Afacerile lui Dumnezeu – 11 iunie 2007 

Pagina de ştiri

download

http://www.sfin.ro/   LUNI 11 iunie 2007

Raiul nu este impozabil: cultele detin averi de miliarde de euro care nu se supun decat controlului Celui de Sus.

Cine nu traieste cu credinta deplina ca Dumnezeu este in toate se insala. O radiografie prin „Gradina lui Dumnezeu“ ne arata ca El se gaseste si la Bursa, dar si in imobiliare. El administreaza paduri, lacuri sau autoturisme de lux. Cu voia Lui, bineinteles, dar mai ales cu sprijinul clasei politice, sunt administrate si afacerile monopoliste cu obiecte necesare activitatii de cult. Nu in ultimul rand, oamenii Domnului ar putea fi cu succes si patroni media.

Dincolo de cladirile impozante si reci care adapostesc casa Domnului, indiferent ca vorbim de Dumnezeu, Allah sau Buddha, se afla domenii fabuloase despre care nu se stie aproape nimic. Ele nu se supun vreunui control extern. Cultele traiesc intr-un paradis fiscal. Intr-o mica parte, banii provin din donatiile enoriasilor, dar „cutia milei“ aduna sume infime comparativ cu veniturile din concesionarea padurilor sau inchirierea imobilelor retrocedate. La acestea se adauga alte sume rezultate din participarea ca asociere in societati comerciale ce desfasoara activitati cum ar fi tiparirea de calendare, productia de lumanari sau alte „treburi“ bisericesti. Practic, din punctul de vedere al organizarii, cultele din Romania se aseamana cu un „holding“, in care totul se produce „in house“. Sistemul fiscal din Romania nu prevede niciun fel de impozit pentru astfel de venituri, iar autoritatile cu atributii de control financiar sustin ca nu pot face mai mult decat sa sesizeze forurile responsabile din cadrul cultului respectiv. Pe romaneste, nebanuite sunt caile Domnului.

Credinta ne uneste, banul ne dezbina

In orice religie a lumii credinta este foarte importanta deoarece are rolul de a uni oamenii – sau cel putin asta se propovaduieste in toate lacasurile de cult. In realitate, bisericile duc o lupta la baioneta pentru proprietatile pe care le detin si platesc cu sume importante juristi care sa le readuca imobilele confiscate de comunisti.

Nu asta ar fi problema, ci faptul ca sunt aruncate in strada sute de familii intrucat prea putini isi permit achizitionarea altei locuinte. In cazul Romaniei, situatia se rezuma in principal la Biserica Ortodoxa si Cultele Protestante, care detin imobile si domenii importante. Retrocedarea acestora a fost o mina de aur ce a permis dezvoltarea unor activitati separate de scopul in sine al Bisericii. Mai mult, nu a trecut mult timp de la razboiul intern care a impartit in doua Mitropolia Ardealului, Crisanei si Maramuresului si a aparut din nou in discutie separarea Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor. De fiecare data discutiile au avut scopuri fara nicio legatura cu cele bisericesti, ci doar cu aspectele pamantesti si administrarea patrimoniului.

Multe culte

In Romania convietuiesc 18 culte recunoscute de stat. Cum bine stiti, cel mai important este cel ortodox, care acopera majoritatea populatiei tarii. De aici porneste si faptul ca problemele cele mai multe iscate de retrocedarea bunurilor apartinand cultelor se refera la Biserica Ortodoxa. La recensamantul dat publicitatii in 2002, aproape 87% din populatia Romaniei s-a declarat de religie crestin-ortodoxa. Pe langa acestia, o prezenta de luat in seama, ca numar de adepti, o au romano-catolicii, reformatii, baptistii, adventistii de ziua a saptea sau membrii Bisericii Evanghelice Lutherane.

Daca privim strict din punct de vedere patrimonial, Biserica Evanghelica si forul superior, Consistoriul Superior Evanghelic, detin importante cladiri si domenii, in special in Ardeal si Banat. Problemele cauzate de retrocedarile de unitati de invatamant sau muzee nu au putut fi rezolvate nici in ziua de azi. Cel mai important obiectiv retrocedat este Muzeul Brukenthal, care a provocat o intreaga dezbatere. Biserica Evanghelica C.A. din România, si anume Comunitatea Evanghelica C.A. Sibiu, în calitate de proprietar, si Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A., în calitate de for tutelar, a solicitat, în baza dispozitiilor Legii nr. 501/2002, restituirea Muzeului Bru-kenthal, împreuna cu inventarul mobil trecut în mod ilegal si abuziv în anul 1948 în proprietatea statului comunist. Pe langa Muzeul Brukenthal, Biserica Evanghelica a mai solicitat alte cateva sute de imobile. Numai in judetul Sibiu au fost cerute statului roman peste 300 de cladiri care au apartinut Grupului Etnic German. Grupul Etnic German a fost singurul organism care a reprezentat, in perioada 1940-1944, comunitatea sasilor din zona Ardealului. A fost inscris in registrele vremii drept persoana juridica de drept international si a functionat si ca un partid N.S.D.P.A., ce facea propaganda politica imperiului nazist. In decursul timpului, Grupul a devenit un ansamblu de institutii ce se ocupa cu promovarea si imbunatatirea culturii si invatamantului german pe teritoriul Romaniei.
Un fapt interesant este ca si Biserica Evanghelica Romana are peste 227 de lacase de cult, majoritatea in zona de sud-est a tarii. Curios este ca exista biserici care au trecut peste rivalitatea intre culte si convietuiesc sub acelasi acoperis, cum este cazul celor trei biserici din Maramures care ii adapostesc atat pe greco-catolici, cat si pe ortodocsi.

Biserica „fara de lege“

Cultele din Romania nu se supun niciunui organ de control suprem. Practic, intre culte si Ministerul Culturii si Cultelor putem vorbi cel mult de o colaborare, nicidecum de vreun control, macar agreat de parti. De altfel, reprezentantii ministerului habar nu au ce legatura este intre culte si institutia pe care o reprezinta. „Va rog sa ma sunati saptamana viitoare… acum sunt in munti si nu am semnal. Legea de care vorbiti abia a intrat in vigoare si nu as putea sa discutam pentru ca nu as putea sa va spun. Dar de ce nu intrebati mai bine cultele?“, ne-a precizat scurt Stefan Ionita, director la Directia Relatii Culte, Serviciul Asistenta, Invatamant din Ministerul Culturii si Cultelor. Nici intre culte si reglementarile fiscale nu este vreo legatura, cu mentiunea ca nu se plateste niciun impozit. „Art. 14. – (1) Fiecare cult trebuie sa aiba un organism national de conducere sau de reprezentare. (2) Unitatile de cult, inclusiv filialele lor fara personalitate juridica, se înfiinteaza si se organizeaza de catre culte potrivit propriilor statute, regulamente si coduri canonice. (3) Înfiintarea unitatii de cult trebuie sa fie comunicata, spre evidenta, Ministe-rului Culturii si Cultelor. (4) Unitatile de cult nou-înfiintate ca persoane juridice pot solicita si primi sprijin financiar, în conditiile legii. Art. 16. – (1) Cultele recunoscute pot folosi, în desfasurarea activitatilor lor, orice limba considera de cuviinta. Evi-denta financiar-contabila se va tine si în limba româna. (2) În relatiile oficiale cu autoritatile statului, cultele recunoscute folosesc limba româna“ potrivit Legii 489/2006, referitor la libertatea religioasa si regimul general al cultelor. Concret, doar organele judiciare vor putea sa-si arunce un ochi prin documente in cazul comiterii de contraventii sau infractiuni probate in instanta.

Garda Financiara, cu „frica lui Dumnezeu“

Din capul locului trebuie mentionat ca numai Dumnezeu poate vedea actele contabile ale fiecarui cult, deoarece Garda Financiara nu are nicio atributie in domeniu. In cazul in care se fac sesizari de catre cineva, procedura nu implica vreun control. „De obicei, cand exista astfel de sesizari procedam la instiintarea respectivului for de conducere al bisericii, care ia masurile necesare, dar mai sus de atat este treaba lor. Potrivit legii, noi nu avem ce face. Nu intra in atributiile noastre“, spun surse din Garda Financiara.

Nu in ultimul rand, Codul Fiscal se refera si la acest aspect si subliniaza, la articolul 42, lit. a, ca veniturile obtinute de unitatile de cult recunoscute in Romania sunt… neimpozabile.

Dumnezeu la Bursa…

Poate parea comic, dar nu este deloc asa. Oamenii lui Dumnezeu sunt implicati serios si pe Bursa. Nu va imaginati ca Biserica este listata si ca preotii fac slujbe zilnic doar pentru a creste valoarea actiunilor. Dar va putem asigura ca societatile unde actionari sunt arhiepiscopiile sunt listate la Bursa. Arhiepiscopia Ortodoxa Alba Iulia, de exemplu, apare ca actionar cu un pachet de actiuni de 5,74% din societatea VES SA Sighisoara, iar profitul pe 2006 a fost de aproximativ 1,2 milioane lei, potrivit Bursei de Valori Bucuresti.

Episodul bursier nu pare sa se termine aici. Mai multe fete bisericesti din cadrul comunitatii greco-catolice ne-au spus ca s-au primit „sugestii“ in vederea acceptarii de actiuni la Fondul Proprietatea. In schimbul revendicarilor patrimoniale, evident.

… Si in show-biz

Sfintii parinti nu au rezistat nici ispitelor legate de mass-media. Oamenii Domnului au preluat licente prin care pastreaza echilibrul moralitatii, dar si al afacerii. La CNA se inregistreaza nu mai putin de 11 licente apartinand organizatiilor religioase, fie ca sunt culte sau asociatii ale cultelor.

La MICUL SAMARITEAN, detinatoarea licentelor audiovizuale este societatea AUDIO DELTA SRL, al carei actionar unic este Asociatia Misiunea Micul Samaritean. Membri ai asociatiei sunt Florin Pindic Blaj – presedinte fondator, Lidiana Pindic Blaj si Maria Simonca – membri fondatori. Consiliul director este format din Florin Pindic Blaj – director general, Anatolie Marandiuc – director executiv, Violeta Podoleanu – asistent executiv.

Potrivit Consiliului National al Audiovizualului, la RADIO TRINITAS detinatoarea licentelor audiovizuale este Mitropolia Moldovei si Bucovinei.

La RADIO VOCEA SPERANTEI si SPERANTA TV licentele audiovizuale sunt detinute de societatea SC DINAMIC AUDIO – SERV SRL, ai carei actionari sunt Biserica Crestina Adventista de Ziua a Saptea din România, Uniunea de Conferinte – actionar principal, cu 99%, si Asociatia Ascultatorilor Postului de Radio Vocea Sperantei (1%).

Pentru Radio VOCEA EVANGHELIEI, detinatoarea licentelor audiovizuale este societatea VOCEA EVANGHELIEI SRL, ai carei actionari sunt Cultul Penticostal – Biserica Lui Dumnezeu Apostolica (33,33%), Cultul Crestin Baptist din Romania – Uniunea Bisericilor Crestine Baptiste din Romania (33,33%) si Cultul Crestin dupa Evanghelie – Uniunea Bisericilor Crestine dupa Evanghelie (33,33%).

La RADIO LOGOS, licenta s-a acordat pentru societatea PRAXIS SRL, ai carei actionari sunt Arhiepiscopia Craiovei (95%) si Protoeria Craiova Sud (5%).
RADIO RENASTEREA este detinut de Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a Vadului, Feleacului si Clujului.

Nici Arhiepiscopia Ortodoxa Romana de Alba Iulia nu se lasa mai prejos si a obtinut licenta audiovizuala pentru RADIO REÎNTREGIREA.

La fel de interesata de audiovizual este si Arhiepiscopia Tomisului, care detine licenta audiovizuala pentru RADIO DOBROGEA.

La RADIO LUMINA detinatoarea licentei audiovizuale este societatea DIDAHIA SEVERIN SRL, al carei asociat unic este Episcopia Severinului si Strehaiei.

La AGNUS, detinatoarea licentei este societatea MULTIRADIX SRL, ai carei actionari sunt Adorjani Laszlo (50%) si Eparhia Reformata din Ardeal (50%). RADIO ORTODOXIA este al societatii cu acelasi nume, al carei asociat unic este Asociatia Cultural-Crestina „Ortodoxia“. Consiliul de Conducere al Asociatiei Cultural-Crestine „Ortodoxia“ (23 de membri fondatori) este compus din: Borsan Lica – presedinte, Milotoiu Laurentiu – vicepresedinte, Diaconu Romica – secretar, Moceanu Ovidiu – membru, Puia Constantin – membru.

Campionii retrocedarilor

Daca ne aruncam o privire asupra retrocedarilor, ne dam seama ca, desi nu mai exista prea multi enoriasi, unele culte nu au niciun interes bisericesc, ci doar patrimonial atunci cand vine vorba de restituirea proprietatilor confiscate de comunisti. In anul 2003, Arhiepiscopia de Alba-Iulia si Fagaras a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica, a depus la secretariatul tehnic al Comisiei pentru restituirea proprietatilor bisericesti 1.217 dosare cu documente referitoare la proprietatile revendicate. Din 2002 incoace, pe lista de sedinte a Curtii de Apel Alba procesele dintre Consistoriul Evanghelic Superior si autoritatile locale ale localitatilor din Ardeal sentintele se tin lant in favoarea Consistoriului. Din acest punct de vedere, Biserica Ortodoxa a avut mult mai putine cladiri de obtinut, dar mai multe terenuri si paduri. Cazurile cele mai cunoscute sunt la Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor, unde sunt in curs de retrocedare paduri in suprafata de peste 100.000 de hectare (cu o valoare de piata de peste doua miliarde de euro), printr-o ordonanta de urgenta a guvernului Nastase, care a fost contestata de guvernul Tariceanu. Acum se cauta alte solutii legale pentru ca padurile sa ajunga fara greseli de procedura in proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor. Arhiepiscopia se afla de mai multi ani în litigiu cu statul român pentru retrocedarea a 192.000 de hectare de teren cu vegetatie forestiera. E adevarat, nu neaparat procesul de retrocedare este pus sub semnul intrebarii, ci modul in care sunt exploatate veniturile generate de aceste bunuri. Asa cum am mai mentionat, ele sunt neimpozitate si… necontrolabile.

Arhiepiscopii saraci

Nu toate bisericile sau toate cultele se scalda in bani. De obicei, arhiepiscopiile sau episcopiile infiintate mai tarziu detin un patrimoniu subtire care le permite cu greu sa se autofinanteze. Episcopia Alexandriei, spre exemplu, s-a mutat de curand intr-un sediu propriu, dupa ce ani intregi a stat in gazda la stat. Sacrificiul a fost insa imens. Conducatorii episcopiei au fost nevoiti sa vanda absolut tot ce aveau, inclusiv autoturismele, pentru a-si putea permite un sediu cat de cat normal.

Monopolul lumanarilor

Un alt subiect care preocupa foarte mult biserica este cel al lumanarilor. Afacerea, un imens monopol, starneste scandal ori de cate ori apare un comerciant clandestin. Schema este urmatoarea: eparhiile comercializeaza doar lumanarile produse de societatile „agreate“ de Mitropolie. In cele mai multe dintre cazuri, institutia este asociata in afacere. „Contrafacerile“ sunt foarte numeroase pentru ca, nu-i asa, aproape tot romanul cumpara o lumanare. Statul roman „participa“ la acest monopol prin legea 489/2006, „Art. 29. – (1) Cultele au dreptul exclusiv de a produce si valorifica obiectele si bunurile necesare activitatii de cult, în conditiile legii“, de aici si refuzul de a aproba altor societati producerea sau comercializarea acestor produse.

„Dumnezeu“ ii ajuta cu voturi pe politicienii cuminti

Dincolo de toate aspectele se afla si o implicare activa a politicului, care s-a lovit tot timpul de prevederea constitutionala prin care cultele sunt autonome. Pe langa aceasta mentiune, urmeaza legi cu exceptii pentru preoti sau legi in favoarea fetelor bisericesti, indiferent de la ce cult provin. De la retrocedari marca Adrian Nastase pana la donatii in stil Gigi Becali, toti politicienii cauta spalarea de pacate in bai de multime. Ni se pare normal din moment ce de acolo vin voturile.

Ultimul exemplu in acest sens este modificarea Legii Agentiei Nationale de Integritate, care s-a produs in contextul in care reprezentantii Bisericii Ortodoxe Romane au cerut sa nu fie controlate averile ierarhilor, pe motiv ca acestia nu ar dispune de averi personale si ca s-ar aduce o „grava atingere“ autonomiei BOR si cultelor religioase legal recunoscute. Patriarhul Teoctist s-a adresat in scris conducerilor celor doua Camere, solicitand scoaterea ierarhilor din categoria persoanelor controlabile atunci cand proiectul legii a ajuns la Senat. „Avand in vedere interdictia legala si canonica de a dispune de averi personale (…), in numele Sfantului Sinod al BOR, consideram inadecvata includerea personalului din conducerea cultelor religioase, respectiv a ierarhilor Bisericii noastre in proiectul de lege privind declararea si controlul averilor si solicitam eliminarea acestei prevederi care aduce o grava atingere autonomiei BOR si cultelor religioase legal recunoscute din Romania“, se arata in adresa trimisa Parlamentului de Patriarhul Teoctist.

Cifre sfinte din Patriarhia Romana

Patriarhia Româna cuprinde sase mitropolii în tara cu 10 arhiepiscopii si 16 episcopii, 170 de protopopiate, 11.146 de parohii si 2.351 filii si un numar de 14.035 preoti si diaconi;

In jurul granitelor României si în Diaspora, în jurisdictia Patriarhiei Române functioneaza trei mitropolii (Mitropolia Basarabiei, Mitropolia Ortodoxa Româna pentru Germania, Europa Centrala si de Nord si Mitropolia Ortodoxa Româna a Europei Occidentale si Meridionale), o arhiepiscopie (Arhiepiscopia Ortodoxa Româna în America si Canada) si doua episcopii (Episcopia Ortodoxa Româna din Ungaria si Episcopia Ortodoxa Româna a Vârsetului).

În cuprinsul Patriarhiei Române functioneaza 434 de manastiri si 190 schituri si 7 metocuri, în care vietuiesc peste 8.059 de calugari.

În anul 2006 s-a pus piatra de temelie si au început lucrarile la 166 de noi lacasuri de cult, la 1.066 au continuat lucrarile de constructie, au fost finalizate lucrarile la 285 de biserici nou construite, 135 de biserici au fost sfintite, la 596 de lacasuri de cult au continuat lucrarile de reparare, consolidare si restaurare, au fost pictate 281 de biserici, iar la 342 biserici a fost restaurata pictura.

În institutiile bugetare exista 187 de capele în spitale, 108 în unitati militare, 36 în penitenciare, 86 în unitati de învatamânt si 92 în asezaminte de ocrotire sociala. Sub aripa Patriarhiei Romane apar 5 reviste periodice si publicatii centrale; 111 reviste si publicatii eparhiale, reviste si publicatii parohiale si manastiresti; 52 de titluri de carte teologica religioasa, de istorie si spiritualitate publicate în Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; 335 de titluri de carte teologica religioasa, de istorie si spiritualitate publicate de cele 26 de edituri eparhiale.

La nivelul Patriarhiei Române sunt organizate 275 muzee si colectii muzeale, respectiv 42 centre zonale de ocrotire si depozitare pentru obiecte de patrimoniu cultural bisericesc.

Lista cultelor recunoscute in Romania

Biserica Ortodoxa
Patriarhia Romana
– Mitropolia Munteniei si Dobrogei
– Mitropolia Moldovei si Bucovinei
– Mitropolia Ardealului
– Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului
– Mitropolia Olteniei
– Mitropolia Banatului
– Alte Structuri diasporale in afara granitelor
Vicariatul ortodox sarb
Vicariatul ortodox ucrainean
2. Biserica Catolica
Biserica romana unita cu Roma (greco-catolica)
Biserica romano-catolica
Ordinariatul armeano-catolic
3. Cultele protestante
Biserica reformata (calvina)
Biserica evanghelica C.A.
Biserica evanghelica lutherana sinodo-presbiteriala
Biserica unitariana
4. Biserica armeana
5. Cultul crestin de rit vechi
6. Cultele neoprotestante (evanghelice)
Biserica crestina baptista
Biserica Crestina Adventista de Ziua a Saptea
Cultul penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolica
Cultul Crestin dupa Evanghelie
Biserica Evanghelica Romana
7. Cultul islamic
Muftiatul cultului musulman
8. Cultul mozaic
Federatia comunitatilor evreiesti din Romania
9. Organizatia religioasa Martorii lui Iehova
Sursa: Secretariatul de Stat pentru Culte

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri15_iul07.htm

Statul tolereaza „Biserica KGB” / de Silviu ALUPEI / 2007-06-26

Pagina de ştiri

"Arhierita" Elena Iovu, hirotonisind un fost sofer de Salvare

Statul tolereaza „Biserica KGB”

http://www.ziua.net/display.php?data=2007-06-26&id=222928

Autoritatile, in frunte cu secretariatul de stat pentru Culte, n-au luat nici o masura sa stopeze ilegalitatea, desi au fost sesizate cu privire la asa-zisa Biserica ortodoxa paralela, care ii insala pe enoriasi

ZIUA continua dezvaluirile despre biserica paralela, supranumita si „Biserica KGB”, creata de fostul cleric Ioan Preoteasa, in Ucraina, cu o filiala si la Bucuresti, pentru a rupe in doua Biserica Ortodoxa Romana (BOR). Ceea ce nu a reusit regimul comunist, incearca acum Ioan Preoteasa din comuna Adunatii Copaceni din judetul Giurgiu, cel care se considera „adevaratul Patriarh al Romaniei”. Acesta actioneaza impreuna cu Vasile Iovu (pensionar, fost lacatus mecanic) si Elena Iovu din comuna Bodesti (judetul Neamt). Fosta croitoreasa, aceasta detine gradul de „episcop”, ca femeie-preot ortodox in cadrul „Bisericii Secrete”, infiintata la Tecuci de Constantin Dogaru, „profesor de tehnologie cereasca”, fost ucenic al gurului MISA, Gregorian Bivolaru.

Exclus din clerul BOR, in 2005, din cauza unor probleme grave, precum „imoralitate, violenta conjugala, parasirea familiei, comportament nefiresc ca barbat”, Ioan Preoteasa incearca sa gaseasca un sediu pentru „mitropolia” din Romania a „Bisericii Crestinilor Ortodocsi Traditionali a Valahilor de Pretutindeni” (BCOTVP), infiintata in Ucraina de rusii Adrian Lapin si Varsanufie Solopov, tot ca structura paralela, care sa dubleze biserica ortodoxa ucraineana. In dosarul disciplinar de caterisire (nr.3643/2004), Ioan Preoteasa depunea inscrisuri in limba ucraineana prin care sustinea ca nu va lua in considerare o iminenta decizie a Sfantului Sinod al BOR de caterisire a sa, deoarece, in ziua de 30 iulie 2004, el a fost uns ca „ierarh ortodox” in cadrul BCOTVP din Ucraina, de catre „arhiepiscopii” Adrian Lapin si Varsanufie Solopov. Sfantul Sinod al BOR mai avea sa afle ca Ioan Preoteasa, (fost preot ortodox in comuna Saxoni din judetul Giurgiu, inainte de 1989), infiintase la Bucuresti, in anul 2003, o filiala a BCOTVP Ucraina, intitulata „Asociatia Crestinilor Ortodocsi Traditionali Liberi”.

In anul 2004, tot cautand o solutie pentru gasirea in Romania a unui sediu al BCOTVP din Ucraina, Preoteasa a pus ochii pe un schit al Manastririi Bistrita din judetul Neamt. El a aflat ca o anume Elena Iovu din comuna Bodesti, in calitate de donator al terenului oferit Manastirii Bistrita, in 1996, vrea sa-si ia pamantul inapoi si sa-l puna la dispozitie „Bisericii Secrete Ortodoxe Adevarate” a lui Constantin Dogaru, un ucenic al lui Gregorian Bivolaru.

Acapararea schitului din Bodesti

Vazand documentul prin care familia Vasile si Elena Iovu daruise BOR suprafata 10.000 mp, prin contractul de donatie nr.102/1996, pentru construirea Schitului „Sf. Vasile cel Mare” din Bodesti (Neamt), Ioan Preoteasa i-a propus un targ femeii (fosta croitoreasa la o sectie de confectii din sat). Cum in anul 2004, pe acel teren, BOR terminase de ridicat cladirile schitului, Ioan Preoteasa, ca ierarh al BCOTVP din Ucraina, i-a cerut Elenei Iovu sa ocupe schitul pe care sa-l ofere ca sediu bisericii paralele contra functiei de „maica stareta” a „manastirii” noi. Elena Iovu a acceptat targul. A devenit „maica stareta” in biserica lui Preoteasa, dar si-a pastrat si calitatea de sotie a lui Vasile Iovu. Ea a ramas si „episcop”, ca femeie preot-ortodox in Biserica Secreta a lui Dogaru. Din aceasta calitate, timp de aproape doi ani a hirotonit „preoti”, prin formule scornite de „patriarhul” Constatin Dogaru din Tecuci, cu invocarea „unghiului spectral pe azimutul Cer-Pamant” si rugaciunea „Eu, Ligurda, din Sfanta Pertutie Divina, te fac pe tine preot, prin forta de lucru la nivel spiritual de contact ceresc”.

Credinciosii au fost alungati

In calitate de mitropolit pentru Romania al BCOTVP din Ucraina, Ioan Preoteasa a intrat, in 2005, in forta, in spatiul schitului BOR de la Bodesti.

BOR si Mitropolia Moldovei si Bucovinei, impreuna cu satenii ortodocsi din Bodesti, ridicasera acel schit pentru calugari Bisericii Ortodoxe Romane. Acestia au fost insa alungati de „oamenii Bisericii Secrete, condusi de aceasta individa care se considera preot, arhierita si numita de caterisitul Preoteasa drept maica stareta a Schitului din Bodesti”, se plange ieromonahul BOR Ieronim Andrescu. Acesta considera ca actiunile tandemului Iovu-Preoteasa de confiscare a schitului din Bodesti au menirea „de a face loc liber, aici, in acest asezamant monahal construit din banii credinciosilor BOR, tocmai viitoarei mitropolii a asa-zisei biserici conduse de caterisitul Preoteasa”.

Slujba de recompensare

Nemaiavand acces in schitul Manastirii Bistrita, Ioan Preoteasa si Elena Iovu s-au folosit de Dumitru Poiana din comuna Ruginesti (Vrancea), preot ortodox caterisit de BOR in data de 19 aprilie 2007.

Acesta a „donat” lacasul de cult catre BCOTVP din Ucraina. Pentru transferul de patriomoniu si de enoriasi (aproximativ 200 de familii), Preoteasa l-a recompensat pe proaspatul caterisit Dumitru Poiana, exclus din cler din cauza „alcoolismului, comportamentului de afemeiat si tentativei de suicid”.

Consilierul parohial Sandu Vieru, martor la circul slujbei de recompensare, sustine ca „Dumitru Poiana a slujit Sf. Liturghie in Parohia I Ruginesti, cu falsul mitropolit, preotul caterist Ioan Preoteasa, care i-a acordat lui Poiana Sfanta Cruce, cu braul albastru si bedernita (cele mai inalte distinctii patriarhale pe care le poate primi un preot ortodox de mir – n.r.)”.

Mai mult, unii dintre satenii prezenti la slujbele lui Preoteasa de la Ruginesti au reusit sa filmeze cum acesta, ajutat de Poiana”, a facut preoti si diaconi pe banda rulanta.

Iovu si Preoteasa au pierdut la Judecatoria Piatra Neamt

Manastirea Bistrita, institutia care patroneaza schitul din Bodesti, a formulat actiune la Judecatoria Neamt, in 2005, pentru „evacuarea pe cale de ordonanta a paratilor Iovu Elena si Preoteasa Ioan”.

Judecatorul Elena Dinca a admis cererea reclamantei BOR, prin Manastirea Bistrita, liderul BCOTVP din Ucraina, Ioan Preoteasa, si „arhierita” Elena Iovu fiind evacuati din spatiul schitului ocupat ilegal. Instanta nemteana a retinut ca parata Elena Iovu a donat, in 1996, un teren catre Manastirea Bistrita, pe care credinciosii locului, cu sprijinul financiar al BOR, au ridicat un schit. Judecatoria a mai retinut, in mod corect si legal, ca „parata Elena Iovu l-a adus pe numitul Ioan Preoteasa sa oficieze slujbe religioase la schitul Bodesti, acesta fiind prezentat de parata ca preot ortodox venit din SUA, sa oficieaze slujbe, fara sa ceara acceptul Mitropoliei Moldovei din cadrul BOR”. Instanta a mai consemnat si ca „preotul Ioan Preoteasa a venit din SUA unde a apartinut unei eparhii necanonice, care nu este reprezentata in Conferinta Episcopilor Ortodocsi Canonici din America (SCOBA)”. In dosar, reprezentantii BOR au depus inscrisuri si extrase din legislatia bisericeasca, conform carora „nimeni dintre cei care doneaza bani, materiale, terenuri etc., pentru infiintarea unui asezamant monahal, nu are nici un drept de proprietate sau de amestec in administrarea si viata spirituala a acelui asezamant”.

Nici o explicatie

Sotii Vasile si Elena Iovu au fost abordati de reporterii ZIUA in holul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in urma cu aproximativ trei saptamani.

Cei doi cerusera la instanta suprema stramutarea dosarului de la Tribunalul Neamt, unde urmeaza sa se judece recursul impotriva sentintei Judecatoriei Piatra Neamt, prin care Elena Iovu si Ioan Preoteasa au fost evacuati din spatiul schitului de la Bodesti. Femeia-preot, imbracata toata in negru, precum o calugarita a BOR, a refuzat sa-si explice actiunile, strigand in gura mare ca va chema politia daca nu este lasata in pace.

Poiana s-a baricadat in biserica

Iubitor al sexului frumos, caterisitul Dumitru Poiana s-a atasat rapid de femeia-preot a Bisericii Secrete, Elena Iovu. La sugestia caterisitului Ioan Preoteasa, Poiana a invitat-o la Ruginesti sa tina slujbe. Elena Iovu s-a dus acolo fara sotul sau, Ioan Preoteasa prezentand-o credinciosilor ca fiind maica stareta a manastirii „Sf. Vasile cel Mare” din Bodesti. Poiana, indragostit lulea de femeia preot a lui Dogaru, i-a permis acesteia sa stea in fata altarului, langa „Inalt Prea Sfintitul Mitropolit al Romaniei Ioan (Preoteasa)”. ZIUA detine inregistrarea acestei slujbe colective a Bisericii Secrete si a Bisericii Paralele. Dupa o astfel de slujba in comun, cei trei „preoti ortodocsi”, Dumitru Poiana, Elena Iovu si Ioan Preoteasa, postati fiind in fata altarului, au tinut predici unor sateni dezorientati si momiti cu alimente. In urma cu doua zile, reprezentantii Episcopiei Buzaului au venit la Ruginesti pentru a inchide biserica, ramasa fara preot in functiune din cauza caterisirii lui Dumitru Poiana. Acesta insa s-a baricadat in lacasul de cult si, cu un grup de oameni momiti de Preoteasa, a tinut slujba ca preot al bisericii paralele.

Doua slujbe tinute in paralel

Revoltati, foarte multi sateni din Ruginesti, pacaliti initial de Preoteasa si de Iovu, au cerut reprezentantilor BOR sa tina slujba in curtea bisericii. Politia locala a reusit cu greu sa evite orice fel de incaierare intre oamenii gruparii Poiana-Iovu-Preoteasa-Dogaru si credinciosii stransi in jurul reprezentatilor Episcopiei Buzaului. Inspectorul BOR, care l-a somat in zadar pe Poiana sa paraseasca biserica si sa predea cheile si gestiunea, a declarat pentru ZIUA ca „Episcopia Buzaului va formula plangeri in justitie, impotriva caterisitului Poiana, care este acuzat de tulburare de posesie si uzurpare de calitati oficiale”. La randul sau, preotul BOR Ionel Ciubotea de la Parohia II Ruginesti, speriat de dimensiunile acestui scandal, ne-a declarat ca in cazul care Ministerul Internelor si Justitia nu vor actiona ferm, localitatea risca sa devina oricand teatrul unui razboi intre credinciosii BOR si oameni manevrati de cei doi preoti caterisiti, Preoteasa si Poiana.

Pagina realizata de Silviu ALUPEI

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri42_iul07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) / DECLARAŢIA POLITICII AMERICANE BAPTISTE CU PRIVIRE LA ÎNCURAJAREA ZECIUIELII: CREŞTEREA ŞI DĂRNICIA IN HAR.

download

Probabil DECLARAŢIA POLITICII AMERICANE BAPTISTE CU PRIVIRE LA

ÎNCURAJAREA ZECIUIELII: CREŞTEREA ŞI DĂRNICIA IN HAR

PREFAŢĂ

Scripturile ne descoperă dragostea extravagantă şi extraordinara generozitate a lui Dumnezeu. Esenţa dragostei lui Dumnezeu este văzută în revelaţia evangheliei a dăruirii de sine a lui Dumnezeu în Isus Hristos. Noi care suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, suntem chemaţi să reflectăm chipul lui Dumnezeu iubind şi fiind generoşi. Din nou şi din nou ni se aminteşte că Dumnezeu vrea ca noi să ne dăruim; să iubim aşa cum am fost iubiţi; să dăruim aşa cum ni s-a dăruit. Tradiţia noastră creştină este cea a dăruirii de sine născută din dragoste.

Baptiştii americani sunt oameni eliberaţi de Evanghelie pentru a-l sluji pe Dumnezeu prin dăruirea de sine călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, de Scripturi şi de impunerile conştiinţei. Încredinţarea de a-l urma pe Dumnezeu astfel i-a adus adesea pe baptiştii americani în conflict cu gândirea predominantă şi practica societăţii, în special în relaţia cu banii şi posesiunile. Viziunea misionară a lui Adoniram Judson, Joanna Moore şi Lott Carey a provocat standardele generaţiei lor a confortului personal cu propria lor încredinţare sacrificială de a-l sluji pe Dumnezeu şi pe alţii. Viziunea financiară a misiunii a lui Luther Rice a provocat priorităţile puse pe dispunerea de fonduri sub controlul poporului lui Dumnezeu. Pentru aproape două secole, această legătură între încredinţarea misiunii şi suportul financiar al misiunii a fost un focar pentru deciziile baptiştilor asupra uceniciei. În timp ce ne mutăm în secolul douăzeci şi unu, aceste provocări vor creşte.

Baptiştii americani trăiesc şi se închină într-un timp şi într-o societate obsedată de posesiuni. Multe voci ale societăţii noastre îndeamnă la decizii bazate pe „dobândire,” afirmând că „valoarea personală” este determinată de acumularea cuiva de bani şi de posesiuni. Ne luptăm să împăcăm chemarea lui Dumnezeu de a „dărui” cu insistenţa societăţii de a „obţine”. Ca ucenici ai lui Isus, noi suntem chemaţi să provocăm deturnarea resurselor lui Dumnezeu. În lupta dintre „dăruire” şi „obţinere,” căutăm călăuzire în practica zeciuielii ca o cale biblică de a creşte şi de a dărui în har.

Pentru creştini, zeciuiala nu este o obligaţie legalistă, ci o ocazie pentru un răspuns mulţumitor faţă de harul lui Dumnezeu. Înţeleasă corect, zeciuiala oferă un principiu biblic, practic actual pentru a dărui. Aceasta reface un sens al perspectivei cum să tratăm cu bunurile noastre materiale. Zeciuiala îi ajută pe creştini să îşi reexamineze valorile lor personale şi cele parohiale şi să îşi regleze stilul lor de viaţă pentru a avea mai mult de împărtăşit cu alţii într-o lume nevoiaşă.

TEMELIA BIBLICĂ/TEOLOGICĂ A ADMINISTRĂRII

Administrarea biblică învaţă recunoaşterea că tot ce avem şi tot ce suntem aparţine lui Dumnezeu. Noi nu suntem proprietari unici a nici unui lucru. Mai degrabă, în lumina Evangheliilor, suntem administratori responsabili a tot ce posedăm. Biblia ne cheamă să folosim cu recunoştinţă darurile şi resursele lui Dumnezeu în lumina scopurilor lui Dumnezeu, printr-un stil de viaţă personal pentru care fiecare este răspunzător lui Dumnezeu. O astfel de administrare a fost un principiu concentrat al învăţăturii lui Isus. El este un element central al uceniciei creştine.

Ca şi copii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai lui Isus, baptiştii americani au responsabilităţi în toate domeniile vieţii:

• trăirea şi împărtăşirea cu alţii a Veştilor Bune a harului mântuitor al lui Dumnezeu (1 Corinteni 4:1)
• folosirea resurselor noastre umane dăruite de Dumnezeu, incluzând mintea, abilităţile şi relaţiile noastre pentru scopurile lui Dumnezeu (Romani 12:1-2)
• îngrijirea planetei lui Dumnezeu, pământul, cu proviziile sale bogate pentru a susţine viaţa, pentru ca toate generaţiile să fie binecuvântate cu abundenţa sa (Geneza 2:15, Deuteronom 29:29)
• lucrarea împreună cu Dumnezeu şi alţii pentru judecată, dreptate şi pace între toţi oamenii (Amos 5:24, Mica 6:8)
• împărtăşirea vieţii, închinării şi administrarea responsabilă a bisericii în misiunea lui Dumnezeu (Efeseni 2:19-22, 4:11-12)
• administrarea grijulie a tuturor resurselor financiare pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat, împărtăşindu-le în serviciul misiunii lui Hristos pentru toate persoanele (Matei 6:19-21, 2 Corinteni 9:6-7)

Dumnezeu ne-a încredinţat cu timp, talente şi resurse – daruri pe care noi ar trebui să le folosim cu înţelepciune şi generozitate. Încercarea de a reflecta imaginea lui Dumnezeu ca „dăruitori” în mijlocul alegerilor zilnice face inevitabile deciziile privind finanţele personale. Deşi Dumnezeu nu declară banii a fi răi, Dumnezeu ne avertizează împotriva închinării la bani sau dependenţa de ei. Isus a învăţat clar despre pericolele inerente în acumularea bogăţiei de dragul ei. Cum ne cheltuim banii dezvăluie priorităţile noastre şi adâncimea încredinţării noastre. Administrarea noastră se adresează împăcării dintre încredinţarea credinţei şi cea financiară.

DEZVOLTAREA ZECIUIELII

Zeciuiala ca o practică a poporului conştient de Dumnezeu are o istorie lungă. În vremurile Vechiului Testament, practica culturală a „zecimii” a fost adaptată de Israel. Cel mai timpurii exemple ale zeciuielii în Geneza nu sunt bazate pe obligaţie, ci pe recunoştinţa pură faţă de Dumnezeu. În darul lui Avraam faţă de preotul Melhisedec (Geneza 14:20) şi răspunsul lui Iacov la visul său (Geneza 28:22), recunoştinţa mulţumitoare faţă de Dumnezeu pentru protecţie, purtare de grijă şi binecuvântare motivează zeciuiala. Această atitudine este fundamentală în înţelegerea zeciuielii.

Putem vedea dezvoltarea şi codificarea zeciuielii ca o lege care trebuia să fie îndeplinită în istoria Vechiului Testament. Legile privitoare la zeciuială au devenit complexe şi încurcate. Deuteronom 14:22-29 ne arată cum zeciuiala exprima credinţa lui Israel. În primul rând, ea era un fel de a recunoaşte şi de a sărbători puterea creativă şi bunătatea lui Dumnezeu. În al doilea rând, aceasta era mijlocul de susţinere a misiunii preoţeşti şi oferirea poporului lui Dumnezeu a unui loc de închinare. În al treilea rând, ea era o cale de a purta de grijă pentru cei săraci.

Zeciuiala a devenit o lege de bază a Iudaismului. Într-adevăr reţinerea zeciuielii însemna pentru profetul Maleahi a-l fura pe Dumnezeu (Maleahi 3:6-12). Maleahi a provocat forţat poporul să se încreadă în Dumnezeu, să fie credincios dăruind zeciuiala şi a promis că Dumnezeu nu îi va dezamăgi.

În timpul misiunii lui Isus, practica zeciuielii era presupusă în Israel. În Matei 23:23, Isus i-a recunoscut pe cărturari şi pe farisei pentru zeciuiala lor. „Aceste lucruri trebuie să le faceţi,” a spus el. Dar Isus le-a amintit lor de „judecată, milă şi credinţă,” indicând că adevărata ucenicie încurajează aceste realităţi cât şi posesiunile. Isus a chemat la mai mult decât a cerut legea. Preocuparea Sa primară nu a fost doar în păstrarea regulilor, ci în căutarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, orice ar fi cerut ea. Irineu, Episcop din Lyons, a recunoscut că „Isus nu a desfiinţat zeciuiala, ci i-a dat un înţeles mai adânc.”

Isus a vorbit adesea şi uşor despre bani. Exemple din Noul Testament a procentului dărniciei merge mult mai departe decât zeciuiala: Zacheu a dat 50%; văduva a dat 100%. Este clar din învăţătura lui Isus că totul vine de la Dumnezeu, şi suntem responsabili să administrăm totul potrivit priorităţilor lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel nu menţionează zeciuiala. Totuşi, el îndeamnă să „ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie” (Romani 12:1). Pentru Pavel, zeciuiala nu pare a fi o jertfă suficientă. Înţelegerea sa despre dăruire este înrădăcinată în persoana lui Hristos: „Darul nespus de mare al lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9:15), „care a fost bogat, şi totuşi de dragul nostru a devenit sărac” (2 Corinteni 8:9). Dăruirea matură creştină este caracterizată de „generozitate,” „sacrificiu” şi „ilaritate.” Prin aceasta, nici Pavel nu desfiinţează zeciuiala, ci merge dincolo de legalism în lumina harului.

Creştinii nu trăiesc prin lege, ci prin harul lui Dumnezeu aşa cum este descoperit el în Isus Hristos. Dacă zeciuiala a fost cerută de lege, este de neconceput ca noi să considerăm să dăm mai puţin sub har.

Ca şi creştini americani îmbelşugaţi care sunt încercuiţi de o mentalitate consumatoare unde lăcomia este din belşug, mulţi dintre noi nu mai înţelegem înţelesul cuvintelor „generozitate” şi „sacrificiu”. Avem nevoie de un ghid, o cotă de nivel, un punct de început. Clement din Alexandria a numit zeciuiala o formare a generozităţii. Credem că zeciuiala este răspunsul pentru baptiştii americani. Zeciuiala ne permite să exprimăm baza nouă pe care ne construim vieţile noastre noi.

ZECIUIALA ÎN PERSPECTIVĂ

Adesea zeciuiala a fost interpretată greşit şi înţeleasă greşit. Mulţi din biserică o văd ca pe o cerinţă legalistică. Pentru alţii ea devine mai degrabă o datorie împovărătoare decât o expresie veselă de laudă. Unii văd zeciuiala ca o „investiţie,” bazaţi pe noţiunea „dai mai mult, obţii mai mult.” Iar alţii încă văd zeciuiala ca o cale spre mântuire prin fapte bune. O astfel de „zeciuială” poate naşte vinovăţie în cei care nu o practică şi aroganţă în cei care o practică. Conceptul zeciuielii nu prezintă o formulă magică prin care noi garantăm vre-un fel de relaţie cu Dumnezeu.

Discuţia despre zeciuială ridică adesea întrebări cum ar fi: Să dăm zeciuială din venitul net sau brut? Ceea ce dăm ca şi caritate „se socoteşte” ca şi zeciuială? În cele din urmă, fiecare credincios trebuie să decidă suma de bază din care va da zeciuiala şi misiunile la care o va da. Totuşi, spiritul recunoştinţei pe care zeciuiala îl reprezintă poate fi distrus când spiritul acestor întrebări devine legalist şi îngust. Baptiştii americani ar trebui să vadă zeciuiala ca o expresie a harului lui Dumnezeu, nu o cale legalistă de a câştiga har. Ea este un răspuns – nu o cerinţă. Avansarea administrării spre şi dincolo de zeciuială poate fi o disciplină care ne eliberează ca să înţelegem plinătatea Evangheliei şi bogăţiile harului lui Dumnezeu. Credem că baptiştii americani sub călăuzirea Duhului Sfânt, informaţi de studiul Scripturii şi în contextul comunităţii creştine, vor vedea că disciplina zeciuielii este un pas vital în ucenicia creştină.

Există o binecuvântare în a fi în legătură integrală cu lucrarea lui Dumnezeu în predicarea Evangheliei, vizitarea celor bolnavi şi săraci, şi în provocarea şi îndreptarea nedreptăţilor. Există o satisfacţie adâncă în a şti că resursele noastre financiare ajută la extinderea efectelor dragostei lui Dumnezeu în locuri în care picioarele noastre nu pot merge. Totuşi, este crucial ca în fiecare arenă a misiunii baptiste americane, să fie practicată o administrare bună a zeciuielilor şi a donaţiilor poporului lui Dumnezeu. Nu avem nici un drept să le cerem oamenilor să dea decât dacă facem lucrarea lui Dumnezeu în lume.

„Cât de mult este prea mult?” Pentru unii, 10% este un adevărat sacrificiu, probabil prea mare pentru a da. Totuşi, pentru mulţi baptişti americani, 10% nu începe să reprezinte o dăruire sacrificială. Din această cauză, zeciuiala ar trebui să fie privită ca un bun început, nu o realizare ultimă, în administrarea recunoaşterii lui Dumnezeu ca Proprietar şi Dătător al tuturor. Zeciuiala este un pas în modelul nostru de ucenicie, marcând practica noastră de creştere şi dăruire în har.

REZUMAT

Baptiştii americani sunt chemaţi la administrarea întregii vieţi. Relatarea biblică este clară: totul este de la Dumnezeu şi noi suntem responsabili pentru administrarea acestuia în acord cu priorităţile lui Dumnezeu. În răspunsul la provocările administrării creştine în fiecare domeniu al vieţii, noi suntem chemaţi să formăm hotărâri cu privire la finanţele noastre personale în lumina pretenţiei lui Dumnezeu asupra vieţilor noastre.

Zeciuiala, dăruirea a 10% din venitul nostru pentru lucrarea lui Dumnezeu prin biserică, poate oferi un principiu biblic, practic, actual pentru ucenicii creştini.

ZECIUIALA ESTE BIBLICĂ

Ea este o învăţătură clară în legea Vechiului Testament. Această învăţătură nu este desfiinţată în Noul Testament, ci este îmbogăţită şi este transformată prin har. În lumina evangheliei, zeciuiala devine mai degrabă un privilegiu sub har decât o obligaţie sub lege. Zeciuiala poate fi privită ca un standard minim pentru creştinii care caută o bază biblică pentru administrarea financiară.

ZECIUIALA ESTE PRACTICĂ.

Ea poate oferi o bază economică pentru întreaga slujire a bisericii lui Hristos. Dacă acceptăm standardul zeciuielii, va fi o abundenţă, recunoscând şi sărbătorind bunătatea lui Dumnezeu, sprijinind misiunea, oferind locaşuri de închinare şi slujind celor săraci, celor fără casă şi celor apăsaţi în modalităţi pe care nu le-am mai visat până acum. Prin practicarea zeciuielii, baptiştii americani pot face disponibile resurse adecvate pentru a sprijini şi a extinde misiuni de evanghelizare, educaţie, administrare, includere şi imparţialitate în bisericile noastre locale şi regionale, naţionale şi în misiunile globale.

ZECIUIALA ESTE ACTUALĂ.

Este nevoie de mesajul ei acum. Spiritul erei este să „obţii.” Spiritul zeciuielii este să „dai.” Oamenii trebuie văzuţi mai mult decât consumatori, a căror scop în viaţă este să dobândească posesiuni. Scopul banilor nu este să facă viaţa mai uşoară sau mai luxoasă. Pentru creştin, scopul banilor este „ca voia lui Dumnezeu să se facă pe pământ aşa cum se face în ceruri.”

ZECIUIALA ESTE O PROBLEMĂ A UCENICIEI, nu un mecanism al strângerii de fonduri. Ea are de a face cu relaţia noastră cu Isus Hristos. Întrebarea pe care o ridică zeciuiala nu este „cât de mult din bugetul bisericii este partea mea,” ci mai degrabă, „cât de mult din venitul meu este partea lui Dumnezeu.” Noi avem nevoie să dăm, şi zeciuiala este un ghid la îndemâna acestei nevoi.

Zeciuiala este vrednică de laudă, deoarece ea:

• este o sursă de binecuvântare în relaţia noastră cu Dumnezeu;
• este simbolică prin punerea lui Dumnezeu pe primul loc;
• este un act de recunoştinţă pentru şi o expresie a încredinţării faţă de lucrarea lui Dumnezeu;
• este un element important în ucenicia creştină;
• ne ajută să ne reordonăm priorităţile, stabilind locul drept al lui Dumnezeu în vieţile noastre;
• ne ajută să extindem mărturia şi serviciul bisericii prin misiuni aproape şi departe;
• ne eliberează de a fi vulnerabili la lăcomie şi ne ajută să dezvoltăm în noi un nou spirit de generozitate în toate lucrurile.

În timp ce baptiştii americani se pregătesc pentru provocările unei noi decade şi a unui nou secol prin ABC 2000, cu accentul ei pus pe închinare, evanghelizare şi serviciu, avem ocazia să ne re-încredinţăm pe noi înşine în parteneriatul unuia cu celălalt şi cu Dumnezeu, care ne-a dat resursele care ne ajută să ducem mai departe misiunea Evangheliei. Dăruirea noastră este un fel de a ne exprima încredinţarea noastră. Putem vedea zeciuiala ca un model pentru creşterea şi dăruirea în har consistentă cu încredinţarea noastră spre libertatea sufletului şi proclamarea Evangheliei.

Îi chemăm pe baptiştii americani la o încurajare în întreaga denominaţie faţă de zeciuială ca o practică în contextul administrării creştine.

O CHEMARE LA ACŢIUNE

Ca şi baptişti americani, noi suntem chemaţi să ne dedicăm pe noi înşine la o încurajare în întreaga denominaţie faţă de zeciuială ca o practică în contextul administrării creştine.

1. Chemăm fiecare baptist american să considere provocarea biblică a zeciuielii ca un răspuns potrivit început la harul lui Dumnezeu. Unde se consideră că zeciuiala nu este posibilă imediat, încurajăm un program intenţionat de a merge stabil spre zeciuială în creşteri anuale.

2. Chemăm baptiştii americani care vor şi pot să accepte provocarea de a merge dincolo de zeciuială.

3. Chemăm laicii din bisericile noastre să încurajeze şi să împuternicească predicarea şi învăţătura despre administrarea financiară în general şi zeciuiala în particular, şi să împărtăşească mărturia zeciuielii în vieţile lor.

4. Chemăm conducătorii comunităţilor locale şi regionale, naţionale şi organizaţiile confesionale generale să modeleze un stil de viaţă al administrării biblice, mergând spre şi peste zeciuială în sprijinul lor faţă de lucrarea lui Hristos.

5. Chemăm conducătorii bisericii profesionale americane baptiste cu responsabilităţi de a predica şi de a învăţa de a propune cu pasiune şi putere zeciuiala ca un standard de bază într-un program de dăruire procentuală al administrării financiare personale.

6. Chemăm conducătorii bisericii locale, regionale, naţionale şi pe cei din confesiunea generală să îşi ofere mărturiile lor despre zeciuială; să înveţe, să predice şi să încurajeze zeciuiala în fiecare ocazie şi în fiecare aşezare.

7. Chemăm organizaţiile regionale şi bisericile locale să creeze sarcini de forţă pentru a planifica şi a duce la îndeplinire strategii pentru a accentua zeciuiala ca un mijloc spre reînnoirea spirituală şi a misiunii şi slujirii extinse.

8. Chemăm cadrele din ABC/USA Sprijinirea Misiunii Mondiale să dezvolte programe de zeciuială şi resurse de planificare financiară care îi va ajuta pe baptiştii americani să răspundă la această provocare.

9. Chemăm Fundaţia Baptistă Americană să sugereze o zeciuială pentru misiunile baptiste americane ca un punct de început pentru persoane care îşi scriu dorinţele lor.

10. Chemăm Misiunea Educaţională să dezvolte resurse de programă şcolară pe grupe de vârste care să prezinte zeciuiala ca fiind esenţială pentru ucenicia creştină.

11. Chemăm Misiunea Naţională şi Misiunea Internaţională să îşi exprime strategiile lor de misiune în feluri care să îi încurajeze pe baptiştii americani să dea zeciuiala.

12. Chemăm consiliile de conducere regionale, naţionale şi generale şi toate organizaţiile asociate să fie administratori credincioşi ale zeciuielilor poporului lui Dumnezeu astfel ca misiunea locală, regională, naţională şi globală a bisericii să fie întărită şi extinsă.

13. Chemăm bisericile locale să fie administratori credincioşi ale zeciuielilor poporului lui Dumnezeu astfel ca misiunea locală, regională, naţională şi globală a bisericii să fie întărită şi extinsă.

14. Chemăm consiliile de conducere de la ABC/USA naţionale şi regionale şi de la bisericile locale să adopte această declaraţie de politică pentru a ajuta la unirea întregii familii baptiste în acest efort.

15. Chemăm seminarele baptiste americane să îi pregătească pe conducătorii profesionali ai bisericii noastre pentru rolul lor ca administratori în bisericile locale; să înveţe fundamentele biblice ale administrării financiare în general şi zeciuiala în particular, şi să încurajeze viitorii conducători să accepte provocarea de a deveni oameni care dau zeciuiala.

16. Chemăm orice persoană care citeşte şi votează această afirmaţie de politică a deveni unul care dă zeciuiala sau unul care se îndreaptă spre a deveni unul care o dă folosind un program intenţionat de dăruire în procente, cu norma biblică de 10%.

17. Chemăm baptiştii americani ca un popor care dă zeciuiala să dăruiască generos şi sacrificial, ştiind că „Dumnezeu iubeşte pe dătătorul voios” (2 Corinteni 9:7) şi acceptând provocarea de a creşte şi de a dărui în har.

Adoptat de Consiliul de Conducere General al Bisericilor Baptiste Americane – Iunie 1992
163 Pentru, 0 Împotrivă, 1 Abţinere
(Referinţa Consiliului de Conducere #7043:11/91)

http://www.voxdeibaptist.org/zeciuala_americana.htm

Uz și abuz: Despre realitatea exploatării în surogație și donarea de ovule (de Molly Sheahan)

PRO VITA București    12/11/2019

În industria reproducerii asistate, un copil poate avea până la șase părinți: tatăl genetic, mama genetică, mama surogat, soțul ei și părinții „legali”.

În ultimii doi ani, feed-urile mele de Facebook și Instagram s-au umplut cu reclame care mă îndemnau să-mi donez ovulele sau să devin mamă surogat. La început am râs. Dar cu cât am văzut mai multe reclame, cu atât m-am simțit mai îngrijorată și mai incomod. Așadar, am început un mic experiment. De fiecare dată când vedeam un anunț de la o companie de fertilitate, făceam o captură de ecran.

Iată doar câteva dintre rezultatele, din cele peste treizeci de anunțuri redate de mai multe ori:

M-a tulburat faptul că femeile sunt înfățișate ca iepurași de Paște; că ovarele lor sunt comparate cu niște cofraje de ouă; că donatoarele, în special femeile asiatice, sunt fetișizate ca niște ființe exotice, inteligente, sexy, ideale pentru a da naștere unui copil. Aceste companii de fertilitate cer femeilor tinere ca mine să facă o alegere – cumva, simultan altruistă și profitabilă: fie să-și vândă ovulele cu până la 10.000 de dolari per ciclu ovulator, fie să servească drept mamă-substitut pentru un cuplu care își dorește un copil (pentru mai mult de 75.000 USD). Pentru o studentă cu bani puțini sau pentru o mamă cu venituri reduse care încearcă să se descure, este o ofertă tentantă. Și, mă tem, compensația financiară ocultează faptul că acest sistem exploatează inerent femeile și copiii.

O industrie periculoasă

Industria fertilității vizează și exploatează populațiile cu venituri mici: firmele bogate și puternica elită se oferă să plătească pentru ovule și pentru pântecele femeilor sărace. India, Nepalul și Tailanda au interzis recent surogatul comercial din cauza naturii sale exploatatoare. Înainte de interdicție, multe femei au semnat contracte cu străini, fără să știe consecințele – cum ar fi periculoasa cezariană – și fără nicio garanție că vor primi îngrijiri postpartum.

În documentarul Eggsploitation al lui Jennifer Lahl, femeile povestesc despre gravele probleme medicale pe care le-au întâmpinat ca urmare a donării de ovule, cum ar fi sindromul de hiperstimulare ovariană, perforarea sau pierderea ovarelor, infertilitate, accidente vasculare cerebrale, cancere ale sistemului reproducător.

Surogatul poate avea consecințe și mai grave. Unele mame surogat au murit la naștere sau au suferit complicații severe din cauza sarcinii. Femeile care au și donat ovule, au fost și surogate materne i-au relatat lui Jennifer că nimeni nu le-a informat despre riscuri. Când multe femei s-au confruntat cu probleme catastrofale de sănătate, medicii le-au ignorat, iar agențiile de fertilitate nu au făcut nimic pentru a acoperi costurile facturilor medicale. Din cauza dorinței de a-i ajuta pe ceilalți, multe dintre aceste femei și-au pierdut capacitatea de a-și avea propriii copii și au plătit mult mai mult decât au negociat să primească.

Uniunea Europeană a interzis, de asemenea, surogatul comercial, declarând practica „exploatare reproductivă” care „subminează demnitatea umană a femeii, întrucât corpul și funcțiile reproducătoare ale acesteia sunt folosite ca marfă”. Cu toate acestea, în Statele Unite, practica continuă, pentru că acolo dorințele adulților înstăriți și privilegiați sunt deasupra drepturilor femeilor sărace și ale copiilor vulnerabili.

Cine este părintele?

În chiar și cea mai de rutină sarcină surogat sau concepție cu terț donor, un copil poate avea până la șase părinți: tatăl genetic, mama genetică, mama surogat, soțul ei și părinții contractanți.

Din păcate, statul consideră părinții drept interșanjabili legal. În California, o nouă lege, intrată în vigoare anul trecut, impune ca certificatele de naștere să enumere doar părinții contractanți drept „părinți naturali”. Părinții biologici și cei surogat nu vor mai fi menționați. Cie este părinte se decide acum în mod arbitrar, printr-un contract care denumește fiecare persoană: părinte, partener, surogat sau donator.

Luați în considerare cazul Melissa Cook, o mamă surogat de tripleti din Orange County. Tatăl contractant, Shannon Moore, un bărbat singur, surd, care trăiește împreună cu părinții, i-a cerut Melissei să avorteze unui dintre tripleți, întrucât nu putea plăti costul suplimentar al unui alt copil. Melissa a refuzat și nu i-a luat lui Shannon niciun ban după nașterea copiilor; ea nu și-a dorit decât ca acești bebeluși să aibă un cămin bun, iubitor.

La câteva luni după ce copiii au ajuns la Shannon, Melissa a aflat, îngrozită, că tatăl contractant avea un istoric de cruzime contra unor animale de companie, că membrii familiei cu care trăiește sunt instabili mintal, că a lăsat pruncii singuri ore întregi, că i-a obligat să mănânce de pe jos și că le schimba scutecele atât de rar, încât băieții au suferit erupții severe și au trebuit să fie duși la spital. Cu inima frântă, Melissa a deschis acțiune juridică pentru custodia copiilor. Deoarece mama surogat este considerată, juridic, o străină pentru copiii pe care i-a purtat, cererea i-a fost respinsă. Până în ziua de azi, Shannon păstrează custodia exclusivă a tripleților, în calitate de părinte legal și natural.

Drepturile copilului

Conform Convenției ONU privind Drepturile Copilului, un copil are dreptul „să își cunoască și să fie îngrijit de părinții săi”, să „își păstreze identitatea”, inclusiv „relațiile de familie” și să nu fie despărțit de părinți fără voința lui. În cazul în care o separare devine necesară, copilul are dreptul să „întrețină relații personale și să aibă contact direct cu ambii părinți, în mod regulat”.

Americanii sunt în general foarte conștienți că copiii adoptați suferă de pe urma separării de părinții lor naturali. Pentru o dezvoltare psihosocială adecvată, copiii trebuie să formeze atașament față de părinții biologici, de frați și de familia extinsă, trebuie să-și cunoască ascendența și identitatea. Familiile și agențiile de adopție arată o imensă sensibilitate la nevoile copiilor și muncesc din greu pentru a remedia trauma care urmează adopției. Mulți dintre ei practică adopția deschisă, păstrează documentația despre părinții naturali, identifică rădăcinile culturale ale copilului și încorporează tradiții din cultura în care copilul s-a născut, în viața din noua sa familie. Și totuși, în același timp, societatea noastră admite crearea de copii în scopul expres de a-i separa de familia lor biologică. Dorința de a avea o familie și de a iubi un copil este bună și nobilă. Dar nu nici este nobil și nici bine să crearea un copil, astfel încât el să experimenteze separare și pierdere.

Mamele care servesc drept surogat gestațional se leagă, de asemenea, de copiii pe care îi poartă pe parcursul celor nouă luni de sarcină, îi hrănesc, adăpostesc, îngrijesc, iubesc și protejează. Dar atașamentul este tăiat odată cu nașterea. Cercetările arată că copiii care provin din mame surogat au predispoziție mai mare decât populația generală să sufere de depresie. De asemenea, mamele surogat se confruntă cu tulburări emoționale severe. Această corelație sugerează că, chiar atunci când copilul și mama nu au legături biologice [genetice; este vorba despre cazul în care ovulul și sperma provin de la alte persoane decât mama purtătoare, n.tr.] unul cu celălalt, totuși resimt pierderea, atunci când sunt separați. Astfel, societatea creează acești copii pentru a-i face să sufere de două ori: odată la separarea de părinții genetici, a doua oară, la separarea de femeile care îi poartă.

Identitate pierdută

Primele generații de copii care au fost concepute cu terț donator și prin surogație maternă sunt acum adulți și mulți își caută singuri identitatea. Forumurile precum Registrul pentru Rudele Donatorilor le permit tinerilor să găsească frați vitregi și rude despre care nu au știut să existe. Comunitatea pe care aceste platforme o ajută crește, dar nu toate poveștile membrilor ei se termină cu happy end. Kathleen LaBounty, o tânără din Texas, a descoperit că a fost concepută cu sperma unui donator, student în medicină la Texas A&M. Ea a contactat pe fiecare bărbat pe care l-a putut găsi, care făcuse această facultate în perioada concepției sale. Deși a vorbit cu sute, tot nu și-a putut descoperi tatăl. Într-o scrisoare deschisă, Kathleen descrie că se simte „goală pe dinăuntru și păcălită în ceea ce privește aspecte importante ale vieții.” Vrea cu disperare să afle dacă „pasiunile, aspectul, părerile despre viață și personalitatea” ei se potrivesc cu cele ale tatălui biologic.

Numeroși copii au scris pe website-ul „Ei mai înainte de noi” pentru a-și împărtăși mărturiile. O fiică reflectează sobru despre mama sa, surogat „tradițională” (adică, care a conceput copilul cu propriul ovul și prin inseminare artificială): „Când știi că o mare parte din rațiunea pentru care ai venit pe lume este un ordin de plată, și că odată ce ce acesta este iscălit ești de unică folosință, abandonat și uitat, asta are un impact asupra modului în care te vezi pe tine însuți.” La fel cum mamele surogat sunt tratate ca „pântece pentru închiriat”, surogatul transformă și copiii într-o marfă care se vinde și se cumpără.

Femeile și copiii nu ar trebui să fie „de vânzare”

Surogatul și conceperea cu terț donor apar frecvent în știri; din ce în ce mai multe vedete plătesc pentru aceste servicii. Ceea ce lipsește din postări și tabloide sunt poveștile celorlalți membri ai familiei care sunt afectați de aceste acțiuni. Ce părere au copiii concepuți cu terț donator și mamă-surogat despre istoricul familiei lor? Cum rămâne cu mamele-surogat și părinții donatori? În această dramoleta juridică și financiară victime sunt drepturile copiilor de a-și cunoaște părinții biologici și drepturile femeilor de a fi informate complet despre riscurile acestor proceduri.

Adevărul este că nimeni nu are „dreptul la un copil” și că femeile și copiii nu ar trebui niciodată tratați ca mărfuri. Doar pentru că putem face ceva, nu înseamnă că este și bine (moral) să facem. Iar, în cazul tehnologiei reproductive, societatea măcar această datorie o are: să protejeze dreptul copiilor de a ști cine sunt și dreptul femeilor de a nu fi exploatate.

Despre autor

Molly C. Sheahan este absolventă a Institutului Pontifical Ioan Paul al II-lea de Studii despre căsătorie și familie. Deține un masterat în comunicare de la Universitatea Franciscană din Steubenville (SUA). Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Uz și abuz: Despre realitatea exploatării în surogație și donarea de ovule (de Molly Sheahan)

Uz și abuz: Despre realitatea exploatării în surogație și donarea de ovule (de Molly Sheahan)

O alianță internațională împotriva avortului- Gregor Puppinck

   Gregor Puppinck

Cu ocazia Adunării Generale a Națiunilor Unite, 19 țări* s-au unit, pe 23 septembrie, pentru a se opune public atacurilor internaționale îndreptate împotriva vieții și a familiei. Într-o declarație comună, acestea neagă existența oricărui drept internațional la avort și se opun politicilor de educație sexuală care nu respectă drepturile și credințele părinților. În aceeași zi, de la tribună, Donald Trump a transmis plenului ONU că „americanii nu vor obosi niciodată să apere viața nevinovată”.

Această alianță, formată la inițiativa Statelor Unite, mai reunește în special Rusia, Brazilia, Polonia, Ungaria, Nigeria, Arabia Saudită și Egipt, printre altele, țări cu o populație totală de peste 1,3 miliarde de oameni.

O declarație atât de explicită, livrată de la un asemenea nivel, nu are precedent. Ea urmărește să oprească orice efort nou al ONU de promovare a avortului la Conferința Internațională privind Populația și Dezvoltarea, care are loc la Nairobi luna aceasta. Conferința va fi cea mai recentă dintr-o lungă serie începută în 1927 – cu mult înainte de înființarea ONU – de Margaret Sanger, fondatoarea planificării familiale, pe atunci cea mai activă figură a cercurilor neomaltusiene care căutau să convingă guvernele occidentale de nevoia de a limita creșterea populației din țările sărace pentru a evita dezechilibrele politice și economice. Prin urmare, răspândirea contracepției și avortului au devenit o prioritate pentru organisme internaționale precum Fondul ONU pentru Populație (UNFPA), gazda conferinței din Kenya.

În timpul Conferinței de la Cairo din 1994, dezbaterea despre avort a fost cea mai acută și cea mai importantă. O coaliție condusă de Vatican a reușit să obțină ca avortul să nu fie prezentat în rezoluția finală ca un drept, ci ca o practică, pe care statele trebuia să o reducă.

După această înfrângere diplomatică și pentru a ocoli statele membre, înalți oficiali și experți ai ONU s-au întâlnit, informal, cu reprezentanții ONG-urilor în decembrie 1996 la Glen Cove (SUA), iar mai apoi au adoptat o strategie de utilizare a ONG-urilor pentru a introduce în dreptul internațional, prin mecanismele comitetelor ONU (în care acestea sunt reprezentate prin experți), elemente lingvistice care asociază avortul cu drepturile existente sau cu noțiuni vagi precum „drepturi sexuale și reproductive”. Era o chestiune de inoculare în tăcere a avortului în interpretarea oficială a tratatelor Națiunilor Unite. Această strategie a avut succes, culminând prin adoptarea, în octombrie anul trecut, de către experții Comitetului pentru drepturile omului, a unui text de referință care prezintă avortul la cerere drept drept al omului (Comentariul general nr. 36).

Declarația din 23 septembrie 2019 este, așadar, un răspuns din partea guvernelor la activismul care s-a infiltrat în administrația ONU.

În plus, cele 19 state se opun și intruziunii autorității de stat în familii, în special în ceea ce privește educația sexuală; ele susțin asemenea educație numai dacă „apreciază rolul protector al familiei și nu expun tinerii la riscuri sexuale dăunătoare”. Cu alte cuvinte, educația sexuală nu trebuie să încalce drepturile și credințele părinților și nici să incite la practici periculoase. De asemenea, statele semnatare reamintesc că „familia este instituția de bază a societății și, prin urmare, ar trebui să fie susținută și consolidată”, potrivit dreptului internațional comun. Fără a o preciza în mod explicit, statele din coaliție răspund diverselor încercări occidentale de a slăbi referința juridică la familia naturală.

Declarația din 23 septembrie se opune direct noilor interpretări, controversate, ale drepturilor omului, în materie morală. Mai mult, refuză a priori impunerea oricărei noi obligații neasumate unanim și declară, în acest sens, că „numai documentele care au fost adoptate de toate statele membre ar trebui citate în rezoluțiile ONU”. Aceasta este o modalitate de a împiedica impunerea, pe baza votului unei majorități, a oricăror noi „drepturi” nefirești.

O asemenea poziție poate fi surprinzătoare în Europa de Vest, dar nu este în niciun caz contrară dreptului internațional, care garantează dreptul la viață, drepturile părinților și protecția familiei. De fapt, dreptul internațional obligă statele nu numai să protejeze viața umană fără discriminare, ci și să prevină folosirea avortului și să protejeze familiile.

Prin urmare, această declarație este un memento cu privire la adevărata semnificație a dreptului internațional, dar și un apel către organismele Organizației Națiunilor Unite și un semnal puternic, adresat în special Uniunii Europene, de refuz categoric al statelor semnatare față de orice promovare a avortului și a programelor de educație sexuală imorală.

* Statele Unite, Bahrain, Belarus, Brazilia, R.D. Congo, Egipt, Guatemala, Haiti, Ungaria, Irak, Libia, Mali, Nigeria, Polonia, Rusia, Arabia Saudită, Sudan, Emiratele Arabe Unite și Yemen.

Gregor Puppinck

Gregor Puppinck

http://www.eclj.org

Jurist francez, doctor în drept cu o disertație pe legea medicală și bioetică. Director al „European Centre for Law and Justice”, cu sediul la Strasbourg. Expert în mai multe comitete ale Consiliului Europei. Din 2003 până în 2009, el a predat drepturile omului, dreptul internațional și dreptul constituțional la Facultatea de Drept a Universității din Haute-Alsace, Franța. Articole traduse de Bogdan Stanciu cu permisiunea autorului.

O alianță internațională împotriva avortului

Eutanasia – dreptul de a muri sau un strigăt de ajutor? (de Natalia Konstantinova)

O cerere de eutanasiere este, mai înainte de orice, un strigăt de ajutor.

În Belgia, a fost eutanasiată recent campioana Jocurilor Paralimpice de la Londra, Marique Werworth. Avea paralizie motorie a brațelor și picioarelor, care a progresat cu timpul, provocându-i dureri severe. Werworth a apărat întotdeauna în mod deschis dreptul oamenilor la eutanasie, spunând că „ar exista mai puține sinucideri, dacă eutanasia ar fi legalizată în toate țările”.

„Sportul este unicul sens al vieții mele. Îmi este foarte dificil să lupt împotriva bolii și să mă antrenez. Jocurile din 2016 reprezintă visul meu ultim. Nu vreau nicio înmormântare – este suficient ca toți să bea un pahar de șampanie și să se gândească la mine”, a spus Marika în 2016. Chiar atunci, după olimpiadă, avea de gând să meargă la eutanasiere. În Belgia, procedura este legală; iar Marique a obținut acordul a trei medici, care era necesar.

Asistenții morții

Primul care a pus în practică eutanasia a fost medicul american Jack Kevorkian, „Doctorul Moarte”. „De ce să-ți fie frică de moarte? O să vină oricum. Eu nu opresc viața, opresc suferința ”, spunea Kevorkian. În 1989, a dezvoltat mașinăria numită mersitron, „mașina sinuciderii”. Dispozitivul elibera în sânge o doză letală de analgezice și medicamente letale. Primul pacient al lui Kevorkian s-a sinucis la 4 iunie 1990. El suferea de boala Alzheimer. Comunitatea medicală și autoritățile americane au condamnat ideile lui Kevorkian. El a fost privat de licență și a petrecut câțiva ani în închisoare.

Eutanasia este acum permisă în câteva țări: Olanda, Belgia, Elveția, Luxemburg, Canada și unele state americane. În multe țări, inclusiv Rusia, Ucraina și Belarus, eutanasia este interzisă și este considerată o crimă.

Nu peste tot se numește așa. Într-o serie de țări, medicii „ajută” să moară o persoană bolnavă fără speranță sau o persoană în comă, deconectând-o de la dispozitivele de susținere în viață, iar această acțiune poartă denumiri diferite. Sau pacientul însuși poate refuza voluntar tratamentul, de exemplu, ventilația mecanică. În cele din urmă, există „uciderea din compasiune” – un medicament care este dat pacientului „din  compasiune”, care moare, drept rezultat al administrării lui.

Și există eutanasia activă – când nu medicii sunt cei care opresc suferința pacientului, ci bolnavul însuși alege o moarte nedureroasă cu ajutorul medicamentelor care i-au fost date de către medici.

În 2013, Belgia a permis un caz de eutanasie fără dovezi – adică atunci când pacientul nu are dureri fizice. Astfel, au murit belgienii Mark și Edmond Verbessem, frați gemeni, amândoi surzi din naștere. La vârsta de 45 de ani, amândoi au început să-și piardă brusc vederea. Bărbații au considerat că este insuportabil pentru ei să trăiască ca într-un hău – și fără auz, și fără vedere. Și au cerut să fie eutanasiați.

Distrugerea propriei vieți din rațiuni ateiste

Marika avea un handicap sever, degenerarea musculară, care progresa. Sportiva devenise celebră, după câștigarea aurului la Jocurile Paralimpice din 2012 de la Londra, în cursa de 100 de metri. Dar Werworth era de părere că toată lumea a văzut-o cu o medalie de aur, însă puțini oameni cunoșteau cealaltă parte a medaliei, viața ei. Femeia recunoștea că își purta cu greu suferința. În plus, își încheia cariera sportivă, iar ea nu-și putea imagina viața fără sport.

Cu puțin timp înainte de declarația Marikăi Werworth, o americancă de 14 ani, Jerika Bolen, și-a exprimat dorința de a muri. Fata suferă de atrofie musculară spinală. Suferise deja 30 de operații și afirma că nu mai poate trăi. Adolescenta a cerut să se pună în aplicare hotărârea ei de a fi eutanasiată. Mai mult, familia Jerikăi, mama și bunica, au susținut dorința fetei.

Prin urmare, o persoană grav bolnavă, care și-a realizat pe deplin viața și consideră că și-a atins de fapt sensul și scopul în viață, are dreptul să-și încheie voluntar drumul pe pământ, înainte de timpul hărăzit de Ceruri? Poate fi considerată sinuciderea voluntară – ceea ce este, în esență, eutanasia în acest caz – un colac de salvare, o cale de ieșire pentru o persoană?

„Biserica Ortodoxă (precum și cea Catolică) este categoric împotriva eutanasiei, considerând pacientul drept sinucigaș, iar medicul drept criminal”, observă ieromonahul Teodorit (Senciukov). „Această judecată se bazează pe acceptarea voinței lui Dumnezeu, de aceea un sinucigaș este întotdeauna ateu. Nu neapărat un dușman al lui Dumnezeu, ci întotdeauna unul care se luptă cu Dumnezeu. Prin urmare, nu poate fi îndreptățit”.

„Altceva este”, observă ieromonahul Teodorit, „că Biserica tratează cu îngăduință pastorală păcătoșii, care și-au săvârșit păcatul din cauza neputinței de a rezista circumstanțelor externe. Prin urmare, credem că o persoană care a dorit eutanasia din cauza unei boli incurabile de nesuportat, dureri severe, crunte, nevindecabile, va fi iertată de Domnul. Este posibil ca un medic care săvârșește acest act din compasiune să fie iertat și el. Dar nu știu dacă un profesionist al eutanasiei care lucrează pentru bani poate fi iertat”.

Protoiereul Gheorghii Mitrofanov afirmă:

„Sunt preot deja de 30 de ani și sunt din ce în ce mai convins că există situații în care nu găsești un răspuns. Poți doar să te rogi și să ceri Domnului să-ti dezvăluie voia Lui. O sportivă se luptă, vrea să rămână o personalitate deplină și, dintr-o dată, nu are suficientă forță. O putem învinovăți pentru o astfel de decizie? Trebuie să vorbim față în față cu persoana și abia după aceea să tragem concluzii”.

Interlocutorul nostru amintește de o înțelepciune importantă: cel fără de păcat să arunce cu piatra. Doar dacă tu însuți ești fără păcat, poți vorbi categoric despre acțiunile altor oameni.

„Există conceptul de „crimă”. Este întotdeauna păcat, dar, în același timp, se întâmplă ca persoanele care săvârșesc o crimă să fie considerate chiar eroi. Omul admite păcatul într-o situație – în lumea noastră plină de rău – când altfel ar fi fost mai rău. Un luptător, pe câmpul de luptă, un polițist care urmărește infractorii – oamenii nimeresc în situații în care altfel nu se poate. Sinuciderea este un caz și mai complicat. Să zicem că un om merge la moarte, salvându-i altuia viața, aduce exemple părintele Mitrofanov. Drept urmare, oamenii încalcă poruncile lui Dumnezeu. Dar de fiecare dată trebuie să lămurim lucrurile”.

„Dorința de a fi mai bun decât Dumnezeu este mândrie” 

Dar medicul, în această situație, își ia o responsabilitate grea. Și înaintea pacientului, și înaintea lui însuși, și înaintea lui Dumnezeu.

„Este uman să condamnăm o persoană în suferință? Voi răspunde sincer – nu, nu e uman. Uman e ca o persoană să nu sufere. Pentru aceasta există anestezie, terapie psihotropă, ajutorul psihologului”, observă ieromonahul Teodorit. Niuta Federmesser a scris odată că, atunci când o persoană se află în condiții confortabile, nu mai cere să fie eutanasiată. Am observat acest lucru în Belgia, când pacienții cu ventilație mecanică aleg să trăiască tocmai pentru că au create condiții de confort maximum, până la stațiuni balneare.

Medicina în ansamblu respinge eutanasia. În contextul eticii seculare, a apărut conceptul de libertate a pacientului, motiv pentru care o serie de medici sunt susținători pe față sau ascunși ai eutanasiei. Cu toate acestea, ar trebui să fim conștienți că dorința de a pune capăt vieții umane este în cele din urmă nefirească, în special pentru un medic, iar cel mai adesea în spatele unei astfel de „milostenii” există mândria monstruoasă – dorința de a fi mai bun, mai milostiv decât Dumnezeu ”, avertizează ieromonahul Teodorit.

„Fără îndoială, situațiile sunt diferite, observă expertul. Să spunem, stadiul terminal al unui proces oncologic, de regulă, este caracterizat prin lipsa de sens a tratamentului etiotrop activ (orientat direct către procesul oncologic), de aceea este de obicei oprit, spune ieromonahul Teodorit. În același timp, alimentația artificială, diferite metode care vizează tratarea sindromului de „anorexie-cachexie”, adesea nu duc la stabilizarea stării pacientului, ci la creșterea continuă a tumorii. Prin urmare, în acest caz, refuzul unui astfel de tratament nu va fi o impietate”.

Recent, o instanță engleză a decis în procesul dintre părinții unui copil cu handicap și o clinică medicală. Un copilaș suferea de atrofie musculară spinală – aceeași boală ca Jerika, de 14 ani. Jerica a trăit 14 ani și a simțit că nu mai este capabilă să facă față unei astfel de vieți. Pentru prima dată în istoria engleză, medicii au luat decizia pentru copil. Ei au deconectat copilul, care avea 3,5 luni în acel moment, de la ventilația artificială. Împotriva voinței părinților. Însă instanța i-a achitat pe medici, menționând că acțiunile lor au fost dictate de suferința puternică a copilului și nu exista nicio speranță de îmbunătățire a stării sale.

Aveau dreptate medicii în această situație? Răspunsul aici este cu dus și întors. Pe de o parte, aceasta este o atitudine umană față de copil, e compasiune față de el. Pe de altă parte, ar putea medicii lua o decizie atât de fatidică? Cine știe ce putea să i se întâmple acestei persoane în viață, ce o aștepta în continuare?

„Medicii care au luat o astfel de decizie în legătură cu un copil cu handicap, desigur, au comis un păcat, observă pr. Gheorghe Mitrofanov. Dar cred că ei înșiși înțeleg acest lucru, sunt oameni destul de responsabili, din moment ce au intervenit într-o situație atât de gravă. Da, sentimentele părinților sunt de înțeles. Dar, poate, medicii știau deja perspectiva și nu au cedat impulsului nobil al părinților. Și trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne aflăm în această situație, nici ca părinți, nici ca medici.

Demnitatea e în noi 

Poziția bioeticii conservatoare, ca și a Bisericii, este în mod clar o atitudine negativă față de eutanasie, iar aceasta este o poziție tradițională pentru etica medicală, amintește Irina Siluyanova, șefa catedrei de etică biomedicală a Universității Medicale de Stat din Rusia, doctor în filozofie. „Acest lucru a fost formulat pentru prima dată de Hippocrate în Jurământul său de medic: «Nu voi da nimănui nici un mijloc letal și nu voi arăta calea către o astfel de intenție.» Se aplică marele principiu moral «Să nu ucizi». Este de datoria medicilor să salveze viața”.

Pentru un medic, reamintește Irina Siluyanova, o astfel de decizie, de a ajuta pacientul să moară, nu este, de asemenea, ușoară. Căci îi va afecta soarta, starea psihică. „Ideea sportivei Marika Werworth despre eutanasie este, desigur, decizia ei. Dar nu ar trebui să împovăreze cu ea alte persoane, inclusiv pe medicii, astfel încât ei să nu comită acte imorale, chiar dacă acest lucru este legal.”

Episodul englez, crede I. Siluyanova, reflectă o nouă tendință liberală în civilizația europeană, care se opune principiilor tradiționale ale eticii medicale: dreptul omului de a pleca din viață este legalizat, iar medicilor li se recunoaște dreptul de a lua parte în aceste evenimente de ucidere. Faptul că medicii nu au ținut cont de părerea părinților, fapt care este contradictoriu în sine, și au decis ei înșiși să pună capăt vieții copilului, le diminuează propria lor demnitate, este convinsă Irina Siluyanova.  Este dereglat fundamentul înțelegerii lumii și, în acest sens, ne putem aștepta la orice absurditate”.

De ce oamenii se gândesc chiar atât de ușor la părăsirea vieții? Irina Siluyanova este convinsă că, în urmă cu o sută de ani, nici unui adult (precum Marika Werworth), nici unui adolescent (ca Jerika, în vârstă de 14 ani) nu i-ar fi venit astfel de idei. „Oamenii erau greu bolnavi și atunci. Cred că ceea ce se întâmplă este dovada apariției unei astfel de conștiințe, despre care vorbea Dostoievski: dacă recunoaștem că nu există Dumnezeu, atunci totul este permis”.

Apropo, reamintește un profesor de la Universitatea „Pirogov”, Olanda a fost primul stat, care a legalizat eutanasia, la începutul anilor 1990, iar acest lucru a avut loc sub sloganurile unei morți frumoase, demne. „Dar s-a dovedit că persoanele care au promovat ideea legalizării eutanasiei erau reprezentanți ai companiilor de asigurări medicale, pentru care nu era avantajoasă întreținerea îndelungată și scumpă a persoanelor bolnave fără speranță. Se dovedește că la baza acestei idei nu se află principii umaniste, ci interese pur financiare”. Discuțiile despre umanitatea și demnitatea eutanasiei sunt lucruri îndoielnice. „Trebuie să-i dezvăluim adevărata esență. Și să muncim, desigur, pentru a îmbunătăți calitatea îngrijirii medicale. Să creăm medicamente noi. Prezența unor astfel de pacienți cu boli severe este un stimul pentru dezvoltarea medicinii. Trebuie să-i ajutăm.”

O cerere de eutanasiere este, de fapt, un strigăt de ajutor

Șefa primului spital de tip hospice din Moscova, Niuta Federmesser cunoaște bine cererile de a primi „ultima injecție” și a explicat în mod repetat diferența dintre dorința de a muri și dorința de a nu simți durere: „Astăzi, în orice spital ca al nostru, când pacienții se internează, cer adesea medicilor o astfel de injecție, „pentru ca totul să se termine”. Este o solicitare nu a unei persoane care vrea să moară, ci a unei persoane care nu mai suportă durerea. De îndată ce îi oferi o ameliorare adecvată a durerii, îi reglezi puțin respirația, inflamațiile trec, te asiguri că nu mai vomită de șaizeci de ori, ci de trei ori pe zi, devine mai ușor pentru pacient. Trei zile mai târziu, pacientul se obișnuiește cu tine și începe să simtă că nu este singur, că există oameni care nu-i vor spune niciodată: «Nu te mai pot ajuta». Și nu mai cere o injecție, care să-i ia viața”, a explicat Niuta Federmesser în blogul ei. „Pacienții din spital vor să trăiască. Dacă ei chiar cer eutanasie, în realitate, ei cer ajutor – atât adulții, cât și copiii”, spune Federmesser.

„În opinia mea, eutanasia este un astfel de mod de ajutor, care lasă un sentiment de vinovăție, ineluctabil, atât pentru rudele pacientului, cât și pentru medici. Ei nu vor putea clarifica justețea faptelor lor până la sfârșitul vieții. Trăim în continuare într-o lumea creștină, cu moralitate creștină. Este prea devreme să vorbim la noi despre eutanasie, nu cred în asta”, a spus șefa acestui spital.

Asociația Provita Media promovează valorile pro-vita în România: protejarea și respectarea copilului nenăscut, respectarea demnității umane de la concepția naturală până la moartea naturală. Reprezentanții Asociației își propun să contribuie la formarea unei viziuni corecte asupra problemelor ce țin de familie, de educația morală creștină și, în special, asupra celor legate de protejarea copilului nenăscut.

Provita Media
Asociația Provita Media promovează valorile pro-vita în România: protejarea și respectarea copilului nenăscut, respectarea demnității umane de la concepția naturală până la moartea naturală. Reprezentanții Asociației își propun să contribuie la formarea unei viziuni corecte asupra problemelor ce țin de familie, de educația morală creștină și, în special, asupra celor legate de protejarea copilului nenăscut.

Egalitatea radicală a creștinismului (de Bradley J. Birzer)

Simina Bălășoi       

Nimic pe lumea aceasta nu a adus mai multă dreptate și egalitate decât creștinismul.

În lumea contemporană, populată de oameni care se urăsc și se învinuiesc reciproc și în care tot ce ne dorim mai mult este să punem celor care nu ne plac etichete (sexist, imperialist, rasist, homofob, transfob) și simultan să ne victimizăm pe noi înșine, uităm adesea câteva adevăruri istorice importante. Iată unul dintre ele, pe care ne place să-l ignorăm, să-l respingem sau să-l ironizăm: nimic pe lumea asta nu a adus mai multă dreptate și egalitate decât creștinismul.

Este adevărat că anumite filosofii păgâne ‒ precum logosul heraclitean, etica socratică și filosofia stoicilor ‒, căutau universalitatea, însă fiecare dintre ele s-a izbit de rezistența previzibilă și de concurența acerbă a sistemelor gnostice care îmbrățișează nonegalitarismul[1].

Creștinismul însă este prima religie care ajunge la o egalitate propriu-zisă, justă și temeinică într-un mod radical și plin de substanță.

În jurul anului 50 d.H., Biserica creștină a traversat prima ei criză. Era nevoie să devii evreu mai înainte de a deveni creștin? Creștinii care proveneau din școlile fariseilor susțineau această idee, propăvăduind litera Legii oriunde și oricând era posibil, indiferent câte piedici s-ar fi ivit astfel în calea păgânilor ne-evrei care se converteau.

Și unii, coborându-se din Iudeea, învățau pe frați că: „Dacă nu vă tăiați împrejur, după predania lui Moise, nu vă puteți mântui.” Și după ce nu puțină împotrivire și gâlceavă au făcut ei asupra lui Pavel și Barnaba, au rânduit ca Pavel și Barnaba și alți câțiva dintre ei să se suie la apostolii și la preoții din Ierusalim pentru această întrebare. Așadar, trimiși fiind ei de Biserică, au trecut prin Fenicia și prin Samaria, istorisind despre revenirea păgânilor; și mare bucurie le făceau tuturor fraților. Și sosind ei la Ierusalim, au fost primiți de Biserică și de apostoli și de preoți și au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei. Dar unii din eresul fariseilor care deveniseră credincioși s’au ridicat zicând că pe aceia trebuie să-i taie’mprejur și să le poruncească a păzi Legea lui Moise. (Fapte, 15: 1-5)[2]

Pentru a rezolva criza, Petru, Pavel și alți conducători s-au întâlnit la Ierusalim și au dezbătut problema. Deși în Faptele Apostolilor povestea ne este relatată fără prea multe detalii, putem observa cum s-au format două tabere, cu Petru și Pavel împotrivă, argumentând vehement contra creștinilor farisei.

„Bărbați frați, voi știți că din primele zile Dumnezeu m’a ales între voi, ca prin gura mea să audă neamurile cuvântul Evangheliei și să creadă”,

a spus Petru cu multă înflăcărare, patos și urmând firul logic al argumentației, mai ales în contextul creat de normele culturale ale Antichității.

„Și Dumnezeu, Cel ce cunoaște inimile, le-a dat mărturie dându-le pe Duhul Sfânt așa ca și nouă; și curățindu-le inimile prin credință, între ei și noi n’a făcut nici o deosebire. Așadar, de ce-L ispitiți voi acum pe Dumnezeu și vreți să puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri și nici noi n’am fost în stare să-l purtăm? Credem însă că prin harul Domnului nostru Iisus Hristos ne vom mântui în același chip ca și ei.

După ce Pavel și Barnaba au istorisit despre convertirea creștinilor, Iacob, episcopul Ierusalimului, și-a rostit judecata (care era și judecata Bisericii):

„De aceea eu socotesc să nu-i tulburăm pe cei ce dintre păgâni se întorc la Dumnezeu, ci să le scriem și să se ferească de întinările idolilor și de desfrâu și de dobitoace sugrumate și de sânge. Căci Moise își are din timpuri vechi propăvăduitorii săi în toate cetățile și este citit în sinagogi în fiecare sâmbătă. (Fapte, 15: 19-21)

Când le scrie Galatenilor, la patru ani după Sinodul apostolic de la Ierusalim, Pavel reiterează judecata lui Iacob de la Ierusalim.

„Înainte însă de venirea credinței noi eram păziți sub lege, închiși fiind în vederea credinței care avea să se descopere; așa că legea ne-a fost dată călăuză spre Hristos, pentru ca noi să ne îndreptățim prin credință; iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză. Fiindcă toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus. Căci câți în Hristos vați botezat, în Hristos v’ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, atunci sunteți odrasla lui Avraam, moștenitori după făgăduință.” (Galateni, 3: 23-29)

În lumea de azi, aceste versete s-ar traduce astfel: nu mai există nici albi, nici negri, nici bărbați, nici femei, în mod particular.

O afirmație care vădește egalitatea cea mai autentică se află în ultimul capitol al Evangheliei după Matei, a Marii trimiteri misionare rostite de Iisus.

„Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le-a poruncit Iisus; și văzându-L, I s’au închinat, iar unii s’au îndoit. Și, apropiindu-Se Iisus, Le-a grăit, zicând: „Datu-Mi-s’a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte vam poruncit Eu vouă. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”. (Matei, 28: 16-20)

Iisus nu a spus: „Convertiți toate popoarele, mai puțin pe cele cu pielea de culoarea X” sau „Convertiți toate popoarele, mai puțin pe cele din insulele Pacificului de Sud”. El a spus: „Mergeți și învățați toate neamurile”, fără ca porunca Lui să cuprindă vreo notă explicativă sau vreun avertisment. Astfel, creștinismul este prin definiție o religie care propăvăduiește Evanghelia, intrând în conflict cu religiile care nu fac aceasta.

Dacă noi, creștinii, nu vom admite cât de radicali suntem — de fapt, cât de profund umani și universali suntem în credința noastră —, vom permite secularismului să producă confuzie și tulburare. Până acum, caracterul creștin a fost mereu opus tendinței de culturalizare, opus lumii, și, prin însăși natura și existența lui, trebuie să rămână așa.

Nota editorului: Imaginea reproduce lucrarea „Mireasa evreică” de Rembrandt (1606 – 1669) cu permisiunea Wikimedia Commons.

[1] Nonegalitarismul susține că egalitatea nu este nici bună, nici rea, ci neutră din punct de vedere moral (n. trad.).

[2] Fragmentele reproduc textul Bibliei cu ilustrații, vol. VII, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Litera, 2011 (n. trad.).

Despre autor

Simina Bălășoiu
Bradley J. Birzer este cofondator și colaborator permanent al revistei The Imaginative Conservative. Este profesor de istorie la Hillsdale College și bursier al Ronald Reagan Presidential Library. Bradley J. Birzer este autorul volumelor In Defense of Andrew JacksonRussell Kirk: American ConservativeAmerican Cicero: The Life of Charles CarrollSanctifying the World: The Augustinian Life and Mind of Christopher Dawson și J.R.R. Tolkien’s Sanctifying Myth: Understanding Middle-Earthși coautor al volumului The American West. Este, de asemenea, coeditor al volumului The American Democrat and Other Political Writings by James Fenimore Cooper. Traducere și adaptare după The Imaginative Conservative.