este o surpriză faptul că aceste calificări ale bătrânilor sunt aproximative cu ale diaconilor pentru că funcţia lor este aşa de similară. În mod similar se aşteaptă să se acorde multă grijă în selectarea unui diacon ca şi în cazul unui bătrân al bisericii.

    Exemplul biblic este ideea că congregaţia selectează diaconii; aceştia trebuie să îndeplinească calificările specificate. Apoi supraveghetorul adunării confirma selecţia (Faptele Apostolilor 6:1-6). Deoarece calificările şi lucrarea diaconilor şi a bătrânilor sunt aşa de apropiate, o metodă de selectare a diaconilor ar fi acceptabilă şi pentru selectarea bătrânilor.

    Deci, singurul exemplu biblic pe care îl avem de selectare a conducerii şi pe care îl putem aplica astăzi este selecţia făcută de congregaţie. Cu această călăuzire, suntem liber să căutăm un principiu bazat pe Biblie care poate fi aplicat în acest caz. Un principiu ar fi ca aceste calificări pentru bătrâni (sau diaconi) să fie predate congregaţiei, congregaţia şi-ar selecta candidaţii pentru bătrâni ai bisericii (sau diaconi) pe care ei cred că ar îndeplini calificările, iar o autoritate ar trebui să confirme selecţiile.

    În cazul în care într-o adunare există deja bătrâni ai bisericii, autoritatea ar trebui să fie aceştia care slujesc deja. În cazul unei adunări noi care nu are bătrâni, autoritatea ar putea fi a lucrătorului pionier (după exemplul lui Tit) sau a bătrânilor adunării „mamă”. Acolo unde nu este valabilă nici una dintre acestea pentru a fi autoritate, bătrânii unei adunări interesate ar putea fi autoritatea. În acest caz, autoritatea ar trebui să petreacă un timp semnificativ într-o părtăşie apropiată cu adunarea pentru a ştii cine îndeplineşte calificativele (1 Timotei 5:22, 24-25).

    Singurul exemplu pe care îl avem este despre autoritatea care confirmă selecţiile congregaţiei (Faptele Apostolilor 6:6). Scriitorii inspiraţi nu oferă vreo idee referitoare la posibilitatea că, cu aplicarea calificativelor, congregaţia să fie lipsită de succes în procesul de selectare al conducerii.

    Aparent se vede că procesul din Faptele Apostolilor 6, dacă urmează această conduită minimă, va fi supravegheat de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 20:28).

    • „Selectarea noilor bătrâni ai bisericii ar trebui să fie făcută în comun de către congregaţie şi de bătrânii care îi evaluează pe bărbaţi conform calificărilor din 1 Tim 3, şi în dependenţă de rolul Duhului Sfânt în a-i ridica. În timp ce congregaţia îi recunoaşte pe noii bărbaţi ridicaţi de Duhului Sfânt, se pot face sugestii bătrânilor prezenţi, a căror responsabilitate ar fi aceea a alegerii finale” (Kenneth Daughters, New Testament Church Government [Guvernarea bisericii Nou Testamentale], p. 49, citat în John H. Fish III, Brethren Tradition or New Testament Church Truth [Tradiţia fraţilor sau adevărul bisericii Nou Testamentale], în Emmaus Journal, iarna 1993, p. 137).

    Bătrânii trebuie să fie atenţi să obţină o participare puternică a congregaţiei în cadrul procesului de selectare aşa încât ispita exclusivităţii să fie minimalizată în aşa fel încât ei să demonstreze că sunt slujitori şi nu domnitori.

    C. Nu de către bătrânii bisericii în exclusivitate

    Această metodă de numire în funcţie a bătrânilor este bazată pe teorii invalide şi este insuficientă în a-i dovedi pe bătrânii care sunt recunoscuţi de intraga congregaţie.

    1. Apostolii = teoria despre bătrânii bisericii este greşită

    În timp ce selecţia făcută de apostoli ar putea părea o bază pentru această procedură, apostolii aveau autoritatea şi darurile care le întreceau pe acelea ale bătrânilor bisericii. Ei au acţionat cu deplina autoritate a lui Dumnezeu (Matei 10:20; 2 Corinteni 11:10; Galateni 1:11-12) şi au făcut miracole (2 Corinteni 12:12). Apostolii puteau rândui bătrâni fără să folosească o listă de calificative deoarece ei aveau o abilitate impecabilă de a discerne voia Domnului. Notaţi că Pavel a rânduiţi bătrâni în Faptele Apostolilor 14:23 cu ani înainte ca acele calificări din 1 Timotei şi Tit să fie revelate. La fel ca şi alţi credincioşi, bătrânii nu sunt infailibili în abilitatea lor de a simţi voia Domnului şi trebuie să se bazeze pe călăuzirea Scripturală oferită de Domnul nostru prin apostolii Săi (1 Corinteni 14:37).

    2. Desemnatul apostolului = teoria despre bătrânii bisericii este greşită

    Uneori se învaţă faptul că bătrânii ar trebui să-şi numească egalii lor deoarece Timotei şi Tit au rânduit bătrâni. Totuşi, nu există vreo evidenţă că ar fi fost oricare dintre aceştia bătrâni ai bisericilor în care slujeau ei. Ei au fost de fapt persoane pe care apostolul i-a selectat să lucreze cu bisericile desemnate. Dumnezeu l-a instruit pe Pavel să-l facă pe Timotei un desemnat (1 Timotei 1:18; 4:14). Pavel a oferit instrucţiuni personale desemnaţilor săi (exemplu, 1 şi 2 Timotei, Tit). Pentru că un apostol le-a spus lor ce să facă, ei au exercitat autoritatea apostolului. Prin rolul lor ei erau mai mult ca lucrătorii de astăzi cu normă întreagă care plantează biserici noi sau care întemeiază bisericile existente şi folosesc Cuvântul lui Dumnezeu drept călăuză. Funcţia celor desemnaţilor nu a fost ce aceea a bătrânilor bisericii de astăzi şi astfel nu putem spune, doar pentru că ei au rânduit bătrâni, că şi bătrânii bisericii de astăzi pot să numească noi bătrâni.

    3. Scrutarea insuficientă

    Acestei proceduri îi lipseşte scrutinul întregii congregaţii de care este nevoie pe a asigura faptul că acei candidaţi îndeplinesc calificările şi că ei au suportul întregii biserici.

    D. Nu sunt selectaţi de bătrânii bisericii influenţaţi de admiterile congregaţionale

    Există câteva probleme referitoare la această procedură:

    1. Nu este bazat pe Biblia

    Nu există vreo învăţătură sau vreun exemplu în Scriptură care să sprijine o astfel de procedură.

    2. Introduce înclinaţia

    Pre-aprobarea autorităţii înaintea congregaţiei are alimentare, influenţează admiterile congregaţionale. În mod normal membrii congregaţiei nu se simt liberi în a rezista la conducerea supraveghetorului prin a face admiteri negative. Atunci când se întâmplă aşa ceva, biserica este adeseori aruncată într-o criză.

    3. Cauzează rupturi

    Această metodă de numire de bătrâni cauzează rupturi dacă cei din congregaţie sunt jenaţi cu alegerea bătrânilor. Tragedia urmează adeseori un meniu ca cel care urmează:

    a. Bătrânii bisericii selectează un candidat fără acordul congregaţiei.
    b. Bătrânii bisericii îl contactează pe om şi îi indică faptul că vor să-l facă un bătrân al bisericii.
    c. Bătrânii bisericii primesc permisiunea candidatului.
    d. Bătrânii bisericii anunţă selecţia către congregaţie şi vor afirma că respectivul va deveni un bătrân al bisericii dacă nu există vreo obiecţie semnificativă din partea congregaţiei.
    e. O preponderenţă a congregaţiei oferă obiecţii semnificative.
    f. Bătrânii bisericii îşi determină suportul lor pentru candidat.
    g. Candidatul de o singură dată este stânjenit şi părăseşte adunarea luând adeseori şi alte familii cu el. Apoi respectul congregaţiei pentru supravegherea existentă este erodat.

    Astfel, o biserică locală pierde persoane care au un mare potenţial de a fi bătrâni ai bisericii în viitor.

    III. Disciplinarea lor

    Bătrânii biserici care greşesc trebuiesc disciplinaţi. Deşi un astfel de bătrân poate cauza un mare dezastru datorită poziţiei sale critice, acestuia trebuie să i se acorde aceleaşi protecţii atunci când este disciplinat ca şi oricare alt credincios (1 Timotei 5:19-24). Versetul 24 învaţă faptul că păcatele unor bătrâni ai bisericii sunt dificil de descoperit înainte ca aceştia să fie numiţi ca supraveghetori. Însă odată ce acestea sunt descoperite, disciplinarea este obligatorie. Nevoia unor faze avansate de disciplinare indică faptul că o persoană nu mai este calificată pentru slujba de bătrân al bisericii. Urmăriţi următorul paragraf. (Un articol despre disciplină în limba engleză poate fi găsit aici.)

    IV. Durata serviciului lor

    Nu există nici o informaţie în Scriptură referitor la lungimea termenului de slujire al unui bătrân al bisericii decât ceea ce urmează:

    A. Voluntar

    Bărbaţii nu trebuie neapărat să fie bătrâni ai bisericii. Ei nu trebuie să se simtă constrânşi să supravegheze. Ei sunt voluntari (1 Petru 5:2). Implicaţia este că ei pot să-şi dea demisia.

    B. Menţinerea calificărilor

    Bătrânii bisericii trebuie să-şi menţină calificările dacă vor să continue în a se bucura de chemarea Duhului Sfânt de a fi bătrâni al bisericii.

    1. Cadrul istoric

    La vremea când Pavel a scris 1 Timotei (AD 62-3, John Stirling, An Atlas of the Acts [Un atlas al Faptelor Apostolilor], p. 25), erau deja bătrâni în biserica din Efes. Pavel s-a întâlnit cu ei în Milet în anul 57 d. Hr. (Stirling, p. 20). Notaţi de asemenea că în Tit 1 Pavel îl instruieşte pe Tit să rânduiască bătrâni folosind calificativele oferite drept ghid. În 1 Timotei 3 Pavel nu-l instruieşte pe Timotei să rânduiască bătrâni; mai degrabă Pavel îi spune lui Timotei că acesta sunt calităţi pe care bătrânii bisericii existenţi trebuie să le aibă.

    2. Verbul

    Verbul din 1 Timotei 3:2 şi Tit 1:7 este dei.

    a. Înţelesul

    Înţelesul acestuia este „este necesar” sau „unul trebuie să”. Acesta denotă constrângerea de orice fel (William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature [Lexicon Grec-Englez al Noului Testament şi a literaturii creştine timpurii], p. 171).

    Însăşi constrângerea intenţionată în cadrul înţelesului acestui verb poate fi demonstrată prin citarea folosinţei cuvântului dei din LXX (Septuaginta, n. tr.), versiunea greacă a Vechiului Testament folosită în cadrul primului secol, şi din Noul Testament. Limba originală a Noul Testament este greaca. Traducere din engleză a cuvântului dei este subliniată în următoarele exemple sugerate de The New International Dictionary of New Testament Theology, 2:665-666 [Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament]:

    i. Exemplele în care constrângerea este la fel de puternică precum profeţia.

    • „Dar este în ceruri un Dumnezeu, care descopere tainele, şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Daniel 2:28).
    • „Când veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie, să nu vă înspăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple” (Marcu 13:7)
    • „Descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1)

    ii. Un exemplu în care constrângerea este la fel de puternică precum exclusivitatea metodei Domnului nostru de mântuire.

    • „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12)

    b. Timpul

    Timpul verbului dei este prezent. Aceasta înseamnă că acţiunea verbului are loc la vremea când scriitorul scrie scrisoarea. Aceasta întăreşte ceea ce este cunoscut din cadrul istoric. Calificativele din 1 Timotei 3 sunt calităţi care trebuiesc să fie observate în bărbaţii care slujesc în calitate de bătrâni ai bisericii. De sigur, ar fi de asemenea logic să folosim aceste calităţi drept calificări pentru candidaţii la poziţia de bătrâni ai bisericii.

    3. Concluzie

    Persoanele care deţin poziţia de bătrân al bisericii dar care nu îndeplinesc calificările nu sunt bătrâni ai bisericii.

    C. Aplicaţie

    1. Demisia

    Unii bătrâni ai bisericii vor face ceea ce este onorabil şi îşi vor da demisia atunci când îşi vor descoperi descalificările proprii prin introspecţie.

    Uneori o persoană care are în supravegherea sa doar doi membrii este şovăitor să demisioneze. Cunoscând faptul că trebuie să existe o pluralitate în supraveghere, el e preocupat ca demisionarea sa ar aducă un sfârşit al bisericii locale. O astfel de acţiune poate termina supravegherea. Totuşi, o biserică poate să continue fără să aibă un supraveghetor.

    Au existat biserici locale înainte ca Pavel şi Tit să le rânduiască bătrâni. Din moment ce femeile nu trebuie să conducă (1 Timotei 2:12), probabil că bărbaţii din aceste biserici au oferit o conducere temporară. Unele adunări au acum documente organizaţionale care fac apel la o formă mai primitivă de guvernare, bărbaţii adunării, dacă aceasta ar fi forma preferată de guvernare, o pluralitate de bătrâni, nu există.

    Poate fi un lucru dezastruos pentru o biserică să rânduiască bărbaţi necalificaţi în poziţia de bătrâni ai bisericii.

    2. Evaluările retenţiilor

    Scriptura nu spune nimic despre evaluările retenţiilor. Aceasta nu vorbeşte despre vreo congregaţie care să-şi fi înlăturat bătrânii folosind un proces asemănător cu disciplina formală a bisericii, vezi mai jos. Scopul evaluărilor este acela de a exercita autoritatea congregaţiei de a înlătura persoanele necalificate într-un fel manierat. În cazurile de încăpăţânare, congregaţia trebuie să fie mult mai viguroasă.

    a. Evaluările neobligatorii

    Unii bătrâni ai bisericii poate că nu-şi pot vedea descalificările lor. Poate ca un bătrân al bisericii ar întreprinde o acţiune de corectare proprie dacă i s-ar aduce atenţiei sale problema. Acţiunea de corectare poate fi destulă pentru menţinerea chemării lor.

    i. Evaluarea de către supraveghetor

    Pentru acest motiv unii supraveghetori programează în mod periodic evaluări neobligatorii ale bătrânilor bisericii de către egalii lor.

    ii. Evaluarea de către congregaţie

    Alte adunări au în mod periodic evaluările lor congregaţionale ale bătrânilor bisericii. Poate că acestea pot fi programate ca o acţiune normală la fiecare an sau doi.

    • „. . . nu este o idee rea ca tuturor membrilor să li se ofere în mod regulat oportunitatea de a scrie numele acelora pe care ei înşişi îi recunosc ca bătrâni ai bisericii. Această informaţie poate fi luată în considerare în urma rugăciunii şi a confidenţialităţii bătrânilor şi poate da naştere la dezvăluirea inimii înaintea Domnului” (John Williams, Living Churches [Bisericile vii], p. 89).

    Dacă un bătrân nu-şi vede numele pe o astfel de listă, el ar putea face ceea ce este corect şi să întreprindă o acţiune de corectare sau să-şi dea demisia.
    Dacă

  1. Evaluarea obligatorie

    Unii bătrâni ai bisericii nici nu vor demisiona şi nici nu vor prelua vreo acţiune de corectare. Congregaţia trebuie să înlăture din poziţie pe astfel de bătrâni. Domnul nu vrea ca o congregaţie să fie în supunere faţă de un bărbat necalificat doar din cauza poziţie lor. Congregaţia nu trebuie nici ea să fie admirată pentru supunerea faţă de bătrâni ai bisericii necalificaţi. S-a observat că în cazurile în care o congregaţie încearcă să îl ţină pe un bătrân descalificat de la a fi stânjenit prin eliminare, că vieţile a mulţi alţii vor fi avariate pe măsură ce trec anii. Instrucţiunea apostolului Pavel este de a-i mustra (1 Timotei 5:20)! Mai există şi exemplul apostolului Ioan în 3 Ioan 9-11 care promite să-l mustre pe Diotref. Ar trebui să se folosească o astfel de procedură în cadrul disciplinării formale.

