Interviu cu fratele Viorel Iuga, președintele baptiștilor

În ziua de de 13 noiembrie 2013 fratele președinte Viorel Iuga a avut amabilitatea să ne dea un înterviu în care vorbește despre viața dumnealui, de la apariția dumnealui pe meleagurile maramureșene, trecând prin tot ciclul vieții, până azi.

Mai multe despre fratele Viorel Iuga puteți citi AICI, unde l-am prezentat ca președinte sub genericul: „Centenarul poporului baprist”.

În 1994 a publicat prima carte, „Visul Familiei”. Prin îndurarea lui Dumnezeu, până în prezent, a publicat peste 100 de cărţi şi  broşuri religioase.

În 1997 a ţinut prima conferinţă pentru familişti. De atunci şi până astăzi, continuă să conferenţieze în ţară şi în străinătate, pe tema familiei, atât tinerilor care se pregătesc pentru viaţa de familie, cât şi familiştilor.

Familia Iuga

Mulțumim fratelui Caius Obeada pentru editare.

Vă doresc vizionare plăcută!

https://wordpress.com/read/feeds/94707255/posts/2490853785

MEDITAŢIA 101- Drumul Spre Culmi – Richard Wurmbrand — Ciprian Barsan

,,Cîntati, Domnului o cîntare nouă.” (Psalmul 96:1) „Salvarea tineretului este cu mult mai importantă decît salvarea felului traditional de închinăciune, sau decît vechile cîntări cu care am fost deprinşi. Trăim într-o lume în care mintile şi inimile au fost revolutionate. Au apărut cîntece noi şi moduri noi de închinare. Creştinii din vechea generatie se simt […] […]

Rolul calendarului în tradiția protestantă

Publicat pe 20 noiembrie, 2019 De danutj

liturgical calendar

După modelul celorlalte tradiții creștine mari, respectiv catolică și ortodoxă, protestanții realizează slujbele publice după un calendar liturgic care parcurge evenimentele principale din viața lui Isus Cristos în cadrul unui an. Acest model de desfășurare a vieții comunitare oferă ocazia celebrării unor sărbători importante și construirea unei dinamici a vieții creștine care ia forma unei călătorii, a unui pelerinaj ce permite actualizarea evenimentelor din viața Mântuitorului în istoria concretă a bisericilor locale. Importanța calendarului liturgic poate fi subliniată prin identificarea unor funcții ale acestuia, precum și prin identificarea specificului fiecărei perioade din anul bisericesc pentru viața de credință.

Funcțiile calendarului liturgic

Tema calendarului are o profundă înrădăcinare în tradiția biblică iudaică. Organizarea comunității poporului ales în jurul templului și al marilor sărbători este foarte vizibilă în Scripturi și ne arată importanța parcurgerii unui an ca un exercițiu care susține și dă continuitate unei identități prin raportarea la evenimentele fundamentale realizate de Dumnezeu pentru poporul său. Pe scurt, menționăm câteva posibile funcții ale calendarului, pornind de la logica sa de a da spiritualității creștine un cadru comunitar prin care credincioșii se raportează la viața lui Isus Cristos și la ceea ce el a realizat pentru întreaga lume.

Ritmul cotidian al vieții este asigurat de calendar. Avem zile de lucru și zile de odihnă, perioade de timp împărțite pe tipuri de activități și după importanța lor. Fără acest instrument nu ne-am putea descurca. La construirea calendarului au jucat un rol nu numai ritmul naturii și legile ei, ci și cultura și factorul religios. Ritmicitatea vieții este asigurată la nivelul săptămânii de ziua de odihnă, ziua Domnului, iar peste an, de sărbători și de o alternanță a perioadelor de activitate cu altele de alt tip. Însă, prin calendarul liturgic, Biserica dă o altă cadență experienței omului în lume. Grație iconomiei lui Dumnezeu, istoria a primit o ordine superioară care leagă toate lucrurile într-un destin al convergenței lor spre Dumnezeu. Orientarea creștinilor nu se face numai după anul calendaristic al ciclurilor cosmice, ci după cel liturgic, adică al etapelor parcurse de Isus Cristos în lume pentru a împlini iconomia sa de restaurare și mântuire a omului și a întregii lumi. Ritmul vieții creștine este dat de cel al parcurgerii unor intervale de timp și a unor evenimente ca un efort de actualizare permanentă în viața comunităților creștine a ceea ce a realizat Isus Cristos. Nu este vorba despre un demers repetitiv și mecanic în calitate de raportare la experiențe din trecut, ci de un proces prin care cel credincios își fundamentează o nouă identitate și un nou mod de viață în lume. Parcurgerea din nou a ciclului iconomiei Fiului reprezintă ocazia concretă de a asuma mai profund calea lui și de a actualiza permanent în viața celui credincios  rezultatele dobândite de Isus ca om.

Memoria este importantă atât pentru viața individuală, cât și pentru cea comunitară. Ea joacă rol identitar și slujește nevoii de fundamente și de rădăcini. Prin calendar se păstrează vie istoria binecuvântării, iconomia faptelor minunate ale lui Dumnezeu și ale sfinților. În creștinism, memoria și conștiința istorică sunt legate de însăși natura iconomiei divine. Credința creștină are la bază o istorie a unei vieți și a unor fapte întemeietoare realizate de Dumnezeu în lume. Credincioșii își trăiesc viața în istorie având o dublă orientare. Una este spre trecut, pentru că de acolo se primește o moștenire a unei istorii ce se clădește pe ceea ce a realizat deja Isus Cristos. Amintirea a ceea ce s-a petrecut în trecut, pe vremea lui Pilat din Pont, face posibilă cealaltă orientare, spre viitor. Ceea ce creștinii își doresc să fie sau să devină este înscris deja în lume pe chipul Fiului lui Dumnezeu. Ca să putem ajunge ca el, trebuie să știm cine a fost și ce a realizat Isus. Pe parcursul anului liturgic, Biserica prezintă mereu și mereu istoria mântuirii realizată în lume și continuată apoi de credincioși de la o generație la alta.

Comuniunea sfinților se realizează în mai multe moduri, pe mai multe căi. Participarea la viața comunitară prin intermediul calendarului liturgic reprezintă o asemenea cale. Credincioșii sunt legați într-un corp eclesial local, însă prin efortul și deschiderea de a urma calea lui Cristos se regăsesc în corpul mai mare al tuturor celor care au făcut asta de-a lungul istoriei. Prezența sfinților în calendar, comemorarea modelului lor de viață reprezintă un exemplu concret prin care fiecare generație de creștini se simte legată de celelalte și își întărește mai mult convingerea în valorile credinței pe care alții le-au trăit și le-au transmis mai departe. Dimensiunea liturgică a vieții creștine reprezintă o coordonată de deschidere a orizontului către universalitatea Bisericii, posibilitatea de a trăi concret realitatea solidarității umane în trupul lui Cristos, dincolo de limitele de spațiu și de timp care ne despart.

Așteptarea și pregătirea sunt două coordonate esențiale ale spiritualității creștine. Așteptăm revenirea lui Cristos și ne pregătim pentru întâlnirea cu el. Dar realizăm acest exercițiu mereu în viața noastră în multe direcții. Slujbele și mai ales sărbătorile ne ajută în acest sens pentru că ne oferă contextul pentru a aprofunda aceste coordonate. Perioadele de așteptare și pregătire reprezintă instrumente esențiale pentru dinamica vieții de credință. Structura liturgică a anului bisericesc ne solicită mereu la acest capitol fie că este vorba de pregătirea pentru slujba de duminică și pentru participarea la eucaristie, fie că vorbim de parcurgerea unui drum al pocăinței și suferinței pentru ne împărtăși apoi din lumina învierii.

