REACŢIA CATOLICĂ FAŢĂ DE REFORMĂ

Conciliul de la Trent care şi-a început dezbaterile pe 22 iunie, în anul 1546, reprezintă reacţia catolică împotriva reformatorilor. O înţelegere corectă a concepţiei catolice a îndreptăţirii nu este posibilă fără o cunoaştere a hotărârilor luate la Trent.

Conciliul a luat în considerare următoarele chestiuni asupra îndreptăţirii: (1) Este îndreptăţirea doar de natură exterioară (judiciară; de declarare a noastră neprihăniţi), sau are loc şi o lucrare interioară (de sfinţire)? (2) Care este legătura dintre credinţă şi faptele bune? (3) Are voinţa omenească un rol activ în îndreptăţirea noastră? (4) Ce legătură există între aceasta şi sacramentele catolice ca, Euharistul (aşadar, Cina Domnului), botezul şi penitenţa? (5) Poate credinciosul şti cu certitudine că este socotit îndreptăţit? (6) Pot oare oamenii să se îndrepte într-atâta încât să-şi merite îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu? 24

Pe data de 9 ianuarie în anul 1547, participanţii la Conciliu au căzut de acord asupra unei formule finale a doctrinei îndreptăţirii: întâi, deşi mai mulţi membrii ai Conciliului au recunoscut un element extern (venit din afară; n.tr.) al îndreptăţirii (prin aceasta apropiindu-se de reformatori asupra acestui punct), consensul la care au ajuns a fost, „opinia că un păcătos poate fi socotit îndreptăţit doar prin merit sau credinţă…este respinsă.” Astfel, „îndreptăţirea fiind definită prin devenirea omului neprihănit şi nu doarsocotirea acestuia ca atare…” (cu sublinierile din original).25

În al doilea rând, Trentul a privit îndreptăţirea (justificarea) ca având două sensuri (cel de-al doilea corespunzând doctrinei reformate a sfinţirii), faptele bune fiind considerate de acest consiliu ca o condiţie a îndreptăţirii finale. Ca prin urmare, este posibil, şi necesar (într-un al doilea sens) să se ţină legea lui Dumnezeu.

În al treilea rând, luând în considerare păcatul originar, Trent afirmă că acesta a afectat rasa umană. Ca prin urmare, omul nu-şi poate dobândi propria lui mântuire. Voinţa liberă a omului, deşi nu este distrusă, este slăbită de Cădere. De aceea se spune că, „dacă cineva afirmă că voinţa liberă a omului mişcată şi atrasă de Dumnezeu nu cooperează supunându-se lui Dumnezeu care cheamă şi slobozeşte…acela să fie anatema.”26 (Este important să se precizeze că „anatema” constituie o hotărâre concretă de excomunicare, nu doar o condamnare automată). De aceea, conform unui autor catolic, „păcătosul într-adevăr cooperează cu acest har, cel puţin în sensul de nu-l respinge deliberat”.27

Desigur, majoritatea protestanţilor sunt de acord cu acest lucru. Însă, mulţi protestanţi, îndeosebi calvinişti vor adăuga imediat (cum de altfel o fac şi catolicii „tomişti” – deci, după Toma Aquinas), că Dumnezeu este Cel ce stimulează această cooperare şi că o face fără a încălca voinţa liberă a omului.

În cel de-al patrulea rând, subiectul sacramentelor a fost discutat cu ocazia Celei de-a Şasea Şedinţe (3 Martie, 1547). Pentru a putea să înţelegem aceste pronunţări, trebuie reamintit că Trent a definit îndreptăţirea în două feluri. Şi anume, în „prima” şi „cea de-a doua” fază, pe care erudiţii catolici le numesc îndreptăţirea iniţială şi îndreptăţirea progresivă. Botezul lucrează în „prima” fază (supranumită şi, îndreptăţirea/justificarea „iniţială”), aceasta devreme ce ei susţin că puterea de a învinge păcatul primar ne este transmisă („mediată”) prin actul botezului. Atât Euharistul (Cina Domnului) cât şi penitenţa privesc cea de-a doua fază, sau justificarea „progresivă”, o asemenea îndreptăţire (sau, neprihănire) spunându-se că este „sporită” prin a lua parte la aceste sacramente.

După aceea, mai există şi o „a treia” fază „finală” a îndreptăţirii prin care, dacă nu s-a comis păcatul de moarte, se poate intra în ceruri.

În al cincelea rând, datorită sublinierii reformatorilor a siguranţei mântuirii, Conciliul de la Trent a fost forţat să se exprime şi asupra subiectului acesta. McGrath susţine că atunci s-a emis „o condamnare clară (răspicată) a doctrinei luterane a siguranţei, considerată în opoziţie faţă de cuvenita umilinţă creştină”.28 Cu toate acestea, condamnarea respectivă priveşte „certitudinea infailibilă” despre care mulţi teologi catolici spun că nu este necesară şi care nici măcar nu este posibilă. De fapt, „dogmele romano-catolice au accentuat că respingerea de către Roma a asigurării personale a mântuirii, nu înseamnă proclamarea unei religii a unei neîncetate nelinişti”.29

Pentru romano-catolici, „există o poziţie intermediară între siguranţa credinţei şi îndoială. Aceea poziţie este una de certitudine morală care exclude orice anxietate sau disperare.”30 De aceea, despre creştini se poate spune că au o relativă, dar nu absolută (infailibilă), certitudine a mântuirii.

În al şaselea rând, Trent afirmă că justificarea noastră iniţială trebuie privită ca un „dar”. Astfel spre surpriza multor protestanţi vine crezul romano-catolic ce spune că, „dacă spune cineva că omul poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale…fără harul divin prin Hristos Isus, să fie anatema.”31 În plus, „nici unul dintre acele lucruri ce preced justificarea, fie că este vorba de credinţă sau de fapte, cuceresc harul îndreptăţirii. Căci dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte, altfel, aşa cum spune apostolul, harul nu mai este har.”32

În concluzie, se cuvine să indicăm că atunci când teologii catolici citează Iacov 2:24 spunând că, „noi suntem îndreptăţiţi prin fapte”, nu se referă la aceea justificare iniţială ce are loc la botez, primită prin har. Mai degrabă, aceştia se referă la justificarea progresivă (sau, creşterea în neprihănire) pe care protestanţii o numesc sfinţire. De partea cealaltă, Trent afirmă totuşi că faptele sunt necesare mântuirii atât în sensul progresiv, cât şi cel final. Acest Conciliu de la Trent este cel ce a transformat în dogmă faptul că, „prin faptele sale bune, omul îndreptăţit poate avea într-adevăr dreptul să primească o răsplată supranaturală de la Dumnezeu.”33 Asupra acestui punct evanghelicii nu pot fi de acord cu catolicii.

O CRITICĂ PROTESTANTĂ A CONCILIULUI DE LA TRENT

Cu toată recunoaşterea cuvenită a rădăcinilor augustiniene comune în privinţa mântuirii prin har, între crezurile protestanţilor şi catolicilor privitoare la justificare există unele diferenţe importante. Din nefericire, bine-intenţionatei, dar nereuşitei declaraţii intitulate „Evanghelicii şi Catolicii, alături” (o tentativă de reunire a acestor două mari segmente divizate ale Creştinismului, din anii trecuţi; n.tr.) , îi lipseşte precizia tocmai în aceste domenii, vorbind în schimb despre un crez comun ce spune că „suntem îndreptăţiţi prin har şi prin credinţă.”34 Însă ceea ce nu s-a reuşit să se observe în actul de mai sus este exact subiectul asupra căruia s-a concentrat Reforma, şi anume că Scriptura învaţă şi protestanţii afirmă, că noi suntem mântuiţi prin har şi doar prin credinţă (sola fide). Devreme ce acesta a fost însăşi strigătul de luptă al Reformei, nu este de mirare că mulţi evanghelici au refuzat să semneze declaraţia de unitate mai sus-menţionată pe motiv că ea trădează Reforma.

BAZA BIBLICĂ PENTRU ÎNDREPTĂŢIREA LEGALĂ

Pentru a putea să apreciem contribuţia semnificativă a reformatorilor este necesar să examinăm cadrul biblic al termenului îndreptăţire. După cum vom vedea există baze biblice solide pentru doctrina protestantă a justificării legale.

Originea doctrinei justificării legale (cât şi cea a altor doctrine ale Noului Testament) se găseşte în Vechiul Testament. Astfel, în ce priveşte cuvântul evreiesc hitsdiq, de regulă tradus ca „îndreptăţit”, se poate spune că este „utilizat într-un mod legal sau juridic, sugerând nu că face drept, sau justifică, ci că declară din punct de vedere juridic că cineva este în armonie cu legea.”35George Eldon Ladd afirmă că, „neprihănit este cel ce este judecat drept (Ex.23:7; Deut.25:1); adică, cel ce a fost achitat la judecată şi repus într-o relaţie dreaptă cu Dumnezeu”.36

Întorcându-ne la Noul Testament, găsim că verbul grecesc tradus „a îndreptăţi/justifica” este dikaioo. Acest cuvânt este folosit într-un mod legal sau juridic de către Pavel, indicând declararea păcătosului ca fiind drept (neprihănit) (vezi, Rom.3-4). Aşa cum observă Anthony Hoekema, „opusul condamnării, nu este ‘a face drept’ ci ‘a declara drept’.” Ca prin urmare, prin termenul dikaioo Pavel sugerează „atribuirea legală a neprihănirii lui Hristos, păcătosului ce crede”, sau altfel spus, „socotirea în seama păcătosului ce crede, a neprihănirii lui Hristos”.37

Când un om este îndreptăţit, Dumnezeu îl pronunţă pe acesta achitat de datoria (păcatului) lui, în avans faţă de judecata finală. De aceea, „neprihănirea rezultată nu înseamnă perfecţiune etică; este desăvârşire în sensul că Dumnezeu nu-i mai ţine omului în seamă păcatele sale (2Cor.5:19)”.38 Astfel în Noul Testament ni se spune că, „îndreptăţirea reprezintă actul declarativ al lui Dumnezeu prin care, pe baza satisfacerii aduse de moartea ispăşitoare a lui Hristos, El declară că credincioşii au împlinit toate cerinţele, faţă de ei, ale legii (Sale; n.tr.)” (sublinierile vin din original).39

Incompatibilitatea dintre merit şi har

Majoritatea criticilor îndreptate împotriva concepţiei catolice a justificării se axează pe ideea de merit ridicată de Conciliul de la Trent la nivelul de dogmă infailibilă. Deşi catolicii ar dori să ne amintească că această doctrină a meritului ar trebui privită în contextul harului,40 aceştia trec cu vederea faptul că Scriptura ne învaţă că harul lui Dumnezeu şi faptele meritoase ale omului se exclud reciproc (vezi, Rom.11:6).

Noul Testament se adresează cu claritate împotriva dobândirii mântuirii (fie a îndreptăţirii, sau a sfinţirii) ca şi „plată” (sau, răsplată) pentru faptele făcute. Scriptura insistă că pentru daruri nu se poate lucra (face fapte), ci doar pentru o plată (Rom.4:4-5).

„Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” (Rom.4:4-5)

Cum harul înseamnă un favor (o bunătate) nemeritat, plata bazată pe fapte este meritată (câştigată). De aceea, după cum harul şi faptele nu sunt totuna, tot aşa nici plata nu este dar!

Viaţa veşnică este un dar care nu poate fi câştigat (meritat)

Conciliul de la Trent a declarat cu claritate că „acelora care se străduiesc” (literar, „lucrează bine”) ‘până la sfârşit’ (Mat.10:22), şi care se încred în Dumnezeu, le este oferită viaţa veşnică atât ca şi har făgăduit prin Hristos Isus fiilor lui Dumnezeu, cât şi ca ‘recompensă’ …care le va fi acordată pentru faptele lor bune şi datorită meritului lor.”41

Prin contrast Biblia afirmă clar şi răspicat că, „plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom.6:23). În plus, în directă contradicţie cu poziţia catolică, Biblia garantează că viaţa veşnică este o posesiune actuală a tuturor celor ce cred. Isus a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţa veşnică (la timpul prezent), şi nu vine la judecată, ci a trecut (chiar acum) din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Acelaşi adevăr este repetat în Scriptură de nenumărate ori (vezi, Ioan 3:36; 1Ioan 5:13, etc.). Cu toate acestea, concepţia romano-catolică ne spune că omul trebuie să aştepte o îndreptăţire finală pentru a ştii dacă are viaţa veşnică şi dacă nu va vedea judecata lui Dumnezeu.

În întreaga Evanghelie a lui Ioan se enunţă o singură condiţie a mântuirii şi a obţinerii vieţii veşnice – şi anume, credinţa (Ioan 3:16, 36; 5:24; 20:31, etc.). Dacă mântuirea nu ar fi doar prin credinţă, atunci tot mesajul lui Ioan ar fi o amăgire deoarece afirmă că există o singură condiţie pentru mântuire, pe când catolicismul ne spune că sunt două: credinţa, plus faptele! Într-adevăr, Ioan declară lămurit că singura „lucrare/faptă” necesară mântuirii este să crezi: „Isus le-a răspuns: ,,Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El.” (Ioan 6:29). Nu mai este nimic altceva ce putem face pentru mântuirea noastră. Isus a făcut totul (Ioan 19:31).

Este adevărat că toţi cei ce au fost mântuiţi prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţă (Efes.2:8-9) vor fi răsplătiţi pentru faptele lor făcute în Hristos (1Cor.3:11; 2Cor.5:10). Însă aceste răsplăţi pentru slujirea adusă nu au nimic de a face cu a fi în ceruri, ci privesc doar statutul pe care-l vom avea acolo. După cum Isus a spus, unii dintre cei mântuiţi vor împărăţi peste zece cetăţi, iar alţii peste cinci (Luca 19:17, 19). Însă, toţi credincioşii vor fi în Împărăţia Lui.

Creştinii lucrează (deci, fac fapte bune) fiindcă sunt mântuiţi, nu pentru a fi mântuiţi  Ca şi rezultat al mântuirii şi nu pentru obţinerea ei

Descris în termeni tradiţionali catolicismul refuză să recunoască diferenţa importantă dintre a face fapte pentru mântuire şi a face fapte ca şi urmare a mântuirii. Noi nu facem fapte pentru a obţine mântuirea, ci mai degrabă facem fapte pentru că deja am primit-o. Putem spune că, Dumnezeu este cel ce înfăptuieşte mântuirea în noi prin îndreptăţirea noastră, dar că noi nefăptuim (adică, o atestăm cu faptele noastre) mântuirea prin sfinţirea noastră (Filipeni 2:12-13). Dar, nici îndreptăţirea şi nici sfinţirea nu o putem merita (dobândi) prin faptele noastre, ci ne este dată prin har.

În pofida faptului că percepţia catolică a mântuirii nu elimină îndreptăţirea credinciosului din punctul de vedere al legii, totuşi conceptul catolic de merit al omului o neagă. Când nu se face această deosebire între îndreptăţirea legală şi sfinţirea practică, faptele bune pe care catolicii cred că trebuie să le facă pentru sfinţire tind să ascundă faptul că pentru îndreptăţirea lor, faptele nu sunt totuşi necesare.

Desigur, faptele bune sunt necesare în viaţa de creştin. Însă protestanţii au definit necesitatea lor într-o manieră mult mai biblică şi mai echilibrată. Astfel ei afirmă că deşi suntem mântuiţi doar prin credinţă, credinţa care ne mântuieşte nu rămâne niciodată singură, ci în mod inevitabil va produce fapte bune. Cu alte cuvinte, suntem mântuiţi prin credinţă, dar pentru fapte. În felul acesta faptele nu constituie o condiţie a îndreptăţirii noastre, dar suntun rezultat (o urmare; n.tr.) a acesteia. De aceea, omul ce este cu adevărat mântuit va arăta lucrul acesta prin faptele lui bune. Dacă însă în viaţa lui nu se găsesc aceste fapte bune, atunci avem toate motivele să credem că-i lipseşte şi credinţa mântuitoare.

Aşa cum a spus-o Iacov, „credinţa fără fapte este moartă”. O asemenea credinţă nu poate mântui. „Poate doar credinţa (intelectuală, inactivă, neroditoare) să-l mântuiască?” Doar acea credinţă ce produce fapte bune poate mântui. Astfel, noi nu suntem mântuiţi (şi nici nu primim viaţa veşnică) prin fapte, dar suntem mântuiţi de acea credinţă ce produce (rodeşte) fapte bune.

Păstrarea doctrinei pure a harului lui Dumnezeu

Noi concluzionăm prin a observa că protestanţii respectă deosebirea biblică clară dintre îndreptăţirea (justificarea) legală şi sfinţirea practică, prin care îngăduie să se vadă mult mai limpede care este calea mântuirii şi păstrează doctrina harului (lucru pretins de asemenea şi de catolici) sub o formă mult mai pură. Odată ce credincioşii ştiu că se află pe o poziţie dreaptă înaintea lui Dumnezeu (cu alte cuvinte, sunt justificaţi), prin credinţă, fără fapte, minţile acestora nu sunt preocupate de faptele pe care trebuie să le facă pentru a şti că le sunt iertate toate păcatele lor (din trecut, prezent şi viitor), şi că sunt pe calea spre Cer.

Deşi catolicismul recunoaşte că există un act iniţial de îndreptăţire (pe care unii îl recunosc ca fiind chiar legal), acesta susţine că omul trebuie să facă fapte pentru a evita păcatul mortal şi a dobândi justificarea finală înaintea lui Dumnezeu, considerând în felul acesta că faptele sunt totuşi necesare pentru mântuire. Lucrul acesta este contradictoriu învăţăturii biblice a mântuirii doar prin har şi numai prin credinţă, bazată doar pe fapta lui Hristos. Iar, în ciuda protestelor catolicilor, o asemenea concepţie nu induce credinciosului siguranţa mântuirii prin care „noi ştim…că avem viaţa veşnică” (1 Ioan 5:13), şi prin care noi suntem inseparabil legaţi de Dumnezeu de dragostea Sa credincioasă (vezi, Rom.8:1, 36-39).

CONCLUZIE

Reformatorii protestanţi au reafirmat învăţătura biblică a îndreptăţirii legale prin care un om poate fi declarat neprihănit de Dumnezeu, doar pe baza credinţei acestuia. Făcând acest lucru principiul susţinut de ei, al „mântuirii doar prin credinţă” a adus o mai clară justificare biblică concepţiei augustiniene comune a „mântuirii doar prin har”, îmbrăţişate atât de catolici cât şi de protestanţi. Chiar dacă Roma a susţinut crezul esenţial al mântuirii prin har, poziţia ei faţă de îndreptăţire (justificare), transformată în dogmă prin consiliul de la Trent, eclipsează harul pur al lui Dumnezeu, dacă nu cumva în practică, îl neagă cu desăvârşire.

1 Acest material este preluat din cartea publicată de Norman L.Geisler şi Ralph E.MacKenzie,Roman Catholics and Evangelicals: Agreements and Differences (Baker, 1995), editată pe larg de Elliot Miller.
2 Tertullian, De Paenitentia 2; 1.323.44-6.
3 Pelagius – călugărul şi teologul britanic care a negat doctrina păcatului originar, şi în consecinţă nevoia omului de a primi harul divin şi mântuirea. Webster Dictionary ©1995 Zane Publishing, Inc. ©1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.
4 O excelentă analiză istorică a acestei perioade se poate găsi în cartea lui Alister McGrath,Iustitia Dei: A History of the Christian Doctrine of Justification, vol.1 (Cambridge Press, 1986), pag.1-23.
5 Augustine, City of God, 10.8
6 Henry Denzinger, The Sources of Catholic Dogma, traducere Roy J.Deferrari după a 30-a ediţie a lui Henry Denzinger’s Enchiridion Symbolorum (St. Louis: B.Herder Book Co., 1957), „Grace” Can.3.176, pag.76.
7 Semi-pelagianismul a afirmat că omul coopera cu Dumnezeu prin a face el însuşi primii paşi spre mântuire.
8 McGrath, pag.110
9 Sau, „Why God Became Man?” The Library of Christian Classics, vol.X, editat şi tradus de, Eugene R. Fairweather (Philadelphia: Westminster Press, 1951).
10 Vezi, de exemplu, Toma Aquinas, Summa Theologiae, 2a2ae. 2, 4, din The Basic Writings of Thomas Aquinas, editată de Anton C. Pegis (New York: Random House, 1944), pag.1079
11 Aquinas, 2a2ae. 2, 6 ad 1.
12 Citat de R.H. Bainton, Here I Stand: A Life of Martin Luther (Nashville: Abington, 1978), pag.65
13 Martin Luther, Explanations of the Ninety-fife Theses, publicată în august 1518.
14 Peter Toon, Justification and Sanctification (Westchester, IL: Crossway Books, 1983), pag.58.
15 Bernard M.G. Reardon, Religious Thought in the Reformation (London: Longman, 1981), pag.190.
16 Jean Calvin, Institutes, III, I XV, pag.4
17 Idem, 2, i.
18 J.K.S. Reid, traducere, Calvin: Theological Treatises, vol.22, The Library of Christian Classics(Philadelphia: Westminster Press, 1954), articolul 5.
19 Calvin, 21, XI, 2.
20 Alister McGrath, Iustitia Dei: A History of the Christian Doctrine of Justification, vol.2 (Cambridge: Cambridge Press, 1986), pag.36.
21 Reardon, pag.196
22 Colin Brown, Christianity and Western Thought, vol.1 (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1990), pag.165.
23 Harold O.J. Brown, The Protest of a Troubled Protestant (New Rochelle: Arlington House, 1969), pag.107.
24 McGrath, pag.69.
25 idem, pag.72. Cuvintele „doar” şi „numai” din aceste citate indică că la Trent nu s-a respins justificarea legală definită astfel.
26 Denzinger, 814, 258.
27 H. George Anderson, Justification by Faith (Minneapolis: Augsburg Press, 1985), pag.34
28 McGrath, vol.2, 78.
29 Gerrit C. Berkouwer, The Conflict with Rome (Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1958), pag.115
30 Bernhard Bartmann, Lehrbuch der Dogmatik, II, pag.109. Citat şi în pag.115.
31 „Trent”, vezi, Denzinger, 811, pag.258.
32 Idem, cap.8, pag.801, 252.
33 Ludwig Ott, Fundamentals of Catholic Dogma (Rockford, IL: Tan Books and Publishers, 1960), pag.264.
34 „Evangelicals and Catholics Together: The Christian Mission in the Third Millennium”, forma finală (29 martie 1994).
35 Anthony A. Hoekema, Saved by Grace (Grand Rapids: Eerdmans, 1989), pag.154.
36 George Eldon Ladd, A Theology of the New Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1974), pag.440.
37 Hoekema, 154.
38 Ladd, 446.
39 Millard J. Erickson, Christian Theology ((Grand Rapids: Baker Book House, 1986), pag.956.
40 Vezi, Avery Dulles, S.J., din Anderson, pag.274.
41 Denzinger, 809, pag.257.

* Taken from the „Christian Research Journal”, winter 1995, originally entitled, „What think ye of Rome?”, pag.24

TEODOR MACAVEI……………………ROBOAM

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/reactia-catolica-fata-de-reforma/

PURGATORIUL

 BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

O altă doctrină a catolicismului este purgatoriul. Ce este purgatoriul? Un loc, spune biserica romană, unde aceia care au murit în stare de har, adică nevinovaţi de păcate de moarte [Notă] se curăţesc prin pedepse şi suferinţe pentru un timp, şi se ispăşesc astfel greşelile care aici n-au fost ispăşite îndeajuns. Aceste suferinţe pot fi uşurate şi timpul lor scurtat, prin rugăciunile şi milosteniile rudelor şi ale prietenilor acelui mort şi prin slujbele făcute anume.

Deşi chiar sfântul Augustin, cu prilejul morţii mamei sale, Monica, aminteşte de rugăciunile pentru morţi, abia pe la anul 600 a fost primită învăţătura purgatoriului printre dogmele bisericii romane, când papa Grigore cel Mare a formulat-o prin aceste cuvinte: „Trebuie să credem că este un foc care curăţă marile greşeli înainte de a sosi ziua judecăţii.” Vestitul sinod din Trente a hotărât ca definitivă această învăţătură şi a pronunţat anatema împotriva celui care o tăgăduieşte. Iată ce spune el: „Există un purgatoriu şi sufletele care sunt ţinute provizoriu în el, sunt ajutate prin rugăciunile credincioşilor, dar mai ales prin jertfa vrednică de primit a liturghiei.” Sinodul porunceşte tuturor episcopilor „să-şi însuşească această învăţătură sănătoasă a purgatoriului, care ne-a fost transmisă prin cinstiţii părinţi ai bisericii şi prin sfintele sinoade, ca să fie crezută, păzită, învăţată şi predicată printre credincioşii lui Cristos… Sacrificiul liturghiei (mesa) se aduce pentru cei care au adormit în Cristos, dar care n-au fost pe deplin curăţiţi.”

Aceasta este învăţătura bisericii romane cu privire la purgatoriu. Ea nu are nici un sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu [Notă] şi, chiar după mărturia sinodului, ea nu se întemeiază decât pe autoritatea părinţilor şi a sinoadelor. Vom vedea că ea este împotriva învăţăturilor Scripturii şi a mărturiei pe care ea o dă despre iubirea lui Dumnezeu şi despre lucrarea Domnului Cristos pentru îndreptăţirea păcătosului şi iertarea păcatelor.

Unde se află purgatoriul şi ce fel de suferinţe îndură sufletele acolo? Învăţătorii romani n-o spun, iar sinodul din Trente interzice întrebările curioase asupra acestui punct. Dar el vorbeşte de „focul purgatoriului” şi biserica romană, pentru a înduioşa pe cei vii de soarta sufletelor care se află acolo, îngăduie să fie înfăţişat prin tablouri unde sufletele sunt groaznic chinuite într-un foc arzător. Şi până când rămân sufletele în acest loc de suferinţă? „Până ce vor plăti ultimul bănuţ” (Matei 5:26), zic învăţătorii romani, aplicând fals textul acesta. Ei vor să spună printr-asta că sufletele îndură chinurile purgatoriului până ce ele vor fi curăţite deplin, iar dreptatea lui Dumnezeu va fi satisfăcută. Biserica romană mai spune că tăria suferinţelor poate fi îmblânzită şi durata scurtată prin anumite fapte făcute în folosul lor; dar sunt ei siguri că s-a plătit ultimul bănuţ şi că sufletele ies din purgatoriu şi că intră în cer? Nu, niciodată. Şi astfel sărmanii catolici sunt ţinuţi în nesiguranţă în ce priveşte soarta rudelor sau prietenilor morţi, cu toate că au primit şi ungerea (maslul) care, după Roma, trebuie să şteargă ultimele urme ale păcatelor, şi cu toate că s-au rugat şi au făcut slujbe. Iar cei care cred învăţătura aceasta sunt ţinuţi într-o continuă teamă, gândind la moartea care îi aruncă în chinurile purgatoriului, cu toată credinţa şi faptele lor, şi cine ştie pentru cât timp.

Dar, Dumnezeu să fie binecuvântat, purgatoriul nu-i decât o invenţie omenească şi, ca atare, o minciună. Toată învăţătura Scripturii se opune acestei învăţături.

Mai întâi nu se vede nicăieri vreo deosebire între păcatele de moarte şi cele veniale. Orice păcat este mortal. Dumnezeu spune că: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23) şi după moarte vine judecata (Evrei 9:27). Dar adaugă: „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus Domnul nostru”. Iar Isus spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Şi nu numai după moarte vom avea viaţa veşnică, ci o avem aici, acum, pentru că credem în Domnul Isus, căci este scris: „Cine crede în Fiul are (nu o va avea) viaţa veşnică” (Ioan 3:36). Mai citim: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9-10). Apoi: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu… Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1-2). Şi vrea Dumnezeu să-Şi arunce copilul pentru care a dat pe Fiul Său şi care are viaţa veşnică, într-o închisoare îngrozitoare, cu suferinţe înspăimântătoare, până ce el îşi va plăti ultimul bănuţ? Asta ar fi iubirea mare cu care ne-a iubit (Efeseni 2:4)?

Este drept că, dacă copilul lui Dumnezeu greşeşte, Dumnezeu îl disciplinează aici, pentru a-l face părtaş sfinţeniei Sale (Evrei 12:7-10) şi această disciplină poate merge până la moartea trupului (1 Ioan 5:16; 1 Corinteni 11:30); Dumnezeu îngăduie de asemenea să fim încercaţi în felurite chipuri spre a ne curăţi de lucruri care nu se potrivesc cu starea noastră creştină (1 Petru 1:6-7). Dar nu vedem nicăieri în Scriptură că după această viaţă, credinciosul mai are de suferit pentru a satisface pe Dumnezeu, care a fost mulţumit pe deplin prin jertfirea Domnului Cristos. Dacă cel credincios pleacă de pe pământ, se mută pentru a fi cu Domnul Cristos (Filipeni 1:23) şi nu în purgatoriu. Părăsind trupul, el este cu Domnul (2 Corinteni 5:8). Scriptura spune că credincioşii au de adus mulţumiri Tatălui care i-a făcut vrednici să ia parte la moştenirea sfinţilor în lumină „şi care ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui”, şi asta chiar de aici (Coloseni 1:13-14). Încetează credinciosul de a se bucura de aceste daruri fericite când a părăsit viaţa aceasta? Moştenirea sfinţilor în lumină poate fi un loc de chinuri, iar purgatoriul şi chinurile lui fac parte din Împărăţia Fiului dragostei Lui? Nu! Învăţătura purgatoriului este ca o insultă adusă iubirii perfecte a lui Dumnezeu şi nesocoteşte darurile acestei iubiri. Gândul purgatoriului ţine sufletele într-o teamă continuă, „în dragoste nu este frică,” spune apostolul Ioan şi „dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18).

Doctrina purgatoriului este potrivnică Scripturii şi în ce priveşte învăţătura privitoare la lucrarea perfectă a Domnului Cristos împlinită pe cruce pentru mântuirea noastră deplină şi actuală şi pentru întreaga iertare de păcate. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „Cristos a adus o singură jertfă pentru păcate”, „că suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, făcută odată pentru totdeauna;” că „printr-o singură jertfă, a făcut desăvârşiri pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi;” şi în sfârşit, că: „Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte niciodată de păcatele lor” (Evrei 10:10,12,14,17). Dacă credincioşii sunt sfinţiţi, făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna, şi dacă Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte, ce nevoie mai este de purgatoriu? Mai pretinde Dumnezeu plata păcatelor de care nu-Şi mai aduce aminte, care sunt şterse pe deplin dinaintea ochilor Săi? Mai mult, este scris: „Sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Dacă mai trebuie să mergi în purgatoriu, această spusă a Scripturii nu este adevărată; Dumnezeu e făcut mincinos.

Mai citim: „Cristos S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:28), adică ale celor care cred, şi: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Dar dacă mai trebuie să suferi în purgatoriu, atunci Cristos n-a purtat toate păcatele, adică lucrarea Lui este nedesăvârşită. Nu înseamnă asta o hulă? Fapt este că biserica romană vrea totdeauna ca omul să-şi aibă partea lui de făcut în lucrarea de mântuire, aici sau în viaţa cealaltă.

Cât de fericiţi suntem că ştim cu o siguranţă deplină că dacă credem în Domnul Isus, Dumnezeu ne-a „iertat toate păcatele noastre” (Coloseni 2:13), că suntem mântuiţi pe deplin, înviaţi în Cristos, înviaţi împreună cu El, aşezaţi cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5-6) [Notă], că nu trebuie să ne mai temem de nici o condamnare (Romani 8:1), că suntem spălaţi, sfinţiţi, îndreptăţiţi, în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru (1 Corinteni 6:11) şi, în sfârşit, că dacă trecem prin moarte, Domnul, şi nu purgatoriul, primeşte duhul nostru preafericit (Faptele Apostolilor 7:59).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/purgatoriul/

PETRE VALDO

PARTEA A TREIA

MARTORII ADEVĂRULUI ÎN EVUL MEDIU

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

Petre Valdo era un negustor bogat din oraşul Lyon (Franţa) şi a trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Am istorisit în ce fel ajunsese Evanghelia, în secolul al XII-lea, până în acest oraş mare şi ce crudă persecuţie au avut credincioşii de suferit acolo. După aceea, biserica din Lyon căzuse în erezie şi superstiţie, ca şi cealaltă creştinătate, totuşi se mai păstraseră anumite urme evanghelice, datorită râvnei şi credincioşiei câtorva episcopi care fuseseră în fruntea ei.

În timpul în care trăia Valdo, poporul era cu totul neştiutor de carte, iar nobilii, chiar cei mai strălucitori cavaleri, adesea nu ştiau nici să citească nici să scrie. Împreună cu clerul, negustorii se deosebeau de ceilalţi, nevoile negustoriei le cereau anumite cunoştinţe. Petre Valdo prin urmare era ceva mai răsărit în această privinţă; mai mult decât atât, era inteligent, cu purtări alese, om evlavios, binefăcător şi cinstit faţă de toţi. Căzând în mâinile lui câteva scrieri ale părinţilor Bisericii, [Notă] a rămas uimit cât de mult s-a depărtat biserica romană de creştinismul de la început. Învăţătura transubsantierii chiar pe atunci se strecurase în biserică, împreună cu adorarea moaştelor. Valdo n-a putut să nu vadă, într-una un lucru potrivnic bunului simţ, iar în cealaltă o idolatrie grosolană. Mai mult decât atât, el văzuse că părinţii se duceau mereu la Scriptură, citându-le spre a adeveri ceea ce spuneau, şi de pe atunci i se născuse o mare dorinţă de a le cunoaşte.

Până atunci nu s-ar putea spune că se trezise conştiinţa lui Valdo. Fără îndoială că şi el, ca orice bun catolic, se sprijinea pe faptele bune pentru a fi mântuit. Dar Dumnezeu i-a făcut o serioasă şi puternică chemare. Într-o seară, pe când se afla la masă cu câţiva prieteni, unul dintre ei deodată a căzut jos mort. N-ar putea să moară şi el tot aşa, deodată, ca să se prezinte înaintea lui Dumnezeu? Era el gata să întâlnească moartea? Ce-i trebuia pentru a fi mântuit? În groaza lui a întrebat pe duhovnicul său, care i-a spus că cel mai bun mjloc pentru a-şi asigura mântuirea era de a face ceea ce Domnul spusese tânărului bogat: „Vinde tot ce ai şi dă la săraci.” Valdo nu şovăi. Dădu soţiei şi fiicei sale ceea ce le era de trebuinţă, a plătit unde era nevoie, iar ce-i mai rămăsese a împărţit. Era aceasta adevăratul remediu care potoleşte conştiinţa şi dă pace sufletului? Nu, desigur! Valdo simţea acest lucru şi a căutat în Scriptură răspuns la nevoile sufletului său. Însă în timpul acela în Europa Apuseană Biblia nu fusese tradusă în limba poporului. Nu se găsea decât traducerea latină numită Vulgata, care fusese de ajuns cât timp limba latină fusese vorbită; Valdo însă n-a deznădăjduit. Ajutat de doi preoţi, a tradus Biblia în limba vorbită şi din ea, din Cuvântul lui Dumnezeu, a aflat cum să găsească mântuirea: prin credinţa în Domnul Isus, mort pentru păcatele noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră.

Găsind astfel pacea sufletului său, s-a simţit îndrumat să spună şi altora vestea bună a harului lui Dumnezeu. După cum spuneam, el şi-a împărţit averea la săraci, dar, hrănindu-le trupul, le vorbea şi despre bogăţiile nepieritoare ale lui Cristos. „Casa lui”, spune un istoric, „a ajuns o şcoală înfloritoare şi ca un spital obştesc pentru a găzdui şi hrăni mai ales pe săracii care veneau din alte părţi spre a fi luminaţi.”

Pe măsură ce Scripturile ajungeau tot mai aproape de Valdo, vedea tot mai limpede că ele condamnau multe lucruri pe care biserica romană le susţinea şi că avea altele despre care această biserică nici nu pomenea. Aşadar, îi rămâneau de făcut două lucruri: mai întâi să înveţe şi să răspândească ceea ce spune Scriptura; al doilea, să arate că orice nu se potriveşte cu ea este de înlăturat. Şi aceasta şi făcea în lămuririle ce le dădea celor ce veneau la el, sau, mai ales, mergând din casă în casă, pentru a vesti adevărul. Curând a căpătat un mare număr de ascultători. Pentru a răspândi adevărul pe care îl aflase, a făcut mai multe copii ale Scripturii şi, formând un anumit număr de ucenici, i-a trimis doi câte doi pentru a răspândi şi lămuri sfintele scrieri. Aceştia mergeau, deci, predicând Evanghelia pe drumurile şi prin pieţele publice, fiind ascultaţi cu luare aminte de mulţime şi câştigând suflete.

Dar nu se putea ca această mişcare să rămână ascunsă clerului, care nu stătea nepăsător, atâta timp cât Valdo şi ucenicii săi condamnau Roma, practicile şi ereziile preoţilor ei. Arhiepiscopul Lyonului le-a poruncit să nu se mai amestece în citirea şi învăţătura Bibliei, sub pedeapsa de a fi excomunicaţi şi urmăriţi ca eretici. Dar ei au răspuns prin Cuvântul Scripturii: „Domnul a zis: „Mergeţi şi învăţaţi pe toate neamurile” şi „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.” Arhiepiscopul a spus lui Valdo: „Dacă ai să mai înveţi încă, vei fi condamnat şi ars ca eretic.” „Cum să tac când este vorba de mântuirea veşnică a oamenilor?”, a răspuns cu îndrăzneală evlaviosul slujitor al Domnului Cristos. Arhiepiscopul, înfuriat, voia să pună mâna pe el şi să-l prindă, dar se temea de mulţime. De altfel, Valdo avea atâţia prieteni în Lyon, atât printre cei bogaţi, cât şi printre cei săraci, atâtea suflete care au fost aduse la Mântuitorul cu ajutorul său, încât a putut să rămână ascuns în acel oraş timp de trei ani, învăţând, încurajând şi întâlnind pe credincioşi mai departe.

Papa Alexandru al III-lea a aflat ce se petrecea la Lyon. El a excomunicat pe Valdo şi a poruncit episcopului să lucreze cu cea mai mare asprime împotriva lui şi a ucenicilor săi. Valdo s-a văzut silit să părăsească Lyonul cu un anumit număr de ucenici, bărbaţi şi femei, ca să scape de prigoniri. În mâna lui Dumnezeu, faptul acesta a fost un mijloc ca să întindă şi mai departe Evanghelia şi învăţăturile Scripturii, în toate ţinuturile pe unde umblau aceşti fugari numiţi „săracii din Lyon”. Astfel ei au luat parte la luminarea numeroaselor şi măruntelor adunări (comunităţi) care nu primeau ereziile Romei, dar care nici ele nu erau pe deplin curate în credinţă. Acestea erau multe şi unite între ele, pentru că se spunea că unii dintre membrii lor puteau călători din sudul Italiei până în nordul Germaniei, poposind în fiecare seară la câte un frate. În unele ţinuturi, ca în împrejurimile Trevei, aveau şcoli publice mai numeroase decât cele catolice şi ele îşi începeau strângerile laolaltă la sunetul clopotelor. Însă persecuţiile aduse cu înverşunată stăruinţă şi cu multă cruzime de către Inchiziţie şi cler, au dat gata, în cele din urmă, pe aceşti creştini care nu voiau să se supună Romei; şi numai cei de prin văile Piemontului au supravieţuit, în ciuda eforturilor vrăjmaşilor lor, şi acolo au îndurat cele mai groaznice persecuţii, aşa după cum vom avea prilejul să vedem.

Dar să ne întoarcem la Valdo; el cu un mare număr din ai săi s-a dus mai întâi în Dauphine, în văile Freissimiere, Vallouise şi Valcluson, unde se aflau vechi comunităţi creştine. De acolo mulţi au trecut în văile Piemontului, unde au întâlnit pe vechii vaudezi, cărora le-au adus Biblia în traducerea lor. Persecuţia a silit pe Valdo să fugă iarăşi; s-a dus în Picardia, apoi în Germania şi în sfârşit în Boemia, mereu ocupat în lucrarea Domnului. În acest loc din urmă îşi sfârşi zilele în pace.

În ce priveşte pe ucenicii lui Valdo, confundaţi sub numele de vaudezi, care dinainte se numeau astfel, nu se desprinseseră, ca şi mai-marele lor, de biserică. Ei cerea să fie autorizaţi să predice. De la sine înţeles, Roma nu putea să le dea voie. „Dacă o facem”, spunea într-un sinod un prelat, „noi vom fi izgoniţi.” Totuşi ei au vestit mai departe Evanghelia şi au fost excomunicaţi. Mulţi s-au împrăştiat în Provence şi în Spania, unde la început au avut oarecare succes, dar sub domnia lui Alphons al II-lea, regele Aragonului, din cauza instigatiei clerului au fost persecutaţi şi izgoniţi.

Pentru a termina ce avem de spus despre ucenicii lui Valdo şi despre vaudezi, trebuie să adăugăm că ei stăruiau asupra învăţăturii de seamă a Evangheliei – îndreptăţirea prin credinţă şi că nesocoteau toate ceremoniile, ereziile şi superstiţiile bisericii romane. După cum am văzut mai înainte, ei se întemeiau cu tărie pe Biblie şi erau exemple de viaţă curată, care se deosebea de aceea pe care o ducea tot clerul roman. Minunat lucru, să vezi cum puterea lui Dumnezeu ştie să păstreze de-a lungul secolelor şi în mijlocul sforţărilor neobosite ale vrăjmaşilor înverşunaţi, un şir întreg de martori ai adevărului Evangheliei, despărţiţi de întinăciunile aşa-zisei biserici adevărate! Ei alcătuiau acea rămăşiţă despre care Domnul vorbeşte în scrisoarea Sa către Tiatira, care nu cunoscuse adâncimile Satanei (Apocalipsa 2:24).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/petre-valdo/

CUM SĂ CONTRACARĂM HALLOWEEN-UL Pastor Ionel Tuţac 

În aceste zile toatā lumea scrie sau vorbeste despre Halloween. Unii sunt preocupati de istoria sārbātorii si de rāspândirea ei, altii sunt fascinati de costumele si de personajele ce isi fac simtitā prezenta in sarbatoare, în timp ce altii discutā despre efectele pe care aceasta le are asupra copiilor si tinerilor.

Din pācate prea putini sunt aceia care se gândesc cum sā contracareze expansiunea acestei sārbātori. Teama de a nu intra in conflict cu promotorii acestui eveniment sau de a nu strica distractia „nevinovata” de o zi a generatiei tinere ne determinā pe multi dintre noi sā tācem în astfel de situatii.

Am auzit nenumarate voci care afirmā:” Nu se poate ca o noapte de distractie, in care tinerii se uitā la filme horror sau se îmbracā în vrājitoare sau demoni, sā deturneze crestinul de la drumul care duce înspre cer!”

Si totusi, aceastā sārbātoare care pare, aparent, inofensiva, are efecte negative nebānuite asupra fiintei umane.

Ea îi învatā pe oameni sā celebreze rāul, ea îi împinge pe unii sā intre în mod inconstient sub influenta fortelor malefice sau sā-si punā capāt vietii.

Oare ce-ar trebui sā facā crestinii pentru a contracara acest fenomen? Ce-ar trebui sā le spunā pārintii copiilor lor? Ce ar trebui sā-i învete pāstorii pe membri bisericii? Este o întrebare pe care mi-am pus-o într-un mod repetat în aceste zile. Desi nu sunt un expert în analiza acestei sārbātori, as vrea sā ofer câteva sugestii practice pentru contracararea acestui fenomen.

1.Sā afirmām originile malefice ale acestei sārbātori

Desi este o sārbātoare religioasā, Halloween nu este o sārbātoare crestinā. Originea ei se aflā în religiile pāgâne. Romanii celebrau Parentalia sau festivalul mortii, iar celtii organizau sārbātoarea zeului Samhaim, zeul mortii. În ambele sārbātori exista ideea cā spiritele malefice se întorc pe pāmânt sā viziteze si sā bântuie casele oamenilor. Pentru a nu supāra spiritul rāu, romanii si celtii organizau ceremonii religioase în care se aduceau ofrande. Halloween-ul este o sārbātoare a celebrārii fortelor întunerecului. Este un prilej de proslavire a zeului mortii, nu a Printului vietii. Acest adevār ar trebui sā-l stie orice crestin, chiar si cei care considerā cā sārbātoarea nu este decât un prilej de distractie. Vizionarea de filme horror, petrecerile satanice din cimitire, sacrificarea unor animale si stropirea cu sânge a participantilor la celebrārile satanice, purtarea de costume hidoase, oferirea de ofrande pentru sufletul mortilor, promovarea indecentei si a imoralitatii nu fac parte din crezul si conduita copiilor lui Dumnezeu. Cu riscul de a fi considerati bigoti, retrograzi, trebuie sa avem curajul de a afirma despre caracterul diabolical al acestei sārbātori.

2.Sā explicām semnificatiile oculte ale acestei sārbātori

Când vorbim despre Halloween vorbim despre: fantome, schelete, demoni, costume hidoase, filme horror…dovleci. Întreaga sārbātoare este organizatā în jurul unor acestor elemente, iar personajul central este Diavolul. Sculptarea dovleacului si punerea unor lumânāri în interiorul lui are la bazā învātātura unei legende irlandeze. Jack-o-Lantern, alcoolicul hoinar ce nu a primit dreptul de a intra nici în cer, nici în iad, a primit din partea Satanei o luminā pe care o va introduce într-un nap scobit si astfel confectioneazā un felinar cu care poate hoināri în univers. Nu dovleacul, folosit de prin secolul al XVIII-lea în locul napului, este un obiect pācātos, ci învātātura gresita cā Diavolul poate oferi lumina. De asemenea obiceiul copiilor de a merge prin case spunând ” Trick or Treat” (Pācālealā sau Dulciuri) are la bazā practicile oculte ale celtilor de a cere animale în onoarea lui Samhaim. De generozitatea celor vizitati depindea bunāstarea materilā sau blestemul care se arunca asupra oamenilor. Practica aceasta conducea apoi la organizarea de petreceri satanice si la momente speciale de celebrare a rāului, prilej cu care hidosenia si imoralitatea erau promovate la rang de cinste. Unii vor spune cā Halloween înseamnā doar distractie si bunā dispozitie, dar Anton Szandor LaVey, pārintele modern al Bisericii Satanice îi contrazice. Vorbind despre aceastā sārbātoare el spunea:” Halloween este una din cele mai mari sārbātori din calendarul satanic”. Copiii nostri si sufletele pe care le pāstorim trebuie sā audā adevārul despre semnificatiile oculte ale acestui eveniment.

3.Sā subliniem pericolele evidente ale acestei sārbātori

A spune cā Halloween înseamnā doar distractie, bunā dispozitie si relaxare înseamnā a trāi într-o mare eroare. Dincolo de aspectul comercial si distractiv, sārbātoarea are un puternic impact spiritual. Copiii nostri vor creste cu impresia cā legendele sunt mai importante decât realitatea, cā Diavolul este mai fascinant decât Hristos, cā celebrarea mortii este mai sugestiva decât celebrarea vietii. Participarea la astfel de sārbātori îi va conduce pe multi sā intre sub autoritatea demonilor, iar suicidul va deveni pentru unii tineri o alternativā mai grozavā decât viata. De obicei astfel de evenimente se terminā uneori în betii si orgii. Multi dintre participantii la astfel de evenimente îsi pierd curajul, optimismul si capacitatea de a învāta, lucru sesizat în ultimii ani de tot mai multi profesori.

Halloween-ul a intrat treptat în ultimii ani în societatea româneascā, iar cei mai fascinati si afectati de acest fenomen sunt elevii si studentii nostri. Este datoria noastrā, a celor care suntem profesori si pastori, sā contracarām aceasta sārbātoare si sa le amintim, celor pe care îi pāstorim, cā Biblia, cartea noastrā de cāpātâi, interzice participarea copiilor lui Dumnezeu la astfel de evenimente (Levitic 19:31, Deuteronom 18:9-14, 2 Corinteni 6:14-17, Efeseni 5:11, 1 Timotei 4:1-2).

http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2015/10/pastor-ionel-tutac-cum-sa-contracaram.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-contracaram-halloween-ul/

Cum să te comporți cu soția care merge la martorii lui Iehova | Adevărul despre Adevăr

Cum să ne închinam lui Dumnezeu? | Descoperă tu însuți

MOLDOVA CREȘTINĂ TV

18 MARTIE 2018  DESCOPERĂ TU ÎNSUȚI

În episodul 15 copiii descoperă ce este închinarea în rugăciune din exemplul lui Daniel și Eremia. De asemenea, află că aceasta nu înseamnă să-ți aduci aminte CINE este Dumnezeu și cum lucrează El.

„Descoperă Tu însuți” este o serie de emisiuni pentru copii, prin care copiii au posibilitatea să studieze Biblia, să descopere într-un mod creativ adevăruri despre Dumnezeu. Emisiune pentru copii în baza cursului biblic „Doamne, învață-mă să mă rog”.

Articole similare:

https://moldovacrestina.md/cum-sa-ne-inchinam-lui-dumnezeu-descopera-tu-insuti/

Alte articole pe care nu le-ați citit

Sesiune la Chișinău pentru profesorii de limbă engleză – manual pentru copii | ACTUAL
Despre credincioșie | Metanoia
Este același lucru să fii botezat cu Duhul Sfânt și să primești Duhul Sfânt?
Deleted video
Al cui copil ești? | 1 Ioan, Lecția 5 | Mia Oglice
Te părăsește Dumnezeu dacă păcătuiești după pocăință?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-să-ne-închinăm-lui-dumnezeu-descopera-tu-insuti/

Cum poți ști dacă ești un om duhovnicesc?

VITALIE MARIAN29 AUGUST 2017 BLOGOSFERA

„Voi însă nu mai sînteți pămîntești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Romani 8:9

Poți ști dacă un om are Duhul lui Hristos după modul lui de viață. Apostolul Pavel spune că cei care au Duhul lui Hristos sunt preocupați de lucrurile duhovnicești, pe când cei care umblă după lucrurile pământești nu au Duhul lui Dumnezeu și nu sunt ai Lui. Oamenii care trăiesc după îndemnurile firii pământești nu-i plac lui Dumnezeu, Îi sunt vrăjmași și sunt osândiți de El:

„Acum dar nu este nici o osîndire pentru ceice sînt în Hristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pămîntești, ci după îndemnurile Duhului. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pămîntești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună. Deci, ceice sînt pămîntești, nu pot să placă lui Dumnezeu.”. Romani 8:1, 7-8

Cum poți ști dacă umbli după îndemnurile firii pământești sau după îndemnurile Duhului? Cartea Galateni ne ajută să găsim răspuns la această întrebare:

„Și faptele firii pămîntești sînt cunoscute, și sînt acestea: preacurvia, curvia, necurăția, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mîniile, neînțelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările, și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blîndeța, înfrînarea poftelor.” (Galateni 5:19-23)

De asemenea, un om care are Duhul lui Hristos trăiește într-o disciplină duhovnicească zilnică în ce privește rugăciunea, cercetarea Sfintelor Scripturi, legătura frățească, propovăduirea Evangheliei. În Faptele Apostolilor citim astfel despre primii ucenici, care au primit Duhul Sfânt:

„Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s’au adaus aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frîngerea pînii, și în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, și prin apostoli se făceau multe minuni și semne. Toți cei ce credeau, erau împreună la un loc, și aveau toate de obște. Își vindeau ogoarele și averile, și banii îi împărțeau între toți, după nevoile fiecăruia. Toți împreună erau nelipsiți dela Templu în fiecare zi, frîngeau pînea acasă, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mîntuiți.” Fapte 2:41-47

„După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfînt, și vesteau Cuvîntul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Fapte 4:31

Cum este viața ta? Poți spune despre tine că ai Duhul lui Hristos, că ești un om duhovnicesc? Ai avut azi un timp de rugăciune, de cercetare a Bibliei? Care este conținutul rugăciunilor tale? Cui i-ai vestit azi pe Hristos? Ai dat dovadă de înfrânare a poftelor, de răbdare, de credincioșie, de dragoste? L-ai învățat astăzi pe copilul tău din Sfintele Scripturi? I-ai arătat cum trăiește un om credinicios prin propriul tău exemplu? Care este agenda ta pentru săptâmâna aceasta în ce privește căutarea Împărăției lui Dumnezeu și a neprihănirii Lui?

Dumnezeu să ne ajute să fim oameni duhovnicești, plini de roada Duhului și să moștenim Împărăția lui Dumnezeu.

https://moldovacrestina.md/144284/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-poti-sti-daca-esti-un-om-duhovnicesc/