Furtuni puternice și inundații în Europa — Semnele vremurilor din urmă

Vijelia vine de la miazăzi,şi frigul din vânturile de la miazănoapte.Dumnezeu, prin suflarea Lui, face gheaţaşi micşorează locul apelor mari.Încarcă norii cu aburişi-i risipeşte scânteietori;mişcarea lor se îndreaptă după planurile Lui,pentru împlinirea a tot ce le porunceşte El pe faţa pământului locuit.Îi face să pară ca o nuiacu care loveşte pământul… (Iov 37:9-13) Patru oameni […] […]

Peter Costea: „O Românie ca afară!” Chiar? — Noutati Crestine

Acesta a fost sloganul unor partide la europarlamentare. Este un slogan care generează tracțiune electorală și atrage atenția, mai ales la tineri. Ne întrebăm, însă, ce înseamnă acest slogan și dacă într-adevăr ne dorim o Românie „ca afară”. În multe privințe, occidentalii, și mai ales creștinii care trăiesc în Occident, ne invidiază pentru că România […] […]

La granița confruntărilor dintre puteri: animism vs. creștinism

Ne-am suit transpirați, obosiți și murdari în elicopterul care a venit să ne recupereze din comuna Mahazoarivo, în inima regiunii acoperite atât cu păduri joase, cât și cu dealuri golașe, iar spre munți, cu junglă deasă și copaci înalți. Avusesem o zi obositoare, iar lumea din sat se înghesuise atât de aproape de noi în timp ce le proclamam Evanghelia în plin soare tropical, încât transpirația noastră se amestecase cu mirosul acid al pielii lor. Izbucnise deodată o ploaie puternică, tropicală, care ne-a udat suficient de tare până să ne punem la adăpost. Eram îngrijorați de difuzor și microfoane, așa că am ajuns mai greoi în mica școală dărăpănată ce ne ținea loc de adăpost, dar cu instrumentele acoperite cu husele de ploaie. Hainele erau umede pe noi, dar nu ne păsa atât de tare, pentru că totul era umed și mocirlos în jurul nostru.

Micul grup care coborâse din pasărea de fier, elicopterul care ne lăsase la marginea comunei, era alcătuit din păstorul André, eu și păstorul Njaka. În sat ne aștepta păstorul Clovis, care pregătise o întrunire între mine și regii din sat și împrejurimi, douăzeci și unu la număr. Cumpărasem un teren cu ajutorul păstorilor români Ciprian Bârsan și Daniel Hada pentru mica biserică plantată în sat, însă regii schimbaseră locația lui în ultimii doi ani pentru că era lângă cimitir și deranja spiritele strămoșilor și zeii locali.

De doi ani îi purtau de pe un deal pe altul, fără ca ei să fi avut posibilitatea să își încropească o mică baracă în care să se adune pentru închinare. Douăzeci și unu de regi, în mare parte animiști, închinători la spiritele strămoșilor și la zeii regiunii lor se temeau că mica comunitate de creștini le deranjează spiritele și aduc asupra lor blesteme și boli. Iată o ciocnire reală între două lumi spirituale, care m-a pus pe gânduri.

Evanghelizarea pentru această zi, însă, nu se terminase. Mai era încă lumină, deși era în jurul orei cincisprezece, așa că mai puteam să facem o evanghelizare până la 1700, când trebuia să ne îndreptăm spre locul de înnoptare din marginea junglei. Aveam în jurnalul de bord și satul Ambohimanana. Așa că, uzi, obosiți și plini de noroi, am urcat rapid în elicopterul ce a venit să ne recupereze și ne-am îndreptat spre Ambohimanana.

Am lăsat în urmă Mahazoarivo, apoi am lăsat în dreapta râul care îl străjuia și am continuat spre nord-vest, spre munții acoperiți cu păduri dese tropicale. Nu am zburat decât vreo 10 minute, care pe jos înseamnă vreo 5 ore bune de mers și am descoperit satul. Ne-am învârtit deasupra lui, iar pilotul a decis că cel mai bun loc de aterizare era pe dealul de lângă sat. Ne-am apropiat de vârful lui, iar acolo, înfipți în pământ, erau cel puțin 25 de stâlpi de piatră, lungi ca niște sulițe ce împungeau cerul, unii dintre ei ajungând la înălțimi de 4-5 metri. Erau altarele satului, locul în care se sacrifică animale pentru spirite și zei, după cum deja știam, pentru că astfel de altare sunt parte din închinarea animistă.

M-am cutremurat puțin la gândul că am aterizat lângă acești stâlpi de piatră. Așteptam acolo ca puținii creștini din sat să urce. Lor li s-au alăturat în grabă alții și alții din sat, curioși să vadă elicopterul așezat lângă locul lor sacru, surprinși de oamenii care tocmai coborâseră din înălțimi și îi întâmpinau lângă uriașa pasăre albă.

Îmi era puțin frică, pentru că nu era prima întâlnire și ciocnire cu credințele animiste. Și știam cât de puternice sunt vrăjile aruncate de către șamanii și vrăjitorii malgași asupra celor care cutezau să deranjeze liniștea strămoșilor lor, asupra celor care aveau „obrăznicia” și curajul să aducă o altă religie și alți dumnezei în tărâmul celor care domneau peste acele ținuturi din moși-strămoși.

Nopți de coșmar i-au așteptat pe unii dintre pastorii români care au cutezat să predice Evanghelia în aceste pământuri, vești rele din partea familiei, atacuri demonice asupra căminelor lor sau alte lucruri chiar mai înfricoșătoare. De aceea îmi era frică de această ciocnire dintre cele două lumi spirituale: cea a luminii, dominată de puterea Regelui Hristos Isus și cea a întunericului, dominată de domnitorii întunericului acelei zone.

Dar oare aveam dreptate să mă tem de acest tărâm al spiritelor? Îmi pierdusem încrederea în Regele Regilor și Domnul Domnilor?

Înainte să răspund la aceste întrebări, aș dori să vă introduc în lumea animismului, în general, iar în particular, în lumea animismului din Madagascar. Cine sunt animiștii? Am surprins cu această întrebare chiar pe unii din zona europeană deoarece mulți oameni, unii chiar creștini, practică anumite forme de animism.

Cineva iese din casă să meargă la lucru sau în oraș, dar a uitat ceva în casă. Dar nu mai are curajul să se întoarcă, să nu-i poarte ghinion. Mergând pe stradă, vede o pisică neagră care o traversează și începe să tremure. O să aibă o zi grea! Este al treisprezecelea la biroul în care se ține ședința de lucru. O să îi meargă rău! În mașină, prinsă de oglinda retrovizoare, este o cruciuliță. Este o amuletă care să îi aducă protecție. Sau, mai mult, poartă Biblia cu el în bagaje, deși nu o citește deloc. De ce? Ca să îi ofere ocrotire în călătorie! Sau o ține în casă, iar din când în când o șterge de praf cu satisfacție gospodina casei. Este „fetișul” care ocrotește întreaga familie, oriunde s-ar afla. Ce dur sună, însă ce adevărat este! Încercăm să îl ascundem sub un nume mai puțin agresiv, spunându-i superstiție, însă în fond, este un animism mai atenuat.

Lumea animistă este însă mult mai complexă. Ea se regăsește geografic începând cu Insulele din Pacific, popoarele din sud-estul Asiei care nu sunt budiste sau musulmane, aborigenii din Australia, majoritatea triburilor de pe dealurile și munții Indiei, Africa continentală și insulară, triburile din Siberia sau popoarele native din nordul și sudul Americii sau din partea centrală a Americii – sunt animiști.

Citiți mai mult accesând:

https://noifrontiere.ro/la-granita-confruntarilor-dintre-puteri-animism-vs-crestinism/

Rugăciune

Birsa Tatiana 22-06-2017 

Stăteam în fața Dumnezeului meu cu gândul împovărat cu privire la multe decizii ce urma să le iau și îl rugam să-mi rămână mereu aproape.  Îl rugam să-mi dea discernământul necesar vieții de creștin și să mă îmbrace în înțelepciune prin puterea Duhului Său cel Sfânt, nu pentru ziua de azi, căci ziua de azi era aproape pe sfârșite, ci pentru tot ce avea să vină după ziua de azi.

Mă mutasem de curând la Cluj ca să-mi continui studiile. Deși eram cu precădere mulțumitoare pentru binecuvântările pe care Dumnezeu le turnase în viața mea, căutam să aud vocea Lui cu privire la deciziile care îmi stăteau în față. Ceream de la Dumnezeu îndrăzneala de a râvni spre mai mult, spre multul care mă va ajuta să-i fiu Lui și altor de folos. M-am gândit atunci la curajul multor oameni ai Scripturii de a se înfățișa în fața lui Dumnezeu cu cererea lor și la modul în care au făcut-o. De curând citisem despre Noa și surorile ei, fiicele lui Țelofhad (Numeri 27:1-7). Îngrijorate de faptul că vor rămânea fără moștenire pentru că tatăl lor nu născuse fii, acestea s-au înfățișat înaintea lui Eleazar, Moise, Iosua și înaintea întregii adunări, cerând dreptul la moștenire. Ceea ce m-a surprins și uimit, au fost însăși cuvintele lui Dumnezeu și anume ,,Domnul a zis lui Moise: ‘Fetele lui Țelofhad au dreptate’.” Ce frumos să știi că însuși Dumnezeu, Cel care prin definiție este Dreptate și Adevăr, este de acord cu tine. Ce încurajator și înțelept este să aduci o cerere dreaptă în fața Lui. Îmi doream același lucru pentru mine. Aceasta îmi era și îmi este rugăciunea: să-mi fie cauza curată și dreaptă înaintea Domnului meu ca El să poată să-și găsească plăcerea în ruga mea și să-mi răspundă.

Cu inima îngenuncheată astăzi vin în fața Dumnezeului meu și îi mulțumesc pentru rugăciunile ascultate, copleșită fiind în același timp de pietate și zel pentru rugăciunile ce vor urma. Îmi doresc atât mie, cât și altora, să fim fete, femei, soții și mame înțelepte, ființe frumoase și curate nu doar la chip ci și la suflet, care să aibă curajul și discernământul necesar pentru a înălța rugăciuni drepte în fața Dumnezeului nostru.

Să ne fie deci, atitudinea – ascultare și ruga primită. Nu doar pentru noi. Nu doar pentru aici, ci pentru a fi altora de folos… iar El, Dreptatea noastră, să ne lumineze mintea și să ne umple de îndrăzneală și înțelepciune.

https://www.stiricrestine.ro/2017/06/22/rugaciune/?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/rugaciune/

Rugaciunea unui parinte

Publicat pe 23 Iulie 2017 de ADMIN în Anunturi

 

Tata , multumesc pentru oportunitatea de a ma numi parinte . Multumesc pentru copilul minunat ce mi l-ai daruit. A trecut un an din viata lui si am vazut cum i-ai dat sanatate si i-ai purtat de grija. Sunt multumit ca tu ai format familia si prin ea pot sa vad dragostea Ta.

Odata ce am devenit parinte am si o multime de responsabilitati . Te rog, ajuta-ma sa le indeplinesc dupa voia Ta ! Imi doresc ca copilul meu sa Te vada prin viata care o traiesc . Vreau sa vada o relatie puternica intre mine si Tine. Credinta mea sa il motiveze sa te simta ca Dumnezeu adevarat. Dorinta mea cea mai mare e sa crestem un copil pentru cer , nu pentru iad. Mare imi va fi bucuria cand el Te va alege ca Mantuitor. Pune in el sete dupa Cuvantul Tau si un dor de a vorbi cu Tine cat mai des.

Principiile sanatoase sa i se scrie pe inima , fiind constient de ceea ce face. Ajuta-ne sa il invatam sa faca alegerile ,fie mici ,fie mari, cu ajutorul Tau. Tu sa fii Primul in viata lui.

Sa il feresti de mandrie si de dorinta de a fi cineva ! Nu pune in el un duh de judecata fata de cei din jurul lui! Umple-l de bunatate, de darnicie! Bucuria vietii lui sa fii Tu! Da-i intelepciune in fiecare zi ! Pune in el un duh de ascultare de parinti, iar pentru noi pricepere sa nu il indreptam spre a face rau.

Te rog, modeleaza-ma pe mine sa fiu ceea ce trebuie! Sa nu fiu un exemplu negativ pentru el. Da-ne intelepciune , te rog, pentru a-i da o educatie buna.

Ajuta-l sa vada dragostea dintre noi ca si parinti! Cand va creste sa isi doreasca o viata de casnicie ca a noastra . Sa fie constient de timpul pe care sa il petreaca cu familia.

Fereste-l de prietenii care sa il duca in jos ! Nu ii da mult timp liber , pentru a se plictisi si a face ce ii place celui rau. Vorbeste-i personal despre talantul ce l-ai pus in el si ajuta-l sa il foloseasca spre slava Ta!

Aminteste-mi zilnic sa plec genunchii sa ma rog pentru el . Sunt sigur ca Tu poti sa ai grija de el .De aceea , ajuta-ma sa nu ma ingrijorez in situatiile grave si sa fiu incredintata ca Tu esti tot timpul in control. Sa nu uit ca viitorul e coordonat de Tine.

Cand anii vor trece , aminteste-mi ca mi l-ai dat doar pentru o vreme si sa nu il fortez sa faca ceea ce imi doresc eu .

 Ma rog pentru el , inca de acum cand nu stie multe! Iti incredintez orice detaliu al vietii lui pentru ca vreau sa creasca ,gasindu-Ti placerea in el!

http://viatainlumina.blogspot.ro/2017/07/rugaciunea-unui-parinte.html

Rugaciunea unui parinte

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/rugaciunea-unui-parinte/

Roșu și negru

DE PROF. IOANA NANCU  /   CULTURĂ, ISTORIE   /   Publicat: Miercuri, 15 noiembrie 2017, 

Roșu și negru 

Motto: …noi trebuie să așteptăm vremi mai potrivite, cele lumești nu vor întârzia să biruie cele spirituale (Costache Negri)

Roșu și alb tema intervenției trecute, s-a axat pe înfățișarea celor două curente de idei care au caracterizat lumea românească în secolul XIX, precum și pe expresia lor politică. În realitate, nu am avut de-a face atât cu confruntarea dintre două partide ale sistemului, partide care să propună, fiecare, un anume program de guvernare. Adevărata miză a fost asaltul unui curent ideologic revoluționar, liberalismul, care a țintit modificarea sau, dacă nu se putea, înăbușirea până la irelevanță a fondului sufletesc autohton și transplantarea stângii radicale franceze la gurile Dunării.

Conservatorismul românesc s-a dovedit redutabil prin rezistența sa pasivă la schimbare, care provenea din admirabilul fond sufletesc autohton, transpus genial în cultură și artă, dar slab organizat pe terenul luptei politice și instituționale. Așa se face că statul român este confiscat de grupări liberale oculte care își impun agenda reformatoare și creează acea ”pătură superpusă”, cum se exprima Mihai Eminescu, responsabilă de introducerea ”formelor fără fond”, a unui cadru legal, a administrației și a mass-media care nu concordă și nu reflectă valorile, așteptările și viața reală a românilor.

În mod tulburător, se poate limpede observa cum se repetă același scenariu după schimbarea de regim din România care a avut loc în 1989. Sub ochii noștri putem lesne observa apariția formelor, convertite în norme juridice, care în loc să reprezinte fondul, își au sursa în diferite ideologii străine de trăirea societății românești.

Observăm cum acele așa-zise sondaje de opinie măsoară cât de toleranți sunt românii față de x sau y expresie socială, de aici urmând veșnicele lamentații privind înapoierea. Nu se exprimă/analizează niciodată, însă, ce vor cu adevărat românii.

Există azi un subiect asupra căruia propaganda nu ezită niciun moment să-și oprească elanul ofensiv. Acesta este religia ortodoxă (exclusiv cea ortodoxă!). Suprasaturarea spațiului mediatic cu acest subiect ține de resorturile intime ale liberalismului: ortodoxia are în centrul ei o mărturisire de credință, care este o dogmă. Principiul autorității derivă din dogmă, iar un om religios nu va putea îmbrățișa niciodată liberalismul ca principiu de viață.

Partida națională din Biserică

La începutul secolului XIX, prin fanariotism, în Țările Române se perpetuase modelul creștin răsăritean. ”Împăratul și Patriarhul să intre împreună în biserică”, spunea un vechi cronicar bizantin.Viitorul domnitor fanariot era uns la Constantinopol după vechiul ritual al basileilor. Așa cum observa și Montesquieu, ”(…) ei nu cunoscuseră niciodată marginile dintre puterea bisericească și cea lumească”. Nomocanoanele specifice lumii ortodoxe erau legiuiri care împleteau dreptul civil cu cel eclezistic.

Curentul național s-a impus în Occident în condițiile în care conflictele Papalității cu statul secular aveau o lungă istorie. În cazul spațiului românesc ortodox, un asemenea conflict era inexistent.

La începutul sec. XIX, curentul național răzbătea din toate documentele perioadei și venea din ambele direcții ideologice ale vremii, atât dinspre Paris, cât și dinspre Petersburg. Pentru Paris, Națiunea era opusă Bisericii, iar dreptul natural, legitimității monarhice. Pentru Petersburg, Biserica își găsește un loc în cadrul Națiunii și participă alături de Stat la opera socială.

Partida națională din Biserică a apărut la sfârșitul primei jumătăți a veacului al XIX-lea și are câtevacaracteristici fără echivoc: marea majoritatea clericilor provin din Moldova, fac studii la Academia spirituală din Kiev, se află în bune relații cu mitropolitul rus Filaret, dar și cu Alexandru Sturdza, consilierul țarului. Toți vor avea un rol bine determinat în procesul unirii, iar momentul divanelor ad-hoc reprezintă pentru toți o pârghie fără precedent care îi împinge în poziția de păstori naționali.

Toți acești lideri naționali și spirituali (Sofronie Miclescu, frații Neofit și Filaret Scriban, Melchisedec Ștefănescu, Dionisie Romano) îmbinau mesianismul ortodox, activismul politic și adaptarea la modernitate.La începutul veacului XIX, Ruxandra, sora lui Alexandru Sturdza, apropiată a țarilor vremii strânsese un mănunchi de oameni de bine care puneau de-o strategie nouă. Baroana de Stael, baronul Stein, contele de Maistre, lordul Walpol, prințul Golițin, baroana Iuliana Krudener sau contele Araceev, în saloane aurite, creionau timpurile noi ce vor veni și, mai ales, cum trebuie să fie pregătite. Era, precum s-a observat, o cale către nou. De dreapta. Cealaltă este reprezentată de liberali. Stânga.

Liberalii pașoptiști și Biserica Ortodoxă.

Mașina de propagandă liberală asimila ortodoxia cu grecismul, iar fanariotismul era doar expresia lor politică, substanța Vechiului Regim atât de hulit. Imaginea fanariotismului, o plagă pe trupul atât de curat al României moderne, grecismul ca viciu de care trebuie să scăpăm pentru a ne arunca în albia marii familii europene, își are rădăcinile atunci. Raportarea la trecut punea întotdeauna în evidență progresul adus de civilizația importată din Franța.

Pentru oamenii politici liberali de sec.XIX ”luminarea poporului nostru atârnă foarte mult de luminarea preoțimii de mir”, se exprima Mihail Kogălniceanu la mijlocul veacului XIX. Prin luminare Mihail Kogălniceanu se referea la capacitatea oamenilor Bisericii de a absorbi spiritul modern, de a se încadra în mișcarea progresistă, precum și disponibilitatea lor de a fi patrioți. La baza concepțiilor lui Kogălniceanu se găsea lucrarea lui Voltaire, Legile civice și eclezistice, care promova toleranța, binele public, ireligiozitatea și cosmopolitismul.

În discursul cu privire la libertatea cultelor din 1857 din ședința Divanului ad-hoc al Moldovei, Kogălniceanu îi fixa Bisericii misiunea de a aduna într-un conglomerat multiconfesional sectele din Europa, așa cum în plan politic Principatele dunărene era necesar să devină gazde ale revoluționarilor prigoniți din toată Europa. Clerul trebuia ajutat de stat, întocmai cum paraliticul e ajutat de Hristos (!!!).

Dacă preoților le îngăduiau un rol moral-educativ, tolerant, pios și patriotic, liberalii erau cu mult mai aspri cu viețuitorii mânăstirilor: „Monahismul nostru s-a făcut o plantă cu totul parazitară, instituție cu totul netrebnică Statului și religiei (…) Voiesc ca monahul să nu uite niciodată că este și cetățean, iar monahismul trebuie să fie întâi de toate folositor Statului”. Toată această concepție utilitarist-materialistă și înverșunat atee nu aparține doar comuniștilor de la 1950, discursul de mai sus este rostit de Mihail Kogălniceanu în 1857.

Dionisie Romano, fost stareț de Neamț, este numit episcop de Buzău de către Alexandru Ioan Cuza prin decret domnesc, fără binecuvântare mitropolitană, așa cum cerea legea, numai prin faptul că era considerat liberal-progresist (sic) și fiindcă avea o misiune clară: adunarea averii fostului episcop, paralizat, și donarea acesteia către stat. Iată cum se exprima Dionisie Romano despre rosturile mânăstirii: ”Și astăzi mânăstirea trebuie să fie întotdeauna ca un azil celor apăsați de soartă, liman de odihnă celor ce și-au ptrecut viața slujind societății, școală de morală și de fapte de pietate”. În caz contrar, recomanda pilda biblică: ”tot pomul care nu dă roadă se taie și în foc se aruncă”. Înaltul ierarh își însușise limbajul epocii.

După mai bine de trei încercări eșuate ale domnitorului unirii de a-l convinge pe episcopul de Buzău Filotei, și el raliat la început la cauza unirii, de a contribui cu averea sa uriașă la nașterea modernității pe pământ valah, el este, iată, schimbat brutal cu fidelul Dionisie Romano în urma unui decret domnesc (19 iunie 1859). Odată numit, Dionisie Romano s-a ocupat cu strângerea averii episcopului muribund, paralizat, împrăștiată, îngropată, împărțită prin diferite părți ale eparhiei. În perioada de câteva luni în care s-au făcut căutările banilor și bunurilor materiale ale înaltului ierarh, se înregistrează fapte greu de presupus de către un ochi necunoscător: i se răpesc lăzi cu bani chiar în fața lui, lucrătorii tocmiți să sape în căutarea altor averi sunt biciuiți după fiecare nereușită, acuzați fiind de tăinuire, cele două testamente ale lui Filotei nu sunt băgate în seamă, în vreme ce, după confiscarea întregii sume de bani,a turmelor de oi și a obiectelor personale, episcopului nu i se asigură niciun minimum de trai, lăsat fiind pe seama binevoitorilor.

Opinia publică de la noi este încredințată că la sfârșitul anului 1863 s-ar fi adoptat o lege a secularizării prin care averile mănăstirilor închinate mănăstirilor din Grecia sau Orientul apropiat s-au întors la statul român. Dar secularizarea a izbit în egală măsură și toate mănăstirile românești. Încă din 1859 mănăstirile Neamț, Secu, Varatec sau Agapia își limitau cheltuielile la strictul necesar, restul de bani mergând la bugetul noului stat modern. Statul intervine cu brutalitate și distruge orice autonomie monahală, confiscând manufacturi, pământ, vite, stupi, odoare scumpe. La Neamț, de exemplu, starețul refuză să le dea autorităților cheile de la lăzile cu registre și tezaure ale mănăstirii pe care le depune lângă icoana Maicii Domnului. O va face Melchisedec Ștefănescu, episcopul de mai târziu. Aplecându-se peste icoana Maicii Domnului va spune, luând cheile: Maica Domnului mi-a șoptit să o fac. Numeroase mănăstiri și peste 31 de schituri au fost transformate în ospicii pentru invalizi sau școli rurale. Peste câțiva ani, cea mai mare și mai bogată mănăstire din estul Europei, Mănăstirea Văcărești, a fost transformaă de regimul liberal al domnitorului Cuza în închisoare. Înainte să o dărâme Nicolae Ceaușescu, ea avea de mai bine de un veac, altă întrebuințare, mai potrivită noilor vremi.

Junimea intelectuală de la Paris saluta era nouă în care a intrat statul român care face să dispară tot bizantinismul care a adus la noi fanariotism și monahism. Costache Negri scria din Constantinopol unde era ambasador că principiul monastic este inutil pentru statul modern, iar ”Dacă nu facem secularizare vom avea o ghiulea veșnic atârnată de inima noastră”.

În 1859 școlile catehetice din Moldova s-au contopit cu cele primare, expresie a dorinței de a îndepărta clerul din învățământul public.

Sofronie Miclescu, mitropolitul Moldovei, este un luptător devotat pentru unirea Principatelor. Intră în conflict cu caimacamii, nu răspunde Patriarhului de Constantinopol și întoarce spatele consulului austriac, în schimb consulul francez îi sărută mitropolitului mâna. Se afișează în public, el și ceilalți preoți, cu cocarde tricolore. Peste câțiva ani, față de politica de devastare a Bisericii înfăptuită de Cuza protestează, îi trimite rapoarte domnitorului, care îi sunt aruncate înapoi în obraz cu obrăznicie de minsitrul cultelor. Se duce în Adunare și cere dreptul Bisericii de a se cârmui după canoane și legile țării. În cele din urmă este detronat și dus cu forța în exil după ce a fost umilit public de autorități.

La curent mereu cu noul, frații Scribani au aderat la toate măsurile propuse pentru reformarea politică a țării, extrase, parcă, din documente pașoptiste: egalitate în fața legiidesființare de privilegii, libertăți individuale, separare de puteri în stat, reorganizare educațională, parlament unicameral, dispariția privilegiilor boierești. Acest lucru nu-i va feri de o dezavuare publică spre sfârșitul domniei lui Cuza.

Decretul organic privind schisma monahicească al domnitorului unirii limita accesul în monahism doar la cei care au absolvit învățături monahale superioare, cei trecuți de 60 de ani și doar cu aprobarea Ministerului Cultelor. Tot legislația cuzistă a stabilit ca numirea înalților ierarhi să se facă de către puterea laică, ceea ce va conduce la acuza de necanonicitate și la ruperea legăturilor cu Constantinopolul. De la întemeierea primelor mitropolii în sec. XIV țările române nu mai cunoscuseră o criză asemănătoare în relația cu Patriarhia ecumenică. De astă dată criza nu mai era provocată de dorința statului de a crește și a avea o organizare bisericească pe potrivă. De astă dată cauzele erau intruziunea Statului în autonomia Bisericii, subordonarea acesteia și numirea ierarhilor de către Stat, în mod necanonic.

Educația politică și religioasă a liderilor politici români de la 1866 se reflectă mai ales în limbaj. Deloc întâmplător, Constitutia de la 1866 utilizează, spre exemplu, termenul benedicțiune în loc de cununie. Și azi, gazetarii din România utilizează termeni precum prelat sau conciliu, improprii ortodoxiei, iar nu consacrații ierarh sau sinod.

Ion Heliade Rădulescu, ”marele bărbat de la 1848 și dascălul românilor”, un neobosit creator de școală și inovator, încerca la Preve, lângă Paris, o traducere personală a Bibliei, cu caractere latine și ”note subiective istorice, filosofice și politice” asupra sa.

Mitropolitul Nifon al Țării Românești condamnă modalitatea de concepere a lucrării, latinismul său purist programatic prin care-și propunea introducerea în limba română a unor neologisme din limba italiană.

Andrei Șaguna, episcopul ortodocșilor din Transilvania, la rândul său, îl avertiza pe autor, într-un articol din Telegraful român, că prin afirmațiile sale critice asupra religiei, prin expunerile sale care se”întâlneau pentru întâia dată cu viziunile materialiștilor și scepticilor și cu cele ale anarhiștilor socialiști”, se aducea un mare deserviciu Bisericii.

Se ajunsese ca până și pictura bisericească din România să adopte neoclasicul naturalist și occidentalizant.Abia începând cu anul 1872, stilul bizantin era impus ca normativ prin Legea pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți și pentru înființarea consistoriului superior bisericesc, operă a guvernului conservator, care preciza privind biserica: „pictura, arhitectura și ornamentațiunea… să fie conform stilului bizantin”. Tot atunci se iau măsuri pentru salvarea celor mai importante mânăstiri de la noi, ruinate pratic din lipsa susținerii statului, ulterior secularizării. Se alocă sume mari de bani pentru întreținerea acestora, așa cum se promisese în momentul secularizării proprietăților bisericești.

Chiar și la 1896 mitropolitul primat Ghenadie Petrescu este îndepărtat de pe tronul arhieresc prin intervenția guvernului liberal D.A. Sturdza, care încalcă orice autonomie a Bisericii și intră brutal peste Sf. Sinod, face presiuni și sfârșește prin a-l aresta pe Ghenadie Petrescu și a-l trimite sub pază la mânăstirea Căldărușani, ceea ce sensibilizează opinia publică din toată lumea ortodoxă. Biserica este târâtă în războiul politic dintre liberali și conservatori, devenind țintă a întrunirilor publice, banchetelor, manifestațiilor violente care o apărau sau denigrau.

Partida națională din Biserică a căutat calea legalistă pentru reformarea relațiilor dintre Biserică și Stat. Toate aceste personalități au făcut deseori compromisul adaptării la modernitate și la politica anticlericală a liberalilor, care se folosesc de ei, apoi îi elimină din viața publică fără scrupule. Adevărați tovarăși de drum, clericii reformatori și-au îndeplinit cu brio misiunea. Statul liberal mergea, curățat de impurități, înainte.

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Rosu-si-negru

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/rosu-si-negru/

Drama romilor deportați de Antonescu: oamenii nimănui, pierduți în birocrația românească

download-3

Peste jumătate dintre romii deportați de Mareșalul Antonescu în 1942 erau copii.  De Mihai Ghiduc 15 Februarie 2019, 10:31am

DIN CEI 25 DE MII DE ROMI DEPORTAŢI ÎN TRANSNISTRIA DE STATUL ROMÂN ÎN 1942, JUMĂTATE AU MURIT ACOLO. FOTOGRAFIE VIAWIKIMEDIA COMMONS

Lagărele din Transnistria au fost trecute sub tăcere de istoriografia românească o lungă perioadă de timp. Aici au ajuns personaje considerate indezirabile sau periculoase de către statul român. Dacă despre suferința evreilor s-a mai vorbit, despre cea a romilor discuțiile sunt discrete, deși cam toată lumea știe, la nivel popular, că Antonescu a avut, la un moment dat, ceva de împărțit cu aceștia.

Am stat de vorbă cu Petre Matei, un istoric care a scris numeroase articole pe tema romilor din România și care a lucrat la un proiect de istorie orală a romilor deportația în Transnistria. Tot el a făcut pentru Muzeul Holocaustului din Washington, un proiect despre politicile guvernului român cu privire la romi în perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În 2014, a vorbit cu numeroși supraviețuitori romi pentru un proiect de istorie orală, ocazie cu care a aflat că statul român nu le plătește multora dintre ei pensia promisă prin lege pentru suferințele din timpul războiului.

VICE: Ce se întâmplă cu romii care au supraviețuit deportărilor din Transnistria?
Petre Matei: Din cei 25 de mii de romi deportați, jumătate au murit acolo. După 77 de ani, numărul lor s-a redus semnificativ, dar mulți nu au primit niciodată ajutorul pentru supraviețuitori prevăzut de lege. Singurul act normativ care vizează acordarea unui ajutor și pentru supraviețuitorii Holocaustului se referă, de fapt, la victimele persecuțiilor etnice dintre 1940-1945. Aici intră și românii care au plecat din Cadrilater, din Ardealul de Nord, și basarabenii, și bucovinenii ș.a.m.d..

Spre deosebire de alte state, care au o legislație mai rezonabilă pentru victimele Holocaustului, România nu are. În plus, mulți dintre romii supraviețuitori sunt mai puțin educați, mai slab organizați, deci le este foarte greu să-și obțină drepturile.

Acum câțiva ani, făceam interviuri de istorie orală pentru un proiect și ajutam supraviețuitorii romi să aplice la pensia dată de statul român și, în paralel, la cea dată de cel german. A fost mai ușor să-i ajutăm să primească drepturile din afară, care oricum erau mai consistente decât cele locale.

Ce s-a întâmplat în cel de-Al II-lea Război Mondial cu această etnie, de sunt supraviețuitorii îndreptățiți să primească bani?
În mai 1942, Ion Antonescu a dat ordin Ministerului de Interne să realizeze un recensământ al așa-zișilor „țigani-problemă”: toți romii nomazi și sedentari care aveau cazier sau erau infractori. Dar definiția era foarte flexibilă, vizați fiind și aceia care, citez din memorie, „nu aveau mijloace stabile de trai, care să le permită să fie cinstiţi”. Recensământul a fost realizat de Poliție, la oraș și de Jandarmerie, la țară. Au fost listate cam 41 de mii de persoane.

Multă lume crede că Antonescu i-a deportat doar pe romii infractori. Asta și pentru că mareșalul s-a apărat la proces afirmând că în orașe, în timpul camuflajelor, romii ar fi comis jafuri, iar el i-a dus în Transnistria, unde era lipsă de forță de muncă. Dar numai pe cei care erau criminali sau aveau cel puțin trei infracțiuni la activ. Asta este o minciună.

Legea țintea romii, indiferent că aveau sau nu cazier. În cazul nomazilor, care au fost deportați toți zece mii, ordinele nici măcar nu menționau cazierul. În cazul sedentarilor, a existat acea exprimare foarte vagă despre mijloacele de existență care, practic, lăsa autorităților locale libertatea de a deporta pe cine voiau.

Drept urmare, au fost deportați foarte mulți romi săraci, deși erau cinstiți, fără cazier, chiar familiile unor soldați romi care luptau pe front pentru România.

 

Cei care sunt în prezent supraviețuitori, atunci erau copii, nu?

Două treimi, poate trei sferturi dintre așa-zișii romi deportați ca infractori erau, în realitate, femei sau copii. Ei nu puteau comite hoţiile invocate de Antonescu. Majoritatea proveneau din mediul rural, unde nu existau jafuri, pentru că nu erau bombardamente aeriene. Din păcate, de-a lungul timpului, am învățat să invocăm o serie de argumente false pentru a externaliza vina, pentru a incrimina victimele, ca să ne creem o impresie mai bună despre noi.

Am auzit destul de des expresia „dacă mai trăia Antonescu un an sau doi…” în legătură cu romii, ceea ce îmi spune că la nivel public se știe că lucrurile acestea s-au întâmplat. Sunt ele percepute greșit?

În România, la nivelul opiniei publice, încă se cunoaște puțin despre Holocaust. Oamenii se gândesc, în primul rând, la cum i-au tratat germanii pe evrei. Își doresc să creadă că nemții sunt singurii vinovați. Avem serioase probleme în acceptarea implicării noastre. Ne-a fost mai ușor să vorbim despre situația evreilor deportați în 1944 din nordul Ardealului de către autoritățile maghiare și germane, decât despre evreii deportați de autoritățile române în Transnistria. În cazul romilor, situația este și mai complicată, pentru că vina este exclusiv a statului român.

„Se perpetuează ideea că romii și-au meritat-o. Nu prea li se recunoaște statutul de victimă.”

Problemele evreilor au început înainte de anii ’40, iar romii au fost deportați în 1942. De ce această discrepanță?

Cred că ține și de prioritizare. În epocă a existat un antisemitism puternic, care a venit din secolul al XIX-lea, a devenit foarte vizibil în anii ’30 și a explodat cu ocazia Holocaustului (deportări, masacre, pogromuri). În cazul evreilor s-a acționat mai repede, pentru că erau considerați o problemă stringentă.

Romii nu erau considerați atât de periculoși. Naționaliștii români erau pronunțat antisemiți, dar nu în aceeași măsură și țiganofobi. În anii ’20-’30, organizațiile rome nu au fost atacate de către antisemiți. Țiganofobia a devenit evidentă mai ales în toamna lui 1940, începutul lui 1941, dar e un fenomen relativ redus, care se suprapune cu guvernarea legionară. Până atunci, naționaliștii români au perceput diferit cele două grupuri etnice.

Poate și datorită situației sociale de atunci?

În prezent, se vorbește despre romi ca fiind un pericol demografic. În epocă, potrivit recensământului din 1930, aveai 71 la sută români, șapte, opt la sută maghiari, patru la sută germani, tot atâția evrei, apoi ruși, ucrainieni, bulgari etc. Acesta este un aspect cantitativ al problemei. Mai este și aspectul calitativ, al organizării populației, al faptului că unii investeau mai mult în educație decât alții, că proveneau dintr-un mediu care îi făcea mai competitivi, urban versus rural. În perioada respectivă, evreii au fost văzuți ca aceia care iau pâinea de la gură românilor, erau acuzați că sunt prea competitivi, că au prea mulți studenți, că lor le revin cele mai lucrative joburi. Nu s-a vorbit despre așa ceva în cazul romilor.

bulibasa

„ROM NU ESTE UN TERMEN INVENTAT DE SOROȘ SAU DE UNGURI CA SĂ NE FACĂ DE RÂS, CUM CRED MULȚI CONSPIRAȚIONIȘTI, CI E UN TERMEN VECHI, CONSACRAT POLITIC CA ETNONIM ÎNCĂ DIN ANII ’30.” FOTOGRAFIE VIA WIKIMEDIA COMMONS

 

A existat o elită romă?

Romii au fost al doilea grup etnic din Ardeal care și-a exprimat adeziunea la Marea Unire, imediat după sași. În anii ’20, au apărut niște forme moderne de organizare, se făceau mitinguri, s-a publicat presă, ca Glasul Romilor. Și în cea românească începuse să se folosească termenul „rom”. După Primul Război Mondial au apărut Asociația Generală a Țiganilor din România și Uniunea Generală a Romilor din România. Cea din urmă a înființat, printre altele, grădinițe. Aveau planuri de a construi un Muzeu al Romilor. Sigur, se poate vorbi și despre lideri tradiționali, de bulibașe, dar în perioada interbelică numărul romilor nomazi a scăzut.

Își declarau foarte deschis românismul. Se considerau mai degrabă o categorie socială, aflată într-o poziție de inferioritate. Pentru că, după dezrobire (1856), nu s-a învestit în ei, n-au fost împroprietăriți. Vorbeau deschis despre datul copiiilor la școală, mersul la biserică, că trebuie să fie buni români. Autoritățile române au încurajat în anumită măsură această mișcare, pentru că era util să aibă parteneri de discuții din rândul comunității. Iar asta le-a dat acestor reprezentanți ai romilor o marjă de negociere mai mare, nu doar pentru ei, ci și pentru comunitate.

„Pe măsură ce mor oamenii, statul devine mai generos cu drepturile victimelor.”

 

Cam câți supraviețuitori ai deportărilor există în prezent?

Nu există o asociație pentru romi, ca în cazul evreilor. Proiectul în care am strâns acele interviuri a durat puțin, s-a desfășurat doar în 2014, dar am ajuns la trei sute de supraviețuitori. Cred că cel puțin jumătate au murit între timp. Acum doi ani am fost în comunitatea de la Ivești și trei sferturi din cei pe care îi găsisem acum ceva vreme muriseră. E de înțeles, speranța de viață e mică comparativ cu restul populației. În plus, vorbim, totuși, de fapte petrecute acum 77 de ani.

 

Care este valoarea acestor drepturi legale?

Pe măsură ce oamenii mor, statul devine mai generos. Până în 2015, pentru doi ani de deportare, primeai 215 lei lunar. Ulterior, s-a ajuns la cinci sute și în prezent, la opt sute. Dar, ținând cont că primii bani au venit abia după 2000, pentru un lucru imputabil autorităților române, s-au pus condiții greu de îndeplinit chiar și de către supraviețuitorii evrei. Avem și exemplul lui Norman Manea, care a aplicat pentru pensia de deportat și a fost refuzat.

În cazul romilor, li se cer tot felul de dovezi absurde. Chiar dacă supraviețuitorii dovedesc cu documente de arhivă că au fost deportați, le poate fi respins dosarul dacă nu fac dovada, tot cu documente, că au și revenit din Transnistria. La fel i s-a întâmplat și Mariei Costea. Ori, în 1944, când oamenii aceștia au fugit pentru că se rupea frontul, nimeni nu le-a încheiat documente.

Această problema a fost ridicată la nivel central, la Ministerul Muncii, pe vremea Liei-Olguța Vasilescu. Am încercat să agreăm o formulă similară celei de la casele de pensii germane. În 2019, normele de aplicare a Legii 189 sunt la fel ca în 2000. Ori, de atunci și până acum a apărut Institutul Elie Wiesel, există un raport oficial despre Holocaust al statului român, sunt informații noi, doar că ele nu sunt incluse în practica funcționarilor români.

vrancea

„EXISTĂ O RECUNOAȘTERE DIN PARTEA ÎNALȚILOR OFICIALI, FIE TRAIAN BĂSESCU, FIE KLAUS IOHANNIS. E FOARTE FRUMOS, DAR NU ÎI AJUTĂ PE SUPRAVIEȚUITORI.” FOTOGRAFIE VIA WIKIMEDIA COMMONS

 

Am înțeles că sunt probleme cu casele de pensii, care cer tot felul de acte și nu iau în considerare lucrurile care s-au întâmplat în anii ’40.

Unii funcționari chiar nu știu ce s-a întâmplat, că a existat un Holocaust, un genocid. Apoi, există o puternică țiganofobie. Mulți mi-au spus, off the record: „Domnule, nu vreau să dăm țiganilor, pentru că dacă dăm unuia, o să ne vină mulți pe cap”.

În plus, după Al II-lea Război Mondial, romii nu au putut să se organizeze legal. Liderii vechi nu mai prezentau încredere, fiind burghezi. De pildă, Gheorghe Niculescu, liderul Uniunii Generale a Romilor din România între ’34-’41, era angrosist de flori. După război, au fost promovați alți romi, dar speranța că vor obține recunoașterea din partea autorităților comuniste nu s-a concretizat. Ultimele lor organizații au fost interzise în 1949, iar până la Revoluție, nu au fost recunoscuți drept o minoritate sau naționalitate conlocuitoare.

 

De ce se întâmplă toate lucrurile acestea?

Am senzația că se așteaptă ca oamenii aceștia să moară. Mi-aduc aminte de Traian Grancea din Porumbacu, Sibiu, decorat în 2007 de președintele Băsescu. Omul s-a născut în 1905, a trăit până la 109 ani. A fost deportat cu trei fete și soția, care au murit acolo. S-a recăsătorit după război. Acest om nu și-a primit pensia de deportat până la moartea sa și, ca el, mai toți cei din Sibiu. Deși statul știa că omul a fost deportat, din moment ce l-a decorat, Casa de pensii nu i-a acordat pensia și a refuzat toate celelalte modalități de a demonstra deportarea în afara unor documente inaccesibile.

Editor: Ioana Moldoveanu

https://www.vice.com/ro/article/vbw3em/romania-refuza-sa-plateasca-pensii-romilor-care-au-supravietuit-holocaustului

Rodica Volintiru: TOTUL ESTE DESARTACIUNE SI GOANA DUPA VANT…M-am trezit cu cuvintele acestea… „Oare ce vrei sa ne spui Doamne ?”

Publicat pe 15 Septembrie 2017 de ADMIN în Articole

TOTUL ESTE DESARTACIUNE SI GOANA DUPA VANT…M-am trezit cu cuvintele acestea…

„Oare ce vrei sa ne spui Doamne ?”

„Alergand dupa lucrurile lumii acestea este o DESARTACIUNE, caci totul va trece, va arde…Dar FERICE de aceia care alearga dupa lucrurile de sus, care mananca Cuvantul Meu, care-si strange comori sus, unde nu le mananca molia si rugina…

Cand Ma uit la voi, vad ca cei mai multi sunteti asa de apasati, amarati, impovorati si tulburati, tocamai din cauza prioritatilor din inima voastra…

Cine a inteles ca adevarata FERICIRE, BUCURIE, BOGATIE, NU sunt din lumea aceasta, acela MA PROSLAVESTE si este Binecuvantat.

Cautand mai INTAI Imparatia Mea, veti gasi adevarata bogatie si implinire.

Atunci veti intelege adevarata valoare a PRIORITATILOR in viata voastra.

Ferice de aceia care ALEG astazi sa se gandeasca la cele VESNICE, caci totul este trecator.

Daca va uitati in urma voastra, cat ati lucrat pt MINE, cat ati investit in cer?

Cate roade ati adus pt Mine??? Nu stiti ca tot ce-i pamantesc, nu-mi aduce Mie glorie ???

Veniti inaintea MEA cu o inima sincera si va voi arata, ce este in ea, si ce trebuie ca sa scoateti afara si va voi ajuta cum sa investiti in „BANCA CEREASCA .”

Sa ne cercetam ,ce facem cu;

TIMPUL

GANDURILE

CUVINTELE

FAPTELE

BANII

FAMILIA, PRIETENII, BISERICA ETC.

Sa ne facem o EVALUARE SERIOASA a vietii noastre,caci atunci cand Domnul ne spune ceva , EL are un SCOP, si ferice de cei ce iau aminte.

„SLAVA Tie Doamne care ne iubesti asa de mult si ne cercetezi ,ne atentionezi, ne atragi la tine ca sa fim ai Tai cu tot ce suntem si avem.

TE IUBIM SI-TI MULTUMIM DOAMNE ISUSE !”

https://www.facebook.com/RodicaVolintiru/posts/1711199592519657

https://crestintotal.ro/2017/09/15/rodica-volintiru-totul-este-desartaciune-si-goana-dupa-vant-m-am-trezit-cu-cuvintele-

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/rodica-volintiru-totul-este-desartaciune-si-goana-dupa-vantm-am-trezit-cu-cuvintele-acestea-oare-ce-vrei-sa-ne-spui-doamne/

Problema podoabelor de Daniel Branzei

Pagina Pastorală

 

Problema podoabelor

de Daniel Branzei

Daniel Branzei

http://barzilaiendan.wordpress.com/2007/06/12/problema-podoabelor/

Intrebare: “Frate Daniel, sotia ta poarta podoabe? La tine in Biserica se poarta inele, cercei si lantisoare?”

Raspuns: Foarte multe din deprinderile care ne caracterizeaza viata noastra crestina sunt preluate fara nici un fel de contestare de la parintii nostrii. Faptul ca “la noi asa se face” a fost suficient pentru a hotari si a pune capat oricarei dispute.

Veniti in America (lumea libera), crestinii romani au fost confruntati cu peisajul unui crestinism evanghelic in care multe din lucrurile “tabu” de acasa, erau solutionate si practicate “altfel”. Printre aceste practici controversate este si purtarea bijuteriilor. Pragmatismul nostru social a facut ca multi crestini evanghelici romani sa adopte practica “americana”. Schimbarea nu s-a datorat unor schimbari de convingeri bazate pe un studiu biblic, ci pe faptul ca sotiile marilor “personalitati” din lumea evanghelica americana poarta astfel de bijuterii. Pentru romanul incorsetat acasa de tot felul de interdictii, faptul ca sotiile lui Billy Graham, John MacArthur, Jack Smith si altii poarta podoabe a fost suficient ca sa se “elibereze” si “emancipandu-se” sa se poarte “ca americanii.” Ce-i de facut ?

In loc sa ne sfasiem unii pe altii prin certuri fara sfarsit, eu va propun o incursiune pe paginile Bibliei. Care este adevarul biblic despre aceasta practica?

1. Perspectiva vesniciei

Prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem: care este pozitia aurului, argintului si pietrelor scumpe in economia cerului, in realmul eternitatii?

Foarte interesant, din acest punct de vedere, prezentul se afla incadrate intre doua vesnicii (trecuta si viitoare) in care Dumnnezeu aseaza podoabele la loc de cinste:

a. In eternitatea trecuta

Una din putinele “ferestre” prin care putem privi spre eternitatea trecuta este pasajul din Ezechiel 28:11-15 “Cuvantul Domnului mi-a vorbit astfel: “Fiul omului, fa un cantec de jale asupra imparatului Tirului, si spune-i: “Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu: ajunsesei la cea mai inalta desavarsire, erai plin de intelepciune, si desavarsit in frumuseta. Stateai in Eden, gradina lui Dumnezeu, si erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, si cu aur; timpanele si flautele erau in slujba ta, pregatite pentru ziua cand ai fost facut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile intinse; te pusesem pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu, si umblai prin mijlocul pietrelor scanteietoare. Ai fost fara prihana in caile tale, din ziua cand ai fost facut, pana in ziua cand s-a gasit nelegiuirea in tine.”

Este clar ca ideia de purtare de podoabe nu este aici asociata cu pacatul. Textul ne spune: “Ai fost fara prihana in caile tale”

b. In eternitatea viitoare

O fereastra inspre eternitatea viitoare ne ofera cartea Apocalipsei. Iata ce citim acolo despre viata in Noul Ierusalim: “Zidul era zidit de iaspis, si cetatea era din aur curat, ca sticla curata. Temeliile zidului cetatii erau impodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintai temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia de halchedon; a patra, de smarald; a cincea de sardonix: a sasea, de sardiu; a saptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douasprezecea, de ametist. Cele douasprezece porti erau douasprezece margaritare. Fiecare poarta era dintr-un singur margaritar. Ulita cetatii era din aur curat, ca sticla stravezie” (Apocalipsa 21:18-21)

Una din istorioarele menite sa stimuleze in noi anticiparea cerului, vorbeste despre un om bogat care, incapabil sa se deslipeasca macar in ceasul mortii de averea sa, a adunat tot aurul sau si s-a prezentat cu el inaintea portii raiului. Vazandu-l impovarat si incovoiat sub acea “pretioasa” povara, portarul de la trecerea spre Noul Ierusalim l-a intrebat: “Bine ma, neínteleptule! Cu asta vii tu aici ? Cu “asfalt” ? N-ai citit inca in Biblie ca pe aici toate drumurile sunt “de aur” ?”

Din aceste doua priviri aruncate spre eternitatea trecuta si spre eternitatea viitoare se vede clar ca aurul, argintul si pietrele scumpe au fost si vor fi prezente in lumea lui Dumnezeu, ocupand chiar locuri de cinste in ierarhia realitatilor “de dincolo”. Este evident ca aceste podoabe sunt direct asociate in eternitate cu ideia de frumos si cinste.

Cantitatile enorme in care se vor gasi aceste podoabe in Noul Ierusalim ne face sa ne intrebam chiar unde sunt acum aceste uriase depozite si zacaminte de metale si pietre pretioase. Faptul ca ele vor fi in cantitati asa de mari pe pamantul “innoit”, ne duce cu gandul la ideia ca Dumnezeu a prabusit lumea de acum intr-o “uratenie” in care trebuie sa scotocim bine in adancul pamantului pentru a mai putea gasi ceva din “cioburile” unei realitati slavite, care a facut si va mai face inca o data parte din anturajul copiilor lui Dumnezeu. Daca lucrurile stau asa, atunci am putea spune impreuna cu poetul Costache Ioanid ca ne aflam in prapastia dintre doua varfuri de munte, cazuti in umbra unor realitati pe care nu le pot gusta plenar decat cei care au fost si vor fi iarasi “in lumina”:

“Inainte a fi ceea ce suntem
Am fost aceea ce vom fi,
Caci moartea nu-i o nimicire,
Ci-i noaptea inspre-o noua zi.”

2. Prohibitia apostolica


Avand in vedere pozitia podoabelor in eternitatea trecuta si in eternitatea viitoare, normal ar fi ca ele sa fie parte recomandata si din realitatea copiilor lui Dumnezeu de astazi! La urma urmei, daca vom umbla pe strazi de aur in Noul Ierusalim, n-ar trebui sa ne familiarizam inca de pe acum cu o astfel de situatie ? Si daca vom intra pe porti de pietre pretioase in cetatea de atunci, n-ar trebui sa ne obisnuim inca de pe acum cu o asemenea impodobire ?

Cum se poate explica atunci prohibitia clara si raspicata pe care o intalnim in scrierile apostolice ?

“Tot astfel, nevestelor, fiti supuse si voi barbatilor vostri; pentruca, daca unii nu asculta Cuvantul, sa fie castigati fara cuvant, prin purtarea nevestelor lor, cand va vor vedea felul vostru de trai: curat si in temere.

Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule din aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia neperitoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Astfel se impodobeau odinioara sfintele femei, care nadajduiau in Dumnezeu, si erau supuse barbatilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, si-l numea “domnul ei”. Fiicele ei v-ati facut voi, daca faceti binele fara sa va temeti de ceva.” (1 Petru 3:1-5)

“Vreau, de asemenea, ca femeile sa se roage imbracate in chip cuviincios, cu rusine si sfiala; nu cu impletituri de par, nici cu aur, nici cu margaritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun ca sunt evlavioase.” (1 Timotei 2:9-10).

Ce este cu aceasta interdictie apostolica ? De ce noi, care ne vom desfata in aur, argint si pietre scumpe in eternitatea viitoare, n-avem voie acum sa atingem aceste lucruri ? Este oare adevarat ca in Biserica primului secol purtarea de podoabe era pedepsita ?


3. Practica crestina din prima biserica


Desi pare de mirare pentru unii, Noul Testament ne vorbeste despre instante in care cei care purtau bijuterii nu numai ca nu erau condamnati in adunare, ci erau chiar respectati si tratati preferential. Iata ce ne scrie apostolul Iacov, frate al Domnului si stalp al bisericii din Ierusalim:

“Fratii mei, sa nu tineti credinta Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, cautand la fata omului. Caci, de pilda, daca intra in adunarea voastra un om cu un inel din aur si cu o haina stralucitoare, si intra si un sarac imbracat prost; si voi puneti ochii pe cel ce poarta haina stralucitoare, si-i ziceti: “Tu sezi in locul acesta bun!” si apoi ziceti saracului: “Tu stai acolo in picioare!” sau: “Sezi jos la picioarele mele!” Nu faceti voi oare o deosebire in voi insiva, si nu va faceti voi judecatori cu ganduri rele?

Ascultati, prea iubitii mei frati: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt saraci in ochii lumii acesteia, ca sa-i faca bogati in credinta si mostenitori ai imparatiei pe care a fagaduit-o celor ce-L iubesc? Si voi injositi pe cel sarac! Oare nu bogatii va asupresc si va tarasc inaintea judecatoriilor? Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care-l purtati?

Daca impliniti Legea Imparateasca, potrivit Scripturii: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” bine faceti. Dar daca aveti in vedere fata omului, faceti un pacat, si sunteti osînditi de Lege ca niste calcatori de lege (Iacov 2 :1).

Este evident ca, cel putin in bisericile carora le scrie Iacov (”Catre cele douasprezece semintii care sunt imprastiate” – Iacov1:1), problema combatuta de apostol nu era vinovatia purtarii de podoabe, ci cinstea nemeritata si tratamentul preferential care le erau acordate celor ce, in bogatia lor, purtau “inel de aur si haina stralucitoare.” Iacov nu combate purtarea de podoabe, ci lipsa de discermanant spiritual care-i caracteriza pe liderii bisericilor de atunci. in loc sa-i trateze pe toti crestinii la fel, ei acordau celor care purtau “inel si haina stralucitoare” o prea mare importanta, dispretuind in acelasi timp pe cei mai saraci din adunari.

O alta instanta in care ne intalnim cu purtarea podoabelor este in pilda fiului risipitor. De data aceasta, initiativa “impodobirii” ii apartine chiar lui Dumnezeu:

“Dar tatal a zis robilor sai: “Aduceti repede haina cea mai buna, si imbracati-l cu ea; puneti-i un inel in deget, si incaltaminte in picioare. Aduceti vitelul cel ingrasat, si taiati-l. Sa mancam si sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort, si a inviat; era pierdut, si a fost gasit.” Si au inceput sa se veseleasca” (Luca 15: 22-24).

Este clar din context ca Domnul Isus asociaza ideia de bucurie a tatalui din pilda cu initiativa lui de a restaura aspectul si pozitia fiului intors acasa. Cum sa le spunem copiilor nostri ca n-au voie sa poarte haine frumoase si inel in deget cand insusi Domnul Isus vorbeste de acestea ca depsre elemente ale bucuriei din sanul unei familii fericite ?

4. Practica evreilor

Vechiul Testament nu asociaza purtarea podoabelor cu pacatul, ci cu ideia de frumos. Acest lucru iese si mai mult in evidenta din pasaje in care Dumnezeu insusi ilustreaza grija Sa pentru Israel printr-o metafora a “impodobirii”. Dumnezeu s-a purtat cu Israelul tot asa cum se purta in mod obisnuit un sot cu sotia lui.

“Cand am trecut Eu pe langa tine, M-am uitat la tine, si iata ca iti venise vremea, vremea dragostelor. Atunci am intins peste tine poala hainei Mele, ti-am acoprit goliciunea, ti-am jurat credinta, am facut legamant cu tine, zice Domnul Dumnezeu, si ai fost a Mea! Te-am scaldat in apa, te-am spalat de sangele de pe tine, si te-am uns cu untdelemn. Ti-am dat haine cusute cu fir, si o incaltaminte din piele de vitel de mare, te-am incins cu in subtire, si te-am imbracat in matasa. Te-am impodobit cu scule scumpe, ti-am pus bratari la mana, si o salba la gat; ti-am pus o veriga in nas, cercei in urechi, si o cununa minunata pe cap.

Astfel, ai fost impodobita cu aur si cu argint, si ai fost imbracata cu in subtire, cu matasa si cusaturi cu fir. Ai mancat floarea fainei, miere si untdelemn. Erai de o frumuseta desavarsita, ba ajunsesei chiar imparateasa. Ti s-a dus vestea printre neamuri, pentru frumusetea ta; caci era desavarsita de tot, datorita stralucirii cu care te impodobisem, zice Domnul, Dumnezeu.

Dar te-ai increzut in frumusetea ta, si ai curvit, la adapostul numelui tau celui mare; ti-ai revarsat curviile inaintea tuturor trecatorilor, si te-ai dat lor. Ai luat si din hainele tale, ti-ai facut inaltimi pe care le-ai impodobit cu toate colorile, si ai curvit pe ele: asa cum nu s-a intamplat si nici nu se va mai intampla vreodata. Ti-ai luat pana si minunatele tale podoabe din aur si din argint pe care ti le dadusem, si ti-ai facut niste chipuri de barbati, cu care ai curvit. Ti-ai luat si hainele cusute la gherghef, le-ai imbracat cu ele si ai adus acestor chipuri untdelemnul Meu si tamaia Mea (Ezechiel 16:1-18).

Aceasta “impodobire” in exterior poate insa scoate in evidenta si mai mult uratenia interioara. Dumnezeu nu lauda si nu tolereaza un aspect de sarbatoare care vrea sa ascunda lipsa de vitalitate si sanatate launtrica:

“Domnul zice: “Pentru ca fiicele Sionului sunt mandre, si umbla cu gatul intins si cu priviri pofticioase, pentru ca pasesc maruntel, si zornaesc cu verigile de la picior, Domnul va plesuvi crestetul capului fiicelor Sionului, Domnul le va descopri rusinea”.

In ziua aceea, Domnul va scoate verigile care le slujesc ca podoaba la picioare, si sorisorii si lunisoarele, cerceii, bratarile si mahramele; legaturile de pe cap, lantisoarele de la picioare si braiele, cutiile cu mirosuri si baierele descantate; inelele si verigele de la nas; hainele de sarbatoare si camasile cele largi, mantiile si pungile; oglinzile si camasile subtiri, turbanele si mahramele usoare. Si atunci in loc de miros placut va fi putoare; in loc de brau, o funie; in loc de par incretit, un cap plesuv, in loc de mantie larga, un sac stramt; un semn de infierare, in loc de frumuseta. Barbatii tai vor cadea ucisi de sabie si vitejii tai in lupta. Portile fiicei Sionului vor geme si se vor jeli; si ea va sedea despoiata pe pamant” (Isaia 3:16-26)

Acest pasaj este important ca baza de studiu pentru cei ce vor sa afle cum se impodobeau “la moda” femeile din vremea lui Isaia. Chiar si “femeia ideala” prezentata in ultimul capitol din cartea Proverbelor isi are si ea garderoba ei de lux, care o duce dincolo de hainele obisnuite de fiecare zi:

“Ea isi face invelitori, are haine de in subtire si purpura” (Prov. 31:22)

In perioadele in care decadenta poporului evreu trebuia vindecata printr-o pocainta adanca si adevarata, Dumnezeu si-a indemnat poporul la o totala lepadare a podoabelor. Smerenia launtrica trebuia insotita de o smerenie a aspectului exterior: “Dumnezeu i-a zis lui Iacov: “Scoala-te, suie-te la Betel, locuieste acolo si ridica acolo un altar Dumnezeului care ti S-a aratat cand fugeai de fratele tau Esau.” Iacov a zis casei lui si tuturor celor ce erau cu el: “Scoateti dumnezeii straini care sunt in mijlocul vostru, curatiti-va si schimbati-va hainele, ca sa ne sculam si sa ne suim la Betel; caci acolo voi ridica un altar Dumnezeului, care m-a ascultat in ziua necazului meu si care a fost cu mine in calatoria pe care am facut-o. Ei au dat lui Iacov toti dumnezeii straini, care erau in mainile lor, si cerceii pe care-i purtau in urechi. Iacov i-a ingropat in pamant sub stejarul de langa Sihem” (Geneza 35:1-4).

5. Pozitia noastra


Imi aduc aminte ca un tanar pornit pe cearta m-a intrebat odata de ce am ceva impotriva podoabelor. I-am spus atunci ca asa am citit in Biblie. El mi-a replicat: “Dar in Biblie scrie numai de podoabe scumpe din aur, argint si pietre scumpe. inteleg ca n-aveti nimic impotriva unor “podoabe” facute … din lemn sau din … plastic … Luat foarte repede, n-am stiut ce sa-i raspund. Mi-am dat insa seama ca problema este mult mai complicata si mai adanca decat pare la prima vedere.

Eu cred ca si cei care nu poarta podoabe pentru ca “asa este la noi” si cei care poarta podoabe pentru ca “asa este in America” sunt la fel de gresiti si de condamnabili.

Singura reglementare in acest domeniu trebuie sa vina dintr-o convingere personala, bazata pe un temeinic studiu biblic. Ce am descoperi in urma unui astfel de studiu biblic?

Probabil ca unii am fi socati sa descoperim ca Sara, modelul dat noua de Petru ca exemplu de comportament si modestie, a fost o femeie care a purtat ea insasi podoabe (!). la fel ca si Rebeca … la fel ca si Estera …

Imi aduc aminte ca atunci cand mi-am exprimat indignarea in fata aspectului femeilor din biserica lui John MacArthur, unul din prietenii mei pastori de acolo m-au luat deoparte si m-au intrebat:

“De unde vine ideia asta a ta ca femeile n-au voie sa poarte podoabe?”

Sigur de mine si de convingerile mele biblice, eu i-am deschis repede Biblia la textul din epistola lui Petru:

“Tot astfel, nevestelor, fiti supuse si voi barbatilor vostri; pentruca, daca unii nu asculta Cuvantul, sa fie castigati fara cuvant, prin purtarea nevestelor lor, cand va vor vedea felul vostru de trai: curat si in temere.

Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule din aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia neperitoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Astfel se impodobeau odinioara sfintele femei, care nadajduiau in Dumnezeu, si erau supuse barbatilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, si-l numea “domnul ei”. Fiicele ei v-ati facut voi, daca faceti binele fara sa va temeti de ceva.” (1 Petru 3:1-5)

Plin de blandete, el m-a intrebat: “Si de aici ai tras tu concluzia ca Sara, sotia lui Avraam, n-a purtat podoabe?”

I-am raspuns: “Bineinteles! Dumneavoastra intelegeti altfel?”

Nu mi-a raspuns, dar m-a rugat sa deschidem impreuna la Geneza 24 si sa citim relatarea despre petirea unei fete a lui Betuel ca sotie pentru Isaac, fiul Sarei. M-a rugat sa ma opresc putin la versetele 22, 30 si 47. Toate trei vorbeau despre o veriga de pus in nas si despre doua bratari de aur in greutate de zece siclii, pe care robul lui Avraam le-a daruit Rebecii.

“De unde crezi tu ca avea robul lui Avraam aceste bijuterii ?” m-a intrebat prietenul meu. “Crezi ca le-a cumparat de pe drum sau le-a adus direct din casa lui Avraam? Si daca a impodobit-o pe Rebeca astfel pentru Isaac nu crezi ca asa se purtau femeile in casa lui Avraam ? Oare nu cumva aceste bratari si aceasta veriga fusesera purtate odinioara chiar de Sara, nevasta lui Avraam si trebuiau acum sa treaca drept mostenire la nora lui Avraam?”

Am tacut o vreme si n-am stiut ce sa raspund. Stiam acum ce zice textul, dar imi era greu sa ma despart de o interpretare pe care o dadusem atatia amar de ani textului din 1 Petru. Ca sa fie si mai clar, prietenul meu a continuat:

“Am fost la voi la biserica si n-am inteles un alt lucru. Interdictia purtarii de podoabe, atat cat exista ea, se afla in acelasi verset care vorbeste si despre interdictia purtarii de haine scumpe. Sa ma ierti, dar doamnele romance erau imbracate ca la o veritabila parada a modei! Iar de palarii, ce sa mai zic? Nu cred ca erau palarii prea ieftine! Cum de ati ales doar o jumatate a versetului si o lasati neimplinita pe cealalta ?”

N-am stiut ce sa-i raspund. I-am promis insa ca ma voi gandi mai atent la aceasta problema spinoasa. Asa am si facut, dar pentru o vreme mi-a fost foarte greu sa inteleg cum de a putut sa ne dea Petru drept exemplu o femeie care purta podoabe …

Sa fie oare vorba nu despre o “prohibitie”, ci doar despre o “preferinta prioritara” a apostolilor, un fel de “podoaba voastra sa nu fie (asa de mult) podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule din aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie (mai mult) omul ascuns al inimii, in curatia neperitoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu ” ? Sa aiba oare dreptate C.C Ryrie, profesor de teologie sistematica la Seminarul Teologic din Dallas, Texas, atunci cand scrie ca “acest verset nu interzice purtarea oricaror podoabe; daca ar fi fost asa, el ar interzice si purtarea oricaror haine! Textul condamna abuzurile ostentative si recomanda modestia si smerenia in comportament si imbracaminte” ?

Dumnezeu mi-a aratat insa si textul din 1 Timotei si acolo nu se vorbeste despre nici o Sara ! Deci, interdictia podoabelor sta in picioare! (… daca nu cumva si acest text este tot un manifest impotriva exceselor la care erau predispuse femeile din adunarile crestine … ).

Care a fost oare cauza pentru care exista aceasta “prohibitie apostolica” ?

Fara sa dogmatizez, eu cred ca am ajuns la cateva justificari:

I. Starea de decadere a lumii de acum. Cand s-a intrupat, Domnul Isus s-a facut una cu mizeria si cu saracia acestei lumi. Traim acum sub blestemul pacatului si locuim in ceea ce Pavel numeste “trupul starii noastre smerite”: “Dar in lucrurile in care am ajuns de aceeasi parere, sa umblam la fel. Urmati-ma pe mine, fratilor, si uitati-va bine la cei ce se poarta dupa pilda pe care o aveti in noi. Caci v-am spus de multe ori, si va mai spun si acum, plangand: Sunt multi, care se poarta ca vrajmasi ai crucii lui Hristos. Sfarsitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pantecele si slava lor este in rusinea lor, si se gandesc la lucrurile de pe pamant. Dar cetatenia noastra este in ceruri, de unde si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul starii noastre smerite, si-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-si supune toate lucrurile” (Filipeni 3:16-21).

Aurul, argintul si pietrele pretioase, altadata atat de abundente se gasesc acum doar pe alocuri, ca niste ramasite, ca niste tandari dintr-o realitate care s-a spart prin pacat. S-ar putea ca apostolii sa ne spuna ca nu este inca vremea “impodobirii”, traim inca in smerirea pedepsei care apasa peste lume si trebuie sa o acceptam cu supunere.

II. Gadilarile firii pamantesti. Expresia aceasta nu-mi apartine. Este creionata de pana iscusita a lui Pavel. In intelegerea apostolului, interdictiile exterioare ale ritualurilor si datinilor religioase trebuiesc abandonate. Ele n-au nici un efect asupra unei probleme mult mai adanci, natura noastra pacatoasa pornita intotdeauna spre rau:

“Nimeni, deci, sa nu va judece cu privire la mancare sau bautura sau cu privire la o zi de sarbatoare, cu privire la o luna noua sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos. Nimeni sa nu va rapeasca premiul alergarii, facandu-si voia lui insusi printr-o smerenie si inchinare la ingeri, amestecandu-se in lucruri pe care nu le-a vazut, umflat de o mandrie desarta, prin gandurile firii lui pamantesti, si nu se tine strans de Capul din care tot trupul, hranit si bine inchegat, cu ajutorul incheieturilor si legaturilor, isi primeste cresterea pe care i-o da Dumnezeu.

Daca ati murit impreuna cu Hristos fata de invataturile incepatoare ale lumii, de ce, ca si cum ati trai inca in lume, va supuneti la porunci ca acestea: “Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odata cu intrebuintarea lor, si sunt intemeiate pe porunci si invataturi omenesti, au, in adevar, o infatisare de intelepciune, intr-o inchinare voita, o smerenie si asprime fata de trup, dar nu sunt de nici un pret impotriva gadilarii firii pamantesti.” (Coloseni 2:16-23).

Este convingerea mea ca nimeni n-a purtat inca podoabe ca sa fie mai … duhovnicesc! Cred ca, desi suntem mantuiti in duhul, trebuie inca sa ne purtam aspru cu trupul nostru si sa-l tinem in stapanire: “Nu stiti ca cei ce alearga in locul de alergare, toti alearga, dar numai unul capata premiul ? Alergati, deci, in asa fel ca sa capatati premiul! Toti cei ce se lupta la jocurile de obste, se supun la tot felul de infranari. Si ei fac lucrul acesta ca sa capete o cununa, care se poate vesteji: noi sa facem lucrul acesta pentru o cununa, care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca si cum n-as sti incotro alerg. Ma lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveste in vant. Ci ma port aspru cu trupul meu, si-l tin in stapanire, ca nu cumva, dupa ce am propovaduit altora, eu insumi sa fiu lepadat” (1 Corinteni 9:24-27)

Cred ca este mai bine sa nu purtam podoabe. Firea noastra pamanteasca are si asa destule motive de … mandrie.

III. Saracia celor din jur. Cred ca fiecare podoaba pe care o purtam este un cap de acuzare la tribunalul dreptatii divine. Tineti minte ca apostolul Iacov ii punea pe cei ce purtau podoabe scumpe in randul acelora care “va asupresc si va tarasc inaintea judecatorilor” (Iacov 2:6). Cei care lupta pentru avere nu sunt printre cei mai desavarsiti in caracter:

“Daca invata cineva pe oameni invatatura deosebita, si nu se tine de cuvintele sanatoase ale Domnului nostru Isus Hristos si de invatatura care duce la evlavie, este plin de mandrie, si nu stie nimic: ba inca are boala cercetarilor fara rost si a certurilor de cuvinte, din care se naste pizma, certurile, clevetirile, banuielile rele, zadarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricati la minte, lipsiti de adevar si care cred ca evlavia este un izvor de castig. Fereste-te de astfel de oameni.

Negresit, evlavia insotita de multumire este un mare castig. Caci noi n-am adus nimic in lume, si nici nu putem sa luam cu noi nimic din ea. Daca avem, deci, cu ce sa ne hranim si cu ce sa ne imbracam, ne va fi de ajuns. Cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita, in lat si in multe pofte nesabuite si vatamatoare, care cufunda pe oameni in prapad, si pierzare. Caci iubirea de bani este radacina tuturor relelor; si unii, care au umblat dupa ea, au ratacit de la credinta, si s-au strapuns singuri cu o multime de chinuri” (1 Timotei 6:3-10)

IV. Lipsa de resurse de pe campul de misiune. Avem nevoie sa ni se aduca mereu aminte ca lupta nu s-a sfarsit inca! Suntem inca in plin razboi! Tot ce avem si tot ceea ce suntem este “rechizitionat” de Cel care “ne-a inscris la oaste.” “Nimeni nu se incurca cu treburile vietii, daca vrea sa placa celui ce l-a inscris la oaste” (2 Timotei 2:4).

La una din Conventiile Asociatiei bisericilor baptiste din Statele Unite si Canada, Beniamin Cocar a facut prezentarea colectei pentru caseria misionara. El a sugerat tuturor celor care se plang ca nu au bani destui ca sa contribuie cum se cuvine la o asa strangere de ajutoare sa se gandeasca bine si sa puna la colecta toate obiectele de aur si din pietre pretioase pe care le poarta. Numai asa vom scapa de ipocrizie si vom arata cerului ca suntem trup si suflet preocupati sa implinim pasiunea Dumnezeului nostru, castigarea sufletelor pierdute.

Apostolul Pavel ne mai spune ca bogatia materiala nu este neaparat un semn de bogatie spirutuala, iar acumularea de avere este condamnabila in contextul lipsurilor prin care trec unii din jurul nostru:

“Indeamna pe bogatii veacului acestuia sa nu se ingamfe, si sa nu-si puna nadejdea in niste bogatii nestatornice, ci in Dumnezeu, care ne da toate lucrurile din belsug, ca sa ne bucuram de ele. Indeamna-i sa faca bine, sa fie bogati in fapte bune, sa fie darnici, gata sa simta impreuna cu altii, asa ca sa-si stranga pentru vremea viitoare drept comoara o buna temelie ca sa apuce adevarata viata” (1 Timotei 6:16-19).

In conditiile noi din America si chiar si din Romania, fiecare crestin ar trebui sa-si reevalueze pozitia fata de purtarea podoabelor si sa faca dupa cum va avea “incredintare”. Biblia spune ca “tot nu vine din incredintare este pacat” (Romani 14:23).

Trebuie sa spunem insa ca in viata bisericii primare si in viata bisericilor care au existat de atunci, problema podoabelor nu si-a gasit o rezolvare unica si constanta. Cred ca si ea marcheaza gradul nostru de crestere spirituala si de consacrare crestina. Nu suntem toti la fel si nu facem toti aceleasi lucruri. De aceea nu vom fi nici toti judecati la fel si nici nu vom lua toti aceiasi … rasplata.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_aug07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) O declaraţie baptistă primară despre Şcoala Duminicală

download-3

O declaraţie baptistă primară despre Şcoala Duminicală

Şcoala Duminicală este o dezvoltare relativ târzie din cadrul istoriei bisericii creştine. Prima Şcoală Duminicală a fost stabilită de metodistul englez Robert Raikes, la sfârşitul secolului al 18lea. Şcoala Duminicală era în mod original intenţionată drept mijloc de câştigare a copiilor cu părinţi necredincioşi, şi nu pe copiii membrilor bisericii. Totuşi, în cadrul decadelor de mijloc ale secolului al 19lea, un număr crescând de membrii de biserică şi-au înrolat copiii lor la Şcolile Duminicale. Unii creştini, în special prezbiterienii şi baptiştii, nu erau convinşi de justificarea Scripturală pentru Şcoala Duminicală în învăţarea Bibliei către copiii creştinilor. În 1832, o denominaţie baptistă reformată, Baptiştii Primitivi (în sensul revenirii la „primitiv” sau la creştinismul timpuriu) au declarat:

„Şcolile Duminicale revendică onoarea convertirii zecilor ei de mii; de călăuzirea minţilor gingaşe de copii spre a cunoaşte mântuirea, [la fel] cum şi predicarea evangheliei [face] acel lucru de a-i aduce pe adulţi la aceeaşi cunoştinţă, etc. Faţă de astfel de pretenţii arogante, ne simţim legaţi să ne opunem. În primul rând, deoarece ele sunt bazate pe noţiunea că regenerarea sau convertirea este produsă de impresiile făcute asupra minţii naturale prin intermediul sentimentelor religioase infiltrate în aceasta; şi dacă se permite ca Duhul Sfânt să fie cât de cât preocupat în ea, acesta este într-un fel în care El este oarecum amestecat cu instrucţiunea, sau să fie în mod necesar prezent în aceasta; despre toate ştiind însă că sunt greşite.

„În al doilea rând, deoarece astfel de şcoli nu au fost niciodată stabilite de către apostoli, şi nici poruncite de către Hristos. Existau copii în vremea apostolilor. Apostolii deţineau o atât de mare dorinţă de mântuire a sufletelor, pe cât de multă dragoste aveau faţă de cauza lui Hristos, şi ştiau ceea ce le datora Dumnezeu pentru aducerea persoanelor la cunoştinţa mântuirii, aşa cum face oricare astăzi. Noi, prin urmare, trebuie să credem că dacă aceste şcoli erau de la Dumnezeu, ar trebui să le găsim în Noul Testament.

„Scripturile îi îndeamnă pe părinţi să îşi crească copiii lor în mustrarea şi învăţătura Domnului.

„Dar din moment ce noi stăm atât de opus faţă de planul şi folosirea acestor Şcoli Duminicale în fiecare punct, dorim să fim înţeleşi în mod distinct asupra faptului că noi considerăm Şcolile Duminicale pentru scopul învăţării copiilor săraci să citească, mijloc prin care ei pot să ajungă să citească Scripturile pentru ei înşişi, în vecinătate unde există vreo ocazie pentru ei, şi când sunt dirijaţi în mod adecvat, fără nici o ostentaţie atât de comun legate de ei, spre a fi instituţii folositoare şi binevoitoare, vrednice de clientela tuturor prietenilor libertăţii civile” (Citat în Mike Strevel. „Family Church,” in Quit You Like Men, October 1994, pp.11-12 [„Biserica Familiei”, în Chiar vă plac oamenii, n. tr.]).

http://www.voxdeibaptist.org/a_primitiv_baptist_statement_on_sunday_school_trd.htm

BBC: Atacurile urşilor provoacă panică în România

Prima pagină  Natura

Redactia Descopera.ro | 11.22.2019 | ● Vizualizări: 326


O serie de atacuri ale urşilor în România în ultima perioadă a provocat temeri cu privire la faptul că populaţia de urşi ar fi scăpat de sub control în ţară.

Trei oameni au fost ucişi de urşi într-o lună în România, ţara care deţine cea mai mare populaţie de urşi bruni din Europa, notează BBC într-un material citat de Mediafax.



„Populaţia de urşi a crescut şi trebuie să fie redusă”, spune pădurarul Karoly Pal. Situaţia este de o asemenea anvergură încât unii dintre politicieni le-au „declarat război” urşilor.

„Peste tot pe unde merg în această zonă oamenii spun că sunt prea mulţi urşi, atât de mulţi încât nu mai pot să-şi cultive terenurile. Oamenii sunt forţaţi să-şi abandoneze activităţile agricole şi terenurile şi le este frică să iasă din sate”, a mai spus pădurarul.

Aproximativ 6.000 de urşi trăiesc în România, iar incidentele care implică aceste animale au crescut puternic în ultima perioadă. Doar în ultima lună doi bărbaţi din judeţul Mureş şi un altul din judeţul Bacău au murit în urma unor atacuri ale urşilor.

Cele trei decese din ultima lună ridică la şase numărul persoanelor ucise de urşi anul acesta. Prin comparaţie, 11 persoane au fost omorâte de urşi în România în perioada 2000-2015.

Pe lângă atacuri, urşii au fost implicaţi şi în alte incidente. Sâmbătă, un urs a fost lovit de o maşină în judeţul Harghita, iar autorităţile au eutanasiat animalul la 19 ore de la accident, timp în care ursul, care avea mai multe fracturi, a stat în agonie pe şosea.

Premierul Ludovic Orban s-a declarat revoltat de faptul că autorităţile nu şi-au făcut datoria în acest caz în mod corespunzător. El a declarat că au trecut peste 15 ore de la accident până când Ministerului Mediului i s-a cerut aprobarea ca ursul să fie împuşcat. De atunci, alţi doi urşi au fost loviţi de maşini.

Mulţi români consideră că motivul pentru creşterea numărului de urşi este o lege din 2016 care interzice vânătoarea sportivă în cazul acestor animale. Experţii susţin că datele oficiale referitoare la numărul de urşi din România ar putea fi departe de realitate.

„Din momentul în care această lege a intrat în vigoare, vânătorii au făcut tot posibilul pentru a raporta cât mai multe atacuri şi pierderi provocate de urşi”, explică Csaba Domokos, specialist din cadrul ONG-ului Milvus Group. „Nu există niciun fel de management din partea autorităţilor. Nu avem idee cât de mulţi urşi există aici”, spune el.

Domokos adaugă că în lipsa unor politici clare, sătenii ar putea să ia singuri măsuri împotriva urşilor. „Suntem îngrijoraţi că oamenii vor începe să folosească otravă şi capcane”, spune el, ceea ce ar fi catastrofal pentru populaţia de urşi bruni a României.

Parlamentul de la Bucureşti a adoptat în septembrie o lege care permite ca urşii să fie vânaţi în următorii cinci ani. Decizia a provocat nemulţumire în rândul activiştilor pentru protecţia mediului, iar o petiţie pentru abrogarea acestei legi a fost semnată până acum de 100.000 de persoane.

Lasă cântarul conștiinței să vegheze

Biblia si GlobulÎntre Dumnezeu și Piton

Cine este omul, de unde vine și care este mandatul său în lume, le putem afla din sfânta carte Biblia.

Iov face această afirmație: “omul se naște ca să sufere”, însă apostolul Pavel, într-o singură frază, sumarizează mai exact răspunsul la întrebările fundamentale de care am amintit mai devreme, prin aceste cuvinte memorabile „Din Dumnezeu, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie Gloria în veci. Amin.” (Epistola către Romani, 11:36)

Încă din Geneza 1:1 aflăm că „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”. Curând pe scena lumii create de Dumnezeu intră și omul creat de același Atotputernic Dumnezeu, din țărâna pământului, căruia i-a suflat în nări suflare de viață și astfel l-a făcut un suflet viu. (Geneza, 2:7). Și, după ce din coasta lui Adam o făcuse și pe Eva, Domnul Dumnezeu i-a așezat în Grădina Eden poruncind omului: “Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.

Dar „Şarpele era mai şiret decât toate animalele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: “Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: “Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină”?” (Geneza, 3.1)

Scena pe care evolează omul, oricare ar fi el, nu mai este o grădină a Edenului, feerică, ci este un loc neprielnic, plin de spini și pălămidă, de suferințe și dureri (Geneza, 3:14-19), dar care se află sub toată atenția și influența celor două mari duhuri și entități omniprezente, Dumnezeu și Diavolul. Cel din urmă nu vine decât să uzurpe autoritatea, drepturile și planul de bunăstare lăsat și dorit de Dumnezeu pentru om. Dar totuși, cel care va alege pe ce drum va apuca viața sa, nu este altul decât omul însuși.

Tiparul de lucru al Lui Dumnezeu și cel al Diavolului

Faptele apostolilor 16

a) Lucrarea Duhului Sfânt

Faptele apostolului Pavel istorisite de către aportolul Luca (cca anul 60…65d.Hr) ne prezintă parte din lucrarea sa misionară de vestire a Evangheliei harului lui Isus:

Pe când trecea [Pavel]prin cetăţi, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi prezbiterilor din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau la număr din zi în zi. Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia […]  Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia stătea în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: “Treci în Macedonia şi ajută-ne!” După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia.” (Fapte 16:4-6; 9-10)

Lucrarea evanghelică a lui Pavel în cetatea Filipi din Macedonia este numită de către istoricii creștini “Ora Astrală a Europei” deoarece atunci a intrat Evanghelia lui Isus în Europa, mai exact în casa unei femei numite Lidia:

De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintâi cetate dintr-un ţinut al Macedoniei şi o colonie romană. În cetatea aceasta am stat câteva zile.În ziua Sabatului am ieşit afară pe poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor care erau adunate laolaltă. Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu şi asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel.” (Fapte, 16:12-14)

b) Lucrarea Diavolului

Dar, pe scena cetății Filipi din Macedonia, se mai întâmplă ceva deosebit:

Pe când ne duceam la locul de rugăciune, ne-a ieşit înainte o roabă care avea un duh de ghicire al lui Piton. Prin ghicire, ea aducea mult câştig stăpânilor ei. Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi şi striga: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: “În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela. Când au văzut stăpânii roabei că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât în piaţă înaintea fruntaşilor. I-au dat pe mâna dregătorilor şi au zis: “Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte iudei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.” Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei şi au poruncit să-i bată cu nuiele.” (Fapte, 16: 16-22)

Vedem că poporului plăcea lucrarea de ghicire a lui Piton, a șarpelui cel vechi, tatăl minciunii, amăgitorul lumii.(Ioan, 8:44).

Acum să observăm care este în fond lucrarea lui Piton, cum acționează el, înafară de a urmări câștigurile bănești și materiale, ceea ce își doresc cel mai mult oamenii – să vedem însă care sunt cele 3 instanțe puse de Dumnezeu în om și pe care Diavolul dorește să le scoată afară din acesta:

b1) Satana urmărește să scoată suflarea de viață care este în om

Am văzut că Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viață și astfel l-a făcut un suflet viu”. Dar la acest Piton, care e duhul lui, care e viața lui, care e modul lui de a acționa (de a apuca), o vedem dacă-i cercetăm viața. Dacă ne documentăm pe Google aflăm date foarte interesante și înspăimântătoare:

Pitonul este cel mai mare șarpe existent in Africa si unul dintre cei mai mari serpi din lume, pitonul de stâncă, cunoscut si sub denumirea de Python natalensis, are un corp lung si puternic, acoperit cu o piele patata in nuante diferite de cafeniu, oliv, castaniu si galben inchis, deseori sub forma unor dungi neregulate. Pielea de pe capul sau ascutit, de forma triunghiulara este acoperita cu un model in forma de sulita, de culoare galbena. Pitonii au doi plămâni funcționali, spre deosebire de ceilalti serpi. Pitonii sunt serpi carnivori, neveninosi. Ei își sufocă prada, strângând-o cu putere până când aceasta rămâne fără suflare, apoi o înghite întreagă, începând cu capul. Se hrănesc cu maimuțe, porci sălbatici, antilope, șoareci și păsări. Cele doua maxilare ale pitonilor sunt „prinse” cu ajutorul unor ligamente elastice, ceea ce le permite sa inghita animale mai mari decât propriul lor corp. Ei nu-si mesteca hrana, ci o digera cu ajutorul acizilor foarte puternici din stomac. Pentru a-si localiza victimele pitonii se folosesc de văz si de miros, dar si de căldura degajată de corpul acestora, pe care o simt cu fosele termo sensibile, dispuse pe maxilare. De regula habitatul acestor serpi este foarte aproape de cel al oamenilor. (Cineva povestea că văzuse un film pe National Geographic cum un piton gigant de cca 6 m și 185 kg a înghițit o antilopă întreagă în câteva secunde. Iar la un muzeu din orașul Chicago este expus un astfel de exmplar uriaș.)

Acest duh al lui Piton se manifestă adesea și prin oamenii care practică ghicirea, minciuna, neadevărul, întunerecul. Și acționează prin strategiile sale să ștranguleze suflarea din om, să-l strângă de gât, treptat-treptat,și-l va strânge în chingile ofertelor sale mincinoase, care, în final, îl vor lăsa fără suflare, fără viață. Și, dacă e posibil, nu va abandona victima până când n-o va lăsa fără suflarea de viață primită de la Dumnezeu.

El e potrivnicul și caută să înșele și înghită pe oricine îi cade în plasă, de aceea sfântul apostol Petru ne povățuiște: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă…” (1 Petru 5:8-9)

b2) urmărește să scoată din om încrederea insuflarea de Duh Sfânt din Cuvântul Bibliei.

Sfântul apostol Pavel i-a scris astfel lui Timotei: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei, 3:16-17)

Duhul lui Piton vine și acționează cu gânduri mârșave: caută a opri încrederea oamenilor în faptul că Sfânta Scriptură este insuflată de  Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cunoscută în lume și  sub denumirea de Biblie.

Vocea și învățătura lui Piton s-a insinuat în viața și cuvântul celor care defăimează cuvântul Sfintei Scripturi. Și el vorbește în fiecare zi prin oamenii care s-au lăsați amăgiți de învățătura sa falsă-neadevărată. El vorbește prin cei care vin cu informații mai vechi sau „descoperiri” mai recente, de “știință” sau de “arheologie” cum că Biblia nu e adevărată, pe motivul indus ca cutare sau cutare lucru o contrazic. Dar, pe de altă parte, sfântul apostol ne dezvăluie ceva cu privire la credință: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” (Evrei, 11.3)

Duhul de ghicire și de minciună al lui Piton nu vine decât cu gândul să ucidă credința unei gândiri creaționiste, el vine pe linia ateismului, a filozofiilor ateiste, dar și ale celor care răstălmăcesc cuvântul, într-un fel sau altul, denaturându-l.

b3) dorește să scoată suflarea de Duh Sfânt primită de la Domnul Isus

„Isus le-a zis din nou: “Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: “Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan, 20:21-22)

Duhul lui Piton lucrează prin slujitorii săi si prin oamenii care îl servesc, conștienți sau nu. Ei vin cu ofertele Celui Rău și caută ca prin lucrările și ofertele lui să scoată afară Duhul Sfânt din viața credinciosului.

Cine are controlul asupra vieții tale, Piton sau Dumnezeu?

  • Cum îți este viața de rugăciune și de laudă înaintea lui Dumnezeu? Vii în Numele Singurului Mijlocitor, Isus Hristos? (1 Timotei 2:5)
  • Cum stai cu citirea Bibliei, care este insuflată de Duhul Sfânt?
  • Cum stai cu iubirea de Dumnezeu și de oameni, după porunca dată de către Isus Hristos Domnul?

Biruința în viața celui care acceptă credința și pocăința

  • Eliberarea de sub robia duhurilor lui Piton.
  • Eliberarea de sub robia lanțurilor închisorii (văzute și nevăzute) în care te afli: al întunerecul imoralității spirituale (internet, filme, cărți) și fizice (preacurvia, adulterul); al bolilor; al necredinței; al filozofiilor ateiste; al inferiorității (tu nu poți, ești neînsemnat, neajutorat); al relațiilor nepotrivite etc

Biruința în cazul apostolilor Pavel și Sila (abuziv în închisoare) – Fapte 16: 23-40

  • ei se rugau lui Dumnezeu;
  • cântau cântări de laudă Domnului Dumnezeu, glorificându-i Numele;
  • Dumnezeu face o minune: un cutremur le rupe legăturile, ușile temniței se deschid;

TEMNICERUL – răspunzător cu viața, de viața celor închiși, prin legea romană, a vrut să se omoare, însă cu ajutorul lui Pavel și lucrarea Duhului Sfânt primește și el biruința vieții asupra morții, a luminii asupra întunerecului: Pavel îi aduce lumina de care avea nevoie, să vadă adevărul care vine de la Dumnezeu; Temnicerul întreabă: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” – căci am auzit mesajul din cântările voastre (nu voise asta mai înainte, doar acum când și-a văzut moartea cu ochii). Iar Pavel şi Sila i-au răspuns: “Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”  Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui. Temnicerul i-a luat cu el, chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui.” (Fapte, 16.31-33)

Iubite cititor, întreabă-ți conștiința, ce-ți dorești cu adevărat? O viață sănătoasă, plină de pace și fericire cu Isus sau îți dorești să te lași amăgit și înghițit de duhul lui Piton care este acum în lume?

Alege viața cu Isus ca să trăiești o viață plină de iubire, iubindu-L pe Dumnezeu și pe semenii tăi. Vino la Isus, prin credință și pocăință și El îți va da iertarea și eliberarea prin Duhul Sfânt, te va călăuzi și ajuta să înțelegi și să prețuiești Sfânta Scriptură.

Lasă cântarul conștiinței să vegheze

Singura diferență dintre filozofie și religie

diferența dintre diferitele filozofii ori ideologii

Mișcarea transcedentală, MT,  are la bază chestiuni filozofice de regenerare spirituală ale lui Maharishi Mahesh Yogi (1918-2008),  fost guru indian, cunoscut pentru dezvoltarea tehnicii de meditație transcendentală, liderul și guruul unei organizații mondiale care a fost caracterizată în mai multe moduri, inclusiv ca o nouă mișcare religioasă și ca non-religioasă!!

Yoga este una din cele 6 școli traditionale (astika) ale hinduismului, bazată pe meditație ca o cale spre auto-cunoaștere și eliberare. Textele Hindu, care stabilesc bazele yoga conțin: Upanishadele, Bhagavad Gita, Yoga Sutra lui Patanjali, Hatha Yoga Pradipika și multe altele. În India, Yoga este privită ca fiind un mijloc de desăvârșire atât fizică, precum și spirituală. (wikipedia).

În 1990 apare gruparea yoga în România, care devine MISA condusă de guru Gregorian Bivolaru, destul de mediatizată ulterior, deci se știe că e mai mult decât yoga la sală, asane. Partea fizică e mai la vedere, dar la bază e filozofia, meditația hinduistă, care în final induce ceva de genul spălarea creierului, o religie ocultă.[…]

……………………………………………………………

Pe scurt: sunt două religii mari, două credințe mari și două feluri de închinări, conștient/inconștient, lui Dumnezeu (Isus Hristos) sau Diavolului. Suntem capacitați, fiecare dintre noi, fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de duhul Diavolului. Credința creștină are ca suport Biblia, iar toate celelalte filozofii și credințe/ religii/ filozofii îl au în spate pe înșelătorul (Diavolul), dușmanul nostru și al Lui Dumnezeu (Isus). Nu există o cale neutră, sau o alta decât cele două, ori una-ori alta; cine nu alege, l-a ales deja pe stăpânul Halloween-ului. Deoarece cine-L alege pe Isus, trebuie să se lepede de sine și să-L urmeze pe El – e o chestiune spirituală, de meditație, rugăciune și închinare – în rest creștinii sunt niște oameni normali. Ca și ceilalți, adepții  Halloween-ului și al altor afinități de sorginte sataniste (hindusism, confucianism, islamism, adepți ai lui Osho, ai lui Marx, al francmasoneriei etc)  pot fi niște oameni cu o viață “normală”, dar care nu i se închină lui Dumnezeu (Dumnezeu al Bibliei), Creatorul lor, ci Diavolului, cum vom vedea mai jos.

Credință au și ateii, și comuniști, și socialiștii, marxiști, neomarxiștii, #rezistii etc. Ei cred în acele filozofii de viață. Indienii (religia hinduistă) cred că vaca e sfântă, alții au diferite superstiții care nu fac altceva decât să le fragmenteze viața cu lucruri de altfel arbitrare … dacă nu le-ai băga în seamă… (moaștele, o abureală, mai ceva decât vaca pt indieni, vrăjitorie, ocultism în toată regula).

Vorbeam cu un prieten vechi care e diacon în BOR, cântăreț care ajută preotul când slujește (la el acasă). Fiind o discuție neclară pentru el, i-am cerut Biblia să vedem ce scrie. Zice: n-am, n-o citesc, urmez tradiția, atâta știu. Că adică, zice, duc mai departe moștenirea părinților mei. Morți. Păi, zic: ai moștenit casa și pământul, acolo la țară, la cca 50 km de aici, asta ai moștenit, normal și numele. Dar credința o poți “îmbrățișa” sau nu, nu o moștenești. De fapt, ca să ne exprimăm exact e așa: Dumnezeu dă omului credința Lui, omului care trăiește în ascultare de El (după cum scrie în Biblie, nu cf. tradiției ortodoxe). Iar Diavolul, de asemenea, dă omului “credința lui” firească-drăcească:

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.  (Efeseni 2: 8-9)

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! (Iacov 2:19)

Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. (Iacov 3:15)

Dotarea nativă o avem prin naștere. Pe Adam și pe Eva i-a creat Dumnezeu. Sămânța e pusă de Dumnezeu. Dumnezeu a suflat suflare de viață, astfel Adam a fost un suflet viu (Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu, Geneza 2:7).

Ce e credința? Credință înseamnă a-L crede pe Dumnezeu, că El a făcut totul așa cum scrie în Biblie, și că acei oamenii care au scris Biblia au fost inspirați de Duhul Lui când au scris. Cine cunoaște Biblia vede că ea nu se contrazice și se completează într-un tot unitar. Credința ne-o dă Dumnezeu, credința de a crede în El și în Cuvântul Lui pe care-l găsim în Biblie – El e Tatăl credincioșilor, pentru noi, iar Isus Hristos ne-a înlocuit în pedeapsă, ca Nevinovat, și a înviat a treia zi fiindcă Jertfa lui a fost primită și credincioșii sunt ca atare considerați îndreptățiți prin credință și har (de la Dumnezeu).

Celelalte credințe-religii sau filozofii îl au de tată pe celălalt, pe Diavolul, el le insuflă credincioșilor lui “credința”, de a crede în el și în filozofiile (minciunile) lui. (vidi Ev. Ioan 8:44; 10:10):

Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. (Ioan 8:44)

Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. (Ioan 10:10)

Sumarizare: Dumnezeu e creatorul a toate, inclusiv a lui Lucifer, viitorul Diavol și al îngerilor săi care s-au răzvrătit împreună cu el; și care au ajuns să fie de partea contrară, unul față de celălalt (Dumnezeu vs. Diavolul), precum sunt și oamenii, ori de-a parte, ori de alta. Omul e liber (conștiința sa) să aleagă cum va crede el de cuviință. Dar va suporta consecințele alegerii sale (excelente sau catastrofale).

Diferența, în fond, e dată de Stăpânul filozofiei-ideologiei, căruia ne închinăm, teoretic și practic, fie conștienți, fie inconștienți!

_____________

Citiți și:

Răspuns lui Bogdan Mateciuc și preotului Cristian Stavriu

Singura diferență dintre filozofie și religie