Anticiparea și participarea sunt alte două modalități de angajare concretă în raport cu anumite realități din viața noastră. Același lucru se întâmplă și cu privire la viața de credință. În contextul vieții comunitare, al experienței liturgice, cel credincios are ocazia de a anticipa și a pregusta din lucruri la care aspiră sau pe care și le dorește. Spiritualitatea creștină oferă această oportunitate de a experia deja din realitățile escatologice în istorie. Prin viața sa sacramentală, comunitatea creștină își așază deja rădăcini în viața veșnică, are acces la plinătatea lui Cristos la care cu toții aspirăm. Parcurgerea anului liturgic alături de Cristos este o experiență concretă prin care creștinul anticipează și trăiește deja moartea și învierea lui Isus, botezul cu care el a fost botezat și accesul la iconomia Duhului pe care el a avut-o în istorie.

Integrarea tuturor dimensiunilor vieții și ieșirea din dualisme sau din orice formă de negare sau ierarhizare a datelor experienței noastre în lume a reprezentat mereu o provocare în creștinism. Viața liturgică a Bisericii ne învață mereu că Dumnezeu vizează complexitatea realității și a vieții noastre și o ia în calcul în totalitate. Anul liturgic este o dovadă în acest sens. Aici se regăsesc ciclurile naturii și diversitatea culturală, materia și spiritul, trecutul și viitorul, viața de aici și viața veșnică.

Celebrarea prin sărbători oferă credincioșilor un tip de deschidere către un alt orizont al existenței și un alt mod de viață, spre o altă logică a raportării la realitate. Funcționând de regulă ca o suspendare a cotidianului și ca instaurare a unei alte ordini, celebrările de pe parcursul anului liturgic joacă un rol regulator pentru experiența omului în lume, ocazie de a reevalua datele fundamentale ale credinței și de a resemnifica coordonatele vieții de zi cu zi. Sărbătorile nu reprezintă o ieșire din cotidian, un refugiu din fața greului, muncii sau problemelor. Dimpotrivă, ele constituie locul unde cotidianul își poate primi o altă logică și poate fi trăit cu alte resorturi. Sărbătorile anului liturgic ne aduc mai aproape de principiile împărăției lui Dumnezeu și ne arată că ele funcționează dacă le facem loc în viața noastră și le luăm în calcul.

Structura calendarului liturgic

Anul liturgic este compus din două mari părți. Prima concentrează evenimentele din viața lui Isus și se structurează în alte două părți determinate de două evenimente majore ale istoriei mântuirii. Pe de o parte, este vorba despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, care dă o primă secțiune a anului liturgic structurată în trei intervale: Advent, Crăciun și Epifania Domnului. Pe de altă parte, avem patima, crucificarea, moartea, învierea și înălțarea Domnului, evenimente care delimitează a doua secțiune a primei jumătăți a anului liturgic și este marcată prin alte intervale de timp importante: Postul Paștelui, Săptămâna Mare, Învierea și Rusaliile. A doua jumătate a anului liturgic este numită și perioada obișnuită și conține o serie de sărbători în care se comemorează personalități marcante ale creștinismului, evenimente din viața Bisericii sau momente prin care sunt aduse în atenție valori fundamentale ale credinței creștine.

Adventul reprezintă perioada de patru săptămâni de dinaintea Crăciunului și deschide anul liturgic. Importante sunt cele patru duminici ale Adventului, prima fiind undeva la sfârșitul lunii noiembrie sau începutul lui decembrie. Termenul Advent înseamnă sosire sau arătare și se referă la perioada premergătoare venirii lui Isus Cristos, cel anunțat din vechime prin profeții VT. Este o perioadă de celebrare și bucurie care privește venirea în lume a lui Dumnezeu ca om, dar și o anticipare a celei de-a doua veniri a lui Isus Cristos la finalul istoriei. Accentul cade pe ideea de pregătire, de orientare către persoana lui Isus pe care omenirea a așteptat-o atât de mult. Este raportarea la promisiunea lui Dumnezeu care s-a împlinit și care ne dă speranța că se va împlini și în viitor. Adventul este despre așteptare și răbdare, despre speranță și încredere în persoanele divine. În unele biserici protestante, alături de catolici și ortodocși, pregătirea pentru întruparea Fiului este și un timp al postului și pocăinței, alături de rugăciune și lectură. Disciplina și ritmul exercițiilor spirituale dau intensitate Adventului și dau profunzime efortului de pregătire a credincioșilor.

Crăciunul privește nu numai o sărbătoare punctuală din an, adică ziua nașterii lui Isus ce este fixată în calendar la data de 25 decembrie, ci o perioadă de 12 zile ce urmează acestui moment. Biserica celebrează întruparea Fiului lui Dumnezeu, actul suprem al iconomiei divine. Dacă Adventul s-a axat pe pregătire și așteptare, de Crăciun comunitatea creștină celebrează realizarea evenimentului și trăiește profund implicațiile realizării lui. Perioada Crăciunului este cea a bucuriei și celebrării, a primirii luminii celei adevărate și a tuturor darurilor divine. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă punctul de turnură al istoriei care dezvoltă o spiritualitate a întrupării, a experienței omului împreună cu Dumnezeu în coordonatele noi ale unirii divinului cu umanul în Isus Cristos. Sărbătoarea s-a dezvoltat de-a lungul timpului și încorporează simboluri și tradiții diverse: lumânările care semnifică venirea în lume a luminii divine, adică a Fiului lui Dumnezeu; darurile oferite celorlalți ca răspuns la darul lui Dumnezeu; colindele ca gest doxologic, alături de îngeri și întreaga creație, la adresa lui Dumnezeu care își împlinește promisiunile făcute omului etc.

Epifania este o altă perioadă din calendar care începe pe data de 6 ianuarie și este asociată cu vizita magilor la Betleem. Această dată marchează descoperirea lui Mesia către neamuri sau către întreaga lume. Însă în acest interval Biserica celebrează și evenimentul botezului Domnului, care apare în calendar, de regulă, în prima duminică după 6 ianuarie. Cu această ocazie Isus este arătat lumii la începutul misiunii sale publice, iar pentru el depun mărturie Tatăl și Duhul Sfânt. După botez, Isus își alege ucenicii și începe munca de formare a acestora, în paralel cu misiunea sa publică. Biserica mai sărbătorește în această perioadă și prima minune realizată de Isus, adică schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii, și evenimentul schimbării la față pe muntele Tabor. Avem un timp liturgic cu multe sărbători care pun accentul pe prezența lui Isus în misiunea sa, pe viața sa trăită alături de noi pe pământ. Epifania vorbește despre manifestarea lui Cristos în lume, despre viața sa care recapitulează toate lucrurile și îi invită pe credincioși să își exprime și ei credința și să îl arate pe Isus celorlalți.

Postul Mare (Lent) este o perioadă de 40 de zile (fără cele de duminică) care începe în Miercurea Cenușii și se încheie în Sâmbăta Mare. Acest interval de timp cuprinde 6 duminici înainte de ziua învierii Domnului și este asociat cu perioada de 40 de zile petrecută de Isus în pustie, unde a postit și a fost ispitit de Diavol. Este un timp pe care Biserica îl dedică apropierii de suferința lui Cristos, asumării ei și purtării crucii lui în lume. Ziua de miercuri cu care începe acest interval din calendar reprezintă un moment de pocăință care amintește de VT și de imaginea poporului iudeu care venea înaintea lui Dumnezeu cu gesturi de umilință și pocăință precum îmbrăcămintea cu sac și presărarea cenușii pe cap (Daniel 9:3). Creștinii postesc și se roagă în această perioadă și trăiesc alături de Isus moartea față de păcat și față de un mod de viață vechi, pentru a fi pregătiți pentru o nouă experiență în lume și pentru viața veșnică. Postul Mare ne invită în fiecare an la un exercițiu de reactualizare a botezului și de asumare tot mai profundă a nevoii omului de Dumnezeu. Postul, rugăciunea și pocăința au rolul de a ne ajuta să înțelegem limitele și dependența de Creator și importanța operei de mântuire realizate de Isus Cristos, realismul căderii și răului, dar și harul lui Dumnezeu care ne ajută să ieșim de sub puterea păcatului și morții.

Săptămâna Mare este ultima săptămână a Postului Mare și comemorează ultima săptămână din viața lui Isus la Ierusalim. Aceasta începe cu intrarea triumfală în sfânta cetate și se încheie cu ziua de sâmbătă, după crucificare, care are loc în Vinerea Mare. De obicei, în fiecare zi din această săptămână se realizează o slujbă publică, iar credincioșii sunt invitați să comemoreze evenimente din aceste zile din viața lui Isus. O zi specială este Joia Mare, când Isus a spălat picioarele discipolilor ca semn al slujirii sale totale, a celebrat cina cu ucenicii și a instituit sacramentul eucaristiei pentru Biserica sa. Vinerea Mare are importanța ei pentru că este ziua în care Isus a fost crucificat și și-a dat viața pentru întreaga lume, ca miel al lui Dumnezeu care acceptă să moară pentru păcatele tuturor. Sâmbăta Mare este ziua tăcerii, perioada în care Isus a fost în mormânt, iar Biserica nu realizează o slujbă publică.

Paștele este perioada din calendar care începe cu prima duminică a învierii și durează 49 de zile. Duminica Paștelui este o zi de bucurie pentru că celebrează biruința Domnului asupra morții și păcatului. Este un simbol al vieții celei noi, pe care Isus o trăiește ca om nou, restaurat și care va dura pentru eternitate. Pentru bisericile apusene (protestante și catolice), această zi nu are o dată fixă în calendar, ci se calculează în funcție de un eveniment astronomic, adică este prima duminică care urmează lunii pline de după echinocțiul de primăvară. Ca urmare, Paștele este celebrat anual între 21 Martie și 25 Aprilie. Bisericile ortodoxe au un alt sistem de calcul al datei Paștelui, de aceea există mereu o diferență față de bisericile occidentale. Sărbătoarea învierii este considerată un nou început, al restaurării și al unui nou mod de viață alături de Isus cei înviat. Tradiția Bisericii a confirmat aceste coordonate prin realizarea botezului pentru noii membri ai comunității creștine tocmai în această zi a învierii Domnului. Șapte săptămâni după această zi, comunitatea creștină trăiește sub semnul învierii, al biruinței lui Cristos și al vieții celei noi, ca o nouă creație ce este în comuniune cu Dumnezeu.

Înălțarea Domnului este o zi menționată în calendar în perioada Paștelui. Acest eveniment are loc la 40 de zile de la învierea Domnului. Biserica celebrează finalul slujirii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu și încununarea activității sale confirmate de primirea alături de Tatăl a omului înviat. Tema înălțării lui Isus este importantă pentru slujirea lui preoțească în calitate de mijlocitor pentru oameni și de sprijin pentru credincioși pe calea lor. Sărbătoarea Înălțării subliniază autoritatea lui Cristos peste toate lucrurile de care ucenicii lui beneficiază în slujirea lor în lume.

Rusaliile sau Cincizecimea este ziua pogorârii Sfântului Duh peste apostoli la Ierusalim și se sărbătorește la 50 de zile de la ziua învierii. De asemenea, se celebrează la 10 zile după înălțarea lui Isus la ceruri. Ziua de Rusalii este importantă pentru că ea este considerată momentul nașterii Bisericii și deschide apoi ultima perioadă din anul liturgic. Această sărbătoare reprezintă un moment de celebrare cu importante semnificații privitoare la viața de credință în trupul lui Cristos, viață care admite o dimensiune carismatică, pentru că Duhul Sfânt constituie Biserica ca un organism nou în care fiecare credincios trăiește și se exprimă prin această iconomie specifică a Duhului lui Dumnezeu. Perioada Rusaliilor este scurtă și face tranziția de la cea pascală la ultima secțiune din calendarul liturgic.

