Închide

​Pentru românii din Irlanda – VIDEO, FOTO Povestea milioanelor de oameni care au părăsit ”insula de smarald” – Foamete, disperare și drumul însângerat către vremuri mai bune – Arheologie – HotNews.ro — B a r z i l a i – e n – D a n

Irlanda este un loc cu totul special fiindcă populația insulei era la 1850 mult mai numeroasă decât în prezent, în timp ce în mai toate țările lumii populația s-a dublat sau – hotnews, stiri, articole, revista presei, politica, economie, sport Source: ​VIDEO, FOTO Povestea milioanelor de oameni care au părăsit ”insula de smarald” – Foamete, […] […]

„Educaţia fără religie va produce doar diavoli inteligenţi“ | Cătălin Sturza | adevarul.ro — B a r z i l a i – e n – D a n

„Educaţia fără religie va produce doar diavoli inteligenţi“, a spus cândva Ducele de Wellington (cel care l-a învins pe Napoleon la Waterloo). Source: „Educaţia fără religie va produce doar diavoli inteligenţi“ | Cătălin Sturza | adevarul.ro via „Educaţia fără religie va produce doar diavoli inteligenţi“ | Cătălin Sturza | adevarul.ro — B a r z i […]

Personajul aproape necunoscut din istoria creștinismului global

Cine a fondat creștinismul? Întrebarea este banală, iar răspunsul, pe măsură. Iisus, în primul rând, și apoi apostolii Pavel și Petru au avut un rol incontestabil în dezvoltarea noii religii. Însă, conform unul jurnalist britanic, răspunsul este incomplet. Lipsește un personaj al cărui nume este mult prea puțin cunoscut și care a avut un rol fundamental în transformarea creștinismului în religie globală. „Nu a fost un fondator al creștinismului. Dar a fost cu siguranță una dintre figurile lui cele mai importante”, susține jurnalistul.

Era 27 februarie a anului 380. Un moment considerat istoric pentru creștinism. După îndelungi perioade de persecuție, creștinismul a devenit pe deplin victorios asupra păgânismului. Acest fapt i se datorează în întregime unui împărat al cărui nume este prea puțin cunoscut publicului larg. Nu este vorba despre Constantin cel Mare, ci de Flavius Teodosiu. A fost una dintre figurile cele mai importante ale creștinismului, chiar dacă nu a făcut parte dintre fondatorii acestuia, iar hotărârea de a se implica în viața creștinismului a fost, probabil, una dintre cele zece decizii care au modelat cel mai mult lumea postromană. Aceasta este opinia susținută de către jurnalistul și istoricul Dominic Selwood, într-un articol pentru The Telegraph.

Teodosiu I, mai mult decât un împărat

Cunoscut și cu numele de Teodosiu cel Mare, a fost ultimul împărat care a domnit peste ambele părți ale Imperiului Roman, atât cel din Vest, cât și cel din Est. Ceea ce l-a impus în conștiința publică au fost nu atât de mult realizările sale de ordin politic, cât implicările sale religioase. Victoria creștinismului din data de 27 februarie a fost rezultatul unui edict (Edictul de la Tesalonic), în urma căruia creștinismul a devenit religie de stat. „Toate popoarele trebuie să se ralieze credinței transmise romanilor de apostolul Petru…”, suna una dintre formulările unei decizii ce părea a avea potențial pozitiv.

A sprijinit astfel, în mod hotărât ortodoxismul niceean, religia de stat obligatorie pentru toți supușii imperiului, îndepărtându-se de arianism. Cât de benefică a fost decizia împăratului? Este o întrebare legitimă la care Biserica Ortodoxă s-a grăbit să răspundă afirmativ, declarându-l pe împărat sfânt (17 ianuarie).

Efectele dezastruoase ale unui creștinism în mariaj cu statul

Istoricul Jean Comby (profesor la Facultatea de Teologie din Lyon, Franța) constată în cartea Să citim istoria bisericii că prin decizia lui Teodosiu „puterea statului, odinioară în slujba păgânismului, slujește acum creștinismul. Dar funcționează aceleași structuri mentale. Doar religia se schimbase.” Practic, se conturează imaginea unui creștinism preocupat mai mult de adevărul teologic și nu de ființa umană. Interesat de dogmă și nu de iubire. Și atunci, ce a mai rămas din spiritul creștin, în condițiile în care comportamentul a rămas la fel de violent și de intolerant precum al păgânilor în secolele anterioare?

Răspunsul îl putem ghici din evoluția evenimentelor. Atâta vreme cât mai bine de jumătate dintre locuitorii statului roman erau păgâni, la sfârşitul secolului al IV-lea, un împărat creştin nu îşi permitea să declanşeze un război civil. Nu însă și Teodosiu I. El a fost aproape să facă acest lucru în anul 390, când, din rațiuni politice și religioase, a ordonat pedepsirea locuitorilor din Tesalonic (chiar orașul în care formulase edictul). Unul dintre istoricii perioadei apreciază că numărul celor ucişi atunci a fost de circa 7.000 de persoane. Drept pedeapsă, episcopul Ambrozie din Mediolanum, l-a mustrat public pe Teodosiu, refuzând să îl primească la slujba Liturghiei timp de opt luni. Printr-o singură decizie, creștinismul devenise unica religie recunoscută în statul roman. Dincolo de anumite aspecte care pot fi explicate prin spiritul preponderent violent al epocii, ce s-a mai păstrat din esența creștinismului?

Creștinism biruitor — cu moartea pe viață călcând

Agresiunea creștinilor va atinge forme de manifestare imposibil de imaginat în primul secol. Din religie persecutată se transformă într-o religie persecutoare. Alianța cu statul funcționa perfect. Poate că unul dintre cele mai cunoscute cazuri de violență având ca autori grupuri creștine este cel efectuat împotriva Hypatiei din Alexandria, considerată întâia mare matematiciană a lumii antice. Soarta Hypatiei ilustrează foarte bine intoleranța creștinilor față de tot ceea ce însemna cultură și gândire neconforme cu ceea ce presupunea a fi atunci ortodoxia creștină. După modelul lui Teodosiu, patriarhul Chiril al Alexandriei i-a incitat pe creștini să distrugă tot ce amintea de trecutul istoric păgân: temple, biblioteci, statui. Dogma creștină a câștigat mizând pe forța pumnului, inaugurând era unei dictaturi creștine.

Chiril nu s-a oprit însă la aceste gesturi. Creștinismul de stat trebuia să își impună supremația total. Astfel, la ordinul lui Chiril, o gloată de fanatici creştini a atacat-o în plină stradă pe Hypatia, care își făcuse un nume din respingerea misticismului prin folosirea logicii și a matematicii. Fanaticii au măcelărit-o chiar într-o biserică, purtând apoi rămășițele pe străzile din preajmă, înainte de a le arde. Criminalii nu au fost niciodată pedepsiţi. După moartea ei, matematica, astronomia şi fizica au intrat pentru cel puțin un mileniu într-un con de umbră. Erau primele rezultate ale unei dogme creștine care deviase de la traseul ei inițial. „Rezervă-ţi dreptul de a gândi, căci chiar şi a gândi greşit e mai bine decât a nu gândi deloc”, i-ar fi spus tatăl Hypatiei, în copilăria sa. Consecventă sfatului părintesc, comisese sacrilegiul de a gândi în contrast cu ortodoxia fundamentalistă religioasă. Pentru aceasta a fost sancționată cu moartea. În schimb, Chiril rămâne considerat un sfânt atât de Biserica Catolică, cât şi în Biserica Ortodoxă, el fiind sărbătorit pe 18 ianuarie.

Prețul unei victorii amare

Este incontestabil faptul că prin intervenția împăratului Teodosiu se creează premisele unei transformări a creștinismului într-o religie globală. Însă cu ce preț? Un preț pe care unii se grăbesc să îl ceară și astăzi. Cum altfel am putea interpreta insistențele relativ recente ca o confesiune religioasă, indiferent de numele si proporția ei, să fie declarată ca biserică națională? După aproape două mii de ani de creștinism, apare inevitabil întrebarea: Ce s-a învățat din consecințele favorizării unei dogme de către stat? Constantin cel Mare și Teodosiu au fost declarați sfinți pentru rolul jucat în imprimarea creștinismului, facilitându-i globalizarea. Însă, în umbra ascendenței creștine, cât s-a mai păstrat din valorile propovăduite cândva de Iisus Christos? Victoria creștinismului prin susținerea statului lasă în urmă un gust amar, pe care unii, din nefericire, nu îl sesizează nici astăzi.

Sursa foto: Wikimedia

Taguri:   crestinism,

Recomandăm:

http://www.semneletimpului.ro/stiri/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/personaj-aproape-necunoscut-din-istoria-crestinismului-global/

PAULICIENII

BISERICA SAU ADUNAREA

PARTEA A TREIA

MARTORII ADEVĂRULUI ÎN EVUL MEDIU

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Am vorbit foarte puţin despre cealaltă parte a creştinătăţii care este numită biserica greco-ortodoxă. Patriarhii (adică cele mai însemnate feţe bisericeşti) ale bisericii de Răsărit, şi mai ales cele de la Constantinopol, n-au vrut niciodată să recunoască întâietatea papei de la Roma. De aici s-a făcut o despărţire care se numeşte „schisma răsăriteană” şi care s-a încheiat în 1043. În secolul al 19-lea, cea mai numeroasă parte a bisericii greceşti era în Rusia, supusă ţarului care o guverna printr-un sinod pe ai cărui membri el îi numea. Dar biserica greacă este tot aşa de idolatră ca şi cea romană. Dacă înlătură chipurile sculptate, ea îşi are chipurile zugrăvite, ale sfinţilor, ale Fecioarei, ale Domnului şi chiar ale lui Dumnezeu Tatăl! Ele sunt răspândite de la coliba cea mai de jos până la palatele celor mari, şi vai de cei ce nu le cinstesc! Mincinoasele învăţături ale transubstanţierii, de asemenea rugăciunile pentru morţi sunt şi acolo ca şi în biserica romană şi acolo tot clerul stăpâneşte conştiinţa oamenilor.

Atât una cât şi cealaltă din aceste două biserici rivale au trimis misionari în ţinuturile încă păgâne ale Europei de mijloc şi de nord; se trimiteau călugări, oameni evlavioşi al căror curaj şi supunere nu le putem nesocoti şi dintre care mulţi iubeau cu adevărat pe Domnul. Am amintit de câţiva dintre ei. Numele Domnului Isus a fost dus astfel treptat la toate popoarele Europei care nu-L cunoşteau încă. Dar Roma impunea popoarelor evanghelizate autoritatea şi ierarhia ei, formele religioase şi superstiţiile ei, iar biserica greacă făcea la fel. Mai mult: nu se căuta schimbarea inimii a celor ce se evanghelizau. Cei care voiau erau botezaţi şi se făceau creştini; adesea popoarele erau silite cu armele să se facă creştini, prin botez. Alteori regele unei ţări, prin politică, părăsea păgânismul şi îndemna sau silea şi pe popor să-l urmeze. Păgânii lăsau idolii şi cultul lor, pentru a primi alţi idoli şi alte ceremonii. Aşa a fost creştinată Europa, adică aşa s-a făcut creştină cu numele. Biserica ajunsese acel copac mare despre care Domnul vorbeşte în Matei 13, cu înfăţişarea falnică, dar adăpostind în frunzişu-i stufos tot felul de lucruri rele. În lumea aceasta, astfel creştinată, dacă cineva vrea să fie mântuit, trebuie să se întoarcă într-adevăr la Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost păgân, să părăsească calea largă a creştinătăţii de nume şi să intre prin uşa strâmtă a mântuirii, a credinţei în Domnul Isus Cristos.

Trebuie să mai spunem că afară de aceşti misionari despre care am amintit, au fost în biserica romană, în aceste secole de întuneric numit Evul Mediu, oameni cu adevărat evlavioşi. Vom aminti pe doi dintre cei mai însemanţi. Unul dintre ei era Anselm, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XI-lea şi a fost arhiepiscop de Canterbury în Anglia. El a scris între altele un tratat despre răscumpărarea sufletului cu titlul: „De ce S-a făcut Dumnezeu om?” Aici, autorul arată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca să sufere în locul păcătosului, pentru a împlini dreptatea lui Dumnezeu. „Prin moartea Lui,” spune el, „Fiul lui Dumnezeu a oferit o satisfacţie de un preţ nespus şi deci îndestulătoare ca să acopere păcatele întregii omeniri”. Şi îndeamnă pe muritori să privească numai la meritele Domnului Isus Cristos.

Al doilea este Bernard de Clairvaux, numit aşa fiindcă a fost stareţul mănăstirii cu acest nume. A trăit în prima jumătate a secolului al XII-lea şi fusese crescut de către o mamă evlavioasă, ale cărei învăţături l-au păzit de plăcerile lumii. La vârsta de 12 ani a intrat în călugărie şi în curând a ajuns vestit prin darul puternic al vorbirii sale şi prin lucrarea-i neobosită: a căpătat astfel o mare influenţă în biserică, vorbind cu îndrăzneală atât celor mari cât şi celor mici de pe pământ. Era de altfel de o bunătate nesfârşită faţă de cei săraci. Iubea Biblia, care îi era lectura aleasă, iar pentru sine, nici posturile, nici faptele de pocăinţă nu mântuiau pe păcătos, ci numai Cristos. Era şi preot şi a alcătuit mai multe cântări (imnuri) de laudă, latine. Una dintre ele ne arată dragostea lui pentru Isus. Iată două strofe dine ea:

Cu trup învineţit, însângerat,

Tu, Domn, cu răni acoperit,

Eşti de batjocuri copleşit,

De insulte, dureri împovărat!

Cu străluciri dumnezeieşti

Ai fost odată-ncoronat!

Şi-acuma, iată, cum cu spini

Regescul cap Ţi-e-ncununat!

Dar pentru amara-Ţi agonie

Şi pentru adânca-Ţi suferinţă,

A mea viaţă ţi-o dau Ţie,

Să-Ţi fie o laudă-n credinţă,

Căci harul Tău e nesfârşit.

Şi nimeni până la sfârşit

Să-mi smulgă, Doamne, n-ar putea,

Din mâna Ta, inima mea.

Dar cu toată evlavia lor, cu toată iubirea şi supunerea lor, aceştia şi alţii ca ei, încă sprijineau biserica romană cu abaterile şi superstiţiile ei. Să ne amintim ce spun despre Fecioară: „Dacă eşti îngrozit de măreţia lui Isus, aleargă la Maria”. Şi ei condamnau cu asprime pe aşa-zişii eretici, pentru că aşa numeau şi ei pe aceia care, sprijinindu-se pe Cuvântul lui Dumnezeu, se despărţeau de Roma.

Este drept că mulţi oameni evlavioşi ai bisericii romane deplângeau şi condamnau pe faţă păcatele clerului, călugărilor şi papilor şi căutau să le îndrepte. Ei se străduiau să îndrepte obiceiurile stricate de călugări, introducând în mănăstiri rânduieli aspre şi stabilind noi ordine. Dar aceasta nu însemna a tăia răul din rădăcină. Noile ordine monahale, ca al franciscanilor şi dominicanilor, nu făceau altceva decât întăreau şi mai mult, prin sprijinul ce-l dădeau, puterea bisericii romane şi, sub felurite nume, diferitele congregaţii au stăpânit şi stăpânesc încă, într-o anumită măsură, chiar pe şeful bisericii, pe papa.

În aceste timpuri de rătăcire şi superstiţie şi sub această stăpânire a clerului, ce se făcea cu adevărul lui Dumnezeu pe care El îl dăduse oamenilor? Adevărul nu putea pieri niciodară şi Dumnezeu a avut totdeauna martori ca să-L apere. Dar aceasta, în mijlocul şi cu preţul multor suferinţe, pentru că biserica romană îi urmărea pretutindeni, neputând suferi să se desprindă de sub autoritatea ei; în starea de lucruri înfăţişată prin adunarea Tiatirei, ei erau aceia ale căror fapte, credinţă, dragoste, slujire şi răbdare erau cunoscute de Domnul; erau rămăşiţa care nu urma învăţătura Izabelei şi nu cunoştea adâncimile Satanei (Apocalipsa 2:19-24).

Se afla, desigur, în vreo celulă din vreo mănăstire, câte un călugăr sau călugăriţă care deplângea stricăciunea bisericii şi alerga după mângâiere la Domnul, pe care îl iubea. Aşa este de exemplu cu acel sărman călugăr Martin, care şi-a lăsat scrisă mărturisirea în aceste cuvinte: „O, Dumnezeule preamilos! Ştiu că nu pot să fiu mântuit şi să împlinesc dreptatea într-alt fel, decât prin vrednicia, patima preanevinovată şi moartea Fiului Tău preaiubit! Cucernicule Isus: toată mântuirea mea este în mâinile Tale. Tu nu poţi să retragi de la mine mâinile iubirii Tale, pentru că ele m-au creat, întocmit şi răscumpărat. Tu ai scris numele meu cu cuie de fier, cu mare milă şi într-un chip neşters pe coasta Ta, pe mâinile şi picioarele Tale etc.” Şi adaugă: „Dacă nu pot mărturisi acestea cu limba, le mărturisesc cel puţin cu pana şi cu inima.” Apoi îşi puse mărturisirea într-o cutie de lemn, pe care o închise într-o firidă făcută în zidul celulei sale. Câteva secole după aceea, în 1776, s-a dărâmat o parte din mănăstire şi s-a găsit mărturisirea fratelui Martin. Un altul spunea Domnului în fiecare zi în rugăciune: „O, Domnul meu Isus Cristos! Eu cred că Tu singur eşti răscumpărarea şi dreptatea mea.” Cât de plăcut este gândul acesta, că Domnul în aceste timpuri întunecoase avea ascunse suflete a căror comoară era El!

Dar ele locuiau în umbră, supuse Romei şi păstrau pentru ele lumina lăuntrică pe care o aveau şi care înveselea inimile lor. Însă au fost alţi credincioşi care nu s-au temut să mărturisească sus şi tare credinţa lor şi s-o rupă cu Roma. Sprijinidu-se numai pe Cuvântul lui Dumnezeu, ei alcătuiesc şirul neîntrerupt al martorilor până la Reformă. De ei ne vom ocupa acum.

 PAULICIENII

Iată obârşia „sectei” căreia i s-a dat numele acesta. Către anul 660, trăia în apropiere de Samosate, oraş pe Eufrat, în Armenia, în târgul numit Mananalis, un om vrednic de cinste cu numele Constantin. Scriitorii romano-catolici spun că ar fi primit anumite învăţături manicheene, însă alţii zic că ar fi ţinut de biserica greacă. Era pe timpul când ucenicii lui Mahomed năpădeau în Siria. Într-o zi a venit la Constantin un diacon din biserica armeană, care fusese prizonier la sarazini [Notă] dar reuşise să-şi recapete libertatea. Constantin l-a primit, l-a păzit câteva zile la sine, iar diaconul, plecând, i-a dăruit în schimbul ospitalităţii sale, două cărţi scrise de mână, una cu cele patru evanghelii, iar cealaltă cu cele 14 epistole ale lui Pavel. Pentru timpul acela, când manuscrisele Scripturii erau rare şi scumpe, acesta era un dar bogat şi preţios. Prin acest dar ne putem da seama de felul convorbirilor pe care le avusese Constantin cu oaspetele său. Constantin a citit şi a cercetat cărţile sfinte şi lumina adevărului a pătruns în sufletul său. Şi-a ars cărţile proaste şi nu mai voia să cerceteze altele decât numai evangheliile şi epistolele. Vederile lui religioase şi întreaga viaţă s-au schimbat. „Din plinătatea inimii vorbeşte gura”: Constantin a început să împărtăşească şi altora ceea ce îl învăţase Dumnezeu prin Cuvântul Său şi împrejurul lui s-au strâns mai mulţi ucenici. Văzuse în Faptele Apostolilor ce erau bisericile la început şi dorea să se întoarcă la aceeaşi stare. Prin asta înlătura ierarhia ce era în biserica greacă, ca şi în cea romană, cât şi abaterile acestor două biserici, mai ales adorarea sfinţilor şi a Fecioarei.

Constantin s-a dus să se stabilească la Cibossa, oraş din Armenia, şi acolo a lucrat împreună cu ucenicii săi să răspândească adevărul pe care Dumnezeu li-l arătase. Vrăjmaşii săi l-au învinuit că leapădă Vechiul Testament şi anumite părţi din Noul Testament. Poate că din cauza aceasta şi a faptului că nu avea decât o parte a Scripturii, s-au strecurat şi câteva greşeli în învăţătura sa.

Constantin şi-a luat numele de Silvan, tovarăşul lui Pavel (1 Tesaloniceni 1:1); iar ucenicii săi, uniţi în aceeaşi lucrare, au luat la rândul lor alte nume noi, de la ceilalţi tovarăşi de lucru ai apostolului Pavel, ca Timotei, Tit şi Tihic. Îşi luau aceste nume, pentru că se străduiau să răspândească învăţătura cuprinsă în scrierile lui Pavel, şi poate că de la el şi-au primit numele de paulicieni.

Silvan, cum am spus, s-a stabilit la Cibossa. Sosind aici, el spunea locuitorilor: „Eu sunt Silvan, iar voi sunteţi macedoneni”, gândindu-se la lucrările lui Silvan (Sila) în Macedonia, la Filipi şi la Tesalonic (Faptele Apostolilor 15:40; 16:19; 25:17). Timp de 27 de ani, Silvan a lucrat cu o neobosită râvnă în a vesti ceea ce învăţase din Scripturi. Un mare număr de oameni, fie din biserica greacă, fie dintre ucenicii lui Zoroastru [Notă] s-au întors la Dumnezeu prin el şi în diferite locuri s-au format adunări, atât prin el cât şi prin ucenicii lui.

Progresul sectei celei noi a fost atât de mare, încât a atras atenţia autorităţilor bisericeşti şi, fără îndoială, clerul a adus lucrul acesta la cunoştinţa împăratului. Acesta a dat în anul 669 un edict împotriva lui Constantin şi a adunărilor pauliciene. Îndeplinirea lui a fost dată unui ofiţer al curţii, numit Simion, care a primit în acelaşi timp ordinul de a da la moarte pe capul sectei şi de a duce pe ucenici prin mănăstiri, sub supravegherea clerului, pentru a îndrepta pe ucenici pe calea cea bună. Sosind la Cibossa, Simion chemă pe Constantin şi un mare număr dintre ucenicii săi. Apoi porunci acestora sub pedeapsa cu moartea să omoare pe învăţătorul lor cu pietre. Dar toţi, afară de unul singur, numit Iust, n-au vrut să se supună acestui ordin crud şi au dat drumul jos pietrelor cu care au fost înarmaţi. Acest Iust fusese înfiat şi crescut de Constantin; şi nerecunoscătorul, cu o lovitură de piatră îşi omorî binefăcătorul. Ceilalţi au fost daţi la moarte, iar Iust a fost lăudat de vrăjmaşii paulicienilor, ca un al doilea David, pentru că printr-o singură lovitură de piatră a doborât pe noul Goliat, uriaşul eretic.

Însă Domnul este mai presus de toţi. „El poate întoarce mânia omului spre lauda Sa” (Psalmul 76:18). Odinioară, după ce Ştefan fusese omorât cu pietre, Domnul a ridicat pe Pavel, care fusese împotriva lui; tot aşa moartea lui Constantin şi a prietenilor săi a făcut să se nască chiar în Simion, un urmaş al lui Constantin Silvan în lucrarea Domnului. Vederea harului dumnezeiesc care sprijinise pe martiri a izbit pe Simion. A stat de vorbă cu câţiva paulicieni şi urmarea pentru el a fost convingerea că aceştia se găseau pe adevărata cale. Totuşi s-a întors la Constantinopol, unde a rămas trei ani, gândindu-se serios la ceea ce văzuse şi auzise şi bănuim că cerea lui Dumnezeu să-l lumineze şi să-l îndrumeze. În sfârşit, părăsind curtea şi situaţia, cât şi toate bunurile sale, s-a întors în Armenia. Aici a ajuns, sub numele de Tit, un harnic urmaş al lui Constantin Silvan; nu sunt minunate căile lui Dumnezeu?

Cinci ani după moartea lui Constantin, Iust, ucigaşul binefăcătorului său, în ura lui împotriva lor, s-a făcut denunţătorul paulicienilor. Ducându-se la episcopul din Colonia, i-a spus că erezia paulicienilor se renăştea şi se întindea din ce în ce mai mult. Episcopul a trimis împăratului Iustinian un raport cu privire la ceea ce îi spusese Iust. Simion, din porunca crudului împărat, a fost luat împreună cu un mare număr de paulicieni. S-a ridicat un rug uriaş şi au pierit cu toţii în flăcări. Vedem dintr-asta că biserica greacă nu se arăta mai miloasă decât biserica romană faţă de cei care le condamnau abaterile şi se despărţeau de ele.

Dar sângele martirilor mărea şi mai mult numărul şi puterea paulicienilor. Alţi lucrători şi alte adunări noi răsăreau, ca să zicem aşa, din cenuşa rugului în care au pierit Simion şi tovarăşii săi. Mişcarea s-a întins în toată Asia Mică, în Pont şi într-o parte din Armenia şi în ţinuturile de la apus de Eufrat. Mai mulţi ani paulicienii au suferit cu răbdare persecuţiile din partea autorităţilor civile, instigate de cler.

Trei dintre cei care au fost luaţi împreună cu Simion au fost cruţaţi şi trimişi la Constantinopol spre a fi cercetaţi. Ei au reuşit să fugă şi s-au întors la Mananalis, unde timp de 30 de ani au trăit, împreună cu alţi paulicieni, sub ocrotirea sarazinilor.

Către anul 777 Dumnezeu a ridicat un mare sprijin paulicienilor în persoana lui Sergius. Înainte de a vorbi despre acest slujitor al lui Dumnezeu, atrag luarea aminte asupra faptului că paulicienii se întemeiau foarte mult pe Scripturi. Vrăjmaşii lor îi învinuiau de multe greşeli de condamnat, pe care, mulţi dintre ei, mai ales dintre învăţătorii lor, este imposibil să le fi făptuit. Însă ei iubeau Cuvântul lui Dumnezeu şi aceasta îi sprijinea şi prin el se întorceau şi alţii la Dumnezeu. Aceasta o arată istoria vieţii lui Sergius. Pe când el era încă tânăr, o bătrână dintre paulicieni i-a dăruit o Biblie. El a citit-o şi a cercetat-o amănunţit, s-a întors la Dumnezeu şi şi-a luat numele de Tihic şi a început să predice. Vedem că, întocmai cum a fost cu Constantin, el a fost adus la credinţă numai prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Tot aşa se întâmplă şi azi.

Treizeci şi patru de ani, Sergius s-a îndeletnicit cu vestirea adevărurilor pe care le aflase, în toate oraşele şi provinciile prin care trecea, slujindu-se în acelaşi timp de meseria lui de dulgher pentru a trăi. Tot aşa şi pe Pavel îl vedem la meseria lui de lucrător de corturi (Faptele Apostolilor 18:3) şi de aceea putea să spună: „Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor ce erau cu mine” (Faptele Apostolilor 20:34). Sergius nu se mulţumea numai să predice. El spunea: „De la răsărit până la apus, de la miazănoapte până la miazăzi, am vestit Evanghelia, lucrând în genunchi.” Voia să spună, cu multă rugăciune. Aşa fac adevăraţii slujitori ai Domnului (Efeseni 1:16; Filipeni 1:4; Coloseni 1:9; 4:12). Sergiu era un om blând, de o evlavie adevărată şi adâncă. Predica lui practică şi viaţa-i curată au fost mijloace în mâna lui Dumnezeu pentru a câştiga multe suflete. Dar noi prigoniri s-au dezlănţuit. Mulţi paulicieni au fugit odată cu Sergius. Au aflat adăpost la sarazini, unde Sergius a murit în anul 811.

Urâţi de biserica greacă, fiindcă – spuneau vrăjmaşii lor – ei se lepădaseră de biserica ortodoxă, nu se închinau Maicii Domnului, nu credeau că pâinea de la cină se schimbă în trupul Domnului Cristos şi au părăsit biserica de Răsărit, paulicienii erau tot atât de urâţi şi de biserica romană. Succesul pe care îl obţinuse Sergius în lucrarea sa a făcut ca biserica romană să-l numească Anticristul cel prevestit, capul marii lepădări de credinţă.

Prigoana împotriva paulicienilor şi-a atins cea mai mare înverşunare sub regenţa crudei Teodora, mama împăratului Mihail al III-lea (842-857). Ea era fanatica apărătoare a cultului icoanelor şi a hotărât să prigonească, să nimicescă pe paulicieni din rădăcină până la ramuri, „dacă nu se întorc la adevărata credinţă, cea a bisericii greceşti.” Scriitorii, atât cei bisericeşti cât şi cei lumeşti, istorisesc că au ucis dintre ei cel puţin 100.000, cărora li s-a tăiat capul sau au fost răstigniţi, spânzuraţi, arşi sau înecaţi, iar averile lor au fost confiscate. Când se pun aceste omoruri sângeroase alături de cele arătate ale Inchiziţiei, vedem că biserica Răsăritului n-are de ce să invidieze pe cea a Apusului. Prigonirile, de altfel, au căpătat încuviinţarea papei Nicolae I, care a scris Teodorei spre a o felicita pentru râvna ei în a nimici erezia.

Dar, trist de spus, o parte din paulicieni, în loc să îndure cu răbdare persecuţia, s-au răsculat împotriva împărăţiei. Un ofiţer superior împărătesc, numit Karbeas, aflând că din ordinul Teodorei, tatăl său fusese ucis de mâna călăului, a ieşit în fruntea a cinci mii de paulicieni şi s-au dus la sarazini, unde se aflau un mare număr din fraţii lor. Sarazinii, mereu în război cu împărăţia grecească, i-au primit bucuroşi şi le-au dat oraşul Tefris, unde şi-au zidit o cetate şi acolo au dat multe lupte cu armatele împăratului. Războiul acesta a ţinut 30 de ani, cu reuşită când de o parte când de alta.

Nu mai urmărim istoria acestor paulicieni. Ne vom ocupa de alţii, care în felurite locuri şi-au adus lumina ce o primiseră. Au fost unii dintre ei care s-au răspândit prin Arabia, unde au continuat să facă ucenici.

Dar ceea ce este vrednic de ştiut şi mai însemnat pentru urmărirea subiectului nostru este de a cunoaşte influenţa pe care au avut-o paulicienii în Apus. Şi mai înainte de Teodora fuseseră, după cum am văzut, persecuţii împotriva lor. Împăratul Constantin Copronimul, către jumătatea secolului al VIII-lea, dusese un mare număr dintre ei în Tracia, şi le dăduse ca reşedinţă oraşul Filipopolis, unul dintre porturile înaintate ale împărăţiei. De acolo învăţăturile lor au pătruns şi s-au răspândit în Europa. Se pare că au lucrat cu succes, mai ales printre bulgari, popor barbar venit de pe malurile Volgăi şi care s-au aşezat pe ţărmurile Dunării. Bulgarii au fost atraşi în parte la creştinism, în veacul al IX-lea; alţii se făcuseră mahomedani. Paulicienii şi-au dus învăţătura printre cei dintâi [Notă]. Astfel, un sciitor roman, Petru de Sicilia, a scris arhiepiscopului Bulgariei pentru a-l feri de molipsirea paulicienilor. Erau, deci, pretutindeni un popor dispreţuit şi urmărit; dar Dumnezeu îi păzea. În secolul al X-lea, un alt împărat grec a trimis din nou un mare număr de paulicieni, colonişti în văile munţilor Hemus (azi munţii Balcani). De aici s-au răspândit încetul cu încetul în Europa Apuseană, unde adunările lor cunoscute sub mai multe nume au fost urâte şi prigonite de biserica romană.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/paulicienii/

PAPALITATEA

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Biserica romană spune că ea este singura şi adevărata biserică, şi învăţătorii ei pretind că în afară de ea nu este mântuire; şi astfel, de frica pieirii, ţin încătuşate în sânul ei o mulţime de suflete neştiutoare. Este adevărată oare pretenţia aceasta? Cei care nu au Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, pot să creadă luându-se după preoţii ei şi după catehismele care-i învaţă; dar ce spune Sfânta Scriptură? Că adevărata Biserică, Biserica lui Dumnezeu, este alcătuită din toţi adevăraţii credincioşi în Domnul Isus, care şi-au spălat păcatele în sângele Mielului şi au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, fie că fac parte sau nu din Biserica romană. Ei nu sunt mântuiţi pentru că fac parte dintr-o biserică sau dintr-o formă religioasă oarecare, ci sunt mântuiţi pentru că cred în Domnul Isus; pentru acest fapt, fac parte din Biserica sau Adunarea lui Dumnezeu. Scriptura spune: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta” (Faptele Apostolilor 16:31) şi încă: „În nimeni altul nu este mântuire (decât în Domnul Isus), căci nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fie mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12) şi nu spune că în afară de biserica romană sau alta, nu este mântuire.

Biserica romană, ca şi cea a Răsăritului şi alte sisteme religioase din creştinătate, este alcătuită din două categorii de oameni: clerul şi poporul sau laicii, deosebire pe care n-o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul spune ucenicilor Săi: Voi toţi sunteţi fraţi (Matei 23:8). Este adevărat că potrivit harului Său, El a dat apostoli şi profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, spre zidirea şi creşterea Bisericii (Efeseni 4:11), dar aceştia nu formează o castă aparte; ei sunt slujitori ai lui Cristos şi ai Bisericii (Coloseni 1:23-25) şi mădulare ale trupului lui Cristos, fără ca să aibă mai multe foloase sau mai multă autoritate decât cel mai slab credincios (1 Corinteni 12:13-18; 23-28).

Clerul în biserica romană cuprinde pe toţi preoţii, episcopii, arhiepiscopii, credincioşii şi în sfârşit în fruntea tuturor, papa, care îşi dă numele de capul bisericii şi vicarul Domnului Cristos, adică reprezentantul sau locţiitorul Său pe pământ. Se vede bine cât de abătută de la Cuvântul lui Dumnezeu este această pretenţie. Acesta spune că Cristos, în cer, este Capul Bisericii sau Adunării, care este trupul Său (Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18) şi nicăieri nu ne vorbeşte de vreo căpetenie pe pământ. Pe ce se sprijină papa de la Roma ca să-şi însuşească un asemenea rang? Papii spun că sunt urmaşi ai apostolului Petru, care, după ei, era căpetenia apostolilor, şi care a fost cel dintâi episcop sau papă al Romei, după spusele lor. Ei iau ca dovadă locurile unde este scris: „Tu eşti Petru [Notă] şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor (Hadesul) [Notă] nu o vor birui.” Şi încă: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” Dar nici locurile acestea şi nici un altul din Scriptură nu spun că Petru ar fi avut vreo autoritate oarecare asupra celorlalţi apostoli. Mai întâi, stânca pe care este zidită Biserica, nu este Petru, ci adevărul cuprins în mărturia pe care o dăduse Petru, spunând că Isus era „Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (versetul 16). Petru nu era decât o piatră din clădirea Bisericii, care trebuia zidită după moartea, învierea şi înălţarea Domnului. Este adevărat că apostolii şi profeţii sunt temelia Bisericii (care trebuia zidită), dar nu că Petru este mai ceva decât ceilalţi (Efeseni 2:20; Apocalipsa 21:14). Piatra din capul unghiului nu este Petru, ci Isus Cristos, aşa cum însuşi Petru o spune (1 Petru 2:4-6). Deci pretenţiile papilor n-au nici un temei de adevăr şi răpesc Domnului Cristos gloria Sa.

Învăţătorii bisericii romane mai pretind că aceste cuvinte ale Domnului către Petru: „Paşte oile Mele” şi „Paşte mieluşeii Mei” (Ioan 21:15-17) sunt o dovadă că Petru şi urmaşii săi au fost puşi peste preoţii arătaţi în general, prin oi, şi peste laici, înfăţişaţi ca mieluşei. Dar întreitul îndemn al Domnului ţintea să ridice pe Petru după cădere şi să-i încredinţeze mieluşeii şi oile tăierii împrejur, adică pe iudeii care s-ar întoarce la Dumnezeu. Petru era îndeosebi apostolul tăierii împrejur, adică trimisul Domnului la evrei, după cum Pavel era apostolul netăierii împrejur, adică trimisul Domnului la neamuri, la păgâni (Galateni 2:7-10), cu toate că în unele împrejurări Petru avea să predice Evanghelia neamurilor, iar Pavel iudeilor. Cui se adresează cea dintâi epistolă a lui Petru? Evreilor credincioşi risipiţi printre neamuri. Şi de unde scria? Din Babilon, departe de Roma, din mijlocul numeroşilor iudei care se aflau acolo (1 Petru 1:1-5, 13). Că ar fi fost vreodată la Roma, este lucru îndoielnic; că ar fi fost cel dintâi papă, nu este nici o dovadă temeinică.

În sfârşit, în ce priveşte cheile Împărăţiei cerurilor, încredinţate lui Petru, în orice caz, acestea nu sunt cheile cerului însuşi. El a deschis iudeilor Împărăţia cerurilor în ziua Cincizecimii, vestindu-le Evanghelia; şi a deschis-o lui Corneliu şi neamurilor, vestindu-le pe Domnul Cristos (Faptele Apostolilor 2:36; 10:43-48). Iudeii erau primiţi în ea cu toate că lepădaseră pe Domnul Cristos, dacă se pocăiau şi credeau în El. Iar neamurile, deşi nu aveau nici un drept la ea, erau totuşi primiţi, tot crezând în Domnul; şi aşa, din două popoare, Domnul Cristos făcea unul singur (Efeseni 2:13-15). Astfel s-a folosit Petru de cheile ce i-au fost încredinţate de Domnul. De asemenea lega şi dezlega, vestind unora şi altora că păcatele le sunt iertate dacă credeau în Domnul Isus; că vor fi pierduţi dacă rămâneau mai departe necredincioşi. Dar a lega şi a dezlega nu era un lucru care să rămână numai în seama lui Petru. Domnul spune că aceasta este o favoare a celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său, adică a întregii Biserici sau Adunării lui Dumnezeu, oricât de mică ar fi ea; şi dă aceeaşi favoare de a ierta sau a ţine păcatele, şi fiecărui ucenic în parte (Matei 18:18-20; Ioan 20-23). Fără îndoială că Domnul i-a dat o deosebită cinste lui Petru; dar, oare, a avut el urmaşi? În nici o parte din Cuvântul lui Dumnezeu nu ni se vorbeşte despre succesiune apostolică sau despre vreo succesiune în ce priveşte sarcinile bisericeşti. Pavel, înainte de apleca din Efes, spune bătrânilor de acolo: „Vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său” (Faptele Apostolilor 20:32), dar nu preoţilor, episcopilor, nici papei sau bisericii.

La drept vorbind, clerul cu papa în frunte alcătuiesc biserica romană. Aceştia formează o castă aparte şi se socotesc mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Laicii nu sunt nimic şi n-au decât să primească şi să creadă cu ochii închişi ceea ce spune biserica, pentru că biserica nu s-a rătăcit şi nu poate să se rătăcească, spun învăţătorii romani. Ea este infailibilă în învăţăturile sale, iar capul ei, papa, este socotit de asemenea fără greşeli. Partea laicilor este să asculte, iar aceia care fiind sau nu laici, nu se supun în totul învăţăturilor bisericii sau se depărtează de la ele, sunt socotiţi eretici, pe care biserica îi leapădă de la sânul ei şi, când a avut posibilitatea, i-a dat chiar pe mâna puterii lumeşti ca să-i pedepsească. Aşa se face că în Evul Mediu, mai cu seamă, s-au stârnit prigoniri groaznice împotriva sfinţilor care se sprijineau pe Cuvântul lui Dumnezeu şi al căror sânge a fost vărsat de biserica romană (Apocalipsa 17:6).

Scriptura, care vorbeşte despre bătrânii şi slujitorii lui Dumnezeu în adunare sau biserică, nu face din ei o castă aparte. Aceştia sunt chemaţi să fie exemple turmei şi nu trebuie s-o stăpânească (1 Petru 5:2-4). Ei sunt puşi de Dumnezeu şi nu de oameni, nici pe temeiul vreunei succesiuni (Faptele Apostolilor 20:28). În ce priveşte Biserica, ea nu învaţă, ci trebuie să fie stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3:15), iar adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, pe care slujitorii Săi îl lămuresc şi-l înfăptuiesc, şi pe care Biserica are răspunderea de a-l păzi. Ori, biserica romană fiind departe de a fi stâlpul adevărului, învaţă şi apără rătăcirea.

Biserica romană se mai laudă cu unitatea ei. Ea este în adevăr una, în exterior, în înţelesul că toţi care fac parte din ea îi poartă jugul. Adevărata Biserică a lui Cristos, Adunarea care este trupul Lui, este singura cu adevărat Una, după cum a spus apostolul: Este un singur trup al cărui Cap este Cristos şi ale cărui mădulare sunt credincioşii adevăraţi (Efeseni 1:25; 1 Corinteni 12:12-13). Dar Biserica îşi are o existenţă şi în afară şi ar fi trebuit ca şi în aceasta să-şi arate unitatea. Din nenorocire, Satan a reuşit ca în această privinţă să strecoare dezbinare. Azi biserica a fost înfrântă şi nu se mai văd în ceea ce se numeşte creştinătate decât partide şi secte, iar biserica romană este şi ea una dintre aceste secte.

Ar fi greu să ne închipuim, dacă istoria nu ne-ar arăta-o, până unde au mers papii de la Roma cu ambiţia şi îngâmfarea lor. Nemaifiind mulţumiţi cu stăpânirea asupra clerului întreg, şi prin cler asupra mulţimii, au pretins că sunt stăpâni şi asupra prinţilor, ai regilor şi ai împăraţilor. Toate străduinţele lor de-a lungul veacurilor au ţinut să întindă această putere universală şi peste cele vremelnice ca şi peste cele duhovniceşti. Fără a intra în amănunte şi fără a mai înfăţişa istoria deselor lupte de răsturnare a papilor, în amândouă din aceste domenii, iată totuşi câteva exemple.

Papa Grigore al VII-lea (care a ocupat scaunul pontifical de la 1073 până la 1085), un om energic care voia să reformeze (să îndrepte) biserica şi s-o curăţească de stricăciunea adâncă în care căzuse clerul, spunea în mândria lui: „Pontificele roman este episcopul lumii întregi, numele său nu-şi are seamăn în toată lumea. Numai el poate să răstoarne pe episcopi, precum şi să-i ridice. Toţi principii trebuie să-i sărute picioarele. El are dreptul să răstoarne pe împăraţi şi să dezlege pe supuşi de îndatoririle lor către aceştia. Toate regatele trebuie să fie socotite ca nişte moşii ale scaunului sfântului Petru. Biserica nu trebuie să fie sluga prinţilor, ci stăpâna lor. Primind putere de a lega şi dezlega în cer, cu atât mai mult o are în lucrurile pământeşti.” Aceste cuvinte trufaşe ne amintesc ceea ce ne spune Duhul Sfânt în capitolul 17 din Apocalipsa, unde biserica mincinoasă numită Babilon este arătată ca o femeie aşezată pe o fiară, care reprezintă puterea împărătească (versetele 3-6).

Acelaşi papă cerea ca toate feţele bisericeşti să trăiască în celibat (necăsătoriţi), pentru ca să aibă ca o armată întreagă de oameni desfăcuţi de legăturile familiei şi devotaţi bisericii romane, şi care să nu aştepte poruncă decât de la Roma. Până atunci preoţii erau liberi de a se căsători sau nu, călugării fiind necăsătoriţi. Grigore voia ca preoţii care erau căsătoriţi să se despartă de femeile lor şi, fiindcă mare parte erau nemulţumiţi de această măsură, el le spunea: „Poate să nădăjduiască a avea iertarea păcatelor, acela care nesocoteşte pe omul care închide şi deschide după placul său poarta (uşa) cerului? Aceia atrag asupra capului lor mânia dumnezeiască şi blestemul apostolic.” Celibatul acesta silit nu este el abătut de la ceea ce ne învaţă apostolul Pavel când zice: „Trebuie ca supraveghetorul (sau episcopul) să fie fără pată, soţul unei singure soţii” (1 Timotei 2:3)? Şi când lui Tit îi spune că bătrânul „să fie bărbatul unei singure soţii” (Tit 1:6), nu se vede aici împlinirea cuvintelor profetice ale lui Pavel: „ei opresc căsătoria” (1 Timotei 4:3)?

Inocenţiu al III-lea (care a fost papă de la 1198 la 1216), unul dintre urmaşii lui Grigore şi un mare prigonitor al creştinilor din vremea lui, spunea: „Slujitorul pe care Domnul l-a pus peste poporul Său este locţiitorul lui Cristos, urmaşul sfântului Petru. El este unsul Domnului între Dumnezeu şi oameni, sub Dumnezeu, deasupra oamenilor, mai mic decât Dumnezeu, mai mare decât oamenii. El judecă totul şi nu este judecat de nimeni.” Ce vorbire semeaţă şi hulitoare, care aminteşte cuvintele apostolului despre omul păcatului (2 Tesaloniceni 2:3-4). Nu înseamnă că papii ar fi „omul păcatului”; acesta va apare după răpirea sfinţilor la Domnul; dar au aceleaşi trăsături ale îngâmfării. Câtă deosebire de Petru, ai cărui urmaşi se socotesc! El scrie: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân ca şi ei” (1 Petru 5:1), nu deasupra lor.

Ce timpuri întunecate sunt acelea care se numesc Evul Mediu! Pentru a ţine pe prinţi şi pe supuşii lor sub stăpânirea lor şi sub aceea a clerului, papii s-au slujit de o armă de temut mai cu seamă în acele timpuri de neştiinţă şi de superstiţie, anume interdicţia. Mai târziu au înfiinţat îngrozitorul tribunal al Inchiziţiei, despre care va veni vorba.

Interdicţia era o hotărâre prin care erau oprite împărtăşania, participarea!a slujbele religioase şi la înmormântările bisericeşti. Interdicţia putea fi rostită împotriva unei persoane. Cineva era astfel excomunicat, lipsit de orice formă de cult, nemaiputând să intre în vreo biserică şi privit ca un lepros, cu care nimeni nu trebuia să aibă vreo legătură. Asemenea persoană era despărţită de comuniunea creştină şi izgonită din Împărăţia cerurilor, spune biserica romană. Papii, în timpul puterii lor cutezau să ameninţe cu interdicţie pe regi şi împăraţi, aşa cum ne arată istoria, şi au adus în felul acesta mari tulburări şi războaie. Uneori interdicţia lovea un oraş întreg, o regiune sau o ţară şi atunci toţi locuitorii laolaltă erau excomunicaţi. Copiii rămâneau nebotezaţi, nu se mai trăgeau clopotele pentru a chema pe credincioşi la biserică, nu se mai făceau nici un fel de slujbe sau ceremonii religioase, clerul nu mai aducea bolnavilor şi muribunzilor pretinsele mângâieri ale religiei, iar morţii erau duşi la groapă fără a fi însoţiţi de vreun preot şi aşa intra groaza în bietele suflete simple şi superstiţioase din timpul acela. Iată o cauză a puterii pe care papii şi azi o mai au asupra sufletelor, ca să le subjuge. Se înţelege că prinţii şi poporul duceau cu greu acest jug şi căutau să scape de el.

Din timpul Reformei, biserica romană a fost silită să renunţe la pretenţiile ei de stăpânire asupra prinţilor şi supuşilor lor, cât şi a se mai sluji de interdicţie. Dar în fond ea tot nu s-a schimbat. Nemaiputând să stăpânească pe faţă, ea caută să-şi supună conştiinţele şi ca să ajungă aici, are încă destule mijloace, fiind de o deosebită dibăcie în a-şi ajunge ţinta. Vedem cât este de măiastră în a atrage la ea şi a ademeni sufletele prin ceremoniile şi slujbele ei strălucite care vorbesc simţurilor, şi cum ştie să îmbrace o frumoasă înfăţişare de evlavie şi de adevăr, aşa încât să răspundă nevoilor religioase ale anumitor suflete. Pentru că te poţi lăsa cu uşurinţă înlănţuit de ademenirile acestei biserici, care spune că e singura adevărată (Apocalipsa 2:20), este cazul să fie prezentată sub adevăratele ei trăsături, în faţa Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar înainte de a vorbi despre învăţăturile ei rătăcite, trebuie să ne amintim că ea mărturiseşte şi păstrează adevărurile mari, fundamentale, despre care ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, ea învaţă că nu este decât un singur Dumnezeu în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Matei 28:19). Ea învaţă de asemenea că Isus Cristos, singurul şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, Persoană dumnezeiască, S-a făcut om venind pe pământ pentru a împlini pe cruce răscumpărarea păcătoşilor (Ioan 1:1-18). Ea recunoaşte că este un cer pentru cei mântuiţi şi un iad pentru cei necredincioşi. Poate deci să aibă în ea, şi a şi avut în sânul ei adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, suflete care, crezând în numele, dragostea şi jertfa Domnului Isus, sunt mântuiţi, pentru ca „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică” (Ioan 3:36). Dar biserica romană a îngropat aceste adevăruri sfinte şi altele care se leagă de ele, sub o grămadă de rânduieli, de ceremonii şi de forme, şi a adăugat la ele o mulţime de rătăciri, în aşa fel că acestea ocupă locul întâi, pe care ea le prezintă ca trebuincioase pentru mântuire, în locul credinţei simple în Domnul Isus. În acest fel sufletele sunt ţinute departe de Dumnezeu şi de Domnul Isus, fiind lipsite de dragoste, de pace; mai mult: sunt cufundate, după cum vom vedea, într-o idolatrie mai rea decât cea a păgânismului. Prin ea, creştinismul este cu totul corupt şi o mulţime de suflete sunt duse la pierzare.

Se va întreba, poate: „Biserica aceasta nu recunoaşte ea Biblia, Scripturile, drept Cuvânt al lui Dumnezeu, când se depărtează într-atât de învăţăturile ei?” Da, fără îndoială că-l recunoaşte ca atare, şi chiar este un fapt vrednic de observat că ea a păstrat manuscrise ale Scripturii care o condamnă, aşa cum şi evreii de odinioară păstrau Vechiul Testament (Romani 3:2). Prin mănăstirile bisericii romane, călugării copiau manuscrisele Bibliei şi le păstrau cu îngrijire. Dar, ca şi evreii, fără a vorbi de cărţile apocrife [Notă], pe care le-a alăturat cărţii sfinte, ea a mai adăugat Scripturii şi tradiţia, pe care o numeşte Cuvântul lui Dumnezeu nescris, zicând că pe tradiţie îşi sprijină ea rătăcirile şi slujbele religioase; şi astfel, după cum Domnul mustră pe iudei, ea dă la o parte Scriptura de dragul tradiţiilor ei (Matei 15:6).

Dar ceva mai mult: altceva mai împiedică sufletele subjugate bisericii romane de a veni să se vadă la lumina curată a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea opreşte pe laici de a citi Cuvântul lui Dumnezeu. Clerul poate să le citească, dar numai biserica are dreptul să le interpreteze, iar aceia care se abat de la înţelesul pe care îl dă ea sunt condamnaţi. Mai de mult era oprit chiar a se traduce în limba poporului, şi dacă totuşi se întâmpla aceasta, cărţile ce se puteau găsi erau arse. Aşa era legea în Evul Mediu. Avem dovadă în hotărârea sinodului din Toulouse (Franţa), ţinut în 1229, care interzicea citirea Bibliei. „Se interzicea poporului de rând de a avea vreuna din cărţile Vechiului şi Noului Testament, afară de Psaltirea sau Cartea Psalmilor sau ceasurile sfintei Fecioare, pe care vreunii din evlavie ar dori să le aibă”. Totuşi era strict oprit de a avea măcar una din aceste cărţi în limba poporului. Deşi se ştie că ceasurile sfintei Fecioare nu fac parte câtuşi de puţin din Scripturi – ca şi Breviarul care, pe lângă cuvintele din Biblie, care sunt nişte crâmpee – cuprinde multe lucruri abătute de la ea. Dar clerul nu vrea ca poporul fără carte şi orbit să observe această deosebire. Era o vreme de mare neştiinţă, când foarte puţine persoane ştiau să citească. Clerul profita de faptul acesta spre a-şi desfăşura o putere cu atât mai despotică asupra mulţimii. Se mai servea de influenţa ce o avea spre a împinge puterea civilă să oprească citirea Bibliei. Astfel, în 1394, o ordonanţă a camerii lorzilor oprea citirea Bibliei în Anglia. Preoţii spuneau în legătură cu traducerea Bibliei în limba poporului: „Vai! perla Evangheliei e aruncată acum porcilor şi călcată în picioare de ei. Evanghelia pe care Cristos a încredinţat-o clerului ca s-o păzească, a ajuns acum pe mâna laicilor!”

S-ar putea spune: „Numai în Evul Mediu era aşa.” Ar fi o greşeală să gândim astfel. În anul 1526, când Evul Mediu se sfârşise şi când englezul Tindall, un slujitor al lui Dumnezeu, tradusese şi tipărise în limba strămoşilor Noul Testament, episcopul Londrei, aflând că aceste cărţi urmau să fie răspândite în Anglia, a cumpărat întreaga ediţie şi a ars-o în Londra. În anul 1530 s-a petrecut la fel. Şi nu se mulţumeau numai ca să ardă Sfintele Scripturi. Aceeaşi soartă îi aştepta şi pe aceia care le aveau şi le citeau. Astfel, în anul 1519 o biată văduvă, mamă a mai multor copii, a fost arsă de vie, pentru că s-a găsit la ea Tatăl nostru, cele 10 porunci şi simbolul credinţei în limba engleză.

Iată ce groază producea în cler Cuvântul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Biblia condamnă rătăcirile şi faptele bisericii din Roma. Clerul, văzând cum foloseau pretinşii eretici (rătăciţi) Scripturile ca să dezvăluie şi să lovească în abaterile şi învăţăturile mincinoase ale acestei biserici, nu găseau altceva mai bun de făcut decât să oprească citirea lor, de teamă ca nu cumva sufletele să vină la lumină. El a băgat în capul oamenilor gândul că laicii nu pot înţelege Biblia şi că prin citirea ei îşi primejduiesc mântuirea sufletelor. Un episcop englez de pe timpul cu văduva despre care am vorbit, striga de la amvon: „Afară cu traducerile astea noi ale Bibliei, altfel o întreagă ruină ameninţă religia lui Isus Cristos.” Voia să spună „biserica romană”. Şi ruga pe rege să oprească pătrunderea acestei cărţi în regat.

Astăzi însă, ar spune cineva, nu mai este aşa. Biserica romana însă nu se schimbă. Este adevărat că în zilele noastre preoţii catolici au tradus în limba poporului (din latină) Sfintele Scripturi, dar un laic supus bisericii romane nu va cuteza să le citească fără aprobarea preotului, şi trebuie ca el să primească înţelesul pe care i-l dă Biserica. Mai sunt chiar regiuni în care, dacă preotul află că o persoană sau vreo familie are Biblia, le-o ia s-o ardă. Mai mult, în 1883 la Barcelona, Spania, din ordinul guvernului, mai multe Evanghelii au fost arse; iar gazeta nu numai că aproba lucrul acesta, dar îşi arăta şi dorinţa ca rătăciţii care răspândeau cartea aceasta să fie arşi şi ei.

Interzicerea de a citi Scripturile este cu totul opusă mărturiei pe care o dau ele. Chiar un copilaş, vreau să spun Timotei, din copilărie cunoştea Sfintele Scripturi care dau înţelepciune spre mântuire (2 Timotei 3:5). Pavel cerea stăruitor ca scrisorile lui să fie citite tuturor sfinţilor şi fraţilor (1 Tesaloniceni 5:27) şi să treacă de la o adunare la alta (Coloseni 4:16). Duhul Sfânt laudă pe cei din Bereea pentru că ei verificau cu Scripturile cuvintele unui apostol (Faptele Apostolilor 17:11). Să ne mai aducem aminte şi de cuvintele Mântuitorului nostru: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică; şi tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/papalitatea/

PAPA LEONI, ZIS ŞI CEL MARE (440-461)

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Episcopii sau papii Romei căutau prin toate mijloacele să li se recunoască întâietatea asupra tuturor celorlalţi episcopi ai creştinătăţii. Ei se bazau pe aşa-zisa întâietate a lui Petru asupra celorlalţi apostoli şi se socoteau urmaşii lui. Mai aduceau ca dovadă şi faptul că Roma, fiind capitala imperiului, şi episcopul Romei trebuia socotit şeful creştinătăţii. Sprijinindu-şi astfel pretenţiile, îşi dădeau silinţa, fie prin sinoade, fie prin ajutorul împăraţilor, să obţină o hotărâre care să le asigure acest rang de seamă. La început, însă, au întâmpinat o puternică împotrivire. Încă din secolul al treilea, Ciprian din Cartagina a ţinut piept acestor pretenţii şi mult timp nu li s-a recunoscut titlul de episcop al episcopilor. Bisericile din Apus, în urma unor diferite împrejurări, au sfârşit prin a primi întâietatea lor; dar biserica greacă sau de Răsărit, ca şi bisericile nestoriene, armene şi altele, despre care vom vorbi, n-au recunoscut-o niciodată. Biserica greacă s-a despărţit definitiv de Roma la mijlocul secolului unsprezece.

Printre papii care cereau cu tărie ca Roma să aibă întâietatea asupra celorlalte biserici, unul dintre cei mai vestiţi este Leon I, care a fost supranumit Cel Mare. Acesta s-a distins într-adevăr prin mari calităţi, dar trebuie să ne amintim că mărimea din punct de vedere omenesc nu e totdeauna cea pe care o vrea Dumnezeu. Leon I a ajuns episcop al Romei în anul 440. Augustin murise în 430, Leon era deci contemporan ai ultimilor ani ai săi. Timpurile în care a trăit erau deosebit de tulburi. În Răsărit, imperiul era tulburat de erezii ce se iveau mereu din cauza geloziei a diverşi patriarhi sau stareţi ai diferitelor provincii şi de teama barbarilor care ameninţau frontierele. Apusul fusese într-o bună măsură înghiţit de ei, Roma însăşi fusese cucerită şi jefuită de Marie, regele vizigoţilor, în anul 410. Demnitatea numelui imperial dispăruse odată cu Teodosie Cel Mare. Urmaşii săi slabi n-au avut tăria necesară de a respinge atacurile vrăjmaşilor imperiului. În aceste împrejurări, Leon, prin curajul şi îndemânarea sa în afacerile politice, a ştiut să insufle respect barbarilor, să scape Roma, în timp ce ţinea piept ereziilor şi menţinea adevărul cu privire la Persoana Domnului Cristos. Nu trebuie să ne mirăm dacă scaunul episcopal al Romei, ocupat de un astfel de om, a dobândit un prestigiu în stare să-i mărească autoritatea.

În anul 452, Atila, groaznicul rege al hunilor, după ce a pustiit Lombardia, s-a îndreptat spre Roma cu gând de a o cuceri. Împăratul Valentinian s-a refugiat în mod mişelesc într-o cetate întărită a Romei. Părea că nimic nu putea să oprească marşul regelui barbar, când senatul şi poporul roman au hotărât să ajungă la o înţelegere cu el. Dar pe cine să aleagă şi cine ar fi vrut să ia asupra sa această misiune atât periculoasă cât şi delicată totodată? Papa Leon a fost ales ca şef al ambasadei şi, împreună cu doi senatori de cel mai înalt rang, au luat hotărârea să meargă în întâmpinarea regelui barbar. Mândria lui Atila a fost atinsă când a văzut că cetatea imperială, capitala lumii, cum se numea, se umileşte până acolo încât cere pace de la el prin gura unor oameni aşa de renumiţi. Mişcat de cuvântarea lui Leon, el a acordat ceea ce a venit să-i ceară – pacea, în schimbul unui tribut anual. Un cronicar din acel timp, care era secretarul lui Leon, a zis: „El s-a lăsat în seama lui Dumnezeu, care nu dă de ruşine pe cei credincioşi în sforţările lor; iar credinţa i-a fost încununată cu succes.” Aşadar, Leon nu a întreprins această sarcină grea de a cruţa Roma de grozăviile unei cuceriri de către barbarii păgâni încrezându-se în el însuşi, ci încrezându-se în Dumnezeu. La trei ani după aceea, Roma a fost ameninţată din nou, de data asta de crudul Genseric, regele vandalilor. Nu mai era nici armată, nici general care să o apere. Leon, în fruntea clerului, a mers în întâmpinarea regelui barbar, dar nu a căpătat tot atâta trecere ca în cazul cu Atila. Tot ceea ce a obţinut a fost faptul că s-a pus un frâu neorânduielilor acestor învingători sălbatici.

Dacă în aceste două mari împrejurări, Leon a avut un oarecare rol politic, el s-a arătat mai ales plin de râvnă şi de activitate în sarcina sa de episcop. Ca atare a avut de luptat pentru adevărul creştin.

Manicheismul, adică învăţătura lui Manes, despre care am amintit când a fost vorba de Augustin, se răspândise în nordul Africii. Dar Cartagina, fiind luată de Genseric, mai mulţi manicheeni au căutat un loc de adăpost la Roma şi, ascunzând învăţăturile lor rele, au voit să treacă drept adevăraţi creştini. Leon s-a interesat în grabă de aceşti eretici, dintre care a găsit un mare număr şi, printre ei, pe mai mulţi episcopi. Un tribunal alcătuit din magistraţi şi cler i-a cercetat şi au mărturisit că în adunările lor secrete practicau nişte fapte grozav de urâte. Episcopii nu puteau decât să condamne învăţăturile lor greşite şi să-i îndemne să le părăsească; magistraţii au trebuit să ia măsuri împotriva celor vinovaţi de fapte nelegiuite. Cei care nu s-au oprit de la astfel de rele au fost izgoniţi din Roma, iar Leon îndemna pe episcopi să vegheze ca nu cumva aceşti eretici să atragă de partea lor sufletele slabe. A trebuit totodată să se împotrivească învăţăturii greşite a priscilienilor, ale căror învăţături se asemănau cu ale manicheenilor.

Erezia lui Eutih cu privire la Persoana Domnului Cristos tulbura Biserica din Răsărit. Despre aceasta vom vorbi mai târziu. Leon, care era la curent cu această grozavă chestiune, a trimis delegaţi la sinodul din Efes (cel care a fost numit „sinod de tâlhari”) cu o scrisoare în care expunea adevărata învăţătură cu privire la Cristos. Falsul sinod din Efes a refuzat s-o citească, ea a fost însă citită în sinodul din Calcedonia, care a avut loc mai târziu şi care a anulat hotărârile sinodului din Efes şi a condamnat pe Eutih. Acest sinod însă a fost convocat să aranjeze alte chestiuni şi îndeosebi cea cu privire la rangul patriarhilor. A confirmat pe patriarhul de Constantinopol ca şef al bisericilor din Răsărit, dar nu a atribuit scaunului episcopal al Romei supremaţia universală. „Părinţii,” spune sinodul, „au dat întâietate, desigur, pe drept, scaunului vechii Rome, pentru că era cetatea regală; în acelaşi timp însă, cei 180 de episcopi (care alcătuiau sinodul) au dat o întâietate egală noii Rome” (adică oraşului Constantinopol). Cu toate acestea adăugau: „imediat după vechea Romă.”

Leon, prin delegaţii săi, nu a dat consfinţire acestui canon sau articol al sinodului. A fi numit episcop universal era ambiţia papei Romei, şi el a luat asupra lui acest titlu. Dar a întâlnit încă împotrivire, chiar în Apus.

În timpul lui Leon, Ilarie, episcop de Arles – pe care nu trebuie să-l confundăm cu Ilarie de Poitiers – era mitropolitul galilor. El era mai luminat decât mulţi alţi episcopi din această epocă. Fusese călugăr şi, ajungând episcop, a continuat să trăiască serios şi simplu. Muncea pământul cu mâinile sale, ca să câştige bani pentru a răscumpăra nişte bieţi prizonieri. Petrecea cea mai mare parte din timp în rugăciune şi studiu şi predica bine, cu o putere ce captiva pe ascultătorii săi.

Ca mitropolit, vizita bisericile din Galia, unde a găsit un episcop, numit Chalidonius, care se căsătorise cu o văduvă şi care, înainte de a fi episcop, fiind judecător, condamnase la moarte pe un vinovat. După canoanele bisericii, nu-i era îngăduit să ocupe un scaun episcopal. Ilarie a convocat un sinod la Vienne şi Chalidonius a fost scos din funcţie. Dar Chalidonius a făcut apel la Roma, unde Ilarie s-a dus pentru a convinge pe Leon că a lucrat după canoanele bisericii. Cu toate acestea, papa a restatornicit pe Chalidonius în sarcina sa şi voia să înlocuiască pe Ilarie din funcţia de mitropolit al galilor, cu episcopul Viennei; a obţinut chiar de la împărat o hotărâre împotriva lui Ilarie, pe care îl învinuia că tulbura pacea bisericii. Ilarie s-a împotrivit pretenţiilor lui Leon şi a continuat să-şi îndeplinească slujba până la moarte.

Dacă dăm la o parte pretenţiile de întâietate asupra celorlalţi episcopi, Leon a fost apărătorul adevărului atât cât îl cunoştea şi căuta să combată cu o râvnă neobosită rătăcirile şi învăţăturile rele cu privire la Persoana Domnului.

Un mare număr din predicile lui sunt cu privire la Persoana Domnului Cristos şi tratează fie adevărata Sa dumnezeire, fie firea Lui cu adevărat omenească, adevăruri dintre cele mai însemnate şi temelie a creştinismului. Dar cu privire la ispăşire, învăţătura lui era greşită. El credea că omul fiind rob Satanei, ispăşirea făcută de Domnul era ca un preţ plătit Diavolului pentru a scoate pe om de sub autoritatea lui. Acest gând nu este potrivit cu Scriptura.

Deşi spunea că numai meritele şi moartea lui Cristos sunt singurul izvor de mântuire, el mai adaugă că prin meritele sfinţilor se fac minuni pe pământ şi că sfinţii vin în ajutor Bisericii. În acest sens menţionează pe sfântul Pavel, sfântul Petru, sfântul Laurenţiu, dar niciodată pe Fecioara Maria, şi nu spune că trebuie să li se adreseze direct rugăciuni. În ce priveşte calea mântuirii, el spunea: „Prin rugăciune, se caută îndurarea lui Dumnezeu; prin post, poftele sunt înăbuşite; prin milostenii, păcatele sunt ispăşite. Cel care s-a răscumpărat prin milostenii, nu trebuie să mai aibă îndoială că, chiar după ce a făptuit multe păcate, strălucirea naşterii din nou n-ar fi fost restabilită în el.”

Iată drumul trasat pentru învăţătura mântuirii prin fapte, drum cu totul deosebit de mântuirea prin har, şi un început pentru invocarea sfinţilor! Vedem fuga după ajutor la autoritatea civilă şi robia faţă de lume; Numele Fiului lui Dumnezeu este încă menţinut.

Acesta este timpul înfăţişat prin adunarea din Pergam (Apocalipsa 2:12-17).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/papa-leoni-zis-si-cel-mare-440-461/

 OBÂRŞIA ŞI ÎNCEPUTURILE VIEŢII MONAHALE

DEZVOLTAREA  CREŞTINISMULUI

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fargment

În măsura în care înaintăm în istoria Bisericii pe pământ, o vedem îndepărtându-se tot mai mult de simplitatea de la început şi de învăţăturile pe care Domnul le-a dat prin sfinţii Săi apostoli şi profeţi. Ea uită din ce în ce mai mult de înştiinţările lor (2 Petru 3:1-2; Iuda 17). Lumina care trebuia s-o răspândească întocmai ca un sfeşnic strălucitor (Apocalipsa 1:20) se stinge tot mai mult, până ce ajunge să fie întunericul cel mare în perioada aceea numită Evul Mediu.

Cu toate acestea, istoria ei ne pune la îndemână învăţături de preţ, cercetându-le cu de-amănuntul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu; vom vedea cum omul, lăsându-se pradă gândurilor lui, se îndepărtează şi strică tot ce are mai bun, dar vom vedea totodată cum, în timpurile cele mai întunecoase, harul lui Dumnezeu lucrează şi cum au existat totdeauna martori ai acestui har.

În a doua jumătate a secolului al treilea a început să-şi pună temelia o orânduire care s-a întins în măsura în care creştea şi corupţia din Biserică, şi care a avut o influenţă foarte mare şi foarte rea în Biserică. Este vorba despre viaţa monahală sau a călugărilor.

Cu toţii am auzit vorbindu-se despre mănăstiri şi de cei care locuiesc în ele, călugări sau oameni cucernici, călugăriţe sau femei cucernice, cum se numesc de obicei. Aceştia sunt persoane care, cel puţin în exterior se despart de lume. Scopul lor, la început cel puţin, era de a se deda la anumite practici religioase, cărora le puneau deoparte o mare parte din timp. Trăiau într-un mod simplu, supunându-se adesea la lipsuri corporale, şi credeau că în felul acesta ajung la o stare duhovnicească mai înaltă şi la o sfinţenie mai mare decât ceilalţi oameni şi că, în felul acesta, dobândesc trecere mai mare înaintea lui Dumnezeu. Unii cultivau pământul, alţii căutau să facă diferite fapte de binefacere, cum ar fi îngrijirea bolnavilor.

Aceşti bărbaţi sau femei cucernice, unindu-se în cutare sau cutare comunitate – întrucât există un mare număr de grupări diferite, numite ordine (tagme) – fac jurământ, adică iau anumite hotărâri, cum ar fi de exemplu să trăiască în sărăcie, fără a avea ceva al lor; să nu se căsătorească şi să asculte din toată inima de mai-marele lor, adică de acela sau aceea care este în fruntea comunităţii. Este vorba de cele trei promisiuni solemne: de sărăcie, de castitate şi de ascultare. Nu-i greu, pentru cine are fericirea să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, să vadă că nu numai că nu găsim nimic asemenea, dar că multe orânduiri monahale sunt potrivnice Scripturii (a se citi 1 Timotei 4:2-3; Matei 23:8-10; 1 Timotei 6:17-19). Apostolul nu spune bogaţilor să facă jurământ că vor deveni săraci. În Scriptură vedem un singur exemplu de jurământ, acela al nazireatului (Numeri 6), care se deosebeşte în totul de juruinţele călugărilor şi care arată un anumit fel de despărţire pentru Dumnezeu, a Domnului Isus şi a creştinilor care merg pe urmele Lui. Suntem toţi chemaţi, ca ucenici ai Domnului, să trăim despărţiţi de lume, rămânând totuşi în mijlocul lumii.

Comunităţile de călugări şi călugăriţe au luat naştere pe la mijlocul secolului al patrulea şi au ajuns din ce în ce mai numeroase. În timpul Evului Mediu, multe mii de persoane, bărbaţi şi femei, populau mănăstirile, unde se petreceau mari neorânduieli. Călugării au fost cel mai puternic sprijin al papalităţii şi apărătorii cei mai înfocaţi ai superstiţiei, având drept izvor neştiinţa, cotropind astfel biserica creştină şi făcând din ea un templu de idoli.

Vom spune câteva cuvinte despre începutul acestor orânduiri. Încă de timpuriu s-au găsit printre creştini persoane care căutau să atingă un grad înalt de sfinţenie şi viaţă spirituală. A urmări sfinţenia este un îndemn adresat tuturor credincioşilor (Evrei 12:14). Toţi suntem chemaţi să trăim în sfinţenie; apostolul Pavel spunea aceasta tesalonicenilor (1 Tesaloniceni 3:13; 4:3), iar Petru de asemenea: „După cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră” (1 Petru 1:15). Persoanele despre care vorbim şi care se numesc pustnici, îşi puneau în gând o ţintă bună în ea însăşi, şi spre care toţi creştinii ar trebui să năzuiască, dar rătăceau în ce priveşte mijloacele de a ajunge acolo. Gândeau că trebuiau să omoare firea păcătoasă împreună cu patimile şi poftele ei, şi pentru aceasta, să-şi pedepsească trupul, supunându-l la lipsuri şi la chinuri. Credeau că în felul acesta vor ajunge să biruie ispitele lumii, ale firii păcătoase şi ale Diavolului şi că vor fi eliberaţi de ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune aşa. Un om nu va ajunge la sfinţire niciodată prin propriile sale sforţări, nici prin lipsuri, cum avem atâtea exemple. Ce ne spune Scriptura în această privinţă? Ea ne învaţă că cei care au crezut în Domnul Isus şi în jertfa Lui „şi-au răstignit firea păcătoasă împreună cu patimile şi cu poftele ei”, nu că ar trebui s-o răstignească; ei au sfârşit-o cu astfel de lucruri. Mai mult, ea spune că, primind din partea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, o viaţă nouă, datoria lor este să meargă astfel, adică să trăiască, prin puterea acestui Duh a cărui roadă este „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine.” Aceasta este roada Duhului şi adevărata sfinţenie (Galateni 5:22-25). Deci nu prin propriile noastre silinţe şi puteri vom umbla în sfinţenie, ci prin puterea lui Dumnezeu în noi. Şi nu ocupându-ne cu noi înşine pentru a şti dacă suntem destul de sfinţi, sau ca să ajungem la sfinţenie; ci având inimile şi gândurile noastre ocupate cu Domnul Isus, care este modelul nostru. Duhul Sfânt ne va schimba atunci tot mai mult în chipul Lui şi ne va curăţi, după cum El este curat (a se citi 1 Petru 2:21; Filipeni 2:5; 4:7-8; 2 Corinteni 3:18; 1 Ioan 3:3). De bună seamă că trebuie să veghem şi să fim treji şi să nu purtăm grijă de carne ca să-i trezim poftele (1 Petru 1:13; Romani 13:14). Dumnezeu lucrează în noi şi voinţa şi înfăptuirea şi pentru aceea suntem chemaţi să ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică şi cutremur… (Filipeni 2:12-13).

Călugării credeau, totodată, că pentru a scăpa de corupţia ce domneşte în lume şi de ispitele pe care le întâmpină, cel mai bun lucru de făcut era să iasă din mijlocul ei şi să trăiască în pustiu. Mulţi s-au retras deci în locuri pustii, având drept adăpost peşteri sau barăci, pe care le construiau ei. Acolo îşi îndeplineau datoriile religioase şi se supuneau la chinuri trupeşti, rugându-se, gândind, luptând împotriva Diavolului şi a ispitelor, pedepsind trupul prin post, culcându-se pe pământul gol sau nedormind. Celor care se retrăgeau în felul acesta departe de ceilalţi oameni li se dădea numele de eremiţi (pustnici), de la un cuvânt grecesc ce înseamnă „pustiu”, sau „anahoreţi”, sihaştri, care înseamnă „cei care se retrag”.

Şi în aceasta ei urmau propriile lor gânduri şi se îndepărtau de învăţăturile Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar: „Nu iubiţi lumea, nici lucruri din lume” (1 Ioan 2:15). Tot el mai spune că noi nu suntem din lume, dar nu zice să ieşim cu trupul din ea. Dimpotrivă, Domnul Isus, rugându-Se pentru ucenicii Săi, spune Tatălui Său: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău” (Ioan 17:14-16). Nu este Dumnezeu în stare ca să asculte, pentru ocrotirea noastră, această rugăciune a Fiului Său preaiubit? Prin credinţa în promisiunile Lui scăpăm de stricăciunea care este în lume prin pofte şi prin harul Său putem să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (2 Petru 1:4; Tit 2:12). Fără acestea, chiar dacă ne-am retrage în pustia cea mai îndepărtată şi cea mai stearpă, vom duce cu noi inima firească stricată. Satan ne va urmări pentru a ne ispiti prin pofte şi mândrie, şi singurătatea nu ne va da nici cea mai mică putere pentru a ne împotrivi. De altfel, departe de a fi nevoie să ieşim din lume, Dumnezeu ne lasă în mijlocul ei pentru a fi martorii Domnului Isus, ca „să vestim virtuţile minunate ale Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9), „să ne purtăm într-un chip vrednic de Domnul”, ca să „fim fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi…, strălucind ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii” (Coloseni 1:10; Filipeni 2:15-16).

Trebuie să adăugăm că unul din motivele care au făcut pe creştini să se retragă în pustie a fost persecuţia. Ei s-au refugiat acolo pentru a scăpa de închisoare, de chinuri şi de moarte. Mulţi dintre ei, găsind în singurătate o viaţă liniştită, au rămas acolo, înmulţind numărul pustnicilor. Aşa a fost, de exemplu, cazul unui tânăr din Alexandria, cu numele Paul. Pe vremea persecuţiei lui Decius, s-a refugiat în pustiul Tebaida, în Egiptul de sus. El a găsit o peşteră cu un izvor adumbrit de un palmier şi a rămas acolo până la sfârşitul vieţii. Este socotit câteodată ca cel dintâi pustnic, iar biserica romană l-a pus în numărul sfinţilor săi. Însă adevăratul părinte al pustnicilor şi al călugărilor a fost Anton [Notă].

 ISTORIA LUI ANTON

Anton a fost desigur un om deosebit în mai multe privinţe, având adevărate nevoi spirituale şi fiind evlavios. Adesea însă s-a lăsat dus de propriile lui gânduri şi de închipuirea sa, în loc de a se supune numai Cuvântului lui Dumnezeu, şi astfel a mers pe căi greşite în mai multe lucruri.

S-a născut din părinţi bogaţi, prin anul 251, la Coma în Egiptul de sus, şi încă din copilărie avea o fire serioasă, gânditoare şi cumpătată. Nu prea avea gust pentru studii şi dădea puţină atenţie ştiinţei omeneşti; dorea însă cu înfocare să aibă cunoştinţa lucrurilor lui Dumnezeu şi îi plăcea să audă citindu-se Cuvântul Său în adunarea creştinilor. Se cuvine să amintim că aceasta era una dintre părţile cele mai de seamă ale cultului în Biserica de la început.

Pierzându-şi părinţii de timpuriu, la vârsta de 19 ani s-a pomenit moştenitorul unei mari averi. Într-o zi, s-a citit în adunare partea din Scriptură care vorbeşte despre tânărul bogat (Luca 18:18-22). Anton a fost izbit de aceste cuvinte: „Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă”. A văzut în aceasta o chemare pe care i-o făcea Dumnezeu de-a dreptul. Îndată şi-a împărţit pământul locuitorilor din satul său, iar restul averii l-a dat săracilor, oprind doar ceea ce era de neapărată nevoie pentru trebuinţele lui şi ale surorii sale. La câtva timp, aude citindu-se: „Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine” (Matei 6:34). A crezut că vede în aceasta o nouă poruncă a Domnului, pentru a împărţi restul bunurilor, ceea ce a şi făcut. Pe sora sa a încredinţat-o unei asociaţii de creştini tineri, şi el a început să lucreze cu mâinile pentru întreţinerea sa, hrănindu-se foarte cumpătat, culcându-se pe pământul gol şi dând săracilor prisosul câştigului său.

Anton trăia ca un adevărat sihastru. Dorinţa lui era de a ajunge să îndeplinească toate virtuţile creştine şi se spune că, având drept ţintă acest lucru, a vizitat pe pustnicii cei mai renumiţi, pentru a învăţa lucruri noi de la ei. Dorinţa lui era bună, dar ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi îndreptat spre singurul exemplu adevărat, Acela care în viaţa Sa a prezentat unitatea desăvârşită şi armonioasă a tuturor virtuţilor, Domnul Cristos, care ne-a lăsat un exemplu ca să călcăm pe urmele Lui. El este viaţa noastră şi Cel care ne întăreşte pentru a putea merge pe urmele Sale (1 Petru 2:21; Coloseni 3:3-4; Filipeni 4:13). Dar Anton se bizuia pe propriile lui puteri. El credea că poate ajunge la sfinţenia lăuntrică, scăpând în primul rând de gândurile rele şi de poftele firii păcătoase, pentru a putea apoi să facă numai ce este bine. Pentru aceasta el lupta fără întrerupere, gândind că are să ajungă la ţintă prin lipsuri din ce în ce mai mari, chinuindu-şi trupul în toate felurile. Totul însă era zadarnic, totdeauna găsea în el răul, iar închipuirea lui întărâtată îl făcea să vadă demoni în trup, înconjurându-l şi înfăţişându-i tot felul de lucruri pentru a-i aţâţa poftele şi a-i insufla gânduri rele. Părea ciudat lucru a lupta prin post, chinuri trupeşti, vegheri şi alte practici religioase, şi a vedea că poftele veneau iarăşi în sufletul lui. Bietul Anton! El nu lua aminte la ce spunea apostolul: „Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea păcătoasă”, că noi suntem „fără putere” pentru a birui păcatul (Romani 7:18; 5:6; 7:15-24). El nu ştia că singurul mijloc de scăpare, singurul lucru care pune vrăjmaşul pe fugă este privirea la Domnul Isus (Romani 7:25).

Anton s-a gândit atunci că, retrăgându-se cu totul din lume, ajungând pustnic, va fi în stare să scape de gândurile rele şi de poftele ce se ridicau neîncetat în el, şi de care îi era scârbă. Şi-a ales drept locuinţă, într-un loc depărtat, un fel de mormânt ruinat, unde a stat 10 ani, supunându-se la chinuri şi mai mari pentru a înfrânge firea păcătoasă şi patimile ei, fără să ţină seama că: „Cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea păcătoasă cu patimile şi poftele ei” şi că numai prin Duhul Sfânt pot înfăptui în viaţa lor acest adevăr de preţ (Galateni 5:24-25).

Anton se hrănea zilnic cu 200 grame pâine, muiată în apă şi presărată cu puţină sare. Uneori când se simţea că-i prea slăbit, mai adăuga puţin untdelemn şi câteva curmale, supunându-se apoi la post deplin, pentru această abatere de la regimul obişnuit. Era îmbrăcat cu o cămaşă groasă, făcută dintr-un sac şi pe deasupra punea o blană de oaie. Cea mai mare parte din noapte o petrecea în meditaţii şi în rugăciuni.

Îşi atingea el în felul acesta ţinta? Nu. Nici depărtarea sa de lume, nici singurătatea, nici postul şi rugăciunile, nu l-au adus în stare să biruie ispitele şi demonii. Desigur că nu era posibil acest lucru. Apostolul spune că firea păcătoasă „nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate” (Romani 8:7). Omul nu va putea niciodată cu puterile lui proprii să înfrângă firea păcătoasă şi să biruie pe Satan. Diavolul este mai tare decât el. Este ca în istoria demonizatului: „Nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu lanţuri.” El rupea cătuşile şi sfărâma obezile: „nimeni nu-l putea domoli” (Marcu 5:1-4). Aceasta o poate face numai Domnul Isus, care este marele Mântuitor, care ne-a mântuit de legea păcatului, a morţii şi de sub puterea Satanei (Romani 8:2; Evrei 2:14-15). Bietul Anton, istovit de lipsuri şi de luptele la care se supunea, a fost găsit odată în aşa stare că părea pe jumătate mort şi a fost adus în satul său.

Atunci el s-a retras într-un vechi castel ruinat, pe malul Mării Roşii, şi a început să lucreze o mică bucată de pământ. Fiind ocupat astfel, sufletul parcă i s-a mai liniştit. Domnul a avut milă de el şi l-a învăţat prin harul Său, că numai în El se află puterea pentru a birui răul şi a se împotrivi Satanei; Anton a trăit astfel mai fericit şi mai liniştit. Putem deduce lucrul acesta din cuvintele următoare, pe care le-a scris mai târziu ucenicilor lui şi care erau rodul unei lungi şi dureroase experienţe: „Să nu ne speriem de duhurile rele şi să nu deznădăjduim ca şi cum am fi pierduţi. Cât de curând ne vom bucura că suntem răscumpăraţi! Să fim pătrunşi de gândul că Domnul este cu noi, El, care a biruit şi a nimicit duhurile rele, şi să fim încredinţaţi că, întrucât El este cu noi, ele nu pot să ne facă rău. Demonii ni se înfăţişează în felurite chipuri, după starea în care ne găsesc. Dar dacă suntem fericiţi în Domnul, ocupaţi cu privirea la lucrurile cereşti, gândind că totul este în mâna lui Dumnezeu şi că nici un duh rău nu poate nimic împotriva creştinului, demonii fug de la sufletul plin şi păzit de aceste gânduri.” Vedem că Anton a învăţat în cele din urmă o lecţie de preţ, experimentând ceea ce citim în Filipeni 4:4-7.

În timpurile acelea, poporul atribuia o sfinţenie deosebită acestor oameni care părăseau toate plăcerile vieţii pentru a putea îndeplini anumite slujbe religioase şi, ziceau ei, pentru a sluji mai bine lui Dumnezeu. S-a răspândit vestea despre Anton că este un pustnic cucernic şi sfânt şi oameni din toate părţile veneau la el. Unii îi cereau părerea şi-i cereau să se roage pentru ei; alţii doreau mângâieri în nevoile prin care treceau; unii voiau ca să le fie mijlocitor în neînţelegerile lor. Însuşi împăratul Constantin i-a scris şi, întrucât tovarăşii lui au rămas miraţi, el le-a zis: „Nu vă miraţi că ne scrie un împărat, pentru că nu e decât un om care a scris altui om; mai degrabă miraţi-vă că Dumnezeu ne-a scris şi ne-a vorbit prin Fiul Său”. Îndemnat stăruitor de cei din jur ca să-i răspundă, el a scris împăratului şi fiilor săi: „Gândiţi-vă la ziua judecăţii; aduceţi-vă aminte că Isus Cristos este singurul Împărat adevărat şi veşnic; arătaţi milă şi faceţi dreptate celor săraci.”

Mulţi pustnici au cerut lui Anton să le facă favoarea de a sta împreună cu el. Încuviinţând dorinţa lor, s-au aşezat în chiliile din jurul celei a lui. El le-a dat anumite reguli de urmat, dar a refuzat să fie stareţul lor şi adesea, ca să poată fi singur, se retrăgea în părţile cele mai îndepărtate ale pustiei.

De bună seamă că ar fi fost mai potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, dacă Anton şi ceilalţi sihaştri, în loc de a se duce să trăiască în pustie, ar fi rămas în mijlocul celorlalţi oameni, pentru a sluji lui Dumnezeu şi a fi martori ai lui Cristos, trăind ca nişte copii credincioşi ai lui Dumnezeu (Filipeni 2:15). Însă retragerea în care se hotărâse Anton să trăiască, nu l-a împiedicat de a se arăta câteodată în public. Şi ocaziile în care s-a arătat, ne fac să vedem că, oricare ar fi fost gândurile greşite cu privire la viaţa de creştin în lume, el avea o inimă credincioasă Domnului Cristos şi o dragoste adevărată faţă de creştini. În persecuţia care s-a dezlănţuit în anul 311 sub împăratul Maxim, el s-a dus plin de curaj la Alexandria, pentru a încuraja pe cei persecutaţi. Venirea lui a produs o influenţă foarte mare. Vizita pe cei care îndurau prigoniri pentru credinţa lor şi îi îndemna să rămână statornici. Îşi arăta mai ales dragostea şi grija deosebită faţă de prizonieri şi de cei care erau condamnaţi la munci aspre în mine. În felul acesta se expunea fără teamă celor mai mari primejdii, însă nimeni nu îndrăznea să pună mâna pe el. Un fel de autoritate înconjura pe acest bătrân care, slăbit de nesomn şi de lipsuri, ieşise din singurătate şi înfrunta furia persecutorilor pentru a mângâia pe fraţii săi întristaţi.

După ce s-au potolit persecuţiile, Anton s-a întors în pustie. Mai târziu, când era în vârstă de 100 ani, a venit iarăşi în Alexandria, pentru a se împotrivi arienilor şi a combate rătăcirile lor, apărând cu energie sfânta învăţătură cu privire la Persoana scumpă a Domnului Isus. Mulţimea venea din toate părţile pentru a vedea pe acest „om al lui Dumnezeu” vrednic de respect, cum era numit, şi pentru a-l auzi vorbind. Se zice că mulţi păgâni au fost aduşi la creştinism prin cuvântul lui.

Anton a murit în vârstă de 105 ani. Înainte de a-şi da sfârşitul, a lăsat mantaua sa lui Atanase, în semn de legătură cu el în adevărata credinţă, sfătuindu-l cu tărie să ţină ascuns locul înmormântării lui, de teamă să nu ajungă un loc de venerare superstiţioasă. Într-adevăr, chiar de atunci s-a introdus în biserică un fel de cult al sfinţilor şi al celor care credeau ei că merită această cinste din cauza sfinţeniei lor.

Am spus că mai mulţi călugări s-au strâns în jurul lui Anton şi astfel putem spune că de la el începe viaţa monahală. Această adunare de pustnici, având fiecare chilia lui deosebită, despărţită de ale celorlalţi şi nefiind în aceeaşi clădire, se numea sihăstrie. Locuitorii lor n-aveau laolaltă decât unele ceremonii religioase.

Adevăratul întemeietor al mănăstirilor, adică a adunărilor de oameni şi femei care trăiau împreună în aceeaşi clădire este Pahomie, de origine tot din Egiptul de sus. El şi-a alcătuit prima comunitate într-o insulă a Nilului; în curând au luat fiinţă şi altele, încât la moartea lui Pahomie erau vreo opt, având laolaltă 3000 de călugări. În timpul Evului Mediu numărul bărbaţilor şi femeilor care voiau să ducă o viaţă de călugărie a crescut din ce în ce mai mult.

Nu vom spune nimic acum despre viaţa călugărilor şi călugăriţelor în mănăstiri, nici despre stricăciunea ce s-a introdus acolo. Oricare ar fi unele servicii ce le-a adus, orânduirea lor nu era deloc potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am vorbit despre aceasta, pentru a arăta căderea şi mergerea spre ruină a bisericii: oamenii au înlocuit prin născocirile, regulile şi orânduirile lor, ceea ce învaţă Scriptura.

Totuşi, cu toate rătăcirile aşa de mari, harul lui Dumnezeu s-a arătat necurmat şi, precum a fost cu Anton, chiar în mijlocul întunericului şi stricăciunii din Evul Mediu au fost şi în mănăstiri suflete cucernice care iubeau pe Domnul Isus.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/obarsia-si-inceputurile-vietii-monahale/

Cum poate un om să fie declarat drept de către Dumnezeu? MANTUIRE BY ADRIAN CRISTEA

SEPTEMBER 17, 2017 MANTUIREBY ADRIAN CRISTEA

Termenul “indreptatire” este folosit de apostolul Pavel in pasaje precum Romani 3.20, Romani 3.24, Romani 3.28 (in traducerea Cornilescu este redat “socotit neprihanit”), si acest cuvant are urmatoarea definitie: a declara drept, a arata ca cineva / ceva este drept, a declara / pronunta pe cineva ca fiind drept (definitie preluata din Dictionarul Thayer).

Asadar, indreptatirea este actul prin care Dumnezeu declara un om ca fiind drept (nevinovat, fara pacat) in ochii Lui. Asta inseamna ca Dumnezeu il considera pe acel om ca și cand nu ar fi facut niciodata vreun pacat și de atunci incolo se poarta cu acel om ca atare.

“Ferice de omul care este socotit de Domnul ca neavand nici un pacat” – Romani 4.8, GBV 2001

Aceasta doctrina, preaiubite suflete, este dulce pentru cel care stie ca este pacatos, este mana cereasca pentru oricine constientizeza ca are pacate, si este temelia pacii celui credincios (Romani 5.1).

Este Dumnezeu nedrept?

Intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem insa este aceasta, cum poate un Dumnezeu drept sa treaca cu vedere pacatul, ca si cum acesta nu a fost infaptuit? Eu sunt pacatos, si am pacatuit, oare Dumnezeu “face cu ochiul” pacatului meu, ca si cum nu ar fi, ca un bunic bun care trece cu vederea greselile nepotilor lui?

Dumnezeu uraste pacatul si nu-L poate trece cu vederea

“Tu ai urat nelegiuirea”

“Domnul uraste pe cel ce infaptuieste nelegiuirea”

“Ochii Tai sunt prea curati ca sa vada nelegiuirea”

Mai mult, Dumnezeu trebuie sa judece pacatul, altfel ar inceta sa mai fie Dumnezeu, este in natura Lui sa urasca tot ce este contrar naturii Sale, iar pacatul este un principiu opus sfinteniei lui Dumnezeu.

Pentru a vedea cel mai bine relatia dintre sfintenia lui Dumnezeu si pacat, nu trebuie decat sa privim la crucea de la Golgota. Biblia ne spune ca “Dumnezeu nu a crutat nici chiar pe Fiul Sau” (Romani 8.32); atunci cand Fiul lui Dumnezeu a purtat pacatele noastre, Dumnezeu L-a judecat, chiar daca era singurul Lui Fiu, Cel Preaiubit. Cu atat mai mult nu ne va cruta Dumnezeu pe noi, daca nu vom fi scapati de pacatele care se afla asupra noastra.

Tinand cont ca Dumnezeu este drept, El NU poate sa il considere pe cel vinovat, ca fiind nevinovat (Geneza 34.7), ba mai mult, Biblia ne spune ca cel care il iarta pe cel nevinovat este o uraciune (Proverbe 17.15). Si totusi, tot Biblia ne spune ca “Dumnezeu indreptateste pe cel pacatos” (Romani 4.5). Cum se poate face acest lucru?

Sa luam un exemplu practic din viata poporului Israel. In a zecea urgie care a venit asupra egiptenilor, toti intaii nascuti ai egiptenilor au fost omorati, insa nici unul dintre copii evreilor nu a murit. Erau oare doar copii egiptenilor pacatosi, iar cei ai evreilor fara pacat? Care a fost diferenta dintre viata si moarte, in acea situatie? Mielul care a fost sacrificat a fost acela care a facut ca nimicitorul sa treaca pe langa copii evreilor, fara ca sa ii omoare. Prin asta, Dumnezeu a dorit sa-I invete pe evreii ca iertarea pacatelor necesita o jertfa, necesita ca altcineva sa poarte acele pacate.

Temelia indreptatirii

Cum poate Dumnezeu sa treaca cu vederea pacatele mele? Raspunsul este urmatorul: Nu le trece cu vederea! Aceste pacate au fost luate si puse asupra Fiului Sau (“Domnul a facut sa cada asupra Lui, nelegiuirea noastra a tuturor”, Isaia 53.6), aceste pacate au fost platite in mod integral pe cruce la Golgota, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfacuta, si astfel Dumnezeu ne poate ierta pacatele – pacatele noastre pot fi iertate deoarece ele au fost judecate in Persoana Fiului.

Concluzionand, am vazut ca Dumnezeu este drept, ca El trebuie sa judece pacatele noastre, si ca nu poate sa ne ierte fara ca plata pacatelor sa fie facuta. De aceea, Fiul lui Dumnezeu a platit pedeapsa pacatelor noastre, si astfel Dumnezeu ne poate ierta pe deplin si sa ramana drept facand asta, adica, sa ramana drept in timp ce il indreptateste pe cel nedrept (Romani 3.26).

Indreptatirea nu este repetabila și nici nu se poate pierde, cu alte cuvinte, Dumnezeu socotește drept pe o persoana o data pentru totdeauna, iar acea persoana va ramane dreapta in ochii lui Dumnezeu, pentru totdeauna. (Romani 8.34, Isaia 54.8,9,10).

Asa cum am vazut mai sus, una dintre cele mai mari probleme ale omului este aceea ca este vinovat inaintea lui Dumneze, iar Dumnezeu il va judeca pe cel vinovat, iar indreptatirea se ocupa tocmai cu acest aspect: vinovația omului este ștearsa dinaintea lui Dumnezeu, și nu mai exista nici o condamnare pentru pacat.

“Acum dar nu este nicio osandire pentru cei ce sunt in Hristos Isus, care nu traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului.” (Romani 8.1)

Cum poate un om sa fie indreptatit?

Apostolul Pavel a vorbit despre acest subiect in nenumarate randuri, iar epistolele sale catre Romani și Galateni vorbesc intr-un mod explicit despre cum este omul indreptațit inaintea lui Dumnezeu.

Cuvantul cheie in aceasta discuție este credinta, și unde exista credinta exista indreptatire, mantuire.

Trebuie sa amintim cateva lucruri despre aceasta credinta:

  • Nu este o fapta meritorie
  • Este un instrument folosit de Dumnezeu
  • Originea ei nu este omul, ci la Dumnezeu

Credinta este calea aleasa de Dumnezeu pentru indreptatire, și daca El a ales aceasta cale inseamna ca este cea mai buna, și cu siguranța este o cale care aduce toata slava doar Lui. Daca am fi fost indreptațiți prin fapte, sau prin orice altceva ce ar fi ținut de noi, am fi avut cu ce sa ne laudam, insa lauda trebuie sa ii aparțina doar Domnului (Romani 11.6).

Credinta nu este un act meritoriu, valoarea credintei nu este data de actul in sine, ci de obiectul credintei, și anume Domnul Isus. Iarași, credinta este un instrument pe care Dumnezeu il folosește in mantuirea noastra. Dumnezeu nu ne indreptateste pentru ca vede credinta la noi, ci ne daruiește credinta pentru ca vrea sa ne indreptateasca. Vedem despre credinta ca este un dar de la Dumnezeu, nu este ceva ce omul are in el insusi, sau ce omul poate sa produca. Ce vreau sa spun este ca meritele pentru care noi avem credinta nu se gasesc la noi, ci doar la Dumnezeu.

“Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni.” Efeseni 2.8,9

“Caci cu privire la Hristos, voua vi s-a dat harul nu numai sa credeti in El, ci sa si patimiti pentru El.” Filipeni 1.29

http://vesnicia.ro/cum-poate-un-om-sa-fie-declarat-drept-de-catre-dumnezeu/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-poate-un-om-sa-fie-declarat-drept-de-catre-dumnezeu/

CUM PĂSTORUL TREBUIE SĂ MUSTRE ? Autor Alexei Tentiuc 

Cu câteva zile în urmă am scris un articol în care am răspuns la întrebarea: “De ce unii oameni nu pot suferi mustrarea?” Astăzi, însă, vin să răspund la o altă întrebare adresată de către cititorii noștri și anume:

Cum trebuie un păstor să facă mustrarea?
Slujba de păstor nu este una ușoară. Aceasta implică multe responsabilități, greutăți, critici și obstacole. Această slujbă devine și mai grea când oamenii pe care îi păstorești ajung la nivelul când cred că le știu pe toate și nu mai suferă să fie mustrați și învățați nici chiar de păstorul lor… Totuși, aceasta nicidecum nu ne dă dreptul, nouă păstorilor, să ne abandonăm slujba pe care am primit-o nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Cu toată blândețea și cu toată învățătura

Când Timotei păstorea biserica din Efes, apostolul Pavel i-a dat următoarele porunci:
“Te rog ferbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii și morții, și pentru arătarea și Împărăția Sa: propovăduiește Cuvîntul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blîndețea și învățătura. Căci va veni vremea cînd oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă; ci îi vor gîdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după poftele lor. Își vor întoarce urechea dela adevăr, și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist, și împlinește-ți bine slujba.” (2 Timotei 4:1-5)
Timotei, ca lider, avea datoria de a mustra pe alții cu toată blândețea și învățătura. Cuvântul “blândețe” din acest verset este grecescul “makrothumia”  și înseamnă “răbdare, îndelungă răbdare și suferință.” Așa trebuie făcută mustrarea, cu răbdare și atenție. Mustrarea trebuie să fie și potrivit cu toată învățătura. În contextul epistolei a doua către Timotei, învățătura se referă la dreptarul învățăturii sănătoase care este Scriptura.
Păstorul trebuie să mustre potrivit cu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci când face observare, mustrare, el trebuie să o facă cu toată învățătura. La urma urmei, puterea de îndreptare nu vine de la păstor, ci tot din Scriptură despre care Pavel i-a spus lui Timotei astfel:
“Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”(2Timotei 3:16-17)
Când mustrarea  se bazează pe învățătura Scripturii, persoana mustrată va înțelege și care este calea de îndreptare.

Păstorul trebuie să fie în stare să mustre

După ce a plecat de pe insula Creta și l-a lăsat acolo pe Tit ca să pună în slujbă pe prezbiteri, Pavel dă lista de calități pe care trebuie să le aibă un păstor. Una din aceste calități este “în stare să înfrunte”.
“Căci episcopul ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană; nu încăpățînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuș, nici lacom de cîștig mîrșav; ci să fie primitor de oaspeți, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfînt, înfrînat; să se țină de Cuvîntul adevărat, care este potrivit cu învățătura, pentruca să fie în stare să sfătuiască în învățătura sănătoasă, și să înfrunte pe protivnici. În adevăr, mai ales printre cei tăiați împrejur, sînt mulți nesupuși, flecari și amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura.” (Tit 1:7-11a)
Păstorul nu este chemat să mulțumească pe toți oamenii. Este foarte periculos să trăiești după un astfel de principiu. Din cauza aceasta, mulți păstori abandonează responsabilitatea lor de a mustra, ca să nu nemulțumească pe cineva… Biblia spune clar, prezbiterul trebuie să se țină de Cuvântul adevărului și numai atunci va fi în stare să mustre și să înfrunte pe potrivnici. Mustrarea, chiar dacă nu este un lucru plăcut nici pentru păstor și nici pentru cei ce o primesc, totuși Biblia zice că este calea vieții. Înțeleptul o va aprecia și te va iubi mai mult, pe când nebunul te va batjocori și mai mult. Dar, nu poți să te iei după reacția oamenilor, pentru că este foarte periculos. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie dreptarul. Păstorul care renunță la mustrare, de fapt, abandonează chemarea primită de la Dumnezeu și nesocotește Scriptura care îi poruncește să mustre.

 

Mustrare nu înseamnă lipsă de respect

Trebuie să recunoaștem că sunt păstori care se poarta ca și despoți… “Turma” peste care Dumnezeu ne-a dat harul să fim păstori nu sunt oamenii ce ne-au căzut la împărțeală. Apostolul Petru a dat următoarea poruncă păstorilor:
“Sfătuiesc pe presbiterii dintre voi, eu, care sînt un presbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei care va fi descoperită: Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este supt paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un cîștig mîrșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpîni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcîndu-vă pilde turmei. Și cînd Se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei.” (1 Petru 5:1-4)
Cum a păstorit Petru turma lui Dumnezeu care era sub paza lui? A mustrat el pe cei din biserică? Da. La Faptele Apostolilor capitolul 5 găsim cazul cînd Petru a mustrat pe Anania și Safira. El nu a tolerat păcatul, ci a luat atitudine. Când liderul a luat atitudine, Dumnezeu a intervenit și pentru ca să stârpească răul și păcatul din biserica, cei doi au căzut morți.
A mustra nu înseamnă a-ți pierde respectul față de acea persoană. Păstorul trebuie să fie sensibil la diferite categorii de oameni și cu înțelepciune să abordeze pe fiecare din ei. Pavel i-a spus lui Timotei cum să mustre pe fiecare categorie de oameni din biserică. Și anume:
“Nu mustra cu asprime pe un bătrîn, ci sfătuiește-l ca pe un tată; pe tineri sfătuiește-i ca pe niște frați; pe femeile bătrîne, ca pe niște mame; pe cele tinere, ca pe niște surori, cu toată curăția. Cinstește pe văduvele cari sînt cu adevărat văduve.”(1Timotei 5:1-3)
Cu privire la oamenii care aveau o purtare și învățătură nesănătoasă, Pavel îi spune lui Tit:
“…De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoși în credință,”(Tit 1:13)
 Și la capitolul 2 zice :
“Spune lucrurile acestea, sfătuiește și mustră cu deplină putere. Nimeni să nu te disprețuiască.” (Tit 2:15)
Cu alte cuvinte, pentru fiecare categorie există un fel anume de a mustra. Clar este faptul că păstorul când vede o purtare greșită, când vede pericol în biserică, este chemat să mustre cu toată învățătura și autoritatea pe care i-a dat-o Dumnezeu, dar să o facă cu blândețe și dragoste.
La încheiere, vreau să mă adresez nu numai păstorilor, dar și enoriașilor. Vreau să vă rog să vă purtați așa cum învață Cuvântul lui Dumnezeu care spune:
“Ascultați de mai marii voștri, și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii cari au să dea socoteală de ele; pentruca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinînd, căci așa ceva nu v-ar fi de niciun folos.”(Evrei 13:17)
Indiferent de purtarea și atitudinea ta, păstorul, dacă-și înțelege chemarea, va continua slujba sa.  Dar oare îți face mare plăcere să știi că păstorul tău suspină din cauza ta? Fii înțelept și nu uita că ce seamănă omul aceea va și secera.

Cum intră demonii? (2)

Demonii pot intra – PRIN PĂCAT

Dacă noi, ca şi credincioşi sau necredincioşi, ne dăm unui păcat, oferim prin aceasta demonilor, dreptul legal de a câştiga controlul asupra vieţii noastre în domeniul acelui păcat, indiferent de natura păcatului: resentiment, mânie, imoralitate sau orice altceva. Există consecinţe grave pentru persistenţa in păcat.

În jurul vieţilor noastre există un zid de protecţie când noi ascultăm de Dumnezeu, dar când nu Îl ascultăm, se face o spărtură în acel zid.

Iov era un om neprihănit, cu teamă de Dumnezeu, stătea departe de păcat, având un zid de protecţie în jurul lui, ceea ce îl împiedica pe Satan să se atingă de el. Chiar Satan îi spunea lui Dumnezeu: „Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este a lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acopăr ţara.” (Iov 1:10)

În Isaia capitolul 5, naţiunea lui Israel este asemănată cu o vie în care Dumnezeu a plantat viţe bune, şi în jurul căreia El a ridicat un gard şi un zid de protecţie. Dar Israel a păcătuit, I-a întors spatele lui Dumnezeu şi s-a abătut de la poruncile Lui. Ca urmare Dumnezeu a spus: „…îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curăţită, nici săpată, spini şi mărăcini vor creşte în ea! Voi porunci şi norilor, să nu mai ploaie peste ea.” (Isaia5:5-6)

Când zidul de protecţie este dărâmat sau când doar o mică fisură se face în zid, atunci li se permite duhurilor rele să intre să-şi îndeplinească lucrarea de distrugere. Viaţa creştină nu este un joc. Noi nu ne putem juca cu păcatul sau cu demonii.

În capitolul 6 din Romani ni se spune că atunci când cedăm în faţa păcatului, noi devenim robi ai păcatului. Un sclav nu are putere să se elibereze, el trebuie să-şi asculte stăpânul. Atunci când ne dăruim păcatului, noi deschidem uşa puterilor demonice ca acestea să intre în viaţa noastră şi să ne înrobească prin acel păcat. Sau dimpotrivă, noi putem să ne dăruim neprihănirii, devenind astfel slujitorii lui Dumnezeu. Noi suntem cei care alegem să fim robi ai păcatului sau slujitorii lui Dumnezeu.

În capitolul 28 din Deuteronom ni se vorbeşte de numeroase binecuvântări şi blesteme. Doar patrusprezece versete din totalul celorşaizeci şi opt ale acestui capitol ne descriu binecuvântările care vor veni peste poporul lui Dumnezeu prin ascultarea poruncilor Domnului. Umblarea în căile lui Dumnezeu deschide uşa binecuvântărilor Lui. Acestea fiind: onoare, belşug, rodnicie, victorie, sfinţenie, sănătate, etc.

Dar următoarele cincizeci şi patru de versete ale aceluiaşi capitol ne arată blestemele care vor veni peste poporul lui Dumnezeu prin neascultare. Aceste blesteme sunt numeroase şi includ: înfrângerea din partea duşmanului, orice fel de boli şi suferinţe, pierderea minţii, destrămarea familiilor, foamete, frică, disperare şi aşa mai departe. Când noi ne jucăm cu păcatul, intrăm sub influenţa blestemului. Faceţi-vă timp să citiţi acest capitol.

Un grup de adolescente creştine au fost ispitite să facă ceva despre care ştiau că este rău, una dintre fete zicându-le: „Haideţi să facem acest lucru. Dumnezeu este un Dumnezeu al iertării, iar după ce vom face acest păcat, Îi putem cere să ne ierte.” Ce atitudine ridicolă şi nepăsătoare! Câta lipsă de pocăinţă! Din fericire, acele fete nu au dus la îndeplinire ceea ce intenţionau, una dintre ele, mărturisindu-ne mai târziu acest incident.

Există trei motive pentru care eu aleg să nu păcătuiesc:

  1. frica de Domnul
  2. principiul (legea) semănatului şi a seceratului
  3. păcatul oferă terenul legal intrării demonilor.
  4. FRICA DE DOMNUL Eu cred că acesta este motivul meu cel mai sincer. Eu Îl iubesc pe Domnul, Îl cinstesc şi doresc să-I fiu pe plac, având un sentiment sfânt de veneraţie faţă de măreţia şi puterea Lui.

„Frica de Domnul este urârea răului; trufia şi mândria, purtarea rea şi gura mincinoasă, iată ce urăsc eu.” (Proverbe 8:13)

Citeste continuarea: Cum intră demonii? (3)

Sursa: AOTV

http://logosul.ro/2018/01/01/cum-intra-demonii-2/

Marturie – Cum Satan, opreste, rugaciunile noastre (1)

ianuarie 6, 2018 În „Marturii”

ESTE UN SINGUR DUMNEZEU

decembrie 16, 2017 În „Predici”

Există Dumnezeu? Există dovezi în sprijinul existenţei lui Dumnezeu?

februarie 11, 2018 În „Creationism”

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-intra-demonii-2/

Cum explicăm moartea clinică? SERGIU FILAT 

13 IUNIE 2017 RĂSPUNSURI DIN BIBLIE

Întrebare:

Cum explicăm moartea clinică sau experiența călătoriei printr-un tunel de lumină, experiență trăită de persoane readuse la viață de după moarte?

Cum explicăm moartea clinică?

Nu putem explica deplin acest fenomen. În acest domeniu s-au făcut multe cercetări medicinale, dar cu toate acestea rezultatele sunt speculative. În mai mult de 50 de procente din cazurile cercetate, cei ce-au experimentat moartea clinică și au fost resuscitați prin CPR sau prin alte metode, au mărturisit că au avut o experiență stranie. Unii au mărturisit că în momentul morții clinice au avut senzația că și-au părăsit corpul și-și priveau de sus corpul culcat în pat în timp ce medicii îi acordau ajutor. Alții au mărturisit că mergeau printr-un tunel de o lumină puternică și culori  de nedescris.

Cele mai multe rapoarte din cele cercetate sunt de o natură pozitivă. Alții, totuși, au mărturisit experiențe înfricoșătoare și amenințătoare, arătându-le despre ce i-ar putea aștepta dincolo de această viață. Aceste lucruri nu sunt noi pentru cei ce studiază Sfintele Scripturi. Despre viața după moarte Sfintele Scripturi ne vorbesc cu multe detalii și claritate. Cursul de studiu biblic inductiv “Cerul, iadul și viața după moarte” vă va ajuta să înțelegeți ce învață Cuvântul lui Dumnezeu despre cauzele morții și viața după moarte.

Cu toate acestea, interpretările religioase ale acestor experiențe sunt complicate pentru simplu fapt că aceleași experiențe pozitive au fost raportate atât de credincioși, cât și de necredincioși. Nu negăm faptul că Sfintele Scripturi ne vorbesc despre lumea spirituală care există și pe care nouă, celor muritori, nu ne este dat s-o vedem decât după trecerea din lumea aceasta în cea viitoare. Dacă Dumnezeu a creat lumea în care trăim atât de frumos și variat, atunci putem spune că cerul sau raiul este de o splendoare și frumusețe care nu poate fi descrisă cu cuvinte omenești. Același lucru îl spune apostolul Pavel care a avut o experiență de felul acesta când a fost răpit în rai și a auzit cuvinte care nu se pot spune și care nu-i sunt îngăduite unui om să le rostească.

“E nevoie să mă laud, măcarcă nu este de folos. Voi veni totuși la vedeniile și descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit pînă în al treilea cer (dacă a fost în trup nu știu; dacă a fost fără trup, nu știu: Dumnezeu știe). Și știu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu știu: Dumnezeu știe), a fost răpit în rai, și a auzit cuvinte, cari nu se pot spune, și pe cari nu-i este îngăduit unui om să le rostească.”

Explicarea acestui pasaj puteți să-l citiți în articolul “Este credibilă mărturia oamenilor ce au văzut raiul și iadul?” 

Au fost oferite diverse explicații pentru aceste fenomene. Una din explicații implică halucinația provocată de medicamentul aplicat pacientului. Cunosc un prieten ce a avut o astfel de experiență în timpul unei intervenții chirurgicale. În urma medicamentului/antisepticului aplicat a avut experiența că mergea cu viteză mare printr-un tunel de culoare verde. O altă explicație se bazează pe afirmarea biblică a vieții după moarte. Ca și creștini, credem că sufletul supraviețuiește moartea sau despărțirea sufletului de trupul fizic. Există o continuitate a existenței personale după încetarea vieții fizice.

Indiferent dacă suntem buni sau răi, răscumpărați sau pierduți, viața sufletului continuă.

Suntem cu toții fascinați de aceste mărturii și rapoartele cercetărilor efectuate. Cu toate acestea să luăm aminte la avertizarea Domnului Isus din pilda bogatului nesocotit: “Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16:31)

Vă recomand să vizionați emisiunea “Adevărul despre Adevăr” cu tema “Ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte?”  și să citiți articolul “Ce se întâmplă cu creștinii după moarte?” 

https://moldovacrestina.md/cum-explicam-moartea-clinica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-explicam-moartea-clinica/

CUM AFECTEAZĂ CONSTRUCȚIA CELEI MAI MARI MOSCHEI DIN EUROPA SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ ?

Pe muchia drepturilor omului

ionel tutacCea mai mare moschee din Europa se construiește la București. Cei 11.000 de metri pătrați vor găzdui nu doar o moschee, dar și o bibliotecă, un loc în care imamii vor studia Coranul si vor pregati viitori lideri. Construcția va fi înălțată, in capitala Romaniei, chiar lângă Centrul Expozitional Romexpo.

Cum ne afectează pe noi, ca romani, o astfel de mega-construcție, plasată chiar  în capitală?

În România există o minoritate de 0,3 % musulmană. Majoritatea locuiește în Dobrogea și este de etnie turcă sauScreenshot_1 tătară. Cu siguranță că nu aceștia au bătut la porțile guvernului solicitând o construcție atât de mare. Mai mult, comunitatea musulmană din București, ”a aflat despre această hotărâre și s-a bucurat”. Evident, nu a solicitat o astfel de favoare, ci doar a salutat-o. Cine era interesat de un astfel de centru spiritual  în Romania? Probabil turcii, cei care finanțează proiectul în valoare de 3 milioane de Euro.

În Europa Occidentală sunt peste  50 de milioane de musulmani. Germania numără peste 4 milioane de musulmani, iar Franța, căminul celei mai mari comunități musulmane din Europa, numără 6 milioane de musulmani.

Întrebarea legitimă care se ridică este de ce într-o țară cu un număr semnificativ redus de musulmani se contruiește cel mai mare edificiu din Europa? Construcția va aduce valuri de pelerini musulmani, care se vor perinda pe străzile Bucureștiului, alături de alți curioși și doritori de orice pare religios.  Va deveni capitala Romaniei un fel de Mecca a Europei. În timp ce creștinilor evanghelici li se impută că fac prozelitism, România își deschide porțile larg spre islam.

De ce se transforma bisericile în moschei ?

Un alt fenomen îngrijorător este transfomarea bisericilor goale în moschei. Sute de biserici catolice și protestante au fost închise în Europa. Secularizarea, precum și apatia spirituală din Europa, au creat un vid spiritual care deschide noi oportunități de extindere pentru islam. În Germania, peste 400 de biserici romano-catolice au fost închise începând cu anul 2000, în timp ce 200 moschei s-au deschis, dintre care 40 sunt mega-moschei, si  2.600 săli de rugăciune musulmane, potrivit unei publicații intitulate Zentralinstitut Islam-Archiv.

În Anglia, 10.000 de  biserici au fost închise începând cu anul 1960, din care 8.000 sunt biserici metodiste şi 1.700 sunt  biserici anglicane. Alte 4.000 de  biserici sunt pe cale să fie închise până în 2020, potrivit Christian Research Institute. În Marea Britanie sunt peste 1.700 moschei, multe foste biserici. În Franța numărul moscheilor s-a dublat în ultimii 10 ani și a ajuns la peste 2000.

Care sunt cauzele creşterii numărului de musulmani în Europa?

Sociologii susțin că factorii principali care conduc la islamizarea Europei sunt: emigraţia masivă, rata mare a naşterilor în rândul populaţiei musulmane şi convertirile frecvente ale europenilor care devin adepţi ai Islamului, conform publicației Christian Telegraph. Peste 5000 de britanici devin musulmani în fiecare an.

Statisticile subliniază că nepăsarea creștinilor, lipsa de relevanță a bisericilor tradiționale transformă Europa într-o redută ușor de cucerit. Oare Romania va urma si ea  exemplul Frantei sau Angliei in ceea ce priveste procesul de islamizare a populatiei?

Care sunt pericolele?

Muammar Gaddafi, declara în 2006: „Avem 50 de milioane de musulmani în Europa. Sunt semne că Allah va conferi Islamului victoria în Europa – fără săbii, fără puşti, fără cuceriri. Cele 50 de milioane de musulmani din Europa vor transforma continentul într-unul musulman, în numai câteva decenii.”

Disputa pentru drepturile omului ar trebui să pornească de la libertățile care garantează demnitatea umană. În timp ce minorităților li se acordă drepturi aberante, sunt încălcate drepturile majorității.

Prim-ministrul australian Kevin Rudd a rostit un discurs îndrăzneț în care le-a cerut imigranților musulmani să se adapteze culturii creștine, sau, dacă nu le place, să plece înapoi în țara de unde au venit. „Immigrants, not Australians must adapt. Take it or leave it”.

Mă întreb câți dintre noi reușim să descifrăm, în spatele știrilor, realitățile cu care se vor confrunta copiii noștri. Și mai ales, câți dintre noi suntem gata să ne aplecăm asupra problemelor reale cu care se confruntă bisericile noastre, ca să tratăm problema și să restaurăm aripa frântă a creștinismului.

Ionel Tutac

Surse:

Foto

Fttp://www.thecommentator.com/system/articles/inner_pictures/000/004/304/original/islam-crescent.jpg?1383164321

Institutul National de Statistică Romania Ce ne spune recensământul din 2011 despre religiehttp://www.insse.ro/cms/files/publicatii/pliante%20statistice/08Recensamintele%20despre%20religie_n.pdf

The Future of World Religions: Population Growth Projections, 2010-2050http://www.pewforum.org/2015/04/02/religious-projections-2010-2050/

Cuart

comori.org din revista „Cercetați Scripturile”

Cuart Îl cunoşti pe fratele Cuart, al cărui nume încheie lista credincioşilor enumeraţi în ultimul capitol din Romani? „Fratele Cuart“ – atât ştim despre el. Ceilalţi, ale căror nume sunt amintite la sfârşit, sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Terţiu a scris epistola, Gaiu era un bărbat cu influenţă, Erast era administratorul cetăţii, dar Cuart era un simplu creştin modest, al cărui nume este cunoscut doar prin dragostea sa faţă de fraţi şi prin dorinţa sa de a le vesti fraţilor săi din Roma, pe care nu-i văzuse niciodată, dragostea sa. El solicită numai un mic loc în epistola lui Pavel, iar acesta i-l oferă. Acolo, „fratele Cuart“ stă ca un exemplu pentru toţi cei care au ochi să-l privească şi să înveţe de la el. Dumnezeu, Duhul Sfânt i-a dat acest loc, şi milioane de credincioşi au citit numele lui fără să-i dea probabil atenţie. Să nu-l trecem cu vederea! Cuart este o imagine a modestiei. „Şi tu cauţi pentru tine lucruri mari? Nu le căuta“ (Ieremia 45:5). Mulţumeşte-te să trăieşti şi să mori necunoscut, dar lasă ca prin viaţa ta să sufle dragostea, nu numai în cercuri mici, ci lasă ca ea să se întindă până la cei care locuiesc dincolo de mare, cărora doreşti să le întinzi o mână de frate. Nu vorbi şi nu scrie nimic despre dragoste, ci dovedeşte-o, „arată faţă de ei dovada dragostei“ (2. Corinteni 8:24). Fii bucuros că eşti un membru al familiei lui Dumnezeu, aşezat în acest cerc mare, care rămâne veşnic! Bucură-te că toate sufletele născute din nou sunt membrii ai unei familii, copii ai unui Tată şi astfel strâns unite unele cu altele! Salutul de încheiere al minunatei epistole, care ne prezintă bazele veşnice ale mântuirii, ne descoperă ceva din realitatea că credincioşii aparţin unii altora, ceva despre puterea unificatoare a Evangheliei. Când a venit Domnul Isus în această lume, ea era divizată de ura naţională. Ardea duşmănia raselor, a limbilor, a religiilor. Despărţirea era adâncă. Atunci a venit Evanghelia şi a unit pe toţi oamenii din toate popoarele într-o familie, în Hristos Isus. Influenţa dragostei frăţeşti a început de atunci să străbată lumea. Dumnezeu Însuşi îi învaţă pe copiii Săi să se iubească unii pe alţii (1. Tesaloniceni 4:9). Domnul le-a dat ucenicilor Săi porunca să se iubească unii pe alţii, cum i-a iubit El pe ei (Ioan 13:34). Duhul de asemenea ne îndeamnă în Evrei 13:1: „Dragostea frăţească să rămână!“

Comori org  http://comori.org/home.php

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cuart/

CU MEDIOCRITATEA ÎN BISERICĂ – Teofil Gavril

Mediocritatea este dacă ar fi „să credem dex-ul” ceva care se află între două limite extreme, mijlociu, potrivit; care nu iese din comun, nu se evidențiază prin nimic, modest, banal. Este acea stare pe care dacă încercăm să o definim altfel ar însemna o mulțumire cu puțin în domenii în care este mult loc de evoluție.

Practic, un tâmplar mediocru este acel tâmplar care, deși poate depune efortul pentru a ști să facă minuni cu mâinile sale, el rămâne la stadiul de a face scăunele de stat la poartă, să ascută „țăruși” pentru înfipt lângă roșii și să mai facă din când în când reparații la diferite mobile care stau să pice. În același timp, un tâmplar excelent, acceptă provocări mai mari, cum ar fi executarea unui mobilier după o fotografie, gândirea și executarea unor elemente inovative și pentru asta e dispus să depună efort și să „își bată capul”.

La nivel spiritual, lucrurile nu sunt tare diferite, dar nespus mai jalnice. Adică un tâmplar mediocru e util, pentru că de regulă e ieftin, chiar dacă se plânge mereu că nu câștigă și că nu are clienți. El are clientela sa e căutat de oamenii care nu sunt dispuși să dea sume mari de bani, dar un credincios mediocru arată diferit tare față de original, care este Hristos.

Mergem duminică de duminică la biserică și de ani de zile nu progresăm. Credem că asta înseamnă creștinism, asta înseamnă credință. Știm clar că unii performează, dar în loc să îi urmăm, preferăm să îi vorbim de rău, ca tâmplarul care se plânge că concurența sa câștigă mult și are de lucru. Ne închipuim că putem rezuma credința la câteva principii religioase: mersul la biserică, citit 3 versete pe zi, dat de bani si altele. Mai mult, credem că excelența în credință înseamnă să cântăm mai tare ca ceilalți sau mai frumos, să ne rugăm mai mult ca fratele, să dăm mai mult decât media și să frecventăm fără pauze așa mari ca alții adunarea. Când facem astea credem că suntem niște credincioși excelenți, performanți, de care Dumnezeu ar trebui să fie mândru.

Am citit cu ceva timp în urmă o frază spusă de Ambrozie de Milan pe care nu am reținut-o bine, dar spunea ceva de genul: fiecare din noi ne recunoaștem o anumită stare de păcătoșenie, dar când altcineva ne acuza ne aducem toate argumentele să demonstrăm că nu este așa. Cu alte cuvinte, Biblia numește asta falsă evlavie, ne dăm evlavioși dar nu suntem. Vrem eticheta de „credincioși excelenți” dar nu am vrea să depunem efortul de a ne apropia de Dumnezeu cum o fac credincioșii setoși după El. Ni se pare că cei care renunță la toate pentru Hristos au fost cam fraieri și noi ne credem mai inteligenți de atât zicând „dacă se poate și altfel” de ce să facem asta. Devenim experți în a găsi scuze pentru a nu progresa. Experții au spus că omului îi trebuie cinci secunde pentru a găsi o scuză. Ne scuzăm cu păcătoșenia noastră și vrem să fim lăsați așa, să nu progresăm. Ne mulțumim că la adunare nu ne deranjează nimeni, ne cunosc toți și nu au curaj să ne deranjeze cu nimic și numim asta pace.

Pavel avea o dezamăgire imensă să le scrie celor din Corint „nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi.” Nu acceptăm discuții spirituale „adulte”, vrem mereu grija aia de bebeluș, ne place să fim aplaudați pentru tot ce facem, să ni se dea păpica bună dar să nu trebuiască să folosim cuțitul sau furculița, vrem direct în guriță și uneori mestecat chiar. Mai mult, ne mâniem repede dacă cineva nu ne respectă copilăria. Asta e definiția mediocrității în credință. Cununa mediocrității în credință e să avem daruri mai multe și mai scumpe decât „ceilalți copii”.

Sora Mediocritate e foarte dedicată. Nu lipsește aproape deloc de la biserică și este una din cele mai invitate persoane și la evanghelizări, dar tot nu se pocăiește. Nu știu dacă despre ea vorbește scrisoare trimisă celor din Lodicea „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot” dar se cam potrivește. Nu vreau să explorez azi această variantă deși e tentantă.

Mediocritatea ne face să devenim niște bisericoși excelenți, dar niște credincioși imaturi și infantili. Lăsăm cu bucurie povara creșterii noastre spirituale „pe părinți” toată viața deși la un moment dat e normal să ne asumăm responsabilitatea. Noi vrem ca și la 30 și la 50 și la 70 de ani, să ne hrănească tot alții. Ne este greu „să performăm” spiritual deși, mulți dintre noi, în aria profesională suntem recunoscuți ca profesioniști buni. Pocăiții în general sunt buni în ceea ce fac dar la spiritualitate preferă să li se dea, să fie serviți, să stea, să se mulțumească doar cu diploma în mână deși ar putea face minuni prin credința lor.

Știți, Tozer avea mare dreptate când zicea că nici măcar nu ne mai gândim rugăciunile și cântările, le dăm drumul din gură să iasă mecanic, automat. El spunea că „În rugăciunile noastre private și în serviciul public Îi cerem lui Dumnezeu constant să facă unele lucruri pe care le-a făcut deja, fie unele pe care nu le poate face din pricina necredinței noastre. Noi îl rugăm să ne vorbească când El deja a vorbit și când El deja ne vorbește. Îi cerem să vină atunci când El este deja prezent și când așteaptă să Îl recunoaștem. Îl implorăm pe Duhul Sfânt să ne umple, când în tot acest timp, noi Îl împiedicăm să o facă prin îndoiala noastră.”

Doamne, te rog iartă-mă pentru că puteam să fiu la ora asta mai matur, mai responsabil, mai credincios, mai asemănător cu Hristos, dar am ales de multe ori comoditatea, suficiența și lenea. Te rog pune în mine responsabilitatea de a mă ocupa serios de creșterea mea spirituală și de antrenamentul necesar. Doamne, tu mă vrei matur, om lucrător împreună cu Tine, dar nu poți lua la muncă infantili care mai mult să dărâme decât să zidească, care mai mult să încurce decât să ajute, îndură-Te de mine te rog.

http://www.filedinjurnal.ro/cu-mediocritatea-la-biserica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cu-mediocritatea-in-biserica/

Scrisoare de la Biserica Protestanta din Smirna.

Pagina de ştiri

Scrisoare de la Biserica Protestanta din Smirna.

Dragi prieteni,

Ultima saptamana a fost plina de întristare. Multi dintre voi poate ati auzit deja de pierderea cumplita pe care am suferit-o într-un incident care a avut loc în Malatya, o provincie turca la 450 km nord-est de Antiohia, orasul în care credinciosii au fost numiti pentru prima data crestini. (Fapte 11:26).

Miercuri dimineata, 18 aprilie 2007, Tilman Geske, un misionar german în varsta de 46 de ani, tatal a trei copii, s-a pregatit sa mearga la birou, si-a luat ramas bun de la sotie si copil, lasandu-i o amintire de nepretuit: „La revedere, fiule, te iubesc.”

Tilman închiriase un birou de la Editura Zirve, unde pregatea un nou studiu biblic în limba turca. Acolo era si biroul Bisericii Evanghelice din Malatya.

Editura Zirve apartine bisericii, tipareste si distribuie literatura crestina în Malatya si în orasele din estul Turciei.

Într-o alta zona a orasului, pastorul Necati Aydin, în varsta de 35 de ani, tatal a doi copii, si-a luat ramas bun de la sotie si a plecat si el la birou. În acea dimineata, urma sa tina un studiu biblic si o întalnire de rugaciune la care participau de obicei mai multi credinciosi din oras. Si Ugur Yuksel se îndrepta spre studiul biblic.

Niciunul dintre acesti barbati nu stia ca acel studiu biblic avea sa fie testul ultim si aplicarea suprema a credintei lor, care aveau sa se încheie cu intrarea lor în slava, primirea coroanei neprihanirii din partea lui Hristos si a onoarei din partea tuturor sfintilor care-i asteptau în prezenta Domnului.

Într-o alta parte a orasului, 10 tineri cu varsta sub 20 de ani, definitivau detaliile supremului lor act de credinta, punerea în practica a dragostei lor pentru Allah si a urii lor fata de infideli, considerati de ei dusmanii Islamului.

În duminica Învierii, cinci dintre acestia fusesera la o evanghelizare la care se putea intra doar pe baza de invitatie, organizata de pastorul Necati si ai sai, în sala de conferinta a unui hotel din oras. Acesti tineri erau cunoscuti de credinciosi drept „cautatori”. Nimeni nu stie ce s-a întamplat în inimile acestor oameni, în timp ce au ascultat Evanghelia. Au fost oare atinsi de Duhul Sfant ? Au fost convinsi de pacat? Au simtit Evanghelia în strafundul inimilor ? Astazi, avem doar începutul povestii lor.

Acesti tineri, dintre care unul este fiul unui primar din provincia Malatya, fac parte dintr-un „tarikat” adica un grup de credinciosi fideli Islamului. A face parte din Tarikat este un lucru demn de foarte mult respect. De fapt, se spune ca nimeni nu poate ocupa o functie publica daca nu este membru într-un tarikat. Toti acesti tineri locuiau în aceeasi camera de internat, în timp ce se pregateau pentru examenele de admitere la facultate.

Tinerii si-au procurat arme, cutite de bucatarie, franghii si prosoape pentru actul final al slujirii lor fata de Allah. Stiau ca avea sa fie mult sange. Au sosit la timp la studiul biblic, în jur de ora 10.

Imediat ce au ajuns, studiul biblic a început. Dupa cum se spune, atacul s-a dezlantuit dupa ce Necati a citit un capitol din Biblie. Baietii i-au legat pe Ugur, Necati si Tilman cu mainile si picioarele de scaune si conform imaginilor video pe care ei le-au înregistrat cu telefoanele celulare, i-au torturat pe fratii nostri timp de aproape trei ore.

Urmeaza detalii ale torturii. Tilman a fost înjunghiat de 156 de ori, Necati de 99 de ori, iar loviturile de cutit aplicate lui Ugur au fost prea multe pentru a putea fi numarate. Au fost eviscerati, iar intestinele le-au fost taiate în bucati chiar în fata ochilor lor. Li s-au taiat organele genitale si au fost obligati sa priveasca în timp ce aceste parti ale corpului lor erau distruse. Li s-au retezat degetele, li s-au taiat si spintecat nasul, gura si anusul. Probabil ca cea mai dureroasa parte a fost sa se priveasca unii pe altii în timp ce erau torturati.

Vecinii care lucrau în apropierea editurii au spus ulterior ca au auzit tipete, dar au presupus ca proprietarii se certau între ei, asa ca n-au intervenit.

Între timp, un alt credincios, Gokhan, si sotia sa au petrecut o dimineata placuta. El s-a trezit la ora 10, a luat micul dejun fara sa se grabeasca, iar spre ora 12:30, a ajuns împreuna cu sotia la birou. Usa era încuiata pe dinauntru si nu a putut deschide cu propria cheie. A dat telefon si, desi se facuse legatura, nu a auzit telefonul sunand înauntru. A sunat pe telefoanele mobile ale colegilor sai si, în sfarsit, Ugur a raspuns. „Nu suntem la birou. Du-te la întalnirea de la hotel. Acolo ne întalnim. Sosim si noi putin mai tarziu.”, a spus el într-un mod surprinzator. În timp ce Ugur vorbea, Gikhan a auzit în telefon plansete si un mormait ciudat.

A telefonat la politie care a sosit în cinci minute. A batut la usa: „Politia! Deschideti!” La început, politistul a crezut ca este un caz de tulburare a linistii publice. Dar chiar atunci, s-a auzit un alt mormait, un geamat si o bolboroseala. Politistul a înteles clar ca era vorba de cineva care fusese ranit, si-a încarcat arma si a încercat în repetate randuri sa sparga usa. Unul dintre atacatori, speriat, a deschis usa politistului, care a fost martorul unei scene sinistre.

Tilman si Nicati fusesera macelariti, decapitati practic, întrucat li se taiase gatul de la o ureche la alta. În acelasi fel, procedasera si cu Ugur care se zbatea între viata si moarte.

Cei trei atacatori au aruncat armele în fata politistului. Între timp, Gokhan a auzit un tipat pe strada. Cineva cazuse de la etajul trei. A alergat si a vazut un om la pamant, pe care l-a identificat ulterior ca fiind Emre Gunaydin. Suferise o trauma craniana majora si mormaia ceva ciudat. Încercase sa coboare pe burlanul de scurgere, ca sa scape, dar s-a dezechilibrat si a cazut cu o bufnitura cumplita. Se pare ca era liderul principal al atacatorilor. Un alt atacator a fost gasit ascunzandu-se într-un balcon de la un etaj inferior.

Pentru a descifra misterul, trebuie sa ne întoarcem 6 ani în timp. În aprilie 2001, Consiliul de Securitate Nationala a Turciei a început sa-i considere pe crestinii evanghelici o amenintare la adresa securitatii nationale, fiind într-un fel un corespondent al Al Quaidei sau terorismului PKK. Afirmatiile facute în presa de liderii politici, jurnalisti si comentatori au alimentat ura împotriva misionarilor care, afirmau ei, îi mituiau pe tineri ca sa-si schimbe religia.

Dupa acea decizie din 2001, au început amenintarile si atacurile asupra bisericilor, pastorilor si credinciosilor. Bombe, atacuri fizice, verbale si scrise sunt cateva modalitati prin care au fost persecutati crestinii. Dar cea mai semnificativa a fost folosirea propagandei mediatice.

Din decembrie 2005, dupa o lunga sedinta privind amenintarea crestina, sotia fostului prim-ministru Ecevit, istoricul Iber Ortalyli, profesorul Hasan Unsal, politicianul Ahmet Tan si scriitorul propagandist Aytunc Altindal, fiecare în domeniul sau, au început o campanie de aducere în atentia publicului amenintarea reprezentata de crestinii care încearca „sa cumpere sufletele copiilor lor”. Au fost montate în secret camere video în biserici care au filmat serviciile religioase si care au fost folosite ca materiale de senzatie, pentru a promova frica si antagonismul fata de crestini.

Într-un raspuns oficial televizat de la Ankara, ministrul de interne al Turciei a zambit cu superioritate în timp ce vorbea despre atacurile asupra fratilor nostri. În mijlocul revoltei si al protestelor publice împotriva acestui eveniment si în favoarea libertatii religioase si de gandire, presa si comentariile oficiale au transmis acelasi mesaj: „Sper ca v-ati învatat lectia. Nu vrem crestini aici.”

Se pare ca acesta a fost un atac organizat initiat de un lider adult necunoscut al unei grupari de tip tarikat. La fel ca în cazul asasinarii lui Hrant Dink din ianuarie 2007 si a preotului catolic Andrea Santoro în februarie 2006, se folosesc minori pentru comiterea asasinatelor religioase, fiindca simpatia publica pentru tineri este foarte puternica si ulterior au de înfruntat pedepse mai mici decat un adult condamnat pentru acelasi delict. Chiar parintii îi încurajeaza pe acesti copii. Mama baiatului de 16 ani care l-a asasinat pe preotul catolic Andrea Santoro a privit în camera de filmat în timp ce fiul ei mergea la închisoare si a spus: „Va sta acolo pentru Allah”.

Tinerii împlicati în ultimele crime sunt în prezent în închisoare. Astazi, la stiri, s-a spus ca vor fi judecati ca teroristi, ceea ce înseamna ca varsta lor frageda nu va afecta strictetea pedepsei. Atacatorul Emre Gunaydin este înca la terapie intensiva. Investigatia se concentreaza asupra lui si a legaturilor sale, dar se spune ca va fi sortita esecului, daca acesta nu-si revine din coma.

Biserica din Turcia a raspuns într-un mod care L-a onorat pe Dumnezeu, întrucat sute de credinciosi si zeci de pastori au venit cat au putut de repede, pentru a fi alaturi de micuta biserica din Malatya si pentru a-i încuraja pe credinciosi, pentru a rezolva problemele legale si pentru a-i reprezenta pe crestini în presa.

Cand Susanne Tilman si-a exprimat dorinta de a-si înhuma sotul în Malatya, guvernatorul a încercat sa se opuna, dar întelegand ca e imposibil, a raspandit zvonul ca „ e pacat sa sapi mormantul unui crestin”. În cele din urma, într-un serviciu de înmormantare care-ar trebui sa fie consemnat în istoria crestinatatii pentru totdeauna, membrii bisericii din Adana, de langa Tars, au pus mainile pe lopeti si au sapat un mormant pentru fratele lor asasinat, într-un cimitir armenesc parasit, vechi de 100 de ani.

Ugur a fost înmormantat de familia sa cu o ceremonie musulmana în orasul natal Elazig, iar logodnica sa, credincioasa crestina, privea din umbra cum familia si prietenii sai refuzau sa-i accepte, chiar si mort, credinta pe care Ugur o marturisise cu atata pasiune si pentru care murise.

Înmormantarea lui Necati a avut loc în orasul natal Izmir, unde a cunoscut credinta adevarata. Întunericul nu întelege lumina. Desi bisericile si-au exprimat iertarea pentru acest incident, crestinii nu au fost considerati demni de încredere. Înainte ca sicriul sa fie urcat în avion, pe aeroportul din Malatya, acesta a fost supus în doua randuri la examinare cu raze X, pentru ca autoritatile sa se asigure ca nu era încarcat cu explozibil. Aceasta procedura nu se aplica sicrielor musulmanilor.

Înmormantarea lui Necati a fost un eveniment frumos. Ca într-un crampei de Cer, mii de crestini turci si misionari au venit sa-si exprime dragostea pentru Hristos si respectul fata de acest om care a ales sa moara pentru Isus. Sotia lui Necati, Shemsa, a spus lumii: „Moartea sa este plina de semnificatie, fiindca el a murit pentru Hristos si a trait pentru Hristos! Necati a fost un dar de la Dumnezeu. Ma simt onorata ca am trait alaturi de el, simt ca mi s-a facut o deosebita cinste. Vreau sa fiu vrednica de aceasta.”

Plini de curaj, credinciosii au aratat clar de partea cui sunt, la înmormantarea lui Necati, asumandu-si riscul de a fi vazuti în public si de a deveni, astfel, viitoarele tinte ale atacatorilor. Dupa cum era de asteptat, politia anti-tero a fost prezenta si i-a filmat pe toti cei prezenti la înmormantare, pentru a putea folosi materialul pe viitor.

Ceremonia a avut loc în fata Bisericii Baptiste Buca, iar el a fost înmormantat într-un mic cimitir crestin de la periferia orasului Izmir.

Doi asistenti ai guvernatorului Izmirului au fost prezenti si au asistat în mod solemn la eveniment, chiar din randul întai. Zeci de agentii de presa au fost acolo, completand relatarea evenimentelor cu stiri transmise în direct si cu fotografii. Cine poate anticipa efectul avut de aceasta înmormantare asupra spectatorilor si telespectatorilor? ! De fapt, acesta este începutul unei alte povesti. Rugati-va pentru ei. Printr-un gest care a tinut prima pagina a celor mai importante publicatii din Turcia, Susanne Tilman, într-un interviu televizat, si-a exprimat iertarea. Le-a spus reporterilor ca nu doreste razbunare. „Doamne, iarta-i ca nu stiu ce fac”, a spus ea, consfiintind din toata inima cuvintele lui Hristos, pe Calvar (Luca 23:34).

Într-o tara în care razbunarea sange pentru sange este cel mai normal lucru posibil, în atentia bisericilor au ajuns extrem de multe relatari despre vieti schimbate prin aceasta declaratie a lui Susanne Tilman. O jurnalista a comentat declaratia acesteia: „A spus printr-o singura propozitie ceea ce o mie de misionari n-ar putea face într-o mie de ani.”

Este foarte probabil ca misionarii din Malatya vor parasi zona, întrucat famillile lor au fost identificate public si au devenit astfel tintele unui oras ostil. Cei zece crediciosi care au ramas se ascund. Ce se va întampla cu aceasta biserica, cu aceasta lumina din întuneric? Mai mult ca sigur, se vor întalni în subteran. Rugati-va pentru întelepciune, ca fratii turci din alte orase sa mearga sa conduca o biserica ramasa fara lideri. N-ar trebui sa fim preocupati de marea cetate Malatya, o cetate care nu stie ce face? (Iona 4:11).

Cand pastorul nostru Fikret Bocek a mers luni, cu un frate, sa dea o declaratie la Directia de Securitate, a fost condus la Departamentul Anti-Tero. Acolo, era o harta uriasa ce acoperea întreg peretele, unde erau semnalate toate celulele teroriste din Izmir, indicate pe categorii. Cea mai evidenta lista cuprindea toate bisericile evanghelice din Izmir. Întunericul nu întelege lumina. „Oamenii acestia care au rascolit lumea au venit si aici.” (Fapte 17:6)

Rugati-va pentru Biserica din Turcia. „Nu va rugati sa înceteze persecutia, rugati-va pentru perseverenta noastra,” ne îndeamna pastorul Fikret Bocek.

Biserica a avut de castigat prin pierderea fratilor nostri; roadele din viata noastra, întarirea credintei, dorinta arzatoare de a raspandi Evanghelia pentru a lumina tot mai mult în întunericul Malatyei, nu sunt de regretat. Rugati-va sa rezistam opozitiei din exterior si, mai ales, rugati-va sa castigam luptele interioare, cu pacatul, care este slabiciunea care ne face cu adavarat neputinciosi.

Un lucru stim sigur. Isus Hristos a fost acolo cand fratii nostri si-au dat viata pentru El. A fost acolo, la fel ca atunci cand Stefan a fost omorat cu pietre sub privirile lui Saul din Tars. Într-o buna zi, filmarea mortii fratilor nostri ne va dezvalui poate mai multe despre puterea pe care stim ca Hristos le-a dat-o pentru a-si îndura ultima cruce, despre pacea pe care Duhul Sfant le-a daruit-o, ca sa poata suferi pentru iubitul lor Mantuitor.

Stim ca nu i-a lasat singuri. Stim ca mintea lor era plina de adevaruri biblice care i-au întarit si i-au facut sa reziste, în timp ce întunericul încerca sa subjuge Lumina de nesubjugat a Evangheliei. Stim ca, asa cum au putut, cu o privire sau un cuvant, s-au încurajat unii pe altii sa ramana tari. Stim ca stiau ca, în curand, aveau sa fie cu Hristos. Nu stim amanunte. Nu stim în ce fel li se va face dreptate sau daca li se va face, pe acest pamant.

Dar rugati-va si dati-va silinta sa va rugati ca într-o zi, macar unul dintre cei cinci baieti va cunoaste credinta adevarata, datorita marturiei facute prin moartea lui Tilman Geske, care si-a dat viata ca misionar pentru iubitii sai turci, si a marturiilor facute prin moartea lor, de Necati Aydin si Ugur Yuksel, primii martiri pentru Hristos din Biserica Turca.

Relatare facuta de Darlene N. Bocek, 24 aprilie 2007

Va rog fierbinte, trimite-ti aceasta scrisoare la cat mai multi crestini care se roaga, din toate tarile. Va rog sa nu omiteti în niciun caz titlul: „De la Biserica Protestanta din Smirna”, ce poate fi contactata la izmirprotestan@gmail.com // http://www.izmirprotestan.org

Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fide, Solus Christus, Soli Deo Gloria

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri13_iun07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) / Bătrinii Bisericii – Presbiterii / Drepturile bătrânilor care conduc biserica – de Charles Hodge.

Drepturile bătrânilor care conduc biserica

de Charles Hodge

Princeton Review, April 1843 pp 313-, vol 15, #2

Drepturile bătrânilor care conduc biserica. De Calvin. Presbiterianul. Nos. 614-618.

Drepturile bătrânilor care conduc biserica. De Presbiter. Presbiterianul. Nos. 621-626.

Subiectul discutat într-o serie de lucrări menţionate mai sus, şi-a însuşit o importanţă care forţează consideraţiile acestuia asupra tuturor prietenilor bisericii. Întrebarea aflată în discuţie este: Au dreptul bătrânii care conduc biserica să se unească în punerea mâinilor la ordinarea slujitorilor evangheliei? Cei care afirmă pozitiv că există doar două ordine în minister, bătrânii bisericii şi diaconi; din primul ordin; există două clase investite cu slujbe diferite, deşi aparţin aceluiaşi ordin; primei clase îi aparţine funcţia de conducere, celeilalte cea a conducerii, a învăţării şi a administrării sacramentelor. „Noi susţinem,” spune Presbiterul, „o identitate a ordinii, dar o diversitate a slujbei.” Ordinarea presbiterială recunoaşte destinatarul în ordinea bătrânilor bisericii sau a presbiterilor; aleşi de oameni, sau înscăunarea de către presbiteri îl investeşte cu slujba de conducere sau bătrân al bisericii învăţător, aşa cum ar fi cazul, „şi astfel aceasta urmează principiile generale că o ordinare dublă este superfluă şi inutilă, şi ar putea să se lipsească de ea, dacă nu ar fi dispoziţia expresă a lex positiva, constituţia bisericii.” [Presbiterul, Nr. II] Cu alte cuvinte, teoria şi constituţia sunt în conflict direct. Este ciudat că lovitura acestei ciocniri nu l-a trezit pe Presbiter din visul plăcut că el se trudeşte să aducă practica bisericii în armonie cu legile. Teoria sa ar conduce la o practică, pe care el recunoaşte că este condamnată de constituţie. De aceea, el trebuie să recunoască fie că, constituţia este în conflict cu ea însăşi, poruncind o practică inconsecventă cu principiile ei, sau că teoria lui şi cea a constituţiei sunt două lucruri foarte diferite. Teoria sa cere, mai mult, admite doar o ordinare; constituţia cere două; una în slujba de bătrân al bisericii conducător, şi a doua când un bătrân al bisericii conducător este făcut un pastor. De aceea, este imposibil ca Presbiterul şi constituţia să respecte aceeaşi doctrină.

Este uşor să vedem sursa greşelii în care el a căzut. El spune că pastorii şi bătrânii bisericii au acelaşi ordin, dar au slujbe diferite; ordinarea acordă ordinul, şi alegerea de către popor, sau înscăunarea acordă slujba. Acum dacă ar fi reieşit că ordinarea acordă slujba, atunci aceasta este un sfârşit al întregului argument. Ordinea cuvântului este de o importanţă vagă. Ea este folosită adesea în sensul în care el este întrebuinţat de Presbiter pentru a indica o clasă de persoane distinsă de o particularitate obişnuită faţă de restul adunării. În acest sens militarii sunt un ordin; la fel şi clericii şi în multe ţări şi nobilimea. Singura modalitate în care un om poate fi admis într-un ordin, este prin numirea sa într-o anumită slujbă sau rang, incluse în această ordine. Singura modalitate în care un om este introdus în ordinul militar, este printr-o delegare care îi confirmă un anumit rang sau slujbă în armată; şi pentru a introduce un om în ordinul nobililor, este necesar ceva mai mult decât o licenţă vagă a nobilimii sale; el trebuie să fie făcut baron, conte, marchiz sau altceva inclus în ordin. Într-o astfel de manieră un om este introdus în ordinul clerical în orice alt fel decât prin conferirea sa cu o anumită slujbă clericală. De aceea, ordinarea conferă ordinul doar pentru că ea conferă slujba. Nici nu trebuie pusă întrebarea dacă doctrina Presbiterului, că ordinarea oferă rangul, şi alegerea sau înscăunarea în slujbă, este consecventă cu constituţia noastră. „Ordinarea,” spune Directorul Westminster, „este punerea deoparte în mod solemn a unei persoane pentru o slujbă publică în biserică.” Constituţia noastră nu este mai explicită. Ea prescrie modul în care „conducătorii clerici ar trebui să fie ordinaţi în slujbele lor.” Cu privire la bătrânul conducător al bisericii, se spune, după paşii preliminari care au fost făcuţi, „Pastorul îl va pune deoparte pe candidat prin rugăciune în slujba de bătrân conducător al bisericii.” Astfel ea vorbeşte despre bătrân al bisericii predicator, ca fiind „ordinat solemn pentru lucrarea de minister al evangheliei.” Ordinarea pentru slujbă este singura ordinarea despre care constituţia noastră are vre-o cunoştinţă.

Dacă nu poate fi negat înţelesul constituţiei noastre, că ordinarea conferă slujba, că ea îl numeşte pe un om un pastor sau un bătrân conducător al bisericii, şi nu doar îl introduce în ordinul presbiterilor, se pare că întreaga argumentaţie avută în vedere este măturată. Argumentul se bazează pe o presupunere falsă în privinţa naturii şi al proiectului ordinării. Acum acesta este un principiu care este recunoscut de toate confesiunile de creştini, cu excepţia Independenţilor, că dreptul de a ordina în orice slujbă în biserică aparţine celor care au slujba sau au una superioară ei şi care o include. Un pastor ordinează bătrâni conducători ai bisericii deoarece el însuşi este un bătrân conducător al bisericii cât şi un pastor. De aceea, singurul temei în care bătrânii conducători ai bisericii au dreptul de a lua parte la ordinarea slujitorilor evangheliei care poate fi menţinut, este că ei au aceeaşi slujbă. Dar aceasta nu se poate afirma fără a arăta vre-o atenţie constituţiei. Fiecare pagină care are legătură cu subiectul aceasta, învaţă clar că ei au slujbe diferite. Aceasta ne spune că funcţionarii obişnuiţi şi perpetuu în biserică sunt pastorii, bătrânii bisericii şi diaconii; că slujba pastorală este prima în demnitate şi în utilitate, sarcinile lor fiind menţionate în detaliu; că bătrânul conducător al bisericii deţine o slujbă diferită, drepturile şi datoriile lor fiind menţionate de asemenea în particular. Toate acestea sunt atât de clare încât ele sunt admise ca un fapt indiscutabil. Presbiterul se plânge că, Calvin înţelege greşit temeiul prin care el şi prietenii săi au presupus că ei deţin identitatea slujbei de învăţare şi de bătrâni conducători ai bisericii. Nici unul, zice el, „nu a afirmat sau nu s-a plâns de un astfel de principiu sau orice altceva ca aceasta. Noi susţinem identitatea ordinului dar diversitatea slujbei.”

Putem remarca în trecere că, în lumina acestui anunţ al misiunii, mustrarea de către el a lui Calvin pentru că a spus că pastorul „are dreptul de a ocupa un loc oficial mai presus” de bătrânii bisericii, ceea ce pare a fi inexplicabil. El spune că dacă aceasta înseamnă că „bătrânul învăţător al bisericii sau presbiterul este, din punct de vedere al dreptului, oficial mai presus de presbiterul conducător, primul este preferat (praelatus) mai presus de celălalt, deţine un rang mai înalt, formează un alt ordin distinct, alcătuind astfel două ordine, care cu diaconii alcătuiesc trei ordine în minister. Dacă aceasta nu este conducerea bisericii de către episcopi atunci ce este? … Este adevărat că aceasta nu este un episcopat diocezan, dar este la fel de rău în principiu ca un episcopat parohial, şi diferă de acesta prin faptul că un episcop sau un presbiter este preferat (praelatus) mai presus de presbiterii unui diocezan.” [Presbiterul, Nr. I.] Cât de adesea se întâmplă ca, copiii acestei lumi să fie mai înţelepţi în generaţia lor decât copiii luminii! Aici ne facem sursa de râs a altor confesiuni, prin disputele noastre asupra primelor principii ale organizaţiei noastre. Prezbiterienii nu au luat în considerare timpul când s-au plâns de episcopatul parohial în opoziţie cu cel diocezan, când s-a descoperit în final că acesta este la fel de rău în principiu ca şi celălalt; că amândouă sunt în egală măsură inconsecvente cu Prezbiterianism! În altă zi am văzut în Presbiterul, dacă nu greşim, un argument în favoarea sistemului nostru, derivat din faptul că au existat trei sute de episcopi în consiliul din nordul Africii; şaizeci de episcopi într-o provincie mai mică decât New Jersey; cincizeci în alta; patruzeci în alta. Aceasta este o dovadă că episcopatul diocezan şi nu cel parohial a predominat atunci, şi episcopatul parohial a fost susţinut a fi Prezbiterianism. Dar se pare că nu este vorba de un astfel de lucru; că dacă noi „admitem inferioritatea oficială în ordin sau rang a bătrânului conducător al bisericii faţă de bătrânul predicator al bisericii, atunci egalitatea Prezbiteriană este distrusă, şi episcopatul este întemeiat efectiv.”

[Cuvintele „ordin şi rang” în propoziţia de mai sus nu adaugă nimic la înţelesul ei. Este o „superioritate oficială” a pastorului faţă de bătrânul bisericii pe care Presbiterul o rosteşte a fi episcopală. Aceasta este evident, deoarece Calvin nu a spus nimic despre ordinea în propoziţie care este temelia pentru acuzarea Presbiterului de episcopie; el a spus simplu că pastorul „avea un loc oficial mai presus” de bătrânii bisericii sale. Acest Presbiter spune că principiul prelat este absolut. Dacă „bătrânul învăţător al bisericii este oficial mai presus de presbiterul care conduce,” atunci, spune el, egalitatea este distrusă, şi episcopatul este întemeiat.”]

Dar ce spune cartea noastră cu privire la acest subiect? Presbiterul admite că slujba pastorului diferă de cea a bătrânului bisericii. Dacă ele sunt diferite, una poate fi mai înaltă decât cealaltă. Vorbind despre episcopi şi pastori, cartea spune că slujba lor este „prima în biserică pentru demnitate şi utilitate.” Atunci există trei funcţionari permanenţi în biserică – episcopii, bătrânii bisericii şi diaconii, şi dintre aceştia episcopul este pronunţat primul în demnitate şi utilitate. Nu este aceasta o superioritate oficială? Dacă generalul este primul ofiţer în armată, nu este el superior oficial faţă de un colonel? Dacă constituţia noastră presupune o egalitate de slujbă între pastori şi bătrânii bisericii, atunci de ce se spune că pastorul „va fi întotdeauna moderatorul sesiunii?” De ce în cazul absenţei sale sesiunea este îndemnată să ia un pastor vecin pentru a acţiona ca şi moderator, şi numai când aceasta nu se poate, li se îngăduie să înceapă fără un pastor? Pe de altă parte, constituţia îndrumă ca „moderatorul presbiterilor va fi ales din an în an.” Nu există o astfel de superioritate a unui pastor peste altul, pentru a autoriza acţiunea sa ca moderator perpetuu al presbiterilor. Când un bătrân al bisericii trebuie să fie probat, el este judecat înainte de sesiune; dar procesul împotriva unui slujitor al evangheliei trebuie să aibă loc întotdeauna înaintea presbiterilor. De ce este aşa, ca un om să aibă dreptul să fie judecat de egalii săi? Dacă este aşa, atunci bătrânii bisericii nu sunt egali cu pastorii; ei nu sunt oficial egali cu el, deşi personal ei pot fi mai superiori decât el. Acum cartea noastră numeşte pastorul unei adunări un episcop, şi nu dă acest titlu niciodată bătrânilor bisericii, declarând că slujba sa este prima în demnitate în biserică, de vreme ce îl numeşte pe el moderatorul perpetuu al sesiunii, dându-i dreptul de a ordina bătrâni conducători ai bisericii şi declară că el este supus, nu sesiunii ci presbiterilor, aceasta întemeiază un episcopat parohial, tot atât de mult precum canoanele Bisericii Angliei întemeiază un episcopat diocezan. Aceasta este Presbiterianism; Presbiterianismul din Geneva, Franţa, Germania, Olanda, Scoţia şi cel al părinţilor noştri din America; şi dacă acum avem unul diferit, trebuie să luăm o carte nouă.

Dacă se admite atunci că pastorii şi bătrânii conducători ai bisericii deţin slujbe diferite, şi dacă aşa cum s-a arătat clar din constituţie, ordinarea conferă slujba, concluzia care nu poate fi evitată este că doar aceia care deţin slujba de slujitor al evangheliei pot acorda această slujbă altora. Prezbiterienii neagă dreptul de ordinare pentru judecătorul civil; ei îl neagă, în circumstanţe obişnuite, poporului; ei îl neagă pentru toţi, care nu au fost ei înşişi investiţi cu slujba conferită. Astfel, o mare parte din argumentul Presbiterului că ordinarea conferă ordinul, şi alegerea slujba, şi de aceea toţi cei care aparţin ordinului de presbiteri pot participa la ordinarea slujitorilor evangheliei.

Dorim să spunem câteva cuvinte cu privire la argumentul din Scriptură. Raţionamentul fraţilor noştri din această sursă pare să fie întemeiat pe un principiu înalt, jus divinum, că există o formă completă şi precisă de conducere, pusă în cuvântul lui Dumnezeu, de la care biserica nu are nici un drept să devieze; fie prin introducerea unor noi funcţionari, sau judecători, sau prin modificarea datoriilor celor menţionaţi aici. Faptul că Presbiterul adoptă acest principiu este limpede. În al cincilea număr al său el spune, există doar două temelii pe baza cărora slujba bătrânului conducător al bisericii poate fi menţinută, „fie prin oportunitatea umană fie prin garanţia divină. Dacă asupra primei, este un procedeu uman, deşi este una foarte utilă şi înţeleaptă, şi vrednică de a fi reţinută ca o chestiune a politicii publice sănătoase… Dacă bătrânul conducător al bisericii nu este un presbiter biblic, şi slujba sa nu este o instituţie divină, atunci desigur, nu pretindem nici o parte pentru el din puterile ordinării, sau orice altă putere presbiterială; aceasta ar fi evident inconsistent pentru ca el să acorde vre-una, şi din acest punct de vedere constituţia noastră a făcut ceea ce nu are nici un drept să facă, şi anume, a adăugat la funcţiile lui Dumnezeu, cea de conducere a bisericii. Dacă bătrânul conducător al bisericii ar fi un presbiter biblic, şi slujba sa o instituţie divină, atunci noi suntem obligaţi să o luăm aşa cum o găsim instituită potrivit legii fundamentale a bisericii, Cuvântul lui Dumnezeu, fără să adăugăm la ea, sau să scoatem din ea, şi potrivit ei astfel de puteri sunt acordate şi ar trebui să nu reţinem nici una din cele care i se neagă.” Remarcând Fapte 14:23, unde se pune că apostolii au ordinat „presbiteri în fiecare biserică”, el spune că dacă toţi aceştia ar fi bătrâni predicatori ai bisericii, aceasta „este fatal pentru Presbiterianism.” Din nou, „Dacă bătrânul conducător al bisericii nu ar fi un presbiter biblic, ci doar un laic, un slujbaş numit de oameni, de ce să spui aşa, şi el să fie tuns de toate puterile sale presbiteriale presupuse ca şi o parte.” Noi numim aceasta principiul înalt jus divinum, nu pentru că acesta afirmă faptul că slujba bătrânului conducător al bisericii a existat în biserica apostolică, şi a fost instituită de Hristos, ci pentru că aceasta afirmă necesitatea absolută a unei astfel de numiri exprese; declară că dorinţa după ea este fatală pentru Presbiterianism; şi că noi suntem obligaţi să avem slujba exact aşa cum au avut-o bisericile apostolice; şi că noi încălcăm porunca lui Dumnezeu dacă ori adăugăm la puterile sale, ori le micşorăm.

Întregul argument al Presbiterului cu privire la acest subiect este bazat pe presupunerea că există un sistem complet de conducere afişat în Scripturi, faţă de care toate bisericile sunt obligate să îl respecte prin autoritatea divină. Vom arăta că nu acesta este argumentul presupus în standardele noastre, şi că acesta nu poate fi susţinut. Există anumite principii în care toţi Presbiterianii sunt de acord, şi pentru care ei cred că au o garanţie biblică clară. De exemplu, faptul că apostolii aveau o supraveghere şi un control asupra bisericilor; că ei nu au numit succesori ai lor în slujba generală de supraveghere; că ei au încredinţat conducerea bisericii presbiterilor, pe care i-au îndrumat să ordineze pe alţii în aceeaşi slujbă; că din acei bătrâni ai bisericii, unii au condus în timp ce alţii au muncit în cuvânt şi în doctrină; şi că în multe biserici, dacă nu în toate, diaconii au fost numiţi pentru a îngriji de bolnavi şi de săraci; şi că biserica ar trebui să acţioneze ca o unitate, atât cât îi permit circumstanţele. De aceea, susţinem în opoziţie faţă de prelaţi, că nu există o autoritate biblică pentru vre-un funcţionar care să aibă, ca şi succesor al apostolilor, o putere peste mai multe biserici; şi că tot ceea ce găsim în Scriptură este opus faţă de întemeierea unei astfel de slujbe. Pe de altă parte, ne luptăm împotriva Independenţilor şi a Congregaţionaliştilor, că, conducerea bisericii, dreptul de a disciplina şi de a ordina, cât şi autoritatea de a predica şi de a administra sacramentele, a fost încredinţată conducătorilor şi nu membrilor bisericii. Noi susţinem că Hristos, în înţelepciunea sa infinită, a dat libertate bisericii sale să îşi modifice conducerea, în acord cu aceste principii generale, aşa cum aceasta s-ar potrivi mai bine în circumstanţele sale în ere şi în naţiuni diferite.

După ce a constituit biserica o societate distinctă, el i-a dat dreptul să se conducă pe sine, potrivit cu principiile generale revelate în cuvântul său. Dacă se aduce obiecţia că aceasta lasă multe lucruri din sistemul nostru să se bazeze pe o temelie mai puţin bună decât cea a oportunităţii, că ea îi face ceea ce Presbiterul numeşte „mecanisme umane,” răspunsul este că dacă Hristos a dat bisericii sale puterea de auto-conducere, ceea ce face biserica în exerciţiul acelei puteri, dacă este consecvent cu voia sa revelată, are aprobarea sa tot atât de mult cât ar avea sub oricare teorie de conducere a bisericii. Dacă Pavel spune că autorităţile civile sunt puse de Dumnezeu, aşa că cei care se împotrivesc lor, se împotrivesc lui Dumnezeu, deşi Dumnezeu nu a revelat nici măcar un sistem general de politică civilă, nu vedem de ce acelaşi lucru nu este la fel de adevărat în privinţa bisericii.

Faptul că această doctrină despre acest subiect este adevărată, este evident în primul rând, din absenţa oricărei porunci exprese, obligând biserica din toate erele să îşi conformeze forma ei de conducere în fiecare aspect al exemplului bisericilor apostolice. Dacă Hristos şi apostolii săi aveau intenţia să facă o astfel de conformitate o chestiune de obligaţie perpetuă, este corect să presupunem că ei ar fi spus aceasta. Cum ei nu au dat nicăieri o astfel de poruncă, nici un om nu are dreptul de a legământ conştiinţa poporului lui Dumnezeu cu privire la această chestiune. Din nou, faptul că apostolii nu au vrut niciodată să facă exemplul lor o lege perpetuă pentru biserică în toate punctele de acest fel, este clar din faptul că ei nu au urmat acelaşi plan în toate aspectele lui în toate locurile. Există unele principii generale la care se pare că ei au aderat, dar pe departe de a fi sigur, sau chiar probabil este faptul că toate bisericile apostolice au fost organizate exact după acelaşi model. Aceasta într-adevăr, era puţin posibil în zilele acelea de inspiraţie şi daruri miraculoase, pe care Duhul le distribuia fiecărui om, potrivit voii sale; astfel că unii erau apostoli, unii profeţi, unii învăţători; după aceea minuni, apoi daruri de vindecare, ajutorări, administrări, felurite limbi. Potrivit unei alte enumerări, unii erau apostoli; unii profeţi, unii evanghelişti; unii pastori şi învăţători; potrivit alteia, unii aveau darul profeţiei, unii pe cel al misiunii; unii pe cel al învăţăturii; alţii pe cel al îndemnului; alţii pe cel al conducerii; şi alţii, cel al arătării milei. Faptul că aceste daruri au fost reţinute de presbiteri şi de diaconi este o presupunere perfect gratuită; şi dacă ele nu au fost reţinute astfel, ele au produs o stare de lucruri, şi un mod de a administra cuvântul şi decretele şi conducerea bisericii, foarte diferit de ceea ce este acum actual sau posibil. Din nou, ştim că apostolii erau obişnuiţi să meargă în sinagogile evreieşti şi să predice evanghelia; dacă majoritatea oamenilor cu conducătorii lor credeau, din tot ceea ce este evident, ei îi lăsau fără nici o schimbare în organizarea lor. Dar dacă „unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi,” ei au „plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei.” Ştim că presbiterii au fost ordinaţi în toate bisericile şi este probabil ca diaconi să fi fost în general introduşi, deoarece ştim că ei erau la Ierusalim şi Filipi. În plus faţă de diaconi, ştim din anumite exemple că au fost introduse diaconiţele, dar nu avem nici o dovadă că aceasta era o practică universală. O părere foarte obişnuită este că în unele biserici învăţătorii erau o clasă distinctă de cea a predicatorilor şi a conducătorilor. Din nou, este clar că în acele locuri unde numărul convertiţilor era mic, exista doar o biserică aflată sub magistratura bătrânilor bisericii; dar în altele, unde ucenicii erau atât de numeroşi încât formau mai multe adunări, ca în Ierusalim şi probabil în Efes, nu ştim cum erau ei organizaţi. Ştim că ei erau sub conducerea presbiterilor, dar dacă fiecare adunare avea magistratura ei proprie de bătrâni ai bisericii, ca la noi, sau dacă erau toate un trup comun, ca în unele biserici din Franţa, este ceva mai mult decât poate să spună cineva. Din nou, în acele locuri unde locuia permanent un apostol, cum ar fi la Ierusalim, este imposibil ca, conducerea să nu fi fost modificată de vre-o circumstanţă pentru un anumit timp. Un apostol avea dreptul să ordineze pe cine îi plăcea lui; el avea autoritate asupra presbiterilor; şi putea exercita disciplină în numele său. Considerând toate aceste circumstanţe, credem că, concluzia că în timp ce apostolii au aderat la marile principii de mai sus este irezistibilă, ei au variat detaliile organizării bisericii pentru a se potrivi circumstanţelor din locuri şi ocazii particulare. Dacă aceasta este adevărat, atunci desigur nu suntem obligaţi să ne conformăm în toate punctele la exemplul lor, pentru că exemplul lor nu a fost uniform.

Faptul că aceasta este doctrina bisericii noastre cu privire la acest subiect, este evident din scrisoarea expresă a constituţiei sale şi din practica sa. În comun cu toate celelalte biserici, noi am acţionat şi trebuie să acţionăm potrivit acestui principiu. Constituţia noastră declară sinoadele şi consiliile sunt un decret al lui Dumnezeu pentru conducerea bisericii, dar pentru constituţia particulară şi relaţia mutuală dintre astfel de consilii, ea nu afirmă nici o poruncă expresă sau o folosire uniformă apostolică. S-a declarat că ea este „convenabilă şi agreabilă pentru Scriptură şi pentru practica primilor creştini, încât biserica ar trebui să fie condusă de adunări congregaţionale, prezbiteriene şi sinodice. În consecvenţă deplină cu acest crez, îi îmbrăţişăm pe acei creştini care diferă faţă de noi în opinie sau practică, în aceste subiecte.” Deşi noi avem o garanţie divină pentru conducerea bisericii de către presbiteri, unde este garanţia noastră biblică pentru modul de organizare a sesiunilor bisericii? Unde găsim scris că un presbiter va fi moderatorul perpetuu al acelui trup? Sau unde este garanţia expresă pentru a spune că un astfel de presbiter trebuie să fie un slujitor? Cartea noastră spune că bătrânii conducători al bisericii sunt reprezentanţii poporului, şi astfel, potrivit sistemului nostru, ei sunt fără îndoială; dar unde le atribuie Scriptura acest caracter distinct? Se spune că apostolii au ordinat bătrâni ai bisericii în fiecare biserică, dar putem dovedi că ei au făcut o clasă din acei bătrâni ai bisericii ca şi reprezentanţi ai poporului, mai mult decât altă clasă? Din nou, noi avem o garanţie divină pentru sinoade în general, şi pentru presbiteri parohiali în particular, dar unde este garanţia noastră expresă pentru organizarea specifică a presbiterilor noştri? Acestea nu sunt doar corpuri permanente, ci în mare măsură auto-perpetue, şi sunt investite cu autoritate juridică asupra tuturor presbiterilor parohiali din graniţele lor. Admiţând că aceasta nu este doar convenabil şi favorabil pentru Scriptură, care este afirmată în toate cărţile noastre, ci este susţinută printr-o garanţie divină expresă, unde avem noi un astfel de garant pentru modul de constituire a acestor corpuri? Dacă, aşa cum susţine Presbiterul, toţi presbiterii au „puteri comune presbiteriale,” şi ni se interzice fie să adăugăm fie să micşorăm aceste puteri, va fi mulţumit el să producă garanţia sa spunând că toţi bătrânii predicatori ai bisericii dintr-un anumit district vor avea un loc în presbiteriu, şi numai unul din trei sau unul din zece este bătrânul conducător al bisericii? Dacă toţi au prin drept divin aceleaşi puteri, ne va da el autoritatea biblică pentru a face această deosebire? Aceleaşi întrebări pot fi puse şi cu privire la constituţia sinoadelor noastre, ca şi corpuri permanente, excluzând două treimi din presbiterii noştri din orice voce imediată în deliberările lor, şi exercitând jurisdicţia peste toţi presbiterii din graniţele lor.

Se pare că principiul pe care este bazat tot argumentul Presbiterului este nesănătos. Acel principiu este că biserica este obligată să adere exact la modelul de conducere al bisericii afişat în Scriptură; şi că ei i se cere să producă o garanţie divină expresă pentru fiecare parte din sistemul ei; că ea este îngrădită nu doar să nu creeze o nouă slujbă, ci şi că nu modifice drepturile şi datoriile celor stabiliţi la început. Pe de altă parte, noi susţinem că în timp ce există principii generale despre acest subiect în Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos a lăsat biserica sa în libertate, şi i-a dat autoritatea de a împlini aceste principii. Ne-am străduit să dovedim aceasta din absenţa unei porunci care să oblige biserica la un conformism exact faţă de exemplul apostolilor; din faptul că apostolii înşişi nu au adoptat nici un plan nemodificat de organizare a bisericii; şi din faptul de netăgăduit că fiecare biserică de pe pământ, chiar şi a noastră printre altele, a acţionat potrivit acestui principiu şi a introdus multe lucruri în sistemul ei de conducere pentru care nu se poate produce nici o garanţie biblică expresă. Dacă aşa stau lucrurile, dacă am admite că toţi presbiterii au primit original o ordinare, şi desigur, au deţinut aceeaşi slujbă, din care unii s-au eliberat de o datorie şi alţii de alta, potrivit cu darurile lor, nu rezultă faptul că biserica este obligată acum să recunoască aceleaşi puteri şi drepturi pentru toţi presbiterii, mai mult decât să le asigure un loc în presbiteriu şi în sinod. Cu alte cuvinte, principiul pentru care ne luptăm acum nu este doar nerezonabil, şi contrar practicii poporului lui Dumnezeu din toate erele, ci el nu poate fi terminat fără a modifica esenţial întreaga organizaţie.

Mai există un alt punct de vedere care trebuie să fie extras din acest argument biblic. S-a arătat deja că principiul pe care este bazat acest argument nu poate fi susţinut, dar şi că argumentul în sine este nesănătos. Argumentul este: ordinarea conferă ordinul; de aceea, toţi cei care aparţin aceluiaşi ordin au un drept egal de a ordina; bătrânii bisericii care predică şi cei care conduc aparţin aceluiaşi ordin; de aceea, ei au un drept comun de a ordina. Am arătat, că potrivit constituţiei noastre, ordinarea conferă slujba; că doar aceia care au aceeaşi slujbă au dreptul de a ordina pentru acea slujbă, şi de aceea, sub constituţia noastră, bătrânul conducător al bisericii nu deţine aceeaşi slujbă cu bătrânul predicator al bisericii, nici una care să o includă, el nu are dreptul de a participa la ordinarea slujitorilor evangheliei care sunt pastori. Amândouă părţile din această discuţie văd şi recunosc, că singurul lucru care îi dă vre-o importanţă, este principiul implicat în aceasta. Întrebarea adevărată este, Ar trebui consideraţi pastorii şi bătrânii bisericii ca deţinând aceeaşi slujbă? Obiectul nostru este acum să arătăm că principiile presupuse de altă parte conduc, printr-o necesitate logică, la un răspuns afirmativ la această întrebare, şi desigur, la anularea slujbei de bătrân conducător al bisericii, şi la răsturnarea constituţiei noastre.

Principiul presupus acum este o parte dintr-o teorie simplă, plauzibilă a conducerii bisericii, dar una foarte diferită de cea a noastră. Acea teorie este că apostolii au ordinat o magistratură de bătrâni ai bisericii în fiecare biserică, cărora le-a fost încredinţată întreaga supraveghere a instruirii şi a conducerii; că aceşti bătrâni ai bisericii au primit aceeaşi ordinare şi au deţinut aceeaşi slujbă şi aveau aceleaşi drepturi şi puteri; dar deoarece unii aveau un dar sau un talent şi alţii un alt dar, s-a întâmplat în practică, faptul că doar unii au predicat, în timp ce alţii au condus. Totuşi, această diferenţă a rezultat nu din diversitatea slujbei, ci simplu din diferenţa darurilor. Toţi aveau un drept egal de a predica şi de a administra sacramentele cât şi de a conduce. Argumentele care susţin această teorie sunt derivate în parte din utilizarea sinagogii evreieşti, şi în parte din ceea ce se spune în Noul Testament. Episcopii şi presbiterii nu sunt menţionaţi niciodată împreună, fiind slujbaşi diferiţi, ultimul termen fiind folosit pentru a include toţi slujbaşii din biserică, cu excepţia diaconilor; Pavel s-a adresat bătrânilor bisericii din Efes ca unui trup, având responsabilităţi şi datorii comune; scriindu-i lui Timotei el dă printre calificările bătrânilor bisericii capacitatea de a învăţa pe alţii; el nu face nici o deosebire între cele două clase, ci spunând cum ar trebuie să fie bătrânii bisericii, el începe imediat să vorbească despre diaconi. Din aceste circumstanţe şi din altele, mulţi au dedus că toţi presbiterii din bisericile apostolice aveau aceeaşi slujbă, şi aceleaşi drepturi şi datorii. Aceasta a fost teoria lui Vitringa; şi Presbiterul citează şi adoptă afirmaţiile lui Vitringa. Dar Vitringa a fost un oponent decis al bătrânilor conducători ai bisericii ca o slujbă biblică, deci în toată consistenţa trebuie să fie Presbiter. De fapt, el se luptă pentru desfiinţarea slujbei.

În timpul formării constituţiei noastre din prezent, a existat unul sau doi oameni proeminenţi în biserica noastră care au ţinut aceeaşi doctrină, dar ei s-au opus întregului sistem al nostru, şi s-au plâns amar că sinodul a insistat asupra „îndesării Scoţiei în jos pe gâtul lor.” Defunctul Dr. Jas. P. Wilson a fost un apărător al acestei teorii; dar el a fost cel mai zelos oponent al bătrânilor conducători ai bisericii pe care i-a produs biserica noastră. În lucrarea sa despre „Primitive government of Christian churches,” (Conducerea străveche a bisericilor creştine) el spune că unul din obiectivele sale a fost să arate „ignoranţa de a face din bătrânii bisericii tăcuţi o caracteristică a bisericii primare.” El spune: „Dacă ar fi existat bătrâni ai bisericii tăcuţi în bisericile apostolice, diaconii ar fi fost inutili. Bătrânii bisericii trebuie să „hrănească biserica,” şi să fie „în stare să îi înveţe pe alţii.”” El susţine pretutindeni că presbiterii aveau aceeaşi slujbă, deşi ei erau diferiţi în daruri, haruri şi talente; unii fiind calificaţi pentru conducere, alţii pentru îndemnare şi mângâiere, şi alţii pentru învăţătură. El spune că 1 Timotei 5:17, „exprimă o diversitate în exerciţiul slujbei presbiteriale, dar nu în slujba în sine.”

[* pp. 282, 283, et passim. Dr. Wilson a terminat teoria sa, astfel că nu a mai avut bătrâni ai bisericii în biserica sa. El spune, „noi am ordinat diaconi şi i-am numit bătrâni ai bisericii, pentru acesta era obiceiul.” El a considerat că, constituţia, capitolul 13, paragraful 2 i-a dat această libertate. Acolo se spune: „Fiecare adunare va alege persoane în slujba de bătrân conducător al bisericii, şi în cea de diacon, sau în oricare dintre ele.” Noi nu confirmăm faptul, dar am auzit adesea afirmându-se că el niciodată nu s-a asociat bătrânii bisericii sale cu sine în conducerea bisericii sale, nu a ţinut nici un jurnal al sesiunilor, şi nici nu le-a ţinut în faţa presbiteriului.]

Noi spunem că principiile Presbiterului conduc la desfiinţarea slujbei de bătrân conducător al bisericii, nu pentru că alţii care au adoptat acele principii au îndepărtat slujba, ci pentru că aceasta este consecinţa lor logică. El spune mai întâi că noi suntem obligaţi să avem slujba exact aşa cum a fost instituită la început; şi în al doilea rând, că toţi presbiterii au în comun ordinarea şi puterile presbiteriale comune. Dacă este aşa, noi spunem că ei aveau o slujbă comună; căci cum pot dovedi identitatea slujbei dacă ea nu este întemeiată de denumiri şi titluri comune, de datorii comune, de caracteristici şi calificări comune, şi de o ordinare comună. Acesta este precis argumentul pe care îl folosim împotriva prelaţilor pentru a dovedi că episcopul şi bătrânul bisericii au aceeaşi slujbă. Dr. Owen spune că „Cei a căror nume este la fel, comun egal şi aplicabil asupra tuturor, a căror funcţie este la fel, a căror calificări şi caractere sunt aceeaşi, a căror datorii, raport şi răsplătire este aceeaşi, cu privire la care, nu există în nici un loc din Scriptură cea mai mică menţionare a inegalităţii, deosebirii sau a priorităţii în slujbă printre ei, sunt esenţial în fiecare privinţă la fel.” Dacă acest argument este bun într-un caz, el este bun şi în altul. Dacă el dovedeşte că episcopii şi presbiterii aveau aceeaşi slujbă, cu siguranţă dovedeşte că toţi presbiterii au avut de asemenea, în special dacă aceeaşi ordinare. În opoziţie cu toate acestea, simplul faptul că unii bătrâni ai bisericii au predicat şi unii au condus, nu mai dovedeşte diversitatea slujbei, faptul că unii episcopi au învăţat şi alţii au îndemnat, faptul că unii erau pastori şi alţii misionari, întemeierea existenţei a mai multor slujbe diferite. Concluzia legitimă care se poate trage din aceste principii este nu numai că nu există o astfel de slujbă biblică, precum cea a bătrânului conducător al bisericii; ci că ea ar trebui să fie desfiinţată.

O altă concluzie la care aceste principii ne conduc în mod necesar este că sesiunea bisericii trebuie să fie investită cu puterea de a ordina slujitori ai evangheliei. Dacă toţi presbiterii au prin drept divin autoritatea egală de a ordina, şi dacă sesiunea este de fapt un presbiteriu, care are dreptul să spună că ei nu vor exercita o putere dată lor de Hristos? Este clar că acesta este un drept care nu poate fi negat sesiunii. Aceasta este o concluzie din care Presbiterul şi prietenii săi, presupunem noi, nu au nici o dispoziţie de a se contracta. Vedem aceasta declarată încât nici un cărturar nu a găsit nici măcar un caz în scrierile părinţilor din primele trei secole, în care cuvântul presbiteriu este folosit pentru a denumi altceva decât pastorii şi bătrânii bisericii dintr-o anumită biserică; şi de aici dacă ordinările din acea perioadă erau presbiteriale, ele erau înfăptuite printr-o sesiune bisericească. Ni se spune că presbiteriul parohial sau sesiunea bisericii din Antiohia, i-a delegat pe Pavel şi Barnaba pentru o mare misiune, „şi-au pus mâinile peste ei,” şi aceşti apostoli au oferit un raport despre ei când s-au întors. Acum când ne amintim că Pavel şi-a primit apostolatul nu de la oameni, nici printr-un om; nu prin autoritate umană nici prin intervenţie umană, ci prin Isus Hristos; faptul că el neagă constant că a primit vre-o instrucţiune sau autoritate de la ceilalţi apostoli, şi a simţit atât de necesar să îşi afirme egalitatea sa cu acei mesageri inspiraţi ai lui Hristos, faptul că el a refuzat să le ofere vre-un raport, cu excepţia lui Galateni 2:2 în particular, ca nu cumva să pară ca reprezentant al lor; când luăm în considerare toate acestea, atunci trebuie să admitem că dacă Pavel a fost misionar al sesiunii bisericii din Antiohia, nu există nici un act presbiterial în care o sesiune nu este competentă.

Totuşi, se merită să fie remarcat faptul că nu se pare să fi existat vre-unul dintre bătrânii conducători ai bisericii în sesiunea bisericii din Antiohia. Citim: „În Biserica din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători: Barnaba” şi alţii patru, dintre care unul era apostolul Pavel. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece.” Dacă aceasta a fost o sesiune a bisericii, ea a fost alcătuită din „profeţi şi învăţători.”

O altă consecinţă care a fost trasă de aici din principiile avute în considerare, şi pe care se va descoperi că este greu de evitat, este că presbiteriul parohial este singurul pentru care avem vre-o garanţie biblică. Această concluzie trebuie să fie confirmată în mare parte dacă părinţii din primele trei secole nu au cunoscut nici un alt presbiteriu decât pastorul şi bătrânii bisericii dintr-o anumită biserică. Desigur, sinoadele noastre, care sunt presbiterii mai largi, sunt în aceeaşi situaţie critică. Dar chiar dacă existenţa acestor corpuri poate fi susţinută prin ingeniozitatea logicii, compunerea lor trebuie să fie schimbată în întregime. Căci dacă toţi presbiterii au aceleaşi drepturi printr-o garanţie biblică expresă, atunci, pe baza principiilor Presbiterului, nu se poate îngădui ca tuturor dintr-o singură clasă şi numai unei mici părţi din cealaltă, ar trebui să li se acorde un loc în acele corpuri.

De aceea, noi credem că este de netăgăduit faptul că principiile prin care Presbiterul înaintează sunt distrugătoare pentru constituţia noastră. Măsura îndemnată acum este primul pas al unei revoluţii; începutul şi sfârşitul. Desfiinţarea slujbei de bătrân conducător al bisericii; ordinările prin sesiunile bisericii; revocarea presbiteriilor şi a sinoadelor noastre, sau cel puţin, a organizării lor pe un alt plan decât cel care este acum adoptat, credem că sunt consecinţele logice ale acestei teorii. Dar la primul pas se poate rezista cu succes, pentru că dacă el este admis, întregul principiu este admis.

Dorim să amintim că nici unul sau celălalt din cele două principii conducătoare din Presbiter, luate separat nu poate fi privit ca având o astfel de consecinţă serioasă. Este unirea celor două; afirmaţia că noi suntem legaţi prin supunere faţă de Domnul nostru, de a adera exact la folosirea bisericilor apostolice; şi în legătură cu această afirmaţie că toţi presbiterii au aceeaşi ordinare şi aceleaşi puteri presbiteriale. Concluzia inevitabilă care reiese din această ultimă poziţie este că toţi presbiterii aveau în bisericile apostolice aceeaşi slujbă. Întrebarea dacă la început diferenţa dintre cele două clase de presbiteri era oficială sau simplu de fapt; fie că bătrânul predicator al bisericii era ordinat într-o slujbă şi bătrânul conducător al bisericii în alta; sau fie amândoi primeau aceeaşi ordinare şi înfăptuiau datorii diferite ale aceleiaşi slujbe, potrivit cu darurile şi talentele lor mai multe, este o întrebare pe care nu am discutat-o. Mai mult, ea este una în care constituţia noastră a lăsat intenţionat nedecisă, din punctul nostru de vedere, o chestiune de o importanţă foarte inferioară. Dar dacă ea este luată în legătură cu principiul că noi suntem obligaţi să aderăm la un model apostolic exact, ea devine o întrebare vitală, şi dacă ea decide pe temeiul presupus de Presbiter, ea trebuie să răstoarne tot sistemul nostru. Pentru că dacă el ne obligă mai întâi la un conformism exact şi apoi ne conduce la concluzia că toţi presbiterii primari aveau aceeaşi slujbă, aceasta urmează desigur că toţi presbiterii noştri trebuie să aibă aceeaşi slujbă, aceleaşi calificări, acelaşi drept de a predica şi de a administra sacramentele. Dacă aceste drepturi există în slujba lor ele nu pot fi înlăturate. Nici autoritatea lor de a le exercita nu depinde de alegerea lor de către oameni. Un om ordinat la slujba de minister al evangheliei, poate merge unde vrea, (deci nu violează drepturile altora) şi să acţioneze astfel. Putem unge aceste principii care nu au bătrâni conducători ai bisericii aşa cum avem noi acum; şi toate curţile noastre, de la sesiune la Adunarea Generală, trebuie să fie compuse din pastori; dacă presbiterii deţin aceeaşi slujbă şi sunt în egală măsură justificaţi să predice cât şi să conducă.

Dar potrivit principiului recunoscut de la începutul la sfârşitul constituţiei noastre, contează puţin felul în care se răspunde la această întrebare despre primii bătrâni ai bisericii. Hristos nu a făcut harul său să depindă de detaliile organizaţiei externe; nici nu a legat biserica sa de vre-un model exact de disciplină clericală. Dacă în bisericile primare era convenabil şi uşor să ai mai mulţi presbiteri în aceeaşi biserică, toţi fiind îmbrăcaţi cu aceeaşi slujbă; şi dacă noi găsim că este mai bine, în circumstanţele noastre să avem un pastor, asistat de o magistratură de bătrâni ai bisericii, noi avem un drept divin de a-l ordona. Dacă după modelul sinagogii, exista în fiecare biserică un slujbaş care prezida sau un episcop, înconjurat de alţi presbiteri, autorizat fie că înveţe fie să conducă aşa cum aveau capacitatea, noi suntem ascultători faţă de acest model, având un episcop şi bătrâni ai bisericii în fiecare adunare, deşi diferenţa dintre episcopul nostru şi bătrâni ai bisericii este acum oficială şi nu doar o diferenţă de daruri. Dacă acum este dificil să obţinem oameni care să aibă timpul liber, înţelepciunea şi evlavia necesare, pentru a se uni în conducerea casei lui Dumnezeu, unde este porunca lui Hristos care ne interzice să facem o separare a efortului, şi a ordinării oamenilor în slujbe diferite pentru uşurarea celor care au datorii diferite? Această libertate de a duce la bun sfârşit şi de a aplica principiile general ale Scripturilor, biserica noastră şi fiecare altă biserică, a exercitat-o şi trebuie să o exercite. Ea este o libertate prin care Hristos ne-a făcut liberi şi care nu poate să ne-o ia nici un om.

În partea istorică a acestei întrebări, limitele noastre au trecut dincolo atât de incomod, încât ne interzic să intrăm. Noi credem că se admite că practica prezentă a tuturor bisericilor Reformate este împotriva noii teorii, şi desigur, măsura cu care suntem îndemnaţi acum să o adoptăm va ridica o altă barieră între noi şi toate celelalte confesiuni Presbiteriene. Timp de ceva vreme după Reforma din Scoţia, bătrânii conducători ai bisericii erau aleşi anual; ceea ce a creat în sine o presupunere că ei nu erau consideraţi că ar fi primit o ordinare comună cu slujitorii evangheliei. Singura dovadă că ei s-au unit în ordinarea păstorilor aşa cum am văzut este aceasta: Pastorii au fost ordinaţi atunci prin punerea mâinilor de către presbiteriu, bătrânii bisericii erau membrii în presbiteriu, şi de aceea bătrânii bisericii s-au unit în punerea mâinilor. Presbiterul foloseşte un argument similar într-un caz diferit: Timotei a fost ordinat prin punerea mâinilor presbiterilor, bătrânii bisericii erau membrii în presbiteriile primare, şi de aceea bătrânii bisericii şi-au pus mâinile peste Timotei. Este uşor să răspundem: Presbiterul era ordinat prin punerea mâinilor presbiterilor; bătrânii conducători al bisericii sunt membrii în presbiteriile noastre; de aceea bătrânii conducători ai bisericii şi-au pus mâinile pe Presbiter. Acest argument este la fel de decisiv ca şi acest ultim caz, ca şi în primul. Faptele nu pot fi dovedite prin silogisme.

Marele argument pentru dreptul bătrânilor bisericii de a se uni în ordinarea pastorilor, derivat din constituţie, este că ordinarea este un act presbiterial, care se face prin punerea mâinilor celor din presbiteriu, şi deoarece bătrânii bisericii sunt membrii în presbiteriu ei au dreptul de a se uni în acel serviciu. Se va admite că, constituţia obligă în sensul în care aceasta a fost formată şi adoptată; şi că este nedrept să o aplicăm într-un sens diferit, chiar dacă, cuvintele în sine admit noua construcţie. Dacă un om în realizarea unei averi defineşte limitele sale nepotrivit; dacă intenţia sa ar putea fi stabilită clar, aceasta ar fi necinstit pentru orice om, să pretindă sub pretenţia faptei sale, să profite de avantajul frazeologiei, şi să spună: Acolo sunt cuvintele în care trebuie să rămâi. Întrebarea reală este atunci, Oare cei care au alcătuit şi cei care au adoptat constituţia noastră s-au referit la conferirea bătrânilor conducători ai bisericii cu dreptul de a participa la ordinarea pastorilor? Dacă ei nu au făcut aceasta, atunci nici o pretenţie dreaptă nu poate fi avansată sub clauza în chestiune.

Faptul că, cuvintele constituţiei nu cer această construcţie, este clar pentru demonstraţie. În Westminster Directory, se spune: „Presbiteriul sau pastorii trimişi de ei pentru ordinare îl vor pune deoparte în mod solemn pentru slujba şi lucrarea de minister prin punerea mâinilor lor peste el,” &c [Deoarece Directoratul a permis ca ordinarea să fie făcută de un comitet, acesta spune, presbiteriul, sau pastorii trimişi pentru ordinare, &c]. Totuşi, Directoratul afirmă în mod repetat că punerea mâinilor în ordinare aparţine „presbiterilor predicatori asociaţi în ordine.” Acest Directorat a fost regula de disciplină în biserica noastră din 1729 până în 1788, când a fost adoptată noua constituţie; şi din această sursă usus loquendi din formularele noastre a fost derivat în principal. Atunci cine poate crede că o formă de expresie, care în acea carte a mărturisit un înţeles, trebuie să aibă în mod necesar unul diferit în cărţile noastre? Potrivit tuturor regulilor de ordinare ale concluziei, nu ar trebui să concluzionăm că aceeaşi frază a fost luată în acelaşi sens, în două lucrări atât de aproape înrudite.

Din nou, nu este mai sigur că ordinarea este un act al presbiteriului, decât că intrarea în privilegiile bisericii este un act al sesiunii. Totuşi bătrânii conducători ai bisericii deşi sunt membri ai sesiunii nu pot de fapt introduce un om în biserică prin botez. Într-o astfel de modalitate deşi sunt membrii presbiteriului ei nu pot de fapt să ordineze. În amândouă cazurile potrivirea lor este necesară în deciderea potrivirii candidatului; dar actul executiv aparţine misiunii. Aceste consideraţii dovedesc cel puţin să limbajul constituţiei nu cere construcţia pusă acum pe ea. Faptul că aceasta nu a fost intenţionată pentru a fi construită astfel, este dovedit din două surse, limbajul cărţii din contextul imediat şi în alte locuri; şi din practica uniformă a bisericii. Vorbind despre ordinarea pastorilor, constituţia spune: „Pastorul care prezidează îl va ordina solemn în slujba de minister al evangheliei, prin rugăciune şi prin punerea mâinilor celor din presbiteriu, potrivit exemplului apostolic.” Apoi, toţi membrii presbiteriului îl vor lua de mâna dreaptă spunând aceasta: „noi iţi dăm mâna dreaptă de părtăşie ca să faci parte din minister împreună cu noi.” Din cuvintele folosite aici, termenii pastor şi minister au un sens fix şi uniform în standardele noastre; ele înseamnă întotdeauna un slujitor al evangheliei şi slujba sa. De aceea ele trebuie să aibă acest înţeles aici. Termenul membru, poate fi folosit sau pentru orice persoană care are dreptul să stea în corp, sau pentru unul care aparţine în mod permanent ca membru. Expresia „toţi membrii” poate însemna sau toţi fără distincţie, sau toţi dintr-o clasă particulară. Contextul trebuie să determine care este sensul. Când se spune că sinodul va fi deschis printr-o predică de către moderator, sau în cazul absenţei sale, de unul din ceilalţi membri, „unii membri” poate însemna doar „unii membri” competenţi faţă de datorie, un membru predicator. În această manieră când se spune că „toţi membrii” îl vor lua pe pastorul nou ordinat de mână, poate însemna doar că membrii care sunt autorizaţi să spună, Ia parte la acest minister împreună cu noi; pe care nici un om nu le poate spune decât un pastor.

Totuşi, ar trebui să gândim că ceea ce ar trebui să înlăture toată controversa despre acest subiect este practica uniformă a bisericii. Căci atunci când chestiunea are legătură cu intenţia celor care au alcătuit documentul, practica lor uniformă este decisivă; deoarece este absolut incredibil ca cei care au alcătuit constituţia noastră să fi intenţionat să exprime deliberat un lucru, şi totuşi au acţionat uniform ca şi când ar fi vrut să spună un lucru diferit. Nu putem vedea cum ar putea crede vre-un om că autorii cărţii noastre şi presbiterii care au adoptat-o, şi-ar propune să facă o schimbare importantă în folosirea bisericii, totuşi în nici un caz să acţioneze asupra acelei puteri; încât nici o dovadă istorică să nu existe despre un astfel de scop; şi că cei care au fost activi în alcătuirea constituţiei ar trebui să spună toţi că nu au avut un astfel de gând, şi nu au auzit pe nimeni care l-ar fi avut. Noi credem că un astfel de lucru nu s-a întâmplat de când s-a făcut lumea. Oamenii cu greu pot intenţiona un lucru fără să îl cunoască. Acest mod de interpretare al constituţiei în opoziţie cu intenţia evidentă a celor care au alcătuit-o, şi cu cei a căror adoptare i-a dat forţă, trebuie să o distrugă. Acelaşi argument pe care se pune atât de mult accent acum ar dovedi că un bătrân conducător al bisericii ar putea fi moderatorul oricărei judecătorii a noastre, şi în mod consecvent să deschidă sesiunea cu o predică. Cartea spune că un membru va predica, bătrânii bisericii sunt membri, deci ei pot predica.

Concluzionăm prin repetarea că simpla punere a mâinilor de către bătrânii bisericii, în cazul ordinarii unui pastor, nu este o chestiune de vre-o importanţă. Dacă aceasta este înţeleasă ca o modalitate solemnă de a-şi exprima aprobarea lor a ordinării sale, aceasta nu ar fi nu numai inofensivă, ci decentă. Acesta este principiul pe baza căruia schimbarea este îndemnată pentru că dă greutate chestiunii. Acel principiu este simţit de ambele părţi ca fiind important; şi el este important, deoarece el trebuie să lucreze o schimbare în tot sistemul nostru. Dacă schimbarea se va facem ea trebuie să fie efectuată în felul prescris pentru schimbarea constituţiei, şi nu prin introducerea unei singure măsuri, care tulbură toate lucrurile şi nu stabileşte nimic.

The Rights of Ruling Elders by Charles Hodge Princeton Review, April 1843 pp 313-, vol 15, #2 Rights of… (Drepturile bătrânilor conducători ai bisericii de Charles Hodge, revizuit de Princeton)

http://www.voxdeibaptist.org/drepturile_batrinilor_Hodge.htm

DOCUMENTE Cum au contribuit americanii la naşterea Statului Islamic

DOCUMENTE Cum au contribuit americanii la naşterea Statului Islamic

Vă invit să citiţi, în premieră pentru România, un document care vă va surprinde şi, sper, vă va oferi un subiect de meditaţie. Este vorba despre descrierea unei operaţiuni clasice de tip „false flag“, concepută de militarii americani pentru a aduce pe scena Orientului Apropiat o entitate cu totul nouă care să justifice mişcări, asamblaje, alianţe şi chemări la acţiune pentru distrugerea unei imagini în oglinzile mişcătoare ale deşerturilor. DE ACELASI AUTOR Boris Johnson a găsit soluţia victoriei în alegeri: se dezice radical … Cu degetul pe trăgaci, cu cizma pe constituţie Ungaria blochează o Declaraţie comună a NATO şi bugetul multi-anual al… „Adevărul est întotdeauna straniu, mai straniu decât orice ne-am putea imagina“ – Lord Byron O operaţiune care este, poate, cea mai interesantă şi spectaculoasă construcţie cvasi-globală care a precedat şi acum dublează demersul de refacere a hărţilor de putere în Orientul Apropiat, Asia, Mediterana şi se reflectă în raporturile dintre marile puteri. Este operaţiunea serviciilor de informaţii care au propus apariţia a ceea ce înseamnă azi Organizaţia Statului Islamic şi a structurilor sale aferente. Ce înseamnă o asemenea operaţiune „false flag“? Este o operaţiune „acoperită„ care are ca scop crearea unei iluzii; se creează aparenţa unei persoane individuale, a unui partid, a unui grup, a unei naţiuni care să fie responsabile pentru o activitate anume, ascunzând adevărata sursă de responsabilitate. La început, practica de „steag fals“ se referea la obiceiul piraţilor de a ridica pavoazul unei alte naţiuni, ca modalitate de a-şi înşela abversarul şi a nu le da posibilitatea de a se pregăti de luptă. Câteodată se întâmpla ca steagul să rămână ridicat şi după luptă pentru ca vina să fie transferată către o altă ţară…Pe timp de pace, desemnează operaţiunile unor organizaţii civile sau ale unor agenţii guvernamentale „acoperite“. (sursa: Wikipedia). Luni, 18 mai 2015, Judicial Watch, un grup conservator care se ocupă de analiza politicilor guvernamentale, dă publicităţii o selecţie de documente declasificate obţinute în urma unui proces deschis Departamentului Apărării şi Departamentului de Stat. Printre acestea, un document secret redactat în 2012 de foarte discreta Defense Intelligence Agency (PGS. 287-293 (291) JW V DOD AND STATE 14-812) în care se admite existenţa unui plan mai larg, cel prin care se spunea că un „Stat Islamic» era binevenit în estul Siriei pentru a putea exercita o influenţă asupra politicilor occidentale în regiune. (aveţi aici documentul integral şi aici siteul original  ) „Pentru ţările occidentale, cele din Golf şi Turcia care toate susţin opoziţia siriană…există posibilitatea de a crea în mod oficial sau nu un regat salafist în estul Siriei (Hasak şi Zor) şi asta este exact ceea ce-şi doresc puterile care susţin opoziţia, pentru a izola regimul sirian… Deteriorarea situaţiei…creează atmosfera ideală pentru ca Al Qaeda să se întoarcă în zonele de lângă Mossul şi Ramada şi să provoace o reacţie nouă pornind de la prezumţia unui Jihad unit între sunniţii irakieni şi Siria şi restul sunniţilor din lumea arabă împotriva celor pe care-i consideră duşmani, adică disidenţii, moment în care ASI ar putea declara un stat islamic prin reunirea cu alte organizaţii teroriste din Irak şi Siria, ceea ce va crea primejdii serioase în privinţa unificării Irakului şi protecţia teritoriului său.“

Problema este că nimeni, absolut nimeni dintre ucenicii vrăjitori care au gândit foarte corect această operaţiune în termenii canoanelor clasice de „deep undercover ops», nu au putut să-şi imagineze că toţi actorii locali aveau să urmeze un drum cu totul nou şi care generează mare parte din tragedia de acum. Sigur că se ştia că, în niciun caz, nu poate exista situaţie conflictuală în Orientul Apropiat care să nu fie dublată de un conflict intercomunitar pe bază religioasă. Şi asta, în definitiv, a fost pârghia pe care s-a apăsat, fără niciun fel de remuşcare, pentru a stârni şi întreţine revolte, justifica masacre şi a reorienta fidelitatea unor grupuri de la o alianţă la alta. Numai că, târziu, jucătorii occidentali au înţeles că sentimentele religioase în zonă, odată scăpate de sub o formă oarecare de control, pot duce la cele mai neaşteptate alianţe, finalmente toate îndreptate împotriva „cruciatului“. Sigur că autorii planului aveau dreptate să estimeze că apariţia Statului Islamic (varianta 2.0) avea să fie un punct de referinţă atât de serios în zonă, încât nimeni nu va putea ignora dorinţa de a-l eradica, împreună cu liderii săi. Şi aşa s-a întâmplat că în ianuarie 2014 (la 11 luni de la data la care fusese redactat raportul), liderul ISIS Abu Bakr al-Baghdadi şi Jabhat al-Nusra (Frontul al Nusra) anunţau formarea Statului Islamic din Irak şi Levant. Devenind viitoarele ţinte de eliminat pe lista «most wanted» a americanilor Şi asta a şi urmat prin uciderea lui Baghdadi în urma unei operaţiuni pe care Trump a vrut-o calchiată pe modelul public inaugurat de Obama. Şi, practic, cu acelaşi efecte. Din punctul meu de vedere, scenariul de succes a fost atât de bun, încât are în el sâmburii propriei sale regenerări. Din păcate, în favoarea jihadiştilor, în reţelele lor de acum, din ce în mai difuze, greu de identificat şi întinse acum cu mult peste ceea ce fuseseră delimitările primelor două etape. Ca probă, comparaţi doi factori determinanţi pentru evoluţia haosului la acest fine de 2019. Pe de o parte, se confirmă că politica tip «şerifiul eroic» tip producţie western-Hollywood are efectul unei pietre aruncate peste un muşuroi. Se înregistrează ceva victime, dar cea mai mare parte aveau deja canalele de fugă gata pregătite, odată cu noile linii de comandă care intră automat în funcţie. Efectul moral? Sigur, este interesant în spaţiul occidental, dar, în mentalitatea zonei, este vorba doar despre un portret în plus agăţat în infinita galerie a martirilor şi nimic mai mult. Este cert că marea ameninţare de-abia începe şi că noua etapă (stadiul 3.0) debutează (3.0.1) cu anunţul noului perimetru Afganistan/Pakistan/Irak/Liban în care se reface nu numai confruntarea sectară care, de data asta, este ferm antioccidentală şi mai ales antiamericană, dar deschide din nou porţile celor mai vechi actori ai marii ecuaţii islamiste, cei din Frăţia Musulmană, cu reţele practic refăcute şi reconsolidate mai mult ca niciodată profitând de retragerea americană din toate zonele esenţiale (mai ales din Egipt, ţara de elecţie a mişcării). Ce va urma? Pesemne, ca variantă logică, extinderea spre Africa. Dar, foarte rapid, vom şti şi decizia esenţială a Turciei care, dacă deschide porţile, poate alimenta noul patrulater al terorii. Şi atunci, fără îndoială, direcţia va fi Europa.

Citeste mai mult: adev.ro/q0hox2

Citeste mai mult: adev.ro/q0hox2,https://adevarul.ro/international/in-lume/se-naste-reteaua-statul-islamic-301-patrulaterul-afganistan–pakistan–irak–liban-esecul-american-tragedia-occidentului-

https://adevarul.ro/international/in-lume/se-naste-reteaua-statul-islamic-301-patrulaterul-afganistan–pakistan–irak–liban-esecul-american-tragedia-occidentului-

China. Oficiali ai partidului, trimişi să stea cu nevestele uigurilor închişi

5 noiembrie 2019, 08:31de Calin MihaiDevino fan Salvează în arhivădownload pdfprint article -4 (8 voturi)cuvinte cheie:china uiguri partid  Citeste mai mult: adev.ro/q0hfoe

China. Oficiali ai partidului, trimişi să stea cu nevestele uigurilor închişi

FoxNews relatează faptul că oficiali ai partidului comunist chinez sunt trimişi de către guvern pentru a sta cu nevestele uigurilor ai căror soţi se află în aşa-zisele „centre educaţionale“.Politrucii sunt numiţi de către autorităţi ”rude”, deşi nu au nicio legătură de rudenie cu respectivele familii. Aceştia petrec o perioadă de timp cu familiile celor care se află în ”centrele educaţionale”, ajungându-se chiar la situaţii revoltătoare în care aceştia dorm cu soţiile uigurilor în acelaşi pat, scrie Fox News.  ”Este revoltător. Este greu de imaginat o formă mai intimă de violenţă politică. Statele Unite ar trebui să reacţioneze”, a precizat Jackie Speier, reporter Fox News.   Minoritatea musulmană uigură este supusă unor presiuni imense din partea autorităţilor chineze care încearcă să prevină o eventuală disidenţă în regiune.    China a luat mai multe măsuri de represalii printre care şi inducerea ideologiei partidului comunist chinez în rândul populaţiei.

ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Bani chinezeşti în Grecia. Două bănci mari deschid sucursale

Citeste mai mult: adev.ro/q0hfoe

https://adevarul.ro/international/asia/china-oficiali-partidului-trimisi-petreaca-timp-liber-nevestele-uigurilor-1_5dc114d65163ec4271b3ef7a/index.html?

Masacru de Halloween cu cel puțin 12 victime

Masacru de Halloween cu cel puțin 12 victime
Masacru în Los Angeles, la o petrecere de Halloween! Cel puțin trei oameni au murit după ce au fost împușcați și alți nouă au fost răniți, informează presa locală și autoritățile, potrivit The Sun.
Autoritățile au confirmat decesul a trei persoane. Alte nouă au fost transportate de urgență la spital.
Imagini aeriene transmise de televiziuni locale au prezentat intervenția personalului medical, care a acordat îngrijiri celor răniți într-o grădină, într-un salon de manichiură și într-o locuință din Long Beach.
Martorii spun că focurile de armă au fost trase în timpul petrecerii de Halloween,  iar atacatorii purtau glugi pe cap.
Pompierii din Long Beach au informat că răniții au fost transportați la mai multe spitale din apropiere.

Majoritatea liderilor politici mondiali omit să vorbească despre „creștini” în urma atacurilor din Sri Lanka; dar vorbesc lejer despre „islam” și „islamofobie”

Deci dacă Obama și Hillary ar pronunța cuvântul „creștin”, probabil că s-ar tăvăli pe jos de durere. Dacă nu cumva ar muri instant de apoplexie. Sau s-ar transforma în torțe vii, prin fenomenul combustiei spontane.
Cuvântul „islam”, evident, poate fi pronunțat. Și se poate vorbi foarte ușor despre „islamofobie” – mai ales când teroristul din Noua Zeelandă s-a declarat ex-comunist, ex-nihilist, și actualmente eco-fascist. Și a scris, în manifest, că atacul împotriva musulmanilor e o formă de a „trolla” mediul politic american și de a mai turna niște gaz peste chestiunea încinsă a armelor de foc.
Desigur, despre „islamofobie” se poate vorbi, cu multă ușurință. Dar nu despre „creștinofobie”. Nu, nu avem nici o bază să pronunțăm cuvântul „cretșin” sau să vorbim despre „creștinofobie”. Chiar dacă multe rapoarte, inclusiv unul al Parlamentului European, arată că la ora actuală creștinismul e cea mai persecutată religie din lume. Și că în fiecare lună, dacă nu în fiecare săptămână sunt uciși sute de creștini, pentru credința lor: în Nigeria, Sudan, Irak, Siria, Pakistan, India, Sri Lanka, Coreea de Nord și în multe alte locuri. În timp ce alți creștini sunt marginalizați social și își pierd joburile deoarece mărturisesc Evanghelia. A se vedea cazurile recente ale rugbistului Israel Folau, concediat de la Naționala Australiei pentru că a postat pe Instagram un citat din Apostolul Pavel; sau cel al cofetarului Jack Phillips, persecutat și târât prin tribunale în Statele Unite pentru că a refuzat să facă un tort ca să „celebreze” un „mariaj” gay. Cazuri petrecute foarte recent, în lumea (deocamdată) „civilizată”.
Nu doar Obama și Hillary s-au ferit să pronunțe cuvântul „creștini”. Nici Donald Trump, nici Vladimir Putin nu au spus nimic despre identitatea victimelor. Trump a spus că este vorba de un atac „împotriva unor biserici și hoteluri”, iar Vladimir Putin a arătat că atentatul s-a petrecut „chiar în timpul Paștelui”. Angela Merkel a vorbit și ea despre „atacurile împotriva bisericilor și hotelurilor”, și la fel a făcut și liderul francez Emmanuel Macron. Jean Claude Junker, președintele CE, și Frans Timmermans, vice-președintele CE, nu au suflat nici ei nici o vorbă despre faptul că victimele erau, în mare majoritate, creștini.  Klaus Iohannis s-a alăturat și el „trendului” și a spus că victimele sunt „oameni nevinovați din Sri Lanka în duminica Paștelui”. Notă discordantă au făcut Liderul Partidului Popular European, Manfred Weber, și premierul României, Viorica Dăncilă, care au vorbit despre „atacurile lașe asupra bisericilor creștine” și „atacurile sângeroase comise împotriva comunității creștine din Sri Lanka”. În mod surprinzător, Justin Trudeau, premierul Canadei, a condamnat și el „atacurile atroce împotriva hotelurilor și creștinilor aflați la rugăciune în biserici.”
Aceste declarații vin în contextul în care, conform unui raport ACN International publicat anul trecut și citat de Newsweek, creștinismul este cea mai persecutată religie din lume, iar „persecuția și genocidul comise împotriva creștinilor sunt mai rele decât oricând în istorie”. La aceleași concluzii ajunge și un raport PEW tot din 2018, care arată că restricțiile anti-religioase sunt în creștere, în întreaga lume, în ultimii zece ani, iar creștinismul este cea mai persecutată religie.
P.S.: Oare ce înseamnă „Easter worshipper”? Adică „adulatori ai Paștelui”? Să consemnăm încă o expresie (fără sens) în neo-limbă.
,

PASTOR AMERICAN DEGHIZAT ÎN CERŞETOR

EditorialeMărturii | 8 ianuarie 2014, 10:37

Pastor american deghizat în cersetor

Pastorul american Jeremiah Stepeek s-a mascat intr-un cersetor murdar si s-a dus la serviciul divin de dimineata in biserica de 10.000 de membrii unde trebuia sa fie prezentat ca fiind noul pastor al adunarii.

S-a plimbat in jurul bisericii timp de 30 minute inainte de incepere si cum era o foarte mare afluenta de oameni care veneau la adunare doar un foarte mic procent de credinciosi l-au salutat pe cersetor. Unora le-a cerut cativa banuti pentru mancare…dar absolut nimeni nu i-a dat nimic.

A intrat apoi in biserica si a incercat sa se aseze in fata, dar diaconii de serviciu i-au cerut sa se aseze in spate. A incercat sa salute sau sa vorbeasca cu oamenii din adunare, dar ei intorceau capul cu dezgust dupa ce il priveau din cap pana in picioare.

Cum era el asezat in spatele imensei biserici, a inceput serviciul divin si imediat unul din responsabili s-a dus la amvon si a declarat ca este fericit sa faca un anunt important : “Si acum dorim sa prezentam Biserica noastra pastorului Jeremiah Steepek! ” Oamenii au inceput sa aplaude privind in jur curiosi si fericiti sa il cunoasca pe noul pastor… Cand cersetorul care a fost asezat in spate s-a ridicat si a inceput sa inainteze pe culoarul ce ducea spre amvon , toate aplauzele au incetat. Toti se uitatu cu stupoare la el.

Dupa ce a ajuns in fata lor, a stat un moment in tacere apoi a luat microfonul si a spus : “Atunci Împăratul va zice celor dela dreapta Lui: Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită dela întemeierea lumii. Căci am fost flămînd, şi Mi-aţi dat de mîncat; Mi -a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M’aţi primit; am fost gol, şi M’aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.`Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: ,Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, şi Ţi-am dat să mănînci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? Cînd Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? Cînd Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?` Drept răspuns, Împăratul le va zice: ,Adevărat vă spun că, oridecîteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.`”

Dupa ce a citit acest text din Matei 25:34-40, a privit membrii bisericii si a povestit ce s-a intamplat in dimineata aceea chiar sub privirea lor nepasatoare. Multi au inceput sa planga si numeroase capete se plecau jenate…

Atunci pastorul spuse : “Astazi vad numai niste oameni adunati dar nu vad Biserica lui Hristos; lumea este plina de oameni dar nu are destui discipoli, urmasi ai lui Isus. CAND VETI DEVENI UCENICI ???” a intrebat dansul.

Dupa un timp de tacere el a incheiat serviciul divin si a spus “La revedere…pe saptamana viitoare!” A fi crestin inseamna ceva mult mai mult decat un pricipiu pe care il aparati si la care tineti din obisnuinta. A fi crestin este ceva ce traiesti in realitate (nu in teorie) si impartasesti cu altii !!!

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Pastor american deghizat în cersetor – Stiri Crestine.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/pastor-american-deghizat-in-cersetor/

PAROUSIA……CÂND ?

A doua venire a lui Iisus. Al treilea mileniu de așteptare

Asociat adesea unor scenarii horror, sfârşitul lumii este legat, în Biblie, de a doua venire a lui Christos, un eveniment luminos, care va marca debutul unei noi istorii. De la naşterea şi răstignirea lui Christos au trecut însă două milenii. „Întârzierea” lui Iisus este izvor de ironie pentru atei şi naşte frământări în sufletul creştinilor devotaţi.

Foto: eurweb.comClarvăzătorul irlandez Joe Coleman susţinea, în primăvara acestui an, că erupţia vulcanului islandez, care a acoperit cu cenuşă cerul Europei şi a paralizat traficul aerian, are directă legătură cu a doua venire a lui Iisus Christos. Ceea ce nu a luat în calcul irlandezul este faptul că Iisus ar fi revenit deja, în Florida, în persoana lui José Luis de Jesús Miranda. Acesta1este liderul unei secte cu 100.000 de adepţi în întreaga lume, din Argentina până în Australia.

 După ce a fost convins, pentru o vreme, că este apostolul Pavel, José Miranda şi-a dat seama că el este de fapt Iisus. Surprinzător este impactul pe care îl are asupra oamenilor. Discipolii săi îi spun „Doamne”, iar când apare la întâlnirile publice ale grupării pe care o conduce, se strigă: „Să-l întâmpinăm pe Iisus Christos Omul!” Iisus-Miranda conduce maşini de lux, poartă costume scumpe, e „tapetat” cu bijuterii din cap până în picioare şi este însoţit permanent de bodyguarzi (mai mult sau mai puţin „atotputernici” decât el). Conturile lui bancare trezesc invidii. Nu este însă unicul personaj de acest fel. Sunt şi alţi Mesia care au reuşit să câştige adeziunea mulţimilor, iar numărul lor denotă interesul neştirbit pentru vechea promisiune a lui Iisus: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Iar dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2, 3).

2050 – anul revenirii lui Christos?

În România sau peste hotare, Iisus Christos şi a doua Sa venire se regăsesc periodic în cuprinsul publicaţiilor, pe rafturile librăriilor şi pe buzele comentatorilor. Opiniile sunt însă împărţite. Un sondaj realizat de Pew Research Center2, ale cărui rezultate au fost publicate în iunie a.c., arăta că 41% dintre americani cred că Iisus va reveni pe Pământ până în anul 2050. Dintre aceştia, 18% cred că revenirea Lui este „probabilă”, în timp ce 23% susţin că Iisus va reveni în mod „sigur”. Pe de altă parte, 46% dintre respondenţi au declarat că revenirea lui Iisus nu va avea loc în următoarele patru decade. Conform studiului, se pare că americanii cu un nivel mai scăzut de educaţie sunt mai dispuşi să creadă în posibilitatea revenirii, în timp ce aceia care au beneficiat de o pregătire de lungă durată în sistemul educaţional sunt mai neîncrezători în acest sens. Faptul alimentează, desigur, discuţiile purtate pe marginea ideii că religia ar fi apanajul oamenilor mai puţin educaţi, dar şi teza că educaţia modernă setează fiinţa umană în parametrii ateismului şi raţionalismului antireligios.

Târziu! Dar după ceasul cui?

Prăbuşiţi de multe ori în faţa problemelor vieţii, la fel ca şi aceia care nu cred, creştinii sunt presaţi să răspundă unei crize acute – „întârzierea” lui Iisus. „Unde este Christos pe care Îl aşteptaţi?”, întreabă reprezentanţii noului ateism. „Cum puteţi aştepta, după două mii de ani, împlinirea profeţiei despre a doua Lui venire?” Căutând răspunsuri la aceste întrebări, unii au încercat să identifice în textul Bibliei indicii care să-i ajute la stabilirea datei când Iisus va reveni. Istoria creştinismului este presărată cu numeroase date la care se presupunea că va avea loc a doua venire a lui Iisus, şi cu tot atâtea predicţii eşuate. Fiecare eşec a fost urmat de clipe de dezamăgire. Totuşi, promisiunea lui Iisus Christos că va reveni este scrisă în Biblie şi nu poate fi trecută cu vederea.

 Fiecare criză economică sau politică, fiecare cutremur sau rachetă lansată spre teritoriul inamic renaşte discuţiile, speranţele şi predicţiile despre sfârşitul lumii şi a doua venire a lui Iisus. Chiar şi publicaţiile serioase încearcă să câştige atenţia publicului cu titluri de genul „Zece scenarii pentru sfârşitul lumii”, cu articole doldora de meteoriţi, cataclisme, războaie nucleare şi explozii solare. La fel ca în povestea cu Ionică şi lupul, anunţarea repetată a sfârşitului – fără ca predicţiile să se împlinească – determină reacţii de opuse celor așteptate. Apar incertitudinile, iar iminentul sfârşit pare tot mai neverosimil. Totuşi, neîncrederea în realitatea celei de-a doua veniri nu este o noutate, ci a reprezentat o problemă încă din timpul primilor creștini.

 Apostolul Petru scria că „în zilele de pe urmă vor veni batjocoritori plini de batjocură, care vor umbla după poftele lor şi vor zice: «Unde este promisiunea venirii Lui? Căci de când au adormit strămoşii noştri, toate rămân aşa cum au fost de la începutul creaţiei!» (…) Preaiubiţilor, nu ignoraţi faptul că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani sunt ca o zi! Domnul nu este încet în a-Şi împlini promisiunea, aşa cum înţeleg unii încetineala, ci are răbdare cu voi şi nu doreşte să piară vreunul, ci toţi să ajungă la pocăinţă. Ziua Domnului va veni ca un hoţ. (…) Dar noi, după promisiunea Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea” (2 Petru 3:3-14).

 „Sentimentul întârzierii se naşte dintr-o reacţie pur umană faţă de aşteptările omeneşti” – scrie profesorul de teologie Sakae Kubo. „Facem planuri pentru revenirea lui Christos, iar apoi devenim depresivi şi descurajaţi atunci când El nu respectă termenul-limită pe care I l-am stabilit.”3Lecturarea atentă a Bibliei îi relevă însă cititorului faptul că Dumnezeu nu a anunţat data venirii lui Iisus şi a Împărăţiei Sale şi, în acest caz, nici nu se poate vorbi despre o întârziere. Înainte de înălţarea lui Iisus, apostolii L-au întrebat despre timpul când va instaura Împărăţia. Iisus le-a spus că datoria lor nu este să ştie timpurile sau perioadele hotărâte de Dumnezeu, ci să vestească lumii Evanghelia (vezi Faptele apostolilor 1:6-8). O declaraţie şi mai surprinzătoare a lui Iisus, anterioară morţii Sale pe cruce, este următoarea: „despre ziua sau ora aceea [a revenirii] nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Marcu 13:32).


1 „Puerto Rican Minister Claims He is Second Coming of Christ α More”, www.digitaljournal.com, 28 ianuarie 2007

2 „Public Sees a Future Full of Promise and Peril”, http://pewresearch.org, 22 iunie 2010

3 Sakae Kubo, God Meets Man, Nashville, Tennessee, Southern Publishing Association, 1978, p. 100

semnele timpului.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/parousia-cand/

Panică la Hollywood. Sătui de mesajele LGBT, cinefilii americani încep să se orienteze către filmele creștine. Producțiile cu tematică religioasă bat la încasări filmele care elogiază pedofilia și homosexualitatea

Este de așteptat ca premiera filmului „Pavel, Apostolul lui Hristos” care va avea loc pe 23 martie, înainte de Duminica Floriilor, să atingă un nou record al încasărilor și să spulbere astfel ambele filme cu tematică homosexuală.
Hollywood-ul este, fără îndoială, terifiat de ideea că un film independent, cu temă religioasă și cu un buget scăzut, ajunge să depășească în box-office o super-producție cinematografică, realizată cu un buget uriaș, care prezintă povestea unui băiat de liceu homosexual, scrie lifesitenews.com.
Publicația industriei americane de divertisment, Variety, scria recent:
„Cinefilii americani par să-și întoarcă privirea, în număr tot mai mare, către filmul independent cu tematică creștină, ignorând primul film mainstream pentru adolescenți, care are ca personaj principal un homosexual. O dovedește producția „I can only imagine” –  care se bazează pe povestea din spatele melodiei cu același nume a formației MercyMe, devenită cea mai interpretată melodie creștină contemporană din toate timpurile –  și care a reușit să aducă numai în week-end, după ce a fost vizionat în peste 1600 de locații, încasări de 14 milioane de euro.  Depășind toate așteptările, care estimau că filmul nu va aduce încasări mai mari de 2 milioane – 8 milioane de euro”.
„ I Can Only Imagine” este descris pe site-ul său drept  „un memento captivant al puterii de a ierta”, și care „ilustrează cu sensibilitate faptul că nimeni nu este niciodată prea departe de iubirea lui Dumnezeu – sau de un loc în Rai”.

 

I Can Only Imagine Trailer #1 (2018) | Movieclips Indie

 Variety continuă:
„Între timp, „Love Simon”, realizat de studiourile Century Fox, care are în prim plan o poveste de dragoste al cărei protagonist este un adolescent homosexual, a avut în week-end încasări de 12 milioane de euro, deși a fost proiectat, de la premiera sa, în peste de 2000 de săli de cinema.
Concluzia poate fi trasă cu ușurință: un film creștin cu buget redus face concurență, așa cum puțini se așteptau, unei producții cinematografice cu super buget și cu tematică homosexuală, reușind să atragă în sălile de cinema mai mulți spectatori – și încasări cu 15% mai mari – în ciuda faptului că filmul pro gay a fost difuzat în cu  50% mai multe cinematografe.
Și încă ceva, la fel de important: Mult-lăudatul film „Call Me by Your Name”, care a avut patru nominalizări la Oscar, care aduce un elogiu pedofiliei, transpunând pe ecrane idila dintre un bărbat matur și un băiat de 17 de ani, considerat de critici  „cel mai romantic film al anului”,  a obținut, de la premiera sa, încasări de aproximativ 17 milioane de dolari.
După 110 de zile, „Call Me by Your Name”, a avut încasări cu puțin peste cât a obținut producția creștină „I Can Only imagine” în doar 3 zile, demonstrând, din nou, că cinefilii americani încep să fie mai atrași de poveștile despre credință și mântuire, decât de love-story-uri cu eroi homosexuali.
Este de așteptat ca premiera filmului „Pavel, Apostolul lui Hristos” care va avea loc pe 23 martie, înainte de Duminica Floriilor la catolici, să atingă un nou record al încasărilor și să spulbere astfel ambele filme cu tematică homosexuală.
SURSA – ACTIVE NEWS

Paul, Apostle of Christ: Official Trailer

Ordine și haos – Nicolae Geantă

Știu că nici dumneavoastră nu vă place burnița de toamnă. Și nici noroiul peste asfalt. Mai ales lunea dimineața, în octombrie, când întunericul bate spre șapte. Ploaie, frig, frunze. Timp alandala. Haos. Tristețe-n stomac… Îți vine să fugi în zona australă.

I-am mulțumit lui Dumnezeu că nu e schimbător ca vremea. El nu e nici ca noi, cu mintea ca un șifonier fără sertare. Împrăștiați. Nepunctuali. Neordonați adeseori. Haotici. Pentru El și ceața are o ordine! Nimic nu deraiază.

Biblia ne spune că la început pământul era pustiu și gol. Dumnezeu nu se coborâse. Și unde nu e Dumnezeu, e… haos! Apoi, a fost tohu va bohu. Iar din haos, Cuvântul Domnului a generat ordine: oceane, plăci tectonice, biosferă, om… Geosfere. Armonie. Matematică divină.

Înmuiat de ploaia mocănească mă gândeam că în discoteci haosul e la el acasă, pentru că Dumnezeu lipsește. Absența Sa de pe stadioane ori de la concertele rock face ca asistenții să fie gata să lovească cu lanțul, cu pumnul. Lipsa lui Dumnezeu din liceele românești a dus școala la haos! Zarva, înjurăturile, lipsa de bun simț, comentariile, fumatul pe la colțuri, manelele, le-ai aștepta la cârciumi nu în cetățile înțelepciuni. Dezordinea e în ospicii, în cârciumi. Dar nu trebuie să fii nebun, ori beat, să fii haotic. Ci, lipsit de Dumnezeu. Și când te gândești că domnul Cernea tocmai s-a gândit să scoată religia din școli?!

Membrii Parlamentului de aceea se-njură, se ceartă, fură ca-n codru: Dumnezeu nu e acolo! O politiciană renumită din România, mi-a declarat ceva uluitor într-o seară, acum ceva ani: “Nicule, Dumnezeu există, dar nu în politică!”. Așa că nu vă mirați că legile lor sunt strâmbe… Nu ne mirăm de ei, dar în biserici trebuie să domnească ordinea! Mai ales la comitete!

Oamenii cu haos în viață se cunosc de la o poștă. Până și hainele sunt puse cu furca pe ei. Apropos ați văzut cum se îmbracă senilii? Cu abajur de veioză în cap… Hipsterii sunt pui pe lângă ei. Cu tot curcubeul lor vestimentar. Ce să mai vorbesc de cei ce se scufundă în haosul Haloween-ului? “Punem usturoi la ușă să alungăm demonii?”, mi-a zis o puștoaică ieri. “Și atunci de ce ne punem coarne și costume de drac? Că doar nu vrem s-o imităm pe Lady Gaga…”

Lipsa ordinii e absența unui scop. A unei ținte. E viața de giruetă: încotro bate vântul. E-o gaură neagră ce consumă energia. Și pe toți ce se apropie de ea.

Dumnezeu a ieșit cu mătura să facă ordine. De mii de ani face curățenie. Și încă mai are de lucru. Haideți la curățenie. Prin urmare, nu vom mai trăi o simfonie cu instrumente neacordate…

Nicolae Geantă – www.ciresarii.ro

Ordine și haos – Nicolae Geantă

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/ordine-si-haos/

Opt semne ale unui spirit legalist – și cum să te eliberezi

Te bucuri în totalitate de harul lui Dumnezeu? Mulți creștini cunosc Biblia, frecventează biserica și chiar sunt implicați în diferite slujiri în cadrul bisericii în timp ce se luptă să înțeleagă miezul central al evangheliei. Ei pot cita Scripturile cu privire la ce a făcut Hristos pentru ei, dar încă mai simt că trebuie să lucreze ca să câștige dragostea Lui – și de cele mai multe ori ei ajung să o sfârșească prin a se simți nevrednici și separați de Dumnezeu.

Deși Isus a murit pe cruce ca noi să nu trebuiască să fim judecați după lege, mulți creștini încă mai trăiesc în… Vechiul TestamentEi nu au îmbrățișat niciodată realitatea credinței Noului Testament. Ei sunt sclavii religiei bazate pe performanță.Apostolul Pavel a scris epistola către Galateni ca să ne provoace să ne asigurăm că rămânem în harul lui Dumnezeu. Te lupți cumva cu legalismul? Iată mai jos cele mai comune semne ale unui spirit legalist:

1. Lipsa adevăratei bucurii. Isus nu ne-a iertat păcatele ca noi să avem fețele acrite și triste. Cu toate acestea… am întâlnit sute de creștini care arătau de parcă frecventau o înmormântare atunci când veneau la o slujbă de biserică. De ce? Pentru că legalismul ucide bucuria. Atunci când cineva are o întâlnire cu mila lui Dumnezeu, inima lor revarsă întotdeauna laudă și recunoștință. Apostolul Pavel a scris: ”Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este nici mâncare, nici băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt.” (Romani 14:17). Nu există un asemenea termen: Creștinism fără bucurie.

2. Nici un fel de victorie reală asupra păcatului. Toți creștinii se luptă cu ispite. Dar o persoană cu o mentalitate legalistă găsește a fi dificil să primească harul lui Dumnezeu spre a învinge obiceiurile păcătoase. Te lupți să fi eliberat de un păcat în particular prin propriile puteri? Nu poți face asta singur! Trebuie să ne admitem slăbiciunea noastră și să-l invităm pe Duhul Sfânt să ne dea puterea supranaturală de a trăi o viață sfântă. Faptul că Duhul lui Hristos locuiește în noi ne dă victorie – nu încordarea și transpirațiile tale. Relaxează-te și lasă-l pe El să trăiască în tine!

3. Orientarea nesănătoasă cu privire la performanță. Dumnezeu este un Tată iubitor și El dorește să ne reverse încurajarea și afirmarea Sa. Cu toate acestea mulți creștini nu au o revelație a dragostei necondiționate a lui Dumnezeu. Ei simt că trebuie să câștige dragostea Lui prin citirea Bibliei, prin rugăciune și prin îndeplinirea altor sarcini religioase. Te simți vreodată că Dumnezeu este înfuriat la tine pentru că ai dormit mai mult și ai uitat să ai timpul devoțional de dimineață? El vrea să petreci timp cu El, nu să îndeplinești o datorie. Liniștește-te și bucură-te de dragostea Lui!

4. O atitudine critică, neiubitoare față de alții. Oamenii care nu înțeleg harul lui Dumnezeu nu pot extinde har către nimeni altcineva. Acesta e motivul pentru care unii creștini sunt plin de ură față de necredincioși. Când înțelegi nivelul milei pe care l-a extins Dumnezeu ca să te ierte pe tine, este ușor să arăți milă altor oameni care nu o merită deloc! Când auzi pe creștini că folosesc un limbaj aspru pentru a condamna pe musulmani, pe atei, pe liberali sau pe homosexuali, tocmai ai identificat un spirit legalist.

5. Concentrarea obsesivă asupra standardelor de îmbrăcăminte exterioară sau a comportamentului. Anumite denominații creștine au învățat că Dumnezeu cere o conformitate strictă față de codul de îmbrăcăminte. Anumite biserici din trecut au condamnat machiajul, purtarea de bijuterii, pantalonii și părul scurt la femei. Alți au învățat că e greșit pentru creștini să joace sporturi, să joace cărți, să danseze, să poarte inel de căsătorie, să meargă la filme, să poarte blugi în biserică sau chiar să dețină un televizor! Și totuși Dumnezeu pune accentul pe sfințenia interioară mai degrabă decât pe conformitatea exterioară. Atunci când pășești în har, Duhul te va conduce să te îmbraci și să acționezi într-un mod care-L onorează, dar aceasta nu se va conforma cu codul religios făcut de om.

6. Robia față de tradiția religioasă. Fariseii l-au respins pe Isus pentru că nu au putut lăsa în urmă religia Vechiului Legământ. Un duh legalist spune ”Acesta e felul cum am făcut lucrurile dintotdeauna”Unii oameni au respins o mișcare nouă a Duhului Sfânt pentru că lor nu le-a plăcut un stil nou de muzică. Unele biserici de azi sunt în pericolul de a-l pierde pe Dumnezeu pentru că ele vor să trăiască cum se trăia în anii 1973. Oamenii legaliști tind să se lupte cu orice mișcare nouă a lui Dumnezeu. Amintește-ți: Dumnezeu este de neschimbat în natura Sa, însă El face lucruri noi. Noi trebuie să ținem pasul cu El.

7. O atitudine sectară față de alți creștini. Oamenii care nu înțeleg harul lui Dumnezeu cred că ei au un colț al adevărului, așa că ei nu pot accepta faptul că Duhul Sfânt s-ar putea mișca și în alte denominații. Anumite biserici chiar învață că ei sunt singurii care o să ajungă în rai. Dacă biserica ta crede că ea este singura cu creștini adevărați, ieși afară repede. Legalismul este toxic! Găsește o biserică unde tot trupul lui Hristos este îmbrățișat.

8. O mică sau chiar nici o asigurare a mântuirii. Oamenii cu o mentalitate legalistă se îndoaie adesea cu privire la mântuirea lor pentru că ei se încred în ascultarea lor în loc să se încreadă în Hristos. Atunci când primești harul lui Dumnezeu, Biblia spune că inima ta va striga Abba! Tată! (Romani 8:15). O adevărată întâlnire cu Isus te va face să știi că Dumnezeu te-a adoptat – și că El nu te va abandona niciodată.

Apostolul Pavel a scris că acolo unde este Duhul Domnului este libertate. (2 Corinteni 3:17). Dacă nu ai experimentat această libertate, cere Duhului Sfânt să umple fiecare zonă unde legalismul a distorsionat înțelegerea ta cu privire la Dumnezeu.

Nu cădea în plasa unui creștinism lipsit de har. Dacă vezi vreunul din aceste semne de avertizare în viața ta, invită pe Duhul Sfânt să te elibereze de legalismOprește-te din a te mai sforța atâta, pocăiește-te de mândria ta și cere lui Dumnezeu să îți deschidă ochii spre realitatea harului Său uimitor.

J. Lee Grady

Notă: Materialul de mai sus este o adaptare a unui material scris de J. Lee Grady (foto alăturat) în Charisma News. Lee este fost editor al Charisma și poate fi urmărit pe Twitter la @leegrady. Una din cărțile lui este intitulată The Truth Sets Women Free (Adevărul le eliberează pe femei), publicată de Charisma House. Mai multe informații despre Lee Grady puteți găsi prin a urmări slujirea care o coordonează, The Mordecai Project, la themordecaiproject.org. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

Oprește-Te Din Slujire Și Iubește-Mă!

Adăugat de Arise For Christ 31 Jul 2017

Oprește-te din slujire și Iubește-Mă! – Ai zice, la prima vedere, că este un paradox ceea ce spun, însă în ultima vreme am meditat adânc la  aceste cuvinte și mi-am dat seama că ele sunt o realitate, realitatea care o întâlnim tot mai des în zilele noastre, în bisericile noastre.

Am văzut oameni implicați în așa multe multe activități în cadrul bisericii și-am fost curioasă să văd care este motivația unor astfel de oameni așa că am întrebat pe câțiva dintre ei care este motivația slujirii lor.  Nu mică mi-a fost uimirea să primesc răspunsuri ca: „din obișnuință / așa am fost învățat / să mă simt util etc”.  Cu siguranță, cei mai mulți dintre noi, atunci când începem să slujim o facem din dragoste pentru Dumnezeu, dar cu trecerea timpului, intrăm într-un fel de activism și pierdem din vedere esența slujirii. Ne concentrăm mult pe slujire, dar neglijăm relația cu Cel căruia Îi slujim. Petrecem mult timp făcând multe lucruri și nu mai avem energie și timp să investim în relația cu Creatorul.

Dorește Dumnezeu oare să fim împărțiți în așa de multe lucrări, să facem din toate câte puțin și nimic până la capăt, să ne focusăm așa de mult pe ce facem și cât facem? Uneori acționăm din obișnuință, alteori doar ca să ne simțim utili sau că aparținem unui loc sau unei lucrări, să simțim că suntem importanți. Dar prea rar ne răspundem la întrebarea „de ce fac ceea ce fac?”

Ți s-a întâmplat vreodată să fii atât de implicat în slujire încât să nu mai ai timp sau energie pentru rugăciune? Să vii atât de obosit după o seară de evanghelizare sau după o zi în care pur și simplu ai ajutat pe cineva la treburile casei și să fii atât de epuizat încât să îngâni doar câteva cuvinte în gând în loc de rugăciune liniștindu-ți conștiința că Domnul știe că pentru El ai slujit? Credem de multe ori că dacă slujim și facem multe pentru Domnul Îl iubim, dar poți sluji fără să-L iubești, poți fi implicat în multe lucrări din biserică din obișnuință, pentru că așa am fost crescuți sau din orice alte mii de motive însă fără să-L iubim pe El. Și se prea poate ca după toată slujirea noastră să ni se spuna: „Niciodată nu v-am cunoscut, depărtați-vă de la Mine”( Matei 7:23). De ce?

Tocmai pentru că slujim fără să-L cunoaștem pe Cel căruia Îi slujim, fără să petrecem zilnic timp cu El! Și mă întreb atunci, ce este mai important, să slujești sau să iubești? Nu spun că este greșit să slujim, Domnul așteaptă oameni care să slujească cu pasiune pentru El, dar atunci când slujirea ia locul lui Dumnezeu, oprește-te și reanalizează-ți prioritățile! Gândește-te pentru de ce și pentru cine faci tot ceea ce faci?

SLUJIREA VINE DIN IUBIRE și atunci când îți petreci timp în părtășie cu Isus Hristos, dorința ta de slujire crește. E important să slujim, dar și mai important este să-L iubim pe Isus Hristos, să-I arătăm că Îl iubim.

Când iubești, îți faci timp pentru perosana iubită, nu-i așa? Încercăm să cunoaștem cealaltă persoană, s-o descoperim, să n-o rănim, să petrecem timp în prezența ei. Așa este și cu Dumnezeu!

El așteaptă să ne începem ziua cu El!  „O iau inaintea zorilor și strig”, spunea David (Ps 119:147), El așteaptă să-L cunoaștem, să-L descoperim, să știm ce-I place și ce nu, așteaptă să ne vorbească, să-Și petreacă timp cu tine și cu mine! Îl lași tu să te aștepte sau Îi răspunzi când te cheamă?

Gândește-te bine, analizează-ți prioritățile și dacă găsești în viața ta că slujirea e primordială, atunci OPREȘTE-TE din slujire și învață să-L IUBEȘTI întâi!

Din El ne tragem seva, El e vița, noi mlădițele, și cum am putea da altora când noi nu ne umplem de El? O perioadă va merge așa, vei putea dărui, vei sluji, dar când paharul tău se va goli nu vei mai avea de oferit prea multe, decât frustrare, întristare și amărăciune.

De aceea este nevoie să te întorci la altar, în fiecare dimineață să-ți întorci privirile spre El, să te lumineze, să te umple de prezenta și dragostea Lui, să-ți transmită planurile Sale și strategii de lucru.

Apoi, caută să înțelegi voia lui Dumnezeu pentru viața ta pentru că atunci când Îi ceri, El întotdeauna dă viziune și scop vieții tale! Atunci vei știi lucrarea la care te cheamă și-ți vei canaliza toată energia, gândurile și rugăciunile spre ceea ce El te-a chemat să faci, vei avea siguranța că ești omul potrivit, în locul potrivit, la momentul potrivit!

Tot ceea ce faci din dragoste are valoare eternă, mergi cu avânt înainte, din putere în putere și nimic nu ți se pare prea greu pentru că iubești pe Cel ce ți-a încredințat lucrarea, iubești să faci pentru El toate lucrurile.

Iubindu-L vei descoperi că viața cu Isus Hristos are doar început, că zi de zi trăiești o adevărată aventură și că nu există viață mai împlinită decât viața trăită DIN IUBIRE PRIN SLUJIRE!

  Luminița Marinescu

http://ariseforchrist.com/blog/articles/all/opreste-te-din-slujire-si-iube-te-ma–369?

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/opreste-te-din-slujire-si-iubeste-ma/

Occidentul va fi islamizat pentru a se împlini pohta „lorzilor globalizării”. Lumea sclaviei absolute. Europa de Vest prima victimă.

Autor: Paul Ghiţiu | marţi, 27 martie 2018 |

Erdogan şi oamenii lui au dreptate: Europa de Vest va fi în curând islamică şi nu trebuie să fii mare filozof pentru a înţelege acest lucru, ci numai să ai ochii, urechile şi raţiunea deschise către ceea ce se întâmplă în lume.

 

Migraţia în masă a musulmanilor înspre lumea creştină, pentru înlocuirea vectorului identitar creştin, bazat pe libertatea omului (chiar şi în raport cu Dumnezeu), cu cel islamic, bazat pe supunerea fără obiecţie, este ultima agresiune, şi probabil cea mai radicală şi cu efectul cel mai rapid şi mai amplu, a lorzilor globalizării împotriva popoarelor lumii. Fenomenul are loc în întreaga creştinătate, amploarea maximă fiind în statele occidentale, centrul de greutate al acestei lumi – prin dezvoltarea economică şi puterea militară – şi zona cu atracţie maximă pentru migratorii porniţi la drum către ceea ce, pentru mulţi, este echivalent cu un paradis. Odată cucerită această fostă, deja redută, restul acestei lumi creştine, mult mai reticent, dacă nu chiar declarat opus acestei dezvoltări populaţionale, dar şi mai slab economic şi militar, grupat esenţial în Europa Centrală şi de Est, America Latină şi Africa neagră, pare fi o pradă sigură. Se atinge astfel un scop dublu: cea mai mare parte a lumii sub un unic control, fără problemele de contestare, opoziţie şi revoltă încă posibile în societăţile, zise democratice, actuale.

Că Europa Occidentală va deveni, în scurt timp, maxim 20 de ani, o regiune islamică, este astăzi o certitudine: modificările dramatice ale stucturii populaţiei, poziţia aparatului de stat-elite-media în raport cu localnicii şi migratorii şi îndoctrinarea masivă a tinerilor cu ideologia nihilistă autodistructivă bazată pe vina de a fi alb, ura pentru albi, şi necesitatea înlocuirii civilizaţiei creştine „supremaciste”, sunt liniile de forţă ale acestui proces.

Scriu despre acest subiect de peste 4 ani şi, dacă la început, eram privit nu neîncredere, chiar cu suspectarea alergatului după senzaţional, tot ceea ce s-a întâmplat după 2013-14 a confirmat deducţiile şi previziunile mele. În acelaşi timp, din studierea fenomenelor şi evenimentelor, la rândul meu am adus unele retuşuri ipotezelor, concluziilor şi afirmaţiilor iniţiale, cum ar fi, de exemplu, celor privind declanşarea actelor teroriste împotriva populaţiei occidentale de către jidadişti: de fapt, după cum a devenit foarte clar între timp, organizarea acestora ţine de structurile serviciilor secrete şi militare locale, după tiparul operaţiunilor „steag fals” (vezi precedentele de acest tip din Europa, de exemplucele grupate sub denumirea generică „Operaţiunea Gladio”.

Această perspectivă este acum certă pentru toţi cei care au înţeles că dincolo de a fi o simplă invadare a continentului dinspre fostele colonii, islamizarea Occidentului, este un proces bine elaborat şi meticulos pus într-o pagină, în care a fost premers de socialismul secolului 19, comunismul secolului 20, democraţia de mucava agonizândă, feminism, lgbtism, ideologia de gen şi funcţionează acum sincron cu ultimele patru, în cuplare ofensivă împotriva popoarelor occidentale. Lucrurile au devenit clare atunci când s-a înţeles că atât organismele supranaţionale globaliste – ONU, UE etc.– cât şi elitele statelor occidentale lucrează pentru un acelaşi scop: o lume supusă aceluiaşi unic centru de putere, chiar dacă, din motive de coordonare mai simplă, împărţită în state şi blocuri separate, cu o populaţie de sclavi semirobotizaţi.

Ca dovezi directe ale procesului le avem pe cele care ţin de dimensiunea demografică şi pe cele care ţin de dimensiunea politică. Dacă în ceea ce priveşte realitatea demografică lucrurile sunt clare, orizontul de timp al preluării poziţiilor puterii politice vizibile şi pe a celor administrative, de către mai numeroasă, la acel moment, tânără generaţie islamică, sau islamizată, fiind undeva între 10 şi 20 de ani, detaliile realităţii politice mai fac uneori subiectul unor nelămuriri, neputinţe de a le discerne, sau de a le accepta. În mare acestea din urmă sunt grupate în cinci categorii:

1. Declanşarea de revoluţii, războaie civile, războaie de agresiune directă, în interiorul şi împotriva unor state şi zone cu potenţial de conflict etnic şi/sau religios – Balcani, Orientul Mijlociu, Nordul Africii.

2. Organizarea aşa-zisului „terorism jihadist”, în acele state şi zone, sub aparenţa erupţiei naturale a acestuia ca urmare a diferendelor etnice şi/sau religioase, instruirea, consilierea, susţinerea cu bani, armament şi asistenţă tehnică specială a grupărilor de mercenari acţionând sub acoperirea jihadului şi acţiunilor acestora.

3. Deplasarea, sub acoperirea statutului de refugiat de război, a mase mare de oameni din Africa şi Asia spre lumea occidentală: Europa, America de Nord, Australia etc.

4. O politică internă la nivelul UE şi a statelor de promovarea a migraţiei cu următoarele componente:

– refuzul apărării graniţelor uniunii şi statelor de pe traseul acesteia

– oferirea de avantaje materiale substanţiale, depăşind adesea pe cele ale propriilor persoane defavorizate,

– o propagandă de mare amploare în favoarea primirii migratorilor prezentate ca „victime ale războaielor” puse în pagină de acelaşi centru de putere global,

– modificări legislative favorabile migraţiei,

– tratamentul favorizant – ne-anchetarea, netrimiterea în judecată, achitarea, sau pedepse fără relevanţă – al infractorilor musulmani în cazuri de viol, jaf, crimă, trafic de carne vie, de droguri şi arme,

– înăsprirea legislaţiei care pedepseşte criticarea acestei politici, a migraţiei şi a migratorilor,

– atacarea ultimelor redute de identitate locală, în primul rând a creştinismului, a valorilor occidentale clasice,

– aşa- numitele campanii împotriva fake news-urilor şi a hate speech-ului, ca metode de restrângere a libertăţii de opinie cuplate cu modificările de cod penal în privinţa pedepsirii delictelor de ură, ca metode globale de restrângere a tuturor libertăţilor.

5. Organizarea terorismului intern sub acoperirea deplasării către statele occidentale a aşa-zişilor terorişti jihadişti din zonele de conflict, şi înscenarea de evenimente de tip „steag fals”, cu victime din rândul populaţiei, ca o altă cale pentru restrângerea libertăţilor, impunerea statului poliţienesc şi militarizat şi a politicii de înlocuire a populaţiei omogene cu una atomizată.

Toate aceste dimensiuni sunt în plină desfăşurare, vizibile şi resimţibile, imposibil de contestat. Ele vin să se aşeze şi, în acelaşi timp sunt impuse, pe fundalul atomizării populaţiei interne şi dezactivării opoziţiei sale ca urmare şi a anterioarelor formule de atac la identitatea personală şi naţională, feminismul, lgbtismul, ideologia de gen.

Voi încerca în continuare ca, într-o succesiune de scurte analize să ilustrez stadiul şi dinamica elementelor ţinând de ambele dimensiuni – demografică şi politică – ajutat fiind de fenomene şi evenimente în desfăşurare, care să dea o mai mare putere de convingere afirmaţiilor, concluziilor şi previziunilor mele, adică o abordare în zig-zag a temei, funcţie de aceste date ale realităţii.

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

http://evz.ro/occidentul-islamizat-pohta-lorzilor.html?&page=2

https://barzilaiendan.com/2018/03/28/occidentul-va-fi-islamizat-pentru-a-se-implini-pohta-lorzilor-globalizarii-lumea-sclaviei-absolute

RELATED ARTICLES

O prevestire a unui om politic – Milton Friedman

Credeți că așa se rezolvă lucrurile ?

Revizionismul ungar

Controversial Canadian psychologist Dr Jordan B Peterson explains to Tom why keeping his room clean is important

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole/occidentul-va-fi-islamizat-pentru-a-se-implini-pohta-lorzilor-globalizarii-lumea-sclaviei-absolute-europa-de-vest-prima-victima/

OARE CÂND AM ÎNCEPUT, NOI CREȘTINII, SĂ NE COMPLICĂM VIAȚA AȘA DE MULT?

Mă plimb pe străzile prăfuite  ale județului Vâlcea,  cei drept, mai mult cu mașina decât pe jos, ca să îi pot ”culege” pe tinerii ce sunt pe teren, iar dintr-o dată  mă cercetează  un gând. Oare  când am început să ne complicăm viața așa de mult, noi cei ce ne numim creștini? De ce alegem cele mai sofisticate moduri de a ne arata spiritualitatea în această societate  deja complicată ca  mod de gândire și filozofie?
Mă uit la acești tineri. Probabil că, în Bisericile lor nu sunt prea băgați în seamă, ba mai mult, sunt criticați pentru că “nu arata ca  niște creștini” sau pentru că nu le place ce place majorității . Și biserica, în general, nu vede valoarea in ei.
Privesc la ei și îi văd pe ucenici. Doi câte doi, prin praf , cu picioarele în sandale, cu traista in spate, arși de soare si bătuți  de vânt, ducând Evanghelia lui Cristos la fiecare casă.
Parcă văd simplitatea ucenicilor, care  cred că nu erau niste “fanatici” religiosi ce nu îndrăzneau să zâmbească sau să facă vreo gluma, ori să se bucure de viața, ci și ei ca și tinerii aceștia, râdeau pe drum, iși aminteau de diverse situații amuzante, erau plini de bucurie și pasiune; când le era cald, căutau vreun râu să-și răcorească picioarele, sau  fântâni să iși stâmpere setea, după care continuau. Continuau să facă ceea ce le-a poruncit Dumnezeu.
Nu-i așa ca nu e complicat? Și  ucenicii, la pas, au dus Cuvântul mai departe chiar dacă au avut opoziții. Ei nu s-au oprit, ci, au continuat.  Știau ce chemare au și cine le-a facut această chemare.
Una din temerile mele în această misiune a fost ca acesti tineri, adolescenți, unii dintre ei copii, să nu fie descurajați, dezamăgiți sau să renunțe atunci când dau de opoziție. Și opoziție a fost. Din partea preoților, a oamenilor răi, a câinilor, a autoritaților, a celui rău. Dar  uite că și azi, în ultima zi de misiune,  la peste 34 de grade, sunt tot pe strazi, continuând să meargă mai departe.
Biserică, uite-ți membrii, apreciază-i, îngrijește-i, asigură-te că cresc. Au râvna, au chemare, au nevoie de mentorare, de părtașie, de frati, crede in ei!
Părinți, aceștia sunt copiii voștri, oferiți-le dragoste, îndrumare, învățați-i calea Domnului, priviți-le calitățile care sunt multe, credeți în ei, nu-i întărâtați la mânie.
Creștini, urmați exemplu lui Cristos și  faceți ceva pentru El. Orice lucru cât de mic, în ochii Lui are însemnătate.
Cristi Marițan
Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: