REACŢIA CATOLICĂ FAŢĂ DE REFORMĂ

Conciliul de la Trent care şi-a început dezbaterile pe 22 iunie, în anul 1546, reprezintă reacţia catolică împotriva reformatorilor. O înţelegere corectă a concepţiei catolice a îndreptăţirii nu este posibilă fără o cunoaştere a hotărârilor luate la Trent.

Conciliul a luat în considerare următoarele chestiuni asupra îndreptăţirii: (1) Este îndreptăţirea doar de natură exterioară (judiciară; de declarare a noastră neprihăniţi), sau are loc şi o lucrare interioară (de sfinţire)? (2) Care este legătura dintre credinţă şi faptele bune? (3) Are voinţa omenească un rol activ în îndreptăţirea noastră? (4) Ce legătură există între aceasta şi sacramentele catolice ca, Euharistul (aşadar, Cina Domnului), botezul şi penitenţa? (5) Poate credinciosul şti cu certitudine că este socotit îndreptăţit? (6) Pot oare oamenii să se îndrepte într-atâta încât să-şi merite îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu? 24

Pe data de 9 ianuarie în anul 1547, participanţii la Conciliu au căzut de acord asupra unei formule finale a doctrinei îndreptăţirii: întâi, deşi mai mulţi membrii ai Conciliului au recunoscut un element extern (venit din afară; n.tr.) al îndreptăţirii (prin aceasta apropiindu-se de reformatori asupra acestui punct), consensul la care au ajuns a fost, „opinia că un păcătos poate fi socotit îndreptăţit doar prin merit sau credinţă…este respinsă.” Astfel, „îndreptăţirea fiind definită prin devenirea omului neprihănit şi nu doarsocotirea acestuia ca atare…” (cu sublinierile din original).25

În al doilea rând, Trentul a privit îndreptăţirea (justificarea) ca având două sensuri (cel de-al doilea corespunzând doctrinei reformate a sfinţirii), faptele bune fiind considerate de acest consiliu ca o condiţie a îndreptăţirii finale. Ca prin urmare, este posibil, şi necesar (într-un al doilea sens) să se ţină legea lui Dumnezeu.

În al treilea rând, luând în considerare păcatul originar, Trent afirmă că acesta a afectat rasa umană. Ca prin urmare, omul nu-şi poate dobândi propria lui mântuire. Voinţa liberă a omului, deşi nu este distrusă, este slăbită de Cădere. De aceea se spune că, „dacă cineva afirmă că voinţa liberă a omului mişcată şi atrasă de Dumnezeu nu cooperează supunându-se lui Dumnezeu care cheamă şi slobozeşte…acela să fie anatema.”26 (Este important să se precizeze că „anatema” constituie o hotărâre concretă de excomunicare, nu doar o condamnare automată). De aceea, conform unui autor catolic, „păcătosul într-adevăr cooperează cu acest har, cel puţin în sensul de nu-l respinge deliberat”.27

Desigur, majoritatea protestanţilor sunt de acord cu acest lucru. Însă, mulţi protestanţi, îndeosebi calvinişti vor adăuga imediat (cum de altfel o fac şi catolicii „tomişti” – deci, după Toma Aquinas), că Dumnezeu este Cel ce stimulează această cooperare şi că o face fără a încălca voinţa liberă a omului.

În cel de-al patrulea rând, subiectul sacramentelor a fost discutat cu ocazia Celei de-a Şasea Şedinţe (3 Martie, 1547). Pentru a putea să înţelegem aceste pronunţări, trebuie reamintit că Trent a definit îndreptăţirea în două feluri. Şi anume, în „prima” şi „cea de-a doua” fază, pe care erudiţii catolici le numesc îndreptăţirea iniţială şi îndreptăţirea progresivă. Botezul lucrează în „prima” fază (supranumită şi, îndreptăţirea/justificarea „iniţială”), aceasta devreme ce ei susţin că puterea de a învinge păcatul primar ne este transmisă („mediată”) prin actul botezului. Atât Euharistul (Cina Domnului) cât şi penitenţa privesc cea de-a doua fază, sau justificarea „progresivă”, o asemenea îndreptăţire (sau, neprihănire) spunându-se că este „sporită” prin a lua parte la aceste sacramente.

După aceea, mai există şi o „a treia” fază „finală” a îndreptăţirii prin care, dacă nu s-a comis păcatul de moarte, se poate intra în ceruri.

În al cincelea rând, datorită sublinierii reformatorilor a siguranţei mântuirii, Conciliul de la Trent a fost forţat să se exprime şi asupra subiectului acesta. McGrath susţine că atunci s-a emis „o condamnare clară (răspicată) a doctrinei luterane a siguranţei, considerată în opoziţie faţă de cuvenita umilinţă creştină”.28 Cu toate acestea, condamnarea respectivă priveşte „certitudinea infailibilă” despre care mulţi teologi catolici spun că nu este necesară şi care nici măcar nu este posibilă. De fapt, „dogmele romano-catolice au accentuat că respingerea de către Roma a asigurării personale a mântuirii, nu înseamnă proclamarea unei religii a unei neîncetate nelinişti”.29

Pentru romano-catolici, „există o poziţie intermediară între siguranţa credinţei şi îndoială. Aceea poziţie este una de certitudine morală care exclude orice anxietate sau disperare.”30 De aceea, despre creştini se poate spune că au o relativă, dar nu absolută (infailibilă), certitudine a mântuirii.

În al şaselea rând, Trent afirmă că justificarea noastră iniţială trebuie privită ca un „dar”. Astfel spre surpriza multor protestanţi vine crezul romano-catolic ce spune că, „dacă spune cineva că omul poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale…fără harul divin prin Hristos Isus, să fie anatema.”31 În plus, „nici unul dintre acele lucruri ce preced justificarea, fie că este vorba de credinţă sau de fapte, cuceresc harul îndreptăţirii. Căci dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte, altfel, aşa cum spune apostolul, harul nu mai este har.”32

În concluzie, se cuvine să indicăm că atunci când teologii catolici citează Iacov 2:24 spunând că, „noi suntem îndreptăţiţi prin fapte”, nu se referă la aceea justificare iniţială ce are loc la botez, primită prin har. Mai degrabă, aceştia se referă la justificarea progresivă (sau, creşterea în neprihănire) pe care protestanţii o numesc sfinţire. De partea cealaltă, Trent afirmă totuşi că faptele sunt necesare mântuirii atât în sensul progresiv, cât şi cel final. Acest Conciliu de la Trent este cel ce a transformat în dogmă faptul că, „prin faptele sale bune, omul îndreptăţit poate avea într-adevăr dreptul să primească o răsplată supranaturală de la Dumnezeu.”33 Asupra acestui punct evanghelicii nu pot fi de acord cu catolicii.

O CRITICĂ PROTESTANTĂ A CONCILIULUI DE LA TRENT

Cu toată recunoaşterea cuvenită a rădăcinilor augustiniene comune în privinţa mântuirii prin har, între crezurile protestanţilor şi catolicilor privitoare la justificare există unele diferenţe importante. Din nefericire, bine-intenţionatei, dar nereuşitei declaraţii intitulate „Evanghelicii şi Catolicii, alături” (o tentativă de reunire a acestor două mari segmente divizate ale Creştinismului, din anii trecuţi; n.tr.) , îi lipseşte precizia tocmai în aceste domenii, vorbind în schimb despre un crez comun ce spune că „suntem îndreptăţiţi prin har şi prin credinţă.”34 Însă ceea ce nu s-a reuşit să se observe în actul de mai sus este exact subiectul asupra căruia s-a concentrat Reforma, şi anume că Scriptura învaţă şi protestanţii afirmă, că noi suntem mântuiţi prin har şi doar prin credinţă (sola fide). Devreme ce acesta a fost însăşi strigătul de luptă al Reformei, nu este de mirare că mulţi evanghelici au refuzat să semneze declaraţia de unitate mai sus-menţionată pe motiv că ea trădează Reforma.

BAZA BIBLICĂ PENTRU ÎNDREPTĂŢIREA LEGALĂ

Pentru a putea să apreciem contribuţia semnificativă a reformatorilor este necesar să examinăm cadrul biblic al termenului îndreptăţire. După cum vom vedea există baze biblice solide pentru doctrina protestantă a justificării legale.

Originea doctrinei justificării legale (cât şi cea a altor doctrine ale Noului Testament) se găseşte în Vechiul Testament. Astfel, în ce priveşte cuvântul evreiesc hitsdiq, de regulă tradus ca „îndreptăţit”, se poate spune că este „utilizat într-un mod legal sau juridic, sugerând nu că face drept, sau justifică, ci că declară din punct de vedere juridic că cineva este în armonie cu legea.”35George Eldon Ladd afirmă că, „neprihănit este cel ce este judecat drept (Ex.23:7; Deut.25:1); adică, cel ce a fost achitat la judecată şi repus într-o relaţie dreaptă cu Dumnezeu”.36

Întorcându-ne la Noul Testament, găsim că verbul grecesc tradus „a îndreptăţi/justifica” este dikaioo. Acest cuvânt este folosit într-un mod legal sau juridic de către Pavel, indicând declararea păcătosului ca fiind drept (neprihănit) (vezi, Rom.3-4). Aşa cum observă Anthony Hoekema, „opusul condamnării, nu este ‘a face drept’ ci ‘a declara drept’.” Ca prin urmare, prin termenul dikaioo Pavel sugerează „atribuirea legală a neprihănirii lui Hristos, păcătosului ce crede”, sau altfel spus, „socotirea în seama păcătosului ce crede, a neprihănirii lui Hristos”.37

Când un om este îndreptăţit, Dumnezeu îl pronunţă pe acesta achitat de datoria (păcatului) lui, în avans faţă de judecata finală. De aceea, „neprihănirea rezultată nu înseamnă perfecţiune etică; este desăvârşire în sensul că Dumnezeu nu-i mai ţine omului în seamă păcatele sale (2Cor.5:19)”.38 Astfel în Noul Testament ni se spune că, „îndreptăţirea reprezintă actul declarativ al lui Dumnezeu prin care, pe baza satisfacerii aduse de moartea ispăşitoare a lui Hristos, El declară că credincioşii au împlinit toate cerinţele, faţă de ei, ale legii (Sale; n.tr.)” (sublinierile vin din original).39

Incompatibilitatea dintre merit şi har

Majoritatea criticilor îndreptate împotriva concepţiei catolice a justificării se axează pe ideea de merit ridicată de Conciliul de la Trent la nivelul de dogmă infailibilă. Deşi catolicii ar dori să ne amintească că această doctrină a meritului ar trebui privită în contextul harului,40 aceştia trec cu vederea faptul că Scriptura ne învaţă că harul lui Dumnezeu şi faptele meritoase ale omului se exclud reciproc (vezi, Rom.11:6).

Noul Testament se adresează cu claritate împotriva dobândirii mântuirii (fie a îndreptăţirii, sau a sfinţirii) ca şi „plată” (sau, răsplată) pentru faptele făcute. Scriptura insistă că pentru daruri nu se poate lucra (face fapte), ci doar pentru o plată (Rom.4:4-5).

„Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” (Rom.4:4-5)

Cum harul înseamnă un favor (o bunătate) nemeritat, plata bazată pe fapte este meritată (câştigată). De aceea, după cum harul şi faptele nu sunt totuna, tot aşa nici plata nu este dar!

Viaţa veşnică este un dar care nu poate fi câştigat (meritat)

Conciliul de la Trent a declarat cu claritate că „acelora care se străduiesc” (literar, „lucrează bine”) ‘până la sfârşit’ (Mat.10:22), şi care se încred în Dumnezeu, le este oferită viaţa veşnică atât ca şi har făgăduit prin Hristos Isus fiilor lui Dumnezeu, cât şi ca ‘recompensă’ …care le va fi acordată pentru faptele lor bune şi datorită meritului lor.”41

Prin contrast Biblia afirmă clar şi răspicat că, „plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom.6:23). În plus, în directă contradicţie cu poziţia catolică, Biblia garantează că viaţa veşnică este o posesiune actuală a tuturor celor ce cred. Isus a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţa veşnică (la timpul prezent), şi nu vine la judecată, ci a trecut (chiar acum) din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Acelaşi adevăr este repetat în Scriptură de nenumărate ori (vezi, Ioan 3:36; 1Ioan 5:13, etc.). Cu toate acestea, concepţia romano-catolică ne spune că omul trebuie să aştepte o îndreptăţire finală pentru a ştii dacă are viaţa veşnică şi dacă nu va vedea judecata lui Dumnezeu.

În întreaga Evanghelie a lui Ioan se enunţă o singură condiţie a mântuirii şi a obţinerii vieţii veşnice – şi anume, credinţa (Ioan 3:16, 36; 5:24; 20:31, etc.). Dacă mântuirea nu ar fi doar prin credinţă, atunci tot mesajul lui Ioan ar fi o amăgire deoarece afirmă că există o singură condiţie pentru mântuire, pe când catolicismul ne spune că sunt două: credinţa, plus faptele! Într-adevăr, Ioan declară lămurit că singura „lucrare/faptă” necesară mântuirii este să crezi: „Isus le-a răspuns: ,,Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El.” (Ioan 6:29). Nu mai este nimic altceva ce putem face pentru mântuirea noastră. Isus a făcut totul (Ioan 19:31).

Este adevărat că toţi cei ce au fost mântuiţi prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţă (Efes.2:8-9) vor fi răsplătiţi pentru faptele lor făcute în Hristos (1Cor.3:11; 2Cor.5:10). Însă aceste răsplăţi pentru slujirea adusă nu au nimic de a face cu a fi în ceruri, ci privesc doar statutul pe care-l vom avea acolo. După cum Isus a spus, unii dintre cei mântuiţi vor împărăţi peste zece cetăţi, iar alţii peste cinci (Luca 19:17, 19). Însă, toţi credincioşii vor fi în Împărăţia Lui.

Creştinii lucrează (deci, fac fapte bune) fiindcă sunt mântuiţi, nu pentru a fi mântuiţi  Ca şi rezultat al mântuirii şi nu pentru obţinerea ei

Descris în termeni tradiţionali catolicismul refuză să recunoască diferenţa importantă dintre a face fapte pentru mântuire şi a face fapte ca şi urmare a mântuirii. Noi nu facem fapte pentru a obţine mântuirea, ci mai degrabă facem fapte pentru că deja am primit-o. Putem spune că, Dumnezeu este cel ce înfăptuieşte mântuirea în noi prin îndreptăţirea noastră, dar că noi nefăptuim (adică, o atestăm cu faptele noastre) mântuirea prin sfinţirea noastră (Filipeni 2:12-13). Dar, nici îndreptăţirea şi nici sfinţirea nu o putem merita (dobândi) prin faptele noastre, ci ne este dată prin har.

În pofida faptului că percepţia catolică a mântuirii nu elimină îndreptăţirea credinciosului din punctul de vedere al legii, totuşi conceptul catolic de merit al omului o neagă. Când nu se face această deosebire între îndreptăţirea legală şi sfinţirea practică, faptele bune pe care catolicii cred că trebuie să le facă pentru sfinţire tind să ascundă faptul că pentru îndreptăţirea lor, faptele nu sunt totuşi necesare.

Desigur, faptele bune sunt necesare în viaţa de creştin. Însă protestanţii au definit necesitatea lor într-o manieră mult mai biblică şi mai echilibrată. Astfel ei afirmă că deşi suntem mântuiţi doar prin credinţă, credinţa care ne mântuieşte nu rămâne niciodată singură, ci în mod inevitabil va produce fapte bune. Cu alte cuvinte, suntem mântuiţi prin credinţă, dar pentru fapte. În felul acesta faptele nu constituie o condiţie a îndreptăţirii noastre, dar suntun rezultat (o urmare; n.tr.) a acesteia. De aceea, omul ce este cu adevărat mântuit va arăta lucrul acesta prin faptele lui bune. Dacă însă în viaţa lui nu se găsesc aceste fapte bune, atunci avem toate motivele să credem că-i lipseşte şi credinţa mântuitoare.

Aşa cum a spus-o Iacov, „credinţa fără fapte este moartă”. O asemenea credinţă nu poate mântui. „Poate doar credinţa (intelectuală, inactivă, neroditoare) să-l mântuiască?” Doar acea credinţă ce produce fapte bune poate mântui. Astfel, noi nu suntem mântuiţi (şi nici nu primim viaţa veşnică) prin fapte, dar suntem mântuiţi de acea credinţă ce produce (rodeşte) fapte bune.

Păstrarea doctrinei pure a harului lui Dumnezeu

Noi concluzionăm prin a observa că protestanţii respectă deosebirea biblică clară dintre îndreptăţirea (justificarea) legală şi sfinţirea practică, prin care îngăduie să se vadă mult mai limpede care este calea mântuirii şi păstrează doctrina harului (lucru pretins de asemenea şi de catolici) sub o formă mult mai pură. Odată ce credincioşii ştiu că se află pe o poziţie dreaptă înaintea lui Dumnezeu (cu alte cuvinte, sunt justificaţi), prin credinţă, fără fapte, minţile acestora nu sunt preocupate de faptele pe care trebuie să le facă pentru a şti că le sunt iertate toate păcatele lor (din trecut, prezent şi viitor), şi că sunt pe calea spre Cer.

Deşi catolicismul recunoaşte că există un act iniţial de îndreptăţire (pe care unii îl recunosc ca fiind chiar legal), acesta susţine că omul trebuie să facă fapte pentru a evita păcatul mortal şi a dobândi justificarea finală înaintea lui Dumnezeu, considerând în felul acesta că faptele sunt totuşi necesare pentru mântuire. Lucrul acesta este contradictoriu învăţăturii biblice a mântuirii doar prin har şi numai prin credinţă, bazată doar pe fapta lui Hristos. Iar, în ciuda protestelor catolicilor, o asemenea concepţie nu induce credinciosului siguranţa mântuirii prin care „noi ştim…că avem viaţa veşnică” (1 Ioan 5:13), şi prin care noi suntem inseparabil legaţi de Dumnezeu de dragostea Sa credincioasă (vezi, Rom.8:1, 36-39).

CONCLUZIE

Reformatorii protestanţi au reafirmat învăţătura biblică a îndreptăţirii legale prin care un om poate fi declarat neprihănit de Dumnezeu, doar pe baza credinţei acestuia. Făcând acest lucru principiul susţinut de ei, al „mântuirii doar prin credinţă” a adus o mai clară justificare biblică concepţiei augustiniene comune a „mântuirii doar prin har”, îmbrăţişate atât de catolici cât şi de protestanţi. Chiar dacă Roma a susţinut crezul esenţial al mântuirii prin har, poziţia ei faţă de îndreptăţire (justificare), transformată în dogmă prin consiliul de la Trent, eclipsează harul pur al lui Dumnezeu, dacă nu cumva în practică, îl neagă cu desăvârşire.

1 Acest material este preluat din cartea publicată de Norman L.Geisler şi Ralph E.MacKenzie,Roman Catholics and Evangelicals: Agreements and Differences (Baker, 1995), editată pe larg de Elliot Miller.
2 Tertullian, De Paenitentia 2; 1.323.44-6.
3 Pelagius – călugărul şi teologul britanic care a negat doctrina păcatului originar, şi în consecinţă nevoia omului de a primi harul divin şi mântuirea. Webster Dictionary ©1995 Zane Publishing, Inc. ©1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.
4 O excelentă analiză istorică a acestei perioade se poate găsi în cartea lui Alister McGrath,Iustitia Dei: A History of the Christian Doctrine of Justification, vol.1 (Cambridge Press, 1986), pag.1-23.
5 Augustine, City of God, 10.8
6 Henry Denzinger, The Sources of Catholic Dogma, traducere Roy J.Deferrari după a 30-a ediţie a lui Henry Denzinger’s Enchiridion Symbolorum (St. Louis: B.Herder Book Co., 1957), „Grace” Can.3.176, pag.76.
7 Semi-pelagianismul a afirmat că omul coopera cu Dumnezeu prin a face el însuşi primii paşi spre mântuire.
8 McGrath, pag.110
9 Sau, „Why God Became Man?” The Library of Christian Classics, vol.X, editat şi tradus de, Eugene R. Fairweather (Philadelphia: Westminster Press, 1951).
10 Vezi, de exemplu, Toma Aquinas, Summa Theologiae, 2a2ae. 2, 4, din The Basic Writings of Thomas Aquinas, editată de Anton C. Pegis (New York: Random House, 1944), pag.1079
11 Aquinas, 2a2ae. 2, 6 ad 1.
12 Citat de R.H. Bainton, Here I Stand: A Life of Martin Luther (Nashville: Abington, 1978), pag.65
13 Martin Luther, Explanations of the Ninety-fife Theses, publicată în august 1518.
14 Peter Toon, Justification and Sanctification (Westchester, IL: Crossway Books, 1983), pag.58.
15 Bernard M.G. Reardon, Religious Thought in the Reformation (London: Longman, 1981), pag.190.
16 Jean Calvin, Institutes, III, I XV, pag.4
17 Idem, 2, i.
18 J.K.S. Reid, traducere, Calvin: Theological Treatises, vol.22, The Library of Christian Classics(Philadelphia: Westminster Press, 1954), articolul 5.
19 Calvin, 21, XI, 2.
20 Alister McGrath, Iustitia Dei: A History of the Christian Doctrine of Justification, vol.2 (Cambridge: Cambridge Press, 1986), pag.36.
21 Reardon, pag.196
22 Colin Brown, Christianity and Western Thought, vol.1 (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1990), pag.165.
23 Harold O.J. Brown, The Protest of a Troubled Protestant (New Rochelle: Arlington House, 1969), pag.107.
24 McGrath, pag.69.
25 idem, pag.72. Cuvintele „doar” şi „numai” din aceste citate indică că la Trent nu s-a respins justificarea legală definită astfel.
26 Denzinger, 814, 258.
27 H. George Anderson, Justification by Faith (Minneapolis: Augsburg Press, 1985), pag.34
28 McGrath, vol.2, 78.
29 Gerrit C. Berkouwer, The Conflict with Rome (Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1958), pag.115
30 Bernhard Bartmann, Lehrbuch der Dogmatik, II, pag.109. Citat şi în pag.115.
31 „Trent”, vezi, Denzinger, 811, pag.258.
32 Idem, cap.8, pag.801, 252.
33 Ludwig Ott, Fundamentals of Catholic Dogma (Rockford, IL: Tan Books and Publishers, 1960), pag.264.
34 „Evangelicals and Catholics Together: The Christian Mission in the Third Millennium”, forma finală (29 martie 1994).
35 Anthony A. Hoekema, Saved by Grace (Grand Rapids: Eerdmans, 1989), pag.154.
36 George Eldon Ladd, A Theology of the New Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1974), pag.440.
37 Hoekema, 154.
38 Ladd, 446.
39 Millard J. Erickson, Christian Theology ((Grand Rapids: Baker Book House, 1986), pag.956.
40 Vezi, Avery Dulles, S.J., din Anderson, pag.274.
41 Denzinger, 809, pag.257.

* Taken from the „Christian Research Journal”, winter 1995, originally entitled, „What think ye of Rome?”, pag.24

TEODOR MACAVEI……………………ROBOAM

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/reactia-catolica-fata-de-reforma/

PURGATORIUL

 BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

O altă doctrină a catolicismului este purgatoriul. Ce este purgatoriul? Un loc, spune biserica romană, unde aceia care au murit în stare de har, adică nevinovaţi de păcate de moarte [Notă] se curăţesc prin pedepse şi suferinţe pentru un timp, şi se ispăşesc astfel greşelile care aici n-au fost ispăşite îndeajuns. Aceste suferinţe pot fi uşurate şi timpul lor scurtat, prin rugăciunile şi milosteniile rudelor şi ale prietenilor acelui mort şi prin slujbele făcute anume.

Deşi chiar sfântul Augustin, cu prilejul morţii mamei sale, Monica, aminteşte de rugăciunile pentru morţi, abia pe la anul 600 a fost primită învăţătura purgatoriului printre dogmele bisericii romane, când papa Grigore cel Mare a formulat-o prin aceste cuvinte: „Trebuie să credem că este un foc care curăţă marile greşeli înainte de a sosi ziua judecăţii.” Vestitul sinod din Trente a hotărât ca definitivă această învăţătură şi a pronunţat anatema împotriva celui care o tăgăduieşte. Iată ce spune el: „Există un purgatoriu şi sufletele care sunt ţinute provizoriu în el, sunt ajutate prin rugăciunile credincioşilor, dar mai ales prin jertfa vrednică de primit a liturghiei.” Sinodul porunceşte tuturor episcopilor „să-şi însuşească această învăţătură sănătoasă a purgatoriului, care ne-a fost transmisă prin cinstiţii părinţi ai bisericii şi prin sfintele sinoade, ca să fie crezută, păzită, învăţată şi predicată printre credincioşii lui Cristos… Sacrificiul liturghiei (mesa) se aduce pentru cei care au adormit în Cristos, dar care n-au fost pe deplin curăţiţi.”

Aceasta este învăţătura bisericii romane cu privire la purgatoriu. Ea nu are nici un sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu [Notă] şi, chiar după mărturia sinodului, ea nu se întemeiază decât pe autoritatea părinţilor şi a sinoadelor. Vom vedea că ea este împotriva învăţăturilor Scripturii şi a mărturiei pe care ea o dă despre iubirea lui Dumnezeu şi despre lucrarea Domnului Cristos pentru îndreptăţirea păcătosului şi iertarea păcatelor.

Unde se află purgatoriul şi ce fel de suferinţe îndură sufletele acolo? Învăţătorii romani n-o spun, iar sinodul din Trente interzice întrebările curioase asupra acestui punct. Dar el vorbeşte de „focul purgatoriului” şi biserica romană, pentru a înduioşa pe cei vii de soarta sufletelor care se află acolo, îngăduie să fie înfăţişat prin tablouri unde sufletele sunt groaznic chinuite într-un foc arzător. Şi până când rămân sufletele în acest loc de suferinţă? „Până ce vor plăti ultimul bănuţ” (Matei 5:26), zic învăţătorii romani, aplicând fals textul acesta. Ei vor să spună printr-asta că sufletele îndură chinurile purgatoriului până ce ele vor fi curăţite deplin, iar dreptatea lui Dumnezeu va fi satisfăcută. Biserica romană mai spune că tăria suferinţelor poate fi îmblânzită şi durata scurtată prin anumite fapte făcute în folosul lor; dar sunt ei siguri că s-a plătit ultimul bănuţ şi că sufletele ies din purgatoriu şi că intră în cer? Nu, niciodată. Şi astfel sărmanii catolici sunt ţinuţi în nesiguranţă în ce priveşte soarta rudelor sau prietenilor morţi, cu toate că au primit şi ungerea (maslul) care, după Roma, trebuie să şteargă ultimele urme ale păcatelor, şi cu toate că s-au rugat şi au făcut slujbe. Iar cei care cred învăţătura aceasta sunt ţinuţi într-o continuă teamă, gândind la moartea care îi aruncă în chinurile purgatoriului, cu toată credinţa şi faptele lor, şi cine ştie pentru cât timp.

Dar, Dumnezeu să fie binecuvântat, purgatoriul nu-i decât o invenţie omenească şi, ca atare, o minciună. Toată învăţătura Scripturii se opune acestei învăţături.

Mai întâi nu se vede nicăieri vreo deosebire între păcatele de moarte şi cele veniale. Orice păcat este mortal. Dumnezeu spune că: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23) şi după moarte vine judecata (Evrei 9:27). Dar adaugă: „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus Domnul nostru”. Iar Isus spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Şi nu numai după moarte vom avea viaţa veşnică, ci o avem aici, acum, pentru că credem în Domnul Isus, căci este scris: „Cine crede în Fiul are (nu o va avea) viaţa veşnică” (Ioan 3:36). Mai citim: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9-10). Apoi: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu… Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1-2). Şi vrea Dumnezeu să-Şi arunce copilul pentru care a dat pe Fiul Său şi care are viaţa veşnică, într-o închisoare îngrozitoare, cu suferinţe înspăimântătoare, până ce el îşi va plăti ultimul bănuţ? Asta ar fi iubirea mare cu care ne-a iubit (Efeseni 2:4)?

Este drept că, dacă copilul lui Dumnezeu greşeşte, Dumnezeu îl disciplinează aici, pentru a-l face părtaş sfinţeniei Sale (Evrei 12:7-10) şi această disciplină poate merge până la moartea trupului (1 Ioan 5:16; 1 Corinteni 11:30); Dumnezeu îngăduie de asemenea să fim încercaţi în felurite chipuri spre a ne curăţi de lucruri care nu se potrivesc cu starea noastră creştină (1 Petru 1:6-7). Dar nu vedem nicăieri în Scriptură că după această viaţă, credinciosul mai are de suferit pentru a satisface pe Dumnezeu, care a fost mulţumit pe deplin prin jertfirea Domnului Cristos. Dacă cel credincios pleacă de pe pământ, se mută pentru a fi cu Domnul Cristos (Filipeni 1:23) şi nu în purgatoriu. Părăsind trupul, el este cu Domnul (2 Corinteni 5:8). Scriptura spune că credincioşii au de adus mulţumiri Tatălui care i-a făcut vrednici să ia parte la moştenirea sfinţilor în lumină „şi care ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui”, şi asta chiar de aici (Coloseni 1:13-14). Încetează credinciosul de a se bucura de aceste daruri fericite când a părăsit viaţa aceasta? Moştenirea sfinţilor în lumină poate fi un loc de chinuri, iar purgatoriul şi chinurile lui fac parte din Împărăţia Fiului dragostei Lui? Nu! Învăţătura purgatoriului este ca o insultă adusă iubirii perfecte a lui Dumnezeu şi nesocoteşte darurile acestei iubiri. Gândul purgatoriului ţine sufletele într-o teamă continuă, „în dragoste nu este frică,” spune apostolul Ioan şi „dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18).

Doctrina purgatoriului este potrivnică Scripturii şi în ce priveşte învăţătura privitoare la lucrarea perfectă a Domnului Cristos împlinită pe cruce pentru mântuirea noastră deplină şi actuală şi pentru întreaga iertare de păcate. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „Cristos a adus o singură jertfă pentru păcate”, „că suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, făcută odată pentru totdeauna;” că „printr-o singură jertfă, a făcut desăvârşiri pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi;” şi în sfârşit, că: „Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte niciodată de păcatele lor” (Evrei 10:10,12,14,17). Dacă credincioşii sunt sfinţiţi, făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna, şi dacă Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte, ce nevoie mai este de purgatoriu? Mai pretinde Dumnezeu plata păcatelor de care nu-Şi mai aduce aminte, care sunt şterse pe deplin dinaintea ochilor Săi? Mai mult, este scris: „Sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Dacă mai trebuie să mergi în purgatoriu, această spusă a Scripturii nu este adevărată; Dumnezeu e făcut mincinos.

Mai citim: „Cristos S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:28), adică ale celor care cred, şi: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Dar dacă mai trebuie să suferi în purgatoriu, atunci Cristos n-a purtat toate păcatele, adică lucrarea Lui este nedesăvârşită. Nu înseamnă asta o hulă? Fapt este că biserica romană vrea totdeauna ca omul să-şi aibă partea lui de făcut în lucrarea de mântuire, aici sau în viaţa cealaltă.

Cât de fericiţi suntem că ştim cu o siguranţă deplină că dacă credem în Domnul Isus, Dumnezeu ne-a „iertat toate păcatele noastre” (Coloseni 2:13), că suntem mântuiţi pe deplin, înviaţi în Cristos, înviaţi împreună cu El, aşezaţi cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5-6) [Notă], că nu trebuie să ne mai temem de nici o condamnare (Romani 8:1), că suntem spălaţi, sfinţiţi, îndreptăţiţi, în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru (1 Corinteni 6:11) şi, în sfârşit, că dacă trecem prin moarte, Domnul, şi nu purgatoriul, primeşte duhul nostru preafericit (Faptele Apostolilor 7:59).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/purgatoriul/

PETRE VALDO

PARTEA A TREIA

MARTORII ADEVĂRULUI ÎN EVUL MEDIU

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

Petre Valdo era un negustor bogat din oraşul Lyon (Franţa) şi a trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Am istorisit în ce fel ajunsese Evanghelia, în secolul al XII-lea, până în acest oraş mare şi ce crudă persecuţie au avut credincioşii de suferit acolo. După aceea, biserica din Lyon căzuse în erezie şi superstiţie, ca şi cealaltă creştinătate, totuşi se mai păstraseră anumite urme evanghelice, datorită râvnei şi credincioşiei câtorva episcopi care fuseseră în fruntea ei.

În timpul în care trăia Valdo, poporul era cu totul neştiutor de carte, iar nobilii, chiar cei mai strălucitori cavaleri, adesea nu ştiau nici să citească nici să scrie. Împreună cu clerul, negustorii se deosebeau de ceilalţi, nevoile negustoriei le cereau anumite cunoştinţe. Petre Valdo prin urmare era ceva mai răsărit în această privinţă; mai mult decât atât, era inteligent, cu purtări alese, om evlavios, binefăcător şi cinstit faţă de toţi. Căzând în mâinile lui câteva scrieri ale părinţilor Bisericii, [Notă] a rămas uimit cât de mult s-a depărtat biserica romană de creştinismul de la început. Învăţătura transubsantierii chiar pe atunci se strecurase în biserică, împreună cu adorarea moaştelor. Valdo n-a putut să nu vadă, într-una un lucru potrivnic bunului simţ, iar în cealaltă o idolatrie grosolană. Mai mult decât atât, el văzuse că părinţii se duceau mereu la Scriptură, citându-le spre a adeveri ceea ce spuneau, şi de pe atunci i se născuse o mare dorinţă de a le cunoaşte.

Până atunci nu s-ar putea spune că se trezise conştiinţa lui Valdo. Fără îndoială că şi el, ca orice bun catolic, se sprijinea pe faptele bune pentru a fi mântuit. Dar Dumnezeu i-a făcut o serioasă şi puternică chemare. Într-o seară, pe când se afla la masă cu câţiva prieteni, unul dintre ei deodată a căzut jos mort. N-ar putea să moară şi el tot aşa, deodată, ca să se prezinte înaintea lui Dumnezeu? Era el gata să întâlnească moartea? Ce-i trebuia pentru a fi mântuit? În groaza lui a întrebat pe duhovnicul său, care i-a spus că cel mai bun mjloc pentru a-şi asigura mântuirea era de a face ceea ce Domnul spusese tânărului bogat: „Vinde tot ce ai şi dă la săraci.” Valdo nu şovăi. Dădu soţiei şi fiicei sale ceea ce le era de trebuinţă, a plătit unde era nevoie, iar ce-i mai rămăsese a împărţit. Era aceasta adevăratul remediu care potoleşte conştiinţa şi dă pace sufletului? Nu, desigur! Valdo simţea acest lucru şi a căutat în Scriptură răspuns la nevoile sufletului său. Însă în timpul acela în Europa Apuseană Biblia nu fusese tradusă în limba poporului. Nu se găsea decât traducerea latină numită Vulgata, care fusese de ajuns cât timp limba latină fusese vorbită; Valdo însă n-a deznădăjduit. Ajutat de doi preoţi, a tradus Biblia în limba vorbită şi din ea, din Cuvântul lui Dumnezeu, a aflat cum să găsească mântuirea: prin credinţa în Domnul Isus, mort pentru păcatele noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră.

Găsind astfel pacea sufletului său, s-a simţit îndrumat să spună şi altora vestea bună a harului lui Dumnezeu. După cum spuneam, el şi-a împărţit averea la săraci, dar, hrănindu-le trupul, le vorbea şi despre bogăţiile nepieritoare ale lui Cristos. „Casa lui”, spune un istoric, „a ajuns o şcoală înfloritoare şi ca un spital obştesc pentru a găzdui şi hrăni mai ales pe săracii care veneau din alte părţi spre a fi luminaţi.”

Pe măsură ce Scripturile ajungeau tot mai aproape de Valdo, vedea tot mai limpede că ele condamnau multe lucruri pe care biserica romană le susţinea şi că avea altele despre care această biserică nici nu pomenea. Aşadar, îi rămâneau de făcut două lucruri: mai întâi să înveţe şi să răspândească ceea ce spune Scriptura; al doilea, să arate că orice nu se potriveşte cu ea este de înlăturat. Şi aceasta şi făcea în lămuririle ce le dădea celor ce veneau la el, sau, mai ales, mergând din casă în casă, pentru a vesti adevărul. Curând a căpătat un mare număr de ascultători. Pentru a răspândi adevărul pe care îl aflase, a făcut mai multe copii ale Scripturii şi, formând un anumit număr de ucenici, i-a trimis doi câte doi pentru a răspândi şi lămuri sfintele scrieri. Aceştia mergeau, deci, predicând Evanghelia pe drumurile şi prin pieţele publice, fiind ascultaţi cu luare aminte de mulţime şi câştigând suflete.

Dar nu se putea ca această mişcare să rămână ascunsă clerului, care nu stătea nepăsător, atâta timp cât Valdo şi ucenicii săi condamnau Roma, practicile şi ereziile preoţilor ei. Arhiepiscopul Lyonului le-a poruncit să nu se mai amestece în citirea şi învăţătura Bibliei, sub pedeapsa de a fi excomunicaţi şi urmăriţi ca eretici. Dar ei au răspuns prin Cuvântul Scripturii: „Domnul a zis: „Mergeţi şi învăţaţi pe toate neamurile” şi „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.” Arhiepiscopul a spus lui Valdo: „Dacă ai să mai înveţi încă, vei fi condamnat şi ars ca eretic.” „Cum să tac când este vorba de mântuirea veşnică a oamenilor?”, a răspuns cu îndrăzneală evlaviosul slujitor al Domnului Cristos. Arhiepiscopul, înfuriat, voia să pună mâna pe el şi să-l prindă, dar se temea de mulţime. De altfel, Valdo avea atâţia prieteni în Lyon, atât printre cei bogaţi, cât şi printre cei săraci, atâtea suflete care au fost aduse la Mântuitorul cu ajutorul său, încât a putut să rămână ascuns în acel oraş timp de trei ani, învăţând, încurajând şi întâlnind pe credincioşi mai departe.

Papa Alexandru al III-lea a aflat ce se petrecea la Lyon. El a excomunicat pe Valdo şi a poruncit episcopului să lucreze cu cea mai mare asprime împotriva lui şi a ucenicilor săi. Valdo s-a văzut silit să părăsească Lyonul cu un anumit număr de ucenici, bărbaţi şi femei, ca să scape de prigoniri. În mâna lui Dumnezeu, faptul acesta a fost un mijloc ca să întindă şi mai departe Evanghelia şi învăţăturile Scripturii, în toate ţinuturile pe unde umblau aceşti fugari numiţi „săracii din Lyon”. Astfel ei au luat parte la luminarea numeroaselor şi măruntelor adunări (comunităţi) care nu primeau ereziile Romei, dar care nici ele nu erau pe deplin curate în credinţă. Acestea erau multe şi unite între ele, pentru că se spunea că unii dintre membrii lor puteau călători din sudul Italiei până în nordul Germaniei, poposind în fiecare seară la câte un frate. În unele ţinuturi, ca în împrejurimile Trevei, aveau şcoli publice mai numeroase decât cele catolice şi ele îşi începeau strângerile laolaltă la sunetul clopotelor. Însă persecuţiile aduse cu înverşunată stăruinţă şi cu multă cruzime de către Inchiziţie şi cler, au dat gata, în cele din urmă, pe aceşti creştini care nu voiau să se supună Romei; şi numai cei de prin văile Piemontului au supravieţuit, în ciuda eforturilor vrăjmaşilor lor, şi acolo au îndurat cele mai groaznice persecuţii, aşa după cum vom avea prilejul să vedem.

Dar să ne întoarcem la Valdo; el cu un mare număr din ai săi s-a dus mai întâi în Dauphine, în văile Freissimiere, Vallouise şi Valcluson, unde se aflau vechi comunităţi creştine. De acolo mulţi au trecut în văile Piemontului, unde au întâlnit pe vechii vaudezi, cărora le-au adus Biblia în traducerea lor. Persecuţia a silit pe Valdo să fugă iarăşi; s-a dus în Picardia, apoi în Germania şi în sfârşit în Boemia, mereu ocupat în lucrarea Domnului. În acest loc din urmă îşi sfârşi zilele în pace.

În ce priveşte pe ucenicii lui Valdo, confundaţi sub numele de vaudezi, care dinainte se numeau astfel, nu se desprinseseră, ca şi mai-marele lor, de biserică. Ei cerea să fie autorizaţi să predice. De la sine înţeles, Roma nu putea să le dea voie. „Dacă o facem”, spunea într-un sinod un prelat, „noi vom fi izgoniţi.” Totuşi ei au vestit mai departe Evanghelia şi au fost excomunicaţi. Mulţi s-au împrăştiat în Provence şi în Spania, unde la început au avut oarecare succes, dar sub domnia lui Alphons al II-lea, regele Aragonului, din cauza instigatiei clerului au fost persecutaţi şi izgoniţi.

Pentru a termina ce avem de spus despre ucenicii lui Valdo şi despre vaudezi, trebuie să adăugăm că ei stăruiau asupra învăţăturii de seamă a Evangheliei – îndreptăţirea prin credinţă şi că nesocoteau toate ceremoniile, ereziile şi superstiţiile bisericii romane. După cum am văzut mai înainte, ei se întemeiau cu tărie pe Biblie şi erau exemple de viaţă curată, care se deosebea de aceea pe care o ducea tot clerul roman. Minunat lucru, să vezi cum puterea lui Dumnezeu ştie să păstreze de-a lungul secolelor şi în mijlocul sforţărilor neobosite ale vrăjmaşilor înverşunaţi, un şir întreg de martori ai adevărului Evangheliei, despărţiţi de întinăciunile aşa-zisei biserici adevărate! Ei alcătuiau acea rămăşiţă despre care Domnul vorbeşte în scrisoarea Sa către Tiatira, care nu cunoscuse adâncimile Satanei (Apocalipsa 2:24).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/petre-valdo/

CUM SĂ CONTRACARĂM HALLOWEEN-UL Pastor Ionel Tuţac 

În aceste zile toatā lumea scrie sau vorbeste despre Halloween. Unii sunt preocupati de istoria sārbātorii si de rāspândirea ei, altii sunt fascinati de costumele si de personajele ce isi fac simtitā prezenta in sarbatoare, în timp ce altii discutā despre efectele pe care aceasta le are asupra copiilor si tinerilor.

Din pācate prea putini sunt aceia care se gândesc cum sā contracareze expansiunea acestei sārbātori. Teama de a nu intra in conflict cu promotorii acestui eveniment sau de a nu strica distractia „nevinovata” de o zi a generatiei tinere ne determinā pe multi dintre noi sā tācem în astfel de situatii.

Am auzit nenumarate voci care afirmā:” Nu se poate ca o noapte de distractie, in care tinerii se uitā la filme horror sau se îmbracā în vrājitoare sau demoni, sā deturneze crestinul de la drumul care duce înspre cer!”

Si totusi, aceastā sārbātoare care pare, aparent, inofensiva, are efecte negative nebānuite asupra fiintei umane.

Ea îi învatā pe oameni sā celebreze rāul, ea îi împinge pe unii sā intre în mod inconstient sub influenta fortelor malefice sau sā-si punā capāt vietii.

Oare ce-ar trebui sā facā crestinii pentru a contracara acest fenomen? Ce-ar trebui sā le spunā pārintii copiilor lor? Ce ar trebui sā-i învete pāstorii pe membri bisericii? Este o întrebare pe care mi-am pus-o într-un mod repetat în aceste zile. Desi nu sunt un expert în analiza acestei sārbātori, as vrea sā ofer câteva sugestii practice pentru contracararea acestui fenomen.

1.Sā afirmām originile malefice ale acestei sārbātori

Desi este o sārbātoare religioasā, Halloween nu este o sārbātoare crestinā. Originea ei se aflā în religiile pāgâne. Romanii celebrau Parentalia sau festivalul mortii, iar celtii organizau sārbātoarea zeului Samhaim, zeul mortii. În ambele sārbātori exista ideea cā spiritele malefice se întorc pe pāmânt sā viziteze si sā bântuie casele oamenilor. Pentru a nu supāra spiritul rāu, romanii si celtii organizau ceremonii religioase în care se aduceau ofrande. Halloween-ul este o sārbātoare a celebrārii fortelor întunerecului. Este un prilej de proslavire a zeului mortii, nu a Printului vietii. Acest adevār ar trebui sā-l stie orice crestin, chiar si cei care considerā cā sārbātoarea nu este decât un prilej de distractie. Vizionarea de filme horror, petrecerile satanice din cimitire, sacrificarea unor animale si stropirea cu sânge a participantilor la celebrārile satanice, purtarea de costume hidoase, oferirea de ofrande pentru sufletul mortilor, promovarea indecentei si a imoralitatii nu fac parte din crezul si conduita copiilor lui Dumnezeu. Cu riscul de a fi considerati bigoti, retrograzi, trebuie sa avem curajul de a afirma despre caracterul diabolical al acestei sārbātori.

2.Sā explicām semnificatiile oculte ale acestei sārbātori

Când vorbim despre Halloween vorbim despre: fantome, schelete, demoni, costume hidoase, filme horror…dovleci. Întreaga sārbātoare este organizatā în jurul unor acestor elemente, iar personajul central este Diavolul. Sculptarea dovleacului si punerea unor lumânāri în interiorul lui are la bazā învātātura unei legende irlandeze. Jack-o-Lantern, alcoolicul hoinar ce nu a primit dreptul de a intra nici în cer, nici în iad, a primit din partea Satanei o luminā pe care o va introduce într-un nap scobit si astfel confectioneazā un felinar cu care poate hoināri în univers. Nu dovleacul, folosit de prin secolul al XVIII-lea în locul napului, este un obiect pācātos, ci învātātura gresita cā Diavolul poate oferi lumina. De asemenea obiceiul copiilor de a merge prin case spunând ” Trick or Treat” (Pācālealā sau Dulciuri) are la bazā practicile oculte ale celtilor de a cere animale în onoarea lui Samhaim. De generozitatea celor vizitati depindea bunāstarea materilā sau blestemul care se arunca asupra oamenilor. Practica aceasta conducea apoi la organizarea de petreceri satanice si la momente speciale de celebrare a rāului, prilej cu care hidosenia si imoralitatea erau promovate la rang de cinste. Unii vor spune cā Halloween înseamnā doar distractie si bunā dispozitie, dar Anton Szandor LaVey, pārintele modern al Bisericii Satanice îi contrazice. Vorbind despre aceastā sārbātoare el spunea:” Halloween este una din cele mai mari sārbātori din calendarul satanic”. Copiii nostri si sufletele pe care le pāstorim trebuie sā audā adevārul despre semnificatiile oculte ale acestui eveniment.

3.Sā subliniem pericolele evidente ale acestei sārbātori

A spune cā Halloween înseamnā doar distractie, bunā dispozitie si relaxare înseamnā a trāi într-o mare eroare. Dincolo de aspectul comercial si distractiv, sārbātoarea are un puternic impact spiritual. Copiii nostri vor creste cu impresia cā legendele sunt mai importante decât realitatea, cā Diavolul este mai fascinant decât Hristos, cā celebrarea mortii este mai sugestiva decât celebrarea vietii. Participarea la astfel de sārbātori îi va conduce pe multi sā intre sub autoritatea demonilor, iar suicidul va deveni pentru unii tineri o alternativā mai grozavā decât viata. De obicei astfel de evenimente se terminā uneori în betii si orgii. Multi dintre participantii la astfel de evenimente îsi pierd curajul, optimismul si capacitatea de a învāta, lucru sesizat în ultimii ani de tot mai multi profesori.

Halloween-ul a intrat treptat în ultimii ani în societatea româneascā, iar cei mai fascinati si afectati de acest fenomen sunt elevii si studentii nostri. Este datoria noastrā, a celor care suntem profesori si pastori, sā contracarām aceasta sārbātoare si sa le amintim, celor pe care îi pāstorim, cā Biblia, cartea noastrā de cāpātâi, interzice participarea copiilor lui Dumnezeu la astfel de evenimente (Levitic 19:31, Deuteronom 18:9-14, 2 Corinteni 6:14-17, Efeseni 5:11, 1 Timotei 4:1-2).

http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2015/10/pastor-ionel-tutac-cum-sa-contracaram.html

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-contracaram-halloween-ul/

Cum să te comporți cu soția care merge la martorii lui Iehova | Adevărul despre Adevăr

Cum să ne închinam lui Dumnezeu? | Descoperă tu însuți

MOLDOVA CREȘTINĂ TV

18 MARTIE 2018  DESCOPERĂ TU ÎNSUȚI

În episodul 15 copiii descoperă ce este închinarea în rugăciune din exemplul lui Daniel și Eremia. De asemenea, află că aceasta nu înseamnă să-ți aduci aminte CINE este Dumnezeu și cum lucrează El.

„Descoperă Tu însuți” este o serie de emisiuni pentru copii, prin care copiii au posibilitatea să studieze Biblia, să descopere într-un mod creativ adevăruri despre Dumnezeu. Emisiune pentru copii în baza cursului biblic „Doamne, învață-mă să mă rog”.

Articole similare:

https://moldovacrestina.md/cum-sa-ne-inchinam-lui-dumnezeu-descopera-tu-insuti/

Alte articole pe care nu le-ați citit

Sesiune la Chișinău pentru profesorii de limbă engleză – manual pentru copii | ACTUAL
Despre credincioșie | Metanoia
Este același lucru să fii botezat cu Duhul Sfânt și să primești Duhul Sfânt?
Deleted video
Al cui copil ești? | 1 Ioan, Lecția 5 | Mia Oglice
Te părăsește Dumnezeu dacă păcătuiești după pocăință?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-să-ne-închinăm-lui-dumnezeu-descopera-tu-insuti/

Cum poți ști dacă ești un om duhovnicesc?

VITALIE MARIAN29 AUGUST 2017 BLOGOSFERA

„Voi însă nu mai sînteți pămîntești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Romani 8:9

Poți ști dacă un om are Duhul lui Hristos după modul lui de viață. Apostolul Pavel spune că cei care au Duhul lui Hristos sunt preocupați de lucrurile duhovnicești, pe când cei care umblă după lucrurile pământești nu au Duhul lui Dumnezeu și nu sunt ai Lui. Oamenii care trăiesc după îndemnurile firii pământești nu-i plac lui Dumnezeu, Îi sunt vrăjmași și sunt osândiți de El:

„Acum dar nu este nici o osîndire pentru ceice sînt în Hristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pămîntești, ci după îndemnurile Duhului. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pămîntești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună. Deci, ceice sînt pămîntești, nu pot să placă lui Dumnezeu.”. Romani 8:1, 7-8

Cum poți ști dacă umbli după îndemnurile firii pământești sau după îndemnurile Duhului? Cartea Galateni ne ajută să găsim răspuns la această întrebare:

„Și faptele firii pămîntești sînt cunoscute, și sînt acestea: preacurvia, curvia, necurăția, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mîniile, neînțelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările, și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blîndeța, înfrînarea poftelor.” (Galateni 5:19-23)

De asemenea, un om care are Duhul lui Hristos trăiește într-o disciplină duhovnicească zilnică în ce privește rugăciunea, cercetarea Sfintelor Scripturi, legătura frățească, propovăduirea Evangheliei. În Faptele Apostolilor citim astfel despre primii ucenici, care au primit Duhul Sfânt:

„Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s’au adaus aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frîngerea pînii, și în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, și prin apostoli se făceau multe minuni și semne. Toți cei ce credeau, erau împreună la un loc, și aveau toate de obște. Își vindeau ogoarele și averile, și banii îi împărțeau între toți, după nevoile fiecăruia. Toți împreună erau nelipsiți dela Templu în fiecare zi, frîngeau pînea acasă, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mîntuiți.” Fapte 2:41-47

„După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfînt, și vesteau Cuvîntul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Fapte 4:31

Cum este viața ta? Poți spune despre tine că ai Duhul lui Hristos, că ești un om duhovnicesc? Ai avut azi un timp de rugăciune, de cercetare a Bibliei? Care este conținutul rugăciunilor tale? Cui i-ai vestit azi pe Hristos? Ai dat dovadă de înfrânare a poftelor, de răbdare, de credincioșie, de dragoste? L-ai învățat astăzi pe copilul tău din Sfintele Scripturi? I-ai arătat cum trăiește un om credinicios prin propriul tău exemplu? Care este agenda ta pentru săptâmâna aceasta în ce privește căutarea Împărăției lui Dumnezeu și a neprihănirii Lui?

Dumnezeu să ne ajute să fim oameni duhovnicești, plini de roada Duhului și să moștenim Împărăția lui Dumnezeu.

https://moldovacrestina.md/144284/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-poti-sti-daca-esti-un-om-duhovnicesc/

Cum poți auzi vocea lui Dumnezeu?

De ce cred unii oameni că nu aud vocea lui Dumnezeu? E surprinzător să văd creștini de mulți ani pe calea Domnului, dar care nu știu că pot auzi vocea lui Dumnezeu. Și nu din cauză că se zbat să-I audă vocea – ci nu au fost învățați niciodată că o pot auzi! Prin urmare, nici nu încearcă. Este trist să întâlnesc oameni care nu știu că Dumnezeu dorește să li Se descopere. Dar El dorește aceste lucru! Și sunt anumite moduri prin care putem învăța ce anume dorește Dumnezeu să auzim. 

Ziua Cincizecimii și darul Duhului Sfânt oferit de Dumnezeu au făcut ca toți creștinii să aibă acces la auzirea vocii Tatălui. Și chiar dacă te gândești că tu nu cunoști vocea Lui, totuși, atunci când L-ai acceptat pe Isus Hristos în viața ta, ca Domnul și Mântuitorul tău personal – și în special atunci când puterea Duhului Sfânt se manifestă prin tine – tu devii o persoană împuternicită de Duhul. Știi ce înseamnă asta? Ești conectat deja să auzi vocea Sa. Vestea bună e aceea că Duhul lui Dumnezeu Însuși este în mine și în tine, prin urmare poate avea loc o conversație zilnică – dacă căutăm să fim parte din ea. 

Știind că Dumnezeu poate și dorește să îți vorbească, iată cinci moduri de bază prin care îți poate vorbi Dumnezeu:

Scriptura – În timp ce studiezi Cuvântul lui Dumnezeu, vei f în stare tot mai mult să discerni vocea Sa mai bine decât toate celelalte voci.

Rugăciunea – Avem nevoie să vorbim dar să și ascultăm ce are Dumnezeu să spună. Nu este un drum cu sens unic; trebuie să ne retragem într-un loc liniștit, unde să nu ne distragă nimic atenția, pentru a ne poziționa cât mai bine să auzim vocea Sa liniștită. Vei dori poate să ai un jurnal de rugăciune, capturând în el impresiile sau cuvintele pe care le auzi de la Dumnezeu.

O altă persoană – Dumnezeu vorbește uneori printr-o altă persoană pentru a te îndemna, întări sau mângâia. Aceasta se numește profeție personală.

Circumstanțe – Dumnezeu folosește circumstanțe din viața noastră pentru a ne vorbi. De exemplu, dacă dorești să dai zeciuiala din venitul tău, dar pe moment bugetul tău nu îți permite să pui deoparte 200 de lei, cât ar veni zeciuiala. Te rogi pentru acest lucru; în următoarea zi, te sună un prieten și îți spune că îți poate oferi o cazare gratuit unde mergi și realizezi atunci că asta te va ajuta să economisești exact 200 lei. E un exemplu în care Dumnezeu îți vorbește prin circumstanțe.

Vise și viziuni – Visele și viziunile sunt alte modalități scripturale prin care Dumnezeu vorbește astăzi.

Iată câțiva pași importanți pentru a auzi vocea lui Dumnezeu, într-o lume care ne asaltează zilnic simțurile:

  1. Dumnezeu te iubește și tânjește să-ți vorbească. Chiar dacă nu ai auzit niciodată până acum vocea lui Dumnezeu sau n-ai știut că încă mai vorbește și astăzi, El abia așteaptă să îți vorbească. Versetul
    care stă la baza acestui adevăr este Ioan 18:37.
  2. 2. Dumnezeu dorește să aibă o relație de intimitate cu tine. Mai mult decât o conversație, dorința lui Dumnezeu e să te umple cu dragostea și pacea Sa. Ești gata să-L lași să intre în viața ta? Vezi 1 Corinteni 14:1.
  3. Mulți oameni cred că Dumnezeu mai vorbește și astăzi, dar cred totuși că doar cei ce au chemarea de proroc pot auzi vocea Lui. Nu este nici adevărat, nici biblic! În timp ce doar anumiți oameni sunt chemați să fie proroci, toți creștinii sunt capabili să profețească. Vezi 1 Corinteni 14:1-5, 39.
  4. În timp ce îți acordezi urechea pentru a auzi mai clar vocea lui Dumnezeu, asigură-te că tot ceea ce faci se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrul acesta te va ajuta să discerni originea cuvântului primit și să fii sigur că este biblic și de la Dumnezeu. Vezi 1 Ioan 4:1-6.
  5. Înconjoară-te cu creștini evlavioși, credincioși Cuvântului, care te vor putea povățui și ajuta în căutarea ta de a auzi vocea lui Dumnezeu într-un mod mai clar și precis.
  6. Cere-I Duhului Sfânt să fie martorul tău lăuntric, să rezoneze la ceea ce este cu adevărat de la Dumnezeu. Vezi Ioan 10:27-29.
  7. Ia aminte la cele trei funcții majore pe care le îndeplinește o profeție, prezentate în 1 Corinteni 14:3: zidire (a construi, a clădi, a renova), sfătuire (a ajuta, a educa, a instrui) și mângâiere (a alina, a aduce pace, a empatiza).
  8. Pentru a auzi pe deplin vocea lui Dumnezeu și a discerne destinul Său pentru tine, e absolut necesar să te vindeci de orice răni ale trecutului sau naufragii emoționale, să rupi legămintele făcute cu tine însuți, să treci peste orice dezamăgire, să te ierți și să accepți harul și mila lui Dumnezeu. Vezi 1 Timotei 1:18-20, 2 Corinteni 5:17, 1 Petru 2:24, Romani 11:29, Marcu 4:9, 1 Ioan 3:22, Matei 19:26, Isaia 53:5, Luca 22:7, Matei 11:29, Psalmul 103:2, Romani 8:28 și Zaharia 4:10.
  9. Pe măsură ce ne vindecăm de rănile trecutului și lăsăm vocea lui Dumnezeu să pătrundă în mintea și în duhul nostru, trebuie să dăm la o parte orice obstacol sau blocaj rămas: așteptările neîmplinite, neascultarea și păcatul, necredința, amărăciunea, lupta spirituală, autoamăgirea și blocaje ale sufletului. Versetele cheie care ne ajută la dărâmarea acestor bariere sunt: Ioan 3:4, Marcu 29:23-24, Luca 17:6, Evrei 11.
  10. Este absolut necesar să verificăm acuratețea unui cuvânt profetic rostit pentru noi de către o altă persoană, înainte de a acționa în baza a ceea ce a fost rostit. Se aliniază cuvântul profetic la Cuvântul lui Dumnezeu? Este viața celui care a rostit cuvântul profetic plină de roada Duhului Sfânt (Galateni 5:22-23)? Există ceva anume care întinează cuvântul – se regăsește bunătatea lui Dumnezeu în acel cuvânt (Romani 2:4)? Este cuvântul rostit cu o atitudine de asprime sau critică, sau este constructiv (Psalmul 23:3)? Rezonează acel cuvânt cu Duhul Sfânt din tine (Ioan 14:16-17)? Este acel cuvânt susținut de mărturia a doi sau trei martori (2 Corinteni 13:1, Matei 18:20)? Se împlinește acel cuvânt la vremea pe care tu o estimezi că ar trebui să fie (Eclesiastul 3)?

În lumea aceasta, cu atât de multe voci care ne distrag atenția, trebuie să persistăm, să ne concentrăm să auzim vocea lui Dumnezeu. În căutarea ta neobosită de a-L auzi pe Domnul, El te va întâmpina. Și, la fel ca în cazul unui prieten apropiat, cu timpul vei începe să recunoști mai ușor tonul și timbrul vocii Sale. Și dacă ai o perioadă în care te lupți să auzi vocea lui Dumnezeu în mijlocul larmei din jur, nu uita că planurile Lui pentru tine sunt minunate și adevărate.

Extras din cartea „Tu ești, Doamne? Recunoaște-i vocea din mulțimea zgomotelor” – de Cindy Jacobs.

Comandă această carte, preț 15 lei – 0256.284.913, http://www.alfaomega.tv/librariecomenzi@alfaomega.tv.

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/viata-spirituala/intimitate-cu-dumnezeu/8164-cum-poti-auzi-vocea-lui-dumnezeu-

http://alfaomega.tv/viata-spirituala/intimitate-cu-dumnezeu/8164-cum-poti-auzi-vocea-lui-dumnezeu-2#axzz54vmyvqGI

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-poti-auzi-vocea-lui-dumnezeu/

Păcatul dezbinărilor

PUBLICAT PE FEBRUARIE 26, 2018DE DININIMAPENTRUTINE

Ești copilul lui Dumnezeu! Prin credință capeți șansa unui nou început. Cuceriți prin iubire, devenim prin jertfa lui Hristos CREȘTINI. Creștinul trece cuptorul încercărilor, are momente de criză existențială, momente în care luptele cu îndoiala și întunericul devin cumplite.

Însă, rămânând CURAT, CREDINCIOS lui Dumnezeu, vei CUNOAȘTE clipe de înălțare, de închinare autentică. Lângă Hristos ești fericit și liber! Rămâi liber! Când accepți mâna lui Dumnezeu și devii credincios (nu te naști credincios, ci devii!) au loc o serie de schimbări majore vizibile.

– Un statut;

– Un nou stăpân;

– O nouă șansă.

Dar, mai ales, un nou Dușman: Satan cel viclean, Balaurul din Apocalipsa care vrea și așteaptă să mânânce su etul, trupul și duhul tău. Ești într-un război cumplit, Diavolul luptă împotriva ta, folosind tot felul de arme ale întunericului:

– Împotrivește-te;

– Înarmează-te;

– Încrede-te în Dumnezeu.

Nu te lăsa învins. Nu accepta ispita altfel vei muri cu siguranță.

Diavolul te va lovi cu înverșunare, aducând:

– Durere;

– Descurajare;

– Depresie.

Va lovi în familie aducând:

– Divorț;

– Despărțire.

Va lovi în biserică aducând:

– Dezbinare.

Biblia, Cuvântul desăvârșit, ne arată că Diavolul rage ca un leu, încercând să ne înghită. Dorința lui Dumnezeu este UNITATEA în Biserică! Două cuvinte descriu dezbinarea:

– DICHOSTASIA – adică răzvrătire, diversiune, ce apare datorită unor învățături ce nu se sprijină pe Cuvânt;

– HAIRESIS – adică erezie, certuri de partide, spirit de partidă, divizare, adunare prin egoism.

Formele de manifestare:

1. Răspândirea de învățături false

– Faptele Apostolilor 20:30; – Filipeni 1:12;

– 1 Petru 2:1;

– Romani 16:18.

2. Revolta, adică nerecunoașterea autorității pe care Dumnezeu a pus-o, a instituit-o

– Nemulțumiri;

– Proteste;

– Boicotări (Iuda 19 , Iacov 4:1 ,Numeri 16:12).

3. Răutate, adică lipsa îngăduinței manifestată prin exploatarea greșelilor. Ca și oameni suntem supuși slăbiciunilor, greșelilor. Există categoria specială de oameni care au trăit și în vremea Mântuitorului: Căutătorii de greșeli, vânătorii. Extrem de atenți, acești oameni speciali exploatează orice greșeală, exploatând-o cu scopul de a produce explozii.

Care este Scopul Diavolului?

– Înlăturarea autorității divine sau suprimarea autorității; – Încătușarea și robia su etului;

-Învrăjbirea și luptele fraticite.

Semnele celor ce iubesc dezbinarea:

– IMATURITATEA;

– INCONSECVENȚA;

– IRONIA;

– IPOCRIZIA.

Păcatul dezbinărilor

Articole recente

“Poza” zilei

Rugăciune zilnică – Miercuri, 28 februarie

Misiunea Madagascar- Proiectul Radio Filadelfia

Conferință de fete: Vine sunt? Misiunea Hristic

„Marcus, Lois si Claudiu Hodisan ISUS PE CRUCE AI MURIT.”

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/pacatul-dezbinarilor/

Păcatul Construirii de Biserici

18 SEPTEMBRIE 2009

Cu mai puţin de trei săptămâni în urmă, Moscheea şi Universitatea Al-Azhar din Cairo – locul unde în luna iunie preşedintele Barack Hussein Obama şi-a ţinut acel mult lăudat discurs pentru lumea musulmană – au fost teatrul unei controverse care s-a terminat prost pentru creştini, ca de obicei.

Textul unui curs de drept

Totul a pornit de la învăţătură, de la textul unui curs despre moştenire şi testamente de la Facultatea de Drept a Universităţii Al-Azhar unde se stipulează următoarele: „Este interzis unei persoane să doneze bani pentru ceva care va conduce la un păcat, cum ar fi să doneze în testamentul său bani pentru construcţia unei biserici, a unui club de noapte, a unui cazino, pentru promovarea industriei alcoolului sau pentru construirea unui adăpost pentru îngrijirea porcilor, a pisicilor sau a câinilor.”

Dr. Naguib Gabraeel, preşedintele Egyptian Union Human Rights Organization s-a adresat o scrisoare Consiliului Musulman Egiptean în care a solicitat explicaţii în legătură cu temeinicia textului cursului şi cu echivalarea constructiei unei biserici cu un păcat. Gabraeel a cerut lămuriri şi în ce priveşte posibilitatea ca un musulman să consemneze în testament destinarea unor sume de bani pentru construirea unor biserici sau a unor aşezăminte monahale, ştiut fiind că unii creştini ortodocşi copţi din Egipt au făcut donaţii pentru construirea de moschei. În scrisoare s-a subliniat că în constituţia Egiptului este scris că religia creştină este un cult legal şi că bisericile sunt lăcaşe unde se slăveşte numele lui Dumnezeu.

Isus, sclavul lui Allah şi al lui Mohamed

Răspunsul Consiliului Musulman Egiptean a venit sub forma unui decret islamic sau fatwa, unde se reafirmă valabilitatea textului din cursul de drept şi se dau lămuriri teologige. Referitor la banii donaţi de un musulman pentru construirea de biserici fatwa este categorică, este un păcat deoarece creştinii cred că mântuirea le vine din credinţa în Isus ca Dumnezeu, în timp ce Coranul spune că Isus este „sclavul lui Allah …si Allah este unul”. Decretul islamic subliniază că Dumnezeu nu are fii şi că religia creştină este un fals cult monoteist, deviat de la „dreapta credinţă”. Unui musulman (este echivalat musulman cu credincios, n.m) care îl venerează doar pe Dumnezeu, îi este interzis să doneze bani pentru construirea unei biserici. Surse apropiate de Assyrian International News Agency au declarat sub protecţia anonimatului că „mulţi creştini consideră că această fatwa a expus adevărata atitudine faţă de biserică a autorităţilor religioase şi a celor guvernamentale.””

Revenind la textul cursului privind moştenirile şi testamentele, autorul Mohammed el-Meghrabbi merge şi mai departe: el spune că şi pentru un creştin este un lucru păcătos să doneze bani pentru construirea unei biserici, deoarece în islam este considerat ca un fapt ce îl îndepărtează de Allah.

Tantawi: Declaraţii şi Retractări

Muhammad Sayyid Tantawi este Marele Imam al Moscheii Al-Azhar şi Mare Sheikh al Universităţii Al-Azhar, iar conform declaraţiei profesorului Juan Cole, el este „autoritatea supremă” religioasă pentru un miliard de musulmani suniţi. O delegaţie a Egyptian Union Human Rights Organization s-a dus la Tantawi şi a protestat contra edictului Consiliului Musulman. Marele Imam Tantawi a spus că „religia, credinţa şi tot ceea ce un om crede este o relaţie între el şi Dumnezeul său”” şi a contrazis Consiliul pentru că „sharia nu-i împiedică pe musulmani să doneze pentru construirea de biserici, deoarece sunt banii lui liberi”.”

La mai puţin de 24 de ore de la vizita delegaţiei Egyptian Union Human Rights Organization, Tantawi şi-a retractat declaraţiile sub presiunea comunităţii islamice. Marele Imam a spus că membrii deegatiei l-au înţeles greşit, în pofida existenţei unor înregistrări ce au fost trimise către siturile web copte şi către media. Deşi s-a ordonat o investigaţie din partea Marelui Mufti egiptean Ali Gomaa şi a ministrului justiţiei cu privire la aspectele juridice ale emiterii acestei fatwa, sunt slabe speranţe că se va admite demnitatea egală a credinţei creştine faţă de islam. Toate informaţiile din media converg către concluzia că a construi o biserică în Egipt este un lucru aproape imposibil. Legea impune emiterea unui permis special pentru o biserică nouă – lucru necerut la o moscheie – care de regulă este refuzat sub diverse pretexte.

Abia acum capătă înţeles acea frază de început a discursului lui Obama de la Cairo, când a spus că Moscheia Al-Azhar şi Universitatea Al-Azhar „reprezintă armonia dintre tradiţie şi progres”. Avea dreptate Obama, de data asta păcatul nu este al său, există o armonie.

Test elaborat pe baza informaţiilor furnizate de agenţia Assyrian International News Agency.

http://inliniedreapta.net/pacatul-construirii-de-biserici/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/pacatul-construirii-de-biserici/

PATRU MOTIVE PENTRU CARE NU MERGI LA BISERICĂ

church2

Numeroase studii au arătat că frecventarea bisericii în Statele Unite este în declin. Având în vedere această dinamică, creștinii s-ar putea întreba ce este în spatele acestei tendințe și care ar fi modul în care s-ar putea implica pentru a inversa aceasta?

Cartea “De ce nimeni nu vrea să meargă la biserică” (Why Nobody Wants Church Anymore), lansată recent de soții Thom și Joani Schultz, oferă patru răspunsuri sau opțiuni la această problemă. Printre acestea biserica are nevoie de un nou sentiment de ospitalitate, o mai mare deschidere la schimbul de idei divergente, o smerenie adevărată și un accent pus pe providența lui Dumnezeu în epoca modernă, citează site-ul Blaze . Autorul oferă patru potențiale probleme și soluții bazate pe interviuri făcute de el și soția sa, Joani, cu americanii din întreaga țară:

1. Schultz susține că oamenii se simt judecați, asa că el propune o “ospitalitate radicală,” ceea ce înseamnă în esență ca biserica să îmbrățișeze o acceptarea deplină, a accepta oamenii așa cum sunt, așa cum făcea Hristos.

2) În ceea ce privește lipsa de dialog, Schultz încurajează “conversația fără frică”, ceea ce înseamnă că încorporează mai multe puncte de vedere în loc de a da doar o predică. ”Oamenii doresc să participe la conversație. Prin urmare trebuie încurajați oamenii să vorbescă cu îndrăzneală și să participe la schimbul de idei.”

3) Mulți credincioși și necredincioși spun că “creștinii sunt ipocriți” – și că această gândire este în creștere. Pentru a opri critica, autorul propune o smerenie autentică. A fi cu adevărat umil, fără să pari că ești mai presus de toți este esențial.

4) Sunt mulți care critică și spun că Dumnezeu este distant și mort, Schultz consideră că bisericile creștine ar trebui să-și reconcentreze mesajul cu privire la existența și puterea lui Dumnezeu. ”În multe biserici, fie că au uitat să vorbească despre Dumnezeu, fie când se menționează despre El, spun doar ceea ce a făcut în timpurile biblice”, a spus el. “Biblia este un instrument minunat de folosit … dar dacă spunem că Dumnezeu a acționat numai cu mii de ani în urmă, ne dă impresia că Dumnezeu a făcut numai lucruri bune, că a murit și a dispărut.”

Cu ani în urmă el a scris, de asemenea, o carte numită “De ce nu se învață prea mult la biserică”, prin care a șocat rezultatele unui sondaj care sunt:

– doar 12% din cei prezenți la predică spun că își aduc aminte a doua zi despre ce era vorba;
– 90% se gândesc la alte lucruri în timpul predicii;
– 33% spun că predicile sunt prea lungi;
– 11% dintre bărbați și 5% dintre femei susțin că la predica de duminică  se învață despre Dumnezeu.

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Primele patru motive pentru care oamenii nu vor să mergă la biserică – Stiri Crestine.ro

Patru motive pentru care Dumnezeu te face să aştepţi

PAȘTELE. UN TROC DE NEÎNȚELES.

Publicat pe 12 Aprilie 2017 de CrestinTotal.ro în Articole

 

A inceput Săptămâna Patimilor. Cu toții sțim ce urmează. Paștele. Mai jos câteva gânduri despre această sărbătoare. Va fi un text mai lung decât de obicei, poate vei găsi chiar și câteva clișee. Dar, înainte să judeci toate acestea, inclusiv rândurile de mai sus, acordă-ți puțin timp să chiar reflectezi la însemnătatea sărbătorii.

C.S. Lewis spunea că unele lucruri sunt iubite pentru că au valoare, pe când altele au valoare pentru că sunt iubite. Mă gândesc la noi. La noi, oamenii. Noi unde ne încadrăm ?

Îmi surprind un zâmbet ironic. Stau și mă gândesc. Oare ce valoare ne dăm? Ne atribuim valoarea impusă de noi, sau de oamenii din jurul nostru?

Valoare. Preț.

Ce fel de preț? Cel pe care vrem să îl afişăm noi sau cel pe care sunt dispuşi ceilalţi oameni să-l plătească?

Încă de mici descoperim ce ne place. Stabilim o valoare lucrurilor. Un preț. Credem că ne putem crește propria valoare acumulând cât mai multe lucruri în jurul nostru. Investim în noi. Într-un statut social, realizări pe plan profesional, intelectual, financiar. Timp. Resurse. Lecții. Greșeli. Eșecuri. Bucurii. Vânătăi…

Începem să ne stabilim prețul.

Simțim că avem multe de oferit. Începem să căutăm în mulţime cumpărători, şi, normal, vrem să negociem cât mai sus. Suntem subiectivi, nu avem cum altfel să fim, așa că ajungem să ne păcălim. Ne vindem mult prea ieftin. Ne vindem mult prea scump.

Cum ar fi dacă nu am fixa niciun preț? Dacă am măsura valoarea lucrurilor prin prisma iubirii ?

Sunt om. Știu cât de greu e să iubești oamenii. Să te iubești pe tine. Să îi iubești pe cei din jur. Dacă am măsura prețul lucrurilor în funcție de iubirea noastră, ele nu ar mai fi prea valoroase…

Eu nu aș putea considera valoros un lucru stricat, nefuncțional. De ce aș face așa ceva ? Doar sunt om, sunt egoistă, vreau ce e mai bun pentru mine. Dar dacă aș ști că, dându-mi la troc cel mai de preț lucru pentru un obiect defect, schimbul ar repara obiectul defect și astfel el ar putea valora mult mai mult decât înainte?

Să nu fixez niciun preț și să măsor valoarea lucrurilor prin prisma iubirii? Nu. Nici vorbă. Cu ce mă ajută să-mi sacrific ceva atât de valoros pentru ceva mult prea nesemnificativ pentru mine? Sunt om. Atribui prețuri lucrurilor prin prisma mea. Iubesc cum și cât vreau. De ce aș acționa altfel?

Da. Sunt om. Ființă superioară.

Acum.Dar după? După toate lucrurile rele și greșite pe care le fac? Ce îmi acordă toată această superioritate? Ce îmi dă valoarea aceasta atât de ridicată pe care pretind că o am? Dacă valoarea mi s-ar da după faptele mele, eu, ființa asta superioară ce sunt, nu sunt cu defect? Funcționez eu oare perfect? Nu sunt eu cumva un rebut plin de fisuri acumulate din mult prea multele lupte cu viața ?

Sunt om. Ființă defectă. Ființă instabilă.

Eu nu pot iubi ceva defect. Dar cunosc pe Cineva care poate. Pe Cineva care a dat ceva perfect și imaculat, pe ceva distrus și stricat. Pe Cineva care poate atribui prețul unui lucru nu în funcție de valoarea propriu-zisă a acestuia, ci în funcție de iubirea Lui pentru el.

Sunt om. Unde mă încadrez? În valoarea dată de prețul pe care îl afișez eu, sau în prețul pe care sunt dispuși ceilalți oameni să îl plătească?

Mă încadrez într-o altfel de valoare. Mă încadrez într-o valoare dată de dragoste. De o dragoste care nu caută folosul său. O dragoste care a suferit totul ca să mi se recunoască valoarea.

Sunt om și am valoare pentru că sunt iubit.

Atât de iubit încât Cel ce n-a cunoscut nici un păcat a fost făcut păcat pentru mine.

Defectele și greșelile care îmi murdăreau valoarea au fost curățate prin trocul singurului lucru perfect de pe acest pământ, Isus, cu mine.

Sunt valoros pentru că am avut valoare pentru El mai întâi. Patimile Lui dovedesc acest lucru.

Sursa foto: aici

sursa articol: http://tineri.betania.ro/pastele-un-troc-neinteles/

PAȘTELE. UN TROC DE NEÎNȚELES.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/pastele-un-troc-de-neinteles/

Există intoleranţă religioasă? de Caius Obeada

Nostra Aetate   În Zilele Noastre

Există intoleranţă religioasă?

de Caius Obeada

  Octavian C. Obeada, Presedintele Misiunii Vox Dei

Trăim vremuri în care conceptul de toleranţă îşi face o apariţie nu numai pe scena politică-socială a lumii, însă şi în lumea creştină, punând o greutate pe umerii pastorilor şi a liderilor baptişti în a explica înţelesul unei toleranţe acceptabile, pe care am putea să o găsim pe paginile Bibliei. Având în vedere complexitatea subiectului, am împărţit subiectul de studiu în 3 secţiuni:

> Toleranţa sau intoleranţa lui Dumnezeu

> Toleranţa sau intoleranţa socială

> Toleranţa sau intoleranţa creştin Baptistă

Cele 3 secţiuni vor încerca să explice timpurile, schimbările social–politice cu care societatea este confruntată, încercând să ajungem la o înţelegere personală a unei trăiri creştine, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Înainte de a începe studiul toleranţei, ar trebui să avem o înţelegere a acestui termen, aşa cum îl găsim pe paginile dicţionarului limbii romane:

Tolera – a îngădui, a permite o situaţie, un fapt (nepermis); a trece cu vederea.

Încercând să înţelegem toleranţa, actul de a îngădui sau a trece cu vederea un fapt, vom putea înţelege nu numai în termeni teologici natura lui Dumnezeu, însă şi mai important, vom ajunge să înţelegem linia de trăire pe care un creştin Nou Testamental o are în Hristos. Acest articol nu pretinde să cerceteze toate laturile trăiri creştine, însă încearcă să sublinieze unele aspecte importante trăirii în toleranţă sau intoleranţă creştină.

Toleranţa sau Intoleranţa lui Dumnezeu

Oricine ar citii Scripturile pentru prima data, rămâne şocat sau mai puţin şocat (în funcţie de înţelegerea socială pe care o are în viaţă) de legile şi poruncile lui Dumnezeu din Vechiul Testament.  De exemplu: „Cine aduce jertfa altor dumnezei decât Domnului singur, să fie nimicit cu desăvârşire” (Exod 22:20).

Prin această poruncă, nu există toleranţă religioasa în Israel. În termenii de astăzi orice musulman, budist, adept al New Age ar fi fost omorât.

„Omul care, din mândrie, nu va asculta de preotul pus acolo ca să slujească Domnului, Dumnezeului tău, sau care nu va asculta de judecător, omul acela să fie pedepsit cu moartea” (Deuteronom 17:12).

Mulţi preoţi ortodocşi ar dori ca această lege să fie legea României. Unii chiar crezând că această lege este legea străbună a tradiţiei ortodoxe nu se simt obligaţi să-si exprime o toleranţă religioasă, bazându-se pe autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, în actele de violenţă pe care le săvârşesc împotriva „sectanţilor” baptişti.

Dacă se ajunge ca o persoană creştina să fie de o orientare social-liberal-pacifistă, care prin toate acţiunile se caută pacea indiferent de circumstanţe, acţiunile şi poruncile lui Dumnezeu date poporului ales (Israel) devÎn şocante, în multe cazuri punând persoana respectivă în poziţia de a nega existenţa unui Dumnezeu, care ar putea să poruncească acţiuni criminale. Datorită acestei orientări sociale, oamenii au ajuns să îmbrăţişeze teologia liberală, ajungând să interpreteze Vechiul Testament ca o colecţie folcloristică de poveşti tradiţional-evreieşti. Dând o interpretare folcloristică textelor din Vechiul Testament, aceştia ajung să păstreze onoarea şi imaginea unui Dumnezeu tolerant care s-ar putea vedea prin imaginea lui Isus Hristos, aşa cum este descrisă pe paginile Noului Testament.

Mergând în extrema opusă teologiei liberale, conservativii susţin înţelegerea unui Dumnezeu exclusiv care, indiferent de starea omului şi a înclinaţiilor pe care acesta le-ar avea, El decide planul de acţiune care aduce slavă şi plăcere Dumnezeirii. Într-o poziţie de mijloc sunt cei de orientare moderată care încearcă să dea o explicaţie ce ar trebuii să împace cele două partide, raţionalizând contentul textelor biblice ale Vechiului şi Noului Testament, folosind o linie de mijloc, acceptabilă societăţii în care trăim.

Încercarea de a explica (în termeni teologici) caracterul şi natura lui Dumnezeu, devine un chin teologic pentru a-i putea împăca pe toţi, astfel că  prin natura lucrurilor, o serie de teologi se opun sau se alătură înţelegerii pe care ai încerca să o expui. Printr-o cercetare atentă a Scripturilor, o atenţie deosebită este pusă pe lipsa cuvântului „toleranţă”, sau a conceptului de toleranţă din partea lui Dumnezeu. O persoană care studiază „teologia proprie”, ajunge să cunoască sau să înţeleagă caracterul şi natura lui Dumnezeu manifestata în atributele fiinţei Sale: eternitatea, imuabilitatea (de neschimbat), invizibilitatea, de neînţeles, atotştiinţa, omniprezenţa, sfinţenia, dreptatea, cunoştinţa, înţelepciunea, dragostea, credincioşia, mila, gelozia. Dintre toate atributele găsite pe paginile Bibliei, atributul toleranţei este unul care lipseşte.

De exemplu, Dumnezeu ne este prezentat ca un Dumnezeu Sfânt, în care nu se găseşte răutate sau păcat. Rezultatul păcatului în prezenta Sfinţeniei lui Dumnezeu produce moarte; moartea fiind rezultatul unei intoleranţe a lui Dumnezeu, nu datorită voinţei Sale, ci datorită caracterului Sau, aşa cum apa stinge focul, sau gheaţa se topeşte la căldură. Incapacitatea de toleranţă în privinţa păcatului se datorează naturii divine, nu a unei voinţe personale de a pedepsi păcatul prin moarte.

Descrierea caracteristicilor lui Dumnezeu sunt făcute în termeni ai perfecţiunii, în care toate lucrurile sunt făcute în perfecţie. Perfecţiunea lui Dumnezeu descrie un atribut a unei dragoste perfecte, ceea ce ne pune într-o situaţie problematică de a putea justifica cât de perfectă este această dragoste care, în acelaşi timp, este „criminală”, separa pe om de şansa unei relaţii cu Dumnezeul veşniciei. Devine o imposibilitate înţelegerea dragostei lui Dumnezeu, egală cu sentimentul urii, descrisă pe paginile Bibliei, între manifestarea dragostei faţă de o creatură regenerată şi perfecţiunea urii împotriva unei creaturi aflate în păcat.

Teologi din diferite timpuri şi confesiuni religioase au sărit la oportunitatea exegetică de explicare a acestei dragoste, încercând să împace natura perfectă a lui Dumnezeu, între dragoste şi ură. În general, există cel puţin 3 opinii care explică combinaţia dragostei şi urii lui Dumnezeu:

  1. Opinia Augustină – care mai târziu a fost preluată de Luther, Calvin şi de alţi teologi reformaţi – susţine că dragostea lui Dumnezeu este manifestată în Dumnezeire, faţă de Isus Hristos care, la rândul Său, manifestă o dragoste perfecta faţă de cei care au fost aleşi din veşnicie de către Tatăl să slujească Fiului. Această dragoste este o dragoste a perfecţiunii, intoleranţa faţă de caracterul şi natura umană, manifestarea harului fiind manifestata exclusiv a celor aleşi. Restul umanităţii, datorită încălcării legământului Adamic, sunt condamnaţi morţii, în ura şi răzbunarea perfecţiunii Dumnezeieşti.
  2. Opinia Pelegiană – care mai târziu a fost modificată de Arminius – dă o înţelegere a unei dragoste perfecte prin care Dumnezeu dă şansa de viaţă tuturor celor care iniţiază o legătură şi o restabilire spirituală cu Dumnezeul dragostei. Această opinie susţine că Dumnezeu este inclusiv, dând posibilitatea reabilitării tuturor, însă din cauza caracterului uman, numai un număr de persoane din toate timpurile ajung să intre în favoarea dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, El este un Dumnezeu tolerant, care dă o şansa infinită omului, chiar şi şansa de al respinge după ce mai întâi l-a ales. Cei care sunt de această opinie au ajuns să accepte şi ideea unei evoluţii Darviniste în creaţie, acceptând ca Cuvânt a lui Dumnezeu numai ceea ce provine din gura lui Dumnezeu, restul scrierilor fiind povestiri sau date istorice, completarea înţelegerii Dumnezeului creaţiei.
  3. O alta opinie, care încearcă să explice dragostea lui Dumnezeu în termeni universali, susţine o dragoste infinită care produce o mântuire universală în care toată creaţia este inclusă. Această teorie explică faptul că atributul lui Dumnezeu de dragoste ajunge să depăşească atributul dreptăţii (prin care un păcătos primeşte moartea), planul Mântuirii fiind un plan universal de recuperare a întregii umanităţi.

Primele două opinii sunt dezbătute de cel puţin 2000 de ani, a treia fiind mai limitată în scop şi număr de preponderenţi. Este un Dumnezeu al dragostei un Dumnezeu intolerant? În termeni generali se poate spune că există o aparenţă a unei toleranţe, o îngăduire a celor care nu sunt într-o relaţie cu Dumnezeu, la viaţă. Daca ne uităm la natura lucrurilor, putem observa că şi cel credincios şi cel necredincios trăiesc împreună până la data când le este scris. În termeni limitaţi, în contextul universal al creaţiei lui Dumnezeu, există o manifestare a intoleranţei lui Dumnezeu în manifestările divine ale Universului. Scriptura ne indica cu certitudine o intoleranţă a lui Dumnezeu, nu numai prin atributele perfecţiunii, dar chiar şi prin natura lui Dumnezeu, devenind o imposibilitate de a descrie un Dumnezeu tolerant faţă de păcătoşenia creaturii.

Inexistenţa cuvântului toleranţă pe paginile Bibliei, sau cel puţin a ideii care să exprime o îngăduire mai puţÎn perfectă decât perfecţiunea Dumnezeirii, ne pune într-o poziţie radicală, în care creştini baptişti conservativi susţin existenta unui Dumnezeu limitat în capacitatea de dragoste şi de acceptare a unei creaţii imperfecte. Această înţelegere a influenţat şi influenţează pe mulţi teologi, pastori şi creştini spre a exprima şi susţine o doctrină radicală a perfecţiunii lui Dumnezeu în Creaţie. Caracterul şi natura lui Dumnezeu sunt explicate nu în funcţie de termenii, opiniile şi înţelegerile unei creaturi limitate, ci din acţiunile şi natura Dumnezeirii manifestată în Creaţie şi pe paginile Sfintei Scripturi. Este diferenţă mare să faci un portret a Dumnezeirii în baza unui precept, şi este cu totul altceva să faci un portret al Dumnezeirii în baza caracterului, naturii şi a manifestării pe care o vedem în creaţie.

În opinia baptistă conservatoare, Dumnezeu este un Dumnezeu intolerant în contextul păcatului şi a stării de păcat în care omul se complace, tolerant în termeni generali, dând posibilitate de viaţă fizică tuturor care s-au născut vreodată în creaţia Sa. Balanţa intoleranţei este bine definită şi limitată în contextul în care este folosită.

Toleranţa sau Intoleranţa Socială

Trecând de la termeni teologici la termeni sociali, se pune întrebarea atitudinii sociale faţă de o gamă aşa de variată de confesiuni de credinţă, religii sau practici, în care fiecare îşi slujeşte dumnezeului sau propriu. Daca în secolele trecute o manifestare de intoleranţă a fost manifestată de religia care era la puterea guvernantă, secolul XXI aduce o schimbare în aspectul social, o toleranţă absolută fiind norma generală de încadrare în societatea  capitalistă a vestului.

Sunt ţări care, de abia ieşite de sub jugul regimului totalitar comunist, se ajustează ideii toleranţei religioase, însă în acelaşi timp mai sunt ţări totalitare în care o singură religie este acceptată, şi anume cea pe care guvernul o susţine prin forţa militară, a legilor de guvernare şi a practicilor culturale. Ca exemplu se poate da o serie de ţări musulmane unde totalitarismul este o normă generală, unde societatea este lipsită de orice posibilitate de exprimare religioasă, fie ea creştină sau de altă natură.

Ce se poate învăţa de pe paginile Scripturii în ce priveşte o toleranţă social creştină? Putem găsi o încurajare a unei toleranţe religioase pe paginile Bibliei?

Sunt întrebări care au o serie de răspunsuri, depinzând de cine este întrebat şi viziunea obiectivă a încadrării credinţei pe care o are şi, de sigur, societatea în care trăieşte. De exemplu, în România şi în alte ţări în care majoritatea confesională sunt ortodocşi, există tendinţe totalitare susţinute prin tactici extremiste de violenţă, norma teroristă susţinută la nivel naţional de însăşi liderii bisericii Ortodoxe. Frica pierderii puteri şi a controlului enoriaşilor a făcut ca Biserica Ortodoxă să dea vina pe practicile evangheliste baptiste şi Neo Protestante, care au dus la pierderea numărului susţinător a puterii de majoritate. Biserica Ortodoxă a ajuns să pună în practică metode de control social, părăsind învăţăturile Biblice în favoarea unui sistem de control organizator secular.

Dacă Biserica Ortodoxă încearcă să controleze societatea prin acţiuni şi tradiţii din secolele medievale, prin folosirea terorii şi a forţei, ce putem spune de schimbările sociale din vest? O societate în care creştinătatea este o majoritate poate să practice o toleranţă faţă de noul val social de acceptare, în care diferite practici condamnate în secolele trecute au ajuns să fie o virtute? Care este atitudinea baptista faţă de valul corectitudinii politice prin care mişcările homosexualilor îşi împing agenda social-politică? Care este atitudinea socială a baptiştilor când valul secularismului împinge agenda restricţiei manifestării creştine în şcoli, guvern şi în locurile publice? Am ajuns oare ca în numele toleranţei să ne pierdem identitatea, drepturile şi practicile baptiste? Ar trebui oare să recurgem la sistemul ortodox de păstrare a tradiţiei şi a practicilor creştine?

Acestea sunt o serie de întrebări care necesită o atenţie deosebită, având în vedere că sistemul social în care trăim poate să fie influenţat de valorile morale pe care majoritatea şi-o exprimă. Uitându-ne la trecutul istoric a Israelului, vedem necesitatea unei intoleranţe absolute de păstrare a practicilor şi credinţei în singurul Dumnezeu Iehova. Abaterea naţionala de la legea lui Dumnezeu a dus Israelul la o serie de consecinţe în care identitatea naţională a fost de multe ori în pericolul de extirpare. Exilul în Babilon îi aduce aproape de o pierdere totală a identităţii, însă providenţa lui Dumnezeu şi existenţa profeţilor le aduce aminte de legământul poporului cu Dumnezeu, dând şansa unei recuperări şi reîntoarceri în ţara promisă.

Influenţa sistemului cultural acumulat din Babilon, iar mai târziu de la greci şi romani, influenţează poporul Israel la o nouă atitudine socială în care societatea devine mai sensibilă schimbărilor istorice, legile romane purtând o toleranţă religioasa de identitate a poporului care era sub tributul Romei. Taxele şi respectarea legilor romane au dat posibilitatea unei toleranţa religioase, în acelaşi sistem religios. Astfel, în timpul Domnului Isus Hristos, întâlnim o serie de partide sau „confesiuni de credinţă” (cum le-am numi în zilele noastre), supravieţuind autonom, fiecare dintre ele încercând să aibă o influenţă în societatea evreiască a timpului.

Farisei care erau în jur de 4000 de membri, au încercat să păstreze şi să influenţeze societatea spre o trăire legalistă după normele şi legile Mozaice, aşa cum au fost definite de partida fariseică. Saducheii au încercat să controleze latura politică iudaică, încercând să-şi menţină statutul de control al marelui preot, cu o influenţă majoră asupra casei monarhice de la Ierusalim. Zeloţii erau partidul naţionalist care se lupta împotriva subjugării romane, instigând poporul la revoltă. Esenii erau izolaţi de societatea seculară a timpului, recurgând la un monasticism izolat în deşertul Israelului, folosindu-se de un sistem social restrâns prin care bunul fiecăruia aparţinea tuturor, un sistem pre-medieval comunist.

În contextul istoric a timpului, Isus a trăit dând dovadă de o învăţătură tolerantă în societate. Făcând această precizare, trebuie atrasă atenţia asupra toleranţei pe care Isus a trăit-o. Încercând să înţelegem toleranţa sau intoleranţa în context social, viaţa lui Isus şi practicile găsite pe paginile Noului Testament atestă o schimbare social-religioasă, în care unui urmaş a lui Hristos i se cerea să recunoască:

guvernul politic
să nu recurgă la metode violente în susţinerea şi practicarea credinţei
acceptării unei convenienţe sociale în care un respect reciproc este avansat.

Guvernul politic

Una din afirmaţiile domnului Isus cu referire la recunoaşterea unui guvern, o găsim scrisa în Matei 22:15-22. Fariseii au încercat „sa-L prindă cu vorba pe Isus”, demonstrând un naţionalism care l-ar fi identificat cu zeloţii. Fariseii îl întreabă: „Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” (Matei 22:17), o întrebare care încearcă să-l învinuiască pe Isus de naţionalism, de intoleranţă religioasă, de nesupunere faţă de conducerea guvernamentală a timpului. În contextul social al timpului, Isus le răspunde: „Atunci El le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21)

Răspunsul lui Isus încapsulează  realitatea societăţii în care a trăit, demonstrând o separare social-religioasă, în care responsabilităţile sociale nu trebuiesc confundate cu responsabilităţile religioase. Responsabilitatea de cetăţean nu este absolvită sau eliminată de apartenenţa religioasă sau confesionala la care aderi. Isus se supune legilor guvernamentale, se supune responsabilităţilor sociale, însă niciodată nu se supune normelor morale a societăţii în care trăieşte.

Apostolul Pavel, care pe o perioadă de 3 ani şi jumate a stat la picioarele Domnului Isus, în deşertul Arabiei, continua învăţătura Domnului Isus în Epistola către Romani, unde găsim scris: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” (Romani 13:1).

Pavel învaţă o supunere, el nu foloseşte termenul de „toleranţa” faţă de guvern. El ne învaţă, aşa cum a făcut-o şi Domnul Isus, o trăire şi o responsabilitate civică în societatea în care ne-am născut. Folosirea cuvântului „toleranţa”, nu se poate folosi în contextul unui cetăţean faţă de un guvern. Ca să poţi fi tolerant faţă de ceva trebuie să fi la acelaşi nivel de comparaţie. Un guvern poate să fie tolerant faţă de un alt guvern, aşa cum America ar fi tolerantă faţă de Cuba. Despre un cetăţean nu se poate spune că este tolerant faţă de guvern atâta timp cât nu are capacitatea şi nivelul de a oferi ceva alternativ. Isus şi Pavel ne învaţă să fim cetăţeni exemplari. Pavel continuă să ne înveţe cum să trăim în societate scriind următoarele cuvinte: „Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” (Romani 13:7).

Acest verset da soluţia unei trăiri într-o societate indiferent de contextul istoric în care ne aflăm. Indiferent că trăim în vremea romană, sau în timpurile comuniste sau capitaliste ale Americii, principiul biblic de responsabilitate socială este valabil pentru toţi copiii lui Dumnezeu. Nimic nu ne îndreptăţeşte să ne răzvrătim, făcând uzanţă de violenţă în încercare schimbării structurii sociale. Scriptura ne învaţă că aceste guverne sunt slujitorul lui Dumnezeu pentru binele nostru (Romani 13:4).

Aceasta înseamnă ca un credincios nu trebuie să fie implicat în responsabilităţile sociale şi drepturile legale de vot sau de nemulţumire a stării sociale în care trăim?

Credinciosul este încurajat de Scripturi să fie implicat în datoriile cetăţeneşti pe care legea le stipulează. Un bun cetăţean îşi exersează toate drepturile pe care le are, fie la vot, fie la un protest pacific, sau la un referendum. Ceea ce credinciosul nu este încurajat să facă este de a nu se identifica cu mişcări sociale care încurajează violenţa, care recurg la metode teroriste, sau de ataşament faţă de forţe străine de schimbare de regim, fiind folosiţi ca spioni împotriva ţării şi societăţii în care trăieşte spre beneficiul extern a unei ţări duşmane. Un cetăţean creştin este un patriot care nu-şi vinde ţara, care îşi face datoria faţă de ţară, limitat de credinţa şi practica pe care o găsim în învăţăturile Domnului Isus şi a apostolilor.

Un copil a lui Dumnezeu îşi manifesta dragostea faţă de Mântuitorul său fiind o lumina nu numai în trăirea de zi cu zi în societatea în care a fost născut, dar şi în exemplu responsabilităţii legale de cetăţean, fiind exemplul Domnului Isus. Un credincios nu este tolerant faţă de  guvern şi nu poate să-şi abandoneze responsabilitatea socială în numele religiei. Urmând exemplu Domnului, fiecare credincios baptist este un exemplu creştin de trăire şi încadrare în responsabilităţile sociale pe care le are un cetăţean. Mărturisirea de Credinţă Baptistă de la Londra din 1689, atestă subordonarea civică faţă de puterea guvernatoare care coordonează societatea în care trăim.

Violenţe în Susţinerea şi Practicarea Credinţei

În afara responsabilităţii pe care fiecare cetăţean o are faţă de societatea în care trăieşte, un alt aspect de discuţie este găsit în tendinţele social-religioase prin care o denominaţie sau o putere religioasă încearcă să impune norme sociale religioase peste restul organizaţiilor care sunt în societate. Ca exemplu se poate da situaţia intoleranţei de care da dovada biserica Ortodoxă faţă de mişcările evanghelice din România.

Poate o mişcare religioasa sau o denominaţie care îşi menţine o majoritate să forţeze alte denominaţii spre o extirpare naţională? Există o justificare în atitudinea bisericii Ortodoxe de a extermina orice mişcare sau biserică Evanghelică? Există această împuternicire pe paginile Scripturii?

Dacă am fi evrei şi am trăi sub legământul pe care poporul l-a făcut cu Dumnezeu prin Moise, am putea spune cu certitudine că există o justificare şi o împuternicire Dumnezeiască prin care orice toleranţă religioasa să fie exterminată. Însă, datorita faptului că Biserica Ortodoxă sau biserica Evanghelică în America nu au un mandat divin de susţinere şi apărare a unui legământ divin, orice religie sau denominaţie care se află la putere nu are autoritatea şi mandatul divin de a-şi menţine majoritatea, sau influenţa politica socială în societate, căutând distrugerea restului confesiunilor religioase.

Isus Hristos nu a încurajat pe ucenici spre o manifestare violentă, îndemnând societatea la o rebeliune împotriva mişcării Fariseilor sau a Saducheilor. Isus a încurajat o toleranţă sociala de coexistenţă, ucenicii şi urmaşii Domnului, fiind înfruntaţi să se încadreze în societatea în care trăiesc, contribuind responsabil la necesităţile sociale şi la o pace de coexistenţă a diferitelor confesiuni religioase. Toleranţa pe care Isus a demonstrat-o nu îşi găseşte sursa într-o acceptare religioasă, de practică şi credinţă. Isus nu a căutat o cooperare şi o unificare a mişcărilor evreieşti sub o umbrelă ecumenică.

Isus îşi păstrează identitatea istorică a bisericii primare fără să ceară aprobarea de existenţă a puterii religioase manifestată prin Sacerdoţi sau Fariseii. El încurajează o toleranţă socială de integrare în societate, unde un fariseu, un sacerdot, zelot, esenian sau creştin, convieţuiesc în pace şi armonie, fiecare fiind un urmaş şi un practician al încredinţării pe care a primit-o. Biserica primară nu a fost încurajată la o răzvrătire social-politică prin care sa ajungă la putere, ci încurajarea primită din partea lui Hristos a fost o convieţuire socială, în care fiecare creştin să-şi manifeste responsabilitatea socială pe care o are.

Intoleranţa social-religioasă pe care o găsim în România, manifestată prin actele de violenţă a preoţimi ortodoxe, nu îşi are justificarea pe paginile Scripturii sau în cadru legilor care ajută societatea românească să convieţuiască în pace şi armonie. Dacă preoţii şi creştinii ortodocşi ar folosi exemplul Scripturii şi ar respecta legile care ne fac să convieţuim în pace şi armonie, nu am fi găsit aşa de multe cazuri de violenţă religioasă, în unele cazuri ajungându-se la acte criminale condamnate de legile statului românesc.

Nici o societate a vestului care a început să devină o normă internaţională de democraţie şi libertate religioasă nu impune restricţii de manifestare religioasă. Constituţia Americii este una dintre singurele constituţii care acordă o libertate de exprimare fiecărui cetăţean, încurajând societatea la convenienţa în care practicile religioase să fie egale pentru fiecare cetăţean. Libertatea religioasă de exprimare pe care o are fiecare cetăţean, îl face, şi îi dă dreptul de a-şi găsi locul şi preferinţa religioasă în practicarea credinţei pe care o are. Scriptura nu învaţă violenţa ca metodă de supravieţuire în societate. Religia nu îşi găseşte un partener politic pentru a-şi menţine puterea sau influenţa.

În istoria baptistă nici o societate nu s-a putut bucura de o cooperare politico-religioasă prin care baptişti să influenţeze puterea guvernatoare a unui partid politic. Separarea dintre religie şi guvern a fost şi este una din normele de practică creştină a baptiştilor din toate timpurile. Majoritatea baptistă din America nu a justificat şi nu justifică promovarea practicilor şi a credinţei baptiste. Mărturisirea de Credinţa baptistă exprimă în mod explicit şi implicit o separare între forţa politică guvernamentală şi biserica. Baptismul nu a promovat niciodată un sistem eclesiastic care să conducă afacerile guvernatoare ale unei tari, şi nu s-a alăturat unor forţe politice care să-i favorizeze din punct de vedere social-politic în detrimentul altor confesiuni religioase.

Biserica Baptistă îşi menţine practica şi încredinţarea unei separări social-politice, însă încurajează participarea fiecărui baptist la viaţa socială şi la responsabilităţile civice pe care fiecare dintre noi trebuie să le îndeplinească. Trăirea şi convieţuirea cu alte mişcări religioase este o normă de viaţă încurajată de exemplul Domnului Isus şi de apostolii bisericii primare.

Acceptarea unei Convenienţe Sociale

Aşa cum am precizat anterior, Scriptura nu încurajează nici o mişcare religioasa spre o aspiraţie politică de guvernare. Ucenicilor nu li s-a încredinţat chemarea de a fi miniştrii în naţiunea în care s-au născut.  Ei nu au fost îndrumaţi să trăiască în pace numai cu vecinii şi societatea în care şi-au câştigat pâinea, însă li s-a poruncit o trăire şi o responsabilitate civică exemplară.

În acest context, una dintre aceste responsabilităţi este apartenenţa la un partid politic şi aderarea la nivel organizator sau individual la sistemul politic al ţării. La nivel organizator, nici o biserică nu are chemarea sau împuternicirea de a colabora sau de a aparţine unei colaborări politice. Bisericii Domnului Isus nu i s-a dat porunca de a se alătura la o putere guvernamentală. În ceea ce priveşte responsabilităţile sociale, fiecare cetăţean este responsabil să-şi împlinească responsabilităţile civice.

De exemplu, prin legile statului Român, fiecare tânăr trebuie să se înscrie şi să termine un stagiu militar. Fiecare cetăţean este încurajat să participe la viaţă socială, aderând la un partid politic care s-ar apropia normelor morale şi sociale pe care le-ar avea.

Poate un creştin baptist să participe în viaţă politică? Exista oare o justificare în apartenenţa individuală la viaţă politico-socială?

Răspunsul este un categoric DA. Un baptist este încurajat nu numai să-şi trăiască credinţa şi practica baptistă, însă este încurajat şi să-şi împlinească datoria de cetăţean, participând în procesul politic al ţării în care trăieşte, atâta timp cât normele politice nu sunt împotriva practicii şi credinţei baptiste. Un astfel de cetăţean care prin procesul politic ajunge la un nivel de influenţă socială nu va fi justificat sub nici o formă să-şi  implementeze o agendă religioasă de extindere şi îndoctrinare forţată a credinţei pe care o are.

Un astfel de individ nu are nici o justificare de a practica intoleranţa faţă de un partid oponent, aducându-şi aminte că scopul alegerii politice pe care a câştigat-o în procesul politic nu îl justifică la implementarea unei îndoctrinări forţate, în care intoleranţa religioasa să fie alimentată de o ură şi respingere socială a celor care sunt în opoziţie. Un creştin baptist, pus într-o poziţie social-politică nu îşi abuzează puterea printr-o intoleranţă faţă de partidele de opoziţie, recurgând la manipulări politice, violenţă sau încurajarea la o subordonare a societăţii faţă de normele sociale prin care o ţara îşi justifică existenţa.

La nivel individual, de responsabilitate civică, la fel ca şi o responsabilitate politică, creştinul baptist nu recurge la o intoleranţă politică religioasă, folosindu-se de credinţă sau de organizaţii religioase pentru a-şi duce la îndeplinire planurile de supravieţuire religioasă. Nici o biserică baptistă nu se va alătura la un sistem violent de câştigare a puterii politice a unui individ, fie el baptist sau de oricare altă credinţa. Scriptura promovează o toleranţă socială în care societatea convieţuieşte în multitudinea ideilor politice şi guvernamentale, fiecare aparat politic încercând să producă o societate cât mai bogată în resurse sociale, care ar produce ulterior o viaţă şi o existenţă mai bună fiecărui cetăţean.

Toleranţa sau Intoleranţa Creştin Baptistă

Tratând diferite aspecte ale toleranţei sociale, politice şi religioase, am ajuns să tratăm intoleranţa sau toleranţa creştin baptistă la nivel personal, încercând să înţelegem normele morale pe care un baptist le are. Societatea secolului XXI a adus o serie de manifestări social-politice, care nu au existat în trecut. De exemplu, mişcarea ecologistă, în care o intoleranţa absolută împotriva oricărei surse de contaminare, extindere industrială, poluare, şi-au găsit existenţa şi justificarea într-o serie de organizaţii, unele mai pacifiste, altele alăturându-se mişcărilor extremiste, violenţa fiind resursa principală de avansare a agendei şi mesajului mişcării respective. Un alt exemplu se poate găsi în mişcare seculară în care orice relicvă sau reprezentare religioasă, este forţată să fie mutată de pe proprietăţile publice guvernamentale. O serie de noi mişcări au apărut, purtând o serie de noi idei şi cerinţe de acceptare socială.

În faţă acestor schimbări sociale, poate un creştin baptist să rămână indiferent, dând dovadă de o toleranţă sociala?

Ca să înţelegem atitudinea baptistă în contextul toleranţei, trebuie să înţelegem implicaţia toleranţei ca individ creştin baptist, iar mai târziu o să analizăm spiritul tolerant la nivel de  organizaţie sau biserica baptistă.

Responsabilitate de creştin baptist

La nivel individual, am explicat responsabilităţile sociale şi civice pe care fiecare cetăţean, indiferent de apartenenţa religioasă, le are faţă de societate. Ceea ce nu am explicat este atitudinea creştin-baptistă faţă de practicile şi curentele sociale care sunt împotriva normelor morale şi de practica baptistă. Ca exemplu putem să analizăm o serie de cazuri practice care să scoată în evidenţă caracterul creştinului baptist în spiritul toleranţei sau al intoleranţei:

a) Care este atitudinea baptista faţă de homosexualitate?

După cum ştim, Scriptura este categorică în condamnarea practicilor homosexuale. Pavel scrie în epistola către Romani: „Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea fireasca a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei însuşi plata cuvenită pentru rătăcirea lor” (Romani 1:26-27).

Un credincios baptist devine intolerant în contextul unor învăţături şi practici străine Evangheliei lui Hristos. Intoleranţa baptistă faţă de homosexualitate nu este o manifestare violentă împotriva grupărilor homosexuale, încercând o exterminare totală a celor care manifestă o astfel de practica. Normele de conduită creştin-baptiste nu sunt forţate, şi niciodată nu au fost forţate, împotriva grupărilor care s-ar diferenţia de practicile moral-sociale pe care un baptist le-ar trăii şi propaga, în contextul convieţuirii creştine.

Poate un baptist să fie intolerant? Nu ne învaţă Biblie să iubim pe toţi?

Uitându-ne la exemplul biblic a trăirii lui Isus Hristos, vom observa intoleranţa de care a dat dovadă pe parcursul vieţii Sale. Cu toate că a iubit lumea încât şi-a dat viaţa pentru oricine crede în El să aibă viaţă veşnică (Ioan 3:16), Hristos a dat dovadă de o intoleranţă absolută în ce priveşte alterarea învăţăturilor spirituale primite de la Tatăl. Hristos a avut multe confruntări cu partidul Fariseic, a avut confruntări şi discuţii cu Saducheii, însă niciodată nu a recurs la violenţă, forţând conceptele divine în mintea şi practica celor care ar fi fost împotriva Lui.

Trăim vremuri care în numele diversităţii şi al toleranţei politico-religioase o serie de grupări minoritare şi-au găsit ocazia de a-şi manifesta practicile, încercând să altereze atitudinea morală care ne-a identificat ca creştini de mii de ani. Europa, America şi multe alte ţări au ajuns să accepte minoritatea liberală, care în spiritul diversităţii şi a acceptării sociale, consideră homosexualitatea ca parte integrantă a societăţii. Profitând de suportul liberal democratic, s-a făcut un pas înainte, forţând statutul constituţional a multor ţări în recunoaşterea parteneriatului dintre doi homosexuali ca familie, cu acelaşi drept constituţional pe care o căsătorie dintre un bărbat şi o femeie l-ar avea în faţă legilor guvernatoare.

Sute şi mii de homosexuali şi-au găsit refugiu NU într-un referendum naţional de acceptare, ci în curţile judecătoreşti, unde judecătorii de orientare liberală au profitat de statutul şi puterea legală cu care au fost investiţi, promovând agende liberale în ciuda majorităţii social conservative. În Canada, agenda liberală în care grupările homosexuale şi-au găsit apărarea, au împins legislaţii prin care orice atac împotriva stilului de viaţă pe care îl au să poate fi condamnat şi persecutat în curţile statale şi federale. Canada a ajuns printr-o lege statală să facă imposibil predicarea sau citirea pasajului din Romani 1:26-27, fiind considerat ca o încălcare a libertăţii homosexuale, o jignire a libertăţii pe care fiecare individ o are în constituţia Canadei. Programele de radio de la misiunea „Focus on the Family”, a Dr. James Dobson, nu pot fi transmise în Canada, datorită legilor care i-ar condamna şi ar pierde licenţa de transmitere.

Există o serie de cazuri judecătoreşti în care biserici şi organizaţii creştine sunt date în judecată datorită condamnării pe care un credincios baptist o face împotriva stilului de viaţă condamnat de Biblie.

Poate un baptist să treacă cu vederea sau să dea dovadă de o acceptare social-morală, atâta timp cât Cuvântul lui Dumnezeu condamnă astfel de trăiri şi practici?

Credinţa baptistă conform învăţăturilor Sfintelor Scripturi este intoleranţa în faţă anomaliilor păcătoase, condamnând orice intruziune morală de acceptare a păcatului. Un baptist nu v-a recurge la violenţă şi nu va promova activităţi teroriste prin care se producă eliminarea homosexuală din societate. Credinciosul baptist îşi va exersa dreptul civic de a participa în mişcările politice, ajutând partide care sunt apropiate normelor social-morale practicate şi acceptate în contextul biblic. Votul fiecărui baptist contează, şi ultimele alegeri din America au dat dovadă de puterea votului pe care fiecare evanghelist l-a exercitat. Singura şansă de a învinge mişcarea liberală, şi agenda de secularizare a Americii va fi câştigată prin participarea la procesul politic a tuturor evangheliştilor, care încă sunt o majoritate pe scena politică a Americii.

Grupările homosexuale, cu toate ca au o putere financiară superioară, niciodată nu vor putea câştiga votul şi acceptarea baptistă.

b) Care este atitudinea baptistă faţă de mişcarea ecologică?

 Credinciosul baptist este confruntat cu o serie de decizii, care îl pun pe o poziţie personală de intoleranţă. Mişcarea ecologică îşi are rădăcinile în liberalismul ecologic, în care orice viaţă este egala. O găină are aceiaşi valoare sau importanţă ca şi viaţă omului. Un om este tot aşa de important ca şi viaţă unui animal. Ecologismul extrem, nu numai că foloseşte ca standard de comparaţie preţul vieţii umane, ci merge mai departe negând prezenţa creatoare a unui Dumnezeu.

„Credinţa Darvinistă” care îndoctrinează o dogmă evoluţionară a vieţii, găseşte cu cale să considere că fiecare viaţă este egala ca valoare. Învăţăturile orientale în care mişcarea New Age şi-a găsit originile, învaţă egalitatea valorica a fiecărei fiinţe de pe faţă pământului, fie furnică, floare, pasăre sau om. Fiecare avem aceleaşi drepturi de supravieţuire. Datorită acestui concept o serie de mişcări, care mai de care mai bizare, şi-au făcut apariţia în spectrul civilizaţiei moderne, reprezentând drepturile de existentă a fiecărei fiinţe. Suntem în postura de a trata cu organizaţii care reprezintă copacii, tot felul de păsări şi animale, organizaţii împotriva consumului de carne, sau de peşte, fiecare consumând timp, energii şi finanţe care ar putea îmbunătăţii nivelul de viaţă umană, în locul a ceea ce prin natura lucrurilor au fost create, spre beneficiul rasei umane, coroana creaţiei, aşa cum ne învaţă Scriptura.

Cum poate reacţiona un baptist confruntat cu acuzaţia de a fi intolerant şi nepăsător faţă de viaţa pinguinilor? Cum putem răspunde vegetarienilor care sunt în mod categoric împotriva consumului de carne? Cum ne putem justifica în faţă lor, când de „Ziua Recunoştinţei” în America, milioane de curcani sunt sacrificaţi? Acestea sunt acuzaţii care necesită răspuns şi o atitudine clară a unei încredinţări provenită din paginile Scripturii.

Un baptist conservator nu va accepta niciodată ideea evoluţiei şi nu se va lăsa dus în eroarea egalităţii fiecărei fiinţe de pe faţă pământului, punând în aceiaşi categorie plante, animale, şi tot felul de vieţuitoare create de Dumnezeu. Un baptist conservator este intolerant faţă de aberaţiile şi dogmele liberale care îşi au originea în învăţăturile orientale, în care un şobolan, sau o vacă poate să fie reprezentaţia fizică a unei persoane care a trăit pe pământ sau este în procesul de a ajunge să trăiască pe pământ într-o formă umană.

Indiferent cât de logice sau raţionale ar fi unele argumente ecologiste, un credincios baptist niciodată nu se va putea ataşa unor mişcări sociale care denigrează valoarea umană, punând pe acelaşi piedestal valoarea vieţii umane cu cea a unui copac sau animal. În plus, un baptist niciodată nu se va putea asocia cu tacticele violente la care aceste organizaţii aderă, încercând să ajungă pe primele pagini ale ziarelor sau în prim planul ecranelor de televiziune. Timpul şi chemarea pe care o are un credincios baptist depăşeşte necesitatea fizică de a reprezenta o creatură care nu are valoare în jertfa Crucii. Un baptist va investi timp şi energie în vestirea Evangheliei, cea care va aduce mântuirea şi restaurarea completă a Creaţiei, în Noul Cer şi Pământ pe care Dumnezeu le va pune la dispoziţia fiilor Sai.

c) Care este atitudinea baptistă faţă de mişcările sociale (anarhiste, liberale, radical fasciste, etc.)?

În afară de plaga liberalismului sexual prin mişcarea homosexuală şi a mişcării ecologice, un baptist este confruntat cu sisteme sociale antagoniste. Suntem confruntaţi cu tot felul de partide social-politice care susţin un sistem organizator social, care diferă de la un partid la altul.

Se poate asocia un baptist cu extreme politice de dreapta sau de stânga? Poate un baptist să fie implicat în organizaţii anarhiste, masonice, KKK, comuniste şi sute de alte nuanţe politice pe care le găsim în spectru politic al secolului XXI?

Un creştin baptist este limitat de chemarea şi alianţa pe care a făcut-o prin Hristos cu Dumnezeu. Un credincios baptist devine intolerabil în faţa oricărei organizaţii care este împotriva învăţăturilor Scripturale. Nici un baptist nu se asociază cu organizaţii extremiste, care au ca bază filozofica organizatoare exclusivitatea şi intoleranţa în sistemul social în care trăim. Atâta timp cât fiecare organizaţie social-politică, susţine că deţine o exclusivitate în înţelegerea geo-politică a afacerilor globale, care susţine un sistem extremist de violenţă, conducându-şi afacerile într-o manieră secretă, aşa cum o face masoneria, KKK şi multe alte organizaţii, un baptist devine intolerant faţă de un sistem secret de organizare.

Un baptist conservativ nu îşi va găsi locul într-o organizaţie care îi cere alianţă şi rezervă, punând pe locul doi alianţa şi  ucenicia pe care o are în Isus Hristos.

d) Care este atitudinea baptistă faţă de un creştin de orientare confesională diferită?

La baza Mărturisirii de Credinţă Baptistă este învăţătura şi practica de separare dintre religie şi politică. Fiecare biserică Baptistă, precum şi membri ei, sunt o organizaţie autonomă în care fiecare congregaţie decide direcţia şi practica pe care o va susţine. Din acest motiv, fiecare biserică îndrumă fiecare membru la relaţii cordiale cu diferite confesiuni religioase.

Un baptist este conştient de faptul că nu deţine supremaţie în înţelegerea şi practica credinţei Baptiste, ceea ce îl face să fie umil, şi să analizeze fiecare relaţie pe care o dezvoltă cu fraţii din alte confesiuni religioase. Pentru scopuri umanitare, un baptist ar putea să coopereze cu organizaţii de apartenenţă la confesiuni de credinţa diferită, totul făcându-se în spiritul de ajutorare a celor care sunt în nevoia de ajutor. În acest spirit, o serie de baptişti cooperează cu organizaţii Presbiteriene, Metodiste, chiar şi cu organizaţii Ortodoxe sau Catolice. Nimic nu îl împiedică pe un baptist de a coopera în beneficiul general de ajutorare a celor în nevoie.

Ceea ce un baptist nu va face niciodată este să-şi vândă credinţa în favoarea unei cooperări temporare sau permanente. Datorită faptului că baptismul nu susţine a fi o adunare de credincioşi superiori altor adunări, devine mult mai uşor să coopereze cu alte biserici şi adunări care ar diferii în unele doctrine. Un baptist nu se află în situaţia unui credincios ortodox care prin credinţă, practică şi dogmă este limitat într-o cooperare cu un „sectant” baptist. În aceiaşi situaţie s-ar afla şi un adventist care consideră pe baptist a fi un frate rătăcit care trebuie să fie trezit la realitate. Cărţile de teologie baptistă, Mărturisirile de Credinţă, nu condamnă şi nu îşi menţin un standard superior religios.

Un creştin baptist, în umilinţă, poate să coopereze cu prieteni sau fraţi cu apartenenţă faţă de alte confesiuni de credinţă, atâta timp cât aceşti fraţi şi prieteni nu încercă, sau nu pun pe baptist într-o situaţie de abandonare a credinţei, a practicilor şi a dogmelor care îl definesc ca baptist. Toleranţa religioasă faţă de un alt creştin este încurajată în sensul unei relaţii de prietenie personală, de cooperare în societate, spre binele şi dezvoltarea socială a comunităţii unde trăieşte.

e) Care este atitudinea baptistă faţă de un creştin baptist pus sub disciplină bisericească?

 În ce priveşte relaţia dintre un creştin baptist şi un creştin baptist căzut, pus sub o forma de disciplină bisericească, relaţiile ajung să fie limitate în funcţie de gravitatea păcatului şi necesitatea unei reabilitări condusa de Duhul Sfânt. Credinţa Baptistă fiind una dintre puţinele organizaţii care practică disciplina bisericească, este confruntată cu o serie de cazuri care sunt tratate în funcţie de gravitate. În cazurile mai grave, un membru îşi pierde legătura frăţească de care se bucură restul comunităţii baptiste adoptând o măsură de restricţie în ceea ce priveşte legaturile de prietenie sau de contact.

Ca membru a unei biserici Baptiste, devii responsabil şi reprezentant nu numai a lui Hristos pe pământ, însă devii şi un reprezentat al credinţei baptiste şi a adunării de unde faci parte. Odată cu acceptarea acestei responsabilităţi trăirea în lumină este norma de trăire zilnică. Orice privilegiu de privatizare, în care nimeni nu ştie cine eşti, ce faci şi cum trăieşti, dispar în faţă luminii credinţei în care trăieşti. În momentul în care un credincios decade, fie din voia satisfaceri personale, fie dintr-o acţiune involuntară în păcat, adunarea sfinţilor are datoria de a ajuta pe fratele căzut, în unele situaţii recurgându-se la o disciplinare exemplară, aşa cum o cere Scriptura.

Un credincios baptist nu devine imun în faţă păcatului, cade de multe ori, însă în acelaşi timp se ridică şi este ridicat. Intoleranţa faţă de păcat este recunoscută în cercurile baptiste, asocierea cu un frate sau dezasocierea fiind rodul trăirii în lumină. Învăţătura lui Isus găsita în Matei 18, este o norma esenţiala în trăirea şi armonia frăţească din adunarea sfinţilor lui Hristos.

Responsabilitate la nivel organizator de biserică

Biserica Baptistă este adunarea sfinţilor din localitatea sau regiunea unde biserica îşi are existenţa fizică, în societatea în care îşi  desfăşoară activitatea. Fiecare Biserică având un statut autonom, decizia adunării este norma de conducere şi direcţie a fiecărei biserici. Asocierea unei biserici Baptiste cu organizaţii sau cu alte biserici Baptiste este făcută în urma unei decizii comune de către majoritatea.

Biserica nu este un club sau o organizaţie care îşi desfăşoară activitatea în funcţie de deciziile conducerii, ci este o adunare în care fiecare decizie este argumentată, consultată, analizată în detaliu şi, mai presus de toate, purtată în faţa capului Bisericii, Hristos, ca El însuşi prin călăuzirea Duhului Sfânt să direcţioneze afacerile interne şi externe ale bisericii locale. Intoleranţa bisericii Baptiste se poate vedea cu uşurinţă în ceea ce priveşte trăirea de zi cu zi a fiecărui membru. Toleranţa baptistă se poate vedea în trăirea de zi cu zi în societatea în care îşi găseşte existenţa. Intoleranţa bisericii Baptiste se poate vedea în dezasocierea de la normativele seculare, care aduc restricţii trăirii şi practicării credinţei pe care am primit-o de la Hristos. Toleranţa Baptistă se poate vedea în asocierea baptistă cu o serie de organizaţii de ajutorare a nevoiaşilor din diferite părţi ale lumii.

Biserica Baptistă este responsabilă, prin activitatea şi trăirea fiecărui membru, să fie o lumină şi un sprijin celor nevoiaşi, a celui ce caută pe Hristos. Diferite circumstanţe istorice pun biserica Baptistă în postura de a manifesta toleranţa sau intoleranţa în diferite aspecte sociale, politice sau morale. Baptismul nu îşi menţine o superioritate religioasă, şi nici nu consideră alte confesiuni religioase ca adunări adormite în nevoia de o trezire. Biserica Baptistă se asociază sau se dezasociază de adunările „creştine” în funcţie de asemănarea credinţei şi posibilitatea de părtăşie care s-ar putea dezvolta. Din această cauză biserica Baptistă este intolerantă la învăţăturile străine Scripturi pe care biserica Catolică, Ortodoxă, Mormonă, Adventistă, Iehovistă, şi a o serie de alte secte şi culte care nu sunt sau nu trăiesc într-o asemănare dogmatică cu cea pe care o au baptiştii.

Intoleranţa Baptistă este limitată la nivel dogmatic, punându-se pe o poziţie care nu compromite învăţăturile şi practicile primite şi înţelese din Sfintele Scripturi. Intoleranţa dogmatică nu ne împiedică de a avea relaţii cordiale şi prieteneşti cu membrii altor confesiuni (catolici, ortodocşi, etc.), având în vedere că trăim în aceiaşi societate care are nevoie de aportul fiecărui cetăţean, fie el baptist sau ortodox.

Concluzie

Răspunsul întrebării unei existenţe de intoleranţă creştină îşi găseşte răspunsul în natura şi contextul în care cuvântul intoleranţă este folosit. Biblia nu foloseşte această expresie, însă din studierea Sfintelor Scripturi, un creştin baptist poate să ajungă la înţelegerea şi diferenţierea necesară de trăire de zi cu zi. În ceea ce priveşte aspectul moral şi dogmatic baptist, un credincios prezintă o intoleranţă absolută. În ceea ce priveşte societatea în care trăieşte, un credincios baptist îşi demonstrează abilitatea de a lucra şi coopera spre binele societăţii, atâta timp cât nu este pus în situaţia de a-şi nega practica şi credinţa pe care o practică.

Intoleranţa religioasă a existat din toate timpurile şi va continua să existe. Rodul intoleranţei ne va deosebi în faţă cerurilor, lăsând ca Creatorul tuturor să fie judecătorul şi păstrătorul credinţei primite din partea Lui. Singura manieră de reînnoire a minţii, producătoare de roade duhovniceşti, va consta în adâncirea în studiul Scripturilor, lăsând ca Duhul Sfânt să reînnoiască minţile, ducându-ne la statura maturităţii lui Hristos. 

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_iul06.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) Bătrinii Bisericii – Presbiterii – Poziţia pastorului

Să privim acum la poziţia pastorului din zilele moderne. Aşa cum este ea astăzi, eu cred că poziţia lui este nescripturală. Fără îndoială, mulţi oameni au început cu bine, însă au căzut în această cursă de a fi puşi sau de a se pune pe ei înşişi într-o poziţie nescripturală. Mai întâi de toate, nu vei găsi nicăieri în Biblie ca o biserică să fie condusă de un singur bărbat. Nicăieri! Cu toate aceste multe biserici de astăzi sunt în această situaţie. Dar unde scrie că o biserică trebuie condusă de un singur bărbat? Dacă ştii de un exemplu clar, sau de vreo poruncă a Scripturii, fă-mi şi mie de cunoscut.

Cuvântul „pastor” (poimen), este folosit fără nici un capăt în zilele de astăzi, şi este menţionat doar o singura data în cadrul Noului Testament (Efeseni 4:11, „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători”). Cuvântul „pastor” înseamnă a „hrăni” sau a „a îngriji de oi”. Conform contextului pasajului de mai sus din Efeseni 4, se pare că „păstorirea” este un dar spiritual, nu o poziţie sau o chemare. Totuşi, cele mai comune termene folosite în Biblie pentru liderii din biserică au fost „bătrânii” (presbuteros, care înseamnă mai bătrân) şi „episcopi” (episkope, care înseamnă supraveghetor). „Bătrân” era numele evreiesc iar „episcop” era numele grecesc pentru aceeaşi funcţie, şi ambele sunt interschimbabile. „Bătrân” este un om mai în vârstă şi „episcop” este numele pentru funcţia sa (munca), sau slujirea sa în calitatea de supraveghetor; ele reprezintă aceeaşi persoană. Acest lucru este dovedit în Faptele Apostolilor 20:17. „Însă din Milet, el (despre Pavel este vorba, n. tr.) a trimis la Efes şi a chemat pe bătrânii bisericii.” Priviţi la versetul 28 acum. „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (sau: priveghetori), ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (versiunea Dumitru Cornilescu; în versiunea din limba engleză se foloseşte direct termenul supraveghetori, iar în locul cuvântului păstoriţi este folosită expresia să hrăniţi, n. tr.). Notaţi că în acest verset el se referă la bătrânii (presbuteros) din versetul 17, iar în versetul 28 în calitate de „supraveghetori”. Pavel îi numeşte pe bărbaţii aceştia „bătrâni” şi spune că lucrarea lor este de a fi „supraveghetori”. Notaţi cu atenţie faptul că cuvântul grecesc folosit aici pentru „supraveghetor” este episkopos, acelaşi cuvânt ca şi „episcop”. De aici, el îi numeşte pe aceşti lideri ai bisericii „bătrâni” în versetul 17 şi „episcopi” (supraveghetori) în versetul 28. Cuvintele sunt interschimbabile. Ei erau „bătrâni” şi era slujba lor de a „supraveghea” biserica. Aceasta respinge ideea că pastorul bisericii este singurul episcop şi că ceilalţi bărbaţi creştini maturi care conduc în cadrul bisericii ar fi bătrâni. Nu, acest verset spune că Pavel a chemat pe bătrânii bisericii din Efes, (şi aici nu este nici o menţionare sau vreo aluzie la vreun pastor sau un bătrân singur), însă era slujba bătrânilor de a fi supraveghetori sau episcopi. Referindu-se la aceşti lideri din biserici, ei sunt întotdeauna la plural în fiecare biserică. Notaţi că în Faptele Apostolilor 20:17 Pavel i-a chemat pe bătrânii (plural) bisericii. O singură biserică (Efes), însă mulţi bătrâni, sau bărbaţi maturi spirituali care erau liderii bisericii.

Priviţi la alte exemple în care conducerea din cadrul bisericii primare este la plural. „Pavel şi Timotei, robi ai lui Isus Hristos, către toţi sfinţii în Hristos Isus, cari sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii” (Filipeni 1:1). Notaţi că biserica din Filipi avea episcopi (plural), sau supraveghetori. Aceştia erau bătrânii bisericii (nu este nici o menţiune despre un pastor la singular peste biserica întreagă).

„Au rânduit presbiteri în fiecare Biserică, şi după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră” (Faptele Apostolilor 14:23). Notaţi că ei au rânduit presbiteri (plural) în fiecare biserică (Nu este nici o menţiune a vreunui singur lider, un „pastor”, care să fie pus peste fiecare biserică).

„Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică, de apostoli şi de presbiteri…” (Faptele Apostolilor 15:4). Acest verset spune despre o biserică din Ierusalim, însă presbiteri este la plural (nu este menţionat ca biserica din Ierusalim să fi avut un singur conducător). Atunci când apostolii au murit, ei i-au lăsat numai pe bătrânii bisericii ca lideri.

„Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi presbiteri (sau: bătrâni) în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” (Tit 1:5; dicţionarele biblice spun că fiecare din aceste oraşe din Creta aveau doar o singură biserică).

„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (sau: bătrâni.) bisericii” (Iacov 5:14; este clar că e vorba de o singură biserică, bătrâni la plural, sau supraveghetori ai bisericii).

1 Tesaloniceni 5:12-13 „Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul, şi care vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor”. El vorbeşte bisericii locale din Tesalonic (către care a fost scrisă această epistolă) şi spune „să-i cunoaşteţi” (în limba română se foloseşte „să priviţi bine”) şi să-i „preţuiţi” pentru „lucrarea lor” (toate sunt la plural), vorbind despre bătrânii bisericii din Tesalonic. Nu este menţionat nici un pastor. Pavel nu a spus să-l cunoaşteri pe acela care se osteneşte printre voi, şi care vă cârmuieşte în Domnul, şi care vă sfătuieşte; să-l preţuiţi foarte mult în dragoste din pricina lucrării lui.

Există multe alte versete similare, însă cred că acestea sunt destule. Dacă nu sunteţi de acord, vă rog să îmi arătaţi o biserică din Biblie în care un singur bărbat era singurul lider. Am să vă ajut. Mă gândesc la un exemplu, care este din 3 Ioan v. 9-11. „Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. De aceea, când voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe care le face, căci ne cleveteşte cu vorbe rele. Nu se mulţămeşte cu atât; dar nici el nu primeşte pe fraţi, şi împiedecă şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară [pe ei] din Biserică. Prea iubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele, este din Dumnezeu: cine face răul, n-a văzut pe Dumnezeu”. Preeminenţă înseamnă primul loc. El avea acest loc în biserică şi îl iubea. El conducea biserica, interzicând altora să primească pe fraţi în biserică, şi îi dădea afară pe cei ce i se opuneau. Sună de parcă această biserică ar fi condusă de un singur om, însă Ioan a condamnat aceasta. Acum, în zilele de astăzi, un pastor deţine o POZIŢIE în biserică ce îl va pune într-un loc de preeminenţă. Chiar şi Diotref nu a avut poziţia de a fi un singur lider aşa cum fac pastorii moderni. El, în calitate de bătrân, a câştigat mai multă putere din partea bisericii peste ceilalţi bătrâni şi a devenit preeminent şi conducea biserica. Un pastor din zilele moderne poate fi un om bun, sau unul rău, însă poziţia în sine îl pune într-un loc de preeminenţă. Întrebarea care apare acum este: „Ar trebui să existe acea singură poziţie de autoritate în biserica locală?” Personal cred că Biblia învaţă că acest lucru este greşit.

Să nu credeţi că nu mai crede nimeni aceasta. C. I. Scofield a afirmat în cadrul notelor sale din „Old Scofield Bible”, „Nu este nici o instanţă a unui singur bătrân într-o biserică locală… Bătrânii sunt făcuţi sau puşi în biserici de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 20:28). La început ei au fost ordinaţi de un apostol (Faptele Apostolilor 14:23), insă în Tit şi în 1 Timotei calificările unui lider au devenit partea a Scripturilor pentru călăuzirea bisericilor”. Notele aceluiaşi autor despre 3 Ioan spun următoarele: „Apostolul înaintat în vârstă a scris unei biserici care a permis unuia pe nume Diotref să exercite o autoritate destul de comună în anii de mai târziu, însă care era ceva total nou în bisericile primitive. Din punct de vedere istoric, această epistolă marchează începutul acelei presupuneri clerice şi preoţeşti despre biserici în care ordinea bisericii primitive a dispărut. Ioan adresează această scrisoare unui bărbat credincios din biserică pentru încurajarea şi mângâierea acelora care stăteau neclintiţi în simplicitatea primitivă” (aceste două notări nu au fost nici omise şi nici schimbate în versiunea actualizată a „New Scofield Bible”).

Unii spun că pastorul poate avea mulţi pastori asistenţi (cum este într-o biserică mare), şi atunci aceasta ar fi o pluralitate de lideri în biserică. Aceasta însă se pare că face din „Pastor” să fie pastorul senior sau şef. Dacă este aşa atunci această afirmaţie este la marginea blasfemiei. Biblia spune că Isus este Marele Păstor sau Pastor. „Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul (Isus, Păstorul [poimen], care înseamnă pastor) şi Episcopul (Supraveghetorul) sufletelor voastre” (1 Petru 2:25). „Şi când Se va arăta Păstorul cel mare (ISUS), veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei” (1 Petru 5:4). Astfel toţi bătrânii din biserica locală sunt sub-păstori fiind cu toţii la acelaşi nivel. Nu există nici un suport în cadrul Scripturilor pentru un bătrân senior sau pastor senior care să fie peste ceilalţi. Pastorul nu este capul bisericii. Coloseni 1:18 spune: „El (Isus) este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în [toate] lucrurile să aibă întâietatea”. Atunci cum ar putea ambii să aibă întâietatea? Poate spui, „Ei bine, pastorul este în acea poziţie de a fi un slujitor pentru turmă. El îl reprezintă pe Hristos în biserică. El este sub-păstorul. Hristos poate fi literal capul bisericii, aşa şi păstorul este reprezentantul vizibil al lui Hristos în biserică.” Ştiai că aceste cuvinte sunt periculoase? Ceea ce afirmi aici este exact ceea ce afirmă Romano-catolicii despre Papă, că el îl reprezintă pe Hristos pe pământ pentru biserică prin a face voia Domnului. Vrei să spui că pastorul este în locul sau în poziţia de a-l reprezenta pe Hristos? Desigur, doar nu crezi că cineva i-ar lua locul lui Hristos în biserică, nu-i aşa? Biblia spune clar că Isus ESTE Capul bisericii, şi dacă un om, „Pastorul”, are de gând să fie reprezentantul capului în biserică, despre aceasta ne-ar fi spus Scripturile, însă nu găseşti nicăieri aceasta. Aşa că oamenii nu ar trebui să sucească Scripturile ca aceasta să pară în acest fel.

Cineva ar putea spune: „Ei bine, pastorul nu este capul, ci un slujitor pentru biserică.” Însă, dacă el este sau nu un slujitor aceasta depinde de om şi nu de poziţie. El poate fi un slujitor şi să slujească bisericii fără a fi în poziţia ridicată de autoritate care există astăzi. Probabil că am preluat această idee din termenul „slujba de episcop” din Scripturi, „Adevărat [este] cuvântul acesta: Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun” (1 Timotei 3:1). Cuvântul „poziţia” (apare doar în limba engleză referindu-se la poziţia de episcop, n. tr.) înseamnă pur şi simplu „serviciu”, o „lucrare” sau o „muncă”. Cu alte cuvinte, „lucrarea unui supraveghetor”. Lucrarea oricărui supraveghetor din biserică este aceea de a hrăni, de a veghea şi de a proteja grupul. Nu poţi spune că acesta se referă la o poziţie singulară de autoritate. Aceasta este pentru orice bărbat calificat, bătrân, în cadrul bisericii care doreşte aceasta. Aceste nu reprezintă niciodată o poziţie ridicată din cadrul bisericii peste frăţietate, căci aceasta ar diviza o frăţietate egală de care a vorbit Isus.

Atunci când Biblia vorbeşte despre o „slujbă de episcop”, nu se referă la o poziţie din biserică ce are autoritate peste toţi membrii din biserică. De exemplu, ştiaţi că Iuda a fost un episcop? Ştiaţi că el avea şi slujba de episcop? Însă Iuda nu a fost un pastor al vreunei biserici. Vorbind despre Iuda, Faptele Apostolilor 1:20 spune, „În adevăr, în cartea Psalmilor este scris: Locuinţa lui să rămână pustie, şi nimeni să nu locuiască în ea! Şi: Slujba lui s-o ia altul” (în limba engleză se foloseşte termenul slujba de supraveghetor, n. tr.). Priviţi dar la ceea ce spune acel pasaj din Psalmi, referindu-se la Iuda: „Puţine să-i fie zilele la număr, şi slujba să i-o ia altul” (Psalmul 109:8). Prin urmare Iuda a avut slujba de apostol sau de supraveghetor (una din cele doisprezece slujbe de supraveghetori). Însă Iuda nu a avut nici o biserică, nici autoritate şi nu era peste ceilalţi apostoli. Isus l-a chemat la un serviciu, la o slujbă, o lucrarea, sau o „poziţie”, şi l-a trimis împreună cu ceilalţi ucenici să predice evanghelia. Bătrânii din biserica locală, totuşi, nu au fost „chemaţi” la un serviciu sau o slujbă, şi doar trebuiau să o „dorească”. Însă un bătrân trebuia să îndeplinească calificările pentru această slujbă menţionate în 1 Timotei şi în Tit. Deci, orice bărbat calificat, matur spiritual din biserică, care doreşte slujba de episcop sau de supraveghetor, ar putea avea această slujbă în acea biserică locală. „Au rânduit presbiteri în fiecare biserică” , Faptele Apostolilor 14:23. Pe cine? Pe acei bărbaţi maturi spirituali, care au dorit aceasta şi care erau calificaţi. Aceasta nu indică în nici un fel poziţia de autoritate în biserica locală a unui pastor. Deci, această postură din biserică în care pastorul conduce peste biserică nu este „slujba unui episcop”. Aceasta ar putea fi o distorsionare a ei. Daţi-mi voie să fiu foarte clar; nu omul este greşit, este poziţia care în multe cazuri îl va face cu timpul pe om să fie greşit. Acesta va tinde spre a câştiga în mod gradat din ce în ce mai multă autoritate şi responsabilităţi în biserică în timp ce oamenii devin mai răspunzători faţă de el şi mai puţin faţă de Hristos. (De aceea urmaşii oamenilor sunt fireşti, aşa cum a indicat Pavel corintenilor.) O persoană are doar atâta putere cât i s-a dat. Cu cât oferă oamenii din biserică mai multă autoritate pastorului, cu atât mai puternic va deveni acesta. În multe cazuri el îşi câştigă această putere de la oameni prin a le reaminti de „poziţia” sa şi prin a suci Scripturile pentru a-i susţine această idee. Poziţia de conducere singulară din biserică îl va face să fie preeminent în biserică şi va diviza o frăţietate egală în gruparea clericilor şi cea a laicilor.

Oamenii din biserică vor deveni mai răspunzători faţă de el şi mai puţin faţă de Hristos. Puţin câte puţin, el va lua locul lui Hristos. Acum, el nu a preluat această idee din Scripturi, însă la fel ca multe alte lucruri din biserică ce sunt tradiţionale, noi am preluat această idee a unui nivel separat de „clerici” de la Biserica Catolică. Ei au fost cei ce au dezvoltat o ierarhie în cadrul bisericii lor, care consta dintr-un papă, episcopi, cardinali, preoţi, etc. A-i schimba numele în pastor nu schimbă nimic. Dar, Scripturile spun că Isus este cel ce trebuie să aibă preeminenţă în cadrul bisericii în toate lucrurile. El este Capul. Doar El ar fi în acea poziţie. Fiecare om din biserică este responsabil lui Hristos. Serviciul, slujirea şi conducerea ar trebui să provină dintr-o frăţietate egală de bătrâni în cadrul bisericii.

Şi Petru a condamnat acest, nu numai Ioan. Ascultaţi la ceea ce spune Petru: „Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală (în engleză apare termenul moştenirea lui Dumnezeu, n. tr.), ci făcându-vă pilde turmei” (1 Petru 5:3). Ei nu trebuie să fie stăpâni, ci exemple pentru turmă; ei nu trebuie să fie preeminenţi, sau într-o poziţie care îi pune pe primul loc. Ei nu trebuie să fie stăpâni; un stăpân poate fi rău sau bun, însă el tot este stăpân. Ei trebuie să fie slujitori şi exemplu pentru turmă.

Pavel condamnă aceasta. Priviţi ce se întâmplă în biserica din Efes. „Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe presbiterii bisericii. (sărim la versetul 28 din Faptele Apostolilor 20) Luaţi seama, deci, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (sau: priveghetori), ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor” (20:17-30). Notaţi faptul că liderii din biserică erau: (1) să fie la plural, (2) să supravegheze sau să păzească turma, şi (3) să hrănească turma. Priviţi la versetul 29 unde Pavel vorbeşte despre consecinţele plecării sale. Fiecare dintre aceşti bătrâni răi au încercat să facă pe oameni să meargă după ei aşa încât să poată avea fiecare preeminenţă. Aceasta s-a întâmplat aşa cum a prezis Pavel. Priviţi la evenimentele din Efes din anul 96 d. Hr. Isus a spus, „Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă, şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice din aur: Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi, deci, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele Nicolaiţilor pe care şi Eu le urăsc” (Apocalipsa 2:1-6). Isus vorbeşte aici de acei oameni care au fost încercaţi şi au fost găsiţi mincinoşi, care sunt de fapt „lupi spurcaţi”. Pavel a menţionat în Faptele Apostolilor 20 despre aceia care se revendicau a fi drept apostoli şi care încercau să atragă pe oameni după sine. Notaţi că după această afirmaţie găsim pentru prima dată cuvântul „Nicolaiţilor”. Dacă priviţi la versetul 6 din Apocalipsa 2, veţi descoperi că Isus i-a complimentat pe efeseni de faptul că urau faptele Nicolaiţilor. Cuvântul Nicolaiţilor este un cuvânt compus, nikao, care înseamnă a cuceri, şi laos, care înseamnă oameni. Puneţi-le laolaltă şi veţi avea termenul „cuceritor de oameni”, sau „cuceritor al laicilor”. Aceasta a fost o încercare în cadrul inaugurării unei ordini preoţeşti sau clerice. Se pare familiar cumva? Ştim că aceştia au avut succes mai târziu deoarece în Apocalipsa 2:6, „faptele” Nicolaiţilor au devenit mai apoi „doctrina” (învăţătura, în versiunea din limba română, n. tr.) Nicolaiţilor din Apocalipsa 2:15 în cadrul bisericii din Pergam. Însă Isus condamnă această idee modernă a unui cler care împarte o frăţietate egală. Amintiţi-vă că Isus a spus în Matei 23:8, „Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi VOI TOŢI SUNTEŢI FRAŢI”. Deci, noi nu trebuie să avem stăpâni sau lideri spirituali deoarece Hristos este stăpânul şi liderul nostru spiritual. El a spus că nu se poate să slujeşti la doi stăpâni.

Poziţia denaturată a pastorului

Este important să realizăm faptul că a existat o pluralitate de bătrâni în cadrul bisericii, deoarece un singur om ar fi putut cu uşurinţă să fie ispitit să alerge la biserică, astfel devenind capul bisericii. Însă pastorul nu este capul bisericii, ci Hristos este. Biblia spune clar lucrul acesta şi că nici un om nu ar trebuia să ia această poziţie. Amintiţi-vă că cei mântuiţi alcătuiesc biserica şi Hristos trebuie să fie capul lor. Clericii din zilele moderne revendică a fi „sub-păstori”, slujind în locul lui Hristos bisericii locale. Ei au preluat aceasta din 1 Petru 5:4, „Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei”. Însă dacă priveşti la versetele anterioare, acestea spun că Petru scrie bătrânilor şi nu pastorilor. Bătrânii nu trebuie să stăpânească peste poporul lui Dumnezeu, ci să fie pilde. Ei nu trebuie să primească vreun „câştig mârşav” (sau bani, vezi nota de mai jos). În alte versete se spune că ei trebuie să hrănească turma, să slujească în calitate de supraveghetori, şi să se îngrijească de biserică. Aceasta pare a fi mai mult un ajutător decât un stăpân sau un conducător. Această poziţie a devenit deformată deoarece biserica a devenit deformată, fiind ca o afacere care necesită un om de afacere pentru a o putea conduce. Din punct de vedere Scriptural Dumnezeu nu a organizat biserica să fie ca o afacere, aşa că nu a fost nici un fundament pentru un „lucrător” să fie ca un director de firmă.

Notă importantă: De asemenea, nu vei descoperi nici un exemplu al vreunui lucrător din Biblie care să fi primit un salariu. Totuşi, Biblia este foarte clară asupra faptului că creştinii îi ajută pe cei săraci şi dau bani pentru a împlini nevoile acelora cu normă întreagă în slujire, însă ei nu au dat niciodată un salariu. Chiar şi Isus a primit ceva pentru lucrarea Sa în timp ce era pe pământ [nu o zeciuială, zeciuiala mergea la Templu]; dar El nu a primit un salar. Pavel a lucrat şi şi-a susţinut propria sa slujire împreună cu cei care îl ajutau pe el, însă nici el nu a primit vreun salariu. Astăzi, avem pastori, lucrători şi misionari pregătiţi din punct de vedere profesional care primesc salarii. Biblia afirmă faptul că darurile de ajutor financiar ar trebui date fraţilor săraci, însă aceasta nu înseamnă că ei primesc un salariu. De asemenea, Scriptura învaţă că aceia care slujesc evanghelia ar trebui să primească ajutor financiar, însă pentru un lucrător să primească un salariu pentru serviciile sale se pare că îl pune pe acesta în categoria primirii prin angajare a unui „câştig mârşav”. Poate că spui că aceasta depinde pe motivul pentru care face ceea ce face. Adevărat, însă ideea de salariu este străină faţă de oricare slujitor din Biblie. Doar leviţilor din Vechiul Testament li s-a dat porunca să primească zeciuieli de la oameni, deoarece ei nu aveau nici o moştenire în Israel. Ba mai mult, nu vei descoperi pe nici unul dintre slujitorii lui Dumnezeu care să fi fost pregătiţi profesional sau educaţi în mod specific pentru slujire.

Trei feluri de biserici referitor la conducerea lor

În primul rând, există acea biserică ce este condusă de oameni. Biblia o numeşte biserica Laodiceană (laos = popor, dicea = condusă de). Aceasta este condusă de „laici” sau de oameni; toate deciziile sunt luate de oameni; ei conduc biserica. Ei au pur şi simplu un vot al fiecăruia din biserică în cadrul unei întâlniri de afacere. Fără a mai fi nevoie să spunem, nu este nici o parte din Scriptură pentru această metodă.

În al doilea rând, există acea biserică ce este condusă de un om, pastorul. Acum ajungem exact la celălalt capăt al pendulului. Unele sunt conduse de o ierarhie de clerici cu un bărbat care este în controlul bisericii. Dar, în multe altele, de obicei pastorul conduce singur. El ar putea să pretindă că îi lasă pe alţii în conducere sau să acţioneze ca sfătuitori ai săi, însă nu este nici o îndoială că el este în control. El este „omul lui Dumnezeu”. Biblia face referire la aceasta ca fiind biserica Nicolaită, sau cuceritoarea de oameni. El face deciziile şi oamenii le „ştampilează” după aceea pentru că el este „omul lui Dumnezeu” şi Dumnezeu îşi direcţionează voia Sa prin „omul” Său. Oamenii simt că Dumnezeu îl va direcţiona pe acest om, aşa că de obicei o să meargă alături de el.

Majoritatea bisericilor din zilele de astăzi sunt conduse de una dintre metodele de mai sus, şi majoritatea dintre ei nu realizează faptul că există un al treilea fel, cel corect.

În al treilea rând, există acea biserică ce nu este condusă nici de oameni şi nici de un om, ci de Domnul Isus. Aceasta ar şi trebui să fie pentru că El este capul bisericii, aceasta este biserică Sa. Admit faptul că nu veţi găsi prea multe dintre aceste biserici în zilele de astăzi, deoarece bisericile nu sunt în acord cu Scriptura. Isus este în afara bisericii, bătând la uşă ca să între. „Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20). Aici El vorbeşte bisericii din era noastră, biserica Laodiceană, sau bisericii condusă de oameni. Însă El nu este nici în biserica Nicolaită, care este condusă de clerici, deoarece El a spus că le ura faptele şi doctrina lor (Apocalipsa 2:1-6). Deci, te întrebi, cum mai devine Isus capul bisericii Sale? Biblia indică faptul că El îşi călăuzeşte biserică prin Scripturi printr-un grup de bărbaţi din biserică numiţi bătrâni care i-a „ridicat” de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 20:28). Ei sunt cu toţii fraţi egali care nu sunt „profesionişti”, dar care au fost rânduiţi prin acea biserică, şi nu angajaţi. Ei sunt egali în autoritate unul faţă de celălalt şi îl au pe Isus în calitatea de Cap al lor. Aceşti oameni trebuie să ajute pe alţi creştini să-l urmeze pe Domnul, şi prin nici un mijloc ei nu trebuie să fie într-o poziţie de a fi conducători peste alţii în locul lui Hristos.

Priviţi acum la clericii de astăzi. Un cleric, sau un ordin preoţesc, sau „oamenii lui Dumnezeu”, sau oricum vei vrea să îi numeşti, divizează şi au divizat o frăţietate egală. Unii din aceşti oameni se auto-intitulează „oameni ai lui Dumnezeu” sau „omul lui Dumnezeu”. Ei revendică faptul că ar avea o „chemare” specială sau ungere. E amuzant, ei vorbesc aşa de mult despre o chemare specială, însă nu o poţi găsi nicăieri în Scripturi, alta în afară de chemarea de a fi un apostol sau un predicator, însă nici una pentru pastor, bătrân sau episcop. Pretutindeni a fost datoria bisericii de a recunoaşte pe aceşti oameni pe care Duhul Sfânt i-a ales dintre ei. Slujba de episcop era pentru oricine o dorea şi care îndeplinea calificările; nu este nici o chemare specială din partea lui Dumnezeu menţionată. Deci, ei revendică o ungere sau o chemare specială pe care alţii nu o au, şi că Dumnezeu îşi va conduce poporul Său şi le va arăta voia Sa prin vieţile acestor „oameni ai lui Dumnezeu”. Din moment ce nu este nici o poziţie în Biblie pentru aceşti clerici, ei au creat una pe care o şi numesc „slujba pastorului”. Dar ce funcţie folosesc ei ca model al lor? Personal cred că ei ar putea revendica una din următoarele funcţii iar apoi le redenumesc (pastoraţie) ori de câte ori ei revendică faptul că sunt „omul lui Dumnezeu”.

(1) Profetul Vechiului Testament?

Mulţi dintre pastorii de astăzi compară conducerea lor cu cea a lui Moise sa a altora care au fost oameni ai lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Ei revendică faptul că ar fi „omul lui Dumnezeu” care conduce în zilele de astăzi pe poporul lui Dumnezeu. Ei spun „Nu vă atingeţi de unşii Mei, a zis El-şi nu faceţi rău proorocilor Mei” (Psalmul 105:15). Acesta este un verset favorita al clericilor de astăzi pentru a rămâne în funcţie peste capetele oamenilor. Revendică oare aceşti aşa numiţi „oameni ai lui Dumnezeu” de azi care spun că au o chemare specială de la Dumnezeu de a conduce pe poporul Său, că ar fi vreun tip de om al lui Dumnezeu din Vechiul Testament? Ei bine, în primul rând, versetul de mai sus despre „nu vă atingeţi de unşii mei” se referea la naţiunea lui Israel, nu la un om (citiţi versetele 9-14). Vedeţi, Dumnezeu spune în aceste versete că toţi copiii Lui din naţiunea lui Israel erau unşii Lui. În plus, în Noul Testament, 1 Ioan 2:27 spune că toţi creştini de astăzi sunt unşi, „cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”. Deci, toţi creştini sunt unşii Domnului; acest verset vorbeşte că toţi creştinii au fost unşi de Duhul Sfânt, şi El ne învaţă toate lucrurile, aşa că nu avem nevoie de vreun „om al lui Dumnezeu” ca să ne conducă din punct de vedere spiritual. Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu ne călăuzesc. Alţii ne pot ajuta în a arăta ceea ce spune Cuvântul, şi să împartă drept Cuvântul pentru voi (aşa cum fac şi eu), însă dacă înveţi ceva care este „spiritual” este nevoie de Duhul Sfânt ca să ţi-l descopere, şi tu trebuie să-I acorzi libertatea ca El să o facă. Cu alte cuvinte, poţi învăţa despre Dumnezeu prin Duhul Sfânt în acelaşi fel cum o poate face oricare alt om, incluzând liderii din biserică. Dumnezeu ni va ilumina cumva sau să descopere lucruri spirituale unui pastor pentru a le încredinţa altora. Toţi oamenii care sunt mântuiţi sunt „spirituali” şi pot discerne lucrurile spirituale.

„Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său… cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” (1 Corinteni 2:10, 13). Aceste versete nu spun deloc fă lucrurile spirituale sunt pricepute doar prin intermediul liderilor spirituali din biserică, ci afirmă clar că toţi oamenii mântuiţi pot şi vor ştii adevărul atunci când aceste le este revelat. Chiar şi un creştin firesc va ştii adevărul atunci când i se revelează acestuia. S-ar putea să nu îl facă, sau să-l accepte, însă el va ştii că este adevărat, dacă este mântuit, pentru că Duhul Sfânt este în el şi aduce mărturie despre adevăr. Biblia spune că Duhul Sfânt este Duhul adevărului şi că El ne va călăuzi în tot adevărul. „Când va veni mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13). Aici nu este scris că „poate” o să călăuzească; Isus a spus că El ne „va” călăuzi în tot adevărul! „cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”.

Dă-mi voie să ilustrez. Un „om al lui Dumnezeu” spune că Dumnezeu i-a revelat lui o nouă învârteală despre mântuire, dacă Dumnezeu a ales sau nu pe unii pentru mântuire, sau că îţi poţi pierde mântuirea, sau că ar fi prin fapte, sau oricare altă noţiune nebunească pe are putea să o scotă ei. Ce fac majoritatea oamenilor din biserică? Mulţi vor spune, „Da, el este ‚omul lui Dumnezeu’, aşa că cu siguranţă că Dumnezeu i-a vorbit acestuia. Eu nu înţeleg aceasta pe deplin, însă Dumnezeu îl călăuzeşte pe el ca el să ne călăuzească pe noi, şi din moment ce vreau să fiu un creştin supus şi să-mi susţin pastorul, îl voi urma.” Şi mulţi oameni din biserică fac la fel, şi întreaga biserică se îndreaptă spre erezie. Dar Biblia spune că noi toţi suntem unşii Săi şi nu doar clericii. Dumnezeu ne învaţă şi ne vorbeşte la toţi în Cuvântul Său prin Duhul Sfânt şi fiecare dintre noi va fi responsabil înaintea lui Dumnezeu. Toţi cei mântuiţi sunt „preoţia” Sa. „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5). Noi toţi vom da socoteală, fiecare creştin în parte. S-a spus, „Creştinii individuali trebuie să creadă ei înşişi, aşa cum tot ei mor.”

Poate că îţi place să faci dintr-un om Capul tău spiritual ca să te scapi de la a-L face pe Hristos Capul tău. Poate că îţi este mai confortabil şi mai puţin dedicat, însă întotdeauna vei fi un creştin carnal deoarece tu ai Capul greşit şi într-o zi tu vei da socoteală înaintea Domnului Isus la tronul Lui de Judecată. Şi o să fie mai serios decât credem, a face pe un om capul nostru. Este bine să urmăm pe oamenii buni, să învăţăm de la ei, sau chiar să-i dăm ca exemple ca să ne asemuim lor, însă aminteşte-ţi, Hristos este Capul tău.

Dar apoi versetul adaugă „nu faceţi nici un rău prorocilor mei”. Dar, cu siguranţă că ei nu revendică a fi un profet al Vechiului Testament. Aceşti oameni din Vechiul Testament au deţinut o slujbă specială şi au fost chemaţi de Dumnezeu să proclame cuvântul Său şi voia Sa naţiunii lui Israel. Ei au făcut mari miracole şi au prezis evenimente viitoare; Dumnezeu le-a dat revelaţii speciale. „… îşi descoperă taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3:7). În acele zile, Dumnezeu vorbea profeţilor cu o voce audibilă sau prin vise şi viziuni. Majoritatea profeţilor Vechiului Testament au venit din deşert sau pustiu pentru a proclama mesajul lor. Majoritatea purtau haine nemanierate din păr de animale, cum a fost cazul lui Ilie şi al lui Ioan Botezătorul. Ei ducea o viaţă de pribegie şi nestabilă şi erau foarte simplii în maniera lor de viaţă. În fine, majoritatea profeţilor Vechiului Testament de care ştiu eu din Biblie au fost martirizaţi. Acestea au fost toate calificările pentru oameni pentru a recunoaşte adevăraţii profeţi ai lui Dumnezeu. Cu siguranţă că „oamenii lui Dumnezeu” de azi nu revendică ideea că ar fi profeţi ai Vechiului Testament. Ei nu se califică, şi în plus, această slujbă nu este pentru zilele de astăzi.

(2)   Apostoli ai Noului Testament?

S-ar putea ca aceştia să încerce să fie ca apostolii, „omul lui Dumnezeu” din Noul Testament? Dar calificarea unui apostol era aceea că el trebuia să fie „chemat” ca să fie unul, şi trebuia să fie un martor ocular al vieţii lui Isus şi al învierii Sale. „Nu sunt eu slobod? Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu în Domnul?” (1 Corinteni 9:1). Pavel l-a văzut pe Isus în drumul spre Damasc. Acest lucru îi lasă pe mulţi tablou în zilele de astăzi. Nu sunt apostoli în zilele de astăzi. Nu sunt prea mulţi care să admită că încearcă să fie un apostol. Ei sunt mai isteţi de atât, însă încearcă să se comporte ca unul şi încearcă să-i facă pe oameni să-i trateze ca pe un apostol. Ei trec de acesta înlocuind funcţia cu fraza „omul lui Dumnezeu” pentru cuvântul apostol. Ei nu revendică faptul că sunt un apostol, însă revendică funcţia. Îi auzi spunând „Urmaţi-mă pe mine după cum şi eu îl urmez pe Hristos” (1 Corinteni 11:1). Dar stai o clipă! Pavel a spus aceste cuvinte şi el a fost un apostol adevărat. Noul Testament era în stagiul său de scriere, aşa că pentru biserici să ştie voia lui Dumnezeu, ei îi întrebau pe apostoli şi Dumnezeu vorbea prin ei. El încă o face astăzi, nu prin pastori, ci prin scrierile apostolice: Scripturile. Deci nu mai este nevoia de apostoli moderni sau de „oameni ai lui Dumnezeu”. De acum, când auzi pe cineva spunând „Am să-l urmez pe pastorul meu pentru că el îi ‚omul lui Dumnezeu’,” ar fi mai bine să fii atent. Mai bine fii atent la faptul dacă acesta urmează Scripturile! Dar ce-ar fi ca şi tu să urmezi Scripturile? Înaintea lui Dumnezeu eşti responsabil în ceea ce priveşte urmarea Scripturile şi nu a unui om. În timpul judecăţii tale tu nu vei da socoteală de felul cum ai urmat pe un om, ci de cum ai urmat Scripturile. Întreaga ta viaţă va fi judecată conform ascultării tale de Scripturi. Versetul din mijlocul Bibliei spune: „Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om” (Psalmul 118:8). În 2 Timotei 4:3-4 se spune, „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr”. Un bătrân sau un episcop trebuie să-ţi fie un ajutor şi să-ţi arate din Scripturi. Atitudinea sa nu ar trebui să fie „urmaţi-mă”, ci „dă-mi voie să te ajut să-l urmezi pe Domnul.” Isus este capul tău, el este capul trupului, biserica Sa. El te conduce, te învaţă prin Duhul Adevărului, Duhul Sfânt, şi te face să creşti în calitate de creştin. El este autoritatea ta. Cum? Prin Cuvântul lui Dumnezeu, Scripturile; îl urmezi pe Isus astăzi prin a urma Cuvântul Său.

Pastorii de astăzi revendică mai multă autoritate decât apostolii din Biblie

Ştiai că mulţi pastori sau „oameni ai lui Dumnezeu” de astăzi cer mai multe de la tine decât au cerut apostolii? Nici chiar apostolii nu au cerut sau să se aştepte la ascultarea pe care pastorii de azi o presupun astăzi. Priviţi la ceea ce a scris Pavel, care era un adevărat apostol: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi [le-am] dat (de la Dumnezeu, apostolului Pavel, către om). DAR VREAU SĂ ŞTIŢI CĂ HRISTOS ESTE CAPUL ORICĂRUI BĂRBAT; că bărbatul este capul femeii, ăi că Dumnezeu este capul lui Hristos” (1 Corinteni 11:1-3). În calitatea sa de apostol adevărat, Pavel le reaminteşte că Isus este capul lor sau autoritatea lor nu Pavel. Urmaţi pe Pavel. Da, dar Isus este Capul lor. Ei îi vor da un răspuns lui Isus într-o zi despre felul cum l-au urmat, nu lui Pavel, un om. Pavel a mai spus, „Nu doar că am avea stăpânire peste credinţa voastră; dar vrem să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră; căci staţi tari în credinţă” (2 Corinteni 1:24). Deci, bătrânii, cei care au conducerea în biserică, ar trebui să fie ajutători, nu stăpâni, căci un stăpân este cel ce are dominaţie peste ceilalţi. Apropo, pe cine a lăsat Isus în poziţia de conducător peste ceilalţi apostoli după ce a plecat El? Pe nimeni. Cu siguranţă că Petru ar fi fost un lider bun, şi probabil că mulţi dintre ceilalţi apostoli s-au uitat la el ca un potenţial conducător, însă el nu a fost pus în poziţia de conducere peste ceilalţi. Isus nu a spus, „Acum trebuie să vă las, dar nu vă îngrijoraţi, am să îl las pe Petru la conducere în timp ce sunt plecat. El îmi va lua locul meu, aşa că va trebui să-l urmaţi.” Nu, Isus nu a spus aceasta. El nu a creat o poziţie şi nici nu a lăsat pe cineva să fie mai mare peste ceilalţi ca să îi conducă. Petru părea a fi un lider, însă el a zis, „Eu mă duc să pescuiesc”, şi ceilalţi au mers împreună cu el. El avea influenţă. El a fost foarte aproape de Domnul, şi era foarte calificat să fie liderul lor, însă Isus nu l-a pus în postura de a fi liderul lor. De ce? Deoarece Isus a lăsat pe altcineva care să-i înlocuiască locul Său peste ei. „Când va veni mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi” (Ioan 16:13, 14). Isus nu a rânduit nici un om ca să îi ia locul Lui, ci El a trimis Duhul Sfânt pentru a-i lua locul pe pământ. Personal nu sunt împotriva conducerii, deoarece Biblia învaţă că bărbaţii mai maturi spirituali să conducă biserica, la care Biblia se referă în calitate de bătrâni sau supraveghetori, însă sunt împotriva unei poziţii singulare de autoritate din biserică. Îi auzi pe mulţi pastori spunând, „nu trebuie să îmi fiţi supuşi mie, ci poziţiei mele. Poate că nu sunt eu prea multe, dar ar trebui să-mi cinstiţi poziţia mea.” Aceasta, prietene, este periculos. Mai degrabă te-ai asigura că omul acesta e vrednic de urmat, că îl iubeşte pe Domnul, şi că îndeplineşte calificările din 1 Timotei şi Tit, pentru că poziţia este greşită. El foloseşte o astfel de remarcă pentru a te aduce sub autoritatea lui. Cuvântul „poziţie” însemnă rang sau statut, aşa că atunci când ei vorbesc despre poziţie, ei spun că te degradează înaintea Domnului datorită poziţiei lor, de unde avem şi conceptul diviziunii cler-laic. Dar, Isus a spus, „Voi să nu vă numiţi Rabi! (o poziţie a unui lider spiritual; astăzi noi am spune Reverend, Pastor, Doctor, sau alt titlu spiritual) Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi”. Isus spune că noi toţi suntem la acelaşi nivel. El le-a spus ucenicilor Lui că ei sunt cu toţii fraţi; nici unul dintre ei nu trebuia să lase ca alţii (sau chiar ei înşişi) să-i pună pe vreunul din ei într-o poziţie mai înaltă. Isus a spus că aceasta este natura neamurilor (natura noastră) de a avea autoritatea asupra altora. „Isus i-a chemat la El, ăi le-a zis: Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor” (Marcu 10:42-44). Neamurilor (neevreii) le plăceau să aibă autoritate peste alţii, căci aceasta este natura lor, după cum a spus şi Isus. Însă un slujitor nu este un stăpân şi un stăpân nu este un slujitor. Ei sunt opuşi. Un slujitor nu exercită şi nu poate exercita autoritate deoarece el este un slujitor, el slujeşte. Dacă el este cel mai mare (cel mai aproape de Domnul), atunci el ar trebui să se supună şi să înveţe de la el. O persoană poate fi mai apropiată de Domnul (cum au fost Petru şi Ioan), astfel ar trebui să te supui lor pentru a învăţa mai multe despre Domnul. Însă tu te supui unei persoane nu unei poziţii.

(3) Preoţi ai Vechiului Testament?

Deci, am arătat cu claritate că pastorii zilelor moderne nu sunt profeţi sau apostoli în vreun fel, formă sau figură. Cu ce ar trebui ca poziţia lor să se asemene – deşi ar nega acest lucru – este slujba preoţilor Vechiului Testament. În cadrul Vechiului Testament, preoţii erau din tribul leviţilor. Ei trebuiau să se îngrijească de Templu sau de „casa lui Dumnezeu”. Ei primeau zeciuieli de la oameni pentru traiul lor; erau nişte intermediari dintre Dumnezeu şi om şi aduceau jertfe în Templu.

Pastorul zilelor moderne din majoritatea bisericilor este în acelaşi fel într-un grup special de lideri spirituali (ca şi leviţii), numiţi „clericii”. Ei cârmuiesc peste „casa lui Dumnezeu” sau clădirea în care se întâlneşte biserica lor. Şi ei primesc zeciuieli de la oamenii lui Dumnezeu, din care o parte merge pentru traiul lor şi slujbele din „templu”. Unele biserici au chiar numele de „Templu” în numele lor. Ei acţionează în multe feluri ca un intermediar dintre Dumnezeu şi om. „Urmaţi-mă pe mine după cum şi eu urmez pe Hristos.” „Dumnezeu mă va călăuzi să vă călăuzesc.”

Dar nu vei descoperii nicăieri în Biblie o poruncă de la Dumnezeu ca vreun bărbat să acţioneze ca un preot în cadrul unei biserici Nou Testamentale. El nu este un intermediar între Dumnezeu şi om. În calitate de creştini umpluţi cu Duhul, fiecare suntem propria noastră „preoţie”, şi nu mai avem nevoie de vreun preot sau de intermediar. „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:5, 9).

(4)  Vicar al lui Hristos?

Aceasta, prietene, este partea cea mai înfioratoare. Revendică oare pastorul zilelor moderne al unei biserici locale că este „vicarul” sau reprezentativul lui Hristos pentru acea biserică locală? Se prea poate dacă şi-a dus poziţia prea departe. Mulţi revendică lucrul acesta (Nu spun ei că sunt „sub-păstorii” care reprezintă pe Păstorul?) Totuşi, aceasta este poziţia care a fost creată care îl face pe pastor să fie capul reprezentativ al lui Hristos? Nu sunteţi de acord? Atunci ce biserică din Noul Testament a avut o poziţie pentru un singur pastor? Dacă el revendică faptul că este „liderul spiritual” din biserică, atunci se apropie de a deveni „vicarul”. Cuvântul vicar provine de la latinescul vicarious, care înseamnă înlocuitor. Papa revendică în gura mare că el este Vicarul lui Hristos; tot el spune că lui i s-a dat autoritate de la Dumnezeu de a acţiona ca surogat al lui Hristos pe pământ şi pentru biserică. Prietene, aceasta este erezie! Ucenicii l-au întrebat pe Domnul Isus… „care [va fi] semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia? Drept răspuns, Isus le-a zis: Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: „Eu sunt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi” (Matei 24:3-5). Acum, nu am auzit până acum pe oameni care să vină şi să spună în gura mare că ei sunt Hristos, dar revendică ei poziţia Lui în biserică? Cu siguranţă că papa o face. Cu alte cuvinte, Isus nu poate fi aici, aşa că m-a pus pe mine în locul Lui ca să îl reprezint. World Book Encyclopedia spune că „papa este capul Bisericii Romano Catolice. Membrii îl privesc pe papă ca fiind capul vizibil iar Hristos este capul invizibil al bisericii.” Din nou, aceasta este erezie! Nicăieri nu a spus Hristos că a ales pe cineva care să-L reprezinte în calitate de cap al bisericii. Hristos este Capul bisericii şi Biblia spune foarte clar aceasta. Cu siguranţă că un pastor nu ar vrea să fie identificat cu această poziţie. Dar ce vrea să spună un pastor atunci când spune, „Nu pe mine ci poziţia mea trebuie să o respectaţi şi să o urmaţi”? Sau „Trebuie să-mi fiţi supuşi poziţiei mele de pastor.” Atunci când el spune „Urmaţi-mă pe mine cum îl urmez şi eu pe Hristos”, ce spune el de fapt? Ce vrea să spună când zice „Hristos va conduce şi va direcţiona biserica prin mine”? Revendică el poziţia lui Hristos în biserică? Acest tip de pastor spune că pe măsură ce Duhul Sfânt îl călăuzeşte, el va conduce biserica. Unde este aceasta în Biblie? El devine intermediarul sau legătura dintre Hristos şi ceilalţi oameni ai bisericii. Vezi dar că atunci când el vorbeşte în acest fel el este ca un papă pentru biserica locală. El este „clericul” şi toţi ceilalţi sunt „laicii”. Apropo, cuvântul papă înseamnă tătic. Dar Isus a spus să nu numim pe nici un om „părinte”, căci avem doar unul singur în Ceruri. El se revendică a fi „tăticul” tău spiritual, sau liderul tău spiritual. Astfel, au înlocuit denominaţiile cuvântul „pastor” din cuvântul „papă” sau „vicar al lui Hristos”? Prietene, dacă nu ţi-ai dat seama încă, aceasta este sectarism. Definiţia cuvântului cult (sau sectă) este „o devoţiune obsesivă faţă de o persoană sau o idee”. Persoana poate fi pastorul, iar ideea poate fi poziţia sa. Devoţiunea ta nu ar trebui să fie pentru o persoană sau o poziţie şi pentru Domnul Isus Hristos. De aceea Pavel i-a mustrat aspru pe corinteni, deoarece ei îşi făceau lideri din oameni. „Eu sunt al lui Pavel”, „Eu sunt al lui Chifa”, „Eu sunt al lui Apolo”, însă aceşti oameni buni nu ar fi permis altora să fie făcuţi capuri ale lor. Aşa cum am menţionat anterior, poţi învăţa de la oameni buni şi să-i urmezi, însă devoţiunea şi serviciul tău este pentru Domnul; El este capul tău; El este autoritatea ta spirituală. Biblia spune că noi ar trebui să urmăm pe oamenii buni care ne ajută să-l urmăm pe Domnul. Trebuie să urmezi ceea ce vezi în ei, dacă este de la Domnul. „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi URMAŢI-LE CREDINŢA” (Evrei 13:7). Notaţi că nici aici nu se spune să urmăm pe oameni, ci să le urmăm credinţa lor şi să fim cu băgare de seamă la vieţuirea (sau comportamentul) lor, pentru că oamenii mai greşesc. Aceasta suna ca şi când ar trebui să-ţi cauţi exemple sau modele de urmat. Ai vrea să urmezi pe acei oameni care sunt aproape de Domnul şi care arată caracterul Său.

Învaţă de la ei cum să fi tot mai mult asemenea Domnului. Apoi le urmezi exemplul sau viaţa lor, dacă este ca a lui Hristos, şi înveţi acele caracteristici. Tu urmezi exemplul lor nu o poziţie de autoritate. „Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde (exemple) turmei” (1 Petru 5:3). Ar trebui să le urmăm exemplul, da, nu stăpânirea lor, căci nu ar trebui să fie vreuna. Aceşti lideri din biserici nu sunt şefi şi ei nu trebuie să exercite stăpânire. Ei trebuie să fie exemple conform Scripturii, iar ceilalţi îi vor vedea şi îi vor urma, însă ei trebuie să fie siguri că aceşti oameni urmează Scripturile. Atunci când unul din bătrânii bisericii (vezi 3 Ioan) devine preeminent şi începe să practice obiceiuri rele, Ioan i-a spus lui Gaiu să nu urmeze o astfel de persoană ci pe ceilalţi. Ioan nu ar fi putut face această afirmaţie dacă Diotref deţinea poziţia de pastor. Dacă un pastor este poziţia de autoritate dintr-o biserică, atunci el este în control; el devine capul acelei bisericii în particular. El poate spune că nu este un stăpân, ci mai degrabă un slujitor. Totuşi, poziţia îl face o autoritate peste ceilalţi din biserică, astfel făcându-l un stăpân. Din nou, Biblia învaţă clar faptul că Hristos este capul bisericii. Nu se menţionează nicăieri că el a pus pe altcineva în controlul bisericii Sale. De ce? Pentru că Isus este Capul bisericii. „El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii” (Efeseni 1:22). „căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii” (Efeseni 5:23). „El este Capul trupului, al Bisericii… pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Coloseni 1:18). Hristos este capul bisericii. Cum? Prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este Vicarul lui Hristos pe pământ. Duhul Sfânt este reprezentativul Domnului Isus Hristos pentru biserica Lui. Biblia spune de asemenea că Isus este capul bărbatului. „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos” (1 Corinteni 11:3). Cum? Prin Cuvântul lui Dumnezeu, Scripturile.

 Ce este „biserica”? Oamenii mântuiţi, femeile, băieţii şi fetele. Isus, capul bisericii este şi capul bărbaţilor acelei biserici. Bărbaţii la rândul lor sunt capul soţiilor lor şi a copiilor. „Da, ştiu, dar cine este autoritatea în biserică?” Deja ţi-am spus, Isus este. „Cum?” Prin Duhul Sfânt şi prin Sfintele Scripturi. Creştinii mai în vârstă sunt bătrânii biserici şi este responsabilitatea lor de a se supune lui Hristos. Bătrânii calificaţi care îşi asumă responsabilităţile de supraveghetori din biserică trebuie să hrănească turma, să acţioneze ca supraveghetori (protectori) şi să fie exemple sau modele de urmat. Dar ei nu sunt o autoritate peste vieţile spirituale ale altora din biserică. Ei sunt lucrători printre oameni, nu peste ei. „Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul, şi care vă sfătuiesc” (1 Tesaloniceni 5:12). Este o diferenţă între bătrânii care conduc şi lucrează printre oameni decât dacă ei ar deveni o clasă de clerici asupra cărora s-ar munci. Te-ai întrebat vreodată de ce aşa de mulţi predicatori sau pastori nu pot avea prieteni apropiate cu oamenii lor, ci că ar trebui să o găsească între alţi pastori în schimb? Aceasta este adevărat. Aceasta este o dovadă că există o separare în frăţietatea din biserică, clericii şi laicii. Comparând biserica cu o familie, un bătrân ar trebui să fie ca un frate mai mare pentru ceilalţi mai degrabă decât să fie ca un tată. Dar, prietene, nu vei găsi niciodată în Biblie o poziţie de autoritate dată unui singur om în biserica locală. Aşa cum am spus anterior, Hristos nu a dat nimănui nici o comandă de a-i lua locul Său de cap (sau „părinte”) al bisericii. Când Isus era pe pământ, El şi-a condus ucenicii. Atunci când i-a lăsat, El nu a lăsat pe altcineva în control; El nu a rânduit pe nimeni ca să îi ia locul Său; avea de fapt câţiva bărbaţi buni din care putea alege, însă nu a făcut-o. Isus a spus că El va lăsa Duhul Sfânt să îi ia locul Său şi că ne va conduce prin Duhul Sfânt. Bărbaţii mai maturi spirituali, sau bătrânii, ar trebui să ştie cum să urmeze pe Duhul Sfânt şi Scripturile, apoi va fi mai uşor pentru alţii să-i urmeze pe ei. Dacă ei nu fac aceasta, nu îi urma. E aşa de simplu! Aceasta este poziţia de autoritate în biserică. Isus, capul bisericii prin Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu. Bărbaţii ar trebui să se supună acestuia şi noi ar trebui să-i ajutăm şi pe alţii să facă la fel.

Oricare bărbat care se pune pe sine într-o poziţie de a exercita autoritatea asupra unei biserici urmează aceeaşi eroare pe care o face şi papa. Nu contează cum se numeşte el pe sine, el este un papă pentru biserica respectivă; el revendică a fi în locul lui Hristos în biserică; el revendică a fi capul vizibil care reprezintă un Hristos invizibil; el este „vicarul lui Hristos” sau „înlocuitorul” lui Hristos. Acest om, Papa, este de asemenea şi un „antihrist”. „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). Prietene, ştiai că oricine ia locul lui Hristos este un antihrist? Cuvântul antihrist înseamnă împotriva lui Hristos, luarea locului lui Hristos, în schimbul lui Hristos, sau uzurpator al numelui şi dreptului lui Hristos. Atunci când un om spune că el este într-o poziţie de autoritate reprezentându-l pe Hristos în biserică, AI GRIJĂ! „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. [Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl]” (1 Ioan 2:22-23). Acest verset spune că oricine tăgăduieşte pe Fiul este un antihrist. Eu am crezut întotdeauna că cuvântul „a nega” (tradus în română prin a tăgădui în pasajul din 1 Ioan 2:23, n. tr.) însemna aici a nu crede sau a declara neadevărat, şi ar putea însemna aceasta, însă „a nega” însemna şi „a refuza să recunoască” sau „IGNORA”, deoarece versetul se încheie prin a spune „Oricine mărturiseşte (admite sau recunoaşte) pe Fiul, are şi pe Tatăl”. Deci, o persoană care nu îl recunoaşte pe Hristos este de asemenea un antihrist, ori prin a nu „admite” că El este Hristosul, sau prin a-l „ignora”. Cu alte cuvinte, cineva poate spune că crede că Isus este Hristosul (diavolul ştie aceasta), însă a refuza să recunoşti sau să-l admiţi ca Hristos în viaţa ta sau în biserică indică contrariul; aceasta este a-l ignora pe El.

Atunci când un papă, un pastor sau oricare alt om încearcă să ia poziţia lui Hristos în biserică, şi să-i facă pe oameni să i se supună lui mai degrabă decât lui Hristos, atunci el devine un antihrist. El îl ignoră pe Hristos deoarece aceasta este poziţia lui Hristos, astfel este împotriva Lui. Deci, atunci când ei spun „Urmaţi-mă pe mine după cum şi eu îl urmez pe Hristos”, ar fi bine să fii atent! Ar trebui să fii atent şi atunci când ei spun „Datorită poziţiei mele trebuie să mă asculţi şi să mă urmezi”, sau „Eu sunt omul lui Dumnezeu, aşa că ar trebui să mă urmezi”, sau „Am să te călăuzesc după cum mă călăuzeşte Hristos pe mine”. Ai mare grijă! El încearcă să ia locul lui Hristos în biserică şi tu te prăbuşeşti după acesta. El vrea să-ţi fie autoritatea ta spirituală, capul tău spiritual, el vrea ca tu să comiţi adulter spiritual cu Hristos. Soţia mea este supusă autorităţii mele; eu sunt capul ei iar Hristos este capul meu. Cum? Prin supunerea mea faţă de Cuvântul Său. Soţia ta ar trebui să-ţi fie supusă şi tu ar trebui să fi supus lui Hristos. El este capul tău. Este un lucru rău ca soţia ta să devină autoritatea ta, sau capul tău. De ce? Pentru că Hristos este capul tău şi Scripturile sunt foarte clare în această privinţă. Dar tu nu ar trebui să permiţi nimănui să fie nici capul vieţii tale. Hristos trebuie să fie capul vieţii tale. Cum? Prin supunerea ta faţă de Cuvântul Său. Dacă tu permiţi cuiva să se interpună între tine şi Hristos, atunci tu comiţi adulter spiritual. În domeniul lor de autoritate, tu trebuie să te supui învăţătorilor, angajatorilor, avocaţilor, bătrânilor din biserică, etc. Dar Hristos este capul vieţii tale, sau ar trebui să fie dacă eşti mântuit. Dacă Hristos nu a fost capul vieţii tale, probabil că nu eşti mântuit. Cum este El capul tău? Prin Scripturi. Ele sunt Cuvântul scris. Duhul Sfânt care locuieşte în tine, dacă eşti mântuit, te va călăuzi să înţelegi voia Sa. Eşti supus Cuvântului Său? Este în regulă să urmezi un om, sau un grup de oameni, dar este Cuvântul autoritatea ta finală?

Isus a spus că relaţia sa faţă de biserică este similară cu cea a unei căsnicii. Atunci când am fost mântuit, m-am pocăit de păcatele şi de rebeliunea mea împotriva lui Dumnezeu şi m-am predat pe mine însumi Domnului Isus şi Cuvântul Său ca autoritate a mea. Îmi amintesc că la vremea când am crezut că aceasta este ca şi căsnicia, că mă căsătoream de fapt cu El. am învăţat mai târziu că Biblia învăţa acest lucru. „Pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică)” (Efeseni 5:30-32). Hristos este mirele iar noi suntem Mireasa, spune Biblia. În cadrul Vechiului Testament, descoperim faptul că Dumnezeu Tatăl a numit naţiunea Israel soţia Sa. Totuşi, evreii au intrat în bucluc deoarece ei şi-au amestecat credinţa lor în Dumnezeu cu religiile păgâne din jurul lor. Cea mai populară era închinarea la Baal. Închinarea lor era un fel de combinaţie a închinării la Baal şi a închinării la Dumnezeu, aşa că El s-a referit la ei ca o soţie adulteră. „Şi cu toate că a văzut că M-am despărţit de necredincioasa Israel, din pricina tuturor preacurviilor ei, şi i-am dat cartea ei de despărţenie” (Ieremia 3:8); „Au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese din ţara Egiptului, şi au mers după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor cari-i înconjurau; s-au închinat înaintea lor, şi au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul, şi au slujit lui Baal şi Astarteelor” (Judecători 2:12, 13). Ştiai că cuvântul Baal înseamnă domn, posesor sau soţ? Da, soţia Israel şi-a părăsit „soţul”, Dumnezeu, şi şi-a ales un alt soţ nou, pe Baal. În acelaşi fel noi suntem soţia lui Hristos; el este mirele sau soţul nostru. Noi ar trebui să ne menţinem curaţi şi să nu comitem nici un fel de adulter spiritual împotriva lui Hristos. „Dar ca să fiu un bun creştin, eu mă supun şi sunt devotat întotdeauna autorităţii bisericii mele, şi urmez constituţia şi statutele bisericii noastre.” Tu de fapt comiţi adulter spiritual împotriva lui Hristos. „Eu mă supun autorităţii pastorului meu şi îl urmez pentru că el îi ‚omul lui Dumnezeu’.” Tu de fapt comiţi adulter spiritual împotriva lui Hristos. Viaţa ta ar trebui să se supună lui Isus Hristos, Mirelui tău; faci aceasta prin a te supune faţă de Scripturi. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu” (Ioan 14:21). Unde te afli tu? Eşti o soţie bună, castă, fecioară pentru Hristos? „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului”. Da, Mielul de aici este Isus, iar noi, biserica, suntem şi vom fi Mireasa Sa (Apocalipsa 21:9). „Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino! Şi cine aude, să zică: Vino (Apocalipsa 22:17).

Conducerea adecvată din biserică este prin bătrânii bisericii

Dumnezeu a ales să ofere conducere pentru sfinţii Săi din biserici prin intermediul creştinilor mai în vârstă, maturi spirituali din cadrul biserici numiţi bătrâni. „Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes, şi a chemat pe presbiterii Bisericii. Luaţi seama, deci, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (sau: priveghetori), ca să păstoriţi (în limba engleză se foloseşte cuvântul hrăniţi aici, n. tr.) Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Faptele Apostolilor 20:17, 28). Pavel i-a chemat pe bătrânii (plural) bisericii din Efes şi spune că Duhul Sfânt i-a făcut pe aceştia supraveghetori în biserică. Nu se menţionează că un singur pastor ar fi condus biserica din Efes. Aceştia nu erau bărbaţi ai clerului, ci Duhul Sfânt i-a ales dintre ceilalţi ca să fie supraveghetori. Ori de câte ori Pavel şi alţi oameni conduceau pe oameni la Domnul într-o anumită zonă, ei se reîntorceau şi în următoarea lor călătorie misionară cam la un an distanţă, ei veneau şi rânduiau oameni din acel grup ca să fie supraveghetori în biserica locală. În plus, în 1 Petru 5:1-3 ni se spune: „Sfătuiesc pe presbiterii (sau: bătrânii) dintre voi, eu, care sunt un presbiter,… Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei”. Aici Petru spună că bătrânii trebuie 1) să hrănească turma, 2) să fie supraveghetori, si 3) să fie exemple nu stăpâni. Un bătrân nu era pastorul, aşa cum spun mulţi; acest termen se referă la toţi bărbaţii creştini mai în vârstă din biserică. Acest lucru este dovedit în 1 Timotei 5:1-2. „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată; pe tineri sfătuieşte-i ca pe nişte fraţi; pe femeile bătrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toată curăţia.” Unii spun că acest bătrân din versetul unu este pastorul, şi s-a părea a fi aşa din moment ce este un pronume colectiv singular, însă nu poate fi aşa deoarece Pavel spune după aceea (1) să-i tratăm pe cei tineri ca fraţii, (2) pe femeile bătrâne ca mame, şi (3) pe femeile tinere ca surori. Deci, unde sunt bătrânii menţionaţi? Cu ar trebui trataţi aceştia? A uitat oare el să-i menţioneze? Nu, atunci când el spune să nu mustri un bătrân, el vorbeşte despre grupul de bărbaţi mai în vârstă din biserică. Cuvântul „bătrân” de aici se referă la cei mai în vârstă, aşa că nu poţi spune că ar însemna pastor. Aceasta este de asemenea dovedită în aceeaşi poruncă a lui Pavel dată lui Tit. „Spune că CEI BĂTRÂNI trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce este bine, ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţi şi copiii; să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu. Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi” (Tit 2:2-6).

Dar cum poate fi un bărbat un bătrân, te întrebi tu? Este vreo vârstă dată de Scriptură la care un bărbat să fie considerat un bătrân şi nu un tânăr? Da, se pare că este. Ştiai că Biblia pare să indice faptul că vârsta de aproape 30 de ani atunci când unul devine bărbat în loc de tânăr? Leviţii nu-şi puteau începe slujba în Templu până ce nu aveau 30 de ani (Numeri 4:3,23,30,35,39,43,47). Iosif şi-a început conducerea sa sub Faraon la vârsta de 30 de ani (Geneza 41:46), David a început să domnească în calitate de rege al lui Israel la 30 de ani (2 Samuel 5:4) şi Isus şi-a început lucrarea la vârsta de 30 de ani (Matei 3:23).

Acum nu toţi cei bătrâni (sau mai în vârstă) vor vrea să slujească în biserică. Vor fi fără îndoială unii care nu vor fi aproape de Domnul, unii care nu vor vrea să slujească şi alţii care nu vor fi calificaţi Scriptural pentru a supraveghea biserica. Dar ei sunt tot bătrâni. Totuşi, Duhul Sfânt va separa pe câţiva dintre bătrânii calificaţi din biserică (vezi Faptele Apostolilor 20:28) pentru a îndeplini lucrare unui supraveghetor în biserică şi le va da dorinţa de a lucra. Oamenii din biserică recunosc aceasta şi apoi îi vor confirma în calitate de supraveghetori (Au rânduit presbiteri [sau bătrâni] în fiecare biserică, Faptele Apostolilor 14:23). Ei, apostolii, au ordinat bătrâni. Ei erau deja bătrâni, însă aceşti bătrâni erau ordinaţi sau numiţi ca supraveghetori (episcopi). Deci, mi se pare mie că există bătrâni în fiecare biserică care sunt episcopi (supraveghetori) şi sunt bătrâni în biserică care nu sunt supraveghetori, ci doar oameni în vârstă. Bătrânii calificaţi din biserică ar trebui să fie recunoscuţi de biserică doar dacă se îndeplinesc calificativele Scripturale pentru ca fiecare să-i poată vedea pe aceştia ca model sau exemplu de urmat (1 Petru 5:3). Aceşti bătrâni vor conduce şi vor hrăni turma în mod natural, iar alţii din biserică îi vor urma şi va trebui să-i urmeze. „Preaiubitule, nu urma ce este rău, ci binele” (3 Ioan 11).

Duhul Sfânt îi învredniceşte pe aceşti oameni prin a le da acele daruri spirituale de care este nevoie pentru a împlini sarcinile lor. „Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi Sunt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc?” (1 Corinteni 12:27-31). Notaţi că nu este nici o menţiune a vreunui pastor aici (darul de păstorire este omul care se dă pe sine însuşi bisericii, Efeseni 4). Deci supraveghetor au acest dar al păstoririi. În bisericile timpurii, Duhul Sfânt dădea bărbaţilor din biserică profeţii (preziceri ale Cuvântul lui Dumnezeu) şi învăţători, care instruiau. Nu îi putem include şi pe apostoli deoarece nu este nici unul astăzi ca să se califice pentru aceasta. Alte daruri spirituale le-au fost date acestora şi altora din biserică, cum ar fi minunile, vindecările, ajutorările, guvernările, limbile, vorbirea în alte limbi şi tălmăcirea.

Să privim acum la autoritatea Scripturală. Isus a spus că „nici un om nu poate sluji la doi stăpâni…” (Luca 16:13). „Căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele [să fie] supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile” (Efeseni 5:23, 24). „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos” (1 Corinteni 11:3). Aici avem capetele majore, sau poziţiile de autoritate. Dumnezeu peste Hristos, Hristos peste bărbat, şi bărbatul peste femeie. Eu nu văd pastor sau chiar bătrâni aici. Există multe autorităţi minore, ca învăţătorii, angajatorii, oficialii de guvern, liderii de biserică, etc. şi noi trebuie să le ascultăm în domeniul responsabilităţii lor, însă autoritatea lor este în conflict cu autoritatea ta majoră, aşa că va trebui să asculţi de autoritate majoră. Ai ordinea mondială, ordinea bisericească şi ordinea de acasă, fiecare având propria sa autoritatea limitată ordinului ei. Bărbatul are doar o autoritate majoră sau cap şi acesta este Hristos. Femeia are un singur cap şi acesta este bărbatul (soţul, sau tatăl, dacă nu este căsătorită). Femeia trebuie să asculte de soţul sau de tatăl ei, iar bărbatul de Domnul. Pe cine vie sluji tu? „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” Cum îl slujeşti sau îl asculţi pe Domnul? Ascultă Scripturile. Da, ascultă de oameni, dar ascultă Scripturile; lasă ca acestea să fie Capul tău; supune-te faţă de Scripturi şi astfel eşti supus lui Hristos. Ori de câte ori ai cea mai vagă idee că un om ar vrea să fie capul tău spiritual, sau să încerce să fie capul vieţii tale, depărtează-te repede de el!

Deci, înseamnă că avem anarhie în biserică, că fiecare face tot ce este corect în ochii lui? Nu. Există conducere în biserică, şi oamenii trebuie să urmeze conducerea din biserică. „Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează (sau conduc) asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17). Acesta este unul din versetele favorite de cei care susţin că trebuie să te supui poziţiei de pastor, însă notaţi că acest cuvânt nici nu este menţionat. Există 3 explicaţii posibile:

(1) Versetul se referă la bătrâni şi nu la un pastor deoarece se foloseşte pluralul (ascultaţi, de ei, n. tr.) despre cei ce vă conduc. Oamenii din biserică trebuie să se supună „lor”, bătrânilor; aceştia trebuie să conducă serviciile şi alţii trebuie să se supună în slujirile lor, însă bătrânii nu sunt capul, Hristos este Capul.

(2)Acest verset s-ar aplica la toate formele de autoritate, nu doar din biserică din moment ce nu se spune biserică. Acesta se poate aplica la părinţi, angajatori, învăţători, guvern, ofiţeri de poliţie, etc. Biblia spună să însăşi guvernul şi oficialii civili sunt lucrătorii lui Dumnezeu: „Dregătorii nu Sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii Sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta” (Romani 13:3-6).

(3) În fine, acest verste a fost scris evreilor care erau împrăştiaţi, aşa că probabil includea supunerea faţă de conducerea religioasă a poporului evreu. Evreii aveau o teocraţie, fiind conduşi de lideri spirituali. Isus a spus: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac” (Matei 23:2, 3). Oricare din aceste 3 ipostaze s-ar aplica, dar nu vreau să iau acest verset scris pentru evreii creştini şi supunerea lor faţă de autorităţile lor (din biserică sau seculare) şi să o folosesc pentru a stabili autoritatea pastorală din bisericile de astăzi. Însă exact aceasta s-a şi făcut. Versetul a fost sucit pentru a se aplica unui pastor. Tu trebuie să te supui, în calitate de creştin, la toate autorităţile de peste tine, cum sunt, liderii de guvern, părinţii, angajatorii, învăţătorii, poliţaii, liderii bisericii, etc. Sunt multe autorităţi minore, însă tu ai doar un Cap şi acesta este Hristos Isus. Tu asculţi de toate autorităţile de peste tine însă atunci când ele nu sunt în concordanţă cu Hristos, atunci tu trebuie să asculţi de Capul tău, care este Hristos. Şi tu îl asculţi pe El prin a asculta Scripturile.

Notă interesantă: Aproape majoritatea scrisorilor trimise astăzi către biserici ar include numele pastorului, datorită poziţiei lor proeminente din biserică. „Reverend John Doe de la Biserica cutare.” Ai observat vreodată că toate scrisorile către bisericile din Noul Testament, nici una nu a fost adresată unui pastor sau să fie măcar menţiuni a vreunui pastor? Pavel era un gentleman perfect, iar dacă fiecare biserică avea un Pastor Senior, cu siguranţă că Pavel nu l-ar fi ignorat. Însă nu a trebuit să o facă deoarece la fiecare biserică la care el a scris nu avea în controlul lor un pastor. Pavel a scris: „biserica lui Dumnezeu care este în Corint”, „către toţi cei din Roma”, „preaiubiţi ai lui Dumnezeu”, „chemaţi să fiţi sfinţi, şi toţi fraţii care sunt cu mine”, „bisericilor din Galatia”, „către sfinţii din Efes”, „către sfinţii şi credincioşii fraţi în Hristos care sunt în Colose”, „bisericii Tesalonicenilor”, „către toţi sfinţii în Hristos Isus care sunt în Filipi, cu EPISCOPII şi diaconii”, etc. Dacă bisericile de atunci ar fi fost ceea ce sunt bisericile de astăzi, Pavel ar fi scris menţionând măcar numele pastorului. Dar el nu s-a adresat niciodată vreunui pastor al vreunei biserici. De ce? Pentru că fiecare biserică ave bătrâni şi nu un „pastor”. Nu este nicăieri nici cea mai mică aluzie a vreunui bărbat „pastor” în Scripturi.

Unii argumentează faptul că scrisorile sunt scrise unui pastor a fiecărei biserici ceea ce apare în Apocalipsa capitolele 2 şi 3. „Îngerului bisericii din Efes scrie”. Dar aici este cuvântul „înger” nu „pastor”. Nu vei descoperii cuvântul pastor, păstor, episcop sau chiar bătrân (supraveghetor) în cadrul cărţii Apocalipsa (cu excepţia acelora din ceruri care stau în jurul tronului). Cuvântul înger, totuşi, este menţionat în 74 de versete şi se referă la îngeri reali, nu la pastori. În întreaga carte Apocalipsa, îngerii sunt cei care transmit poruncile lui Dumnezeu. „Păi cuvântul înger înseamnă mesager.” Şi ce? Chiar dacă acesta ar fi fost un mesager, Ioan ar fi scris acelui mesager al bisericii respective. El era un mesager, un curiere, care avea să aducă scrisoarea către acea biserică specifică. A-l numi pe acesta pastor este o exagerare grosolană. Unii cred asta oricum şi spun că înger înseamnă mesager şi mesager înseamnă pastor, aşa că înger înseamnă pastor. Aceasta nu este interpretare. Aceasta e o interpretare a unei interpretări, „o copie după copie”, şi oricine ştie că o copie nu e acelaşi lucru ca şi originalul. Acest este o sucire a versetului pe a-l face să spună ceea ce vrei tu să spună. Dacă Dumnezeu vroia ca acesta să însemne „pastor” sau „mesager”, atunci El ar fi folosit aceste termene, însă a spus „înger”, Alţii mai argumentează că 1 şi 2 Timotei sunt epistole pastorale scrise lui Timotei, un pastor al bisericii din Efes. Desigur că ele includ materiale pentru lideri şi calificări din biserici, însă Timotei nu era „pastorul” bisericii din Efes (am arătat deja că biserică din Efes ave bătrâni, Faptele Apostolilor 20). Biblia nu spune nicăieri că Timotei era un pastor sau un bătrân. Se spune că el era un evanghelist. „Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba” (2 Timotei 4:5). Timotei, Tit şi mulţi alţii au fost ajutoarele lui Pavel, sau emisarii, iar aceştia mergeau în diferite biserici şi ajutau la stabilirea lor. Însă fiecare biserică, aşa cum e menţionat aici, era condusă sau slujită de un grup de bătrâni, care rămâneau acolo după ce plecau apostolii sau emisarii.

Spune Biblia despre felul cum trebuie să se comporte bătrânii bisericii într-o întâlnire? Priviţi ce spune Pavel bisericii din Corint despre politeţe. Amintiţi-vă că el le scrie datorită haosului şi a confuziei din biserică şi el le spune despre cum să-şi conducă serviciile lor. „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească. Dacă Sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică, şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi. Duhurile proorocilor Sunt supuse proorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor” (1 Corinteni 14:26-33). Se poate ca aceşti „profeţi” să fie predicatorii, episcopii sau bătrânii? Eu cred că da. Ei erau bărbaţii din adunările de creştini care erau călăuziţi de Duhul Sfânt să se ridice şi să vorbească, având puterea de a instrui, de a mângâia, a încuraja, a mustra, a convinge şi a-i stimula pe ascultătorii lor. Astăzi noi îi numim pastor sau predicator. Priviţi însă la versetul 29 unde se spune „Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece”. Notaţi că nu spune „unul”, ci doi sau trei. Pot fi câţiva bărbaţi în biserică, însă doi sau trei trebuiau să vorbească la o slujbă, călăuziţi fiind de Duhul Sfânt. În timp ce le venea rândul la fiecare, ceilalţi trebuiau să judece. În bisericile de astăzi pastorul oferă de obicei mesajul, însă Pavel spune că acesta trebuia să fie făcut de doi sau de trei, şi fiecare să vorbească mai curând sau mai târziu. Dacă biserica timpurie din Corint avea doar un pastor, atunci de ce nu a spus Pavel în aşa fel încât să elimine confuzia „Pastorul să fie în control şi să spună la toţi ce să facă”? El nu a făcut-o pentru că nu era doar un om în control acolo (Dacă nu eşti de acord, arată-mi un verset din Biblie unde a fost doar un singur om pus peste biserică, sau măcar un verset care să spună că aşa trebuie să fie). Deci, Pavel lasă un model în biserică pentru a fi urmat şi spune în ultimul verset al capitolului „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială.” El mai spune în versetul 37 „Dacă crede cineva (din biserică din Corint) că este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului”. Acestea nu sunt sugestii ale lui Pavel şi porunci ale Domnului.

Dar tu spui dacă o biserică din zilele moderne ar fi condusă de un grup de oameni numiţi bătrâni, ai avea haos în biserică. Fiecare ar încerca să ia locul de conducere şi câţiva oameni cu autoritate egală nu pot conduce biserica. Este mult mai uşor să spui ca un om să conducă o biserică. Ei bine, aceasta este adevărat dacă ea este ca o afacere, aşa cum majoritatea bisericilor de astăzi au şi devenit. Însă bisericile nu ar trebui să fie o afacere şi nici să opereze ca una. Scripturile învaţă clar faptul că o biserică trebuie să fie călăuzită de Duhul Sfânt care direcţionează pe un grup de bărbaţi creştini maturi din biserică numiţi bătrâni. Duhul Sfânt îi pune deoparte pentru această sarcină, de a supraveghe, de a hrăni turma şi de a fi exemple. Deci, ar trebui să fie libertate în biserică pentru ca mai mult decât un om să vorbească, să înveţe, să indemne, să mustre, etc. Acesta este un sistem echilibrat pe care Dumnezeu l-a pus în biserică pentru a ţine departe stăpânirea din cadrul bisericii Sale. Atunci când ai un singur om care conduce o biserică, ai un domn sau un dictator. În majoritatea bisericilor denominaţionale, el este de obicei pastorul, însă în alte biserici, el ar fi directorul de diaconi sau cel mai proeminent om de afaceri. Aceasta îl face pe el cap al bisericii, sau domn, sau un „dictator”; ce spune el aia se întâmplă. Nu toţi dictatorii sunt răi; dictatorii din anumite ţări par a fi buni, însă tot dictatori sunt. La fel este şi în biserică. El poate apărea că este un om bun, însă tot un dictator este, sau domnitor. Atunci când doar un singur om conduce într-o biserică, el este în mod automat un dictator, fie bun, fie rău, dar tot dictator e. Dumnezeu însă a spus să nu fie nici o stăpânire în biserică. Isus este capul bisericii. Trebuie să fie libertate în biserică; trebuie să fie o pluralitate de conducere în biserică („unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este libertate”). În Statele Unite avem verificări şi echilibrări în cadrul ţării prin a avea trei ramuri diferite: Executivul (Preşedintele), Legislativul (Congresul) şi Juridicul (Curtea Supremă). Fiecare se verifică reciproc. Preşedintele nu este „capul” sau domnul ţării noastre. El nu conduce singur. Atunci când el vorbeşte, celelalte două „judecă”. La fel este şi cu celelalte. Ele sunt ca nişte supraveghetori; fiecare trebuie să aprobe. Nici o ramură singură nu poate conduce şi dicta peste întreaga ţară. Deci, guvernarea noastră este bazată pe principii Scripturale. Dumnezeu a lăsat biserică să funcţioneze în acelaşi fel. Ar trebui să fie mai mult de un singur bătrân într-o biserică, oricât de mică este ea. Trebuie să existe aceste verificări şi echilibrări pentru a preveni preluarea puteri de către un om. Ori de câte ori unul „vorbeşte”, ceilalţi judecă (1 Corinteni 14:29). Acestea sunt „verificările şi echilibrele” din biserică care îi permit Domnului să aibă libertate în biserică. Atunci când un bătrân este greşit, este de datoria celorlalţi bătrâni să-l corecteze înaintea bisericii. Aceasta se poate şi se va întâmplă atunci când ai o autoritate egală între bătrâni. Totuşi, aceasta nu se poate întâmplă cu un singur om, pastorul, „omul lui Dumnezeu” care domneşte-n biserică. Nu s-a auzit ca cineva să corecteze pe vreunul ca el; el spune că el nu trebuie să răspundă la toţi ci lui Dumnezeu. Însă aceasta nu este Scriptural. „Împotriva unui presbiter (sau: bătrân) să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă frică. Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte, şi să nu faci nimic cu părtinire” (1 Timotei 5:19-21). Da, adevăraţii „pastori” sunt bărbaţi cărora Duhul Sfânt le-a dat darul de a conduce, de a călăuzi şi de a hrăni turma dintr-o biserică locală. Un pastor, sau păstor, bătrân sau supraveghetor nu este niciodată singurul om peste o congregaţie, ci întotdeauna doi sau mai mulţi bărbaţi care exercită împreună grija spirituală pentru biserică.

http://www.voxdeibaptist.org/pozitia_pastorului.htm

Conferința anuală a cadrelor didactice care predau Religie – Cultul Baptist

Conferința profesorilor care predau disciplina Religie-Cultul Baptist s-a desfășurat în perioada 18-19 octombrie 2019 la Universitatea “Emanuel” Oradea, reunind 35 de cadre didactice din țară. Acțiunea a fost organizată de către Departamentul pentru Învățământul Preuniversitar din cadrul Cultului Creștin Baptist în colaborare cu Universitatea “Emanuel” Oradea, Casa Corpului Didactic Bihor și Liceul Teologic Baptist “Emanuel” Oradea. Seminariile au fost susținute de către prof. univ. dr. Negruț Paul, conf. univ. dr. Botică Dan și pastor Bărnuț Daniel.

Conferință cadre didactice cult baptist

În prezent un număr de 13146 elevi au optat pentru predarea Religie Cultul Baptist în unitățile școlare din România. Începând cu anul școlar 2019-2020 există manuale de Religie – Cultul Baptistă pentru clasele I-VII.

  • Director departament, pastor Daniel Bărnuț
  • Secretar departament, prof. Alexandru Szucs

Conferința anuală a cadrelor didactice care predau Religie – Cultul Baptist