Închide

Apocalipsa 7 – Mieii Mielului-Păstor

 

picture-562

Parcă pentru a ne scoate puțin ca să ne tragem sufletul din atmosfera dezastrelor produse de judecățile trimise de Dumnezeu asupra pământului, capitolul 7 întrerupe seria peceților între cea de a șasea și cea de a șaptea, pentru a ne transporta iar în sferele cerului, dincolo de dimensiunile de timp și de spațiu. Pentru că suntem „acolo“ și nu „aici“, trebuie să renunțăm la tot ce știm pe pământ ca să începem să cunoaștem ceva din lumea de dincolo.

„Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască“ (1 Corinteni 8:2).

Nu întrebați „când se petrec lucrurile descrise în capitolul 7?“ Ele se petrec în afara dimensiunilor de timp pe care le cunoaștem, acoperind probabil tot intervalul terestru de șapte ani consacrat Necazului cel Mare.

Pentru pătrunderea tainelor acestui pasaj, am să plec de la o uimitoare reacție a apostolului Ioan la ceea ce se întâmplă în cer și am să descriu apoi cele două cete extraordinare: cei 144,000 de evrei pecetluiți pentru misiune și ceata celor fără număr care se înfățișează înaintea Mielului devenit Păstor îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic în mâini. Asta nu înainte însă de a arunca o privire asupra extraordinarelor forțe angelice care reglementează ecosistemul planetar.

Neștiința apostolului Ioan

Este mare lucru să recunoști că nu știi, dar când cel ce face lucrul acesta este un apostol de talia lui Ioan, lucrul acesta ne pune imediat pe gânduri:

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii” (Apoc. 7:13-14).

Probabil că acesta este răspunsul pe care trebuie să-l dăm și noi la multe întrebări la care nu găsim încă un răspuns. Uneori, Dumnezeu binevoiește să ne răspundă însă, ca în acest foarte frumos capitol din Apocalipsa, care ne vorbește despre mieii Mielului.

Totuși, fiecare dintre noi am fi știut să răspundem la întrebarea îngerului, cum de n-a știut apostolul Ioan?

După părerea noastră, Ioan ar fi trebuit să răspundă: „Sunt Biserica slăvită a lui Christos! Sunt frații mei și surorile mele! Uite-l pe Gaiu! Uite-o pe Magdalena! Uite-l pe Pavel! Uite-l pe Timotei! Uite-l pe Policarp! Uite-i pe ceilalți apostoli ai Domnului! Sunt creștinii din primul secol și din toate secolele celelalte.“

Oare de ce n-a făcut-o? Nu cumva și-a dat seama de ceea ce nu înțelegem noi? Nu cumva acea mulțime fără număr nu era Biserica, ci cu totul altceva, o altă „ceată“ din mulțimea celor mântuiți?

Ignoranța lui Ioan ilustrează ignoranța multor teologi și, în general, ignoranța Bisericii. Ne credem singurii beneficiari ai harului și, simplificând absurd lucrurile și istoria, am ajuns să credem că toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, inclusiv și cei din poporul evreu din Vechiul Testament, fac parte și vor face parte etern din Biserică …

Capitolul 7 din Apocalipsa îi contrazice pe cei care cred așa și ne arată că va exista o mulțime nenumărată despre care Ioan, reprezentantul Bisericii apostolice nu știa nimic.

În primul rând ar trebui să știm că în economia lui Dumnezeu cu lumea există „cete“ diferite ale celor mântuiți, cei dinaintea Legii mozaice, cei din poporul Israel, cei din Biserică și, iată acum, cei scoși de harul lui Dumnezeu din teribilul Necaz care va veni peste lume după răpirea Bisericii. Apostolul Pavel știa despre aceste grupuri diferite, cu origini diferite și cu principii diferite după care vor fi judecate la urmă și cu destine diferite:

Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este Cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos (1 Cor. 15:22-23).

Noi condiții în meteorologia divină – 7:1-3

Da, există așa ceva! Dumnezeu stăpânește pământul și decide vremea de pe planetă. Omul nu știe încotro bate vântul; de unde vine și unde se duce, dar Dumnezeu știe. Păstrarea pământului nu este la dispoziția mișcării ecologice! Și nici distrugerea pământului nu va fi făcută de oameni! Dumnezeul Creator este singurul care decide în astfel de lucruri! În capitolul acest ni se vorbește despre niște îngeri puternici care reglează condițiile climatice:

După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Apoc. 7:1-3)

Fenomenele atmosferice care alcătuiesc clima planetei sunt guvernate de Dumnezeu și El le poate folosi oricând pentru pedepsirea celor care i se împotrivesc. Nu uitați pasaje din vechiul Testament ca cele zece plăgi trimise asupra Egiptului, seceta din Israel de pe vremea lui Ilie și extraordinarele descrieri făcute de profetul Isaia despre clătinarea puterilor cerești care reglementează evoluția planetei noastre:

Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii; cum se întâmplă preotului se întâmplă şi poporului, stăpânului ca şi slugii, stăpânei ca şi slujnicei, vânzătorului ca şi cumpărătorului, celui ce dă cu împrumut, ca şi celui ce ia cu împrumut, datornicului, ca şi celui căruia îi este dator.

Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa.

Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea, mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei. Mustul stă trist, via este veştejită; toţi cei ce erau cu inima veselă suspină. A încetat desfătarea timpanelor, s-a sfârşit veselia gălăgioasă, s-a dus bucuria harpei. Nu se mai cântă când se bea vin şi băuturile tari li se par amare celor ce le beau. Cetatea pustie este dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai intră nimeni în ele. Pe uliţe se strigă după vin; s-a dus orice desfătare, nu mai este nici o veselie în ţară. Numai pustiire a mai rămas în cetate şi porţile stau dărâmate. Da, în ţară, în mijlocul popoarelor, este ca atunci când se scutură măslinul sau ca la culesul ciorchinelor rămase după culesul viei“.

Babilonul nimicit şi Ierusalimul ridicat

Ceilalţi însă, care vor mai rămâne, îşi înălţă glasul, scot strigăte de veselie; de pe ţărmurile mării, laudă măreţia Domnului.   

„Proslăviţi dar pe Domnul în locurile unde străluceşte lumină, lăudaţi Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel, în ostroavele mării!” 

De la marginele pământului auzim cântând: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu zic: „Sunt pierdut! Sunt pierdut! Vai de mine!” Jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se înverşunează la jaf. Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al ţării! 

Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din groapă se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui“ (Isaia 24:1-23).

„Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse“ (Isaia 13:9-13).

Cât de caraghioși sunt cei care, astăzi, încearcă să „salveze planeta“, crezându-se singurii care o pot distruge și singurii care o pot îngriji mai departe! Apocalipsa ne spune că „praful pământului“ (acesta este numele generic al lui Adam) nu se poate îngriji singur! Planeta aceasta este păstrată, ne spune apostolul Petru, și păzită pentru ceasul marii judecâîți care va aveni:

Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea“ (2 Petru 3:3-13).

Ceata misionarilor din Necazul cel Mare – 7:4-8

Motivația suspendării temporare din clima pământului este motivată de o lucrare supranaturală, numită „pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu“:

„Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii din toate seminţiile fiilor lui Israel“ (Apoc. 7:3-4).

Există pseudo-martori ai lui Iehova care se cred parte din acest număr, dar este suficient să-i întrebi din ce seminție fac parte ca să-ți dai seama de impostura lor. Acești 144.000 sunt evrei pur sânge din semințiile străvechi ale poporului Israel. Istoria le-a pierdut urma, dar Dumnezeu știe unde se află și le ține o strictă evidență. Chiar și Diaspora evreiască este parte integrantă a planului divin și va fi suspendată pentru cea mai extraordinară misiune planetară. Apostolul Petru știa foarte bine aceasta:

Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!“ (1 Petru 1:1-2)

Analizele ADN-ul sanguin i-au ajutat pe evrei să identifice astăzi familia „coheniților“ o rămășiță a Marilor Preoți din Aaron. Rezultatele au făcut ca o parte a rabinilor de până acum să iasă din lucrare și alții, nebăgați în seamă până acum, să fie ridicați la rang de cinste. Dacă oameni au putut face asta, nu va putea Dumnezeu să-i identifice pe cei din cele douăsprezece seminții ale lui Israel?

Nu, acești 144.000 nu sunt nici creștini. De ce ar mai avea nevoie Dumnezeu să-i pecetluiască pe cei ce au fost deja pecetluiți la nașterea din nou?

„Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit“ (Efeseni 1:13).

„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării“ (Efeseni 4:30).

Pecetea aplicată evreilor despre care se vorbește în această profeție ar putea fi sigiliul de pe inelul regal, așa cum ni se spune în capitolul 14 al Apocalipsei:

„Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său“ (Apoc. 14:1).

Vă imaginați ce lucrare de evanghelizare a lumii va fi dezlănțuită de Dumnezeu prin 144.000 de misionari de rangul lui Pavel? Cu adevărat „o înviere din morți“ (Romani 11). Poporul ales se va identifica în sfârșit cu Mesia al lor trimis de Dumnezeu și-I vor fi martori până la marginile pământului. Acești evrei pecetluiți sunt oameni „nemuritori pe durata misiunii lor“, asupra cărora ura lumii, mânia lui Satan și teribilele plăgi gata să se dezlănțuie nu vor avea nici o putere.

Lista semințiilor lui Israel este interesantă și ridică semne de întrebare. Lipsesc cei din semințiile lui Dan și Efraim! Este o problemă complicată pe care au încercat-o mulți să o dezlege, dar eu nu mă ating de ea, ci o las așa cum este prezentată de Ioan. Motivul reținerii mele? Este destul să vă spun că seminția lipsă aici, acea a lui Dan, este numărată îmreună cu celelalte în profețiile despre vremea sfârșitului date de Dumnezeu prin profetul Ezechiel (Ezec. 48:1, 2, 32).

„Iată numele seminţiilor. La marginea de miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre Hamat şi Harţar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte spre Hamat, de la răsărit până spre apus: partea lui Dan. …“

Dumnezeu ne dă o descriere mai amănunțită a celor care fac parte din ceata celor 144.000 de evrei în capitolul 14 din Apocalipsa.

Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.
Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.
Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.
Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.“ (Apoc. 14:1-5).

Cu caracterul unor nazirei din Vechiul Testament, cei 144000 sunt „cel dintâi rod, răscumpărați dintre oameni“ în perspectiva de după vremea Bisericii, în zorii instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Această „pârgă“ vestește marea recoltă care urma să apară. Ei sunt prin excelență neprihăniți, pentru că „nimic întinat nu va intra acolo“.

Numărul celor mântuiți din Necazul cel Mare – 7:9-14

După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10).

Reacția apostolului Ioan la vederea mulțimii de oameni mântuiți care se înfățișau înaintea lui Dumnezeu dă pe față faptul că Dumnezeu mai are pentru noi multe taine care nu ne-au fost însă descoperite și că un apostol al Bisericii află abia în cer despre oameni mântuiți dincolo de numărul precis și limitat al celor din „adunarea lui Dumnezeu“. O caracteristică a celor veniți din Necazul cel Mare care-i deosebește de creștinii din Biserică este faptul că sunt „fără număr“. Știm de la apostolul Pavel că Biserica are un număr bine stabilit după care va reîncepe vremea lui Israel:

Întreb dar: „S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?  

V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine.

Dar vei zice: ,,Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit euAdevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti în măslinul lor?

Tot Israelul va fi mântuit

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilorŞi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.

În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei, acum, n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.(Rom. 11:11-31).

După cât se pare, cel mai mare seceriș de suflete din istorie nu va fi în vremea Bisericii, ci în timpul Necazului celui Mare. Este normal să fie așa pentru că și populația pământului va ajunge la cifre nemaintâlnite. Se estimează că ea va putea ajunge în anul 2150 la cifra de peste 28 de miliarde, adică la mai mult decât totalul oamenilor care au trăit vreodată pe pământ până acum!

populatia lumii proiectie

În capitolele 6 și 7 ale Apocalipsei, Ioan caracterizează vremea ruperii peceților de la începutul Necazului ce Mare drept una de retribuție, reacție și răscumpărare. Sub pedepsele peceților, omenirea este pusă din nou în fața unei alegeri. Cei care se plângeau că nu-L pot vedea pe Dumnezeu au acum ocazia să-L vadă în toată măreția puterii Sale și simt retribuția pentru trăirea în păcat. Reacția lor poate fi pocăință sau o încăpățânată împotrivire. Răscumpărarea vestită de cei 144.000 de misionari anunță iar venirea Împărăției lui Dumnezeu.

„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul“ (Matei 24:14).

„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod“ (Apocalipsa 14:6).

Mulțimea celor mântuiți din Necazul cel Mare subliniază harul mereu prezent în relațiile lui Dumnezeu cu lumea.

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”
 „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”.
Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului“ (Apoc. 7:14-15).

Chiar și în vremea celei mai teribile pedepsiri, ușa harului divin rămâne deschisă și oamenii vor putea alege prin mărturia celor 144000 să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu, să-L asculte sau să nu-L asculte, să fie salvați sau să meargă împreună cu Antichrist și cu Diavolul la pierzare.

Mielul care a fost, este și va fi Păstor – 7:15-17

Cei ce se vor întoarce cu pocăință sub pedepsele divine vor fi integrați în împărăția cerească și vor locui împreună cu Fiul lui Dumnezeu în împărăția terestră:

Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7:15-17).

„Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor“ (Apocalipsa 21:3).

Unul din simbolismele sublime din cartea scrisă de Ioan este că în ea sunt 33 de versete în care Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu este numit ,,Miel“, exact câți ani a trăit pe pământ Isus Christos! N-ar trebui să ne mire. Ioan este evanghelistul care a folosit profetic această metaforă ca să descrie lucrarea pe care a venit s-o facă pe pământ Fiul lui Dumnezeu:

„A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! (Ioan 2:29,36).

În finalul capitolului 7, Ioan ne spune că „Mielul le va fi Păstor“. Este una din cele mai duioase metafore ale Bibliei. Ioan a mai folosit-o în capitolul 10 al Evangheliei sale:

john-10-1-10Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor“ (Ioan 1:1-16).

(înapoi la Cuprins)

https://scripturile.wordpress.com/2019/10/06/apocalipsa-7-mieii-mielului/

Sărbătoarea care promovează cultul morții s-a lăsat cu un masacru. Masacru de Halloween cu cel puțin 12 victime — Noutati Crestine

Masacru în Los Angeles, la o petrecere de Halloween! Cel puțin trei oameni au murit după ce au fost împușcați și alți nouă au fost răniți, informează presa locală și autoritățile, potrivit The Sun. Autoritățile au confirmat decesul a trei persoane. Alte nouă au fost transportate de urgență la spital. https://m.activenews.ro/externe/Masacru-de-Halloween-cu-cel-putin-12-victime-158607 via Sărbătoarea care promovează cultul […]

BISERICA UNITĂ ( GRECO CATOLICĂ )

download

Biserica Unita (Greco Catolica)

 Introducere:   Biserica Unita, numita si Biserica Greco-Catolica, este una din componentele crestine ale peisajului religios romanesc contemporan. Pentru cei neavizati, sau pentru cei doritori de mai multa informatie, iata un scurt studiu despre aparitia, lucrarea si specificul acestei miscari crestine.

 

PRIMELE DOVEZI DE CATOLICISM PE TERITORIUL ROMANIEI

1Duelul Ortodoxiei cu Biserica Catolica Apuseana

Iata ce scrie episcopul greco catolic Ioan Pop despre activitatile catolice de pe teritoriul Romaniei:

„Este demn de amintit faptul ca iinca de la inceputul sec. XIII, in Moldova se aflau calugari franciscani si dominicani. Primii misionari sosesc pe la 1221, iar in 1227 se convertesc vreo 15.000 de cumani (moldoveni) in frunte cu principii lor Bortz si Membroc.

Inca inainte de intemeierea Principatelor, calugarii franciscani faceau apostolat in Banat, Muntenia si Moldova. In 1327, papa Ioan XII numeste un episcop pentru Moldova (Cumania) pe Luca de Castelo, care stia romaneste si se pare ca avea sediul la Milcov. Se mai infiinteaza o episcopie la Siret, in 1371 si la Baia in 1420. Alexandu cel Bun a cladit la Baia o mare biserica de piatra cu chilii pentru franciscani.

In Muntenia, tot franciscanii intemeieaza o episcopie la Arges, unde activa Anton de Spoleto, in timpul lui Vlaicu Voda. Aceasta episcopie s-a mutat apoi la Severin (1382). Dar, sub influenta calugarilor bulgari si greci, franciscani sunt alungati din tarile Romane. Am vazut, in capitolele precedente influenta calugarilor bulgari, care, veacuri de-a randul, au influentat cultura religioasa din tara noastra.

Magazinul Istoric, nr. 9/1985, are un articol intitulat: Documente in piatra ale Iasului, de Gh. David, unde se reda o fotografie a unui fragment in ceramica, infatisand stema Moldovei (zimbrul), inconjurata de inscriptia „Moneda Alexandri”, descoperire de o exceptionala importanta, care dovedeste ca (in Moldova) au existat monede cu inscriptie latina. Tot asa, Al. Lepadatu, in 1907, prezinta un sigiliu avand ca insemne un cerb decapitat, cu o cruce intre coarne (Simbolul Sfantului Hubert) si inscriptia „Sigillum capitalis Moldaviae Terrae Moldaviensis”. Autorul conchide ca a existat o perioada cand limba latina era limba oficiala a cancelariei Moldovei si a Yarii Romanesti.

Pe la 1575, voievodul Petru Wchiopul, Impreuna cu Mitropolitul Moldovei, Gh. Movila, ii recheama in Moldova pe franciscani si pe iezuiti, dar activitatea lor este mereu stavilita de calugarii slavoni si apoi de nenumarate schimbari de domni si de razboaie nesfarsite.”

Nu putem trece cu vederea influenta Bisericii Catolice din Polonia asupra tineretului moldovean, pentru ca multi fii de boieri frecventau scolile catolice din aceasta tara.

In secolul al XV-lea, vero douazeci de boieri tineri studiaza la Cracovia, Liov, Camenita. Prin mijlocirea acestor scoli, romanii fac din nou cunostinta cu limba latina. Prin asemanare si prin studiul istoriei, ei devin constienti de originea latina a poporului roman. Astfel, dupa o mie de ani, prin contactul cu civilizatia Apusului, apare o licarire de sentiment national, trezind constiintele din bezna slavonismului. Astfel apar cronicarii moldoveni:

GRIGORE URECHE (1590-1647) care afirma cu mandrie in Letopisetul tarii Moldovei „caci noi de la Ram ne tragem.”

MIRON COSTIN (1632-1691) care a stat 20 de ani in Polonia, scrie lucrarea „De neamul Moldovenilor” demonstrand originea romana a moldovenilor.

ION NECULCE (1672-1745) reia firul cronicii lui Miron Costin, zicand cu durere: „O saraca tara a Moldovei, ce nenorocire de stapani ca acestia ai avut!”, avand o ura neimpacata impotriva grecilor.

Toti trei cronicari scriau in limba romana aceste adevarate carti de istorie a poporului roman, numite „cronici” sau „letopisete.”

CONSTANTIN CANTACUZINO (1650-1716), care a studiat la Padova (Italia), scrie de asemenea o istorie a Yarii Romanesti, in care arata cu mandrie originea noastra latina.”

Ce ar fi insemnat poporul nostru, daca ar fi ramas la credinta stramoseasca a Romei de la inceput, sau daca ar fi trimis la studii in Apus mai multi tineri ca sa studieze?”

La aceasta intrebare retorica nu se poate din pacate raspunde. Datorita unor imprejurari nefaste si unor hotarari nefericite, Romania a ramas pentru multa vreme sub influenta Orientului. Sa reluam insa firul relatarilor lui Ioan Ploscaru.

Situatia specifica din Ardeal

„Dupa anul 830, ungurii veniti din Asia se stabilesc in campia dintre Tisa si Dunare, iar de aici prada tinuturile invecinate si treptat cuceresc Ardealul, care este populat de „Pastores blachorum”, adica pastori valahi, asa cum ii numeste Anon]mus (secretarul Regelui Bela IV) pe locuitorii aflati aici. Puterea ungurilor creste pe la anul 1000, cand se increstineaza sub regele Wtefan, care primeste de la Roma, coroana si imputernicirea de a organiza biserica. Romanii fiind organizati in voievodate si cnezate, iar ungurii avand un rege au fost mai tari si treptat se impun romanilor, astfel ca pe la 1200, ungurii detin puterea in intreg teritoriul Ardealului, iar pentru apararea granitelor din sud-est, ei aduc pe sasi din Flandra si Luxemburg, care, la randul lor se grupeaza formand centre urbane: Brasov, Medias, Sibiu. Ei au adus o cultura superioara, asa ca erau tratati ca oaspeti ai regelui.

Tot in aceeasi perioada sunt adusi secuii, in rasarit, pentru a apara teritoriul de navalirile tatarilor. Asa se formeaza in Ardeal o elita de sasi, secui si unguri, fiind toti de religie catolica, pe vremea aceea. Majoritatea populatiei autohtone, romanii, erau folositi la munci agricole, neluati in seama si treptat au devenit supusii celorlalti, care se socoteau natiuni privilegiate. Din punct de vedere religios, romanii apartineau de Mitropolia Ungro-Vlahiei de la Targoviste, adoptand si ei ritul si limba slavona.

Daca ungurii ar fi fost sinceri in practicarea religiei catolice, romanii nu s-ar fi indepartat de religia stramoseasca si limba latina pentru a o imprumuta pe cea slava, pe care nimeni nu o cunostea. Dar pentru ca ungurii au avut atitudini de dominatie, romanii nu au acceptat „religia asupritorului”, ci au preferat sa fie impreuna cu fratii lor de peste munti, care fiind rupti de restul lumii latine au acceptat prin teroare limba slavona. In Ardeal, treptat conditiile de trai ale romanilor ajusera foarte grele, devenind iobagi, legati de pamantul magnatului. Nici situatia preotilor nu era mai buna. Serviciul de preot se dadea prin alegere pe timp de un an, platind o suma de bani episcopului. Daca nu mai era ales preot in anul viitor, ramanea in sat, reluandu-si vechea ocupatie. Assa s-a ajuns ca uneori erau 3-4 preoti intr-un sat, dar cei mai multi nu stiau nici a scrie, nici a citi. Erau slujbasii unui rit, al carui sens de multe ori nu-l pricepeau. Ei boscorodeau, imitand limba slavona, asa cum au vazut la sediul episcopiei unde au fost hirotoniti.

Bunaoara, Popa Ion din Vad, este bigam (casatorit a doua oara) stie cele „Zece porunci”, „Tatal nostru” si jumaatate din „Credeu” si boscorodeste. (Raportul catre Susana Lorantf], 2.IV.1657).

Episcopii din Ardeal erau numiti de principii unguri si sfintiti in tara Romaneasca in rit bizantin. Nici ei nu erau mai bine pregatiti.

2. UNIREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA CU BISERICA ROMEI

In anul 1685, armatele austriece, ale Casei de Habsburg, ocupa Transilvania, iar imparatul Leopold I, emite in 1691 „Diploma Leopoldina” (un fel de constitutie), dar care nu schimba lucrurile in Ardeal, desi imparatul era catolic. Episcopii calvini se intitulau mai departe „Episcop maghiar si roman al Ardealului.

Pentru a se bucura de drepturi, romanii trebuiau sa treaca la una din religiile dominante: catolica, luterana, calvina sau la unitariana. Dar care era mai apropiata de sufletul romanesc?

Parintele Ladislau Barany, calugar iezuit, a lamurit pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, ca Roma a hotarat prin instructiunile date Congregatiei de Propaganda Fide, in 1669, ca orientalii pot reveni la Biserica Catolica, pastrandu-si ritul si traditiile, acceptand numai dogmele catolice. In acelasi timp si imparatul Leopold emise un decret (23.8.1692) prin care preotii si credinciosii de rit grecesc, daca vreau sa se bucure de privilegiile Bisericii Catolice, pot sa se uneasca cu aceasta.

Cand ne gandim cat erau de umiliti romanii – atat iobagii cat si preotii, – fata de celelalte natiuni ale Ardealului, nu era alta scapare, decat sa imbratiseze una din religiile recunoscute. Cea mai apropiata de sufletul romanilor era religia catolica. Neschimband nimic din ritul oriental, cu care erau obisnuiti, nici din obiceiuri, iar dogmele erau propriu-zis, o problema ce nu atingea cu nimic multimea de credinciosi.

In anul 1697, episcopul Teofil, care a primit Scaunul Episcopesc in conditiile obisnuite (acceptand cele 19 puncte calviniste) s-a sfatuit cu clerul si convoaca un sinod general la Alba Iulia. Aici Teofil arata situatia grea, de asuprire a poporului roman, fiind amenintata insasi existenta natiunii. Lamuri asistenta si asupra conditiilor de unire cu Roma, precum si marea asemanare de credinta ce exista, fata de marile deosebiri ale calvinilor. Sinodul fixeaza in scris marturisirea de credinta prin care promit sa accepte cele patru puncte care despart Rasaritul de Apus. In acelasi document ei cer ca romanii sa primeasca drepturile celorlalte confesiuni din Transilvania. Dar in mod subit, Teofil moare. Se crede ca a fost otravit. Dupa Teofil a urmat Atanasie – Anghel Popa din Ciugud – care facuse scoala in insitutele calviniste de la Aiud si Alba Iulia. Calvinii aveau incredere in el, desi era inca foarte tanar. Este numit episcop, apoi merge la Bucuresti pentru a fi sfintit. Aici sta sapte luni, unde este lamurit de patriarhul Dositei al Ierusalimului (care statea mai mult la Bucuresti, avand aici 177 de mosii inchinate) si care ii da o scrisoare cu sfaturi. La punctul 5 scrie:

Sfintele slujbe sa fie citite numai in slavoneste sau elineste (greceste), iar nu pe romaneste sau in alt chip, deoarece limba romaneasca e putina si ingusta… Intors in Ardeal, tanarul Atanasie isi da seama in ce dezastru se afla Biserica romana si cauta sa ia legatura cu parintele Baran]. El vede ce deosebire este in puterea catolicilor fata de calvini. Calvinii bateau din picior, iar catolicii faceau propuneri. In acest timp P. Barany era la Viena, unde aratase imparatului dorinta romanilor de a se uni cu Roma.

Cardinalul Ungariei L. Kolonich scrie lui Atanasie, aratandu-i in ce consta Unirea! La 7 octombrie 1698, Atanasie convoaca Sinodul General de la Alba Iulia. Aici se intocmeste un lung manifest care incepe asa:

„… Noi, vladica, protopopii si popii Bisericii Romaine, dam de stire tuturor, ca din bunavointa noastra ne unim cu Biserica Romei si voim sa traim cum traiesc madularele si popii acestei Biserici sfinte… Nimeni sa nu-i clateasca pe Uniti din obiceiurile Bisericii rasaritene, ci toate ceremoniile, sarbatorile, posturile, cum pana acum, asa si de acum inainte sa fim slobozi a le tine dupa calendarul vechi… „

Actul Unirii a fost semnat de toti membrii Sinodului si intarit cu sigiliul Mitropoliei Balgradului – Alba Iulia. Dupa aceasta marturisire, imparatul Leopold a dat „Diploma Leopoldina”, prin care Bisericii Romanesti i se recunosc drepturile ce le avea si Biserica Romano-Catolica. Insa Dieta Transilvaniei, Parlamentul era in mainile calvinilor care n-au vazut cu ochi buni intarirea elementului catolic si eliberarea poporului roman, din Ardeal. Fiind ei proprietarii de pamanturi si atotputernici, au inceput a persecuta pe preoti. Pe unii i-au bagat in temnita, altora le rapeau vitele, ori le distrugeau bisericile si clopotnitele si multe alte rele, punand la cale adevarate revolte printre tarani, ca sa nu se alature Bisericii Romei.

Atanasie convoaca un nou Sinod la 4.9.1700, la care iau parte nu numai protopopii si preotii, ci si cate trei deputati mireni din fiecare sat. Cei 54 de protopopi, in afara de preoti si mireni, au dat un nou manifest in care repeta marturisirea celor patru puncte de credinta: Primatul Papal, Filioaue, Purgatoriul si Cuminicarea cu azima.

Fermentul „reformat”

Unele referinte din cartea episcopului greco catolic Ioan Ploscaru fac aluzie la activitatea influentelor „reformate” pe teritoriul tarii noastre. Vantul primavaratec care avea sa preschimbe din temelii Europa si avea sa puna bazele democratiei americane si-a intins adierile si asupra tinuturilor locuite de romani. Acest fapt este o dovada ca Romania a evoluat la un anumit moment pe orbite europene. Chiar daca sunt deformate de punctul de vedere greco catolic, evidentele mentionate de Ioan Ploscaru si-au pus amprenta pe sufletul romanesc, mai ales in Ardeal:

Trezirea pentru scrierea in limba romana a fost influenta luterana si calvina din Ardeal. Acestia, pentru a-i castiga pe romanii ardeleni la religia lor, incep sa tipareasca un sir de carti religioase in romaneste. Asa se tipareste la Sibiu primul Catehism calvinesc la 1544, apoi la Brasov, Catehismul luteran in 1559, urmate de alte vreo 20 de carti tiparite de Coresi, dintre care 9 carti sunt in limba romana: Tetraevanghelierul, Psaltirea, Pravila Sfintilor Apostoli si altele. La Orastie, fiul lui Coresi tipareste Palia (Vechiul Testament), dar cu tendinte calviniste. Aceste carti au meritul de a fi o prima incercare de introducere a limbii romane in biserica. Dar ce regret, este sa constatam ca este o ini-tiativa a reformatilor din Ardeal, pentru calvinizarea si luteranizarea romanilor!”

Regretul domnului episcop este plasat gresit. Influentele „reformei”, daca ar fi fost permanentizate, ar fi putut fi fermentul social si religios care ar fi integrat Romania in lumea occidentala. Dovada ca reforma nu a „germanizat” alte popoare, ci le-a descatusat din chingile imperiale si le-a inlesnit drumul spre afirmarea propriei identitati nationale, este in evolutia istorica a unor state precum Olanda, Belgia, Danemarca si Norvegia.

Intr-un alt fragment al istoriei sale, episcopul greco catolic Ioan Ploscaru continua polemica lui partizana:

In aceasta stare de intuneric total pentru romani, apare in secolul al XVI-lea Reforma lui Luther si Calvin. Acestia s-au rupt de jurisdictia Romei, sustinand ca singura baza a religiei crestine este Sfanta Scriptura, respingand Traditia si pe Sfintii parinti. Reforma luterana apare in Transilvania pe la 1519, in frunte cu Honterus, care ii luteranizeaza, in special pe sasi. Cam in acelasi timp, o parte din nobilii unguri, pentru a lua pozitie impotriva Casei de Austria (catolica), au imbratisat calvinismul. Fiecare noua confesiune dorea sa castige prozeliti printre romani. In acest scop incepe tiparirea de carti romanesti: Catehismul luteran la Brasov (1559), Evanghelia si Faptele Apostolilor (Coresi).

Calvinii, in frunte cu principele Gh. Rakoczi, tiparesc la Alba-Iulia, Catehismul Calvinesc (1640). Acest catehism a fost condamnat de Mitropolitul Varlaam al Moldovei prin „Raspuns la catehismul calvinesc” aratand ca este „plin de otrava, si calvinii talcuiesc rau si strambeaza Sfanta Scriptura.

Pentru a constrange clerul din Ardeal sa treaca la calvini, principii unguri, numesc in Dieta din 1566 un superintendent calvin pe langa episcopul roman „pentru a intoarce pe romani de la radacinile lor!” Calvinii numeau religia ortodoxa „superstitiile grecesti.” Asa au fost numiti superintendenti: George din Singeorz, Pavel Tordasi si Mihai Tordasi. Acesta din urma tipareste Palia de la Orastie, in 1582.

„Prin straduintele acestor calvini, insotite adesea, fie de promisiuni, fie de forta, s-a constituit in Ardeal o Biserica romaneasca, adoptand in parte Crezul calvinesc. Cand era numit un nou episcop, dupa ce venea din tara Romaneasca, depunea juramant pe Catehismul calvinesc, promitand sa respecte cele 19 puncte (intre acestea erau: sa nu se mai tina posturile, suprimarea slujbelor de inmormantare, botez numai cu apa simpla, fara cruce, fara lumanari, fara icoane, fara Maica Sfanta, in locul Sfintelor Impartasanii, numai Cina de la Pasti cu paine si vin neconsacrate). Dar cel mai important factor era sa recunoasca autoritatea superintendentului si sa-l consulte in toate problemele importante.

In multe parti sate intregi treceau la calvini. Acestia intemeiau scoli pe cheltuiala lor, facandu-le si o multime de avatanje materiale. Asa de exemplu, Biserica din Turdas, a fost data cu tot cu pamanturi, acelor romani, care la 1.6.1655 au trecut la religia calvina, iar cei care nu au trecut, au fost nevoiti sa-si faca alta biserica, din nuiele. Un secol si jumatate de propaganda calvina adusese Biserica la ruina. Ea ajunsese calvineasca in credinta si bizantina in rit!

Superintendentul care avea titlul de „Episcop si Superintendent al Bisericilor Romanesti” avea misiunea de a predica prin sate credinta calvina si sa stea de vorba cu episcopul, clericii si credinciosii, demonstrandu-le cu argumente din Scriptura temeinicia noii credinte. Cine zadarnicea munca predicatorului calvin era socotit tradator si dusman al statului, fiind, de multe ori, constrans sa paraseasca tara. (Nicolae Iorga, Istoria Romanilor din Transilvania, vol.I).

3. Redesteptarea nationala

Pentru episcopul Atanasie Anghel au urmat ani grei de lupta, fiind atacat atat de calvini, cat si de Arhiepiscopia Ungro-Vlahiei. Ungurii nu vor sa respecte diploma imparatului. Atanasie este chemat la Viena pentru a se dezvinovati de unele acuze nedrepte. Nicolae Iorga, marele nostru istoric recunoaste:

„Din umilinta lui Atanasie a iesit mantuirea noastra! Fara unirea in credinta cu Roma, nu erau scoli mari din strainatate pentru ucenici romani, aspri in ale invataturii, nu era mai ales, acea mare scoala pentru inima poporului nostru, care a fost ROMA insasi!” (Sate si preoti din Ardeal, p.191).

Atanasie moare in 1713, dupa ce indeamna pe toti sa persevereze in Unire!

Activitatea episcopilor Uniti, dupa Atanasie este istoria luptelor si nazuintelor pentru obtinerea drepturilor fagaduite. Dar imparatul era la Viena, iar principii calvini erau in Ardeal! Insa din punct de vedere religios, castigul a fost imens. Cele patru puncte au completat credinta cu elemente vitale si i-au dat imbold de actiune pentru viitor. Intre cei mai de seama urmasi ai lui Atanasie au fost:

Ian Giurgiu Parachi. Acesta a mutat Episcopia de la Alba Iulia la Fagaras, caci nu puteau fi doua episcopii catolice in acelasi oras.

Inocentiu Micu Klein, von Klein este titlul dat de imparat la innobilare, asa cum era obiceiul vremii. Ca nobil a intrat in Dieta Ardealului si a cerut drepturi pentru poporul roman cu argumente bine precizate:

1. Romanii sunt cei mai vechi locuitori ai tarii;
2. Romanii sunt populatia cea mai numeroasa din Ardeal;
3. Romanii lucreaza pamantul si ocnele (muncile cele mai grele);
4. Romanii dau cele mai mari contributii si in virtutea vointei imperiale exprimata prin cele doua diplome leopoldine trebuie sa se faca dreptate si poporului roman.

Deci si romanii au dreptul sa fie recunoscuti ca natiune, a patra in Ardeal, nu numai „plebes valahica”. Dar cele trei natiuni privilegiate, ungurii, sasii si secuii s-au impotrivit, spunand ca acesta cere „niste lucruri pe care nu le-a cerut nimeni pana acum”. In Dieta se iscau adevarate furtuni si astfel au cautat sa scape de acest episcop incomod. De fapt au reusit prin rascoala unui calugar sarb, Visarion Sarai. Acesta trimis de Mitropolitul ortodox de la Karlovat incepuse in 1744 sa umble prin sate si sa ameninte poporul cu iadul fiindca au facut unirea cu Roma. Iar pe de alta parte confesiunile reformate – in special calvinii, temandu-se de restabilirea catolicismului – sa nu fie nevoite sa restituie averile secularizate incep cu un sistem de terorizare din cele mai cumplite pentru a impiedeca Unirea cu Roma si raspandirea ei. Tratand cu mare tiranie pe preotii romani ce se declarau pentru Unire, aruncandu-i in inchisoare, batandu-i si jefuindu-i ii alungau din parohii, retinandu-le femeile si copiii in iobagie”. (Xenopol, Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, vol. II si Al. Pop, Dezbonarea in Biserica Romanilor din Ardeal si Ungaria, Bucuresti 1921).

In acest timp episcopul Inocentiu Micu face mai multe memorii atat in Dieta Transilvaniei cat si la Viena, dar pana la urma intrigile l-au rapus. El pleaca la Viena pentru a se dezvinovati, dar aici este sfatuit sa nu se prezinte personal, ci sa depuna numai memoriul. Deceptionat el pleaca la Roma, unde va trai in exil 24 de ani. Micu |lein a fost o personalitate de mare curaj care a deschis drumul spre eliberarea poporului roman, atat spiritual cat si politic, ridicandu-l la ideea de „natiune” (natio).

Petru Pavel Aron (1752-1764) urmeaza lui Inocentiu Micu. El are marele merit de a infiinta Wcolile Blajului, Seminarul diecezan si o tipografie. Astfel, la 1754 se intemeiaza prima scoala romaneasca cu limba de predare romana pentru toti fiii poporului. In istoria intunecata a romanilor din Transilvania, aceasta constituie unul din cele mai luminoase evenimente. Sunt primele focare de cultura romaneasca! In primul an s-au inscris 300 de elevi. Profesorii si elevii erau sustinuti si salarizati de episcopul P. P. Aron. In anul 1747 este instalata tipografia la care se vor tipari pentru prima data carti cu litere latine.

Au urmat apoi episcopi, ca: Atanasie Rednic, Grigore Maior, Ioan Bob care au continuat lupta pentru usurarea starii iobagilor, precum si pentru luminarea poporului.

Unirea cu Roma, desi nu a usurat prea mult starea iobagilor, a creat mediul istoric de unde va porni in toate partile locuite de romani lumina trezirii noastre nationale. Tineri trimisi sa studieze in Apus, mai cu seama la Roma, au ajuns la constiinta latinitatii poporului roman, au introdus alfabetul latin si au inceput sa scrie romaneste. Cei trei mari (nepotul episcopului Inocentiu Micu), Gheorghe Wincai si Petru Maior au fost urmati de: Ioan Budai Deleanu, Simion Barnutiu, Gheorghe Baritiu, Timotei Cipariu, Andrei Muresan si altii.

Scoala Ardeleana, prin trezirea constiintei nationale, ii influenteaza si pe alti tineri care, dupa ce studiaza in apus, trec muntii Carpati si intemeieaza primele scoli romanesti. Astfel:

Gheorghe Lazar (1779-1823) studiaza la Viena, apoi trece Carpatii si intemeiaza prima scoala romaneasca la Bucuresti (Sf. Sava) in 1818.

Gheorghe Asachi (1788-1869) cu studii in Polonia, Viena si Italia, deschide prima scoala romaneasca la Iasi, in Moldova.

Aron Pumnul (1818-1866) studiaza la Blaj si Viena, este primul profesor de limba romana la Cernauti si redactor al primului ziar romanesc „Bucovina”. A participat la Revolutia din 1848 in Transilvania. El a desteptat constiintele romanilor din Bucovina.

Lupta episcopilor uniti cu Roma a fost grea si nu a incetat niciodata. Dupa Unire sarbii au incercat sa tulbure poporul din Ardeal, cum a fost Visarion Sarai despre care s-a scris inainte, ori mitropolitul sarb Pavel Nenadovici care a trimis in 1751 o circulara neiscalita in care ii indemna pe tarani sa nu se „nemteasca” si sa nu se lapede de credinta lor; apoi calugarul Wofronie (Stan Popovici) din comuna Cioara-Hunedoara, a depus cea mai periculoasa activitate antiunionista. El se intitula Vicarul Sf. Sinod din |arlovitz. El a instigat poporul cu atata vehementa incat a trebuit guvernul, prin generalul Bu\os sa restabileasca linistea, fara sa distruga insa manastirile, cum gresit se afirma din partea unora. In urma acestor tulburari o parte din romani se reintorc la biserica ortodoxa (1760). Asa s-a infiintat ulterior episcopia ortodoxa de la Sibiu.

Dupa Unirea cu Roma s-au mai infiintat in Ardeal urmatoarele episcopii, in afara de cea de la Blaj:

– Episcopia Unita de la Oradea in anul 1777,

– Episcopia Unita de Cluj-Gherla in anul 1853,

– Episcopia Unita de Lugoj in anul 1853,

– Episcopia Unita de Maramures la 15 august 1930.

Actul Unirii cu Roma a adus roade bogate pentru intreg neamul romanesc. Prin reintoarcerea la credinta stramoseasca, Biserica si-a recapatat avantul si puterea de viata spirituala:

1. A redat poporului roman vasta cultura din Apus si marea comoara a Bisericii catolice care este: Una, Sfanta si Apostolica.

2. A desteptat constiintele, demonstrand latinitatea noastra.

3. S-a introdus alfabetul latin in locul celui slavon.

4. S-au deschis primele scoli romanesti cu predare in limba romana.

Meritele Wcolii Ardelene sunt incontestabile asa cum o arata toti marii nostri istorici. Astfel:

Ion Eliade Radulescu vizitand Wcolile Blajului inainte de 1848, si-a descoperit capul inaintea lor zicand: „De aici a rasarit soarele romanilor!” El stia, caci a luat parte la Revolutia din 1848.

Mihai Eminescu (1850-1889) marele nostru poet national, mergand la Blaj a rostit cuvintele memorabile: „Te salut mica Roma!” (Scrieri politice si literare, Bucuresti 1910).

Ion C. Bratianu (1821-1891) marele nostru barbat de Stat, de mai multe ori prim-ministru, participant la Revolutia din tara Romaneasca in 1848, declara in Parlamentul Romaniei, la 4 Decembrie 1881:

„Wi trebuie sa stiti ca descoperirea noastra nationala ne-a venit de dincolo, de peste Carpati, prin acei romani care au fost trimisi la Roma, unde au invatat sa fie romani!” (O lacrima fierbinte, I. Sterca Sulutiu, partea V din Memoriu, Sibiu 1883).

Titu Maiorescu (1840-1917) eminent critic literar si filosofic, membru al Academiei Romane, mentor spiritual al „Junimii”, spune:

„Ca in sec. XVIII politica dinastiei de Habsburg a incercat sa ne aduca sub ascultarea Papei si neizbutind, ne-a impartit in doua, n-a fost noroc. Dar ca din aceasta incercare romanii transilvaneni au ajuns in Cetatea Eterna, unde a reinviat in ei simtamantul gintei latine, revarsandu-se asupra noastra a tuturor: aceasta a fost rara fericire, care dintr-o dezbinare religioasa a inaltat neamul intreg spre o unitate de cultura nationala” (Familia, 1904).

Sextil Puscariu precizeaza: „Iar cand prin aceleasi porti intrara ca niste apostoli cativa barbati veniti de la Roma, care pe langa stiinta mai aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care ‘ncinge, atunci a mijit si pentru noi soarele vremilor noi. Petru Maior, Gheorghe Wincai, Samuel Micu si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care avea sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare.” (Istoria Literaturii Romane, Epoca veche, vol.I).

Victor Eftimiu, scriitor, membru al Academiei Romane, cu ocazia vizitei scriitorilor romani din 1923, adreseaza Blajului urmatorul omagiu: „Scriitorii romani sosesc in Blaj cu inima plina de o sfanta emotie. Blaj, cuvant magic, rascolitor de amintiri auguste, cetatea constiintei romanesti, nume ales intre toate… Aici a vibrat sentimentul, cultura si idealul national! Aici s-au ridicat si au predicat vladici, carturari de frunte, invatatori intelepti cu dragoste de neam si de biserica… Fie numele lor in veci binecuvantate, recunostinta pentru tot ce s-a visat, pentru tot ce s-a crezut, pentru tot ce s-a infaptuit intre zidurile venerabile ale acestei cetati de unde ne-a venit si arde inca lumina constiintei noastre… Salve cetate latina…”

Eugen Lovinescu spune: „Prin contactul cu insasi obarsia neamului nostru, cu Roma, ni s-a intarit constiinta nationala. In apararea rasei lor, cei trei „cavaleri ai idealului national” (expresia lui Iorga) S. Micu, G. Wincai si P. Maior s-au istovit in numeroase lucrari de istorie si filologie. Din viziunea orasului etern a pornit asadar, curentul latinist ce a fecundat, mai ales, constiinta neamului romanesc.” (Istoria civilizatiei romane moderne).

Emil Panaitescu, profesor universitar la Cluj, scrie: „…suntem stapani cu drept de succesiune peste aceasta tara, incepand de la Traian”, zise categoric unul din cei dintii episcopi ai Bisericii Unite, Ioan Inocentiu Micu. Trebuie insa sa-si plateasca acest curaj… Ideea latinitatii si al obarsiei romane…va deveni in sec. XIX puterea cea mare, care va misca si va porni sufletul romanesc sa desavarseasca independenta si unitatea nationala” (L’origine romana con legue conseguenze…).

A. D. Xenopol scrie: „Pe langa imbarbatarea poporului roman prin aratarea unui trecut cu atat mai glorios cu cat era mai indepartat, scriitorii cei mari ai Ardealului mai aplica un ridicator puternic… rusinea de a fi cazut asa de jos, cand neamul se cobora din o asa mandra obarsie…aceasta idee mantuitoare deveni ridicatorul cel mai puternic al culturii neamului romanesc, afundat pana atunci in noianul grecismului, aceasta a fost parghia cea mai spornica a civilizarii sale.”

Nicolae Iorga: „… Nu de aici putea sa vie acea lumina de care aveam noi nevoie pentru a capata constiinta despre noi si a ne ridica din umilinta… Nota rationala a inceput sa se faca auzita cand spiritul cel nou a patruns biruitor si aici, acel spirit nou pe care-l predicase intaia oara „ereticii” de peste munti” (Istoria Literaturii Romane in sec. XVIII, 1901).

4. Conflictul catolic-ortodox ia forme violente

Venirea comunismului rusesc in Romania a impins intreaga populatie spre „ortodoxia rusa.” Moscova avea atunci si mai are si astazi visul de a fi „cea de a treia Roma.” Pentru a o incarcera in orbita pan-slavismului ortodox, comunistii rusi au initiat o persecutie salbatica impotriva tuturor elementelor „occidentale” din Romania. Una dintre tintele principale au fost reprezentantii „sectelor” protestante si neo-protestante (elementele fermentelor sociale si religioase ale vestului) si, bineinteles, reprezentantii „filiatiei latine”: liderii bisericii greco catolice. Aceste doua categorii de lideri religiosi au fost supusi unui climat de exterminare in puscariile comuniste. Intr-un capitol intitulat „Arestarea episcopilor”, Ioan Ploscaru scrie:

„Dupa declaratia bisericii ortodoxe si a autoritatilor de Stat, reintregirea bisericii ortodoxe s-a infaptuit prin Proclamatia de la Cluj. Deci piscopii, care s-au „indepartat” de popor, trebuiau inlaturati. Astfel intre 27-29 Octombrie au fost arestati episcopii: Valeriu Traian Frentiu de la Oradea; Alexandru Rusu de la Baia Mare; Ioan Balan de la Lugoj; Iuliu Hossu de la Cluj; Ioan Suciu de la Blaj si Vasile Aftenie de la Bucuresti. De asemenea, au fost arestati si episcopii romano-catolici: Augustin Parha de la Timisoara; Anton Durcovici de la Iasi; Iohannes Schefler de la Satu Mare si monseniorul Ghica Vladimir de la Bucuresti. Au mai fost arestati multi protopopi, profesori de la scolile din Blaj si altii.

A urmat desfiintarea manastirilor. La cele de calugari au fost adusi stareti ortodocsi, dar calugarii nu au trecut la ortodoxie, asa ca unii au fost arestati, altii au fugit. Maicile calugarite de la Blaj, adunate in capela, nu au voit sa paraseasca edificiul, Institutul Recunostintei. Dar noaptea de 31 Octombrie 1948 a fost decisiva. Li s-a taiat curentul electric si au fost incarcate, cu forta, de muncitori, in camioane si capela a fost pradata.

La 1 Decembrie 1948, apare Decretul nr. 358, prin care Biserica Unita inceteaza de a mai exista. Episcopii arestati au fost dusi la ministerul de interne, la Bucuresti, iar de acolo au fost dusi ca prizonieri personali ai patriarhului ortodox, Iustinian Marina, la Dragoslavele, in judetul Muscel.

„Dragoslavele” era o vila a patriarhiei ortodoxe, dar acum era darapanata si pustie. Episcopii greco-catolici adusi aici au fost izolati in cate o camera. Cladirea era inconjurata de sarma ghimpata si pazita de securisti prin exterior, ca sa nu se poata apropia nimeni de cladire, iar in interior, tot soldati de la securitate le faceau cumparaturi. Ratia de alimente era foarte mica; in loc sa cumpere alimente la pret oficial, ei le cumparau la pretul pietii libere, fiind foarte scumpe toate, asa ca nu le ramanea aproape nimic. Aici au rabdat de frig, foame si izolare timp de patru luni. Patriarhul credea ca atitudinea lor este o incapatanare si ca dupa vreo patru luni vor ceda. A venit aici patriarhul ortodox I. Marina si le-a propus sa treaca la biserica ortodoxa, caci daca nu vor trece, el, patriarhul isi va lua bratul ocrotitor de pe ei si vor fi dusi la inchisoare. Atunci episcopul I. Balan de la Lugoj a zis:

„Preafericitule, daca noi, episcopii greco-catolici am crede ca biserica ortodoxa este adevarata Biserica a lui Christos, in acest moment ne-am da semnatura, caci noi vrem sa fim cu Christos! Dar dumneavoastra nu ati venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuti crestinesti, ci ne-ati arestat si ne-ati intemnitat. Hotarat, acestea nu sunt metodele lui Christos! Daca noua episcopilor uniti guvernul ne-ar fi propus si promis ca ne da toata biserica ortodoxa pe mana, cu conditia sa arestam si intemnitam pe ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am fi dat viata, dar nu am fi acceptat. Deci viata ne-o puteti lua, dar credinta nu! Atata vreme cat suntem in edificiile bisericii ortodoxe, suntem prizonierii ei.”

Patriarhul a iesit foarte ganditor. Un preot ortodox cu numele Baltazar (declara episcopul I. Suciu) l-a intrebat pe patriarh: „Ce zic Episcopii Uniti?” (adica, sunt gata sa treaca la biserica ortodoxa?). Patriarhul, dupa o clipa de tacere a raspuns: „E chestie de convingere!”

Preotii care au fost arestati o data cu episcopii, au fost dusi la Manastirea Neamt, unde au fost tinuti in conditii foarte grele. Cinci din ei au semnat trecerea la biserica ortodoxa si au fost eliberati.

De la Dragoslovele, episcopii au fost dusi la Manastirea Caldarusani, langa Bucuresti. Aici au fost adusi si preotii de la Manastirea Neamt si s-a facut un singur lagar, la 1 Martie 1949. Dintre episcopi, pe Ioan Suciu si pe Vasile Aftenie i-au dus la Bucuresti, la inchisoarea ministerului de interne. Aici a murit episcopul V. Aftenie, la 10 Mai 1950, in conditii misterioase.

In lagarul de la Caldarusani, pazit de locotenentul major Badita, a putut intra calugarul bazilitan Ciubotariu, iar prin el, episcopii au putut lua contact cu Nuntiatura Apostolica de la Bucuresti. In urma acestei corespondente, aici in lagar au fost consacrati episcopi, din ordinul Papei Pius XII, Tit Liviu Chinezu si Ioan Chertes.

In anul 1950 au fost adusi toti episcopii si preotii la inchisoarea de la Sighet. Pana cand erau in lagar la Caldarusani, episcopii au cerut sa fie consacrati alti episcopi ajutatori. Nuntiul Apostolic Gerard Patri\ O”Hara a consacrat alti trei episcopi:

– Ioan Ploscaru, pentru Dieceza de Lugoj, la 30 Noiembrie 1948;
– Ioan Dragomir, pentru Dieceza de Maramures, la 6 Martie 1949;
– Iuliu Hartea, pentru Dieceza de Oradea, la 28 Iulie 1949.

A mai fost consacrat de episcopul Schubert de la Bucuresti:

– Alexandru Todea, pentru Dieceza de Alba Iulia-Fagaras, la data de 19 Noiembrie 1949. Dar curand toti vor fi arestati. Din episcopii oficiali, arestati la Dragoslavele, n-a mai fost eliberat nici unul. Toti vor muri in inchisoare, sau avand domiciliul fortat. Astfel:

– Vasile Aftenie, a murit la ministerul de interne, inmormantat la cimitirul Belu catolic din Bucuresti la 10 Mai 1950.
– Valeriu Traian Fretiu, a murit la Sighet in 11 Iulie 1952.
– Ioan Suciu, a murit la Sighet la 27 Iunie 1953;
– Tit Liviu Chinezu, a murit la Sighet in 15 Ianuarie 1955;
– Ioan Balan a murit in exil la Manastirea Ciorogarla (ortodoxa) la data de 4 August 1959;
– Alexandru Rusu, a murit la Gherla la 9 Mai 1963;
– Iuliu Hossu, cardinal, a murit in exil la Caldarusani la 28 Mai 1970.

Episcopii consacrati dupa 1 Decembrie 1948 in clandestinitate, au facut 14-15 ani de inchisoare. Unii preoti si calugarite au fost dusi la Canalul Dunare-Marea Neagra; lucrand in apa inghetata sau pe arsita cumplita, altii au fost dusi la stuf, absolut toti fiind expusi la munci epuizante si in conditii inumane. Dupa amnistia generala din 1964, cei care au supravietuit au fost eliberati. Episcopii clandestini iesiti din inchisori au activat in clandestinitate, fara odajdii si cruci pectorale, intocmai ca Apostolii lui Christos. Timp de patruzeci de ani, Biserica Unita a fost scoasa in afara legii, desi in acest timp existau in Romania alte paisprezece culte religioase! Numai Biserica Unita, care a deschis ochii natiunii si a pregatit constiintele romanilor pentru marea Unire de la 1918, nu avea dreptul la existenta. Dar zice Mantuitorul: „Daca pe Mine m-au prigonit si pe voi va vor prigoni!” (Ioan 15,20). „

5. Regrete tirzii

De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost ortodocsi. Incepem cu un citat din Xenopol:

„Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista nici un motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere… Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce cativa preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si manoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspandi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana.

In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportandu-se la niste manuscripte vechi spune: „S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mana ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfantul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amandoua Valahiile sub stapanirea sa, si a silit pe Valahi, care pana atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste.”

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul:

„In atarnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atarnare biericeasca de acesta, asa incat si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, ramanand supusi mult timp influentei slave. Stapanirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pana la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor.

Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuand si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atat de adanci la noi, incat el se mentinu in biserica noastra pana in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.

In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dansii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dansii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pana in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.”

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente:

„E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut candva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cand acel Formos – cum zice traditiunea noastra, intorcand lucrurile pe dos – a trecut dela pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cand noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pana atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapaneau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapanirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar.”

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara:

„Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dansii, cari cantau pe bulgareste pana si ispravile lui Stefan-cel-Mare. „

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu:

„Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decat influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda: Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagan, biserica, etc….”

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

„Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inraurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre. „

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: „Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-randul”.

1. Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, – suflet roman in viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepand inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pana la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carei urme se mai vad inca in psihea populara; am cunoscut, in sfarsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pana in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine.

2. Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decat prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legandu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si formalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gand latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale.”

Sectil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi:

„Intr-o vreme cand orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru dezvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formand un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana.”

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat din Sextil Puscariu, profesor universitar si presedintele „Fratiei ortodoxe romane – FOR”:

„Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de stat si la o inflorire culturala atat de remarcabila, incat ne-au silit sa ne dezvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incat, mai tarziu, cand incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramane acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism.

De cate ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru dezvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intaiele traduceri sau cu cele dintai tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriografia noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana.

Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua.

E ceva mai mult decat o suta de ani de cand a inceput sa se sape brazde adanci intre aceste doua rastimpuri, de cand Dunarea a crescut parca, formand un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cand prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei cativa barbati venind dela Roma, care, pe langa stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui.

Petru Maior, Gheorghe Wincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mandriei nationale la singura rostire a cuvantului Traian. Oricat de exagerata a fost directia aceasta „latinista”, faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in sangele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin sange si aspiratiuni. Wi acum, deodata, rupandu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svacnit iar avantul nostru innascut, de care deveniram mandri.”

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam cateva randuri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul „Putina istorie”, acesta scrie:

„S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: „intrarea” in Europa. Cand vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvantul defazaj. Sau ramanere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adanci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pana in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma „intunecatul Ev Mediu” abunda in unele carti, lucrurile nu stau chiar asa. Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului.

Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cand, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcand spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stand cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, catva timp mai tarziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia.

Cand in 1878, scrie Claude Karnoouh, o tarisoara balcanica… Romania se ridica la independenta… nu trecuse multa vreme de cand diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intalneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pana in Orientul Mijlociu.

Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.

Occidentalizarea – europenizarea Romaniei – se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa ramanea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la randul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intai, pentru viata pamanteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in randul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet-incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa „de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfarsitului de secol XIX si a inceputului de veac XX nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei.

„Desigur”, observa tot Claude Karnoouh, „Romania anilor ’30 nu este singura tara din Europa care „respinge institutiile imprumutate cu cateva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana”. Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovand, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina. Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene, foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista – si inca printr-o „revolutie” sangeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului. Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie ’89 au fost doar aici sangeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi.

Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident – ba chiar fata de unii vecini se va micsora – exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi.

Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti ‘ntre 1987 si 1990. „Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului.”

D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramane sa speram decat ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care – bune sau rele – fac astazi parte din structura sufletului romanesc.

  ROBOAM http://www.roboam.com/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/biserica-unita-greco-catolica/

AUGUSTIN BISERICA SAU ADUNAREA Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

download

AUGUSTIN

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Augustin, născut în 354 şi mort în 430, a trăit în aceeaşi vreme cu Chrisostom şi Ieronim. Ca şi ei, a fost un slujitor credincios al lui Dumnezeu în acest timp atât de tulburat de răscoale politice şi certuri religioase. El n-a trăit ca Chrisostom, aproape de curtea vreunui împărat, nici ca Ieronim, într-o retragere singuratică. După întoarcerea sa la Dumnezeu, a dus o viaţă activă, a unui episcop ocupat cu grija turmei sale şi luptând cu hotărâre pentru a menţine învăţăturile sănătoase, şi îndeosebi aceea atât de însemnată şi de preţioasă a harului lui Dumnezeu, care mântuieşte pe păcătos. El învăţase să cunoască pentru el personal nevoia şi puterea acestui har „care aduce mântuirea” şi care „s-a arătat tuturor oamenilor” (Tit 2:11). Într-o carte vestită, numită „Confesiunile mele”, el istoriseşte cum, după multe rătăciri, a fost adus la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus şi în felul acesta în stare de a avea mântuirea, viaţa şi pacea. Din această carte vom scoate câteva amănunte asupra copilăriei sale, a tinereţii şi a întoarcerii lui la Dumnezeu.

Augustin a văzut lumina zilei în arzătoarea Africă, la Tagasta, în Numidia, nu departe de Cartagina. Era deci în partea de apus a marelui imperiu roman, în aceste ţinuturi se folosea mai ales limba latină.

Am vorbit mai înainte despre Ciprian, episcopul Cartaginei, şi despre creştinii care au suferit persecuţii grozave în oraşul acesta, cu vreo sută de ani înainte de timpul când s-a născut Augustin; acum însă păgânismul îşi pierduse puterea. Creştinismul stăpânea peste tot.

Patricius, tatăl lui Augustin, era păgân, însă mai târziu a îmbrăţişat religia creştină. Monica, mama lui, era o femeie evlavioasă, cinstind mărturia ei printr-o viaţă sfântă, iubitoare şi despărţită de lucrurile lumeşti. Augustin ne arată în scris felul ei de a fi, într-un tablou foarte mişcător. El ne-o arată răbdătoare, blândă, fugind de defăimări, aducând pacea şi fiind supusă bărbatului ei, care era iute la mânie şi de la care suferea fără a se plânge, atâtea lucruri triste. În felul acesta, ea împlinea ceea ce apostolul Petru spune femeilor: „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere” (1 Petru 3:1-2) şi ea a avut bucuria de a vedea pe soţul său adus la Dumnezeu. Monica, ne mai spune Augustin, se făcuse slujitoarea slujitorilor lui Dumnezeu şi răspundea descrierii pe care o face Pavel despre o femeie sfântă: soţia unui singur bărbat, având mărturie de fapte bune, de a fi crescut copii, de a fi primit străini ca oaspeţi, de a fi spălat picioarele sfinţilor, de a fi venit în ajutor celor necăjiţi, de a fi dat ajutor la orice faptă bună (1 Timotei 5:9-10). De bună seamă că o asemenea mamă avea pe inimă mântuirea fiului său. Se ruga necurmat pentru el şi, de când era copil, asemenea mamei lui Timotei, l-a crescut în sfintele adevăruri ale creştinismului. „Din copilărie”, spunea Augustin adresându-se lui Dumnezeu, „am auzit vorbindu-se despre viaţa veşnică, a cărei promisiune şi dovadă ne-au fost date prin umilirea Fiului Tău, Domnul nostru, care a binevoit să Se coboare până la noi pentru a ne mântui.”

Îmbolnăvindu-se greu când era copil, a cerut să fie botezat. Am văzut că în biserică se strecurase această idee falsă că botezul cu apă aduce reînnoirea sufletului. Din cauza aceasta, păcatele făcute după botez erau socotite aşa de mari că ar pune în primejdie mântuirea. De aceea, adesea botezul era amânat până în clipa morţii, în credinţa că ştergea toate păcatele. Însănătoşindu-se deodată, Augustin a amânat botezul său pentru altă dată, cu toată dorinţa vie ce şi-o arătase mai înainte. Mai târziu, amintindu-şi de această ocazie, s-a adresat lui Dumnezeu, zicând: „Aşadar, eu credeam de atunci în Tine, ca şi mama mea şi ca toţi ceilalţi din familie, afară de tatăl meu. Cu toate acestea, puterea Ta nu avea asupra mea mai multă trecere decât aceea a mamei, care îmi insuflase pentru Cristosul Tău această credinţă, pe care tatăl meu încă nu o îmbrăţişase. Ea şi-a dat toată osteneala, Dumnezeule, ca Tu să fii Tatăl meu, mai presus de acela căruia îi datoram lumina zilei.” Augustin nu uită niciodată aceste învăţăminte de la început ale mamei sale, ale cărei silinţe pentru a-l aduce la Dumnezeu şi ale cărei rugăciuni n-au rămas fără urmare. Monica este un exemplu şi o încurajare pentru mame, ca de timpuriu să dea învăţătură sănătoasă copiilor lor şi să nu înceteze de a se ruga pentru ei.

În cartea sa, Augustin îşi mărturiseşte păcatele în care căzuse şi rătăcirile în care se lăsase prins, recunoaşte şi judecă totodată ce fusese în copilărie. El nu se scuza, ci dimpotrivă, arăta adevăratul izvor al răului în stricăciunea de la naştere a inimii, care se arată din vârsta cea mai fragedă.

Când s-a mai mărit, Augustin a trebuit, ca şi ceilalţi copii să meargă la scoală. Dar nu-i plăcea să înveţe, deşi era inteligent şi avea şi memorie bună; el nu vedea foloasele învăţăturii şi îi plăcea mai mult jocul. Să ascultăm ce ne spune el în această privinţă: „Eu păcătuiam când nu ascultam de părinţii şi învăţătorii mei, şi oricare ar fi fost ţinta lor în toate acestea, totuşi stătea în puterea mea să folosesc cum trebuie aceste învăţături. Dacă mă răzvrăteam, nu făceam asta dintr-o pornire împotriva lucrurilor mai bune, ci pentru faptul că mă stăpânea patima jocului. În această vârstă fragedă a vieţii mele”, mai spune tot el, „aveam foarte mare neplăcere pentru învăţătură; în această privinţă, nu obţineau nimic de la mine decât silindu-mă şi duhul meu se răzvrătea împotriva acestor constrângeri.” Adesea era pedepsit şi, în privinţa aceasta, povesteşte: „Din acel timp, am avut fericirea să întâlnesc pe unii dintre cei care cheamă Numele Tău, Dumnezeule! Am învăţat de la ei, după gândurile ce le puteam avea la vârsta aceea, că Tu eşti mare şi că, deşi nevăzut simţurilor noastre, Tu poţi să ne asculţi şi să ne vii în ajutor. Am început, deci, aşa copil cum eram, să mă îndrept spre Tine, ca sprijinul şi scăparea mea. Deşi mic încă, eu Te rugam cu căldură ca să nu mai fiu pedepsit la şcoală.”

Revenind la neplăcerea pentru învăţătură şi dragostea lui pentru joc, Augustin spune: „De unde puteau lua naştere aceste înclinări rele, dacă nu din păcatul care era în mine?” Augustin ne mai vorbeşte de alte fapte din copilăria sa: „Poveştile, basmele aveau asupra mea o influenţă fermecătoare. Eram dornic să le ascult şi, din urechile mele încântate, trecând până la ochi, farmecul acestor istorisiri aprindeau în mine o dorinţă arzătoare de a vedea reprezentaţiile de la teatru.” Şi când a terminat clasele primare, a început să studieze scrierile poeţilor latini. Se înflăcăra pentru aceste istorisiri, alcătuite meşteşugit de închipuirea omenească şi în care simţămintele necurate ale inimii sunt prezentate împodobite în culori strălucitoare. „Uitam”, zice el, „de rătăcirile mele proprii, rămânând înduioşat de fapte închipuite. Priveam cu nepăsare moartea, căreia îi dădeam sufletul meu, pe care îl umpleam cu aceste închipuiri zadarnice, îndepărtându-mă astfel de Tine, Dumnezeul meu, de Tine, viaţa adevărată! N-aveam nici o dragoste pentru Tine, lumină a duhului meu, hrană minunată a sufletului meu, sprijinul inimii mele!” El povesteşte mai departe cum în timpul copilăriei a căzut în alte păcate. Asta nu înseamnă că el a fost mai rău decât alţi copii, mai păcătos decât alţi copii şi tineri. Dar el îşi judecă viaţa de copil şi tânăr în lumina lui Dumnezeu şi îşi dă seama de adevărul acestor cuvinte ale Scripturii: „gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui” (Geneza 8:21). „La o vârstă aşa de fragedă”, spunea el, „mă aflam pe marginea acestei prăpăstii de ticăloşie… Putea să fie cineva mai stricat ca mine? Prea adesea nemulţumeam pe acei care ştiam că au autoritate asupra mea. Patima jocului, plăcerea după spectacole, mă împingeau să înşel pe părinţii şi profesorii mei prin o mulţime de minciuni. Se întâmpla să fur multe lucruri din casă pentru a-mi mulţumi lăcomia sau pentru a atrage pe copii să vină să se joace cu mine. „Iată deci nevinovăţia copiilor!”, va spune cineva. Nu, aceasta nu-i nevinovăţie. Precum sunt oamenii în afacerile şi plăcerile lor, în legăturile dintre ei, tot aşa sunt şi copiii. Acelaşi izvor de stricăciune este şi în unii şi în alţii. Anii schimbă doar urmările.”

Mărturisindu-şi păcatele şi stricăciunea inimii, Augustin recunoştea totodată darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. „Aveam existenţa, viaţa, priceperea; cu ajutorul unui simţământ lăuntric, aveam grijă să-mi apăr întreaga fiinţă cu toate simţurile ei; căutam să nu fiu înşelat; aveam multă inteligenţă; voiam să arăt prietenie; mă temeam de durere şi de dispreţ. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste bunuri, pe care El a găsit cu cale să le reverse asupra mea din primii ani ai vieţii mele. Dacă în mine era atunci păcat şi neorânduială, cauza era că eu căutam plăcerea, mărirea, adevărul, nu în Dumnezeu, ci în mine însumi şi în celelalte făpturi, dar nu găseam decât durere şi încurcătură.”

Augustin ajunsese la vârsta când a trebuit să părăsească studiul literelor şi al primelor noţiuni în arta de a vorbi, pentru studii mai înaintate în vederea baroului pentru care l-au hărăzit părinţii săi. Tatăl său l-a chemat din Madaura ca să-l trimită la Cartagina. Dar Patricius nu era bogat şi a trebuit mai întâi să adune bani ca Augustin să poată locui în acel oraş. „I se aduceau mari laude tatălui meu,” spunea Augustin „pentru sforţările pe care le făcea, mai presus de mijloacele lui, ca eu să pot merge mai departe pentru a-mi continua studiile. O, Dumnezeul meu, ca să pot înainta în teamă şi dragoste faţă de Tine! Toată grija lui era pentru cultura minţii mele, în timp ce inima rămânea ca un pământ sterp pentru Tine, O Dumnezeul meu, pentru care această inimă ar fi trebuit să aducă roade.” Augustin a rămas deci câtva timp în casa părintească. Dar aici, lăsat în voia gândirii lui într-o libertate absolută, s-a asociat cu prieteni uşuratici care făceau fel de fel de rele şi a căzut în păcate ruşinoase, pe care le plânge. „Mă purtam rău, nu numai din plăcerea de a-l face, ci pentru că eram aplaudat. Aveam mândria ca să nu fiu socotit mai prejos de alţii în a face rău.”

Evlavioasa mamă a lui Augustin îl înştiinţa de bună seamă, dar el nu voia să asculte. „Dumnezeul meu”, spunea el, „voi îndrăzni eu să spun că Tu păstrai tăcerea, când eu mă îndepărtam de Tine tot mai mult? Nu-mi vorbeai Tu? Aceste cuvinte pe care mama mea, slujitoarea Ta credincioasă, mi le tot spunea atunci, nu erau oare propriile Tale cuvinte? Şi totuşi ele n-au pătruns până în adâncul inimii mele pentru a-mi schimba voinţa, înştiinţările Tale mântuitoare le ascultam doar ca pe nişte cuvinte ale unei femei pe care mă ruşinam s-o urmez. Cu toate acestea, erai Tu, Doamne, care îmi vorbeai prin gura ei şi, dispreţuind spusele ei, pe Tine Te dispreţuiam.”

Augustin istoriseşte cum, în timpul acela a făptuit în tovărăşia altor copii, unul dintre acele furturi, care la ţară se fac câteodată fără mare mustrare, dar care sunt o călcare atât a legii lui Dumnezeu, cât şi a legilor omeneşti. Iată cum povesteşte faptul pe care îl judecă: „Legea Ta, Doamne, condamnă furtul; el a fost condamnat totodată de o altă lege, săpată în inima omului, şi pe care toată stricăciunea sa nu poate să i-o şteargă. Chiar un hoţ de meserie nu va îngădui ca cineva să-l fure. Va pedepsi cu străşnicie pe cel care a fost împins la furt fie chiar de cea mai mare lipsă. Cu toate acestea, eu mi-am putut făuri un plan de a făptui un furt, şi am făcut aceasta fără a fi fost împins de vreo trebuinţă, ci dintr-un fel de plăcere de a nu lua în seamă ceea ce este cinstit şi din stricăciunea unei inimi plină de nelegiuire.”

„Era,” continuă el, „aproape de via noastră, un păr încărcat cu pere, nici prea frumoase, nici prea bune de mâncat. Totuşi, în tovărăşia altor copii răi, am făcut planul să mergem ca să scuturăm pomul şi să luăm perele. Am făcut aceasta într-o noapte şi ne-am înapoiat încărcaţi de roade, nu pentru a ne ospăta cu ele, pentru că doar le gustam şi aruncam restul, mulţumiţi că am făcut ceea ce n-ar fi trebuit să facem. Ce folos am tras eu din acest furt? Nici unul. Dacă aş fi fost singur, n-aş fi făcut asta. Simţeam plăcerea să-l fac împreună cu alţii. Ce ne împingea la aceasta? Căutam să ne batem joc şi simţeam plăcerea să ne gândim că cei pe care îi înşelam în felul acesta vor fi cuprinşi de o mare ciudă. Singur nu aş fi făptuit acest furt, nici măcar nu aş fi încercat. O, legături nenorocite între copii, izvor de amăgire pentru sufletele lor, pofta de a aduce vătămare altora, care ia naştere chiar din ameţirea jocurilor lor dezordonate! Fără a fi vorba de vreun folos, fără nici un motiv, ajunge ca să zică unul către ceilalţi: „Să mergem şi să facem cutare lucru”, pentru ca toţi să plece. Nici unuia nu-i este greu, în astfel de împrejurări, să-şi piardă orice ruşine.”

Aducându-şi aminte de păcatele sale, chiar de cele din copilărie, Augustin s-a îndreptat spre Dumnezeu, zicând: „O, Dumnezeul meu, m-am îndepărtat mult de Tine în tinereţea mea; am rătăcit pe căi pierdute, fără călăuză şi fără sprijin.” Apoi: „Recunosc, Dumnezeul meu, că Tu mi-ai iertat toate păcatele pe care le-am făcut; şi de orice păcat pe care nu l-am făcut, m-a păzit harul Tău, pentru că aş fi fost în stare de orice. Ar trebui, Dumnezeul meu, să-mi aduc aminte de toate aceste neorânduieli, de bună seamă fără ca sufletul meu să se mai teamă de aici înainte în privinţa mântuirii. Laud deci necurmat Numele Tău mare, pentru faptul că mi-ai iertat atâtea fapte nelegiuite.” Şi noi putem gusta fericirea despre care vorbeşte Augustin mai departe: „Numai spre Tine îmi îndrept privirile acum, o, lumină a dreptăţii şi a sfinţeniei. Frumuseţea Ta este singura desfătare a inimilor curate. Tu le umpli, fără ca să le saturi vreodată. Numai în Tine, Dumnezeule, este adevărata odihnă şi viaţă, pe care nimic nu le-ar putea tulbura.”

Augustin a mers apoi la Cartagina pentru a-şi continua studiile. Dar în acest oraş mare a întâmpinat ispite în faţa cărora n-a ştiut cum să se împotrivească. El credea că dacă va împlini poftele şi dorinţele inimii sale va găsi fericirea. Aceasta era o deşertăciune. „Inima mea”, spunea el, „mistuită după o foame lăuntrică (aceea a fericirii), căuta o hrană, dar nu Te căuta pe Tine, Doamne, singura hrană a inimilor; ea nu simţea nevoia după această hrană, ce nu se poate strica.”

În acelaşi timp, Augustin se ocupa serios cu studiile sale. Dar ce căuta el în ele? Să se umple de mândrie şi înfumurare. Avea ambiţia de a se distinge în exercitarea profesiei sale şi, fiind înzestrat cu mari talente, ţinea, ne spune el, primul rang în şcolile de retorică, lucru care îl umplea de mândrie.

Dumnezeu totuşi veghea asupra lui Augustin şi, lăsându-l să facă încercarea cu privire la ceea ce era în inima lui, l-a călăuzit puţin câte puţin spre adevăr şi mântuire. Dumnezeu întrebuinţează tot felul de mijloace pentru a duce la îndeplinire lucrarea Sa în suflete. El a făcut să cadă în mâinile lui Augustin o carte oarecare a lui Cicero, un mare orator roman, care a trăit în primul secol înainte de era creştină. Această carte era un îndemn la studiul filozofic. Filozofii aveau pretenţia că iubesc înţelepciunea şi că o caută. „Această carte,” spunea Augustin, „a început să-mi schimbe inima. Speranţele zadarnice ale veacului mă făceau să am numai dispreţ; m-am simţit îmbrăţişat cu o dragoste de necrezut pentru frumuseţea nemuritoare a înţelepciunii şi am făcut, o Dumnezeule, o mişcare pentru a mă ridica şi a mă întoarce la Tine.”

Dar ştim că nu este decât o singură înţelepciune adevărată – înţelepciunea după voia lui Dumnezeu – şi că este Cineva care este înţelepciunea veşnică, înţelepciunea lui Dumnezeu, adică Domnul Isus. De aceea, lumea şi filozofii, ca Cicero, care voiau prin priceperea şi judecata lor să găsească înţelepciunea, nu au găsit-o, şi nici Augustin nu putea să o găsească în felul acesta. Dar fără să-şi dea el seama, Dumnezeu îl trezea în felul acesta şi îl făcea să întrevadă ceva care preţuia cu mult mai mult decât plăcerile şi onorurile lumii. „Cât de mult, în acea clipă, o Dumnezeul meu,” spune el, „cât de mult ardea sufletul în mine să părăsesc lucrurile pământului pentru a zbura la Tine! Dar nu observam decât în mod încurcat ceea ce Tu lucrai în mine. Numai la Tine este înţelepciune, şi ceea ce oamenii numesc filozofie, adesea este un mijloc de înşelare. De aceea, Duhul Tău Sfânt mi-a dat această înştiinţare mântuitoare: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Cristos” (Coloseni 2:8). Augustin simţea că lipseşte ceva acestei ştiinţe care pretindea că îl duce la înţelepciune. Amintirea învăţăturilor evlavioase, primite în copilărie din gura mamei sale, nu i s-a şters din minte. Cartea lui Cicero ar fi putut de bună seamă să trezească în el o dorinţă arzătoare de a cunoaşte şi a avea înţelepciunea, dar nu împlinea această dorinţă. „Focul pe care îl aprindea în mine această carte era răcit de faptul că nici una dintre paginile ei nu pomenea despre Numele Domnului Isus Cristos, pentru că prin îndurarea Ta, o Dumnezeule, acel nume al Fiului Tău, Mântuitorul meu, intrase în inima mea din anii cei mai fragezi, îl supsesem, ca să zic aşa, împreună cu laptele; era săpat în mine cu litere ce nu se puteau şterge; de asemenea, oricât de frumos ar fi un discurs, oricâte adevăruri s-ar putea găsi în el, dacă nu se găsea în el acel nume sfânt, nu eram mulţumit.” Aşa că învăţăturile evlavioasei sale mame nu s-au pierdut. Cât de mult ar trebui să încurajeze acest lucru pe părinţi, de a-şi creşte copiii în învăţătura Domnului şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi! În felul acesta, Augustin a fost condus să citească Sfânta Scriptură. Dar întrucât nu o nevoie spirituală, ci intelectuală îl îndemna s-o citească, nu i-a plăcut; îl găsea tainic, iar prin simplitatea stilului său era aşa de deosebit de elocvenţa zadarnică a oamenilor. În adevăr „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie” (1 Corinteni 2:14). Augustin mărturiseşte că aşa era starea lui. El spune: „Mi se dă o carte, simplă la înfăţişare, dar care se înalţă apoi la cea mai mare măreţie. Nu eram în stare nici să-i cercetez adâncimea, nici să-mi încovoi duhul la această simplitate şi ochii îmi erau prea slabi pentru a pătrunde ceea ce era ascuns acolo. Acestea sunt totuşi lucrurile ascunse, pe care acest dumnezeiesc Cuvânt le descoperă celor smeriţi şi pruncilor; dar eu nu voiam să fiu nici smerit, nici prunc; umblam numai după o mândrie deşartă.”

Ce se întâmpla cu bietul Augustin care dorea înţelepciunea şi care dispreţuia singurul şi adevăratul izvor? Dumnezeu a îngăduit, pentru a-i înlătura mândria, ca el să se lase atras de secta manicheilor. Manes, întemeietorul ei, spunea că el este Duhul Sfânt, promis de Mântuitorul. El învăţa că sunt două principii veşnice în luptă unul cu altul unul, lumina, este principiul cel bun; celălalt este întunericul, principiul cel rău. Pentru manichei, Isus n-a fost om decât în închipuire şi n-a fost răstignit decât tot în închipuire. Ei erau împărţiţi în două clase, dintre care cea mai de sus era a celor perfecţi. Ei opreau căsătoria şi mâncarea cărnii. A doua clasă era cea a ascultătorilor. Ei credeau în trecerea sufletelor dintr-un trup în altul. Sufletele ascultătorilor treceau în trupul celor perfecţi; cele ale celorlalţi oameni, în animale sau în plante. Mai învăţau multe alte rătăciri, şi e de mirare că un om înţelept ca Augustin s-a lăsat prins de asemenea nebunii. Dar aceşti oameni, ca toţi rătăciţii, erau îndemânatici în a strecura puţin câte puţin rătăcirile lor, pe care le amestecau cu învăţături creştine. Aceasta a făcut pe Augustin să fie atras spre ei. „Pentru a cuceri sufletele,” spunea el, „ei se slujesc de Numele lui Dumnezeu, al Domnului Isus Cristos şi al Duhului Sfânt, Mângâietorul sufletului. Aveau neîncetat pe buze acest nume; pentru ei însă erau doar nişte cuvinte goale, inima le era goală de orice adevăr, deşi nu încetau să repete acest cuvânt: adevăr, adevăr!”

Augustin nu cunoştea ce este păcatul, crezându-l ceva nedespărţit de trupul nostru. „Eram convins,” spunea el, „că nu păcătuim noi, ci nu ştiu ce natură străină din noi. Mândria mea îşi găsea plăcere la gândul că în mine nu era nimic vinovat, iar când înfăptuiam ceva rău, în loc să recunosc că eu am păcătuit împotriva Ta, Dumnezeule, pentru a-Ţi cere iertare, eram mulţumit că pot să mă dezvinovăţesc pentru răul făptuit, arătând că nu eu sunt vinovatul. În felul acesta, eram un păcătos cu atât mai vinovat, cu cât mă credeam fără păcat.” Cu astfel de gânduri, nu-i de mirare că Augustin a continuat să ducă o viaţă de păcat şi în totul lumească, neîntrebuinţând talentele şi inteligenţa sa sclipitoare decât pentru a ocupa o poziţie înaltă în mijlocul oamenilor. Mama lui era întristată când îl vedea că se îndepărtează tot mai mult de adevăr. Ea nu înceta să se roage cu lacrimi pentru el. Un vis pe care l-a avut şi a cărui explicaţie era că într-o zi fiul ei va fi în aceeaşi situaţie ca şi ea, adică un creştin adevărat, i-a fost de mare mângâiere. Şi cum ea a stăruit într-o zi de un episcop evlavios ca să caute a-i aduce fiul la adevăr, acela îi răspunse: „Du-te, nu înceta să te rogi pentru el; fiul pentru care s-au vărsat atâtea lacrimi nu poate să piară.”

În adevăr, puţin câte puţin ochii lui Augustin s-au deschis. Dar abia după trecerea a încă nouă ani a ajuns el la cunoaşterea adevărului care mântuieşte. Mereu preocupat cu căutarea slavei omeneşti şi a aplauzelor din partea oamenilor, mereu dedat poftelor rele, era chinuit în cugetul lui, n-avea odihnă în suflet şi căuta ispăşirea păcatelor în nebunele practici superstiţioase ale manicheilor. Nu există pace departe de Domnul. „Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei valuri aruncă afară mâl. Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu.” Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune totodată: „Pace, pace celui de departe şi celui de aproape!” zice Domnul. „Da, Eu îl voi vindeca!” (Isaia 57:19-21).

Dumnezeu S-a îndurat de el şi l-a făcut să vadă rătăcirile manicheilor. Ceea ce a contribuit mai ales la aceasta, a fost vizita la Cartagina a unuia dintre episcopii lor, numit Faust, foarte renumit prin vorbirea sa frumoasă şi prin ştiinţa lui. „El înfăţişa rătăcirea într-un chip fermecător şi era astfel,” zice Augustin, „o adevărată cursă a Diavolului în care mulţi se lasă prinşi, pentru că sunt atraşi de frumuseţea şi blândeţea discursurilor sale.” Augustin sperase că un om aşa de învăţat va şti să împrăştie îndoielile ce-l cuprinseseră cu privire la învăţătura manicheilor, dar a observat repede că vorbele frumoase ale lui Faust ascundeau o adevărată necunoştinţă şi că nu erau în stare de a lămuri greutăţile care îi erau prezentate. El însuşi recunoştea acest lucru, de altfel. „Totodată”, spune Augustin, „marea râvnă pe care o aveam pentru această învăţătură a fost o mare rătăcire.” Şi apoi adaugă: „Tu, Dumnezeule, nu mă părăsisei şi mâna Ta mă călăuzea pe căi ascunse şi minunate.”

În acest timp, Augustin a hotărât să meargă să înveţe la Roma, unde credea că va găsi mai multe foloase în ce priveşte situaţia şi renumele. El era împins de interese curat omeneşti, „dar,” mai spune el, „erai Tu, Dumnezeul meu, speranţa şi partea mea de moştenire, care, pentru mântuirea sufletului meu, mă călăuzeai să schimb locul.” Mama sa, care dorea să-l ţină aproape de ea, s-a împotrivit acestei plecări, dar el s-a urcat în corabie fără voia ei şi a plecat la Roma. Augustin îşi recunoaşte greşeala făcută; dar Dumnezeu Se foloseşte chiar de lipsurile noastre, pentru a-Şi duce la îndeplinire planurile. Mama lui a fost cuprinsă de deznădeşte când l-a văzut plecând, dar ea nu ştia ce bucurii îi pregătea Dumnezeu prin această lipsă.

Abia ajuns la Roma, Augustin a căzut greu bolnav. „Eram pe patul morţii,” spunea el, „încărcat cu toate păcatele pe care le-am făcut împotriva Ta, Dumnezeule! Aceste păcate apăsau asupra mea, fără ca vreunul să-mi fi fost iertat datorită a ceea ce a făcut Domnul Cristos. Cum ar fi putut să mă răscumpere moartea Sa, pe care o socoteam o închipuire? Frigurile mă chinuiau şi mai tare; eram aproape să mor, şi să mor pentru vecie; pentru că unde m-aş fi dus, dacă nu în focul veşnic?” Să mori fără Cristos înseamnă a pieri pe vecie. Dar, mai spune Augustin, mama sa se rugase pentru el şi Dumnezeu îl făcuse sănătos, „pentru ca,” adaugă el, „să pot într-o zi primi de la Tine sănătatea sufletului, cu mult mai însemnată.”

El păstrase încă unele legături cu manicheii, când a fost chemat la Milan, la Ambrozie, pentru a-şi profesa arta. „Tu erai, Doamne,” spunea Augustin, „Cel care mă trimiteai la el în chip nevăzut, pentru ca, deschizându-mi ochii, el să mă conducă la Tine.” Ambrozie l-a primit cu o bunătate în totul părintească şi prin aceasta i-a câştigat inima. Augustin a ajuns un sârguitor ascultător al episcopului. Mai întâi a venit să-l asculte, pentru a vedea dacă vorbirea lui corespundea cu renumele de care se bucura, dar în curând, sub învăţătura lui Ambrozie, adevărul creştinismului a pătruns în mintea lui. El a părăsit pe manichei şi a luat hotărârea să ajungă catehumen în biserica creştină. Nu se convertise încă, dar Dumnezeu l-a făcut să părăsească rătăcirea – Îşi începuse lucrarea în el.

Mama sa a venit să-l întâlnească la Milan. Pe de o parte era fericită că vedea pe fiul său scăpat de rătăcirile grozave ale manicheilor, dar pe de altă parte, bucuria îi era slăbită văzându-l încă şovăind şi plin de îndoieli. „Ea nu încetase de a mă plânge, ca şi cum aş fi fost mort,” zicea el, „dar eram un mort pe care Tu voiai să-l înviezi, Doamne, pentru că Tu spuneai ca fiului văduvei: „Tinere, ridică-te, îţi spun” şi pe care Tu l-ai înapoiat mamei ce îl pierduse.” În adevăr, Dumnezeu lucra în sufletul lui prin mijlocirea învăţăturilor lui Ambrozie. El pricepea din ce în ce curăţia şi frumuseţea învăţăturii creştine. Dar el ar fi vrut să înţeleagă totul înainte de a crede, în timp ce ar trebui să credem mai întâi ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, şi aceasta pentru că spune El, şi apoi vom înţelege. Dumnezeu l-a călăuzit în sfârşit să recunoască întreaga autoritate a Scripturii. „Am recunoscut,” spunea el, „că în ce ne priveşte, noi suntem prea slabi pentru a găsi adevărul numai prin ajutorul inteligenţei noastre, şi fără ajutorul cărţilor dumnezeieşti;” şi de atunci, ceea ce nu înţelegea, punea pe seama adâncimii gândirii divine, care întrece cu mult puterea de pricepere a minţii noastre.

Dar, tot înaintând pas cu pas spre adevăr, mai avea ceva în cale care nu-l lăsa să înţeleagă. Rămăsese încă alipit de lume şi de lucrurile lumii, căutând bogăţii şi onoruri, „slujind astfel diferitelor pofte” şi, ca urmare, având inima împărţită, nu era fericit. Când se arăta gata să se ocupe numai de marea chestiune a mântuirii şi îşi zicea: „Pentru ce tot întârzii eu şi nu las odată la o parte plăcerile veacului acestuia, pentru a căuta numai pe Dumnezeu şi viaţa preafericită?”, când îşi lua vorba înapoi: „mai aşteaptă puţin, suflete; lumea îşi are încă plăcerile şi farmecul ei.” Credea că poate să facă o unire între lume şi slujirea faţă de Dumnezeu. În felul acesta, sufletul îi era aruncat de colo până colo şi, nefiind hotărât, nu-şi găsea pacea. Domnul a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.”

Pe de altă parte, el nu putea să afle calea pentru a ajunge la o adevărată cunoaştere şi bucurie a lui Dumnezeu, pentru că, spunea el, nu cunoştea pe Isus Cristos „ca Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Om şi Dumnezeu în acelaşi timp, înălţat mai presus de toate lucrurile şi binecuvântat în veci,” El, care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi fără care nimeni nu vine la Tatăl. Augustin nu socotea pe Isus decât ca un om cu o înţelepciune uimitoare, cu care nici un om nu se putea asemăna, căruia îi dăduse Dumnezeu această mare autoritate de care S-a bucurat în lume, pentru a ne călăuzi, prin exemplul Său de dispreţ faţă de lucrurile vremelnice, la stăpânirea fericirii veşnice. „Nu înţelegeam nicidecum,” spunea el, „ce înseamnă aceste vorbe: „Cuvântul S-a făcut trup”.

Cu toate acestea, citind din ce în ce mai mult Scriptura, se făcea lumină în sufletul său. În acelaşi timp, fiindcă nu o rupsese cu păcatul, era grozav de tulburat. În neliniştea lui, s-a dus să caute pe un bătrân evlavios, care i-a povestit despre întoarcerea la Dumnezeu a unui distins profesor de elocvenţă, numit Victoriu. Acesta rămăsese păgân până la bătrâneţe, dar, citind Sfânta Scriptură, a fost adus la Cristos, pe care nu s-a ruşinat de a-L mărturisi de atunci înainte în public. Augustin s-a simţit înflăcărat de o arzătoare dorinţă să imite pe Victoriu. Strâns însă de legăturile păcatului, deşi avea o voinţă nouă de a părăsi totul ca să slujească lui Dumnezeu, se simţea reţinut ca un prizonier, făcând experienţa despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în Romani 7:22-24: „După omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.” Şi Augustin striga: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?”

Pe când era în această stare, a venit până la el un om nobil, care se numea Pontiţian. Augustin era cu Alip, un prieten intim şi credincios. Iată cum istoriseşte începutul acestei întrevederi, care a avut pentru el o urmare aşa de însemnată: „Am căutat timpul potrivit pentru a sta de vorbă mai în linişte. Pontiţian, zărind o carte pe masă, a luat-o, a deschis-o şi s-a mirat când a văzut că erau epistolele apostolului Pavel. El a crezut că pune mâna pe vreuna din cărţile privitoare la ocupaţia mea. Privindu-mă cu un surâs de încuviinţare, mi-a mărturisit cât de plăcut a fost suprins când a găsit în faţa mea o astfel de carte; aceasta fiindcă era creştin, „ba chiar dintre aceia care îţi slujesc cu credincioşie, Dumnezeule!” După ce Augustin i-a spus că acesta era principalul obiect al meditaţiilor sale, Pontiţian a început să istorisească viaţa lui Anton şi întoarcerea la Dumnezeu a doi ofiţeri ai împăratului, care au părăsit totul pentru a sluji Domnului. Această istorisire a făcut asupra lui Augustin o adâncă impresie. În măsura în care Pontiţian vorbea, el vedea cum se depăna pe dinaintea ochilor lunga sa viaţă de păcat. „Tu mă sileai, Dumnezeule, să mă întorc pentru a mă privi mai îndeaproape,” zicea el, „şi, fără voia mea, Tu mă aşezai în faţa propriilor mei ochi, ca să văd până la ce punct eram ticălos, nemernic, stricat, de ce noroi şi plăgi groaznice eram acoperit (Isaia 1:6; Psalmul 38:1-8). Vedeam aceasta şi îmi era groază (Iov 42:6). Tu nu încetai de a-mi pune în faţă trecutul meu, pentru ca văzându-mi nelegiuirea, să o pot recunoaşte şi urî… Admiram pe creştinii care au venit la Tine pentru a fi vindecaţi, şi comparaţia pe care o făceam cu mine însumi mă făcea vrednic de ură în ochii mei. Vedeam cu durere cum s-au scurs atâţia ani, în timpul cărora întârziasem de a părăsi plăcerile păcatului şi bunurile pământeşti, pentru a mă gândi să dobândesc bunul cel mai de preţ, a cărui stăpânire preţuieşte mai mult decât toate comorile, toate coroanele, toate plăcerile pământului.” Acest lucru aşa de însemnat despre care ne vorbeşte Augustin este cunoaşterea şi bucuria mântuirii, care se găseşte în Isus, şi în virtutea căruia ne apropiem de Dumnezeu şi suntem fericiţi aproape de El. Vedem convingerea adâncă de păcat de care era stăpânit Augustin, şi cât de amar s-a căit că a amânat atât de mult timp de a înţelege ceea ce dă singura şi adevărata fericire.

După plecarea lui Pontiţian, o luptă grozavă s-a dat în inima lui Augustin. Pe de o parte, lumea şi păcatul voiau să-l reţină; pe de altă parte, firea cea nouă din el le ura şi îl atrăgea spre bine şi supunere faţă de Dumnezeu. În frământarea gândurilor şi neliniştea sufletului său, s-a dus într-o grădină, vecină cu casa în care locuia. Acolo, aruncându-se cu faţa la pământ sub un smochin, vărsă multe lacrimi. El se ruga stăruitor, zicând: „Sufletul mi-e foarte tulburat… şi Tu, Doamne, până când?… Până când, Doamne, Te vei mânia fără încetare?… Nu-Ţi mai aduce aminte împotriva noastră de nelegiuirile strămoşilor noştri” (Psalmul 6:3; 79:5,8). În întristarea inimii se ruga în felul acesta, când dintr-o casă vecină auzi ca o voce de copil spunând de mai multe ori: „Ia şi citeşte, ia şi citeşte.” S-a sculat şi a luat aceste cuvinte ca o poruncă cerească de a deschide Scriptura şi a citi textul pe care i s-ar opri ochii mai întâi; s-a întors în locul unde fusese cu prietenul său. A deschis cartea epistolelor lui Pavel şi s-a oprit asupra acestui text: „Să umblăm frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în certuri şi în invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi nu purtaţi grijă de carne, ca să nu-i treziţi poftele” (Romani 13:13,14).

„Abia am terminat de citit aceste cuvinte,” spune Augustin, „că se şi răspândi în inima mea o lumină care mi-a dat pacea; chiar în clipa aceea s-a risipit întunericul, în care îndoiala mă ţinea înfăşurat.” El a luat pe Cristos ca Mântuitor al sufletului său, Acela care l-a eliberat de legea păcatului şi a morţii (Romani 8:2).

Astfel a fost întoarcerea la Dumnezeu a lui Augustin. El s-a dus să spună vestea cea bună şi mamei sale, a cărei inimă a fost plină de bucurie. Fiul pierdut a fost găsit, cel care era mort se reîntorsese la viaţă. Aşa este harul dumnezeiesc.

După întoarcerea sa la Dumnezeu, Augustin a renunţat la poziţia pe care o ocupa şi la foloasele pe care le sperase. Această poziţie l-ar fi reţinut în lume şi el înţelegea că trebuia să se despartă de ea, pentru a fi în totul pentru Dumnezeu. S-a retras la ţară împreună cu câţiva prieteni şi a primit botezul odată cu fiul său Adeodat şi prietenul său Alip. S-a hotărât apoi împreună cu prietenii şi mama sa să se întoarcă în Africa; dar când au ajuns la Ostia, portul Romei, Monica a murit. Cu puţine zile înainte de moarte, după o stare de vorbă ce a avut-o cu Augustin cu privire la viaţa veşnică şi fericită care este moştenirea celor sfinţi, ea a zis: „În ce mă priveşte, fiul meu, nu mai este nimic în această viaţă care să-mi mai facă plăcere. Ce o să mai fac de aici înainte? Un singur lucru mă mai ţinea: să te văd pe tine creştin, înainte de a pleca din lumea asta. Dumnezeu mi-a dat ce doream; ce aş mai putea face?”

Ea a cerut să fie înmormântată acolo unde va muri. Altă dată îşi arătase dorinţa de a fi înmormântată lângă soţul ei, în Africa, unde îşi alesese şi îşi pregătise propriul mormânt; dar Dumnezeu îi dezlipise inima de tot ce era pământesc, în aşa fel că, atunci când a fost întrebată de prieteni dacă nu simte un fel de greutate la gândul că are să fie înmormântată într-o ţară aşa de depărtată de a sa, ea a răspuns: „Niciodată nu eşti departe de Dumnezeu, şi n-am să mă tem că la sfârşitul veacului are să fie vreo greutate de a fi recunoscută unde mă aflu, pentru a fi înviată.” Astfel, spune Augustin, a fost despărţit de trupul său acest suflet sfânt şi evlavios, când era în vârstă de cincizeci şi patru de ani. Durerea lui Augustin a fost mare, dar şi-a găsit mângâiere în Dumnezeu.

Augustin a învăţat să cunoască harul desăvârşit al lui Dumnezeu, care îl urmărise prin toate rătăcirile sale şi-l adusese în sfârşit la limanul mântuirii. El învăţase, după o lungă şi dureroasă experienţă, ce este omul, ce pofte se ascund în inima sa şi de ce păcate îi este plină viaţa atât timp cât nu cunoaşte pe Dumnezeu. Îşi dăduse seama de totala sa neputinţă pentru a o rupe cu păcatul şi văzuse bine că nimc în lume nu poate face fericit şi nu poate umple golul inimii. Acum ştia că numai Cristos mântuieşte şi dezrobeşte de jugul păcatului şi că numai în Dumnezeu, prin Domnul Cristos, se poate gusta adevărata fericire. Pătruns de acest adevăr, el striga, îndreptându-se spre Dumnezeu: „Cât am întârziat să Te iubesc, o, frumuseţe atât de veche şi totdeauna nouă, cât am întârziat să Te iubesc! Tu m-ai chemat şi urechile mele s-au deschis la glasul Tău; Tu ai trimis razele luminii Tale şi ochii mei orbiri au devenit clarvăzători. Iar acum suspin numai după Tine.”

Să mai amintim câteva cuvinte care ne fac să vedem pe ce temelie se sprijineau credinţa şi nădejdea lui Augustin: „Cât de mult ne-ai iubit Tu, Tată nespus de bun, care n-ai cruţat nici chiar pe singurul Tău Fiu, ci L-ai dat la moarte pentru noi, păcătoşi ce suntem! Cât de mult ne-ai iubit, întrucât Cel care n-a „socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, a luat un chip de rob, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6-8); El, care putea să-Şi dea viaţa şi s-o ia; El, care pentru noi Ţi-a fost adus ca jertfă şi care a fost învingător, care S-a făcut jertfă şi care este Mare Preot; El, care, din robi cum eram, ne-a făcut copii ai Tăi! Se cuvine deci ca eu să am această încredere neclintită în El şi ca Tu să vindeci toate lipsurile sufletului meu, prin Acela care S-a aşezat la dreapta Ta şi mijloceşte necurmat pentru noi… Eram îngrozit la vederea păcatelor mele şi împovărat sub greutatea ticăloşiilor mele, şi m-ai înviorat prin acest cuvânt: „Cristos a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:15).

După ce Monica a fost înmormântată, Augustin s-a întors în Africa. Acolo, vânzându-şi lucrurile în folosul săracilor, a rămas câtva timp aproape de Tagaste cu câţiva prieteni, trăind în singurătate şi stăruind în rugăciune, post şi gândire adâncă. Cam la patru ani după întoarcerea sa la Dumnezeu – era în vârstă de 37 ani – a fost hirotonit preot, cu toată împotrivirea lui; şi după patru ani a fost ales ca episcop al oraşului Hipona în locul lui Valeriu. A continuat să ducă o viaţă aspră; se ocupa cu tinerii creştini pe care îi pregătea pentru lucrarea lui Dumnezeu, scria lucrări pentru învăţătura şi apărarea credinţei; predica fără oboseală şi potrivit cu nevoile momentului. În felul acesta a fost instrumentul prin care s-au făcut o mulţime de întoarceri la Dumnezeu. A trăit până la vârsta de 76 de ani. Cu puţin înainte de moartea sa, vandalii, un neam barbar, au năvălit în nordul Africii şi au înconjurat Hipona, dar Augustin şi-a dat sfârşitul înainte de cucerirea oraşului.

Augustin a scris un foarte mare număr de lucrări, dintre care mai cunoscute sunt două: „Mărturisirile”, care istorisesc întoarcerea sa la Dumnezeu şi din care am amintit câteva pasaje, şi „Cetatea lui Dumnezeu”, mare lucrare împotriva păgânismului, unde arată Biserica lui Dumnezeu supravieţuind căderii şi sfârşitului imperiului roman. „Sunt două cetăţi,” spunea el, „una a lui Dumnezeu şi alta a oamenilor, una a cerului şi cealaltă a pământului. Una e alcătuită din cei care trăiesc după firea lor păcătoasă, cealaltă din cei care trăiesc după Duhul. Două feluri de dragoste alcătuiesc cele două cetăţi: dragostea de sine însuşi până la dispreţul faţă de Dumnezeu deosebeşte cetatea pământească; dragostea de Dumnezeu până la dispreţul faţă de sine însuşi arată însuşirea cetăţii cereşti. Cain, cetăţean al cetăţii pământeşti, a zidit o cetate; Abel n-a zidit nimic – el era cetăţean al cetăţii cerului şi străin pe pământ. Au venit scrisori din această cetate sfântă, de unde suntem izgoniţi pentru un moment; aceste scrisori sunt Sfintele Scripturi. Împăratul cetăţii cereşti S-a coborât în persoană pe pământ pentru a fi calea şi călăuza noastră. Binele desăvârşit este viaţa veşnică şi nu-i din lumea aceasta; răul desăvârşit este moartea veşnică sau despărţirea de Dumnezeu. Faptul că cineva are momente de fericire nu este decât o falsă fericire: cel drept trăieşte prin credinţă. Când cele două cetăţi vor ajunge la sfârşitul lor, va fi pentru cei păcătoşi un chin veşnic, iar pentru cei drepţi o fericire fără sfârşit. În cetatea cerească ne vom bucura de acel Sabat, de acea zi lungă ce n-are seară, unde ne vom odihni în Dumnezeu.”

Iată pe scurt ce învăţa Augustin în această carte însemnată. Era pe timpul când Roma a fost luată de barbari şi când imperiul a fost răsturnat de aceştia. În acel timp de strâmtorare, Augustin îşi îndrepta privirile spre lucrurile cereşti şi neschimbătoare.

Augustin, prin cuvântul şi scrierile sale a apărat adevărata credinţă contra arienilor, manicheilor şi mai ales contra pelagienilor. Acest nume s-a dat celor care urmau învăţăturile unui oarecare călugăr breton, numit Pelagius. Pelagius, împreună cu prietenul şi ucenicul său Celestius, tăgăduia starea de cădere şi de stricăciune a omului. El spunea că păcatul lui Adam n-a avut urmare decât asupra lui însuşi, iar urmaşii lui n-au luat parte la păcat. După părerea lui, copiii se nasc în aceeaşi stare în care a fost Adam înainte de a păcătui. El învăţa deci că în om sunt înclinaţii bune, pe care omul le poate dezvolta prin tăria care este în el, şi în felul acesta poate sa ajungă la sfinţenie. Prin urmare, el dădea faptelor o importanţă care micşora sau chiar îndepărta harul lui Dumnezeu. Harul nu era decât un ajutor pe care Dumnezeu îl acorda celui care se hotăra pentru bine. Omul, după spusa pelagienilor, este capabil să aleagă prin propria sa voinţă între rău şi bine, şi de a împlini binele în aşa fel ca să poată fi primit de Dumnezeu. Există în el o înclinare spre păcat. Dacă omul ascultă, este ajutat de harul lui Dumnezeu să asculte mai bine. Şi dacă se întâmplă să cadă, păcatele îi sunt iertate prin ce a făcut Cristos.

Se poate uşor vedea cât de potrivnice sunt învăţăturilor Cuvântului Sfânt, ideile lui Pelagius. Să citim ce ni se spune de la început: „Lui Adam i s-a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set” (Geneza 5:3). Adam era păcătos; Set, fiul său, şi urmaşii lui Set nu puteau fi altfel. Apoi Scriptura spune: „Gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui” (Geneza 8:21; 6:5). Iar David zice: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmul 51:5). Cum s-ar putea deci spune despre copii că se nasc în nevinovăţie? Apoi apostolul Pavel ne spune: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea” (Romani 7:18) şi în Efeseni 2:3 este descris ce anume este în noi, în loc de bine: „Noi toţi, am trăit în poftele firii noastre păcătoase, făcând lucrurile voite şi gândite de firea păcătoasă.” Iată starea noastră firească. Suntem deci prea departe de a avea în noi sămânţa binelui. Şi avem vreo putere pentru a înfăptui binele? Nu, „noi eram încă fără putere” (Romani 5:6). Şi chiar dacă am vrea să facem binele, ne găsim incapabili în faţa răului care ne stăpâneşte (Romani 7:18,19,21). „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Efeseni 2:1). Nu este aceasta cea mai puternică exprimare despre incapacitatea omului? Un mort nu poate face nimic. Dar numai păcatul făptuit este un rău? Nu; pofta, dorinţa rea, care dă naştere păcatului, ea însăşi este un păcat, chiar când nu se învoieşte cu el (Romani 7:7, Iacov 1:14-15).

Astfel toţi oamenii sunt pierduţi, corupţi, fără putere de a ieşi din stricăciune; şi nu de ajutor avem trebuinţă, ci de un Mântuitor, de o mântuire deplină. Şi cum nu putem face nimic, nici să avem vreun merit, trebuie ca această mântuire să fie dată prin harul de bunăvoie şi desăvârşit al lui Dumnezeu. Şi, binecuvântat să fie El, harul lui Dumnezeu, aducător de mântuire tuturor oamenilor, s-a arătat în Persoana Domnului Isus (Tit 2:11). Apostolul ne spune şi Scriptura repetă pretutindeni: „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). Dar nu trebuie să facem fapte bune? Da, desigur, dar nu pentru mântuire. Ele sunt rodul harului în inima noastră. Nici una din faptele dinainte de a fi primit pe Domnul Cristos ca Mântuitor al nostru nu este ţinută în seamă înaintea lui Dumnezeu. Crezând însă în El, primim o viaţă nouă, harul dă naştere în noi la o fire nouă care iubeşte pe Dumnezeu şi găseşte plăcere în a-I face voia; şi harul însuşi, prin Duhul Sfânt, ne dă putere de a face fapte care să placă lui Dumnezeu (Efeseni 2:10). Astfel, harul lui Dumnezeu este totul şi face totul, iar noi suntem obiectele lui fericite. Fericită experimentare a puterii desăvârşite a harului de a mântui şi a da putere!

Augustin, care îşi dădea seama ce însemna păcatul încă din copilărie, care gemea sub jugul lui şi care îşi simţise incapacitatea de a birui patimile şi poftele rele care îl stăpâneau, Augustin care văzuse că numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată de sub robia legii, a păcatului şi a morţii (Romani 8:2), era vasul ales şi pregătit în chip minunat de Dumnezeu pentru a lupta împotriva rătăcirii grozave a pelagienilor.

Augustin a fost astfel marele apărător al harului, care mântuieşte pe păcătos fără fapte, care îl naşte la o nouă viaţă, care îl face în stare să aibă fapte care să placă lui Dumnezeu. Scrierile lui au fost, multe veacuri mai târziu, de o mare binecuvântare pentru Luther, acest om însemnat pe care Dumnezeu l-a ales ca să facă să strălucească din nou lumina Cuvântului Său şi marele adevăr al mântuirii prin har, numai prin lucrarea lui Cristos. În perioada dintre Augustin şi Luther, Biserica a fost acoperită tot mai mult de întuneric, deşi Dumnezeu Şi-a avut totdeauna martori ai harului Său.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/augustin/

AMBROZIE EPISCOP DE MILAN 374-397 BISERICA SAU ADUNAREA Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

download

AMBROZIE EPISCOP DE MILAN 374-397

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Biserica ajungea din ce în ce mai mult un mare corp de mărturisitori cu gura, dar de unde lipsea viaţa care era înlocuită cu forme religioase. Era asemenea unei case mari, plină cu vase de ruşine şi unui arbore mare, care îşi întindea până departe ramurile şi avea o înfăţişare frumoasă, dar care adăpostea tot felul de lucruri rele (2 Timotei 2:20; Matei 13:31-32).

În timpul acela, adică în ultima jumătate a secolului al patrulea şi la începutul celui de al cincilea, împăraţii din Orient şi din Occident mărturiseau creştinismul. Aveau ei cu adevărat viaţa din Dumnezeu, care vine din credinţa inimii şi fără de care cineva nu poate fi decât creştin cu numele? Numai Dumnezeu poate şti. Persecuţiile şi cruzimile la care s-au dedat unii dintre ei, ne fac să ne îndoim de acest lucru. Totodată, mai ales în Orient, dădeau dovadă de o decădere în obiceiuri şi de lux, ce nu se potriveau deloc cu lepădarea de sine şi de lume, care trebuie să fie trăsăturile adevăratului creştin.

Ei se socoteau capii bisericii, pe care o ocroteau şi în felul acesta se amestecau să ia hotărâri în discuţiile teologice, care se înmulţeau din ce în ce. Aici, unul sprijinea credinţa ortodoxă a sinodului din Niceea şi prigonea pe arieni; apoi alt împărat, curând timp după aceea, câştigat pentru învăţătura lui Arius, pornea persecuţia împotriva ortodocşilor.

Pe de altă parte, dacă privim de aproape clerul, şi îndeosebi acei membri care aveau poziţia de episcopi în oraşele mari, autoritatea şi mai ales ambiţia lor creşteau. Ei ajungeau din ce în ce mai mult stăpînitorii turmelor, împotriva învăţăturii apostolului Petru (1 Petru 5:1-4), şi ţineau ca autoritatea lor să întreacă pe cea a regilor. Iar dacă ţinem seama de ceea ce ne spun unii scriitori atât păgîni cât şi creştini, mulţi membri ai clerului duceau şi ei o viaţă ce nu se potrivea deloc cu învăţătura Cuvîntului lui Dumnezeu, umblând după bogăţii şi împlinirea poftelor firii păcătoase. Dacă cei care conduceau dădeau astfel de exemple, cum trebuie să fi fost enoriaşii?

E adevărat că împăraţii au căutat să facă să dispară în totul din imperiul lor urmele de idolatrie. Dar ce mijloace au întrebuinţat pentru aceasta? Violenţa şi persecuţia, nimicind templele şi silind popoare întregi să primească botezul. În unele ţinuturi, chiar episcopii încurajau sau îndemnau să chinuiască, ba chiar să omoare, pe păgânii care refuzau de a primi creştinismul sau mai exact de a fi botezaţi.

Un astfel de exemplu a fost în oraşul Alexandria, unde o fată tânără, cu numele Hipatia, care era învăţătoare la şcoala acestui oraş, a fost prinsă şi târâtă de poporul creştin într-o biserică şi a fost măcelărită în modul cel mai sălbatic. Episcopul a lăsat să se facă acest omor fără a-i opri, cum s-ar fi cuvenit. Inima firească rămâne mereu aceeaşi. Dacă nu este cu adevărat însufleţită cu viaţa din Dumnezeu, este în stare să făptuiască cele mai grozave păcate, chiar în numele religiei.

Acum putem să întrebăm: Unde era atunci viaţa din Dumnezeu? Nu erau într-adevăr suflete pentru Domnul şi în această tristă stare de lucruri? Ba da; putem fi siguri că Dumnezeu Şi-a avut aleşii Săi, ca întotdeauna, chiar în zilele cele mai întunecoase. De bună seamă că erau suflete despre care istoria nu ne-a lăsat nimic scris, dar pe care le cunoştea Dumnezeu şi care iubeau pe Isus, în mijlocul unei mari nestiinţe. Este ca şi cu cei 7000 bărbaţi de pe timpul lui Ilie (1 Împăraţi 19:18).

Vom transcrie aici câteva rânduri despre acest subiect. „Noul Testament ne învaţă că n-a fost niciodată şi nici nu va putea să fie decât o singură Biserică a lui Dumnezeu. Oricare ar fi numele date de oameni diferitelor secte sau partide, nu poate să existe decât o singură Biserică, care se numeşte trupul lui Cristos şi casa Dumnezeului Celui viu (Coloseni 1:18; Efeseni 1:22; 4:4; 1 Timotei 3:15).

„Această singură adevărată Biserică este, era şi va fi totdeauna alcătuită din aceia – şi numai din aceia – care, crezând în Domnul Isus şi primind iertarea păcatelor şi viaţa veşnică, au ajuns astfel pietre vii în clădirea singurului templu şi mădulare vii numai ale Domnului Cristos, uniţi cu El prin Duhul Sfânt trimis din cer (1 Petru 2:4-7; 1 Corinteni 12:12-13; Efeseni 1:13; 2:20-22).

„Dacă dorim deci să descriem istoria acestei Biserici în mijlocul încurcăturii şi rătăcirilor din veacurile trecute, nu trebuie să urmăm numai firul istoric al acestui lucru din afară, care se numeşte Biserica.

„De fapt istoria Bisericii adevărate şi vie n-a fost şi nu poate fi scrisă în întregul ei. După cum nu s-ar fi putut scrie istoria celor care, în Israel, nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal, tot astfel n-am putea urma tot cursul acestui râu de apă vie – harul lucrând în credincioşi, mădulare ale adevăratei Biserici – care a curs prin locuri ascunse, necunoscute de oameni.

„Dar acum ca şi atunci, într-o sectă sau în alta, se face un luminiş, apa curată iese la iveală şi ne arată existenţa necurmată a acestui râu de har şi de viaţă. Şi vedem atunci, împrejurul acestor ţinuturi, cum locurile uscate se acoperă cu verdeaţă şi ajung roditoare, arătându-şi chiar roadele. Ici şi colo se culeg cuvinte şi cântece, dând pe faţă suflete care au trecut din moarte la viaţă şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu.”

Ne-ar plăcea să ştim câte ceva despre viaţa celor care trăiau atunci pentru Cristos, despărţiţi de o lume rea. Cunoaştem foarte puţin în această privinţă, însă ni s-a păstrat viaţa câtorva oameni care au ocupat un loc însemnat în Biserică, şi vedem în ei nişte credincioşi adevăraţi, deşi adesea aveau idei greşite. Luptau cu străşnicie împotriva răului moral ce năvălea în Biserică, şi fără îndoială viaţa lor a avut influenţă asupra multora care erau daţi în seama lor. Putem să credem că, chiar printre împăraţii romani, erau unii care aveau o adevărată teamă de Dumnezeu.

Ambrozie, episcopul de Milan, a fost unul dintre aceşti credincioşi slujitori ai lui Dumnezeu, în mijlocul clerului. S-a născut la Trivi din părinţi romani în anul 340. Tatăl său, care era guvernator peste gali, a vrut să-l facă avocat. Venind la Roma, el s-a distins prin talentul său şi în 370 a fost numit guvernator al provinciei Liguria, în Italia de Nord. În acest timp al vieţii sale, Ambrozie nu era decât catehumen şi deci nu fusese încă botezat. Cum toate ne arată la el un om serios, avem tot dreptul să credem că n-a fost un lucru uşor ca el să ia acest loc de catehumen şi că s-a întrebat serios cu privire la adevărurile creştinismului. Se aseamănă cu acel demnitar roman de pe vremea lui Pavel, „un om înţelept” care dorea să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi care „a rămas uimit de învăţătura Domnului” (a se vedea Faptele Apostolilor 13:6-12).

Dar ar putea întreba cineva, pentru ce n-a fost botezat Ambrozie, dacă a crezut în Domnul Isus? Trebuie să ne amintim că Biserica se depărtase mult de la simplitatea Scripturii. Se cerea de la catehumeni o lungă instruire care ţinea cel puţin trei ani înainte de a putea primi botezul, în timp ce în Faptele Apostolilor vedem că cei care au crezut, au fost botezaţi îndată (Faptele Apostolilor 2:41; 8:12,36-38; 16:31-33). Pe lângă aceasta, se răspândise învăţătura greşită că botezul cu apă şterge păcatele şi naşte din nou, aşa că mulţi catehumeni nu se botezau decât pe patul de moarte, pentru a fi siguri că merg în cer. Se dăduse uitării că tot ceea ce cere Evanghelia este ca cineva să creadă în Domnul Isus şi atunci este mântuit pentru veşnicie. Botezul cu apă este doar semnul din afară că cineva a intrat în casa lui Dumnezeu; dar nu mântuieşte; trebuie credinţa din inimă (Romani 10:9-10).

În timp ce Ambrozie era guvernator al Liguriei şi îşi avea reşedinţa la Milan, a murit episcopul acestui oraş şi trebuia să fie ales un urmaş. Această alegere o făcea mulţimea în Biserică, practică pe care nu o vedem în Noul Testament. Cearta între arieni şi ortodocşi, adică cei care susţineau veşnica dumnezeire a Fiului, se continua cu patimă. Fără îndoială, aceştia aveau motiv să menţină adevărul pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl spune aşa de clar şi care este atât de însemnat, pentru că fără el n-ar fi ispăşire de păcate. Însă un mare număr de ortodocşi aduceau în discuţiile lor un duh lumesc şi furios, lucru pe care îl făceau şi arienii. Aceste lupte între cele două partide, care se transformau câteodată în lupte sângeroase, aveau loc adesea cu ocazia numirilor de episcopi, fiecare partidă voind să fie ales candidatul său. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Milan.

Ca guvernator, Ambrozie era de faţă pentru a nu îngădui ca lupta să se transforme în violenţă. A reuşit acest lucru, fără însă a putea să aducă înţelegere. În timp ce îndemna mulţimea să ajungă la înţelegere, s-a auzit deodată o voce de copil stigând: „Ambrozie să fie episcop!” Atât de mare era cinstea de care se bucura din cauza însuşirilor sale, încât toţi au început să-l roage a primi această sarcină. Dar el, înspăimântat de mărimea şi însemnătatea acestei sarcini, n-a vrut s-o primească. Poporul îl ruga stăruitor, iar Ambrozie, pentru a scăpa de stăruinţele lor, a fugit în timpul nopţii. Se povesteşte însă că rătăcind drumul, s-a pomenit a doua zi dimineaţa în faţa oraşului Milan. A crezut că vede în aceasta o călăuzire dumnezeiască şi astfel Ambrozie a primit să fie episcop. Dar cum să-l sfinţească? El nu era nici măcar botezat şi prin urmare, în exterior cel puţin, nu era creştin. Aşadar a fost mai întâi botezat, apoi fiindcă nu putea să fie episcop fără să fi fost preot, nici preot fără a fi diacon şi sub-diacon, au căutat să-l treacă repede prin aceste diferite grade şi, după ce au trecut opt zile, a fost statornicit episcop de Milan.

Nu pare acest lucru ciudat? Unde vedem asemenea lucruri în Scriptură? Pavel scria lui Timotei cu privire la episcop sau supraveghetor: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând” (1 Timotei 3:6). Şi în cazul lui Ambrozie, nici nu era vorba de întoarcere la Dumnezeu!

Oricum, Ambrozie şi-a luat în serios sarcina pe care a primit-o şi care cerea multă înţelepciune şi tărie sufletească. Cu toate lucrurile pe care Scriptura nu le încuviinţează, dar pe care el a crezut de cuviinţă să le facă, se poate spune că, în starea în care se afla societatea în timpul acela, Dumnezeu S-a servit de el pentru a face bine, pentru că el era un om drept şi nu se învoia cu răul.

Ajuns episcop, şi crezând astfel că îşi poate îndeplini mai bine sarcina, şi-a împărţit toţi banii la săraci, iar proprietăţile le-a dat bisericii. A păstrat însă veniturile averii pentru sora sa şi a încredinţat administrarea lor fratelui său. Să-l urmărim în activitatea sa. Toată ziua era copleşit de mii de griji: judeca afacerile unei grupări de creştini, supraveghea spitalele, se îngrijea de săraci şi primea pe toată lumea cu blândeţe. Trebuia în acelaşi timp să citească, să mediteze şi să studieze Scriptura, pentru că trebuia să dea învăţătură catehumenilor şi creştinilor. În toate duminicile, şi uneori mai multe zile la rând, predica în catedrala din Milan. Adesea trebuia să se ocupe de afaceri publice şi să scrie mai multe lucrări. Tot timpul era ocupat. Dragostea creştină era nesecată. Pentru a răscumpăra pe creştinii pe care barbarii îi făcuseră prizonieri, s-a lipsit de strictul necesar şi şi-a dat toată silinţa să procure bani cu care să poată elibera un număr cât mai mare.

De asemenea s-a arătat foarte hotărât pentru a păstra credinţa despre dumnezeirea Mântuitorului. Împărăteasa din Apus, Iustina, care era ariană, voia să-l silească să dea arienilor o biserică aproape de Milan. Ambrozie a refuzat acest lucru, spunând: „Luaţi-mi ceea ce am, aruncaţi-mă în închisoare sau omorâţi-mă, dar lucrurile lui Dumnezeu nu sunt supuse puterii împărăteşti”. Odată au fost trimişi nişte soldaţi să-l ducă la închisoare; el a fugit în catedrală şi, împreună cu mulţimea de creştini strânşi în jurul lui, a petrecut noaptea cântând cântecele frumoase ce le alcătuise el. Soldaţii n-au îndrăznit să-l ia de acolo. Această statornicie pentru a apăra gloria Domnului Isus, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, a rămas o caracteristică a lui Ambrozie de-a lungul anilor.

Înainte de a vorbi despre alte fapte care ne fac să-l cunoaştem pe Ambrozie, firea şi influenţa lui, să spunem câteva cuvinte despre împăratul din Răsărit, Teodosie, al cărui prieten statornic a fost, deşi a trebuit să i se împotrivească de mai multe ori. Teodosie s-a născut în Spania în anul 346 şi a fost luat ca asociat la imperiu în 379, de către Graţian, fiul împărătesei Iustina, de care am vorbit mai sus. Mai târziu, Teodosie a ajuns împărat. În acest timp imperiul roman, a patra împărăţie despre care ne vorbeşte Daniel (2:40-43; 7:7-8,19-26), era ameninţat din toate părţile de barbari. Teodosie, care era un general viteaz şi priceput, a ştiut să-i ţină în frâu, atât prin arme, cât şi prin înţelepciunea şi dărnicia sa. Înăuntrul imperiului, păgânismul nu-şi pierduse încă toată puterea şi căuta să scoată capul.

Symmachus, prefect al Romei şi orator vestit, a ţinut un discurs convingător pentru apărarea păgânismului, însă a fost combătut de Ambrozie. Pe de altă parte, arienii şi alte secte combăteau învăţătura sănătoasă cu privire la Mântuitorul. Teodosie pare că a fost un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a opri pe barbari şi a da oarecare răgaz acestui imperiu roman care se corupsese aşa de mult şi care vărsase sângele sfinţilor (Daniel 7:21; Apocalipsa 18:24; 17:16), şi pentru a nimici totodată în mare parte urmele de păgânism şi pentru a înăbuşi arianismul.

Teodosie, deşi mărturisea creştinismul, nu era botezat. Căzând însă odată greu bolnav, pe la sfârşitul celui dintâi an al domniei lui, a cerut să fie botezat. Curând după aceea, el a dat o ordonanţă în care mărturisea credinţa sa şi poruncea ca „toate neamurile care erau sub stăpânirea lui, să se alipească cu tărie de învăţătura dată de Petru romanilor şi să creadă în dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, ca fiind deopotrivă în măreţie şi alcătuind o Treime binecuvântată. Cei care nu se supun, zice împăratul, trebuie să se aştepte la pedepse grele.”

Nu ne aminteşte aceasta despre porunca regelui Nebucadneţar descrisă în Daniel 3:29-30? Teodosie avea motive serioase de a mărturisi credinţa sa, şi acesta era un exemplu frumos, dar, ca creştin ar fi trebuit să ştie mai mult decât ştie un rege păgân şi să nu caute a sili pe supuşii lui să creadă ca şi el, ameninţându-i cu pedepse. Din nenorocire, episcopii care îl înconjurau, şi chiar Ambrozie, cu toată cucernicia lui, îl încurajau pe calea aceasta şi chiar întărâtau asprimea lui, precum vedem din exemplul următor.

În Palestina, nişte creştini conduşi de un episcop au dat foc unei sinagogi a iudeilor, şi nişte călugări au pustiit locul unde se adunau nişte eretici. Teodosie, aflând de aceste fapte, a poruncit ca vinovaţii să fie pedepsiţi prin a construi la loc clădirile nimicite şi a plăti tot ce va costa. Când a auzit Ambrozie, a scris împăratului, rugându-l să retragă această poruncă, spunând că a construi din nou sinagoga ar însemna o biruinţă a evreilor asupra credinţei creştine şi că ar mai însemna o jignire pentru creştini. Împăratul nu l-a ascultat la început, dar Ambrozie a stăruit în public. Teodosie a promis în mod solemn că nu va pedepsi pe vinovaţi.

Astfel de gânduri nescripturistice avea Ambrozie despre chemarea lui ca episcop creştin. În loc de a încuraja pe împărat pe calea dreptăţii, el îl abătea de pe ea, pentru o cauză falsă. Aici a fost începutul a ceea ce a luat dezvoltare mai târziu în mod groaznic în biserica romană, care a ajuns să spună că trebuie să alunge şi să ardă pe iudei şi pe eretici. Se mai vede în aceasta începutul acelei stăpâniri, pe care o pretinde mai târziu clerul asupra regilor şi prinţilor, contrar a ceea ce spune apostolul Pavel: „orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el” (Romani 13:1-5).

Într-o altă împrejurare, cu totul deosebită, Ambrozie s-a folosit de influenţa şi autoritatea sa faţă de împărat într-un mod mai pozitiv, în felul de a fi al unui adevărat episcop creştin.

Cu toate însuşirile lui bune, Teodosie avea o fire violentă şi se lăsa dus de mânie, care îl târa la fapte nedrepte şi crude, de care se căia apoi amar, dar adesea când era prea târziu. În Tesalonic, în timpul unor jocuri publice, [Notă] guvernatorul nu a voit să pună în libertate pe un vizitiu de şaretă, iubit de popor, dar vinovat de o crimă înspăimântătoare. Poporul s-a răsculat şi a omorât pe guvernator şi pe mai mulţi dintre ofiţerii săi. Auzind această veste, împăratul a fost cuprins de o mare mânie şi a poruncit un măcel general al locuitorilor din Tesalonic. Ambrozie a intervenit şi împăratul a promis să-i ierte. Dar, influenţat de sfătuitorii lui şi îndeosebi de Rufiu, primul său ministru care îl convinse că e nevoie să pedepsească o crimă aşa de mare, Teodosie reveni asupra iertării şi trimise ordinul de moarte. Împăratul, apoi, de bună seamă cuprins de remuşcări, a voit să-l revoce, dar ordinul al doilea a sosit prea târziu. 7000 de persoane, adunate la jocuri, au fost măcelărite de către soldaţi, fără a se ţine seama de rang, de vârstă sau de sex.

Ambrozie a aflat îndată de acesta veste tristă. Cuprins de durere, s-a retras la ţară pentru a nu se întâlni cu împăratul. Dar, ca un slujitor credincios al lui Dumnezeu, fără a se ocupa mult de rangul celui vinovat, lucrând ca Natan altădată cu privire la împăratul David, a trimis lui Teodosie o scrisoare în care îi spunea pe faţă marea sa greşeală şi că nu va mai putea fi primit în biserică înainte de a fi dat dovada unei adevărate pocăinţe. Împăratul a fost pătruns mult de mustrările episcopului şi de cele ale cugetului său. S-a dus totuşi la Milan şi a voit să intre în biserică. Dar Ambrozie l-a oprit în prag şi nu i-a îngăduit să meargă mai departe, el care era mânjit de sânge nevinovat. Teodosie a căutat să-l încredinţeze despre căinţa sa adevărată, dar episcopul i-a spus că o astfel de greşeală trebuie să fie ispăşită în mod public. Şi întrucât împăratul aducea exemplul lui David, Ambrozie i-a spus cu îndrăzneală: „Tu ai luat ca model pe David în omorul său; ia-l ca model şi în căinţa sa.” Împăratul s-a supus celor spuse de episcop. Timp de opt luni, puternicul împărat, fără podoabele împărăteşti, a rămas amestecat în mulţimea celor ce se pocăiau la poarta bisericii în timpul slujbei religioase. Pentru sărbătorile Crăciunului a rugat pe episcop să-l primească din nou în comunitatea celor credincioşi, spunând: „Templul lui Dumnezeu, deschis robilor şi cerşetorilor, este închis pentru mine!” Ambrozie l-a primit, cu condiţia ca de aici înainte să nu mai semneze nici o hotărâre pentru moarte decât la 30 de zile după darea sentinţei – constrângere de mare folos, care dădea timp ca mânia să fie potolită. Împăratul a intrat în biserică, şi-a scos podoabele puterii sale şi, căzând cu faţa la pământ, şi-a mărturisit crima, spunând: „Sufletul meu este lipit de ţărână; înviorează-mă după Cuvântul Tău” (Psalmul 119:25). Tot poporul împreună cu Ambrozie amestecau lacrimile şi rugăciunile lor cu ale sale [Notă]. Măreaţă privelişte; ea ne aduce aminte că înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. Putem să ne minunăm de umilinţa acestui mare împărat care recunoştea drepturile lui Dumnezeu şi putem vedea urmările unei conştiinţe puse la încercare şi a unei adevărate temeri de Dumnezeu. În ce priveşte pe Ambrozie, vedem că avea o atenţie deosebită faţă de împărat, pe care îl iubea, şi un simţământ adânc a ceea ce datora lui Dumnezeu. El lucra cu un cuget serios faţă de datoria sa şi pentru menţinerea dreptăţii. Mai târziu, din nenorocire, puterea clericală a luat în mână conştiinţa prinţilor, pentru a-i întărâta la gânduri rele, a-i angaja la fapte urâte, şi apoi a le linişti conştiinţele.

Teodosie a murit la Milan în anul 395, iar Ambrozie la doi ani după aceea, ducând până la capăt datoriile sarcinii sale.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/ambrozie-episcop-de-milan-374-397/

ALBIGENZII Petru din Bruys şi Henri din Lausanne PARTEA A TREIA MARTORII ADEVĂRULUI ÎN EVUL MEDIU BISERICA SAU ADUNAREA

download

ALBIGENZII

Petru din Bruys şi Henri din Lausanne

PARTEA A TREIA

MARTORII ADEVĂRULUI ÎN EVUL MEDIU

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

După cum spuneam, pe la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui de al XI-lea, au venit nişte misionari bulgari în Italia de sus, apoi au coborât până în Calabria. Alţii s-au îndreptat spre Franţa, în Flandra şi pe malurile Rinului, însă în nord-vestul Franţei mai cu seamă şi-au dobândit ei mai mulţi partizani. Lăcomia şi stricăciunea clerului, care atrăseseră asupra sa dispreţul şi ura poporului, au fost o cauză a succesului lor, şi cum nobilii nu se plecau decât cu dezgust înaintea cerinţelor şi pretenţiilor stăpânirii preoţilor, aşa-zişii sectanţi căpătau şi de la ei un sprijin.

Li se dădea, sau ei înşişi îşi dădeau numele de „cathari”, de la un cuvânt grecesc care vrea să spună „curaţi”. Ei se păzeau de biserica romană şi de ceremoniile ei, îi tăgăduiau autoritatea, îmbrăţişau învăţătura limpede a apostolilor şi lepădau învăţăturile tainelor, purgatoriului, liturghiei etc. Unii dintre mai-marii lor, cărora li se dădea numele de oameni buni, se pare să fi avut şi anumite erezii manicheene; însă ei nu pot fi cunoscuţi decât numai prin scrierile vrăjmaşilor lor. Ceea ce se ştie limpede este că viaţa lor serioasă şi curată se deosebea izbitor de cea a preoţilor şi călugărilor şi le dădea o mare trecere în faţa poporului. Nu ne putem îndoi că printre cathari s-ar fi aflat şi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu care şi-au jertfit însăşi viaţa pentru credinţă. De altfel am văzut că ucenicii lui Valdo, cei risipiţi, care au venit printre ei, le-au adus lumina care a lucrat la limpezirea credinţei lor. Fiindcă aceşti cathari erau mai numeroşi în oraşul Alby şi ţinutul învecinat li s-a dat numele de albigenzi.

Înainte de a ne ocupa mai de aproape de albigenzi, vom spune ceva despre doi oameni deosebiţi care în cea dintâi jumătate a secolului al XII-lea s-au împotrivit bisericii catolice şi au venit să predice în provinciile de miazăzi ale Franţei: erau Petru de Bruys şi Henri de Lausanne.

Cel dintâi era un preot care, fiind luminat de Scriptură, fără îndoială, a început către anul 1110 a se ridica împotriva corupţiei bisericii dominante şi împotriva păcatelor clerului. Lucrarea lui s-a desfăşurat mai ales în Provence şi în Languedoc. El a putut, lucru cu totul izbitor, să predice fără să fie pedepsit, timp de 20 de ani. Vrăjmaşul n-a putut să oprească pe acest martor curajos, până ce el şi-a sfârşit mărturia. Petru de Bruys spunea că botezul copiilor nu-i mântuieşte; el tăgăduia vrednicia faptelor bune pentru mântuire şi condamna transubstanţierea, rugăciunile pentru morţi, invocarea sfinţilor şi celibatul preoţilor. Condamna întâietatea Romei şi organizaţia bisericească. „Credincioşii”, spunea el, „alcătuiesc Biserica.” El predica pocăinţa şi schimbarea vieţii, mai cu seamă a preoţilor şi a călugărilor. Însă râvna lui Petru din Bruys l-a dus prea departe. Ar fi vrut să dărâme bisericile şi să ardă crucile şi uneltele unei închinări idoleşti. A şi început să execute ce îndemnase să se facă şi la Saint-Gilles. În Languedoc, a ars câteva cruci care purtau chipul lui Cristos [Notă]. Era prea mult; mulţimea, instigată de preoţi, l-a prins, şi a fost târât pe un rug şi ars de viu. Aceasta era în anul 1130. Însă învăţăturile pe care le răspândise nu puteau fi nimicite tot aşa de uşor. Lăsase ucenici, numiţi după el, petrobusieni, pe care flăcările rugului său i-au încurajat şi mai mult. Ei au continuat să dezvăluie cu şi mai multă tărie ticăloşiile bisericii şi ale clerului.

Henri din Lausanne a fost unul dintre aceşti curajoşi predicatori despre care vom vorbi. Fusese călugăr la mănăstirea Cluny. În singurătatea mănăstirii se ocupase mult cu citirea Noului Testament şi Cuvântul fără greş al lui Dumnezeu îi descoperise adevărata fiinţă a creştinismului. De atunci ardea de dorinţa să ducă la cunoştinţa altora adevărul aşa cum îl scosese el din dumnezeiescul izvor. A început să predice. Prezentarea adevărului curat a dat greutate şi putere cuvântului său. Înalt, mergând desculţ, dispreţuind persoana lui, înzestrat cu glas puternic, aruncând asupra ascultătorilor săi priviri pline de foc; pe deasupra, însoţit pretutindeni pe unde mergea de un mare renume pentru ştiinţa şi sfinţenia sa, toate acestea câştigau atenţia mulţimii, în timp ce darul fermecător al vorbirii lui, cuvintele lui adânci, înfăţişarea lui atât de neobişnuită, făceau pe preoţi să fie cuprinşi de frică şi totodată atrăgeau şi încuviinţarea poporului. În duhul lui Ioan Botezătorul, chema sufletele la pocăinţă, îndemna poporul să se întoarcă la Domnul. Totodată arăta păcatele clerului. Aceasta aducea de la sine împotrivirea şi ura preoţilor şi a călugărilor, însă mulţimea era cu atât mai mult atrasă spre el. Oamenii din clasele de jos, ca şi principii orăşeni, cu toţii se lăsau îndemnaţi de el şi îl urmau ca pe conducătorul lor sufletesc.

Pe cât cunoaştem, lucrarea şi-a început-o în Lausanne şi de aici îi vine renumele. A predicat de asemenea pocăinţa în regiunea Leman, apoi a plecat în Franţa, la Mans, către anul 1116. Mai întâi a trimis două solii lui Hildebert, episcopul acestui oraş, care l-a primit bine. Henric a fost şi mai bine primit de popor. După cum spuneam, el chema pe oameni la pocăinţă şi, ca şi Petru de Bruys, tăgăduia puterea faptelor bune pentru mântuire, se ridica împotriva superstiţiilor romane şi întâietăţii papei. În curând, spune un scriitor, urmarea predicii sale a fost că oamenii, ca înlănţuiţi de fiinţa lui, s-au umplut de dispreţ şi de ură împotriva înaltului cler, până acolo că nu mai voiau să aibă vreo legătură cu el. Ei nu mai ascultau de autorităţile bisericii romane, şi chiar preoţii s-au văzut a fi cauza dispreţului din partea populaţiei şi au trebuit să alerge la ocrotirea puterilor judecătoreşti. Acest fapt era un rău, desigur, şi ne place să gândim că Henri nu încuviinţa asemenea abuzuri. Episcopul Hildebert plecase la Roma; la întoarcerea sa, poporul din Mans nu a mai vrut să primească binecuvântarea sa. Când Hildebert a aflat de marea influenţă pe care o avea Henri în dieceza lui asupra tinerilor preoţi şi asupra mulţimii, în loc de a se ridica împotrivă-i, se mulţumi să-i arate un alt câmp de lucru. În felul acesta, episcopul s-a purtat ca un om priceput şi Dumnezeu S-a folosit de el, pentru ca servitorul Său să ducă lumina şi în alte ţinuturi.

Henri a plecat liniştit şi s-a dus să întâlnească pe Petre din Bruys în Provence. Acolo şi-a dus mai departe lucrarea împotriva abuzurilor şi ereziilor Romei şi mai deschis şi mai hotărât, atrăgându-şi astfel toată vrăjmăşia clerului. Moartea lui Petru de Bruys nu i-a domolit râvna. Dumnezeu i-a mai dăruit câţiva ani, timp în care a putut să-şi continuie, fără piedică, lucrarea. Însă, în cele din urmă, episcopul de Arles a pus să-l prindă, iar sinodul din Pisa, în anul 1134, l-a condamnat să fie închis ca eretic. Totuşi, puţin după aceea, a fost eliberat, cu condiţia să se ducă în altă provincie. Henri a plecat în Languedoc şi acolo predicile sale au făcut o lucrare atât de puternică încât pretutindeni pe unde mergea, bisericile se goleau, preoţii erau părăsiţi şi chiar dispreţuiţi.

Ca să nimicească această lucrare, papa Eugeniu al III-lea, în 1147, a trimis la Toulouse pe un aşa-zis legat papal. Acesta, simţindu-şi toată greutatea misiunii, a cerut sfântului Bernard de Clairvaux să-l însoţească. Venerabilul stareţ a primit şi a vestit printr-o scrisoare venirea sa şi scopul pentru care venea: „Bisericile,” spunea el, „sunt părăsite; poporul este fără preoţi; preoţii sunt fără cinste şi creştinii fără Cristos. Bisericile nu mai sunt cinstite ca nişte locaşuri Sfinte; tainele nu mai sunt ţinute. Oamenii mor în păcatele lor, fără pocăinţă şi fără împărtăşanie, iar sufletele, fără să fie pregătite, se duc în faţa înfricoşatului tribunal. Nu se botează copiii şi aşa sunt lipsiţi de mântuire.” Se vede din aceste cuvinte cât de mult înaintaseră învăţăturile împotriva catolicismului şi totodată cât de robit era sfântul Bernard, papalităţii, ale cărei păcate îi erau cunoscute. A străbătut ţinuturile tulburate de erezie, aşa cum spuneau el şi preoţii; a făcut, cum se pretinde, minuni şi a curăţit bisericile, ca murdărite de erezie. Poporul, credul şi câştigat de vorbirea lui, îl admira şi un mare număr dintre ei s-au întors în bisericile părăsite. Astfel, venind la Alby, unde ucenicii catharilor erau cei mai numeroşi, predică în biserica principală în faţa unei mari mulţimi. După predica sa meşteşugită, a spus: „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă la biserică; şi pentru a şti care sunt aceia care se pocăiesc, să ridice mâinile spre cer.” Cu toţii şi-au ridicat mâna dreaptă spre cer. Aşa s-a întâmplat şi la Toulouse. Însă, acolo numai ţesătorii şi căpeteniile oraşului erau legaţi de învăţătura catharilor; mulţimea era străină de ea. S-a dat o hotărâre împotriva „ereticilor”, iar seniorii au promis că o vor executa. În ce priveşte pe Henri, el a trebuit să fugă. Urmărit din loc în loc, a fost în cele din urmă prins şi încarcerat în temniţele arhiepiscopului din Toulouse. În anul 1148, moartea l-a scăpat de prigonitorii săi şi l-a dus în odihna veşnică.

Influenţa produsă prin râvna şi darul vorbirii lui Bernard de Clairvaux a fost de scurtă durată, învăţăturile catharilor au ieşit biruitoare, curăţiţi încă şi mai mult după cum spuneam, prin lucrarea vaudezilor din Lyon; izgoniţi prin persecuţie, ei aduceau Scripturile cu ei. Pentru a lovi în această mişcare, s-a convocat în 1165 o conferinţă prin episcopul din Alby. Au fost chemaţi la ea şi câţiva „oameni buni” sau căpetenii ale catharilor. După ce au fost interogaţi, au fost declaraţi eretici, dar n-au îndrăznit să hotărască nimic împotriva lor. Unul dintre ei a dat o mărturie deosebită despre credinţa lor. După ce a spus cu îndrăzneală că este gata să dovedească, cu Noul Testament, că preoţii, vrăjmaşii lor, în loc să fie buni păstori, nu erau decât nişte simbriaşi pentru plată, a adăugat: „Ascultaţi, oameni buni, ascultaţi această mărturie de credinţă. Credem într-un singur Dumnezeu, în Fiul Său Isus Cristos, în părtăşia Sfântului Duh prin apostoli, în înviere, în nevoia botezului şi în euharistie (cină).”

Papa Inocenţiu al III-lea (de la 1198 până la 1216), om plin de energie, a hotărât să termine cu această „erezie”, care mereu renăştea şi se întindea tot mai mult. Trimise mai întâi în Languedoc ca delegaţi pe inchizitorul Rainerio Sacchoni şi pe un altul. Scopul lor era de a converti pe cathari. Doisprezece stareţi, din Cîteaux [Notă] îl însoţeau. Papa a însărcinat după aceea pe alţi doi trimişi (legaţi) papali, unul dintre ei fiind Petre din Castelnau, de a duce mai departe această lucrare. Diego, episcop de Ossuna şi Dominic (întemeietorul ordinului dominicanilor şi al Inchiziţiei) s-au unit cu ei. Dominic, văzând că străduinţele sale şi ale tovarăşilor săi erau fără rod, i-a sfătuit să umble cu picioarele goale, îmbrăcaţi sărăcăcios, fără bani, imitând în totul partea din afară pe „desăvârşiţi” sau căpeteniile catharilor. Ei se furişau astfel pe lângă aşa-zişii eretici, şi tot căutând să-i atragă în biserica romană, se informau cu privire la credinţa lor şi la tot ce ar fi putut mai târziu să folosească drept armă împotriva lor. Încercările lor însă au rămas fără urmare şi papa a văzut că trebuia să ia alte măsuri şi să folosească alte arme.

Albigenzii, încrezându-se în intenţiile de pace ale papei, au cerut o conferinţă publică. Ca să câştige timp, papa a fost de acord. Episcopii şi călugării au primit dezbaterea şi conferinţa s-a întrunit la Montreal, lângă Cascassonne. Au fost numiţi drept judecători (arbitri) din amândouă părţile. Albigenzii au numit pe unul dintre diaconii lor, pe Arnaud Hot, pentru a sprijini credinţa lor cu Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta a început să dovedească:

1) că liturghia şi transubstanţierea erau născociri omeneşti, şi nu rânduieli ale lui Isus Cristos şi ale apostolilor;

2) că biserica romană nu era mireasa lui Cristos, ci mai degrabă o biserică a tulburărilor, îmbătată de sângele martirilor;

3) că poliţia bisericii romane nu era nici bună, nici sfântă, nici stabilită de Domnul Isus.

Se vede cu câtă îndrăzneală se prezentau albigenzii înaintea vrăjmaşilor lor şi câtă încredere aveau în adevărurile învăţăturii lor, pe care le sprijineau. Conferinţa a durat patru zile. Arnaud Hot a atras admiraţia celor de faţă prin darul vorbirii lui. În ce priveşte pe preoţi, ei n-au putut să-şi dovedească lucrurile pe care le susţineau, nici prin Isus Cristos, nici prin apostoli. Chestiunea de seamă care a fost dezbătută era aceea a euharistiei. Arnaud a dovedit uşor că: „potrivit învăţăturii transubstanţierii, pâinea nu mai este, fiindcă s-a schimbat în trupul lui Cristos, împărtăşania deci se face fără pâine şi ca urmare nu este cina Domnului, pentru că la ea este şi pâine. Preotul frânge trupul, atâta timp cât ostia s-a transformat în trupul lui Cristos; prin urmare nu frânge pâinea şi, astfel, nu face ceea ce făceau Isus Cristos şi Pavel.” Trimişii, episcopii, preoţi şi călugării, plini de ruşine şi de necaz, nu au mai voit să asculte şi s-au retras.

În acest timp papa trimisese în toată Europa predicatori însărcinaţi să vestească o cruciadă pentru a nimici erezia din sudul Franţei. „Vă îndemnăm,” spuneau aceştia, „să vă străduiţi să distrugeţi ticăloasa erezie a albigenzilor şi să vă purtaţi cu mai multă asprime decât chiar cu sarasinii. Urmăriţi-i cu mână tare, luaţi-le pământurile şi averile; izgoniţi-i şi puneţi catolici în locul lor.” Celor care se angajau să ia armele împotriva „ereticilor” timp de 40 de zile, li se promită iertarea tuturor păcatelor precum şi raiul. După cum vom vedea, această predică a sângelui a fost ascultată.

Toulouse şi districtul lui era unul din centrele de seamă ale albigenzilor şi aveau pe atunci, ca senior, pe Raymond, al şaselea conte de Toulouse. Acesta era un principe înţelept, paşnic şi de omenie şi, cu toate că era catolic şi părându-i rău că albigenzii nu făceau parte din biserica romană, el îi îngăduia şi-i ocrotea, văzând în ei supuşi cinstiţi, credincioşi, care îşi vedeau de treburi cu hărnicie şi contribuiau la prosperitatea ţinutului. În 1207, papa i-a trimis pe un om al său, pe Petru din Castelnau, spre a-l soma să nimicească prin foc şi sabie pe supuşii săi eretici, dacă nu voiau să se lepede de ereziile lor şi să se întoarcă în sânul bisericii. De două ori Raymond nu s-a supus şi de două ori a fost excomunicat prin trimisul apostolic, iar ţinutul lui a fost pus sub interdicţie. Papa a încuviinţat faptele trimisului său şi a scris lui Raymond o scrisoare din care reieşea toată îngâmfarea şi dârzenia aceluia care se numea slujitorul slujitorilor lui Cristos, dar care totodată a fost şi cel dintâi care s-a intitulat: „Locţiitorul (vicarul) lui Dumnezeu pe pământ”. „Om mai rău decât ciuma” spunea el; „tiran, ambiţios, crud şi îngrozitor! Câtă îngâmfare ţi-a copleşit inima şi cât de mare îţi este nebunia, că tulburi pacea aproapelui tău şi înfrunţi sfintele porunci ale lui Dumnezeu, ocrotind pe vrăjmaşii credinţei! Dacă nu te temi de flăcările veşnice, trebuie să te temi de pedepsele temporare pe care le-ai meritat pentru atâtea rele! În adevăr, biserica nu poate fi în pace cu căpetenia vagabonzilor şi tâlharilor, cu instigatorul ereticilor, dispreţuitorul sfintelor porunci, prietenul jidovilor şi vameşilor, vrăjmaşul preoţilor, prigonitorul lui Isus Cristos şi al bisericii Lui. Braţul Domnului are să fie întins împotriva ta până când vei fi făcut ţărână. În adevăr, El o să te facă să simţi cât este de greu să scapi de mânia ce ai îngrămădit-o asupra capului tău.” Împotriva cui şi pentru ce arunca papa ameninţări atât de groaznice? Împotriva unui principe care nu voia să servească de călău preoţilor şi să verse sângele nevinovat al credincioşilor şi harnicilor săi supuşi. Şi totuşi era tot atât de mare puterea şi autoritatea acestei căpetenii a creştinătăţii cât şi teama ce o insuflau anatemele, încât Raymond s-a plecat în faţa voinţei lui. El a iscălit un act prin care se angaja să distrugă pe toţi ereticii care erau sub stăpânirea sa. Însă nu grăbi persecuţia şi arătă şovăire. Trimisul apostolic a aflat şi, arzând de mânie, izbucni în cuvinte violente împotriva contelui, numindu-l fricos şi călcător de jurământ, excomunicându-l din nou. În faţa acestei obrăznicii, nu-i de mirare că Raymond, adânc rănit, s-a lăsat stăpânit de mânie! Într-un moment de plâns, se zice că ar fi strigat: „Petre de Castelnau îşi va plăti cu viaţa neruşinarea.” Oricum, unul din calaverii săi, gelos de onoarea seniorului său, s-a dus la trimisul apostolic să-l mustre pentru purtarea sa faţă de Raymond. Cum trimisul îi răspunse cu aceeaşi trufie, cavalerul mâniat îl străpunse cu pumnalul, rănindu-l mortal.

Omorul lui Petre de Castelnau a dat lui Inocenţiu al III-lea ocazia potrivită spre a-l face pe contele Raymond să simtă greutatea mâniei sale. Petre de Castelnau a fost cinstit ca un martir. Raymond a fost declarat vinovat de a fi fost întâiul făptaş al crimei şi izgonit din biserică. Credincioşii au fost somaţi să vină spre a ajuta la nimicirea lui şi s-a început o cruciadă împotriva albigenzilor. „Sculaţi soldaţi ai lui Cristos!” scrise Inocenţiu al III-lea lui Filip August, regele Franţei: „Scoală, rege preacreştin, ascultă strigătul de sânge! Ajută-ne să ne răzbunăm pe aceşti răufăcători! Sculaţi nobili şi cavaleri ai Franţei! Bogatele câmpii din nord vor fi preţul victoriei voastre!” Predicarea cruciadei a fost încredinţată cistercinilor sub direcţia fanaticului lor abate, Arnoult, „om,” scrie un istoric, „a cărui inimă era închisă în întretăita platoşe a trufiei, cruzimii şi superstiţiei.” Dominic, întemeietorul Inchiziţiei, i-a fost tovarăşul. Toate indulgenţele promise celor care luau crucea [Notă] pentru dezrobirea sfântului mormânt, au fost asigurate celor care luau parte la cruciada împotriva lui Raymond şi a albigenzilor. Preoţii ştiau să facă să fie preţuit acest prilej lesnicios pentru iertarea tuturor păcatelor şi dăruirea vieţii veşnice.

La chemarea papei s-a strâns o armată de 300.000 de oameni, la graniţele nefericitelor provinicii pe care le guverna Raymond şi alţi seniori. Se formaseră trei corpuri de armată, în fruntea fiecăruia se afla un arhiepiscop, un episcop şi un stareţ. Comanda supremă a fost încredinţată renumitului Simon de Montfort, un om viteaz, dar ambiţios, lacom de avere şi de mărire şi cu totul devotat papei şi bisericii lui.

Raymond, nefiind în stare să se împotrivească unor puteri aşa de temut, se supuse pretenţiilor papei. Acesta i-a promis că îi ridică interdicţia, cu anumite condiţii. Raymond trebuia să se spele de orice părtăşie la omorul lui Castelnau; să predea şapte din cele mai bune castele ale sale, ca dovadă de realitatea pocăinţei lui; să facă penitenţă (dovadă de pocăinţă) publică pentru greşelile trecute şi în sfârşit să se alăture cruciaţilor împotriva propriilor săi supuşi şi mai cu seamă împotriva nepotului său Roger, conte de Beziers.

Raymond s-a plâns împotriva asprimii acestor condiţii, dar în zadar; ele trebuiau executate cuvânt cu cuvânt. A făcut dovada pocăinţei în public. A primit iertarea în biserica sfântului Egidius, în faţa a trei arhiepiscopi şi a 19 episcopi. După aceea a fost condus la catedrala unde fusese înmormântat Petre de Castelnau. Cu spatele gol, cu o funie în jurul gâtului, ale cărei capete erau ţinute de doi episcopi, a sosit la uşa bisericii şi acolo a trebuit să jure pe ostie că se va supune sfintei biserici romane. Apoi a îngenuncheat pe mormântul lui Castelnau, iar pe umerii lui goi au căzut lovituri de bici cu atâta putere, încât l-au adus într-o astfel de stare că după ce a putut să scape de călăii săi şi de ochii mulţimii care privea umilinţa de necrezut a suveranului ei, a trebuit să iasă printr-o uşă din dos. Aceasta era blândeţea bisericii romane, mama sfântă, cum se numea ea. Îi mai rămânea lui Raymond să împlinească partea cea mai dureroasă a pocăinţei lui, aceea de a lua armele împotriva supuşilor lui şi împotriva nepotului său.

Armata cruciaţilor după aceea s-a şi pus în mişcare, instigată de preoţii şi călugării fanatici, „înainte”, spuneau aceştia, „omorâţi pe eretici; pustiiţi totul; nu cruţaţi nimic. Măsura nelegiuirii lor s-a umplut, iar binecuvântarea bisericii este peste voi.” Armata a-a aruncat cu un şuvoi de munte peste câmpiile roditoare ale Languedocului şi a trecut totul prin foc şi sabie, pustiind, dărâmând şi ucigând sau arzând pe locuitorii fără apărare.

Roger, conte de Beziers, nepotul lui Raymond, a hotărât să ocrotească pe supuşii săi de furia cruciaţilor. Cele două cetăţi întărite ale sale erau Beziers şi Carcassonne. Îndată s-au şi ivit sub zidurile primei cetăţi întărite ale sale, acei care se numeau „apărătorii crucii, preoţii Domnului”. Raymond rămăsese numai câteva zile cu ei; plecase la Roma să se smerească în faţa papei. Roger s-a dus apoi la legatul papei, spunându-i că erau în cetate mai mulţi locuitori credincioşi credinţei catolice şi care îl rugau să nu nimicească pe nevinovaţi împreună cu cei vinovaţi. I s-a răspuns că pentru a scăpa oraşul, albigenzii trebuie să se lepede de credinţa lor şi să promită că se vor supune bisericii romane.

Acest răspuns a fost adus la cunoştinţa locuitorilor şi albigenzii au fost îndemnaţi stăruitor să primească condiţiile papei; astfel ar scăpa şi ei şi catolicii. Pentru albigenzi situaţia era foarte grea, însă ei au declarat concetăţenilor lor că nu pot să se lepede de credinţa lor şi că aleg să moară. Ei au lăsat catolicilor şi lui Roger de a găsi cum vor putea, condiţii mai bune pentru ei înşişi.

Văzând că nu vor putea clătina hotărârea albigenzilor, catolicii au alergat la episcopul lor care era pe lângă legatul papal. Episcopul a rugat pe acesta să-i cruţe, arătându-i că au fost totdeauna credincioşi bisericii şi că nu trebuie să fie măcelăriţi împreună cu albigenzii şi chiar aceştia ar putea fi câştigaţi prin bunătate. Răspunsul legatului a fost scurt şi sever: oraşul trebuie să se predea şi, dacă nu-şi mărturisesc toţi păcatele şi nu se întorc la biserică, toţi vor împărtăşi aceeaşi soartă. Albigenzii au stăruit în hotărârea lor de a nu-şi părăsi o credinţă care le dăruise Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Chiar locuitorii catolici, înţelegând că nu mai era nici o speranţă nici pentru ei, au declarat că vor mai degrabă să moară, decât să predea vrăjmaşului cetatea lor. Când legatul papal a auzit acest răspuns, a strigat înfuriat: „Să nu rămână piatră pe piatră din acest oraş: focul şi sabia să mănânce pe oameni, femei şi copii!”

După un asediu de scurtă durată, cetatea a trebuit să cadă predată şi ameninţarea lui Arnoult a fost executată în chipul cel mai îngrozitor. I se poruncise cum să deosebească pe catolici de albigenzi, ca să cruţe pe cei dintâi. „Omorâţi pe toţi,” a răspuns el, „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai lui.” Măcelul a început, fără deosebire de rang, de vârstă sau de sex. Chiar preoţii şi toţi catolicii, de recunoscut unii pe alţii după veşminte, nu au fost cruţaţi. Femeile şi copiii au fugit în biserică, socotind că vor găsi ajutor între aceste ziduri „sfinte”, dar în zadar; mâna slujitorilor sfintei mame, biserica, i-a înjunghiat şi acolo. Nimeni n-a scăpat din cei 23.000 locuitori din Beziers; după aceea cetatea a fost dărâmată şi arsă.

Roger s-a retras în Cascassone, oraş mai întărit decât Beziers. Cruciaţii l-au urmărit acolo. Pretutindeni pe unde treceau, ţara rămânea pustie, pentru că, cuprinşi de groază, locuitorii de la ţară au fugit, părăsindu-şi case şi ogoare. Roger îşi strânsese locuitorii din Cascassonne; catolici şi albigenzi, le-au spus de groaznicul măcel din Beziers care se desfăşurase fără deosebire de religie şi le-au arătat că cruciaţii, după o perdea religioasă, nu urmăreau decât jaful. S-a înflăcărat astfel curajul şi toţi s-au pregătit să-şi apere cetatea. Vrăjmaşii au dat mai multe asalturi, toate însă au fost respinse. Cruciaţii au suferit mari pierderi, fie în timpul luptelor, fie din pricina molimei pricinuită de căldura arzătoare, din lipsă de apă şi de aerul stricat de mulţimea cadavrelor rămase fără mormânt. Chiar şi foametea se simţea printre ei, din lipsă de alimente. Timpul de 40 de zile pentru care s-au angajat se sfârşea pentru mulţi dintre ei; au dobândit deci iertarea păcatelor şi mii dintre ei împreună cu conducătorii lor nemaivoind să rămână sub nici o condiţie, s-au întors la vetrele lor.

Legatul papal, speriat, văzând că cetatea nu va fi biruită aşa uşor cum credea, alergă la o şiretenie diavolească, înduplecă pe un ofiţer să caute să atragă pe contele Roger afară din cetate, promiţând acestui ofiţer, pe lângă răsplătirile pământeşti, pe acelea care îi vor fi păstrate în cer, dacă va reuşi. Şi a şi reuşit uşor. Sub cuvântul înţelegerilor pentru pace şi cu promisiunea şi jurământul solemn că vor aduce înapoi pe Roger în cetate, teafăr şi nevătămat, acesta s-a dus la legatul papal împreună cu câţiva dintre cavaleri. Abia începuse să facă el câteva propuneri legatului şi să vorbească spre binele locuitorilor cetăţeii, că Arnoult se ridică şi spuse că locuitorii vor face cum le va plăcea, dar că Roger era prizonier. Zadarnic a protestat acesta împotriva unei astfel de perfidii; doar nu venise el încrezându-se într-un jurământ solemn? Arnoult a răspuns că nu era obligat să-şi ţină jurământul faţă de un om care era necredincios lui Dumnezeu. Într-o clipită Roger şi tovarăşii săi au fost înlănţuiţi şi curând se şi află că tânărul lor conte murise în închisoare, cu multe bănuieli că ar fi fost otrăvit.

Locuitorii din Carcassonne, aflând de soarta tânărului şi curajosului lor conducător, au pierdut orice curaj de a-şi mai apăra cetatea. A scăpa părea imposibil, fiindcă vrăjmaşii îi înconjurau din toate părţile. Îi cuprinsese deznădejdea, când s-a răspândit vestea în cetate că unii dintre cei mai bătrâni locuitori îşi aduceau aminte că într-o parte a oraşului se deschidea o trecătoare sub pământ care ducea la castelul din Cabert, la o depărtare de vreo trei leghe, însă nimeni nu-i cunoştea intrarea. Afară de cei care apărau zidurile, cu toţii au început s-o caute cu grijă. După amiază, în sfârşit, s-a auzit repetându-se: „Intrarea s-a găsit”; îndată s-au şi făcut pregătirile exodului; s-au strâns alimente pentru mai multe zile; în afară de câteva lucruri pe care le puteau lua cu ei, totul trebuia să fie lăsat. Aceasta însă făcea mult mai mult decât a cădea în mâinile ucigaşilor fără milă. Putem fi siguri că multe mulţumiri s-au înălţat către Dumnezeu pentru această portiţă de scăpare, şi că multe rugăciuni I s-au adus pentru ca încercarea lor să fie încununată de succes.

Totuşi, lucrul era foarte dureros. „Ce înfăţişare tristă şi jalnică,” spune istoricul lor, „ce de suspine însoţeau această despărţire, ce de lacrimi şi bocete, în timp ce ei înaintau cu speranţa nesigură de a-şi scăpa viaţa, fugind, părinţii ducând pe copilaşi, iar cei mai în putere sprijinind pe bătrânii gârboviţi, şi mai ales cât de sfâşietor era să auzi vaietele femeilor!”

Dumnezeu i-a ocrotit; în ziua următoare au ajuns teferi şi nevătămaţi la castel, de unde s-au împrăştiat care încotro, pretutindeni unde Dumnezeu le-a deschis o uşă de scăpare. Dimineaţa, armata care asediase cetatea a fost mirată că nu era nici un zgomot în cetate. Cu toţii se temeau de vreun vicleşug al celor din cetate, dar pe când se urcau pe ziduri, deodată s-a auzit un strigăt: „Albigenzii au fugit!” Prada, din porunca legatului apostolic, se împărţea între cruciaţi, iar preoţii s-au răzbunat de fuga albigenzilor, arzând 400 de locuitori care au căzut prizonieri.

Simon de Monfort cu armata sa a continuat să înainteze în cuprinsul ţării. A asediat castelul Minerva, lângă Saint-Pons. Se spunea despre acest loc, că de 30 de ani nici o liturghie nu mai fusese rostită aici, dovadă a pătrunderii învăţăturilor vaudeze. Raymond, conte de Termes, apără locul, dar lipsa de apă l-a silit să se predea. A trimis hotărârea să lase cu viaţă pe catolici şi pe cei care se întorceau la catolicism. Cavalerii s-au plâns, spunând că ei au venit să urmărească pe eretici şi să-i omoare, nu să-i ierte. Trimisul papal îi înduplecă, spunându-le: „Îi cunosc eu; nici unul nu se va întoarce la catolicism.” Într-adevăr, Raymond fiind îndemnat să se întoarcă la credinţa catolică, nu a voit şi a fost aruncat în închisoare, unde a şi murit. Soţia sa, sora, fiica şi alte femei de neam ales au respins străduinţele lor spre a le duce la catolicism şi au fost arse laolaltă. Rămâneau locuitorii. Somaţi să recunoască pe papa şi biserica romană, au strigat într-un glas cu toţii: „Nu vrem să ne lepădăm de credinţa noastră, ci o lepădăm pe a voastră. Voi lucraţi pentru pierzare; nici moartea, nici viaţa nu ne vor face să ne părăsim credinţa.” La acest răspuns, contele Simon şi legatul papal au aprins un foc uriaş în care au fost aruncaţi 130 de bărbaţi şi femei. Un istoric care povesteşte faptul acesta spune că: „minunat lucru era să-i fi văzut cu câtă bucurie se urcau pe rug ca nişte bravi martiri ai lui Isus Cristos.” În multe alte locuri, albigenzii au arătat tăria încrederii lor, în timp ce Montfort, armata lui şi preoţii desfăşurau împotriva lor cele mai mari cruzimi. Nu vom mai urmări această înşiruire de ucideri şi de măcel. De ajuns să spunem că Montfort, asediind oraşul Toulouse, şi-a ispăşit aici cruzimile, fiind lovit de o piatră azvârlită de o maşină, şi a murit. Dar faptul acesta n-a potolit persecuţia împotriva albigenzilor. Inchizitorii şi-au desăvârşit lucrarea de nimicire. Au pierit, se spune, un milion de credincioşi jertfiţi, în provinciile de miazăzi ale Franţei. Un mare număr de albigenzi au fugit prin păduri şi în munţi; alţii au trecut prin văile Alpilor în Italia şi în Lombardia. Şi astfel şi-a aşezat Roma dominaţia ei, peste trupurile fără viaţă ale celor care au ales mai degrabă să moară decât să se lepede de credinţa lor.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/albigenzii/

  BISERICA ŞI RELIGIA  ROMANO-CATOLICĂ Este oare singura biserică adevărată? de Fritz Ridenour

download

  BISERICA ŞI RELIGIA  ROMANO-CATOLICĂ

Este oare singura biserică adevărată?

de Fritz Ridenour

BISERICA ROMANO-CATOLICĂ

Aproape 600 milioane, mai mult de o şesime din populaţia globului, sînt consideraţi a fi romano-catolici. Numai în  Statele Unite sînt peste 48 milioane. Influenţa Bisericii Romano-Catolice este incalculabilă. De fapt, care sînt  diferenţele între Romano-Catolici şi Protestanţi? Multe dintre acestea au de-a face cu „instituţia papală”.  Catolicii îl consideră pe Papă capul Bisericii creştine, reprezentantul lui Cristos pe pămînt şi succesorul direct al  apostolului Petru. Cu alte cuvinte ei consideră biserica lor drept „adevărata biserică” a lui Isus Cristos.  Protestanţii biblici diferă de catolici din pricina acestor afirmaţii şi a altora.  Dar sînt diferenţele acestea vitale? Cum a început controversa între ei?

Cum s-a dezvoltat Biserica Romano-Catolică

Creştinismul a început fără fanfară, fără zgomot – doar cu cea mai scurtă poruncă: „Cum M-a trimis pe Mine  Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21). Pare uşor astăzi, dar să ne gîndim puţin. Primii ucenici ai lui Isus  mergeau într-o lume care-i ura. Isus a zis: „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (Matei 10:16). Pentru  mulţi ura aceasta a însemnat persecuţie, tortură, moarte. Ştiind toate acestea, ne întrebăm de ce n-au cedat?  Ca să devină creştini, nimeni nu i-a mituit şi nici nu i-a forţat. Atunci, de ce au devenit ucenici ai lui Isus şi au  stăruit în credinţă chiar pînă la moarte? Răspunsul este prea simplu pentru a fi şi crezut.

Ei erau siguri că Isus era exact ceea ce El pretindea a fi. Ei erau pe deplin convinşi că El era Fiul lui Dumnezeu,  că El le-a vorbit cu autoritatea lui Dumnezeu. Ei L-au iubit şi s-au încrezut în El. Doreau să facă exact ceea ce a  spus El. Iată ce simplu este răspunsul. Puţin mai tîrziu, Isus le-a spus: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”  (Matei 16:18). Despre ce piatră era vorba? Şi, despre ce Biserică? Romano-Catolică? Ortodoxă-răsăriteană?  Protestantă (de un fel sau altul)? Nu era vorba de nici una dintre acestea. Atunci, la ce Biserică S-a gîndit El?  Ce Biserică urma El să zidească? Care este „Biserica adevărată” astăzi? Pentru a cunoaşte răspunsurile trebuie să parcurgem istoria Bisericii prin secole.

Scînteia minusculă aprinsă de Isus în Ierusalim izbucneşte curînd într-o flacără care se deplasează rapid în lungul  coastelor Mediteranei – prin Grecia, Italia, Spania, – prin Egipt şi Libia. Persecuţia nu reuşeşte decît să întreţină  flacăra şi s-o facă şi mai strălucitoare.  În primii 100 de ani, creştinii ar fi putut să se întrebe: „Care este biserica adevărată”? Fiecare biserică locală  avea particularităţi în structură şi organizare. Totuşi, cu toate diferenţele dintre ele, membrii lor purtau acelaşi  nume: „creştini” şi toţi se străduiau pentru unitatea dragostei auto-jertfitoare, manifestată în Cristos şi  recomandată de Pavel Bisericii din Efes (vezi Efeseni 4:3). Ei toţi erau credincioşi, trăind, muncind, rugîndu-se şi  murind împreună, în ascultare de învăţăturile Domnului lor. Înainte de sfîrşitul secolului al doilea, Biserica din Roma  deţinea o poziţie deosebită în lumea creştină. Pavel spusese despre Biserica din Roma: „Mai întîi mulţumesc  Dumnezeului meu, prin Isus Cristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea” (Romani  1:8).

Roma era un centru politic şi economic important, iar în secolul al patrulea Biserica creştină din Roma era foarte  puternică.  Într-o încercare de a uni Biserica, împăratul roman Constantin, în secolul al patrulea, declară creştinismul drept  religia „oficială” a imperiului. El a acordat liderilor bisericii, şi în special celor din Roma, o putere politică şi  religioasă foarte mare.

La mijlocul secolului al cincilea, Leo, episcopul Romei, porunceşte, printr-un edict împărătesc, ca toţi creştinii să  se supună episcopului Romei, deoarece el deţine „Primatul Sfîntului Petru”. Prin Papă, ca succesor al său, Petru  continuă să slujească în Biserică avînd „cheile împărăţiei”.

Pretenţia lui Leo a fost aprig contestată, în special de aripa răsăriteană a Bisericii, cu centrul la Constantinopol.  Ruptura a venit în anul 1054, cînd Patriarhul de Constantinopol (liderul bisericii răsăritene) l-a excomunicat pe  Papa Leo IX al Romei. Începînd de atunci, cele două biserici, apuseană (Romano-Catolică) şi răsăriteană  (Ortodoxă) se dezvoltă separat.

Pe măsură ce Biserica apuseană a crescut, au început să se adauge noi doctrine care nu erau în Biblie. Nu toţi  erau de acord cu aceste noi doctrine, dar abia în 1517 a apărut un lider al opoziţiei. Martin Luther nu a  intenţionat să se separe de Biserica Romano-Catolică. El dorea numai să îndepărteze doctrinele nebiblice, să  pună accentul pe învăţăturile din Biblie.

Luther considera Biblia drept singura autoritate în materie de credinţă. El a descoperit în ea că miezul credinţei  creştine este relaţia directă şi personală cu Isus Cristos. Biserica Romano-Catolică a respins însă părerile lui  Luther, aşa că el şi ceilalţi „protestatari” au fost daţi afară din biserică. Aceştia au început să se întîlnească  separat. Ei studiau Biblia pentru a o aplica în viaţa de toate zilele. Aşa a început Biserica „Protestantă”.

Iată cum de la o singură Biserică Creştină s-a ajuns la trei ramuri principale: Romano-Catolică, Ortodoxă  Răsăriteană şi Protestantă (cu multele sale denominaţii).

Singura biserică adevărată?

„Catolicii susţin că singura biserică adevărată a lui Cristos este Biserica Romano-Catolică”. Cum au ajuns ei la  această afirmaţie? Prin interpretarea „convenabilă” a Bibliei. Vă surprinde cumva acest lucru? Biserica  Romano-Catolică acceptă inspiraţia divină a Bibliei. Iată o declaraţie recentă în acest sens: „Sfînta Maică  Biserica, bazîndu-se pe credinţa apostolilor, susţine că toate cărţile din Vechiul Testament şi Noul Testament, cu  toate părţile lor, sînt sfinte şi canonice deoarece au ca autor pe Dumnezeu, fiind scrise sub inspiraţia Duhului  Sfînt”.

Dar le este permis catolicilor să citească Biblia? Unii susţin că nu, dar asta nu este foarte exact. Astăzi Biserica  Romano-Catolică încurajează pe membrii ei să se hrănească cu adevărurile revelate ale Scripturii.

Totuşi pentru a evita divergenţele în doctrinele esenţiale, Biserica Romano-Catolică crede că Duhul Sfînt  interpretează Biblia prin Papă. „Scriptura este supusă judecăţii Bisericii, care împlineşte slujba de păstrare şi  interpretare a Cuvîntului lui Dumnezeu”. Iar în altă parte: „Biserica are însărcinare divină să fie Păstrătorul  (custodele) şi interpretul Bibliei. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca Biblia să fie regula de credinţă a  creştinului independent de autoritatea vie a Bisericii”.

Au dreptate catolicii? Sau Dumnezeu vrea ca fiecare creştin să citească Biblia şi să o interpreteze pentru sine?  Ce dovezi avem? Să ne uităm la limbajul biblic. Noul Testament, de exemplu, a fost scris în întregime în limba  greacă, dar nu în greaca clasică, citită doar de poeţi şi învăţaţi, ci în greaca vorbită şi citită în pieţe şi în case.  Asta sugerează că Dumnezeu a intenţionat ca Scriptura să fie citită şi interpretată nu doar de „autorităţi” ci şi  de oamenii obişnuiţi.

Ce ne spune Biblia însăşi despre acest subiect? În Deuteronom 17:19, omului lui Dumnezeu i se spune „s-o  citească (Biblia) în toate zilele vieţii lui”. Profetul Isaia a zis „Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi” (Isaia 34:16).  Isus a zis, vorbind despre Saduchei, că este periculos să nu cunoşti Cuvîntul lui Dumnezeu. „Vă rătăciţi! pentru  că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22:29). Mesajul este clar. Fiecare trebuie să  citească şi să interpreteze Biblia pentru sine.

Să luăm în considerare şi următoarea obiecţie: Biserica Romano-Catolică pretinde că este singura autorizată să  interpreteze Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar protestanţii nu practică acelaşi lucru atunci cînd depind de păstorii şi  învăţătorii care interpretează Biblia? Aşa s-ar părea la o primă vedere, dar să privim mai atent.  (În trecut, Biserica Romano-Catolică şi chiar şi Biserica Ortodoxă interziceau „laicilor” citirea Bibliei. n.r.)

Hildebrand, unul din cei mai renumiţi papi, s-a opus citirii Bibliei. Grigore al IX-lea, un alt papă, a interzis laicilor  să citească Biblia şi a suprimat traducerile din limba latină în limbile naţionale, arzîndu-le împreună cu posesorii  lor.

Papa Clement al XI-lea (1667-1691), sub presiunea iezuiţilor, a emis o bulă papală împotriva citirii Bibliei.

Desigur, păstorul are un rol important. Dar a zis Cristos că păstorul este infailibil, sau că el are autoritatea finală  în interpretarea Scripturii? Nu. Realitatea în Noul Testament este alta. Este vorba de individul care studiază  Cuvîntul lui Dumnezeu şi-l împărtăşeşte cu ceilalţi. De exemplu, în Berea: „Au primit Cuvîntul cu toată rîvna şi  cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (Fapte 17:11). Pavel scria:  „Cuvîntul lui Cristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea” (Coloseni 3:16).

Protestanţii îl respectă pe predicator (învăţător, păstor) pentru anii săi de studiu, dar ei cred că sînt liberi să  accepte sau să respingă învăţătura dată de el. Ei cred că Dumnezeu vorbeşte direct fiecărei persoane prin  Cuvîntul său şi că Duhul Sfînt ajută pe cel care citeşte Biblia să înţeleagă mesajul lui Dumnezeu (vezi Ioan  16:13).

Dar ce au toate acestea cu întrebarea: „Care este biserica adevărată”? Biserica Romano-Catolică îşi  fundamentează pretenţia de a fi singura biserică creştină adevărată, pe interpretarea sa a evenimentelor din  Matei 16. Să examinăm acest capitol şi să vedem ce interpretare vom obţine fără a ne lăsa constrînşi de nici o  interpretare „oficială”.

„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”

În Matei 16 îl vedem pe Isus cu ucenicii Săi, în Cezarea Filipi, aproximativ 40 km nord-est de la Marea Galileii.  Isus ştia că în curînd El va merge la Ierusalim – în primul rînd pentru o intrare triumfală, apoi pentru a muri pe  cruce. Isus doreşte să-i ajute pe ucenicii Săi să înţeleagă cele ce urmau să se întîmple.

O problemă fundamentlă era identitatea Sa. Isus a pus întrebarea: „Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul Omului”? De  ce a pus Isus o astfel de întrebare? Cu siguranţă El ştia că se vorbea în popor despre El. Întrebarea avea rostul  să-i provoace pe ucenici, să gîndească asupra problemei identităţii Sale. Ucenicii au răspuns: „Unii zic că eşti  Ioan Botezătorul; alţii Ilie; alţii Ieremia sau unul din prooroci”. Apoi Isus i-a întrebat: „Dar voi cine ziceţi că sînt”?  Simon Petru a răspuns: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”. Aceasta a fost minunata mărturisire de  credinţă a lui Petru.

Petru îl cunoştea pe Isus de mai multe luni, probabil de mai bine de doi ani. El L-a văzut pe Isus în tot felul de  situaţii. Întrebarea despre identitatea lui Isus şi-a făcut loc treptat în mintea lui Petru, dar acum ea se impune  brusc în centrul atenţiei.

Răspunsul lui Isus arată importanţa mărturisirii lui Petru: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi  sîngele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Pînă la acest punct Scriptura este foarte  clară. Nu sînt divergenţe în interpretarea ei. Dar de aici în continuare lucrurile se complică: „Şi Eu îţi spun: tu eşti  Petru (6), şi pe această piatră (7) voi zidi Biserica Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile  împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pămînt, va fi dezlegat  în ceruri” (Matei 16:18-19).

Oare, cum interpretează Biserica Romano-Catolică acest text? Iată opinia ei:

  1. Biserica creştină este zidită pe Petru.
  2. Petru devine primul episcop al Bisericii locale din Roma; şi de aceea…
  3. Petru predă „cheile împărăţiei” succesorilor săi la Roma.
  4. Biserica Romano-Catolică este „Biserica adevărată” fondată de Isus Cristos.

Doctrina catolică este formulată astfel: „Domnul nostru l-a făcut doar pe Petru, Piatra de temelie a Bisericii şi l-a  desemnat pe el ca păstor al întregii turme”. Argumentînd că este biserica adevărată, catolicismul spune: „Doar  prin Biserica Romano-Catolică a lui Cristos, găsim ajutorul universal pentru mîntuire, şi obţinem plinătatea  mijloacelor mîntuirii”.

Dovezile biblice

Putem accepta interpretarea de mai sus? Ea ridică anumite probleme. Să ne uităm, de pildă, la cîteva dovezi din  Noul Testament despre biserica primară. Lui Petru nu i se dă o poziţie cu autoritate absolută în Noul Testament.  Isus i-a tratat pe apostoli întotdeauna la fel în ceea ce priveşte autoritatea şi responsabilitatea lor (vezi Matei  28:16-20).

La singurul sinod al Bisericii, menţionat în Noul Testament, nu conduce Petru ci Iacov (vezi Fapte 15). Atunci  cînd se vorbeşte de temelia Bisericii, nu Petru ci Cristos este piatra pe care se zideşte. Însuşi Petru în 1 Petru  2:4-8 arată că Cristos este piatra din capul unghiului, a bisericii. Pavel, de asemenea, ne spune că „piatra din  capul unghiului este Isus Cristos” (Efeseni 2:20). „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decît cea care a fost  pusă, şi care este Isus Cristos” (1 Corinteni 3:11).

Biblia spune deci că biserica adevărată are ca temelie pe Isus Cristos. Membrii bisericii sînt cei care-L  mărturisesc pe El drept Mîntuitor şi Domn, aşa cum face Petru atunci cînd spune: „Tu eşti Cristosul, Fiul  Dumnezeului celui Viu”.

Unii învăţaţi protestanţi (ca Luther şi Calvin) au susţinut că „piatra” de care vorbea Isus era mărturisirea lui  Petru despre Isus Cristos. Toţi cei care-L mărturisesc pe Isus Cristos ca Fiul Dumnezeului celui Viu formează  biserica lui Cristos.

Să presupunem că opinia romano-catolică este corectă; adică Petru este „piatra”. Chiar şi în acest caz, textul  biblic nu spune nimic despre „succesiunea apostolică”. Nu spune că cei ce-i vor urma lui Petru la conducerea  Bisericii, vor fi de asemenea „piatra” pe care este zidită Biserica. Tot astfel, textul nu spune nimic despre  autoritatea Romei sau despre Papi. De fapt, cuvîntul „Papă” nu există în Noul Testament.

În concluzie, Biblia ne învaţă că „Biserica adevărată” nu este o organizaţie sau un cult anume. Ea este  totalitatea credincioşilor – a celor care, prin credinţă, au o relaţie vie cu Cristos (vezi, de pildă, 1 Corinteni  12:27; Efeseni 1:23; 4:12; Coloseni 2:19; Ioan 10:9; 14:6).

Altfel spus, oricine – fie că se numeşte romano-catolic, ortodox de rit răsăritean sau protestant – poate deveni  un membru al „bisericii adevărate” a lui Isus Cristos. Cum se poate face acest lucru – constitue subiectul  capitolului următor. Cititorul va lua cunoştinţă despre o nouă şi importantă deosebire între catolicism şi  creştinismul biblic.

Mai multe materiale pentru Theophilos   şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

  www.theophilos.3x.ro

  RELIGIA ROMANO-CATOLICĂ

Singura cale spre cer?

de Fritz Ridenour

Cum se poate mîntui omul? Dintre toate problemele divergente între protestanţi şi catolici, nici una nu a creat o  prăpastie aşa de mare. Unde putem găsi răspunsul? Trebuie să începem cu Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu, care a  fost dată în primul rînd pentru a revela planul lui Dumnezeu pentru mîntuirea omului.

În scrisoarea către Romani, Pavel reia istoria lui Avraam pentru a ilustra planul de mîntuire al lui Dumnezeu. El  întreabă „Ce zice Scriptura”? şi răspunde: „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire”  (Romani 4:3). Avraam a făcut fapte bune, dar nu acestea l-au mîntuit, ci credinţa sa în Dumnezeu. Mai departe  în Romani 4:23-25, Pavel arată că noi toţi putem fi mîntuiţi exact în acelaş fel.  La acest plan simplu al mîntuirii (acceptat de protestanţii biblici) Biserica Romano-Catolică a adăugat o serie de  condiţii:

Primul termen cheie este „harul sfinţitor” (sanctifying grace – harul de consacrare). Ce este acesta? Catolicii  spun că este cel mai mare dar din partea lui Dumnezeu. A fost dat şi primilor oameni (Adam şi Eva) dar ei l-au  pierdut la „cădere”. Acum este posibil să-l primeşti doar prin botez. După ce ai primit acest dar, poţi să duci o  viaţă plină de fapte bune sau să pierzi darul.  Această doctrină l-a îngrijorat foarte mult pe un călugăr tînăr, dar deosebit de inteligent, numit Martin Luther. El  împlinea tot ceea ce se cerea unui călugăr la începutul secolului XVI: postea, se biciuia, executa penitenţele,  mărturisea unui preot chiar şi cea mai mică greşeală a sa. Mai tîrziu Luther scria că nu poate descrie tortura  mintală prin care a trecut încercînd mîntuirea prin „fapte bune”, deoarece, în ciuda celor mai mari eforturi, el  simţea că nu este mîntuit.

Frămîntările lui Luther nu au trecut neobservate profesorilor săi de la Universitatea Wittenberg. El era  caracterizat ca un om de o dedicare autentică. Unul dintre profesorii mai vîrstnici comenta: „Acest călugăr va  pune în încurcătură pe toţi doctorii. El va reforma întreaga Biserică Romano-Catolică şi va înfiinţa o nouă religie,  deoarece el îşi bazează teologia pe scrierile profeţilor şi apostolilor. El se sprijină pe cuvintele lui Cristos, care nu  pot fi răsturnate de nici o filozofie sau sofistică”.

Această previziune a început să se împlinească în ziua cînd, citind epistola către Romani, Luther a înţeles  versetul 1:17: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Acum a găsit ceea ce căuta. Cheia pentru viaţă este  credinţa. Doar credinţa este necesară pentru mîntuire. Experienţa „descoperirii” acestui veset a fost pentru  Luther ceea ce „drumul Damascului” a fost pentru Pavel.

Protestanţii biblici cred că interpretarea lui Luther este corectă. Catolicii, de partea cealaltă, îl consideră pe  Luther un eretic care a dezbinat Biserica. Care este, de fapt, diferenţa între catolici şi protestanţi în ceea ce  priveşte mîntuirea?

Definiţia catolică a mîntuirii

Catolicii şi protestanţii sînt de acord că, fundamentală, pentru mîntuire este necesară credinţa. Deosebirea  dintre ei apare atunci cînd primii consideră că „faptele bune” sînt necesare pentru a fi mîntuit şi că mîntuirea  deplină nu este posibilă decît prin Biserică. Există patru termeni care trebuie cunoscuţi pentru a înţelege doctrina  catolică despre mîntuire: Credinţă, Har, Păcat şi Fapte Bune.

Credinţa

Ce reprezintă ea pentru catolici? Două lucruri: credinţa în adevărul creştin revelat în Biblie şi credinţa în tradiţia  şi învăţăturile Bisericii Catolice. Autoritatea Scripturii este egală, pentru catolici, cu autoritatea „părinţilor  Bisericii”.

Să luăm în considerare Conciliul din Trent (1545-1563). Acolo trebuiau rezolvate problemele ridicate de Luther şi  alţi reformatori. Liderii catolici au stabilit definiţia credinţei: „Începutul mîntuirii umane şi temelia şi rădăcina  justificării”. Dar ei au adăugat că: „Dacă cineva va spune că omul este iertat de păcate şi justificat… şi că  iertarea şi justificarea sînt desăvîrşite numai prin credinţă, să fie anatema (blestemat)”. Cu alte cuvinte ei au  stabilit că doar credinţa în Isus Cristos nu e suficientă pentru iertarea păcatelor.

Există încă o altă doctrină catolică, ce implică mîntuirea şi care diferă foarte mult de poziţia protestantă. Este  doctrina că Maria, mama lui Isus, se poate ruga lui Dumnezeu pentru păcatele unui om. Credinţa în puterea  Mariei este aşa de mare în unele părţi ale globului, încît anumiţi catolici superstiţioşi se închină mai mult Fecioarei  Maria decît Domnului Cristos.

Studiul rolului Mariei conţine afirmaţii de genul: (1) Maria este Maica lui Dumnezeu; (2) fecioria ei a continuat şi  după naşterea lui Isus, ea nu a mai avut alţi copii; (3) ea a fost concepută fără păcat şi a trăit o viaţă fără  păcat (doctrina Imaculatei concepţiuni); (4) la sfîrşitul vieţii sale, ea a fost răpită, trup şi suflet, la cer (doctrina  înălţării Maicii Domnului); (5) ea este Co-Răscumpărătoare, adică a suferit cu Cristos şi aproape că a murit cu El  şi „se poate spune că a răscumpărat rasa umană împreună cu Cristos”; (6) ea este Mijlocitoare între om şi  Dumnezeu (ultimele două, afirmaţii notate punctele 5 şi 6 nu sînt doctrine oficiale, dar sînt susţinute de mulţi catolici). Sute de capele, dedicate Mariei, au fost construite în întreaga lume. Patima, în Portugalia, este una din  cele mai mari şi şi-a serbat a 60-a aniversare în 13 mai 1977. Milioane de pelerini au vizitat locul unde se crede  că a apărut Maria în 1917.

Un alt lăcaş dedicat Mariei se află în Washington D.C., biserica Imaculatei Concepţiuni, cea mai mare biserică  romano-catolică din Statele Unite şi a şaptea ca mărime în lume. Mulţi alţi sfinţi ai bisericii catolice sînt veneraţi  de credincioşii catolici. Ei cred că aceşti sfinţi au atins perfecţiunea, de acea ei se pot ruga acum lui Dumnezeu  pentru aceia care se străduiesc să o atingă.

Păcatul

Atît catolicii cît şi protestanţii cred în păcatul originar -fiecare dintre noi moştenim o natură păcătoasă de la  Adam. Ei diferă în ceea ce priveşte modul cum Dumnezeu iartă păcatul nostru. În timp ce protestanţii cred că  păcatul este înlăturat prin credinţa în Cristos, în jertfa Lui de la crucea Golgotei, catolicii consideră că mai sînt  necesare şi altele pe lîngă credinţă. Atît unii cît şi alţii cred că există păcate prin comitere sau prin omitere.  Păcatul comis constă în orice gînd, dorinţă, vorbă sau faptă în dezacord cu voia lui Dumnezeu. Păcat prin  omisiune este abţinerea de la o vorbă bună sau faptă bună posibile. Catolicii împart păcatele comise şi omise în  păcate de moarte şi păcate scuzabile. Ei cred că păcatul de moarte este o ofensă împotriva lui Dumnezeu şi are  drept consecinţe pierderea harului sfinţitor şi separarea sufletului omului de Dumnezeu.

Iertarea de un păcat de moarte se poate obţine doar prin mărturisirea la un preot sau printr-un act de pocăinţă,  bazat pe dragostea lui Dumnezeu „pentru Numele lui Dumnezeu”. Cei mai legalişti dintre catolici ca şi fariseii de  pe vremea lui Isus, au întocmit liste lungi cu păcatele care duc la moarte. Iată cîteva dintre ele:

– absenţa de la biserică duminica sau într-o zi de sărbătoare religioasă, fără o motivaţie „sfîntă”

– beţia gravă

– a fi un exemplu rău pentru copii în problemele importante

– a fura ceva scump

– citirea unei Biblii sau a unor cărţii religioase care nu sînt catolice

Păcatele scuzabile sînt mai puţin grave, nu duc la pierderea harului sfinţitor nici la moartea sufletului ci doar la  îmbolnăvirea lui. Ele sînt periculoase pentru faptul că duc la păcatele de moarte. Iată cîteva păcate scuzabile:

– minciuna care nu răneşte pe nimeni

– bîrfa

– beţia uşoară

– îmbuibarea

– furtul unui lucru ieftin

Păcatul scuzabil poate fi iertat doar printr-un act de pocăinţă.

Sacramentele

Catolicismul susţine că prin credinţă se face doar intrarea în procesul de mîntuire. După aceasta, credinciosul  trebuie să muncească toată viaţa pentru a-şi desăvîrşi mîntuirea. În mod concret, el va trebui să respecte şi să  împlinească cele şapte Sacramente ale bisericii. Catehismul catolic spune: „Un sacrament este un semn al lui  Cristos. Este Cristos ajutînd sufletele noastre. Un sacrament… dă har. Cu ce este de folos harul pentru suflet?  Harul dă viaţă, este viaţa lui Dumnezeu. Harul ne dă putere pentru a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu”.

Cele şapte Sacramente: trepte ale „scării spre cer”

Un „Dicţionar Catolic Practic” declară că „Dumnezeu a dat cele şapte Sacramente Bisericii pentru a purta de grijă  nevoilor spirituale din vieţile oamenilor”. Cele şapte sacramente sînt următoarele:

  1. Botezul(Matei 28:19). Este atît de important pentru catolici, încît ei cer ca să fie botezat şi un prunc care  moare la naştere.
  2. Confirmarea(Ioan 14:26). Se face la vîrsta de 12 ani, pentru un copil botezat. Semnifică o întărire a credinţei  prin umplerea cu Duhul Sfînt.
  3. Sfînta împărtăşanie(Matei 26:26-28; Marcu 14:22-23; Luca 22:19-20). Se mai numeşte şi Sfînta Comuniune  (Părtăşie) şi este cel mai important sacrament catolic. Pentru catolici, împărtăşania nu este doar un simbol al  sacrificiului lui Cristos pe cruce ci reprezintă pîinea şi vinul transsubstanţiate în trupul şi sîngele lui Cristos.  Astfel, pentru catolici, Isus Cristos este Victima al cărui sînge şi trup, sînt oferite, de cîteva ori pe zi în mii de  biserici catolice din toată lumea. Ei cred că aceasta este o aplicaţie a textului din Evrei 9:24-28.
  4. Împăcarea (Reconcilierea)(Ioan 20:23). Prin acest sacrament, păcatele comise după botez sînt iertate de  Isus prin lucrarea preotului. Pentru a putea primi acest sacrament, credinciosul trebuie să-şi examineze  conştiinţa, apoi să-i pară rău pentru păcatele sale şi să ia hotărîrea de a nu mai păcătui din nou, după care  mărturiseşte păcatele preotului şi împlineşte (pedeapsa) penitenţa, prin rugăciuni sau fapte bune, pe care o  primeşte de la preot.

Pedeapsa poate fi făcută mai uşoară în viaţa aceasta şi în purgatoriu, prin indulgenţe. Aceasta este o putere  deţinută de biserică. Indulgenţele pot fi obţinute în multe feluri. Exemple de indulgenţe: rostirea Rosariilor  (Mătănii) – o serie de rugăciuni a căror evidenţă se ţine prin mişcarea mărgelelor într-un şirag – sau prin ocolirea  bisericii cu rostirea a şapte rugăciuni, sau prin vizitarea locurilor sfinte de pelerinaj, de exemplu, la Patima, în  Portugalia. În Evul Mediu indulgenţele erau vîndute în stradă. Un anume Tetzel, vînzător de indulgenţe, l-a  înfuriat pe Luther, care a scris cele 95 de teze împotriva indulgenţelor şi a altor practici. Acum nu se mai  practică vînzarea indulgenţelor, dar ele sînt considerate importante.

  1. Ungerea celui bolnav;(Iacov 5:14-15) este sacramentul pentru cei bolnavi. Este gîndit ca o îndepărtare a  păcatelor de moarte şi scuzabile, chiar pentru persoanele care sînt în comă, pe punctul de a muri.
  2. Sfînta Ordinare(1 Corinteni 11:23-24). Acest sacrament „parafează” spiritual sufletul persoanei care l-a primit  şi îi permite să îndeplinească acte rituale în Biserică, de pildă botezul şi împărtăşania. Ordinarea nu se poate  pierde, ceea ce înseamnă că şi în cazul cînd preotul duce o viaţă păcătoasă, el rămîne tot preot, adică poate  îndeplini în continuare actele rituale, poate administra sacramente şi ierta păcatele.
  3. Căsătoria(Matei 19:6). Catolicii cred că prin acest sacrament al căsătoriei, cei doi sînt uniţi pînă la moarte.  Biserica Romano-Catolică nu admite divorţul, cu toate acestea anumite căsătorii pot fi declarate nevalabile dacă  se constată că unul din cei doi nu avea capacitatea mintală pentru a lua decizia de a se căsători.

Acestea sînt cele şapte sacramente care ajută pe catolici să-şi realizeze mîntuirea. Acum să vedem ce spune  Biblia despre subiectul mîntuirii.

Concepţia biblică despre mîntuire

„Voi eraţi morţi în păcatele şi în greşelile voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după  domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, între ei eram şi noi toţi odinioară, cînd  trăiam în poftele firii noastre pămînteşti, cînd făceam voia firii noastre pămînteşti şi ale gîndurilor noastre, şi eram  din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi.

Dar Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi  în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har sînteţi mîntuiţi). El ne-a înviat împreună şi  ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita  bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus.

Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin  fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune,  pe care Le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:1-10).

Este cea mai clară expunere din Noul Testament despre mîntuirea prin credinţa în Isus Cristos. Acum să vedem  cum se pun de acord cu Biblia cele două concepţii despre mîntuire: catolică şi protestantă.

Păcat. Catolicii şi protestanţii sînt de acord cu Pavel că oamenii se nasc în păcat şi sînt separaţi în mod natural  de Dumnezeu. Pavel scrie în Efeseni că oamenii sînt morţi spiritual.

Aici este o mare diferenţă între catolici şi protestanţi. Catolicii vorbesc despre „harul sfinţitor”, care este  singurul mijloc de a ajunge în cer. Pavel, scriind sub inspiraţia Duhului Sfînt, nu zice aşa ceva. Nicăieri, în Biblie,  nu găsim astfel de calificative aplicate harului lui Dumnezeu.

Scriptura spune că poţi fi mîntuit prin har nu prin performanţele proprii. Harul nu se dă după merite: „Căci prin har  aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se  laude nimeni (Efes. 2:8-9).

Mai mult decît atît, acest har minunat nu poate fi pierdut de credincios. Isus ne învaţă că: „Voia celui ce M-a  trimes, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-L înviez în ziua de apoi” (Ioan 6:39). Mai departe Isus  spune: „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mîna Mea. Tatăl Meu, care Mi  le-a dat este mai mare decît toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mîna Tatălui meu” (Ioan 10:28-29).

Petru adaugă că noi sîntem „păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mîntuirea gata să fie  descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1:5).

Credinţa. Harul este darul nemeritat de la Dumnezeu, iar credinţa este canalul prin care primim acest har. În  epistola către Evrei la capitolul 11 se vorbeşte despre eroii credinţei, arătînd cum lucrează Dumnezeu prin  oamenii care se încred în El.

Fapte bune. Catolicii cred că faptele bune sînt necesare pentru mîntuire. Dar spune Biblia că noi sîntem mîntuiţi  prin fapte bune? Nu. „Mîntuirea este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni  2:8-9). Biblia ne învaţă că faptele bune sînt consecinţele mîntuirii noastre – ele vin după mîntuire, nu înaintea ei.  „Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu  mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

Iată că miezul controversei, între catolici şi protestanţi, asupra problemei mîntuirii, este dezacordul lor asupra  interpretării pasajelor scripturale cheie. Catolicii au trăit secole sub o povară similară cu povara Legii de care  Pavel scrie în Romani 7 şi 8. Atunci cînd Martin Luther s-a luptat cu problema sufletului său, el şi-a îndreptat  atenţia către scrierile unui om care s-a luptat şi el foarte mult cu problema mîntuirii: apostolul Pavel, în cuvintele  inspirate ale apostolului Pavel, Luther a găsit răspunsul, pe care l-a proclamat apoi toată viaţa, răspuns care a  transformat viaţa a milioane de oameni: „Cel neprihănit va trăi prin credinţa” în Isus Cristos şi numai în El.

Mai multe materiale pentru Theophilos   şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

  www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/biserica-si-religia-romano-catolica/

Credinciosul în lume Walter Gschwind

download

Dumnezeu ne-a prezentat prin Duhul Său în Vechiul Testament, adesea în puţine cuvinte, biografii remarcabile ale unor oameni care I-au fost plăcuţi. Noi am citit adeseori aceste biografii, dar vestea conţinută în acestea ne este mereu necesară.

Acei bărbaţi au trăit în aceeaşi lume ca noi. Nici ei nu L-au văzut pe Dumnezeu cu ochii trupeşti. Iar El nu li S-a descoperit lor în aceeaşi măsură mare ca nouă. Dar ei au ţinut cu tărie şi cu răbdare în credinţă ceea ce au cunoscut despre Dumnezeu, astfel că noi trebuie să ne întrebăm astăzi: Este şi credinţa noastră tot atât de vie?

Relatarea despre viaţa lui Enoh se concentrează în Geneza 5  asupra expresiei care apare de două ori: „Enoh a umblat cu Dumnezeu“, iar în Evrei 11  asupra mărturiei lui Dumnezeu, că Enoh i-a fost plăcut lui Dumnezeu datorită credinţei sale. În această atitudine a înaintat trei sute de ani. Enoh a avut o familie cu fii şi fiice şi tot ceea ce ţine de o familie. Dar nici întrebările cu privire la existenţă, nici cele cu privire la educaţie, sau alte griji nu l-au putut îndepărta de la Dumnezeu. În toate lucrurile, Enoh Îl „căuta“ pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i S-a arătat întotdeauna ca „cel care răsplăteşte“, care dă un răspuns credinţei sale.

Mediul său nu a fost cu nimic mai bun decât cel în care trăim noi astăzi. Omenirea se îndrepta atunci spre judecata prin potop, deoarece răutatea ei era mare. În inima oamenilor era duşmănie faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi cei care stăteau de partea lui Dumnezeu. Enoh suferea din cauza a tot ce făceau şi spuneau oamenii. Prorocia sa din Epistola lui Iuda a avut punctul de plecare oamenii din timpul său. Prorocia sa era: „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să-i dovedească vinovaţi pe toţi cei neevlavioşi dintre ei de toate lucrările lor de neevlavie, pe care le-au făcut fără evlavie, şi de toate cuvintele aspre, pe care păcătoşii neevlavioşi le-au vorbit împotriva Lui.“ Enoh împreună cu strămoşii credincioşi şi cu familia sa formau o minoritate în mijlocul oamenilor nelegiuiţi. Dar împreună cu Dumnezeu, el era în superioritate şi s-a putut împotrivi în credinţă influenţelor lor puternice în toate domeniile vieţii.

În această scurtă biografie din Cuvântul lui Dumnezeu nu citim nimic despre întreruperi în umblarea lui Enoh cu Dumnezeu în timpul celor trei sute de ani. Ah, astfel de întreruperi în căutarea părtăşiei cu El, în ascultare, în dependenţă de El, în veghere sunt foarte periculoase pentru noi! Ele devin deseori o obişnuinţă şi duc la o viaţă de creştin lipsită de viaţă, fără pace şi bucurie. Ceea ce a spus odinioară David, să fie şi dorinţa noastră constantă: „Sufletul meu Te urmează de aproape“ sau „Sufletul meu stă lipit de Tine“ (Psalm 63:8). Şi Domnul Isus ne spune: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi“ (Ioan 15:4 ).

Credincioşia în umblarea lui Enoh cu Dumnezeu a avut un final minunat: „Prin credinţă, Enoh a fost mutat, ca să nu vadă moartea“ – „Dumnezeu l-a luat“. Nu citim că acest sfârşit fericit al căii sale de credinţă i-ar fi fost descoperit dinainte. Pentru noi însă deja aici, jos, promisiunea tare a Domnului nostru: „Iată, Eu vin curând“ este un îndemn puternic să ne curăţim, „după cum El este curat“ şi „să prisosim întotdeauna în lucrarea Domnului“ (1. Ioan 3:3  şi 1. Corinteni 15:58 ).

În biografia lui Noe stă în punctul central construirea corăbiei (Geneza 6  – ). Şi el „a umblat cu Dumnezeu“. El a fost „un om drept, integru“ printre contemporanii săi, deoarece poseda prin credinţă viaţă nouă, iar acţiunea şi vorbirea sa stăteau în legătură cu Dumnezeu. De aceea a găsit „har înaintea Domnului“. Dumnezeu nu l-a nimicit o dată cu necredincioşii, ci mai degrabă i-a poruncit să construiască o corabie pentru salvare.

Dumnezeu a dat oamenilor încă o perioadă de o sută douăzeci de ani pentru a se întoarce la El (Geneza 6:3 ). În această perioadă lungă, Noe a lucrat zilnic la corabie.

De la început până la sfârşit a fost o lucrare a credinţei, care a trebuit să fie făcută după indicaţiile Dumnezeului nevăzut. Noe nu s-a putut baza pe niciunul dintre contemporanii săi. Aceştia trăiau în lucrurile vizibile şi erau conduşi inconştient în pierzare de „căpetenia autorităţii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“.  Dar necredinţa celorlalţi nu l-a împiedicat pe Noe să pregătească o corabie, „după ce a fost înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă“ (Evrei 11:7 ). Pentru înţelegerea sa omenească, judecata vestită de Dumnezeu era încă departe; pentru credinţa sa însă, judecata lui Dumnezeu era o realitate gravă, care l-a împins să acţioneze imediat.

Tot ceea ce făcea Noe în legătură cu construirea corăbiei era mărturia continuă faţă de semenii săi: judecata lui Dumnezeu vine! Fie că tăia cu securea copaci de gofer şi apoi cu fierăstrăul, fie că stivuia scândurile pentru următoarele prelucrări, fie că îmbina părţile componente măsurate şi la final ungea încheieturile cu smoală, toate aceste zgomote şi tot ce puteau vedea oamenii din scheletul corăbiei care se forma, îi avertizau cu privire la mărturia de credinţă a lui Noe: Cuvântul lui Dumnezeu se va împlini.

Noe este numit în 2. Petru 2:5  „predicator al dreptăţii“. Dar remarcăm faptul că niciunul dintre cuvintele sale, pe care le-a rostit cu siguranţă în aceşti ani lungi dinainte de potop, nu este notat. Predica sa a fost în mod deosebit corabia, aşa cum şi astăzi întregul comportament şi întreaga acţiune a creştinilor sunt mesajele principale ale credinţei lor. De fapt ni se spune: „Fiţi întotdeauna gata pentru a da răspuns oricui vă cere socoteală cu privire la speranţa care este în voi, dar cu blândeţe şi cu teamă, având o conştiinţă bună, pentru ca, în ceea ce vorbesc împotriva voastră ca de nişte răufăcători, să fie daţi de ruşine cei care defăimează purtarea voastră bună în Hristos“ (1. Petru 3:15, 16 ). Tot aşa şi lui Noe i s-a cerut cu siguranţă socoteală cu privire la construcţia sa uriaşă şi bătătoare la ochi, care vorbea despre judecata dreaptă a lui Dumnezeu care urma să vină, iar Noe a dat prin credinţă un răspuns. Dar ce trist! În ciuda mărturiei sale clare şi deşi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a durat o perioadă atât de lungă până la construirea corăbiei, necredincioşii au rămas neascultători şi au murit. Numai opt suflete, Noe şi familia sa, au fost salvaţi (versetul 20).

Ce bine că cei credincioşi din timpul de astăzi nu trebuie numai să mărturisească despre credinţa lor personală cu privire la judecata viitoare, ci pot şi să meargă şi să „predice“ Evanghelia harului în Isus Hristos (Marcu 16:15 )! Sămânţa Cuvântului aduce încă mult rod în lume, pentru salvarea multor oameni. Să facă Domnul ca slujba noastră în răspândirea Evangheliei să corespundă conducerii şi aşteptărilor lui Dumnezeu!

La final să ne îndreptăm atenţia spre istoria bogată a lui Avraam, care ne este binecunoscută. Din această istorie ne vom ocupa de câteva puncte care ne amintesc în alt mod, ce trebuie să caracterizeze astăzi calea credinciosului prin lume.

Dumnezeul gloriei“ i s-a arătat lui Avraam, pe vremea când încă locuia dincolo de râu, unde părinţii lui Israel se închinau zeităţilor. Dumnezeu i-a cerut să părăsească ţara, rudenia şi casa tatălui său (Geneza 12:1 Fapte 7:2 Iosua 24:2 ). De atunci înainte trebuia să-L urmeze numai pe Domnul, până la ţinta finală pe care patriarhul a recunoscut-o mai târziu ca „cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:10 ).

Ce încredere puternică a fost necesară în Dumnezeul cel viu, pentru a părăsi cu toată casa sa şi cu cirezile sale de vite patria sa şi pentru a porni, „neştiind unde merge“! Dar Dumnezeu i-a dat această credinţă exemplară, care trebuia să caracterizeze întreaga lui viaţă.

Avraam a fost chemat de Dumnezeu, înainte ca Domnul să-i poată da lui şi seminţei sale ţara promisă, pentru că „nelegiuirea amoriţilor nu este încă deplină“. Tocmai faptul că a rămas un străin în ţara Canaan, că Dumnezeu nu i-a dat acolo nicio moştenire, nici măcar un picior, îl face pentru noi un exemplu. Şi noi am fost scoşi din „veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru“ (Galateni 1:4 ), pentru a intra mai târziu în moştenirea noastră. Dar această moştenire nu este pentru noi o ţară pământească, în care curge lapte şi miere, ci este gloria lui Dumnezeu sus, în cer.

Cum a umplut Avraam perioada de aşteptare prevăzută de Dumnezeu, care pentru el a durat toată viaţa? Prin credinţă a rămas în ţară – pentru el ţara promisă – „ca într-o ţară străină, locuind în corturi, cu Isaac şi Iacov“ (Evrei 11:9 ). Patriarhul a pus în practică acest caracter de străin, deşi ştia că pentru el şi sămânţa sa nu se va schimba nimic la această stare sute de ani. El mai ştia că va fi înmormântat acolo după ce va atinge o vârstă frumoasă. În ciuda înclinaţiei fireşti să îţi faci totul comod acolo unde locuieşti, Avraam a rămas într-un cort, unde totul era provizoriu, trecător şi limitat la cele necesare. Să strângi un cort şi să pleci mai departe este uşor.

Şi faţă de locuitorii acelei ţări, Avraam a mărturisit că este un străin. Nu se îndrepta oare ţara, datorită închinării sale la idoli, spre judecată? Avraam nu a vrut să stea în porţile ţării aceleia, ca Lot, pentru a avea un cuvânt de spus. El le-a spus copiilor lui Set: „Eu sunt străin şi locuitor temporar între voi“ (Geneza 23:4 ).

Cum arătăm noi, care „nu suntem din lume“, dar care suntem binecuvântaţi cu binecuvântări spirituale, cereşti, caracterul de străini? Noi avem o promisiune mai bună decât aceea de a fi îngropaţi aici la o vârstă frumoasă. Noi aparţinem Miresei Domnului, căreia El i-a promis că va reveni. A ţine fără întrerupere în inimă această aşteptare, ca o „nădejde fericită“, care se poate împlini conform Cuvântului lui Dumnezeu în fiecare zi, este mijlocul cel mai bun pentru a putea trăi ca străini în această lume. Imediat ce creştinul presupune că mai are de trăit aici încă un timp, până ce va veni Domnul, este în pericol să umple acest timp după înclinaţiile sale pământeşti.

Avraam a construit un altar acolo unde a trăit ca şi străin. Pe baza jertfei pe care a adus-o pe acel altar, a putut să menţină părtăşia cu „Dumnezeul gloriei“ şi să-i slujească. Nouă creştinilor ni se spune în Evrei 13:10 : „Noi avem un altar“. Faţă de iudeii din Ierusalim, noi putem să exercităm adevărata slujbă pentru Dumnezeu pe baza jertfei desăvârşite a lui Hristos. Avem marele privilegiu să venim mereu la Masa Domnului şi să ne preocupăm cu Mielul lui Dumnezeu care S-a dat pentru Dumnezeu şi pentru noi la cruce. Atunci ne adâncim în suferinţele Sale, care Îl fac pentru noi atât de preţios şi ne gândim la diversele aspecte ale jertfei Sale desăvârşite, al cărei bun miros îl aducem în adorare înaintea lui Dumnezeu. Binecuvântarea unor astfel de ore de părtăşie cu Tatăl şi Fiul, dar şi unii cu alţii, ca expresie a unităţii Trupului lui Hristos, ne însoţesc şi în zilele pelegrinării noastre şi ne amintesc că patria noastră este în gloria de sus.

Prin umblarea lor fidelă cu Dumnezeu, prin mărturia lor faţă de oamenii din această lume, precum şi prin arătarea caracterului de străini şi prin slujba adusă lui Dumnezeu, aceşti bărbaţi din Vechiul Testament, Enoh, Noe şi Avraam, sunt pentru noi, credincioşii din timpul actual, exemple încurajatoare. Nu ne-a dăruit Dumnezeu în Hristos „toate cele privitoare la viaţă şi evlavie“, ca să putem trăi în aceasta cu „toată silinţa“?

http://comori.org/articol.php?item=1509

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/credinciosul-in-lume/

Credincios Împărăției

Adăugat de Arise For Christ  21 Feb 201 Viața Creștină

Matei 6:33 – „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihnirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”…

Dumnezeu ne dă o asigurare a purtării de grijă pentru nevoile de bază (hrană și îmbrăcăminte), valabilă doar atunci când pe locul întâi al vieții noastre domnește El, astfel că orice îngrijorare cu referire la viețuirea noastră este spulberată. Aceasta funcționează atunci când sarcina de a trăi pentru Dumnezeu devine modul nostru de a fi, în fiecare zi. Iar sarcina Sa este ușoară! (Matei 11:30b)

Garanția Domnului Isus din această poruncă  ar trebui să ne transforme viața în niște „robi ai neprihănirii”, aceasta o facem de bună voie. Neprihăniții Domnului au valoare imensă în fața lui Dumnezeu, astfel că El nu va îngădui nevoilor pe aceștia să-i dărâme (Romani 10:13). Dumnezeu garantează prosperitatea spirituală eternă celor care au înțeles și rolul lor de a face din trăirea pentru Împărăție prioritate, a vieții lor, cât și înfăptuirea neprihăirii zilnice, dar cu toate acestea El promite și minimele împliniri ale nevoilor fizice, acestea le primim pe deasupra (Matei 6:33b).

“Credincioși Împărăției” lui Dumnezeu suntem, când viața nostră gravitează în jurul scopului suprem: întâietatea Împărăției și acceptarea neprihănirii lui Dumnezeu care se  exercitată în noi. Noi nu mai putem avea alte obiective decât numai obiectivul acesta suprem de a împlini cu credincioșie voia Lui în viața noastră. Lupta noastră se dă nu cu voia lui Dumnezeu, ci cu voia noastră pe care ne este greu adeseori să o sincronizăm și să o aducem în concordanță cu scopul lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu vine să stăpânească Împărăția Sa, iar acolo are loc numai voia Lui, precum în cer așa și în noi (Matei 6:10). Dacă vom căuta voia Lui, trebuie să fim încredințați că nu ne va duce în direcția opusă Împărăției Sale. Dacă ne dorim ceva în viață să căutăm mai întâi Împărăția și Nerihănirea lui Dumnezeu!

 Ținta vieții noastre nu mai este împlinirea pe care ne-o poate oferi resursele acestui pământ, ci împlinirea a ceea ce urmează din voia perfectă al lui Dumnezeu care se manifestă acolo unde El domnește. Îndiferet de ocupatie, vârstă, naționalitate, educație, toți suntem parte a acestei chemări divine, dar, dacă Împărăția va avea locul secund în viața noastră, Dumnezeu nu mai poate exercita domnia, manifestându-și voia, pentru că eul nostru domnește în noi. Și vom deveni alergători pentru împlinirea nevoilor pământești și a tuturor dorințelor nesăturate. Ne vom zidi propria împărăție, în timp ce Împărăția lui Dumnezeu se va prăbuși din viața noastră. Nu putem sluji la doi stăpâni! (Matei 6:24, Luca 16:13) Să nu ne facem iluzii că putem să fim credincioși Împărăției lui Dumnezeu și în paralel să facem tot ce ne dorim chiar într-un mod moral. Marea tragedie a unor credincioși este că vor să aibă împlinire din ambele împărății, ceea ce nu e posibil. Vor binecuvântările cerului, dar la fel și binecuvântările pământului, dar mântuiții Domnului sunt binecuvântați  spiritual în primul rând pentru a fi canele ale binecuvântării lui Dumnezeu, astfel încât El să toarne binecuvântarea cerească către alții.

Aposolul Pavel a evidențiat realitatea spirituală de care are parte, spunând că nu-și mai aparține lui (Galateni 2:20), ci lui Hristos, iar acum trăiește pentru El (1Corinteni 6:19). Această experiență spirituală a trăirii în Hristos au parte toți acei care au fost mântuiți, dar care rămân credincioși acestui statut. Credincioșia lor are la bază, nu o îndatorire precum cele legaliste, ci dragostea care-i mistuie pentru Hristos. Dragostea constituie fundamentul dedicării pentru Împărăția și neprihănirea lui Dumnezeu.

A fi „credincios Împărăției” lui Dumnezeu nu este o opțiune, ci un imperativ al Domnului Isus, exprimat prin chemarea la căutarea Împărăției și nerihănirii Lui (Matei 6:33). Dacă renunțăm la această chemare, ne coborâm spre nivelul celor ce n-au nimic cu Dumnezeu, care trăiesc pentru aici și acum și pe deasupra ne vom și îngrijora de cele pământești (Matei 6:32). Ne luptăm întrega viață, ne dăm silințele să realizăm multe, să atinge anumite performanțe, chiar să ne găsim un sens în viață, ceea ce și spunem poate celorlalți, dar pentru care împărăție sunt toate acestea?                                                                                                                             A fi credincios lui Dumnezeu însemnă să-ți pierzi viața ta, ca să obții viața lui Hristos în tine (Matei 16:25). Când suntem ai lui Hristos, toate aparțin Lui, noi nu mai suntem stăpâni, ci simplii administratori a unor lucruri, fie de ordin material sau spiritual (Romani 11:36, 1Corinteni 4:1-2).

Vom rămăne credincioși căutând mai întâi Împărăția și neprihănirea lui Dumnezeu? Această realitate se va vedea cel mai bine în ziua răsplătirii veșnice a lui Dumnezeu, deși roadele neascultării sau ascultării pot fi văzute cât timp trăim pe acest pământ.

 Împărăția și neprihănirea aparțin lui Dumnezeu, iar toți acei care au fost credincioși Împărăției și neprihănirii Lui, aparțin lui Dumnezeu.

http://ariseforchrist.com/blog/articles/16/credincios-imparatiei-640

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/credincios-imparatiei/

Crăciunul este despre Hristos – clarifică evanghelistul Franklin Graham

download

Cu toată controversa dimprejurul său, dacă trebuie sau nu să spui „Crăciun fericit”, evanghelistul Franklin Graham clarifică adevărata însemnătate a Crăciunului, potrivit CBN. com.

„Crăciunul se referă la nașterea lui Isus Hristos și asta este ceea ce sărbătorim. La Crăciun oferim daruri, dar Crăciunul este despre darul lui Dumnezeu – dându-l pe fiul său Isus Hristos”, a declarat Graham pentru Fox & Friends.

El l-a lăudat, de asemenea, pe președintele Trump pentru că „a făcut Crăciunul mare din nou”, spunând public că Isus este motivul pentru acest sezon.

„Sunt așa de entuziasmat că președintele nu se teme să menționeze numele lui Isus Hristos și că el se pronunță cu îndrăzneală nu doar pentru Hristos, ci și pentru toată libertatea religioasă”, a spus el.

Graham crede că poziția pro-credință a lui Trump vine într-un moment în care spune că creștinismul este atacat.

„Creștinii, și noi suntem majoritatea, suntem atacați de seculari”, a spus el. „Există o mulțime de cazuri în fața instanței supreme, în care oamenii au fost scosi afarădin afacerile lor pentru că refuză să facă un tort pentru cineva din cauza credinței lor religioase”.

„Avem un președinte căruia îi pasă și cred că va face tot ce poate pentru a ne sprijini”, a adăugat el.

Graham a comentat, de asemenea, asupra stării de sănătate al tatălui său Bill Graham și cum intenționează să petreacă Crăciunul în acest an.

„Este acasă, se odihnește bine. Este doar bătrân, nu vede bine, nu aude foarte bine … dar mintea lui este încă clară și mă duc împreună cu soția mea în ziua de Crăciun și  vom lua masa cu el „, a spus el. „Tatăl meu, toată viața lui, nu a ezitat niciodată de la chemarea pe care Dumnezeu i-a dat-o în viața sa, aceea ca să propovăduiască Evanghelia – să spună bărbaților și femeilor despre un Dumnezeu care îi iubește și este dispus să ierte păcatul lor dacă ei sunt dispuși să se pocăiască, să se întoarcă de la păcatul lor și să creadă în numele lui Isus Hristos „.

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2017/12/25/craciunul-este-despre-hristos-clarifica-evanghelistul-franklin-graham/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/craciunul-este-despre-hristos-clarifica-evanghelistul-franklin-graham/

COPILA CAPTIVĂ DIN CASA LUI NAAMAN

download

din revista „Cercetați Scripturile”

Credincioşie în ascuns

Istoria acestei fetiţe nu este deosebită. Ea a avut parte în acele zile groaznice ale războiului aceeaşi soartă ca alte mii de oameni. Fiind smulsă cu forţa de un duşman aspru din casa şi din cercul iubiţilor ei, a ajuns o sărmană captivă în casa căpeteniei oştirii victorioase. „Şi sirienii ieşiseră în cete şi luaseră captivă o copilă mică din ţara lui Israel; şi ea era înaintea soţiei lui Naaman.“ Cu aceste puţine cuvinte, autorul inspirat ne transmite istoria ei tristă. Numele ei nu este numit; cine ar fi întrebat de numele ei? O mică sclavă într-o ţară străină, singură şi fără prieteni, nu avea valoare.

De pe buzele ei, Naaman a auzit pentru prima dată un cuvânt despre vindecarea leprei sale. Ea a vorbit stăpânei ei: „Dacă ar fi stăpânul meu înaintea profetului din Samaria, atunci el l-ar vindeca de lepra sa! Şi cineva a mers şi a spus stăpânului său, zicând: Aşa şi aşa a zis copila care este din ţara lui Israel.“ Cu câtă grijă ne comunică Duhul lui Dumnezeu cuvintele rostite de fetiţă! Ne mirăm că Dumnezeu a notat istoria şi cuvintele ei în sfânta Sa carte? Să nu ne mirăm! În aceste cuvinte este un conţinut mult mai mare decât la prima vedere. Nu găsim mereu în Scriptură cum Dumnezeu ia în mâna Sa cele mai neînsemnate instrumente şi face fapte mari cu lucrurile cele mai mărunte? Dar nu numai atât, dar de câte ori nu tocmai cei săraci, cei de rând, cei din ascuns din poporul Său, sunt aceia prin care El îşi arată într-un mod atât de preţios harul Său. Plante care cresc în ascuns, în singurătate şi în linişte sprijinite de mâna lui Dumnezeu, pline de miros plăcut, nebăgate în seamă de oameni, dar bucurie şi plăcere pentru inima Sa! O astfel de plantă micuţă a fost şi fetiţa captivă. Privind mai îndeaproape găsim trei puncte preţioase în scurta ei istorie:

1.Ea avea deplină încredere în Dumnezeu

Înălţată peste orice îndoială, ea rosteşte o realitate: „El l-ar vindeca de lepra sa“. De unde ştia ea acest lucru? Cine îi spusese? Ea nu putea deduce aceasta dintr-un eveniment anterior. Nu exista niciu-n astfel de caz, niciu-n exemplu, din care ar fi putut deduce acest lucru. Vindecarea unui lepros era un lucru necunoscut în acele zile în ţara Israel. Ştim aceasta din cuvintele Domnului Isus. El a spus în sinagoga din Nazaret: „Şi mulţi leproşi erau în Israel în timpul profetului Elisei; şi nici unul din ei n-a fost curăţit, decât Naaman Sirianul“ (Luca 4:27). Indicaţia ei spre profetul Domnului a fost un lucru extraordinar. Ea nu avea nicio garanţie palpabilă pentru afirmaţia ei, ea nu putea numi niciun caz de vindecare a cuiva din poporul Domnului, şi totuşi ea a afirmat plină de încredere, că dacă stăpânul ei păgân, care a luptat contra poporului lui Dumnezeu şi la pustiit, va merge la profetul Domnului, va fi vindecat cu siguranţă. Ce era aceasta? Nebunie absurdă sau credinţă tare ca stânca? Această problemă era vorba şi în zilele lui Goliat, când David s-a coborât în vale ca să-l întâmpine pe uriaş. Fratele său mai mare, Eliab, a spus: „Cunosc mândria ta“ (1. Samuel 17:28). A fost mândrie sau credinţă? Problema a fost rapid hotărâtă prin rezultatul luptei. Oamenii pot să întrebe şi să batjocorească, dar credinţa se bazează pe Dumnezeu şi merge pe calea Sa. Tot aşa a fost şi în cazul fetiţei. Cuvintele ei au fost deplin îndreptăţite. Rezultatul a dovedit încrederea ei în Dumnezeu. Aceasta este adevărata credinţă! Această credinţă care nu se bazează pe deducţii logice şi dovezi omeneşti, nici nu contează pe împrejurări, ci Îl înţelege pe Dumnezeu în puterea şi harul Său şi se odihneşte doar în El, aceasta este credinţa adevărată. Această înţelegere a Dumnezeului viu prin credinţă este cu totul altceva decât afirmaţiile îndrăzneţe dintr-o încredere sau convingere interioară proprie.

  1. Ea a dovedit curaj mare în a mărturisi

În 2. Petru 1:5, Petru îi îndemna pe credincioşi: „dându-vă toată silinţa, adăugaţi la credinţa voastră virtutea“ (energie, hotărâre). Acest lucru l-a făcut şi fetiţa. Ea a avut o încredere atât de mare în Dumnezeu, că El va binecuvânta şi va vindeca chiar şi duşman, când va veni la El, încât, în ciuda tuturor aparenţelor şi a experienţelor, a mărturisit cu curajul credinţei. Să ne punem în situaţia fetiţei, pentru a vedea ce a însemnat mărturisirea ei! Noi poate am fi spus într-un astfel de caz:

a .Aceşti oameni nu se încred în Domnul. Cuvintele mele vor fi pentru ei de necrezut. Ei vor râde de ele.

  1. Oare nu vor interpreta greşit cuvintele mele? Nu se vor gândi, că este un plan viclean ca Naaman să fie atras fără protecţie în ţara Israel, pentru a putea fi executată răzbunarea asupra lui?
  2. Să presupunem că dintr-un oarecare motiv, Domnului nu-i va plăcea să-l vindece; cu ce mânie va apărea el atunci în ochii publicului! Un conducător mare de oşti, a fost atât de prost, încât să se lase tras pe sfoară de o fetiţă! Care vor fi urmările? Cu siguranţă îşi va vărsa toată mânia asupra mea. Atunci viaţa mea va fi pierdută. – Desigur, sunt convins, că Dumnezeu îl va vindeca prin prorocul Său, dar, nu se ştie niciodată, este mai bine să-mi ţin gura. Există suficiente motive ale necredinţei de a nu rosti cu curajul credinţei ceea ce ştim despre Dumnezeu. Fetiţa însă nu a dat loc unor astfel de gânduri. Ce a condus-o la o astfel de mărturisire curajoasă? Răspunsul îl găsim în cuvintele ei.

 

  1. Ea a fost condusă de milă faţă de cel pierdut

Atât felul, cât şi tonul şi conţinutul cuvintelor ei arată aceasta. Naaman, duşmanul poporului ei, prin care ea a ajuns în captivitate, era un om pierdut, îl aşteaptă moartea groaznică a leprei. A fost ea umplută de satisfacţie interioară când a aflat acest lucru? S-a bucurat la gândul că i se întâmplă pe drept pentru totul răul care i l-a făcut ei? Nu citim nimic despre aşa ceva, ci ea s-a dus la stăpâna ei. Cu ochii plin de milă, cu cuvinte dintr-o inimă plină de îndurare, ea a spus: „Dacă ar fi stăpânul meu înaintea profetului din Samaria!“ În cuvintele ei nu era niciu-n gând de răzbunare. Mila ei nu era mai mică decât curajul şi încrederea ei în Dumnezeu. Ceea ce era Dumnezeul ei, ea arăta într-un mod exemplar. Ceea ce a arătat David lui Mefiboşet (2. Samuel 9:3), a arătat ea faţă de Naamn: „bunătatea lui Dumnezeu“. Ea a descoperit prin cuvânt şi comportament pe Acela în care credea. Ce lucru măreţ a făcut această fetiţă! Răsplata ei va fi mare. Oare i-a mulţumit Naaman, i-a spus vreun cuvânt de recunoştinţă? Nu ştim; dar ştim că Dumnezeu îi va acorda cândva răsplata pentru credincioşia ei în ascuns. Nu este greu să aplicăm această istorie la noi. Acest lucru să-l facă fiecare tânăr cititor. Zilele în care trăim noi ne pun în mod deosebit la probă. În exterior, creştinătatea poartă încă o faţadă bună, dar niciodată credinţa în Dumnezeul cel viu nu a avut un stadiu mai inferior. Cât de mult am primit noi în comparaţie cu acea fetiţă! Avem descoperirea deplină a dragostei lui Dumnezeu în Hristos. Ne-a fost dat Duhul Sfânt. Cât de mult ar trebui să fie inimile noastre pline cu încredere în Dumnezeu şi cu curaj pentru a-L mărturisi: „Pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume“ (1.Ioan 4:4). Iar Dumnezeu spune: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi, încât să spunem cu îndrăzneală: Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme; ce-mi va face omul?“ (Evrei 13:5, 6). Să purtăm chipul Său în această lume şi să îmbrăcăm „ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi: o inimă plină de îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare“ (Coloseni 3:12)! Poate calea ta este ca cea a fetiţei, în vale şi în ascuns. Nu renunţa la curajul credinţei! Dumnezeu, care Sa mărturisit de partea credinţei în zilele lui Naaman, este şi astăzi Acelaşi. Lasă ca lumina dragostei şi harului Său să lumineze în ungherul tău ascuns prin credincioşie!

Comori org http://comori.org/home.php

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/copila-captiva-din-casa-lui-naaman/

Copia după copie – Nicolae Geantă

Publicat pe 9 Septembrie 2017 de ADMIN în ArticoleArticole: Geantă Nicolae

Când m-am întâlnit cu un frate din Detroit, spunea că o copie după altă copie poate fi mai puțin lizibilă decât după original. Mi-am adus aminte că la liceu, când dau elevilor xeroxuri după hărți, le multiplică între ei. Unii copiază după xeroxul original, alții fac copii după copii, la mâna a doua, și alții la a șaptea. Apoi vin și spun: „Nu se mai vede clar aproape nimic dom’ profesor!” „Păi dacă n-ați xeroxat originalul…”

La fiecare copie după copie elementele de finețe dispar. Pe hărți de exemplu rămân doar traseele majore. Sau râurile, lacurile, ori localitățile mari. O formă incompletă. O hartă falsă, ori fără toate detaliile, care te duce în rătăcire!

Tot așa se întâmplă și cu viața de credință. În biserici rămâne fondul – Hristos, Cruce, păcat, mântuire, veșnicie etc – dar formele se degradează de la o generație la alta. De la biserica primară până la noi am tot xeroxat după copii. După cult, după teologi, după președinți, după lideri de opinie, după tradiții… Altfel nu se poate explica cum dintr-o singură Biserică, un singur Duh, o singură Cale, am ajuns divizați în îngrijorător de multe confesiuni creștine! Nu cumva ne-am îndepărtat prea mult?

Nu știu de ce nu învățăm nici de la evrei. Moise a fost foarte puternic, Iosua numai puternic. Dar urmașii lor au slăbit în relația cu Dumnezeu până acolo că Scriptura precizează că „fiecare făcea ce-i plăcea!” Și tot poporul, care credea că îi slujește lui Dumnezeu, a ajuns în amestec cu străinii care i-a subjugat. Robit. Călcat în picioare.

La o analiză profundă a bisericilor noastre observăm că între generațiile din interbelic și cele postrevoluționare viața creștină s-a degradat. Rugăciunea, puterea, minunile, consecvența, mărturia etc., s-au diluat. Tozer zicea că unii avem un creștinism atât de diluat încât dacă ar fi otravă nu ar face rău nimănui și dacă ar fi medicament nu ar vindeca pe nimeni! „Ne-am modernizat, emancipat”, strigă unii. Da, dar am pierdut din vedere micile detalii. Și le-am retușat cu ce-am dorit noi! Deci, față de original, am devenit copii mai puțin lizibile!

„Trebuie să fiți originali!”, strigă unii pastori. (Dar originalii sunt numai la psihiatrie, glumea într-o zi Vladimir Pustan). Originali nu mai putem fi. Pentru că originalul este Hristos! Originalul este biserica primară. „Și noi, cum să fim?”, veți întreba. „Încercați să fiți cât mai fideli originalului!”. Adică fiți o copie după prima mână. Altfel, nu se poate vedea în noi (deslușit) chipul Domnului!

Încercați să-l copiați fidel doar pe Hristos! Dar și să-L multiplicați!

PS: În dimineața asta, în timp ce scriam acest articol, un păstor mi-a trimis un forward prin care ne înștiința că o fetița are nevoie de sânge. Când am întrebat mai multe detalii a spus că nu știe amănunte! Așa a primit SMS-ul. Și așa trebuie să îl dăm mai departe!

sursa: http://www.ciresarii.ro/index.php/copia-dupa-copie-nicolae-geanta/

Copia după copie – Nicolae Geantă

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/copia-dupa-copie-nicolae-geanta/

Baptiştii coreeni îşi dezvoltă viziunea globală – May 15, 2007 | by Amanda Phifer

Pagina de ştiri baptiste

BPNews

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Baptiştii coreeni îşi dezvoltă viziunea globală

http://www.sbcbaptistpress.org/bpnews.asp?ID=25650
May 15, 2007 | by Amanda Phifer

Foto dreapa – Joong Lee de la Korean First Baptist Church din San Francisco interpreteaza pentru Paul Reed din cadrul International Mission Board in timpul unei conferinte de misiune Coreean Baptiste Mountain View, Calif. Photo by Amanda Phifer

MOUNTAIN VIEW, California (BP) – Acum o sută de ani, misionarii americani au dus Evanghelia în Corea de Sud. Astăzi, sunt mai mult de 17.000 de misionari coreeni care duc Evanghelia în lumea întreagă.

Coreenii Baptişti de Sud vor să-şi facă datoria. În consecinţă Sărbătoarea Misiunilor Faptele Apostolilor 1:8 la Biserica Baptistă New Community din Mountain View, California, sponsorizată împreună cu Asociaţia Baptiştilor Coreeni din California de Nord, Consiliul Internaţional al Misiunii (CIM) şi Consiliul Misiunii pentru America de Nord (CMAN).

Scopul: să ajute liderii Baptişti Coreeni din zonă să înveţe mai mult despre oportunităţile pentru serviciul misionar la nivel local şi în jurul lumii.

Baptiştii de Sud coreeni sunt deja activi în lucrări misionare în comunităţile lor, în ţară şi la nivel internaţional. Prima misiune internaţională coreana a fost numită de CIM în 1987; alţi 300 au fost numiţi, în majoritate pentru grupuri de non-coreeni.

„Misionarii coreeni sunt foarte eficienţi oriunde se duc”, a declarat Gihwang Shin, consultant CIM pentru mobilizarea Coreano-Americană.”Aceasta se datoreză rugăciunilor şi faptului că sunt familiarizaţi cu statutul de imigranţi, fiind nevoiţi astfel să se adapteze la o altă cultură.”

Conferinţa de la sfârşitul săptămânii a inclus şi o adunare a tinerilor şi o sărbătoare misionară vineri noaptea, sesiuni generale şi seminarii sâmbătă ca şi o sărbătoare misionară sâmbătă seara la care a participat şi Preşedintele CIM Jerry Rankin în calitate de principal vorbitor.

„Aceasta este o şansă să-i facem pe oameni uniţi şi entuziasmaţi în ceea ce priveşte înfiinţarea de noi biserici, să învăţăm despre misiuni ale CIM şi CMAN, ” a spus Songsik Kim, strateg lingvist pentru înfiinţarea de noi biserici numit de CMAN şi care lucreză la Convenţia Baptistă de Sud din California.”Pastorul (Joong) Lee (de la Biserica Baptistă Coreana First Baptist Church din San Francisco) ne-a provocat vineri seara spunând că trebuie să renunţăm la toate şi să ieşim din zona noastră de confort.”

„Mulţi tineri au o chemare de la Dumnezeu dar nu ştiu cum să o realizeze,” a adăugat Do S. Park, pastor al Bisericii Millennium Baptist Church în Belmont, California.”Mulţi nu ştiu cum să facă misiuni cu aceste agenţii, aşa încât aceasta este o binevenită conferinţă.”

Shin a declarat că CIM are ca scop numirea a 1.000 de misionari coreeni până în anul 2010.

„Spre sfârsitul anilor ’80 şi ’90, experţii în misionarism au început să observe ca Domnul folosea cu adevărat şi foarte eficient coreenii în misiuni, aşa încât CIM a început să aloce intenţionat resurse pentru mobilizarea coreenilor pentru misiuni internaţionale,” a explicat Shin.”Astfel acum avem aceste sărbători misionare la principalele biserici coreene şi, de fiecare dată când organizăm o nouă conferinţă, vedem o recoltă bogată de noi lucrători.”

O conferinţă similară a fost ţinută anul trecut în California de Sud. Asemenea adunări, a completat Shin, pot încuraja alţi etnici Baptişti de Sud să-şi propună planuri şi scopuri asemănătoare.

Subiectele seminariilor din sesiunea 30-31 Martie au inclus oportunităţi existente în cadrul CIM şi CMAN, oprotunităţi de studii teologice în cadrul Seminarului Baptist Golden Gate, mobilizarea misiunilor coreene, a Uniunii Misionare a Femeilor şi a bisericilor locale pentru misiuni.

Conferinţa a fost ţinută aproape în totalitate în coreană şi a inclus mâncăruri tradiţionale coreene.

Paul Reed de la CIM a condus un seminar despre adopţia grupurilor la care nu a ajuns incă Evanghelia. El a povestit cum o biserică de aproximativ 30 de oameni din Arizona – jumătate albi, jumătate indieni Navajo – a adoptat un grup de mongoli din China datorită similitudinilor pe care le împărţeau.

„Mongolii şi indienii Navajo sunt călăreţi, ” a spus Reed.”Ambele popoare sunt în mod tradiţional nomade. Locuinţele lor tradiţionale arată aproape la fel. De fapt, cele doua popoare chiar arată la fel! Vedeţi pentru cine Domnul v-a dat o afinitate şi adoptaţi astfel de oameni.”

Reed a dat glas unei provocări ce surprinde viziunea conferinţei: „La sfârşitul timpurilor, în Ziua Judecăţii când toate triburile şi limbile şi naţiunile vor fi adunate, bucuria voastră va fi, ‘Pfiu, am reuşit’ sau va fi, ‘Am fost o parte a acelui grup’ ? Să fiţi parte a adunării Domnului din toate triburile si limbile.’

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri8_iun07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) – Aplicarea lui Matei 18 la problemele de disciplină bisericească, (Partea III-a) de Caius Obeada.

download

Aplicarea lui Matei 18 la problemele de disciplină bisericească

de Caius Obeada

Trăim o vreme în care presiunea demonică şi învăţăturile false au crescut, punându-ne mai aproape de a doua venire a lui Isus ca niciodată. Biserica lui Hristos trăieşte într-o presiunea demonică şi cu învăţături false mai mult ca niciodată. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12) Satan nu apasă biserica vestică din afară atât de mult cât o face din interior. Învăţătura falsă, interpretări liberale şi standarde mai joase au inundat bisericile noastre. Calitatea a fost înlocuită de cantitatea. Numerele au devenit mai importante decât calitatea vieţii. De ce?

Când Consiliul de Diaconi au primit o scrisoare de alarmare de la un grup de membri din biserica noastră care nu s-a semnat, prima reacţie a fost să îi declarăm pe toţi în păcat. Patruzeci de membrii din biserica noastră au păcătuit împotriva pastorului şi a diaconilor, aducând acuzaţii împotriva lor. Matei 18 a fost încălcat. Nimeni nu l-a abordat personal pe pastor despre această problemă, şi cum să îndrăznim să aducem astfel de acuzaţii publice? Alţi diaconi au recomandat să acţionăm foarte repede, presupunând că Satan pune monopol pe biserică. Cât de uşor este să judecăm şi să îi acuzăm pe proprii noştri fraţi, folosind principii biblice. Cum a fost încălcat Matei 18?

„15 Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. 16 Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. 17 Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.”
(Matei 18:15-17)

Matei 18:1-10 ne vorbeşte despre pietrele de poticnire şi dă o avertizare groaznică celor care sunt pietre de poticnire pentru copii Săi ai împărăţiei. Matei continuă să vorbească despre oaia pierdută care s-a rătăcit şi care este în pericol grav datorită intemperiilor şi a animalelor sălbatice (Matei 18:10-14) după ce a afirmat că „Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.” (v. 11) Apoi Isus descrie caracterul Bunului Păstor de a căuta o oaie care „s-a rătăcit”. În următoarea secţiune, Isus aşează standardele prin care noi creştinii să îi tratăm pe cei care păcătuiesc împotriva noastră în mod personal. Aceste versete sunt în legătură specific cu acele păcate comise între credincioşi individuali.

Stan Cox comentează acest pasaj: „În primul rând, observaţi procedura care trebuie înfăptuită când avem de a face cu păcatul considerat în text. Este un proces cu patru părţi. Prima, el trebuie să meargă în particular la fratele său pentru a confrunta păcatul. „…du-te şi spune-i greşeala sa între tine şi el singur”. Dacă primul pas nu aduce pocăinţă, al doilea pas este să iei martori pentru ca „orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.” Acest al doilea pas afirmă natura serioasă a păcatului, că plângerea este valabilă şi că hotărârea trebuie să vină prin acţiunile penitente ale părţii vinovate. Dacă al doilea pas nu conduce la pocăinţă din partea păcătosului, plângerea trebuie adusă înaintea întregii biserici. Acesta este un pas radical, care face ca păcatul să fie cunoscut în general şi este adus sub influenţa combinată a întregii adunări. Un om răzvrătit care nu vrea să asculte nici măcar de întreaga adunare care îl mustră pentru păcatul lui, trebuie să fie respins (al patrulea şi ultimul pas).

Înţelepciunea acestui proces este uşor evidentă. Natura precaută a abordării iniţiale îl poate scuti de neplăceri pe cel vinovat de păcat. Aceasta stabileşte motivul iubitor al fratelui care mustră şi poate conduce la o hotărâre rapidă care va evita controversa şi stinghereala. Datorită procesului, creşterea stingherelii părţii vinovate va avea loc doar din cauza răzvrătirii personale.

Dar ce păcate sunt considerate în text? Şi acestea sunt evidente, deşi ele au fost adesea înţelese greşit în vremea noastră. Să citim cu grijă prima afirmaţie a Domnului nostru: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur.” Contextual, instrucţiunile date în Matei 18 se referă la chestiuni private dintre creştini. Nu păcatul public este luat în considerare în context, o examinare a felului în care creştinii tratează păcatul dezvăluie faptul că era urmată o procedură diferită. Există motive întemeiate pentru această distincţie care fi examinată momentan.

Unii vor critica declaraţia noastră că textul prescrie procedura care de foloseşte când tratăm chestiuni private între creştini. Disputa pare să fie că expresia „împotriva ta” este o exprimare incorectă şi astfel pasajul nu tratează doar ofensa personală. În timp ce este admis că fraza este dificilă aceasta nu neagă contextul şi scopul procedurii descrise de Domnul. Aşa cum afirmă W. Robertson Nicoll:

„Deoparte de îndoielnicul „eis se” care urmează, referinţa pare să fie pentru ofense personale private, nu de a păcătui împotriva numelui creştin, pe care fiecare frate din adunare are dreptul de a-l provoca, în special faţă de cei care au o strânsă legătură cu cel care a adus ofensa” „… expresia implică faptul că cineva are dreptul şi datoria de a lua iniţiativa. Cel mult ea este o afacere personală cu care să începi.” (The Expositor’s Greek Testament, Vol.1, pagina 239).

Un Interliniar grecesc oferă următoarea traducere literară a textului:

„Acum dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (The Zondervan Parallel New Testament In Greek and English)
Observaţi următoarele traduceri ale textului:

„Mai mult, dacă fratele tău va păcătui împotriva ta, du-te şi spune-i greşeala sa între tine şi el singur: dacă el te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău.” (KJV)

„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi arată-i greşeala sa, doar între voi doi. Dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (NIV)

„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi spune-i greşeala sa, între tine şi el singur. Dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (RSV)

„Dacă fratele tău păcătuieşte, du-te şi du-te şi mustră-l în particular; dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (NASB)

„Dacă un alt membru al bisericii păcătuieşte împotriva ta, du-te şi arată-i greşeala sa când voi doi sunteţi singuri. Dacă membrul te ascultă, atunci l-ai recâştigat.” (NRSV)

„Şi dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te, arată-i greşeala sa între şi el singur: dacă el te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.” (ASV)

Chiar în traducerea NASB, care omite „împotriva ta” care este redat în celelalte traduceri, indică clar o chestiune privată, „du-te şi mustră-l în particular.” Aşa cum s-a referit şi Nicoll în comentariile lui şi aşa cum vom examina mai detaliat momentan, a prescrie aceste limitări asupra unei chestiuni de păcat public înseamnă a brutaliza contextul mai mare din învăţătura Noului Testament.

Mai departe, Petru a recunoscut importanţa cuvintelor lui Hristos şi L-a întrebat după învăţătura Sa, „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” (v. 21) Tot ce este în contextul imediat ne sugerează păcatul personal şi privat împotriva unui frate în Hristos.

Responsabilitatea din partea unui individ de a trata cu păcatul unui frate pe care acesta l-a comis împotriva lui este un principiu revelat în Vechiul Testament. A face aşa este egalat cu a-l iubi pe fratele tău, aşa cum este scris în Levitic 19:17-18:

„Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sînt Domnul.”

Isus a învăţat la fel în Luca 17:3-4:

„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: „Îmi pare rău!” – să-l ierţi.”

Deci, copiii lui Dumnezeu sunt obligaţi să trateze astfel de ofense personale. Nu îl iubim pe celălalt dacă ne uşurăm de un astfel de păcat împotriva noastră. În timp ce aceasta poate părea mărinimos, nu face nimic pentru sufletul celui care a păcătuit. Este mult mai bine, mai iubitor, şi o obligaţie dată de Dumnezeu de a mustra păcătosul şi de a-l aduce la pocăinţă. Aceasta este responsabilitatea noastră faţă de fratele nostru în Hristos când el păcătuieşte împotriva noastră într-o chestiune privată.

1. Primul motiv pentru a-l mustra pe fratele tău în particular este pentru a proteja reputaţia fratelui tău.

2. Un alt motiv pentru a te duce în particular la fratele tău este pentru a-ţi proteja reputaţia ta. Uneori creştinii sunt total greşiţi în ce priveşte comportarea unui frate. Credincioşii aud lucrurile greşit, înţeleg greşit afirmaţiile şi acţiunile şi aşa mai departe.

3. Să mergi în particular la el păstrează pacea bisericii. Adesea când acuzaţiile sunt nivelate împotriva unui frate în spatele lui şi răspândite în biserică şi acuzatorul şi cel acuzat nu sunt de acord, se vor dezvolta partide în biserică.

4. Păcatele trebuie să fie ţinute în particular şi trebuie confruntate imediat pentru a nu aduce reproş numelui lui Isus Hristos. Creştinii sunt reprezentanţii lui Hristos în lume.

Scopul lui Matei 18 este împăcarea, de a aduce pace şi armonie între fraţi. Dar ce constituie o împăcare biblică? Trebuie să înţelegi că oricând păcatul este implicat nu este suficient să spui pur şi simplu „îmi pare rău” sau „scuză-mă”. Jay Adams explică aceasta astfel: „O scuză este un substitut nepotrivit umanist pentru lucrul real. Nicăieri Scriptura nu cere şi nu încurajează cererea de scuze. A spune „îmi pare rău” este un şiretlic uman pentru a nu face ceea ce Dumnezeu a poruncit. Răspunsul biblic este să spui: „Da sunt vinovat. Am păcătuit împotriva ta. Vrei să mă ierţi?” Motivul pentru care o scuză nu este potrivită atunci când a avut loc un păcat este că aceasta nu scoate un răspuns biblic potrivit. Scuzele sunt bune când nu este implicat un păcat, dar ele nu trebuie să fie folosite niciodată ca un înlocuitor pentru împăcarea biblică.”

Înfruntarea păcatului public

Dacă avem nevoie de un exemplu când o părtăşie eşuează să urmeze instrucţiunile lui Isus date apostolilor, trebuie doar să ne întoarcem la un studiu complet al lui 1 şi 2 Corinteni. Aici, biserica din Corint a eşuat în a se judeca pe sine corect (1 Corinteni 11:20-34), şi în a „fi întreagă în” aceeaşi minte şi în aceeaşi judecată (1:10). Aceste divizii şi partide dintre ei erau datorate atitudinii şi acţiunilor păcătoase (1 Corinteni 11:17-19) şi loialităţii de a favoriza pe oameni şi pe slujitori mai degrabă decât pe Hristos mai presus de oricine (1 Corinteni 1:10-13).

Totuşi, când un păcat este public în natură alte consideraţii modifică răspunsul potrivit al copiilor lui Dumnezeu. Situaţia fiind diferită, felul de a confrunta păcatul este şi el diferit. În primul rând, aceasta este aşa deoarece păcatul public are o influenţă care corupe biserica.

„Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit.” (1 Corinteni 5:6-7)

Contextul instrucţiunilor lui Pavel din 1 Corinteni 5 are legătură cu subiectul nostru. Era un om în acea adunare care era vinovat de imoralitate sexuală aşa cum „nici chiar la păgâni nu se pomeneşte; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său.” (v. 1) Corintenii nu l-au confruntat pe fratele acela, ci mai degrabă l-au acceptat şi s-au „fălit” cu privire la toleranţa lor faţă de o astfel de influenţă păcătoasă. În acest context Pavel îi avertizează asupra influenţei de corupere a păcatului şi le dă instrucţiuni cum să îl trateze pe fratele care păcătuia. Observaţi că în acest exemplu de păcat public care a avut o astfel de influenţă de corupere, instrucţiunile lui Pavel au fost diferite faţă de cele ale Domnului din Matei 18. Aici Pavel a spus:

„În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi la olaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.” (v. 4-5)

MAI MULT, spunând aceasta Pavel nu s-a dus în particular la acest frate,

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă.” (v. 3)

El a avut o cunoştinţă suficientă despre situaţie pentru a declara nevoia acţiunii disciplinare fără a se fi întâlnit niciodată direct cu fratele imoral.

Unii chiar au afirmat că Pavel, ca un apostol, este o excepţie faţă de regula din Matei 18. „Deoarece noi nu suntem apostoli,” spun ei, „noi nu avem autoritatea de a confrunta păcatul într-o manieră atât de îndrăzneaţă.” Un astfel de argument este înşelător (are o înfăţişare falsă a adevărului sau a autenticităţii: sofistic, Webster). Instrucţiunile lui Pavel pentru Corinteni indică faptul că ei deja trebuiau să fi avut grijă de această situaţie. Cu alte cuvinte, ei nu trebuiau să aştepte scrisoarea lui Pavel înainte de a acţiona, ei trebuiau să facă aceasta înainte de mustrarea sa. Acţiunea condamnării publice ar trebui să fie făcută fără îndemnul apostolic. În al doilea rând, direcţiile date de Domnul în Matei 18 au fost date direct apostolilor (conform 18:18, 21). Ca şi apostol, dacă cineva a fost limitat de tiparul prescris dat de Domnul în Matei 18, aceasta a fost Pavel!

Reacţia lui Pavel la păcatul public cu altă ocazie este înregistrat în Galateni 2. Observaţi povestirea relatată de Pavel în Galateni 2:11-14:

„Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?”

Petru era vinovat de păcat. Dar păcatul nu era o chestiune privată între Pavel şi Petru singur. Mai degrabă, păcatul său era public şi avea influenţa de corupere deja observată. „Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.” Datorită acestei influenţe de corupere şi a naturii publice a păcatului; şi în ciuda sau probabil din cauza poziţiei influente de care se bucura Petru ca şi Apostol al Domnului, Pavel a confruntat acest păcat în mod public. „am spus lui Chifa în faţa tuturor…”

Oricine care ia poziţia că principiile subliniate în Matei 18 în privinţa tuturor tipurilor de păcat în fiecare situaţie trebuie să fie confruntat cu acest text. A încălcat Pavel instrucţiunile Domnului? Instrucţiunile aveau legătură cu el aşa cum au legătură cu noi. Pavel a spus, „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos.” (1 Corinteni 11:1)

În timp ce există multe exemple în epistole unde fraţii şi surorile sunt încurajate să confrunte păcatul şi eroarea într-un mod general, există un alt exemplu în care apostolul a fost mişcat să corecteze un incident, care este găsit în 3 Ioan 1:9-10.

„Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. De aceea, când voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe cari le face, căci ne cleveteşte cu vorbe rele. Nu se mulţămeşte cu atât; dar nici el nu primeşte pe fraţi, şi împiedecă şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din Biserică.”

Totuşi, Diotref nu numai că l-a acuzat fals pe Apostolul Ioan şi pe mulţi alţii ci i-a şi excomunicat pe cei care nu au fost de acord cu el. De asemenea, el a încercat să impună „regulile” sale eronate pentru cine să fie exclus şi cine să fie inclus, şi asupra altor creştini! Putem presupune că majoritatea acţiunilor sale au fost realizate în secret şi fără cunoştinţa întregii biserici, deoarece Apostolul Ioan promite că va veni şi va „expune faptele sale” (v. 10).

Nu ar trebui să definim „păcatul” ca ceva care nu este de acord cu noi, ca ceva care refuză să fie sub controlul nostru, (aşa cum a făcut Diotref) sau ca urmând călăuzirea Scripturii şi a Duhului. Apostolul Ioan nu şi-a mustrat informatorii săi pentru că au „bârfit” împotriva lui Diotref. El a adunat dovezi şi mărturii şi a vrut să îl expună în întregime de sub acoperirea întunericului. Apostolul Pavel a vorbit despre ceea ce se zvonea şi a acţionat. Chiar şi în Vechiul Testament, Samuel a primit viitorul Rege David şi i-a „spus tot ceea ce i-a făcut Saul.” (1 Samuel 19:18) Nu este bârfă sau lipsă de loialitate să ţii adevărul în această privinţă şi să îl spui sau să îl expui din cauza convingerii sau a tristeţii (Efeseni 5:25-26).

Confruntarea învăţăturii false

Cel mai adesea obiecţia faţă de confruntarea publică cu un păcătos vine în domeniul proclamării doctrinei false. Când un frate care a învăţat greşit este mustrat public pentru învăţătura sa, (fie de la amvon, fie în scris) se pune întrebarea, „Te-ai dus mai întâi la el în particular?” Trebuie să mergi la un astfel de învăţător al erorii, personal şi în particular, înainte de a demasca eroarea sa altora? Biblia spune clar că nu! Un prim motiv pentru aceasta este, aşa cum am afirmat mai devreme, influenţa care corupe a unei astfel de doctrine false!

Scripturile arată clar pericolul învăţăturii false. Pavel i-a avertizat pe unii dintre bătrânii bisericii din Efes care, ca şi „lupi răpitori,” vor „vorbi lucruri stricate, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” Despre acest pericol Pavel a scris: „De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.” (Fapte 20:29-31) Pavel l-a avertizat pe Timotei: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Timotei 4:3-4) Din pricina acestui pericol el l-a îndemnat pe Timotei să „propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” (2 Timotei 4:2)

Din cauza acestui pericol de a-i influenţa pe alţii să păcătuiască prin învăţătura falsă, Iacov a scris: „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră.” (Iacov 3:1)

Din cele de mai sus putem vedea că procedura din Matei 18 nu este potrivită în fiecare împrejurare. Când păcatul este public şi pune în pericol sufletele altora prin influenţa sa păcătoasă, el trebuie să fie înfruntat public şi repede.

Consecinţe ale înţelegerii greşite a lui Matei 18

1. Eroarea merge fără opoziţie. Cea mai obişnuită motivaţie pentru un astfel de crez este dezgustul pentru o confruntare. Oamenii nu vor să audă de dispute şi doresc ca ele să aibă loc „în spatele scenelor.”

2. Adevărul este pus în dezavantaj. Este un standard trist care îi va permite unui învăţător fals să meargă peste tot proclamând eroarea sa, dar va impune celor drepţi restricţia de a se opune lui doar în particular.

3. Bătrânii bisericii nu se pot uşura de datoriile date de Dumnezeu lor. Sfârşitul absurd al acestei poziţii ar cere bătrânilor bisericii să tacă în timp ce un învăţător fals îşi proclamă eroarea sa de la amvon, sau într-o clasă de studiu Biblic. Dacă el păcătuieşte, ei trebuie mai întâi să îl mustre în particular.

http://www.voxdeibaptist.org/matei18.htm

NU SPUNE NIMĂNUI CUM EȘTI TU, DOVEDEȘTE-O ! 

download

Editorial scris de Marin Somai …© www.crestintotal.ro

Nu spune nimanui cum esti tu, dovedeste-o!

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/nu-spune-nimanui-cum-esti-tu-dovedeste-o/

Nu ochii văd. Ci inima! – de Nicolae.Geantă

Publicat pe 4 Septembrie 2017 de ADMIN în Articole: Geantă Nicolae,

Aseară, la biserică, spuneam fraților că David și-a trimis tinerii la Nabal să ceară ceva de mâncare, însă bogatul cel rău i-a scos în șuturi pe poartă. El n-a văzut în ei decât niște cerșetori răzvrătiți. Dar Abigail, soția lui Nabal, le-a dus pe furiș mâncare din belșug. Ea nu văzuse niște cerșetori obraznici, ci niște flămânzi care aveau nevoie de milă. Și Nabal și Abigail au văzut aceeași zdrențuiți cu ochii. Dar cu inima au văzut diferit.
Noi când vedem un cerșetor inima ne împinge să băgăm mâna în buzunar sau să trecem nepăsători pe alături. Asemeni preotului, levitului ori bunului samaritean față de căzutul dintre tâlhari. „Ăsta e șmecher”, sau „demn de milă”, ne spune inima. Și mai departe o ascultăm. Ochiul vede numai ce inima îi spune!
Vedem cu toții ispitele, sărăcia, persecuțiile, ravagiile păcatelor, nevoia de evanghelizare sau de sfințenie. Numai că intervenim sau ocolim în funcție de ce ne dictează inima. Ochii văd vagabonzi, prostituate, bețivi, sectari. Dar inima e cea care așează etichete.
Iubirea sau nepăsarea nu e văzută prin ochi. Ei pot fi buni, însă inima poate să greșească! Fariseii vedeau un ipocrit în Domnul Isus. Evreii de rând vedeau pe Mesia. Isus era același, inimile vedeau esențialul separat.
„Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi. Doar cu inima poți vedea cu adevărat”, am concluzionat asistenței ce priveau aseară cuminți… Dumneata mai crezi că ochii te înșeală?
Nu ochii au nevoie de lentile de contact! Ci inima de-un transplant de iubire…
Nicolae.Geantă

Nu mai sunt mormon – cum am scăpat din biserica pe care am iubit-o timp de 30 de ani

download

Într-o vineri din Ianuarie 2006, în casa mea din Utah, am primit un apel telefonic de la cel de-al treilea fiu al meu, Micah, care mi-a schimbat viața.

lynn_wilderEu, împreună cu familia mea ne bucuram de viața noastră în ,,Sion”, ca rezultat al deciziei pe care soțul meu Michael, împreună cu mine, am luat-o ca și tineri adulți de a ne uni cu biserica mormonă. Timp de șapte ani, am fost profesoară titular la Universitatea Brigham Young (BYU), școala principală a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Ultimele Zile. Michael era un preot respectat, episcop și înalt consilier, lucrător la templu, învățător de seminar și președinte al școlii duminicale. Primul nostru copil, Josh, și al doilea, Matt, au lucrat în misiuni de evanghelizare, timp de doi ani, fiind recunoscuți de către biserică. Fiica noastră Katie, de asemenea a mulțumit pe liderii bisericii cu credința ei în Hristos Isus și în Joseph Smith.

Eu îi dezapreciam pe creștinii care se ghidau numai după Biblie. Ei aveau doar parte din Evanghelie, eu însă aveam plinătatea acesteia. Eu respectam legile și ordonanțele mormonismului. Când luam sacramentul pâinii dospite și apă, în fiecare săptămână în templu, credeam că lăsam pe slujitorul păcatului să-mi șteargă toată răutatea. Eu credeam că mormonismul îmi asigura deja viața veșnică.

Viața în Sion

Noi ne-am unit cu această biserică la vârsta de 25 de ani, după ce niște misionari mormoni ne-au bătut la poartă. Atât Michael cât și eu am frecventat înainte biserici protestante, dar foarte rar am citit din Biblie. Am considerat că intrând în această biserică era o opțiune creștină (85 % dintre mormonii convertiți, provin dintre creștini). Am fost incapabili să-i înfruntăm pe acei misionari.

Imediat după aceasta, devenind activi în biserică, ne-am educat cei patru copii ai noștri în credința mormonă. Slujind nenumărate ore la chemarea bisericii, citind scrierile mormone, dând zeciuială, asistând la reuniuni, menținând un cod de sănătate fizică, studiindu-ne genealogia pentru a putea să ne răscumpărăm morții în templu – acestea au fost unele dintre ofrandele noastre dumnezeului mormon.

În toți anii în care am slujit în biserică, eu credeam că îl cunoșteam pe Isus. Credeam că s-a născut înainte ca și un fiu spiritual al Tatălui Ceresc și al Mamei și că a venit pe pământ pentru ca să primească un trup. El a ispășit păcatele noastre în Grădină. Precum fariseul din Luca 18, credeam că-L cunoșteam mai bine prin intermediul învățăturii exclusive primite în templu.

În 1999, mi-am terminat doctoratul în educație și m-au contractat la Universitatea Brigham Young. Ne-am mutat în Sion. Și viața era bună acolo. Duminica cântam:

Mare îi este gloria și preoția fără sfârșit
În vecii vecilor cheile el le va ținea.
Credincios și adevărat, el în regatul lui va intra,
Încoronat în mijlocul profeților din vechime.

Vă sună ca fiind Isus? Nu, este un imn referitor la Joseph Smith. Aici este prima strofă:

Lăudat să fie omul ce cu Jehova a fost în comuniune!
De Isus a fost uns acest Profet și Văzător.
Binecuvântat pentru a deschide ultima dispensație
Regi o să-l înalțe și națiuni să-l venereze.

La fel precum Tatăl Ceresc și Isus au făcut înainte – la fel ca și propriul Smith – Michael lucra asiduu pentru a se transforma într-un dumnezeu. Acesta era motivul pentru care frecventam templul cu regularitate.

Atunci, ceva neașteptat a întrerupt viața noastră mormonă perfectă. Cu trei săptămâni înainte de a-și termina misiunea de doi ani, Micah ne-a sunat ca să ne spună că va fi trimis acasă înainte de a termina – o rușine oribilă în cultura mormonă. El citise Noul Testament. Acolo s-a întâlnit cu un Isus diferit decât cel pe care l-a învățat mormonismul – un Dumnezeu al harului, nu al faptelor, pentru ca nimeni să nu se laude. Aceasta i-a atras atenția lui Micah.

Micah a declarat în cuvântul de despărțire, într-o cameră plină de misionari, că și-a pus încrederea numai în Isus și nu în biserica mormonă. Le-a spus că a găsit o credință profundă și autentică – o credință care nu include mormonismul.

Nu a fost deloc bine primit. Liderii bisericii ne-au spus că Micah avea un spirit diabolic în el, l-au trimis acasă și apoi, deja în Utah, ne-au invitat să-l ducem înaintea înaltului cosiliu. Pentru a evita să fie excomunicat, l-am pus pe Micah într-un avion pentru ca să-l scoatem din Utah. Expulzarea lui a pus familia noastră în haos.

Înainte de a urca în avion în Utah, pentru a începe un grup muzical și o nouă lucrare în Florida, Micah ne-a rugat: ,,mamă și tată, vă rog citiți Noul Testament”. Am început s-o facem. Aproape că nu mâncam sau dormeam, deoarece mă topea dorința de a citi mai mult despre Dumnezeul harului. Aceasta era totul ce doream să fac.

După expulzarea lui Micah, întrebările despre mormonism pe care le-am păstrat timp de mulți ani – cu privire la binecuvântarea patriarhală, despre istoria bisericii referitoare la rasism, despre dimensiunea ispășirii lui Hristos – au apărut cu o mai mare urgență. Am urmat sfatul lui Micah și am început să citesc Biblia în traduceri mai ușor de înțeles decât versiunea autorizată pentru mormoni (King James Version).

Citeste tot articolul pe benidradici.wordpress.com

Nu mai sunt mormon – cum am scăpat din biserica pe care am iubit-o timp de 30 de ani

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/nu-mai-sunt-mormon-cum-am-scapat-din-biserica-pe-care-am-iubit-o-timp-de-30-de-ani/

Nu face ca Nabal! – Nicolae Geantă

Publicat pe 1 Octombrie 2017 de ADMIN în ArticoleArticole: Geantă Nicolae

Trei mii de oi și o mie de capre avea. Mâncarea de la masa sa era echivalentul de astăzi al unui mall. Putea hrăni un oraș întreg…

Biblia zice că avea o soție tare frumoasă. Dar el, în contrast, era rău! Rău, nu urât! Când ai inima haină nu mai contează cât ești de frumos. Pe dinăuntru ești diavol! Și dracii sunt tare urâți! Și fac și fapte urâte…

Se trăgea din Caleb, dar el se numea Nabal. Nebun de legat…
Avea sărbătoare mare la tunsul oilor. Un fel de Thanksgiving. Belșugul curgea pe mese ca Sena prin mijlocul Parisului.

Oamenii erau veseli. Dar Nabal era trist… Trist că niște flămânzi au îndrăznit și i-au cerut ajutorul. „Nu meritați nici un boț de pâine!” le-a strigat Nebunul și i-a scos în șuturi pe înfometați. Chiar dacă-au fost trimiși de rege! De David. Un rege al cărui suflet era legat în mănunchiul celor vii ai lui Dumnezeu!

S-a îmbătat criță Nabal. Poate a vrut să uite. Dar Dumnezeu nu a uitat. Și i-a oprit inima. Se înnegrise prea mult. Era scrum…
Până azi am crezut că Nabal a murit de oftică pentru că frumoasa Abigail l-a ospătat regește pe David. Dar acum am înțeles că Dumnezeu i-a oprit inima când el a închis să picure firimituri și-n burților celor săraci! Cioran zicea că Dumnezeu e intervalul dintre bătăile inimii. În absența Sa inima bate dar e… moartă!

Nu știu de ce dar mi se pare că prea des suntem bântuiți de nabalism. Oprim robinetul binecuvântării. „Nu merită!” e banner-ul agățat în ușile noastre. Dar când ceilalți nu merită să le întindem o mână s-a rupt legătura cu Cerul!

Nu te comporta niciodată ca Nabal! Oamenii care fac bine pot pierde, dar cei care nu fac au pierdut deja.

http://www.ciresarii.ro/index.php/nu-face-ca-nabal-nicolae-geanta/

Nu face ca Nabal! – Nicolae Geantă

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/nu-face-ca-nabal-nicolae-geanta/

Noul Legâmănt și împărăția ascunsă

download

În Colose, ca și în multe, foarte multe alte locuri, creștinii erau puși în fața unei dileme: toate religiile prezente în cetate aveau edificii și procesiuni vizibile, în timp ce ei trebuiau să se închine doar ,,în duh și în adevăr“, adică fără sacramente exterioare vizibile.

Apostolul Pavel justifică această realitate și o proclamă ca pe o superioritate, nu ca pe un handicap. Apostolul prezintă elementele ascunse ale lucrării lui Dumnezeu din epoca prezentă:

  • Toate comorile înțelepciunii și ale științei sunt ascunse în Christos (Col. 2:2-3). Creștinismul nu locuiește în biblioteci impresionante ca cele care găzduiau înțelepciunea filosofiei omenești, ci în inimile oamenilor care L-au primit pe Christos.

,, … pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“ 

  • Christos însuși sălășluiește ascuns în cei credincioși.

,,Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume Hristos în voi, nădejdea slavei“ (1:26-27).

  • Viața creștinilor și chiar Christos însuși este ascuns în Dumnezeu Tatăl.

,,Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“ (Col. 3:3).

  • Izvorul de putere pentru trăirea vieții creștine este ascuns în inimile credincioșilor.

,,Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine“ (Col. 1:29).

Acest aspect ,,ascuns“, nevăzut al lucrării lui Dumnezeu în oameni, această formă tainică a împărăției lui Dumnezeu a fost vestită încă de pe vremea când Israelul era Împărăția vizibilă a lui Dumnezeu.

  • A fost vestită de profetul Ieremia:

,,Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“ (Ier. 31:33 citat și în Evrei 8:10).

  • A fost vestită de profetul Ezechiel:

,,Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele“ (Ezec. 36:27).

Cu siguranță, va veni o vreme în care Împărăția lui Dumnezeu va fi iar vizibilă pentru toți oamenii:

,,Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă“ (Col. 3:4).

Domnul Isus a inaugurat însă o perioadă din istorie în care această împărăție, deși prezentă, nu va izbi privirile oamenilor. În pildele rostite de El, Domnul Isus o compară cu o sămânță foarte mică sau cu puțin aluat ascuns în plămădeala pâinii:

,,Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.”

Le-a spus o altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala” (Mat. 13:31-33)

Caracterul nevăzut al împărăției lui Dumnezeu din oameni i-a făcut pe creștini din Colose să invidieze formele și manifestările celorlalte religii și ale filosofiei:

,,Dacă aţi murit împreună cu Christos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti“ (Col. 2:20-23).

,,Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Christos“ (Col. 2:8).

Nerăbdarea creștinilor din Colose după semnele vizibile ale Împărăției nu a fost singulară. Apostolul Pavel amintește de ea și în epistola către Romani, unde spune că:

,, … noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdeaaceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare“ (Rom. 8:23-27).

În scrisoarea către cei din Colose apostolul Pavel adeverește creștinilor că Împărăția lui Dumnezeu din inimile lor, deși nevăzută în liturghii și menifestări religioase, este totuși, reală, puternică, durabilă și stabilă, îndreptățind nădejdea că va veni ziua în care ea se va manifesta plenar pe întreg pământul.

(tradus din New Bible Companion, Tyndale)

https://barzilaiendan.com/2017/03/08/noul-legamant-si-imparatia-ascunsa/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/noul-legamant-si-imparatia-ascunsa/

Deputații de la Cernăuți au interzis marșurile LGBT

Deputații  Consiliului Orășenesc Cernăuți au susținut, joi, 31 octombrie, cu majoritate de voturi  petiția privind interzicerea activităților de propagandă organizate de  LGBT, transmite Unian. Petiția electronică a fost votată cu 24 de voturi din 42. Autorul petiției este activistul Mykola Guniko, scrie publika.md.
Anterior, această inițiativă a fost suțsinută de 250 de localnici.
Dacă primarul din Cernăuți nu va uza de dreptul de veto, atunci decizia privind interzicerea acțiunilor organizate de LGBT va fi introdusă în Statutul Comunității Teritoriale din Cernăuți.
Și în urmă cu un an, Consiliul Local din Cernăuți, înaintea unei anunțate parade gay, adopta o hotărâre prin care activiștilor LGBT li se amintea să se abțină de la organizarea unor evenimente publice în oraș, de asemenea, ca rmare a unei petiții a cetățenilor.
În Ucraina, la Kiev, în această vară mii de oameni au luat parte la o paradă gay pride. A fost prima paradă a LGBT în Ucraina de la alegerea în mai ca președinte a fostului actor de comedie Volodimir Zelenski, care a promovat o cultură a toleranței, spunând că este adeptul egalității.
Autoritățile ucrainiene și-au sporit sprijinul pentru drepturile homosexualelor din momentul în care un guvern pro-occidental a preluat puterea în urma protestelor din Maidan, în 2014. În 2015, a fost adoptată o lege care interzice discriminarea la locul de muncă a comunității LGBT. Unii susținători ai drepturilor lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor și transsexualilor (LGBT) văd progresul în Ucraina ca simptomatic pentru o integrare mai apropiată a țării în Uniunea Europeană și respingerea legăturilor cu Rusia vecină.

Dumitru Bacu, despre experimentul Pitești: A fost o prigoană a creștinismului. Se cerea lepădarea de credință, negarea lui Dumnezeu, dar mai ales a lui Iisus

Dumitru Bacu, despre experimentul Pitești: A fost o prigoană a creștinismului. Se cerea lepădarea de credință, negarea lui Dumnezeu, dar mai ales a lui IisusFoto: Memorialul Pitești
La închisoarea Pitești teroarea a depășit limitele, acolo a fost o prigoană a creștinismului, unde ceea ce se cerea pe vremuri împăraților păgâni se cerea și acum, anume lepădarea de credință, negarea lui Dumnezeu, dar mai ales a lui Iisus, scrie Dumitru Bacu în cartea „Pitești. Centru de reeducare studențească”.
Negarea, spune Dumitru Bacu, nu era o simplă formalitate, care ar fi constat dintr-un angajament de a nu crede, de a nu se ruga sau a combate eventual pe alții în credința lor „falsă”.
Primul lucru care era cerut era terfelirea numelui Mântuitorului, prin folosirea celor mai insultătoare calificative.
Pe urmă, explică Dumitru Bacu, pentru a stinge ultima urmă de respect pentru cele sfinte, se organizau parodii rituale pe seama tuturor practicilor creștine. Studenții teologi au fost siliți să modifice textele rugăciunilor, schimbând termenii religioși cu injurii triviale, Săptămâna Patimilor sau Învierea fiind ocazii speciale.
„Voi relata o singură scenă, petrecută într-o celulă de la secția condamnaților la muncă silnică, de Paștele anului 1950. Din câteva cearșafuri sau cămăși albe s-a improvizat „cămașa lui Hristos” cum spuneau studenții. Din săpunul cu care se scriau declarațiile s-a confecționat un organ genital masculin, pe care un student teolog, ales ca cel care trebuia să interpreteze pe Iisus, fu obligat să-l poarte atârnat de gât cu o sfoară. Plimbat prin camera, sub lovituri reale de cozi de mătură, simbolizând drumul spre Golgota, fu oprit în cele din urmă lângă fereastră. Acolo, toți studenții fură obligați la rândul lor să treacă prin fața lui și să se închine sărutând bucata de săpun”, scrie Dumitru Bacu.
Potrivit acestuia, o singură persoană nu a acceptat să se coboare la acest sacrilegiu. De altfel nu era nici măcar student, ci elev. A fost schingiuit ore întregi în fața tuturor celorlalți pentru a fi obligat să se aplece. Nu a cedat.
„Concluziile să le tragă fiecare după inima lui. Eu aș menționa doar atât. Unii au murit, alții au rezistat, cei mai mulți și-au revenit. Omul are în el anumite forte interioare pe care nu i le poate distruge nimeni și nici el însuși nu și le poate distruge, fiindcă el, omul, nu-și aparține lui și aceste forțe din el mărturisesc pe Cel Care l-a creat”. D. Bacu, București 1958, Paris 1962.
Bibliografie: Dumitru Bacu, „Pitești. Centru de reeducare studențească”, ediția a IV, îngrijită de Răzvan Codrescu, cu o prefață de Pr. Gheorghe Calciu. Editura Christiana, București, 2011, pag. 102-103, 256.
Nota redacției: Materialul este o reacție la declarațiile vehiculate în ultimele zile de tineri cercetători CNSAS, care consideră că studenții trecuți prin experimentul din închisoarea Pitești „nu au fost tocmai victime”, ci mai degrabă „niște căcați cu ochi, care se torturau între ei pentru un blid în plus”.  Altfel, asistând pasiv la mistificarea istoriei, riscăm să trăim repetarea ei.

Cum ar trebui să fie președintele pentru care ai vota?

download

Preşedintele pe care l-aş vota ar trebui să fie:
1. Familist. Un preşedinte familist, care şi-a asumat responsabilităţile întemeierii unei familii şi care a plătit preţul menţinerii ei.
2. Creştin. Un preşedinte cu valori creştine, care a demonstrat că trăieşte măcar ABC-ul creştinismului. Nu sunt interesat de cei care devin creştini doar în perioada campaniei electorale.
3. Patriot. Un preşedinte a cărui inimă bate pentru toţi românii şi care iubeşte România.
4. Onest. Un preşedinte cu un cazier curat, care să nu fi fost implicat în tot felul de scandaluri. Un om care să nu îşi permită să mintă poporul în nicio situaţie.
5. Realist. Un preşedinte care să îşi cunoască şi să îşi asume limitele. Un lider dispus şi dornic să se înconjoare de oameni capabili.
6. Echilibrat. Un preşedinte care să investească în unitatea românilor, nu în dezbinarea lor.
7. Educat. Un preşedinte care să creadă în educaţie, să investească în ea şi să păstreze oamenii educaţi în ţară.

Îmi puteţi recomanda pe cineva?

Autor: Viorel Iuga

Ziua a 12-a: Povestiri biblice și henna – #Pray15Days

Asha era o tânără hindusă din casta cea mai înaltă, Brahmin, în vârstă de 22 de ani. Stephany, fiind nou venită în India, a început să studieze limba hindi cu Asha câte două ore pe zi. După șase luni de studiu împreună cu Asha, Stephany se descurca deja destul de bine să vorbeasă despre lucrurile generale în limba hindi, însa îi lipsea vocabularul spiritual de care avea nevoie pentru a purta conversații pline de însemnătate despre Dumnezeu. Tânjea să vorbească despe Dumnezeu cu cei din jurul ei.

Stephany a decis să citească Biblia împreună cu Asha și să îi pună întrebări despre anumite cuvinte și expresii din cele pe care le citeau. Stephany a găsit o carte cu 27 de povestiri biblice începând de la Creație și până la Revenirea lui Hristos. Fiecare povestire biblică avea alături câte un model henna* care putea fi desenat pe mână.

Dupa fiecare povestire citită, cele două tinere discutau despre ceea ce au învățat despre Dumnezeu și despre om, și dacă există vreun păcat sau vreun lucru pozitiv în povestirea respectivă. Undeva în jurul povestirii cu numărul 18, au citit despre Petru, care a umblat pe mare înspre Isus. Când Stephany a întrebat-o pe Asha ce păcat a observat în această relatare, Asha a răspuns că Petru a păcătuit prin faptul ca nu și-a pus toata încrederea în Isus.

Apoi, Asha s-a oprit să se gândească și a spus: „Și eu trebuie să îmi pun toată încrederea în Isus.” Stephany a rămas șocată! În timp ce au continuat să discute, a devenit clar că Asha era pregătită să își trăiască viața pentru Isus, și nu mai pentru vreun alt zeu.

Curând după această întâmplare, Asha a fost botezată în fața întregii sale familii hinduse de castă înaltă. Acum, după cinci ani, ea continuă sa Îl urmeze pe Hristos cu credincioșie, în ciuda persecuțiilor din partea familiei si a vecinilor. De asemenea, a împărtășit și cu multe alte rude și membri ai comunității despre nădejdea pe care o are numai în Hristos. A lui Dumnezeu sa fie toată gloria!

Ne rugăm:

  • Pentru femei ca și Asha, ca să rămână statornice în credința lor în Hristos și să-și împărtășească credința pline de curaj cu cei din jurul lor. (Efeseni 6:10-18)
  • Pentru credincioșii din India, ca să aibă inspirația de a folosi frumoasa artă indiană ca și prin această formă să proclame vestea cea bună și ucenicizeze noi credincioși.
  • Pentru pastorii interculturali și pentru evangheliștii indieni, ca aceștia să învețe să comunice eficient vestea cea bună. (1 Corinteni 9:22)

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/31/ziua-a-12-a-povestiri-biblice-si-henna-pray15days/?

De ce este importantă ziua de 31 octombrie?

Acum 502 ani în data de 31 octombrie 1517 un eveniment urma să aibă loc care va avea implicaţii religioase şi sociale pana în zilele noastre. Un călugăr augustinian, Martin Luther, dezgustat de corupţia şi practicile bisericii catolice, în ceea ce priveşte practica vânzării indulgenţelor, va ţintui celebrele sale 95 de teze pe uşa bisericii din oraşul său Wittenberg, prin care respinge practicile nebiblice predominante în biserica catolică.

Martin Luther s-a născut la 10 noiembrie 1483 în Eisleben, Germania. Se pregăteşte iniţial pentru cariera de avocat, dar în 1505, a fost afectat profund de moartea subită a unui prieten de un trăznet ce se descarcă la câţiva paşi de el. Prins în pădure de vijelia unei puternice furtuni, strigă disperat: „Sfântă Ana, dacă supravieţuiesc acestei furtuni, mă călugăresc!”

După trecerea furtunii, îşi ţine cuvântul. În nemaipomenite frământări referitoare la mântuire, intră într-o mănăstire augustiniană în Erfurt în iulie 1505. Aici, el citeşte un tratat de-al lui Ian Hus, de care este profund mişcat. Luther scria mai târziu:
„M-am întrebat cum s-a putut întâmpla ca un om cu scrieri atât de profund creştine şi de puternice să fie ars… Am închis cartea rămânând cu inima rănită.” (Istoria Bisericii)
Acolo el a studiat filosofie şi de asemeni Cuvântul lui Dumnezeu. El a trăit o viaţă de cea mai severă penitenţă, dar toate faptele exterioare nu i-au putut alunga simţul păcatului. Luther era dominat de un profund sentiment al propriilor păcate, al nevredniciei sale, dedicându-se din această cauză ascetismului în încercarea de a ajunge la purificare.

În 1512, devine doctor în teologie primind cu această ocazie o Biblie latină, care în acea vreme constituia o posesiune personală inedită. Luther începe să se dedice citirii şi studierii Bibliei. Această adâncire în Scriptură începe să-i reveleze noi adevăruri, începe să realizeze că multe din doctrinele învăţate nu au nici o bază scripturală.
Într-o zi, singur fiind în odaia sa, citeşte Romani 1:17 „Cel neprihănit va trăi, prin credinţă!” Aceste cuvinte îi invadează deodată mintea şi inimă. Realizează că mântuirea nu se bazează pe vreun merit uman, ci pe credinţa în promisiunile lui Dumnezeu. În acel moment a primit ceea ce ani întregi de ascetism nu i-au putut oferi. El începe să predice acest „nou concept” al mântuirii în oraşul său Wittenberg.

Biserica îl somează pe Luther să se prezinte la consiliul bisericesc din oraşul Worms, unde i se va cere să se lepede de credinţa sa. Amintindu-şi de soarta lui Ian Hus, Luther se îngrozeşte, totuşi rămâne neînduplecat şi pleacă la Worms. Aici i se pun în faţă tezele scrise de el, cerându-i-se să le retracteze. Luther cere să i se acorde timp de gândire, o zi. În ziua următoare, conştient fiind că va trebui să suporte consecinţele afirmaţiilor sale, Luther, curajos, înfruntă consiliul spunând: „Până nu voi fi convins de mărturia Sfintelor Scripturi sau de un argument evident… conştiinţa mea rămâne roabă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot să retractez şi nu voi retracta ceva, pentru că a acţiona împotriva conştiinţei, nu este nici bine şi nici prudent. Iată-mă: nu pot face altfel. Dumnezeu să mă ajute. Amin.”

În 1517 Luther oferă cadrul fundamental al teologiei protestante. Fiind excomunicat de Biserică, Luther mai târziu se căsătoreşte, continuându-şi activitatea sa de învăţare a Scripturii. Chiar şi istoricii laici recunosc că atitudinea curajoasă a lui Luther în faţa consiliului de la Worms a fost unul din evenimentele hotărâtoare din istoria umanităţii.

Sursa: resursecrestine.ro

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/31/de-ce-este-importanta-ziua-de-31-octombrie/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+StiriCrestine+%28STIRI+CRESTINE%29

Halloween – sărbătoarea dracilor la care sunt expuși copiii

Când Cristos a înviat, Evangheliile ne spun că în mormântul Lui se aflau doi îngeri care erau îmbrăcați în alb și străluceau așa de tare că abia îi puteai privi, iar aceștia arătau ca doi tineri frumoși și curați. Pe de altă parte, când Isus a întâlnit un demonizat în Gadara, acesta era îmbrăcat în zdrențe, plin de tăieturi, cu fața schimonosită și strâmbată de demoni, dormea în cimitire și speria pe toată lumea de nu mai trecea nimeni pe acolo. Întrebarea mea este: “Ca și creștini, noi ce sărbătorim, noi ce reprezentăm, lumina sau întunericul, felul de purtare al lui Cristos sau al lumii, al îngerilor sau al dracilor?”

Ce bucuros și mândru se uită Diavolul la copiii noștri și la noi când îi vede îmbrăcați în draci sau în ceea ce dracii fac din oameni. El este distrugătorul, ucigașul, chinuitorul oamenilor, iar a sărbători distrugerile făcute de el este chiar inconștiență sau chiar călăuzire drăcească. Eu nu mi-aș putea costuma copilul în mort, în ucigaș, în vrăjitor, în drac când Cristos ne-a răscumpărat de aceste stăpâniri demonice.

De ce nu mai vede această generație implicațiile spirituale din tot ce se întâmplă? De ce merg la ghicitori, vrăjitori, la cei ce cheamă morții și apoi se așteaptă să fie sănătoși și să doarmă bine? De ce sărbătoresc morții, îi pupă, îi cheamă și se costumează în ei, iar apoi se așteaptă să aibă mințile întregi?

Eu aleg să nu atrag blestem și demonism asupra copiilor mei expunându-i la acest comportament demonic, ci vreau ca ai mei copii să fie binecuvântați. Aleg să pun Numele lui Dumnezeu peste ei și nu alt nume. Cum am mai spus și în anii trecuți o spun și anul acesta: “Nu puneți măști de draci chipurilor angelice ale copiilor noștri!”

Cu prețuire,

Toni Berbece

Halloween – sărbătoarea dracilor la care sunt expuși copiii

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

România Unică

Descoperă un ținut de poveste: ROMÂNIA

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

%d blogeri au apreciat: