Închide

Jurnal de Rugăciune Wycliffe: Pace în mijlocul nesiguranței din Asia de Vest

Jurnal de Rugăciune Wycliffe: Pace în mijlocul nesiguranței din Asia de Vest

Posted: 31 Oct 2019 12:14 AM PDT

Mai multe cereri pentru videoclipuri cu Scriptura: România

Echipa SIL a proiectului Rroma a primit un răspuns încurajator cu privire la diferite materiale cu Scriptura în două dialecte ale limbii Rromani din România, în special pentru videoclipuri. Aceste videoclipuri sunt seturi de imagini cu o mișcare simplă a imaginilor. Acestea includ subtitrări în aceeași limbă. Un pastor a apreciat cu adevărat subtitrările, deoarece au fost de folos pentru noii cititori din congregația sa. Lăudați-L pe Dumnezeu că vorbitori ai ambelor dialecte au solicitat mai multe videoclipuri cu Scriptura și că alți rromi s-au oferit voluntari pentru a ajuta la proiect. Rugați-vă ca această deschidere să continue și ca echipa să poată produce mai multe videoclipuri.

Finanțarea personalului local: regiunea mediteraneană

Vorbitorii talentați ai limbilor locale, sunt resurse valoroase pentru echipele de traducere și dezvoltare a limbilor din regiunea mediteraneană. Problema este că mulți nu pot sluji întrucât nu există o structură pentru a-și căuta susținere financiară. Două persoane au încercat să strângă finanțe, dar nu au reușit. Rugați-vă ca Dumnezeu să le ofere sprijinul financiar, astfel încât să poată face parte din echipa care lucrează în limba pe care o vorbesc. Rugați-vă pentru soluții creative pentru această problemă complexă, astfel încât mai mulți vorbitori locali să poată fi implicați în traducere și dezvoltarea limbii.

Pace în mijlocul nesiguranței: Asia de Vest

Securitatea este una dintre nevoile de bază ale echipelor lingvistice și ale oamenilor care trăiesc într-o parte tulbure din Asia de Vest. Rugați-vă pentru harul lui Dumnezeu pentru fiecare membru al echipei să găsească un loc de pace fizică, emoțională și spirituală. Rugați-vă să își facă planuri bune pentru situații de urgență. Rugați-vă Psalmul 91: 1, 2 și 11 pentru ei. Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!…Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale.

Educație multilingvă: România

Echipa SIL a proiectului Rroma a dezvoltat materiale de citit pentru începători în limba Gabor pe care o organizație parteneră o folosește într-un program after-school din România. Școlile naționale utilizează în general numai limba română sau maghiara, care sunt a doua limbă pentru copiii Gabori. Copiii pot să învețe mai ușor să citească în propria limbă. Programul a decurs bine în primul an, iar acum organizația folosește materialele la orele suplimentare. Rugați-vă ca copiii să fie încurajați să rămână la școală și să dezvolte o apreciere pentru bogăția propriei lor limbi.

Traducătorii în limbile materne în pericol: Asia de Vest

Inițiativele de traducere a Bibliei în comunități fără biserici sunt deosebit de dificile. Traducătorii locali în limbile materne își asumă riscuri semnificative, fiind implicați fără sprijinul familiilor sau al comunității lor. Rugați-vă pentru siguranța și bunăstarea personalului local în aceste situații. Rugați-vă să dezvolte strategii creative de distribuire a Scripturii în aceste comunități prin intermediul mijloacelor media care nu sunt tipărite, și pe internet.

Parteneriate locale: Federația Rusă și Asia Centrală

Personalul unei organizații internaționale de lingvistică lucrează cu comunități lingvistice din Rusia și Asia Centrală. Acestea urmăresc să faciliteze implicarea și preluarea conducerii de către localnici asupra proiectelor și programelor. În ultimii ani au făcut pași strategici în promovarea și sprijinirea partenerilor locali în moduri relevante și diverse. Întărirea relațiilor cu acești parteneri au adus provocări speciale pentru fiecare organizație implicată. Rugați-vă ca liderii acestor agenții să aibă harul, înțelepciunea și îndrumarea lui Dumnezeu în timp ce elaborează și duc la îndeplinire planurile în spirit de unitate și cooperare.

Acces dificil: regiunea mediteraneană

Multe dintre proiectele de traducere din regiunea mediteraneană implică comunități lingvistice dificil de accesat din cauza poziției geografice, politicii și religiei. Rugați-vă pentru noi uși care să se deschidă, astfel încât echipele să poată accesa aceste limbi. Rugați-vă ca Domnul să-i pună în legătură pe traducători cu oamenii care s-au îndepărtat de zonele lor de origine, și care sunt dispuși să fie implicați în munca lingvistică în afara comunității lor. Rugați-vă pentru personalul care a reușit să intre în comunitățile lingvistice. Rugați-vă să își poată dezvolta încrederea față de membrii comunității; ca urmași ai lui Hristos, viața lor să fie o mărturie pozitivă; și ca traducerea să poată continua fără restricții.

Sursa: Wycliffe România

https://www.stiricrestine.ro/2019/10/31/jurnal-de-rugaciune-wycliffe-pace-in-mijlocul-nesigurantei-din-asia-de-vest/

   Crezul Niceo-Constantinopolitan

download

 Crezul Niceo-Constantinopolitan

Crezul Niceo-Constantinopolitan este o declaratie a credintei ortodoxe (drepte) a Bisericii Crestine timpurii care s-a opus diverselor erezii, in mod special arianismului. Aceste erezii au tulburat Biserica in timpul celui de-al patrulea secol iar crezul restabileste invatatura crestina corecta cu privire la Trinitate si persoana lui Iisus Hristos. Atat bisericile rasaritene cat si cele apusene au onorat importanta acestui crez, dar cu o diferenta in ce priveste disputa philioque, adica includerea expresiei ”si de la Fiul” in cadrul articolului referitor la purcederea Duhului Sfant.

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, a tuturor lucrurilor vazute si nevazute.

Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut si nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate au fost făcute.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri Și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din fecioara Maria si S-a făcut om. Și a fost răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Și a pătimit și a fost îngropat.

Și a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi. Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții; a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Și cred in Duhul Sfânt, Domnul si datatorul vietii, Care din Tatăl si de la Fiul purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit; care a grăit prin prooroci.

Si cred una, sfântă, catolica si apostolica Biserică. Mărturisesc un botez pentru iertarea păcatelor; aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin!

https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/crezul-niceo-constantinopolitan/

Crezul Athanasian

download

Crezul Athanasian

Acest crez este numit dupa Athanasius (293-373) care a luptat pentru credina adevarata in mod special aparand-o de atacurile arianismului care nega doctrina Trinitatii. Desi Athanasius nu a scris acest crez si ii este atribuit in mod impropriu, el reprezinta o sumarizare a doctrinelor proclamate de teologul antic intr-o epoca tulburata de multe invataturi eretice. Desi acest crez este mai elaborat si mai detaliat din punct de vedere teologic decat crezul Apostolic si cel Niceo-Constantinopolitan, nu are simplitatea, spontaneitate si maiestuozitatea care caracterizeaza celelalte doua crezuri. De-a lungul veacurilor, crezul Athanasian a fost folosit in liturghia Romano-Catolica si Anglicana, fiind recitat in cadrul evenimentelor solemne ale calendarului bisericesc.

Înainte de toate, cine vrea sa fie mântuit este necesar sa tina credinta crestina catolica. Credinta, care daca nu este tinuta întreaga si nestirbita, omul piere neîndoielnic pe vesnicie.

Iar credinta crestina universala este aceasta, ca noi ne închinam unui singur Dumnezeu în Trinitate, iar Trinitatii în unitate; fara a confunda Persoanele si fara a diviza faptura Dumnezeirii. Caci exista o singura Persoana a Tatalui, o alta a Fiului, si o alta a Duhului Sfânt. Însa Dumnezeirea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfânt este întru totul una: egala în glorie, co-eterna în marire. La fel cum este Tatal, este si Fiul, si la fel este si Duhul Sfânt. Tatal necreat, Fiul necreat, si Duhul Sfânt necreat. Tatal infinit, Fiul infinit, si Duhul Sfânt infinit. Tatal etern, Fiul etern, si Duhul Sfânt etern. Si totusi Ei nu sunt trei Eterni, ci un singur Etern. La fel cum nu sunt trei Infiniti, nici trei Necreati, ci unul singur Necreat, si unul singur Infinit. În acelasi fel, Tatal este atotputernic, Fiul este atotputernic, si Duhul Sfânt, atotputernic. Totusi, nu sunt trei Atotputernici, ci Unul Singur. Cum Tatal este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, si Duhul Sfânt este Dumnezeu. Si totusi nu sunt trei Dumnezei, ci Un Singur Dumnezeu. Cum Tatal este Domn, Fiul este Domn si Duhul Sfânt este Domn. Si totusi nu sunt trei Domni, ci Un Singur Domn. Caci astfel suntem obligati de catre adevarul crestin sa recunoastem fiecare Persoana ca fiind ea însasi Dumnezeu si Domn. Astfel ne este interzis de catre credinta crestina catolica sa spunem ca exista trei dumnezei, sau trei domni.

Tatal nu este facut din nimic: nici creat, nici nascut. Fiul este doar al Tatalui: nu este nici facut, nici creat, ci nascut. Duhul Sfânt este al Tatalui si al Fiului: nu este nici facut, nici creat, nici nascut, ci purcede. Astfel, exista un singur Tata, nu trei tati; un Fiu, nu trei fii, un Duh Sfânt, nu trei duhuri sfinte.

In aceasta Trinitate nici o Persoana nu este înaintea celeilalte, sau dupa cealalta; nici una nu este mai mare sau mai mica decât cealalta. Ci toate trei Persoanele sunt împreuna co-eterne si co-egale.

Astfel ca în toate lucrurile, cum este spus mai înainte, sa se aduca închinare Unitatii în treime si Treimii în unitate.

Astfel trebuie sa creada despre Trinitate cel ce vrea sa fie mântuit.

Pe deasupra, este necesar ca pentru mântuirea vesnica omul sa creada de asemenea cu statornicie în întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Caci dreapta credinta este ca noi credem si marturisim ca Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu si om. Dumnezeu de natura Tatalui, nascut înainte de întemeierea lumii, si om dupa natura mamei Lui, nascut in lume. Dumnezeu desavârsit si Om desavârsit, cu suflet rational si carne omeneasca. Egal cu Tatal, privitor la Dumnezeirea Lui si inferior Tatalui, in ceea ce priveste umanitatea Lui. Care desi este Dumnezeu si om, totusi nu sunt doi, ci un Hristos. Unul, nu prin convertirea Dumnezeirii în trup, ci prin luarea omenescului în Dumnezeire. Unul, pe de-a întregul, nu prin amestecarea naturii, ci prin unitatea Persoanei. Caci asa cum sufletul rational si carnea omeneasca alcatuiesc un singur om, tot asa Dumnezeu si omul sunt una în Hristos.

Care a suferit pentru mântuirea noastra, a coborât în locuinta mortilor si a înviat a treia zi din morti. El s-a înaltat la cer, s-a asezat la dreapta Tatalui, de unde va veni pentru a judeca viii si mortii. La a carui venire toti oamenii vor învia în trupurile lor si vor da socoteala pentru faptele lor. Cei ce au facut binele, vor intra în viata vesnica, iar cei ce au facut raul, vor merge în focul vesnic.

Aceasta este credinta crestina catolică în care daca un om nu crede cu statornicie si neclintire, nu poate fi mântuit.

http://www.roboam.com/index_roboam.htm

Consiliile lui Hristos

download

Consiliile lui Hristos

Ortodocşii cred că vocea lui Isus mai poate fi auzită în cele şapte consilii ecumenice.

de Stanley Samuel Harakas

Isus Hristos a promis să trimită Duhul Sfânt pentru a călăuzi biserica „în tot adevărul” (Ioan 16:13). Conform ortodocşilor, această promisiune îşi găseşte împlinirea în consiliile ecumenice.

La consiliile ecumenice (de la echivalentul grecesc al cuvântului „mondial”), episcopii şi clericii din toată biserica s-au adunat pentru a emite două tipuri de reguli. Canoanele reglementează aspectele administrative şi pot fi modificate de consilii ulterioare. „Horoi”, formulările doctrinale, nu pot fi modificate; ele exprimă în mod permanent învăţătura ortodoxă autentică.

De-a lungul secolelor, liderii ortodocşi s-au adunat în zeci de consilii pentru a discuta doctrina şi practica religioasă. Totuşi, ortodocşii cred că au existat doar şapte consilii cu adevărat ecumenice. În continuare sunt prezentate principalele învăţături teologice, precum şi câteva exemple de canoane, aprobate de fiecare consiliu.

1. Nicea (325)

    318 episcopi
    S-a opus învăţăturilor lui Arius, afirmând că Isus este divin pe deplin.
    A emis prima versiune a crezului nicen.
    A aprobat 85 canoane: Roma este prima în creştinătate; diverse restricţii trebuie puse creştinilor care s-au lepădat de la credinţă sub persecuţie; rugăciunea trebuie să fie făcută în picioare.

2. Constantinopol I (381)

    150 episcopi
    A afirmat divinitatea Duhului Sfânt, deci a formulat doctrina Sfintei Treimi: Un Dumnezeu în trei persoane (ipostaze), Tată, Fiu şi Duh Sfânt.
    A completat versiunea finala a crezului nicen (numit de asemenea crezul niceano-constantinopolitan).
    A aprobat şapte canoane: episcopii nu trebuie să se implice în problemele altor eparhii; episcopul Constantinopolului este secund doar Romei.

3. Efes (431)

    200 episcopi
    A respins învăţătura lui Nestorius, afirmând că Isus Hristos a fost o persoană cu două naturi.
    A declarat-o pe Maria – Theotokos- „Născătoare de Dumnezeu.”
    A aprobat opt canoane: episcopii demişi de episcopii nestorieni sunt repuşi în drepturi; este interzisă modificarea crezului nicen.

4. Calcedon (451)

    630 episcopi
    S-a opus vederilor monofizite, care susţineau că natura divină a lui Isus Hristos copleşea natura Sa umană. A învăţat că divinul şi umanul în Hristos erau unite fără confuzie, schimbare, diviziune sau separare.
    A aprobat 30 canoane: clericii şi călugării nu se pot implica în afaceri sau în armată; femeile nu pot fi ordinate diaconese înainte de vârsta de 40 de ani; preoţii şi diaconii nu au voie să confişte bunurile materiale ale episcopului lor, la moartea acestuia.

5. Constantinopol II (553)

    165 episcopi
    În lumina controverselor continue referitoare la persoana lui Hristos, a reafirmat învăţăturile consiliilor ecumenice precedente referitoare la Isus Hristos şi la Duhul Sfânt.
    Nu au fost aprobate canoane.

6. Constantinopol III (680)

    170 episcopi
    S-a opus învăţăturii monotelitiste (voinţa divină unică) referitoare la Hristos, afirmând că Isus Hristos a avut atât voinţă umană deplină cât şi divină, unite armonios sub conducerea voinţei divine.
    Nu au fost aprobate canoane.

5. & 6. Consiliul  V & VI (692)

    327 episcopi
    Cunoscut de asemenea ca şi Consiliul de la Trullo, deoarece a avut loc în – trullus – sau camera cu cupolă din palatul împărătesc de la Constantinopol.
    Este văzut ca o extensie a Consiliilor Ecumenice al-V-lea, al-VI-lea; de aici şi denumirea sa.
    A aprobat 102 canoane: celibatul obligatoriu al clericilor este condamnat; postul de sâmbăta în perioada sărbătorii Lent este interzisă.

7. Nicea II (787)

    367 episcopi
    A avut loc în mijlocul unei controverse referitoare la icoane care a ţinut mai mult de un secol (725-842). A concluzionat că doar Dumnezeu poate fi venerat prin închinare, dar icoanele pot fi onorate ca mijloc de exprimare a devoţiunii faţă de ceea ce este reprezentat în ele.
    A aprobat 22 de canoane: episcopii, preoţii şi diaconii nu pot fi numiţi de autorităţile seculare; femeile nu pot locui în casele episcopilor sau în mănăstiri de bărbaţi.

Stanley Harakas este profesor emerit de teologie la Şcoala Ortodoxă de Teologie Sfânta cruce (Holy Cross Greek Orthodox School of Theology) din Brookline, Massachusetts. El este autorul cărţii „Despre viaţă şi mântuire” (Of Life and Salvation) (Lumină şi viaţă – Light and Life, 1996).

 

 Site preluat din revista „Christian History”.

For problems or questions regarding this web contact [Manager].
Last updated: 01/21/05.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/conciliile-lui-hristos/

CÂŢIVA OAMENI DE SEAMĂ ÎN BISERICA DIN RĂSĂRIT BISERICA SAU ADUNAREA

download

CÂŢIVA OAMENI DE SEAMĂ ÎN BISERICA DIN RĂSĂRIT

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Aproape în aceeaşi vreme cu Chrisostom, adică în a doua jumătate a secolului al patrulea şi începutul secolului al cincilea, au fost în biserică alţi oameni care şi-au dat silinţa să fie credincioşi lui Dumnezeu şi adevărului creştin în măsura cunoaşterii pe care o aveau. Ei au luat parte, este adevărat, la multe obiceiuri greşite, introduse în biserică prin tradiţie; ei se împotriveau cu tărie însă răului moral ce se întindea din ce în ce mai mult printre creştini, mai ales în clasele înalte ale societăţii; ei au apărat cu curaj adevărul cu privire la persoana iubită a Fiului lui Dumnezeu, lovită atunci de diferite învăţături stricate; ei au fost mângâietori ai săracilor şi ai celor întristaţi în aceste timpuri foarte dificile, când imperiul roman era gata să cadă sub loviturile barbarilor; s-au arătat plini de iubire, de jertfire şi de uitare de sine, pentru a veni în ajutorul a tot felul de nenorociţi. Câteodată chiar cuvântul lor plin de putere oprea furia căpeteniilor barbare, cum am văzut şi în viaţa lui Chrisostom.

Printre oamenii de seamă ai bisericii din Răsărit trebuie să amintim pe Grigore de Nazians, numit astfel după oraşul unde s-a născut. După cum făcuse odinioară Ana cu Samuel, tot astfel Nona, evlavioasa mamă a lui Grigore, l-a predat Domnului de la naşterea sa. De aceea ea l-a crescut în cunoaşterea şi teama de Domnul. El a învăţat apoi la diferite şcoli vestite, între altele la Atena şi apoi a petrecut câţiva ani în singurătate cu prietenul şi compatriotul său Vasile, pe care l-a întâlnit la Atena. E de observat că cei mai mulţi dintre aceşti oameni care au avut o mare influenţă în biserică, şi-au început totdeauna lucrarea printr-o retragere mai mult sau mai puţin lungă, unde se ocupau cu cercetarea Scripturii şi cu rugăciunea. Până aici totul era bine; dacă Dumnezeu voia să-i folosească îndată, ei erau pregătiţi. Dar unii au pornit pe un drum greşit, prin faptul că se supuneau unor asprimi mari pentru a înfrânge carnea. În felul acesta însă nu atingeau ţinta urmărită. În ce priveşte retragerea lor în singurătate pentru a se ocupa de lucrurile lui Dumnezeu, îi putem încuviinţa într-o măsură oarecare. Vedem pe Moise petrecând 40 de ani departe de Egipt, păzind turmele socrului său Ietro, şi acolo a fost pregătit de Dumnezeu în singurătate pentru lucrarea pe care-o avea de îndeplinit. Pavel de asemenea, după întoarcerea sa la Domnul s-a dus să petreacă un timp oarecare în Arabia, retras de lume (Galateni 1:17) şi ni se spune despre Ioan Botezătorul că a stat în pustie până în ziua arătării lui înaintea lui Israel (Luca 1:80).

Grigore şi-a părăsit prietenul şi singurătatea. Înapoiat în casa părintească, tatăl său care era episcop de Nazians, îl hirotonisi preot, cu toată împotrivirea sa. A ajuns apoi episcop într-un oraş din Capadocia, unde a rămas câtva timp. Apoi, ca şi Chrisostom, el a fost chemat la Constantinopol pentru a păstori mica turmă a celor care rămăseseră credincioşi adevărului cu privire la Fiul lui Dumnezeu şi care erau persecutaţi de arieni. Aceştia (arienii) erau sprijiniţi de împăratul Valens. Sarcina lui Grigore era deci grea. Totuşi sforţările şi râvna sa au adus la adevărata credinţă pe mulţi dintre cei care au fost potrivnici. Venind Teodosie în fruntea imperiului, a sprijinit pe catolici sau ortodocşi (astfel erau numiţi cei care nu erau arieni) şi Grigore a fost statornicit în mod solemn ca episcop al Constantinopolui. Acesta a văzut curând cât era de greu de a îndeplini cu credincioşie datoriile sarcinei sale în acest oraş lumesc. A făcut aceleaşi constatări ca Chrisostom. Episcopii egipteni l-au atacat, împăratul l-a părăsit, cei a căror viaţă lumească o dădea pe faţă au ajuns vrăjmaşii săi şi, obosit de lupte zadarnice, şi-a dat demisia din sarcina de episcop. Câteva rânduri de rămas bun adresate clerului ne fac să vedem cum erau obiceiurile aşa-zişilor creştini din Constantinopol: „Nu ştiam”, a zis Grigore, „că trebuie să întreci în lux pe ofiţerii cei mai de seamă ai palatului, pe generalii imperiului care nu ştiu cum să mai cheltuiască veniturile lor. Nu ştiam că trebuie să risipesc cu ei bunurile care sunt averea săracilor. Nu ştiam că trebuie să apar pe străzi suit într-un car măreţ, tras de cai falnici şi înconjurat de o trupă de linguşitori, aşa ca trecătorii înştiinţaţi de departe de apropierea mea, să aibă timpul de a se da la o parte din calea mea, ca la arătarea unui animal sălbatic. Dacă mi-a fost frică, iertaţi-mă. Daţi-mă înapoi singurătăţii, lăsaţi-mă în seama lui Dumnezeu, care îmi va ierta purtarea simplă. Puneţi în locul meu un om care să ştie să placă mulţimii.”

De bună seamă că aceste cuvinte erau foarte amare, dar ne arată unde ajunsese dragostea de bogăţii, luxul, măreţia şi ambiţia la conducătorii bisericii, cu care Grigore nu voia să se asemene.

El s-a întors în ţara sa şi a trăit în singurătate, petrecându-şi timpul cu scrierea a numeroase lucrări. Iată ce spune cu privire la sinoadele ce au avut loc în timpul lui, de la anul 379 până la 389: „Pentru a spune adevărul, iată hotărârea mea. Este bine a te feri de toate sinoadele episcopilor, pentru că n-am văzut ieşind nici un bine în urma unui sinod. Dragostea lor de ceartă şi dorinţa de mărire sunt aşa de mari, încât nu pot fi exprimate prin cuvinte.”

Am amintit de Vasile, prietenul lui Grigore de Nazians. Şi el a fost un episcop care arăta o mare râvnă pentru a da învăţătură creştină poporului care i-a fost încredinţat. La vârsta de 28 de ani s-a retras din lume şi a întemeiat o mănăstire în ţinutul Pontului. Regula de viaţă şi de purtare care a dat-o călugărilor reuniţi sub autoritatea lui a fost socotită aşa de minunată, încât a fost primită în aproape toate mănăstirile din Răsărit. Dacă ne mirăm când auzim vorbindu-se aşa de des de călugări şi de mănăstiri, trebuie să înţelegem că, plecând de la gânduri adesea greşite, viaţa monahală era pentru multe suflete, în aceste timpuri aşa de tulburi, un loc de refugiu departe de o lume unde răul se înmulţea. De bună seamă că erau neorânduieli care s-au înmulţit în Evul Mediu; călugări, preoţi şi neştiutori au servit adesea de instrumente episcopilor ambiţioşi şi neastâmpăraţi, pentru a persecuta pe împotrivitorii lor. Dar în zilele din urmă ale imperiului roman, când hoardele crude ale barbarilor duceau pretutindeni nimicirea, multe mănăstiri au fost adăpost pentru cei evlavioşi şi pentru cei în nevoie. Săracii erau ajutaţi, orfanii primiţi, cei întristaţi erau mângâiaţi. Călugării şi călugăriţele arătau o iubire şi o râvnă nestrămutată. De asemenea, cum vom vedea mai departe, dintre ei au ieşit misionari foarte curajoşi şi neobosiţi, care au dus creştinismul – mai mult sau mai puţin curat – neamurilor barbare. În mănăstiri se păstrau de asemenea cunoştinţele care tindeau să oprească talazurile barbariei. Acolo a fost păstrată comoara sfântă a Scripturilor. Copii ale lor se făceau fără încetare, fapt care le-a asigurat transmiterea de la un secol la altul. Călugării se aşezau deseori în ţinuturi necultivate sau jefuite de năvălitori, le desţeleneau şi chemau înapoi populaţia alungată de barbari. În mijlocul nenorocirilor ce s-au abătut asupra lumii, Dumnezeu Se folosea de aceşti oameni şi de aceste femei smerite şi pline de râvnă pentru a alina mizeria populaţiei. Cei mai mulţi dintre călugări şi călugăriţe nu aveau multe din cunoştinţele pe care le avem noi, dar au înţeles ceva din dragostea creştină care constă în a-şi da viaţa pentru alţii (1 Ioan 3:16), cum a făcut Cristos când Şi-a dat viaţa pentru noi.

