Jurnal de Auschwitz – de Nicolae.Geantă — Nickbags

O să reiau mai jos un jurnal scris acum câțiva ani. Scris după ce am fost (în vizită) la Auschwitz. Îl postez azi deoarece se împlinesc 71 de ani de la declanșarea exterminării evreilor! Nemții au vrut să îi extermine. Dumnezeu a avut însă alt plan!––––––––––––––––––––––––––––––––––––––– La 8 fix am plecat din Krakow cu un […]

Poți predica nepregătit, condus de Duhul Sfânt?

download

VASILE FILAT22 SEPTEMBER 2017 BLOGOSFERA 

CHIAR DACĂ NU SUNT ÎNCĂ MULȚI, DAR MAI EXISTĂ PREDICATORI CARE NU SE PREGĂTESC ȘI, DACĂ SUNT ÎN VÂRSTĂ, ÎNVAȚĂ PE CEI MAI TINERI CĂ NU ESTE NECESAR SĂ SE PREGĂTEASCĂ, PENTRU CĂ PRIN PREGĂTIRE ÎMPIEDICĂ PE DUHUL SFÂNT SĂ TRANSMITĂ MESAJUL BISERICII. CATEGORIC SUNT ÎMPOTRIVA ACESTEI ABORDĂRI ȘI ÎNVĂȚĂTURI ȘI IATĂ DE CE.

Dumnezeu este un Dumnezeu al rânduielii

În biserica din Corint tocmai începuse să se scoale oricine dorea, să spună orice dorea și când dorea și, astfel, aduceau mare tulburare sfinților, iar dacă venea cineva din necredincioși, putea să-și facă impresia că acolo nu erau copiii lui Dumnezeu, ci o adunătură de nebuni. De aceea, apostolul Pavel le-a scris că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile” (1 Corinteni 14:33). După ce a plantat biserici pe insula Creta, apostolul Pavel l-a lăsat acolo pe Tit, ca să pună în rânduială ce mai rămânea de rânduit. Așa cum celelalte lucruri trebuie să fie puse în rânduială, tot așa trebuie să fie și predicarea, căci aceasta este una din cele mai importante activități ale a bisericii. Prin predicare se oferă hrană duhovnicească. Ce am spune noi despre o gospodină care nu planifică ce va găti, nu-și face lista de ingrediente, nu le pregătește și, când ne așezăm la masă, ea ne va spune că va da ce va veni de la Duhul Sfânt? Am crede că și-a pierdut mințile această femeie și am avea dreptate. Atunci să luăm învățătură și noi…

Rânduiala (ordinea) implică planificare

Dacă pastorul și predicatorii vor să fie ordine și rânduială și să fie oferită bisericii hrană spirituală de cea mai înaltă calitate, atunci ei vor planifica bine aceasta. Se vor aduna împreună, vor discuta care sunt problemele bisericii, care sunt nevoile ei spirituale și vor face un plan de predicare prin care să fie împlinite aceste nevoi, căci apostolul Pavel a scris că predicarea trebuie să aducă zidire sufletească, îmbărbătare și învățătură.

Lipsa planificării aduce lipsă de rezultate

Înțeleptul Solomon a scris astfel: Planurile omului harnic nu duc decât la belşug, dar cel ce lucrează cu grabă n-ajunge decât la lipsă.  (Proverbe 21:5)

Aceasta se referă nu doar la lucrurile materiale, ci și la cele spirituale, inclusiv predicarea. Când predicatorii nu se interesează de nevoile sfinților, nu planifică predicile, nu se pregătesc de ele, atunci mesajele lor, despre care cred greșit că sunt inspirate de la Duhul Sfânt, nu aduc niciun fel de zidire, nici învățătură, sunt rupte de realitate, plictisitoare și sfinții nu primesc niciun fel de zidire. Da, știu că sunt și creștini imaturi, care orice le-ai oferi, totdeauna te vor învinui că nu primesc creștere. Dar azi nu vorbim de cei cărora le place să rămână prunci… Vorbim despre toți sfinții din biserică. Dacă nu vor fi bine planificate și pregătite predicile, vor suferi toți sfinții și lucrarea bisericii va merge în descreștere.

Ce s-ar întâmpla dacă am gândi așa cu privire la toate celelalte lucrări din biserică?

Întreb predicatorii care învață că nu trebuie să planifici și să te pregătești de predică. Dar cum rămâne atunci cu celelalte lucrări din biserică? Cum este cu cântarea, cu construcția, cu ajutorarea etc. Dacă credeți așa despre cea mai importantă lucrare a bisericii, ce credeți că se va întâmpla dacă corul bisericii nu se adună în timpul săptămânii, nu pregătesc nimic, nu fac niciun fel de repetiție, sub pretext că duminică când vor veni la serviciul divin Duhul Sfânt le va da cântările cele mai potrivite fără să le fi învățat cândva? Dar de ce să mai faceți comitetul bisericii ca să discutați problemele, direcțiile, lucrările care stau înainte dacă credeți că Duhul Sfânt poate da călăuzirea aceasta fără implicarea noastră? Nu este corect, fraților, să gândim așa. Duhul Sfânt ne învață să trăim în rânduială, să fim harnici, să planificăm și să ne pregătim.

Când ești pregătit poți să schimbi planul potrivit cu împrejurările

În Epistola care îi poartă numele, Iuda a scris astfel: Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi demult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos. (Iuda 1:3-4)

Ați văzut? El avea plan să le scrie despre mântuirea noastră de obște, dar pentru că a apărut o nevoie urgentă, el a cunoscut voia Domnului și imediat a scris în epistolă cum trebuie să procedeze cu învățătorii și proorocii mincinoși care au venit la ei ca să le dărâme credința. Epistola lui Iuda, ca și toate celelalte epistole, nu sunt altceva decât predici scrise. Nu vedeți că aceste predici au fost bine gândite, deci, bine planificate.

Niciun apostol nu a învățat că poți veni în fața oamenilor nepregătit

Nicăieri în Biblie nu scrie așa ceva. Nu pot înțelege nicidecum de unde au luat o astfel de învățătură cei care o promovează. Dimpotrivă, apostolii au învățat totdeauna că trebuie să ne pregătim bine și cu toată seriozitatea. Iată ce i-a scris Pavel lui Timotei: Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie. Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora. Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor. Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora; stăruie în aceste lucruri, căci, dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. (1 Timotei 4:12-16)

Nu este oare aceasta o îndreptățire pentru lenoși?

Am avut prilejul să predau de mai multe ori cursul Homiletica în diferite țări și să-i învăț pe mulți slujitori cum să pregătească mesajele și să le predice. Am văzut că există unii predicatori leneși, care nu vor să învețe și ca să nu dea pe față lenea lor și să se pocăiască de ea, mai bine preferă să spună că ei sunt mulțumiți de predicarea lor și că Duhul Sfânt le descoperă. Nu, dragii mei, Duhului Sfânt nu-i plac lenoșii și trândavii. Dumnezeu ne învață să luăm bine bine seama la noi și la darul care este în noi, să nu fim nepăsători de el și să ne facem slujba bine și cu toată responsabilitatea. Așa să ne ajute Domnul.

https://moldovacrestina.md/poti-predica-nepregatit-condus-de-duhul-sfant/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/poti-predica-nepregatit-condus-de-duhul-sfant/

Poți fi credincios dacă nu mergi la biserică?

download

Întrebare:

Unde este scris în Scripturi că nu poți fi credincios dacă nu mergi la vreo biserică? Credeți că Scriptura în original spune “biserică”?

Credinciosul este mădular a Trupului Domnului Isus Hristos, a Bisericii Dumnezeului celui viu, stâlpul și temelia adevărului (1 Timotei 3:15). Fiecare credincios este una cu Hristos (Galateni 3:28). Creștinul nou-născut a fost adus în această unitate cu Dumnezeu și unii cu alții prin credință în jertfa desăvârșită a Domnului Isus Hristos care ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi ca să ne ierte păcatele. Astfel, credincioșia și ascultarea credinciosului este manifestată față de Domnului Isus Hristos care este Capul Bisericii și care a instituit Biserica Sa.

Unitatea bisericii a fost dintotdeauna amenințată de natura căzută a omului care are o tendință constantă de a se separa de ceilalți, de aceea ea trebuie să fie menținută și exprimată în mod activ în părtășie unul cu altul. Domnul Isus Hristos ne-a chemat la unitate și S-a rugat pentru unitatea Bisericii Sale (Ioan 17:20-21).

Ce este biserica și care este scopul ei pe pământ a fost deja abordat într-un alt articol pe care puteți să-l găsiți pe site-ul nostru. Tot în acest articol veți găsi răspuns dacă Scriptura folosește în original cuvântul “biserică”.

Unitatea în biserică este exprimată în părtășie. Apostolul Ioan scrie creștinilor din Asia Mijlocie astfel:

“Dacă zicem că avem părtășie cu El, și umblăm în întunerec, mințim, și nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuș este în lumină, avem părtășie unii cu alții, și sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat.”

Părtășia cu membrii bisericii Domnului Isus îmi arată dacă trăiesc în adevăr sau umblu în întuneric. Părtășia adevărată cu Dumnezeu va fi exprimată în părtășia cu alți credincioși din biserica lui Hristos. În cartea Faptele Apostolilor ni se spune că creștinii erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi și zilnic stăruiau în “legătura frățească”.

citeste mai mult: https://moldovacrestina.md/poti-fi-credincios-daca-nu-mergi-la-biserica/

https://crestintotal.ro/2017/07/27/poti-fi-credincios-daca-nu-mergi-la-biserica/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/poti-fi-credincios-daca-nu-mergi-la-biserica/

POT SĂ CRED ÎN ÎNVIEREA LUI ISUS?

download

Adesea i-am auzit pe unii folosind într-un mod jignitor, la adresa creștinilor, expresia:”numai proștii cred.” Cu multă aroganță acești oameni încearcă să-i umilească sau să-i injosescă pe cei care nu se sfiesc să-și mărturisească credința în învierea lui Cristos. Dar oare cei care își afirmă fără ezitare credința în învierea lui Cristos sunt stupizi? Sau nebuni de legat? Fără îndoială, pentru creștini, învierea lui Cristos este cel mai mare dintre miracole! Cu o singură condiție, dacă este adevărată. Sunt, cel puțin, șapte adevăruri majore pe care ne bazăm atunci când afirmăm:”Cristos este viu cu adevărat!”

  1. MĂRTURIA EVANGHELIILOR Evangheliile conțin o amplă mărturie despre învierea lui Cristos. Deși detaliile prezentate de cei patru evangheliști diferă, completând imaginea învierii, esența mesajului este identică: Cristos a înviat! Cartea Faptele Apostolilor este dominată de mesajul învierii lui Cristos, iar epistolele au fost scrise în baza autorității primite de la Isus cel viu. Nu există în toată istoria antică un alt eveniment mai bine atestat decât învierea lui Cristos.
  2. MORMÂNTUL GOL Evangheliile și epistolele afirmă că în urma lui Isus a rămas un mormânt gol. Locul mormântului lui Isus era cunoscut de creștini și iudei, așa că era imposibil să se nască o mișcare bazată pe învierea lui Cristos, daca mormântul nu era gol. Chiar daca sunt discrepanțe între relatările evangheliștilor cu privire la detalii, în esență toți spun că mormântul era gol. Exista doar două relatări ale traversării Alpilor de către Hanibal, pentru a ataca Roma, iar acestea sunt incompatibile și ireconciliabile. Și totuși discrepanțele din detalii nu au subminat miezul istoric al acestui eveniment. Dacă aplicăm aceleași criterii, care sunt în general aplicate oricăror surse ale literaturii antice, există o singură concluzie, mormântul a fost găsit gol.
  3. MULȚIMEA APARIȚIILOR Scriptura afirmă că după înviere Isus s-a arătat ucenicilor Săi deseori, fie personal, fie în grupuri mai mici sau mai mari. Unii afirmă că arătările lui Cristos după înviere sunt legende sau halucinații. Dar dacă, Cristos a murit pe cruce în public, iar mormântul este gol, povestea cu legenda este legendă, pentru că daca învierea lui Cristos ar fi o legendă, mormântul ar avea ocupant. Cât despre halucinații, e mult mai greu să credem că timp de patruzeci de zile, niște oameni provenind din medii sociale diverse, cu temperamente diferite, în locuri diferite, au avut cu toții aceleași halucinații; decât să credem simplu că:”A înviat Domnul și s-a arătat lui Simon!” Dacă Isus a murit pe cruce și apoi unii l-au văzut viu (chiar 500 deodată), înseamnă că a înviat, întrucât în mod normal morții nu se arată celor vii.
  4. 4. MARTIRI PENTRU CREDINȚĂ După arestarea lui Isus ucenicii Săi au fugit, s-au ascuns și și-au mărturisit descurajarea și deprimarea lor. Apoi după o scurtă perioadă de timp revin în forță proclamând că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, care a inviat din morți și pe care ei l-au văzut viu. Pentru acest mesaj au fost bătuți, chinuiți și chiar omorâți. Oamenii sunt gata să moară pentru convingerile lor dacă știu că sunt adevărate, dar nu vor muri dacă știu că sunt false. Dacă nu ar fi știut că Isus a înviat din morți nu s-ar fi lăsat torturați, dar toți apostolii au murit ca martiri.
  5. MÂNTUIREA UNOR SCEPTICI Înainte de răstignire au fost mulți care nu au crezut în Isus, ca apoi, după Rusalii, mii și mii de iudei să se alăture noii mișcări creștine. Doi dintre cei mai înrăiți sceptici au fost Iacov, fratele Domnului și Saul din Tars. Iacov nu credea în fratele lui și se simțea stingher de ceea ce Isus pretindea a fi. Și totuși, istoricul evreu, necreștin, Iosif Flavius spune că:”Iacov, fratele lui Isus, era conducătorul Bisericii din Ierusalim și a fost omorât cu pietre din cauza credinței în fratele lui. De ce s-a schimbat viața lui Iacov? Pavel spune că Isus cel viu s-a arătat lui Iacov. Altă explicație nu există. Și nici în cazul lui Saul,devenit Pavel, decât ceea ce afirmă el însuși:”L-am văzut pe Domnul!”
  6. MODIFICĂRI ÎN SOCIETATE Societatea iudaică era una extrem de tradițională. Dar acest fapt i-a ajutat să-și păstreze identitatea națională. Ei erau convinși că lucrurile care îi faceau să fie evrei le-au fost încredințate de Dumnezeu și părăsindu-le ar ajunge condamnați la iad după moarte. Cu toate acestea, la nici două luni după răstignirea lui Isus din Nazaret mii de evrei îl urmează și sunt gata să renunțe sau să modifice chestiuni sociologice și teologice extrem de importante pentru ei. Cum a fost posibil ca mii de evrei să fie gata să moară pentru ceva ce repudiau înainte? Învierea lui Isus a făcut posibil toate acestea.
  7. MINUNĂȚIA BISERICII Este absolu sigur că Biserica a luat ființă imediat după moartea lui Isus. La nici douăzeci de ani creștinii erau prezenți în palatul lui Cezar de la Roma. Dacă ai fi putut privi de undeva din spațiu spre secolul I, pe cine ai fi pariat? Pe Imperiul Roman sau pe un grup de amărâți care aveau un mesaj ciudat:”că un tâmplar crucificat dintr-un sat obscur din Galileea a înviat din morți”? Astăzi după douăzeci de secole ne numim copiii: Petru, Pavel, Ioan, iar câinii: Cezar, Nero…

Am prezentat aceste dovezi copleșitoare nu pentru că aș fi avut nevoie de ele, ci doar pentru a scoate în evidență ignoranța a milioane de oameni care resping mesajul învierii lui Cristos. Mai există un adevăr important: întâlnirea continuă a Cristosului înviat cu mii și mii de oameni în fiecare zi. În urma acestor întâlniri oamenii sunt schimbați și nu mai sunt niciodată la fel ca înainte. Și încă ceva: Istoria aceasta poate continua cu tine! Cristos a înviat!

Pastor Samy Tuțac

http://www.baptistnet.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/pot-sa-cred-in-invierea-lui-isus/

Portrete: ”Misihoinarii”

 I-am întîlnit din ce în ce mai des. Niște haiduci spirituali, netrimiși de nimeni, primiți de biserici imature. Acești ”apostoli” ai împopoțonării legaliste călătoresc din oraș în oraș, nefiind în stare să își legitimeze trimiterea. Sînt turiști ai falsului. Predică ”cu putere”, adică tare și cu tupeu, frățietatea confundîndu-le falsa îndrăzneală cu harul și Duhul.

Lipsa de măsură li se vădește în toate:

– Sînt într-un circuit, pot să vin și la Biserica din Aleșd?

– În ce biserică sînteți membru și cine vă trimite?

Vădit iritat: 

– Domnul Isus! Sînt membru în Biserica Universală a Domnului!

– Și la cine dați socoteală? Sub autoritatea cui stați?

– Domnului Însuși!

– Bun! Așa ceva nu există! Ocoliți-ne!

– Ba am să vin! Nu mă puteți opri! Voi sta pe ultima bancă ca să mă vadă frații și să știe că am venit, ei mă vor pune la amvon, că mă cunosc … et c. Voi face scandal, că vă împotriviți lucrării Domnului …

– Stimate domn, noi avem ușieri, care sînt și înțelepți și ascultători! Nu ne puneți la încercare! Mergeți unde doriți dumneavoastră, dar nu ne tulburați, învățător firesc și lumesc, obraznic și tupeist ce sînteți!

– Pace!

– Nu ”Pace”, bună ziua și călătorie sprîncenată! Noi nu sîntem frați, sîntem concetățeni!

Am redat aproximativ dialogul pe care l-am avut cu unul dintre aceștia, care și acum face încă vîlvă printre bisericile decapitate de autoritate spirituală înțeleaptă, răspîndind învățături otrăvitoare, în totală iresponsabilitate teologică.

Apostolia presupune trimiterea. Verbul din care derivă toată familia de cuvinte legată de răspîndirea Evangheliei înseamnă ”a trimite”. Apostolul este, etimologic vorbind, un ”trimis”.

Misihoinarul își ia traista în băț, fără niciun fel de autoritate asupra-i, greșit adesea în teologie, eretic în sistem, dar cu mult tupeu, pe care mulți îl confundă cu îndrăzneala profetică. Necrescut spiritual destul, tînăr în credință, sătul de ucenicie după cîteva ore de caticheză, foarte încrezător în steaua sa, misihoinarul este rîvnitor, dar lipsit de înțelepciune. Abia s-a convertit, dar deja este specialist în absolut orice domeniu. Are eventual canal de youtube și dă cu sfaturile în fasole fără jenă. Întrebați-l orice, vă răspunde în cîteva minute!

N-are complexe. N-are îndoieli, n-are ezitări. El și Dumnezeu formează întotdeauna majoritatea. Uneori îl găsești la limita patologiilor psihice. Inteligent, descurcăreț, mobil, fîșneț, carismatic, convingător, dar lipsit de profunzime dogmatică, stabilitate sistematică, smerenia ascultării.

Misiohoinarul trăiește parazitar pe spatele tuturor celor care sînt gata să îi primească. Mîna greblă i se face, buzunarul larg se deschide și totul rămîne pe ”persoană fizică”, de vreme ce nu este asociat instituțional și nu este supus niciunui regim de supraveghere fiscală. Nu este angajat nicăieri, n-are carte de muncă, dar are economii de saltea. Bani negri pentru zile și mai negre (cînd frații îl vor descoperi drept impostor). La fel în dreptul cîntăreților, aceștia aflați într-un dulce vagabondaj din zonă în zonă, din biserică în biserică, hoinari romantici, însoțiți sau nu de ”trupe”.

Misihoinarul este foarte critic la adresa oricărui sistem, varsă oțet peste orice lucrare instituțională, umple sălile cu decibeli, nu cu argumente, are o retorică mustrătoare, fără a se atinge expozitiv de vreun text, jumulind evidențele, subliniind crizele, dar fără a oferi soluții. Nu-i așa că este simplu să ataci, cînd nu rămîi la fața locului să te implici ca parte din rezolvare? Atacă, jignește, umilește publicul structurînd o relație sado-masochistă din punct de vedere spiritual. Explorează vinovățiile curente și abuzații se simt bine la biciuirea generoasă a celui care ”le zice bine, frate, ca el nu le zice nimeni, pe față… ”

Cine îl ascultă? Cine îl crede? Cine îl ascultă și îl crede își merită soarta!

Ce este de făcut? Apostolul Pavel ne spune: însemnați-vi-i pe aceia! Le pomenește numele și le încremenește în textul sacru pentru eternitate! Le face lista, o face publică! Dacă apostolul ar fi avut cont de pe rețelele de socializare, atunci și-ar fi anunțat bisericile să se ferească și de Dima și de Alexandru Căldărarul.

Apoi, dacă aceștia nu se opresc, este relaxat! Se bucură că Evanghelia este vestită oricum, fie din orgoliu, tupeu sau duh de ceartă. Se încrede în suveranitatea lui Dumnezeu! Pînă la urmă … îi piaptănă Dumnezeu și pe aceia, așa cum pieptănăm căpușele din blana oilor!

Dar cu totul relaxați? Nu! Păstorii trebuie să strige ”lupul” cînd acesta vine, chiar dacă este bine mascat în piele de oaie! Profeți mincinoși! Prooroci care umblă în lumina aprinsă de ei înșiși, pîrlindu-și singuri blana!

Marius David Cruceru

Portrete: ”Misihoinarii”

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/portrete-misihoinarii/

Moartea-n oală (1)!

„Nu prea merge bine! Bisericile mor! Nu mai suntem relevanţi! E moleşeală! E moartea-n oală!” Afirmaţiile acestea şi multe altele sunt adesea asociate cu bisericile evanghelice din zilele de azi. Le auzi la păstori, le auzi la simpli membri, le auzi la conferinţe şi în discuţiile din curtea bisericii; dai de ele pe internet şi chiar prin cărţi. În ce priveşte unele situaţii, ele sunt chiar întemeiate. Orice generalizare însă, este forţată! Există biserici evanghelice pline de viaţă, prospeţime şi energie, biserici care fac o lucrare deosebită.

Bineînţeles că invidia adânc întipărită în natura umană, ne face să generalizăm. Nu ne putem împăca cu gândul că alte biserici merg bine, în timp ce biserica noastră e atât de…leşinată? De ce să fie doar capra noastră slabă, necăjită şi pe moarte? Vestea că o biserică merge bine, în loc să ne producă bucurie, aşa cum ar fi normal, ne produce amărăciune! Ne-am dori mai degrabă să moară şi capra şi…vecinul. Aşa că de cele mai multe ori, pur şi simplu refuzăm să acceptăm succesul altor biserici şi să ne bucurăm împreună cu ele.

Mulţumim Domnului pentru bisericile pline de viaţă şi Îl rugăm pe El să binecuvânteze în continuare! Totuşi, ce e de făcut, atunci când o biserică nu merge bine? Când e pe moarte? Discuţia este una foarte complexă, iar cauzele/elefctele/soluţiile variază enorm de la caz la caz. Totuşi cred că există câteva principii generale care ar trebui să ne ghideze în lucrarea noastră! Mai întâi, ce să nu facem:

Să nu ne chinuim să găsim metode „moderne” care „funcţionează”.

De cele mai multe ori, noi căutăm ceva nou! O inovaţie. O metodă nouă. Privirile multora se îndreaptă spre cele mai noi cărţi în domeniu. Spre biserici imense din America. Unii se inspiră chiar din cărţi de marketing, chiar dacă au de-a face nimic cu Biblia sau Biserica, iar uneori, ideile acestora chiar intră în coliziune cu adevărul Scripturilor. Contrar cu ceea ce se întâmplă azi, cred că în momente ca acestea este esenţial ca privirile noastre să se întoarcă spre trecut, spre adevărul revelat al Bibliei, spre biserica de la începuturi!

Să nu credem că rezolvăm lucrurile făcând biserica „atractivă.” Este capcana în care cad mulţi. „Trebuie mai mult spectacol!” „Mai multe imagini!” „Mai multă muzică şi mişcare.” E atât de ridicol să crezi că poţi revigora biserica prin spectacol şi că vei putea atrage nepocăiţi prin asta. Lumea are spectacole mult mai bune decât noi. Show-urile lor sunt mult mai bine pregătite. Ceea ce face biserica e o imitaţie slabă. Ridicolul este că crem să îi atragem pe oameni înspre biserică tocami prin spectacolul de care s-au scârbit. Sunt alţii care cred că ideea salvatoare sunt agapele de la final şi socializarea: „Dacă am avea gogoşi şi cafea…” „Trebuie neapărat să luăm o masă de biliard.” „Trebuie să organizăm mai multe ieşiri la iarbă verde.”  Dorinţa de a face biserica atractivă, poate lua o infinitate de forme! Am citit recent despre un păstor care s-a costumat în Superman pentru a ilustra faptul că Domnul Isus este campionul nostru absolut! (iar, el, păstorul, este claunul nostru absolut!!!) Dorinţa de a face biserica atractivă nu îmbracă doar forme pozitive: spectacol şi mâncare, ci şi negative. Pentru a face atractiv serviciul se va renunţa la analizarea profundă a textului bibilic (e irelevant!), la momentele de rugăciune şi chiar la doctrine care nu sunt „politically correct.” Se va vorbi în permanenţă despre un dumnezeu siropos, de zahăr, care nu are nimic de-a face cu Dumnezeul viu şi adevărat.

Să nu credem că „vânarea” experienţelor va aduce trezire. S-a scris mult pe tema asta şi nu cred că e cazul să inisist. Din păcate, mulţi confundă trezirea cu diverse stări de exaltare şi experienţe la nivel psihic, experienţe care nu au de-a face cu lucarea Duhului, ci sunt stări induse. Ele nu reprezintă o spiritualitate adevărată, ci sunt o mascaradă.

 Să nu stăm pasivi. Chiar dacă lupta pentru revigorarea bisericii e grea, însoţită de riscuri şi plină de capcane în care unii au căzut, pasivitatea nu este o soluţie!

(Despre ce ar trebui făcut, într-o postare ulterioară.)

Valentin Făt

Moartea-n oală (1)!

Pofte, plăceri, porniri

download

Ni se vorbeşte frecvent despre “cele zece porunci”. Cine nu a auzit despre ele?!… Ştim şi cum au fost date. Modul acela dramatic are o amprentă profundă în mintea şi cultura noastră. Şi totuşi de ce au fost date în acel mod? De ce acel consum enorm, vulcanic de energie la Sinai??? Foc, fum, trâmbiţe, tunete, groază, moarte…(Ev.12.21) Trebuiau să pună capăt unui comportament atât de grav încât să fie necesar un asemenea mod îngrozitor de a le face cunoscute? Ce s-ar fi întâmplat dacă ele nu ar fi fost date? Care ar fi fost mersul societăţii dacă nu existau ele? Ce trebuiau să anuleze, să reglementeze, să înlocuiască, să aducă? Iată câteva întrebări care cer răspuns.

Nu vom mai aminti aspectele, semnificaţiile şi rolurile cunoscute ale celor două table ale Legii.

Există un aspect foarte subtil dar cu atât mai periculos de care ne vom apropia. Satisfacerea plăcerilor proprii poate fi cauza încălcării tuturor poruncilor şi poate deveni chiar scop al vieţii, în detrimentul logicii şi raţiunilor duhovniceşti. Dumnezeu ne cere insistent să nu umblăm după poftele şi pornirile inimii, să nu facem ce ne place, ci să  păzim poruncile şi astfel să fim sfinţi. Prin insistenţa cu care Dumnezeu vorbeşte împotriva poftelor, plăcerilor şi pornirilor inimii înţelegem cât de gravă este dorinţa de a ni le satisface. Chiar împlinirea primei porunci “să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta” desfiinţa toate celelalte iubiri (plăceri) (Deu.6.5) Iată şi alte câteva referinţe: Deu. 8:2; 29:19;  Ieremia 3:17; 7:24; 11:8; 13:10; 16:12; 18:12; 9:14;  Num. 15:39; Rom. 1:24; 8:6,7; Ps.78: 18; 106:39;  Ez. 33:31; 6:9; 2 Tim. 2:22; Ioan 8:44. (Este de subliniat insistenţa cu care Dumnezeu vorbeşte prin Ieremia împotriva pornirilor inimii.)

În Noul Testament, aceste învăţături au fost preluate şi nuanţate. Astfel, Apostolul Pavel vorbeşte foarte mult împotriva poftelor firii pământeşti şi pentru înfrânarea poftelor. Acestea includ poftele, plăcerile şi pornirile inimii despre care se vorbea în Vechiul Testament. Asemănător, apostolul Petru scrie: ‘să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Pet. 1:4).Acest aspect a fost neglijat şi netratat în adunările noastre. Astfel şi-au făcut prezenţa manifestări de genul “fac ce îmi place”, “mă port cum îmi place”, “merg unde îmi place”, “gusturile nu se discută”, “fiecare cu gustul lui”, “fiecare îşi creşte copiii cum îi place”, “eu nu am avut, măcar copiii mei să aibă”, etc. Media dă tot concursul pentru a ne sugestiona în acest sens!  Apostolul Pavel scria: “umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii  pământeşti    (poftele, plăcerile şi pornirile inimii), căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti. Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi”. Gal 5: 16,17.

Scopul consumului impresionant de energie la darea celor “zece porunci” a fost nu producerea plăcerii asortată cu artificii, coruri, orchestre, mâncare şi distracţie, ci impunerea raţiunilor divine cu frică, teamă, chiar groază! Ţinta nu este plăcerea, vrerea sau puterea noastră! Ci ascultarea de Dumnezeu! “Sunt lucruri potrivnice”!

Plăcerea a contribuit la scoaterea omului din Grădina Edenului (pomul… “era plăcut de privit” Gen.3.6), fuga de plăceri şi ascultarea de Dumnezeu ne asigură apropierea de El.

Tibi Ciortuz

Postări asemănătoare

Moartea-n oală (1)!

Când te întrebi dacă Dumnezeu poate transforma lucrurile

Când te asaltează gânduri rele

Când te confrunţi cu o dezamăgire amară

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/pofte-placeri-porniri/

Muzica Bisericească de Daniel Branzei

Pagina Pastorală

 

Muzica Bisericească

de Daniel Branzei

Daniel Branzei

http://barzilaiendan.wordpress.com/2007/06/08/muzica-bisericeasca

Care este cea mai lunga cartea a Bibliei? Care carte a Bibliei consta numai in cintari si imnuri? Raspunsul la ambele intrebari este: cartea Psalmilor.

Muzica este unul din darurile de mare pret pe care ni le-a facut Dumnezeu. Ea face sa ne vibreze intreaga fiinta, pina in cele mai tainice strafunduri. Muzica este poezia inimii, dupa cum si poezia este muzica ratiunii. Ea ne inlesneste exprimarea unor stari de exceptionala inaltare sufleteasca, ne pune la dispozitie o cale de comuniune cu Duhul lui Dumnezeu si ne stringe intr-o comunitate care marsaluieste spre cer impreuna in cadenta cintarilor comune.

Muzica are in ea o putere care se manifesta asupra inimii, asa cum a demonstart-o cintarea lui David aplicata ca terapie pentru imparatul Saul (1 Sam. 16). Una din putinele realitati pe care le stim de pe acum despre viata vesnica din cer este ca ea se va desfasura pe un fond plin de “muzica.”

Din primele zile ale bisericii, cintarea psalmilor, a cintarilor de lauda si a cintarilor duhovnicesti a fost parte integranta in serviciul de inchinaciune (Efes. 5:19, 1 Cor. 14:26; Col. 3:16; Iacov 5:13). Unele din scrisorile adresate de apostolul Pavel bisericilor de atunci contin fragmente din textele unor astfel de cintari (Filip. 2:6-11; 1 Tim. 3:16; Efes. 5:14; Col. 1:15-20). Este de remarcat ca toate aceste fragmente de cintari sunt scurte, foarte pline de teologie Christica, veritabile proclamatii ale crezului bisericii crestine primare.

Multi lideri crestini au supranumit departamentul muzical al Bisericii “ministerul de razboi.” Muzica din cadrul unui serviciu divin spune cel mai mult si mai bine despre ce fel de oameni se inchina in acea Biserica. Titusi, luptele fraticide nu sunt o binecuvintare. Cred ca se face prea multa “muzica” pe aceasta tema. La urma urmei, in Biblie, desi se aminteste in multe locuri de cintari, nu gasim nici o singura nota muzicala! oare nu este si acesta un semn ca singura conditie care face muzica acceptabila pentru inchinaciunea crestina este ca ea sa fie facuta “in duh si in adevar”?

Melodii in noapte

Intr-unul din cele mai timpurii documente extrabiblice care descriu viata crestinilor, Plinius, un autor roman, ii scrie imparatului Traian despre crestinii din Roma:

(Ei) “obisnuiesc sa se intilneasca intr-o anumita zi, inainte de ivirea zorilor, cinta un imn lui Christos, zeul lor, si se leaga printr-un legamint solemn sa nu savirseasca nici o fapta rea …”

Cintari pe texte biblice

Primii crestini obisnuiau sa foloseasca drept text al cintarilor portiuni din textul Bibliei, cautind sa imite astfel celebrele “cintari” din Vechiul Testament: cintarea Mariei la trecerea Marii Rosii (Exod 15:1-18), cintarea lui Moise (Deut. 32:1-43) si cintarea Mariei (Luca 1:46-55). Noua “cintari” de felul acesta, numite si “canticle” sunt folosite si astazi in inchinaciunea Bisericii Greco Ortodoxe.

Problema instrumentelor muzicale

In afara de folosirea lor in cadrului serviciului de inchinaciune, cintarile au fost folosite de crestini si la nunti sau inmormintari. In acest context, unii episcopi cu autoritate teritoriala au recomandat ca melodiile cintate la biserica sa inlocuiasca si acasa cintecele instrumentale si lumesti. Din cauza ca muzica instrumentala era folosita foarte mult in procesiunile de la templele pagine si la inchinaciunea de la Templul evreiesc, unii crestini au fost de parere ca muzica crestina din serviciile publice ar trebui cintata fara instrumente. Ei au spus ca Imuzica instrumentala a fost caracteristica unui stadiu al copilariei spirituale in care s-au aflat copiii lui Dumnezeu in vechime (un punct de vedere impartasit mai tirziu si de reformatorul John Calvin). Unii au mers chiar mai departe, cautind sa interzica folosirea instrumentelor si in muzica practicata in afara serviciilor bisericii.

Mult, mai tirziu, intre secolele VII si X, orga a fost acceptata in serviciul divin de inchinaciune, migrind astfel (impreuna cu folosirea ceremoniala a luminarilor si a tamiiei) de la ceremoniile curtii imparatesti, la ceremoniile bisericesti.

Razboiul corurilor

Muzica are abilitatea de a patrunde la inima, chiar si atunci cind predicile “intra pe o ureche si ies pe cealalta.” Unii dintre opozantii doctrinelor Nou Testamentale au intuit aceasta mai repede decit liderii bisericii si au inceput sa foloseasca melodiile pentru propagarea crezului lor. In secolul IV, Arie (Arius) a raspindit o doctrina conform careia Isus Christos nu ar fi fost de fapt co-etern cu Tatal, ci doar una din creaturile Sale. Scrierile sale au fost condamnate vehement la citeva concilii, iar invataturile lui au fost interzise in biserici. Lipsit de acces in arena academica, Arius a gasit o alta cale pentru a ajunge la masele mari de oameni simpli. El a ales sa-si aseze ideile lui eretice pe melodii foarte placute. In zilele de inchinaciune si in zilele de sarbatoare, arienii se intilneau in locurile publice din Constantinopol si cintau pina noaptea tirziu cintecele lor “antifonale” (o anumita tehnica muzicala) si anti crestine. Melodiile simple erau invatate foarte usor de ascultatori, fie ca imbratisau sau nu invataturile ariene.

Unul din episcopii teritoriali, Chrizostom, s-a temut ca fredonarea melodiilor i-ar putea duce pe oameni, fara sa-si dea seama, spre imbratisarea ereziei, asa ca a organizat, cu sprijinul imparatesei Eudoxia (nume tradus prin “credinta cea buna”), procesiuni nocturne in care, la lumina tortelor si luminarilor, erau purtate pe strazile orasului cruci si alte simboluri, si se cintau melodii pe teme crestine. Uneori, cind cele doua grupuri rivale de “cintareti” se intilneau (mai mult sau mai putin “intimplator”), se lasa cu ciomageala, cu tras de par si chiar cu varsare de singe. Aceste “batalii ale corurilor” sunt exemple istorice care atesta formidabila putere pe care o are muzica in influentarea directiei spirituale pe care o apuca poporul.

Un interludiu prelungit

In secolul VI, papa Grigore I a implementat in biserica catolica o reforma muzicala ce avea sa influenteze viata bisericii apusene timp de nu mai putin de o mie de ani. Sub patronarea lui, a fost deretata drept muzica “bisericeasca” doar “cintul gregorian”, o interpretare caracterizata printr-o linie melodica simpla, austera, lipsita de armonie sau polifonie (mai multe voci). Cintul gregorian nu respecta o anumita masura muzicala si interzicea folosirea oricarui instrument. Efectul produs asupra ascultatorilor era unul straniu, mistic, din alta lume. Numai barbatii aveau voie sa cinte. Era muzica pentru preoti si pentru coruri de calugari, nu pentru cintari comune in biserica.

Istoria a pastrat pentru Refroma privilegiul reintroducerii cintarii comune in biserica. John Hus a fost deschizatorul de drum care a alcatuit, in limba boemiana, cea dintii carte de cintari pentru crestini. Reformatorul german, Martin Luther, el insusi un muzician, a fost de parere ca muzica poate deveni un instrument misionar foarte puternic pentru raspindirea mesajului Evangheliei: “Voi inalta din toata inima acest dar pretios pe care ni l-a dat Dumnezeu in arta muzicala … Muzica trebuie socotita secundara doar Cuvintului lui Dumnezeu. Prin puterea ei, toate simtamintele umane sunt rascolite si puse in miscare.”

Luther a scris cel putin 37 de cintece. Cel mai celebru dintre ele, “Cetate tare-i Dumnezeul nostru), este supranumit “Imnul de razboi al Reformei.” Cintecele aparute in miscarea reformata au directionat inchinaciunea spre Christos, nu spre fecioara Maria, cum se intimplase pina atunci in liturghiile medievale si au inlocuit cintul gregorian barbatesc din limba latina cu cintari comune cintate in limba tuturor oamenilor din biserica respectiva. De la Reforma incoace, muzica bisericeasca a cautat sa urmareasca miscarile muzicale contemporane si continua sa reprezinte o parte foarte importanta din serviciile de inchinaciune ale bisericilor.

Charles Wesley a folosit in adunarile sale citeva melodii preluate din tavernele si salile de opera ale Londrei. John Calvin a angajat doi compozitori seculari ai zilei pentru a-si pune teologia pe muzica. Regina Angliei a fost intr-atit de scandalizata de “melodiile vulgare” ale calvinistilor incit le-a poreclit “serenade de Geneva.”

Cintecele considerate astazi “traditionale” au fost la vremea lor criticate si categorisite drept “scandaloase.” Cind partitura melodiei “O noapte preasfintita” a fost raspindita intiia data, George Weber, dirijor al Catedralei Mainz, a caracterizat-o drept “o vulgara scamatorie, lipsita de orice fel de sentiment sau caracter crestin.” Chiar si “progresivul” Charles H. Spurgeon a privit cu scepticism unele melodii noi ale timpului, melodii pe care le veneram astazi.

Probabil ca cel mai greu de crezut este ca pina si celebra “Aleluia” a lui Hendel a fost criticata la inceput de majoritatea crestinilor de atunci si etichetata drept “plina de teatralism si de vulgaritate.” I se imputa mai ales faptul ca nu are suficient mesaj, ci repeta de mai mult de o suta de ori cuvintul “Aleluia”!

De fapt, intreaga traditie a cintarii comune in adunare, atit de draga evanghelicilor contemporani, s-a strecurat cu foarte mare dificultate in serviciile noastre divine. A existat o vreme cind bisericile baptiste considerau cintatul melodiilor in biserici drept “lumesc.”

“Meritul” introducerii cintarilor comune in serviciile divine baptiste ii este atribuit lui Beniamin Keach, un pastor baptist din secolul saptesprezece. Profitind de faptul ca tuturor copiilor le place muzica, Beniamin Keach a inceput sa-i invete sa cinte pe texte crestine. Entuziasmul copiilor a fost insa repede potolit de temperarea parintilor. Credinciosii s-au impotrivit spunind: “cintatul in biserica este complet strain inchinaciunii evanghelice.”

Necazul cel mare a inceput insa atunci cind pastorul Keach a incercat sa faca intreaga biserica din Horsley Down sa cinte cintari comune. Prin anul 1673, singurul lucru pe care-l obtinuse a fost sa aiba ingaduinta ca biserica sa cinte un “imn” dupa serviciul de Cina Domnului (adunarea a fost “induplecata” de suportul biblic aflat in textul din Marcu 14:26). A trebuit insa ca pastorul sa faca o pauza si sa ingaduie celor ce se opuneau cintarii sa paraseasca sala de adunare. Dupa alti sase ani, in 1679, biserica a acceptat sa ingaduie cite o cintare “comuna” la toate serviciile speciale “de multumire.” Dupa inca paisprezece ani, biserica a fost de acord sa integreze “cintarea comuna” in toate serviciile ei divine. Hotarirea nu a fost nici atunci acceptata de toti. Douazeci si doi de membrii din adunarea lui Beniamin Keach au plecat sa formeze o adunare “in care nu se cinta.” Moda cintatului s-a raspindit insa repede la foarte multe alte biserici. “Biserica in care nu se cinta” s-a vazut silita sa accepte si ea noua practica atunci cind, la chemarea unui nou pastor acesta a facut din cintarea comuna conditia principala a venirii sale. Este clar ca poti uneori intirzia schimbarea, dar nu o poti opri la nesfirsit.

Exista o muzica “duhovniceasca”?

In “cacofonia” muzicala de astazi, multi se intreaba: Ce fel de muzica trebuie ingaduita in biserica? Exista o muzica “crestina”? In ce limite putem folosi muzica vremii?

In multe biserici se spune: “Trebuie sa ne intoarcem la “radacinile noastre, la muzica din vechime, la cartea de cintari.” Sunt curios la ce fel de muzica “din vechime” se gindesc astfel de frati? Trebuie sa ne intoarcem la “cintul gregorian”? Nu cumva trebuie sa revenim la radacinile muzicii evreiesti? Majoritatea nu se gindesc sa se intoarca la aceste “radacini”, ci s-ar multumi sa revina la muzica de acum cincizeci sau o suta de ani.

Unii cred ca acele “cintari” mentionate in Coloseni 3:16 sunt genul de “imnuri” cintate in ultima suta de ani in biserici. Adevarul este insa ca nimeni nu stie ce fel de “cintari” existau in biserica primara. stim insa ca acei crestini trebuie sa fi cintat o muzica adaptata instrumentelor si culturii din acea vreme. Cum pe atunci nu existau inca piane si nici orga, muzica cintata in biserica primelor secole n-a fost in nici un fel asemanatoare cu muzica bisericeasca de azi.

In cartea Psalmilor citim despre servicii de inchinare si de lauda in care erau intrebuintate tobe, chimvale, trimbite, tamburine, alaute si instrumente cu coarde. Mie mi se pare ca muzica lor trebuie sa fi semanat cu muzica “contemporana”, de care se pling unii astazi!

Este indeobste cunoscut ca, in dorinta de a traduce Biblia latina in germana vorbita de popor, Martin Luther a colindat pietele si a cules cuvintele cele mai simple din vorbirea cotidiana. Nu la fel de cunoscut insa este faptul ca acelasi Luther a cautat sa “rascumpere” piese muzicale de mare circulatie, atasind texte crestine unor melodii foarte “populare” (unele cintate chiar “la o halba de bere”).

Desi nu se pot da “decrete” papale ca in Evul Mediu, liderii bisericilor de astazi ar trebui sa selecteze din muzica asa zis contemporana exact acea muzica ce poate fi imaginata ca fiind cintata impreuna cu Domnul Isus si cu apostolii.

Muzica este de multe feluri. Exista o muzica adresata pornirilor “animalice” din noi si o alta muzica menita sa ne “inalte” spre dimensiunile divinitatii. “ntre aceste extreme se afla muzica potrivita sa ne exprime trairile noastre din viata de fiecare zi: dragostea, entuziasmul, angoasa, durerea, bucuria biruintei si agonia esecului. Parerea mea este ca in masura in care toate acestea exprima si trairile unui caracter crestin, muzica poate fi calificata drept “buna”, drept “crestina.” Unele din subtitlurile psalmilor ne fac sa credem ca anumite melodii din lirica laica de atunci au fost folosite chiar si in psalmodierea de la Templu (Psalmul 56: “Se cinta ca “Porumbel din stejari departati”; Psalmul 69: “De cintat ca si “Crinii”; Psalmul 80: “De cintat ca si “Crinii marturiei”).

Traind in Los Angeles, America, am ocazia sa fiu uimit de diversitatea de genuri muzicale folosite in bisericile etnice. Este ca si cum biserici din toata lumea si-ar fi trimis reprezentantii la un urias festival muzical crestin. Bineinteles ca cea mai predominanta este, pentru fiecare grup etnic, muzica “populara” specifica: indiana, evreiasca, ruseasca, vietnameza, coreiana, etc. Factorul unificator il constituie muzica specifica tarilor care ne-au transmis miscarea “reformei”: muzica corala germana, engleza, americana, norvegiana. Se intilneste inca persistenta muzicii liturghice catolice si ortodoxe, dar au aparut si genuri noi (gospel, soul, folk crestin, muzica specifica negrilor, etc).

Felul in care cinta o biserica spune foarte mult despre starea spirituala a ei. Nu neaparat “genul de muzica” practicat, ci “starea inimii celor care cinta”, atitudinea si angajamentul lor in cintare. La o cercetare atenta, singura “inchinaciune” acceptata in Noul Testament are definitia urmatoare: “in Duh si in adevar.” Asta nu selecteaza “genul” de muzica, ci “genul de inchinatori” placuti Domnului. Cit de intristat trebuie sa fie Duhul Sfint cind aude in adunari anunturi de genul: “Sa ne ridicam si sa cintam o cintare ca sa ne mai dezmortim putin” …

Unul din pastorii pe care-l respect mult a rezolvat problema muzicii in biserica lui printr-un sondaj de opinie. El i-a rugat pe membrii bisericii sa scrie pe un buletin de vot ce fel de muzica ascultau in majoritatea timpului, la lucru, in masina, acasa, etc. I-a rugat sa nu se limiteze doar la “casetele” inregistrate cu muzica bisericeasca.” Genul de muzica ales de majoritatea membrilor bisericii “in timpul liber” a fost decretat “acceptabil” pentru genul de muzica practicat in biserica. Pare o masura “radicala”, dar eu cred ca aceasta este o cale foarte inteleapta de identificare a muzicii “potrivite” pentru o anumita biserica. Oamenii de la tara nu trebuie fortati sa asiste la o muzica “liturgica” renascentista, si nici oamenii de la oras nu trebuie “scandalizati” cu melodii cu iz de muzica “populara.”

Putem folosi muzica necrestina animalica “la moda”, ca mijloc de evanghelizare si de stabilire a unei comunicari cu “generatiile pierdute” de astazi? Raspunsul ar trebui sa fie un categoric “NU”. Coardele sufletului nostru sunt asemanatoare unei claviaturi de pian. Pot cinta la ea si Dumnezeu si … diavolul! Este datoria noastra sa hotarim cui ii dam voie sa ne atinga … “clapele.”

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_iul07.htm

 

 

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) – Diaconii Bisericii – Rolul biblic al diaconilor – Partea 2 – de Derek Gentle

download

Rolul biblic al diaconilor – Partea 2 de Derek Gentle

Cum să ştii dacă biserica ta nu a deviat

Howard Foshee a enumerat trei evidenţe a faptului că diaconii operează sub conceptul unui bord:

(1)              Atunci când toate recomandările majore din partea operaţiilor bisericii şi a comitetelor bisericii sunt prezentate de diaconi fie că trebuie sau nu să meargă în congregaţie.

(2)              Atunci când pastorul şi membrii personalului sunt direct responsabili faţă de diaconi mai degrabă decât faţă de biserică.

(3)              Când se cheltuieşte o mare parte a resurselor bisericii, cum ar fi facilităţile şi finanţele, trebuiesc aprobate de diaconi. (The Ministry of the Deacon, Howard B. Foshee, Convention Press, 1968, p. 33 [Lucrarea diaconului])

Cum au început baptiştii să se întoarcă la conceptul biblic al diaconiei

Începând cu subtilitate în anii 1950 şi intensificându-se în anii 1970 au existat respingeri repetate ale conceptului de diaconie care a început în anii 1800. Robert E. Naylor, preşedintele Seminarului Teologic Baptist din Sud, a avertizat în 1955 următoarele: „Există biserici în care diaconii şi-au potrivit lor autoritatea care este contrară cu învăţătura Noului Testament. Aceasta a mers aşa de departe încât s-a dezvoltat şefia. Există un complex de ‚bord’ şi un sentiment general că diaconii sunt ‚directori’ ai bisericii. Nimic nu poate fi mai îndepărtat de geniul baptist sau planul Noului Testament. Oriunde există această condiţie, există în mod inevitabil şi aceia care spun că e nevoie de diaconi. Adevărul e că de astfel de diaconi… nu este nevoie în biserici” (Robert E. Naylor, The Baptist Deacon, Broadman Press, 1955, p. 3-4 [Diaconul baptist]).

În anii 1970, Howard Foshee a respins ferm terminologia acelei perioade; el a relatat: „Regretabilul termen ‚bord de diaconi’ a apărut. Fraza este străină faţă de felul în care baptiştii ar trebui să lucreze împreună sub conducerea Duhului Sfânt. O congregaţie baptistă face decizii colective pe măsură ce fiecare membru caută să voteze în convingerea sa sub conducerea Domnului” (Howard B. Foshee, Now That You’re a Deacon, Broadman Press, 1975, p. 13 [Acum că eşti un diacon]).

Descriind rolul celor şapte diaconi originali, Wayne Dehoney a scris: „Prima responsabilitatea a acestor oameni a fost aceea de a-i asista pe pastori în lucrarea spirituală de păstorire şi de îngrijire de turmă şi să-i elibereze pe pastori pentru lucrarea de rugăciune, predicare şi pregătire. De fapt, aceştia şapte au fost selectaţi de a fi ‚sub-păstori’ ai turmei” (Church Administration Magazine, Nov. 1959, citat de Foshee [Revista administraţiei bisericeşti]).

În cadrul capitolului lui Foshee, Înţelege-ţi lucrarea ta ca diacon, subtitlurile lui includ, Lucrarea de diacon iniţiată pentru a împlini nevoile spirituale şi Diaconii ar trebui să organizeze lucrarea.

În cadrul acestei perioade s-au făcut disponibile variate materiale despre „Lucrarea familială de diacon” care au fost puse la dispoziţie de către Bordul Şcolii Duminicale şi au devenit populare.

Prin anii 1990, aceasta a fost o chestiune decisă în cadrul publicaţiilor denominaţionale şi printre liderii baptişti. În 1991 Jerrry Songer a scris că „Bordul de diaconi şi conceptul de manager de afacere nu mai este deloc un model viabil” (Deacons Leading with Pastor and Staff, Deacons as Leaders, compiled by Robert Sheffield, Convention Press, 1991, p. 87 [Diaconii care conduc cu pastorii şi cu personalul, Diaconii ca lideri]). În 1997, Jim Henry întorcea baptiştilor portretul lui Thomas Collier despre lucrarea diaconilor ca fiind cea de slujire la mese (masa Domnului, masa lucrătorului, şi masa săracilor) ca parte a materialelor sale video de pregătire (Deacons: Partners in Ministry and Growth, Sampson Ministries, 1997, distributed by the Sunday School Board of the SBC).

De ce persistă conceptul de ‚Bord de Directori’

Există câteva motive pentru care persistă modelul de „Bord de Directori” în cadrul vieţii baptiste:

1)     Ca un transfer de la bisericile rurale şi din zilele când ei aveau „predicatori” cu două vocaţii, sau probabil cu sfert de normă, care nu erau pe terenul de a tinde astăzi la lucrare şi la administrare.

2)     Datorită că acesta este un sens comun să încurci lucrurile în spatele uşilor închise, aducându-le la podea pentru un vot al bisericii; cine altcineva mai este acolo, în afară de diaconi, care încurcă lucrurile?

3)     Deoarece câţiva creştini au darul de administrare (sau îndemânarea în acel domeniu) şi trupul de diaconi este singurul loc din cadrul structurii lor de organizare a bisericii unde există oportunitatea de a sluji Domnului în acest fel.

4)     Pentru a oferi o dare de seamă rezonabilă. Fără un astfel de trup, un individ ar putea să devină ispitit să-şi abuzeze încrederea sa.

5)     Din experienţele diaconilor cu un trecut în lumea de afaceri (care l-ar include şi pe R.B.C. Howell) sau din instituţiile seculare caritabile. Uneori, acesta a fost singurul model cu care ei să fi avut o reală familiaritate.

6)     Deoarece unii diaconi ar fi în afara zonelor lor de confort – poate că ei nu ştiu destul din Biblie pentru a înţelege învăţătura Noului Testament despre oficiul de diacon sau că ei nu se simt confortabili în a face lucrarea. Aşa că ei se ţin de ceea ce se simt confortabili.

Abordări în întoarcerea la diaconia biblică

Variate abordări sunt folosite de biserici în încercarea de a se întoarce la un model mai biblic pentru diaconie. Cât de departe sunt ei gata să meargă în acest efort este determinat de un număr de variabile care includ şi părerea lor despre aceasta şi accentul pe Scriptură, înţelegerea lor a naturii bisericii, vârsta congregaţiei şi unanimitatea părtăşiei referitor la ce paşi trebuiesc făcuţi în general.

1) Schimbarea terminologiei

Unele biserici, într-un efort de a-şi îmbunătăţi conceptul bisericii lor despre diaconie, au încercat să se întoarcă la terminologia biblică şi să lase limbajul lumii de afacere. Probabil că ei nu se mai referă la diaconi ca un „bord”, ci ca un „trup”, poate chiar prin eliminarea termenului „directorul bordului”.

2) Schimbarea atitudinii

Aceste biserici pur şi simplu decid că o schimbare a statutului lor ar fi neînţelept sau nepracticabil, dar pentru ei o abordare şi o mentalitate de genul slujitor în lucrare ar fi în ordine.

3) Trecerea la o formă de guvernare bisericească cu bătrâni şi diaconi

Biserica baptistă Capitol Hill are această formă de organizare. Mike Dever, pastorul lor spune: „Toate bisericile au avut indivizi care au îndeplinit funcţiile de bătrâni chiar dacă ei au fost numiţi cu alt nume. În Noul Testament, ei erau numit bătrâni sau supraveghetori, şi întotdeauna era mai mult de unul (o pluralitate) despre care se vorbea. De ei era nevoie în Noul Testament şi este nevoie de ei şi acum” (Nine Marks of a Healthy Church: Biblical Church Leadership” See also this section of the Capitol Hills Baptist church constitution [Nouă semne ale unei biserici sănătoase: Conducerea bisericească biblică, vezi de asemenea şi secţiunea despre constituţia bisericii Capitol Baptist Church – materiale în limba engleză cu site-ul aferent, n. tr.]).

Aceste biserici selectează bătrâni pentru a supraveghea administrarea bisericii şi se întorc oficiul de diacon înspre rolul de binefacere/asistare din Noul Testament. Bătrânii din aceste biserici includ de obicei şi pe pastor, probabil şi alţi membrii de personal de lucrare, şi membrii laici ai bisericii. ar trebui notat faptul că această abordare ar trebui să necesite ca acei membrii ai grupului de bătrâni să îndeplinească acele calificări din 1 Timotei 3:1-7, inclusiv capacitatea de a învăţa Cuvântul lui Dumnezeu. Unii ar putea întreba, „De ce să nu avem pe diaconi care să funcţioneze ca bătrâni, doar să nu le schimbăm numele?” Dacă diaconii aveau să acţioneze ca bătrânii, oare cine va îndeplini rolul Bibliei desemnat pentru diaconi?

Bătrânii ar îndeplini sarcina biblică pentru bătrâni, nu doar prin a fi lideri de afacere bisericească, ci lideri spirituali în cel mai adevărat sens. De exemplu, statutul Bisericii Baptiste Park Avenue din Titusville, Florida, specifică în parte următoarele: „Bătrânii sunt responsabili pentru oferirea viziunii şi direcţiei pentru biserică. Ei sunt responsabili pentru guvernarea bisericii ca reprezentanţi ai poporului lui Dumnezeu. Ei vor păstorii poporul prin oferirea de călăuză spirituală, învăţătură, şi echiparea oamenilor pentru lucrare. Bătrânii, cu asistenţa diaconilor, vor pune la dispoziţia fiecărui membru primirea de îngrijire. Funcţia principală a bătrânilor este de a oferi atmosfera şi structura pentru a permite indivizilor să-şi dezvolte relaţia lor cu Dumnezeu şi unul cu altul prin a se apropia de caracterul lui Isus Hristos şi a funcţiona zilnic în ascultare faţă de Tatăl prin puterea Duhului Sfânt.”

4) Schimbarea organizării de diaconi

Unele biserici îşi organizează diaconii lor pentru a se îngriji de administraţie şi de lucrare cu ajutorul unor echipe de diaconi. O biserică a început să aibă diaconi administrativi şi diaconi de lucrare. Ar trebui notat faptul că aceasta este într-adevăr o variaţie în a avea bătrâni şi diaconi, nu doar de a schimba numele din diaconi sau a cere cuiva să îndeplinească acele calificări pentru bătrânii bisericii.

5) Eliminarea funcţiilor de administrare şi bazarea pe comitete

Aceste biserici merg în întregime pentru lucrarea de diaconi şi lasă toate funcţiile administrative personalului şi comitetului bisericii. Uneori, consiliul bisericesc devine echivalentul bătrânilor bisericii care conduc.

6) Adăugarea lucrării la responsabilităţile diaconilor

Unele biserici încearcă să-i mute pe diaconii lor într-o direcţie mai biblică prin a adăuga lucrarea la conceptul lor de diaconat. Ei nu şterg vechea abordare pentru conducere care, în părtăşia lor, ar produce ostilitate din partea membrilor mai tradiţionali. Diaconii lor continuă să opereze ca un bord de bătrâni, dar adaugă lucrarea la perspectivele lor.

Observaţii şi avertizări:

  1. Nici o biserică nu ar trebui să încerce vreo schimbare în statutele ei fără să-şi schimbe anterior inima şi mintea; altfel ar rezulta diviziuni serioase în biserică.
  2. Nici o schimbare făcută nu ar trebui să creeze un vid. Chiar şi bisericile structurate într-o manieră nebiblică au găsit feluri în care să facă lucrurile. Schimbările nu ar trebui să producă haos.
  3. Responsabilitatea oferă protecţie pentru toţi; ar trebui să fie un fel de a lăsa aceasta la locul ei, într-o structură care este biblică şi care produce respect pentru oficiul de pastor şi al altor poziţii ministeriale.
  4. Simpla schimbare a terminologiei sau oferirea de vorbe goale faţă de rolurile biblice este insuficient. Lucrarea Domnului trebuie făcută de fapt în felul Domnului.
  5. Dacă o biserică vrea să aleagă să folosească pe diaconii ei ca un bord de bătrâni de conducere, atunci aceşti diaconi (denumiţi greşit ca bătrâni de conducere) trebuie să facă lucrarea de bătrâni şi să îndeplinească acele calificări pentru bătrâni, aşa cum sunt enumerate în Scriptură. Altfel, le-ar putea lipsi mentalitatea biblică de a călăuzi biserica. Bisericile care fac aceasta deviază adesea de la misiunea lor dată de Dumnezeu.
  6. În cele din urmă, o congregaţie trebuie să decidă dacă ei sunt o biserică sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu – în practică – sau nu. Dacă este aşa, ei vor trebui să-şi structureze guvernarea lor într-un fel biblic folosind terminologia biblică.
  7. Scopul diaconilor este de a sluji Domnului prin a conduce lucrarea de îngrijire a bisericii – făcând lucrarea de binefacere, de vizitare a bolnavilor, de a fi alerţi faţă de nevoile spirituale ale congregaţiei – şi prin a promova unitatea din biserică, astfel eliberându-l pe pastor(i) pentru a se concentra asupra rugăciunii şi a slujirii Cuvântul, şi a facilita răspândirea evangheliei.

Ar fi necesar pentru diaconi să-şi asume responsabilităţi adiţionale pentru a împlini nevoile lumii moderne, însă nu este niciodată acceptabil să le ştergi pe cele originale, funcţiile biblice ale oficiului acestuia.

http://www.voxdeibaptist.org/the_biblical_role_of_deacons02_trd.htm

Ordinare la Lugojel

Duminică,  10 noiembrie, a fost zi de mare sărbătoare în Biserica Creştină Baptistă Betel din Lugojel,  județul Timiş.

Motivul sărbătorii a fost ordinarea ca păstor a fratelui Alin Daniel Bărbos.
La eveniment au participat credincioşi baptişti din Lugoj, Lugojel,  Ohaba Forgaci,  Secaş, Ghizela, Giroc.

Evanghelia a fost vestită de frații: Ioan Bărbos (tatăl noului păstor), Ken Smith-pastor la First Baptist Church Woodstock,  David Gabriel-pastor la Biserica Creştină Baptistă  Filadelfia din Traian Vuia, Vasilică Peia-pastor la Biserica Creştină Baptistă din Giroc, Marius Ianc-pastor la Bisericile  Creştine Baptiste din Jebel şi Ciacova şi Ionel Tuțac-pastor la Biserica Creştină Baptistă Harul din Lugoj,  preşedintele Comunității Bisericilor Creştine Baptiste Timişoara.

Tinerii din Giroc, Lugojel, Ghizela şi sora Tabita Ianc au cântat spre slava Domnului.

Fratele Alin va sluji Bisericile Baptiste din Lugojel, Ghizela şi Secaş.
Evenimentul s-a încheiat cu o agapă pregătită de Biserica gazdă.

Drumuri cât mai scurte

B a r z i l a i – e n – D a n

Trist să vadă adunarea plină de oameni „cuminți“, dar care nu făceau pentru Domnul nimic în afara frecvenței și cotizației, un păstor le-a zis:

„Sunteți ca niște soferi care călătoresc cu mașina lor doar drumuri scurte, cât de acasă la stația de benzină și înapoi. Doar atât. Umpleți de fiecare dată rezervorul, puneți banii și plecați. Restul timpului vă țineți mașinile în garaj.“

Interesantă metaforă și … tristă.

View original post

Drumuri cât mai scurte

Biserica Protestantă Elvețiană a decis să permită căsătoriile între persoane de același sex

Casatoria intre persoane de acelasi sex, Conferințe, Doctrine, Forum, Mapamod crestin, Opinii

Biserica Protestantă istorică a Elveției a votat pentru a permite căsătoriile între persoanele de același sex în bisericile sale. Federația Bisericilor Evanghelice Elvețiene (SEK) reunește 26 de biserici protestante regionale din țara cantoanelor. După ceea ce a fost descrisă ca fiind o dezbatere „plină de viață”, dar respectuoasă, în cadrul adunării de toamnă a SEK, 45 de delegați au votat în favoarea deciziei, 10 împotrivă și 5 s-au abținut.

Potrivit site-ului de știri creștine elvețian Livenet.ch, majoritatea celor care au susținut noua poziție s-au referit la pozițiile adoptate anterior de „parlamentul bisericesc” al SEK, care a declarat că oamenii nu își aleg orientarea sexuală, ci aceasta este determinată de voință creativă  a lui Dumnezeu. Votul a venit în aceeaşi perioadă în care parlamentul național elvețian lucrează pentru a adopta o nouă lege intitulată „Căsătorie pentru toți”, care ar oferi drepturi egale căsătoriilor homosexuale cu cele ale căsătoriilor heterosexuale.

SEK acum „aprobă oficial deschiderea către căsătoria homosexuală” și „încurajează toate bisericile membre să aplice noua legislaţie civilă a căsătoriei, ce este aşteptată să intre în vigoare, pentru binecuvântarea căsătoriilor”. De asemenea, „încurajează toate bisericile membre să respecte libertatea de conștiință a preoților”. Bisericile regionale SEK din fiecare canton elvețian vor avea acum ultimul cuvânt cu privire la aceste noi instrucţiuni.

NEOPROTESTANŢII ELVEȚIENI: ACEASTĂ HOTĂRÂRE NU ESTE BIBLICĂ

Creștinii evanghelici din Elveția nu sunt de acord, într-un număr copleşitor, cu decizia luată de Biserica Protestantă tradiţională. Peter Schneeberger, președintele Asociației Bisericilor Libere (VFG), a reacționat la știri spunând:  „căsătoria dintre bărbat și femeie are un statut special pentru noi, bazat pe potențialul său distinct și pe ordinea creației lui Dumnezeu”. El a adăugat că poziția Bisericii Protestante este acum opusă celei a „majorității bisericilor lumii”. Între timp, Alianța Evanghelică Elvețiană (SEA), care are printre membri săi atât biserici neoprotestante, cât și comunități protestante tradiționale, și-a exprimat, de asemenea, dezamăgirea pentru decizia SEK, pe care a descris-o drept „un pas într-o direcție greșită”.

„Statul este responsabil pentru garantarea protecției și a drepturilor cuplurilor de același sex”, a spus SEA într-o declarație, dar „biserica creștină are sarcina de a se orienta conform învăţăturilor Bibliei și de a analiza evoluțiile din cadrul societății prin această prismă ”. Alianța recunoaşte că există o „discuție teologică” și adaugă că va continua să participe la „forumuri” care reflectă o „consiliere atentă” pentru persoanele atrase de același sex atât la nivel „teologic, cât și la nivel practic”. SEA a subliniat necesitatea de a proteja libertatea de conștiință și de exprimare a clerului ce face parte din SEK, care nu sunt de acord cu schimbările doctrinare și au o abordare biblică tradițională a căsătoriei și a sexualității.

Decizia de a permite căsătoriile între persoane de același sex, plasează Biserica Protestantă istorică a Elveției pe aceeaşi poziţie cu alte biserici reformate din Europa care au introdus schimbări în doctrina lor privind căsătoria în ultimii ani. Acesta a fost cazul în țări precum Austria, Germania, Franța, Belgia, Scoția și Finlanda, printre altele.

Sursa: evangelicalfocus.com

https://www.stiricrestine.ro/2019/11/10/biserica-protestanta-elvetiana-a-decis-sa-permita-casatoriile-intre-persoane-de-acelasi-sex/?

Jimmy Carter: „Toți creștinii ar trebui să fie împăcați cu gândul morții”

Cântărețul de muzică country Kenny Chesney, într-una din melodiile sale spune: „Toată lumea vrea să meargă la cer, să aibă un palat înalt deasupra norilor. Toată lumea vrea să meargă la cer, dar nimeni nu vrea să meargă acum.”

Cu toții ne temem de moarte, nu-i așa? În calitate de credincioși, spunem că nu ne este frică de ea, dar acțiunile noastre vorbesc adesea mai tare decât cuvintele pe care le rostim. Este un lucru natural, înrădăcinat în psihicul nostru, este un puternic instinct de supraviețuire. Unii oameni, își scriu testamentul, alții au renunțat, pentru că este prea sinistru, alții refuză noi aventuri – cum ar fi zborul cu avionul sau mersul în croaziere – pentru că, oricât de puțin probabil ar fi, ar putea avea consecințe fatale. Apoi, sunt cei care se tem să-și împărtășească credința, pentru că asta ar putea duce la persecuții violente. Pentru alții, procesul de moarte deseori este dureros.

Totuși, nu așa ar trebui să gândească credincioșii. Suntem chemați să trăim cu gândul veșniciei întipărit în noi, în toate situațiile, iar asta include și modul în care privim moartea.

La doar două săptămâni de la un accident, în urmă căruia și-a fracturat pelvisul, fostul președinte Jimmy Carter se află în spatele amvonului la Biserica Baptistă Maranatha, din Georgia, unde a spus că este „împăcat cu gândul morții”, asta, în urmă unui diagnostic dur primit în 2015, melanom, care s-a extins la creier. „Nu i-am cerut lui Dumnezeu să mă lase să trăiesc, ci am cerut o atitudine adecvată față de acest proces, numit moarte”, a declarat Carter. „Și am constatat că eram complet relaxat în față morții. Nu prea mi-a păsat dacă am să mor sau am să trăiesc. Încăpând de atunci, am fost absolut încrezător că credința mea trebuie să includă și încredere completă în viața de după moarte”, a continuat el. „Deci, voi trăi din nou după ce voi muri.” La cei 95 de ani, Carter are încredere în promisiunile Bibliei față de credincioși.

Cuvintele lui Pavel, din ROMANI capitolul 8, arată clar de ce, atât Carter, cât și fiecare creștin ar trebui să fie „absolut și complet în largul morții”.

Moartea în sine nu este un lucru plăcut – este o consecință a unei lumi căzute. Dar cei care sunt în Hristos nu au de ce să se teamă de moarte, deoarece moartea pământească este semnul câștigului etern. Doar cei care nu au găsit mântuirea în Isus au motive să se teamă; adevărata moarte este o eternă suferință în iad, o despărțire veșnică de Dumnezeu.

 

https://www.stiricrestine.ro/2019/11/10/jimmy-carter-toti-crestinii-ar-trebui-sa-fie-impacati-cu-gandul-mortii/?

„Chemat la Lumină” – un nou concert marca Sanctus Pro Deo la Timișoara

Duminică, 17 noiembrie 2019, Biserica „Providența” din Timișoara vă invită la un nou concert marca Sanctus Pro Deo cu genericul „Chemat la Lumină”. Evenimentul va fi găzduit de Filarmonica Banatului, începând cu ora 19:00.

A trăi ca lumină, și în lumină, este mai mult decât respectarea unor reguli morale – înseamnă transformare, prin Isus Hristos, începând din interior spre exterior. Noul album „Chemat la Lumină”, descrie parcursul omului pierdut, din beznă către adevărata viață; fiecare piesă face referire la șanse, soluții și exemplifică bucuria de a fi în lumină.

Vă rugăm să ne susțineți în rugăciune și să vă implicați în această lucrare invintând oameni din lume la concert. Avem credință că Duhul lui Dumnezeu va cerceta inimi și va aduce transformare. Te așteptăm deci la concertul nostru unde vei putea asculta live noile piese de pe album, însă nu veni singur; invită un prieteni care are nevoie să audă despre jertfa salvatoare a lui Isus Hristos.

Biletele pentru turneu se pot achiziționa online pe www.sanctusprodeo.ro.

Pachete disponibile:

Pachet 1+1 – plătești un bilet primești al doilea gratis dacă îl oferi unui om nemântuit.

Pachet 6+1 – la cumpărarea unui pachet de 7 bilete unul este gratis.

Pachet 10+2 – la cumpărarea unui pachet de 12 bilete doua sunt gratis.

Pentru a intra în posesia unui pachet trebuie să cereți de la noi coduri promoționale pe care le veți folosi la cumpărare.

Sanctus Pro Deo este un ansamblu vocal – instrumental format din cca 70 de tineri din toată țara. În cei 14 ani de existență, ansamblul a susținut peste 100 de concerte în cadrul celor 30 de turnee întreprinse în țară și Europa.

https://www.stiricrestine.ro/2019/11/10/chemat-la-lumina-un-nou-concert-marca-sanctus-pro-deo-la-timisoara/?