Cele mai dure închisori din lume. Zonele unde tortura şi actele sângeroase devin ceva cotidian

7 noiembrie 2019, 04:40 de Alina BatcuDevino fan Salvează în arhivădownload pdfprint article +2 (2 voturi)cuvinte cheie:cele mai periculoase inchisori top 3 torturi

 

Cele mai dure închisori din lume. Zonele unde tortura şi actele sângeroase devin ceva cotidian

Deţinuţi în curtea închisorii Carandiru din Brazilia. FOTO screendaily.com Penitenciarul este o instituţie în care cei care au săvârşit fărădelegi sunt pedepsiţi cu privarea de libertate. Este astfel un loc de reeducare. ŞTIRI

PE ACEEAŞI TEMĂ Regizorul Oleg Senţov: „Închisorile din Rusia se deosebesc foarte puţi… Ce mâncare primeau deţinuţii politic în închisorile comuniste: „Copite… Modalitatea prin care este făcută această reeducare diferă de la o închisoare la alta, iar, cu timpul, unele dintre închisori au devenit locuri cumplite. Este drept că imaginea generală transmisă de o închisoare poate inspira frică, dar unele au devenit locuri cumplite unde tortura şi actele sângeroase devin ceva cotidian.   Iată câteva dintre ele:

Închisoarea militară Tadmor din estul Siriei (la 200 km de Damasc) este cunoscută ca fiind un adevărat lagăr de exterminare. Deţinuţii sunt legaţi de mâni, atârnaţi de tavan şi bătuţi cu ţevi de metal. Uneori, braţele şi picioarele acestora sunt lovite cu topoare.    Se spune că apogeul cruzimii de la Tadmor a fost atins în data de 27 iunie 1980, atunci când după încercarea de asasinare a preşedintelui Hafez al-Assad de către ramura siriană a Frăţiei Musulmanilor Islamişti trupele de comando siriene conduse de fratele acestuia, Rifaat Al-Assad, au ucis fără motiv circa 500 de deţinuţi, drept avertisment. Acesta a fost cel mai mare masacru din toată istoria penitenciarelor din întreaga lume.

Închisoarea Carandiru –  Brazilia   Închisoarea a fost proiectată şi construită în 1920, în Sao Paulo (Brazilia), dar a devenit operaţională în 1956. În cei 46 de ani de funcţionare închisoarea a făcut circa 1.300 de victime. Aici s-au petrecut cele mai mari atrocităţi împotriva oamenilor: torturi oribile, SIDA, tortură legalizată, violuri în grup. Unul din cinci deţinuţi era bolnav de SIDA.   Traiul deţinuţilor din această închisoare era caracterizat de lipsa mai multor necesităţi. Aceştia trăiau într-o mizerie groaznică, nu aveau curent electric şi toalete în celule.    Din cauza condiţiilor şi a faptului că erau închişi cei mai periculoşi deţinuţi, aveau loc revolte săptămânal. O astfel de revoltă a avut loc în octombrie 1993, când au fost ucişi 111 prizonieri.    În prezent, penitenciarul este deschis doar pentru a fi vizitat.

Închisoarea ADX, Colorado – U.S.A.       Această închisoare este cunoscută ca fiind „Alcatrazul din Munţii Stâncosi”. Este locul care a adăpostit cei mai temuţi criminali din istoria SUA de-a lungul timpului, un loc brutal de unde nimeni nu a reuşit vreodată să evadeze.    În clădirile ADX nu sunt ferestre. Iluminatul din interior este asigurat de surse artificiale, iar un detinut, odată intrat în ADX, nu mai vede lumina soarelui decât în momentul în care este eliberat.   Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste mai mult: adev.ro/q0kubc

https://adevarul.ro/locale/iasi/cele-mai-dure-inchisori-lume-zonele-tortura-actele-sangeroase-devin-cotidian-

Un băiat în vârstă de 13 ani, care a supravieţuit atacului condus de mai mulţi membri ai unui cartel de droguri din Mexic asupra unui convoi de mormoni americani, a ascuns șase fraţi în tufișuri înainte de a parcurge 23 km pentru a primi ajutor, a spus familia sa — Noutati Crestine

Opt copii au supravieţuit atacului petrecut luni în nordul Mexicului în care au fost ucise trei femei și șase copii. Cinci dintre copii suferă din cauza unor plăgi cu gloanţe, relatează presa americană. Victimele sunt membri ai familiei LeBaron, parte a unei comunităţi mormone care s-a stabilit în Mexic în urmă cu zeci de ani. […] […]

PIERDUT ÎNTRE ORIZONTURI

Publicat pe 23 Aprilie 2017 de ADMIN în Articole

 

 

 

 

 

 

 

 

Mereu în mişcare. Mereu mă zbat între 2 puncte, între cel prezent şi cel viitor.

Incertitudinile mă îneacă, sunt pierdut între orizonturi. Veţi observa utilizarea pluralului pentru orizont, dar cu toate acestea, avem noi mai multe orizonturi? Orizont nu e el doar unul, care ne înconjoară de jur împrejur, linia dintre noi şi cer? Da, şi nu.

Acest orizont este deopotrivă atât limitare, linia ce desparte cerul de pământ, cât şi puntea dintre cele două, o limită unificatoare.

Orizontul este ţelul este locul înspre care mă îndrept. Cert sunt doar de punctul în care mă aflu, dar cel viitor? Căci cel viitor va depinde de alegerea orizontului înspre care mă îndrept. Dorinţele mele, credinţa mea, orizontul meu îmi vor determina paşii şi direcţia în care voi fi purtat.

Sunt blocat în prezent, indecis. Adăpost faţă de intemperiile ce vor veni, de furtuna ce va să vină. Privesc în depărtare, şi este clar. Cum ar putea să nu fie? E greu de distins lumina de întuneric? Bineînţeles că nu! Dorinţa mea totuşi? Dorinţa inimii mele? Ei bine, acolo nu mai este aşa de clar.

Mereu voi fi ispitit, atras de umbra răcăroasă a orizontului ce îl vreau în umbră. Adesea am fost ispitit, iar biruit, mă depărtam de lumina iubitoare ce mă chema spre un orizont al păcii. Eram atras de aparenta libertate ce o aveam, de hoinăreala de care puteam profita. Căci acest orizont întunecat, al plăcerii, era larg, aproape infinit, pe când cel luminos era o ţintă sigură, fixă precisă, limitată.

Calea către lumină este una singură, pe când rătăcirea este aşa de posibilă! Aşa de multă “libertate”, aşa multe “opţiuni”! Acest miraj al opţiunilor, desfătarea incertitudinilor noastre, ne va duce doar către pieire. Voi hoinări prin acest abis, îndreptat spre un orizont fals, căruia nu îi voi găsi sfârşit. Lumina va fi, cu toate acestea, mereu în zare. Va fi unul dintre acele orizonturi pe care-l putem alege. Oricât de departe am fi, oricât de tare am fi cufundaţi de întuneric, lumina va străluci mereu puternic, în zare. Depărtarea de lumină, de Calea aceasta, este decizia mea şi a ta! A tuturora!

Alege înţelept pentru un viitor înţelept!

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Ioan 14:6

Citeste mai mult: http://tineri.betania.ro/pierdut-intre-orizonturi/

PIERDUT ÎNTRE ORIZONTURI

Phil „homofobul” se ţine tare. Se reîntoarce învingător

de Re(d)acționarul

  
Phil Robertson este primul din stânga

de Massimo Introvigne

Metoda „Barilla” devine din ce în ce mai puternică în toată Europa: cine se opune ideologiei de gen şi căsătoriilor homosexuale nu este doar pedepsit, ci, precum în timpul Revoluţiei Culturale în China sau pe timpul khmerilor roşii din Cambogia, este rapid „reeducat”. Trebuie să demonstreze că s-a căit şi să arate că îi pare rău. A demonstrat-o, în Italia, Guido Barilla, care – cu ochii închişi şi cu faţa palidă, imagine specifică victimelor khmerilor roşii – a apărut pe YouTube, noul confesional laic universal, într-o nesfârşită litanie de scuze. Nu doar şi-a cerut scuze, dar a primit în aparatul administrativ consultanţi proveniţi din lumea LGBT. Dar, să ne imaginăm un scenariu diferit: victima aleasă rezistă, un popor care susţine familia se mobilizează şi, la sfârşit sunt persoanele gay care îi cer scuze domnului Barilla. Fantezie? În Italia da. Nu şi în Statele Unite.

Cazul lui Phil Robertson, vânător de raţe şi protagonist al unui show de televiziune foarte urmărit, „Duck Dynasty”. În 18 decembrie – în limbajul propriu al acestui personaj care se face plăcut tocmai pentru că se exprimă ca şi un „om al pădurii”(…) – Robertson a declarat într-un interviu al periodicului GQ că este un creştin „fanatic al Bibliei”, considerând „păcătos” comportamentul homosexual – dar şi promiscuitatea în general, definindu-o „animalică” – şi considerând „ca şi bărbat” că femeile sunt mult mai atrăgătoare. Bineînţeles, asociaţiile LGBT au protestat ameninţător, iar televeziunea a suspendat emisiunea lui Robertson, cerându-i să se căiască şi să-şi ceară scuze. Mai mult, sponsorul lui Robertson, lanţul de restaurante şi magazine Cracker Barrel, a încercat să-l presese retrăgând din vânzare produsele cu imaginea sa. Activiştii LGBT aşteptau sfârşitul triumfal ca şi în cazul Barilla. Robertson pe YouTube, cu privirea pierdută cerându-şi scuze, căindu-se şi primind vreun homosexual în emisiunea sa.

Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Robertson, „omul pădurii”, s-a încăpăţânat, nu vrea să se căiască după cum vor ei. Imediat, ratingul televiziunii care l-a exclus pe Robertson a început să scadă cu o pierdere de 13% în general şi 22 % între adulţii de 25 ani (tineri cărora A&E le dedică o bună parte din programe). În câteva zile reţeaua TV a pierdut o importantă parte din spectatorii săi adulţi. Trei grupuri de pe Facebook, care îl susţineau pe Robertson au depăşit în două zile incredibila cifră de cinci milioane de aderenţi. Facebook, sensibil la presiunile LGBT a încercat să le închidă motivând „trafic excesiv”, dar a trebuit să renunţe datorită protestelor. Pe Twitter a fost şi mai rău. După ce au încercat să blocheze pe susţinătorii lui Robertson au primit atât de multe proteste încât au fost nevoiţi să-şi ceară scuze. Acelaşi lucru au fost nevoiţi să-l facă şi cei de la Cracker Barrel. Cel mai probabil văzând că produsele cu imaginea lui Robertson comercializate de alte magazine au avut mare succes de Crăciun, şi-au cerut scuze şi le-au repus în vânzare împreună cu o scrisoare în care îşi cer scuze clenţilor: „Ne-aţi zis clar că ne-am înşelat. V-am ascultat. Am repus în vânzare produsele „Duck Dynasty” în toate magazinele noastre. Vă cerem scuze pentru că v-am ofensat”.

În timp ce stabilitatea financiară a reţelei de televiziune A&E scârţîia, Robertson nu se mulţumea doar cu reluarea emisiunii. Vroia scuze din partea reţelei TV şi de la comunităţiile LGBT care i-au violat libertatea religioasă. Nu le-a primit de la organizaţiile militante, ci de la unele persoane cunoscute. Una dintre susţinătoarele cele mai aprige ale comunităţilor gay, feminista americană Caille Paglia, a afirmat la radio că metodele folosite contra lui Robertson sunt „staliniste şi fasciste”, iar libertatea de exprimare este în pericol şi că „într-o ţară democratică persoanele au dreptul să fie homofobe, cum au dreptul să-i susţină pe homosexuali. Şi, dacă persoanele îşi fundamentează poziţia lor contra homosexualilor cu ajutorul Bibliei, în această ţară au dreptul la libertate religioasă”. Cunoscutul jurnalist TV de la CNN, Don Lemon a susţinut că Robertson „are dreptul să zică ceea ce vrea. Aceasta este America… Oricui îi este permis să zică ce vrea”.

Într-adevăr a fost un final fericit. Dar nu cum se aşteptau militanţii LGBT. Cineva şi-a cerut scuze, dar nu Robertson. Şi-au cerut scuze exponenţi de frunte a comunităţii homosexuale, şi-a cerut scuze reţeaua de televiziune A&E, şi-a cerut scuze Twitter, şi-au cerut scuze sponsorii de la Cracker Barrel. Săptămâna trecută Robertson s-a reîntors triumfător în televiziune cu Biblia primit fiind, pentru o nouă serie „Duck Dynasty” de peste 11 milioane de telespectatori. Un record! Ne-a dat şi nouă o importantă lecţie, poate chiar şi lui Barilla. Mari puteri încearcă să ne convingă că mentalitatea political correctness (corectitudine politică) este majoritară, iar influenţa LGBT este atotputernică şi să ne opunem este inutil, deoarece am pierdut deja. Dar nu e adevărat! Dacă cineva încearcă să reziste, află că regele este descoperit, iar poporul familiei este mare şi puternic, iar marile magazine pot fi constrânse să asculte nu minorităţi gălăgioase şi arogante, ci majoritatea. În piaţă, în ziare, în instituţii să ne facem auziţi!

Traducere: e-communio după www.lanuovabq.it

http://www.culturavietii.ro/2017/01/28/phil-homofobul-se-tine-tare-se-reintoarce-invingator/?

PERSECUŢIA COPIILOR

Persecuția copiilor creștini, o realitate tulburătoare

07 dec 2013

În general, persecuția creștinilor este asociată cu suferințele pe care trebuie să le îndure oamenii care au convingeri ferme. Trecute adeseori sub tăcere, suferințele copiilor pot fi mult mai intense și mai tulburătoare. Cazuri recente evidențiază faptul că persecuția nu își selectează victimele, copiii fiind nevoiți să suporte violențe greu de imaginat.

Foto: http://info.persecution.orgUn băiat de șapte ani a fost torturat și ucis în India pentru credința sacreștină, informează CBNNews.Organizația Gospel for Asia a raportat că trupul copilului a fost scos dintr-un iaz, având semnele unei violențe brutale. Părinții l-au văzut ultima dată pe Amnol înainte de a pleca la Școala duminicală, desfășurată în cadrul bisericii locale.

Scena la care au trebuit să asiste cei care i-au adus corpul la mal a fost șocantă, conform Christian TodayGura copilului era legată strâns, avea tăieturi la gât, degetele de la picioare rupte și mâinile și fața tăiate și arse. Fragmente fierbinți de cărbune i-au fost plasate pe abdomen, provocând arsuri. În ciuda acestor suplicii la care a fost supus, se pare că moartea nu a survenit în urma torturii, rapoartele de autopsie indicând drept cauză finală a morții înecul.

Înmormântarea copilului a avut loc în prezența a aproximativ 200 de credincioși. „Plânsul părinților a fost cu adevărat prea sfâșietor pentru a-l putea auzi”, a comentat un reporter prezent la fața locului. „A fost cu adevărat un incident dureros și intolerabil. Criminalii au torturat copilul într-un mod inuman. Este foarte clar că el a fost ucis într-o manieră brutală”, a afirmat și un oficial ce a participat la înmormântare.

Familia lui Anmol a fost ținta persecuției încă din 2003, când tatăl său, Harish, a devenit creștin după ce a fost martorul unei vindecări miraculoase a fratelui său mai mare, informează și Charisma News.

K. P. Yohannan, fondator și director internațional al Gospel for Asia, a considerat moartea copilului „de neconceput” și tortura brutală exercitată asupra sa ca fiind „inumană”.

„Tortura fără precedent și moartea acestui copil nevinovat întristează inimile noastre”, a spus Yohannan. „Persecuția creștinilor este un eveniment săptămânal, dar această intensitate de brutalitate împotriva unui copil este de neconceput. În această tragedie oribilă, vom găsi putere și speranță în Iisus.”

O altă organizație precum Barnabas Fund a susținut de multe ori că în contextul persecuției copiii suferă „cel mai acut” și sunt „ținte ușoare pentru violență sau nedreptate”. Această expunere este evidentă mai ales în cazul în care creștinii sunt prinși într-un conflict, așa cum este situația din Siria, unde mulți copii creștini sunt subnutriți, bolnavi sau se confruntă cu pierderi iremediabile.

Persecuția poate, de asemenea, să fie întâlnită în școală, „unde copiii creștini pot experimenta acte de agresiune, discriminare în examene sau presiuni exercitate în vederea renunțării la credința lor”, a spus unul dintre oficialii Barnabas Fund.

O asemenea situație este evidențiată pe site-ul fundației. Două fete tinere creștine au fost împușcate în mod tragic într-un schimb de focuri ce viza o biserică creștină din Egipt. Mariam Ashraf Messeiha (8 ani) și verișoara ei, Mariam Nabil Fahmy (12 ani), se aflau în preajma bisericii pentru a participa la ceea ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare, și anume nunta unui membru al familiei. Însă persoane mascate și înarmate pe o motocicletă au tras în plin asupra invitaților, transformând nunta într-un coșmar.

Cele două fetițe Mariam nu sunt din păcate singurele care și-au pierdut viața în violențe generate de intoleranța religioasă. Astfel, Jessi Boulus, în vârstă de zece ani, a fost împușcat mortal în timp ce mergea acasă, întorcându-se de la clasa de studiu biblic. Tatăl său, devastat fiind, a declarat pentru BBC că „Jessi a fost totul pentru noi. Criminali nu știu că Jessi a fost viața mea – viitorul meu. Au ucis viitorul nostru…”

Taguri:

semnele timpului.ro

PEDEAPSA CU MOARTEA PENTRU ATEISM ?

13 ţări aplică pedeapsa cu moartea pentru ateism

ateismUn raport dat publicităţii de către International Humanist and Ethical Union (IHEU) confirmă faptul că ateii care trăiesc în 13 ţări riscă sa fie condamnaţi la moarte pentru credinţa – sau mai bine zis necredinţa, lor. Conform raportului IHEU, toate cele 13 ţări în care ateii riscă moartea au populaţii majoritar musulmane, relatează The Wire.

Ţările care impun aceste pedepse sunt marcate pe harta din imagine în negru: Afganistan, Iran, Malaezia, Maldive, Mauritania, Nigeria, Pakistan, Qatar, Arabia Saudită, Somalia, Sudan, Emiratele Arabe Unite şi Yemen. Cu excepţia Pakistanului, toate aceste ţări au în legislaţie pedeapsa capitală pentru apostazie, adică renunţarea la o religie. Pakistan, în schimb, impune pedeapsa capitală pentru blasfemie, ceea ce include şi lipsa credinţei în Dumnezeu.

Harta interactivă realizata de IHEU marchează ţările în care se pedepsesc apostazia şi blasfemia cu moartea în negrucu închisoarea (în roşu) sau îm care se impun restricţii legale asupra libertăţii de exprimare şi a celei religioase, în galben. Raportul este o versiune mai cuprinzătoare a unui studiu similar dat anterior publicităţii. Rezultatele arată că majoritatea ţărilor nu respectă drepturile ateilor şi ale liber-cugetătorilor, menţionează studiul.

De asemenea, se precizează şi faptul că legile din anumite ţări nu permit ateilor să se căsătorească, să aibă dreptul de a studia în şcolile publice, să deţină un post public sau chiar să existe. Autorii, citând un studiu Gallup, estimează că aproximativ 13% din populaţia planetei este atee, iar 23% dintre persoane se identifică drept “nonreligioase”.

Pentru Știri Creștine, Dana Dobre

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro 13 ţări aplică pedeapsa cu moartea pentru ateism – Stiri Crestine.ro

Părăsirea Trecutului

Fiecare om își poate aminti lucruri neplăcute din viața lui. Sunt situații în viață când este greu să scăpăm de anumite sechele provocate de anumite experiențe triste, dureroase. Memoria nu poate fi ștearsă pentru a elimina trecutul, dar modul cum ne raportăm la trecut din perspectivă creștină poate fi o binecuvântare.

Dacă am putea să ne programăm viața și asta ar depinde numai de noi, am elimina tot ce am crede că ne-ar face rău. Unele din neplăcerile noastre sunt produsul altora deși de unele suntem noi responsabili.

Sunt traume emoționale, păcate grosolane care lasă urme adânci și care pot complica prezentul cât și viitorul dacă nu s-a produs vindecarea și iertarea. Imaginea acestora poate afecta mintea încât să nu mai putem gândi corect. Apoi afectează partea emoțională și pe cea spirituală dacă suntem mântuiți sau vrem să devenim copii lui Dumnezeu. Până și sănătatea fizică ne este pusă în pericol.

Oamenii lui Dumnezeu nu au fost scutiți de necazuri și ei au trecut prin suferințe de tot felul. Privind la ei observăm modul cum s-au raportat la trecutul care i-a legat mai mult de Dumnezeu și la caracterul nobil dezvoltat prin toate acestea. Iosif patriarhul, a privit trecutul zbuciumat prin ochii lui Dumnezeu și mărturisește aceasta în Genesa 49:19-21.

Tendința noastră umană este de a reactiva trecutul având o perspectivă greșită iar diavolul, știe bine că poate afecta prezentul și viitorul dacă-i urmăm perspectiva. Putem fi mânați de dorința de a căuta vinovați pentru a ne răzbuna, poate căutându-ne într-un fel sau altul dreptatea, în cazul în care alții ne-au greșit afectându-ne grav.

Dar nu aceasta este soluția… Soluția este să privim la Dumnezeu pentru a-I accepta suveranitatea, atotputernicia de a schimba lucrurile în favoarea noastră. Încrederea în Dumnezeu ne izbăvește de „neplăcutul din trecut, oferindu-ne bucuria mântuirii.

Starea de împlinire depinde de acceptarea perspectivei divine în viața noastră. Va trebui poate să iertăm pe cei care ne-au greșit, să ne iertăm pe noi înșine dacă am făcut greșeli în urma cărora am suferit, să credem în iertarea lui Dumnezeu și să luptăm pentru a putea practica Cuvântul lui Dumnezeu în viața noastră.

Credincioșii ar putea să ne ajute mai mult sau mai puțin pentru a depăși blocajele în care ne găsim, dar Dumnezeu nu lipsește niciodată în nevoi (Psalmul 46:1). Nu trebuie să devenim bolnavi de amnezie ca să nu mai trăim în trecut, ci acceptând trecutul pe care Dumnezeu l-a îngăduit pentru a făuri „binele nostru suprem. În acest domeniu numai El are expertiză! Dincolo de trecutul amar, viața noastră inundată de prezența lui Dumnezeu constituie sursa fericirii.

Trecutul pentru unii e un prezent continuu, ceea ce e grav! Sunt bântuiți de ceea ce au făcut și trăit, au coșmaruri, au paralizat în această stare, cad în depresie… Trecutul îi oprește pe unii chiar fizic să mai trăiască, așa că aleg drumul cel mai sigur spre iad sinucigându-se! Ce tragedie! Sau răspund celor care le-au greșit cu aceeași monedă, răzbunându-se…

Părăsirea trecutului pentru trăirea unei vieți biruitoare este necesară. Aceasta este posibilă cu ajutorul lui Dumnezeu, care lucrează prin Duhul Sfânt eliberarea de amintirile distructive și dăruirea credinței care se va dezvolta prin dependența de Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu este îndeajuns pentru oricine, oricât de odioase ar fi fost experiențele prin care au trecut.

Avram Sabou

http://ariseforchrist.com/blog/articles/all/parasirea-trecutului-143?

DUMINICA, ZIUA DOMNULUI de Caius Obeada

Nostra Aetate   În Zilele Noastre

DUMINICA, ZIUA DOMNULUI  de Caius Obeada

Caius Obeada

De secole s-a crezut că Duminica este ziua oficială de adunare a credincioşilor, cu toate că şi în alte zile a săptămâni mergem la biserică. Pentru mulţi, ziua de Duminică este considerată ca o zi obligatorie de odihnă. Un studiu rudimentar al Scripturilor ne descoperă că nu există nici o lege dumnezeiască de a ne strânge la biserică Duminica. Pare surprinzător, dar adevărat. Practica de a ne strânge Duminica la biserică are un început foarte devreme, în istoria bisericii apostolice, a bisericii primare.

Înainte de a face un argument Biblic şi istoric de clarificare a subiectului, trebuie făcută o paranteză, şi explicat faptul că Noul Testament nu are nici o instrucţiune referitor la schimbarea zilei de odihnă a Domnului. Duminica (din punct de vedere teologic) nu a înlocuit Sabatul. Dumnezeu nu poate schimba legea Sa, care a fost declarată perfectă. A schimba legea (referitor la ziua de odihnă), ar însemna ca Dumnezeu să recunoască că a greşit şi a trebuit să o îmbunătăţească. Dacă aceasta ar fi cazul, atunci Dumnezeu numai este Dumnezeu, pentru că îşi pierde atributul Dumnezeiesc de Atotştiutor. În teologia iudaică şi creştină, Dumnezeu care nu ştie totul (atotştiutor), nu mai este Dumnezeu, ci doar un idol. Trebuie să fim foarte atenţi la alegerea cuvintelor, în scriere şi exprimare, când încercăm să analizăm şi să învăţăm învăţături doctrinale ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Iacov, fratele Domnului Isus ne scrie: „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră.” Iacov 3:1 „Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.” Iacov 3:17

Cu frică şi umilinţă voi încerca cu ajutorul Duhului Sfânt, să clarific importanţa Duminici în viaţa creştinului, dintr-o prospectivă Baptistă, folosind argumentul Biblic şi Istoric.

1. Înţelesul Biblic pentru ziua Domnului

Ziua Domnului, în termen escatologic, are două perspective profetice, care ar trebui diferenţiate pentru a înţelege sensul expresiei „ziua Domnului” în contextul zilei de Duminică.

  1.  Ziua Domnului Isus.

„… am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.” 1 Corinteni 5:5

Ziua Domnului Isus, ziua lui Isus Hristos, ziua veniri lui Hristos, sunt termeni care se referă la perioada conectată cu binecuvântarea credincioşilor la venirea lui Hristos pentru ai săi. Aceste expresii se pot găsi în 1 Cor.1:8, 5:5, 2 Cor. 1:14, Filipeni 1:6,10, 2:16.

  1.  Ziua Domnului.

„Să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar.” 2 Tesaloniceni 2:2

Ziua Domnului este expresia care se referă la perioada care va începe cu a doua venire a lui Hristos şi se termină cu curăţirea prin foc a cerului şi a pământului, preparator pentru noul cer şi pământ. Această perioadă nu poate începe până biserica lui Hristos nu va fi luată la cer. Această perioada se poate găsi explicată în următoarele pasaje; Isaia 65:17-19, 66:22, 2 Tesaloniceni 2:1-12, 2 Petru 3:13, Apocalipsa 19:11-21, 21:1.

  1.  Ziua Domnului, în contextul zilei de duminică.

„În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe,…” Apocalipsa 1:10

Cuvântul grec pentru ziua Domnului în acest pasaj este „kuriakos”. Traducera cuvântului este: care era a lui Hristos, aparţine lui Hristos. Ziua care era a lui Hristos, kuriakos, apare doar de doua ori în Noul Testament, Apocalipsa 1:10 şi 1 Corinteni 11:20.

„Când vă adunaţi dar în acelaşi loc, nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului.” 1 Corinteni 11:20

În acest pasaj găsim din nou cuvântul kuriakos (era a lui Hristos, aparţine lui Hristos), referindu-se la „cina kuriakos”, cina Domnului. Faptul că acest cuvânt apare în contextul celor două pasaje biblice are o valoare imensă, care nu ne poate scăpa. CINA era chemată kuriakon deipnon (cina care aparţinea Domnului) pentru că ziua în care se lua CINA se chema kuriakon hemeran (ziua care aparţinea Domnului).

Care este ziua Cinei Domnului? Mulţumiri fie aduse doctorului Luca care ne-a lăsat scris care este această zi:

„În ziua dintâi a săptămâni, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea.” Faptele Apostolilor 20:7

Acest pasaj Biblic are o importanţă imensă în înţelegerea zilei Domnului. Sunt câteva lucruri de observat la ce ne scrie Luca:

  1. acest pasaj este singurul în Noul Testament care menţionează strângerea bisericii laolaltă;
  2. acest pasaj este singurul verset care ne spune şi ce zi a săptămâni se adunau laolaltă, „ziua dintâi a săptămâni” Duminica;
  3. acest pasaj trădează obiceiul părinţilor noştri spirituali. Se adunau laolaltă să „frângă pâinea”, să ia Cina Domnului.

Nu ne poate scăpa din evidenţă legătura dintre Cina Domnului în ziua de Duminică, şi adunarea biserici ca un obicei în aceiaşi zi.

Pavel dă credit acestui obicei bisericesc când scrie;

„În ziua dintâi a săptămâni, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu.” 1 Corinteni 16:2

Din nou, vedem că Pavel este de înţelegerea că biserica se strânge în prima zi a săptămâni, Duminica. Nu ar avea nici un sens să specifice ziua, dacă nu ar fi fost un obicei bisericesc de adunare. Pavel dă instrucţii Corintenilor la fel cum a dat şi Bisericilor Galatiei (1 Cor. 16:1). Este o dovadă Biblică a obiceiului Creştin primar de a se aduna la olaltă în ziua de Duminică, pentru slava şi onorare Domnului Isus Cristos, luând parte şi la Cina Domnului.

O altă întrebare care se ridică din contextul zilei Domnului, Duminica. De ce au denumit această zi, Ziua Domnului?

Sunt mai multe posibilităţi şi combinaţii care dau o lumină în numirea acestei zi; Ziua Domnului.

1. Hristos a înviat în prima zi a săptămâni (Matei 28:1, Marcu 16:2, Luca 24:1, Ioan 20:1). Ar fi fost un lucru natural pentru credincioşi biserici primare să se strângă şi să comemoreze învierea Domnului. O interpretare mai strictă a pasajului din 1 Corinteni 11:26, unde scrie; „până va veni El”, i-a făcut pe fraţi să creadă că venirea lui Hristos va avea loc tot într-o zi de Duminică, în contextul Cinei Domnului. În mintea credincioşilor era o mare bucurie, gândindu-se că fiecare adunare laolaltă putea fi ultima lor strângere împreună pe acest pământ. În esenţă, Cina Domnului pentru ei era o cerinţă a biserici pentru a doua venire a lui Hristos.

  1.  Cina Domnului, prin o traducere mai exactă, ne dă indicaţia că era o masă de seară. „Deipnon” (cina) înseamnă masă de seară. În 1 Corinteni 11: 21-22, Pavel îi ceartă pe Corinteni că nu se aşteaptă unul pe altul la masa de seară (Cina). De aici denotăm că Duminica era o zi lucrătoare în care nu toţi terminau serviciul la aceiaşi oră. Unii terminau mai repede ca alţi, şi Pavel le spune să se aştepte uni pe alţi.
  2.  „…atunci când veniţi la adunare…” 1 Corinteni 11:18. Această strângere era o zi tipică de adunare la biserică în ziua Domnului. „…când vă adunaţi dar în acelaşi loc…” 1 Cor. 11:20.
  3.  Nici un scriitor Nou Testamental nu face asemănarea adunării biserici cu Sabatul. Sunt unii care cred că Ziua Domnului poate fi egalată cu ziua Sabatului; Sabatul fiind o zi de odihnă pentru Israel, atunci ziua Domnului ar trebui să fie ziua de odihnă a bisericii. Trebuie spus, dacă Duminica devine Sabatul Creştin, atunci toate prohibiţiile din vechiul Testament trebuie aplicate la această zi. Nu avem nici o dovadă Biblică pentru această schimbare. Trebuie menţionat şi faptul că, în timpul Imperiului Roman, Duminica nu era o zi liberă. Nu era zi liberă nici pentru creştini şi nici pentru evrei. Pavel scrie la Coloseni 2:16; „Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat.” Dacă cineva vrea să ţină Sabatul, Pavel spune să ţină. În Romani 14: 5-6, Pavel scrie; „Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face…” La începutul capitolului 14 din Romani, Pavel îi face slabi pe cei care ţin Sabatul. „Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice.”
  4.  Pavel era îngrijorat când scrie Galatenilor: „Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi.” (Galateni 4:10-11) O insistenţă în ţinerea Sabatului dovedeşte o mare neînţelegere între Lege şi Har. În Coloseni 2:14 Pavel scrie: „A şters zapisul cu poruncile lui,… pironindu-l pe cruce.” Legea lui Moise a fost pironită pe cruce. Pavel încurajează credincioşii să aibă o bună înţelegere a Harului şi a Legii. Sabatul este semnul unui Legământ a lui Dumnezeu cu poporul evreu. Pavel spune că Legământul a fost anulat, deci, ţinerea Sabatului nu mai are nici un sens. Legământul de pe muntele Sinai are un sfârşit la Golgota. Pavel scrie, nimeni să nu ne judece cu privire la Sabat (Coloseni 2:16). 

2. ÎNŢELES ISTORIC PENTRU ZIUA DOMNULUI

Scrieri creştine a primelor 4 secole în unanimitate au numit prima zi a săptămâni „Ziua Domnului”:

74 d. Hr. Epistola lui Barnaba: „Noi ţinem ziua a opta (Duminica) cu bucurie, ziua în care Isus a înviat din morţi” (Letter of Barnabas 15:6-8).

90 d. Hr. Didactica: … în fiecare zi a Domnului, ţine-ţi adunările voastre, şi bucuraţi-vă: pentru că el, cine va ţinea post în ziua Domnului va fi vinovat de păcat, în ziua învieri. (Constitutions of the Holy Apostles, Ante-Nicene Fathers Vol. 7, p. 449)

107 d. Hr. Ignatius: Nu vă lăsaţi duşi de învăţături străine, sau de poveşti vechi, care nu sunt de folos. pentru că dacă noi încă trăim după legea Evreiască, noi recunoaştem că nu am primit harul… Dacă, deci, cei care au fost crescuţi în învăţăturile vechi au fost aduşi să aibă o speranţă nouă, ne mai ţinând Sabatul, dar trăind în ţinerea Zilei Domnului, în care şi vieţile noastre sau ridicat prin El şi prin moartea Lui (pe care unii nu o recunosc), prin acest secret noi am primit credinţa, şi pentru aceasta noi suferim ca să putem fi găsiţi ca ucenici a lui Isus Hristos învăţătorul nostru, cum am putea noi trăi separaţi de el pentru care şi profeţi se uitau la el ca învăţătorul lor, fiind ucenicii lui în spirit?… fiecare prieten a lui Hristos să ţină Ziua Domnului cu bucurie, ziua învieri, regina şi cea dintâi a tuturor zilelor din săptămână. Este absurd să vorbeşti despre Isus Hristos cu limba, şi să te bucuri cu mintea un Iudaism care acum a ajuns la un sfârşit, pentru că unde sunt Creştini nu poate fi Iudaism… Aceste lucruri vi l-am spus, dragi mei, nu pentru că cunosc pe vreunu dintre voi să fie în stadiul acesta; dar ca nici unul dintre voi, să nu-l pot apăra cu mâinile goale, ca nici unul să nu cadă cursă unor învăţături false, dar pentru ca voi să primiţi siguranţa lui Hristos din plin… (Ignatius, Epistle to the Magnesians, chp 9. Ante-Nicene Fathers, vol 1, pg 62-63.)

110 d. Hr. Pliny: Ei erau în obiceiul de a se aduna într-o anumită zi înainte de a se face zi, când ei cântau în versuri alternative a imnurilor lui Hristos, ca şi la un Dumnezeu, şi legaţi între ei cu un legământ ca să nu facă vreun lucru rău, niciodată să facă vre-o fraudă, furt, sau curvie, nici-odată să mintă, sau sa nege un adevăr când sunt chemaţi să mărturisească; după care este în obiceiul lor să se separe, şi să se strângă la o mâncare bună – mâncare normală şi curată.

130 d. Hr. Barnabas: Mai mult, Dumnezeu a spus Evreilor, „Nu vreau luni noi, Sabate”. Vezi cum a spus, „Aceste Sabate nu sunt primite de mine, Dar Sabatul pe care l-am făcut în care, dupa ce m-am odihnit de toate lucrurile, am să fac un început în ziua a opta, care va fi începutul unei lumi noi”. Deci noi, Creştinii ţinem ziua a opta cu bucurie, zi în care Isus s-a ridicat dintre cei morţi şi s-a înălţat la cer. (15:8f, The Epistle of Barnabas, 100AD, Ante-Nicene Fathers, vol 1, pg. 147)

150 d. Hr. Epistola Apostolilor: – Eu (Hristos) am venit în viaţă în ziua a opta care este ziua Domnului. (181)

150 d. Hr. Justin: Dar Duminica este ziua în care noi ne strângem laolaltă, pentru că este prima zi a săptămâni şi Isus, Mântuitorul nostru în aceiaşi zi a înviat din morţi. (First apology of Justin, Ch 68)

150 d. Hr. Justin: Mai mult, toţi aceşti oameni neprihăniţi (cum au fost Adam, Abel, Enoh, Lot, Noe, Melchizedec, şi Avraam) cu toate că nu au ţinut Sabatele, au fost plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Avraam până la Moise… Şi ţie ţi s-a spus să ţii Sabatele, ca să-ţi aduci aminte de Dumnezeu. pentru că cuvântul Lui ne anunţă, zicând, „Pentru ca tu să ştii că Eu sunt Dumnezeul care te-a mântuit.” (Dialogue With Trypho the Jew, 150-165 AD, Ante-Nicene Fathers, vol 1, page 204)

 180 d. Hr. Faptele lui Petru: Pavel de multe ori sa întreţinut cu învăţători Evrei şi sa contrazis cu ei, spunând „Este Hristos, pe care părinţii voştri au pus mâna. El a oprit Sabatul şi postul şi festivităţile şi tăierea împrejur.” (1:I-2)

190 d. Hr. Clement din Alexandria: (comentând despre cele 10 porunci şi semnificaţia Creştină) Ziua a şaptea este proclamată ca o zi de odihnă, pregătindu-ne prin înfrânarea de păcat pentru Prima Zi, adevărata zi de odihna. (Ibid. vii. XVI. 138.1)

200 d. Hr. Bardesanes: Cea ce suntem, suntem chemaţi după numele lui Cristos, Creştini. Într-o zi, prima zi a săptămâni, noi ne adunăm laolaltă. (On Fate) 5

200 d. Hr. Tertulian: Alţii… cred că soarele este dumnezeul creştinilor, pentru că este bine ştiut că Duminica este ziua bucuriei noastre. (To the Nations 1:133 )

200 d. Hr. Tertulian: Pentru noi Sabaturile sunt străine. (On Idolatry, 14:6)4

220 d. Hr. Origen: „Duminica, nici un lucru al lumi ar trebui făcut. Dar dacă, tu te abţii de la lucrurile lumeşti şi te ţii liber pentru lucrurile spirituale, du-te la biserică, ascultă la citirea şi predicarea sfântă, meditează în lucrurile cereşti. (Homil. 23 in Numeros 4, PG 12:749)

220 d. Hr. Origen: „Dar nu este cu putinţă ca ziua de odihnă, după sabat, să vină în existanţă de la ziua a şaptea a lui Dumnezeu. Din potrivă, este Mântuitorul nostru, după obiceiul odihnei Sale, arătat nouă prin asemanarea morţi Sale, şi descoperită în învierea lui.”(Commentary on John 2:28)

250 d. Hr. Cyprian: a opta zi, care este, prima zi după Sabat, şi ziua Domnului. (Epistle 58, sec 4)

 300 d. Hr. Eusebius: „Ei nu au ţinut circumcizia, sau Sabatul, şi nici noi;…pentru că aceste lucruri nu aparţin Creştinilor”. (Ecc. Hist., Book 1, Ch.4)

300 d. Hr. Eusebius of Caesarea: „Ei (sfinţii Vechiului Testament) nu le-a păsat de circumcizia corpului, şi nici noi (Creştini). Lor nu le-a păsat de ţinerea Sabatului, şi nici noi. Ei nu s-au ferit de anumite feluri de mâncare, şi nici nu au considerat ca o distincţie cea ce Moise i-a învăţat să ţină ca un simbol, şi nici noi Creştini din prezent nu ţinem asemenea lucruri. (Church History 1:4:8)

345 d. Hr. Athanasius: „Sabatul a fost sfârşitul primei creaţi, ziua Domnului a fost început la al doilea început, în care el a refăcut şi restaurat cel vechi în acelaşi fel cum a prescris că ei ar trebui să ţină sabatul în memoria sfârşitului lucrurilor de la început, ca noi să onorăm ziua Domnului ca început în memoria noii creaţi”. (On Sabbath and Circumcision 3)

360 d. Hr. Consiliu din Laodicia: „Creştinii nu ar trebui să treacă la Iudaism şi nu ar trebui să întreţină ideea sabatului, dar să lucreze în acea zi; ei ar trebui, oricum, în particular să reveleze ziua Domnului, şi dacă este posibil, să nu lucreze, pentru că noi suntem Creştini.” (Canon 29)387 d. Hr. John Chrysostom: „Tu eşti în Hristos, ai devenit mădularul Domnului şi eşti înscris în oraşul ceresc, şi tot în Legea (lui Moise) o ţii? Cum este posibil pentru tine să primeşti împărăţia? Ascultă cuvintele lui Pavel, că ţinerea Legi dă peste cap Evanghelia, şi învaţă, dacă vrei, cum acestea au trecut, şi tremură, şi trece peste această groapă. De ce ţii sabatul şi celebrezi cu Evrei?” (Homilies on Galatians 2:17)

400 d. Hr. Constituţia Apostolica: „Şi în ziua învieri Domnului, care este ziua Domnului, întâlniţi-vă cu smerenie, aducând laudă Lui Dumnezeu care a făcut universul prin Isus, şi care l-a trimis la noi, şi coborându-se L-a lăsat să sufere, şi la înviat din morţi. Dacă nu, ce iertare va cere lui Dumnezeu acela care nu se adună în ziua aceia… în care se face citirea profeţilor, predicarea Evangheliei, ..ceremonia jertfei, darul mâncări sfinte.” (Apostolic Constitution 2:7:60)412 d. Hr. Augustine: „Dar acum, aş vrea să mi se spună unde în cele Zece Porunci, în afară de ţinerea sabatului, care nu trebuie ţinut de Creştini… Care din aceste Legi poate cineva a spune ca Creştini ar trebui să ţină? Este imposibil să spui ca Legea care a fost scrisă pe cele două table care apostolul (Pavel) descrie că slova omoară (2 Cor. 3:6), dar legea circumciziei şi celelalte rituri sacre care acum sunt abolite” (The Spirit and the Letter 24)

În încheiere am să scot în evidenţă câteva opinii referitor la întrebarea:

Sabat sau Duminica?

  1.  La Consiliul Biserici din Ierusalim, care îl găsim în Faptele Apostolului 15, apostolii şi bătrânii bisericii nu au ajuns la hotărârea ca Neamurile să ţină Sabatul. Petru lauda conducerea biserici în faptul că nu au pus Neamurile sub Lege:

„Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu le-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.” Fapte 15:10-11

Decizia finală a Consiliului nu face referinţă la ţinerea Sabatului.

„Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o alta greutate decât ceea ce trebuie, adică; să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge de dobitoace sugrumate, şi de curvie, lucruri de cari, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi.” Fapte 15:28-29

Este de notat că Duhul Sfânt a spus apostolilor să nu pună o greutate pe neamuri.

Din cele 10 porunci „Morale”, 9 le găsim menţionate în Noul Testament:

1) Să slujească numai pe Domnul Dumnezeu (prima poruncă, menţionată nu mai puţin de 50 de ori)

2) Împotriva idolatriei (a 2-a poruncă, menţionată de 12 ori)

 3) Blasfemie (a 3-a poruncă, menţionată de 4 ori)

 4) Cinsteşte părinţii (a 5-a poruncă, menţionată de 6 ori)

 5) Să nu ucizi. (a 6-a poruncă, menţionată de 6 ori)

6) Curviei (a 7-a poruncă, menţionată de 12 ori)

7) Furtul (a 8-a poruncă, menţionată de 4 ori)

8) Mărturisiri false (a 9-a poruncă, menţionată de 4 ori)

9) Invidie, poftă. (a 10-a poruncă, menţionată de 9 ori)

De ce nu este menţionat niciodată datoria noastră de a ţine Sabatul în Noul Testament?

După înviere, din cele 7 apariţii a Domnului Isus, 5 apariţii iau loc în prima zi a săptămânii;

1). Se arată Mariei în dimineaţa învierii. (Matei 28:8-10, Marcu 16:9, Ioan 20:11-18)

2). Se arată celor 2 ucenici în drumul spre Emaus. (Luca 24:13-33, Marcu 16:12-13)

3). Se arată lui Simon (Petru). (Luca 24:31-35)

4). Se arată celor 11 ucenici. (Marcu 16:14-18, Luca 24:36-44, Ioan 20:19-23)

5). Se arată din nou celor 11 ucenici. (Ioan 20:26-29)

Când noul Testament condamnă şi face o listă a păcatelor, încălcarea Sabatului nu este inclusa.

  1.  Marcu 7:21-22, subliniază 13 păcate. Isus nu menţionează încălcarea Sabatului.
  2.  Romani 1:29-32, sunt subliniate 20 de păcate, Sabatul nu este inclus.
  3.  Galateni 5:19-21 este o listă de 15 păcate.
  4.  2 Timotei 3:1-4, este o listă de 18 păcate, din nou Sabatul nu este menţionat.
  5. Biblia este destul de clară că Sabatul, sau a patra poruncă, nu a fost dată înainte de Moise.

„Domnul, Dumnezeul nostru, a încheiat cu noi un legământ la Horeb. Nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, cari suntem toţi vii astăzi aici.” Deuteronom 5:2-3

„Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înălţimea cerurilor, şi le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învăţături şi orânduiri minunate. Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău, cel sfânt, şi le-ai dat prin robul Tău Moise, porunci, învăţături şi o lege.” Neemia 9:13-14

O citire atentă a acestui pasaj, găsim că Sabatul a fost introdus poporului Evreu. Nu găsim nici un cuvânt dat lui Adam şi Eva cu referinţă la ţinerea Sabatului. În Geneza nu este menţionat deloc Sabatul, în afară de Geneza 2. Nu este nici o indicaţie că patriarhi, Avraam, Isaac sau Iacov, ar fi ţinut Sabatul. Faptul că Sabatul este menţionat la creaţie se datorează faptului că Moise îl identifică pe Yehova, cu Creatorul, Dumnezeul Atotputernic al Evreilor.

 Dumnezeu dă instrucţii specifice cu referire la ţinerea Sabatului.

  1. trebuia ţinut de seara până a doua zi seara (Leviticul 23:32)
    b. să nu se poartă nici o povară (Ieremia 17:21)
    c. să nu se folosească focul (Exodul 35:3)
    d. să nu se facă de mâncare (Exodul 16:23)
    e. pedeapsa de a face aceste lucruri în ziua Sabatului, era pedepsită cu Moartea (Numeri 15)

Cei ce ţin Sabatul, se încadrează ei în această ţinere Biblică a Sabatului? Se găseşte o înlesnire a ţineri Sabatului în Biblie?

7. Unii creştini care ţin Sabatul, susţin că Sabatul este o pecete. Pecetea nu este Sabatul, ci Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Pavel face foarte clar acest lucru în următoarele pasaje Biblice: Efeseni 1:13, 4:30, 2 Corinteni 1:21-22.

  1. Este Biserica care ţine Sabatul, „rămăşiţa seminţiei” care păzesc poruncile lui Dumnezeu, aşa cum este menţionat în Apocalipsa 12:17? În Noul Legământ care sunt poruncile lui Dumnezeu? Cuvântul în greacă folosit pentru cele 10 porunci este NOMOS. Acest cuvânt nu este folosit aici. Cuvântul grecesc în acest verset pentru „porunci” este ENTELE, care se traduce învăţături. Acest verset nu face referinţă la acea biserica care ţine poruncile lui Dumnezeu, ci învăţăturile lui Dumnezeu. Ioan face o clarificare şi ne spune care sunt „poruncile”pe care trebuie să le ţinem în 1 Ioan 5:1-3.

9. Ideea că Consiliul de la Laodicia, a Biserici Catolice, a schimbat Sabatul de la ziua a şaptea la ziua întâi, nu este adevărată. Ţinerea Sabatului nu a fost schimbată la acest Consiliu. Ceea ce s-a întâmplat, a fot manifestarea unei mişcări anti-semitice care a făcut ilegal unui creştin să se închine Sâmbăta. Trebuie evidenţiat că deja mii şi mii de creştini ţineau Duminica ca zi de închinare. Avem evidenţe istorice începând cu anul 100 d. Hr.

  1. Creştinii de ziua a şaptea au făcut din totdeauna provocarea în a dovedi schimbarea închinăciunii de la Sabat la Duminică. Acest lucru poate fi discutabil în ce priveşte Noul Testament care afirmă că nu contează ziua de închinăciune.

Romani 14:5 „Unul socoteşte o zi mi pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.”

Galateni 4:9-11 „Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi.”

Coloseni 2:16-17 „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună noua, sau cu privire la o zi de Sabat, cari sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.”

Poate ca suntem greşiţi în multe lucruri, dar un lucru este sigur: închinarea noastră este legată de moartea şi învierea Domnului nostru preaiubit ISUS HRISTOS!

Coram Deo!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_iul07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica)- Bătrinii Bisericii – Presbiterii – Prezbiterii în bisericile baptiste – idee examinată la conferinţă – de Gary D. Myers.

Retragerea Baptiştilor Sudici din Alianţa Mondială Baptistă

Poziţia Batiştilor Sudici faţă de BWA de neschimbat la strigătul mondial
de Greg Warner

NASHVILLE (ABP) – În ciuda rugăminţilor numeroşilor lideri baptişti din lume, există o şansă mică ca liderii Baptişti Sudici să-şi schimbe sau să-şi amâne planul lor de a retrage Convenţia Baptistă Sudică (SBC) din Alianţa Mondială Baptistă (BWA), comunitate internaţională veche de 99 ani ce i-a ajutat să se formeze.

Morris Chapman, preşedintele Comitetului Execitiv al SBC şi al comitetului de studiu care a propus ruperea alianţei, a refuzat să prezică dacă cei 9 membrii ai comitetului se vor răzgândii. „Voi ridica problema la o discuţie în cadrul unei conferinţe cu comitetul ce va avea loc în următoarele două săptămâni,” a declarat pentru Associated Baptist Press într-un interviu prin e-mail pe 15 Ianuarie. Dar, a adăugat Chapman, „din poziţia pe care am luat-o va fi foarte dificil să amânăm sau să ne retragem propunerea.”

În câteva e-mailuri către lideri BWA de peste ocean, Chapman a reiterat intenţia comitetului de a folosi banii trimişi de SBC către BWA – recent suma de 450 000 $ – pentru a forma o organizaţie alternativă în frunte cu SBC care va fi condusă de Comitetul Executiv.

Alţi câţiva membrii ai comitetului de studiu – incluzând preşedinţii pe denominaţiuni Paige Patterson şi Jimmy Draper – nu au putut fi contactaţi pentru comentarii. Propunerea comitetului va fi prezentată Comitetului Executiv al SBC in Februarie şi dacă este aprobată, va fi prezentată şi Convenţiei Baptiştilor Sudici din Iunie.

Propunerea comitetului de studiu din 17 Decembrie a produs obiecţii imediate de la Baptiştii de pe cele 6 continente, incluzând lideri din Indonesia, Australia, Africa de Sud, Cile, Sri Lanka, România, Rusia şi Norvegia.

Chapman a luat cunoştinţă de critici, de asemenea şi de sprijin, dar a spus că comitetul nu se va grăbi în a oferii un răspuns.
„Trebuie să aştept destul de mult pentru a oferii ocazia tuturor celor care doresc să scrie să o facă, pentru ca orice evaluare va face comitetul să fie bazată pe o bună secţiune de răspunsuri pro şi contra,” a declarat pentru ABP. „…Mă simt obligat să tratez întreaga problemă cât se poate de serios. Aceasta înseamnă să trăiesc cu criticile conducerii Baptiştilor Sudici până când vom avea ceva de spus care să fi fost bine gândit înainte a-l face public.”

Liderii Baptişti Mondiali protestează atât împotriva retragerii planificate a SBC cât şi acuzaţiilor de liberalism despre care SBC afirmă că ar justifica acţiunea luată.
„Noi declarăm de neacceptat acuzaţiile de liberalism aduse de comitet,” afirmă liderii Baptişi din America Latină în una din declaraţiile cele mai puternice.
„Noi deplângem recomandarea acestui comitet,” continuă declaraţia, „şi cerem Comitetului Executiv şi adunării SBC –ului să o respingă categoric, ca această minunată organizaţie să poată rămâne membru BWA şi să se poată continua sprijinul ei financiar.”

Declaraţia oficială a fost semnată de şapte lideri din America Latină, din patru ţări, ce-i includ pe Fausto Aguiar de Vasconcelos din Brazilia, preşedintele uniunii Baptiste din America Latină, şi doi vicepreşedinţi BWA.

O declaraţie similară a fost făcută de alte şase grupuri regionale BWA, Federaţia Baptistă Europeană, care acoperă Europa şi Orientul Mijlociu. Comitetul Executiv al FBE a pledat cu Baptiştii Sudici să păstreze unitatea baptiştilor din toată lumea.
„Realizăm noi cât de mult va fi afectată mărturia noastră în lume când vom încerca să explicăm că suntem grupuri diferite de baptişti care nu pot lucra împreună?” au întrebat liderii europeni. Aceea tendinţă „este antiteza tradiţilor noastre baptiste,” care datorează mult misionarilor baptişti sudici, au spus italienii.

Într-o scrisoare separată către Chapman, Branko Lovrec, un vicepreşedinte BWA din Europa şi ex-preşedinte a Uniunii Baptiste din Croaţia, a spus: „Noi încercăm să dezvoltăm relaţii creştine cu evanghelici similari sau alţi creştini în anumite ţări şi în lume, iar dintr-o dată asemenea veşti cad ca o bombă…Îmi voi petrece timpul în rugăciune că Dumnezeu să intervină şi să rezolve problema ca astfel să nu fim de ruşine în faţa lumii necredincioase, care se va bucura de separarea noastră.”

Chapman, în răspunsul său către Lovrec, a spus că intenţia propunerii SBC nu este să distrugă relaţiile cu Baptişti din lume dar să se relaţioneze cu ei direct nu prin BWA.
„În timp ce Baptiştii Sudici cred cu adevărat că unul dintre obiectivele noastre trebuie să fie promovarea unităţii în trup, vrem de asemenea să ne concentrăm pe alte probleme critice ale bunei creşteri spirituale a fiecărei naţiuni din lume, inclusiv a noastră,” a spus liderul SBC.

Chapman a spus că evanghelizarea în lume este supremă.
„Dorinţa inimii noastre este alocarea fondurilor care mergeau la BWA pentru scopul de a organiza conferinţe în alte ţări, dacă şi când Domnul va călăuzi alţi lideri baptişti să ne invite,” a scris Chapman. „În misiunile noastre, organizaţiile editoriale, seminarii educaţionale, avem o mulţime de oameni pregătiţi să conducă conferinţe într-o varietate de teme, inclusiv studiu biblic, evanghelizare, creşterea bisericii, etc.”

Într-un interviu cu ABP, Chapman a spus „nu a fost discutat nici un plan întâmplător” când comitetul a adoptat propunerea.
„Comitetul de studiu SBC/BWA nu a decis să recomande retragerea din BWA ca o tactică de a atinge o ţintă nedeclarată de schimbare în BWA,” a explicat el. „Recomandarea este o expresie sinceră a concluziilor atinse în unanimitate de comitet. Ultimul lucru dorit este să fim înţeleşi ca deja luând decizia cu privire la recomandare ca un mijloc de discuţii şi concesii.
„Membrii comitetului au luat o decizie bazată pe mai mult de cinci ani de apeluri în diferite moduri către conducerea BWA de a ne asculta îngrijorările,” a continuat el. „Au ascultat dar nu au auzit. Am simţit că nu avem o altă alternativă, de teamă să nu devenim o problemă pentru organizaţie, ceea ce nu vrem să se întâmple. Ca rezultat, din poziţia pe care am luat-o, este foarte dificil să amânăm sau retrage propunerea noastră.”

Propunerea comitetului de studiu sugerează crearea unei noi reţele mondiale de „Creştini evanghelici conservatori”. Unele corpuri baptiste mai conservatoare din jurul lumii şi-au exprimat deja interesul în noua organizaţie condusă de SBC, a spus comitetul, ridicâd posibilitatea competiţiei mondiale a organizaţiilor baptiste.

Dar Baptiştii din America Latină, un grup tradiţional conservativ au declarat că ei se consideră „fraţii mai tineri ai SBC” din cauza lucrării evanghelistice a misionarilor baptişti sudici, dar nu vor să aibă nimic în comun cu noua organizaţie.
„Ne luăm lidertatea să punctăm fraţiilor noştri mai în vârstă că, nu numai că nu vrem – sub nici o circumstanţă – să ne alăturăm efortului de a crea o nouă, paralelă organizaţie faţă de BWA,” a spus liderii. „Ba mai mult respingem categoric această posibilitate.”

Raportul comitetului de studiu SBC, ce a fost întocmit de Paige Patterson, acuză Alinţa Baptistă Mondială de „sprijinirea teologiilor aberante şi periculoase.” – specificând, îndoială în divinitatea biblică, promovarea femeilor ca pastori, şi dejucarea doctrinei mântuirii numai prin Isus.

Raportul de asemenea acuză un teolog german anonim de lepădare faţă de Marea Chemare, porunca lui Isus de a face ucenici din toate popoarele, în timpul întrunirii BWA din 1997.
Ian Chapman, preşedinte la grupului de lucru BWA cu educaţia teologică care a organizat întâlnirea, a spus că acuzaţia este „total falsă.” „Sunt de asemenea întristat de declaraţiile neadevărate cum [comitetul de studiu] s-a aliat împotriva BWA pentru a justifica plecarea SBC-ului.” a declarat Ian Chapman. „În ultimii 10 ani, am slujit ca preşedinte al grupului de lucru în educaţia teologică şi doctrinară şi în comisia cooperării între biserici. Nici măcar o dată în aceşti ani nu am auzit o doctrină centrală a credinţei creştine să fie provocată. Nu am auzit niciodată pe nimeni să se lepede de divinitatea lui Cristos, autoritatea şi inspiraţia Scripturii, mântuirea personală prin Cristos, sau lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos de pe cruce. Acuzaţia de „liberalism” lansată împotriva BWA este total nefondată.”

Denton Lotz, secretarul general al BWA, a fost de acord că organizaţia – ce numără 43 de milioane de baptişti în lume – nu este liberală. „ De fapt teologii au demonstrat exact opusul, că BWA a este mai evanghelică ca niciodată,” a spus într-un editorial pe pagina web a BWA.

Între timp, câţiva lideri BWA – inclusiv preşedintele Billy Kim al Coreei de Sud- insistă că de fapt retragerea SBC este răspunsul nu statutului teologic al BWA dar permisiunii de membralitate a Comunităţii Baptiste Cooperative. CBC, care s-a desprins din SBC în 1991 după confruntarea cu acuzaţii similare de liberalism din partea SBC, a fost admisă în BWA în 2003 după un proces de 3 ani la obiecţiile reprezentanţiilor baptiştilor Sudici.

„Totuşi CBC nu este menţionată în documentul SBC ce subliniază motivul retragerii,” a adăugat Lotz. „Dintr-odată sunt făcute multe acuzaţii dar CBC nu este menţionată. Şi totuţi la Rio, liderii SBC au venit la noi spunând, – dacă ei (CBC) vin noi plecăm!”

În ciuda sprijinului masiv de la lideri din lume, Lotz a declarat către ABP că o acţiune oficială sau protest din partea organizaţiei cu baza în Virginia este puţin posibilă înainte ca Comitetul Executiv să se întrunească pe 16 Februarie. Comitetul executiv al BWA nu se va întâlnii decât în Martie, a spus el, iar o întâlnire specială e de neacceptat.

Atât Lotz cât şi Kim vor vorbi la o întâlnire în sprijinul Alianţei Baptiste Mondiale în 27 ianuarie la First Baptist Church în Plano, Texas.
Liderii BWA, au răspuns de asemenea la acuzaţiile comitetului SBC că Baptist World Aid, ramura de asistenţă şi dezvoltare, finanţează „afaceri îndoielnice”. „Fondurile sunt împărţite sub călăuziri atente cu înalte standarde de contabilitate şi cu mare grijă.”

„Că unele comunităţi baptiste sunt nemulţumite de BWAid sunt veşti pentru noi,” a spus Ricker, „ne pare rău că nu ni se vorbeşte despre asta, inclusiv de către mulţi din membrii SBC care au slujit de-a lungul anilor în conducerea BWA şi a comitetului executiv. Scriptura ne spune să mergem direct, nu prin poşta naşională şi internaţională.”

http://www.voxdeibaptist.org/Prezbiterii_in_bisericile_Baptiste.htm

Ai parte de încercări? E posibil să fie de la dragoste.

Am avut cu Timotei o discuţie zilele trecute referitoare la o pedeapsă pe care „o are de ispăşit” care e valabilă până la vacanţa de vară. Printre discuţiile noastre s-a ridicat naturala întrebare: „De ce spui că mă iubeşti dacă mă faci să sufăr?” Am meditat puţin, apoi i-am dat exemplul oii căreia păstorul i-a rupt piciorul (pe care o să o povestesc altădată aici) dar discuţia lui m-a proiectat pe mine într-o meditare privitoare la mine şi dragostea lui Dumnezeu.

De multe ori am gândit că necazul din viaţa mea e o lipsă a intervenţiei divine, o abandonare a mea de către Dumnezeu, o pedepsire a lui Dumnezeu şi de puţine ori mi-a trecut prin minte că ar putea fi o dovadă a dragostei sale pentru mine. De obicei, la fel ca Timotei, fiul meu, am considerat că suferinţa nu are de a face cu dragostea şi că atunci când iubeşti pe cineva nu îl poţi face să sufere. Totuşi, puţina mea experienţă de părinte mă ajută să înţeleg şi relaţia mea cu Dumnezeu altfel.

Din iubirea şi grija ce i-o port lui Timo, am decis să îl privez de anumite lucruri care lui îi plac pentru a evita pericolul spre care mergea. Dragostea pentru el m-a făcut să intervin, pentru binele său, chiar dacă măsura luată lui îi provoacă neplăcere. El înţelege doar că are o interdicţie, atât poate înţelege acum, deşi i-am explicat clar pericolul. El subestimează acel pericol pe care eu îl văd foarte mare, acum nu vede decât o lipsire de ceva, nu vede decât o interdicţie pentru că nu poate vedea mai mult. Totuşi, dragostea noastră pentru el ne face să intervenim în viaţa lui astfel încât să evite anumite capcane care îi sunt întinse. Nici măcar nu ştim dacă va înţelege mai târziu deşi ne-am bucura. Totuşi, indiferent dacă va înţelege sau nu, din dragoste pentru el, vom face tot ce ne stă în putinţă ca acum când putem să îl îndepărtăm de unele pericole.

Cam acesta este şi principiul de acţionare al lui Dumnezeu. Intervine în viaţa mea pentru a mă îndepărta de unele pericole pe care eu nu le pot prevedea sau înţelege acum. Dragostea Sa pentru mine Îl face să intervină uneori dureros în viaţa mea. Mai mult, durerea pe care o voi simţi, dacă ar fi să dăm crezare unui om al lui Dumnezeu mare, Marcu Nichifor “Cu cât metalul vieții tale spirituale este mai bun, cu atât focul trebuie să fie mai mare.” Asta înseamnă că un om care clădeşte bine:  aur, argint şi pietre scumpe va avea parte de mai mult foc decât cel care clădeşte paie, fân şi trestie. Cele din urmă ard rapid pe când aurul ca să fie purificat are nevoie de mult foc.

Durerea şi suferinţa în viaţă nu au întotdeauna scop punitiv ci şi scop corectiv. Cele mai mari hotărâri ale marilor lideri spirituali au fost luate când se aflau în foc la multe grade peste cât pot duce oamenii normali. Focul întotdeauna a purificat şi a dovedit valoarea unui om mare spiritual. Cei trei tineri în cuptorul de foc au dovedit credinţa lor statornică în Dumnezeu şi prin asta oamenii au putut cunoaşte valoarea credinţei lor şi mai ales au putut cunoaşte pe Dumnezeul în care credeau.

 „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.” Ceea ce ne face să răbdăm fără a înţelege toate mecanismele acelei pedepse, ci să spunem ca Ezechia: “Iată chiar suferințele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoți sufletul din groapa putrezirii.

Dacă te afli azi în cuptor nu uita să priveşti spre Dumnezeu şi să ceri putere şi nu te grăbi să crezi că eşti abandonat, lăsat, lovit fără motiv. Gândeşte-te că Dumnezeu are planuri de pace şi nu de nenorocire. Scopul final e cel al salvării şi creşterii valorii tale.

Ai parte de încercări? E posibil să fie de la dragoste.

Mărturii creştine  Teofil Gavril 

Ca urmare a unei avalanșe de mesaje din ultimul timp cu tot felul de mărturii creștine ale unor oameni care declară că s-au întors la Dumnezeu mă văd nevoit să scriu aceste rânduri pentru a provoca pe cei ce ascultă, ca înainte de a distribui să filtreze printr-o gândire duhovnicească dacă trebuie dat mai departe acel mesaj sau nu.

Sunt multe feluri de mărturii, dar este știut că cele mai „picante” sunt foarte distribuite. Asta mă face să trag concluzia că acționăm „în firea pământeancă” când trimitem mai departe acele materiale.

Vă rog mult să analizați informațiile pe care le auziți și mai apoi să le distribuiți ca să ne asigurăm că viața noastră e o provocare spre sfințire, curăție, pace, că suntem sare și lumină. Să nu ne trezim că prin viața și faptele noastre promovăm păcatul, mizeria, bârfa, oamenii falși sau pe cei dornici de afirmare.

CÂTE FELURI DE MĂRTURII EXISTĂ?

Există multe feluri de mărturii dar ele se află în două categorii majore care nu sunt foarte greu de identificat.

Există mărturii duhovnicești caracterizate de părerea de rău a vieții trăite, de o vorbire prudentă și aleasă, de orientarea spre versetele scripturii și îndemn la pocăință, de un timp de creștere (dintre conștientizării păcatului și cel al mărturiei). Și există mărturii firești caracterizate de: detalierea exactă a faptelor păcătoase și insistență pe acele fapte, aproape în întregime vorbesc despre omul care face mărturia, nu au un îndemn spre sfințire și pocăință, apar cereri de susținere financiară în ele, apar cereri de mediatizare în ele, sunt făcute de oameni care abia ce au ieșit de acolo, deci în genere imaturi spiritual. Aș vorbi și de mărturii drăcești chiar dar mă abțin de data asta.

CUM SĂ ȘTIU DACĂ O MĂRTURIE TREBUIE RĂSPÂNDITĂ?

Aici lucrurile se împart în funcție de categoria în care se încadrează acea mărturie sau mărturisire. În genere nu recomand deloc popularizarea mărturiilor, ele au efect și își au locul când acea persoană în carne și oase o rostește. Aici pot detalia mult cu altă ocazie.

Totuși pentru a „da mai departe” o mărturie trebuie să ne asigurăm de câteva aspecte răspunzând clar câteva întrebări.

  1. Sunt sigur că mărturia e reală? Dacă apar exagerări, minciuni, fapte neprobabile atunci: STOP.
  2. Mărturia m-a provocat pe mine la trăire sfântă, a stârnit în mine dorința asta? Dacă nu: STOP.
  3. Mărturia scoate în evidență pe om sau pe Dumnezeu? Dacă omul e în centru și Dumnezeu e doar amintit: STOP.
  4. Este duhovnicească sau firească? Cum ziceam mai sus, dacă detaliază mai mult faptele firii decât roada duhului: STOP.
  5. Ce a atins în mine? Dacă a atins omul duhovnicesc e bine dar dacă doar firea pământească a fost stimulată atunci: STOP.

Frați și surori, fiți foarte atenți cu ce anume consumați dar și ce anume și pe cine anume promovați. Vorbiți între voi, fie față către față fie online, mai degrabă cu psalmi și cântări de laudă, e mai sigur. Sunt îndurerat când văd promovați și popularizați oameni despre care știu că au probleme mari cu păcatul pentru că sunt sau au fost în consiliere.

Vă dau un exemplu clar la extreme: Am auzit mărturia unui om care a fost în consiliere pentru aspecte ce țin de curvie, dar nu una accidentală sau scurtă ci un „donjuanism” de câțiva ani. Curios este că omul, cu antecedente clare și știute, nevindecat complet a fost primit „cu urale” în biserici și familii și a sedus soții și fete ale fraților.

Mărturia sa arăta clar doar fire pământească tamponată cu Biblie, era presărată de delicioase povestiri romantice spre pornografice. Se vedea cu ochiul liber, da și cel firesc nu doar cel duhovnicesc, că omul nu e vindecat dar a fost primit, ascultat, găzduit și chiar promovat.

Vă rog în numele Mântuitorului nu faceți răul acesta. Nu promovați oameni despre care nu știți, despre care aveți îndoieli și mai ales nu promovați un mesaj imediat ce l-ați auzit. Dacă tot alegeți să îl distribuiți prin electronica de azi meditați neapărat la cel mesaj, nu vă grăbiți să fiți primul ce răspândește vestea. Cugetați, analizați și abia mai apoi distribuiți doar dacă trebuie. Nu lăsați firea pământească să se entuziasmeze, să țopăie beată și să acționeze. Ei îi plac chestiile senzaționale, picanteriile, oau-rile și îi place să le stârnească chiar ea înaintea altora.

CÂND SĂ NU DISTRIBUI MĂRTURII?

  • Când sunt fapte pe care nu le poți verifica.
  • Când se cer bani sau distribuire.
  • Când sunt detaliate și nu doar amintite timid fapte firești cum ar fi omor, viol, aventuri sexuale, hoții, manipulare și altele.
  • Când „mărturisitorului” îi rânjește chipul în momentul povestirii lor.
  • Când ție îți înflorește un zâmbet nepotrivit ascultând.
  • Când acea mărturie nu te-a provocat pe tine direct și vizibil la apropiere de Dumnezeu.
  • Când nu e contextul potrivit.
  • Când persoana care face mărturia e abia împăcată cu Dumnezeu (știm că e un fel de sport de a purta vedete, oameni celebri, preoți etc prin biserici cu mărturia)

Fiți foarte prudenți. Mai bine nu distribuiți deloc mărturii ci lăsați ca acei oameni să le aducă. Probabil multe din ele au fost rostite în anumite contexte, cu anumite ocazii iar scoaterea lor din acele contexte poate face mai mult rău decât bine.

Dacă tot vă pasionează vă provoc să veniți public cu mărturia dumneavoastră. Pe aceea ar trebui să fiți siguri.

Dumnezeu să ne călăuzească în toată înțelepciunea!

Photo by Ben White on Unsplash

Biserica Romano-Catolică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Biserica Romano-Catolică

Acest articol este parte a seriei despre
Creștinism
Christos Acheiropoietos.jpg
Isus din Nazaret

Biblia

Biserici creștine


Mărturisiri de credință (crezuri)

Simboluri


Ritualuri creștine


Arta creștină


Sfinții

Biserica Romano-Catolică este Biserica Catolică de rit latin.

Conducătorul Bisericii Romano-Catolice este episcopul Romei, papa, care este urmașul Sfântului Petru, căruia Mântuitorul i-a spus: „Pasce agnos meos”, „pasce oves meas” („Paște mielușeii mei”; „paște oile mele.” Ioan 21:15, 21:17) și „Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo Ecclesiam Meam” (Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea.” Matei 16:18).

Biserica Romano-Catolică este nu numai denominația creștină, ci și confesiunea cu cei mai mulți aderenți din lume. Este cea mai timpurie Biserică Creștină alături de Biserica Ortodoxă și se consideră urmașa de drept a Bisericii Apostolice, formată din apostolii lui Isus Cristos.

Etimologie

Termenul „biserică” provine din latinul „basilica” și, ca nume propriu, desemnează societatea religioasă fondată pe baza învățăturilor lui Isus Cristos.

Termenul „catolic” provine din grecescul „καθολικός”, care înseamnă „universal”.

Ignațiu de Antiohia, discipol al Apostolului Ioan, dă în anul 110 cea mai veche mărturisire în care apare acest nume. În primele trei secole ale Bisericii, creștinii spuneau: „creștin este numele meu, catolic este prenumele meu”. Ulterior, s-a folosit termenul „catolic”, pentru a face diferența față de unele grupuri creștine ale căror doctrine diferă de dogmatica creștină (cum ar fi gnosticii).

Caracteristici

Isus Hristos dându-i Sfântului Petru cheile raiului, conform tradiției catolice acesta fiind momentul când Petru devine primul papă al Romei

Biserica se consideră și se proclamă ca fiind însărcinată de Isus Cristos pentru a ajuta credinciosul creștin să parcurgă drumul spiritual către Dumnezeu, cu ajutorul tainelor (sacramentelor)botezulmirungereaeuharistiaspovadamaslulpreoția și cununia, prin intermediul cărora credinciosul se întâlnește cu Isus Cristos.

Biserica Catolică consideră că are misiunea de a elabora și propaga învățătura creștină, precum și aceea de a veghea asupra unității credincioșilor. Biserica Catolică este formată într-o o structură piramidală, destinată să mențină unitatea tuturor creștinilor și respectarea învățăturilor creștine.

Doctrina esențială

Asunción de la VirgenTițian, Santa Maria gloriosa dei Frari (Veneția)

Papa se bucură în Biserica catolică de un statut ierarhic suprem, posedând primatul și plenitudinea, de care poate dispune în mod universal, imediat și suprem asupra tuturor preoților și credincioșilor catolici. Autoritatea obligatorie a papei de la Roma este recunoscută numai de catolici.

Frângerea Pâinii

Atitudinea celorlalte ramuri ale creștinismului față de instituția papalității diferă în mod substanțial de la o ramură la alta. În decursul primului mileniu al erei creștine, unele biserici ortodoxe orientale au recunoscut papalitatea sub diverse forme și în diverse contexte politice. Anglicanismul și protestantismul resping supremația papalității.

Conducerea și ierarhia bisericii

În plan ierarhic clerul este clar definit de popor și se divizează conform nivelelor de sanctitate:

  • episcop;
  • preot;
  • diacon.

Ierarhia clerului presupune și un număr mare de gradații și posturi bisericești, ca exemplu:

  • cardinal;
  • arhiepiscop;
  • mitropolit;
  • prelat;
  • abate;

Istoria

Conform doctrinei catolice, Isus din Nazaret a fondat o comunitate creștină organizată ierarhic și cu autoritate, condusă de apostoli (primul a fost Petru). După aceea, apostolii și primii adepți ai lui Isus au format o biserică organizată.

O scrisoare scrisă în jurul anului 100 de Ignațiu de Antiohia este cel mai vechi text conservat azi în care se folosește termenul ἡ καθολική ἐκκλησία (i katoliki ekklesia: Biserica catolică).

Episcopul Romei a avut primat universal încă de la început, acesta venind însuși de la Petru, care a primit misiunea Divină de a întări pe frații săi în credință, ulterior primatul Episcopului Romei s-a văzut în primul secol din scrisoarea lui Clement I, care a trimis o epistolă Corintenilor spre a stinge un conflict local (deși Sf. Apostol Ioan era în viață și era mult mai aproape de Corint decât Clement, totuși corintenii au apelat la Papa Romei pentru a le rezolva neînțelegerile). După unii, Primatul Roman se datorează unor motive politice: Roma a fost capitala Imperiului Roman până la data de 11 mai 330, însă ideea de primat politic apare mai târziu la Biserica din Constantinopol, care dorea primatul.

Catedrala romano-catolică din BurgosSpania.

Intre secolele III-V are loc procesul de afirmare a principilor fundamentale ale autorității papale și nașterea instituției pontificale, favorizând ideea succesiunii apostolice, conform căreia Apostolul Petru, martirizat la Roma, a primit “cheile împărăției” și privilegiul de a crea o ecclesia de la Isus. Doctrina Sfântului Petru era recunoscută în mediile romane, însă papalitatea nu era justificată în termeni juridici. În secolul III, episcopi ca Stefanus si Calixtus au emis pretenția primatului episcopal de la Roma.

În 325 se desfășoară Conciliul de la Niceea prin care erau recunoscute cele patru episcopate și patriarhate de la Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. În 375 papa Damascus I a ridicat episcopia de la Roma la rangul de Scaun Apostolic. În anul 382 papa Damascus I a convocat conciliul de la Roma, prin care se susținea că Biserica Romană nu era creată prin decret sinodal ca Biserica de la Constantinopol, ci creată de cei doi apostolic, Petru și Pavel, papa găsindu-și justificarea istorică a primatului său și că biserica de la Constantinopol își datoria poziția ca al doilea centru creștin. Siricius, episcopul Romei, a emis Decretalia Constituta, fundamentând primatul episcopilor de la Roma. Rufinus de Aquileia a tradus un document descoperit într-un manuscris grecesc din secolul II, prin care se făcea conexiunea dintre Sfântul Petru și episcopii romani ca succesori ai săi. Autorul documentului respective ar fi copiat în acel manuscris o scrisoare trimisă de Papa Clement I Sfântului Iacob, aflat la Ierusalim, prin care îl informa că ultima dorință a lui Petru era convocarea comunității creștine din Roma, căreia i se adresa susținând ca îi încredințeaza lui Clement puterea de a lega și dezlega păcatele, astfel, aspectele juridice au fost întărite.

În secolul V, Imperiul Roman de Apus se afla în plină criză din cauza invaziilor barbare, în timp ce prestigiul și influența papalității creștea, mai ales în timpul pontificatului lui Leon cel Mare, care utiliza dreptul roman și a negociat cu Attila și Geinseric. Autoritatea papei era limitată la bisericile occidentale, conform decretelor pontificale adresate episcopilor si mitropoliților. Deținea o minimă influență asupra Orientului și de aceea s-a convocat cel de-al treilea conciliu de la Efes, prin care se încerca evidențierea rolului papei. S-a stabilit dreptul de succesiune roman, stabilind dobândirea legitimă a drepturilor și statutului juridic, funcția și puterile, însă nu și meritele personale ale lui Petru, fiind denumit nedemnul urmaș al Sf. Petru, el fiind Apostolicus și nu Apostolus. Împăratul Valentinian al III-lea (424455) a promulgat un edict prin care recunoștea primatul papal ca fiind valabil și în Orient. La baza primatului papal se aflau meritele Sfântului Petru, rangul si demnitatea orașului Roma și o decizie sinodală. Biserica Romană dobândea, astfel, puterea de lege. Dar victoria papalității a fost de scurtă durată, fiind convocat conciliul de la Chalcedon, prin care erau adoptate canoane care nu recunoșteau autoritatea papalității, Biserica de la Constantinopol afirmându-și și ea autoritatea, având un patriarh-funcționar imperial din fiecare dioceză. Episcopii au fost supuși presiunilor, fiind determinați să se opună patriarhiei de la Alexandria și Constantinopol. Leon I i-a trimis o scrisoare împăratului Marcian și Pulcheriei, prin care își exprima nemulțumirile. Petru era considerat primul dintre egali.

Evul Mediu

Inițial, Biserica Creștină ocupa tot teritoriul Imperiului Roman (din Spania până în Siria). După Marea Schismă dintre Est și Vest din anul 1054, din cauza rivalităților dintre Patriarhul Romei și cel al Constantinopolului, au apărut două biserici separate, Biserica Romano-Catolică în vest, condusă de Patriarhul Romei (Papa), și Biserica Ortodoxă Răsăriteană în est, condusă de Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic).

În secolul al XVI-lea au apărut în vest Bisericile Protestante care voiau să reformeze catolicismul și se opunea dogmelor bisericii romano-catolice. Primul reformator protestant a fost călugărul augustinian Martin Luther, care a atras în noua sa biserică o mare parte din populația din Imperiul Romano-German. Acesta a fost urmat de Jean Calvin și Ulrich Zwingli în Elveția. În Marea Britanie reforma a fost impusă de regele Angliei, Henry al VIII-lea, iar în Scoția de predicatorul John Knox.

Contrareforma

Un altar dintr-o biserică romano-catolică.

Preoți romano-catolici la liturghie, Franța.

Ca replică la Reforma Protestantă propagată de Martin Luther și alții, Biserica Catolică a realizat o serie de reforme în interior, reforme ce primesc colectiv numele de Contrareformă. Conciliul care a salvat o mare parte din Biserică a fost Conciliul Tridentin, inițiat la apelul Papei Paul al III-lea și care a impus măsuri severe împotriva răspândirii protestantismului.

Contemporaneitate[modificare | modificare sursă]

Cronologie

  • 1870 – Destrămarea Statului Pontifical.
  • 1907 – Lupta contra modernismului.
  • 1973 – Teologia eliberării.
  • 1978 – Începe pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. Orientat în mod special către ecumenism și înțelegerea tuturor religiilor. Activ în recuperarea doctrinei tradiționale catolice despre sexualitate.

Distribuția în lume

Hartă ce arată procentajul catolicilor în lume.

Numărul total teoretic al catolicilor, dacă se consideră a fi catolici toți cei botezați în această credință, în lume este mai mare de un miliard, concentrându-se, în special, în Europa și America.[1].

În Europa, cei botezați catolici sunt majoritari în următoarele țări: AndorraAustriaBelgiaCroațiaFranțaUngariaIrlandaItaliaLituaniaMaltaMonacoPoloniaPortugaliaSan MarinoSlovaciaSlovenia și Spania. În GermaniaRepublica CehăȚările de JosElveția și Irlanda de Nord, sunt, la număr, similari cu protestanții.

Potrivit datelor recensământului oficial din 2002, numărul romano-catolicilor din România era de 1.028.401 de persoane. Potrivit recensământului intern al Bisericii Catolice, numărul romano-catolicilor ar fi mai mare cu aproximativ 100.000 de persoane.

În țările anglofone și, în general, în statele din Commonwealth, catolicismul nu a fost foarte popular din cauza puternicei tradiții anglicane și protestante a Imperiului Britanic. Cu toate acestea, în unele din aceste state există puternice comunități catolice, de origine irlandeză sau latino-americană.

Cea mai mare parte a populației din America Latină se consideră catolică mai mult sau mai puțin, cu excepția Cubei, unde catolicismul este religia a mai puțin de jumătate din populație.

În Asia, statele catolice sunt înconjurate de state musulmane: Filipine (influențat de faptul că este o fostă colonie spaniolă) și Timorul Oriental (fostă colonie portugheză); în alte țări, cum ar fi Liban, reprezintă doar jumătate din populație; de asemenea, mici comunități catolice sunt în IsraelSiriaCoreeaIndia și Vietnam.

În Africa, populația catolică numără circa 100 milioane, fiind majoritară în Ruanda și Burundi.

Vezi și

Note

Legături externe

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Romano-Catolică

Ordinul iezuit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecționat de la Iezuiții)

Jump to navigationJump to search

Societatea lui Isus
(Ordinul Iezuit)
Nume oficial Societas Iesu (Jesu)
Nume popular Iezuiți
Fondator Sf. Ignațiu de Loyola, Roma
Data înființării 27 septembrie 1540
Apartenența Biserica Catolică
Sigla SJ
Deviza Ad Maiorem Dei Gloriam[1]
Statut canonic Ordin religios
Total membri 19.500 cca.
Sit oficial http://www.sjweb.info
Cruce2.gif Ordine religioase

Societatea lui Isus (Societas Iesu/Jesu (S.I. / S.J.) în latină) este un ordin călugăresc al Bisericii Catolice, ordin aflat în serviciul direct al papei.

Biserica Il Gesù din Roma
(construită între 1554 și 1584),
prima biserică a iezuiților

Istoric

Bazele ordinului au fost puse la data de 15 august 1534 de către un grup de studenți ai Universității din Paris, în frunte cu Ignațiu de Loyola.

Ordinul a fost aprobat pe 27 septembrie 1540 de papa Paul al III-lea, prin Bula „Regimini militantis Ecclesiae”.

Pe lângă cele trei voturi (promisiuni) călugărești obișnuite (ascultare, castitate, sărăcie), iezuiții au introdus un al patrulea vot, anume cel de ascultare necondiționată față de papă. Iezuiții au întemeiat renumite instituții de învățământ, pe care le-au deschis tuturor categoriilor sociale. S-au făcut remarcați atât în domeniul educației, cât și pe tărâm misionar. Au răspândit creștinismul în mai toate noile continente, fiind activi în Asia (Japonia, China, Vietnam, Laos, India) și în America de Sud (Paraguay, Argentina, Brazilia).

Călugării iezuiți s-au implicat în punerea în practică a hotărârilor Conciliului Tridentin, care a decis primenirea Bisericii Catolice după șocul Reformei protestante. Iezuiții au fost principalii promotori ai Contrareformei, căutând să restabilească credința catolică în țări cu o veche tradiție catolică devenite între timp protestante, precum Anglia, Germania, Olanda, Elveția, Principatul Transilvaniei. În Ucraina și Transilvania iezuiții au sprijinit afirmarea bisericilor greco-catolice, aducând importante servicii culturii țărilor respective. Universitatea din Cluj este considerată a fi continuatoarea vechiului Colegiu iezuit, înființat prin strădania teologului și diplomatului italian Antonio Possevino, instituție la care a învățat, printre alții și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul.

Încă de la înființare ordinul iezuiților s-a remarcat prin anumite trăsături specifice care l-au demarcat în mod durabil de restul ordinelor călugărești catolice; printre inovațiile mai importante sunt adoptarea unei autorități puternic centralizate, un mandat pe viață la șefia ordinului, masculinitate exclusivă (inexistența unei ramuri feminine a ordinului), accentul pus pe supunere – în special pe supunerea în fața Papei – și o mai mare flexibilitate, fapt care a favorizat mobilitatea și adaptabilitatea (s-au abandonat astfel practicile medievale cum ar fi penitențe frecvente, postul obligatoriu generalizat și recitările corale ale liturghiei).[2]

Superiorul general al ordinului iezuiților poate interveni și reforma comunitățile locale monastice într-un mod particular, diferit, față de celelalte ordine călugărești catolice, mai „democratice”. Centralizarea puterii (structura ierarhică a iezuiților nu există în celelalte ordine călugărești catolice), alături de accentul tradițional pus de către iezuiți pe ascultarea strictă, sunt caracteristicile care au făcut ca superiorul general al ordinului să fie adesea denumit ca „Papa negru”[3] (probabil aluzie la veșmintele iezuiților). Conștienți fiind de faptul că unul dintre factorii cei mai importanți care au garantat la începutul mileniului întâi succesul religiei creștine a fost organizarea ierarhică și adaptabilitatea[4], iezuiții au adoptat și ei modelul unei ierarhii elaborate, ca și o atitudine pragmatică. Constituțiile iezuite au pus încă de la început un accent mai mare pe apostolatul activ, decât se întâmpla la celelalte ordine călugărești catolice care l-au precedat, și care erau mai înclinate spre viața contemplativă.[3]

Iezuiții au jucat de-a lungul timpului rolul important de predicatori de curte și confesori regali (duhovnici ai elitelor Europei premoderne), fapt care i-a pus într-o poziție privilegiată, de mare influență politică. Dar implicarea lor politică și teologia lor morală considerată de critici a fi prea „flexibilă”, în special în secolul al XVII-lea, a făcut din termenul „iezuit” un sinonim pentru „șiretenie” și „duplicitate”, iezuiții fiind acuzați că se ghidează după principiul „scopul scuză mijloacele”[3] (deși reprezentanții iezuiți ai teologiei morale respingeau într-o majoritate covârșitoare acest principiu). Mai târziu, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, iezuiții erau încă considerați în a fi ghidați după deviza „violență pentru trup, minciuni pentru suflet.”[5]

Rolul ordinului iezuiților de principal agent al Contrareformei catolice pe continentul european nu i-a împiedicat să devină niște misionari eficienți în Asia, America și Africa, aceștia punând, în plus, încă de la prima generație, un model de educație religioasă care au fundamentat, la cererea puterii seculare (convinsă de calitatea educației dispensate gratuit), și învățământul laic: iezuiții au înființat astfel școli la toate nivelurile, aceștia posedând și utilizând chiar și azi, doar în Statele Unite, 19 universități![3] În materie de apostolat, eficiența iezuiților, datorată adesea unei importante flexibilități doctrinare, a fost totuși la un moment dat afectată negativ de chiar această flexibilitate crescută, devenită astfel un principal impediment: din dorința de a atinge scopul strategic important, anume convertirea Chinei – țara lumii cu populația cea mai mare – la creștinism, în munca lor de propagandă religioasă din secolul al XVII-lea, iezuiții au adaptat creștinismul la tradițiile filozofice chinezești; criticii au considerat însă că iezuiții au mers prea departe, fapt care a determinat papalitatea să suprime riturile chinezești apărute[3]: iezuiții, flexibili și deciși să convertească China, merseseră până într-acolo încât traduseseră în chineză noțiunea de „Dumnezeu” prin „t’ien” („cer”), dar Biserica i-a obligat să-i învețe pe chinezii convertiți că Dumnezeul creștin este personal (în cosmologia chineză nu există o metafizică religioasă, și nici un Dumnezeu personal, cum nu există nici creație a lumii (aceasta fiind eternă și în permanentă transformare), sau o lume-de-dincolo[6]) și că credința lor ancestrală a fost anti-creștină.[7]

Iezuiții au fost dintotdeauna un ordin religios, temut de unii, admirat de alții,[2], însă în secolul al XVIII-lea guvernele țărilor catolice și în general guvernele europene, au considerat ordinul iezuiților drept un important impediment în creșterea influenței statelor naționale asupra bisericilor locale; guvernele Austriei, Franței, Spaniei, Portugaliei și altor state au suprimat ordinul iezuiților, atât în metropole cât și în colonii, aceste guverne ajungând în final prin a cere în 1778 Papei Clement al XIV-lea să desființeze ordinul, fapt pe care acesta l-a și făcut. Pe continent, doar guvernul Prusiei lui Frederic și al Rusiei împărătesei Ecaterina, au refuzat să interzică activitatea iezuiților pe teritoriile lor. Abolirea Ordinului iezuiților a fost însă de scurtă durată, căci acesta a fost reînființat de către Vatican la începutul celui de-a doilea deceniu a secolului al XIX-lea, o dată cu reinstalarea la putere a guvernelor reacționare, conservatoare, după 1814.[2][3]

Emblema ordinului

Emblema Ordinului Iezuit

Logo-ul ordinului cuprinde trei litere: IHS, interpretate în două variante mai răspândite:
a) Iesum Habemus Socium (Isus însoțitorul nostru)
b) Iesus Hominum Salvator (Isus mântuitorul omenirii)

În România

Ștefan Báthory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei a înființat, în 1581Colegiul Iezuit din Cluj. Acesta a chemat la Cluj mai mulți profesori iezuiți din ItaliaGermania și Polonia, care au constituit Colegiul Academic (în latină Collegium Academicum Claudiopolitanum). Instituția număra în anul 1585 peste 180 de studenți.[8] Printre studenții Colegiului Iezuit din Cluj s-a aflat și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul.

În anul 1603, în urma ocupării orașului de către Moise Szekely, iezuiții au fost alungați, bunurile lor devastate, iar universitatea închisă.[9] În 1698 au revenit, după restabilirea academiei. Instituția a cunoscut un avânt deosebit în secolul al XVIII-lea, când pe lângă biserică și universitate a fost construit un mare internat, intitulat Convictus Nobilium, în care au fost primiți studenți indiferent de originea lor etnică.

Astronomul și profesorul iezuit Maximilian Hell, imediat după hirotonirea sa ca preot în anul 1752, a fost trimis la Cluj, cu misiunea de a consolida colegiul academic iezuit din Cluj, care ținea de provincia austriacă a ordinului iezuit. Hell a devenit unul din cei șapte profesori ai colegiului academic din Cluj (la care se adăuga rectorul).[10] Domeniile de predare ale profesorului Maximilian Hell au fost matematica și astronomia. A fost întemeietorul Observatorului Astronomic din Cluj.

Parohia Studențească Iezuită din Târgu Mureș

Societatea lui Isus a fost desființată în mai multe rânduri, de-a lungul istoriei. În România, Ordinul iezuit a fost interzis ultima dată în anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist.
După evenimentele din decembrie 1989, iezuiții au reintrat în legalitate. Sediul Provinciei române a Societății lui Isus se află în municipiul Cluj-Napoca.

Biserica Minoriților din Târgu Mureș a fost dată în anul 2000 în folosința Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, deoarece în lipsa resurselor umane călugării franciscani minoriți și-au încheiat misiunea în oraș. Parohia studenților a fost mutată astfel, în fosta mănăstire minorită și a intrat, atât imobilul, cât și parohia, din anul 2008, în administrarea iezuiților reîntorși la Târgu Mureș. Misiunea și comunitatea din localitate începuseră activitatea ca urmare a unei înțelegeri între provinciile române și maghiare ale Ordinului și ca răspuns la invitația Arhiepiscopiei de Alba Iulia.[11]

Unul din proiectele sociale de anvergură este cel inițiat în anul 1991 de preotul iezuit austriac Georg Sporschill, care prin Organizația Umanitară Concordia urmărește reintegrarea socială a copiilor străzii.

Contemporaneitate

Tinerii ignațieni[modificare | modificare sursă]

Rețeaua Tinerii ignațieni a fost fondată la începutul anilor 1980[12]. Scopul său este valorificarea unei pastorale ignațiene adresată tineretului. Este dedicată tinerilor cu vârste între 17 și 35 de ani.

Serviciul Iezuit pentru Refugiați[modificare | modificare sursă]

Fondat în 1980, acest serviciu este activ în 40 de țări. Are drept scop însoțirea, servirea și apărarea drepturilor refugiaților și persoanelor deplasate contra voinței lor, oricare ar fi cauza: conflicte, dezastre umanitare sau violarea drepturilor omului.

Iezuiți celebri

A

B

  • Augustin Bea, cardinal
  • Robert Bellarmin, sfânt
  • Jorge Mario Bergoglio, fost cardinal, actualmente al 266-lea papă al Bisericii Catolice: papa Francisc
  • Olivo Bosa, preot italian, venit în România după 1990, preocupat îndeobște de pastorația tinerilor și a studenților
  • George Buitul, preot catolic român din Transilvania secolului al XVII-lea, autorul unui catehism catolic redactat în limba română, Catechismus szau Summa Kredinczei Katholicsest R.P. Petri Canisii,[13] apărut ca o replică la catehismul calvinesc, care fusese scris în special pentru convertirea la religia protestană a valahilor ardeleni.
C

D

E

F

G

H

K

L

M

N

O

P

R

S

T

V

W

X

Note

  1. ^ The Jesuite Curia in Rome
  2. a b c „Jesuit.” Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 24 Mar. 2013.
  3. a b c d e f John Patrick Donnelly (Marquette University). „Jesuits.” Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Web. 24 Mar. 2013.
  4. ^ „Dacă cadrul rațional al teologiei creștinismului este o contribuție greacă, tehnicile administrative și organizaționale ale Bisericii sunt în mod cert contribuția majoră a romanilor. În primele trei sau patru secole ale existenței ei, Biserica s-a organizat pe modelul Imperiului roman. A creat o ierarhie de diaconi, preoți și episcopi, imitând organizația imperială în procuratori, legați și proconsuli. În realitate, Biserica a devenit un fel de stat în sine, un stat în stat. […] Nu e necesar să intrăm în detaliile ierarhiei și birocrației bisericești, însă nu poate fi negat faptul că organizarea ei complexă i-a dat puterea, flexibilitatea și rezistența care i-au permis, nu numai să supraviețuiască unor înfrângeri sau unor perioade de declin foarte serioase, care altminteri ar fi putut s-o distrugă, dar au făcut-o în plus aptă să profite rapid și perseverent de victoriile ei.” – „The Triumph of Christianity: Religion as an Instrument of Control”, Robert L. Cleve, „Forms of Control and Subordination in Antiquity”, The Society for Studies on Resistance Movements in Antiquity – Tokyo, Japan, edited by Toru Yuge and Masaoki Doi, E. J. Brill 1988, pp. 530-542.
  5. ^ pp.133-134 din „A People’s Tragedy: A History Of The Russian Revolution”, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape in 1996) – Bakunin (care a fost înainte mentorul lui Naceaiev) îi scrie unui amic londonez în 1870, la opt luni de la asasinarea lui Ivanov, avertizându-l pe acesta să nu-l ajute pe refugiatul rus: „N. nu se dă înapoi de la nimic… Profund impresionat de [represiunea polițienească] care a distrus organizația secretă în Rusia, acesta a ajuns la concluzia că dacă e să poată fi creată o organizație solidă, aceasta trebuie să se bazeze pe principiile lui Machiavelli și pe motto-ul iezuiților: „Violență pentru trup, minciuni pentru suflet.”
  6. ^ p. 301 în Encyclopaedia Universalis – Dictionnaire de la Philosophie (nouvelle édition augmentée, 2e édition, Albin Michel 2006, articol „Chine, cosmologie” (autor Claude Grégory, pp. 295-303)).
  7. ^ „A Criminal History of Mankind”, Colin Wilson, Granada Publishing 1984.
  8. ^ Ștefan Pascu (coordonator), Istoria Clujului, Consiliul Popular al Municipiului Cluj, 1974, p. 147.
  9. ^ Ștefan Pascu, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Cluj, 1972, pp. 8-9.
  10. ^ hu Venczel Biró, A Kolozsvári jezsuita egyetem, Kolozsvár-Cluj, 1945, pag. 8.
  11. ^ hu Marosvásárhelyi Jezsuita Egyetemi Lelkészség: Magunkról
  12. ^ fr L’aventure humaine et spirituelle pour les 17-35 ans
  13. ^ Prima carte tipărită, în limba română, cu alfabet latin.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_iezuit

TAINELE ÎN BISERICA ROMANĂ CATOLICĂ

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

fragment

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

După cele câteva pagini în care a fost vorba despre papalitate, trecând însă sub tăcere istoria tristă a înşiruirii papilor, căpetenii ale bisericii catolice, vom trece la cercetarea cultului, slujbelor şi a învăţăturilor acestei biserici, adică ceea ce numim printr-un cuvânt anumit: papism.

În Noul Testament, Domnul Isus a lăsat numai două rânduieli. Mai întâi botezul (Matei 28:29), care este semnul intrării în Biserică sau Adunare, casa lui Dumnezeu pe pământ, întemeiată pe moartea şi învierea Domnului. Dar botezul nu mântuieşte, nu spală de păcate, nu naşte din nou, aşa cum învaţă Biserica Catolică (romană). Apostolul Petru spusese anume: „Această imagine vă mântuieşte acum şi pe voi: botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Cristos” (1 Petru 3:21). Prin urmare, când Domnul Isus spune lui Nicodim: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5), apa nu înseamnă botezul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Iacov, vorbind despre creştini: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18). De aceea apostolul Pavel zice: „El ne-a mântuit pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Iar Petru de asemenea spune: „Aţi fost născuţi din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne” (1 Petru 1:23). Prin urmare nu botezul cu apă produce naşterea din nou, fără de care nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu primit în inimă şi lucrând în suflet prin puterea Duhului Sfânt. Pentru că Duhul Sfânt cu ajutorul Cuvântului produce în noi o fire şi o viaţă nouă. Domnul spune: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică” (Ioan 5:24). Aşa că nu este de ajuns să fii botezat cu apă şi să porţi numele de creştin. Pentru a avea viaţa veşnică trebuie să crezi din inimă în numele Fiului lui Dumnezeu.

Biserica romană, dimpotrivă, prezintă botezul ca neapărat necesar mântuirii, aşa încât un copilaş ar fi pierdut dacă ar muri nebotezat, iar un om în vârstă care ar crede în Dumnezeu şi ar muri fără botez, nu ar fi mântuit. În ce priveşte pe copii, Scriptura ne spune că El a venit ca să-i mântuiască (Matei 18:10-14), iar în ce priveşte pe cei în floarea vârstei, ea spune doar atât că: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică” (Ioan 3:31), fără a mai fi vorba de botez. Apostolii Domnului au fost ei botezaţi cu botezul creştin? Nu. Tâlharul de pe cruce, care a crezut, a fost botezat? Nu, şi totuşi s-a dus chiar în ziua aceea în rai. Totuşi, cu toate că botezul cu apă nu ne mântuieşte, el este o imagine a morţii împreună cu Cristos, aşezând pe ucenici sub autoritatea Sa.

Biserica romană (catolică) a mai adăugat multe altele rânduielilor Domnului. Mai întâi ea ţine ca apa botezului să fie sfinţită de preot; aceasta este apa sfinţită, binecuvântată, căreia i se atribuie multe însuşiri, între altele şi aceea de a alunga pe demoni de la cei botezaţi. În sfârşit, în afară de împrejurări deosebite, numai preotul are dreptul să facă botezul. Nu vedem nimic de felul acesta în Scriptură. Numai de apă simplă se serveau spre a boteza. Anania, un simplu ucenic, botează pe Pavel; Filip, care nu era decât diacon sau servitor, botează pe ofiţerul etiopian. Fraţii din Iope sosiţi împreună cu Petru sunt cei care au făptuit botezul lui Corneliu şi al altora care au crezut (Faptele Apostolilor 8:38; 9:18; 22:16; 10:47-48).

A doua rânduială este masa sau cina Domnului. Isus a instituit-o înainte de moartea Sa, atunci când Se găsea la masă pentru cea din urmă oară, împreună cu ucenicii Săi preaiubiţi şi când a mâncat Paştele împreună cu ei (Luca 22:19-20). Dar după ce S-a înălţat în glorie, a adus aminte apostolului Pavel ceea ce rânduise în noaptea când a fost vândut, pentru ca toţi adevăraţii credincioşi să ia parte la ea (1 Corinteni 11:23-26). Vedem prin aceasta cât de mult ţinea Domnul Isus ca cina să fie sărbătorită, tot aşa cum şi Dumnezeu, odinioară, ţinea ca fiii lui Israel să nu nesocotească păzirea rânduielii Paştelor, care le aducea aminte de eliberarea lor din ţara Egiptului (Deuteronom 16:1-2; Exodul 12:21-27; 34:15; Leviticul 23:5; Numeri 28:16-17). Tot aşa şi Cina aduce aminte credincioşilor creştini de eliberarea şi mai mare pe care au primit-o în dar. De aceea El este numit: „Paştele nostru”, „Cristos, Paştele nostru a fost jertfit”, spune apostolul Pavel (1 Corinteni 5:7). Cina Domnului se sărbătoreşte foarte simplu, când eşti călăuzit de Cuvântul lui Dumnezeu; o pâine care se rupe şi se împarte între toţi, înfăţişează şi reaminteşte trupul Domnului care a fost adus ca jertfă pe cruce. Vinul din pahar, din care iau cu toţii, pentru că Domnul a zis: „Beţi toţi din el” (Matei 26:27), este aducerea aminte a sângelui scump al lui Cristos, Mielul fără pată şi fără cusur care a fost vărsat ca să ne răscumpere şi să ne curăţească de păcate (1 Petru 1:18-19; 1 Ioan 1:7; Apocalipsa 1:5). Şi Domnul a spus, aşezând Cina, atât când a rupt pâinea, cât şi când a dat vinul: „Faceţi acestea în amintirea Mea.” Ce plăcut şi scump pentru inima creştinului de a-şi aminti în chip deosebit în fiecare zi dintâi a săptămânii de dragostea mare şi negrăită a Domnului pentru el! Iar el face aceasta în legătura dragostei cu cei credincioşi, care sunt ca şi el, mădulare ale trupului lui Cristos (1 Corinteni 12:13; 10:17; Efeseni 5:30).

Apostolul Pavel mai aminteşte un lucru în legătură cu această masă sfântă. El spune: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26). Astfel, la Cină ne găsim în faţa dragostei nesfârşite a Domnului mort pentru noi şi vestim această moarte lumii vinovate, apoi gândurile noastre se îndreaptă spre ziua fericită când Domnul Cristos va veni din nou pentru a-Şi arăta biruinţa, transformând trupurile noastre şi ducându-ne în glorie cu El. Totul vorbeşte acolo despre iubirea Lui. Ce bucurie de a avea un loc la masa Domnului!

Aceste rânduieli ale Domnului sunt numite de unii şi mai ales de către biserica romană, taine. De cuvântul acesta se leagă şi gândul că ele oferă un anumit dar sufletesc celui ce ia parte la ele. Am văzut însă că nici un dar nu se capătă prin botez. Fără îndoială este lucru mare să intri prin botez în casa lui Dumnezeu pe pământ; dar botezul nu-i decât un semn. El nu aduce nici o schimbare în sufletul şi în viaţa aceluia care-l primeşte. Este o mare binecuvântare de a lua parte la masa Domnului; dar acest fapt îl faci pentru că ai fost mântuit prin moartea Domnului Cristos, pentru că ai ajuns mădular al trupului Său şi ai fost binecuvântat în El cu orice fel de binecuvântări duhovniceşti; de toate acestea te bucuri nespus (Efeseni 1:3). Este o fericire să-ţi aminteşti de iubirea Lui, să te închini Lui şi Tatălui, care ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui şi ne-a făcut parte cu sfinţii în lumină (Coloseni 1:12-14). Tatăl şi Fiul sunt adoraţi prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat; dar este vorba de daruri primite în har mai dinainte. Iar la Cină, credinciosul, bucurându-se de tot ce a primit, binecuvântează pentru aceasta pe Domnul său şi pe Dumnezeul său; şi este în adevăr un har că poţi să faci lucrul acesta. Vom vedea mai departe, vorbind despre mesă (liturghie) ce a făcut biserica romană din rânduiala acesta a cinei.

CONFIRMAREA ŞI POCĂINŢA

Nefiind mulţumită cu cele două rânduieli aşezate de Domnul, Biserica Romei a mai adăugat, de la sine, cinci taine pe lângă botez şi cină. Vestitul sinod de la Trente, ţinut în veacul al 16-lea (1545-1563) şi care a statornicit învăţătura romană, înşiră aceste taine în felul următor: botezul, confirmarea, euharistia [Notă] sau cina, pocăinţa, ungerea cu mir, preoţia şi căsătoria. În afară de botez şi cină, celelalte taine sunt invenţii omeneşti, despre care nu se spune nimic în Scriptură. Am vorbit despre botez; şi acum, câteva cuvinte despre celelalte taine.

Confirmarea, în biserica romană, este o ceremonie având drept ţintă întărirea darurilor căpătate prin botez. De obicei se face pentru copiii de 11-12 ani, înainte de a fi primiţi la ceea ce se numeşte cea dintâi comuniune, cea dintâi părtăşie la Cină. Socotesc că astfel îi fac „creştini deplini, împărtăşindu-le bogăţia harurilor Duhului Sfânt.” Numai episcopul are puterea aceasta de a confirma, lucru pe care-l face prin punerea mâinilor, semnul crucii şi ungerea cu untdelemn sfinţit. La aceasta mai adaugă un suflat uşor peste obraz, cu aceste cuvinte: „Pacea să fie cu tine.” Am putea gândi oare că prin aceste lucruri s-ar putea face cineva creştin sau chiar creştin deplin sau că s-ar putea da astfel Duhul Sfânt? Este vorba de aşa ceva în Scripturi? Nicidecum. Aceşti sărmani copii, care sunt confirmaţi în felul acesta, poate că nu sunt mântuiţi. Pentru că prin credinţa în Domnul Isus avem răscumpărarea, prin sângele Său iertarea păcatelor şi numai crezând în El primim Duhul Sfânt. Să citim ce spune apostolul Pavel în Efeseni 1:13: „Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei.” Acolo nu este vorba de nici un episcop, de punerea mâinilor, nici de ungere. Omul cu ceremoniile lui n-are ce căuta aici, după Cuvânt. Totul vine de la Dumnezeu pentru acela care crede.

Pocăinţa este, pentru biserica romană, taina prin care sunt iertate păcatele făptuite după botez. Se cere păcătosului părerea de rău, mărturisirea, îndreptarea lucrurilor (adică repararea greşelii prin anumite fapte de binefacere) şi hotărârea fermă de a nu mai face o astfel de greşeală. Taina aceasta este împlinită numai prin episcopi sau preoţi, prin formula iertării de păcate: „Eu te iert de păcatele tale, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.” Unde găsim aşa ceva în Scriptură? Unde este scris că trebuie să mărturiseşti unui om în taină greşelile făcute şi că acesta are putere să dea o pedeapsă pentru a le ispăşi? Nicăieri. Fără îndoială, dacă un creştin cade în vreo greşeală, trebuie să se judece, să se pocăiască şi de aici înainte să aibă groază de păcat. Dar cui oare trebuie să mărturisească? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El (adică Dumnezeu) este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne curate de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9).

Cui a mărturisit David nelegiuirea lui? El spune: „Eu am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile” şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32:5). Este adevărat că la Iacov 5 este scris: „Mărturisiţi-vă păcatele unii altora şi rugaţi-vă unii pentru alţii.” Dar asta nu vrea să spună: mărturisiţi-vă păcatele unui preot, ci dacă aţi greşit faţă de un altul, mărturisiţi-vă aceluia. Este un lucru pe care nimeni nu trebuie să-l nesocotească. Nu-ţi mai găseşti pacea cu nici un chip când rămâne peste cuget povara unei greşeli făptuite (vezi Psalmul 32:3). Dar mai presus de toate, mărturiseşte totul lui Dumnezeu, care iartă aşa cum spune în Cuvântul Său. Cât despre dezlegarea dată de un om, cine poate să ierte păcatele, afară de Dumnezeu? Aşa ne învaţă Scriptura. Este scris: „Oricui veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, oricui le veţi tine, vor fi ţinute” (Ioan 23:23). Dar aici nu este vorba de dezlegarea dată după mărturisirea tainică făcută la urechea unui preot. Domnul, prin cuvintele acestea, încredinţează ucenicilor lucrarea de a vesti lumii iertarea păcatelor celor care cred şi, dimpotrivă, condamnarea celor care nu cred (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 5:31; 13:38-41; 16:31; 28:28).

În timpurile de la început ale bisericii se cerea ca acei care făcuseră vreun păcat deosebit, să-l mărturisească în public înainte de a fi reprimiţi în comuniunea creştină. Marele împărat Teodosie a fost obligat să se smerească în felul acesta înaintea întregului său popor, la Milan. Încetul cu încetul se ajunge ca mărturisirea să fie făcută preoţilor şi în anul 1215 papa Inocenţiu III a hotărât mărturisirea la ureche ca obligatorie, pentru ca cineva să se poată împărtăşi, căsători şi spre a primi ultimele taine înainte de a muri. Şi aşa conştiinţa oamenilor era înlănţuită de teama pierzării, dacă ai muri fără dezlegare, aşa cum învaţă biserica de la Roma, iar puterea preoţilor şi prin urmare a Romei asupra sufletelor era astfel sprijinită. Asemenea practică născocită de oameni a dat naştere, după cum este uşor de înţeles, la tot felul de abuzuri şi neorânduieli de ordin moral.

După taina pocăinţei, sinodul din Trente aşază euharistia sau cina. Dar cât de mult se deosebeşte ea, în biserica romană, de cina simplă aşezată de Domnul în amintirea morţii Sale! Cina a devenit liturghie, mesa [Notă]. Este slujba cea mai însemnată din biserica romană. Papa Grigore numit cel Mare a stabilit slujba liturghiei în liniile ei principale. Sinodul din Trente i-a dat forma definitivă pe care o are în toate bisericile romane. Mesa se împarte în două părţi principale. Prima, numită altădată mesa catehumenilor, pentru că la început nu erau primiţi decât la această parte dintâi, este alcătuită din rugăciuni, lecturi din Biblie, cântări, predică, ce constituie o pregătire sau o introducere la mesă. A doua parte, numită altădată mesa credincioşilor, constituie sacrificiul propriu-zis şi cuprinde aşa-zisul ofertoar, adică jertfirea pâinii şi a vinului ca să fie sfinţite. Aceasta era consacrarea în care, prin cuvintele instituirii cinei, rostite de către preot, se înfăptuia, potrivit bisericii romane, taina transubstanţieii, despre care vom vorbi mai departe. Apoi preotul lua împărtăşania cu pâinea şi cupa cu vin, iar asistenţii care cereau, luau numai din pâine. Liturghia [Notă] se sfârşeşte prin cântări de laudă, apoi adunarea era invitată să plece prin cuvintele: „Ite, missa est.”

Fără a mai vorbi despre toate câte însoţesc sărbătorirea liturghiei, podoabele altarului, lumânările şi tămâia, veşmintele preoţilor şi ale celor care îl însoţesc, lucruri care amintesc formele iudaismului şi chiar ale păgânismului, se vede uşor cât de mult s-a depărtat biserica romană de închinarea în Duh şi în adevăr despre care vorbeşte Domnul Isus (Ioan 4:23-24) şi a înlocuit-o prin nişte slujbe (ceremonii) aranjate mai dinainte şi cu lucruri care influenţează simţurile! Este o slujbă-cult fixată de un om, în care nu s-a lăsat nimic lucrării libere a Duhului Sfânt. Mai mult, preotul singur are dreptul de a o îndeplini, făcând parte dintr-o clasă aparte, în timp ce, după Cuvântul lui Dumnezeu, toţi credincioşii sunt o „preoţie sfântă” (1 Petru 2:5-9), fiecare din cei care o alcătuiesc, având posibilitatea de a aduce laude şi binecuvântări la masa Domnului, sub îndrumarea Duhului Sfânt.

Observaţi după aceea că liturghia se rosteşte în latineşte: rugăciuni, cântece, citiri, aproape totul este rostit în latineşte, limbă străină pentru cea mai mare parte din cei de faţă, aşa că acestea toate nu sunt pentru ei decât forme şi recitări goale. Or, apostolul Pavel scrie că mai degrabă voia să spună în adunare cinci cuvinte înţelese, decât zece mii într-o limbă străină (1 Corinteni 14:19).

Dar sunt unele lucruri şi mai rele: cele mai grave greşeli intră în cultul acesta al bisericii romane. Masa de cuminecare (împărtăşanie) a devenit un altar. Sinodul (Consiliul) din Trente învaţă în adevăr că prin cină sau liturghie (mesa) se aduce o adevărată jertfă, nu de sânge, e adevărat, dar o jertfă în adevăr ispăşitoare, având putere asupra păcatelor neispăşite ale viilor şi morţilor. Domnul Cristos S-a adus jertfă, spune sinodul; este aceeaşi jertfă a Aceluia care odinioară S-a adus pe Sine Însuşi la cruce, iar acum ea se repetă – pretind ei – prin slujba preoţilor. Prin această jertfă ispăşitoare înnoită în fiecare zi în euharistie, Dumnezeu (după biserica romană) este împăcat şi putem să ne apropiem de El. Se vede bine că învăţătura aceasta este împotriva Scripturii. Duhul Sfânt în epistola către Evrei spune că jertfirea trupului lui Cristos s-a făcut odată pentru totdeauna; că „Cristos a adus o singură jertfă pentru păcate” şi „printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţi,” în aşa fel că „Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte niciodată de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” şi că „acolo unde este iertare de păcate, nu mai este jertfă pentru păcate.” Mai mult, ni se spune că Cristos nu poate să se aducă de mai multe ori jertfă pentru păcate, pentru că atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori; şi în sfârşit că „fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 10:10,12,14,17; 9:22,25). O jertfă fără vărsare de sânge nu este jertfă, şi Cristosul înălţat în glorie nu mai poate suferi, ceea ce ar fi necesar pentru o adevărată jertfă. Pretutindeni în capitolele acestea ale epistolei către Evrei 9 şi 10, se stăruie asupra acestui adevăr, că este o singură, unică jertfă a lui Cristos, şi cu totul de ajuns pentru a ridica păcatele; aşa că jertfa liturghiei nu este jertfă, iar sufletele care se sprijine pe aceste învăţături mincinoase sunt înşelate şi nu pot să se bucure niciodată de pacea care izvorăşte din unicul sacrificiu al lui Cristos, prin care Dumnezeu nu-Şi mai aminteşte de păcatele şi nelegiuirile noastre.

Observaţi apoi că mesa (liturghia) este jertfă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Scriptura nu ne spune nicăieri că păcatele celor care au murit pot fi ispăşite. Ea spune numai atât: „După moarte vine judecata” (Evrei 9:27), pentru cei care n-au crezut aici în Domnul Isus Cristos şi în singura jertfă ispăşitoare. Gândul unei jertfe pentru morţi se leagă de o altă rătăcire propovăduită de biserica romană, aceea a purgatoriului. E vorba de un loc unde nu-i nici cer nici iad, unde sufletele suferă pentru păcatele care n-au fost ispăşite pe pământ, până când vor fi curăţite. Biserica romană pretinde că liturghiile rostite pentru aceste suflete scad ceva din chinurile lor! Cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic despre aşa ceva.

La această rătăcire a unei jertfe zilnice a lui Cristos şi fără sânge se mai adaugă o alta şi mai gravă, aceea a transubstanţierii sau a schimbării de substanţă. După această învăţătură, când preotul rosteşte cuvintele sfinţirii, pâinea şi vinul, păstrându-şi înfăţişarea lor, sunt în realitate transformate în trupul şi sângele Domnului Isus. Această învăţătură a fost născocită în secolul al noulea (cel mai întunecos din Evul Mediu) de către călugărul Paschase Radbert. Întemeindu-se pe cuvintele: „Acesta este trupul Meu” [Notă] el spunea: „Pâinea şi vinul, după ce au fost sfinţite, nu sunt altceva decât carnea şi sângele Domnului Cristos, aceeaşi carne născută din Maria şi care a suferit pe cruce”. După o îndelungă şi vie împotrivire a celor care nu credeau aşa, al patrulea sinod din Latran, în 1215, a sfinţit această învăţătură în termenii aceştia: „Trupul şi sângele Domnului sunt în adevăr căpătate prin sfinţirea altarului, în înfăţişarea pâinii şi a vinului, când prin puterea lui Dumnezeu şi prin mijlocirea preotului care face slujba, pâinea este schimbată în trup, iar vinul în sângele lui Cristos.” „Transformarea făcută în acest fel este atât de adevărată şi întreagă, încât pâinea şi vinul conţin pe Cristos în întregime – dumnezeirea, unitatea, suflet, trup şi sânge, toate câte ţin de ele.” Iar sinodul din Trente, în secolul al XVI-lea a întărit această învăţătură, şi orice membru al bisericii romane trebuie să creadă sub pedeapsa anatemei!

Preotul, la un moment dat, ridică ostia (împărtăşania) şi datorită cuvintelor pe care le rosteşte, această ostie (împărtăşanie) este Dumnezeu Însuşi. Preotul se aruncă la pământ, închinându-se, şi tot poporul face la fel. Un om şi adeseori un om rău îşi crează Creatorul! Ceva atât de hulitor şi totuşi atât de preţuit, pentru că ostia, spune biserica romană, nu mai este pâine, ci Cristos Însuşi! Cei care citesc Cuvântul lui Dumnezeu ştiu din el că acum Cristos este în mărire şi cu un trup glorificat, deci El nu mai poate fi în acelaşi timp şi aici, suflet, trup şi sânge, în ostie. Sângele Său a fost vărsat odată pentru totdeauna pentru ispăşirea păcatelor şi nu mai poate fi şi în potir. Ar fi trebuit atunci să fie mai mulţi Cristoşi. La cină, după Scriptură, se vesteşte moartea Domnului şi se aminteşte de moartea Domnului, dar a presupune că se mai poate da morţii un Cristos glorificat, este ceva nelegiuit şi potrivnic adevărului. Aici este una dintre cele mai triste rătăciri ale bisericii romane, este o idolatrie îngrozitoare. Să amăgeşti o lume întreagă, făcând-o să creadă că o bucată de pâine s-a prefăcut în Dumnezeu şi că trebuie să i te închini!

Biserica romană a aşezat o sărbătoare pe care a numit-o sărbătoarea Dumnezeirii sau a Sfântului Sacrament. În acea zi, într-o procesiune solemnă, ostia este dusă într-un ostensoar pompos. La trecerea lui, toată lumea trebuie să îngenunche în semn de închinare, întrucât acela este Dumnezeu, spun preoţii. În anumite ţări, ca de exemplu în Spania, preotul care duce împărtăşania unui muribund este însoţit de un om care pe tot parcursul drumului sună dintr-un clopoţel. Îndată ce acesta trece prin apropiere, toţi cei care aud sunetul trebuie să cadă în genunchi şi să rămână aşa până ce sunetul nu mai poate fi auzit. Preotul spune lumii credulă şi muribundului că însuşi Dumnezeul Cel viu Se află în potirul său şi că este dus astfel.

Am văzut de asemenea că credincioşii de rând se împărtăşesc numai cu pâine. Paharul este păstrat numai preoţilor. Este încă o invenţie omenească, despre care Cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic. Ba dimpotrivă, Domnul spune ucenicilor Săi: „Beţi toţi din acesta”; şi apoi apostolul, adresându-se întregii adunări din Corint, spune că: „Fiecare să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (Matei 26:27; 1 Corinteni 11:28). Această oprire de a se da potirul şi laicilor se face sub cuvânt că ar putea să cadă câteva picături de vin sfinţit pe barbă sau că cei bolnavi ar putea să-l verse şi că de altfel anafura (ostia) conţine şi carnea Domnului şi sângele Său. Spun de asemenea că sângele fiind în împărtăşanie, nu mai este nevoie ca laicii să mai ia potirul. Dar atunci pentru ce preoţii mai beau din el? Se vede lămurit că acesta rânduială au aşezat-o pentru a arăta mai lămurit superioritatea preoţilor.

Ne-am ocupat mai mult de acest lucru, pentru că este unul din punctele ce caracterizează în modul cel mai lămurit Biserica Catolică; mesa este centrul religiei catolice. A merge la mesa este lucru de căpetenie pentru adevăratul catolic roman; dar nimic nu arată mai limpede decât mesa cât de mult s-a depărtat această biserică de adevăr.

UNGEREA, ORDINAREA ŞI CĂSĂTORIA

Ne mai rămân de văzut cele din urmă trei taine ale bisericii romane. Cea dintâi este numită maslu. Nu se dă decât bolnavilor în ultimul grad, fiind cea din urmă ungere. Biserica romană învaţă că prin ea se spală cea din urmă rămăşiţă a păcatelor, pentru ca bolnavul, când moare, primind-o, să meargă de-a dreptul în cer, şi să-i dea tărie să înfrunte groaza morţii. Dacă cineva moare fără să fi primit această taină, sau a refuzat-o, se duce în iad.

Vedem într-asta câtă stăpânire îşi ia biserica romană asupra sufletelor, pentru că numai preotul poate da această taină. Şi să observăm cum totul s-a aranjat astfel ca inimile să fie stăpânite de teamă şi ca urmare ce fel de Dumnezeu groaznic şi fără milă li se înfăţişează! Iată în ce constă această ungere din urmă (maslu). Preotul îmbrăcat într-un veşmânt de culoare violetă soseşte la patul muribundului şi-i prezintă un crucifix pe care acesta trebuie să-l sărute cu respect. După câteva rugăciuni şi stropiri cu apă sfinţită şi după ce preotul a ascultat mărturisirea bolnavului, dându-i euharistia [Notă] îi face ungerea. Pentru aceasta, cu degetul cel mic muiat în untdelemn sfinţit atinge diferitele părţi ale trupului care au putut fi mădulare ale păcatului, făcând semnul crucii, începe de la ochi, zicând: „Pe temeiul sfintei Sale ungeri şi prin mila Sa cea mare, Domnul să-ţi ierte toate păcatele făcute cu ochii tăi.” Şi tot aşa urmează cu celelalte mădulare ale trupului, urechile, nasul, gura şi mâinile, apoi pieptul şi picioarele. Urmează rugăciuni şi semnul crucii, după aceea se arde pânza cu care preotul şi-a şters degetul cel mic. Muribundul poate atunci să se ducă în siguranţă; cerul îi este deschis.

Abia în secolul al XII-lea s-a introdus această ceremonie, cea din urmă faptă a unui adevărat catolic. Învăţătorii romani sprijinesc maslul pe următoarele cuvinte din Scriptură: „Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6:13). Apoi: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav” (Iacov 5:14-15). Cine nu vede că aceste locuri n-au nici o legătură cu maslul? Maslul ar avea drept scop mântuirea sufletului, şi nicidecum vindecarea trupului, pentru că se dă numai muribunzilor, pentru a le deschide cerul. Dar în aceste versete se vorbeşte despre vindecarea trupului, fie pe calea minunilor, fie ca răspuns la o rugăciune făcută cu credinţă, fără de care ungerea nu va avea nici o urmare. Iar pentru a merge de-a dreptul în cer, mai are nevoie un muribund şi de altceva decât de credinţa în Domnul Isus? Scriptura spune: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică.” „Voi sunteţi mântuiţi prin har, prin credinţă” (Faptele Apostolilor 16:31; Ioan 3:36; Efeseni 2:8). Unde este vorba despre slujba şi ungerea unui preot? Nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu. Cine crede în Domnul Isus este spălat de toate păcatele lui şi făcut curat, în stare să se prezinte înaintea lui Dumnezeu. Acolo se poate duce în pace: „Să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul” (2 Corinteni 5:8). A avut nevoie tâlharul de pe cruce de cea din urmă ungere pentru a fi chiar în ziua aceea „în rai” cu Domnul Isus? Ştefan, primul martir, care îşi încredinţa Domnului Isus duhul, n-a primit-o; el şi atâţia alţii care au murit în credinţă nu ar fi mântuiţi, în timp ce acei care niciodată nu s-au întors la Dumnezeu şi ale căror păcate n-au fost şterse, ar merge în cer pe temeiul acestei „taine” făcută de un om! Aceste rânduieli inventate de oameni, nici pe departe nu sunt bune decât să aducă sufletul într-o teamă superstiţioasă şi fără temei şi dau o asigurare închipuită unor oameni care în întreaga lor viaţă nu s-au gândit la Dumnezeu.

După taina aceasta urmează cea a ordinării [Notă] conferită prin ceremonia ordinării. Ea acordă preotului dreptul de a sluji liturghia şi a administra toate tainele (în afară de confirmare şi de ordinare, care sunt rezervate episcopului). Pentru a stabili un preot, episcopul îi face punerea mâinilor, îl unge cu untdelemn sfinţit şi îi dă să atingă obiectele sfinte (potirul şi vasul cu ostia), permiţându-i să aducă jertfa liturghiei (mesa). Preotul sfinţit în acest fel are de aici înainte puterea să sfinţească adevăratul trup al Domnului în Cină, adică de a împlini aşa-zisa minune care transformă pâinea şi vinul în trupul şi sângele Domnului Isus. Caracterul dăruit prin ordinare este de nedesfiinţat, adică nu poate fi şters, aşa că cine părăseşte preoţia este socotit ca un apostat. La aceasta, biserica romană adaugă celibatul obligatoriu, [Notă] adică preoţilor le este interzis să se căsătorească.

Toate acestea nu-şi au nici un temei în Scriptură, ba chiar îi sunt împotrivă. Mai întâi, nu vedem nicăieri o clasă aparte de preoţi, în afara celorlalţi creştini. La evrei era această deosebire. Dar acum toţi adevăraţii credincioşi sunt preoţi ca să aducă lui Dumnezeu nu trupul lui Isus Cristos, care a fost adus ca jertfă odată pentru totdeauna pe cruce, ci jertfe de laudă şi binecuvântări (1 Petru 2:5; Evrei 13:15; Apocalipsa 16). Sarcina de bătrân sau supraveghetor constă în a paste turma – adunarea – lui Dumnezeu, turma Domnului (Faptle Apostolilor 20:17-18). În adunare erau mai mulţi bătrâni sau supraveghetori. Scriptura nu vorbeşte de dioceze peste care să se aşeze câte un episcop sau arhiepiscop. Ea nu pomeneşte nici de cardinali. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne arată decât două servicii în biserică: bătrâni sau supraveghetori şi diaconi sau servitori (Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:1-8). Locul acesta de la urmă arată însuşirea ce trebuie s-o aibă supraveghetorii şi servitorii. În ce priveşte celelalte sarcini, exorcist, cititor, subdiac etc ce se află în biserica romană, Scriptura nu vorbeşte nimic despre ele. Să mai observăm că Petru ar fi fost cel dintâi papă după biserica romană, dar vedem că el însuşi se aşază în rândul celor bătrâni (1 Petru 5:1).

De asemenea Pavel apără dreptul de căsătorie şi cere ca supraveghetorii sau bătrânii, ca şi servitorii, să fie bărbaţi ai unei singure soţii. Mai mult, acelaşi apostol spune, prin Duhul Sfânt, că în timpurile din urmă mulţi se vor lepăda de credinţă, alipindu-se de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile demonilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însăşi conştiinţa lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul (1 Corinteni 9:5; 1 Timotei 3:2-12; 4:13).

Nu vom spune nimic despre căsătorie, pe care Dumnezeu a rânduit-o de la început, decât că în Cuvântul lui Dumnezeu nu este prezentată niciodată ca pe o taină, cu toate că sunt date multe învăţături preţioase bărbaţilor şi femeilor. Cu ce legături înguste înlănţuie biserica romană pe aceia care au intrat sau intră sub influenţa ei! Pretutindeni şi în toate, ea amestecă pe preot în viaţa laicilor şi prin aşa-zisele taine întinde o cursă sub paşii fiecăruia dintre fiii ei. Dacă ei nu vor să-i fie pe plac, iată-i învinuiţi că dispreţuiesc biserica, că sunt eretici, şi a fost un timp când o astfel de învinuire a avut urmări grozave.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/tainele-in-biserica-romana-catolica/

RUINA BISERICILOR FRAŢILOR DIN BOEMIA

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

fragment

Fraţii se aflau astfel în punctul cel mai înalt al prosperităţii lor din afară, însă duhovniceşte erau mai slabi decât în timpul celor 100 de ani cât au ţinut persecuţiile împotriva lor. Este ceea ce recunoştea cu durere unul dintre episcopii lor, care a fost martor al căderii şi prăbuşirii lor. „Vai”, spunea el, „libertatea religioasă (pe care le-o dăduse împăratul) s-a schimbat repede în libertatea firii.” De aceea, încă de la început, această libertate care a pricinuit în cele din urmă o siguranţă a cărnii, n-a fost deloc pe placul sufletelor evlavioase, care se şi temeau de urmările ei triste. Şi în adevăr, de atunci fraţii au început a slăbi în păzirea disciplinei lor deosebite şi din această slăbire au căzut în greşeli care le-au adus suferinţe ce nu se mai pot socoti ca îndurate pentru Numele Domnului Cristos.

În 1612, împăratul Rudolf a murit. A urmat la domnie ca împărat şi rege al Boemiei, Ferdinand al II-lea. Îndată Roma s-a străduit să pună în aplicare hotărârile sinodului de la Trente împotriva protestanţilor, începând cu cei din Boemia şi din Moravia. Începutul a fost făcut prin tot felul de jigniri şi de asupriri, neţinându-se seama de plângerile lor întemeiate pe un aşa-zis edict de toleranţă. Atunci, protestanţii, uitând că creştinii trebuie să sufere nedreptatea, nu au voit să se supună lui Ferdinand al II-lea şi şi-au ales ca rege pe electorul Palatin, principe care luase parte la Reformă. Au mers şi mai departe, au ajuns până la acte de violenţă, căci au aruncat pe ferestrele castelului din Praga pe reprezentanţii împăratului. Aceasta însemna o răzvrătire pe care Cuvântul lui Dumnezeu o condamnă, când ne spune: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu. Şi cele care există, sunt rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte autorităţii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu; şi cei care se împotrivesc îşi vor primi judecata” (Romani 13:1-2). Scriptura, prin urmare, nu dă voie celor care se află sub o stăpânire rea chiar, de a o răsturna cu forţa, ca să aşeze alta. Ea ne spune că: „este un lucru demn de laudă, dacă cineva, pentru conştiinţa lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare, îndurând pe nedrept” (1 Petru 2:19).

Această faptă de violenţă a protestanţilor din Boemia a fost începutul acelui groaznic război numit în istorie „războiul de 30 de ani”. Nu ne vom ocupa de el, vom spune numai care au fost urmările pentru fraţi. Se poate să fi luat parte puţini la această rezistenţă înarmată, însă ei au fost învăluiţi în toate relele care s-au năpustit asupra protestanţilor, după înfrângerea acestora, în bătălia de la Weissenburg, lângă Praga, în 1620. Mulţi au fost luaţi prizonieri, alţii au fugit în ţările vecine. Căpeteniile lor au fost ademenite a se întoarce în ţară, prin promisiunea unei iertări depline. Dar după cum pe timpul lui Huss nu s-a respectat permisul de liberă trecere al împăratului, tot aşa, două sute de ani după aceea, nu s-a respectat promisiunea de iertare faţă de cei care o crezuseră. Îndată ce s-au întors, au fost închişi, şi mulţi condamnaţi la moarte.

Astfel, la 21 iunie 1621, li s-a tăiat capul a 27 dintre apărătorii cei mai cinstiţi ai protestanţilor, dintre care aproape jumătate făceau parte dintre fraţi. Se poate spune că au murit ca martori ai adevărului, pentru că, deşi făcuseră o greşeală, voind a susţine cu forţa drepturilor lor, ar fi putut să-şi scape viaţa, lepădându-se de credinţă. În adevăr, îndată după citirea sentinţei, preoţii catolici s-au grăbit să-i îndemne a intra în biserica romană, asigurându-i că în acest caz împăratul îi va graţia, însă ei au respins cuvintele preoţilor cu o tărie şi o cunoaştere a Scripturilor care au făcut ca aceştia să se retragă uimiţi. Un fapt dovedeşte ura deosebită a papistaşilor împotriva fraţilor. În timp ce celorlalţi protestanţi li se îngăduia să le vină pastori lutherani ca să se roage şi să ia cina cu ei, fraţilor li s-a oprit această favoare.

Eşafodul a fost înălţat în faţa primăriei. Cei condamnaţi erau aduşi aici în ajunul execuţiei. Se aflau în această clădire câţiva condamnaţi care nu erau din nobilime. Cum aflau de venirea fraţilor lor, mergeau la ferestre şi îi primeau cântând. Poporul, atras de această privelişte, vărsa pentru cei condamnaţi lacrimi de compătimire.

Cei care urmau să fie ucişi au petrecut aproape toată noaptea în convorbiri sfinte, în rugăciuni şi în cântări de laudă pentru Dumnezeu. În revărsatul zorilor, ei s-au îmbrăcat în cele mai frumoase veşminte ce le aveau, ca pentru o zi de sărbătoare, şi când, la ora cinci, o detunătură de tun a dat semnalul execuţiei, ei s-au îmbrăţişat, urând unul altuia putere de sus ca să fie credincioşi până la moarte. Sosind clipa morţii, fiindcă erau duşi unul câte unul, s-au petrecut de fiecare dată despărţiri mişcătoare. „Domnul să vă binecuvinteze şi să vă păzească, preaiubiţilor”, spuneau fraţii, celor care plecau, „să vă dea Duhul Sfânt mângâiere, răbdare şi curaj, ca să întăriţi prin moartea voastră, ceea ce este spus din inimă şi cu glasul vostru;” iar ceilalţi răspundeau: „Dumnezeu să binecuvinteze drumul pe care-l faci din dragoste pentru Fiul Său Isus Cristos. Du-te înaintea noastră, dragă frate, în casa Tatălui nostru. Suntem asiguraţi prin Domnul Isus, în care credem, că astăzi ne vom revedea în bucuria cerească.”

Dăm câteva amănunte asupra morţii câtorva dintre aceşti martiri ai Domnului Cristos; îi vom vedea credincioşi până la sfârşit. Cel dintâi care a fost dus la eşafod a fost contele Schlik, cel dintâi apărător al bisericii fraţilor. Era un om înzestrat cu multe daruri şi cu o sinceră evlavie, iubit şi respectat de toţi oamenii de bine. Sentinţa lui de moarte spunea că după ce i se va tăia capul, trupul îi va fi desfăcut în bucăţi şi expus la răspântia drumurilor. Auzând acestea, el strigă: „Un coşciug mai puţin!”. Fratele care îl însoţea, îl îndemna la bărbăţie. „Oh!” spunea el, „pot să vă asigur că n-am nici o teamă. M-am hotărât pentru credinţa în toată curăţia ei; sunt gata să dovedesc cu moartea, credincioşia ce I-o păstrez.” Dis-de-dimineaţă, auzind semnalul tunului, strigă: „Iată crainicul morţii; voi fi cel dintâi care o voi vedea: Doamne Isuse, ai milă de mine!” Ajuns pe eşafod, s-a întors spre soarele care răsărea şi a spus: „Isuse, soare ai dreptăţii! Ajută-mă să străbat prin negura morţii, în lumina veşnică!” Apoi a îngenuncheat, rugându-se, şi a primit lovitura de moarte. Privitorii erau mişcaţi până la lacrimi, văzând seninătatea pe care o păstra până în ultima clipă.

După el a venit la rând, Wenceslas, baronul de Budova, care era de asemenea din biserica fraţilor. Era şi el unul dintre apărătorii ei. Bătrân de 76 de ani, era un om învăţat, cunoscut prin mai multe scrieri şi care, sub împăratul Rudolf, ocupase funcţii de seamă. Când a văzut apropiindu-se primejdia, s-a dus să-şi stabilească familia la un loc sigur şi s-a întors singur la Praga, conştiinţa neîngăduindu-i, după cum spunea el, să părăsească tocmai acum cauza. „Poate că,” adăugă el, „Domnul vrea s-o pecetluiască şi cu sângele meu.” Iar când secretarul său îi spunea că umbla zvonul că murise de amărăciune, „Eu,” reluă el, „să mor de întristare! Vezi (spuse el arătându-i Biblia), acest paradis al sufletului meu, niciodată nu mi-a dat fructe atât de dulci ca astăzi. Acolo locuiesc zilnic, mâncând mana cerească şi bând apa vieţii. Nimeni nu va vedea ziua când să se poată spune că Budova a murit de întristare.”

Cu câteva zile înainte de a se pronunţa sentinţa de moarte împotriva sa şi a însoţitorilor săi, a avut un vis deosebit, care a produs în sufletul său o foarte mare impresie. I se părea că se plimba printr-o pajişte verde, unde tot ceea ce-l înconjura era frumos şi plăcut. Gândurile lui, chiar şi în vis, erau fireşte preocupate de deznodământul procesului său. Deodată un crainic strălucitor de lumină se apropie de el, îi puse în mână o cărticică, apoi se făcu nevăzut. Deschizând cartea, ce-i fusese dată într-un fel atât de ciudat, a văzut că filele erau de mătase albă ca zăpada, fără ca să fie scris ceva pe ele, afară de acest verset plin de încurajare: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra!” (Psalmul 37:5). În timp ce se gândea la aceste cuvinte dumnezeieşti, a venit spre el altcineva, ducând pe mâini un veşmânt alb, pe care i l-a pus pe umeri; şi aici s-a deşteptat.

Mai târziu, urcându-se pe eşafod, a pomenit de acest vis, privind acea lumină albă ca un semn al dreptăţii dumnezeieşti cu care, prin har, era îmbrăcat.

Nişte preoţi cruzi şi vicleni nu mai încetau, până în ultima zi a sa de pe pământ, cu încercările lor de a-l face să se lepede de credinţă. Doi capucini (călugări iezuiţi) au venit la el pentru a-i arăta – ziceau ei – drumul spre cer.

„Oh! prin harul lui Dumnezeu, îl cunosc,” le răspunse el. „Poate că domnul se înşală,” au stăruit ei.

„Nu, nu, reluă Budova; nădejdea mea se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate să înşele. N-am alt drum ca să merg în cer decât pe Acela care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” După ce a respins ideile lor asupra autorităţii bisericii romane, se oferi să le arate el adevăratul drum spre cer; dar sărmanii, buimăciţi, au plecat făcându-şi semnul crucii.

În urma lor au venit doi iezuiţi (tot călugări), chiar în ziua judecăţii. Au intrat în închisoarea lui dis-de-dimineaţă şi au început prin a lăuda multa lui ştiinţă, apoi îşi arătau dorinţa de a-i mântui sufletul. Le-a răspuns simplu, însă cu tărie şi hotărât:

„Facă Dumnezeu să fiţi şi voi tot atât de siguri de mântuirea voastră, cum sunt eu de a mea, prin sângele Mielului.”

„Bine,” au răspuns ei, căutând a-l lămuri, „însă nu vă bizuiţi prea mult pe dumneavoastră înşivă; nu zice Scriptura: Nimeni nu ştie dacă merită harul sau mânia?”

„Unde sunt aceste cuvine? Iată Biblia, arătaţi-mi-le,” a răspuns nobilul martor al adevărului.

„Dacă nu mă înşel, sunt în epistola lui Pavel către Timotei.”

„Vreţi să mă învăţaţi calea mântuirii,” a spus Budova, „voi care nu cunoaşteţi Biblia! Credinciosul poate fi sigur de mântuirea sa, aşa ne este arătat prin aceste cuvinte ale lui Pavel: „Ştiu în cine am crezut” şi încă: „Mă aşteaptă cununa dreptăţii.”

„Oh!” răspunse iezuitul, arătându-şi şi mai mult neştiinţa; „nu pe dumneavoastră, nici pe altcineva îl priveşte aceasta; Pavel nu spune acest lucru decât despre el însuşi”.

„Te înşeli,” reluă cu bărbăţie baronul, „pentru că apostolul adaugă imediat: „Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui” (2 Timotei 4:8). În acest fel, şi cu alte dovezi din Scriptură, le-a dovedit într-atât neştiinţa, încât ei l-au părăsit copleşiţi de ruşine şi de mânie, numindu-l eretic împietrit.

Puţin după aceea, s-a urcat senin pe eşafod. S-a descoperit şi a trecut uşor mâna prin păr şi a zis: „Vedeţi, perii mei albi, ce cinste vi se face să fiţi împodobiţi cu coroana de martir!” Apoi a început să se roage, ridicându-şi capul care a căzut sub sabia călăului, după care a fost aşezat pe o masă.

După alţi câţiva, a venit rândul seniorului de Kapplisch, un bătrân de 86 de ani. Acesta a spus pastorului lutheran care venea să viziteze pe cei condamnaţi: „În ochii lumii, moartea mea este ruşinoasă, însă înaintea lui Dumnezeu este glorioasă. Asteptând să mi se execute sentinţa, carnea mea slăbită a început să tremure, însă prin harul lui Dumnezeu nu mai am acum nici o frică de moarte.”

Mai înainte de a fi omorât, pe când se îmbrăca, a spus predicatorului care era lângă el: „Iată, mă îmbrac cu haina mea de nuntă.” Şi pe când predicatorul îi spunea că dreptatea lui Dumnezeu în Cristos se împodobeşte înăuntru într-un chip şi mai adevărat: „Da” i-a spus bunul bătrân, „dar vreau să mă împodobesc şi pe dinafară, în cinstea Mirelui sufletului meu.” A fost chemat; el a răspuns: „În întâmpinarea lui Dumnezeu! E atâta timp de când aştept!” Fiindcă picioarele îi erau tare slăbite şi avea câteva trepte de coborât, a cerut lui Dumnezeu să-l întărească, ca să nu dea, dacă ar fi căzut, ocazie de batjocură vrăjmaşilor. Ceruse de asemenea călăului să lovească cu sabia chiar în clipa când îl va vedea aşezându-se în genunchi şi ridicând capul, de teamă să nu cadă din cauza slăbiciunii, dacă s-ar fi întârziat prea mult. Însă în clipa execuţiei, sărmanul bătrân stătea atât de încovoiat şi de aplecat pe genunchii săi, încât călăul nu îndrăznea să lovească. Predicatorul, văzând aceasta, strigă către martir: „Monseniore, v-aţi încredinţat sufletul lui Cristos; acum înfăţişati-I cu bărbăţie capul dumneavoastră albit şi ridicaţi-l spre cer.” Bătrânul îl ridică atât cât a putut, spunând: „Doamne Isuse, îmi încredinţez sufletul în mâinile Tale.” În timpul acestei rugăciuni, călăul a lovit, capul i-a căzut şi a fost aşezat pe un portal.

Vom mai aminti şi de moartea lui Henri-Othon de Lose, încă unul din apărătorii fraţilor. Îi părea rău că primise cina de la un slujitor lutheran şi la început era trist că nu putea lua parte împreună la această masă a Domnului; însă a fost mângâiat din plin de Domnul. Când slujitorul lutheran a venit la el pentru a-l însoţi la eşafod, se ridică şi-i spuse: „Cât mă bucur că vă văd, om al lui Dumnezeu! Ascultaţi ce mi s-a întâmplat. Stăteam pe acest scaun, într-o adâncă întristare că nu pot lua Cina, [Notă] pentru că aş fi vrut să fie prezent un slujitor din părtăşia noastră. În tristeţea mea am adormit; şi iată că în vis Domnul mi S-a arătat şi mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns.” El s-a suit plin de bucurie pe eşafod; aici se aruncă mai întâi să se roage, iar după ce se ridică, îşi scoase veşmintele, se aşeză în genunchi şi zise: „Doamne Isus, primeşte-mă în gloria Ta!”; şi în timp ce rostea aceste cuvinte, călăul făcu să-i cadă capul.

În aceeaşi pace şi cu aceeaşi bucurie au murit toţi ceilalţi. Nici unul dintre ei nu s-a clătinat şi nu s-a gândit să se lepede de credinţă. „Ei au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11).

După aceste execuţii, stăpânirea a pornit la nimicirea totală a protestantismului în toată Boemia şi Moravia. Mulţi dintre păstorii izgoniţi din ţară s-au ascuns prin peşteri, de unde vizitau în taină pe fraţii lor; însă au fost descoperiţi rând pe rând şi daţi la moarte sau alungaţi din ţară. Să observăm că aceste mijloace ale urii n-au fost întrebuinţate numai împotriva celor ce au luat parte la război, ci şi a celor ce puteau fi socotiţi drept răzvrătiţi şi împotriva a tot ceea ce era protestant. Încât este limpede că nu era vorba de o chestiune politică, ci de una religioasă, şi de dorinţa din partea Romei de a nimici sau de a alunga din ţară pe toţi protestanţii, pe toţi fraţii cât şi pe ceilalţi credincioşi.

Templele au fost curăţite cu apă sfinţită; s-au bătut scaunele şi mesele de comuniune cu lovituri de nuiele; paharele cinei au fost profanate; mai multe mii de Biblii şi alte cărţi religioase au fost arse; cadavrele protestanţilor au fost scoase din morminte şi aruncate la gunoi. Un mare număr de persoane au suferit moartea cu credinţa şi curajul pe care le-au avut înaintaşii lor; alţii au îndurat cu bucurie închisoarea, chinurile şi răpirea averilor lor şi s-au exilat de bunăvoie în alte ţări.

Pentru a înlocui pe păstorii alungaţi sau omorâţi, s-au dat bisericilor cei mai corupţi dintre preoţi şi, fiindcă aceşti oameni de nimic nu reuşeau să câştige mulţimea, s-a înfiinţat o comisie de reformă care trebuia prin viclenie, nu cu forţa, să oblige pe ceilalţi protestanţi să se lepede de credinţă. S-au folosit toate mijloacele posibile ca să se ajungă la acest scop; nu s-au temut să le spună că puteau să creadă în inima lor tot ce voiau, numai să se alipească în afară de biserica romană şi să se supună papei.

Cei mai mulţi nu s-au lăsat să fie clătinaţi, pentru că seniorii, bizuindu-se pe principii protestanţi aiGermaniei, i-au făcut să nădăjduiască o eliberare apropiată. Însă în curând întreaga nobilime, după ce a fost ruinată prin tot felul de violenţe şi despuiată de toate bunurile, a fost izgonită din regat. Mai multe sute de familii de nobili sau de orăşeni bogaţi s-au risipit prin Polonia, prin statele germane, în Ungaria şi până în Ţările de Jos (Belgia şi Olanda). Cât priveşte poporul, era supravegheat cu străşnicie ca să-i împiedice emigrarea şi a-l sili la apostazie (lepădare de credinţă); însă în ciuda tuturor, mii de familii au aflat mijlocul de a urma pe păstorii lor în lipsuri şi în necazuri, fapt care a micşorat mult numărul lor.

Un episcop al fraţilor împrăştiaţi, Amos Comenius, exilat ca şi ceilalţi, scrie cu privire la aceasta cu o adâncă durere: „Domnul a cercetat pe fraţi ca printr-o furtună şi a smuls ca printr-o inundaţie de noapte, bătrâna lor grădină atât de rodnică şi atât de înfloritoare. El a îngăduit ca fruntaşii să fie aruncări în fiare şi sângele să le fie vărsat ca apa. Din mai multe sute de biserici care făceau bucuria şi fericirea lor, n-a mai rămas nici una. Păstorii au fost risipiţi şi turmele lor au fost date pe mâna soldaţilor. Cei care au scăpat de persecuţie au murit în exil. Aproape toţi lucrătorii, bătrânii, episcopii şi diaconii s-au făcut nevăzuţi şi am rămas singur, afară de un tovarăş pe care îl mai am în Polonia.” Comenius nu ascundea faptul că greşelile fraţilor au atras asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu; însă aceasta nu îndreptăţeşte cu nici un chip cruzimea vrăjmaşilor lor. Astfel, nu au mai rămas în nefericita Boemie decât numai dărâmături de nerecunoscut din această biserică; fraţii au ajuns a nu se mai putea aduna decât noaptea, prin peşteri şi văgăuni, ameninţaţi mereu de groază şi primejdie.

Toate acestea se petreceau în primul sfert al secolului al XVII-lea. Sfârşitul acestui veac a fost martorul unei alte persecuţii care, ca şi aceea a protestanţilor din Boemia, are trăsături asemănătoare, de o cruzime încă şi mai rafinată şi mai barbară, când însă, prin harul lui Dumnezeu, de asemenea au strălucit credinţa şi statornicia martirilor. Vorbim de persecuţiile împotriva protestanţilor din Franţa, pe timpul lui Ludovic al XIV-lea şi a urmaşului său. Ele au ţinut un secol întreg.

URMAŞII FRAŢILOR DIN BOEMIA ŞI MORAVIA

Câteva amănunte cu privire la urmaşii fraţilor din Boemia şi Moravia până la întemeierea localităţii Herrnhut

Persecuţiile dezlănţuite în Boemia şi Moravia împotriva celor ce s-au despărţit de biserica romană nu au atins numai pe fraţi, ci şi adunările lutherane şi reformate care se formaseră în aceste ţinuturi. Dar, cu toate persecuţiile, cu toate emigrările în număr mare în ţările vecine: Polonia, Silezia, Prusia, Saxa etc., emigrări care, de la 1622 până la 1730 au atins cifra de o sută de mii de persoane, în aceste două ţări au fost familii care au rămas alipite învăţăturilor evanghelice, cu toate că deseori credincioşii erau nevoiţi a se ascunde şi a urma de formă ceremoniile cultului papistaş. Mulţi, nu numai că au păstrat aceste învăţături pentru ei înşişi, dar le şi propovăduiau, însă în cea mai mare taină, prin regiunile mărginaşe. Alţii dintre aceşti prieteni ai Evanghliei, din cauza mâniei de foc a clerului care apăsa asupra lor, au ajuns să-şi ascundă toată viaţa, până şi de soţiile, de copiii şi de servitorii lor, locurile tainice unde îşi păstrau Bibliile şi cărţile. Le citeau în taină sau le făceau să servească la nevoie pentru zidirea altora. S-au văzut bărbaţi şi părinţi care nu au descoperit familiilor lor comoara ascunsă a cărţilor lor decât numai pe patul morţii, nevoind să părăsească pământul fără a fi dat măcar odată mărturie despre credinţa lor. Alţii, mai puţin sfioşi, ţineau adunări secrete, unde se zideau împreună sufleteşte. Se adunau noaptea prin subsoluri sau alte locuri ascunse, mereu în primejdia să fie aflaţi şi apoi să îndure pedepse mari, chiar şi moartea.

Timp de un secol întreg, cât a durat asuprirea acestui sărman popor, se păstra o sămânţă a adevărului care îşi dovedise fiinţa într-un chip cu totul deosebit la începutul secolului al XVIII-lea. Vom da câteva amănunte asupra acestui subiect care ne atrage luarea aminte.

Să vorbim întâi despre un om deosebit în multe privinţe prin ştiinţa sa, iubirea sa pentru cauza fraţilor şi credincioşia sa faţă de ei. Amos Comenius, păstor al bisericii din Fulneck, în Moravia, a fost unul dintre cei care au trebuit să plece în exil. S-a retras în Polonia cu o parte din turma sa. În 1632 a fost numit episcop al fraţilor răzleţi din Boemia şi din Moravia. Necazul bisericilor îi copleşea inima de mâhnire, dar vedea într-asta o pedeapsă pe care le-o dăduse Dumnezeu din cauza moleşirii lor şi a legăturii lor cu lumea. În clipa când trebuia să-şi părăsească ţara, ajuns pe un munte de la graniţă, îşi aruncă privirile încă o dată asupra Moravei şi Boemiei şi, aşezându-se în genunchi împreună cu fraţii săi, rugă pe Dumnezeu cu lacrimi în ochi de a nu părăsi cu totul aceste regiuni şi a nu le lipsi niciodată de Cuvântul Său, ci să păstreze în ele, totdeauna, o sămânţă sfântă. Rugăciunea, după cum vom vedea, i-a fost ascultată. El însuşi nu înceta deloc să se ocupe şi să încurajeze pe cei răzleţi şi a alcătuit un fel de catehism pentru toate oile răzleţe ale Domnului Isus, şi mai ales pentru cele din Fulneck şi din împrejurimi. Prefaţa, o termină cu cuvintele: „Dumnezeul oricărei har să vă dea prin Duhul Său puterea de a vă întări în omul dinăuntru pentru cauza Domnului Isus Cristos; de a fi stăruitori în rugăciune, de a fi tari în ispite şi în necazuri, în vederea gloriei şi pentru ca să fiţi veşnic cu El în Împărăţia Sa.” Comenius a murit în anul 1671; însă amintirea sa s-a păstrat mult timp în ţinutul Moraviei, unde îşi făcuse lucrarea.

După cum se rugase acest credincios slujitor al lui Dumnezeu, cu toată asprimea care apăsa asupra fraţilor, timp de un veac s-a păstrat o rămăşiţă. E drept că în urma morţii sale în străinătate, nimeni nu se gândea la fraţii din Boemia şi Moravia, nici măcar cât te gândeşti la un mort; totuşi, o rămăşiţă a vieţii era; şi din 1701 ea a început să se arate. În 1715 a avut loc o puternică trezire la Fulneck şi în câteva locuri de lângă Lititz; dar aceasta a atras asupra fraţilor o îndoită asuprire. Unii chiar au trecut peste graniţă; totuşi trezirea nu a putut fi oprită.

Rămăsese la Fulneck şi în satele învecinate un număr atât de mare de fraţi, obligaţi, după cum am spus, să se potrivească în afară formelor de cult romane, dar care păstrau cu grijă Scripturile Sfinte şi cărţile lor de cântări şi de zidire sufletească. Aveau în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, şi mai ales duminica, adunări pe care magistraţii nu le nesocoteau, şi care atrăgeau din timp în timp asupra credincioşilor noi încercări. E drept că pentru a-i câştiga sau pentru a-i adormi, preoţii romani i-au încuviinţat pentru un timp a lua cina în amândouă felurile; însă această slabă îngăduinţă fiindu-le ridicată, au început a lua cina între ei, în taină, şi Dumnezeu nu i-au lăsat fără îndrumători pentru a-i încuraja.

După plecarea lui Comenius, mai mulţi predicatori ai fraţilor s-au refugiat la Zauchtenthal, sat în apropiere de Fulneck, şi făceau adunări acolo. În felul acesta cunoştinţa Evangheliei se păstra şi aici. Printre aceşti oameni a fost Martin Schneider, care instruia tineretul şi-l învăţa citirea, scrierea şi catehismul lui Comenius. Purtarea sa a atras luarea aminte a preoţilor. A fost chemat în faţa magistraţilor, închis de mai multe ori, şi ar fi fost condamnat să fie ars, dacă nobilii catolici la care fusese în servici şi care îl iubeau mult n-ar fi mijlocit pentru el.

După aceasta, adunările s-au ţinut la vărul său, Samuel Schneider. Şi acesta, fiind învinuit că este unul dintre învăţătorii fraţilor, a fost aproape de punctul de a fi spânzurat. Cu toate acestea, el a continuat să predice până a murit în 1710. A adormit plin de bucurie şi a peceltuit cu vrednicie o viaţă de credinţă în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor, mărturie ce o dăduse despre Evanghelie. Nu încetase să vorbească despre ceea ce a fost cauza nădejdilor sale; inima îi era copleşită de bucurie la gândul că se va afla în curând lângă Domnul Isus. „Acolo,” spunea el, „voi vedea de asemenea pe scumpii Săi apostoli, pe profeţii Săi, pe toţi martirii care au suferit pentru Numele Său şi tot norul de martori care nu şi-au iubit viaţa, încât şi-au dat-o pentru Domnul Isus; şi voi fi pentru totdeauna cu Domnul.”

„Priviţi,” spunea el, alor săi, „priviţi sfârşitul acestor oameni!” cuvinte care se pot potrivi lui însuşi. Şi îi îndemna cu stăruinţă să rămână credincioşi Domnului Isus.

Preotul roman din localitate a venit să-i dea ungerea, însă Schneider i-a spus: „Eu sunt uns deja şi pecetluit cu Duhul Sfânt pentru viaţa veşnică; ungerea pe care doriţi să mi-o daţi, prin urmare, este nefolositoare.” „Gândeşti, deci, că mori în stare de har fără să fi primit ungerea cea din urmă?” îl întrebă preotul. Schneider, arătând cu degetul spre soare, a răspuns: „Tot pe atât de sigur, cum vezi dumneata soarele strălucind pe cer, tot pe atât de sigur sunt eu mântuit.” Atunci preotul a spus: „Bine, bine Schneider; dar spune-mi: eşti învinuit că nu eşti bun catolic şi că nu faci nici pomeneală de sfinţi.” „Oamenii au spus multe lucruri rele despre mine”, a răspuns Schneider, „şi mi-au făcut multă amărăciune fără motiv; însă eu m-am străduit toată viaţa să merg pe urmele sfinţilor şi să le urmez purtarea.” Preotul a tăcut şi, plecând, a spus celor de faţă: „De aş muri şi eu de moartea acestui om drept!”

Un alt martor credincios al acestor timpuri de necaz a fost şi George Joeschke din Sehlen. Era un adevărat urmaş al fraţilor din Boemia, unul dintre acei patriarhi evlavioşi la care prietenii Domnului veneau să ia încurajare şi mângâiere în acele timpuri de necaz. Era în legătură strânsă cu fraţii din Fulneck şi din împrejurimi, din Zauchtenthal, din Scroenau, din Kunerwald etc. Aveau obiceiul să se adune rând pe rând în unele din aceste locuri pentru ca în tristeţea inimii lor, cu multe lacrimi şi rugăciuni, să stea de vorbă despre învăţătura mântuirii, despre starea fraţilor, despre asuprirea care apăsa asupra celor ce rămâneau credincioşi. Se observa cu durere că numărul familiilor acestora se tot micşora din cauza căsătoriilor cu catolicii, şi stăpânirea nu contenea a lucra chiar să înlesnească această micşorare.

George Joeschke însă n-a încetat până la moarte să se roage pentru această sărmană rămăşiţă, să mângâie, să înştiinţeze şi să întărească pe cei care erau pe moarte. El se ocupa în mod deosebit de cei cinci fraţi Neisser, nepoţii lui. Îi învăţa cu credincioşie calea mântuirii şi le spunea să citească cu stăruinţă Sfintele Scripturi, scrierile fraţilor şi pe cele ale lui Luther. Totodată, le spunea că fiecare trebuie să fie în sine însuşi asigurat de mântuirea şi de iertarea păcatelor lui şi că, fiind mântuiţi, nu mai trebuie să trăim pentru lume, ci pentru Domnul Isus, că fără aceasta, poţi să ai toată ştiinţa şi totuşi să fii pierdut.

Avusese la o vârstă foarte înaintată un fiu pe care îl iubea mult. Văzând, în 1707, că i se apropie sfârşitul, a chemat în jurul patului său pe nepoţi şi pe copilul său ca să le dea cea din urmă binecuvântare. I-a îndemnat în mod solemn să rămână credincioşi Domnului Isus până la moarte, aşa cum învăţaseră să-L cunoască. Le-a spus să se alipească de El din toată inima, şi că atunci vor vedea o mare eliberare: „pentru că Dumnezeu” adăugă el, „ascultă rugăciunea aleşilor Săi care strigă la El zi şi noapte.”

Apoi a mai spus: „Este adevărat că libertatea noastră a fost spulberată; cei mai mulţi dintre urmaşii fraţilor îşi arătau mai mult dragostea faţă de lume şi astfel au fost înghiţiţi de papism. Toate par să arate că situaţia fraţilor este pierdută. Însă, copii, vedeţi voi, va veni o eliberare pentru cei care mai sunt din rămăşiţă. Că aceasta se va întâmpla în Moravia sau că veţi părăsi acest Babel, nu ştiu; însă sunt încredinţat că asta nu va ţine mult; înclin însă să cred că veţi ieşi din ţară şi că veţi găsi un loc unde veţi sluji lui Dumnezeu fără teamă, după Cuvântul Său. Când va veni timpul acela, să fiţi gata şi luaţi seama să nu fiţi voi cei de pe urmă. Aduceţi-vă aminte de cuvintele mele. În sfârşit, vă încredinţez pe acest micuţ, singurul meu copil. Ţi-l încredinţez, mai cu seamă ţie, Augustin. Trebuie ca el să fie al Domnului Isus. Nu-l pierdeţi din vedere şi, când veţi ieşi din ţară, luaţi-l cu voi.”

Spunând acestea, venerabilul bătrân se întoarse spre băiatul lui şi îl binecuvântă, vărsând multe lacrimi. A binecuvântat după aceea pe toţi nepoţii săi şi îndată după aceasta a plecat la Domnul. Era de 83 de ani. Niciodată n-au uitat fraţii Neisser această despărţire şi au păstrat în inima lor cu grijă cuvintele slujitorului lui Dumnezeu.

În adevăr, nu-i mişcătoare această scenă în acele timpuri de apăsare? Nu ne aminteşte ea de sfârşitul bătrânului patriarh Iacov, de cel al lui Iosif? Credinţa care îl făcea să vadă ieşirea fiilor lui Israel din ţara Egiptului, credinţa care sprijinise pe fraţi în suferinţele lor şi chiar în moarte, nu era ea şi în cuvinteie de încredere ale bătrânului George Joeschke? Domnul nu încetase de a avea martori în aceste ţinuturi persecutate şi le-a ascultat rugăciunile.

După moartea acestor martori credincioşi ai adevărului, urmaşii lor s-au văzut nevoiţi să-şi ţină adunările tot mai ascunse, iar la urmă să se mărginească numai la cultul de familie, ceea ce conducea la declinul adunărilor. Toate li se ridicau împotrivă. Închisoarea, amenzile, atracţiile lumii, teama de a-şi pierde averile, făceau rămăşiţele fraţilor să alunece tot mai mult în asemănarea cu lumea şi în participarea la ceremoniile cultului catolic.

Trecuseră 100 de ani de când în Moravia fraţii erau apăsaţi în felul acesta şi Dumnezeu în harul Său a intervenit să le dea eliberarea. Începutul acestei eliberări s-a făcut prin uneltele cele mai umile, pentru că aşa îi place lui Dumnezeu să Se arate. Cea dintâi unealtă a fost un biet cerşetor.

În 1716, trăiau în satul Sehlen cei cinci fraţi Neisser despre care am vorbit. Ei se adunau cât puteau de des cu vecinii lor, fraţii din Zauchtenthal şi din împrejurimi. Un bătrân soldat protestant în concediu venea adeseori să cerşească la ei şi îi făcea să se bucure de cântările evanghelice pe care le cânta el la poarta lor, cât şi de locurile din Scriptură pe care le spunea pe dinafară. El i-a pus în legătură cu păstorii lutherani ai bisericii din Teschen, în Silezia, dintre care unul, anume Steinmetz, era un om al lui Dumnezeu care împreună cu alţii făceau cunoscută vestea bună a mântuirii şi stăruiau asupra a ceea ce trebuia să fie adevărata viaţă creştină. De aici înainte fraţii se duceau acolo să caute încurajare şi lumină, deşi aveau mai mult de 20 km de mers.

Însă omul de care S-a folosit îndeosebi Dumnezeu pentru lucrarea ce o avea de făcut, a fost un simplu meşteşugar, om al lui Dumnezeu şi adevărat lucrător al Evangheliei: „Nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl” (Galateni 1:1). Se numea Cristian David şi se născuse în anui 1690, la Senftleben, în Moravia. Născut şi crescut în catolicism, el dovedea o râvnă mare în a-i împlini poruncile; însă, împlinindu-le, nu găsea pace pentru sufletul său, conştiinţa îl mustra pentru atâtea fapte şi nu găsea nici puterea necesară pentru a se lupta cu păcatul şi a-l birui. În tinereţe a fost pus să păzească vacile şi oile, după aceea a învăţat meseria de dulgher. În locul în care trăia pe atunci, a făcut cunoştinţă cu câţiva creştini evanghelici care i-au arătat că închinarea la sfinţi şi obiceiurile romane nu erau decât nişte porunci omeneşti. Aceasta a clătinat credinţa lui în biserica romană. În acelaşi oraş se găseau câţiva oameni evlavioşi care din cauza strângerii lor laolaltă şi a cărţilor găsite la ei au fost închişi într-un subsol. Cristian îi auzea acolo rugându-se şi cântând zi şi noapte, ceea ce i-a produs o adâncă zguduire sufletească. Însă nu-şi dădea seama de ce se petrecea în ei şi puterea care le dădea în încercare o astfel de pace şi de bucurie.

Evreii aveau şi ei sinagogă în acea localitate. Cristian, văzând râvna şi credincioşia cu care ei îşi păzeau legea şi cu care îşi sărbătoreau cultul, s-a alipit de ei. Însă, stând cu ei de vorbă, a fost pus într-o mare încurcătură, neştiind cine avea dreptate: catolicii romani, creştinii cei închişi sau evreii.

El nu văzuse niciodată o Biblie. Aflând că această carte este Cuvântul lui Dumnezeu, a dorit fierbinte să-l aibă şi a reuşit să-l procure. Pe măsură ce citea şi punea alături Vechiul Testament de Noul Testament, îndoielile care îl chinuiseră au dispărut şi a văzut că Isus era chiar Mesia cel promis. Însă alte nelămuriri i-au năpădit în suflet: a început a se întreba dacă Biblia este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, însă cu cât îl studia, cu atât vedea mai limpede cum toate promisiunile şi ameninţările pe care le cuprindea el se împliniseră; a văzut de asemenea cu cât adevăr prezintă Scriptura trăsăturile celor răi şi ale credincioşilor şi cu cât adevăr descrie lupta duhului şi a cărnii. A înţeles astfel că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu şi că religia creştină aşa cum o arată Cuvântul este singura religie adevărată pentru care mii şi mii de oameni şi-au jertfit viaţa în toate timpurile. De atunci lectura sa aleasă şi zilnică, recreaţia precum şi studiul său după ce termina lucrul era Biblia. El s-a ocupat de ea până la sfârşitul zilelor sale şi era atât de pătruns de Cuvânt încât vorbirea lui, felul său de a se exprima îi erau influenţate. După Biblie a învăţat să scrie.

Fiind convins că învăţătura lutherană era aceea a Sfintelor Scripturi, s-a hotărât să se alipească de această biserică. Pentru aceasta s-a dus în Ungaria şi când, la Tyrnau a auzit pentru întâia oară melodia unui cântec într-un templu lutheran, a fost răpit de bucurie. Însă a observat că cei care caută pe Dumnezeu au adesea mai multă râvnă şi mai multă dragoste decât cei care pretind că L-au găsit. Lutheranii din Ungaria se temeau să se expună pedepselor severe hotărâte pentru cei care primeau un prozelit catolic şi au sfătuit pe Cristian să se ducă în Saxa. El a primit lucrul acesta cu atât mai bucuros, cu cât clerul roman începuse să-l urmărească.

A plecat mai întâi la Lipsca, apoi la Berlin. Acolo, părăsind cu totul catolicismul, a luat pentru prima dată cina în biserica lutherană. Şi totuşi încă nu a găsit acolo ceea ce căuta. A văzut la protestanţi, pretutindeni, neorânduială şi păcat şi a aflat că el însuşi nu putea să se poarte cu seriozitate, fără să fie un motiv de dispreţ pentru cei mai mulţi şi fără să întâmpine împotriviri de tot felul. S-a angajat atunci ca soldat, gândind că va fi mai independent în ce priveşte conştiinţa lui. Era un lucru ciudat, care ne arată că nici până atunci nu aflase încă lumina de care avea nevoie sufletul lui. Şi ca soldat a fost numaidecât dezamăgit şi a părăsit armata pentru a se întoarce în Silezia, ca să se ocupe de meseria lui de dulgher, de la început, însă, fiind prigonit de iezuiţi. În 1717 s-a dus la Goerlitz, în Lusacia (în nordul Boemiei, ţinând de Saxa).

Aici a cunoscut copii ai lui Dumnezeu mai luminaţi şi a aflat, în sfârşit, ceea ce inima lui dorea de atâta timp, cu mult suspin, adică pacea şi siguranţa mântuirii, rod al credinţei în Domnul Isus, fără faptele legii. Aşa că a şi început să predice de aici înainte. S-a căsătorit şi a trăit împreună cu soţia sa o viaţă model. Dar el se simţea chemat să vestească Evanghelia pretutindeni unde avea să-l călăuzească Dumnezeu; soţia sa, însă, având sănătatea delicată, nu putea să-l însoţească; totuşi era la un gând cu el şi nu punea nici o piedică în calea deselor lui călătorii. Avea pe inimă să viziteze mai întâi pe compatrioţii săi, şi nici o primejdie – şi multe mai avea de întâmpinat – nu l-au putut împiedica să se ducă la cei care căutau adevărul, ca să-i lumineze şi să-i întărească.

În acelaşi an 1717, Cristian David a sosit la fraţii Neisser, la Sehlen, pe care i-a lămurit în ce fel trebuiau să citească Scriptura, ca să le fie o adevărată binecuvântare. Apoi, privind împrejurările dureroase în care se găseau, le-a spus acele cuvinte ale lui Iacov, atât de potrivite cu starea lor: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic. Dar dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1 .2-5).

Ei au fost adânc mişcaţi de cuvintele atât de simple şi atât de adevărate ale acestui om al lui Dumnezeu. În simţământul sărăciei lor duhovniceşti, ei doreau fierbinte să se mute în vreun ţinut unde li se părea că ar găsi mai multă căldură şi viaţă. Fiindcă socoteau că toţi lutheranii erau ca Cristian David, l-au rugat pe acesta să le găsească într-o ţară protestantă un loc unde să se poată stabili şi trăi cu evlavie.

După un an şi două luni, Cristian David s-a întors. Zadarnic a căutat un loc de refugiu pentru aceşti fraţi; însă i-a încurajat şi i-a întărit, îndemnându-i la răbdare şi la o deplină încredere în Dumnezeu. Trecuse printr-o boală grea şi le istorisea cum Dumnezeu îi dăduse binecuvântări în încercare, dăruindu-i prieteni credincioşi care l-au înconjurat cu dragoste. De astă dată le-a lămurit cuvintele acestea: „Oricine a lăsat case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau soţie sau copii sau pământuri pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19:29).

Aceşti modeşti fraţi n-aveau nevoie să fie îndemnaţi să se depărteze de ţara lor. Ei au spus din nou lui Cristian David cât de mult le rănea conştiinţa constrângerea în care se aflau de a lua parte la ceremoniile superstiţioase ale bisericii romane, pe care le ştiau contrare Cuvântului lui Dumnezeu, în aşa fel că nu mai aveau pic de odihnă. Dar Dumnezeu în înţelepciunea Lui a găsit cu cale să-i mai încerce odată. Trei ani s-au mai scurs până li s-a împlinit dorinţa.

În acest timp ei au continuat cât au putut să viziteze biserica din Teschen, ai cărei păstori, cum am spus, vesteau cu credincioşie calea mântuirii. Au împărtăşit şi păstorului Steinmetz dorinţa lor de a emigra, însă au fost foarte miraţi când l-au auzit pe acesta sfătuindu-i să nu dea ascultare gândului lor. Le-a spus că vor găsi peste tot aceeaşi mare corupţie şi aceleaşi piedici în calea adevăratei evlavii, ba încă şi persecuţii. Fraţii au fost foarte întristaţi, însă fără a deznădăjdui, ei au continuat a se ruga mai departe lui Dumnezeu şi încă mai fierbinte ca să-i scape din atâtea necazuri.

Orice speranţă părea pierdută, când într-o dimineaţă în ziua Cincizecimii din 1722, intră la ei Cristian David, aducându-le o veste bună. Un tânăr conte de Zinzendorf, care avea atunci 22 de ani, era un copil credincios al lui Dumnezeu, care căuta să aducă suflete la Isus. El cumpărase o moşie în Lusacia şi chemase acolo un păstor credincios anume Roth. Era adăpostul pe care Dumnezeu îl pregătise fraţilor. În timpul unei convorbiri cu un prieten, contele Zinzendorf aflase că era în Goerlitz un dulgher creştin care întâlnise în Moravia nişte persoane evlavioase dornice să afle un adăpost departe de asuprirea Romei. Contele a chemat de îndată pe Cristian David, l-a primit cu bunătate, s-a informat de starea acestor moravi şi i-a spus că n-aveau decât să vină, că le va găsi un loc unde nu le va părea rău de emigrarea lor şi că îi aşteaptă şi îi primeşte pe moşia sa la Berholdsdorf. Planul său era de a-i aşeza în altă parte, însă Dumnezeu îi păstra pentru a începe prin ei lucrarea ce o avea pe inimă, de a face să se vestească Evanghelia printre creştini şi departe printre păgâni.

Nu vom istorisi aici viaţa lui Zinzendorf şi ce i-a dat Dumnezeu să facă, însă putem să ne minunăm cum îşi alege Dumnezeu uneltele harului Său în toate stările sociale, ştergând, pentru lucrarea Sa, deosebirile de rang, şi de asemenea cum ştie să răspundă la rugăciunile celor ce doresc să-I slujească în credincioşie.

De îndată ce Cristian David a adus vestea aceasta bună fraţilor Neisser, ei s-au hotărât să părăsească totul spre a urma pe acest slujitor al lui Dumnezeu acolo unde li se va deschide un loc de refugiu, pentru că, spuneau ei, aceasta vine de la Domnul. Doi dintre ei, Augustin şi Iacov au hotărât să plece miercurea viitoare, trei zile după venirea lui Cristian David; ceilalţi fraţi Neisser nu au fost gata tot atât de repede. Augustin şi Iacov de altfel au plecat cei dintâi şi aveau să le comunice dacă Dumnezeu le binecuvântează fapta şi după aceea aveau să-i urmeze. Cei doi emigranţi lăsau tot: avere, case, prieteni, pe bătrâna lor mamă. Li se sfâşia inima văzând lacrimile acesteia, însă s-au rugat împreună şi Dumnezeu a potolit durerea ei.

Dar în clipa plecării şi-au adus aminte de grija ce le fusese dată de unchiul lor privitor la verişorul lor Mihail Joeschke, care avea atunci 18 ani. Iacov l-a chemat şi l-a întrebat de starea lui sufletească şi, văzându-l într-o mare deznădejde, i-a amintit de tatăl său şi de despărţirea de el, spunându-i pe faţă planul lor. „Este timpul,” spunea el, „să ies de aici ca să-mi mântuiesc sufletul şi pe acela al alor mei. Augustin şi eu suntem hotărâţi să lăsăm tot pentru a merge în locul pe care ni l-a ales Dumnezeu. Dacă vrei, fă şi tu la fel.” Mihail a îngălbenit de bucurie şi, plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, strigă: „Hotărât, merg cu voi! De mult timp doream aceasta, dar nu ştiam cum să fac.” Atunci Iacov i-a spus: „Să nu spui nimănui nimic; fă-ţi mâine treburile ca de obicei şi, după aceea ia-ţi hainele cele mai bune, ia-ţi una sau două cămăşi şi vino la mine către ora zece seara.”

Mihail a binecuvântat pe Domnul şi la ora hotărâtă a fost la locul de întâlnire. Deci miercuri, după Rusaliile anului 1722, la ora zece seara, mica turmă de pribegi a pornit la drum, lăsând totul în urmă, însă plini de bărbăţie şi de încredere în Dumnezeu. Această mică turmă era alcătuită din cei doi fraţi Augustin şi Iacov Neisser, soţiile lor şi patru copii, un băiat de 6 ani, o fetiţă de trei ani şi doi gemeni de două luni. Afară de aceştia mai erau Mihail Joeschke şi Marta Neisser, verişoara lui Augustin, şi Cristian David care îi călăuzea. Au plecat, deci, săraci şi nebăgaţi în seamă în ochii lumii, însă scumpi în ochii Domnului, care îşi întindea asupra lor ocrotirea Lui puternică.

Toată noaptea au mers pe drumuri mărginaşe, ca să ocolească drumul mare, până s-au apropiat de graniţa Sileziei. Au ajuns astfel la Niederwiese, oraş din acest ţinut, şi aici păstorul i-a primit cu bucurie. A îngenuncheat atunci şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i binecuvinteze. Tânărul Mihail Joeschke a rămas pentru un timp la el, iar ceilalţi şi-au văzut mai departe de drum până la Goerlitz, unde păstorul Schoeffer i-a primit călduros şi i-a găzduit timp de opt zile. De aici au fost trimişi la Bertholdsdorf, la un anume Heitz, administrator al contelui Zinzendorf, om harnic şi foarte priceput, evlavios. Păstorul locului, Roti, care de asemenea era un creştin devotat, îi recomandase pe emigranţi printr-o scrisoare în care spunea: „Iată pe cei doi dintre fraţii noştri în credinţă care fug de asuprirea din Moravia… vă rog să uşuraţi pe aceşti sărmani străini care au părăsit ca şi Avraam, patria şi rudenia lor… pe ei care au lăsat totul pentru Numele lui Isus şi care nu cer decât strictul necesar pentru hrana lor…”

Au găsit aceeaşi dragoste frăţească şi la Heitz. A primit pe emigranţi şi i-a adăpostit pentru un timp într-o fermă veche, nelocuită de mult timp. Apoi a căutat un loc unde să-i instaleze: „Eram sigur despre acest loc”, scria el contelui, „şi mi-am îndreptat inima spre Dumnezeu pentru a arăta necazurile şi dorinţele acestor oameni de treabă, şi I-am cerut totodată să nu ne lase să facem nimic care să fie potrivnic voii Sale. Însă m-am simţit liber să spun Domnului: aici voi zidi în numele Tău cea dintâi casă spre gloria Ta.”

Găzduirea ce li se dădea străinilor era cu totul săracă. Regiunea era sălbatică, mlăştinoasă şi acoperită cu tufişuri. Soţia lui Augustin a şi exclamat: „Unde vom găsi noi pâine în pustietatea, asta?” Dar un anume Marcu, ce se afla acolo, învăţătorul nepoţilor contesei de Gersdorf, bunica contelui, a răspuns cu un ton solemn: „Dacă credeţi, în acest loc veţi vedea gloria lui Dumnezeu.”

Cristian David, primind găzduirea dată lui Neisser, a luat o secure, a înfipt-o într-un copac şi a zis: „Până şi vrabia îşi găseşte o casă acolo şi rândunica un cuib, unde îşi pune puii… Ah, altarele Tale, Doamne al oştirilor!” (Psalmul 84:3). Astfel a fost începutul umil al adunării lor numită: „noua biserică moravă”, care dăinuieşte până în zilele noastre.

Au început să zidească şi, câteva luni mai târziu, casa fiind gata, fraţii Neisser şi după aceea Cristian David au venit să locuiască în ea. Bunul Heitz a voit să înfigă el primul ţăruş şi să bată cel dintâi cui în noua construcţie şi în fiecare zi venea să încurajeze pe lucrători. Voia de asemenea să facă dedicarea acestei prime case atât de sărăcăcioasă. A vorbit din capitolul 21 din Apocalipsa, despre măreţia Noului Ierusalim, despre sfinţenia şi fericirea locuitorilor săi, a făcut o legătură cu casa ce avea să fie zidită şi a sfârşit cu o rugăciune fierbinte. S-a cântat o cântare şi s-au despărţit plini de bucurie. Locul a fost numit, mai târziu, în 1724, Herrnhut, adică „Paza lui Dumnezeu”.

Zinzendorf se ocupase puţin de stabilirea noilor oaspeţi, însă cu ocazia venirii păstorului Roth la Bertholdsdorf, li s-a adresat cu aceste cuvinte: „Voi, preaiubiţi străini şi călători, pe care Dumnezeul cel veşnic v-a adus aici, ferice de voi că aţi crezut, pentru că toate promisiunile lui Dumnezeu se vor împlini pentru voi. Să întreceţi pe ceilalţi locuitori în credinţă şi în faptele vii pe care le naşte ea, punându-vă toată grija la aceasta, în dragoste. Să fiţi o sare în mijlocul poporului meu; sarea este un lucru bun.”

„Iar voi, scumpii mei supuşi, să nu vă lăsaţi întrecuţi de aceşti străini, ca să nu se folosească numai ei de hrana care vă este pregătită. Veniţi să mergem cu toţii la Domnul. El va da poporului Său putere şi binecuvântări de pace.”

Cât de mult trebuie să se fi bucurat aceşti refugiaţi, de dragostea frăţească pe care au găsit-o aici şi de libertatea în care se aflau, gândindu-se la aspra asuprire care apăsase asupra lor. Au lăsat totul: avere, rude, prieteni şi iată, Cuvântul Domnului Isus se împlinise cu privire la ei: de pe atunci găseau mult mai mult decât au lăsat, iar în veacul viitor, aşteptând, viaţa veşnică (Luca 18:29-30). Zinzendorf încă nu văzuse căminul refugiaţilor. Căsătorit de curând, se întorcea acasă cu tânăra sa soţie şi, când trecea prin pădure, vede o casă pe care n-o cunoştea. I s-a spus că era a refugiaţilor din Moravia. A intrat înăuntru, le-a urat bun venit în modul cel mai călduros, s-a aşezat în genunchi împreună cu ei şi a cerut Domnului să binecuvinteze acest loc şi să aibă ochii mereu aţintiţi asupra lui.

La începutul anului 1723, Cristian David a plecat din nou în Moravia la ceilalţi trei fraţi Neisser. Aceştia fuseseră chemaţi să dea socoteală de fuga celorlalţi doi fraţi ai lor, pentru că nu se îngăduia celor care voiau să rămână credincioşi, să părăsească ţara: este o altă trăsătură asemănătoare cu a protestanţilor din Franţa, care nu reuşeau să emigreze decât cu cea mai mare greutate şi fiind expuşi la multe primejdii. Fraţii Neisser nevoind să dea lămuririle ce li se cereau, au fost închişi. Îndată ce au fost eliberaţi, au rugat autorităţile ţării, care erau iezuiţi, să le dea voie să plece din acel ţinut. Li s-a răspuns prin ameninţarea de a fi închişi din nou. Atunci ei s-au hotărât să plece fără autorizaţie, lăsându-şi toată averea. Tocmai atunci a sosit şi Cristian David şi, în câteva luni după aceea, în timp de vară, au plecat cu familiile lor, în număr de 18 persoane. Trecând prin multe primejdii, au ajuns fericiţi la cei ce plecaseră mai înainte. Bunul administrator Heitz a căpătat aprobarea să clădească şi pentru ei o casă alături de cea a fraţilor lor şi să se stabiliească acolo, câştigând din greu hrana lor, muncind cu mâinile lor, însă totdeauna fiind plini de curaj şi de credinţă.

Domnul îngrijea de nevoile sufleteşti ale micii colonii. Baronul de Watlewille, dintr-o familie nobilă din Berna, prieten al lui Zinzendorf, trecuse prin câteva lupte sufleteşti apăsătoare. Îl chinuiau tot felul de îndoieli, făcându-l să cadă într-o adâncă deznădejde. Ruga pe Dumnezeu să i Se descopere şi să-i dea o siguranţă deplină şi vie cu privire la existenţa Sa. Zinzendorf, la care se afla, se silea să-l ajute prin rugăciunile şi sfaturile sale. În cele din urmă, cuvântul: „Dumnezeu este dragoste” l-a cucerit atât de puternic, încât a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi a rămas aşa câteva ceasuri, repetând fără încetare aceste scumpe cuvinte care l-au făcut să treacă din întuneric la lumină. A ajuns un conlucrător plin de râvnă şi credincioşie al lui Zinzendorf, în lucrarea pe care Dumnezeu i-o dădea acestuia s-o împlinească. El avea o mare dragoste pentru creştinii săraci şi a venit să stea pentru un timp într-o cămăruţă din cea dintâi casă din Herrnhut, fapt care a făcut o mare bucurie refugiaţilor. A fost pentru ei un timp de binecuvântare, căci erau sprijiniţi zilnic prin îndemnurile creştine ale acestui frate şi preţuiau cu atât mai mult apropierea sa de ei, cu cât păstorul locuia departe. De altfel toţi cei dintâi refugiaţi din Moravia se întâlneau la adunările ţinute la Heitz. Aici adevărurile mântuirii erau prezentate limpede şi curgător se compara un text din Scriptură tot cu alt text din Scriptură şi fiecare putea să-şi spună gândurile, în toată libertatea. Faptul acesta a fost de mare folos refugiaţilor.

Către sfârşitul aceluiaşi an 1723, Cristian David s-a întors în Moravia şi a mers la Zauchtenthal şi în împrejurimi, loc în care s-a făcut o trezire deosebită. S-a dus la David Schneider, nepotul bătrânului şi credinciosului Schneider, despre care am vorbit. Aici mai era un pic de viaţă. Câţiva oameni plini de dorinţa după adevăr s-au adunat la el, care le prezenta lucrurile lui Dumnezeu cu acea vioiciune şi cu acea prospeţime pe care ei nu o cunoşteau.

De aici a plecat la Kunewald, sat vecin, unde a predicat într-o adunare numeroasă, despre „fericiri” (Matei 5:1-12). Vorbirea lui a produs o lucrare neaşteptată. O minunată trezire s-a produs şi în Zauchtenthal şi în Kunewald. Vestea bună a mântuirii trecea dintr-un loc în celălalt. Se vorbea prin case, pe străzi. Puţine familii mai rămâneau care să nu fi fost pătrunse de puterea harului. La Kunewald, un tânăr de 20 de ani, Melchior Nitschmann, a început să ţină adunări; un altul, David Nitschmann, un tânăr ţesător de 18 ani, împreună cu alţii, străbăteau ţara, dând mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu în inimile lor şi îndemnând pe păcătoşi să cunoască dragostea lui Isus. Se adunau prin case pentru a cânta cântări şi a citi Scriptura şi petreceau astfel zi şi noapte. Ciobanii, păzind turmele, cântau şi ei cântări creştine; servitorii şi servitoarele, în timp ce-şi vedeau de treburi, nu discutau decât despre mântuirea dată de Isus. În toate satele mărginaşe nu se mai auzeau cântece lumeşti; localurile unde se juca şi se dansa erau părăsite. Chiar şi copilaşii aduceau rugăciuni „Dragostei nemuritoare”, aşa cum numeau ei pe Dumnezeu, şi adeseori îşi sileau părinţii să vină la Isus», prietenul păcătoşilor. O fetiţă de 12 ani a murit cu o atât de vie siguranţă a harului lui Dumnezeu, cu o atât de deplină dezlegare de lume şi într-o desfătare atât de puternică a slavei viitoare, încât mărturia ei a produs în mulţi o puternică şi deosebită zguduire sufletească.

Însă, ca totdeauna, vrăjmaşul stătea la pândă şi persecuţia nu a întârziat a se dezlănţui, aşa încât în 1724 autorităţile nu vorbeau decât să distrugă satul Zauchtenthal. Magistraţii şi preoţii au încercat mai întâi să înăbuşte mişcarea prin interdicţii şi ameninţări, dar zadarnic. Cei care au crezut şi erau mântuiţi vesteau mai departe puterea lui Isus şi măreau pe Dumnezeu, care făcuse să vină astfel de zile în care credinţa părinţilor lor să fie reînsufleţită. Atunci au trecut la lovituri şi aceasta a fost ca o sită pentru a cerne pe cei care nu aveau deloc rădăcina celor care erau zidiţi pe o temelie neclintită. Au fost închişi nu numai cei care au ţinut adunări, ci şi cei care au luat parte la ele, şi închisorile au fost îndată înţesate cu oameni; fraţii au fost aruncaţi în grajduri şi în gropi murdare, unde mulţi erau gata să moară. Alţii au fost închişi în pivniţe pe jumătate pline cu apă, unde au fost ţinuţi până ce erau gata să moară de frig. Pe alţii i-au dus în mijlocul iernii în vârful turnurilor, pentru a-i sili prin chinul unui frig îngrozitor să declare pe cei care aveau cărţi eretice, să spună de câte ori aşa-zisul „Buschprediger” [Notă] adică Cristian David a fost pe la ei şi care erau cei ce se adunaseră. Unii dintre credincioşi au fost condamnaţi la muncă silnică pe mai mulţi ani, alţii au fost închişi până la sfârşitul zilelor lor, iar alţii, mai cu seamă fraţii Nitschmann şi Schneider au trebuit să plătească amenzi foarte mari, care i-au ruinat. Unul dintre Nitschmanni a văzut cum i-au dărâmat casa până la temelie pentru că găzduise pe un protestant.

Aceste prigoniri au fost cauza unei noi emigrări. Dumnezeu Îşi arăta şi aici mâna Lui cea bună, înlesnind într-un fel sau altul fuga multora care au fost închişi. Preoţii şi magistraţii căutau să împiedice emigrările, sfătuind cu viclenie pe fraţi să jure credinţă bisericii de la Roma, spunându-le că după aceea puteau să creadă orice voiau. Însă credincioşii preferau să lase totul, decât să-şi calce conştiinţa. Îndată ce reuşeau să părăsească ţara, se duceau la Herrnhut, la fraţii lor.

Voi mai aminti încă de o emigrare demnă de luat în seamă. Un tânăr, David Nitschmann, era legat sufleteşte în chip deosebit de alţi patru tineri, ca şi el, plini de râvnă pentru adevăr. Cu toţii erau din familiile cele mai înstărite din localitate. Tatăl unuia dintre ei era judecător în Zauchtenthal şi vrăjmaş pe faţă al fraţilor. Aceşti tineri uniţi strâns între ei prin legătura aceleiaşi credinţe pentru care şi voiau să lupte, străbăteau fără încetare regiunea, vestind Evanghelia, gata să sufere pentru Domnul, însă, văzând că nu vor putea mult timp să ţină piept vrăjmaşilor lor şi să păstreze libertatea de a sluji lui Dumnezeu potrivit conştiinţei lor, s-au hotărât să părăsească ţara. A doua zi după Paştele din 1724 fusese o adunare în care locţiitorul de primar a intrat furios şi a luat cărţile, Bibliile şi cărţile de cântări. Puţin după aceea, cei cinci tineri au fost citaţi să se prezinte înaintea autorităţilor. Judecătorul care era, după cum am spus, tatăl unuia dintre ei, le-a interzis, sub pedepse groaznice, de a se mai aduna, sfătuindu-i să se ducă mai degrabă să petreacă la cârciumă: „Şi să nu vă gândiţi”, mai adăugă el, „să emigraţi, fiindcă magistraţii au mână lungă şi vor putea să va ajungă.”

Urmarea acestei mustrări a fost că numaidecât tinerii au luat hotărârea să se expatrieze fără întârziere. Şi-au înfăptuit planul a doua zi seara şi au plecat fără să ia ceva cu ei şi fără să ştie unde se vor duce. Ieşind din sat, au îngenuncheat într-o livadă, s-au rugat pentru satul lor şi pentru ţinutul pe care îl lăsau şi s-au încredinţat, pe ei şi pe fraţii pe care îi părăseau, în paza şi sub ocrotirea lui Dumnezeu. Apoi au intonat cântarea pe care o cântaseră, cu o sută de ani în urmă, strămoşii lor izgoniţi ca şi ei din ţară:

Ferice ziua când, lăsându-mi ţara,

Lipsit şi în surghiun, mă duc departe

Şi ştiu că-n orice loc avea-voi parte

De paza Celui ce-mi poartă povara.

Ca să scape de urmăriri, au folosit poteci mărginaşe, prin munţi şi peste văi şi dealuri. Au ajuns lângă Neisse, în Silezia, unde s-au sfătuit dacă este cazul să se ducă la fraţii lor în Lissa, în Polonia, sau în Saxa. S-au hotărât să se ducă în locul acesta din urmă, ca să salute pe Cristian David, unealta deşteptării lor. Dumnezeu i-a călăuzit.

Pe drum, însă, au avut prilejul să se dezamăgească în ce priveşte gândurile ce şi le făcuseră despre biserica protestantă. Pretutindeni pe unde treceau, căutau copii ai lui Dumnezeu, însă, când întrebau de ei, erau socotiţi pietişti şi ameninţaţi să fie daţi pe mâna stăpânirii lor. La Schweidnitz, au fost adânc tulburaţi văzând pompa cultului lutheran; însă în cele din urmă au găsit şi fraţi în Cristos. Un om evlavios i-a îndrumat la Niederwiese unde era păstorul Schwedler, un om al lui Dumnezeu, care, aflând cine erau, i-a primit cu multă dragoste. Au căzut în genunchi cu toţii şi s-au rugat. Cei cinci tineri, simţindu-i iubirea, numaidecât s-au alipit de el. După rugăciune, le-a spus: „Copiii mei, ştiţi voi din cine vă trageţi?” şi le-a istorisit, cu ochii în lacrimi, istoria lui Wycliffe, a lui Huss, a lui Ieronim din Praga şi a lui Comenius, apoi adăugă: „Din aceşti martiri, din sângele lor preţios aţi ieşit. Domnul a ascultat rugăciunile pe care ei I le aduceau pentru urmaşii lor. Dumnezeu care a promis că va binecuvânta până la al miilea neam şi care acum v-a scos din sclavie, vă va păzi până ce va veni să-Şi adune toate oile în staulul Său ceresc.”

Cei cinci tineri s-au despărţit de acest credincios slujitor al lui Cristos, mişcaţi de primirea lui călduroasă şi, după sfatul său, s-au îndreptat spre Herrnhut, având o scrisoare de recomandare pe care le-o dăduse pentru păstorul Roth din Bertholdsdorf. Acesta, cercetându-i, a recunoscut că erau nişte tineri care şi-au părăsit averile şi starea lor din lume pentru Domnul Cristos şi cu o mare bucurie le-a spus despre ceea ce este scris despre Moise, care „când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon şi a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea batjocorirea pentru Cristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” (Evrei 11:24-26); şi a făcut legătura cu aceste cuvinte. După aceea a pus să fie îndrumaţi la Herrnhut. Ei au avut convingerea că aşa este bine, că Dumnezeu a voit să-i ducă acolo şi, în adevăr, că îi va întrebuinţa în lucrarea Lui. Fraţii Neisser erau fericiţi că îi pot primi şi, deşi erau cu toţii în sărăcie, erau mulţumiţi şi se bucurau de pacea Mântuitorului.

În acest timp persecuţia nu înceta să se întindă în Moravia. Fiindcă se cerea mereu cu tot mai mare severitate fraţilor să jure că se leapădă de credinţa lor, să rămână în ţară şi să se supună bisericii romane, şi fiindcă cei care refuzau sau cei care se adunau erau închişi, credincioşii erau cu toţii preocupaţi de mijloacele de a scăpa de această apăsare. Era încă o piatră de încercare a credinţei lor. Cei care părăseau ţara numai din cauza conştiinţei, lăsând totul: rude, prieteni şi avere, au scăpat în general cu bine şi au fost mulţi care au fugit din închisoare într-un chip care poate fi socotit minunat. Alţii care nu au putut pleca îndată, au găsit mai târziu mijlocul de a întâlni pe ai lor, cu toată supravegherea vrăjmaşilor lor. Cei care, dimpotrivă, lipsindu-le credinţa şi temându-se de sărăcie, îşi vindeau averile în taină, voind a lua banii sau căutau să plece cu bagajele, adeseori au fost trădaţi sau opriţi pe drum sau chiar despuiaţi şi socotiţi ca hoţi.

Astfel, Herrnhutul creştea şi se popula în fiecare zi. Însă oaspeţii noi nu mai erau primiţi cu uşurinţă. Se cercetau cu grijă motivele care îi aduceau acolo pe emigranţi. Dacă nu era numai credinţa, se procura străinului o sumă de bani îndestulătoare pentru întoarcerea acasă, cu o scrisoare de recomandare către autorităţi, pentru a-l primi bine. Zinzendorf a oprit chiar pe locuitorii din Herrnhut de a se întoarce în Moravia ca să facă şi pe alţii să părăsească ţara. Cu toate acestea, mai mulţi fraţi s-au strecurat pentru a se duce să scoată din robie pe câţiva dintre prietenii lor. Cât despre Cristian David, nici el nu înceta să însufleţească marea mişcare de emigrare, prin multele primejdii mari pe care le aveau de întâmpinat. Emigrarea a continuat astfel timp de 10 ani şi au venit din Moravia la Herrnhut câteva sute de creştini, dintre care mulţi se coborau din vechii fraţi.

Ne oprim aici. Nu-i locul să descriem organizarea comunităţii din Herrnhut şi a acelora care s-au format după modelul ei în diferite locuri şi care laolaltă formau noua Biserică Moravă. Nu vom spune nimic despre forma şi despre ceremoniile cultului lor. Vom aminti numai de alipirea lor de Domnul Cristos ca Miel al lui Dumnezeu şi ca jertfă adusă pentru mântuirea celor păcătoşi; şi că ei stăruiau asupra răscumpărării prin credinţă, fără fapte, însă dovedită printr-o viaţă sfântă, care trebuie să-i urmeze. Să ne amintim, de asemenea, de râvna lor de la început pentru evanghelizarea neamurilor păgâne, lucrare care stătea foarte mult pe inima contelui Zinzendorf. Mai mulţi fraţi scăpaţi de sub asuprirea din Moravia au plecat şi mai departe, până în Antile (câteva insule de lângă America centrală) sau în alte locuri ca să vestească Evanghelia sărmanilor sclavi negri. Plecau pe socoteala lor, înfruntând primejdii, căutând a-şi câştiga hrana prin munca lor, vestind în acelaşi timp evanghelia. Mulţi au şi murit pe acolo, vestind Evanghelia. Alţi misionari au mers în ţinuturile Groenlandei, unde până în zilele noastre misiunile morave sunt încă numeroase. Însă ţinta noastră a fost, mai ales, să arătăm că lucarea lui Huss nu a fost nimicită şi să remarcăm statornicia martorilor adevărului în ciuda tuturor apăsărilor, precum şi credincioşia lui Dumnezeu, care i-a sprijinit prin toate încercările, păstrând astfel lumina adevărului. Să mai adăugăm că lucrarea fraţilor moravi a pregătit în ţările de limbă franceză, trezirea care a avut loc la începutul secolului al nouăsprezecelea.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/catolicism/ruina-bisericilor-fratilor-din-boemia/