Revenind la Vasile, el a fost scos din retragerea sa şi chemat să fie episcop al Cezareii din Capadocia. Acolo, precum am spus, şi-a consacrat viaţa în a da învăţături turmei sale prin predică şi prin numeroase scrieri şi a fost astfel un apărător curajos al dumnezeirii veşnice a lui Cristos, contra împăratului Valens şi a episcopilor arieni.

Vom mai aminti doar despre un singur episcop cu renume din biserica de Răsărit – Eusebiu, episcop din Cezareea Palestinei, prietenul împăratului Constantin şi distins mai mult prin marea sa ştiinţă decât prin curăţenia credinţei sale. El înclina spre arianism şi, în sinodul de la Niceea, luase, împreună cu alţi episcopi, o poziţie între arieni şi între cei care menţineau adevărata credinţă potrivit Scripturii. Dar Eusebiu a rămas vestit prin istoria bisericii, lucrare care cerea din partea lui mare muncă, şi care ne dă multe învăţături de preţ. Ea ţine de la naşterea lui Isus Cristos până la anul 324. Mai târziu a fost continuată de alţi autori.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/cativa-oameni-de-seama-in-biserica-din-rasarit/

CÂŢIVA OAMENI DE SEAMĂ ÎN BISERICA DIN APUS BISERICA SAU ADUNAREA

download

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Vom lăsa pentru o clipă biserica din Răsărit, mereu tulburată de rătăciri, şi ne vom duce în Apus, pentru a face cunoştinţă cu câţiva oameni care s-au deosebit prin credinţa şi râvna lor în sarcina ce le era încredinţată. Ca şi cei din Răsărit, toţi cunoşteau bine Scripturile şi le iubeau ca fiind într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu.

Am văzut istoria lui Ambrozie din Milan, episcop credincios şi curajos. Ceilalţi despre care vom aminti sunt Ilarie de Poitiers, în Franţa; Ieronim, născut în Dalmaţia; şi Augustin, de origine din Africa de Nord. Despre acesta din urmă ne vom ocupa în mod deosebit, mai întâi pentru că el şi-a istorisit întoarcerea la Dumnezeu într-o carte vestită pe care a numit-o „Mărturisiri”, apoi din cauza marei influenţe pe care Dumnezeu i-a dat-o în creştinătate şi de râvna cu care, luptând împotriva învăţăturilor greşite care distrugeau Evanghelia, a statornicit adevăruri scripturistice de preţ. Marele reformator Luther datorează mult scrierilor lui Augustin.

ILARIE DE POITIERS

Ilarie, care ajunsese episcop de Poitiers în Galia, s-a născut în acest oraş din părinţi nobili, care erau păgâni. Ca toţi tinerii de rangul său, a studiat literele în şcolile publice. Apoi s-a căsătorit şi trăia continuându-şi studiile şi bucurându-se de plăcerile lumii. Dumnezeu îi pusese pe inimă dorinţa de a cunoaşte adevărul şi el căuta cu înţelepciunea lui firească mijlocul de a-l găsi. Vedea bine că fericirea nu se găseşte în împlinirea poftelor şi a plăcerilor trupeşti. Dumnezeu i-a descoperit că aşa ceva nu-i vrednic pentru un suflet nemuritor; el ajunsese totodată la convingerea că omul nu sfârşeşte prin moarte. În acelaşi timp, conştiinţa îl făcea să vadă că omul trebuie să trăiască pe pământ în curăţie (Romani 2:14-15). „Trebuie”, zicea el, „să-ţi păstrezi conştiinţa curată de orice pată.” Dumnezeu l-a călăuzit şi mai departe. El a ajuns la convingerea, aşa cum Pavel a spus atenienilor, că „nu trebuie să credem că Dumnezeu este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite potrivit artei şi imaginaţiei omului” (Faptele Apostolilor 17:29). De asemenea, el nu vedea în corpurile cereşti la care se închinau oamenii, decât nişte lucruri create şi nu pe Creatorul, şi a fost călăuzit să recunoască existenţa unui Dumnezeu Atotputernic şi veşnic, Creatorul tuturor lucrurilor, şi care nu este nepăsător faţă de om. În adevăr, apostolul, în capitolul 1 din epistola către Romani spune că oamenii sunt fără cuvânt de apărare pentru faptul că n-au cunoscut pe Dumnezeu în lucrările Sale şi s-au închinat la idoli, pentru că „puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit… fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El” (Romani 1:20). Este un nebun cine zice în inima sa: „Nu există Dumnezeu!” (Psalmul 14:1).

Dar este oare de ajuns să recunoşti doar existenţa unui Dumnezeu veşnic şi Atotputernic? Ilarie nu găsea în această cunoaştere împlinirea nevoilor sufletului său. A şti că cineva există nu înseamnă că ştii ce este el; şi tocmai de aceasta avem nevoie în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar cum să ştim ce este Dumnezeu? Nu putem ajunge la această cunoaştere decât dacă Dumnezeu Însuşi ni Se descoperă.

Ceea ce Ilarie nu ar fi putut cunoaşte prin înţelepciunea şi judecata sa, Dumnezeu i-a descoperit, călăuzindu-l să citească Vechiul Testament. El a găsit această mărturisire pe care o dă Dumnezeu despre El Însuşi: „Eu sunt Cel ce sunt” şi a ajuns să cunoască nu numai că este un Dumnezeu creator, dar ceea ce este acest Dumnezeu.

Ajunge aceasta pentru suflet? Erau împlinite în felul acesta toate nevoile sufletului? Nu, pentru că acum vine întrebarea: Cum am să mă apropii de un Dumnezeu sfânt şi drept, eu, un păcătos? Ilarie nu s-a mulţumit să citească Vechiul Testament, ci studia şi Noul Testament, iar Dumnezeu l-a dus astfel la cunoaşterea Domnului Isus Cristos, prin care păcatele noastre sunt şterse, prin care putem să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că El este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni şi S-a dat ca răscumpărare pentru toţi (1 Timotei 2:5-6). Şi în acel timp el a mai învăţat că Cristos nu era o simplă creatură, cum Îl socoteau arienii, ci era Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El a înţeles ca şi noi că Dumnezeu este Tatăl. Acesta este numele atât de duios sub care îl cunosc creştinii. Singurul Său Fiu, Isus Cristos, ni L-a făcut cunoscut. Ilarie spune în scrisoarea în care vorbeşte cum a fost adus la Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! mărturisesc că eşti veşnic ca Dumnezeu, dar tot veşnic şi ca Tată. Eu nu pot să cred că Tu ai fost vreodată fără înţelepciunea Ta, fără puterea Ta, fără Cuvântul Tău.” Vedem că acest lucru este potrivit cu Cuvântul, care ne spune că singurul Lui Fiu este în sânul Tatălui (Ioan 1:18).

Ilarie, găsind astfel răspuns la nevoile adânci ale sufletului său, a îmbrăţişat din toată inima sa creştinismul şi a fost botezat împreună cu soţia şi fiica sa. La câţiva ani după întoarcerea sa la Domnul a fost numit de adunarea creştinilor din acest oraş episcop de Poitiers.

Era pe timpul când împăratul Constanţiu sprijinea învăţătura lui Arius şi a partizanilor lui şi prigonea pe cei care i se împotriveau. Teama de a nu plăcea împăratului nu a închis gura lui Ilarie. El lupta cu tărie pentru adevărul pe care îl găsise în cărţile sfinte şi care îi umplea inima, şi se împotrivea rătăcirilor ce căutau să-l nimicească. În acelaşi timp s-a adresat împăratului, rugându-l să nu împiedice pe cei care nu puteau accepta învăţătura lui Arius, de a sluji lui Dumnezeu potrivit convingerilor lor. Dar împăratul, departe de a-l asculta, l-a alungat în ţinutul Frigiei, după ce curajosul episcop a fost anatemizat de un sinod arian. În exilul său, Ilarie a scris mai multe lucrări, printre care şi un tratat asupra Sfintei Treimi. În acelaşi timp, el desfăşura o mare activitate pentru a sprijini credinţa celor care îl înconjurau, şi prin scrisorile sale încuraja pe episcopii din Apus să rămână alipiţi de adevărata învăţătură cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Aceasta era singura ţintă a gândurilor şi lucrărilor lui: „Să fim chiar în exil”, zicea el, „numai adevărul să fie predicat.”

După patru ani de exil, la moartea lui Constanţiu, Ilarie a venit din nou la Poitiers, unde şi-a reluat funcţiile de episcop, instruindu-şi turma, încurajând-o şi arătându-şi iubirea în mijlocul credincioşilor săi. El a introdus în biserica sa obiceiul cântecului amestecat cu rugăciuni şi, în acest scop, a compus cântări. Ilarie se revolta văzând că episcopii, fie ortodocşi, fie arieni, căutau sprijin pentru cauza lor de la puterea lumească şi le spunea: „Cât de mare este ticăloşia din acest timp, când se crede că oamenii pot să ia apărarea lui Dumnezeu şi când se caută a apăra pe Isus Cristos prin uneltiri lumeşti! Pe ce putere se sprijineau apostolii pentru a vesti pe Isus Cristos şi pentru a face să treacă neamurile de la închinarea la idoli la închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu? Căutau vreo aprobare din partea împăratului când cântau laude lui Dumnezeu într-o temniţă? Oare prin edictele cârmuitorilor, Pavel, dat privelişte lumii, în lanţuri şi prigoniri, alcătuia adunările lui Cristos? Când apostolii trăiau din lucrul mâinilor lor, când se adunau pe ascuns în camere izolate, când străbăteau cetăţile şi târguşoarele tuturor neamurilor, cu toate împotrivirile din partea cârmuitorilor, nu se vedea atunci că puterea lui Dumnezeu se arăta în ciuda urii oamenilor şi că vestirea Evangheliei se făcea cu atât mai mult cu cât i se puneau mai multe piedici? Acum însă, biserica ameninţă cu închisoarea şi exilul; ea vrea ca să facă pe oameni să creadă de frică, când altădată credeau chiar când erau exilaţi sau aruncaţi în temniţă.”

Aceste cuvinte n-au fost însă ascultate. Din ce în ce mai mult, biserica s-a sprijinit pe braţele omului, ale stăpânirilor şi ale celor puternici ai veacului acestuia, pentru a persecuta şi omorî pe cei care nu voiau şi nu puteau să se supună ei, ci voiau să rămână alipiţi numai de Cristos.

Ilarie a murit în anul 367.

IERONIM (347-420)

Ieronim s-a născut la Stridon, în ţinutul Panoniei, nu departe de Aquileea [Notă] Părinţii săi, care erau creştini, l-au trimis să facă studii la Roma. Ieronim s-a distins printre colegii săi. Râvna sa pentru a-şi înmulţi cunoştinţele şi a se perfecţiona în arta de a vorbi bine era aşa de mare, încât cumpăra toate cărţile care puteau să-i servească pentru acest scop şi petrecea nopţile pentru a copia pe cele ce nu le putea procura. Dar aceasta nu-i dădea ştiinţa mântuirii, nici tăria pentru a se împotrivi ispitelor ce le înfăţişa tinerilor un oraş mare cum era Roma. Astfel a fost târât în lucruri urâte, de care s-a căit amar mai târziu. Pentru a-l smulge din mijlocul acestor pericole, tatăl său l-a trimis în Galia, la Treves, unde locuia atunci împăratul. Probabil acolo Ieronim s-a întors la Dumnezeu pentru că şi-a petrecut timpul copiind lucrări cu conţinut religios. Venind la Roma, a fost botezat şi astfel a făcut pe faţă mărturisire despre creştinism.

S-a dus apoi la Aquileea unde împreună cu câţiva prieteni a fost înflăcărat pentru viaţa de călugări, crezând, ca atâţia alţii din acel timp, că acesta era singurul mijloc de a scăpa de atracţiile lumii şi de dezmăţul obiceiurilor de atunci. Apoi, dorind să cunoască pe învăţaţii şi călugării din Răsărit, s-a dus în Antiohia, ducând cu el cărţile, comoara sa preţioasă. Acolo a făcut cunoştinţă cu un bătrân credincios cu numele Malchus, care trăia singur într-un ţinut depărtat şi sălbatic şi ducea o viaţă de sihastră. Acest om a fost luat cândva de o bandă de arabi jefuitori, care l-au dus în depărtarea pustiei şi l-au făcut păzitor al animalelor ei. Deznădăjduit de aspra sclavie la care era supus, Malchus dorea moartea, pentru a pune capăt nenorocirilor sale, dar o femeie creştină, roabă ca şi el, i-a vorbit despre Dumnezeu şi l-a îndemnat să-şi pună încrederea în El. Malchus a ascultat, s-a supus voii lui Dumnezeu şi a găsit pacea. Mai târziu au putut amândoi să scape; femeia a intrat într-o mănăstire, iar Malchus s-a retras în pustiu, unde l-a găsit Ieronim.

Starea de vorbă care au avut-o împreună a făcut să se nască în Ieronim o vie dorinţă de a ieşi cu totul din lume. Lăsând deoparte cărţile şi învăţăturile sale, ca pe nişte lucruri care nu-i aduceau eliberare, el a plecat cu doi prieteni în pustiul Calcida, la marginea Siriei, unde se găseau mai multe mănăstiri de călugări. El a împărtăşit la început cu înfocare viaţa aspră, obiceiurile lor şi lucrul de mână pe care-l făceau, dar în curând a văzut că nici aceasta nu-i era de ajuns. N-a găsit pace şi biruinţă asupra pornirilor rele. El a pierdut pe cei doi prieteni; o mâhnire adâncă l-a cuprins şi a crezut că, pentru a ajunge la sfinţenia după care umbla, trebuia să ducă o viaţă şi mai aspră. S-a retras deci singur în partea cea mai depărtată şi mai sălbatică a pustiului. Dar acolo, deşi îşi petrecea ziua vărsând lacrimi, n-a ajuns să aibă pace. Imboldurile şi poftele fireşti s-au ridicat furtunos şi au dat năvală în el. Să-l ascultăm cum îşi descrie starea: „Având groază de iad, m-am condamnat la această temniţă, locuită de şerpi şi tigri şi în închipuire vedeam chefurile şi petrecerile Romei. Nemaiştiind unde să găsesc ajutor, m-am aruncat la picioarele Domnului Isus şi am vărsat lacrimi. Mi-am dat silinţa să stăpânesc această carne răzvrătită, postind săptămâni întregi. Îmi amintesc că în mai multe rânduri am petrecut zi şi noapte plângând şi lovindu-mi pieptul, până în clipa când Dumnezeu, care porunceşte furtunii, a adus linişte în sufletul meu… Mâniat pe mine însumi, m-am afundat în pustiu, am căutat locul cel mai sălbatic şi am îngenuncheat să mă rog. Adesea după ce am vărsat multe lacrimi, după ce mi-am ţinut multă vreme ochii ridicaţi spre cer, mă credeam transportat printre corurile de îngeri şi cântam Domnului.”

Dar această stare n-a dăinuit mult. Bietul Ieronim, căutând pacea în simţămintele sale, n-o putea găsi; voind s-o aibă, înfrânând trupul, vedea că este tot mai slab şi mai nenorocit. Pacea este numai în Domnul Isus; El a făcut pacea prin sângele crucii Lui; El este pacea noastră (Coloseni 1:20; Efeseni 2:14). Totodată, numai El este tăria noastră; prin El care ne-a iubit suntem mai mult decât biruitori (Romani 8:37). De bună seamă că Ieronim a învăţat mai târziu acest adevăr aşa de scump, că avem totul numai în Domnul Cristos. Vom vedea acest lucru din ceea ce spune el mai jos.

„De câte ori,” zicea el, „privesc Betleemul, intru în vorbă cu copilul Isus. Eu îi spun: „O, Isuse, Domnul meu, cum tremuri Tu, cât de tare este aşternutul Tău, şi toate acestea le suferi pentru mine! Cum aş putea să le răsplătesc?” Şi mi se pare că-L aud răspunzându-mi: „Nu îţi cer decât un lucru: să-ţi uneşti vocea cu oastea cerească şi să cânţi împreună cu ea: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte!” Mă vei vedea într-o stare mai tristă în grădina măslinilor şi pe cruce.” Eu iarăşi îi spun: „O, Isuse, vreau să-Ţi dau ceva; îţi dăruiesc toţi banii mei.” El parcă îmi răspunde: „Cerul şi pământul sunt ale Mele; n-am nevoie de banii tăi. Dă-i săracilor; aceasta ar fi ca şi cum i-aş fi primit Eu.” „Îi voi da din toată inima; dar, o, Isuse, aş vrea să-Ţi dau ceva Ţie, pe care să nu mi-l refuzi.” „Iubitul Meu Ieronim, fiindcă vrei cu orice preţ să-Mi dai ceva, ei bine, dă-Mi păcatele tale, cugetul tău rău, vina ta.” „Şi ce vrei Tu să faci cu ele?” „Le voi lua asupra Mea, voi purta păcatul tău şi te voi despovăra.” Atunci, m-au năpădit multe lacrimi şi am strigat: „O, Isuse, Tu mi-ai atins inima. Credeam că Tu vei cere de la mine vreun lucru bun, şi iată că Tu iei ce am mai rău. Ia-mi deci tot ce este al meu, dă-mi ce este al Tău, şi astfel voi fi scăpat de păcatele mele şi voi fi sigur de viaţa veşnică.” Înţelegând că Isus a purtat păcatele sale şi fiind sigur de atunci de viaţa veşnică, Ieronim nu se mai temea de pedeapsă şi de iad; în felul acesta se bucura de pacea pe care o căutase zadarnic în afară de Isus. A înţeles totodată că numai în Isus se găseşte puterea pentru a înfrâna firea păcătoasă. După cum spune apostolul: „Dar cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea păcătoasă cu patimile şi cu poftele ei” (Galateni 5:24). Nu spune că trebuie s-o răstignească, ci că au răstignit carnea. Este un fapt împlinit. La cruce, omul nostru cel vechi a fost răstignit cu Cristos, „ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robiţi păcatului” (Romani 6:6). Creştinul dezrobit astfel de păcat poate să-şi urmeze drumul în libertate, trăind în Duhul şi umblând în Duhul (Galateni 5:25).

Nu ştim până la ce punct a înţeles Ieronim acest din urmă adevăr; dar ştim că duhul i s-a înseninat. A părăsit locurile sălbatice unde rătăcea căutând pace pentru sufletul său; a lăsat la o parte posturile de lungă durată prin care credea că are să înfrâneze carnea şi s-a dedat studiului. Îndeosebi a început să înveţe evreieşte, pentru a putea citi scrierile Vechiului Testament în limba în care au fost scrise.

După ce s-a dus în Antiohia şi apoi la Constantinopol, Ieronim a venit la Roma pentru a lua parte la un sinod unde au fost combătute învăţăturile rătăcite ale lui Apolinar, învăţături care loveau în persoana Mântuitorului. Ieronim s-a împotrivit cu înverşunare lui Apolinar şi a ţinut sus adevărul. Episcopul din Roma, Damas, văzând cât era de instruit în Sfintele Scripturi, energic şi plin de râvnă pentru bine, l-a luat ca secretar. Pe atunci existau mai multe traduceri în latineşte ale Noului Testament, însă pline de greşeli. Damas şi-a pus în gând să facă o nouă traducere, după cele mai bune texte greceşti şi s-o prezinte pentru a fi primită de toate bisericile latine. El a însărcinat pe Ieronim cu acest lucru, şi acesta l-a dus la îndeplinire, întâmpinând însă împotrivirea celor care îl învinovăţeau că dispreţuieşte tradiţia şi autoritatea sfinţilor părinţi şi că falsifică Scripturile, când de fapt el restatornicea adevăratul text.

Corupţia era mare la Roma, ca şi la Constantinopol, chiar printre clerici. Ca şi Chrisostom în Constantinopol, Ieronim s-a ridicat cu străşnicie împotriva răului la Roma. În felul acesta şi-a atras ura şi a preoţilor şi a păgânilor. Aceştia din urmă erau mâniaţi îndeosebi pentru că Ieronim predica necăsătoria şi călugăria ca leac împotriva stricării moravurilor. În această privinţă el a înţeles greşit Scriptura care de fapt prezintă căsătoria ca o rânduială dumnezeiască. Era învinovăţit de toţi, având pe toată lumea împotriva lui, în afara câtorva prieteni credincioşi. Damas, protectorul său, fiind mort, Ieronim a hotărât să părăsească această Romă, despre care, ca şi reformatorii mai târziu, zicea că este „Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi urâciunilor pământului… îmbrăcată cu purpură şi stacojiu” (Apocalipsa 17:4,5). Şi-a luat rămas bun de la mica turmă credinciosă alcătuită mai ales din nişte femei evlavioase romane şi a plecat în Siria, împreună cu fratele său şi câţiva prieteni.

Printre femeile romane prietene ale lui Ieronim se afla una de familie nobilă şi foarte bogată, numită Paula. Ea îşi consacrase timpul şi bunurile în slujba săracilor. În dorinţa de a înţelege bine Sfânta Scriptură, căreia îi dădea mare atenţie şi pe care o citea cu sârguinţă în fiecare zi, ea a învăţat greceşte şi evreieşte. Şi alte femei au urmat exemplul ei. Paula şi Eustochia, una dintre fiicele sale, au urmat pe Ieronim cu scopul de a se statornici cu el la Betleem, acolo unde Se născuse Mântuitorul. Mai multe fete tinere au plecat împreună cu ele; dar înainte de a se opri în locul pe care şi l-au ales, au străbătut Palestina împreună cu Ieronim, cu Biblia în mână, vizitând diferite ţinuturi despre care se vorbeşte în Scriptură. Ieronim întreba în acelaşi timp pe toţi oamenii învăţaţi pe care îi întâlnea, pentru a înţelege mai bine istorisirile şi cuprinsul sfintelor scrieri.

Ieronim şi însoţitorii săi au fost adânc mişcaţi când au vizitat toate aceste ţinuturi despre care vorbesc paginile Cărţii sfinte. Acolo învăţăturile sfinte s-au prezentat mai vii în mintea lor; şi noi simţim ceva din aceste lucruri când citim expunerile călătorilor care au vizitat ţara lui Israel. Ele ne ajută să ne înfăţişăm scenele Scripturii şi să înţelegem unele pasaje. Dar să ne aducem aminte că nu lucrul acesta ne va face să pătrundem înţelesul dumnezeiesc al Cuvântului lui Dumnezeu şi aplicarea sa la nevoile sufletului nostru; aceasta nu duce la mântuire, nici nu descoperă pe Dumnezeu şi cerul. Mulţi călători, duşi de curiozitate, au vizitat ceea ce se numeşte Pământul Sfânt, locurile sfinte, fără să fi tras vreun folos pentru sufletele lor. Pe de altă parte să ne amintim şi de faptul că adevăratele noastre locuri sfinte sunt în cer, nu pe pământ. Şi aceste locuri sfinte ale Palestinei sunt umbrite şi de superstiţiile cele mai grozave şi neînţelegerile, adesea sângeroase, ale diferitelor religii zise creştine, ale oamenilor care se duc din toate părţile în pelerinaj, mai cu seamă la Paşte, lucru pe care îl socotesc ca ceva foarte însemnat pentru mântuire. Chiar din timpul lui Ieronim s-au ivit mai multe superstiţii; şi diferite ţinuturi, despre care se bănuia că au fost martore la unele scene din viaţa Domnului sau numai din viaţa apostolilor şi a profeţilor, au ajuns obiecte ale unei închinări idoleşti. Însoţitorii lui Ieronim şi poate că şi el, deşi destul de instruiţi în cunoaşterea Scripturii, n-au scăpat de acest curent de gândiri rătăcite.

Ieronim cu Paula şi însoţitorii săi au vizitat şi Egiptul; el, cu scopul de a mai aduna material pentru studiile şi lucrările sale cu privire la Sfintele Scripturi; ceilalţi, pentru a vedea mănăstirile din pustiu şi pentru a vedea şi a asculta pe cei pe care, în neştiinţa lor, îi priveau ca sfinţi, ca eroi ai vieţii singuratice şi mănăstireşti, dar pe care noi îi socotim, în cea mai mare parte, nişte oameni ce îşi urmau propria lor închipuire şi rătăcirile minţii lor. S-au întors apoi la Betleem. Paula a cumpărat pământ, pe care a pus să se zidească mănăstiri: una pentru bărbaţi şi alte trei pentru femei. Ea a adăugat şi un han gratuit pentru călători: „Dacă Maria şi Iosif ar veni iarăşi la Betleem,” zicea ea, „ei vor găsi în sfârşit loc de găzduit.” Ieronim şi-a ales ca locuinţă o peşteră vecină cu locul unde se bănuia că a fost născut Domnul Isus. Acesta era biroul său de lucru şi celula unde îşi petrecea timpul în cugetare adâncă şi în rugăciune. Viaţa lui era foarte simplă; hrana, pe care o lua abia după asfinţitul soarelui, se compunea din pâine neagră şi ierburi; veşmintele îi erau de stofă groasă.

Pe lângă marile lucrări cu care se ocupa şi cărora le consacra nu numai ziua, ci şi multe ore din noapte, el a deschis o şcoală pentru copiii şi tinerii din Betleem. Cât priveşte Paula şi însoţitoarele sale, se ocupau cu citirea şi adâncirea Sfintelor Scripturi, cu rugăciunea, aveau grijă să dea călătorilor ce le trebuia, îngrijeau de săraci şi de bolnavi. În fiecare zi, pe lângă părţi întregi din Cartea Sfântă pe care le spuneau pe dinafară, fiecare trebuia să înveţe un verset. În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu era preţuit în aceste locuri retrase. Fără îndoială că unii călugări erau siliţi să lucreze ceva şi cu mâinile.

Ieronim a petrecut 34 ani în singurătate şi rugăciune în Betleem. Cu toată viaţa sa retrasă, el se ocupa mult de ceea ce se petrecea în biserică; arăta un interes deosebit şi chiar lua parte activă, luptând pentru apărarea învăţăturilor sănătoase şi răspunzând totodată atacurilor vrăjmaşilor săi, ce se reînnoiau fără încetare. Din nefericire, el arăta prea adesea în scrierile sale o violenţă şi o trăsătură nefirească, neplăcută, uitând că blândeţea trebuie să fie totdeauna trăsătura de seamă a slujitorului lui Dumnezeu, chiar dacă e chemat să înfrunte pe potrivnici (2 Timotei 2:24-25). În mijlocul tuturor acestor controverse aşa de triste, Dumnezeu i-a dat să îndeplinească o sarcină din cele mai folositoare. Am văzut că el făcuse la Roma o traducere latină a Noului Testament. Şi-a completat lucrarea la Betleem, traducând din evreieşte Vechiul Testament. Pentru el a fost o muncă grea şi nu fără pericol. Iudeii mergeau până acolo că voiau să omoare cu pietre pe cei care se duceau la un creştin, aşa că nici unul nu mai îndrăznea să vină la Ieronim decât noaptea. Pe de altă parte, şi el, din cauza legăturilor sale cu rabinii, era acuzat de către creştinii prea înfocaţi şi de duşmanii săi că vrea să se lepede de religia creştină şi să se facă iudeu, sau ziceau că se foloseşte de texte falsificate de iudei. Asemenea lucruri s-au văzut şi în zilele Reformei, pentru că vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai Cuvântului Său se folosesc totdeauna de aceleaşi arme. Ieronim şi-a urmat însă cu râvnă lucrul şi Dumnezeu l-a ajutat să-l termine. Traducerea Bibliei, făcută de el, care se numeşte Vulgata, a fost de un mare folos în bisericile în care se folosea limba latină şi în creştinătatea din Apus până în secolul al 16-lea.

Şi azi încă se folosesc de ea în biserica romană. Ieronim, deci, a făcut un mare serviciu bisericii din timpul său, cum au făcut mai târziu reformatorii, ca Luther şi alţii, care au tradus scrierile sfinte în diferite limbi. Dumnezeu care a dat şi a păstrat Cuvântul Său de preţ, a voit ca el să fie la îndemâna tuturor şi a avut această grijă în toate timpurile. Ieronim a fost ajutat în lucrarea lui de Paula şi Eustochia, care îi slujeau de copişti şi cu care citea cu grijă cele ce scrisese. Pe de altă parte, în fiecare zi citea împreună cu ele Scripturile, pe care le şi explica.

Ieronim a trăit până la adânci bătrâneţe. Cu 18 ani înainte de moarte, a avut durerea să piardă pe credincioasa sa prietenă Paula. Sfârşitul acesteia a fost destul de izbitor. El ne arată că, deşi Paula nu a fost scutită de unele greşeli care s-au strecurat în biserică, ea găsise pace cu Dumnezeu, n-avea nici o teamă de a merge la El, ci dimpotrivă, se bucura de această pace. Când a înţeles că i se apropie sfârşitul, ca un călător care se apropie de port şi e bucuros că ajunge acolo, ea a început să spună pe dinafară câteva versete din Psalmi. „Doamne, eu iubesc locaşul casei Tale şi locul în care este slava Ta… Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor! Sufletul meu suspină şi se topeşte de dor după curţile Domnului; inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu… Căci mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte. Eu vreau mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii” (Psalmul 26:8; 84:1,2,10). Întrucât ea nu răspundea unor întrebări ce i se puneau, Ieronim, apropiindu-se, o întrebă dacă suferă de ceva. Ea îi răspunse: „Nu, nu sufăr de nimic; întrezăresc, ba chiar simt, o pace adâncă.” Apoi, simţând tot mai mult slăbiciunea, murmura cu o voce întretăiată versetele care îi plăceau mai mult, şi ultimele cuvinte rostite de ea, ne spune Ieronim, au fost încă o laudă pentru Domnul.

Ultimii ani ai lui Ieronim au fost întristaţi din cauza diferitelor întâmplări. Au avut loc lupte dureroase cu unul dintre prietenii lui din tinereţe, Rufin, care era gelos pe el şi, sprijinit de episcopul de Ierusalim, îl acuza de erezie. Apoi a avut o discuţie dureroasă şi cu Augustin. În urmă, ereticul Pelagius, despre care vom vorbi mai departe, a venit în Palestina şi a instigat acolo nişte răscoale. Ieronim a combătut rătăcirile sale, sprijinindu-se pe Scriptură. Dar partizanii lui Pelagius au mers până acolo încât au instigat pe călugării şi ţăranii neştiutori împotriva lui Ieronim şi a prietenilor săi şi într-o noapte, mănăstirile au fost atacate, jefuite şi li s-au dat foc. A curs şi sânge, iar Ieronim a fost silit să se refugieze. Curând după aceea a venit însă înapoi.

Totodată a avut de suferit altă durere. Falnica Romă căzuse sub loviturile lui Alaric, regele goţilor. Timp de trei zile a fost pradă jafului, omorului şi incendiului, încât s-au distrus un mare număr din monumentele sale. Mulţi creştini şi femei nobile creştine, prieteni ai lui Ieronim, şi-au văzute casele pustiite, averile luate, şi au fost batjocoriţi de soldaţii barbari ai învingătorului. O mulţime de refugiaţi din Roma şi Italia au venit să caute adăpost în Siria. Mulţi au adus aceste veşti triste în chiliile din Ierusalim şi Betleem, unde au avut parte de o primire plină de simpatie.

O ultimă lovitură pentru bătrân a fost moartea Eustachiei, fiica Paulei. Nu ni se spune nimic cu privire la ultimele ei clipe, decât că sfârşitul i-a fost ca apropierea unui somn liniştit. Este ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la cei credincioşi: „Ei adorm în Isus” (1 Tesaloniceni 4:13-16). După doi ani, în 420, a murit şi Ieronim şi a fost înmormântat de tânăra Paula, nepoata vechii sale prietene. Ei a suferit mult şi a lucrat mult în timpul vieţii sale îndelungate. Pe lângă traducerea Bibliei, a mai scris lămuriri cu privire la Cartea Sfântă şi diferite lucrări destinate să uşureze înţelegerea ei. De asemenea a avut o bogată corespondenţă care ne face să-i cunoaştem viaţa şi societatea creştină din timpul său. Ne pare rău însă că a încuviinţat unele rătăciri care s-au strecurat în biserică, de exemplu cinstea dată martirilor şi venerarea moaştelor; dar nu trebuie să uităm că, sprijinit pe Scriptură, a aflat şi a menţinut învăţătura sănătoasă cu privire la Persoana Domnului Cristos şi la harul curat care mântuieşte.

AUGUSTIN

Augustin, născut în 354 şi mort în 430, a trăit în aceeaşi vreme cu Chrisostom şi Ieronim. Ca şi ei, a fost un slujitor credincios al lui Dumnezeu în acest timp atât de tulburat de răscoale politice şi certuri religioase. El n-a trăit ca Chrisostom, aproape de curtea vreunui împărat, nici ca Ieronim, într-o retragere singuratică. După întoarcerea sa la Dumnezeu, a dus o viaţă activă, a unui episcop ocupat cu grija turmei sale şi luptând cu hotărâre pentru a menţine învăţăturile sănătoase, şi îndeosebi aceea atât de însemnată şi de preţioasă a harului lui Dumnezeu, care mântuieşte pe păcătos. El învăţase să cunoască pentru el personal nevoia şi puterea acestui har „care aduce mântuirea” şi care „s-a arătat tuturor oamenilor” (Tit 2:11). Într-o carte vestită, numită „Confesiunile mele”, el istoriseşte cum, după multe rătăciri, a fost adus la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus şi în felul acesta în stare de a avea mântuirea, viaţa şi pacea. Din această carte vom scoate câteva amănunte asupra copilăriei sale, a tinereţii şi a întoarcerii lui la Dumnezeu.

Augustin a văzut lumina zilei în arzătoarea Africă, la Tagasta, în Numidia, nu departe de Cartagina. Era deci în partea de apus a marelui imperiu roman, în aceste ţinuturi se folosea mai ales limba latină.

Am vorbit mai înainte despre Ciprian, episcopul Cartaginei, şi despre creştinii care au suferit persecuţii grozave în oraşul acesta, cu vreo sută de ani înainte de timpul când s-a născut Augustin; acum însă păgânismul îşi pierduse puterea. Creştinismul stăpânea peste tot.

Patricius, tatăl lui Augustin, era păgân, însă mai târziu a îmbrăţişat religia creştină. Monica, mama lui, era o femeie evlavioasă, cinstind mărturia ei printr-o viaţă sfântă, iubitoare şi despărţită de lucrurile lumeşti. Augustin ne arată în scris felul ei de a fi, într-un tablou foarte mişcător. El ne-o arată răbdătoare, blândă, fugind de defăimări, aducând pacea şi fiind supusă bărbatului ei, care era iute la mânie şi de la care suferea fără a se plânge, atâtea lucruri triste. În felul acesta, ea împlinea ceea ce apostolul Petru spune femeilor: „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere” (1 Petru 3:1-2) şi ea a avut bucuria de a vedea pe soţul său adus la Dumnezeu. Monica, ne mai spune Augustin, se făcuse slujitoarea slujitorilor lui Dumnezeu şi răspundea descrierii pe care o face Pavel despre o femeie sfântă: soţia unui singur bărbat, având mărturie de fapte bune, de a fi crescut copii, de a fi primit străini ca oaspeţi, de a fi spălat picioarele sfinţilor, de a fi venit în ajutor celor necăjiţi, de a fi dat ajutor la orice faptă bună (1 Timotei 5:9-10). De bună seamă că o asemenea mamă avea pe inimă mântuirea fiului său. Se ruga necurmat pentru el şi, de când era copil, asemenea mamei lui Timotei, l-a crescut în sfintele adevăruri ale creştinismului. „Din copilărie”, spunea Augustin adresându-se lui Dumnezeu, „am auzit vorbindu-se despre viaţa veşnică, a cărei promisiune şi dovadă ne-au fost date prin umilirea Fiului Tău, Domnul nostru, care a binevoit să Se coboare până la noi pentru a ne mântui.”

Îmbolnăvindu-se greu când era copil, a cerut să fie botezat. Am văzut că în biserică se strecurase această idee falsă că botezul cu apă aduce reînnoirea sufletului. Din cauza aceasta, păcatele făcute după botez erau socotite aşa de mari că ar pune în primejdie mântuirea. De aceea, adesea botezul era amânat până în clipa morţii, în credinţa că ştergea toate păcatele. Însănătoşindu-se deodată, Augustin a amânat botezul său pentru altă dată, cu toată dorinţa vie ce şi-o arătase mai înainte. Mai târziu, amintindu-şi de această ocazie, s-a adresat lui Dumnezeu, zicând: „Aşadar, eu credeam de atunci în Tine, ca şi mama mea şi ca toţi ceilalţi din familie, afară de tatăl meu. Cu toate acestea, puterea Ta nu avea asupra mea mai multă trecere decât aceea a mamei, care îmi insuflase pentru Cristosul Tău această credinţă, pe care tatăl meu încă nu o îmbrăţişase. Ea şi-a dat toată osteneala, Dumnezeule, ca Tu să fii Tatăl meu, mai presus de acela căruia îi datoram lumina zilei.” Augustin nu uită niciodată aceste învăţăminte de la început ale mamei sale, ale cărei silinţe pentru a-l aduce la Dumnezeu şi ale cărei rugăciuni n-au rămas fără urmare. Monica este un exemplu şi o încurajare pentru mame, ca de timpuriu să dea învăţătură sănătoasă copiilor lor şi să nu înceteze de a se ruga pentru ei.

În cartea sa, Augustin îşi mărturiseşte păcatele în care căzuse şi rătăcirile în care se lăsase prins, recunoaşte şi judecă totodată ce fusese în copilărie. El nu se scuza, ci dimpotrivă, arăta adevăratul izvor al răului în stricăciunea de la naştere a inimii, care se arată din vârsta cea mai fragedă.

Când s-a mai mărit, Augustin a trebuit, ca şi ceilalţi copii să meargă la scoală. Dar nu-i plăcea să înveţe, deşi era inteligent şi avea şi memorie bună; el nu vedea foloasele învăţăturii şi îi plăcea mai mult jocul. Să ascultăm ce ne spune el în această privinţă: „Eu păcătuiam când nu ascultam de părinţii şi învăţătorii mei, şi oricare ar fi fost ţinta lor în toate acestea, totuşi stătea în puterea mea să folosesc cum trebuie aceste învăţături. Dacă mă răzvrăteam, nu făceam asta dintr-o pornire împotriva lucrurilor mai bune, ci pentru faptul că mă stăpânea patima jocului. În această vârstă fragedă a vieţii mele”, mai spune tot el, „aveam foarte mare neplăcere pentru învăţătură; în această privinţă, nu obţineau nimic de la mine decât silindu-mă şi duhul meu se răzvrătea împotriva acestor constrângeri.” Adesea era pedepsit şi, în privinţa aceasta, povesteşte: „Din acel timp, am avut fericirea să întâlnesc pe unii dintre cei care cheamă Numele Tău, Dumnezeule! Am învăţat de la ei, după gândurile ce le puteam avea la vârsta aceea, că Tu eşti mare şi că, deşi nevăzut simţurilor noastre, Tu poţi să ne asculţi şi să ne vii în ajutor. Am început, deci, aşa copil cum eram, să mă îndrept spre Tine, ca sprijinul şi scăparea mea. Deşi mic încă, eu Te rugam cu căldură ca să nu mai fiu pedepsit la şcoală.”

Revenind la neplăcerea pentru învăţătură şi dragostea lui pentru joc, Augustin spune: „De unde puteau lua naştere aceste înclinări rele, dacă nu din păcatul care era în mine?” Augustin ne mai vorbeşte de alte fapte din copilăria sa: „Poveştile, basmele aveau asupra mea o influenţă fermecătoare. Eram dornic să le ascult şi, din urechile mele încântate, trecând până la ochi, farmecul acestor istorisiri aprindeau în mine o dorinţă arzătoare de a vedea reprezentaţiile de la teatru.” Şi când a terminat clasele primare, a început să studieze scrierile poeţilor latini. Se înflăcăra pentru aceste istorisiri, alcătuite meşteşugit de închipuirea omenească şi în care simţămintele necurate ale inimii sunt prezentate împodobite în culori strălucitoare. „Uitam”, zice el, „de rătăcirile mele proprii, rămânând înduioşat de fapte închipuite. Priveam cu nepăsare moartea, căreia îi dădeam sufletul meu, pe care îl umpleam cu aceste închipuiri zadarnice, îndepărtându-mă astfel de Tine, Dumnezeul meu, de Tine, viaţa adevărată! N-aveam nici o dragoste pentru Tine, lumină a duhului meu, hrană minunată a sufletului meu, sprijinul inimii mele!” El povesteşte mai departe cum în timpul copilăriei a căzut în alte păcate. Asta nu înseamnă că el a fost mai rău decât alţi copii, mai păcătos decât alţi copii şi tineri. Dar el îşi judecă viaţa de copil şi tânăr în lumina lui Dumnezeu şi îşi dă seama de adevărul acestor cuvinte ale Scripturii: „gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui” (Geneza 8:21). „La o vârstă aşa de fragedă”, spunea el, „mă aflam pe marginea acestei prăpăstii de ticăloşie… Putea să fie cineva mai stricat ca mine? Prea adesea nemulţumeam pe acei care ştiam că au autoritate asupra mea. Patima jocului, plăcerea după spectacole, mă împingeau să înşel pe părinţii şi profesorii mei prin o mulţime de minciuni. Se întâmpla să fur multe lucruri din casă pentru a-mi mulţumi lăcomia sau pentru a atrage pe copii să vină să se joace cu mine. „Iată deci nevinovăţia copiilor!”, va spune cineva. Nu, aceasta nu-i nevinovăţie. Precum sunt oamenii în afacerile şi plăcerile lor, în legăturile dintre ei, tot aşa sunt şi copiii. Acelaşi izvor de stricăciune este şi în unii şi în alţii. Anii schimbă doar urmările.”

Mărturisindu-şi păcatele şi stricăciunea inimii, Augustin recunoştea totodată darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. „Aveam existenţa, viaţa, priceperea; cu ajutorul unui simţământ lăuntric, aveam grijă să-mi apăr întreaga fiinţă cu toate simţurile ei; căutam să nu fiu înşelat; aveam multă inteligenţă; voiam să arăt prietenie; mă temeam de durere şi de dispreţ. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste bunuri, pe care El a găsit cu cale să le reverse asupra mea din primii ani ai vieţii mele. Dacă în mine era atunci păcat şi neorânduială, cauza era că eu căutam plăcerea, mărirea, adevărul, nu în Dumnezeu, ci în mine însumi şi în celelalte făpturi, dar nu găseam decât durere şi încurcătură.”

Augustin ajunsese la vârsta când a trebuit să părăsească studiul literelor şi al primelor noţiuni în arta de a vorbi, pentru studii mai înaintate în vederea baroului pentru care l-au hărăzit părinţii săi. Tatăl său l-a chemat din Madaura ca să-l trimită la Cartagina. Dar Patricius nu era bogat şi a trebuit mai întâi să adune bani ca Augustin să poată locui în acel oraş. „I se aduceau mari laude tatălui meu,” spunea Augustin „pentru sforţările pe care le făcea, mai presus de mijloacele lui, ca eu să pot merge mai departe pentru a-mi continua studiile. O, Dumnezeul meu, ca să pot înainta în teamă şi dragoste faţă de Tine! Toată grija lui era pentru cultura minţii mele, în timp ce inima rămânea ca un pământ sterp pentru Tine, O Dumnezeul meu, pentru care această inimă ar fi trebuit să aducă roade.” Augustin a rămas deci câtva timp în casa părintească. Dar aici, lăsat în voia gândirii lui într-o libertate absolută, s-a asociat cu prieteni uşuratici care făceau fel de fel de rele şi a căzut în păcate ruşinoase, pe care le plânge. „Mă purtam rău, nu numai din plăcerea de a-l face, ci pentru că eram aplaudat. Aveam mândria ca să nu fiu socotit mai prejos de alţii în a face rău.”

Evlavioasa mamă a lui Augustin îl înştiinţa de bună seamă, dar el nu voia să asculte. „Dumnezeul meu”, spunea el, „voi îndrăzni eu să spun că Tu păstrai tăcerea, când eu mă îndepărtam de Tine tot mai mult? Nu-mi vorbeai Tu? Aceste cuvinte pe care mama mea, slujitoarea Ta credincioasă, mi le tot spunea atunci, nu erau oare propriile Tale cuvinte? Şi totuşi ele n-au pătruns până în adâncul inimii mele pentru a-mi schimba voinţa, înştiinţările Tale mântuitoare le ascultam doar ca pe nişte cuvinte ale unei femei pe care mă ruşinam s-o urmez. Cu toate acestea, erai Tu, Doamne, care îmi vorbeai prin gura ei şi, dispreţuind spusele ei, pe Tine Te dispreţuiam.”

Augustin istoriseşte cum, în timpul acela a făptuit în tovărăşia altor copii, unul dintre acele furturi, care la ţară se fac câteodată fără mare mustrare, dar care sunt o călcare atât a legii lui Dumnezeu, cât şi a legilor omeneşti. Iată cum povesteşte faptul pe care îl judecă: „Legea Ta, Doamne, condamnă furtul; el a fost condamnat totodată de o altă lege, săpată în inima omului, şi pe care toată stricăciunea sa nu poate să i-o şteargă. Chiar un hoţ de meserie nu va îngădui ca cineva să-l fure. Va pedepsi cu străşnicie pe cel care a fost împins la furt fie chiar de cea mai mare lipsă. Cu toate acestea, eu mi-am putut făuri un plan de a făptui un furt, şi am făcut aceasta fără a fi fost împins de vreo trebuinţă, ci dintr-un fel de plăcere de a nu lua în seamă ceea ce este cinstit şi din stricăciunea unei inimi plină de nelegiuire.”

„Era,” continuă el, „aproape de via noastră, un păr încărcat cu pere, nici prea frumoase, nici prea bune de mâncat. Totuşi, în tovărăşia altor copii răi, am făcut planul să mergem ca să scuturăm pomul şi să luăm perele. Am făcut aceasta într-o noapte şi ne-am înapoiat încărcaţi de roade, nu pentru a ne ospăta cu ele, pentru că doar le gustam şi aruncam restul, mulţumiţi că am făcut ceea ce n-ar fi trebuit să facem. Ce folos am tras eu din acest furt? Nici unul. Dacă aş fi fost singur, n-aş fi făcut asta. Simţeam plăcerea să-l fac împreună cu alţii. Ce ne împingea la aceasta? Căutam să ne batem joc şi simţeam plăcerea să ne gândim că cei pe care îi înşelam în felul acesta vor fi cuprinşi de o mare ciudă. Singur nu aş fi făptuit acest furt, nici măcar nu aş fi încercat. O, legături nenorocite între copii, izvor de amăgire pentru sufletele lor, pofta de a aduce vătămare altora, care ia naştere chiar din ameţirea jocurilor lor dezordonate! Fără a fi vorba de vreun folos, fără nici un motiv, ajunge ca să zică unul către ceilalţi: „Să mergem şi să facem cutare lucru”, pentru ca toţi să plece. Nici unuia nu-i este greu, în astfel de împrejurări, să-şi piardă orice ruşine.”

Aducându-şi aminte de păcatele sale, chiar de cele din copilărie, Augustin s-a îndreptat spre Dumnezeu, zicând: „O, Dumnezeul meu, m-am îndepărtat mult de Tine în tinereţea mea; am rătăcit pe căi pierdute, fără călăuză şi fără sprijin.” Apoi: „Recunosc, Dumnezeul meu, că Tu mi-ai iertat toate păcatele pe care le-am făcut; şi de orice păcat pe care nu l-am făcut, m-a păzit harul Tău, pentru că aş fi fost în stare de orice. Ar trebui, Dumnezeul meu, să-mi aduc aminte de toate aceste neorânduieli, de bună seamă fără ca sufletul meu să se mai teamă de aici înainte în privinţa mântuirii. Laud deci necurmat Numele Tău mare, pentru faptul că mi-ai iertat atâtea fapte nelegiuite.” Şi noi putem gusta fericirea despre care vorbeşte Augustin mai departe: „Numai spre Tine îmi îndrept privirile acum, o, lumină a dreptăţii şi a sfinţeniei. Frumuseţea Ta este singura desfătare a inimilor curate. Tu le umpli, fără ca să le saturi vreodată. Numai în Tine, Dumnezeule, este adevărata odihnă şi viaţă, pe care nimic nu le-ar putea tulbura.”

Augustin a mers apoi la Cartagina pentru a-şi continua studiile. Dar în acest oraş mare a întâmpinat ispite în faţa cărora n-a ştiut cum să se împotrivească. El credea că dacă va împlini poftele şi dorinţele inimii sale va găsi fericirea. Aceasta era o deşertăciune. „Inima mea”, spunea el, „mistuită după o foame lăuntrică (aceea a fericirii), căuta o hrană, dar nu Te căuta pe Tine, Doamne, singura hrană a inimilor; ea nu simţea nevoia după această hrană, ce nu se poate strica.”

În acelaşi timp, Augustin se ocupa serios cu studiile sale. Dar ce căuta el în ele? Să se umple de mândrie şi înfumurare. Avea ambiţia de a se distinge în exercitarea profesiei sale şi, fiind înzestrat cu mari talente, ţinea, ne spune el, primul rang în şcolile de retorică, lucru care îl umplea de mândrie.

Dumnezeu totuşi veghea asupra lui Augustin şi, lăsându-l să facă încercarea cu privire la ceea ce era în inima lui, l-a călăuzit puţin câte puţin spre adevăr şi mântuire. Dumnezeu întrebuinţează tot felul de mijloace pentru a duce la îndeplinire lucrarea Sa în suflete. El a făcut să cadă în mâinile lui Augustin o carte oarecare a lui Cicero, un mare orator roman, care a trăit în primul secol înainte de era creştină. Această carte era un îndemn la studiul filozofic. Filozofii aveau pretenţia că iubesc înţelepciunea şi că o caută. „Această carte,” spunea Augustin, „a început să-mi schimbe inima. Speranţele zadarnice ale veacului mă făceau să am numai dispreţ; m-am simţit îmbrăţişat cu o dragoste de necrezut pentru frumuseţea nemuritoare a înţelepciunii şi am făcut, o Dumnezeule, o mişcare pentru a mă ridica şi a mă întoarce la Tine.”

Dar ştim că nu este decât o singură înţelepciune adevărată – înţelepciunea după voia lui Dumnezeu – şi că este Cineva care este înţelepciunea veşnică, înţelepciunea lui Dumnezeu, adică Domnul Isus. De aceea, lumea şi filozofii, ca Cicero, care voiau prin priceperea şi judecata lor să găsească înţelepciunea, nu au găsit-o, şi nici Augustin nu putea să o găsească în felul acesta. Dar fără să-şi dea el seama, Dumnezeu îl trezea în felul acesta şi îl făcea să întrevadă ceva care preţuia cu mult mai mult decât plăcerile şi onorurile lumii. „Cât de mult, în acea clipă, o Dumnezeul meu,” spune el, „cât de mult ardea sufletul în mine să părăsesc lucrurile pământului pentru a zbura la Tine! Dar nu observam decât în mod încurcat ceea ce Tu lucrai în mine. Numai la Tine este înţelepciune, şi ceea ce oamenii numesc filozofie, adesea este un mijloc de înşelare. De aceea, Duhul Tău Sfânt mi-a dat această înştiinţare mântuitoare: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Cristos” (Coloseni 2:8). Augustin simţea că lipseşte ceva acestei ştiinţe care pretindea că îl duce la înţelepciune. Amintirea învăţăturilor evlavioase, primite în copilărie din gura mamei sale, nu i s-a şters din minte. Cartea lui Cicero ar fi putut de bună seamă să trezească în el o dorinţă arzătoare de a cunoaşte şi a avea înţelepciunea, dar nu împlinea această dorinţă. „Focul pe care îl aprindea în mine această carte era răcit de faptul că nici una dintre paginile ei nu pomenea despre Numele Domnului Isus Cristos, pentru că prin îndurarea Ta, o Dumnezeule, acel nume al Fiului Tău, Mântuitorul meu, intrase în inima mea din anii cei mai fragezi, îl supsesem, ca să zic aşa, împreună cu laptele; era săpat în mine cu litere ce nu se puteau şterge; de asemenea, oricât de frumos ar fi un discurs, oricâte adevăruri s-ar putea găsi în el, dacă nu se găsea în el acel nume sfânt, nu eram mulţumit.” Aşa că învăţăturile evlavioasei sale mame nu s-au pierdut. Cât de mult ar trebui să încurajeze acest lucru pe părinţi, de a-şi creşte copiii în învăţătura Domnului şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi! În felul acesta, Augustin a fost condus să citească Sfânta Scriptură. Dar întrucât nu o nevoie spirituală, ci intelectuală îl îndemna s-o citească, nu i-a plăcut; îl găsea tainic, iar prin simplitatea stilului său era aşa de deosebit de elocvenţa zadarnică a oamenilor. În adevăr „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie” (1 Corinteni 2:14). Augustin mărturiseşte că aşa era starea lui. El spune: „Mi se dă o carte, simplă la înfăţişare, dar care se înalţă apoi la cea mai mare măreţie. Nu eram în stare nici să-i cercetez adâncimea, nici să-mi încovoi duhul la această simplitate şi ochii îmi erau prea slabi pentru a pătrunde ceea ce era ascuns acolo. Acestea sunt totuşi lucrurile ascunse, pe care acest dumnezeiesc Cuvânt le descoperă celor smeriţi şi pruncilor; dar eu nu voiam să fiu nici smerit, nici prunc; umblam numai după o mândrie deşartă.”

Ce se întâmpla cu bietul Augustin care dorea înţelepciunea şi care dispreţuia singurul şi adevăratul izvor? Dumnezeu a îngăduit, pentru a-i înlătura mândria, ca el să se lase atras de secta manicheilor. Manes, întemeietorul ei, spunea că el este Duhul Sfânt, promis de Mântuitorul. El învăţa că sunt două principii veşnice în luptă unul cu altul unul, lumina, este principiul cel bun; celălalt este întunericul, principiul cel rău. Pentru manichei, Isus n-a fost om decât în închipuire şi n-a fost răstignit decât tot în închipuire. Ei erau împărţiţi în două clase, dintre care cea mai de sus era a celor perfecţi. Ei opreau căsătoria şi mâncarea cărnii. A doua clasă era cea a ascultătorilor. Ei credeau în trecerea sufletelor dintr-un trup în altul. Sufletele ascultătorilor treceau în trupul celor perfecţi; cele ale celorlalţi oameni, în animale sau în plante. Mai învăţau multe alte rătăciri, şi e de mirare că un om înţelept ca Augustin s-a lăsat prins de asemenea nebunii. Dar aceşti oameni, ca toţi rătăciţii, erau îndemânatici în a strecura puţin câte puţin rătăcirile lor, pe care le amestecau cu învăţături creştine. Aceasta a făcut pe Augustin să fie atras spre ei. „Pentru a cuceri sufletele,” spunea el, „ei se slujesc de Numele lui Dumnezeu, al Domnului Isus Cristos şi al Duhului Sfânt, Mângâietorul sufletului. Aveau neîncetat pe buze acest nume; pentru ei însă erau doar nişte cuvinte goale, inima le era goală de orice adevăr, deşi nu încetau să repete acest cuvânt: adevăr, adevăr!”

Augustin nu cunoştea ce este păcatul, crezându-l ceva nedespărţit de trupul nostru. „Eram convins,” spunea el, „că nu păcătuim noi, ci nu ştiu ce natură străină din noi. Mândria mea îşi găsea plăcere la gândul că în mine nu era nimic vinovat, iar când înfăptuiam ceva rău, în loc să recunosc că eu am păcătuit împotriva Ta, Dumnezeule, pentru a-Ţi cere iertare, eram mulţumit că pot să mă dezvinovăţesc pentru răul făptuit, arătând că nu eu sunt vinovatul. În felul acesta, eram un păcătos cu atât mai vinovat, cu cât mă credeam fără păcat.” Cu astfel de gânduri, nu-i de mirare că Augustin a continuat să ducă o viaţă de păcat şi în totul lumească, neîntrebuinţând talentele şi inteligenţa sa sclipitoare decât pentru a ocupa o poziţie înaltă în mijlocul oamenilor. Mama lui era întristată când îl vedea că se îndepărtează tot mai mult de adevăr. Ea nu înceta să se roage cu lacrimi pentru el. Un vis pe care l-a avut şi a cărui explicaţie era că într-o zi fiul ei va fi în aceeaşi situaţie ca şi ea, adică un creştin adevărat, i-a fost de mare mângâiere. Şi cum ea a stăruit într-o zi de un episcop evlavios ca să caute a-i aduce fiul la adevăr, acela îi răspunse: „Du-te, nu înceta să te rogi pentru el; fiul pentru care s-au vărsat atâtea lacrimi nu poate să piară.”

În adevăr, puţin câte puţin ochii lui Augustin s-au deschis. Dar abia după trecerea a încă nouă ani a ajuns el la cunoaşterea adevărului care mântuieşte. Mereu preocupat cu căutarea slavei omeneşti şi a aplauzelor din partea oamenilor, mereu dedat poftelor rele, era chinuit în cugetul lui, n-avea odihnă în suflet şi căuta ispăşirea păcatelor în nebunele practici superstiţioase ale manicheilor. Nu există pace departe de Domnul. „Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei valuri aruncă afară mâl. Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu.” Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune totodată: „Pace, pace celui de departe şi celui de aproape!” zice Domnul. „Da, Eu îl voi vindeca!” (Isaia 57:19-21).

Dumnezeu S-a îndurat de el şi l-a făcut să vadă rătăcirile manicheilor. Ceea ce a contribuit mai ales la aceasta, a fost vizita la Cartagina a unuia dintre episcopii lor, numit Faust, foarte renumit prin vorbirea sa frumoasă şi prin ştiinţa lui. „El înfăţişa rătăcirea într-un chip fermecător şi era astfel,” zice Augustin, „o adevărată cursă a Diavolului în care mulţi se lasă prinşi, pentru că sunt atraşi de frumuseţea şi blândeţea discursurilor sale.” Augustin sperase că un om aşa de învăţat va şti să împrăştie îndoielile ce-l cuprinseseră cu privire la învăţătura manicheilor, dar a observat repede că vorbele frumoase ale lui Faust ascundeau o adevărată necunoştinţă şi că nu erau în stare de a lămuri greutăţile care îi erau prezentate. El însuşi recunoştea acest lucru, de altfel. „Totodată”, spune Augustin, „marea râvnă pe care o aveam pentru această învăţătură a fost o mare rătăcire.” Şi apoi adaugă: „Tu, Dumnezeule, nu mă părăsisei şi mâna Ta mă călăuzea pe căi ascunse şi minunate.”

În acest timp, Augustin a hotărât să meargă să înveţe la Roma, unde credea că va găsi mai multe foloase în ce priveşte situaţia şi renumele. El era împins de interese curat omeneşti, „dar,” mai spune el, „erai Tu, Dumnezeul meu, speranţa şi partea mea de moştenire, care, pentru mântuirea sufletului meu, mă călăuzeai să schimb locul.” Mama sa, care dorea să-l ţină aproape de ea, s-a împotrivit acestei plecări, dar el s-a urcat în corabie fără voia ei şi a plecat la Roma. Augustin îşi recunoaşte greşeala făcută; dar Dumnezeu Se foloseşte chiar de lipsurile noastre, pentru a-Şi duce la îndeplinire planurile. Mama lui a fost cuprinsă de deznădeşte când l-a văzut plecând, dar ea nu ştia ce bucurii îi pregătea Dumnezeu prin această lipsă.

Abia ajuns la Roma, Augustin a căzut greu bolnav. „Eram pe patul morţii,” spunea el, „încărcat cu toate păcatele pe care le-am făcut împotriva Ta, Dumnezeule! Aceste păcate apăsau asupra mea, fără ca vreunul să-mi fi fost iertat datorită a ceea ce a făcut Domnul Cristos. Cum ar fi putut să mă răscumpere moartea Sa, pe care o socoteam o închipuire? Frigurile mă chinuiau şi mai tare; eram aproape să mor, şi să mor pentru vecie; pentru că unde m-aş fi dus, dacă nu în focul veşnic?” Să mori fără Cristos înseamnă a pieri pe vecie. Dar, mai spune Augustin, mama sa se rugase pentru el şi Dumnezeu îl făcuse sănătos, „pentru ca,” adaugă el, „să pot într-o zi primi de la Tine sănătatea sufletului, cu mult mai însemnată.”

El păstrase încă unele legături cu manicheii, când a fost chemat la Milan, la Ambrozie, pentru a-şi profesa arta. „Tu erai, Doamne,” spunea Augustin, „Cel care mă trimiteai la el în chip nevăzut, pentru ca, deschizându-mi ochii, el să mă conducă la Tine.” Ambrozie l-a primit cu o bunătate în totul părintească şi prin aceasta i-a câştigat inima. Augustin a ajuns un sârguitor ascultător al episcopului. Mai întâi a venit să-l asculte, pentru a vedea dacă vorbirea lui corespundea cu renumele de care se bucura, dar în curând, sub învăţătura lui Ambrozie, adevărul creştinismului a pătruns în mintea lui. El a părăsit pe manichei şi a luat hotărârea să ajungă catehumen în biserica creştină. Nu se convertise încă, dar Dumnezeu l-a făcut să părăsească rătăcirea – Îşi începuse lucrarea în el.

Mama sa a venit să-l întâlnească la Milan. Pe de o parte era fericită că vedea pe fiul său scăpat de rătăcirile grozave ale manicheilor, dar pe de altă parte, bucuria îi era slăbită văzându-l încă şovăind şi plin de îndoieli. „Ea nu încetase de a mă plânge, ca şi cum aş fi fost mort,” zicea el, „dar eram un mort pe care Tu voiai să-l înviezi, Doamne, pentru că Tu spuneai ca fiului văduvei: „Tinere, ridică-te, îţi spun” şi pe care Tu l-ai înapoiat mamei ce îl pierduse.” În adevăr, Dumnezeu lucra în sufletul lui prin mijlocirea învăţăturilor lui Ambrozie. El pricepea din ce în ce curăţia şi frumuseţea învăţăturii creştine. Dar el ar fi vrut să înţeleagă totul înainte de a crede, în timp ce ar trebui să credem mai întâi ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, şi aceasta pentru că spune El, şi apoi vom înţelege. Dumnezeu l-a călăuzit în sfârşit să recunoască întreaga autoritate a Scripturii. „Am recunoscut,” spunea el, „că în ce ne priveşte, noi suntem prea slabi pentru a găsi adevărul numai prin ajutorul inteligenţei noastre, şi fără ajutorul cărţilor dumnezeieşti;” şi de atunci, ceea ce nu înţelegea, punea pe seama adâncimii gândirii divine, care întrece cu mult puterea de pricepere a minţii noastre.

Dar, tot înaintând pas cu pas spre adevăr, mai avea ceva în cale care nu-l lăsa să înţeleagă. Rămăsese încă alipit de lume şi de lucrurile lumii, căutând bogăţii şi onoruri, „slujind astfel diferitelor pofte” şi, ca urmare, având inima împărţită, nu era fericit. Când se arăta gata să se ocupe numai de marea chestiune a mântuirii şi îşi zicea: „Pentru ce tot întârzii eu şi nu las odată la o parte plăcerile veacului acestuia, pentru a căuta numai pe Dumnezeu şi viaţa preafericită?”, când îşi lua vorba înapoi: „mai aşteaptă puţin, suflete; lumea îşi are încă plăcerile şi farmecul ei.” Credea că poate să facă o unire între lume şi slujirea faţă de Dumnezeu. În felul acesta, sufletul îi era aruncat de colo până colo şi, nefiind hotărât, nu-şi găsea pacea. Domnul a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.”

Pe de altă parte, el nu putea să afle calea pentru a ajunge la o adevărată cunoaştere şi bucurie a lui Dumnezeu, pentru că, spunea el, nu cunoştea pe Isus Cristos „ca Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Om şi Dumnezeu în acelaşi timp, înălţat mai presus de toate lucrurile şi binecuvântat în veci,” El, care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi fără care nimeni nu vine la Tatăl. Augustin nu socotea pe Isus decât ca un om cu o înţelepciune uimitoare, cu care nici un om nu se putea asemăna, căruia îi dăduse Dumnezeu această mare autoritate de care S-a bucurat în lume, pentru a ne călăuzi, prin exemplul Său de dispreţ faţă de lucrurile vremelnice, la stăpânirea fericirii veşnice. „Nu înţelegeam nicidecum,” spunea el, „ce înseamnă aceste vorbe: „Cuvântul S-a făcut trup”.

Cu toate acestea, citind din ce în ce mai mult Scriptura, se făcea lumină în sufletul său. În acelaşi timp, fiindcă nu o rupsese cu păcatul, era grozav de tulburat. În neliniştea lui, s-a dus să caute pe un bătrân evlavios, care i-a povestit despre întoarcerea la Dumnezeu a unui distins profesor de elocvenţă, numit Victoriu. Acesta rămăsese păgân până la bătrâneţe, dar, citind Sfânta Scriptură, a fost adus la Cristos, pe care nu s-a ruşinat de a-L mărturisi de atunci înainte în public. Augustin s-a simţit înflăcărat de o arzătoare dorinţă să imite pe Victoriu. Strâns însă de legăturile păcatului, deşi avea o voinţă nouă de a părăsi totul ca să slujească lui Dumnezeu, se simţea reţinut ca un prizonier, făcând experienţa despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în Romani 7:22-24: „După omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.” Şi Augustin striga: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?”

Pe când era în această stare, a venit până la el un om nobil, care se numea Pontiţian. Augustin era cu Alip, un prieten intim şi credincios. Iată cum istoriseşte începutul acestei întrevederi, care a avut pentru el o urmare aşa de însemnată: „Am căutat timpul potrivit pentru a sta de vorbă mai în linişte. Pontiţian, zărind o carte pe masă, a luat-o, a deschis-o şi s-a mirat când a văzut că erau epistolele apostolului Pavel. El a crezut că pune mâna pe vreuna din cărţile privitoare la ocupaţia mea. Privindu-mă cu un surâs de încuviinţare, mi-a mărturisit cât de plăcut a fost suprins când a găsit în faţa mea o astfel de carte; aceasta fiindcă era creştin, „ba chiar dintre aceia care îţi slujesc cu credincioşie, Dumnezeule!” După ce Augustin i-a spus că acesta era principalul obiect al meditaţiilor sale, Pontiţian a început să istorisească viaţa lui Anton şi întoarcerea la Dumnezeu a doi ofiţeri ai împăratului, care au părăsit totul pentru a sluji Domnului. Această istorisire a făcut asupra lui Augustin o adâncă impresie. În măsura în care Pontiţian vorbea, el vedea cum se depăna pe dinaintea ochilor lunga sa viaţă de păcat. „Tu mă sileai, Dumnezeule, să mă întorc pentru a mă privi mai îndeaproape,” zicea el, „şi, fără voia mea, Tu mă aşezai în faţa propriilor mei ochi, ca să văd până la ce punct eram ticălos, nemernic, stricat, de ce noroi şi plăgi groaznice eram acoperit (Isaia 1:6; Psalmul 38:1-8). Vedeam aceasta şi îmi era groază (Iov 42:6). Tu nu încetai de a-mi pune în faţă trecutul meu, pentru ca văzându-mi nelegiuirea, să o pot recunoaşte şi urî… Admiram pe creştinii care au venit la Tine pentru a fi vindecaţi, şi comparaţia pe care o făceam cu mine însumi mă făcea vrednic de ură în ochii mei. Vedeam cu durere cum s-au scurs atâţia ani, în timpul cărora întârziasem de a părăsi plăcerile păcatului şi bunurile pământeşti, pentru a mă gândi să dobândesc bunul cel mai de preţ, a cărui stăpânire preţuieşte mai mult decât toate comorile, toate coroanele, toate plăcerile pământului.” Acest lucru aşa de însemnat despre care ne vorbeşte Augustin este cunoaşterea şi bucuria mântuirii, care se găseşte în Isus, şi în virtutea căruia ne apropiem de Dumnezeu şi suntem fericiţi aproape de El. Vedem convingerea adâncă de păcat de care era stăpânit Augustin, şi cât de amar s-a căit că a amânat atât de mult timp de a înţelege ceea ce dă singura şi adevărata fericire.

După plecarea lui Pontiţian, o luptă grozavă s-a dat în inima lui Augustin. Pe de o parte, lumea şi păcatul voiau să-l reţină; pe de altă parte, firea cea nouă din el le ura şi îl atrăgea spre bine şi supunere faţă de Dumnezeu. În frământarea gândurilor şi neliniştea sufletului său, s-a dus într-o grădină, vecină cu casa în care locuia. Acolo, aruncându-se cu faţa la pământ sub un smochin, vărsă multe lacrimi. El se ruga stăruitor, zicând: „Sufletul mi-e foarte tulburat… şi Tu, Doamne, până când?… Până când, Doamne, Te vei mânia fără încetare?… Nu-Ţi mai aduce aminte împotriva noastră de nelegiuirile strămoşilor noştri” (Psalmul 6:3; 79:5,8). În întristarea inimii se ruga în felul acesta, când dintr-o casă vecină auzi ca o voce de copil spunând de mai multe ori: „Ia şi citeşte, ia şi citeşte.” S-a sculat şi a luat aceste cuvinte ca o poruncă cerească de a deschide Scriptura şi a citi textul pe care i s-ar opri ochii mai întâi; s-a întors în locul unde fusese cu prietenul său. A deschis cartea epistolelor lui Pavel şi s-a oprit asupra acestui text: „Să umblăm frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în certuri şi în invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi nu purtaţi grijă de carne, ca să nu-i treziţi poftele” (Romani 13:13,14).

„Abia am terminat de citit aceste cuvinte,” spune Augustin, „că se şi răspândi în inima mea o lumină care mi-a dat pacea; chiar în clipa aceea s-a risipit întunericul, în care îndoiala mă ţinea înfăşurat.” El a luat pe Cristos ca Mântuitor al sufletului său, Acela care l-a eliberat de legea păcatului şi a morţii (Romani 8:2).

Astfel a fost întoarcerea la Dumnezeu a lui Augustin. El s-a dus să spună vestea cea bună şi mamei sale, a cărei inimă a fost plină de bucurie. Fiul pierdut a fost găsit, cel care era mort se reîntorsese la viaţă. Aşa este harul dumnezeiesc.

După întoarcerea sa la Dumnezeu, Augustin a renunţat la poziţia pe care o ocupa şi la foloasele pe care le sperase. Această poziţie l-ar fi reţinut în lume şi el înţelegea că trebuia să se despartă de ea, pentru a fi în totul pentru Dumnezeu. S-a retras la ţară împreună cu câţiva prieteni şi a primit botezul odată cu fiul său Adeodat şi prietenul său Alip. S-a hotărât apoi împreună cu prietenii şi mama sa să se întoarcă în Africa; dar când au ajuns la Ostia, portul Romei, Monica a murit. Cu puţine zile înainte de moarte, după o stare de vorbă ce a avut-o cu Augustin cu privire la viaţa veşnică şi fericită care este moştenirea celor sfinţi, ea a zis: „În ce mă priveşte, fiul meu, nu mai este nimic în această viaţă care să-mi mai facă plăcere. Ce o să mai fac de aici înainte? Un singur lucru mă mai ţinea: să te văd pe tine creştin, înainte de a pleca din lumea asta. Dumnezeu mi-a dat ce doream; ce aş mai putea face?”

Ea a cerut să fie înmormântată acolo unde va muri. Altă dată îşi arătase dorinţa de a fi înmormântată lângă soţul ei, în Africa, unde îşi alesese şi îşi pregătise propriul mormânt; dar Dumnezeu îi dezlipise inima de tot ce era pământesc, în aşa fel că, atunci când a fost întrebată de prieteni dacă nu simte un fel de greutate la gândul că are să fie înmormântată într-o ţară aşa de depărtată de a sa, ea a răspuns: „Niciodată nu eşti departe de Dumnezeu, şi n-am să mă tem că la sfârşitul veacului are să fie vreo greutate de a fi recunoscută unde mă aflu, pentru a fi înviată.” Astfel, spune Augustin, a fost despărţit de trupul său acest suflet sfânt şi evlavios, când era în vârstă de cincizeci şi patru de ani. Durerea lui Augustin a fost mare, dar şi-a găsit mângâiere în Dumnezeu.

Augustin a învăţat să cunoască harul desăvârşit al lui Dumnezeu, care îl urmărise prin toate rătăcirile sale şi-l adusese în sfârşit la limanul mântuirii. El învăţase, după o lungă şi dureroasă experienţă, ce este omul, ce pofte se ascund în inima sa şi de ce păcate îi este plină viaţa atât timp cât nu cunoaşte pe Dumnezeu. Îşi dăduse seama de totala sa neputinţă pentru a o rupe cu păcatul şi văzuse bine că nimc în lume nu poate face fericit şi nu poate umple golul inimii. Acum ştia că numai Cristos mântuieşte şi dezrobeşte de jugul păcatului şi că numai în Dumnezeu, prin Domnul Cristos, se poate gusta adevărata fericire. Pătruns de acest adevăr, el striga, îndreptându-se spre Dumnezeu: „Cât am întârziat să Te iubesc, o, frumuseţe atât de veche şi totdeauna nouă, cât am întârziat să Te iubesc! Tu m-ai chemat şi urechile mele s-au deschis la glasul Tău; Tu ai trimis razele luminii Tale şi ochii mei orbiri au devenit clarvăzători. Iar acum suspin numai după Tine.”

Să mai amintim câteva cuvinte care ne fac să vedem pe ce temelie se sprijineau credinţa şi nădejdea lui Augustin: „Cât de mult ne-ai iubit Tu, Tată nespus de bun, care n-ai cruţat nici chiar pe singurul Tău Fiu, ci L-ai dat la moarte pentru noi, păcătoşi ce suntem! Cât de mult ne-ai iubit, întrucât Cel care n-a „socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, a luat un chip de rob, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6-8); El, care putea să-Şi dea viaţa şi s-o ia; El, care pentru noi Ţi-a fost adus ca jertfă şi care a fost învingător, care S-a făcut jertfă şi care este Mare Preot; El, care, din robi cum eram, ne-a făcut copii ai Tăi! Se cuvine deci ca eu să am această încredere neclintită în El şi ca Tu să vindeci toate lipsurile sufletului meu, prin Acela care S-a aşezat la dreapta Ta şi mijloceşte necurmat pentru noi… Eram îngrozit la vederea păcatelor mele şi împovărat sub greutatea ticăloşiilor mele, şi m-ai înviorat prin acest cuvânt: „Cristos a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:15).

După ce Monica a fost înmormântată, Augustin s-a întors în Africa. Acolo, vânzându-şi lucrurile în folosul săracilor, a rămas câtva timp aproape de Tagaste cu câţiva prieteni, trăind în singurătate şi stăruind în rugăciune, post şi gândire adâncă. Cam la patru ani după întoarcerea sa la Dumnezeu – era în vârstă de 37 ani – a fost hirotonit preot, cu toată împotrivirea lui; şi după patru ani a fost ales ca episcop al oraşului Hipona în locul lui Valeriu. A continuat să ducă o viaţă aspră; se ocupa cu tinerii creştini pe care îi pregătea pentru lucrarea lui Dumnezeu, scria lucrări pentru învăţătura şi apărarea credinţei; predica fără oboseală şi potrivit cu nevoile momentului. În felul acesta a fost instrumentul prin care s-au făcut o mulţime de întoarceri la Dumnezeu. A trăit până la vârsta de 76 de ani. Cu puţin înainte de moartea sa, vandalii, un neam barbar, au năvălit în nordul Africii şi au înconjurat Hipona, dar Augustin şi-a dat sfârşitul înainte de cucerirea oraşului.

Augustin a scris un foarte mare număr de lucrări, dintre care mai cunoscute sunt două: „Mărturisirile”, care istorisesc întoarcerea sa la Dumnezeu şi din care am amintit câteva pasaje, şi „Cetatea lui Dumnezeu”, mare lucrare împotriva păgânismului, unde arată Biserica lui Dumnezeu supravieţuind căderii şi sfârşitului imperiului roman. „Sunt două cetăţi,” spunea el, „una a lui Dumnezeu şi alta a oamenilor, una a cerului şi cealaltă a pământului. Una e alcătuită din cei care trăiesc după firea lor păcătoasă, cealaltă din cei care trăiesc după Duhul. Două feluri de dragoste alcătuiesc cele două cetăţi: dragostea de sine însuşi până la dispreţul faţă de Dumnezeu deosebeşte cetatea pământească; dragostea de Dumnezeu până la dispreţul faţă de sine însuşi arată însuşirea cetăţii cereşti. Cain, cetăţean al cetăţii pământeşti, a zidit o cetate; Abel n-a zidit nimic – el era cetăţean al cetăţii cerului şi străin pe pământ. Au venit scrisori din această cetate sfântă, de unde suntem izgoniţi pentru un moment; aceste scrisori sunt Sfintele Scripturi. Împăratul cetăţii cereşti S-a coborât în persoană pe pământ pentru a fi calea şi călăuza noastră. Binele desăvârşit este viaţa veşnică şi nu-i din lumea aceasta; răul desăvârşit este moartea veşnică sau despărţirea de Dumnezeu. Faptul că cineva are momente de fericire nu este decât o falsă fericire: cel drept trăieşte prin credinţă. Când cele două cetăţi vor ajunge la sfârşitul lor, va fi pentru cei păcătoşi un chin veşnic, iar pentru cei drepţi o fericire fără sfârşit. În cetatea cerească ne vom bucura de acel Sabat, de acea zi lungă ce n-are seară, unde ne vom odihni în Dumnezeu.”

Iată pe scurt ce învăţa Augustin în această carte însemnată. Era pe timpul când Roma a fost luată de barbari şi când imperiul a fost răsturnat de aceştia. În acel timp de strâmtorare, Augustin îşi îndrepta privirile spre lucrurile cereşti şi neschimbătoare.

Augustin, prin cuvântul şi scrierile sale a apărat adevărata credinţă contra arienilor, manicheilor şi mai ales contra pelagienilor. Acest nume s-a dat celor care urmau învăţăturile unui oarecare călugăr breton, numit Pelagius. Pelagius, împreună cu prietenul şi ucenicul său Celestius, tăgăduia starea de cădere şi de stricăciune a omului. El spunea că păcatul lui Adam n-a avut urmare decât asupra lui însuşi, iar urmaşii lui n-au luat parte la păcat. După părerea lui, copiii se nasc în aceeaşi stare în care a fost Adam înainte de a păcătui. El învăţa deci că în om sunt înclinaţii bune, pe care omul le poate dezvolta prin tăria care este în el, şi în felul acesta poate sa ajungă la sfinţenie. Prin urmare, el dădea faptelor o importanţă care micşora sau chiar îndepărta harul lui Dumnezeu. Harul nu era decât un ajutor pe care Dumnezeu îl acorda celui care se hotăra pentru bine. Omul, după spusa pelagienilor, este capabil să aleagă prin propria sa voinţă între rău şi bine, şi de a împlini binele în aşa fel ca să poată fi primit de Dumnezeu. Există în el o înclinare spre păcat. Dacă omul ascultă, este ajutat de harul lui Dumnezeu să asculte mai bine. Şi dacă se întâmplă să cadă, păcatele îi sunt iertate prin ce a făcut Cristos.

Se poate uşor vedea cât de potrivnice sunt învăţăturilor Cuvântului Sfânt, ideile lui Pelagius. Să citim ce ni se spune de la început: „Lui Adam i s-a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set” (Geneza 5:3). Adam era păcătos; Set, fiul său, şi urmaşii lui Set nu puteau fi altfel. Apoi Scriptura spune: „Gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui” (Geneza 8:21; 6:5). Iar David zice: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmul 51:5). Cum s-ar putea deci spune despre copii că se nasc în nevinovăţie? Apoi apostolul Pavel ne spune: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea” (Romani 7:18) şi în Efeseni 2:3 este descris ce anume este în noi, în loc de bine: „Noi toţi, am trăit în poftele firii noastre păcătoase, făcând lucrurile voite şi gândite de firea păcătoasă.” Iată starea noastră firească. Suntem deci prea departe de a avea în noi sămânţa binelui. Şi avem vreo putere pentru a înfăptui binele? Nu, „noi eram încă fără putere” (Romani 5:6). Şi chiar dacă am vrea să facem binele, ne găsim incapabili în faţa răului care ne stăpâneşte (Romani 7:18,19,21). „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Efeseni 2:1). Nu este aceasta cea mai puternică exprimare despre incapacitatea omului? Un mort nu poate face nimic. Dar numai păcatul făptuit este un rău? Nu; pofta, dorinţa rea, care dă naştere păcatului, ea însăşi este un păcat, chiar când nu se învoieşte cu el (Romani 7:7, Iacov 1:14-15).

Astfel toţi oamenii sunt pierduţi, corupţi, fără putere de a ieşi din stricăciune; şi nu de ajutor avem trebuinţă, ci de un Mântuitor, de o mântuire deplină. Şi cum nu putem face nimic, nici să avem vreun merit, trebuie ca această mântuire să fie dată prin harul de bunăvoie şi desăvârşit al lui Dumnezeu. Şi, binecuvântat să fie El, harul lui Dumnezeu, aducător de mântuire tuturor oamenilor, s-a arătat în Persoana Domnului Isus (Tit 2:11). Apostolul ne spune şi Scriptura repetă pretutindeni: „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). Dar nu trebuie să facem fapte bune? Da, desigur, dar nu pentru mântuire. Ele sunt rodul harului în inima noastră. Nici una din faptele dinainte de a fi primit pe Domnul Cristos ca Mântuitor al nostru nu este ţinută în seamă înaintea lui Dumnezeu. Crezând însă în El, primim o viaţă nouă, harul dă naştere în noi la o fire nouă care iubeşte pe Dumnezeu şi găseşte plăcere în a-I face voia; şi harul însuşi, prin Duhul Sfânt, ne dă putere de a face fapte care să placă lui Dumnezeu (Efeseni 2:10). Astfel, harul lui Dumnezeu este totul şi face totul, iar noi suntem obiectele lui fericite. Fericită experimentare a puterii desăvârşite a harului de a mântui şi a da putere!

Augustin, care îşi dădea seama ce însemna păcatul încă din copilărie, care gemea sub jugul lui şi care îşi simţise incapacitatea de a birui patimile şi poftele rele care îl stăpâneau, Augustin care văzuse că numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată de sub robia legii, a păcatului şi a morţii (Romani 8:2), era vasul ales şi pregătit în chip minunat de Dumnezeu pentru a lupta împotriva rătăcirii grozave a pelagienilor.

Augustin a fost astfel marele apărător al harului, care mântuieşte pe păcătos fără fapte, care îl naşte la o nouă viaţă, care îl face în stare să aibă fapte care să placă lui Dumnezeu. Scrierile lui au fost, multe veacuri mai târziu, de o mare binecuvântare pentru Luther, acest om însemnat pe care Dumnezeu l-a ales ca să facă să strălucească din nou lumina Cuvântului Său şi marele adevăr al mântuirii prin har, numai prin lucrarea lui Cristos. În perioada dintre Augustin şi Luther, Biserica a fost acoperită tot mai mult de întuneric, deşi Dumnezeu Şi-a avut totdeauna martori ai harului Său.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/cativa-oameni-de-seama-in-biserica-din-apus/

CREȘTINISM SAU ISUSISM

download

Teofil Gavril 

De obicei nu preiau scrierile altora, nu de deștept ce sunt, ci din cauză că nu e sportul meu preferat. Citesc mulți bloggeri din România și mai ales din sfera creștină, dar nu republic pur și simplu textele  lor. Azi vreau să fac o excepție. E un text care trebuie publicat, mai ales azi. E vorba de textul domnlui Marius Cruceru din cursul de partisitcă. Sursa e chiar blogul domnului Marius Cruceru

“Protestanţii sînt în primejdia de a cădea în isusism, părăsind creştinismul trinitar tradiţional.Văd scris pe toate gardurile: umbli cu Isus, Îl ai pe Isus în inima ta,  ne închinăm lui Isus, îl slujim pe Isus…

Acesta este isusism, o focalizare asupra Celei de a doua Persoane din Treime, desprinsă cu totul de ceea ce o co-determină ontologic, relaţiile cu Tatăl şi cu Duhul.

Avem o cristologie extrem de gonflată în dauna unei pneumatologii anemizate şi a unei teologii în sens propriu (doctrina despre Dumnezeu Tatăl) superbă, dar absentă cu desăvîrşire. Ne-am făcut un idolaş simpatic, efeminat, dulceag, inexpresiv, fără personalitate, docetic, numit “domnu Isus”, un isusuţ roz-bombon, bucălat, cu plete cîrlionţate blonde şi ochi albaştri, un isus blîndoc, care stă la uşă cu o privire de milog şi bate, aşteptînd ce emoţie ca omul suveran să îi deschidă, avem un isusuţ care a rămas singur singurel depneumatologizat şi desprins cu totul de Tatăl, care acţionează singur, vorbeşte singur, mîntuieşte singur, domneşte singur, ne ascultă rugăciunile singur şi ne va lua la sine singur. Unde s-a pierdut Trinitatea noastră? Cînd am devenit monişti? Cînd am deviat de la Niceea şi Calcedon?

Trebuie să recuperăm cu urgenţă cristologia autentică în locul isusismuluide broşurilă, leaflet şi newsletter şi, după ce o vom fi recuperat, trebuie să articulăm o cristologie pneumatică în primă instanţă, o cristologie a Duhului, pentru că Isus n-a făcut nimic fără Duhul, de la umbrirea conceperii a fost împreună cu Duhul, după care să continuăm a elabora o pneumatologie cristologică.

Aberaţiile pendulare în ambele direcţii ne-au pogorît la mişcări înţepenite de o cristologie rece pînă la formalism sau la mişcări carismatice cu o pneumatologie deformată pînă la extaze învecinate cu boala psihică. Lipsa echilibrului dintre pneumatologie şi cristologie naşte patologii şi de o parte şi de cealaltă.

Isusismul este un pericol dogmatic care poartă o miză mai mare decît multe alte primejdii pentru mişcările evanghelice din România şi nu numai. Creştinism înseamnă urmarea unui Cristos-Fiul Tatălui şi Unsul Duhului.

Dacă teologii evanghelici nu se vor trezi, toate celelalte doctrine construite pe temelia unei triadologii fisurate vor fi compromise. Antropologia noastră va fi una vulgar psihologizantă, eclesiologia una deşănţat funcţionalistă şi infestată de un pragmatism construit pe premise sociologice mai degrabă decît cele teologice, escatologia va fi de utopism desenat cu instrumentele unei imagerii penibile, cu un confort din care lipseşte Treimea ca centru al lumii celei de veci. Tot constructul teologic se va prăbuş într-o implozie zgomotoasă, trăgînd după sine însăşi mişcarea protestantă spre o jalnică dispariţie.”

Citat din Cursul de Patristică Clasică, Marius David Cruceru.

http://www.filedinjurnal.ro/2015/11/06/crestinism-sau-isusism/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/crestinism-sau-isusism/

Creștinii vor moșteni cerul, pământul acesta înnoit sau un pământ nou?

download

ANASTASIA FILAT  28 DECEMBRIE 2017  DOCTRINĂ

Întrebare:

De la un timp cunosc o persoană care este martor al lui Iehova. Am discutat cu el diferite subiecte biblice și am ajuns la subiectul despre cer, despre unde își vor petrece veșnicia cei ce L-au urmat pe Dumnezeu. După cum știți, ei învață că acest pământ va fi transformat în unul nou și aici va fi regatul șui Dumnezeu. Ei își bazează afirmația pe textul de la Apocalipsa 21 unde scrie că Noul Ierusalim va veni pe pământ la fel și la Țefania 2:3. La fel ei se mai referă și la versetul care spune că cei blânzi vor moșteni pământul.

Totuși sunt și multe versete în epistole care spun că vom pleca la cer (2Corinteni 5:1,Filipeni 3:20 etc).

Însă la Apocalipsa 21 și rugăciunea Tatăl Nostru, unde spune „vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” îmi dau serios de gândit. Nu tind să cred că acest pământ va fi restaurat într-un anume fel și că veșnicia va fi aici. Prin care versete pot clarifica aceasta mai bine?

Împărăția lui Dumnezeu începe cu Împărăția de o mie de ani pe acest pământ și va continua în veșnicii pe pământul nou. Confuzia vine din faptul că nu se face diferență între Împărăția de o mie de ani (care va fi pe pământul acesta) și pământul nou.

Răpirea Bisericii la cer

Este adevărat că Biblia scrie despre răpirea Bisericii la cer și lucrul acesta este bine explicat la 1 Tesaloniceni 4:13-18. Vă recomand în acest sens să citiți articolul „Ce spun Scripturile despre răpirea Bisericii și despre Ziua Domnului?”. Potrivit cu textul de la Apocalipsa 19, Biserica se va afla în ceruri până la a doua venire a Domnului Isus pe pământ. Înainte de a doua venire a Domnului Isus pe pământ, în cer este anunțată nunta Mielului și soția Lui (Biserica), care este în cer, Îl urmează pe Domnul Isus la a doua Sa venire pe pământ.

Să ne bucurăm, să ne veselim, și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit, și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor, și curat”. (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.) Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!” Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apocalipsa 19:7-9)… Apoi am văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat”, și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești, și purta un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Oștile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat. (Apocalipsa 19:11-14)

Deci, înainte de venirea Zilei Domnului, Biserica va fi răpită la cer și se va afla acolo până la a doua venire a Domnului Isus pe pământ.

Biserica împărățește pe acest pământ

Biserica Îl va urma pe Domnul Isus la a doua Sa venire pe pământ și vor împărăți cu Hristos o mie de ani. Despre faptul că Biserica va împărăți pe acest pământ găsim scris și la Apocalipsa 5:

…Și cântau o cântare nouă, și ziceau: „Vrednic ești tu să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai fost junghiat, și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru, și ei vor împărăți pe pământ!”(Apocalipsa 5:9-10)

Pământul de acum nimicit la sfârșitul împărăției de o mie de ani

La sfârșitul împărăției de o mie de ani, înainte de judecata de apoi pământul de acum va fi nimicit:

Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit loc pentru ele. (Apocalipsa 20:11)

Mai multe detalii cu privire la felul cum va fi nimicit pământul de acum, găsim în a doua Epistolă a apostolului Petru:

Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea. (2 Petru 3:10-13)

Dacă revenim la cartea Apocalipsa, vedem că Noul Ierusalim (Biserica) coboară pe pământul nou doar după Împărăția de o mie de ani și după ce pământul de acum va fi nimicit.

Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. Și eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. (Apocalipsa 21:1-2)

Mă mir că martorii lui Iehova își bazează argumentele lor cum că nu va fi un pământ nou, ci pământul acesta va fi înnoit pe textul de la Apocalipsa 21, fiindcă anume acest text spune clar că „pământul dintâi pieriseră”, arătând prin aceasta că pământul nou este al doilea și că primul a pierit.

Împărăția lui Dumnezeu începe pe pământul acesta și va continua în veșnicii pe un pământ nou

Împărăția lui Dumnezeu, după cum am menționat la începutul articolului, va începe cu Împărăția de o mie de ani pe acest pământ și va continua în veșnicii pe pământul nou. În perioada Împărăției de o mie de ani, care va fi pe acest pământ, lucrurile vor fi diferite de cum sunt acum: va fi o combinație între ceresc și pământesc. Pe pământ vor împărăți Biserica și biruitorii Fiarei, care vor avea trupuri de slavă asupra cărora moartea a doua nu are nicio putere (trupuri asemănătoare cu a Domnului nostru Isus Hristos, adică trup duhovnicesc), dar pământul va fi locuit de oameni care au supraviețuit cataclismelor naturale din perioada celei de a șaptezecea săptămâni a lui Daniel. Aceștia din urmă vor avea trupuri muritoare, dar diavolul în acea perioadă de timp va fi legat ca să nu înșele neamurile. Totuși, în timpul Împărăției de o mie de ani vor fi oameni care vor muri. Animalele vor avea un comportament diferit: nu vor mai fi animale răpitoare.

Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puține, nici bătrâni cari să nu-și împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, și cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. Vor zidi case și le vor locui; vor sădi vii, și le vor mânca rodul. Nu vor zidi case, ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, și aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba, și nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânță binecuvântată de Domnul, și copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, și șarpele se va hrăni cu țărână. Niciun rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul” (Isaia 65:20-25)

Știm că acest text vorbește despre Împărăția de o mie de ani și nu despre pământul nou, pentru că pe pământul nou nu va fi moartea, iar în textul de la Isaia 65 se spune că moartea va fi:

Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. Și eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie, și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” .Și a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate”. (Apocalipsa 21:1-5)

Concluzie:

Împărăția lui Dumnezeu va începe pe pământul acesta la a doua venire a Domnului Isus pe pământ și va continua în veșnicii pe un pământ nou, diferit de acesta. Biserica va fi răpită la cer înainte de instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pentru perioada când Dumnezeu va judeca pe locuitorii pământului și pentru perioada activității antihristului (a șaptezecea săptămână a lui Daniel) și apoi Îl vor urma pe Domnul Isus pe pământ la a doua Sa venire.

Vă recomand să citiți și următoarele articole la același subiect:

O parte din creștini vor locui în cer și o alta pe pământul nou?

Cine va locui pământul nou?

Cei drepți vor locui pământul și lupul va paște cu mielul pe pământ

Promite Dumnezeu un pământ nou sau înnoit?

https://moldovacrestina.md/crestinii-vor-mosteni-cerul-pamantul-acesta-innoit-sau-un-pamant-nou/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/crestinii-vor-mosteni-cerul-pamantul-acesta-innoit-sau-un-pamant-nou/

CREȘTINII ÎNCĂ-L AȘTEAPTĂ PE MESIA ?

wplogo6111111111111111111311121211221111121111111111111211112111121111131111111112111111111111211111111111111111111111111121111111112111111111111211111112111111111111111121111111111111111112111111111134

(sursa)

Nu, categoric, nu, am putea răspunde în mod automat. Doar exact prin asta se disting de iudaism – creștinii cred că Isus este Mesia cel promis, pe când adepții iudaismului încă îl mai așteaptă.

Și totuși, la o privire mai atentă, începi să ai îndoieli. Nu în plan teologic. Ci în plan geo-politic. Unde creștinii par în continuare în așteptarea unui mesia care să rezolve problemele internaționale. Adică exact acel gen de mesia pe care, în mod eronat (spunem noi), îl așteptau contemporanii lui Isus care n-au fost capabili să-i recunoască statutul mesianic.

Această așteptare se vădește în mai multe arii de interes. Pe de o parte, există o reală (și justă!) preocupare pentru bătăliile morale (avort, homosexualitate, eutanasie, definiția familiei etc.). Pe de alta, se manifestă îngrijorarea față de atacurile la care sunt supuși creștinii în diverse contexte ostile (fundamentalismul islamic, comunismul chinez, tirania nord-coreeană, secularismul occidental etc.).

Pe acest fundal, când apare câte un personaj care promite să rezolve politic chestiunile litigioase în favoarea creștinilor, brusc este copleșit de un val de simpatie ca și când ar fi împlinirea așteptărilor mesianismului politic. În această situație a fost, până nu demult, marele șef de la Moscova, însă s-a dovedit un trădător al cauzei, atunci când a interzis „prozelitismul”. Acest fapt ar trebui să dea de gândit mai ales celor care-l promovau ca mare apărător al creștinătății (în general).

Recent, coroana mesianică i-a fost repartizată premierului maghiar, care se laudă că va apăra creștinii proveniți din Siria. Rămâne de văzut dacă va face acest lucru sau e doar propagandă ieftină.

O altă formă, atenuată, a acestor așteptări mesianice iese la iveală în preajma alegerilor, când orice candidat care pare să îmbrățișeze vederi conservatoare în ce privește familia sau altă temă fierbinte a momentului este adesea livrat ca eligibil comunităților creștine (fără deosebire confesională, dar fiecare confesiune punând propriile accente). Astfel de adeziuni se fac adesea în detrimentul unei aprecieri de ansamblu, bazându-se pe o singură trăsătură a candidatului, dar se dovedesc, nu o dată, eronate.

Merită analizat și cazul SUA și felul în care creștinii își proiectează asupra candidaților mixtura de așteptări teologico-politico-economice, justificând alegeri greu de înțeles sau de înghițit moral. Oricum, mesianismul american este în sine fascinant.

Așadar, deși creștinii reproșează contemporanilor lui Isus că așteptau un lider politic, un revoluționar sau un rebel care să-i scoată din mâna romanilor, în politică, mulți creștini par să fi rămas fixați pe același gen de așteptări mesianice.

Uneori, accentul cade atât de puternic pe un lider providențial, încât creștinii care-l așteaptă par să fi pierdut orice altă perspectivă sau speranță. Ca și când Dumnezeu însuși și-ar juca astfel ultima carte într-un anumit context și singura metodă pe care o mai are la dispoziție este politicianul mesianic, izbăvitorul.

Interesant e însă că, din contradicțiile ce se remarcă în portretul-robot al acestui personaj, se poate observa cât de imposibil este un asemenea tip mesianic. Unii îl vor pacificator, alții, războinic, unii așteaptă un diriguitor moral, alții vor o mână de fier care să calce pe grumazul dușmanilor. Unii îl vor cu un pedigree naţional imaculat și cu un cazier religios necontaminat, alții vor un convertit înflăcărat care nu privește la fața confesională a omului.

Astfel de așteptări sunt periculoase fiindcă pot crea fanatisme sau fidelități față de personaje dubioase, nocive. Probabil că aceste porniri sunt o reminiscență a perioadei când Biserica și Statul coabitau într-o simfonie/armonie care azi nu mai e nicidecum posibilă. Poate că sunt reflexe naturale orientate deficitar. E posibil să fie vorba de o aspirație reziduală ce spune câte ceva despre natura umană.

Lecțiile istoriei ar putea fi un antidot folositor împotriva acestor așteptări mesianice. Am putea invoca aici cazul legionarismului, dar și colectivizarea văzută de către unii creștini ca o providențială revenire la comunismul Bisericii primare! Cred însă că și o analiză onestă de sine poate tăia astfel de elanuri, mai ales când la adăpostul acestor aspirații ce se leagă de un muritor se ascund, de fapt, spaime, dorință de răzbunare, dispreț, trufie, incapacitatea de a manifesta compasiune față de semeni etc.

https://drezina.wordpress.com/2016/09/19/crestinii-inca-l-mai-asteapta-pe-mesia/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/crestinii-inca-l-asteapta-pe-mesia/

CREDINȚĂ ȘI TEHNOLOGIE

wplogo6111111111111111111311121211221111121111111111111211112111121111131111111112111111111111211111111111111111111111111121111111112111111111111211111112111111111111111121111111111111111112111111111113

de Cătălin Dupu

Cum s-a mai dezvoltat computerul 386. Bine, cei mai tineri se întreabă ce e ăla? Sau abacul? Sau centrul de calcul? Computerul mare cât camerele de locuit, căci atât de mic era!

Astăzi mai toţi se laudă cu tehnologia din casă, din geantă, de pe birou. Însă avem tehnologie digitală, dar şi credinţă fără de atingere. Cum este credinţa noastră?

În Apocalipsa 3:15 citim:  „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!

Se vorbeşte mult în biserici de Atingerea Domnului şi avem nevoie de ea. Când simţim Prezenţa Domnului nu mai este necesar altceva.

„Apoi Domnul Şi-a întins mâna, şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.” Ieremia 1:9 Trebuie să cerem Tatălui Ceresc să reverse peste noi Binecuvântarea Sa. Degeaba avem tehnologie digitală, dacă credinţa este amorţită.

Reclame de tot felul fac uz de expresia „de cinci stele” – mai totul este astfel. Adică, excelent! Da, există tehnologie de cinci stele însa credinţa multora este fără de ele… Credinţa care nu are ţelul şi privirea aţintite spre Cer ar trebui să ne dea la toţi de gândit chiar acum.

„Aşa vorbeşte Domnul: „Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă?” – Isaia 66:1

Cerul Părintelui nostru, să nu uităm, valorează mai mult de 5 stele.

E de trebuinţă să depăşim stadiul doar de a auzi o întrebare şi a sta nepăsători.

Unii se laudă cu tehnologia de vârf dar alţii sunt  cu credinţa este spre vale… Dacă starea noastră spirituală este pe minus, Domnul încă ne mai oferă remediul, încă ne mai aminteşte şi oferă soluţiile Harului, care sunt cele mai bune.

„Dar Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost.” Psalmi 94:22  P Psalmi 94:22  Dar Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost.ot spune şi eu acesta?

Tehnologie performantă, credinţă de faţadă.

Pe când am organizat evanghelizarea „Ziua Vieţii mele” într-o localitate de lângă Ploieşti, în aer liber, am putut experimenta din nou ce înseamnă să ne credem în Domnul! Un astfel de program, în aer liber, are atâtea activităţi de pus la punct. Munca nu a fost uşoară deloc: navetă, întâlniri, discuţii, repeţiţii, bani investiţi, aprobări şi emoţii. Însă Dumnezeu nu ne-a lăsat nici în timpul evenimentului şi nici după aceea. Deşi evenimentul a fost înterupt de 2 rafale de ploaie, oamenii din afara bisericii nu au plecat de pe terenul de unde la 1 km decolau avioanele. Mai mult in acea zi, am cunoscut credinciosi cu care am rămas prieteni şi ne-au susţinut spiritual  în alte evenimente realizaze pentru sute de oameni. Este foarte important să ne amintim mereu – de gândim şi acţionăm în credinţă,  atragem asupra noastră oameni şi fapte de bine.

„Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine.” Psalmul 139:1-5 Meditând la aceste cuvinte ale lui David, să stăruim în Faţa Domnului pentru Adevăr, Putere, Dragoste şi Credinţă.

Nu prin înalta tehnologie atingem Paradisul, ci printr-o credinţă vizibilă, pornită din Crucea lui Isus Hristos.

De subliniat – tehnologia ajută, credinţa Înalţă.

Când citim vieţile lui Spurgeon, misionarul Chinei – Hudson Taylor, predicatorul orfanilor – George Muller şi alţii observăm că aceştia nu s-au lăudat niciodată cu ce aveau pământesc, ci Lauda lor a fost Domnul. Aceasta-I credinţa adevărată. Iar pământescul din lucruri l-au transformat în bogăţii ale Cerului – cum ar fi biserici, orfelinate şi şcoli.  Spurgeon, Taylor şi Muller au fost oameni ai credinţei. Noi? Dacă am vedea filmul “Cartea care a schimbat lumea” ne-am aduce aminte că unii dintre fraţii nostri, în România,  au suferit înainte de 1989 pentru credinţa lor. Astăzi nu mai trebuie asta, ci fapte în libertate.

În Bicaz-Chei, judeţul Neamţ, între 14-15 iulie 2012 s-a desfăşurat un eveniment care a avut principal scop creşterea în credinţă, apropierea de Domnul Dumnezeu. Nu întâmplător am ales şi titlul programului, „Întâlnirea de pe Munte”, iar rugăciunea noastră a fost pentru a fi mult mai aproape de Domnul.

 Cătălin Dupu

Credința Demonstrată În Fapte

Lumea în care trăim este scena în care creștinismul nostru trebuie să devină vizibil și apoi relevant pentru toți oamenii. Credința noastră demonstrată în fapte, va fi o mărturie plauzibilă a reprezentării lui Dumnezeu în lume.

Nu vom putea doar să le vorbim oamenilor despre bunătatea, dragostea, compasiunea… lui Dumnezeu și să nu le practicăm toate acestea chiar noi. Dumnezeu este preocupat de suferință, de sărăcie (de lipsuri), de orfani, de văduve, de toți cei năpăstuiți… și dorește să ne folosească în scopul acesta. Când neglijăm aceste îndatoriri nu ne înțelegem nici statutul, nici scopul pentru care suntem creștini.

Este importantă mărturisirea verbală a Evangheliei, dar este nevoie de mai mult decât atât, de fapte concrete care o pot lua înaintea vorbelor. Modul de lucru al Domnului Isus, în care-și manifesta compasiune față de toți oamenii, rămâne modelul fiecărui creștin de a acționa. Îl găsim pe Domnul Isus descris: ca Unul care avea milă față de oameni, pe care îi slujea în funcție de problemele lor „Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele…”, „…Îmi este milă de gloata aceasta;…”(Matei 9:36, 15:32).

Faptele apostolilor din primul veac sunt dovezi clare, al unui creștinism practic. Credința lor nu era reprezentată de religia lor, cât de ceea ce erau și înfăptuiau ei. Toate aceste fapte au scopul de a-L glorifica pe Dumnezeu, a cărui imagine este prezentată (2 Corinteni 9:13).

Toate faptele de caritate ale bisericii, fac parte din mesajul Evangheliei. Sunt unii care au făcut o profesie din evanghelizare și au teoretizat Evanghelia oferind doar un exemplu teoretic, uitând de milă. Domnul Isus a întâlnit această categorie de oameni în timpul prezenței fizice pe Pământ și i-a mustrat: „Duceți-vă de învătați ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă!…”, „…lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia…” (Matei 9:13, 23:23).

Nu vom face evanghelizare pentru a-i manipula pe oameni prin „faptele caritabile creștine” sau să condiționăm slujirea noastră de schimbarea care are sau nu are loc în viața acestor oameni. Da, noi sperăm și dorim binele spiritual al tuturor oamenilor pe care-i slujim, am vrea să-i vedem pe toți mântuiți, dar nu vrem să ademenim pe nimeni prin ceea ce facem…

Compasiunea lui Dumnezeu față de oameni se va manifesta practic prin implicarea noastră. Vom fi în stare să renunțăm la interesele noastre de dragul de a împlini nevoi majore, pe care alții le au iar noi nu? Vom începe să dăruim, să ieșim din zona de confort, slujind Evanghelia practică?

Credința creștină este lipsită de dovezi ale faptelor atunci când slujirea în afara bisericilor nu e vizibilă! A fost ajutată o persoană aflată în stare de nevoie și aflându-se și în imobilizare fizică (olog), iar acesta a scris următoarele : ,,Aș vrea, dacă se poate să mă mai ajutați să vin pe la (biserica) P. C. Nu știu dacă voi reuși să devin un copil desăvârșit al lui Dumnezeu, dar spre asta tind. Dacă se poate să mă ajutați să vin, vă rog să evităm orice lucruri care țin de partea materială. Nu am nevoie de lucruri sau de bani nemunciți. Îmi (cunoașteți) situația, așa că este evident că nu îmi strică, dar dacă este cineva dispus să mă ajute pe latura (asta), prefer să mă sprijine în găsirea unui loc de muncă. Mulțumesc mult.”

Astfel de mesaje au venit în urma unei „Evanghelii complete”, a unei credințe demonstrate în fapte. Aceasta este „Religiunea curată și neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor…” (Iacov 1:27).

Va trebui să ne dezvoltăm această latură a slujirii creștine, deseori neglijată, abandonată, făcută uneori într-un mod superficial dintr-o dorință poate de a ne împăca conștiința sau având alte motivații greșite. Poate este nevoie de revitalizare în viața noastră spirituală, prin pocăință.

Numai smerindu-ne și lepădându-ne de sinele nostru vom putea traspune într-un mod practic credința în fapte prin slujirea semenilor noștri din lume.

Concentrându-ne asupra lor le vom vedea nevoile, le vom arăta compasiune și le vom sluji, motivați de dragostea lui Dumnezeu spre a Lui slavă: „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în numele Domnului Isus și mulțumiți prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” (Coloseni 3:17)

Avram Sabou

http://www.ariseforchrist.com/blog/articles/all/credinta-demonstrata-in-fapte-149?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/credinta-demonstrata-in-fapte/

NUANŢE DE ALB ŞI NEGRU

Publicat de CrestinTotal.ro în Articole

black_white

 

 

 

 

 

 

 

Alb şi negru. Două opuse, în unele arealuri chiar complementare. Dar adesea în viaţă, ce este alb sau negru?

Ce poate fi în viaţa aceasta doar alb, şi ce poate fi doar negru?

Cât de greu de atins este puritatea acestor 2 extreme? Albul alb şi negrul negru?

Din punct de vedere fizic, negrul reprezintă absenţă, nimicul, inexistenţa oricărei surse de lumină. Lumina albă conţine totodată toate celelalte culori în ea, este o compoziţie a tuturor culorilor din spectrul nostru vizual. Lumina albă trecută printr-o prismă se descompune în culorile care o compun, anume cele 7 ale curcubeului.

Cu toate acestea, dacă aţi întreba un artist, negrul ar fi compoziţia tuturor culorilor aşternut pe o pânză albă. Albul este absenţa, insipidul, cel lipsit de culoare.

Totuşi, pentru noi, creştinii, ce înseamnă alb şi negru? Albul este asociat cu puritatea, curăţenia, pe când negrul, fiind absenţa luminii, este mizeria, păcatul lumii, de o conotaţie puternic negativă.

Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da. Marcu 9:3

ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” Luca 1:79

Isus le-a zis: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric nu ştie unde merge.Ioan 12:35

Destinul nostru este în lumină, să umblăm pe calea care este El. O cale a corectidudinii şi a credinţei. Căci negrul, întunericul, această absenţă cronică a luminii, este complet opusă luminii, din punct de vedere artistic, fizic, moral şi religios. Absenţa nu poate fi niciodată benefică, iar aceasta este una de natură să ne afecteze veşnicia.

Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. 1 Tesaloniceni 5:5 

Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-oIoan 1:5

Modul în care noi percepem albul şi negrul din jurul nostru trebuie dictat de credinţa noastră şi valorile noastre morale. Căci doar astfel vom vedea albul drept alb şi negrul drept negru. Ce e alb nu poate fi negru, şi ce e negru nu poate fi alb. Şi nuanţe de alb? Nuanţe de negru? Aşa ceva nu există! Există un singur alb, un singur negru. Orice ar fi între, în mod cert nu este alb sau negru. Impur, poate mai mult alb decât negru, dar totuşi murdar. Nu am fost chemaţi să trăim cu jumătăţi de măsură. Trebuie să trăim un alb vrednic de El, iar ce este mai prejos decât alb nu poate duce la viaţa veşnică în El! Căci ceea ce este alb este pur şi vrednic de El, iar tot ce nu este în alb, în final, va fi precum ar fi fost negru. Căci soarta noastră, după moarte, este şi ea albă sau neagră: viaţa veşnică sau absenţa ei. 

sursa: http://tineri.betania.ro/nuante-de-alb-si-negru/

NUANŢE DE ALB ŞI NEGRU

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/nuante-de-alb-si-negru/

Nu-ți declanșa butonul de panică! Nicolae Geantă

download

Publicat pe 29 Iulie 2017 de ADMIN în ArticoleArticole: Geantă Nicolae

„De ce vă este frică?” (Matei 8:26)

Zilele trecute m-am simțit foarte rău. Și dintr-o dată, optimismul meu cavaleresc s-a transformat în teamă de pitic. Teama adoră stările de panică. Iar panica oarbă aduce frământări, insomnie… Necredință. Îți dai seama ca ai atins fără să vrei butonul „Ai dat de belea!”. Apoi te-mbolnăvești de scenarită!

Societatea accelerează panica. Ciocolata va afecta iQ-ul, politicienii vor aduce dezastru în salarii, ghețarii topiți inundă planeta. Mass-media îi dă upgrade-uri. Cad asteroizi, carnea roșie duce la cancer, gripa aviară a ajuns în cutare fază. Frank Furedi spunea că în Anglia termenul risc din ziare a crescut din 1994 până în 2000 de nouă ori. Suntem cea mai îngrijorată generație. Deși avem tot, de toate!

E drept teama abundă viețile noastre. Ne e teamă de nereușită, că nu vom avea destul, că Dumnezeu nu ne răspunde! Ne e teamă că nu suntem importanți, agreați de ceilalți, acceptați de Hristos. Dar știți ce sunt uimit? Că de cele mai multe ori ne panicăm pentru lucruri care nu există! 536 milioane de americani s-au declarat bolnavi, spune Max Lucado. Dar populația USA abia a depășit 310 milioane! Teama e mai mult scenarita…

Suntem ambuscați de panică. Dacă nu suntem vigilenți vom ajunge lejer victimele ei. (Seismologii nu anunță cutremurele niciodată înainte, căci panica ar crea mai multe victime decât zgâțâiala telurică!). Panica are mai multe întrebări decât răspunsuri. Nu are milă. Nu respectă legi. Merge direct la punctele slabe!

Nu-ți declanșa butonul de panică! De ce să fi cuprins de angoasă? De ce să te scufunzi în timp ce plutești? Este valabil și azi ce-a spus Domnul Isus lui Petru și ucenicilor chiar în mijlocul furtunii: „Nu vă temeți! Îndrăzniți, sunt aici!” (Matei 14:27).

Destul cu gemetele de durere! Ar trebuie sa declanșăm butonul de curaj. Curajul se roagă, nu panichează. Curajul crede, nu se vaită. Curajul ascultă nu demoralizează. Curajul aude glasul lui Hristos, panica pe cel al Satanei.

Toți avem temeri. Dar și curaj. Însă contează care buton ne stă mai bine la îndemână…

Deci, nu vă temeți! Sunteți mai de preț decât multe vrăbii!

PS : Imaginează-ți cum ar arăta viața dumneata dacă nu te-ai teme!

http://www.ciresarii.ro/index.php/nu-ti-declansa-butonul-de-panica-nicolae-geanta/

NU UITA SĂ-I MULTUMESTI LUI DUMNEZEU

download

Publicat pe 2 Octombrie 2017 de ADMIN în Articole

Noi am hotărât să retipărim această povestire, întrucât mesajul ei este veșnic. Doi copii în haine zdrențuite și prea mari pentru ei au apărut la ușă. “Aveți ziare vechi, doamnă?” Eu eram ocupată. Voiam să spun nu pana când le-am văzut picioarele. Încălțați cu sandale mici îmbibate de lapoviță.

“Intrați să vă fac o ciocolată caldă.” Conversația a lipsit. Sandalele lor ude au lăsat urme pe gresie. Le-am oferit cacao cu pâine prăjită și gem pentru a-i întrema înainte de-ai trimite în frigul de afară. Apoi m-am dus la bucătărie pentru a lucra la bugetul pentru cheltuielile casnice. Tăcerea din încăperea din față a ajuns până la mine. M-am uitat înăuntru. Fetița își ținea ceașca goală în mâini și se uita la ea.

Băiatul a întrebat: “Doamnă, sunteți bogată?” M-am uitat la papucii mei jerpeliți. “Bogată? Nici gând!”

Fetița a așezat ceașca înapoi pe farfurie cu mare grijă. “Ceștile dumneavoastră se potrivesc cu farfuriile.” Vocea ei părea a unui om bătrân.

Apoi au plecat, ținând legătura de ziare în bătaia vântului. Nu au spus mulțumesc. Nici nu era nevoie – au făcut mai mult de atât. Mult mai mult. Cești și farfurii de ceramică albastră, dar care se potriveau. O ciorbă de cartofi; un acoperiș deasupra capului; soțul meu cu un loc de muncă sigur – și lucrurile astea se potriveau. Am mutat scaunele de lângă foc și am făcut curat în sufragerie. Urmele de noroi lăsate de acele sandale mici erau încă ude pe gresia mea. Le-am lăsat așa. Vreau să rămână acolo în caz ca uit cât sunt de bogată!”

Cuvântul pentru tine astăzi este acesta: Nu uita să-i mulțumești lui Dumnezeu!

sursa: https://barzilaiendan.com

NU UITA SĂ-I MULTUMESTI LUI DUMNEZEU,

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/nu-uita-sa-i-multumesti-lui-dumnezeu/

Nu te lăsa înșelat

download

Un soldat, scriindu-i mamei sale o relatare a unei experiențe groaznice într-una din luptele din Franța în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, spunea: „Am trecut prin iad!”

Oare? Poate era iadul prezentat în ziar, dar cu siguranță nu era iadul descris în Biblie, pentru că Domnul Însuși spune că este imposibil să te întorci din acel loc de chin.

Vorbind despre iad, spre care se îndreaptă orice păcătos neiertat, El a spus: “Este întărită o prăpastie mare, astfel încât cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi“ (Luca 16:26).

Sunt mulți astăzi care fac aceasta, și anume să își ajusteze teologia prin ceea ce ei numesc: “Învățăturile lui Isus“, și totuși, ei sunt cei care obiectează cel mai puternic împotriva menționării ‘iadului’ în predici, deși este important și solemn faptul că Domnul Isus, Cel care știa cel mai multe despre el, a fost Cel care a dat cele mai clare învățături și cele mai serioase avertismente în legătură cu iadul.

Acum câțiva ani, Foote, editorul ziarului necreștin numit “Liber cugetător”, a făcut o remarcă pertinentă. El a spus:

“Dacă am crede în rai, ar trebui să credem și în iad, pentru că una este complementara celeilalte; dar alegem să nu credem în niciuna.”

Aceasta este sinceritate, dar să observăm că a nu crede în vreuna nu le anihilează pe niciuna.

Un tânăr ușuratic, care își dorea să manifeste o infidelitate ieftină, în timp ce probabil își înăbușea strigătele conștiinței lui vinovate, a strigat: “Unde este iadul?”. “Este chiar la sfârșitul drumului pe care mergi, prietene”, a venit răspunsul tăcut, dar neșovăitor. “Lată este poarta și largă este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea” (Matei 7:13), a spus Fiul lui Dumnezeu.

Dr. Mackay, scriitorul cărții “Har și Adevăr”, obișnuia să-și sumarizeze predica în această frază epigramatică: “Există un iad pentru fiecare păcătos în afara lui Hristos, și un Hristos pentru fiecare păcătos afară din iad.” Ultima afirmație ar trebui să fie o veste bună pentru tine, dragul meu cititor nesalvat. “Pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8).

Auzind predica profesorului cunoscut, am putea gândi că Dumnezeu a regretat că L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a-i salva pe păcătoși; măcar dacă ar fi așteptat până astăzi, Rev. Dr. Downgrade I-ar fi putut spune că este nefolositor, că El ia prea în serios viziunea păcatului.

În războiul din secolul douăzeci, oamenii se ofereau pe ei înșiși drept “sacrificiu suprem” și, “murind în luptă”, obțineau astfel pașaportul către rai.

Ce cursă a diavolului! Ce rușine revoltătoare ca această înșelăciune culminantă a întregului război să fie purtată de oamenii noștri curajoși, care întâlnesc moartea și veșnicia pe câmpul de luptă, și așezată asupra lor în mod forțat de către aceia care ar fi trebuit să fie solii cuvântului “vrednic de încredere și demn de toată primirea, că Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoși” (1 Timotei 1:15).

“Sacrificiul suprem” a fost deja oferit, și chiar mai mult, a fost și acceptat de Dumnezeu. “Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca dar și jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă” (Efeseni 5:2).

Prin lucrarea desăvârșită a lui Hristos la calvar, salvarea este acum la îndemână pentru fiecare păcătos de sub cer. “În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12). Doar Hristos poate salva. Lucrarea mântuirii este numai a Lui, și “S-a sfârșit” (Ioan 19:30) declară că este o lucrare completă.

Nu există o “re-hotărâre a acestui sacrificiu”; sugestia aceasta este profană. “Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți” (Evrei 10:14). “Nu mai este jertfă pentru păcat” (Evrei 10:18).

Într-o cuvântare rostită de Decanul din Sydney în urmă cu puțin timp, și răspândită public, el a afirmat că cei care au murit în luptă “își amestecau sângele cu sângele lui Hristos pentru salvarea lumii”! Oare ar putea blasfemia să meargă mai departe de atât?

Prin această afirmație, el Îl dezonorează pe Hristos în două moduri. În primul rând, el indică faptul că moartea lui Hristos a fost în sine insuficientă pentru a desăvârși mântuirea oamenilor, iar în al doilea rând, el face sângele scump al lui Hristos egal cu sângele altor oameni.

Ce avertizare solemnă pentru el și pentru cei asemenea lui sunt aceste cuvinte: “De cât mai rea pedeapsă … va fi socotit vrednic … cel care a socotit necurat sângele legământului?” (Evrei 10:29). Un singur cuvânt din Scriptură, pe care acest om ar trebui să îl știe, este suficient pentru a expune falsitatea fatală a acestei afirmații:

Un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său, nici să-I dea lui Dumnezeu un preț de răscumpărare pentru el” (Psalmul 49:7).

Cum am putea noi să oferim ca sacrifiu lui Dumnezeu, chiar pentru noi sau pentru alții, o viață care și-a pierdut deja garanția pentru așa ceva din cauza păcatelor noastre? Păcatele noastre ne așază sub condamnarea morții, pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu. “Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toți au păcătuit” (Romani 5:12). Dar ascultați vestea cea bună: “După cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, așa și Hristosul S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:27).

Nu te lăsa înșelat, dragă cititorule, nu este mântuire în afara morții răscumpărătoare și atotsuficiente a lui Hristos.

Ia locul tău înaintea lui Dumnezeu ca păcătos, mărturisește-I vina și pocăiește-te, și este bucuria noastră să îți spunem, prin autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu:

“Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit” (Fapte 16:31).

Mesagerul evangheliei 1922, p. 61

Nu te culca pe lauri!  D. R. Reid  

rugaciune

 

Şi în domeniul spiritual este important să nu ne „culcăm pe lauri“. Neemia a fost conştient că marea înviorare spirituală, care începuse când oamenii s-au angajat în planul lui Dumnezeu la rezidirea zidurilor, ar fi fost de scurtă durată, dacă nu ar fi rămas activi în continuu. Astfel, în Neemia 7:1 citim: „După ce s-a construit zidul şi am aşezat uşile, au fost rânduiţi uşierii şi cântăreţii şi leviţii.

Dacă oamenii s-ar fi odihnit şi s-ar fi lăudat cu munca lor mare pe care o făcuseră, urmările ar fi fost nepăsare şi lenevie. De aceea, Neemia a pus mare valoare pe activitatea uşierilor, a cântăreţilor şi a leviţilor. Cât de important este ca aceste activităţi să fie continuate şi în zilele noastre!

Leviţii

Leviţii erau slujitori la templu. Ei vorbesc despre muncă sau slujbă pentru Domnul. Această activitate este foarte importantă pentru creştin. Mulţi credincioşi nu fac nimic când este vorba de slujba creştină, iar apoi se plâng de starea din adunarea lor locală sau critică chiar pe cei care lucrează! Lucrezi sau eşti doar prezent? Există multe lucrări care trebuie făcute, şi cu toţii putem găsi ceva de făcut pentru a deveni activi. Timpul pentru odihnă va fi în cer, când Îl vom auzi pe Domnul spunând: „Bine, slugă bună şi credincioasă“.

Uşierii

Lucrarea uşierilor consta în vegherea la porţi, pentru că acestea erau locurile cele mai slabe şi periclitate cel mai mult de atacurile duşmanului. Printr-o poartă nesupravegheată se putea strecura nevăzut un duşman.

Fiecare creştin are „porţi“. De exemplu averea este o astfel de poartă pentru mulţi credincioşi. Satan se poate uşor strecura când poarta este nesupravegheată. Dorinţa necontrolată de a deveni bogat şi de a strânge lucruri a fisurat zidul, puternic odinioară, al mărturiei creştine în multe familii.

Activitatea uşierilor poate fi aplicată multiplu, pentru că există multe porţi în zidul nostru spiritual. Nu toţi creştinii au probleme cu aceleaşi porţi. Unii din fraţii tăi sunt mai vulnerabili în anumite domenii decât eşti tu, şi invers! Gândeşte-te la aceasta în relaţiile tale cu ei! O lipsă de atenţie şi înţelegere poate duce la eşec şi nenorocire în viaţa ta şi la cădere în viaţa fratelui tău sau a surorii tale. Îndemnul lui satan de a deschide porţile noastre la timpul nepotrivit se va auzi întotdeauna bine, mai ales când ne culcăm pe ceea ce am împlinit odinioară din punct de vedere spiritual. Fii atent la porţile tale!

Cântăreţii

Cântăreţii ne îndreaptă gândurile spre adorare. Neemia ştia că această cântare de laudă la adresa Domnului era o protecţie bună pentru a nu ajunge în starea de a se culca pe lauri. Acest lucru are valabilitate şi astăzi. Când Îl lăudăm pe Domnul în cântări de laudă, aducem adorarea pe care El o doreşte.

Dacă suntem umpluţi cu Duhul, atunci Îl lăudăm şi cântăm Domnului în inima noastră (Efeseni 5:18, 19 ). Remarcabil este în aceste versete că ni se cere să cântăm. Nu este ceva de bunăvoie, ci noi trebuie să cântăm! Cântatul nu este numai o caracteristică a adorării, ci cântatul chiar promovează adorarea. Ai constatat şi tu deja cum cântările de laudă liniştesc inima ta neliniştită sau schimbă poziţia ta şi te conduc pe drumul cel drept spre adorare?

Neemia a numit cântăreţii pe baza indicaţiilor pe care David le primise pentru templu şi pentru slujba înaintea Domnului (1. Cronici 25 şi 28). Dumnezeu a introdus cântatul ca o parte din slujba la templu, pentru a sublinia că El doreşte adorare din partea celor care sunt ai Săi. Dumnezeu aşteaptă de la ai Săi şi astăzi, ca ei să nu neglijeze adorarea.

Vegherea, adorarea şi munca sunt activităţi spirituale, care trebuie să fie mereu subliniate în viaţa creştină. Să nu ne culcăm pe lauri, crezând că zidurile noastre sunt puternice şi bine zidite. O reînviorare stagnează imediat ce devenim leneşi. De aceea să fim activi şi să veghem, să ne întărim domeniile noastre slabe, în timp ce aducem Domnului adorarea şi slujind Lui şi celor care sunt ai Săi. Să ne gândim la versetul 10 din Neemia 8 : „Bucuria Domnului este tăria voastră“.

http://comori.org/viata-de-credinta/nu-te-culca-pe-lauri/

Disputa învăţaţilor asupra finalului Evangheliei lui Marcu – 16 mai 2007, de Jason Hall

download

Pagina de ştiri baptiste

BPNews

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Disputa învăţaţilor asupra finalului Evangheliei lui Marcu

16 mai 2007, de Jason Hall

http://www.sbcbaptistpress.org/bpnews.asp?ID=25663

WAKE FOREST, N.C. (BP) – Ultimele 12 versete din Evanghelia lui Marcu reprezintă o sursă de dezbatere şi fascinaţie printre studenţii pasionaţi ai Scripturii, incluzând aici recentul simpozion despre Noul Testament desfăşurat la Seminarul Teologic Baptist Sud-estic.

Simpozionul, intitulat „Ultimele 12 versete ale lui Marcu: originale sau nu?” a fost susţinut de cinci teoreticieni într-o dezbatere cordială asupra acestui dificil pasaj.

Printre participanţi s-au numărat profesorul de Noul Testament Darrell Bock de la Seminarul Teologic din Dallas, precum şi Daniel Wallace, profesor de Noul Testament şi limbă greacă; Keith Elliott, profesor de Noul Testament al Universităţii din Leeds, Anglia; şi doi profesori de limba greacă şi Noul Testament de la Seminarul Sud-estic, Maurice Robinson şi David Alan Black.

Ordinea de zi a prezentat o diversitate de opinii asupra subiectului: Robinson şi Black au argumentat în favoarea autenticităţii finalului Evangheliei lui Marcu, în timp ce Elliott şi Wallace au susţinut că acesta nu este conform originalului. Bock a replicat ambelor puncte de vedere cu o prezentare concludentă a cercetărilor actuale.

David Beck, decan asociat în studii biblice la Seminarul Sud-estic şi moderator al întrunirii, a menţionat la începutul simpozionului că problema autenticităţii finalului Evangheliei lui Marcu nici măcar nu este dezbătută în anumite cercuri. Teoreticienii liberali au subscris ideii că finalul a fost născocit mai târziu.

Wallace şi Elliott au afirmat că există dovezi atât în chiar textul Evangheliei, cât şi în manuscrisele existente ale Noului Testament, dovezi ce conduc spre excluderea ultimelor 12 versete.

„Ce e mai probabil: că cei ce au scris au adăugat intenţionat aceste versete sau că intenţionat le-au omis?” a întrebat Wallace retoric în prezentarea sa.

Wallace a afirmat că dacă cele 12 versete au fost excluse din textul original al Evangheliei lui Marcu , se ridică serioase semne de întrebare. Principala dintre ele: de ce un scriitor ar termina Evanghelia fără înfăţişarile învierii lui Isus, mai ales că Isus prezice de trei ori învierea Sa în Evanghelia lui Marcu?

Wallace a combătut această idee argumentând că Marcu intenţionat „i-a lăsat pe cititori în suspans, pentru a vrea mai mult”, adică Evanghelia a vrut să îndemne pe cei interesaţi de afirmaţiile lui Hristos că El este Mesia să investigheze mai departe.

„Cu siguranţă, astfel de finaluri cu suspans au fost rare, dar ele au existat şi au fost eficiente,” a spus Wallace. „Intenţia a fost de a-şi şoca cititorii cu un sfârşit neaşteptat.”

Mai departe, Wallace a spus că dacă Marcu a lăsat intenţionat înfăţişările învierii înafara Evangheliei scrise de el, asta ar explica de ce scriitorii de mai târziu au dorit să le adauge şi este posibil ca astfel un final mai lung ca al lui Marcu să fi aparut.

Wallace a argumentat că indiciile din manuscris de asemenea conduc către excluderea unei versiuni mai lungi, menţionând că ceea ce teoreticienii consideră a fi cele mai vechi manuscrise – numite Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus – nu conţin un final mai lung.

Robinson, oricum, a contracarat în expunerea sa prin aceea că 95% din manuscrisele existente conţin finalul mai lung, fapt de care trebuie să se ţină seama în dezbaterea asupra Evangheliei.

De fapt, dacă nu ar fi o poziţie privilegiată atribuită de mulţi teoreticieni pentru Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus, nici măcar nu ar fi o discuţie, a spus Robinson, iar finalul mai lung al lui Marcu ar fi presupus ca original.

Robinson a mai menţionat că deşi unii înaintaşi bisericeşti (îndeosebi din secolul al patrulea) au contestat autenticitatea finalului mai lung, părerea lor nu ar trebui să nege faptul că mulţi cucernici – incluzându-i aici pe Iranaeus şi Iustin Martirul – au crezut că ultimele 12 versete aparţin Evangheliei lui Marcu.

Robinson a avansat şi ipoteza că scopul lui Marcu de a amăgi cititorii printr-un final abrupt stilistic „necesită un punct de vedere sofisticat şi postmodernist care nu era prezent în antichitate.”

Black a subscris la părerea lui Robinson asupra autenticităţii lui Marcu 16:9-20, subliniind că finalul lung a fost presupus ca original până îm secolul al 19-lea.

„Sunt absolut convins că finalul lung este original, bazat pe dovadă externă de sine stătătoare, şi că îşi merită statutul canonic de care s-a bucurat de-a lungul istoriei,” a spus Black. „Eu, ca atare, am propovăduit insistent şi am susţinut aceste versete ca fiind inspirate de Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, chiar am fost cunoscut ca mergând până acolo încât să citez din Marcu un verset al Cuvântului Său în public.”

În opinia lui Black, Evanghelia lui Marcu este formată, în esenţă, de memoriile lui Petru, scrise în timpul în care predica la Roma către sfârşitul vieţii sale. Contrar multor teoreticieni, Black argumentează că Evanghelia lui Marcu a fost a treia, scrisă după cele ale lui Matei şi Luca.

Black a subliniat că memoriile lui Petru se termină la 16:8 şi că Marcu a adăugat finalul care este acum în dispută.

„Ca un act de pioşenie în memoria lui Petru, Marcu a decis atunci să facă publică o ediţie a textului care să includă neapărat urmarea cu patimile şi moartea Domnului,” a spus Black.

Black a adăugat, ca o critică asupra conferinţei, „Chiar dacă noi nu cădem de acord asupra originalităţii unui verset, putem admite că scopul învăţăturilor Noului Testament, şi al învăţăturii în general, este de a-L glorifica pe Dumnezeu şi a-I aduce Împărăţia pe pământ prin împărtăşirea iubirii Sale către cei care nu o cunosc.”

Ray Clendenen, publicistul la B&H Academic cu Lifeway Christian Resources ( Modalităţile creştine ale vieţii) a fost prezent la simpozion pe 13-14 aprilie şi a afirmat că B&H intenţionează să publice într-un volum discursurile de la conferinţă.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri9_iun07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) -Cine ar trebui să un conducă Biserica? O argumentaţie pentru pluralitatea bătrânilor bisericii de Daniel B. Wallace, Ph.D.

download

Cine ar trebui să un conducă Biserica?

O argumentaţie pentru pluralitatea bătrânilor bisericii

de Daniel B. Wallace, Ph.D.

Multe biserici din zilele noastre au un pastor şi mai mulţi diaconi. Aceasta se bazează pe un model al eclesiologiei în care se presupune că există un singur bătrân al bisericii în biserica primară. Dar chiar şi acele biserici care au mai mulţi bătrâni ai bisericii (pastorul fiind unul din ei) îl consideră de obicei pe pastor ca şi conducătorul de fapt al bisericii. Aceasta este aşa din cauza a două motive de bază: (1) el este cel care are o pregătire biblică, şi (2) el este cel care vorbeşte în fiecare duminică înaintea întregii adunări.

Mie mi se pare că acest model (modelul filozofic al unui singur bătrân al bisericii sau modelul pragmatic al unui singur conducător) pierde semnul învăţăturii din Noul Testament despre acest subiect. Eu cred că biserica primară a avut mai mulţi bătrân ai bisericii. Pastorul era numărat printre ei, dar nu era deasupra lor. Într-adevăr, toţi dintre ei dădeau învăţătură, nu doar unul. Dacă putem să ne întoarcem la acest model, cred că bisericile vor fi mai puternice în mai multe feluri. Vor exista mai puţine persoane hipersensibile, mai puţin dependente de o singură persoană,1 mai răspunzătoare.

Cazul pluralităţii bătrânilor bisericii poate fi argumentat de-a lungul a patru linii: biblic, istoric, teologic şi pragmatic. În partea de jos aş putea spune că motivul pentru care Scripturile ne învaţă multitudinea bătrânilor bisericii este cel puţin dublu: (1) responsabilitatea reciprocă este necesară dacă liderii vor să evite căderea în păcat; şi (2) o biserică reţine personalitatea liderului / liderilor săi: dacă este un singur lider, biserica va reţine inevitabil personalitatea acelui om, inclusiv subterfugiile şi greşelile lui. Dar dacă biserica este condusă de mai multe persoane, există o şansă mai mare ca biserica să devină echilibrată.2

  1. Argumente biblice
  2. Pentru mai mulţi bătrâni ai bisericii

Argumentul din Scriptură este de fapt atât de puternic încât majoritatea comentatorilor de azi şi l-au însuşit. Dar el este bine articulat în Commentary on the Pastoral Epistles (Comentariu asupra epistolelor pastorale) de G. W. Knight, (New International Greek New Testament Commentary; Grand Rapids: Eerdmans, 1992) 175-77 (secţiunea numită „Excursus: Bishops/Presbyters and Deacons: 3:1-13” (Digresiune: Episcopi / Prezbiteri şi Diaconi: 3:1-13)).

Următoarele puncte sunt relevante pentru discuţia noastră:

(1) Prezbiterii (traduşi şi prin „bătrânii bisericii”) şi episcopii (traduşi şi prin „supraveghetori”) erau aparent aceeaşi indivizi. Adică, cei doi termeni erau sinonime.

Observaţi de exemplu, Tit 1:5 („să aşezi prezbiteri”), urmat de v. 7 („căci episcopul trebuie să fie fără prihană”). Chiar faptul că propoziţia din v. 7 începe cu „căci” arată o legătură: episcopi şi bătrânii bisericii. Altfel, de ce menţionează Pavel calificările unui grup dacă nu pe ei trebuia Tit să îi numească în funcţie? În Fapte 20:17 Pavel îi cheamă pe „bătrânii bisericii” din Efes laolaltă pentru o întrunire finală. Apoi, în v. 28 el li se adresează lor ca şi „priveghetori” (sau episcopi). Astfel, orice pasaj care are de a face cu episcopul este aplicabil în egală măsură şi bătrânilor bisericii.

(2) Conducerea bisericii din cea mai timpurie perioadă a avut întotdeauna bătrâni ai bisericii, chiar dacă nu a avut diaconi. Bisericile tinere au avut doar bătrâni ai bisericii; bisericile mai mature au avut şi bătrânii bisericii şi diaconi.

Aceasta se poate vedea printr-o comparaţie dintre Tit 1:5-9 şi 1 Timotei 3:1-13: creştinii din Creta (unde slujea Tit) erau relativ noi. Competenţele pentru diaconi nu sunt menţionate deoarece în această situaţie trebuia numit în funcţie doar nivelul de sus al conducerii. Dar în Efes, biserica era bine întemeiată (acolo unde slujea Timotei). În consecvenţă, Pavel nu îi dă instrucţiuni lui Timotei numai despre bătrânii bisericii şi diaconi, ci spune şi că liderii nu ar trebui să fie convertiţi de recent (conform 1 Timotei 3:6 [pentru bătrânii bisericii] şi este probabil implicat în 3:10 pentru diaconi). Dar nu i se dau instrucţiuni lui Tit cu privire la noii convertiţi deoarece acesta era singurul fond comun din care el putea trage.3 Astfel, pentru bisericile tinere (şi probabil mici), liderii trebuiau să facă lucrarea de bătrâni ai bisericii şi de diaconi.4

Însumat, o biserică trebuie să aibă bătrânii bisericii, dar nu obligatoriu diaconi (cel puţin la început).

(3) Bătrânul bisericii şi pastorul nu sunt acelaşi lucru în Noul Testament. „Bătrânul bisericii” se referă la slujba pe care o are cineva în virtutea numirii sau a alegerii; „pastorul” este un dar spiritual care este dat de Duhul Sfânt (conform Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:7-11). Cineva poate avea darul de pastor fără să fie un bătrân al bisericii; şi cineva poate avea slujba de bătrân al bisericii fără să aibă darul de pastor.

(4) Pentru bătrânii bisericii, singura calificare ce este diferită de una morală este capacitatea de a preda. Observaţi 1 Timotei 3:2 („în stare să înveţe” [didavktiko, didaktikos]) Tit 1:9 dezvoltă aceasta: „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici.”

Există multă confuzie cu privire la ceea ce înseamnă aceasta.

Aceasta nu înseamnă că un bătrân al bisericii trebuie să aibă darul învăţăturii, pentru că Noul Testament este foarte clar că toţi credincioşii ar trebui să fie în stare să înveţe pe alţii. Conform Evrei 5:12 (definiţia unui om spiritual care mănâncă hrană tare este că el este în stare să înveţe pe alţii [5:11-14]; autorul acuză întreaga audienţă pentru că nu este în stare să facă aceasta); Coloseni 3:16; Tit 2:3. 5
„În stare să înveţe” nu înseamnă unul instruit la seminar sau unul priceput în limbi biblice. Acest lucru este evident din faptul că creştinii dintre neamuri au fost printre primii bătrâni ai bisericii (conform Tit 1:5-9). Aceşti oameni nu cunoşteau ebraica.
Se recunoaşte faptul că unii dintre bătrânii bisericii erau talentaţi ca şi învăţători şi puteau exersa acest dar în mod special (1 Timotei 5:17). Astfel, implicaţia nu este că toţi vor învăţa în mod egal. (Personal, eu văd în acest text o justificare pentru unii dintre bătrânii bisericii de a fi paaaaaa  jstori-învăţători. Mai mult, cei care sunt talentaţi în special în acest domeniu vor dori să-şi amplifice acest dar învăţând Scripturile cât de riguros şi de atent pot ei. De aici, există o justificare pentru a avea învăţători instruiţi la seminar. Dar, în acelaşi timp, este evident că nu toţi bătrânii bisericii aveau acest dar.)
Încrederea de bază pentru această calificare este că bătrânii bisericii vor susţine doctrina pură în călăuzirea bisericii. Cu alte cuviaante, ei vor fi oameni maturi care vor înlătura erezia şi vor cârmui biserica în direcţia în care ea trebuie să meargă. Cu siguranţă, în anumite probleme delicate aceştia le vor încredinţa altora care au darul. Dar bătrânii bisericii trebuie să ia deciziile finale cu privire la direcţia bisericii.

Pragmatic, una din modalităţile prin care o astfel de învăţătură poate fi realizată ar fi pentru bătrânii bisericii să supravegheze diferite studii ale Bibliei în case. În prezent, „mini-bisericile” sunt foarte populare. Astfel de mini-biserici sunt de fapt foarte biblice. Biserica primară se întâlnea în case în timpul săptămânii. Se presupune că fiecare casă avea un bătrân al bisericii al ei. Astfel, cel puţin în contextul adunărilor mici, bătrânii bisericii ar trebui să fie pregătiţi să înveţe pe alţii.

De asemenea, învăţătura avea loc şi într-un alt context mai puţin vizibil. Când bătrânii bisericii şi pastorul se întâlnesc împreună, bătrânii bisericii ar trebui să aibă libertatea să îşi afirme opiniile lor în mod deschis. Pentru a fi sigur, pastorul este de obicei mai bine antrenat în Scripturi, dar aceasta nu îi dă în nici un caz dreptul să ceară supunere faţă de punctele sale de vedere. El trebuie să demonstreze că punctele sale de vedere sunt biblice şi să le supună conducerii. Uneori, cazul său nu va convinge. (Fiecare dintre noi este responsabil să cunoască Scripturile şi să examineze dovada pentru crezurile noastre.) Mai mult, multe dacă nu chiar majoritatea cazurilor care trebuie să fie hotărâte de un bord de bătrâni ai bisericii permit un grad mare de flexibilitate. Două poziţii pot fi în egală măsură în concordanţă cu Scriptura. În acel punct, înţelepciunea colectivă a conducerii trebuie să domnească în mod suprem.6

(5) Modelul consistent în Noul Testament este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

Observaţi următoarele texte (unde se foloseşte termenul de bătrân al bisericii sau de episcop):

Fapte 11:30 – bătrânii bisericii la biserica din Antioh
Fapte 14:23 – Pavel şi Barnaba numesc în funcţie „bătrânii în fiecare biserică”
Fapte 15:2, 4, 6, 22, 23; 16:4 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
Fapte 20:17, 18 – bătrânii bisericii / episcopi la biserica din Efes (v. 17 – „bătrânii bisericii”)
Fapte 21:18 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
Filipeni 1:1 – biserica din Filipi are episcopi şi diaconi
1 Timotei 5:17 – bătrânii bisericii la biserica din Efes
Tit 1:5 – Tit trebuie să rânduiască bătrâni ai bisericii în fiecare oraş7
Iacov 5:14 – „bătrânii bisericii”
1 Petru 5:1-2 – „bătrânii bisericii dintre voi” 8

În fiecare dintre aceste texte implicaţia simplă este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

Observaţi de asemenea că sunt folosiţi şi alţi termeni mai generici pentru liderii bisericii. Din nou, modelul este că există mai mulţi lideri pentru fiecare biserică:

1 Tesaloniceni 5:12, 13 – adunarea trebuie să îi respecte pe liderii ei9
Evrei 13:7, 17 – „Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre” (v.17)10

Dovada este copleşitoare. Ea este atât de tare încât Knight, după ce a evaluat cu grijă dovada, poate argumenta:

O analiză a datelor pare să indice existenţa unei supravegheri printr-o pluralitate de lideri ai bisericii în toată biserica Noului Testament, efectiv în fiecare dintre zonele cunoscute şi recunoscute sau lăudate virtual efectiv de fiecare scriitor al Noului Testament care scrie despre conducerea bisericii … [De exemplu,] Fiecare biserică în care se face referire la conducerea ei din Asia Mică fie sub Pavel şi asociaţii săi fie sub misiunea lui Petru are o pluralitate în conducere …11

  1. Pentru un singur bătrân al bisericii

Dacă cazul este atât de puternic, atunci de ce unii argumentează pentru un singur bătrân al bisericii? Argumentul de bază pentru această poziţie este teologic şi istoric, mai degrabă decât biblic. Dar biblic, există cinci texte care par să sugereze un singur bătrân al bisericii. Ne vom uita la acestea nu într-o ordine canonică, ci de la cele mai slabe argumente la cel mai tare.

(1) Apocalipsa 2-3 – există un singur „înger” peste fiecare biserică. Cuvântul înger (anggelo, anggelos) este tradus uneori „mesager” în Scriptură. De aici, probabil că singurul „înger” asupra fiecărei biserici este un singur bătrân al bisericii (pastor), mai degrabă decât un înger.

Problema acestui punct de vedere este multiplă: (1) anggelo (anggelos) este folosit de 67 de ori în Apocalipsa. Dacă excludem referinţele din capitolele 2 şi 3 de dragul argumentului, vedem un lucru remarcabil: fiecare exemplu de anggelo [anggelos] se referă la un înger. (Desigur, numai dacă pastorii pot zbura! Conform Apocalipsa 14:6). (2) Chiar dacă Apocalipsa 2-3 ar fi o excepţie, „mesager” este cu greu un termen potrivit pentru un pastor. În vremurile Noului Testament pastorii erau limitaţi la o anumită zonă geografică. Dar un mesager este unul care se mişcă. (3) Genul literar din Apocalipsa se potriveşte cu ceea ce este numit limbaj „apocaliptic.” În literatura apocaliptică, se pune un accent puternic pe îngeri. Printre alte datorii, ei sunt responsabili înaintea cerului pentru grupuri de oameni evlavioşi. Astfel, când Domnul spune, „Îngerului Bisericii din ______, scrie-i” avem un simbolism apocaliptic şi apare o reprezentare. Evident, îngerii sunt în viziune, nu pastorii.

(2) 2 Ioan 1, 3 Ioan 1 – Prezbiterul (sau: „bătrânul”) către aleasa Doamnă şi către prea iubitul Gaiu. Unii argumentează că Ioan se descrie pe el însuşi în aceste două scrisori ca „bătrânul” deoarece el este singurul bătrân al bisericii. Totuşi, există câteva probleme cu acest punct de vedere.

În primul rând, autorul scrie la doi oameni diferiţi care sunt aparent din două biserici diferite. Ar fi el bătrânii bisericii al lor? Dacă este aşa, atunci avem o situaţie anormală fără precedent în restul Noului Testament: un singur bătrân al bisericii pentru cel puţin două biserici. Dacă nu, atunci el este probabil bătrânii bisericii din Efes care scrie la creştini din alte biserici? Acest lucru este îndoielnic, deoarece (a) de ce nu menţionează în care biserică era bătrân el? şi (b) dacă el era bătrânii bisericii din Efes, ce treabă are el să se amestece în treburile altor biserici?12

În al doilea rând, să presupunem că Ioan scrie aceleiaşi biserici în 2 Ioan şi în 3 Ioan. Dacă este aşa, nu ar putea fi el bătrânul bisericii lor? Nu doar că există o şansă slabă ca el să se adreseze unei singure biserici,13 dar o astfel de ipoteză produce o problemă foarte mare pentru sine: acest singur bătrân al bisericii este evident un bătrân al bisericii absent care nu oferă nici o dovadă sigură că va vizita vreodată biserica, lăsată singură să înveţe de acolo! (Deşi aceasta este clar dorinţa sa, el se reţine de la certitudinea absolută.) Observaţi 2 Ioan 1:12: „Aş vrea să vă spun multe lucruri; dar nu voiesc să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală; ci nădejduiesc să vin la voi, şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină.” La fel, 3 Ioan 1:10 spune „dacă voi veni [la biserică]” şi v. 14 spune „nădăjduiesc să te văd.”

În al treilea rând, înţelesul evident al „bătrânului” din aceste două scrisori pare să fie echivalentul lui „omul bătrân.” De fapt, termenul folosit i se poate da doar o nuanţă tehnică în contextele care par să ceară aceasta. Presbuvtero (presbuteros) este un cuvânt care în mod frecvent însemna „bătrânul” (conform Fapte 2:17; 1 Timotei 5:1). Aceasta se potriveşte bine cu paternitatea probabilă a acestor scrisori (şi anume, Ioan apostolul). În vremea când el s-a stabilit în Asia Mică ca şi ultim apostol viu, ar fi destul de potrivit pentru el să ia termenul afectiv: „Această scrisoare este de la bătrânul.”

(3) 1 Timotei 3:2 (conform Tit 1:7) – „episcop” este la singular, în timp ce „diaconi” este la plural. Aceasta pare să argumenteze că era doar un episcop / bătrân al bisericii per biserică, în timp ce erau mai mulţi diaconi.

Din nou, un astfel de argument are o foarte mică substanţă. În primul rând, este puţin probabil ca un singur episcop să fie avut în vedere deoarece altfel ar fi dificil să explicăm 1 Timotei 5:17 („Prezbiterii (sau: bătrâni.) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste”) şi Tit 1:5 „să aşezi prezbiteri (Sau: bătrâni) în fiecare cetate”).14

În al doilea rând, probabil termenul „episcop” din 1 Timotei 3:2 este generic. Articolul este folosit în acest fel în greacă foarte frecvent. Adică, singularul este folosit pentru a specifica o clasă ca fiind opusă unui individ. J. W. Roberts, un gramatician în greacă, a subliniat următoarele: „Un caz în care s-a folosit greşit articolul generic este cu referire la cuvântul „episcop” din 1 Timotei 3:2. Acesta a fost folosit adesea pentru a dovedi existenţa episcopului monarh în timpul scrierii Pastoralelor. Totuşi, majoritatea comentatorilor sunt de acord că folosirea sa este generică.” Conform şi lui Matei 12:35; 15:11; 18:17; Luca 10:7; Ioan 2:25. De fapt, articolul generic este folosit de mii de ori în Noul Testament.

În al treilea rând, o dovadă în plus că termenul „episcop” este generic în 1 Timotei 3:2 este găsită în contextul larg. (Ţineţi minte faptul că Noul Testament nu a avut nici capitole şi nici versete original. Acestea au fost invenţii din secolele de mai târziu.) Observaţi contextul în care acest comportament apare în biserică: 1 Timotei 2:8-3:13. În 2:8 Pavel se adresează „bărbaţilor.” În 2:9-10 el se adresează „femeilor.” Atunci, în 2:11-12 el spun că „Femeia să înveţe în tăcere … Femeii nu-i dau voie să înveţe pe … bărbat.” Pavel nu vorbeşte aici despre o anume femeie (altfel cu siguranţă el ar fi menţionat-o pe nume), ci femeia ca o clasă. În 2:15 el spune „dar ea va fi mântuită … dacă ei continuă.” Astfel, există un schimb liber dintre singular şi plural aici. Imediat după aceea, Pavel vorbeşte despre „episcop.” Apoi, în 3:8 el se adresează „diaconilor.” Contextul general tratează foarte clar cu clase de indivizi. Singurul caz în care nu este aşa, este de fapt atunci când Pavel vorbeşte despre Adam şi Eva (2:13-14), totuşi chiar şi aici el intră repede în potrivirea pentru cititorii săi în v. 15 („ea … ei”).

  1. Rezumat

Dovada biblică este copleşitoare de partea mai multor bătrâni ai bisericii. Cele câteva pasaje care ar putea să fie interpretate altfel cu siguranţă nu trebuie să fie interpretate aşa şi de fapt, cel mai probabil nu ar trebui interpretate. Acest lucru ilustrează un principiu fundamental al interpretării biblice: nu urma o interpretare care este doar posibilă; mai degrabă, bazează-ţi convingerile pe ceea ce este probabil.

Restul argumentelor noastre sunt prezentate aici foarte pe scurt de vreme ce argumentul de bază, cel biblic, a avut o întindere destul de mare.

  1. Argumente istorice

În scrierile lui Ignaţiu (unul dintre scriitorii creştini primari care a murit în c. 117 d. Hr.), la începutul secolului al doilea, deja exista un episcopat monarh. Este interesant că Romano Catolicii în special apelează la aceasta ca un model pentru practicile lor (de vreme ce ei se bazează mult mai mult pe tradiţia găsită în scriitorii patristici ca Ignaţiu decât pe revelaţia divină). Cei care neagă paternitatea Paveliană a epistolelor pastorale (adică 1-2 Timotei şi Tit) văd de asemenea pastoralele ca reflectând o situaţie cu un bătrân al bisericii (= episcopat monarh) deoarece ei privesc pastoralele ca fiind scrise în timpul lui Ignaţiu. Dar evanghelicii nu ar trebui să considere importante argumentele nici unei tabere. În particular, dacă egalăm ceea ce au practicat sau au crezut părinţii bisericii primare în totalitate în acord cu Noul Testament, atunci trebuie să reutilăm semnificativ bisericile noastre de azi. Câteva exemple:

Didache (c. 100-150 d. Hr.) – oferă mai multe regulamente despre botez şi post, multe fiind legalism pur. (De exemplu, într-un loc el spune, „Să nu postim ca evreii, care postesc lunea şi joia. În schimb, să postim miercurea şi vinerea.” În discuţiile sale despre botez, el argumentează că apa rece este mai bună decât cea caldă, etc. – toate argumentele care nu au nimic de a face cu revelaţia biblică).
Majoritatea părinţilor din biserica primară (secolele 2-3 d. Hr.) nu aveau nici un indiciu despre har, siguranţa veşnică, evanghelia. Biserica a degenerat foarte rapid în legalismul de bază. Nu înainte de Augustin biserica a recuperat unele dintre acestea. Dar apoi a căzut în erele întunecate, aşteptând un călugăr tânăr din Germania să îşi ţintuiască protestele sale pe uşa Bisericii din Wittenberg. Dr. Ted Deibler (un fost preşedinte al Istoriei Bisericii la Seminarul de la Dallas) obişnuia să zică: „singurul lucru de care putem fi siguri din învăţarea istoriei bisericii este că nu învăţăm nimic din istoria bisericii.” El a vrut să spună că suntem pe un teren periculos dacă presupunem teologia corect uniformă de la părinţii bisericii.
Interpretarea alegorică şi escatologică: Origen şi şcoala sa în particular a promovat un punct de vedere al Scripturii care era chiar fantezist.

Însumat, argumentul în favoarea unui singur lider al fiecărei biserici este convingător în special pentru Romano Catolici deoarece aceasta nu a avut loc în toată istoria bisericii. Totuşi, astfel de tradiţii nu pot înlocui niciodată Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, cu naşterea Reformei a venit o înţelegere reînnoită a preoţiei credinciosului care, în schimb, s-a îndepărtat de noţiunea unui singur lider în vârf.

III. Argumente teologice

Subterfugiile personalităţii: o biserică devine ca liderul ei (un student devine ca profesorul lui [conform Luca 6:40])
Accentul pus în Scriptură asupra efectuării lucrării de misiune în compania altor credincioşi: de exemplu, Pavel nu a mers singur într-o călătorie misionară (în special Barnaba, Silvan, Sosten, Timotei şi Luca au fost tovarăşii lui de călătorie). Pavel chiar a inclus numele tovarăşilor săi în saluturile către diferite biserici. De fapt, el i-a privit neoficial ca şi apostoli (nu având această slujbă, ci funcţionând cu siguranţă în capacitatea aceea). Isus şi-a trimis ucenicii doi câte doi. (Aceasta nu înseamnă că indivizii sunt paralizaţi şi nu pot face nimic – conform slujirii lui Filip faţă de famenul Etiopian, Pavel în închisoare slujind casei lui Cezar, etc. Dar idealul este misiunea prin comunitate.)
Acelaşi principiu este învăţat în Ioan 13:35. (Cunoştinţa lui Isus vine prin ucenicii săi într-un efort al comunităţii, adică, în dragostea lor unul pentru celălalt.)
Responsabilitatea şi natura noastră păcătoasă (vezi paragraful introductiv de la începutul acestei poziţii). Fiecare lider ştie că îi lipseşte echilibrul complet, că există lucruri cu care el continuă să se lupte. Mai mult, chiar dincolo de factorul naturii păcătoase este factorul personalităţii. Unii pastori sunt oameni detaliaţi; alţii sunt oameni cu o figură mare. Unii iubesc muzica, alţii au luat puţin din muzică (C. S. Lewis a fost un astfel de om). Fiecare dintre noi contribuie la felul în care funcţionează trupul lui Hristos. Dar o biserică, ce urmează pas cu pas personalitatea şi cusururile unui om va fi întotdeauna dezechilibrată.
  1. Argumente pragmatice

Chiar dacă nu ar există argumente decisive pentru pluralitatea bătrânilor bisericii, preponderenţa dovezii este decisivă de partea acestui punct de vedere. Mai mult, în consultaţia cu alţii (în special istoricul bisericii, M. James Sawyer de la Western Conservative Baptist Seminary (Seminarul Baptist Conservator din Vest)), următorul principiu pare a fi adevărat: Bisericile care au un pastor care este o autoritate mai presus de alţii (astfel, în funcţie, un episcopat monarh) are un număr mare disproporţionat de eşecuri morale la nivelul de sus al conducerii. Cu alte cuvinte, este mai puţin probabil ca un pastor să cadă în păcat dacă el este primus inter parus („primul între egali” în sensul vizibilităţii şi pregătirii sale, nu spiritual) decât dacă el este ridicat mai presus de restul conducerii bisericii.

Astfel, cazul în care sunt mai mulţi bătrâni ai bisericii în biserica locală este bazat în mod solid pe motive biblice, istorice şi pragmatice. Având mai mulţi lideri, biserica este mai degrabă capabilă să se îmbrace cu personalitatea lui Hristos decât cu hipersensibilităţile oricărui om.

1 Una din măsurile care arată cât de matură este o biserică este ce se întâmplă când pleacă pastorul. Dacă ea continuă să crească, acolo există o reţea esenţială a conducerii mature. Dacă ea se zbârceşte, aceasta ar putea sugera că o mare parte din mărimea bisericii original era datorată magnetismului unei singure persoane.

2 Aceasta este de fapt foarte similar cu „verificările şi balanţele” din Constituţia Americii. Acest document a fost scris cu un consum greu din partea creştinilor care au înţeles depravarea. Eu cred că ei au recunoscut că cea mai bună formă de guvernare era o dictatură binevoitoare, şi cea mai rea era o dictatură răuvoitoare. Cu dictatorii nu este nici o garanţie. De aici, a doua formă bună de guvernare este una în care nici unei ramuri singure de guvernare şi nici unui individ nu îi este dată prea multă putere. Această Constituţie a fost scrisă după Articolele Confederaţiei (inspirate în special de Deişti care credeau în bunătatea inerentă a umanităţii) – care au fost verificări şi balanţe foarte slabe – a eşuat.

3 Faptul că aceste liste au fost puţin mai diferite în acest punct (şi în altele) indică un punct extrem de important: Multe din instrucţiunile date despre ordinea în biserică sunt mai degrabă ad hoc decât un principiu universal. Este de datoria noastră să distingem care sunt astfel. De exemplu, nu am o opinie puternică despre felul în care ar trebui să fie numiţi liderii bisericii, deoarece Noul Testament pare să fie flexibil în această privinţă (de exemplu, unele biserici o făceau prin votul adunării, alţii aveau numiri de la delegaţii apostolici). Noul Testament este flexibil în domenii care nu sunt consecvente.

4 Înţelegerea normală a diferenţei în funcţie a celor două grupuri este aceasta: bătrânii bisericii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea spirituală a adunării, în timp ce diaconii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea fizică a adunării. Astfel, bătrânii bisericii supraveghează direcţia bisericii, lucrează cu pastorul (sau pastorii) asupra nevoilor spirituale ale bisericii (cu ce ar trebui să fie ei hrăniţi, etc.).

5 Principiul fundamental al uceniciei este transmiterea mai departe a adevărului în contextul dragostei către indivizi credincioşi, care la rândul lor fac acelaşi lucru (2 Timotei 2:2). Idealul este ca fiecare membru al bisericii să îndeplinească această sarcină. Este evident (din 2 Timotei 2:2) că ucenicia şi misiunea de învăţătură nu erau limitate la pastori sau la cei care aveau darul învăţării.

6 Una din primele biserici în care am fost era condusă de o pluralitate de bătrâni ai bisericii şi avea un pastor mai degrabă matur. El era unul dintre cei mai inteligenţi şi mai evlavioşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată, saturat în întregime cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, el nici măcar nu avea un vot în bordul bătrânilor bisericii. Bătrânii bisericii îi cereau părerea în mod frecvent. Dar şi el respecta conducerea lor. El mi-a zis odată că avându-i pe bătrânii bisericii care conduceau spectacolul îi dădeau lui o măsură mai mare de libertate, pentru că îi dădea mai mult timp pentru mesajele sale. El nu trebuia să poarte mai multe pălării şi de aceea nu s-a ars complet în misiune. Mai mult, el a observat că bătrânii bisericii aveau o maturitate de ani peste el şi înţelepciunea colectivă încât el a vrut să înveţe din aceasta. Omul avea o diplomă Th.M. şi una Th.D. de la un seminar de conducere, totuşi el s-a plecat de bunăvoie conducerii şi înţelepciunii bordului de bătrâni ai bisericii! Aceasta a fost umilinţă! De fapt, el se supunea unei evaluări personale riguroase a bordului de bătrâni ai bisericii. Ei l-au întrebat întrebări grele, cum ar fi credincioşia faţă de soţia lui, ce a citit, a văzut, a participat, ce a făcut cu banii săi şi cu timpul său liber. Aceasta nu a fost o linşare „fratele mare te urmăreşte”; este ceva la care acest pastor a fost voluntar. Biserica a crescut foarte repede şi profund datorită unei astfel de responsabilităţi la nivele înalte.

7 Biserica primară avea o singură biserică în fiecare oraş. De aici, instrucţiunea lui Pavel către Timotei este să numească mai mulţi bătrâni ai bisericii în fiecare biserică.

8 Faptul că fiecare biserică căreia îi scrie Petru avea mai mulţi bătrâni ai bisericii este evident din v. 2-3 – „Păstoriţi [poimavnete, poimanete – un verb la plural; astfel, „voi bătrâni ai bisericii”] turma [singular] a lui Dumnezeu care este sub paza voastră … făcându-vă pilde [plural] turmei.” Astfel, mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt legaţi de o singură turmă de fiecare dată.

9 Este foarte probabil ca doar bătrânii bisericii să fie avuţi în vedere. Motivul pentru aceasta este că, aşa cum am argumentat mai sus, bisericile tinere nu aveau diaconi dar aveau bătrâni ai bisericii. Pavel a petrecut cu Tesalonicenii doar vre-o trei săptămâni. Dar el a numit în funcţie lideri înainte de plecarea sa. Astfel, probabil el a numit doar bătrâni ai bisericii. Cel puţin, nu există nici măcar un indiciu în acest text că doar un bătrân al bisericii şi mai mulţi diaconi au fost numiţi.

10 De vreme ce datoriile liderilor sunt descrise în această manieră, este evident că mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt avuţi în vedere (de vreme ce diaconii nu erau în primul rând responsabili de a supraveghea asupra sufletelor).

11 Knight, Pastoral Epistles, (Epistolele pastorale) 177.

12 Unele confesiuni au un episcop peste mai multe biserici şi un bătrân al bisericii într-o biserică individuală. Dar Ioan este numit un bătrân, nu un episcop. Astfel, aceste confesiuni au un timp dificil de a-şi baza punctul lor de vedere pe Scriptură.

13 De fapt, mulţi văd azi trei biserici la care se adresează: 2 Ioan are una în vedere; 3 Ioan pare să aibă biserica lui Gaius şi biserica lui Diotref. În prezent sunt indecis asupra acestei probleme (adică, dacă sunt două sau trei biserici luate în vedere). Unul dintre argumentele fundamentale împotriva faptului că 2 Ioan şi 3 Ioan sunt adresate aceleiaşi biserici este că situaţiile sunt radical diferite: 2 Ioan se adresează problemei ereticilor din afara bisericii care încearcă să intre înăuntru; 3 Ioan de adresează păcatului mândriei care deja era în biserică printr-un lider ortodox. Astfel, 2 Ioan are de a face cu doctrina şi 3 Ioan este despre etică şi sfinţenie. De aici, cel puţin două biserici sunt în vizorul scrisorilor lui Ioan şi probabil trei. Este Ioan bătrânul bisericii în toate?

14 Amintiţi-vă că „bătrân al bisericii” = „episcop” şi că fiecare oraş avea o singură biserică.

http://www.voxdeibaptist.org/conducerea_bisericii_Wallace.htm

Islamizarea Europei se întămplă acum: Biserică transformată în moschee la Hamburg

O biserică din Hamburg  a fost transformată în moschee, scrie tabloidul austriac Wochenblick. Astfel, biserica Capernaum a devenit, începând de miercuri, Moscheea „Al-Nour” .
 Consacrată în 1961, Biserica a intrat în reparații în 2002. Costurile renovării s-au ridicat la de 1,5 milioane de euro, copleșind congregația evanghelică luterană și făcând ca lăcașul de cult să rămână gol  ani de zile, potrivit voiceofeurope.
Musulmanii au cumpărat biserica de la un investitor privat prin 2012 pentru suma de 1 milion de euro. Centrul islamic Al-Nour a început transformarea bisericii într-o moschee, iar deschiderea a avut loc miercuri.
Tabloidul austriac susține că această transformare nu a fost bine primită de public, tot mai mulți locuitiori din Hamburg considerând că deschiderea moscheii este un „simbol al islamizării Europei”.
Și în timp ce din ce în ce mai mulți germani sunt îngrijorați de pericolul islamizării, alții încep să se alăture partidului de dreapta Alternativa pentru Germania (AfD). AfD a devenit recent cel de-al doilea cel mai mare partid din țară și chiar primul în anumite zone ale Germaniei.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/externe/Islamizarea-Europei-se-intampla-acum-Biserica-transformata-in-moschee-la-Hamburg-152840

Ziua a 13-a: Char Dham: Badrinath – #Pray15Days

Cultură, Ghidul pentru Lumea Hindusă, Rugăciune

Sus, pe culmile munților Himalaya din cunoscutul stat indian Uttarakhand, se află faimosul Templu Badrinath. Badrinath este ultima și cea mai provocatoare destinație din cele patru locuri de pelerinaj Char Dham.

Templul Badrinath se află într-un mic sat (numit și Badrinath) pe malul râului Alaknanda, la o altitudine de peste 3.000 de metri. Ninsorile abundente și drumurile greu accesibile, fac ca acest templu stea închis timp de șase luni pe an. Templul este dedicat zeului Vishnu, iar în mijlocul templului se află o statuie a acestui zeu, din piatră neagră și înaltă de trei metri. Preotul cel mai înalt este, în mod tradițional, un brahmin din statul Kerala.

Atracția pentru acest loc este așa de mare pentru hinduși, încat sunt dispuși să se expună unor riscuri uriașe numai pentru darshan, adică pentru a vedea statuia lui Vishnu din interior. În ciuda pericolelor cauzate de ruperile de nori și de alunecările dese de teren – precum cea care a ucis mai mult de 6.000 de oameni în așa-numitul „Tsunami din Himalaya” în iunie 2013 – pelerinii continua sa vină cu miile la templu în sezonul de vară/ sezonul muson. Aproximativ un milion de pelerini vizitează Templul Badrinath anual; este un număr foarte mare, având in vedere accesul foarte dificil și amplasarea la o așa mare înălțime a templului în munții Himalaya.

Templul este unul din centrele spirituale cele mai importante din Nordul Indiei, iar vizita templului este considerată de către hinduși ca un pas important înspre moksha (mântuire). Puterile atribuite acestui templu (la fel ca și celorlalte temple Char Dham), aduc sarcini grele și legături asupra sufletelor disperate după mântuire, care caută mantuirea acolo unde nu poate fi găsită, și care se supun adesea puterilor demonice încercând să atingă divinul. Numai Isus poate oferi mântuirea, iar prin faptul că mers la cruce, nu mai este nevoie să ne aventurăm într-o încercare omenească de a fi reuniți cu Creatorul nostru și eliberați de păcat.

Ne rugăm:

  • Pentru acei un milion de hinduși care merg în pelerinaj la Badrinath în fiecare an între lunile mai și octombrie.
  • Ca creștinii să fie plini de îndrăzneală și să le spună despre Isus pelerinilor care călătoresc înspre Badrinath. (Efeseni 6:19)
  • Ca Dumnezeu să șteargă orice urmă de orbire spirituală care nu-i lasă pe atât de mulți să vadă Evanghelia așa cum este ea, ca singura șansă de salvare din păcat și din moarte. (2 Corinteni 4:4)

Descarcă AICI întregul ghid de rugăciune pentru lumea hindusă 2019!

https://www.stiricrestine.ro/2019/11/01/ziua-a-13-a-char-dham-badrinath-pray15days/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+StiriCrestine+%28STIRI+CRESTINE%29

„Relațiile de Familie” – tema weekendului special cu pastorul Christian Bărbosu în Austria

Locuiești în Austria, în zona Linz-Amstetten? Atunci îți recomandăm să nu îți faci planuri pentru weekend-ul 2-3 noiembrie!

 

Te invităm la Biserica Emanuel Amstetten, sâmbătă, 2 noiembrie de la ora 18:00, pentru o întâlnire specială, dedicată relațiilor de familie. Iar duminică, 3 noiembrie de la ora 10:00, vino să te închini și să asculți Cuvântul Lui Dumnezeu predicat de pastorul Cristian Barbosu.

De la ora 17:00, pastorul Cristian Barbosu va predica la Biserica Baptistă din Krems! Pentru mai multe întrebări și detalii, urmăriți pagina oficială Vertical Europe Church!

 

 

https://www.stiricrestine.ro/2019/11/01/relatiile-de-familie-tema-weekendului-special-cu-pastorul-christian-barbosu-in-austria/?

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

%d blogeri au apreciat: