​Pentru românii din Irlanda – VIDEO, FOTO Povestea milioanelor de oameni care au părăsit ”insula de smarald” – Foamete, disperare și drumul însângerat către vremuri mai bune – Arheologie – HotNews.ro — B a r z i l a i – e n – D a n

Irlanda este un loc cu totul special fiindcă populația insulei era la 1850 mult mai numeroasă decât în prezent, în timp ce în mai toate țările lumii populația s-a dublat sau – hotnews, stiri, articole, revista presei, politica, economie, sport Source: ​VIDEO, FOTO Povestea milioanelor de oameni care au părăsit ”insula de smarald” – Foamete, […] […]

„Educaţia fără religie va produce doar diavoli inteligenţi“ | Cătălin Sturza | adevarul.ro — B a r z i l a i – e n – D a n

„Educaţia fără religie va produce doar diavoli inteligenţi“, a spus cândva Ducele de Wellington (cel care l-a învins pe Napoleon la Waterloo). Source: „Educaţia fără religie va produce doar diavoli inteligenţi“ | Cătălin Sturza | adevarul.ro via „Educaţia fără religie va produce doar diavoli inteligenţi“ | Cătălin Sturza | adevarul.ro — B a r z i […]

Personajul aproape necunoscut din istoria creștinismului global

Cine a fondat creștinismul? Întrebarea este banală, iar răspunsul, pe măsură. Iisus, în primul rând, și apoi apostolii Pavel și Petru au avut un rol incontestabil în dezvoltarea noii religii. Însă, conform unul jurnalist britanic, răspunsul este incomplet. Lipsește un personaj al cărui nume este mult prea puțin cunoscut și care a avut un rol fundamental în transformarea creștinismului în religie globală. „Nu a fost un fondator al creștinismului. Dar a fost cu siguranță una dintre figurile lui cele mai importante”, susține jurnalistul.

Era 27 februarie a anului 380. Un moment considerat istoric pentru creștinism. După îndelungi perioade de persecuție, creștinismul a devenit pe deplin victorios asupra păgânismului. Acest fapt i se datorează în întregime unui împărat al cărui nume este prea puțin cunoscut publicului larg. Nu este vorba despre Constantin cel Mare, ci de Flavius Teodosiu. A fost una dintre figurile cele mai importante ale creștinismului, chiar dacă nu a făcut parte dintre fondatorii acestuia, iar hotărârea de a se implica în viața creștinismului a fost, probabil, una dintre cele zece decizii care au modelat cel mai mult lumea postromană. Aceasta este opinia susținută de către jurnalistul și istoricul Dominic Selwood, într-un articol pentru The Telegraph.

Teodosiu I, mai mult decât un împărat

Cunoscut și cu numele de Teodosiu cel Mare, a fost ultimul împărat care a domnit peste ambele părți ale Imperiului Roman, atât cel din Vest, cât și cel din Est. Ceea ce l-a impus în conștiința publică au fost nu atât de mult realizările sale de ordin politic, cât implicările sale religioase. Victoria creștinismului din data de 27 februarie a fost rezultatul unui edict (Edictul de la Tesalonic), în urma căruia creștinismul a devenit religie de stat. „Toate popoarele trebuie să se ralieze credinței transmise romanilor de apostolul Petru…”, suna una dintre formulările unei decizii ce părea a avea potențial pozitiv.

A sprijinit astfel, în mod hotărât ortodoxismul niceean, religia de stat obligatorie pentru toți supușii imperiului, îndepărtându-se de arianism. Cât de benefică a fost decizia împăratului? Este o întrebare legitimă la care Biserica Ortodoxă s-a grăbit să răspundă afirmativ, declarându-l pe împărat sfânt (17 ianuarie).

Efectele dezastruoase ale unui creștinism în mariaj cu statul

Istoricul Jean Comby (profesor la Facultatea de Teologie din Lyon, Franța) constată în cartea Să citim istoria bisericii că prin decizia lui Teodosiu „puterea statului, odinioară în slujba păgânismului, slujește acum creștinismul. Dar funcționează aceleași structuri mentale. Doar religia se schimbase.” Practic, se conturează imaginea unui creștinism preocupat mai mult de adevărul teologic și nu de ființa umană. Interesat de dogmă și nu de iubire. Și atunci, ce a mai rămas din spiritul creștin, în condițiile în care comportamentul a rămas la fel de violent și de intolerant precum al păgânilor în secolele anterioare?

Răspunsul îl putem ghici din evoluția evenimentelor. Atâta vreme cât mai bine de jumătate dintre locuitorii statului roman erau păgâni, la sfârşitul secolului al IV-lea, un împărat creştin nu îşi permitea să declanşeze un război civil. Nu însă și Teodosiu I. El a fost aproape să facă acest lucru în anul 390, când, din rațiuni politice și religioase, a ordonat pedepsirea locuitorilor din Tesalonic (chiar orașul în care formulase edictul). Unul dintre istoricii perioadei apreciază că numărul celor ucişi atunci a fost de circa 7.000 de persoane. Drept pedeapsă, episcopul Ambrozie din Mediolanum, l-a mustrat public pe Teodosiu, refuzând să îl primească la slujba Liturghiei timp de opt luni. Printr-o singură decizie, creștinismul devenise unica religie recunoscută în statul roman. Dincolo de anumite aspecte care pot fi explicate prin spiritul preponderent violent al epocii, ce s-a mai păstrat din esența creștinismului?

Creștinism biruitor — cu moartea pe viață călcând

Agresiunea creștinilor va atinge forme de manifestare imposibil de imaginat în primul secol. Din religie persecutată se transformă într-o religie persecutoare. Alianța cu statul funcționa perfect. Poate că unul dintre cele mai cunoscute cazuri de violență având ca autori grupuri creștine este cel efectuat împotriva Hypatiei din Alexandria, considerată întâia mare matematiciană a lumii antice. Soarta Hypatiei ilustrează foarte bine intoleranța creștinilor față de tot ceea ce însemna cultură și gândire neconforme cu ceea ce presupunea a fi atunci ortodoxia creștină. După modelul lui Teodosiu, patriarhul Chiril al Alexandriei i-a incitat pe creștini să distrugă tot ce amintea de trecutul istoric păgân: temple, biblioteci, statui. Dogma creștină a câștigat mizând pe forța pumnului, inaugurând era unei dictaturi creștine.

Chiril nu s-a oprit însă la aceste gesturi. Creștinismul de stat trebuia să își impună supremația total. Astfel, la ordinul lui Chiril, o gloată de fanatici creştini a atacat-o în plină stradă pe Hypatia, care își făcuse un nume din respingerea misticismului prin folosirea logicii și a matematicii. Fanaticii au măcelărit-o chiar într-o biserică, purtând apoi rămășițele pe străzile din preajmă, înainte de a le arde. Criminalii nu au fost niciodată pedepsiţi. După moartea ei, matematica, astronomia şi fizica au intrat pentru cel puțin un mileniu într-un con de umbră. Erau primele rezultate ale unei dogme creștine care deviase de la traseul ei inițial. „Rezervă-ţi dreptul de a gândi, căci chiar şi a gândi greşit e mai bine decât a nu gândi deloc”, i-ar fi spus tatăl Hypatiei, în copilăria sa. Consecventă sfatului părintesc, comisese sacrilegiul de a gândi în contrast cu ortodoxia fundamentalistă religioasă. Pentru aceasta a fost sancționată cu moartea. În schimb, Chiril rămâne considerat un sfânt atât de Biserica Catolică, cât şi în Biserica Ortodoxă, el fiind sărbătorit pe 18 ianuarie.

Prețul unei victorii amare

Este incontestabil faptul că prin intervenția împăratului Teodosiu se creează premisele unei transformări a creștinismului într-o religie globală. Însă cu ce preț? Un preț pe care unii se grăbesc să îl ceară și astăzi. Cum altfel am putea interpreta insistențele relativ recente ca o confesiune religioasă, indiferent de numele si proporția ei, să fie declarată ca biserică națională? După aproape două mii de ani de creștinism, apare inevitabil întrebarea: Ce s-a învățat din consecințele favorizării unei dogme de către stat? Constantin cel Mare și Teodosiu au fost declarați sfinți pentru rolul jucat în imprimarea creștinismului, facilitându-i globalizarea. Însă, în umbra ascendenței creștine, cât s-a mai păstrat din valorile propovăduite cândva de Iisus Christos? Victoria creștinismului prin susținerea statului lasă în urmă un gust amar, pe care unii, din nefericire, nu îl sesizează nici astăzi.

Sursa foto: Wikimedia

Taguri:   crestinism,

Recomandăm:

http://www.semneletimpului.ro/stiri/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/personaj-aproape-necunoscut-din-istoria-crestinismului-global/

PAULICIENII

BISERICA SAU ADUNAREA

PARTEA A TREIA

MARTORII ADEVĂRULUI ÎN EVUL MEDIU

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Am vorbit foarte puţin despre cealaltă parte a creştinătăţii care este numită biserica greco-ortodoxă. Patriarhii (adică cele mai însemnate feţe bisericeşti) ale bisericii de Răsărit, şi mai ales cele de la Constantinopol, n-au vrut niciodată să recunoască întâietatea papei de la Roma. De aici s-a făcut o despărţire care se numeşte „schisma răsăriteană” şi care s-a încheiat în 1043. În secolul al 19-lea, cea mai numeroasă parte a bisericii greceşti era în Rusia, supusă ţarului care o guverna printr-un sinod pe ai cărui membri el îi numea. Dar biserica greacă este tot aşa de idolatră ca şi cea romană. Dacă înlătură chipurile sculptate, ea îşi are chipurile zugrăvite, ale sfinţilor, ale Fecioarei, ale Domnului şi chiar ale lui Dumnezeu Tatăl! Ele sunt răspândite de la coliba cea mai de jos până la palatele celor mari, şi vai de cei ce nu le cinstesc! Mincinoasele învăţături ale transubstanţierii, de asemenea rugăciunile pentru morţi sunt şi acolo ca şi în biserica romană şi acolo tot clerul stăpâneşte conştiinţa oamenilor.

Atât una cât şi cealaltă din aceste două biserici rivale au trimis misionari în ţinuturile încă păgâne ale Europei de mijloc şi de nord; se trimiteau călugări, oameni evlavioşi al căror curaj şi supunere nu le putem nesocoti şi dintre care mulţi iubeau cu adevărat pe Domnul. Am amintit de câţiva dintre ei. Numele Domnului Isus a fost dus astfel treptat la toate popoarele Europei care nu-L cunoşteau încă. Dar Roma impunea popoarelor evanghelizate autoritatea şi ierarhia ei, formele religioase şi superstiţiile ei, iar biserica greacă făcea la fel. Mai mult: nu se căuta schimbarea inimii a celor ce se evanghelizau. Cei care voiau erau botezaţi şi se făceau creştini; adesea popoarele erau silite cu armele să se facă creştini, prin botez. Alteori regele unei ţări, prin politică, părăsea păgânismul şi îndemna sau silea şi pe popor să-l urmeze. Păgânii lăsau idolii şi cultul lor, pentru a primi alţi idoli şi alte ceremonii. Aşa a fost creştinată Europa, adică aşa s-a făcut creştină cu numele. Biserica ajunsese acel copac mare despre care Domnul vorbeşte în Matei 13, cu înfăţişarea falnică, dar adăpostind în frunzişu-i stufos tot felul de lucruri rele. În lumea aceasta, astfel creştinată, dacă cineva vrea să fie mântuit, trebuie să se întoarcă într-adevăr la Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost păgân, să părăsească calea largă a creştinătăţii de nume şi să intre prin uşa strâmtă a mântuirii, a credinţei în Domnul Isus Cristos.

Trebuie să mai spunem că afară de aceşti misionari despre care am amintit, au fost în biserica romană, în aceste secole de întuneric numit Evul Mediu, oameni cu adevărat evlavioşi. Vom aminti pe doi dintre cei mai însemanţi. Unul dintre ei era Anselm, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XI-lea şi a fost arhiepiscop de Canterbury în Anglia. El a scris între altele un tratat despre răscumpărarea sufletului cu titlul: „De ce S-a făcut Dumnezeu om?” Aici, autorul arată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca să sufere în locul păcătosului, pentru a împlini dreptatea lui Dumnezeu. „Prin moartea Lui,” spune el, „Fiul lui Dumnezeu a oferit o satisfacţie de un preţ nespus şi deci îndestulătoare ca să acopere păcatele întregii omeniri”. Şi îndeamnă pe muritori să privească numai la meritele Domnului Isus Cristos.

Al doilea este Bernard de Clairvaux, numit aşa fiindcă a fost stareţul mănăstirii cu acest nume. A trăit în prima jumătate a secolului al XII-lea şi fusese crescut de către o mamă evlavioasă, ale cărei învăţături l-au păzit de plăcerile lumii. La vârsta de 12 ani a intrat în călugărie şi în curând a ajuns vestit prin darul puternic al vorbirii sale şi prin lucrarea-i neobosită: a căpătat astfel o mare influenţă în biserică, vorbind cu îndrăzneală atât celor mari cât şi celor mici de pe pământ. Era de altfel de o bunătate nesfârşită faţă de cei săraci. Iubea Biblia, care îi era lectura aleasă, iar pentru sine, nici posturile, nici faptele de pocăinţă nu mântuiau pe păcătos, ci numai Cristos. Era şi preot şi a alcătuit mai multe cântări (imnuri) de laudă, latine. Una dintre ele ne arată dragostea lui pentru Isus. Iată două strofe dine ea:

Cu trup învineţit, însângerat,

Tu, Domn, cu răni acoperit,

Eşti de batjocuri copleşit,

De insulte, dureri împovărat!

Cu străluciri dumnezeieşti

Ai fost odată-ncoronat!

Şi-acuma, iată, cum cu spini

Regescul cap Ţi-e-ncununat!

Dar pentru amara-Ţi agonie

Şi pentru adânca-Ţi suferinţă,

A mea viaţă ţi-o dau Ţie,

Să-Ţi fie o laudă-n credinţă,

Căci harul Tău e nesfârşit.

Şi nimeni până la sfârşit

Să-mi smulgă, Doamne, n-ar putea,

Din mâna Ta, inima mea.

Dar cu toată evlavia lor, cu toată iubirea şi supunerea lor, aceştia şi alţii ca ei, încă sprijineau biserica romană cu abaterile şi superstiţiile ei. Să ne amintim ce spun despre Fecioară: „Dacă eşti îngrozit de măreţia lui Isus, aleargă la Maria”. Şi ei condamnau cu asprime pe aşa-zişii eretici, pentru că aşa numeau şi ei pe aceia care, sprijinindu-se pe Cuvântul lui Dumnezeu, se despărţeau de Roma.

Este drept că mulţi oameni evlavioşi ai bisericii romane deplângeau şi condamnau pe faţă păcatele clerului, călugărilor şi papilor şi căutau să le îndrepte. Ei se străduiau să îndrepte obiceiurile stricate de călugări, introducând în mănăstiri rânduieli aspre şi stabilind noi ordine. Dar aceasta nu însemna a tăia răul din rădăcină. Noile ordine monahale, ca al franciscanilor şi dominicanilor, nu făceau altceva decât întăreau şi mai mult, prin sprijinul ce-l dădeau, puterea bisericii romane şi, sub felurite nume, diferitele congregaţii au stăpânit şi stăpânesc încă, într-o anumită măsură, chiar pe şeful bisericii, pe papa.

În aceste timpuri de rătăcire şi superstiţie şi sub această stăpânire a clerului, ce se făcea cu adevărul lui Dumnezeu pe care El îl dăduse oamenilor? Adevărul nu putea pieri niciodară şi Dumnezeu a avut totdeauna martori ca să-L apere. Dar aceasta, în mijlocul şi cu preţul multor suferinţe, pentru că biserica romană îi urmărea pretutindeni, neputând suferi să se desprindă de sub autoritatea ei; în starea de lucruri înfăţişată prin adunarea Tiatirei, ei erau aceia ale căror fapte, credinţă, dragoste, slujire şi răbdare erau cunoscute de Domnul; erau rămăşiţa care nu urma învăţătura Izabelei şi nu cunoştea adâncimile Satanei (Apocalipsa 2:19-24).

Se afla, desigur, în vreo celulă din vreo mănăstire, câte un călugăr sau călugăriţă care deplângea stricăciunea bisericii şi alerga după mângâiere la Domnul, pe care îl iubea. Aşa este de exemplu cu acel sărman călugăr Martin, care şi-a lăsat scrisă mărturisirea în aceste cuvinte: „O, Dumnezeule preamilos! Ştiu că nu pot să fiu mântuit şi să împlinesc dreptatea într-alt fel, decât prin vrednicia, patima preanevinovată şi moartea Fiului Tău preaiubit! Cucernicule Isus: toată mântuirea mea este în mâinile Tale. Tu nu poţi să retragi de la mine mâinile iubirii Tale, pentru că ele m-au creat, întocmit şi răscumpărat. Tu ai scris numele meu cu cuie de fier, cu mare milă şi într-un chip neşters pe coasta Ta, pe mâinile şi picioarele Tale etc.” Şi adaugă: „Dacă nu pot mărturisi acestea cu limba, le mărturisesc cel puţin cu pana şi cu inima.” Apoi îşi puse mărturisirea într-o cutie de lemn, pe care o închise într-o firidă făcută în zidul celulei sale. Câteva secole după aceea, în 1776, s-a dărâmat o parte din mănăstire şi s-a găsit mărturisirea fratelui Martin. Un altul spunea Domnului în fiecare zi în rugăciune: „O, Domnul meu Isus Cristos! Eu cred că Tu singur eşti răscumpărarea şi dreptatea mea.” Cât de plăcut este gândul acesta, că Domnul în aceste timpuri întunecoase avea ascunse suflete a căror comoară era El!

Dar ele locuiau în umbră, supuse Romei şi păstrau pentru ele lumina lăuntrică pe care o aveau şi care înveselea inimile lor. Însă au fost alţi credincioşi care nu s-au temut să mărturisească sus şi tare credinţa lor şi s-o rupă cu Roma. Sprijinidu-se numai pe Cuvântul lui Dumnezeu, ei alcătuiesc şirul neîntrerupt al martorilor până la Reformă. De ei ne vom ocupa acum.

 PAULICIENII

Iată obârşia „sectei” căreia i s-a dat numele acesta. Către anul 660, trăia în apropiere de Samosate, oraş pe Eufrat, în Armenia, în târgul numit Mananalis, un om vrednic de cinste cu numele Constantin. Scriitorii romano-catolici spun că ar fi primit anumite învăţături manicheene, însă alţii zic că ar fi ţinut de biserica greacă. Era pe timpul când ucenicii lui Mahomed năpădeau în Siria. Într-o zi a venit la Constantin un diacon din biserica armeană, care fusese prizonier la sarazini [Notă] dar reuşise să-şi recapete libertatea. Constantin l-a primit, l-a păzit câteva zile la sine, iar diaconul, plecând, i-a dăruit în schimbul ospitalităţii sale, două cărţi scrise de mână, una cu cele patru evanghelii, iar cealaltă cu cele 14 epistole ale lui Pavel. Pentru timpul acela, când manuscrisele Scripturii erau rare şi scumpe, acesta era un dar bogat şi preţios. Prin acest dar ne putem da seama de felul convorbirilor pe care le avusese Constantin cu oaspetele său. Constantin a citit şi a cercetat cărţile sfinte şi lumina adevărului a pătruns în sufletul său. Şi-a ars cărţile proaste şi nu mai voia să cerceteze altele decât numai evangheliile şi epistolele. Vederile lui religioase şi întreaga viaţă s-au schimbat. „Din plinătatea inimii vorbeşte gura”: Constantin a început să împărtăşească şi altora ceea ce îl învăţase Dumnezeu prin Cuvântul Său şi împrejurul lui s-au strâns mai mulţi ucenici. Văzuse în Faptele Apostolilor ce erau bisericile la început şi dorea să se întoarcă la aceeaşi stare. Prin asta înlătura ierarhia ce era în biserica greacă, ca şi în cea romană, cât şi abaterile acestor două biserici, mai ales adorarea sfinţilor şi a Fecioarei.

Constantin s-a dus să se stabilească la Cibossa, oraş din Armenia, şi acolo a lucrat împreună cu ucenicii săi să răspândească adevărul pe care Dumnezeu li-l arătase. Vrăjmaşii săi l-au învinuit că leapădă Vechiul Testament şi anumite părţi din Noul Testament. Poate că din cauza aceasta şi a faptului că nu avea decât o parte a Scripturii, s-au strecurat şi câteva greşeli în învăţătura sa.

Constantin şi-a luat numele de Silvan, tovarăşul lui Pavel (1 Tesaloniceni 1:1); iar ucenicii săi, uniţi în aceeaşi lucrare, au luat la rândul lor alte nume noi, de la ceilalţi tovarăşi de lucru ai apostolului Pavel, ca Timotei, Tit şi Tihic. Îşi luau aceste nume, pentru că se străduiau să răspândească învăţătura cuprinsă în scrierile lui Pavel, şi poate că de la el şi-au primit numele de paulicieni.

Silvan, cum am spus, s-a stabilit la Cibossa. Sosind aici, el spunea locuitorilor: „Eu sunt Silvan, iar voi sunteţi macedoneni”, gândindu-se la lucrările lui Silvan (Sila) în Macedonia, la Filipi şi la Tesalonic (Faptele Apostolilor 15:40; 16:19; 25:17). Timp de 27 de ani, Silvan a lucrat cu o neobosită râvnă în a vesti ceea ce învăţase din Scripturi. Un mare număr de oameni, fie din biserica greacă, fie dintre ucenicii lui Zoroastru [Notă] s-au întors la Dumnezeu prin el şi în diferite locuri s-au format adunări, atât prin el cât şi prin ucenicii lui.

Progresul sectei celei noi a fost atât de mare, încât a atras atenţia autorităţilor bisericeşti şi, fără îndoială, clerul a adus lucrul acesta la cunoştinţa împăratului. Acesta a dat în anul 669 un edict împotriva lui Constantin şi a adunărilor pauliciene. Îndeplinirea lui a fost dată unui ofiţer al curţii, numit Simion, care a primit în acelaşi timp ordinul de a da la moarte pe capul sectei şi de a duce pe ucenici prin mănăstiri, sub supravegherea clerului, pentru a îndrepta pe ucenici pe calea cea bună. Sosind la Cibossa, Simion chemă pe Constantin şi un mare număr dintre ucenicii săi. Apoi porunci acestora sub pedeapsa cu moartea să omoare pe învăţătorul lor cu pietre. Dar toţi, afară de unul singur, numit Iust, n-au vrut să se supună acestui ordin crud şi au dat drumul jos pietrelor cu care au fost înarmaţi. Acest Iust fusese înfiat şi crescut de Constantin; şi nerecunoscătorul, cu o lovitură de piatră îşi omorî binefăcătorul. Ceilalţi au fost daţi la moarte, iar Iust a fost lăudat de vrăjmaşii paulicienilor, ca un al doilea David, pentru că printr-o singură lovitură de piatră a doborât pe noul Goliat, uriaşul eretic.

Însă Domnul este mai presus de toţi. „El poate întoarce mânia omului spre lauda Sa” (Psalmul 76:18). Odinioară, după ce Ştefan fusese omorât cu pietre, Domnul a ridicat pe Pavel, care fusese împotriva lui; tot aşa moartea lui Constantin şi a prietenilor săi a făcut să se nască chiar în Simion, un urmaş al lui Constantin Silvan în lucrarea Domnului. Vederea harului dumnezeiesc care sprijinise pe martiri a izbit pe Simion. A stat de vorbă cu câţiva paulicieni şi urmarea pentru el a fost convingerea că aceştia se găseau pe adevărata cale. Totuşi s-a întors la Constantinopol, unde a rămas trei ani, gândindu-se serios la ceea ce văzuse şi auzise şi bănuim că cerea lui Dumnezeu să-l lumineze şi să-l îndrumeze. În sfârşit, părăsind curtea şi situaţia, cât şi toate bunurile sale, s-a întors în Armenia. Aici a ajuns, sub numele de Tit, un harnic urmaş al lui Constantin Silvan; nu sunt minunate căile lui Dumnezeu?

Cinci ani după moartea lui Constantin, Iust, ucigaşul binefăcătorului său, în ura lui împotriva lor, s-a făcut denunţătorul paulicienilor. Ducându-se la episcopul din Colonia, i-a spus că erezia paulicienilor se renăştea şi se întindea din ce în ce mai mult. Episcopul a trimis împăratului Iustinian un raport cu privire la ceea ce îi spusese Iust. Simion, din porunca crudului împărat, a fost luat împreună cu un mare număr de paulicieni. S-a ridicat un rug uriaş şi au pierit cu toţii în flăcări. Vedem dintr-asta că biserica greacă nu se arăta mai miloasă decât biserica romană faţă de cei care le condamnau abaterile şi se despărţeau de ele.

Dar sângele martirilor mărea şi mai mult numărul şi puterea paulicienilor. Alţi lucrători şi alte adunări noi răsăreau, ca să zicem aşa, din cenuşa rugului în care au pierit Simion şi tovarăşii săi. Mişcarea s-a întins în toată Asia Mică, în Pont şi într-o parte din Armenia şi în ţinuturile de la apus de Eufrat. Mai mulţi ani paulicienii au suferit cu răbdare persecuţiile din partea autorităţilor civile, instigate de cler.

Trei dintre cei care au fost luaţi împreună cu Simion au fost cruţaţi şi trimişi la Constantinopol spre a fi cercetaţi. Ei au reuşit să fugă şi s-au întors la Mananalis, unde timp de 30 de ani au trăit, împreună cu alţi paulicieni, sub ocrotirea sarazinilor.

Către anul 777 Dumnezeu a ridicat un mare sprijin paulicienilor în persoana lui Sergius. Înainte de a vorbi despre acest slujitor al lui Dumnezeu, atrag luarea aminte asupra faptului că paulicienii se întemeiau foarte mult pe Scripturi. Vrăjmaşii lor îi învinuiau de multe greşeli de condamnat, pe care, mulţi dintre ei, mai ales dintre învăţătorii lor, este imposibil să le fi făptuit. Însă ei iubeau Cuvântul lui Dumnezeu şi aceasta îi sprijinea şi prin el se întorceau şi alţii la Dumnezeu. Aceasta o arată istoria vieţii lui Sergius. Pe când el era încă tânăr, o bătrână dintre paulicieni i-a dăruit o Biblie. El a citit-o şi a cercetat-o amănunţit, s-a întors la Dumnezeu şi şi-a luat numele de Tihic şi a început să predice. Vedem că, întocmai cum a fost cu Constantin, el a fost adus la credinţă numai prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Tot aşa se întâmplă şi azi.

Treizeci şi patru de ani, Sergius s-a îndeletnicit cu vestirea adevărurilor pe care le aflase, în toate oraşele şi provinciile prin care trecea, slujindu-se în acelaşi timp de meseria lui de dulgher pentru a trăi. Tot aşa şi pe Pavel îl vedem la meseria lui de lucrător de corturi (Faptele Apostolilor 18:3) şi de aceea putea să spună: „Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor ce erau cu mine” (Faptele Apostolilor 20:34). Sergius nu se mulţumea numai să predice. El spunea: „De la răsărit până la apus, de la miazănoapte până la miazăzi, am vestit Evanghelia, lucrând în genunchi.” Voia să spună, cu multă rugăciune. Aşa fac adevăraţii slujitori ai Domnului (Efeseni 1:16; Filipeni 1:4; Coloseni 1:9; 4:12). Sergiu era un om blând, de o evlavie adevărată şi adâncă. Predica lui practică şi viaţa-i curată au fost mijloace în mâna lui Dumnezeu pentru a câştiga multe suflete. Dar noi prigoniri s-au dezlănţuit. Mulţi paulicieni au fugit odată cu Sergius. Au aflat adăpost la sarazini, unde Sergius a murit în anul 811.

Urâţi de biserica greacă, fiindcă – spuneau vrăjmaşii lor – ei se lepădaseră de biserica ortodoxă, nu se închinau Maicii Domnului, nu credeau că pâinea de la cină se schimbă în trupul Domnului Cristos şi au părăsit biserica de Răsărit, paulicienii erau tot atât de urâţi şi de biserica romană. Succesul pe care îl obţinuse Sergius în lucrarea sa a făcut ca biserica romană să-l numească Anticristul cel prevestit, capul marii lepădări de credinţă.

Prigoana împotriva paulicienilor şi-a atins cea mai mare înverşunare sub regenţa crudei Teodora, mama împăratului Mihail al III-lea (842-857). Ea era fanatica apărătoare a cultului icoanelor şi a hotărât să prigonească, să nimicescă pe paulicieni din rădăcină până la ramuri, „dacă nu se întorc la adevărata credinţă, cea a bisericii greceşti.” Scriitorii, atât cei bisericeşti cât şi cei lumeşti, istorisesc că au ucis dintre ei cel puţin 100.000, cărora li s-a tăiat capul sau au fost răstigniţi, spânzuraţi, arşi sau înecaţi, iar averile lor au fost confiscate. Când se pun aceste omoruri sângeroase alături de cele arătate ale Inchiziţiei, vedem că biserica Răsăritului n-are de ce să invidieze pe cea a Apusului. Prigonirile, de altfel, au căpătat încuviinţarea papei Nicolae I, care a scris Teodorei spre a o felicita pentru râvna ei în a nimici erezia.

Dar, trist de spus, o parte din paulicieni, în loc să îndure cu răbdare persecuţia, s-au răsculat împotriva împărăţiei. Un ofiţer superior împărătesc, numit Karbeas, aflând că din ordinul Teodorei, tatăl său fusese ucis de mâna călăului, a ieşit în fruntea a cinci mii de paulicieni şi s-au dus la sarazini, unde se aflau un mare număr din fraţii lor. Sarazinii, mereu în război cu împărăţia grecească, i-au primit bucuroşi şi le-au dat oraşul Tefris, unde şi-au zidit o cetate şi acolo au dat multe lupte cu armatele împăratului. Războiul acesta a ţinut 30 de ani, cu reuşită când de o parte când de alta.

Nu mai urmărim istoria acestor paulicieni. Ne vom ocupa de alţii, care în felurite locuri şi-au adus lumina ce o primiseră. Au fost unii dintre ei care s-au răspândit prin Arabia, unde au continuat să facă ucenici.

Dar ceea ce este vrednic de ştiut şi mai însemnat pentru urmărirea subiectului nostru este de a cunoaşte influenţa pe care au avut-o paulicienii în Apus. Şi mai înainte de Teodora fuseseră, după cum am văzut, persecuţii împotriva lor. Împăratul Constantin Copronimul, către jumătatea secolului al VIII-lea, dusese un mare număr dintre ei în Tracia, şi le dăduse ca reşedinţă oraşul Filipopolis, unul dintre porturile înaintate ale împărăţiei. De acolo învăţăturile lor au pătruns şi s-au răspândit în Europa. Se pare că au lucrat cu succes, mai ales printre bulgari, popor barbar venit de pe malurile Volgăi şi care s-au aşezat pe ţărmurile Dunării. Bulgarii au fost atraşi în parte la creştinism, în veacul al IX-lea; alţii se făcuseră mahomedani. Paulicienii şi-au dus învăţătura printre cei dintâi [Notă]. Astfel, un sciitor roman, Petru de Sicilia, a scris arhiepiscopului Bulgariei pentru a-l feri de molipsirea paulicienilor. Erau, deci, pretutindeni un popor dispreţuit şi urmărit; dar Dumnezeu îi păzea. În secolul al X-lea, un alt împărat grec a trimis din nou un mare număr de paulicieni, colonişti în văile munţilor Hemus (azi munţii Balcani). De aici s-au răspândit încetul cu încetul în Europa Apuseană, unde adunările lor cunoscute sub mai multe nume au fost urâte şi prigonite de biserica romană.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/paulicienii/

PAPALITATEA

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Biserica romană spune că ea este singura şi adevărata biserică, şi învăţătorii ei pretind că în afară de ea nu este mântuire; şi astfel, de frica pieirii, ţin încătuşate în sânul ei o mulţime de suflete neştiutoare. Este adevărată oare pretenţia aceasta? Cei care nu au Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, pot să creadă luându-se după preoţii ei şi după catehismele care-i învaţă; dar ce spune Sfânta Scriptură? Că adevărata Biserică, Biserica lui Dumnezeu, este alcătuită din toţi adevăraţii credincioşi în Domnul Isus, care şi-au spălat păcatele în sângele Mielului şi au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, fie că fac parte sau nu din Biserica romană. Ei nu sunt mântuiţi pentru că fac parte dintr-o biserică sau dintr-o formă religioasă oarecare, ci sunt mântuiţi pentru că cred în Domnul Isus; pentru acest fapt, fac parte din Biserica sau Adunarea lui Dumnezeu. Scriptura spune: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta” (Faptele Apostolilor 16:31) şi încă: „În nimeni altul nu este mântuire (decât în Domnul Isus), căci nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fie mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12) şi nu spune că în afară de biserica romană sau alta, nu este mântuire.

Biserica romană, ca şi cea a Răsăritului şi alte sisteme religioase din creştinătate, este alcătuită din două categorii de oameni: clerul şi poporul sau laicii, deosebire pe care n-o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul spune ucenicilor Săi: Voi toţi sunteţi fraţi (Matei 23:8). Este adevărat că potrivit harului Său, El a dat apostoli şi profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, spre zidirea şi creşterea Bisericii (Efeseni 4:11), dar aceştia nu formează o castă aparte; ei sunt slujitori ai lui Cristos şi ai Bisericii (Coloseni 1:23-25) şi mădulare ale trupului lui Cristos, fără ca să aibă mai multe foloase sau mai multă autoritate decât cel mai slab credincios (1 Corinteni 12:13-18; 23-28).

Clerul în biserica romană cuprinde pe toţi preoţii, episcopii, arhiepiscopii, credincioşii şi în sfârşit în fruntea tuturor, papa, care îşi dă numele de capul bisericii şi vicarul Domnului Cristos, adică reprezentantul sau locţiitorul Său pe pământ. Se vede bine cât de abătută de la Cuvântul lui Dumnezeu este această pretenţie. Acesta spune că Cristos, în cer, este Capul Bisericii sau Adunării, care este trupul Său (Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18) şi nicăieri nu ne vorbeşte de vreo căpetenie pe pământ. Pe ce se sprijină papa de la Roma ca să-şi însuşească un asemenea rang? Papii spun că sunt urmaşi ai apostolului Petru, care, după ei, era căpetenia apostolilor, şi care a fost cel dintâi episcop sau papă al Romei, după spusele lor. Ei iau ca dovadă locurile unde este scris: „Tu eşti Petru [Notă] şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor (Hadesul) [Notă] nu o vor birui.” Şi încă: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” Dar nici locurile acestea şi nici un altul din Scriptură nu spun că Petru ar fi avut vreo autoritate oarecare asupra celorlalţi apostoli. Mai întâi, stânca pe care este zidită Biserica, nu este Petru, ci adevărul cuprins în mărturia pe care o dăduse Petru, spunând că Isus era „Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (versetul 16). Petru nu era decât o piatră din clădirea Bisericii, care trebuia zidită după moartea, învierea şi înălţarea Domnului. Este adevărat că apostolii şi profeţii sunt temelia Bisericii (care trebuia zidită), dar nu că Petru este mai ceva decât ceilalţi (Efeseni 2:20; Apocalipsa 21:14). Piatra din capul unghiului nu este Petru, ci Isus Cristos, aşa cum însuşi Petru o spune (1 Petru 2:4-6). Deci pretenţiile papilor n-au nici un temei de adevăr şi răpesc Domnului Cristos gloria Sa.

Învăţătorii bisericii romane mai pretind că aceste cuvinte ale Domnului către Petru: „Paşte oile Mele” şi „Paşte mieluşeii Mei” (Ioan 21:15-17) sunt o dovadă că Petru şi urmaşii săi au fost puşi peste preoţii arătaţi în general, prin oi, şi peste laici, înfăţişaţi ca mieluşei. Dar întreitul îndemn al Domnului ţintea să ridice pe Petru după cădere şi să-i încredinţeze mieluşeii şi oile tăierii împrejur, adică pe iudeii care s-ar întoarce la Dumnezeu. Petru era îndeosebi apostolul tăierii împrejur, adică trimisul Domnului la evrei, după cum Pavel era apostolul netăierii împrejur, adică trimisul Domnului la neamuri, la păgâni (Galateni 2:7-10), cu toate că în unele împrejurări Petru avea să predice Evanghelia neamurilor, iar Pavel iudeilor. Cui se adresează cea dintâi epistolă a lui Petru? Evreilor credincioşi risipiţi printre neamuri. Şi de unde scria? Din Babilon, departe de Roma, din mijlocul numeroşilor iudei care se aflau acolo (1 Petru 1:1-5, 13). Că ar fi fost vreodată la Roma, este lucru îndoielnic; că ar fi fost cel dintâi papă, nu este nici o dovadă temeinică.

În sfârşit, în ce priveşte cheile Împărăţiei cerurilor, încredinţate lui Petru, în orice caz, acestea nu sunt cheile cerului însuşi. El a deschis iudeilor Împărăţia cerurilor în ziua Cincizecimii, vestindu-le Evanghelia; şi a deschis-o lui Corneliu şi neamurilor, vestindu-le pe Domnul Cristos (Faptele Apostolilor 2:36; 10:43-48). Iudeii erau primiţi în ea cu toate că lepădaseră pe Domnul Cristos, dacă se pocăiau şi credeau în El. Iar neamurile, deşi nu aveau nici un drept la ea, erau totuşi primiţi, tot crezând în Domnul; şi aşa, din două popoare, Domnul Cristos făcea unul singur (Efeseni 2:13-15). Astfel s-a folosit Petru de cheile ce i-au fost încredinţate de Domnul. De asemenea lega şi dezlega, vestind unora şi altora că păcatele le sunt iertate dacă credeau în Domnul Isus; că vor fi pierduţi dacă rămâneau mai departe necredincioşi. Dar a lega şi a dezlega nu era un lucru care să rămână numai în seama lui Petru. Domnul spune că aceasta este o favoare a celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său, adică a întregii Biserici sau Adunării lui Dumnezeu, oricât de mică ar fi ea; şi dă aceeaşi favoare de a ierta sau a ţine păcatele, şi fiecărui ucenic în parte (Matei 18:18-20; Ioan 20-23). Fără îndoială că Domnul i-a dat o deosebită cinste lui Petru; dar, oare, a avut el urmaşi? În nici o parte din Cuvântul lui Dumnezeu nu ni se vorbeşte despre succesiune apostolică sau despre vreo succesiune în ce priveşte sarcinile bisericeşti. Pavel, înainte de apleca din Efes, spune bătrânilor de acolo: „Vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său” (Faptele Apostolilor 20:32), dar nu preoţilor, episcopilor, nici papei sau bisericii.

La drept vorbind, clerul cu papa în frunte alcătuiesc biserica romană. Aceştia formează o castă aparte şi se socotesc mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Laicii nu sunt nimic şi n-au decât să primească şi să creadă cu ochii închişi ceea ce spune biserica, pentru că biserica nu s-a rătăcit şi nu poate să se rătăcească, spun învăţătorii romani. Ea este infailibilă în învăţăturile sale, iar capul ei, papa, este socotit de asemenea fără greşeli. Partea laicilor este să asculte, iar aceia care fiind sau nu laici, nu se supun în totul învăţăturilor bisericii sau se depărtează de la ele, sunt socotiţi eretici, pe care biserica îi leapădă de la sânul ei şi, când a avut posibilitatea, i-a dat chiar pe mâna puterii lumeşti ca să-i pedepsească. Aşa se face că în Evul Mediu, mai cu seamă, s-au stârnit prigoniri groaznice împotriva sfinţilor care se sprijineau pe Cuvântul lui Dumnezeu şi al căror sânge a fost vărsat de biserica romană (Apocalipsa 17:6).

Scriptura, care vorbeşte despre bătrânii şi slujitorii lui Dumnezeu în adunare sau biserică, nu face din ei o castă aparte. Aceştia sunt chemaţi să fie exemple turmei şi nu trebuie s-o stăpânească (1 Petru 5:2-4). Ei sunt puşi de Dumnezeu şi nu de oameni, nici pe temeiul vreunei succesiuni (Faptele Apostolilor 20:28). În ce priveşte Biserica, ea nu învaţă, ci trebuie să fie stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3:15), iar adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, pe care slujitorii Săi îl lămuresc şi-l înfăptuiesc, şi pe care Biserica are răspunderea de a-l păzi. Ori, biserica romană fiind departe de a fi stâlpul adevărului, învaţă şi apără rătăcirea.

Biserica romană se mai laudă cu unitatea ei. Ea este în adevăr una, în exterior, în înţelesul că toţi care fac parte din ea îi poartă jugul. Adevărata Biserică a lui Cristos, Adunarea care este trupul Lui, este singura cu adevărat Una, după cum a spus apostolul: Este un singur trup al cărui Cap este Cristos şi ale cărui mădulare sunt credincioşii adevăraţi (Efeseni 1:25; 1 Corinteni 12:12-13). Dar Biserica îşi are o existenţă şi în afară şi ar fi trebuit ca şi în aceasta să-şi arate unitatea. Din nenorocire, Satan a reuşit ca în această privinţă să strecoare dezbinare. Azi biserica a fost înfrântă şi nu se mai văd în ceea ce se numeşte creştinătate decât partide şi secte, iar biserica romană este şi ea una dintre aceste secte.

Ar fi greu să ne închipuim, dacă istoria nu ne-ar arăta-o, până unde au mers papii de la Roma cu ambiţia şi îngâmfarea lor. Nemaifiind mulţumiţi cu stăpânirea asupra clerului întreg, şi prin cler asupra mulţimii, au pretins că sunt stăpâni şi asupra prinţilor, ai regilor şi ai împăraţilor. Toate străduinţele lor de-a lungul veacurilor au ţinut să întindă această putere universală şi peste cele vremelnice ca şi peste cele duhovniceşti. Fără a intra în amănunte şi fără a mai înfăţişa istoria deselor lupte de răsturnare a papilor, în amândouă din aceste domenii, iată totuşi câteva exemple.

Papa Grigore al VII-lea (care a ocupat scaunul pontifical de la 1073 până la 1085), un om energic care voia să reformeze (să îndrepte) biserica şi s-o curăţească de stricăciunea adâncă în care căzuse clerul, spunea în mândria lui: „Pontificele roman este episcopul lumii întregi, numele său nu-şi are seamăn în toată lumea. Numai el poate să răstoarne pe episcopi, precum şi să-i ridice. Toţi principii trebuie să-i sărute picioarele. El are dreptul să răstoarne pe împăraţi şi să dezlege pe supuşi de îndatoririle lor către aceştia. Toate regatele trebuie să fie socotite ca nişte moşii ale scaunului sfântului Petru. Biserica nu trebuie să fie sluga prinţilor, ci stăpâna lor. Primind putere de a lega şi dezlega în cer, cu atât mai mult o are în lucrurile pământeşti.” Aceste cuvinte trufaşe ne amintesc ceea ce ne spune Duhul Sfânt în capitolul 17 din Apocalipsa, unde biserica mincinoasă numită Babilon este arătată ca o femeie aşezată pe o fiară, care reprezintă puterea împărătească (versetele 3-6).

Acelaşi papă cerea ca toate feţele bisericeşti să trăiască în celibat (necăsătoriţi), pentru ca să aibă ca o armată întreagă de oameni desfăcuţi de legăturile familiei şi devotaţi bisericii romane, şi care să nu aştepte poruncă decât de la Roma. Până atunci preoţii erau liberi de a se căsători sau nu, călugării fiind necăsătoriţi. Grigore voia ca preoţii care erau căsătoriţi să se despartă de femeile lor şi, fiindcă mare parte erau nemulţumiţi de această măsură, el le spunea: „Poate să nădăjduiască a avea iertarea păcatelor, acela care nesocoteşte pe omul care închide şi deschide după placul său poarta (uşa) cerului? Aceia atrag asupra capului lor mânia dumnezeiască şi blestemul apostolic.” Celibatul acesta silit nu este el abătut de la ceea ce ne învaţă apostolul Pavel când zice: „Trebuie ca supraveghetorul (sau episcopul) să fie fără pată, soţul unei singure soţii” (1 Timotei 2:3)? Şi când lui Tit îi spune că bătrânul „să fie bărbatul unei singure soţii” (Tit 1:6), nu se vede aici împlinirea cuvintelor profetice ale lui Pavel: „ei opresc căsătoria” (1 Timotei 4:3)?

Inocenţiu al III-lea (care a fost papă de la 1198 la 1216), unul dintre urmaşii lui Grigore şi un mare prigonitor al creştinilor din vremea lui, spunea: „Slujitorul pe care Domnul l-a pus peste poporul Său este locţiitorul lui Cristos, urmaşul sfântului Petru. El este unsul Domnului între Dumnezeu şi oameni, sub Dumnezeu, deasupra oamenilor, mai mic decât Dumnezeu, mai mare decât oamenii. El judecă totul şi nu este judecat de nimeni.” Ce vorbire semeaţă şi hulitoare, care aminteşte cuvintele apostolului despre omul păcatului (2 Tesaloniceni 2:3-4). Nu înseamnă că papii ar fi „omul păcatului”; acesta va apare după răpirea sfinţilor la Domnul; dar au aceleaşi trăsături ale îngâmfării. Câtă deosebire de Petru, ai cărui urmaşi se socotesc! El scrie: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân ca şi ei” (1 Petru 5:1), nu deasupra lor.

Ce timpuri întunecate sunt acelea care se numesc Evul Mediu! Pentru a ţine pe prinţi şi pe supuşii lor sub stăpânirea lor şi sub aceea a clerului, papii s-au slujit de o armă de temut mai cu seamă în acele timpuri de neştiinţă şi de superstiţie, anume interdicţia. Mai târziu au înfiinţat îngrozitorul tribunal al Inchiziţiei, despre care va veni vorba.

Interdicţia era o hotărâre prin care erau oprite împărtăşania, participarea!a slujbele religioase şi la înmormântările bisericeşti. Interdicţia putea fi rostită împotriva unei persoane. Cineva era astfel excomunicat, lipsit de orice formă de cult, nemaiputând să intre în vreo biserică şi privit ca un lepros, cu care nimeni nu trebuia să aibă vreo legătură. Asemenea persoană era despărţită de comuniunea creştină şi izgonită din Împărăţia cerurilor, spune biserica romană. Papii, în timpul puterii lor cutezau să ameninţe cu interdicţie pe regi şi împăraţi, aşa cum ne arată istoria, şi au adus în felul acesta mari tulburări şi războaie. Uneori interdicţia lovea un oraş întreg, o regiune sau o ţară şi atunci toţi locuitorii laolaltă erau excomunicaţi. Copiii rămâneau nebotezaţi, nu se mai trăgeau clopotele pentru a chema pe credincioşi la biserică, nu se mai făceau nici un fel de slujbe sau ceremonii religioase, clerul nu mai aducea bolnavilor şi muribunzilor pretinsele mângâieri ale religiei, iar morţii erau duşi la groapă fără a fi însoţiţi de vreun preot şi aşa intra groaza în bietele suflete simple şi superstiţioase din timpul acela. Iată o cauză a puterii pe care papii şi azi o mai au asupra sufletelor, ca să le subjuge. Se înţelege că prinţii şi poporul duceau cu greu acest jug şi căutau să scape de el.

Din timpul Reformei, biserica romană a fost silită să renunţe la pretenţiile ei de stăpânire asupra prinţilor şi supuşilor lor, cât şi a se mai sluji de interdicţie. Dar în fond ea tot nu s-a schimbat. Nemaiputând să stăpânească pe faţă, ea caută să-şi supună conştiinţele şi ca să ajungă aici, are încă destule mijloace, fiind de o deosebită dibăcie în a-şi ajunge ţinta. Vedem cât este de măiastră în a atrage la ea şi a ademeni sufletele prin ceremoniile şi slujbele ei strălucite care vorbesc simţurilor, şi cum ştie să îmbrace o frumoasă înfăţişare de evlavie şi de adevăr, aşa încât să răspundă nevoilor religioase ale anumitor suflete. Pentru că te poţi lăsa cu uşurinţă înlănţuit de ademenirile acestei biserici, care spune că e singura adevărată (Apocalipsa 2:20), este cazul să fie prezentată sub adevăratele ei trăsături, în faţa Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar înainte de a vorbi despre învăţăturile ei rătăcite, trebuie să ne amintim că ea mărturiseşte şi păstrează adevărurile mari, fundamentale, despre care ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, ea învaţă că nu este decât un singur Dumnezeu în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Matei 28:19). Ea învaţă de asemenea că Isus Cristos, singurul şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, Persoană dumnezeiască, S-a făcut om venind pe pământ pentru a împlini pe cruce răscumpărarea păcătoşilor (Ioan 1:1-18). Ea recunoaşte că este un cer pentru cei mântuiţi şi un iad pentru cei necredincioşi. Poate deci să aibă în ea, şi a şi avut în sânul ei adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, suflete care, crezând în numele, dragostea şi jertfa Domnului Isus, sunt mântuiţi, pentru ca „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică” (Ioan 3:36). Dar biserica romană a îngropat aceste adevăruri sfinte şi altele care se leagă de ele, sub o grămadă de rânduieli, de ceremonii şi de forme, şi a adăugat la ele o mulţime de rătăciri, în aşa fel că acestea ocupă locul întâi, pe care ea le prezintă ca trebuincioase pentru mântuire, în locul credinţei simple în Domnul Isus. În acest fel sufletele sunt ţinute departe de Dumnezeu şi de Domnul Isus, fiind lipsite de dragoste, de pace; mai mult: sunt cufundate, după cum vom vedea, într-o idolatrie mai rea decât cea a păgânismului. Prin ea, creştinismul este cu totul corupt şi o mulţime de suflete sunt duse la pierzare.

Se va întreba, poate: „Biserica aceasta nu recunoaşte ea Biblia, Scripturile, drept Cuvânt al lui Dumnezeu, când se depărtează într-atât de învăţăturile ei?” Da, fără îndoială că-l recunoaşte ca atare, şi chiar este un fapt vrednic de observat că ea a păstrat manuscrise ale Scripturii care o condamnă, aşa cum şi evreii de odinioară păstrau Vechiul Testament (Romani 3:2). Prin mănăstirile bisericii romane, călugării copiau manuscrisele Bibliei şi le păstrau cu îngrijire. Dar, ca şi evreii, fără a vorbi de cărţile apocrife [Notă], pe care le-a alăturat cărţii sfinte, ea a mai adăugat Scripturii şi tradiţia, pe care o numeşte Cuvântul lui Dumnezeu nescris, zicând că pe tradiţie îşi sprijină ea rătăcirile şi slujbele religioase; şi astfel, după cum Domnul mustră pe iudei, ea dă la o parte Scriptura de dragul tradiţiilor ei (Matei 15:6).

Dar ceva mai mult: altceva mai împiedică sufletele subjugate bisericii romane de a veni să se vadă la lumina curată a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea opreşte pe laici de a citi Cuvântul lui Dumnezeu. Clerul poate să le citească, dar numai biserica are dreptul să le interpreteze, iar aceia care se abat de la înţelesul pe care îl dă ea sunt condamnaţi. Mai de mult era oprit chiar a se traduce în limba poporului, şi dacă totuşi se întâmpla aceasta, cărţile ce se puteau găsi erau arse. Aşa era legea în Evul Mediu. Avem dovadă în hotărârea sinodului din Toulouse (Franţa), ţinut în 1229, care interzicea citirea Bibliei. „Se interzicea poporului de rând de a avea vreuna din cărţile Vechiului şi Noului Testament, afară de Psaltirea sau Cartea Psalmilor sau ceasurile sfintei Fecioare, pe care vreunii din evlavie ar dori să le aibă”. Totuşi era strict oprit de a avea măcar una din aceste cărţi în limba poporului. Deşi se ştie că ceasurile sfintei Fecioare nu fac parte câtuşi de puţin din Scripturi – ca şi Breviarul care, pe lângă cuvintele din Biblie, care sunt nişte crâmpee – cuprinde multe lucruri abătute de la ea. Dar clerul nu vrea ca poporul fără carte şi orbit să observe această deosebire. Era o vreme de mare neştiinţă, când foarte puţine persoane ştiau să citească. Clerul profita de faptul acesta spre a-şi desfăşura o putere cu atât mai despotică asupra mulţimii. Se mai servea de influenţa ce o avea spre a împinge puterea civilă să oprească citirea Bibliei. Astfel, în 1394, o ordonanţă a camerii lorzilor oprea citirea Bibliei în Anglia. Preoţii spuneau în legătură cu traducerea Bibliei în limba poporului: „Vai! perla Evangheliei e aruncată acum porcilor şi călcată în picioare de ei. Evanghelia pe care Cristos a încredinţat-o clerului ca s-o păzească, a ajuns acum pe mâna laicilor!”

S-ar putea spune: „Numai în Evul Mediu era aşa.” Ar fi o greşeală să gândim astfel. În anul 1526, când Evul Mediu se sfârşise şi când englezul Tindall, un slujitor al lui Dumnezeu, tradusese şi tipărise în limba strămoşilor Noul Testament, episcopul Londrei, aflând că aceste cărţi urmau să fie răspândite în Anglia, a cumpărat întreaga ediţie şi a ars-o în Londra. În anul 1530 s-a petrecut la fel. Şi nu se mulţumeau numai ca să ardă Sfintele Scripturi. Aceeaşi soartă îi aştepta şi pe aceia care le aveau şi le citeau. Astfel, în anul 1519 o biată văduvă, mamă a mai multor copii, a fost arsă de vie, pentru că s-a găsit la ea Tatăl nostru, cele 10 porunci şi simbolul credinţei în limba engleză.

Iată ce groază producea în cler Cuvântul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Biblia condamnă rătăcirile şi faptele bisericii din Roma. Clerul, văzând cum foloseau pretinşii eretici (rătăciţi) Scripturile ca să dezvăluie şi să lovească în abaterile şi învăţăturile mincinoase ale acestei biserici, nu găseau altceva mai bun de făcut decât să oprească citirea lor, de teamă ca nu cumva sufletele să vină la lumină. El a băgat în capul oamenilor gândul că laicii nu pot înţelege Biblia şi că prin citirea ei îşi primejduiesc mântuirea sufletelor. Un episcop englez de pe timpul cu văduva despre care am vorbit, striga de la amvon: „Afară cu traducerile astea noi ale Bibliei, altfel o întreagă ruină ameninţă religia lui Isus Cristos.” Voia să spună „biserica romană”. Şi ruga pe rege să oprească pătrunderea acestei cărţi în regat.

Astăzi însă, ar spune cineva, nu mai este aşa. Biserica romana însă nu se schimbă. Este adevărat că în zilele noastre preoţii catolici au tradus în limba poporului (din latină) Sfintele Scripturi, dar un laic supus bisericii romane nu va cuteza să le citească fără aprobarea preotului, şi trebuie ca el să primească înţelesul pe care i-l dă Biserica. Mai sunt chiar regiuni în care, dacă preotul află că o persoană sau vreo familie are Biblia, le-o ia s-o ardă. Mai mult, în 1883 la Barcelona, Spania, din ordinul guvernului, mai multe Evanghelii au fost arse; iar gazeta nu numai că aproba lucrul acesta, dar îşi arăta şi dorinţa ca rătăciţii care răspândeau cartea aceasta să fie arşi şi ei.

Interzicerea de a citi Scripturile este cu totul opusă mărturiei pe care o dau ele. Chiar un copilaş, vreau să spun Timotei, din copilărie cunoştea Sfintele Scripturi care dau înţelepciune spre mântuire (2 Timotei 3:5). Pavel cerea stăruitor ca scrisorile lui să fie citite tuturor sfinţilor şi fraţilor (1 Tesaloniceni 5:27) şi să treacă de la o adunare la alta (Coloseni 4:16). Duhul Sfânt laudă pe cei din Bereea pentru că ei verificau cu Scripturile cuvintele unui apostol (Faptele Apostolilor 17:11). Să ne mai aducem aminte şi de cuvintele Mântuitorului nostru: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică; şi tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/papalitatea/

PAPA LEONI, ZIS ŞI CEL MARE (440-461)

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

Episcopii sau papii Romei căutau prin toate mijloacele să li se recunoască întâietatea asupra tuturor celorlalţi episcopi ai creştinătăţii. Ei se bazau pe aşa-zisa întâietate a lui Petru asupra celorlalţi apostoli şi se socoteau urmaşii lui. Mai aduceau ca dovadă şi faptul că Roma, fiind capitala imperiului, şi episcopul Romei trebuia socotit şeful creştinătăţii. Sprijinindu-şi astfel pretenţiile, îşi dădeau silinţa, fie prin sinoade, fie prin ajutorul împăraţilor, să obţină o hotărâre care să le asigure acest rang de seamă. La început, însă, au întâmpinat o puternică împotrivire. Încă din secolul al treilea, Ciprian din Cartagina a ţinut piept acestor pretenţii şi mult timp nu li s-a recunoscut titlul de episcop al episcopilor. Bisericile din Apus, în urma unor diferite împrejurări, au sfârşit prin a primi întâietatea lor; dar biserica greacă sau de Răsărit, ca şi bisericile nestoriene, armene şi altele, despre care vom vorbi, n-au recunoscut-o niciodată. Biserica greacă s-a despărţit definitiv de Roma la mijlocul secolului unsprezece.

Printre papii care cereau cu tărie ca Roma să aibă întâietatea asupra celorlalte biserici, unul dintre cei mai vestiţi este Leon I, care a fost supranumit Cel Mare. Acesta s-a distins într-adevăr prin mari calităţi, dar trebuie să ne amintim că mărimea din punct de vedere omenesc nu e totdeauna cea pe care o vrea Dumnezeu. Leon I a ajuns episcop al Romei în anul 440. Augustin murise în 430, Leon era deci contemporan ai ultimilor ani ai săi. Timpurile în care a trăit erau deosebit de tulburi. În Răsărit, imperiul era tulburat de erezii ce se iveau mereu din cauza geloziei a diverşi patriarhi sau stareţi ai diferitelor provincii şi de teama barbarilor care ameninţau frontierele. Apusul fusese într-o bună măsură înghiţit de ei, Roma însăşi fusese cucerită şi jefuită de Marie, regele vizigoţilor, în anul 410. Demnitatea numelui imperial dispăruse odată cu Teodosie Cel Mare. Urmaşii săi slabi n-au avut tăria necesară de a respinge atacurile vrăjmaşilor imperiului. În aceste împrejurări, Leon, prin curajul şi îndemânarea sa în afacerile politice, a ştiut să insufle respect barbarilor, să scape Roma, în timp ce ţinea piept ereziilor şi menţinea adevărul cu privire la Persoana Domnului Cristos. Nu trebuie să ne mirăm dacă scaunul episcopal al Romei, ocupat de un astfel de om, a dobândit un prestigiu în stare să-i mărească autoritatea.

În anul 452, Atila, groaznicul rege al hunilor, după ce a pustiit Lombardia, s-a îndreptat spre Roma cu gând de a o cuceri. Împăratul Valentinian s-a refugiat în mod mişelesc într-o cetate întărită a Romei. Părea că nimic nu putea să oprească marşul regelui barbar, când senatul şi poporul roman au hotărât să ajungă la o înţelegere cu el. Dar pe cine să aleagă şi cine ar fi vrut să ia asupra sa această misiune atât periculoasă cât şi delicată totodată? Papa Leon a fost ales ca şef al ambasadei şi, împreună cu doi senatori de cel mai înalt rang, au luat hotărârea să meargă în întâmpinarea regelui barbar. Mândria lui Atila a fost atinsă când a văzut că cetatea imperială, capitala lumii, cum se numea, se umileşte până acolo încât cere pace de la el prin gura unor oameni aşa de renumiţi. Mişcat de cuvântarea lui Leon, el a acordat ceea ce a venit să-i ceară – pacea, în schimbul unui tribut anual. Un cronicar din acel timp, care era secretarul lui Leon, a zis: „El s-a lăsat în seama lui Dumnezeu, care nu dă de ruşine pe cei credincioşi în sforţările lor; iar credinţa i-a fost încununată cu succes.” Aşadar, Leon nu a întreprins această sarcină grea de a cruţa Roma de grozăviile unei cuceriri de către barbarii păgâni încrezându-se în el însuşi, ci încrezându-se în Dumnezeu. La trei ani după aceea, Roma a fost ameninţată din nou, de data asta de crudul Genseric, regele vandalilor. Nu mai era nici armată, nici general care să o apere. Leon, în fruntea clerului, a mers în întâmpinarea regelui barbar, dar nu a căpătat tot atâta trecere ca în cazul cu Atila. Tot ceea ce a obţinut a fost faptul că s-a pus un frâu neorânduielilor acestor învingători sălbatici.

Dacă în aceste două mari împrejurări, Leon a avut un oarecare rol politic, el s-a arătat mai ales plin de râvnă şi de activitate în sarcina sa de episcop. Ca atare a avut de luptat pentru adevărul creştin.

Manicheismul, adică învăţătura lui Manes, despre care am amintit când a fost vorba de Augustin, se răspândise în nordul Africii. Dar Cartagina, fiind luată de Genseric, mai mulţi manicheeni au căutat un loc de adăpost la Roma şi, ascunzând învăţăturile lor rele, au voit să treacă drept adevăraţi creştini. Leon s-a interesat în grabă de aceşti eretici, dintre care a găsit un mare număr şi, printre ei, pe mai mulţi episcopi. Un tribunal alcătuit din magistraţi şi cler i-a cercetat şi au mărturisit că în adunările lor secrete practicau nişte fapte grozav de urâte. Episcopii nu puteau decât să condamne învăţăturile lor greşite şi să-i îndemne să le părăsească; magistraţii au trebuit să ia măsuri împotriva celor vinovaţi de fapte nelegiuite. Cei care nu s-au oprit de la astfel de rele au fost izgoniţi din Roma, iar Leon îndemna pe episcopi să vegheze ca nu cumva aceşti eretici să atragă de partea lor sufletele slabe. A trebuit totodată să se împotrivească învăţăturii greşite a priscilienilor, ale căror învăţături se asemănau cu ale manicheenilor.

Erezia lui Eutih cu privire la Persoana Domnului Cristos tulbura Biserica din Răsărit. Despre aceasta vom vorbi mai târziu. Leon, care era la curent cu această grozavă chestiune, a trimis delegaţi la sinodul din Efes (cel care a fost numit „sinod de tâlhari”) cu o scrisoare în care expunea adevărata învăţătură cu privire la Cristos. Falsul sinod din Efes a refuzat s-o citească, ea a fost însă citită în sinodul din Calcedonia, care a avut loc mai târziu şi care a anulat hotărârile sinodului din Efes şi a condamnat pe Eutih. Acest sinod însă a fost convocat să aranjeze alte chestiuni şi îndeosebi cea cu privire la rangul patriarhilor. A confirmat pe patriarhul de Constantinopol ca şef al bisericilor din Răsărit, dar nu a atribuit scaunului episcopal al Romei supremaţia universală. „Părinţii,” spune sinodul, „au dat întâietate, desigur, pe drept, scaunului vechii Rome, pentru că era cetatea regală; în acelaşi timp însă, cei 180 de episcopi (care alcătuiau sinodul) au dat o întâietate egală noii Rome” (adică oraşului Constantinopol). Cu toate acestea adăugau: „imediat după vechea Romă.”

Leon, prin delegaţii săi, nu a dat consfinţire acestui canon sau articol al sinodului. A fi numit episcop universal era ambiţia papei Romei, şi el a luat asupra lui acest titlu. Dar a întâlnit încă împotrivire, chiar în Apus.

În timpul lui Leon, Ilarie, episcop de Arles – pe care nu trebuie să-l confundăm cu Ilarie de Poitiers – era mitropolitul galilor. El era mai luminat decât mulţi alţi episcopi din această epocă. Fusese călugăr şi, ajungând episcop, a continuat să trăiască serios şi simplu. Muncea pământul cu mâinile sale, ca să câştige bani pentru a răscumpăra nişte bieţi prizonieri. Petrecea cea mai mare parte din timp în rugăciune şi studiu şi predica bine, cu o putere ce captiva pe ascultătorii săi.

Ca mitropolit, vizita bisericile din Galia, unde a găsit un episcop, numit Chalidonius, care se căsătorise cu o văduvă şi care, înainte de a fi episcop, fiind judecător, condamnase la moarte pe un vinovat. După canoanele bisericii, nu-i era îngăduit să ocupe un scaun episcopal. Ilarie a convocat un sinod la Vienne şi Chalidonius a fost scos din funcţie. Dar Chalidonius a făcut apel la Roma, unde Ilarie s-a dus pentru a convinge pe Leon că a lucrat după canoanele bisericii. Cu toate acestea, papa a restatornicit pe Chalidonius în sarcina sa şi voia să înlocuiască pe Ilarie din funcţia de mitropolit al galilor, cu episcopul Viennei; a obţinut chiar de la împărat o hotărâre împotriva lui Ilarie, pe care îl învinuia că tulbura pacea bisericii. Ilarie s-a împotrivit pretenţiilor lui Leon şi a continuat să-şi îndeplinească slujba până la moarte.

Dacă dăm la o parte pretenţiile de întâietate asupra celorlalţi episcopi, Leon a fost apărătorul adevărului atât cât îl cunoştea şi căuta să combată cu o râvnă neobosită rătăcirile şi învăţăturile rele cu privire la Persoana Domnului.

Un mare număr din predicile lui sunt cu privire la Persoana Domnului Cristos şi tratează fie adevărata Sa dumnezeire, fie firea Lui cu adevărat omenească, adevăruri dintre cele mai însemnate şi temelie a creştinismului. Dar cu privire la ispăşire, învăţătura lui era greşită. El credea că omul fiind rob Satanei, ispăşirea făcută de Domnul era ca un preţ plătit Diavolului pentru a scoate pe om de sub autoritatea lui. Acest gând nu este potrivit cu Scriptura.

Deşi spunea că numai meritele şi moartea lui Cristos sunt singurul izvor de mântuire, el mai adaugă că prin meritele sfinţilor se fac minuni pe pământ şi că sfinţii vin în ajutor Bisericii. În acest sens menţionează pe sfântul Pavel, sfântul Petru, sfântul Laurenţiu, dar niciodată pe Fecioara Maria, şi nu spune că trebuie să li se adreseze direct rugăciuni. În ce priveşte calea mântuirii, el spunea: „Prin rugăciune, se caută îndurarea lui Dumnezeu; prin post, poftele sunt înăbuşite; prin milostenii, păcatele sunt ispăşite. Cel care s-a răscumpărat prin milostenii, nu trebuie să mai aibă îndoială că, chiar după ce a făptuit multe păcate, strălucirea naşterii din nou n-ar fi fost restabilită în el.”

Iată drumul trasat pentru învăţătura mântuirii prin fapte, drum cu totul deosebit de mântuirea prin har, şi un început pentru invocarea sfinţilor! Vedem fuga după ajutor la autoritatea civilă şi robia faţă de lume; Numele Fiului lui Dumnezeu este încă menţinut.

Acesta este timpul înfăţişat prin adunarea din Pergam (Apocalipsa 2:12-17).

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/papa-leoni-zis-si-cel-mare-440-461/