    Unii vor obiecta având în minţile lor textul din Faptele Apostolilor 23:3-5. Ei vor spună că însăşi Pavel a respectat poziţia liderilor descalificaţi. Aici trecătorii se plângeau de faptul că Pavel îl ocăra pe marele preot. Pavel s-a apărat pe sine prin a spune că nu a ştiut că respectivul era mare preot şi prin a indica faptul că a înţeles învăţătura din Exod 22:28 pe care a recitat-o ca o interzicere de a vorbi de rău pe vreun conducător al naţiunii Israelului. Exod 22:28 nu se aplică la persoanele necalificate care slujesc ca bătrâni ai bisericii locale deoarece (1) biserica nu este Israel, şi (2) eliminarea unei persoane care este descalificată din poziţia sa implică vorbirea adevărului şi nu vorbirea de rău.

    Congregaţia trebuie să acorde cu atât mai multă atenţie la destituirea unui bătrân aşa cum au avut şi când l-au selectat.

    • „Destituirea unui bătrân al bisericii ar trebui să fie o situaţie dificilă care face apel la cea mai înaltă grijă şi tact. După cum se pare un astfel de lucru s-ar întâmplă doar dacă un bărbat s-a dovedit pe sine însuşi a fi nevrednic de poziţia de bătrân al bisericii prin păcat, erezie sau încăpăţânare imposibilă. Există aşa cum s-a menţionat calificative spirituale pentru calitatea de bătrân al bisericii şi un om trebuie să fie cinstit înaintea lui Dumnezeu în lumina acestora” (John Williams, Living Churches, p. 89)
    • „Poziţia nu l-a făcut să fie un bătrân al bisericii; el a fost unul prin virtutea caracterului său spiritual care avea nevoie doar de recunoaştere. Atâta timp cât un om a continuat să fie puternic din punct de vedere spiritual el a rămas un bătrân. . .” (Donald L. Norbie, New Testament Church Organization [Organizarea Bisericii Nou Testamentale], p. 43-44).
    • „Un bărbat este un bătrân al biserici atâta timp cât acesta face lucrarea şi îndeplineşte calificările biblice, pentru un timp mai lung sau mai scurt” (Gary Inrig, Life in His Body, p. 108)

    Dacă nu sunt parcurşi aceşti paşi, rezultatul uzual este părăsirea părtăşiei de către credincioşi iar eficacitatea adunării va fi stingherită. În cele din urmă adunarea se găseşte pe sine într-o astfel de dărăpănare în cât aceasta încetează să mai existe.

    Nu este ceva obişnuit pentru o congregaţie care funcţionează greşit să-i ţină pe bărbaţii descalificaţi în calitatea de bătrâni ai bisericii temându-se de faptul că aplicarea principiilor călăuzitoare biblice ar diviza biserica. Totuşi, s-a observat că în decursul decadele care urmează vor fi cu toate aceste rupturi frecvente şi numere mari de credincioşi care vor ieşi din părtăşie. Este cel mai bine să fim supuşi Cuvântului şi să ne ocupăm de problemă pe cât de curând posibil.

    D. Restaurarea

    Odată ce un bătrân al bisericii a părăsit supravegherea datorită descalificări, mai poate fi acesta restaurat? Răspunsul este da, atâta timp cât alegătorii săi observă calificările ţinute de obicei. Aceasta bineînţeles că necesită observaţiile al unui fost bătrân al bisericii pentru o perioadă semnificativă de timp. Jay E. Smith a scris un articol ajutător despre restaurarea bătrânilor bisericii, de unde este preluat şi următorul citat:

    • „. . . păcatele din trecut care continuă să afecteze în mod negativ statului cuiva relativ cu calificările pentru conducere sunt descalificatoare. De aceea aceste ramificaţii negative sunt eliminate în timp, cel decăzut poate fi calificat din nou pentru conducerea bisericească. . . . bătrânului bisericii i se cere să aibă o bună reputaţie cu necreştinii. Restaurarea reputaţiei liderului decăzut cu lumea necreştină, totuşi, poate fi dificilă în particular, căci această restaurare, la un anumit grad, este dincolo de controlul său şi este supus discreţiei din partea societăţii, care uneori poate fi neiertătoare . . .

    Interzice atunci Dumnezeu restaurarea liderilor decăzuţi? Nu. Lasă El o posibilitate deschisă? Da. Pare a fi promiţătoare această posibilitate. Da şi nu. Dacă atât viaţa cât şi reputaţia bătrânului decăzut pot fi reabilitate, prospectele sale pentru restaurare sunt promiţătoare. Totuşi, reabilitarea reputaţiei sale, pentru a nu mai menţiona şi viaţa lui, vor fi în mod particular dificile, căci risipirea reputaţiei cuiva este ‚o cursă a diavolului’ (1 Timotei 3:7), şi el nu renunţă aşa de uşor la prada sa” (Can Fallen Leaders be Restored to Leadership? [Pot fi restauraţi la conducere liderii decăzuţi?] în cartea lui Roy B. Zuck, editor, Vital Church Issues, Examining Principles and Practices in Church Leadership [Chestiuni vitale ale bisericii, Examinarea principiilor şi a practicilor din cadrul conducerii bisericii], p. 118-119).

    V. Susţinerea lor

    Lucrarea unui bătrân al bisericii atunci când este exercitată pe deplin necesită o multă parte a timpului său încât întregul său suport nu poate fi obţinut printr-o vocaţie „seculară”. În astfel de cazuri este obligaţia bisericii să-l susţină (1 Timotei 5:17-18).

    VI. Numărul lor

    Cu excepţia când acesta este folosit în mod generic, Scriptura vorbeşte întotdeauna despre o pluralitate de bătrâni ai bisericii.

    • „Biserica timpurie a mărturisit calităţii de Cap al lui Hristos prin a nu recunoaşte un alt bărbat individual în calitatea de cap al bisericii. Conducerea a fost întotdeauna investită într-o pluralitate de lideri (mai întâi apostoli şi apoi bătrânii). Aceasta era adevărat în ceea ce priveşte biserica universală şi cea locală, care este o replică sau o miniatură a bisericii universale” (David J. MacLeod, The Primacy of Scripture And the Church [Întâietatea Scripturii şi a Bisericii], Emmaus Journal, vara 1997, p. 53).
    • „Înregistrarea este pretutindeni consecventă în a indica o pluralitate de conducere în fiecare biserică. Bătrânii bisericii sunt văzuţi în cadrul bisericilor evreieşti din Iudea în Faptele Apostolilor 11:30 precum şi în cadrul bisericii din Ierusalim în vremea conciliului de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:2, 4, 6, 23; 16:4; cf. 21:18). Când Pavel şi Barnaba au revizitat bisericile nou formate din sudul Galatiei din timpul primei călătorii misionare, ei au rânduit bătrâni (plural) în fiecare biserică (Faptele Apostolilor 14:23). În Efes era o pluralitate de bătrâni (Faptele Apostolilor 20:17). În Filipi din Europa (Macedonia) era o biserică cu o pluralitate de supraveghetori (Filipeni 1:1). Lui Tit i s-a spus de către Pavel să rânduiască bătrâni în fiecare oraş din Creata (Tit 1:5). Iacov spune că cei care sunt bolnavi să cheme pe bătrânii (plural) bisericii (singular) (Iacov 5:14). Mai vedem scris despre aceşti lideri în cartea Evrei unde se face referinţă la ei la plural (Evrei 13:7, 17, 24)” (John H. Fish III, Brethren Tradition or New Testament Church Truth, in Emmaus Journal, Winter 1993, p. 133).

    VII. Conducerea lor

    A. Responsabilităţile bătrânilor bisericii

    1. Ei păstoresc biserica locală (Faptele Apostolilor 20:28)
    2. Ei au controlul şi oferă instrucţiuni (1 Tesaloniceni 5:12-13)
    3. Ei conduc (Evrei 13:7)
    4. Ei se îngrijesc (1 Timotei 3:5)
    5. Ei sunt administratorii lui Dumnezeu (Tit 1:7)
    6. Ei cârmuiesc (1 Tim 5:17, 19)
    7. Ei primesc bani pentru biserica locală (Faptele Apostolilor 11:30)
    8. Ei slujesc bolnavilor (Iacov 5:14)
    9. Ei apără biserica de învăţătorii falşi (Faptele Apostolilor 20:28; Tit 1:7)
    10. Ei îi ajută pe cei slabi (Faptele Apostolilor 20:28)
    11. Ei slujesc prin Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 6:2, 4; Tit 1:9; Evrei 13:7)
    12. Ei sunt un model pentru alţi credincioşi (Evrei 13:7)
    13. Ei veghează asupra vieţilor credincioşilor (Evrei 13:17)
    14. Ei recunosc darurile spirituale din credincioşi (1 Timotei 4:14)
    15. Ei dau socoteală de lucrarea lor în calitate de administratori (Evrei 13:17)
    16. Ei trimit comunicări din partea bisericii (Faptele Apostolilor 15:22-23)
    17. Ei se întâlnesc cu bărbaţi înzestraţi pentru scopul de încurajare şi povăţuire (Faptele Apostolilor 20: 17-38)
    18. Ei se roagă (Faptele Apostolilor 6:4)

    B. Cum este exercitată calitatea de conducere a bătrânilor bisericii

    Uneori noi vedem un cuvânt cum ar fi „a conduce” şi îi desemnăm propriul nostru înţeles acestuia. Înţelesul provine din trecutul nostru. Poate că atunci când vedem cuvântul „a conduce”, ne gândim la vreun general din armată dacă am avut experienţă în armată. Ne-am putea gândi că stilul unui lider ar trebui să fie acela al unui ofiţer şef dacă acesta ar fi fost angajatul unei mari corporaţii. Unii au alt trecut care îi face să se gândească la acesta ca fiind un lanţ de comandă. Totuşi, ceea ce trebuie să facă un interpret al Bibliei este de a determina înţelesul Bibliei despre cuvânt în contextul corespunzător. pentru a face aceasta, el trebuie să studieze ceea ce Biblia are de spus despre cuvintele de conducere şi exemplele din contextele care au de a face cu supravegherea.

    1. În contextul supravegherii

    a. Hristos este Capul

    Henry Bavink a fost corectat atunci când a scris: „Toată puterea din cadrul bisericii este întotdeauna de un caracter de slujire. Aceasta pentru că doar Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 1:22). . .” (Eldership in the New Testament, BRR [Calitatea de bătrân al bisericii din Noul Testament], vara 1978, p. 24). Observaţi şi textul din Efeseni 5:24. probabil pentru acest motiv bătrânii biserici nu trebuie să domnească printr-un decret ci prin exemplu (1 Petru 5:3). De asemenea, ei trebuie să fie smeriţi (1 Petru 5:5a şi paragraful „O” de mai sus).

    b. Stăpânirea

    Cuvântul folosit în 1 Petru 5:3 pentru „stăpânire” este katakurieuw. Acesta este cuvântul pentru „domn” cu prefixul kata. „Prefixul kata- are o forţă negativă şi implică faptul că prinţii îşi exercită domnia lor spre propriul lor avantaj şi contrar intereselor şi bunăstării poporului (Matei 20:25; Marcu 10:42)” (H. Bietenhard, kurios*, The New International Dictionary of New Testament Theology, vol. 2, p. 519). Acest cuvânt este folosit de patru ori în cadrul Noului Testament. Este folosit odată în 1 Petru 5:3 şi în aceste pasaje:

    • Acesta este folosit referitor la stilul de conducere adoptat de conducătorii neamurilor care era la 180° în afara fazei faţă de felul în care apostolii trebuiau să se conducă pe ei înşişi (Matei 20:25; Marcu 10:42).
    • Acesta este folosit referitor la copleşitoarea dominaţie a omului posedat peste exorciştii evrei care foloseau impropriu autoritatea lui Isus )Faptele Apostolilor 19:16).

    Câteva din responsabilităţile bătrânilor (vezi paragraful „A” de mai sus) sunt la fel de serioase ca şi cerinţele de excludere a învăţătorilor falşi din adunare (Faptele Apostolilor 20:28; Tit 1:7). În aceasta şi în rolurile similare, liderii trebuie să se asigure de faptul că ei clădesc un stâlp al teologiei şi nu un băţ cu cap de cal privat. Ei trebuie să se îngrijească de congregaţie şi nu pentru propria lor avansare. În plus, bătrânii bisericii nu ar trebui să folosească forţa excesivă.

    c. Fiind exemple

    Cuvântul folosit pentru „exemplu” este topos*, dincolo de cuvânt în ideile unei ştampile şi a impresiei sale (H. Müller, tip, model, The New International Dictionary of New Testament Theology, vol. 3, p. 903-907). Bătrânii biserici nu ar trebui să dorească să se umple bisericile lor cu credincioşi care să se uite numai după ei în timp ce se distrug unul pe altul. Dacă bătrânii aspiră la buna părtăşie cu congregaţia lor, ei trebuie să conducă printr-un exemplu de nedominare.

    2. În contextul liderilor altor biserici

    a. Apostolii

    Apostolii erau adesea implicaţi în conducerea bisericilor locale din care făceau şi ei parte (de exemplu, Faptele Apostolilor 15:6).

    Ucenicii au fost instruiţi de Domnul să fie conducători slujitori (Marcu 9:33-37). Ei nu trebuiau să domine ca şi neamurile (Matei 20:25-28).

    Pavel, care a fost înzestrat de Duhul Sfânt ca apostol, a indicat faptul că el şi-a exercitat responsabilitatea sa cu „smerenie şi cu lacrimi” (Faptele Apostolilor 20:19). În alt loc el descrie relaţia sa faţă de alţii ca fiind un rob (2 Corinteni 4:5). El era robit faţă de cei pe care i-a condus.

    În timp ce Pavel era ocazional viguros în îndemnurile sale, vigurozitatea sa nu a fost exercitată pentru a spori sau a păstra poziţia sa (adică de a domni, de a fi mândru). Mai degrabă el a fost viguros pentru că aceasta era cel mai bun lucru pentru aceia faţă de care el era robit. Vezi de exemplu 2 Corinteni 6:11; 7:8-13a.

    b. Diaconii

    O altă slujbă din cadrul bisericii locale este aceea de diacon. Cuvântul grecesc pentru diacon, diakonos, are înţelesul de „servitor” şi „ajutător” (Arndt and Gingrich, A Greek-English Lexicon, p. 183).

    • „Un lider vrednic de recunoaştere are inima unui slujitor. Chiar şi slujitorii posedă autoritate autentică faţă de care alţii se pot supune. Însă slujitorii conduc prin a cere respect nu pentru poziţia lor ci prin caracterul lor. Astfel autoritatea izvorăşte din slujire, un adevăr întrupat în faptul că diaconii, liderii cheie din biserica timpurie, au primit titlul neîmpodobit de ‚slujitori’ (diakonoi, Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:8)” (J. Gary Inrig, Called to Serve: Toward a Philosophy of Ministry in Vital Ministry Issues [Chemat să slujească: O filozofie a slujirii în chestiunile vitale lucrării de slujire], p. 29).

    3. În contextul tuturor creştinilor

    a. Creştinii în general

    De la bătrânii bisericii se aşteaptă să se ia în observaţie îndemnurile făcute către creştini în general.

    „. . . îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători” (Coloseni 3:12-15).
    În timp ce citeşti marele capitol al lui Pavel despre dragoste, meditează la felul cum s-ar aplica acesta la o categorie specială de creştini, bătrânii bisericii.

    • „. . . folosind marele capitol al lui Pavel despre dragoste, putem spune că un lider slujitor este ‚ îndelung răbdător… plin de bunătate… care nu pizmuieşte; … [un lider slujitor] nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul [sãu], [un lider slujitor] nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, [un lider slujitor] acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul’ (1 Corinteni 13:4-7)” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church [Calitatea biblică de bătrân al bisericii, restaurarea ei la locul său potrivit în cadrul bisericii], p. 28).
    b. Persoanele înzestrate spiritual

    Toţi creştinii au daruri spirituale care, conform apostolului Pavel, trebuiesc exercitate în dragoste pentru a se putea zidi Trupul lui Hristos (Efeseni 4:7-16). Exercitarea tuturor darurilor, nu doar acelea date ţie în supraveghere, este necesară.

    c. Trupul lui Hristos

    Pavel învaţă faptul că Biserica este un organism şi nu o organizaţie (1 Corinteni 12:12-31). Fiecare partea a organismului, trupul este esenţială şi lucrează împreună. Organismul este incomplet fără vreo parte. A dezgoli congregaţia de asistenţa sa în cadrul conducerii adunării este ca şi cum am conserva creierul şi am tăia capul (1 Corinteni 12:21). Pavel spune, „… să nu fie dezbinare în trup, ci… mădularele să îngrijească unele de altele” (1 Corinteni 12:25).

    d. Preoţia credincioşilor

    Toţi membrii congregaţiei, spre deosebire de conducerea sa, sunt preoţi (1 Petru 2:5; Apocalipsa 1:5-6). Congregaţia lucrează împreună ca o preoţie în aducerea închinării lui Dumnezeu.

    e. Concluzie

    Din consultarea evidenţei biblice, se poate conclude faptul că stilul de conducere pe care ar trebui să-l folosească un bătrân al bisericii este acela al modelului şi a fi un slujitor umil. Stilul său nu trebuie să fie acela al unui despot care enunţă porunci urmaşilor săi inferiori.

    • „El nu cârmuieşte prin a domni peste moştenirea lui Dumnezeu, ci mai degrabă el călăuzeşte prin exemplul său spiritual” (William MacDonald, Believer’s Bible Commentary [Comentariul Biblic al Credinciosului], p. 2085)
    • „Bătrânii Noului Testament, asemenea lui Hristos trebuie să fie lideri slujitori nu conducători sau dictatori. Dumnezeu nu vrea ca oamenii lui să fie folosiţi de tirani meschini care se auto-slujesc. Bătrânii trebuie să aleagă o viaţă de slujire în dreptul altora. Ca şi slujitorul Hristos, ei trebuie să-şi sacrifice timpul şi energia lor pentru binele altora. Doar acei bătrâni ai bisericii care sunt slujitori iubitori, smeriţi pot să manifeste în mod autentic viaţa incomparabilă a lui Isus Hristos faţă de congregaţia lor şi de o lume care o priveşte.

    Urmând modelul biblic, bătrânii bisericii nu trebuie să mânuiască autoritatea încredinţată lor într-un fel greoaie. Ei nu trebuie să folosească tactici de manipulare, să joace jocuri de putere săi să fie aroganţi şi distanţi. Ei nu trebuie să fie autoritari, care este incompatibil cu slujirea în smerenie. Când luam în considerare exemplul lui Pavel şi acela al Domnului, trebuie să fim de acord că liderii biblici nu dictează; ei direcţionează. Adevăraţii bătrâni ai bisericii nu comandă conştiinţele fraţilor lor şi fac apel la aceştia să urmeze cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Din dragoste, adevăraţii bătrâni suferă şi poartă atacul din partea oamenilor dificili cât şi problemele pentru ca să nu fie răniţi mieii. Bătrânii bisericii poartă neînţelegerile şi păcatele altor oameni ca biserica să poată trăi în pace. Ei îşi pierd somnul ca alţii să poată avea odihnă. Ei fac mari sacrificii personale de timp şi energie pentru bunăstarea altora. Ei se văd pe ei înşişi ca oameni sub autoritate. Ei depind de Dumnezeu pentru înţelepciune şi ajutor, nu pe propria lor putere şi isteţime. Ei confruntă în faţă atacurile aprinse ale învăţătorilor falşi. Ei protejează libertatea comunităţii şi libertatea în Hristos aşa încât sfinţii să fie încurajaţi să-şi dezvolte darurile lor, să se maturizeze şi să slujească altora” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church, p. 26-28).

    „. . .[Pavel] nu a cerut niciodată supunerea liderilor din biserică datorită poziţiei lor ca lideri. Supunerea venea în urma muncii din greu a liderului şi a caracterului său (1 Corinteni 16:15-17; 1 Tesaloniceni 5:12-13; 1 Timotei 5:17).

    Biblic vorbind, respectul, influenta şi puterea nu sunt bazate pe realizările educaţionale şi nici pe poziţia câştigată. Ele se bazează pe rămânerea în munca fără nici un privilegiu, fără trufie şi fără vreo faimă personală” (Bard M. Pillette, Paul and His Fellow Workers – Chapter 1 [Pavel şi tovarăşii săi de lucru – Capitolul 1], în Emmaus Journal, vara 1996, p. 52-53).

    C. Responsabilităţile congregaţiei

    Există câteva domenii în care responsabilităţile bătrânilor bisericii sunt limitate deoarece responsabilitatea aparţine întregii congregaţii. Supravegherea nu are putere nelimitată. Congregaţia acţionează ca o verificare şi o echilibrare.

    1. Disciplina

    a. Întreaga congregaţie ia decizia

    Bisericii i s-a dat responsabilitatea de a îndeplini faza finală de disciplină bisericească (Matei 18:17). Deşi bătrânii ar trebui să fie un corp de investigaţie ca în Faptele Apostolilor 15:6, congregaţia ca întreg ar trebui să fie prezentă în timpul cercetărilor lor şi să ia decizia finală ca şi în Faptele Apostolilor 15:22.

    Apostolul Pavel a instruit „biserica lui Dumnezeu care este în Corint” (1 Corinteni 1:2) să se implice în cadrul disciplinei bisericeşti locale (1 Corinteni 5:1-5).

    b. Biserica nu este doar bătrâni ai bisericii

    Unii cred că biserica este un cuvânt figurat pentru bătrânii bisericii, şi astfel congregaţia nu ar trebui să se mai implice în disciplina bisericească formală. Există o figură de stil care este numită sinecdocă în care întregul (biserica locală) este pusă pus pentru parte (supravegherea).

    Totuşi, înainte ca cineva să impună un înţeles cu privire la un cuvânt, acesta trebuie să dovedească că este unul din înţelesurile actuale valabile. Cel mai comun mod de a descoperi înţelesurile valabile este de a consulta un dicţionar. Dicţionarele listează atât înţelesurile literale cât şi cele figurative. Noul Testament a fost scris în greacă, aşa că se poate verifica un dicţionar grecesc.

    Următoarele dicţionare de limba greacă au fost consultate referitor la cuvântul ekklhsia, cuvântul grecesc pentru biserică:
    William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature, 16th impression, page 240
    L. Coenen, The New International Dictionary of New Testament Theology, 1:296-305
    Joseph Henry Thayer, Thayer’s Greek-English Lexicon of the New Testament, AP&A edition, pages 195-196
    W. E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words with their Precise Meanings for English Readers, 17th impression, 1:83-84 (see also „congregation,” 1:228)

    Nici una dintre aceste surse nu listează pe bătrânul bisericii ca un înţeles figurativ al cuvântului ekklhsia. Biserica din aceste pasaje cu siguranţă că nu înseamnă bătrâni.

    c. Bătrânii bisericii nu ar trebui să treacă pe lângă disciplină

    Bătrânii bisericii trebuie să fie sensibili la faptul că evaluarea cu uşile închise a unui persoane să nu contracareze adesea beneficiile şi verificările şi echilibrul disciplinei formale. Unii credincioşi au devenit conştienţi de faptul că ei ar fi priviţi de sus sau că au fost sancţionaţi de către bătrân dar nu i s-a acordat niciodată acces la beneficiile purificatoare ale unei confruntări faţă în faţă cu un acuzator cu o preocupare specifică. În schimb, fără confruntarea personală, bătrânii nu pot avea cunoştinţă a lucrurilor adevărate.

    Uneori un bătrân al bisericii, simţind nevoia de sfătuire în ceea ce priveşte consilierea uni membru din congregaţie, va aduce problema într-o întâlnire închisă a bătrânilor bisericii. Rezultatul nedorit este că bătrânul influenţează pe egalii săi împotriva aceluia ce trebuie să fie consiliat fără verificările şi echilibrul disciplinei formale. Când un bătrân are nevoie de un astfel de sfat, el ar trebui să-l ceară individual de la unul sau doi credincioşi calificaţi care să se asigure că detaliile nu vor fi împărtăşite cu alţii. Aceasta ar trebui să se facă în afara unei întâlniri închise a bătrânilor bisericii.

    Un bătrân al bisericii trebuie să fie conştient că în anumite state acuzaţiile civile sau criminale pot fi aduse împotriva unui „lucrător” (adică un bătrân al bisericii) care rupe confidenţialitatea cu cei cu care se sfătuieşte acesta. Conducerea trebuie să consulte un avocat referitor la legea din acel stat în particular.

    2. Doctrina

    Biserica din Perga era responsabilă de doctrina care era învăţată acolo (Apocalipsa 2:12-17).

    În timp ce în biserica din Ierusalim bătrânii au ajuns la dezvoltarea doctrinei (Faptele Apostolilor 15), congregaţia (apostolii plus bătrânii plus congregaţia) era prezentă în timpul dezbaterilor şi au luat decizia (Faptele Apostolilor 15:22-23). Luca a accentuat participarea întregii biserici în aprobarea scrisorii prin folosirea prepoziţiei cu. „. . .atunci apostolii şi bătrânii, cu întreaga adunare, . . . şi au trimis această scrisoare prin ei, . . .”

    3. Reprezentanţii

    Congregaţia are autoritate asupra reprezentanţilor ei (Faptele Apostolilor 11:22; 13:1-3; 14:27). Printre aceştia se pot include persoanele cu normă întreagă (de exemplu, lucrătorii locali, misionarii) şi aceia care nu sunt (de exemplu, un reprezentant al unei organizaţii cu care biserica are vreo afiliere, un lucrător de pionierat cu jumătate de normă). În cazul acelor reprezentanţi care au o lucrare de învăţare, persoanele înzestrate spiritual ca învăţători au selectat reprezentantul.

    4. Comunicările

    Congregaţia, nu doar supraveghetorul, primeşte şi trimite comunicări (Faptele Apostolilor 11:22; 14:27; 15:3-4, 30.)

    5. Selectarea şi schimbarea conducerii

    Congregaţia selectează candidaţii pentru conducere. Bătrânii sau o altă autoritate confirmă selecţiile. Vezi paragraful II de mai sus. Congregaţia îi schimbă pe bărbaţi din funcţia lor folosind un proces asemenea unei discipline formale. Vezi paragraful IV-C-2-b de mai sus.

    D. Concluzii

    Guvernarea biblică a bisericii locale este conducerea prin bătrânii asistaţi şi monitorizaţi de întreaga congregaţie. Se pot folosi şi diaconi în asistarea bătrânilor bisericii. [Aici puteţi găsi un articol în limba engleză despre diaconi.]

    Fără îndoială că, sub stilul Bibliei, majoritatea întâlnirilor bătrânilor ar fi deschise congregaţiei iar scopurile şi lucrarea bisericii locale ar fi integrate cu întreaga adunare. Bătrânii ar avea acordul din partea tuturor credincioşilor înzestraţi din cadrul bisericii locale şi nu doar a acelora ce sunt prezenţi la întâlnirile cu uşile închise. Bătrânii ar fi mai putini pasibili de a face greşeli şi a primi critică. Disciplina care este realizată de bătrânii bisericii înaintea congregaţiei este aptă de a fi corectă pentru victime şi pentru cel acuzat. Cercetarea unei congregaţii a înregistrărilor şi a procedurilor financiare ar elimina suspiciune şi ar stimula dărnicia. Supravegherea lucrătorilor cu normă întreagă înaintea întregii congregaţii ar evita o clică de conducere.

    Robert L Saucy a scris un articol care descrie un tip de guvernare bisericească care are o pluralitate de bătrâni însă autoritate se baza pe congregaţie. Astfel, stilul lui Saucy de guvernare bisericească ar putea fi categorisit ca un fel de congregaţionalism (Authority in the Church, in Walvoord: a Tribute [Autoritatea în cadrul bisericii, în Walvoord: un tribut], p. 219-238). Totuşi, stilul său nu explică destul de suficient termenii puternici ca „vă conduc” (1 Tesaloniceni 5:12), „conducători” (Evrei 13:7) şi „cârmuiesc” (1 Timotei 5:17) iar unele din interpretările sale nu sunt convingătoare.

    Această lucrarea învaţă ideea că autoritatea finală din biserica locală este supravegherea cu cinci excepţii care implică congregaţia: îndeplinirea disciplinei, formularea doctrinei, supravegherea lucrătorilor cu normă întreagă, primirea de comunicări de la alte biserici locale şi selectarea şi schimbarea liderilor. Chiar şi în cele cinci cazuri excepţionale, cel ce supraveghează este aşteptat să preia un rol puternic în călăuzirea congregaţiei spre deciziile ei. Diaconii pot asista bătrânii bisericii.

    VIII. Procesul lor de decizie

    A. Deciziile importante

    1. Unanimitatea

    „Deciziile adunării nu ar trebui să fie făcute pe baza simplului vot al majorităţii bătrânilor bisericii. O astfel de politică ar duce în mod inevitabil la sentimente dure şi tendinţe de divizare. În mod repetat în Cuvântul lui Dumnezeu suntem îndemnaţi să avem o singură minte, un singur acord şi un singur duh (1 Corinteni 1:10; 2 Corinteni 13:11; Filipeni 1:27; 2:2). Dacă o astfel de unanimitate nu este pe cale să se formeze referitor la o problemă, bătrânii bisericii trebuie să aştepte înaintea Domnului până ce Acesta le dă o unanimitate a minţii şi a Duhului” (Gary Inrig, Life in His Body, p. 111).

    Totuşi, sunt două excese care sunt permise printr-o nevoie percepută de unanimitate care trebuiesc evitate.

    a. Toţi bătrânii bisericii pot fi greşiţi

    A cere unanimitatea nu rezolvă problema faptului că toţi bătrânii pot să fie greşiţi.

    Bătrânii nu pot revendica aprobarea Divină pentru decizia lor, chiar dacă ei sunt unanimi, dacă decizia merge împotriva învăţăturii clare a Scripturii. Doar Domnul şi apostolii Săi au autoritate absolută. Acolo unde aceştia au vorbit, bătrânii trebuie să se supună (Faptele Apostolilor 2:42; 1 Corinteni 14:37; Galateni 1:8-9; 2 Timotei 2:2). Specific vorbind, doar Matei 18:18-20 asigură faptul că ucenicii Domnului nostru (vezi Marie 18:1) au puterea de a lega şi de a dezlega, nu bătrânii şi nici biserica

    În istoria recentă a mişcării Creştinilor după Evanghelie, cei care erau în supravegherea adunărilor au votat unanim să-i dea în judecată pe alţi creştini în tribunalele guvernului. Aceasta a fost o încălcare a 1 Cor 6:1-8. Aceştia erau greşiţi în decizia lor unanimă.

    Probabil că din acest motiv întreaga congregaţie a fost implicată în cele cinci roluri importante de la paragraful VII-C de mai sus. Verificare şi echilibrul arată faptul că în cadrul întregii congregaţii vor fi din fericire uni credincioşi sensibili la călăuzirea Duhului Sfânt care să aducă adunarea înapoi la ascultare.

    b. Regula de supraveghere de către un bătrân(i) care domină

    Această problemă are loc acolo unde un supraveghetor practică luarea de decizii unanime pentru chestiunile importante şi în congregaţiile care nu au fost atente în cadrul calificării şi a retenţiei bătrânilor.

    Există un anumit tip de personalitate dominantă care îl descalifică pe cel care ar vrea să fie bătrân al bisericii. El nu ar întâmpina calificativele de mai sus de la F, H, K, L, O, P, R şi S. Totuşi, dominaţia sa se presupune în mod superficial să fie semnul unui lider. Atunci când acesta ajunge în bordul bătrânilor, el îl domină prin a cere unanimitatea. Conducerea spirituală a celorlalţi bătrâni este eclipsată de nevoia dominantului bătrân de a se auto-servi. Nimic nu se face dacă acest nu-i slujeşte intereselor liderului dominant.

    Dezordinile personalităţii compulsive au fost de asemenea observate în aceia care deţin funcţia de bătrân al bisericii. [Mai multe informaţii în limba engleză puteţi găsi aici.] O astfel de persoană va domina pe un supraveghetor cauzând biserica locală să-i reflecte neajunsurile acestuia.

    • „Scriptura nu spune nimic despre conducerea majorităţii absolute sau de unanimitatea totală. Scriptura insistă asupra unităţii şi a păcii din congregaţie, însă în cel mai bun termen, este neînţelept să permiţi unuia sau la doi oameni să interzică prin veto întreaga adunare în luarea unei decizii. O astfel de practică nu creează deloc pace sau unitate. În schimb, aceasta pune congregaţia şi bătrânii ei în mila celor mai incompetenţi din adunare, membrii tari la cerbice şi încăpăţânaţi. Aceasta va frustra în mod inevitabil restul congregaţiei, va crea sentimente rele, şi va zădărnici progresul bisericii” (Alexander Strauch, Biblical Eldership, p. 120, citat de John H. Fish III, în Brethren Tradition or New Testament Church Truth, Emmaus Journal, iarna 1993, p. 140).

    2. Preponderenţa

    Preponderenţa este o îmbunătăţire în cerinţa pentru unanimitate. Aceasta necesită existenţa unei singure minţi puternice dar oferă o verificare şi echilibru. Preponderenţa necesită o majoritate foarte largă. Dar, deoarece aceasta nu necesită un vot unanim, efectul unul bătrân al bisericii dominant este anulat. Evident preponderenţa nu este adecvată atunci când sunt doar doi sau trei bătrâni. Poate că nu ar trebui să avem supraveghetori mici pentru acest motiv. Însă cu patru bătrâni, se poate obţine o mare majoritate cu o preponderenţă a trei bătrâni (75%). Aceasta este de asemenea posibilă cu supraveghetori mai mulţi.

    B. Deciziile mai puţin important

    Deciziile cum ar fi culoarea vopselei pereţilor necesită o simplă majoritate.

    IX. Ce se datorează lor

    Vezi de asemenea şi paragraful V de mai sus, „Susţinerea lor”.

    A. Cinste

    Pavel sfătuieşte în 1 Timotei 5:17 ca acei lideri care excelează în sarcina lor sunt „vrednici de o dublă cinste”. Prin implicaţie el mai spune că chiar şi aceia care nu excelează dar fac o muncă tolerabilă trebuie să fie respectaţi pentru slujba şi lucrarea lor şi astfel sunt vrednici de o singură cinste.

    Cu siguranţă că aceia care sunt găsiţi a fi necalificaţi pentru această postură trebuie să fie scoşi de acolo. Vezi paragraful IV de mai sus, „Durata serviciului lor”.

    B. Imitare

    Credincioşii sunt încurajaţi să-i imite pe bătrâni datorită marelui standard pe care aceştia trebuie să-l menţină pentru a continua chemarea lor în calitatea de bătrâni ai bisericii (1 Timotei 3:1; Evrei 13:7).Ei ar trebui să devină intim de familiari cu felul de viaţă al bătrânilor bisericii (1 Tesaloniceni 5:12; în versiunea din limba română este folosit termenul „să priviţi bine”, iar în versiunea română revizuită apare termenul „să recunoaşteţi”, [n. tr.], în timp ce în versiunea NASV din engleză este folosit termenul „să apreciaţi”, iar versiunea KJV „să cunoaşteţi”, care este tradus mai bine)

    C. Supunere

    Ascultarea sugerată de Evrei 13:17 „. . . nu este prin supunerea faţă de autoritate, ci care rezultă în urma convingerii. Acesta este un tip de ascultare care este lucrarea de încredere într-o persoană” (W. E. Vine, Expository Dictionary, 3:124). Aceasta nu este tipul de supunere impus într-un lanţ de comandă, tipul de supunere pe care l-ar putea cere un bătrân datorită slujbei sale în biserică. Este mai degrabă supunerea ceea ce ar fi cineva mai degrabă să ofere datorită excelenţei spirituale a bătrânului bisericii.

    X. Alte puncte

    A. Mandatarii

    Pentru a întâmpina cerinţele guvernului, unele biserici se vor încorpora şi pentru acest scop vor crea un bord de mandatari care nu corespunde cu bordul de bătrâni ai bisericii. Acest lucru pur şi simplu caută necazul. Mandatarii s-ar putea să nu aibă calificările liderilor bisericii şi s-ar putea să aibă din şansă telurile bătrânilor bisericii. Bordul de bătrâni ai bisericii ar trebui să fie bordul care este responsabil în cadrul hârtiilor de încorporare.

    B. Documentele organizaţionale

    Întreaga congregaţie ar trebui să fie implicată în crearea documentelor organizaţionale. Dacă biserica este o corporaţie, ei pot include şi Articolele de Încorporare şi Statut. Prin oferirea fiecărui membru al congregaţiei oportunitatea de a oferi admiteri, întreaga congregaţie va avea proprietatea documentelor şi acestea se vor unifica cu conducerea spre realizarea scopurilor bisericii.

    1. Ar trebui să fie menţionată congregaţia în documente?

    În anii 1970 şi 1980 avocaţii sfătuiau adesea pe cei care plantau biserici să nu menţioneze congregaţia în documentele organizaţionale. În acel timp era o luptă de restaurare a denominaţiilor conservativ tradiţionale care erau infestate de teologii liberali. Se spunea despre congregaţii să sunt notoriu de slabe din punct de vedere teologic şi că ar putea cădea cu uşurinţă spre învăţăturile liberale. Astfel se credea că liderii trebuiau să aibă controlul ferm al bisericii. Avocaţii spuneau plantatorilor de biserici că nu exista o cale mai bună de menţinere a controlului decât a nu se menţiona pur şi simplu congregaţia în documente.

    Totuşi, au existat câteva probleme referitoare la această abordare. În primul rând, Scriptura specifică faptul că întreaga congregaţie trebuie să-i verifice pe bătrânii bisericii. În al doilea rând, congregaţiile au simţit că această congregaţie a dat naştere la un stil de conducere care era prea autoritar. Nu era ceva uzual să auzi un membru al congregaţiei rugându-se ca un bătrân al bisericii să fie luat de Domnul pentru a face loc conducerii calificate care ar rezolva problemele bisericilor tulburate. În al treilea rând, în general conducerea a fost aceea care a adus învăţăturile liberale în cadrul bisericilor. Congregaţiile erau adesea mult mai conservative decât conducerea. Documentele organizaţionale ar trebui să se adreseze întregii congregaţii, nu doar supraveghetorului.

    2. Ar trebui incluse în documente Declaraţia de Credinţă şi Statutele?

    a. Ar trebui să existe acestea?

    În zilele timpurii ale mişcării Fraţilor (Brethren movement din limba engleză îi reprezintă pe cei de la cultul Creştinilor după Evangheliei, n. tr.) (prima jumătatea a secolul al 19lea), se credea de drept că declaraţiile de credinţă au devenit prea importante în cadrul bisericii. Recitarea crezurilor a înlocuit studiul biblic personal. Astfel a existat o împotrivire faţă de autorizarea crezurilor sau a orice care arăta ca unul. Această tradiţie, acum fiind pusă într-un loc nepotrivit, continuă şi până în ziua de azi. Unele biserici sunt împotriva autorizării unei declaraţii de credinţă sau a declarării statutele care acoperă lucrările esenţiale ale bisericii locale. Atitudinea este că dacă cineva ar citi doar Scriptura, ei ar veni cu interpretări mutuale.

    Totuşi, studenţii nu ajung la aceleaşi concluzii în studiul lor al Scripturii. Aceasta se datorează anumitor motive: influenţele din trecutul lor, nivelele diferite de inteligenţă, abilităţi diferite în interpretare, conflicte de interes, păcatul şi aşa mai departe. Deci, în momentul crucial, atunci când se pune în discuţie o mare doctrină sau când este activat procesul de disciplină, nu există interpretări şi proceduri agreate în mod reciproc. Prin urmare este o controversă paralizată şi poate da naştere unei ruperi de biserică. O afirmaţie de credinţă şi statutele acceptate de întreaga congregaţie trebuiesc să fie create în avans aşa cum sunt ghidările în a afla cum să supravieţuieşti.

    În plus, fără documente organizaţionale care menţionează congregaţia şi care să nu aibă statutele, biserica şi conducerea ei se expune gravei obligaţii atunci când un membru aduce un proces juridic împotriva lor. Congregaţia trebuie să aibă şi ea acces la acestea (Jay A. Quine, Court Involvement in Church Discipline, Part 2 in Vital Ministry Issues, Examining Concerns & Conflicts in Ministry [Implicarea la curtea de judecată din cadrul disciplinei bisericeşti, partea 2 în Chestiuni vitale lucrării, Examinarea problemelor şi a conflictelor din cadrul slujirii], p. 238-239).

    Liderii dominanţi vor obiecta faţă de statute deoarece ele le vor restricţiona abilitatea lor de a manipula (vezi paragraful VIII-A-b).

    b. Ar trebui să existe acestea în cadrul documentelor organizaţionale?

    Din nou, în timpul perioadei dintre anii 1970 şi 1980, liderii au sfătuit pe plantatorii de biserici să îşi includă Declaraţia lor de Credinţă şi Articolele lor de Încorporare. Ideea lor era că aceste Articole sunt mai greu de schimbat deoarece acestea sunt în dosarele guvernului. Statutele nu sunt de obicei revizuite de guvern şi se pot schimba cu uşurinţă de către liderii bisericii. Sfatul a fost acordat cu ideea că s-ar reduce incursiunile teologiei liberale.

    Totuşi, teologia liberală foloseşte adesea aceeaşi declaraţie de credinţă încât multe congregaţii îi acceptă. . . însă schimbă definiţiile cuvintelor pentru a încorpora învăţătura anormală.

    Este probabil mai bine să se includă Declaraţia de Credinţă în Statute şi să se facă o actualizare la declaraţie pentru ca cititorii să înţeleagă clar doctrinele adevărate în faţa înţelesurilor schimbătoare.

    Bisericile îşi ţin de obicei separat statutele lor de documentele organizaţionale şi le actualizează când este necesar. Subiectele statutelor pot include finanţele, disciplina, conflictele de interes, lucrătorii cu normă întreagă, şi aşa mai departe.

    C. Arbitrajul

    Scriptura interzice darea în judecată a altor creştini în tribunalele „seculare” (1 Corinteni 6:1-8). Dacă o congregaţie nu este capabilă să rezolve controversele într-un mod biblic, ei ar trebui să caute arbitrajul obligatoriu mai degrabă decât tribunalele. Unele biserici şi organizaţii creştine au găsit folositor să folosească clauze care necesită arbitraj creştin în cadrul statutelor lor. [Pentru mai multe informaţii contactaţi Institute for Christian Conciliation, a division of Peacemaker® Ministries (Institutul pentru Concilierea Creştină, o divizie a Misiunii Făcătorilor de Pace, n. tr.)]

    D. Conflictele de interes

    În biserici şi în organizaţiile para-bisericeşti, liderii ar trebui să evite conflictele de interes. O astfel de capcană este un bord de bătrâni care încearcă să disciplineze una din rudele vreunui bătrân al bisericii. Un alt conflict de interes ar fi acela de oferire a unui contract pentru a sigila un lot de parcare pentru unul dintre bătrânii bisericii. Astfel de conflicte rezultă adesea în dispute. O rezoluţie a conflictului de interes va ajuta la eliminarea a astfel de dispute.

    Un avocat creştin specializat în biserici şi organizaţii para-bisericeşti ar putea oferi asistenţă. O altă organizaţie folositoare în acest sens este The Christian Legal Society care se găseşte la adresa de internet http://www.christianlegalsociety.org.

Bibliografia selectată

Bohlin, Ray, Can Deacons be Divorced? Probe Ministries, http://www.probe.org/docs/e-deacons2.html.
Bramford, Alan, Ed. Where Do We Go from Here? West Sussex, England: H. E. Walter, 1979, pages 13-26, 103-118.
Fish, John H. III, Brethren Tradition or New Testament Church Truth, Emmaus Journal, Winter 1993, pages 112-154.
Inrig, Gary. Life in His Body. Wheaton, IL: Harold Shaw Publishers, 1975, pages 101-113.
The Journal of the Christian Brethren Research Fellowship, No. 30. This entire issue is entitled, „Leadership in the Churches.”
Littleproud, J. R. The Christian Assembly. Bible Class Notes. Grand Rapids: Gospel Folio Press, n.d., pages 63-75.
Smith, Jay E., Can Fallen Leaders be Restored to Leadership?, pages 103-119, in Roy B. Zuck, Vital Church Issues, Examining Principles and Practices in Church Leadership. Grand Rapids: Kregel Resources, 1998.
Strauch, Alexander. Biblical Eldership, An Urgent Call to Restore Biblical Church Leadership, 3rd ed. Littleton, CO: Lewis & Roth Publishers. There have been several editions of this book. Unfortunately, we are often unable to associate notes in the paper with the appropriate edition.
Strauch, Alexander. Biblical Eldership, Restoring the Eldership to Its Rightful Place in the Church. Littleton, CO: Lewis and Roth Publishers, 1997.
Strauch, Alexander. Minister of Mercy, The New Testament Deacon. Littleton, CO: Lewis and Roth Publishers, 1992.
Summerton, Neil. A Noble Task, Eldership and Ministry in the Local Church. Exter, UK: Paternoster Press, 1987.
Joseph M Vogl and John H. Fish III, editors, Understanding the Church, the Biblical Ideal for the 21th Century. Neptune, NJ: Loizeaux, 1999. This compellation has a couple of articles by John Fish and David MacLeod that address church government.
Williams, John. Living Churches. Paternoster Pocket Books, No. 14. Exeter, UK: Paternoster Press, 1972, pages 55-92.

http://www.voxdeibaptist.org/batrinii_bisericii.htm

Românii din Banatul Sârbesc au nevoie de sprijinul nostru

Stimați frați în Domnul si conlucrători pe câmpul Evangheliei,

Vă salutăm mai întâi în Numele Domnul nostru Isus Hrisos și vă dorim propășire în lucrarea la care ați fost chemați și pe care o faceți în Numele Lui.

Vă adresăm această scrisoare de apel, în numele Comunității Baptiste Românești din Serbia, mai specific pentru Biserica Baptistă din Alibunar, care este și sediul Comunității noastre.

Lucrarea printre românii din Serbia este dificilă și anevoioasă și adesea fără rezultate mari, dar în ultimii ani, harul Domnului a fost mare peste noi și am reușit să realizăm multe în Bisericile cu vorbire în limba română. Biserica din Alibunar este una din Bisericile cu progresul cel mai vizibil, unde lucrarea este diversificată și roditoare.

La începutul anilor 2000, starea Bisericii din Alibunar nu era deloc de invidiat, clădirea fiind in stare deplorabilă, iar potrivit numărului membrilor se prevedea în curând închiderea Bisericii. Dar prin mila și harul Domnului, această situație s-a schimbat drastic, mai ales după ce s-a început o lucrare nouă cu copii din localitate. Lucrarea era anevoioasă și grea, având în vedere că toți copii veneau din familii de necredincioși. Am luptat mult cu prejudecățiile necunoscătorilor, cu momente de descurajare, lipsă de suport, lipsă de oameni care să se implice, dar slăvit să fie Domnul, că am primit și binecuvântări foarte mari. Cu mâinile și resursele proprii am reușit să facem o sală pentru lucrarea cu copii, am făcut rost de intrumente pentru orchestra copiilor, mai târziu pentru fanfară și lucrarea s-a extins. După ani de zile de muncă asiduă, Domnul ne-a binecuvântat și cu rezultate! Membrii din familiile copiilor care astăzi sunt frații și surorile noastre, tineri credincioși care se îndreaptă spre a fi stâlpii lucrării în noua generație și o lucrare activă, vastă și roditoare. În lucrarea cu tinerii și lucrarea cu copii avem întâlniri de tineret, studiu biblic, școala duminicală, tabără pentru copii, etc. iar mai recent am început o lucrare nouă prin sport (fotbal), numărul copiilor implicați crescând cu încă 40 de copii, în afara celor care sunt deja în Biserică și în afara grupului de tineret! Pentru solul nostru arid din punct de vedere spiritual, aceasta este o binecuvântare enormă. Activitățile desfășurate în Biserica din Alibunar sunt aproape zilnice, iar Domnul a scos și lucrători pentru această lucrare.

Dacă în urma cu mai puțin de două decenii era să se închidă ușa Bisericii locale, astăzi am ajuns la momentul în care aproape că nu mai avem loc unde să realizăm toate cele propuse! Și nu vrem să stăm aici, în perioada următoare, dacă Domnul va voi, vrem să extindem lucrarea în vederea unei posibile grădinițe pentru copii, loc de zi pentru copii școlari unde sa facă temele, unde să se lucreze cu ei și să fie incluși în activitățile Bisericii etc. Domnul a scos în această lucrare frați tineri, profesori, care pot lucra cu copii și prin ei, putem evangheliza multe familii, în măsură și mai mare decât am reușit până acum! Experimentăm o perioadă de trezire spirituală și vrem să ne implicăm la maxim.

De câțiva ani, frații de la conducerea Comunității, împreună cu Biserica din Alibunar s-au gândit la o soluție, un spațiu pentru lucrare nu doar locala ci zonală pentru tot arealul locuit de românii bănățeni, unde să avem lucrare cu copii, cu tineri, pregătirea teologică a lucrătorilor etc. Având în vedere că situația materială nu ne permite acest lucru și un astfel de centru, am cerut de la Domnul o soluție, aceasta venind în cel mai bun mod și la momentul potrivit.

În Alibunar exista cândva o mișcare nazarineană, dar care s-a stins mai demult. Totuși, Biserica/clădirea locală a rămas goală, fiind cu mult mai nouă și mai încăpătoare și practică decât clădirea Bisericii noastre. În ultima perioadă, clădirea fostei Biserici nazariniene a fost pusă la vânzare. Având în vedere mărimea, sala și locul avut chiar în centrul Alibunarului, cei mai interesați de cumpărare sunt cei care vreau să deschidă restaurant sau cafe-bar (birt!). Fiind credincioși, în primul rând ne-a fost oferită nouă la un preț mult sub prețul pieței, doar pentru a nu fi transformată în ceva ce nu a fost menită a fi. Prețul clădirii cu tot ce apaține de ea, inclusiv taxele ajunge la 8,000 euro, atît costă doar terenul în cauză, în locul central în care se găsește. Nouă ni se oferă terenul, cladirea, anexele și tot inventarul din Biserică pentru aces preț care în mod normal ar acoperi doar valoarea terenului!

Având în vedere că clădirea Bisericii noastre este veche și în curând o să aibă nevoie de o reconstruție majoră și costisitoare, această ofertă vine ca un răspuns clar și vizibil la rugăciunile noastre. Vrem, cu ajutorul Domnului să cumpărăm această clădire centrală pentru a deveni sediul Bisericii locale și al Comunității, iar locul unde este clădirea Bisericii noastre actuale să devină un centru regional pentru lucrarea cu copii și tinerii. Avem spațiu amenajat și vrem ca actuala clădire a Bisericii să o reamenajam în scop multifunțional pentru a avea săli unde să se lucreze, dormitoare pentru tabăra cu copii și tinerii, sală pentru grădiniță etc. Dar pentru a realiza aceasta, avem nevoie de ajutor urgent, mai întâi pentru primul pas, pentru a achiziționa noua clădire care se oferă la acest preț modic, dar pentru noi, nerealizabil fără ajutorul dumneavoastră. Tot ce am avut, am băgat în lucrarea cu tinerii și copii, am investit în ceea ce avem până acum, dar situația noastra financiară nu ne permite să strângem cei 8,000 euro necesari pentru achiziționare. Avem nevoie de această clădire, aceasta fiind un răspuns clar la rugăciunile noastre de a avea și Biserică locală și spațiu de lucrare, mai ales că avem cu cine să lucrăm și lucrarea propășește și este bine primită! Și clar, nu vream ca ceea ce a fost prevăzut să fie un loc unde se cheamă Numele Domnului să fie luat de altcineva și transformat în ceea ce nu îi este menire, în birt, defăimându-se astfel Numele Domnului în localitate.

Apelăm la ajutorul dumneavoastră în realizarea acestui proiect, pentru că singuri nu putem. Știm că și dumneavoastră aveți lucrările în care sunteți implicați, cheltuieli și investiții și nu vrem să fim o povară, dar așa ocazie nu mai găsim și tot ce facem e spre creșterea lucrării printre românii din Serbia și nu numai. Știm și credem că Domnul ne va binecuvânta în această lucrare, așa cum am și văzut cu ochii noștrii binecuvântări până acuma, și vă rugăm să fiți și dumneavoastră parte din această binecuvântare.

În speranța și așteptarea unui răspuns pozitiv, vă saltăm cu harul și cu pacea Mântuitorului Nostru în care ne încredem.

În numele Comunității Baptiste românești din Serbia

Pastor Traian Marcovicean,

  • tel +381 64 7066880
  • email: comunitateabaptistaserbia@gmail.com
  • email2: traianmarkovican@gmail.com

Românii din Banatul Sârbesc au nevoie de sprijinul nostru

Barnevernet-ul norvegian și viitorul drepturilor parentale (de Robert Clarke)

Alianța Familiilor din România      

Cei care subminează familia atacă fundamentul societății noastre, sursă a bogăției și diversității sale. Trebuie să ne păzim de cei pentru care ispita puterii oferă posibilitatea de a-și forța viziunea utopică asupra generației viitoare prin îndepărtarea părinților și, în cele din urmă, deconstrucția familiei.

În ultimele săptămâni, autoritățile norvegiene au preluat custodia a trei copii americani de la părinții lor creștini. Natalya Shutakova, cetățean american, și soțul ei, lituanianul Zigintas Aleksandravicius, au voie să-și viziteze copiii doar de trei ori pe an. Din păcate, acest lucru nu este prea șocant pentru cei care s-au ocupat de apărarea drepturilor părinților în Europa.

Pare remarcabil faptul că acest lucru se poate întâmpla într-o țară care se poziționează ca una de vârf în protejarea drepturilor omului. Prin Agenția de Cooperare pentru Dezvoltare, Norvegia alocă peste 400 de milioane de dolari pe an domeniilor prioritare, inclusiv protecției drepturilor omului. Prin urmare, este ironic că, în ciuda eforturilor publice pe care le face, a ieșit la iveală o încălcare a drepturilor omului pe care mai degrabă ar fi păstrat-o ascunsă.

Cazul familiei Bodnariu 

Într-un fel, povestea începe în 2015, cu foarte mediatizata luare a celor cinci copii din familia Bodnariu – cu vârste de la nouă ani la doar trei luni – de către Barnevernet, agenția norvegiană de protecție a copilului. Primul lucru pe care părinții l-au văzut a fost sosirea a două mașini negre la locuința lor. Un asistent social le-a spus că fiicele lor au fost luate direct de la școală în custodia de urgență a statului și că părinții trebuie să vină la secția de poliție pentru a răspunde la întrebări. Tot atunci, au fost luați și cei doi fii mai mari.

A doua zi, mașinile negre au apărut din nou, pentru a-l lua pe bebeluș.

A existat o acuzație de pedeapsă corporală (ilegală în Norvegia), dar mai mult, infracțiunea părinților a părut să fie căutarea unei educații în conformitate cu credința lor creștină.

Îngrijorarea [autorităților] privea modul în care părinții considerau că Dumnezeu pedepsește păcatul. Potrivit familiei, aceasta a fost și preocuparea ridicată inițial în atenția Barnevernet de către directorul școlii unde învățau fetele Bodnariu. Ideea că un astfel de element esențial al credinței creștine a fost fie și în parte motivul pentru care Barnevernet a năvălit pe porțile școlii a determinat proteste în fața a zeci de ambasade ale Norvegiei din întreaga lume, de la Barcelona la Washington.

Acest scandal i-a încurajat și pe alții să vorbească. La ADF International, am fost aproape copleșiți de numărul de persoane care ne-au relatat cazuri similare. După investigații, am căpătat convingerea că dosarul Bodnariu era unul simptomatic pentru problemele grave legate de funcționarea Barnevernet.

Până la acest moment, la nivel internațional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins, de rutină, cauzele împotriva Norvegiei referitoare la Barnevernet, iar această cale de atac părea să fi fost închisă. A trebuit să săpăm adânc și să punem întrebări dure. Am furnizat informații unui număr de parlamentari membri în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Adunarea a preluat problema și a întocmit un raport detaliat. Raportorul a călătorit în Norvegia și s-a întâlnit cu înalți oficiali și membri ai Parlamentului norvegian. În final, raportul a fost votat și adoptat în plenul Adunării Parlamentare.

Un alt caz apare în prim-plan

Cam în același timp în care acest raport era în curs de întocmire, CEDO a decis să accepte o serie de dosare îndreptate împotriva Norvegiei care contestă aceste practici. În timp ce cazul Bodnariu a continuat să facă valuri, un alt caz a captat atenția. În camera inferioară, CEDO s-a pronunțat împotriva doamnei Trude Strand Lobben, dar Marea Cameră [instanța de apel a CEDO, n.tr.] a fost de acord să revizuiască plângerea, stabilind „scena” pentru o confruntare. În cauza menționată, o tânără mamă a solicitat autorităților ajutor atunci când era însărcinată. Acestea i-au oferit un loc într-o unitate familială pe care au aveau în administrare. La câteva săptămâni de la nașterea copilului, femeia și-a exprimat dorința de a pleca, ceea ce a pus în mișcare un întreg lanț de evenimente care avea să ducă la luarea în custodie a copilului. Mama putea petrece cu el opt ore pe an. În final, copilul a fost dat spre adopție.

Audierea a avut loc la Strasbourg, în octombrie 2018. De o parte a sălii de judecată stăteau doamna Strand Lobben și avocatul ei. Într-o fățișă afișare a inegalității armelor cu care se ducea bătălia, guvernul norvegian a fost reprezentat în instanță de nimeni altul decât procurorul general, susținut de opt consilieri. Petenta a așteptat pronunțarea aproape un an.

În luna curentă ea a fost răzbunată de Marea Cameră, care a decis că Norvegia nu a depus niciun efort pentru a-și reuni familia, așa cum este obligată. Hotărârea face referire la Raportul care a fost adoptat de Adunarea Parlamentară cu doar patru luni înainte de audiere în acest caz. Decizia marchează a treia cauză în care Marea Cameră a găsit Norvegia vinovată de încălcarea Convenției Europene [a drepturilor omului, n.tr.] – o concluzie cu care au fost de acord treisprezece dintre cei șaptesprezece judecători. Tragedia este că această „victorie” la CEDO vine la peste zece ani după ce doamna Strand Lobben a fost decăzută din drepturi. Decizia nu are ca efect reunirea mamei și a fiului și nici procesul, nici suma mică acordată ca despăgubiri nu ar putea ostoi prejudiciul adus acestei familii.

Norvegia la judecată

Faptele din acest caz urmează, în general, un model de-acum bine stabilit – și tragic. Copilul este luat din familie în temeiul unei preocupări anume. Părinții contestă apoi cu tărie măsura. Ceea ce ar trebui să fie înțeles ca o reflectare a iubirii lor pentru copil este apoi folosită împotriva lor pentru a le demonstra lipsa dorinței de conlucrare cu autoritățile. Mai departe, este folosită ca temei pentru a prelungi separarea, motivul inițial al separării estompându-se, de acum, în fundal. În cele din urmă, trece suficient timp, iar autoritățile susțin că de-acum copilul este bine acomodat și că trebui să rămână definitiv cu familia socială în grija căruia a fost dat. Am văzut acest model repetându-se iar și iar.

Din fericire, acum Marea Cameră a intervenit. Și nu doar Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia aminte. Recent, Norvegia a fost supusă unei revizuiri pe termen de patru ani a istoricului său privind drepturile omului, la Națiunile Unite, în Geneva. Mai multe state și ONG-uri și-au exprimat îngrijorarea și au făcut recomandări cu privire la modul în care Barnevernet a funcționat. Norvegia, lovită de vântul oprobiului internațional, a acceptat toate recomandările menite să protejeze copiii împotriva îndepărtării arbitrare din familie de către Barnevernet și să asigure o protecție adecvată pentru familie.

Dar acceptarea recomandărilor nu este suficientă. Trebuie să fie urmată de acțiuni concrete care să ducă la o mai bună protecție a familiilor. Deși oricine ar fi de acord că există unele cazuri în care Statul ar trebui să intervină pentru a-i proteja pe copii, acest lucru trebuie să fie rar și să se bazeze pe dovada clară a răului pe care ar urma să îl sufere copilul. Și chiar și după ce separarea s-a produs, datoria Statului – așa cum a arătat CEDO – este să facă eforturi viguroase de a reuni familia.

Drepturile părinților sub asediu

The only way they were able to pursue the educational choice they believed to be in their daughter’s best interest was to sell almost everything they owned and relocate to the United States. That is clearly not an option available to most, and so ADF welcomed the news that the United Nations Human Rights Committee has agreed to hear this complaint earlier this year. Even more recently, just this month, in Scotland, the government has finally announced that its beleaguered “Named Person” scheme will be dropped. Under the scheme, every child would have been given a state-appointed guardian to oversee his or her well-being.

Deși dezvăluirile privesc Norvegia, aceasta nu este unică atunci când vine vorba de practici dăunătoare și care subminează autoritatea parentală și familia. În Germania, interdicția de lungă durată a „școlii de acasă” (homeschooling), susținută de pedepse penale în unele regiuni, a fost confirmată la începutul acestui an de CEDO. În cazul familiei Wunderlich, patru copii au fost smulși de acasă de mai mult de treizeci de ofițeri de poliție. Au fost ținuți în custodie trei săptămâni, timp în care au fost supuși evaluărilor educaționale. Au avut performanțe la un nivel normal, dar au fost lăsați să se întoarcă acasă numai după ce părinții le-au promis să-i trimită la școală. Acest tratament, a decis CEDO, nu a fost „pus în aplicare într-un mod deosebit de dur sau excepțional.”

Citește și: CEDO decide contra unor părinți germani care își educau acasă copiii

Între timp, în Suedia, școlarizarea acasă este, teoretic, permisă. Cu toate acestea, trebuie solicitată permisiunea autorității, care o acordă numai în „circumstanțe extraordinare”. În practică, înseamnă „aproape niciodată”. Aceasta a fost decizia Consiliului Suedez pentru Educație pentru Copii și Educație în cazul familiei Petersen. Mama și tatăl, cu dublă cetățenie americană și suedeză, și-au educat fiica în vârstă de șapte ani la domiciliu, în timpul unei călătorii cu durata de trei luni. Rezultatele au fost excelente și, la întoarcerea la școală, era clar că fata performa cu mult peste colegii de clasă. Dorind să continue educarea fiicei lor în acest fel, părinții au cerut, dar în zadar, permisiunea necesară.

Singurul mod în care au reușit să rămână la alegerea educațională despre care considerau că este în interesul fiicei lor a fost să vândă aproape tot ce dețineau și să se mute în Statele Unite. În mod evident, aceasta nu este o opțiune disponibilă pentru majoritatea familiilor și, prin urmare, ADF a salutat vestea că Comitetul pentru drepturile omului al Națiunilor Unite a acceptat să audieze o asemenea plângere, la începutul acestui an. Chiar mai recent, în luna curentă, guvernul scoțian a anunțat în sfârșit că extrem de criticata prevedere referitoare la „Persoana numită” [„named person” este un tutore al copilului, numit de stat pentru a-i supraveghea educația și bunăstarea, cu puteri alarmant de mari, n.tr.] urmează să fie abandonată.

Măsura a fost contestată tocmai până la Curtea Supremă a Regatului Unit care, în vara anului 2016, a decis că guvernul Scoției a încălcat articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Într-un pasaj edificator, judecătorii arată că

„Modurile diferite de creștere și educare [a unui copil] duc la oameni diferiți. Primul lucru pe care încearcă să-l facă un regim totalitar este să ajungă la copii, să-i îndepărteze de influențele subversive și variate ale familiilor lor și să îi îndoctrineze cu viziunea pe care conducătorii săi o au asupra lumii. În anumite limite, familiile trebuie lăsate să-și crească copiii în felul lor. ”

După mai mult de doi ani de la această hotărâre, guvernul scoțian, în cele din urmă, a renunțat la măsură. Și totuși, părinții britanici nu se pot relaxa atâta timp cât, separat, Parlamentul a aprobat acte normative care introduc „relații și educație sexuală” ca materie obligatorie în școlile din Anglia, din septembrie 2020. Părinții își pot retrage copiii de la orele de „educație sexuală” până la împlinirea vârstei de 16 ani, dar nu au dreptul de a-i opri de la participarea la orele de „relații”.

Lupta continuă

Părinții din întreaga lume știu responsabilitatea profundă și privilegiul de a avea și de a crește copii. Iar guvernele cunosc imensa putere a familiilor și a comunităților de a contrabalansa excesele statului. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, familia este „unitatea de grup fundamentală” a societății; cei care o subminează atacă fundamentul societății noastre și sursa marii sale bogății și diversități.

Cea mai „generoasă” interpretare a acestor atacuri este aceea că unele dintre politici, orientate în mod evident către protejarea copiilor, sunt bine intenționate, dar eronate. Cu toate acestea, trebuie să ne păzim de cei pentru care ispita puterii oferă posibilitatea de a-și forța viziunea utopică asupra generației viitoare prin îndepărtarea părinților și, în cele din urmă, deconstrucția familiei.

Unul dintre aspectele care transcend multe dintre aceste situații este testul juridic folosit în procedurile de protecție a copilului. Acest test spune că acțiunile trebuie judecate luând în primul rând în considerare „interesul superior al copilului”. Deși poate părea atractiv – cine, până la urmă, ar dori să acționeze împotriva intereselor unui copil? – această frază nu furnizează îndrumări reale instanțelor cărora li se cere soluționarea unei dispute între părțile care pretind, ambele, că acționează în interesul superior al copilului. Părțile divergente ar putea fi părinții; dar, de asemenea, vedem adesea părinții de o parte și Statul de cealaltă. Acesta a fost și cazul părinților Bodnariu, ai părinților lui Charlie Gard și al doamnei Strand Lobben. În cazul acesteia din urmă, hotărârea Curții face referire de 122 de ori la acest standard.

Dacă dorim să restaurăm importanța rolului părinților și să protejăm familia, trebuie să revizuim acest standard. Consecințele pentru cei implicați în procedurile de protecție a copilului pot fi mai grave și de mai lungă durată decât chiar și decât pentru cei implicați în procese penale. Standardele nu trebuie să fie mai puțin exigente. Intervenția trebuie să fie întotdeauna ultimul resort și să se bazeze numai pe dovezi clare că copilul este în pericol real și grav. Mai mult, în situațiile în care se face separarea, apelurile părinților trebuie soluționate cu celeritate, având în vedere modul în care status quo-ul poate deveni rapid unul osificat.

În Norvegia, lucrurile sunt departe de final. Natalya Shutakova și Zigintas Aleksandravicius au promis să facă apel, iar dosarul Bodnariu, înregistrat în decembrie 2016, își așteaptă termenul în instanță. Pare probabil că va fi o altă zi proastă pentru Norvegia, dar o de mult așteptată victorie pentru părinții și familiile din toată Europa – și nu numai.

Despre autor

Robert Clarke este avocat britanic și director de advocacy al organizației juridice ADF International, cu sediul la Viena. Îl puteți urmări pe Rob pe Twitter la @Rob_ADFIntl. Traducere și adaptare după The Public Discourse.
,

Cele trei religii monoteiste condamnă eutanasierea şi sinuciderea asistată. O problemă de viaţă şi de moarte

Cătălin Sturza     

Sinuciderea, sub orice formă, violează legea morală naturală. Din perspectiva celor trei monoteisme, sinuciderea reprezintă un afront faţă de tot ceea ce este mai nobil şi mai sfânt în viaţa umană, văzută ca un dar nepreţuit de la Dumnezeu.

Înalţi reprezentanţi ai celor trei religii monoteiste – creştinismul, iudaismul şi islamul – au semnat şi predat papei Francisc un document în care se pronunţă ferm împotriva eutanasiei şi sinuciderii asistate, „care sunt intrinsec şi moral greşite”.

Aceste practici ar trebui „interzise fără excepţie” şi „orice presiune sau acţiune asupra pacienţilor pentru a-i incita să-şi pună capăt vieţii este respinsă categoric”, se arată în Documentul privind sfârşitul vieţii al „religiilor avraamice monoteiste”.

De ce se pronunţă reprezentanţii celor trei monoteisme atât de categoric împotriva eutanasiei şi a sinuciderii asistate? Sinuciderea, sub orice formă, violează legea morală naturală. Din perspectiva celor trei monoteisme, sinuciderea reprezintă un afront faţă de tot ceea ce este mai nobil şi mai sfânt în viaţa umană, văzută ca un dar nepreţuit de la Dumnezeu. Este, de asemenea, o nedreptate strigătoare la cer, şi o violare a demnităţii fiinţei umane. Înclinaţiile naturale, biologice şi spirituale ale omului apără şi protejează viaţa.

Nu putem decide când se termină viaţa noastră, aşa cum nu putem să decidem când începe viaţa noastră. Cu atât mai puţin nu poate să decidă o terţă parte – un doctor sau un for legislativ – când ni se va termina viaţa. Nici un om nu are şi nu ar trebui să aibă „drepturi” asupra vieţii şi a morţii. Avem, desigur, dreptul să fim îngrijiţi, avem dreptul la terapie, şi avem dreptul la îngrijiri paliative. Însă moartea nu este în nici un fel o formă de „terapie”. Şi nu-i pui unui pacient un pistol încărcat în mână pentru a se „vindeca”.

Altfel spus, oamenii nu au „dreptul” să moară. Un drept este o aserţiune sau o revendicare morală. Nu putem să revendicăm ceva morţii. Ci, dimpotrivă, moartea este cea care revendică ceva de la noi.

O femeie pe numele Nancy Cruzan, din Statele Unite, a fost în comă timp de opt ani, dar fără să moară şi fără ca corpul ei să se degradeze, în vreun fel. Un tribunal local a permis ca hrana şi apa să fie oprite. Moartea ei a fost lentă, şi a durat 12 zile. Ea nu a murit din cauza comei. A murit de foame şi de sete, timp de 12 zile. Avea 33 de ani.

Asta în condiţiile în care există cazuri de pacienţi care şi-au revenit din comă şi după 10, 20 sau 30 de ani. Munira Abdula, din Emiratele Arabe Unite, este un astfel de caz – ea şi-a revenit din comă după 27 de ani.

Janet Adkins, o femeie de 54 de ani, suferea de o formă incipientă de Alzheimer. Dr. Jack Kevorkian i-a permis acestei femei să folosească o „maşină de sinucidere” artificială, la ea acasă. Femeia a apăsat un buton care i-a făcut o injecţie letală. Şi se vorbeşte deja despre comercializarea unor astfel de „maşini de sinucidere” la scară largă.

Anul trecut, micuţul Alfie Evans, din Marea Britanie, a fost deconectat de la aparate la o decizie a Curţii Britanice de Apel – şi acest lucru s-a întâmplat în pofida opoziţiei părinţilor şi a protestelor care au venit din partea unei mari părţi a comunităţii internaţionale. Agonia copilului a durat cinci zile, după deconectarea de la aparate, iar copilul a murit de sete şi de foame. În aceste cinci zile, părinţilor li s-a interzis să-l ducă într-o altă unitate medicală.

Citește și: ANALIZĂ Cazul Alfie Evans: Statul împotriva cetățeanului

Cei care au asistat la astfel de suferinţe şi morţi agonizante ale unor copii deconectaţi de la aparate povestesc că aceşti copii pierd foarte mult din greutatea corporală şi se „stafidesc”, în timpul agoniei. Şi că limbile lor uscate sunt lipite de cerul gurii – imaginea unor astfel de copii murind de foame şi de sete este insuportabilă, atroce. Iar cei care spun că aceşti copii „nu suferă” fie se autoiluzionează, fie sunt pur şi simplu iresponsabili – din moment ce nimeni nu poate să intre în mintea şi în sufletul lor, şi să ne spună ce simt şi în ce măsură suferă ei.

Aceasta este direcţia în care vrem ca societatea noastră să se îndrepte? Are viaţa umană valoare numai când suntem sănătoşi, în formă şi „utili pentru societate”? Este suferinţa lipsită de orice sens – în condiţiile în care tradiţia creştină şi în fapt tradiţiile celor trei monoteisme ne spun că şi suferinţa, şi boala pot fi mântuitoare? Are omul „dreptul” să hotărască asupra vieţii şi a morţii?

Răspunsul dat de reprezentanţi ai celor trei religii monoteiste este NU – şi sper ca exemplele de mai sus, care însoţesc argumentele morale expuse de cele trei monoteisme, să ne arate foarte clar de ce. Şi nu este deloc o problemă pe care o putem trata cu superficialitate. Deoarece aceasta este, în final, o problemă de viaţă şi de moarte.

Cele trei religii monoteiste condamnă eutanasierea şi sinuciderea asistată. O problemă de viaţă şi de moarte

Adevăratul scop al medicinei. Un sfat pentru studenții la medicină (de Margaret Chisolm)

Perdeaua de Fum   

Pe măsură ce vă începeți profesia de medic, vă încurajez să aveți în minte scopul ei, prin studierea Jurământului Hipocratic. Jurământul articulează adevăratul scop al profesiei, îndrumând medicii să furnizeze tratamente care să se alinieze scopului medicinei și să refuze să ofere ceea ce contravine acestuia.

Cineva a întrebat-o odată pe Margaret Mead, cunoscut antropolog: „Care este prima dovadă a civilizației?” Mead s-a gândit o clipă și a răspuns: „Un femur vindecat.” Ea a arătat nu o piatră de măcinat sau un artefact religios ori o armă, ci un femur găsit într-un sit arheologic vechi de 15.000 de ani. De ce? Femurul este cel mai lung os din corpul uman; necesită aproximativ șase săptămâni de repaus pentru refacere. Pentru a supraviețui unui femur rupt, omul avea nevoie de cineva care să îi ofere mâncare și băutură, adăpost și protecție fizică timp de mai multe săptămâni. Astfel, primul indiciu al civilizației este îngrijirea în timp a unei persoane vătămate, evidențiată printr-un femur vindecat.

Ca studenți la medicină, intrați într-o profesie care își are originile chiar la începutul civilizației. În lumea antică, doar patru ocupații erau considerate profesii: educatorii, avocații, preoții și medicii. Toate acestea se caracterizează printr-o relație de încredere în care profesionistul se află într-o poziție privilegiată în raport cu cealaltă parte. Tot ce era necesar pentru a primi această încredere era o promisiune publică – o profesiune – sub forma unui jurământ. Peste doar câțiva ani, veți depune, de asemenea, jurământul într-o vocație a vindecării și îngrijirii. Din păcate, jurământul pe care îl veți depune nu va fi, aproape sigur, cel scris de Hipocrate, care vreme de milenii a descris scopul nobil al medicinei și i-a ghidat practicile.

Cu toate acestea, pe măsură ce vă începeți activitatea, vă încurajez să începeți având în minte țelul vostru și să studiați Jurământul lui Hipocrate. Este cel mai bun ghid pe care îl puteți avea în drumul vostru. Jurământul continuă să surprindă esența a ceea ce înseamnă să fii medic și vă va învăța cum să vă comportați față de profesorii voștri (și mai târziu față de propriii voștri studenți), față de pacienți și de familiile lor. Jurământul articulează adevăratul scop al medicinei, îi îndrumă pe medici să ofere tratamente care să se alinieze scopului medicinei și deci sunt drept de a fi prescrise de un medic, și totodată să refuze să prescrie tratamente care contravin acestui scop.

Deci, care este scopul medicinei?

Medicul și savantul Leon Kass a sugerat că acesta nu este nici mulțumirea pacientului, nici îmbunătățirea virtuților personale sau a ordinii publice, nici modificarea naturii umane, nici prevenirea morții. Mai degrabă, scopul medicinei este pur și simplu urmărirea sănătății, definită drept „buna funcționare a organismului în ansamblu”.

De-a lungul educației și formării, va trebui să luați în considerare dacă ceea ce vi se solicită să faceți, fie de către profesorii, fie de către pacienți sau familiile lor, este orientat către acest scop, către integritate și buna funcționare. Lucrarea voastră este o vocație, și încă una sacră: „să vindeci uneori, să ușurezi adesea, să mângâi mereu”. În căutarea vindecării, va trebui să vă întrebați dacă efectele secundare ale tratamentelor propuse sunt disproporționate față de beneficiile lor sau dacă, în încercarea de a alina suferința, luați măsurile orientate în mod corespunzător spre buna funcționare.

Uneori vi se poate cere să faceți lucruri care sunt moral greșite. Libertatea este abilitatea de a trăi în conformitate cu ceea ce credeți că este corect (și greșit) și deci de a lua măsuri conștiincioase. O astfel de libertate este centrală pentru bunăstarea voastră. Abilitatea de a ridica obiecții este singurul lucru care vă permite să acționați conform propriei conștiințe. Medicii refuză mereu lucruri pe care pacienții le solicită – antibiotice pentru infecții virale, hormoni de creștere pentru o statură ușor mică, opioide peste necesar pentru controlul durerii – fără nicio cenzură profesională. Prin urmare, refuzul de a furniza un serviciu medical despre care considerați că este greșit reprezintă aproape întotdeauna o dispută cu privire la scopul medicinei [aluzia la avort este evidentă, n.tr]. Deci, din nou, studiați Jurământul Hipocratic! Singura modalitate de a ști că nu dai curs unei coruperi a datoriei de medic este să cunoașteți scopul medicinei. Sunt acțiunile voastre orientate spre favorizarea sănătății pacientului, spre „buna funcționare a organismului în ansamblu”?

Pe măsură ce munciți pentru a oferi cea mai bună asistență medicală posibilă pentru pacienți, știți că există o protecție importantă acordată profesioniștilor din domeniul sănătății. Biroul pentru Drepturi Civile al Departamentului pentru Sănătate și Servicii Umane are acum o diviziune de Conștiință și Libertăți Religioase, dedicată restabilirii protecțiilor împotriva constrângerii sau discriminării religioase pentru orice entitate care primește fonduri publice, cum ar fi Medicare [program de asistență medicală de stat în SUA, n.tr.]. Protejarea și apărarea sănătății – și a vieții – pentru pacienții voștri poate s nu fie întotdeauna ușoară, dar este esențială pentru practicarea medicală adecvată. Pacienții voștri trebuie să aibă încredere că vă dedicați sănătății lor și nu grăbirii intenționate sau asistării morții lor. Această încredere este piatra de temelie a relației medic-pacient.

În calitate de medici dedicați sănătății pacienților voștri, vi se încredințează și o responsabilitate sobră din partea societății, care, după rezidențiat, va fi investit aproximativ 2 milioane de dolari în educația și pregătirea fiecăruia dintre voi. Sunteți așteptați să fiți disponibili pentru a vedea de un pacient bolnav, indiferent de caracteristicile personale, tratându-i cu dreptate pe toți cei care vă solicită îngrijire: violatori, bigoți, soldați inamici; sfinți și păcătoși de tot felul. Vă veți alătura unei comunități morale ai cărei membri se fac răspunzători reciproc pentru acțiunile lor, care devin adesea problematice atunci când medicii devin mai preocupați de avantaje secundare – bani, prestigiu, onoare – rezultate din practica medicală.

Voi, ca majoritatea studenților din anul I la medicină, veți face cunoștință cu corpul uman printr-o întâlnire cu un corp mort – un cadavru – într-un laborator scârbos de anatomie. Chiar și așa, dacă scopul medicinei este acela de a obține integritatea și bunăstarea unei ființe umane vii, trebuie să vă amintiți că sănătatea este o capacitate funcțională și nu doar una structurală. Începerea școlii medicale prin studierea unui corp mort poate transmite o noțiune falsă despre scopul medicinei și rolul vostru, prin sugestia că scopul medicinei ar fi întreținerea și repararea unui obiect fizic – corpul – mai degrabă decât urmărirea sănătății și că rolul unui medic este mai degrabă de a fi un tehnician decât de a fi un profesionist.

Fiecare dintre voi a primit un cadou privilegiat, unul care este menit să fie folosit în slujba altora. Odată intrați în școala de medicină, studiați Jurământul Hipocratic pentru a îmbrățișa adevăratul sens și scopul acestei profesii străvechi și pentru a afla care sunt practicile potrivite și care nu sunt potrivite. Deveniți conștienți de protecția legală de care vă bucurați pentru a acționa conform conștiinței voastre. Înțelegeți că sunteți încredințați de pacienții voștri și de societate cu încredere pentru a vă folosi darurile – împreună cu echilibrul între știință și caritate – pentru a fi cei mai buni clinicieni pentru lume. Și amintiți-vă că urmărirea sănătății în sine, deși un scop excelent, nu este cel mai mare bine. Cel mai mare bine, atât pentru pacienții noștri cât și pentru noi înșine, este o viață bună și demnă.

Despre autor
Dr. Margaret Chisolm este profesor, vicepreședinte și director în Departamentul de Psihiatrie și Științele Comportamentului de la Școala de Medicină a Universității Johns Hopkins (SUA). Medic specialist în psihiatrie generală și în medicina dependențelor. A publicat un manual de psihiatrie și peste 80 de lucrări științifice, clinice și de educație medicală despre tulburări psihice și practica medicală umanistă, precum și despre utilizarea social media în medicină. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Tot ceea ce NU știați despre originile și faptele revoluției sexuale. Și ceea ce NU ți se va spune de către ONG-urile care vor să te salveze de „ultraconservatori”

Suntem asaltați zilnic de discursurile moralizatoare ale activiștilor pro-LGBTQ, și nu numai, despre cât de dubioși ar fi conservatorii și creștinii, despre cum organizații sau asociații cu alte viziuni asupra lumii decât cele „progresiste” trebuie să fie, în mod necesar, „grupuri de ură”, despre cum ar trebui să „luptăm cu mentalitatea conservatoare” și să „facem pași mai hotărâți” spre accelerarea revoluției sexuale la toate nivelurile societății.

Ceea ce nu ne dezvăluie acești activiști este deloc onorabila origine intelectuală a viziunii lor despre societate și unele fapte ale activismului lor organizațional. Și nu e vorba doar despre originile discutabile – e vorba și despre lumea în care am trăi dacă am fi guvernați după ideologiile și practicile activiste. Deschid aici o dezbatere sub forma unor întrebări.

Înainte de a începe, subliniez încă un fapt: când vorbesc, în textul care urmează, despre anumite minorități sexuale, citez, în mod exclusiv, din activiști sau susținători ai acestor minorități – sau din declarații ale unor membri ai „comunităților” respective.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că originile intelectuale ale revoluției sexuale și ale curentelor pro-LGBTQ se regăsesc în comunismul neomarxist și bolșevic?

Noua revoluție de eliberare sexuală a omenirii își are originile în cel de-al Doilea Congres Internațional pentru Reformă Sexuală susținut la Copenhaga în 1928 și în cadrul Ligii Mondiale pentru Reformă Sexuală (1928-1935), organizații care au promovat obiective ca educația sexuală, contracepția, dezincriminarea „sexualităților anormale”, precum și practici eugeniste. Liga a fost asociată, de asemenea, și curentelor neomalthusianiste care vedeau în creșterea demografică un fenomen negativ care trebuie limitat. Figuri proeminente ale Ligii, ca Magnus Hirschfeld, medic german și activist, considerau că orientarea sexuală e înnăscută, neputând, așadar, ține de alegere (subiectul nu e tranșat nici astăzi în lumea științifică, vedeți punctul 4 de la acest link), și că civilizația iudeo-creștină este un obstacol major în calea înțelegerii sexualității și a reformării acesteia. Ca președinte al organizației homosexualiste Comitetul Științific Umanitar, dar și al Societății Medicale pentru Știință Sexuală și Eugenism, încearcă o fuziune între Freud și Marx, lansând pentru prima oară și ideea că homosexualii reprezintă „un grup oprimat”. (aici un articol din Britannica despre biografia lui Magnus Hirschfeld)

Teoria, dezvoltată mai apoi de Herbert Marcuse, presupune înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic – exploatarea proletariatului de către burghezi și capitaliști – cu represiunea sexuală din teoria freudiană – reprimarea instinctelor, a exprimării libere a erotismului și a satisfacției sexuale plenare de către instituțiile iudeo-creștine. Herbert Marcuse consideră că distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci un construct – idee pe care o regăsim, plenar, în forma actuală a teoriei sau a ideologiei genului.

Ca observație, atunci când vorbim despre homosexualism ne referim la o ideologie, și nu la comunitatea pe care această ideologie susține că o reprezintă; a se vedea în acest sens punctul 4 de mai jos. Astfel, nu mă refer, aici, la realitățile istorice privitor la homosexualitate și la reprimarea sa medicală sau penală, ci la teoretizarea acesteia și la „inventarea” ideologică a unei „minorități”.

Contextul apariției neomarxismului este următorul: după succesul revoluției bolșevice din Rusia din octombrie 1917 au loc revolta spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria și a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn în 1919, în același timp cu invazia Poloniei de către Troțki. Dar Armata Roșie este învinsă în Polonia în 1920, spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun sunt înlăturați, și revoluționarii marxiști nu sunt susținuți nicăieri de clasa muncitoare oprimată. Acest fapt vine în contradicție cu teoria economică și politică a lui Marx privind unirea proletariatului sub stindardul marxismului. Soluția găsită pentru a depăși aceste eșecuri este un marxism amendat, „actualizat” noilor condiții istorico-politice.

Ca observație, atunci când vorbim despre homosexualism ne referim la o ideologie, și nu la comunitatea pe care această ideologie susține că o reprezintă; a se vedea în acest sens punctul 4 de mai jos. Astfel, nu mă refer, aici, la realitățile istorice privitor la homosexualitate și la reprimarea sa medicală sau penală, ci la teoretizarea acesteia și la „inventarea” ideologică a unei „minorități”.

Contextul apariției neomarxismului este următorul: după succesul revoluției bolșevice din Rusia din octombrie 1917 au loc revolta spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria și a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn în 1919, în același timp cu invazia Poloniei de către Troțki. Dar Armata Roșie este învinsă în Polonia în 1920, spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun sunt înlăturați, și revoluționarii marxiști nu sunt susținuți nicăieri de clasa muncitoare oprimată. Acest fapt vine în contradicție cu teoria economică și politică a lui Marx privind unirea proletariatului sub stindardul marxismului. Soluția găsită pentru a depăși aceste eșecuri este un marxism amendat, „actualizat” noilor condiții istorico-politice.

Astfel, din analiza unor intelectuali precum Antonio Gramsci, Wilhelm Reich și Herbert Marcuse reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel global atâta vreme cât proletariatul va fi „contaminat” de creștinism, de morala și de relațiile de familie tradiționale. Și cât timp muncitorii și țăranii care ar trebui „eliberați” vor trăi într-o societate structurată pe principiile eticii iudeo-creștine. Antonio Gramsci scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: „cât timp muncitorii au suflet creștin, nu vor răspunde apelurilor revoluționare.” Georg Lukács arată la rândul său: „Distrugerea revoluționară a societății este unica soluție.”

Treptat, aceste filosofii politice neomarxiste s-au reflectat în schimbările dramatice ale stângii europene și a liberalismului american, care au căpătat o turnură revoluționar-culturală, având în centru „drepturile gay”, și modificarea structurală a sexualității, familiei, moralității, foarte diferită de marxismul clasic ce avea în centru proletariatul și drepturile sociale. Pat Buchanan numește această turnură „marxism cultural” în The Death of the West, pe când alți autori paleoconservatori, ca Paul Gottfried, consideră că, de fapt, nu mai este nimic marxist în aceste ideologii ale noii stângi. A se vedea, în acest sens, The Strange Death of Marxism: The European Left in the New Millennium. Gottfried arată că acest nou marxism nu este animat de materialismul istoric, ci de „aversiunea față de civilizația creștină burgheză.”

Nedreptatea nu mai constă, așadar, în oprimarea proletariatului de către burghezia exploatatoare, ci în oprimarea tuturor indivizilor de către o civilizație iudeo-creștină care reprimă pulsiunile sexuale prin tabu-uri și legi restrictive. Soluția este, pur și simplu, distrugerea acestei civilizații iudeo-creștine, revoluția permanentă, liberalizarea radicală și abolirea tuturor normelor ce îngrădesc manifestarea instinctelor și a pulsiunilor sexuale. Printre categoriile cele mai reprimate regăsim, în această viziune, minoritățile sexuale.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că „revoluția senzualității” a fost teoretizată inclusiv de însuși Vladimir Lenin?

Noua revoluție sexuală își are rădăcinile și în Revoluția senzualității, teoretizată de însuși Vladimir Lenin. Într-un schimb de scrisori între Lev Troțki și Vladimir Lenin, citim următoarele: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta vreme cât există această opresiune, nu poate fi vorba de adevărata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trăit complet traiul. Trebuie spus mai mult despre asta muncitorilor… ”. Lenin răspunde: „Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui să fie eliminate… Avem ce învăța de la sufragete: chiar interzicerea dragostei între persoanele de același sex ar trebui să fie eliminată”.

Teoria este pusă în practică în primele luni de după Revoluția bolșevică din Rusia. În decembrie 1917 Lenin emite decretele „Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la căsătoria civilă, copii, și despre modificarea actelor de stare civilă”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuală” (care înlocuia „uniunea prin căsătorie”) era posibil să se încheie rapid și să se desfacă la fel de ușor. Pe lângă faptul că este abolită „tirania căsătoriei”, sunt dezincriminate și promovate avortul, relațiile homosexuale, „amorul liber” în grup, și chiar exhibiționismul și relațiile cu minori.

În 1918 la Petrograd defilează o paradă a lesbienelor, care aniversează un an de la decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. Troțki notează în memoriile sale că Lenin a afirmat cu satisfacție la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarăși!”. Pe unele pancarte se putea citi: „Jos cu rușinea!” La începutul anilor 1920 se observă o creștere a nașterilor de copii în afara copiilor – în 1923, de exemplu, cel puțin jumătate dintre copiii născuți la Moscova erau născuți în afara căsătoriei, iar în orașele mari „cuplurile” (o formă de parteneriat civil) alcătuiau majoritatea.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră cunosc tacticile moderne ale activiștilor LGBTQ?

Acestea au fost teoretizate într-un articol din 1987 al revistei gay Guide, semnat de activiştii homosexualiști Marshall Kirk şi Erastes Pill (pseudonimul lui Hunter Madsen). Tacticile psihologice și de propagandă sunt prezentate în detaliu – și putem spune că aceste tactici sunt foarte asemănătoare cu cele folosite de activiștii marxiști în Rusia, înainte de preluarea puterii în noiembrie 1917, sau de activiștii de partid în România anilor ’50 – când îi reprezentau pe marxiști drept purtătorii luminii, ai progresului, și ai eliberării omului de sub tirania societății burgheze și iudeo-creștine.

Citez din articol patru fragmente scurte:

„În faza iniţială a oricărei campanii care se adresează americanilor heterosexuali masele trebuie să nu fie şocate sau să li se genereze sentimentul de repulsie prin expunerea prematură a comportamentului homosexual. În loc de aceasta imaginea sexului va fi minimalizată iar drepturile homosexualilor vor trebui a fi reduse la o chestiune socială abstractă pe cât de mult posibil. Laşi cămila să îşi bage mai întâi nasul în cort, abia mai târziu o laşi să bage şi posteriorul neplăcut vederii!””

„Este foarte important unde vorbim! Media vizuală, film şi televiziune, este cel mai puternic formator de opinie în civilizaţia occidentală. În fiecare gospodărie americană se urmăresc programele TV în medie 7 ore pe zi. Acele ore ne deschid o poartă către viaţa privată  a heterosexualilor prin care poate fi strecurat acest cal troian!

În ceea ce priveşte desensibilizarea intermediarul este mesajul de normalitate. Deocamdată aripa gay a Hollywood-ului ne-a furnizat cea mai bună armă secretă a noastră în bătălia pentru desensibilizarea publicului general. Puţin câte puţin în ultimii 10 ani personajele şi temele gay au fost introduse în producţiile TV şi în cele cinematografice. În general impactul a fost unul încurajator. (…) Dar asta trebuie să însemne doar începutul unui asalt major de publicitate al Americii homosexuale.”

Întâi putem folosi discursul pentru a altera standardele morale. (…) Împotriva uriaşei forţe a religiei instituţionalizate se poate opune cea a ştiinţei şi opiniei publice, sabia şi scutul mult hulitului «umanism secular». Această alianţă a funcţionat bine împotriva bisericilor şi înainte, în cazul divorţului şi al avortului. Cu ajutorul discuţiilor deschise despre răspândirea şi acceptarea homosexualităţii această alianţă poate funcţiona din nou.”

„O campanie mass-media care să promoveze imaginea Victimelor Gay va face uz de simboluri care să reducă senzaţiei publice de ameninţare, care fac publicul larg să lase garda jos şi care cresc şansele de victimizare. Practic asta înseamnă că se va renunţa la apariţiile în reclame şi în alte prezentări publice a tinerilor musculoşi şi mustăcioşi şi înlocuirea lor cu figuri simpatice de tineri şi bătrâni de treabă şi femei atrăgătoare. Este aproape inutil să menţionăm că grupurile cele mai greu de acceptat de către public, precum NAMBLA [vedeți punctul 6 de mai jos, n.m.] nu pot face parte dintr-o astfel de campanie: cei suspectaţi de molestare a copiilor nu pot poza în victime.

Link aici către articolul integral.

Reamintesc, la acest capitol, și violența simbolică, dar și fizică, a activiștilor de tip ACT-UP despre care am scris aici și aici.

  1. Nu e așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că identitatea și filosofia Queer, dominantă, astăzi, în corul LGBTQ (Q-ul din final, apropo, vine de la Queer), este mult mai mult decât o simplă, banală și „burgheză” revendicare a „egalității în drepturi”?

Într-adevăr, identitatea Queer duce atât de departe mânia față de orice dat al firii și de idee de „normalitate”, încât unii clasici ai curentului predică inclusiv ura pentru constructul de „copil”. Dintr-un articol de pe portalul „Critical theory” aflăm mai multe detalii despre Queer: Queer înseamnă ștergerea, dizolvarea constructelor „femeie”, „bărbat” și „normal”, dar chiar și depășirea identității de gay. Cum așa, veți spune? Pentru că filosofia Queer înseamnă forțarea oricăror limite, destabilizarea tuturor normelor sexuale (până la ce limită, ne întrebăm? există vreo limită?). Queer înseamnă să refuzi până și limitarea prin normare a identității gay, adică limitarea la acele „drepturi gay” obținute și codificate în prezent – parteneriat, căsătorie, adopție. Pentru că filosofia Queer înseamnă mult mai mult – e adevărata revoluționare a comportamentelor și relațiilor sexuale.

Iată, de pildă, ce regăsim într-o carte fundamentală a curentului, „No Future” („Nici un viitor”): a fi Queer înseamnă să urăști copilăria – sau, în termenii autorului, să urăști constructul „copil”. Așadar, nu doar genul este un construct, ci și copilăria. În cuvintele lui Lee Edelman, „queerness, for contemporary culture at large as for Philadelphia in particular, is understood as bringing children and childhood to an end”; în traducere: fenomenul queer, pentru cultura contemporană în general și pentru Philadelphia în particular, este înțeles drept a aduce un sfârșit pentru copii și pentru copilărie. Link către o descriere a cărții pe Amazon.

Și vedem cum unii activiști LGBTQ ne îndeamnă deja să facem pasul spre Queer – acesta fiind următorul pas pentru mișcarea gay din România. Nu mă aștept, totuși, ca autorul să-și asume vreo clipă „idealurile” societății queerizate: demolarea genurilor, a copilăriei și a oricăror normări/codificări a comportamentelor sexuale.

  1. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că unii membri ai grupurilor LGBTQ / ai minorităților sexuale nu se simt reprezentați de această revoluție sexuală – ba chiar o critică vehement?

Iată, de pildă, o declarație a homosexualilor de la Dolce & Gabanna care apără căsătoria dintre un bărbat și o femeie și susțin că orice copil are dreptul să crească alături de un tată și de o mamă:

Familia nu este o modă. În familie regăsim un sens supranatural al apartenenței” (Stefano Gabbana); „Nu noi am inventat familia”; „Procreația ar trebui să fie un act de iubire”. (Domenico Dolce); „Noi, un cuplu gay, spunem nu adopțiilor gay. S-a mers prea departe cu copiii chimici și cu uterele de închiriat. Copiii ar trebui să aibă o mamă și un tată”. (Stefano și Domenico; link aici).

Evident, declarațiile au stârnit numeroase controverse, iar cei doi au fost aspru criticați de vedete gay precum Elton John – care a cerut un boicot a brandului Dolce & Gabanna (link aici).

Un alt exemplu este cel al lui Dean Bailey, un fost gay care și-a „restaurat” identitatea sexuală și care a publicat o carte intitulată „Beyond the Shades of Gray” (link aici). Bailey arată că

„activitșii gay insistă, cu vehemență, că această călătorie pe care am întreprins-o [de restaurare a orientării sexuale, n.m.] este periculoasă. Chiar au reușit să treacă legi în California și în New Jersey prin care scot în afara legii consilierea pentru persoanele care caută ajutor pentru a se elibera de comportamentele și dependențele homosexuale.” (link aici)

Între timp, astfel de legi au fost trecute și în alte state americane (un articol aici). Și, conform ideologiei oficiale a acestei revoluții, homosexuali precum Dolce & Gabanna sunt niște eretici care trebuie dați ca exemplu (prin linșaje mediatice); iar foști homosexuali precum Dean Bailey trebuie, pur și simplu, ignorați.

Se întreabă, oare, promotorii revoluției sexuale dacă această abordare nu reprezintă, în fapt, o formă gravă de discriminare față de toți cei care asemenea lui Dean Bailey caută în mod voluntar să se elibereze de comportamente și dependențe care, așa cum afirmă chiar ei, le provoacă suferință?

  1. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că noua revoluție sexuală și ideologia Queer / gay includ pedofilia printre identitățile sociale oprimate și existente ca pure concepte sociale?

Acest articol arată, de pildă, că includerea „sexului transgenerațional” pe agenda ideologiei LGBTQ este o „întrebare deschisă”. Dintr-un articol publicat chiar pe portalul Adevărul aflăm că alianțele dintre grupările gay și unele grupări de pedofili s-au manifestat până în trecutul recent. Până nu demult ILGA (internaționala gay din care face parte și ACCEPT) a inclus o asociație asumat pedofilă, North American Man/Boy Love Association sau NAMBLA (link la Wiki).

Într-un studiu din anii 90 se pune pe același plan, prin raportare la patternurile politicilor sexului, feminismul, mișcarea gay și pedofilia. Dacă, în cazul feminismului si homosexualității, ne explică autorul, s-a trecut de la faza ingorării subiectelor gender și gay din agenda politică si a exilării lor din atenția publică de către grupurile dominante, către faza disputării și revendicării de drepturi și privilegii, pedofilia s-ar afla, încă, în prima fază, cea a negării și a ignorării.

Autorul, profesor universitar, argumentează că, în chestiunile sexuale, se confruntă două perspective: de o parte avem esențialiștii sau naturaliștii, care tratează comportamentul sexual raportându-l la norme pe care le derivă dintr-o reclamată ordine naturală, iar, de cealaltă parte, avem constructiviștii social, cei care consideră aceste comportamente nu ca „naturale” sau, dimpotrivă, „nenaturale”, ci ca niște constructe culturale/sociale.

Cu alte cuvinte, dacă un esențialist consideră homosexualitatea ne-naturală, constructivistul va ataca aceasta definiție, considerând-o și expunând-o drept un construct cultural și social al cărui singur scop este marginalizarea unor grupări minoritare (în concordanță cu punctele 1 și 2 de mai sus).

Studiul continuă afirmând că aceeași logică se aplică și în cazul pedofiliei, considerând că un termen precum „molestarea minorilor” (child molestation) este, la rândul său, un concept cultural și de clasă. Ideea este că și amatorii de „intimitate intergenerațională” pot aspira la statutul de categorie politică, pot scoate sexul din categoriile sale încă naturalizate pentru a-l politiza total, urmând același pattern de afirmare ca mișcările feministe și gay.

Autorul deplânge, de asemenea, faptul că unele grupări feministe s-au alăturat curentelor anti-pedofile din America, în timp ce dă ca exemplu țări precum Olanda sau alte țări nordice, unde vârsta consimțământului a scăzut și gradul de acceptare socială a relațiilor sexuale adult-copil este mai mare.

Cineva s-ar putea întreba dacă nu o fi ceva izolat. Poate între timp oamenii s-au mai delimitat de astfel de concepții parcă prea revoluționare și duse la extrem privind sexualitatea?

Într-un alt articol, același autor atacă frontal chiar ideea că orice act sexual cu un minor este un abuz. Dimpotrivă, „sexul intergenerațional” poate aduce inclusiv beneficii acestora (?!).

În aceeași publicație, un alt autor documentează maniera în care principala organizație gay din Danemarca, Cultural and Recreational Center (COC), a integrat in scopurile sale pedofilia, obținând chiar o stopare a opresiunii pedofililor, în mare parte tocmai din cauza eforturilor COC. Autorul spera că, procedând astfel, COC să lărgească ideea de identitate gay.

Într-o altă revistă un autor atacă problema abandonării NAMBLA (organizație scoasă între timp în afara legii) de către ILGA sub spectrul „dispariției idealurilor eliberării gay”. Toate aceste citate sunt preluate din reviste validate, din motive care ne scapă, din lumea academică apuseană. Ele nu sunt simple opinii ale unor activiști LGBTQ mai radicali, sunt idei dominante în curentele și grupările activiste pro-gay.

Lucrul este recunoscut deschis, de altfel, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, unde întâlnim această observație:

Teoreticienii Queer susțin de obicei că unul dintre avantajele termenului «Queer» este acela că el include în mod implicit transsexuali, sado-masochiști, și alte tipuri de sexualitate marginalizată. Cât de departe merge această incluziune? Este sexul transgenerational (e.g., pedofilia) permis? Există orice fel de limite în cee ace privește formele acceptabile de sado-masochism sau de fetișism? În timp ce unii teoreticieni queer nu acceptă, în mod explicit, pedofilia, este o întrebare deschisă dacă teoria deține sau nu resursele pentru a sprijini o astfel de distincție.

Așadar, în limbajul și în filosofia Queer este subminată orice distincție între normal și anormal. Deoarece este atacată chiar esențializarea si naturalizarea comportamentului uman/sexual. Și, dacă o pornești pe această pantă, nu mai ai cum sa stabilești granițe si distincții decât în mod artificial și pe termen scurt. Astfel, odată deschis frontul contestării naturii umane și a normelor derivate aplicate asupra relațiilor sexuale, limitele re-puse vor fi întotdeauna artificiale, construite, fluide, așadar vor fi, în fapt, limite ideologice și politice. Ceea ce e chiar mai nociv decât ipotetica legalizare a pedofiliei, deoarece elimină definitiv orice fel de reper comun cu privire la ce este și ce nu este permis.

Și astfel ajungem de unde am plecat, adică înapoi în Rusia – de data aceasta, la Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis.”

Cum arată, în fapt, omul nou?

Întrebările de mai sus rămân deschise. Nu este vorba, așadar, doar despre căsătorie, legalizarea adopțiilor pentru persoanele de același sex, a parteneriatelor civile în trei sau mai mulți parteneri, și chiar despre distrugerea căsătoriei ca obiectiv asumat, în cazul ideologiei care animă grupările LGBTQ. Nu este vorba doar despre familie, și nu este vorba despre niște privilegii reclamate sub formă de drepturi, ci este vorba despre o viziune asupra lumii. Este vorba despre construirea unei lumi noi – și a unui om nou, în prelungirea tuturor punctelor de mai sus. Existența nu mai este guvernată de nici un principiu, cu excepția celui al subiectivismului absolut. Anarhia și lipsa de responsabilitate sunt implicite. Viața în cetate, la fel ca viața individului încetează să se mai supună rațiunii și normelor morale iudeo-creștine și, în final, însuși ontologicul este alterat. Ceea ce era numit cândva viciu sau comportament aberant sau patimă sau dependență acum este ridicat la rang de virtute și de obiectiv care trebuie urmărit de către toți oamenii. Învățat să-și urmeze toate pulsiunile, să-și aleagă identitățile și orientările sexuale precum ai alege programele TV, omul nou este modelabil, fluid, dependent de patimile sale. Aflat în perpetuă revoltă, omul nou este, în fapt, infinit maleabil și obedient.

I-am auzit pe progresiști spunând, iar și iar, că susținătorii valorilor familiei, ai demnității și ai libertății umane reprezintă „ultraconservatori” și chiar „extremiști de dreapta”. Mă întreb – cunosc oare acești progresiști și activiști de ocazie limbajul și filosofia revoluției sexuale pe care o susțin, originile și finalitatea acesteia, maniera în care influențează ea limbajul politic și pe cel comun, transformându-se în practici de acaparare a puterii? Sau poate că majoritatea progresiștilor nu știu și nu s-au obosit să cunoască, în fapt, ce susțin? Se pare că tot ce știu mulți dintre ei este că aceia care apără valorile familiei sunt niște „ultraconservatori” care vor să le fure „dreptul” la revoluția sexuală.

Tot ceea ce NU știați despre originile și faptele revoluției sexuale. Și ceea ce NU ți se va spune de către ONG-urile care vor să te salveze de „ultraconservatori”

Ziua a 14-a: Identitatea în familie – #Pray15Days

„Tot ceea ce îmi doresc este să fiu un învățător”, spune Arpit, „însă am studiat ingineria calculatoarelor. Vecinii mei îi vor necăji pe părinții mei dacă voi accepta un post la o școală. Vor spune: „L-ați trimis să facă un studiu într-un domeniu atât de vast, iar tot ce vrea el acum, este să devină invățător?” Așa că, încă îmi caut de lucru în domeniul IT.”

Întreabă pe aproape orice tânăr hindus cum și-a ales domeniul de studiu, profesia sau partenerul de viață, și vei descoperi implicarea părinților, bunicilor, unchilor și a mătușilor. Rareori se întâmplă ca aceștia sa ia o decizie personală, care să nu coincidă cu dorințele familiei. Păstrarea reputației familiei și respectarea autorității părinților: acestea sunt principalele responsabilități ale oricărui hindus.

Isus ne cere să ne respectăm părinții (Efeseni 6:2a), însa tot El ne spune că trebuie să Îl iubim pe El mai mult decât pe parinții noștri. (Luca 14:26) Mulți tineri ca și Arpit, care doresc să trăiască după aceste porunci ale lui Isus, se întreabă: „Cum pot să Îl urmez pe Isus în mod exclusiv și să nu disprețuiesc dorințele părinților și a comunității pentru viața mea?”

Descarcă AICI întregul ghid de rugăciune pentru lumea hindusă 2020!

Madhu a luat decizia curajoasă, să Îl urmeze pe Isus, chiar dacă familia lui de rang înalt a avut multe obiectat. Ei au protestat, spunând că Isus este venerat doar de către cei săraci și din caste inferioare – nu de către o familie respectată, ca a lor. Părinții lui erau îngrijorați de faptul că Madhu va avea de suferit din această cauză la locul de muncă și într-o viitoare căsătorie. Ei erau supărați din cauză că loialitatea lui Madhu față de Isus, l-a făcut să nu mai ia parte la ceremoniile religioase hinduse.

În timp ce Madhu Îl urma pe Isus, se străduia să își arate și respectul față de părinții sai. A participat la evenimentele din familie atât de mult cât a putut, le-a respectat dorințele cu privire la educația și la profesia lui. A continuat să țină dieta vegetariană, pe care părinții lui o consideră pură, chiar dacă biserica pe care o frecventa l-a învățat că e liber să mănânce și carne. Părinții lui Madhu au început să simtă o dragoste și un respect mai mare din partea lui decât înainte. Acest lucru a făcut să li se înmoaie inimile cu privire la Isus, Cel care a adus în viața lui Madhu aceste schimbări.

Ca hindus, să iei în considerare pretențiile familiei și ale comunității, iar în același timp să Îl urmezi pe Isus, necesită multă înțelepciune, har și perseverență.

Ne rugăm:

  • Pentru noii creștini ca aceștia să le răspundă cu dragoste și înțelepciune părinților lor și familiei extinse.
  • Ca credința lor să lase o mireasmă plăcută în comunitățile din care fac parte. (2 Corinteni 2:15)
  • Ca întregi comunități de hinduși să se întoarcă împreună la Isus. (Fapte 16:31-34)

https://www.stiricrestine.ro/2019/11/02/ziua-a-14-a-identitatea-in-familie-pray15days/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+StiriCrestine+%28STIRI+CRESTINE%29

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: