MINUNEA DRAGOSTEI NEMERITATE – PASTOR ANDREI MIRĂUȚE

MINUNEA DRAGOSTEI NEMERITATE

Probabil la un moment dat în viață vi-ați pus întrebarea cine mă iubește pe mine? Suntem înconjurați cu oameni, dar relațiile cu oamenii sunt în general superficiale, doar câteva dintre ele sunt cu adevărat profunde. Poate te gândești la soția ta și la modul în care v-ați îndrăgostit unul de altul și ați decis că este voia lui Dumnezeu să mergeți împreună în viață. Poate te-ai gândit că nu era posibil ca această persoană să fi ales un alt băiat, că doar ai fost și ești un bărbat deștept, cu studii, cu posibilități financiare ridicate, cu un fizic de invidiat și cu multe alte abilități pe care orice fată și le-ar dori pentru viitorul soț. Gândul că dragostea de atunci era cumva pe merit este ușor de concluzionat.

Poate te gândești la copiii tăi, că după ani și ani de trudă și de sacrifici în toate domeniile vieții, i-ai crescut și i-ai călăuzit, iar acum dragostea și grija lor față de tine ar trebui să fie ceva normal. N-ar fi corect ca sacrificiul tău să fie răsplătit cu mai puțin decât dragostea adevărată. Gândindu-te la ei, este ușor să ajungi la ideea că meriți să fii iubit și apreciat tocmai datorită sacrificiului tău. Cu toate acestea, atunci când ne uităm la dragostea lui Dumnezeu față de om, rămânem blocați, pentru că spre deosebire exemplele de mai sus, noi n-am meritat în niciun fel dragostea Sa. În Romani 5, apostolul Pavel descrie minunea dragostei lui Dumnezeu față de om. Apostolul ilustrează această dragoste prin două tipuri de persoane, și anume, un om drept și un om binefăcător. Dacă ar fi cineva drept și conștiincios în tot ce face, care urăște corupția și părtinirea, în ciuda neprihănirii sale și a curăției de inimă de care a dă dovadă, cu greu s-ar găsi cineva să fie gata de sacrificiul suprem pentru acesta; chiar neprihănirea sa nu îndulcește inimile oamenilor (v7), însă dacă cineva ți-a făcut un bine, și chiar un bine mare, atunci cu siguranță ești mai dispus să sacrifici și să te sacrifici pentru acea persoană (v8). Minunea dragostea lui Dumnezeu se arată prin faptul că noi, oamenii, nu eram nici neprihăniți și nici binefăcătorii lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, eram vrăjmașii Lui, păcătoși, nelegiuiți, împotrivitori față de El, însă cu toate acestea, El, Dumnezeu s-a jertfit pentru mântuirea noastră (v9). E puțin lucru?

Gândește-te la soția/soțul tău la momentele în care te-a rănit cel mai profund. Gândește-te la prietenii tăi atunci când te-au dezamăgit sau poate te-au părăsit în cele mai grele momente; așa-i că în acele momente cel puțin, în firea ta pământească numai să te sacrifici și să-i iubești nu ți-ai dorit. Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat pe când noi eram în starea aceasta. Ce ne învață această dragoste nemeritată? Ne învață să Îl iubim și noi pe Dumnezeu fiind gata de sacrificiu. De asemenea, ne învață să iubim pe cei ce ne iubesc, dar mai mult, să iubim pe cei ce ne urăsc, pe cei ce ne blestemă, pe cei ce ne rănesc și pe cei ce ne bârfesc. Iubește-i cu o dragoste izvorâtă din Dumnezeu.

Pastor Andrei Mirăuțe

CUM SĂ NU PĂCĂTUIESC DISPREȚUIND? – PASTOR OVIDIU DRĂGAN

 

CUM SĂ NU PĂCĂTUIESC DISPREȚUIND?

Nici un prooroc nu este bine primit în patria Lui. Sunt cuvintele Mântuitorului care este primit cu un spirit de dispreț când ajunge în locurile natale. Oamenii de acolo, în loc să se bucure de lucrarea minunată a lui Dumnezeu între ei, găsesc o pricină de poticnire în El. Rezultatul este că El nu mai face nici o lucrare acolo. Practic, ei pierd manifestarea putererii dumnezeiești datorită atitudinii de dispreț și lipsei de cinstire manifestată față de persoana Domnului Isus.

Când în viața noastră se manifestă lipsa de respect, indiferența, un duh de dezonorare și discreditare față de cei care slujesc pe Domnul, atunci literalmente împiedicăm lucrarea lui Dumnezeu în viețile noastre. Ce a împiedicat pe Domnul să lucreze în locurile acelea? Scriptura menționează vorbele pe care le spuneau, prin care discreditau natura lui divină și faptul că batjocoreau originea umilă a Fiului lui Dumnezeu.

Atitudinea ta contează … poate face chiar diferența între faptul că Domnul lucrează sau nu în viața ta. Dacă dezvolți o atitudine sănătoasă, frumoasă, cinstind slujba și persoana celui care slujește, atunci vei avea parte de lucrarea Lui în viața ta. Poți să nu disprețuiești păcătuind atunci când onorezi și cinstești pe cei care te slujesc, lăsând pe cel care este chemat la slujire să fie o unealtă prin care te modelează Însuși Dumnezeu. Vă amintiți de modul în care Dumnezeu apără pe Moise atunci când Maria și Aron vorbesc împotriva fratelui lor pentru că s-a căsătorit cu o femeie etiopeană? (Apropo, Iochebed a fost o mamă incredibilă, a crescut primul profet, Moise, primul lider de închinare, Miriam și pe primul mare preot, Aron. Mama asta a știut ce să facă cu copiii ei.) Moise, prin căsătoria cu o etiopeancă, aparent deranjează mult frații lui. Aceștia au început să murmure și să vorbească despre familia lui Moise, disprețuind lucrarea lui și încercând să se pună ei singuri în locul lui. A făcut ceva rău Moise? Nu, doar că nu le convine lor și de aceea vorbesc dezonorând pe fratele lor. Domnul i-a auzit vorbind despre Moise, cu spiritul lor de necinstire, cu comentariile și disprețul față de fratele și cumnata lor. Așa că Domnul îi cheamă pe toți la cortul întâlnirii, dovadă că este foarte important, (având în vedere că Dumnezeu nu se arăta foarte des în felul acesta; mai mult este singura data când nu se află în spatele perdelei ci la ușa cortului) Domnul le transmite că este greșit să disprețuiești, să dezonorezi, să vorbești și să comentezi pe cel care îi slujește Lui. În felul acesta oprești lucrarea Domnului în viața ta. Pedeapsa vine instantaneu și Miriam se umple de lepră. Moise, blândul, se roagă să o ierte Dumnezeu, dar acesta argumentează și spune că dacă ar fi necinstit pe tatăl ei ar fi primit o pedeapsă oricum. Atât de grav este acest păcat, ca și lepra care te izolează și te pune într-o stare umilitoare de inactivitate cu un statut necruțător, de păcătos.

Poţi să nu păcătuiești dispreţuind sau dezonorând pe cei care te slujesc păstrând o atitudine umilă și frumoasă, folosind mai degrabă cuvinte de apreciere și mulţumind lui Dumnezeu că lucrează prin ei în viaţa ta.

Pastor Ovidiu Drăgan

https://www.baptisti-arad.ro/articole/cum-sa-nu-pacatuiesc-dispretuind-pastor-ovidiu-dragan

HAR! CE MARE HAR! BOGĂȚIE DE HAR – PASTOR PAVEL GAG

 

HAR! CE MARE HAR! BOGĂȚIE DE HAR

Harul, așa cum este folosit în Noul Testament, exprimă două sensuri înrudite și complementare: este favoarea nemeritată a lui Dumnezeu arătată în Hristos, prin care mântuirea și alte binecuvântări ne sunt date liber și este asistenţa divină a lui Dumnezeu dată nouă prin Duhul Sfânt. Harul lui Dumnezeu dă putere de persevență, de creștere în ciuda tuturor obstacolelor și dă puterea pentru a împlini misiunea și slujirea de glorificare a Numelui Său. Harul lui Dumnezeu își asumă așadar, păcatele noastre, vina și nemeritele noastre, își asumă de asemenea slăbiciunile și inabilităţile noastre.

Așa cum harul este opus mândriei neprihănirii de sine, el este de asemenea opus mândriei auto-suficienţei. Dumnezeu lucrează în permanentă la conștientizarea oamenilor Săi de realizarea dependenţei lor totale de El. Acest lucru se vede prin aducerea fiecăruia la punctul de umanitate extremă unde nu mai este loc de întoarcere decât la El. Dumnezeu nu îngăduie nicioadată durerea fără un scop în viaţă copiiilor Săi. Nu îi îngăduie niciodată lui Satan, sau circumstanţelor, și nici intenţiilor rele ale unor persoane să-i afecteze doar dacă El intenţionează să folosească acea durere pentru binele copiilor Săi. Dumnezeu nu irosește niciodată durerea. El face întotdeauna ca aceasta să lucreze spre binele final, binele conformării copiiilor Săi la asemănarea tot mai mare cu Fiul Său (Rom 8:28-29). Una dintre cele mai lungi și mai dramatice ilustraţii a lui Dumnezeu învăţâdu-Și copiii ce însemnă dependenţa de El, este găsită în purtarea de grijă faţă de Israeliţi în deșert. Dumnezeu le-a dat hrană printr-o minune continuă, în fiecare zi, timp de 40 de ani. Dumnezeu a vrut ca Israeliţii să-și amintească și să realizeze dependenţa lor totală de El, așa că a folosit o necesitate extremă și o purtare de grijă miraculoasă pentru a le atrage atenţia și pentru a-i învăţa o lecţie greu de învăţat. Totuși, ei au uitat. Cu cât mai ușor este atunci pentru noi să uităm când Dumnezeu ne poartă de grijă prin lucrurile obișnuite, în moduri pământești.

Este chiar și mai dificil, totuși, pentru noi să învăţăm dependenţa de El în domeniul spiritual. Lipsa de bani pentru hrană sau pentru plata unei facturi atrag atenţia foarte repede, și nevoia este evidentă. Banii ori sunt disponibili ori nu sunt. Nu există nici o simulare. Dar putem să simulăm în domeniul spiritual. Putem exista timp de luni întregi – mergând prin schimbări, slujind, depinzând de nimic mai mult decât de resursele umane. Cu cât ne vedem mai păcătoși, cu atât apreciem mai mult harul ca și favoarea nemeritată a lui Dumnezeu. Într-o manieră similară, cu cât ne vedem mai mult slăbiciunile, neputinţele și dependenţa noastră, cu atât apreciem mai mult harul lui Dumnezeu în dimensiunea lui de asistenţă divină. Duhul Sfânt ne întărește și ne face capabili de a întâmpina într-o manieră duhovnicească orice circumstanţe care vin în calea noastră. Harul lui Dumnezeu nu ne este dat pentru a ne face să ne simţim mai bine, ci ca să-L glorifice pe El. Agenda subtilă a societăţii moderne se bazează pe sentimente. Vrem ca durerea să dispară. Vrem să ne simţim mai bine în situaţii dificile, dar Dumnezeu vrea să-L glorificăm pe El în acele circumstanţe. Sentimentele bune pot veni, sau s-ar putea să nu vină, dar nu asta este problema. Problema este dacă Îl onorăm sau nu pe Dumnezeu prin modul în care răspundem împrejurărilor. Harul lui Dumnezeu – în forma sa de putere a Duhului Sfânt ce ne împuternicește – ne este dat pentru a ne ajuta să răspundem în acest mod. Distribuirea zilnică de mană a lui Dumnezeu pentru copiii Săi în deșert este o ilustrare a modului în care El dă har. Există întotdeauna o provizie amplă; nimeni nu este nevoit să meargă fară. Dar este numai atât cât avem nevoie – și chiar și aceasta este dată numai în fiecare zi. Dumnezeu nu ne permite să „adunăm” har. In fiecare zi trebuie să cerem de la El har pentru o nouă zi. Uneori avem nevoie de o nouă rezervă în fiecare oră! Prin noi înșine suntem slabi, nevrednici și inadecvaţi. Chiar suntem! Nu ne denigrăm atunci când recunoaștem acest adevăr. Pur și simplu recunoaștem realitatea și ne deschidem către harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este suficient pentru slăbiciunile noastre. Valoarea lui Hristos ne acoperă în totalitate nevrednicia, și Duhul Sfânt chiar ne face eficienţi în ciuda inadecvării noastre. Acesta este gloriosul paradox al trăirii prin har. Când descoperim că în noi înșine suntem slabi, descoperim că suntem puternici în Hristos. Când ne privim ca unul dintre cei mai nevrednici slujitori ai lui Dumnezeu, ne este dat măreţul privilegiu de a sluji în Împărăţia Sa. Când aproape că disperăm din cauza neputinţei noastre, descoperim că Duhul ne dă abilităţi neobișnuite. Dăm din cap cu uimire și spunem ca și Isaia „Doamne,…tot ce am îndeplinit Tu ai făcut pentru noi” (Isaia 26:12).

Aceasta este povestea extraordinară a harului lui Dumnezeu. Dumnezeu ne mântuiește prin harul Său și ne transformă tot mai mult în asemănare cu Fiul Său prin har. În toate necazurile și încercările noastre, El ne susţine și ne întărește prin harul Său. Prin har ne cheamă să ne îndeplinim funcţia unică în trupul lui Cristos. Apoi, tot prin har, ne dă fiecăruia dintre noi darurile spirituale necesare pentru a ne împlini chemarea. În timp ce Îl slujim, El face acea slujire acceptabilă prin harul Său, și apoi tot prin har ne răsplătește însutit.

Pastor Pavel Gag

https://www.baptisti-arad.ro/articole/har-ce-mare-har-bogatie-de-har-pastor-pavel-gag

ACUM ESTE TIMPUL SĂ NE IMPLICĂM ÎN EVANGHELIZARE – PASTOR ION DAMIAN

Acum este timpul sa ne implicam in Evanghelizare!

Partea I

In mesajul Domnului Isus Cristos adresat ucenicilor pentru lucrarea de vestire a Evangheliei, de asemenea, sunt evidentiate trei verbe: priviti, rugati si mergeti, care expun programul complet al lui Dumnezeu pentru lucrarea misionară. ,,Nu ziceti voi ca mai sunt patru luni pana la seceris? Iata, Eu va spun: ridicati-va ochii si PRIVITI holdele care sunt albe acum, gata pentru seceris.” Ioan.4:35 ,,Si le-a zis: „Mare este secerisul, dar putini sunt lucratorii! RUGATI, dar, pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Sau.” Luca 10:2 ,,DUCETI-VA si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.” Matei 28:19

Eu va spun: ridicati-va ochii si PRIVITI holdele care sunt albe acum, gata pentru seceris. Ioan 4:35

O privire a lumii prin ochii Mantuitorului este necesara pentru a observa marea nevoie cu care se confrunta omenirea. Oamenii au nevoie sa auda Vestea Buna a mantuirii lor. Astfel, chemarea ucenicilor, in urma observatiei spirituale reale, este sa investeasca in sufletele oamenilor.

Ucenicii au fost ajutati sa priveasca omenirea asa cum nicicand nu au mai vazut-o inainte. Viziunea este una noua si se vede clar urgenta nevoii misionare.

In mod practic ne putem intreba: am vazut un seceris mare in socitetatea si in lumea noastra? Daca da, inseamna ca stim ce inseamna acesta si cat de urgent este. Suntem constienti de importanta ca lucratorii sa alerge sa umple terenurile pentru ca recolta trebuie adunata imediat, altfel, este pierduta, si este pierduta pentru totdeauna.

Vorbind despre holdele albe ale sufletelor stim ca generatia noastra poate ajunge doar la generatia prezenta. De aceea dacă lucrătorii nu se grăbesc imediat, dacă nu reuşim să facem tot ce ne stă în putintă, această recoltă, această generatie, va fi pierdută pentru todeauna.

Acum este ocazia potrivita de a-I arăta Domnului nostru cât de mult Îl iubim vestind Evanghelia Sa. Si pentru ca aceasta ocazie va trece curand, odata cu trecerea noastra, acum este timpul sa privim, sa ne ridicam si sa facem lucrarea de evanghelizare fiind parte in planul lui Dumnezeu de mantuire a omenirii.

Marturia misionarului scotian James Gilmour (12 iunie 1843 – 21 mai 1891), care a vestit Evanghelia in China si in Mongolia, arata atat intelegerea Biblica a misunii, cat si la ce determina aceasta. „Este Împărătia un câmp de recoltat? Atunci eu am considerat ca rational să caut să lucrez acolo unde munca era din abundentă şi lucrătorii cei mai putini. Lucrătorii spun că sunt suprasolicitati acasă; cum să fie atunci în străinătate, unde câmpiile întinse sunt deja albe gata pentru seceriş, dar culegători putini, ici şi colo câte unul? Pentru mine, sufletul unui indian mi s-a părut la fel de pretios ca şi sufletul unui englez, şi Evanghelia la fel pentru un chinez ca şi pentru european; şi deoarece numărul misionarilor era mic în comparatie cu predicatorii de acasă, mi s-a părut clar că datoria mea era să plec în străinătate. Dar eu plec ca şi misionar, nu pentru a urma ceea ce-mi spune bunul simt, ci ca să ascult porunca lui Cristos mergeti în toată lumea şi propovaduiti. Această poruncă pare a fi una strict misionară, aşa încât în afară de alegere şi alte motive neînsemnate, plecarea mea este o chestiune de ascultare a unei porunci clare: şi în loc de a căuta un motiv de plecare în străinătate, aş prefera să spun că nu am reuşit să descopăr vreun motiv pentru care să stau acasă”.

Va urma.

Pastor Ion Damian

https://www.facebook.com/ComunitateaBaptistaArad/?__tn__=kC-R&eid=ARCo-

Capcana fanatismului: când partidele devin religii – Opinii – HotNews.ro — B a r z i l a i – e n – D a n

Vorba cu proștii care nu știu că sunt proști o știe toată lumea, dar fanaticii știu că sunt fanatici? Bineînțeles, nu putem pune egal între prostie și fanatism. Am văzut multe persoane – hotnews, stiri, articole, revista presei, politica, economie, sport Source: Capcana fanatismului: când partidele devin religii – Opinii – HotNews.ro via Capcana fanatismului: când […]

Israelul în prag de război — Semnele vremurilor din urmă

Un nou episod de violențe a izbucnit astăzi aparent pe neașteptate în Israel. Iată șirul evenimentelor: În jurul orei 4:00 dimineața liderul organizației Jihadul Islamic din Gaza, Abu Al Ata, este ucis într-un atac al aviației israeliene. Cam în același timp, casa unui alt lider al aceleiași organizații este lovită în Damasc, provocând mai multe […] […]

Portretul Adevăratului Slujitor  serie de articole de Marian Ghita, Pastor – EZRA – REFORMATOR SPIRITUAL Ezra 7-10; Neem. 8

Articole de la cititori

 

Caracter de slujitor

Portretul Adevăratului Slujitor

serie de articole de Marian Ghita, Pastor

Pastor Marian Ghita

A sluji pe Dumnezeu nu înseamnă că cineva prestează doar un serviciu anume pentru El. Înseamnă mai mult decât atât: înseamnă, în realitate, că un om al lui Dumnezeu îşi manifestă, prin fapte de slujire, caracterul său de slujitor. Aşadar, pentru a-L sluji pe Dumnezeu trebuie ca mai întâi să devii un slujitor al lui Dumnezeu. Conform Luca 1:68-75 şi Tit 2:14 lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu prin Fiul Său – Isus Cristos, vizează însăşi transformarea caracterului nostru dintr-un caracter ostil lui Dumnezeu într-unul dedicat Lui şi care se manifestă printr-o viaţă de slujire sfântă faţă de El. Iată de ce, atunci când ne gândim la formarea de slujitori ai lui Dumnezeu în Biserica Lui, trebuie să avem în vedere că formarea acestora nu înseamnă doar echiparea din punct de vedere tehnic în vederea slujirii (sau scriptural vorbind, doar înzestrarea acestora cu daruri spirituale pentru slujire), ci formarea unui caracter de slujitor, după voia lui Dumnezeu (vezi formarea ucenicilor lui Isus).

Având în vedere toate acestea, ne vom uita la câţiva oameni ai lui Dumnezeu despre care vorbeşte Sfânta Scriptură şi vom căuta să înţelegem ce legătură este între a fi slujitorul lui Dumnezeu şi a face faptele de slujire pe care le cere Dumnezeu.

EZRA – REFORMATOR SPIRITUAL  Ezra 7-10; Neem. 8

Contextul slujirii lui Ezra

Despre Ezra vorbeşte el însuşi în cartea care-i poartă numele. Viaţa şi slujirea lui sunt legate de perioada de restaurare a poporului lui Iuda după robia babiloniană. După această robie, în baza decretului regelui medo-persan Cirus cel Mare din anul 538 î. Cr. (Ezra 1; 2 Cron. 36:22-23), au avut loc 3 întoarceri ale rămăşiţei poporului iudeu în ţara natală – Iuda; fiecare dintre aceste reveniri în ţara lui Iuda a fost legată de un om al lui(sau oameni ai lui) Dumnezeu şi fiecare din ele a fost legată de o anumită lucrare de restaurare în poporul iudeu:

• În 538 î. Cr. sub conducerea lui Zorobabel (descendent din David) şi a marelui preot Iosua s-a întors în ţară un grup de aprox. 50.000 de iudei (Ezra 1-2). În perioada 538 – 515 î. Cr. a fost reconstruit Templul de la Ierusalim. În această perioadă au slujit şi profeţii Hagai şi Zaharia (în special după anul 520 î. Cr. – vezi Ezra 1-6);

• În 458 î. Cr. (deci după 80 de ani) sub conducerea marelui preot şi cărturar Ezra s-a întors în ţară un alt grup de aprox. 5000 de iudei (Ezra 7-8). În perioada 458-456 î. Cr. poporul iudeu a fost restaurat în plan spiritual (adus la pocăinţă sub conducerea lui Ezra – vezi Ezra 7-10);

• În 444 î. Cr. dregătorul Neemia, a revenit în ţara lui Iuda pentru a reconstrui zidurile Ierusalimului, în baza decretului regelui persan Artaxerxe (cartea Neemia). Zidurile au fost reconstruite şi poporul rededicat Domnului sub conducerea lui Neemia şi a lui Ezra. Neemia a continuat restaurarea Ierusalimului şi după 432 î. Cr. În această perioadă Neemia a condus reforma socială iar Ezra a condus reforma spirituală a poporului iudeu. În această perioadă (aprox. 450-430 î. Cr.) a mai lucrat şi profetul Maleahi – ultimul profet al Vechiului Testament.

Ezra, deci, a lucrat în perioada de după 458 î. Cr. şi în vremea lui Neemia (după 444 î. Cr.) în poporul iudeu în direcţia restaurării spirituale a rămăşiţei poporului lui Dumnezeu (vezi Ezra 7-10; Neem. cap. 8 şi 12:36).

Lucrarea lui Ezra

 Ezra face parte din categoria marilor reformatori în plan spiritual ai poporului lui Dumnezeu (vezi Ezechia – 2 Cron. 29-32; Iosia – 2 Cron. 34-35; Zorobabel şi marele preot Iosua – Ezra 1-6; marele preot Ezra – Ezra 7-10; Neem. 8-12; Ioan Botezătorul – Mat. 3; Martin Luther – în Germania; Jean Calvin – în Elveţia; etc.). Un reformator este implicat într-o lucrare care are două faze: (1) demolarea şi înlăturarea a ceea ce este stricat, şi (2) reconstruirea şi restaurarea în vederea reînnoirii a ceea ce a fost stricat şi dărâmat. O asemenea lucrare este extrem de delicată şi de grea, şi presupune implicarea unor oameni speciali. Ezra a fost un asemenea om. Lucrarea lui Ezra a fost o lucrare de mare preot pentru că el a fost mare preot (vezi Ezra 7:1-5). Ca mare preot, Ezra a condus poporul în închinare înaintea Domnului (Ezra 10; Neem 8:9-18; 12:36) şi a învăţat pe popor Cuvântul lui Dumnezeu (Ezra 7:10-12; Neem 8). Lucrările pe care Ezra le-a săvârşit ca mare preot, în poporul lui Iuda în perioada mai sus amintită au fost următoarele:

1) Aducerea de daruri şi slujitori la Templu (Ezra 7-8)

Ezra este trimis de regele Artaxerxe la Ierusalim cu daruri pentru Templu şi cu misiunea de a administra Legea Domnului în poporul din Iuda şi Ierusalim (7:11-26). Este interesantă această misiune pentru că ea este încredinţată lui Ezra de un rege păgân. Aceasta arată câteva lucruri.

• Inima lui Artaxerxe a fost sensibilizată de Domnul pentru ca el să glorifice Casa Domnului şi să fie binevoitor faţă de poporul Domnului (7:27).

Artaxerxe a ajuns să recunoască pe Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeul cel viu şi adevărat (7:15). În acelaşi timp, regele era conştient că ar putea veni mânia lui Dumnezeu asupra împărăţiei pe care el o conducea, asupra lui şi asupra familiei sale, dacă nu I s-ar fi închinat cum se cuvine (7:23). De unde venea o asemenea atitudine la un rege păgân? Ezra spune că Domnul i-a pregătit inima (7:27). Acest lucru, desigur, s-a realizat prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit fie situaţii speciale, fie mărturia poporului lui Iuda în imperiul medo-persan, fie mărturia personală a lui Ezra, care era bine cunoscut de rege. Artaxerxe a recunoscut în Ezra o înţelepciune specială şi care venea de la Dumnezeu (7:25). Artaxerxe a văzut că Ezra era „preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor” şi care „învăţa poruncile şi legile Domnului cu privire la Israel” (7:12, 11, 21). Regele a putut vedea aceasta din viaţa şi lucrarea lui Ezra în mijlocul iudeilor şi a medo-persanilor acolo unde el trăia. O asemenea mărturie strălucitoare a lui Ezra despre Dumnezeu îşi are secretul în ceea ce ni se spune în 7:10: „Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”. Sunt câteva lucruri demne de menţionat în această remarcă: Ezra a iubit Legea Domnului. El a iubit-o cu toată inima. Aşadar, inima întreagă era implicată în această atitudine faţă de Legea Domnului. Cu toată inima el şi-a propus (1) să adâncească Cuvântul Domnului. Aceasta presupune citire, meditare, aprofundare pentru a înţelege toate aspectele Cuvântului; (2) să împlinească Legea Domnului. Aceasta înseamnă că el a căutat să lege cunoaşterea cu trăirea de fiecare zi; (3) în final să înveţe pe oameni Cuvântul Domnului. Ezra a înţeles că era dator să ofere şi altora ceea ce el cunoştea. Aceasta a fost slujirea lui înaintea lui Dumnezeu. Dar aici mai apare o remarcă interesantă – „să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”. Aceasta înseamnă, pe de o parte că el a fost chemat de a învăţa în mod deosebit pe cei din poporul lui Dumnezeu. Ei trebuiau să fie edificaţi în Cuvânt. Dar Cuvântul a ajuns şi la alţi oameni din afara poporului Domnului; chiar şi Artaxerxe a beneficiat de cunoştinţele lui Ezra. Modalitatea de a administra Cuvântul (din partea lui Ezra) a fost „în mijlocul lui Israel” (7:10) şi „cu privire la Israel” (7:11). Ce înseamnă asta? Că acest Cuvânt are sens în cadrul planului pe care Dumnezeu îl are cu Israel – ca şi popor binecuvântat de El. Conform Gen 12:2-3 toate familiile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa lui Avraam (vezi şi Gal. 3:16,29). Dumnezeu a ales sămânţa lui Avraam ca Cel în care binecuvântările relaţiei cu Dumnezeu să fie materializate (vezi şi 2 Cor. 1:20). Iar ceilalţi oameni vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu doar în sămânţa lui Avraam. Israel este sămânţa lui Avraam, şi cei din poporul lui Dumnezeu erau în mijlocul medo-perşilor. Artaxerxe era regele acestora. Deşi el era rege şi al iudeilor (ca popor cucerit), regele a înţeles că viaţa şi binecuvântarea lui depind de o atitudine de bunăvoinţă din partea lui şi a poporului pe care-l conducea. Ezra i-a arătat lui Artaxerxe, desigur şi chiar foarte bine, calea binecuvântării şi pentru el, şi pentru familia şi poporul lui (7:23). Dar Sămânţa lui Avraam (sămânţa prin excelenţă) este Cristos. Ezra privea, desigur la această sămânţă prin credinţă. Noi trebuie să arătăm oamenilor că binecuvântarea lui Dumnezeu vine şi peste ei doar prin Cristos. Împlinirea Legii lui Dumnezeu (a Cuvântului Său) este posibilă şi benefică doar prin Cristos (Gal. 3:16,29). Dacă îi învăţăm pe oameni doar Legile şi poruncile (separat de Cristos şi de planul pe care Dumnezeu Îl are prin El), atunci ne batem gura degeaba. Ezra a înţeles acest lucru. Cunoaşterea lui cu privire la Legea Domnului era deci reală şi profundă; ştia ce să-i înveţe pe oameni, şi cum. Iată de ce Artaxerxe a fost sensibilizat în inima lui de Dumnezeu (7:27). Cuvântul a ajuns la el din partea lui Dumnezeu în modul potrivit printr-un canal (Ezra) potrivit.

• Artaxerxe a ajuns să aibă o deplină încredere în Ezra, pentru ca să-i încredinţeze daruri şi valori inestimabile, şi o misiune de mare importanţă (7:12-26).

Artaxerxe, ca rege al imperiului medo-persan, a găsit că este potrivit să se închine Dumnezeului lui Israel, Dumnezeul cerurilor (7:15, 23), într-un mod potrivit Numelui Său. Astfel, el l-a trimis pe Ezra cu mult argint şi aur, cu daruri deosebite pentru a fi aduse Domnului ca jerfe la Templul din Ierusalim (7:15-17). I s-a dat lui Ezra mână liberă să ia din tot ţinutul Babilonului tot ceea ce va crede de cuviinţă pentru Templul din Ierusalim, conform voinţei lui Dumnezeu (7:18-23). Mai mult decât atât, i s-a dat voie să administreze aceste daruri fără a plăti vreo taxă pentru ele – deci acces liber în imperiu pentru el şi pentru toţi însoţitorii lui (7:24). Acest lucru presupune faptul că Artaxerxe nu a tratat actul închinării sale înaintea Domnului cu superficialitate, dar şi faptul că el a avut o deplină încredere în Ezra; încredere în caracterul său (era sigur că nu-l va înşela în vreun fel), dar încredere şi în abilităţile lui că va face tot ceea ce trebuie în maniera cea mai potrivită. Dar Ezra nu a avut doar misiunea de a aduce Domnului jertfe la Ierusalim. Lui i s-a încredinţat mandatul de a călăuzi poporul iudeu într-o trăire demnă de Dumnezeu, conform Legii Sale (7:14, 25-26). Este interesant de remarcat să vezi aceasta ca şi o sarcină pentru marele preot Ezra venită din partea unui rege păgân. Însă tocmai aici este frumuseţea lucrării lui Dumnezeu şi frumuseţea unei mărturii extraordinare a unor oameni ai lui Dumnezeu (fie că este vorba de Ezra, fie că este vorba şi de alţii, fie că este vorba chiar de poporul iudeu ca şi întreg). Artaxerxe a văzut clar că poporul iudeu este binecuvântat de Dumnezeu şi a ajuns să şi-o dorească şi el pentru el însuşi şi pentru ai lui. A înţeles de asemenea că dacă ar avea în imperiul său cetăţeni ca cei din poporul Domnului, cu înaltele principii de viaţă ale Legii lui Dumnezeu, că dacă ar avea sfetnici şi dregători în imperiu ca Ezra, atunci imperiul său va prospera. A înţeles că binecuvântarea lui depinde de bunăvoinţa sa faţă de poporul Domnului.

• Ezra a condus întreaga operaţiune de aducere a oamenilor potriviţi şi a darurilor pentru Templul din Ierusalim (Ezra 7-8)

Aducerea de slujitori şi daruri pentru Templu a însemnat în totalitatea ei o lucrare în sine de închinare înaintea lui Dumnezeu, din partea lui Ezra şi a însoţitorilor lui.

Ezra, mai întâi, s-a bazat pe Domnul în toate demersurile sale privind însărcinarea avută. Drumul din Babilon până la Ierusalim a durat aproape 5 luni (7:9), mai precis 5 luni fără 12 zile (8:31). Un asemenea drum era dificil şi periculos. Expresia (sub diferite forme) „mâna cea bună a Domnului Dumnezeului meu (nostru)” apare de 6 ori în cap.7-8 (7:6,9,28; 8:18,22,31). Aceasta este o expresie cheie. El s-a bazat pe această mână a Domnului în aşa manieră încât el a renunţat la protecţia din partea regelui; în acest fel Ezra a depus o excelentă mărturie înaintea lui Artaxerxe (8:22), dar a fost o îmbărbătare şi pentru însoţitorii lui, cât şi pentru poporul iudeu. Ezra a chemat, a ales oamenii care urmau să slujească la Templu, şi i-a motivat cu mare grijă. Ezra a avut în vedere o închinare potrivită la Templu, condusă de oameni consacraţi Domnului şi cu dar pentru slujire (vezi 8:18 – „bărbat cu minte”). Şi în acest demers Ezra s-a bizuit pe Domnul (7:28). Mai mult, Ezra a organizat un post de smerire înaintea Domnului, pentru a-I cere ocrotire în misiune (8:21-23). Un serviciu divin în toată regula, am spune. Ezra încredinţează toate darurile care trebuiau transportate unei echipe destinate special pentru aceasta, şi-i conştientizează că fac o lucrare specială pentru Domnul. Încredinţarea darurilor s-a făcut cu mare grijă, şi minuţios, dar şi predarea lor la Ierusalim s-a făcut la fel de atent (8:24-34). Iarăşi se poate constata că toate aceste activităţi erau îndeplinite ca nişte ritualuri de închinare înaintea Domnului. După ce au ajuns la Ierusalim, Ezra şi cu toţi însoţitorii, împreună cu tot poporul lui Iuda, au adus jertfe înaintea Domnului. Cu această ocazie au fost încredinţate şi poruncile din partea regelui Artaxerxe, şi a dregătorilor lui către poporul Domnului.

Impresia care ţi-o crează întreaga desfăşurare a lucrurilor, legată de aducerea slujitorilor şi a darurilor pentru Templu, de întregul drum, de plecarea din Babilon şi de sosirea în Ierusalim, este aceea a unei procesiuni a închinării înaintea lui Dumnezeu şi a mărturisirii numelui Lui. Ezra are un rol decisiv în conducerea acestei procesiuni. Nu este evidentă aici doar o bună organizare a tot ceea ce se face, ci mai mult decât atât: se degajă o atmosferă solemnă, plină de măreţie; eşti parcă dus cu gândul la procesiunea ieşirii poporului Israel din robia Egiptului (vezi Exodul), chiar dacă datele problemei sunt cu totul altele. Vezi şi simţi realmente „mâna cea bună a lui Dumnezeu” la lucru, aşa cum „mâna puternică” a Domnului a fost văzută la marea Roşie (Ex. 14:31), şi în tot drumul lui Israel până în Canaan. Meritul în întregime este a Domnului. În acelaşi timp, Ezra este omul care conduce poporul, sub mâna cea bună a Domnului, în aşa fel ca însoţitorii lui, poporul lui Iuda, Artaxerxe şi supuşii lui să poată vedea această mână a Domnului. De aceea se poate spune că Ezra este un om al închinării înaintea lui Dumnezeu chiar şi când merge pe drum. Noi suntem îndemnaţi să facem totul (şi când mâncăm) pentru slava lui Dumnezeu (1 Cor. 10:31). Ezra este un mare preot adevărat. Rolul unui mare preot este să conducă poporul Domnului în închinare înaintea Lui. Ei bine, Ezra nu arată că este un conducător al închinării doar în servicii divine consacrate (la Templu, în aducerea jertfelor) ci şi în lucrări care aparent nu sunt menirea unui mare preot (ca parcurgerea drumului din Babilon până în Ierusalim cu daruri pentru Templu – vezi atitudinea lui Pavel care trebuie să ducă ajutoare la Ierusalim – Rom. 15:25-32). Este evident că Ezra nu are doar abilităţi de mare preot, ci şi caracter de mare preot.

2) Conducerea la pocăinţă a poporului Domnului (Ezra 9-10)

Ezra s-a confruntat cu o mare problemă a poporului Domnului chiar de la sosirea lui în Ierusalim – problema amestecului celor din poporul Domnului cu cei din popoarele păgâne prin căsătorii cu femeile acestor popoare; în această criză au fost antrenaţi chiar şi conducătorii lui Iuda, dacă nu cumva ei au amplificat criza spirituală a poporului. Ce a făcut „marele preot” Ezra? Iarăşi putem vedea la Ezra mai mult decât abilităţi de administrare a crizei; vedem caracter în acţiune a unui adevărat mare preot.

• Adoptarea unei atitudini potrivite în urma unei evaluări reale a crizei, în lumina lui Dumnezeu.

Când a auzit acest lucru, Ezra se lasă cuprins de o mâhnire mare până acolo încât îşi sfâşie hainele şi părul, se prăbuşeşte la pământ, şi se roagă Domnului, împreună cu toţi care se temeau de Domnul, rugăciune de pocăinţă (cap. 9). De ce a procedat aşa? Cert este că numai un om care a evaluat în toată amploarea ei o asemenea criză spirituală, va ajunge să procedeze aşa şi nu altfel. Fiecare criză spirituală îşi are tratamentul ei. În acest caz descoperim că a fost cea mai potrivită atitudine pe care putea să o adopte Ezra. Mai întâi Ezra şi-a dat seama că este vorba de o criză spirituală, care putea fi rezolvată doar cu arme spirituale (vezi Efes. 6:10-20). Rugăciunea este una dintre ele. În această situaţie Ezra a realizat că numai intervenţia directă a lui Dumnezeu în vieţile celor din poporul lui Dumnezeu putea rezolva problema. Trebuie luat în calcul că Ezra nu putea deloc, în acest caz, să înceapă cu o convocare generală a poporului, cu obligarea acestuia de a-şi însuşi principiile Cuvântului, de a trece în forţă la măsuri radicale, pedepsindu-i pe cei vinovaţi; dar nici să lase problema în această situaţie, şi să invoce doar harul Domnului, că altceva oricum nu se mai putea face, avertizând doar poporul ca să aibă grijă în viitor. De ce a procedat Ezra aşa? Problema era profundă. Cei din popor încălcaseră flagrant Legea Domnului cu privire la căsătorie şi astfel erau sub incidenţa mâniei lui Dumnezeu (9:13-15). Mai mult decât atât, problema avea implicaţii viitoare pe termen lung. Căsătoriile mixte aduceau copii necredincioşi şi practici păgâne în popor pentru multă vreme. Se vorbeşte de urâciuni ale păgânilor care s-au infiltrat cu putere în popor (9:1-2). Poporul era efectiv alterat, pervertit. Se pare că situaţia era aproape generală pentru rămăşiţa lui Iuda. Viitorul mesianic era compromis foarte mult. Dar soluţia era oare o intervenţie în forţă în popor? Ar fi fost nimicită practic întreaga rămăşiţă a lui Iuda. Era oare înţelept să se decreteze din start, din partea lui Ezra, o purificare dureroasă – adică să li se ceară tuturor să-şi izgonească soţiile şi copiii? Dar acest lucru antrena răni extrem de adânci, cu repercursiuni extrem de grave, incapabil de controlat, şi care nu puteau fi vindecate prin procedee omeneşti. Ar fi însemnat de fapt mutilarea poporului. Şi chiar dacă s-ar fi decretat aşa ceva de la centru, iar poporul ar fi acceptat, zicem noi din loialitate faţă de Dumnezeu, strângând din dinţi, izgonirea nevestelor şi a copiilor, oare în acest fel s-ar fi rezolvat problema crizei spirituale? Nu, deloc! De ce? Pentru că asemenea măsuri radicale înseamnă de fapt să ajungem să ne jucăm de-a căsătoria şi de-a părinţii. Dacă cineva face aşa ceva, atunci aceasta ar echivala cu a-şi reteza capul pentru că ar constata că ar fi bolnav, şi s-ar gândi să şi-l schimbe cu altul sănătos. Aceasta înseamnă de fapt sinucidere curată. Toată această analiză, desigur, a făcut-o Ezra. El şi-a dat seama că orice fel de demers omenesc ar fi adus distrugere poporului. Singura soluţie era intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, intervenţie care să aducă dezlegare lăuntrică, dar şi recreere (restaurare) lăuntrică pe care numai Dumnezeu Creatorul ar fi putut să le facă. Ori, Dumnezeu care trebuia invocat era mânios din pricina păcatului. Iată de ce Ezra se prăbuşeşte el însuşi înaintea lui Dumnezeu ca unul care mijloceşte pentru iertarea poporului, aşezându-se el în locul poporului vinovat. El de fapt poartă pe umerii lui păcatele poporului înaintea lui Dumnezeu (Exod 28:29-30). Ezra înţelege că numai Dumnezeu poate cerceta pe fiecare păcătos, să-l dezlege lăuntric de păcatul său, să-i rupă toate legăturile din fiinţa lui şi apoi să restaureze lăuntrul său pentru o nouă viaţă. Numai Dumnezeu poate aşa ceva. Ezra realizează cât de profundă este problema, şi de aceea face ceea ce în mod normal un mare preot n-ar fi făcut: îşi sfâşie hainele şi părul ( de menţionat este faptul că marele preot nu avea voie să facă aşa ceva în situaţia când chiar fiul lui ar fi decedat (Lev. 10:6-7). Dacă Ezra şi-a sfâşiat hainele înseamnă că situaţia era de o gravitate fără precedent. Poporul lui Iuda, identitatea lui ca popor sfânt pentru Domnul, viitorul lui mesianic, mântuirea lumii întregi erau în pericol. Prin atitudinea lui, Ezra arată că îşi dă seama că nu are altceva de făcut decât să capituleze înaintea Domnului şi să invoce intervenţia plină de har şi de putere a lui Dumnezeu. Ezra de asemenea se înconjoară în demersul său înaintea lui Dumnezeu de oameni care simt cu el povara poporului. Rugăciunea lui Ezra, de asemenea este o rugăciune de pocăinţă profundă, mărturisitoare a păcatului, fără a ascunde ceva şi fără a justifica vreo acţiune a poporului. Ezra parcă nici iertare nu mai cere pentru popor, conştient de vinovăţia foarte mare a lui. Nu înseamnă că el nu-şi doreşte iertare pentru popor, dar el lasă totul la latitudinea harului lui Dumnezeu (vezi aceeaşi atitudine la David – 2 Sam. 15:25-30). Aceasta este cea mai potrivită atitudine care trebuia adoptată, de a atârna în totul de harul lui Dumnezeu, considerând că meriţi loviturile Domnului dacă El le va voi, dar considerând în acelaşi timp că El este plin de har şi că are soluţii pentru orice problemă (Ezra 10:2). În acelaşi timp Ezra înţelege că poporul are nevoie de eliberare lăuntrică de orice legătură cu femeile străine şi de copiii care erau ai lor şi de care se legaseră. Numai Dumnezeu ar putea face aşa ceva.

Se vede că soluţia adoptată de Ezra a fost cea mai potrivită prin faptul că din acest moment Dumnezeu Însuşi mişcă lucrurile. O mare mulţime de oameni din Israel se alătură lui Ezra în rugăciunea lui. Aceasta înseamnă că Domnul le-a mişcat acestora inimile (10:1-2). Înseamnă că Dumnezeu a operat în adâncul fiinţelor lor dezlegare de legăturile păcătoase (Este foarte important să ne punem problema dezlegării de legăturile păcătoase din lăuntrul fiinţei oamenilor în mod foarte serios – vezi Ps. 107:10-21; Lc. 1:68-75. Când le vorbim oamenilor despre păcat şi despre mântuire trebuie să înţelegem că nu putem cere oamenilor acţiuni radicale dacă Dumnezeu nu lucrează în inimile lor. Predicând Evanghelia în mod clar, corect şi complet, în dependenţă de Duhul lui Dumnezeu şi în duh de rugăciune, depinzând în totalitate de Dumnezeu şi de lucrarea harului Său în lăuntrul oamenilor, numai aşa le putem cere să renunţe la păcat şi la legăturile păcătoase). Practic, asistăm aici (în Ezra 9-10) la o reformă spirituală pe care Dumnezeu o face în inima poporului Său, ca răspuns la demersul lui Ezra în rugăciune de pocăinţă adâncă. Desigur pocăinţa a fost personală pentru fiecare iudeu, dar Ezra a generat prin acţiunea lui, în puterea lui Dumnezeu, un proces de pocăinţă la nivelul fiecărui individ. Este o mişcare a Duhului Sfânt aici, mişcare care are efect creator (vezi Gen 1:2. În baza mişcării Duhului Sfânt pe deasupra apelor, actul creator al lui Dumnezeu prin Cuvântul Său a intrat în acţiune).

• Adoptarea unor acţiuni concrete şi înţelepte care să vizeze rezolvarea totală a crizei spirituale, nu flagelarea oamenilor (vezi „asprime faţă de trup”, fără nici o eficienţă „împotriva gâdilării firii pământeşti” – Col. 2:22-23).

Este foarte interesant să vezi că procesul pocăinţei nu a fost dictat de Ezra, ci a pornit din interiorul oamenilor vinovaţi (Ezra 10:2-3). Nu înseamnă că Ezra nu a chemat poporul la pocăinţă (vezi 10:10-11), ci faptul că deschiderea pentru pocăinţă a realizat-o Duhul lui Dumnezeu. Poporul era dispus să accepte acum mustrarea, îndemnul la pocăinţă, soluţia lui Dumnezeu pentru criza lor. Ezra este provocat de mai marii poporului şi de poporul însuşi să gestioneze criza (10:4, 12). Ezra, datorită faptului că mâna Domnului acţionează asupra poporului, datorită faptului că are atitudinea corectă faţă de criză şi acţionează în maniera potrivită, ajunge să acţioneze doar ca şi unealtă a Domnului în gestionarea crizei, lucrarea în toată măreţia ei făcând-o Domnul Însuşi. Dar merită menţionat faptul că Ezra acţionează potrivit. Îndeamnă poporul la pocăinţă, arată ce trebuie făcut în mod concret. El nu se sfieşte să ceară poporului măsuri radicale, dureroase, chiar dacă poporul a ajuns să tremure (10:9-11; vezi cum lui Pavel nu-i pare rău de întristarea pe care le-a provocat-o mustrarea lui şi care a condus la pocăinţă – 2 Cor. 7:7-12). Acestea se impun, dar Domnul este de partea lor, şi de aceea ei nu trebuie să se teamă de măsuri şi acţiuni radicale (observă 10:2).

În acelaşi timp îl vedem şi pe Ezra şi pe cei din fruntea poporului că nu forţează lucrurile. În 10:13 sunt invocate numărul mare a poporului şi ploaia – factori care îi împiedică să rămână tot timpul la Ierusalim şi să se gândească la alte măsuri, mai eficiente, de rezolvare a crizei spirituale. Aceasta nu a însemnat coborârea ştachetei în rezolvarea crizei, ci doar o acţiune înţeleaptă. Aceasta arată că scopul nu este, aşa cum vedem în Col. 2:22-23, flagelarea oamenilor (mulţi consideră că ar trebui aceasta), ci rezolvarea crizei. Cât de înţelepţi suntem noi în gestionarea unei crize spirituale în vederea rezolvării ei în mod duhovnicesc şi radical? Se observă că unii nu au fost de acord cu aceste măsuri (10:15-16 – adică cu propunerea din v. 14; nu este vorba că nu au fost de acord măsurile radicale spuse de Ezra în 10:11). Ezra a stabilit un plan de măsuri eficient şi a asistat în totalitate desfăşurarea acestui plan de măsuri (10:16).

Ezra se arată, în această criză spiritiuală fără precedent a poporului Domnului, ca un adevărat mare preot. Este un om care ştie să gestioneze după voia lui Dumnezeu crizele spirituale şi să conducă poporul spre pocăinţă şi restaurare spirituală. Dar Ezra apare din nou aici ca un mare închinător, cu o inimă care simte durerea Domnului şi problema poporului, şi care ştie să conducă poporul în pocăinţă şi restaurare. Aceasta înseamnă caracter în acţiune.

3) Conducerea poporului Domnului în cunoaşterea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu (Ezra 7:10-12; Neem. 8; 12:36)

După aprox. 13 ani de la evenimentele menţionate în cartea Ezra (adică în 444 î. Cr.), marele preot şi cărturar Ezra apare alături de Neemia după ce zidurile Ierusalimului au fost restaurate în 52 de zile. Cap. 8 din cartea Neemia arată că imediat după terminarea lucrărilor de restaurare a zidurilor (din a 25-a zi a lunii Elul, adică luna a 6-a – vezi Neem 6:15), din prima zi a lunii a 7-a poporul Israel s-a adunat în faţa Ierusalimului pentru a auzi citită şi explicată Legea Domnului (deci cele 5 cărţi ale lui Moise: Geneza-Deuteronom). Ezra este chemat să citească Legea în faţa poporului şi în fiecare zi a acestei luni de dimineaţa până la amiază tot poporul „a fost cu luare aminte la citirea cărţii Legii” (Neem. 8:1-3,18). Luna a 7-a a fost pentru poporul Domnului o lună plină de bucurie, pe de o parte din cauza terminării lucrărilor de restaurare a zidurilor într-un timp atât de scurt, şi pe de alta pentru că în perioada 15-22 a acestei luni au celebrat sărbătoarea corturilor, o sărbătoare a bucuriei, a strângerii roadelor şi a aducerii aminte a drumului parcurs de Israel timp de 40 de ani din Egipt până în Canaan sub conducerea lui Moise şi sub binecuvântarea miraculoasă a lui Dumnezeu. În această lună a 7-a, poporul Domnului a ţinut şi un post, şi-au mărturisit păcatele prin Neemia (cap. 9), s-au rededicat Domnului prin reînnoirea legământului (cap. 10) şi apoi (nu ştim exact când) au fost sfinţite zidurile Ierusalimului printr-o procesiune solemnă, şi au fost reaşezaţi preoţii şi leviţii în slujirea lui Dumnezeu în Templu (cap. 12).

La toate aceste evenimente Ezra a colaborat excelent cu Neemia (marele preot a condus reforma spirituală, iar Neemia, ca şi dregător, a condus poporul în reformă civilă, socială; desigur nu poate fi vorba de o delimitare strictă a implicărilor, cert este că s-au completat unul pe celălalt în reforma poporului lui Dumnezeu după chemarea pe care au avut-o fiecare de la Dumnezeu).

Ezra a fost implicat în mod deosebit în citirea, explicarea şi interpretarea în vederea aplicării a Legii lui Dumnezeu în faţa poporului. Studiind cap. 8 descoperim că această lucrare a lui Ezra s-a desfăşurat într-o manieră solemnă, bine organizată ca un serviciu de închinare faţă de Dumnezeu. Iată câteva aspecte pe care le găsim aici:

• Ocazia citirii Legii este una specială – după terminarea zidurilor, înainte de sărbătoarea corturilor (8:1-3). Tot poporul era adunat să fie cu luare aminte la citirea cărţii Legii. Înţelegem de aici că Legea Domnului are locul potrivit în contextul lucrării lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat o izbândă poporului (6:15-16), redându-le locul promis (Ierusalimul), şi urmau să se bucure înaintea Domnului, plini de recunoştinţă de toate binecuvântările Lui (sărbătoarea corturilor). Cele 2 evenimente reprezintă, putem spune, lucrarea de răscumpărare a Domnului faţă de poporul Său. În acest context al lucrării răscumpărătoare Cuvântul Domnului îşi are locul său central. În Exod 20, atunci când Domnul dă Legea Lui lui Israel prin Moise descoperim ceva care este de mare importanţă: Legea este dată în contextul lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu („Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei” – Ex. 20:2; urmează apoi poruncile Legii). Dumnezeu nu a dat lui Israel Legea pentru ca să fie eliberaţi din robie, ci pentru că poporul era deja eliberat şi de aceea acum aparţinea Domnului, iar Domnul era al lui Israel; de aceea, din cauza răscumpărării, poporul era obligat să asculte de Domnul (vezi şi 2 Cor. 5:14-15). Ezra cunoaşte bine toate acestea şi exploatează excelent momentul; plasează Legea în contextul ei normal. Observă că poporul era deja deschis ascultării Cuvântului Domnului (Neem. 8:1); poporul era motivat din cauza lucrării lui Dumnezeu faţă de popor şi doritor să-L asculte. Un bun cărturar, ca Ezra, ştie aceasta şi foloseşte cu înţelepciune acest cadru. Ştie să atragă poporul Domnului lângă Cuvântul lui.

• Ezra citeşte Legea într-un mod solemn. S-a arătat că pentru Ezra citirea Legii Domnului nu reprezintă un lucru banal, fără importanţă; este un moment de închinare (8:4-6). În contextul de atunci tot poporul s-a sculat, Ezra a binecuvintat pe Domnul şi toţi s-au închinat înaintea Lui. Este clar că citirea Legii pentru Ezra este un moment special de o covârşitoare importanţă. Avem aici în vedere serviciile divine în care într-un cadru special citirea Scripturii are un rol foarte important. Este important ca citirea să se facă de oameni dedicaţi, să citească cu glas tare, în mod clar, cu toată inima. Dar orice moment al citirii şi explicării Cuvântului înaintea altora (chiar într-o conversaţie în doi), duhul de închinare trebuie arătat şi perceput de cei din jur (vezi Lc. 24:30-31 – Isus a fost recunoscut prin maniera în care binecuvânta şi împărţea pâinea; era un mod specific al lui Isus de a face cele mai mici şi cele mai obişnuite lucruri).

• Ezra a explicat Legea poporului (8:8). Putem vorbi de predicare aici, dar şi de consiliere, de explicare a cuvintelor Scripturii. Ezra cunoştea Legea Domnului şi ştia să dea explicaţii potrivite care să-i ajute pe cei din popor să împlinească cum se cuvine Cuvântul. De menţionat aici este faptul că nu vedem aici o citire de 10 minute sau o explicaţie ocazională. Ezra a citit Legea cel puţin 6 ore pe zi, şi aceasta aproape o lună de zile. Aceasta a însemnat o expunere amănunţită, detaliată, completă a Legii. Este mare nevoie de o expunere sistematică, clară, corectă, completă a Cuvântului lui Dumnezeu tuturor credincioşilor. Dacă Biserica nu creşte şi nu este puternică, este din cauză că în Biserică nu este un program de expunere sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel se simţea responsabil de expunerea întregului plan al lui Dumnezeu (Fap. 20:26-27 – atenţie la cuvintele: „sunt curat de sângele tuturor”; vezi şi Fap. 19:8-10 – la începutul vieţii biseriii Pavel expunea mult timp Cuvântul tuturor).

• Ezra are la dispoziţie o echipă cu care colaborează în explicarea Legii către popor. El nu poate lucra de unul singur; şi alţii sunt implicaţi în această lucrare de învăţare a Cuvântului lui Dumnezeu (8:4,7-8). Aceştia desigur au fost echipaţi şi apoi implicaţi în slujire. Pentru această lucrare nu au fost chemaţi oricine, ci cei care s-au validat prin caracter şi dar (vezi 1 Tim. 3; Tit 1; 2 Tim. 2:1-2).

• Ezra, cu echipa lui, învaţă poporul şi cum să se bucure înaintea Domnului, cum să celebreze sărbătorile Domnului (8:9-18). Merită să medităm serios la aceste lucruri. Învăţarea Cuvântului presupune edificarea credincioşilor în toate domeniile vieţii şi în toate detaliile ei. Poporul este învăţat la un moment dat: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră” (8:10). Învăţăm noi pe credincioşi cum să se bucure, cum să se distreze? Îi învăţăm noi care sunt adevăratele momente în care să ne bucurăm înaintea Domnului? Îi învăţăm noi cum să o facă cu adevărat? Sunt credincioşii motivaţi la a se bucura cu adevărat de lucrările Domnului? Folosim noi aceste ocazii pentru a învăţa pe credincioşi, dar şi pe cei din familia noastră Cuvântul Domnului (Ex. 12:25-28)?

• Ezra se implică în toate momentele, fie ele speciale, fie ele obişnuite, ale vieţii poporului Domnului (Neem. 12:36), ca unul care este în fruntea lor. Evenimentele vieţii oferă ocazii excelente de a-i învăţa pe credincioşi Cuvântul Domnului. La inaugurarea zidurilor restaurate ale Ierusalimului (o ocazie foarte specială pentru popor) Ezra era de faţă şi conducea procesiunea de sfinţire a zidurilor. Ezra era în mijlocul poporului. Desigur el a fost şi în toate celelalte momente ale vieţii poporului, în mijlocul lui, în fruntea lui cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului nu se învaţă doar la seminarii speciale, în şcoli speciale, ci în mod deosebit în mijlocul vieţii, în evenimentele ei, fiind în mijlocul credincioşilor, în fruntea lor şi învăţându-i de fiecare dată să împlinească Cuvântul în trăirea efectivă a vieţii.

• Ezra nu ar fi putut nimic din toate acestea dacă n-ar fi fost el însuşi umplut cu Cuvântul lui Dumnezeu (Ezra 7:10). Aşa cum s-a arătat, el însuşi şi-a pus „inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului” (vezi Colos. 3:16; 2 Tim. 3:14-17). Acest lucru a fost pentru Ezra obiceiul său de-a lungul întregii sale vieţi. Apoi, el şi-a pus inima „să înveţe pe oameni … legile şi poruncile”. Nu poţi să-i înveţi pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu dacă în primul rând nu te laşi tu învăţat de Dumnezeu în Cuvântul Său. Ezra a fost înainte de orice un mare caracter şi astfel el a realizat o slujire mare. Un mare caracter realizează o mare slujire.

De numele lui Ezra sunt legate şi alte lucrări. Se pare că el este autorul psalmilor 1 şi 119 (psalmi legaţi de importanţa Cuvântului lui Dumnezeu). De asemenea tot el este autorul ultimelor cărţi ale Vechiului Testament ebraic, adică ale celor 2 cărţi: 1şi 2 Cronici (care reprezintă o cronică a întregii istorii a lui Israel până la darea decretului lui Cirus de întoarcere acasă a poporului Israel). În plus se pare că el a strâns toate cărţile Vechiului Testament, formând canonul cunoscut al Vechiului Testament (cele 39 de cărţi pe care noi le avem acum). El, ca şi mare preot, a condus poporul lui Iuda (rămăşiţa lui Israel) în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu într-un mod mult mai pronunţat decât înainte. Avem în vedere aici faptul că, în timpul robiei babiloniene, pentru că poporul nu mai avea Templul şi deci nu mai puteau aduce jertfe Domnului, s-a dezvoltat sinagoga (adunarea iudeilor pentru citirea Legii, rugăciune şi părtăşie) şi în mod special activitatea de citire şi interpretare a Legii (a Cuvântului lui Dumnezeu), ca o înlocuire a aducerii de jertfe la Templu. Acest lucru a rămas şi după reîntoarcerea din robie, citirea şi interpretarea Legii având un rol important în serviciile de închinare ale poporului Domnului. Astfel a apărut pregnant lucrarea cărturarului (cel care citea, interpreta şi făcea copii ale Cuvântului lui Dumnezeu). Ezra, deşi era mare preot era şi „cărturar” în Legea Domnului, adică expert în aceasta (Ezra 7:12). Iată, deci, cât de mare şi importantă a fost lucrarea lui Ezra. Putem spune, deci, că el a fost un mare om al lui Dumnezeu, un om potrivit la locul potrivit şi care a făcut o lucrare potrivită pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său.

Concluzii legate de viaţa şi lucrarea lui Ezra

Ezra este, alături de Neemia, reformatorul rămăşiţei lui Israel. Ezra a fost prin excelenţă un om al Cuvântului lui Dumnezeu. Putem spune că motto-ul care se potriveşte lui Ezra este cel din Ezra 7:10.

Ezra, de asemenea a fost un mare conducător. Dar în mod diferit de Neemia. Neemia a fost conducătorul din faţa poporului, care a condus poporul chemându-l după el. Ezra a fost conducătorul, să zicem, din spatele poporului, deşi a fost şi el în faţa lui (Neem. 12:36). Ezra a fost conducăorul care a influenţat imens poporul. El s-a evidenţiat în mod deosebit prin influenţa care a avut-o (vezi în mod special Ezra 9-10). El a adus în mijlocul poporului influenţa Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Evr. 4:12). A îndreptat atenţia poporului spre Cuvântul Domnului, a fost unealta lui Dumnezeu prin care Cuvântul a ajuns în inimile oamenilor şi care le-a luminat lăuntrul lor, a învăţat pe Israel Cuvântul, i-a învăţat să-l aplice şi să trăiască pentru Dumnezeu şi să se bucure în Dumnezeu.

Ezra s-a implicat în 3 lucrări majore: (1) Redeşteptarea ideii de popor răscumpărat de Dumnezeu prin lucrarea braţului Său puternic – Ex. 14:31 (a mâinii Sale bune – Ezra 8:31). Desigur era a 2-a reîntoarcere în Ierusalim (vezi prima – Ezra 1-2), dar Ezra, prin această reîntoarcere şi prin scrierea cărţii „Ezra” atrage atenţia poporului reîntors că el este poporul răscumpărat al Domnului; mâna Domnului s-a implicat în această reîntoarcere, oamenii ca Cirus sau Artaxerxe au fost de fapt mânaţi de Domnul să elibereze pe Israel şi să ajuncă în ţara promisă. Aşa cum Domnul Însuşi a scos pe Israel din Egipt aşa şi de această dată Domnul scoate pe Israel di Babilon. Şi dacă rămăşiţa lui Israel este răscumpărată de Domnul ea trebuie să-L asculte pe Domnul, trăind în răscumpărarea Lui o viaţă dedicată pentru Domnul. (2) Restaurarea spirituală din starea de păcat în care era poporul. Amestecul cu popoarele străine prin căsătorii mixte atrăgea mânia lui Dumnezeu, din cauza practicilor păgâne infiltrate şi din cauza pierderii identităţii de „popor sfânt al Domnului”. De aceea era nevoie de pocăinţă adâncă în popor. Ezra a ştiut să conducă pe Israel la pocăinţă şi restaurare a stării lui spirituale. El însuşi s-a implicat cu toată inima şi influenţa lui a fost folosită de Domnul spre eliberarea lăuntrică şi vindecarea poporului. (3) Restaurarea locului Legii în viaţa şi practica poporului – citirea Legii, explicarea ei, îndemnarea la a o trăi, aplicarea ei în toate compartimentele vieţii şi în toate detaliile trăirii, legarea momentelor speciale din viaţa poporului de Cuvântul lui Dumnezeu, dar şi a trăirii obişnuite a poporului, restaurarea Legii în închinarea lui Israel – toate acestea le-a avut în vedere Ezra atunci când s-a implicat ca şi cărturar în a oferi Cuvântul Domnului poporului Său. Ezra, ca mare preot, a condus poporul Domnului înaintea lui Dumnezeu; ca şi cărturar el a adus Cuvântul Domnului în mijlocul poporului şi în inima lui. Ezra a îndeplinit o lucrare care a presupus manifestarea unui mare caracter, o lucrare a lui Dumnezeu pe care El a experimentat-o mai întâi în inima lui prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu. Am putea spune că lucrarea lui Ezra exprimă marile lucrări pe care Dumnezeu le face cu poporul Său. Ezra nu s-a implicat în lucrări răsunătoare, nici în nimicuri, ci în acele lucrări ale lui Dumnezeu care Îl arată pe El poporului Său şi lumii aşa cum El este.

Ezra a făcut o lucrare potrivită vremii şi nevoii poporului său; dar a realizat o lucrare care s-a încadrat perfect în voia şi planul lui Dumnezeu. Nu s-a ocupat de zidire de catedrale fastuoase când situaţia poporului impunea chemarea lui la pocăinţă, de exemplu.

Ezra a folosit colaboratori pe care s-a bazat în lucrarea lui (Ezra 8:24-30; 9:4; Neem. 8:4-8); nu a făcut lucrarea lui Dumnezeu de unul singur.

Ezra a fost un om al rugăciunii. S-a rugat mult, a postit chiar, a chemat şi a influenţat pe alţii la rugăciune. Vedem aceasta atunci când a plecat din Babilon (Ezra 8:21), când a trebuit să rezolve criza spirituală a poporului (Ezra 9), atunci când a citit Legea înaintea poporului (Neem. 8:6). Aşadar a folosit rugăciunea în toate lucrările pe care le-a făcut şi în situaţiile când numai Dumnezeu putea rezolva problemele. Rugăciunea a fost importantă în viaţa şi lucrarea pe care el a făcut-o. Ezra a considerat că lucrarea lui nu era a lui şi controlată de el, ci era lucrarea lui Dumnezeu şi numai Dumnezeu putea să realizeze ceea ce Ezra lucra.

Ezra a trăit viaţa şi şi-a îndeplinit lucrarea sub mâna bună a Dumnezeului lui. Acest lucru este evident. De aici şi succesul său în slujire. El s-a lăsat în totul călăuzit de această mână a Domnului şi s-a supus în totalitate ei. El a mărturisit clar acest lucru şi a acţionat în consecinţă (Ezra 8:22).

Ezra a avut o mărturie excelentă înaintea lui Dumnezeu, înaintea poporului Domnului, şi înaintea lui Artaxerxe şi a tuturor oamenilor (vezi scrisoarea lui Artaxerxe – Ezra 7). Caracterul Său transcede lucrarea Lui. Putem spune că slujirea lui Ezra este de fapt trăirea caracterului său.

Putem fi şi noi ca Ezra? Dacă avem ca şi motto al vieţii noastre motto-ul lui Ezra (Ezra 7:10) şi dacă avem mentalitatea lui J. Carey, cel care a fost misionar în India, mentalitate care a fost reflectată printr-o predică de a lui (vezi ideile principale):

– cere lucruri mari de la Domnul;

– fă lucruri mari pentru Domnul;

– aşteaptă-te la lucruri mari din partea Domnului;

atunci şi noi putem fi oameni potriviţi în locul potrivit şi care facem o slujire potrivită pentru că mâna Domnului Dumnezeului nostru este peste noi (Ezra 7:6).

 

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_iul07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) – Diaconii Bisericii – Adevărul şi pardoxul – Capitolul 9, Bătrânii, Episcopii şi Diaconii.

download

Adevărul şi pardoxul

Capitolul 9 Bătrânii, Episcopii şi Diaconii

Cea mai greu de înţeles scară pe care diavolii o vor folosi pentru a produce complotul netrebnicului paradox este referinţa la „o soţie” din Tit şi 1 Timotei. Dar ca de obicei, odată ce LUMINA Scripturii străluceşte prin acest subiect, răutatea este dată pe faţă în mod instantaneu. Slavă Domnului!

Tit 1:5c-7 spune: „Să aşezi presbiteri (sau bătrâni) în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: Dacă este cineva fără prihană, bărbat al UNEI SINGURE NEVESTE, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare. Căci episcopul (sau: priveghetor), ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţînat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş…”

În 1 Timotei 3:2: „Episcopul (sau privighetor) să fie fără prihană, bărbatul UNEI SINGURE NEVESTE, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii”.

În 1 Timotei 3:12: „Diaconii să fie bărbaţi ai UNEI SINGURE NEVESTE, şi să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor”.

Atunci când cineva consultă Concordanţa Exhaustivă a lui Strong [STRONG’S EXHAUSTIVE CONCORDANCE], o uimitoare piesă a evidenţei este revelată. În majoritatea cazurilor, cuvântul pentru UNU din limba greacă este „heis” (heis), care înseamnă numeralul primar „1”. Totuşi, în referinţa la „O SINGURĂ NEVASTĂ”, cuvântul grecesc pentru „UNA” nu este acel cuvânt pentru numeralul primar „1”. Într-adevăr, în toate aceste trei cazuri, UNU este „mia” (mia), care înseamnă unui sau primul.

În timp ce unii vor încerca să producă confuzie prin faptul că STONG arată că „mia” este un „feminin al” cuvântului „heis” (heis), să li se amintească acestora că concordanţa STRONG este mult mai specifică. Aceasta spune că cuvântul este un „feminin NEREGULAT”. Este chiar un lucru diferit! În ciuda unei astfel de confuzii stricate, totuşi, o investigare mai aprofundată aruncă mai multă LUMINĂ prin întuneric. Aleluia!

Cuvântul „mia”, însemnând „primul”, este exact acelaşi cuvânt pentru PRIMUL din Ioan 20:19, Fapte 20:7 şi 1 Corinteni 16:2. Toate dintre aceste versete se referă la „PRIMA zi a săptămânii”. Într-adevăr, putem vedea acest cuvânt ca însemnând „Poziţia numărul unu a unei secvenţe”. De exemplu, PRIMA zi a săptămânii este Ziua numărul unu din secvenţa de şapte zile dintr-o săptămână. Aşa, chiar mai simplu, „PRIMA zi a săptămânii” poate fi văzută ca „ziua numărul unu a săptămânii”, care de sigur că este duminica.

Astfel, deoarece vedem acest cuvânt grecesc „mia” în acest fel, acesta poate fi aplicat acelor referinţe la „O SINGURĂ NEVASTĂ”. Adică, se poate vedea ca „PRIMA soţie”, sau ca „Soţia numărul unu” dintr-o secvenţă.

Deci, se poate vedea astfel că bătrânii, episcopii şi diaconii trebuie să fie „soţul PRIMEI soţii”, a „soţiei lor numărul unu” dintr-o secvenţă. Şi într-adevăr aceasta ar fi cu certitudine un fundament absolut faţă de principiile de determinarea a adulterului!

Un bărbat ADEVĂRAT DE EVLAVIOS nu trebuie să fie perfid cu „soţia tinereţii lui”, PRIMA sa soţie, soţia numărul unu! „Judecata Domnului” din Exod 21:10 a stabilit acest lucru foarte clar. Prin urmare, deci, un bătrân, un episcop, un diacon, va trebui să i se ceară cu certitudine să trăiască în acord cu această „judecată a Domnului” din Exod 21:10. Într-adevăr, pentru că ei trebuie să fie sfinţi, ei încă trebuie să iubească, să binecuvânteze şi să îşi edifice PRIMA lor soţie, „soţia tinereţii lor”, soţia cu care ei au învăţat la început cum să fie un astfel de domn (cu d mic) ADEVĂRAT EVLAVIOS! Da, într-adevăr aceşti domni (d mic) trebuie să urmeze exemplul Domnului (D mare), astfel iubindu-şi soţiile lor, incluzând în mod absolut PRIMELE lor soţii, „aşa cum a iubit Hristos, să iubească la fel cum a iubit Hristos” bisericile.

(De asemenea, m-aş putea adânci în faptul că acesta este cuvântul „PRIMA” din traducerea lui „UNA” din „O FIRE”, ca în 1 Corinteni 6:16; dar aşa cum v-am explicat anterior, şi ca să evităm confuzia, am să vă cruţ de acesta…) Cât despre aceia care ar refuza să vadă această revelaţie a „PRIMEI soţii”, atunci să considere următoarele lucruri. De ce nu a spus oare Pavel că bătrânii, episcopii şi diaconii nu trebuie să comită adulter? Este pentru că, într-adevăr, ADEVĂRATUL înţeles al adulterului stabileşte posibilitatea pentru mai mult de o soţie. În plus, aceştia să considere ceea ce înseamnă admiterea unei singure soţii a unui bărbat ADEVĂRAT EVLAVIOS (ca să fie spre edificarea voastră) şi ceea ce înseamnă un alt bărbat ADEVĂRAT EVLAVIOS în legătura admisă de mine ca separat. Dacă este adevărat că Pavel a specificat doar O singură soţie pentru bătrâni, episcopi şi diaconi, oare nu continuă aceasta să dovedească faptul că ALŢI bărbaţi creştini erau autorizaţi să se căsătorească, şi de fapt se căsătoreau, cu mai mult de O singură soţie? Chiar aşa, de ce nu a interzis pur şi simplu Pavel adulterul în loc să spună „O SINGURĂ SOŢIE”? Aceasta stabilea o cerinţă sfântă. Aceasta nu era legată de a avea O singură nevastă ci de a fi soţul unei PRIME soţii, conform „Judecăţii Domnului” din Exod 21:10. Într-adevăr, specificarea a fost o cerinţă spre sfinţenie fără eroare!

Astfel, în oricare fel ar privi cineva aceasta, este clar în ceea ce priveşte ADEVĂRUL acestei chestiuni a „UNEI SINGURE NEVESTE” din partea bătrânilor, a episcopilor şi a diaconilor. Chiar dacă cineva respinge „PRIMA soţie” ca înţeles al „UNEI SINGURE SOŢII”, chiar şi ideea separării a „liderilor bisericii” specifici de alţi bărbaţi creştini încă mai confirmă faptul că alţii nu erau preveniţi de la a-şi iubi, a binecuvânta şi a edifica mai mult decât O SOŢIE. Astfel, din nou, capcana celor răi, incorecta doctrină făcută de om a aşa zisului „adulter” (ca opus faţă de ADEVĂRATUL adulter) a fost expus. Da, LUMINA a străpuns întunericul. Şi către ADEVĂRAŢII copii ai Domnului, eu le spun citând din 1 Petru 2:9: „să vestiţi puterile minunate ale Celui (Domnului) ce v-a chemat din întuneric la LUMINA Sa minunată”.

http://www.voxdeibaptist.org/the_truth_and_the_paradox_trd.htm