Perioada obișnuită din anul liturgic se desfășoară de la prima duminică după cea de Rusalii, când se celebrează sărbătoarea Sfintei Treimi, până la următorul Advent. Este o perioadă lungă, de aproximativ jumătate de an, timp în care comunitatea creștină celebrează alte momente din viața lui Isus sau din viața Bisericii, alături de personalități importante ale tradiției creștine. Numele de perioadă obișnuită din an este cumva dat în raport cu perioada anterioară în care au fost sărbătorite marile evenimente din viața Mântuitorului. Însă acest timp al anului are cadența lui și este marcat de fiecare duminică, ziua Domnului, timpul liturgic al slujbei care readuce mereu în viața comunității toată viața lui Cristos. Duminica este ziua veacului viitor, ziua învierii și ocazia participării la sacramentele Bisericii. Această parte a doua a anului este și o invitație pentru credincioși să scrie propria istorie, să lase urmele vieții lor de credință pentru cei ce vor veni, să actualizeze permanent valorile lui Isus Cristos în propria experiență.

În data de 25 octombrie, protestanții celebrează Ziua Reformei. În perioada de la finalul toamnei, Biserica a acceptat o sărbătoare a roadelor, a mulțumirii sau recunoștinței, ocazie cu care credincioșii aduc daruri înaintea lui Dumnezeu și oferă din roadele muncii lor și semenilor. Protestanții au pus această zi aproape de sfârșitul anului liturgic.

În calendarul liturgic al bisericilor confesionale apar anumite zile dedicate sfinților în calitate de modele de urmat și oameni pentru care comunitatea creștină păstrează o memorie vie și aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru slujirea și dedicarea lor. Protestanții nu folosesc o semnificație pentru sfinți așa cum o întâlnim la catolici și la ortodocși. Însă prezența lor în calendar are rolul de a sublinia importanța memoriei, comuniunea tuturor sfinților și valoarea tradiției.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2019/11/20/rolul-calendarului-in-traditia-protestanta/

Care este semnificatia a tot ce exista?

download

AUGUST 4, 2017ȘTIINȚĂ ȘI CREDINȚĂBY ALTII

Articol preluat din cartea “Groparul lui Dumnezeu”, scrisa de John Lennox (profesor de Matematica la Universitatea Oxford)De ce exista ceva mai degraba decat nimic? De ce, in mod particular, exista universul? De unde a venit si incotro se indreapta el? Este universul in sine realitatea ultima, dincolo de care nu mai exista nimic, sau exista ceva “dincolo” de el?

Putem intreba, impreuna cu Richard Feynman: “Care este semnificatia a tot ce exista?”, sau a avut dreptate Bertrand Russell atunci cand a spus ca “universul exista pur si simplu, si asta-i tot”? Aceste intrebari nu si-au pierdut niciodata puterea de a starni imaginatia omeneasca.

Stiinta ne invita sa ne punem intrebari existentiale

Manati de dorinta de a escalada Everestul cunoasterii, oamenii de stiinta ne-au oferit deja viziuni spectaculoase cu privire la natura universului in care traim. La o scara inimaginabil de mare, telescopul Hubble ne transmite imagini uimitoare, de pe orbita lui aflata mult deasupra atmosferei.

De cealalta parte, la o scara inimaginabil de mica, microscopul electronic de baleiaj cu efect de tunel ne dezvaluie biologia moleculara incredibil de complexa a lumii vii, cu macromoleculele ei pline de informatie si cu fabricile de proteine micro-miniaturale, ale caror complexitate si precizie fac ca, prin comparatie, chiar si cele mai avansate tehnologii create de om sa para rudimentare.

Suntem noi si universul acesta, cu vastitatea lui galatica atat de frumoasa si cu subtila lui complexitate biologica, doar produsul unor forte irationale, care au actionat intr-un fel intamplator asupra energiei si a materiei lipsite de inteligenta, asa cum sugereaza Ateii Moderni, condusi de Richard Dawkins? Este viata umana, in definitiv, doar o aranjare improbabila, dar norocoasa, a atomilor?

Dupa cum spun unii, de vreme ce anumite proprietati de baza ale universului nostru, precum puterea fortelor fundamentale ale naturii si numarul de dimensiuni observabile ale spatiului si timpului, sunt rezultatul efectelor intamplatoare care au actionat la momentul originii universului, atunci, cu siguranta, ar putea exista si alte universuri, cu structuri foarte diferite.

Nu s-ar putea oare ca universul nostru sa fie doar unul dintr-o multime de alte universuri paralele, pentru totdeauna separate de altele? Prin urmare, nu este oare absurd sa sustii ca fiintele omenesti au vreo semnificatie? Masura lor, in cadrul unui multivers, ar parea redusa la zero.

Inceputurile stiintei moderne si Dumnezeu

Prin urmare, pentru multi ar fi un exercitiu intelectual nostalgic si aproape demn de dispretuit sa te intorci la vremurile de inceput ale stiintei moderne, atunci cand oameni de stiinta precum Bacon, Galileo Galilei, Kepler, Newton si Clerk Maxwell, de exemplu, credeau intr-un Creator inteligent, in Dumnezeu, cosmosul nefiind altceva decat produsul gandurilor si al lucrarilor Lui.

Ni se spune insa ca stiinta a depasit aceasta gandire primitiva, ca L-a inghesuit pe Dumnezeu intr-un colt, ca L-a omorat si ca apoi L-a ingropat prin explicatiile ei atotcuprinzatoare. Intregul proces de inlaturare a Lui demonstreaza ca orice incercare de a-L reintroduce ar constitui o piedica in calea progresului stiintei. Putem vedea acest lucru cu mai multa claritate ca oricand, acum, cand naturalismul – conceptia ca natura este tot ceea ce exista si ca nimic nu poate trece dincolo de nivelul ei – are dominatia suprema.

In anul 2006, la o conferinta tinuta la Salk Insitute for Biological Sciences, in orasul La Jolla din California, s-a discutat tema: „Dincolo de credinta: stiinta, religia, ratiunea si supravietuirea.” Ca raspuns la intrebarea daca stiinta ar trebuie sa inlature religia, Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel, a spus:

„Lumea trebuie sa se trezeasca din lungul cosmar al religiei…Trebuie ca noi, oamenii de stiinta, sa facem tot ceea ce putem pentru a subrezi edificiul religiei, iar acest lucru ar putea fi cea mai importanta contributie a noastra la binele civilizatiei”.

Deloc suprinzator, Richard Dawkins a mers chiar mai departe cu afirmatiile sale:

„Sunt complet satul de felul in care creierul oamenilor a fost spalat in incercarea de a-i face sa acorde respect religiei”.

Si totusi…Sunt adevarate toate aceste afirmatii? Pot fi oamenii religiosi catalogati drept insuficient informati si plini de prejudecati?

Unii dintre ei, trebuie stiut, sunt oameni de stiinta care au primit premiul Nobel. Sunt acestia caracterizati de speranta de a gasi un colt intunecat al universului, pe care stiinta sa nu-l poata niciodata lumina? Cu siguranta ca o astfel de descriere nu este onesta si nici adevarata, cand ne gandim la unii dintre pionierii stiintei moderne, care, precum Kepler, au sustinut ca ceea ce i-a inspirat si i-a condus tot mai sus in cautarile lor stiintifice a fost tocmai convingerea ca exista un Creator.

Naturalismul – o filozofie ateista, nu neaparat stiintifica

Si cum stau lucrurile in ce priveste biosfera? Complexitatea ei uluitoare este oare doar aparent proiectata, asa cum crede Richard Dawkins, devotatul aliat al lui Peter Atkins? Poate ratiunea sa fie zamislita prin procese naturale necontrolate, care lucreaza, sub constrangerea legilor naturii, asupra materiilor elementare ale universului, intr-un fel aleatoriu? Iar ca solutie la problema relatiei dintre minte si trup se poate oare spune, simplu, ca ratiunea „a aparut” din trupul material prin procese necontrolate, lipsite de orice ratiune?

Astfel de intrebari cu privire la viziunea naturalista nu dispar usor, lucru aratat de interesul public manifestat fata de ele. Este deci naturalismul singura viziune compatibila cu stiinta? Ori, mai degraba, este o filozofie care a fost alaturata stiintei, decat o concluzie a ei? Ba mai mult, as indrazni sa intreb, nu este naturalismul expresia unei credinte, similara cu credinta religioasa? O astfel de concluzie este legitima, avand in vedere modul in care sunt tratati cei care indraznesc sa ridice astfel de intrebari. La fel ca ereticii religiosi din veacurile trecute, ei pot suferi un fel de martiraj prin taierea subventiilor lor.

Aristotel sustinuse ca mai sus de luna totul era perfectiune si ca, de vreme ce miscarea perfecta, in opinia lui, nu putea fi decat circulara, planetele si stelele se miscau in cercuri perfect rotunde. Mai jos de luna, miscarea era liniara si de aceea exista imperfectiune. Aceasta vedere a dominat gandirea vreme de secole, dupa care Galileo Galilei a privit prin telescopul sau si a vazut marginile neregulate ale craterelor lunare. Universul vorbise si astfel deductia lui Aristotel, venita din conceptul sau aprioric cu privire la perfectiune, a fost inmormantata.

Insa Galileo Galiei era inca obsedat de cercurile lui Aristotel: „Pentru mentinerea unei ordini perfecte intre partile Universului, este necesar sa spunem despre corpurile ceresti ca se misca doar in cercuri”

Totusi, chiar si acestor cercuri avea sa le vina sfarsitul. Lui Kepler i-a revenit misiunea ca, pe baza observatiilor meticuloase ale orbitei planetei Marte facute de Tycho Brahe, predecesorul sau in functia de Matematician Imperial la Praga, sa faca un pas indraznet prin a sugera ca observatiile astronomice erau de o valoare evident mai mare decat calculele bazate pe teoria enuntata a priori ca miscarea planetara trebuie sa fie circulara.

Kepler a sugerat, cu efecte devastatoare asupra conceptiei care domnea in lumea stiintei de atunci, ca planetele se misca in elipse „perfecte” in jurul Soarelui, sugestie in mod genial luminata mai tarziu de catre teoria gravitatiei enuntata de Newton. Kepler schimbase cursul stiintei pentru totdeauna prin faptul ca o eliberase de lanturile filozofiei inadecvate care o tinusera legata timp de secole. Ar fi probabil prea indraznet sa ne inchipuim ca un asemenea pas eliberator nu va mai trebuie facut niciodata.

Credinta crestina nu inhiba stiinta

Oameni de stiinta precum Atkins sau Dawkins vor obiecta spunand ca, de la Galileo Galilei, Kepler si Newton incoace, stiinta a crescut in mod exponential si ca nu exista nicio dovada ca filozofia naturalista, cu care stiinta este in stransa legatura (cel putin, in mintile unora), ar fi inadecvata. Ba mai mult, in opinia lor, naturalismul nu face altceva decat sa serveasca progresului stiintei, care acum poate inainta neimpiedicata de balastul mitologic care a tinut-o pe loc o perioada atat de lunga in trecut.

Oare asa stau lucrurile in realitate? Cu siguranta ca Galileo Galilei a considerat filozofia aristoteliana ca fiind un factor inhibitiv al stiintei, prin prescriptiile ei apriorice cu privire la cum trebuie sa fie universul. Insa nici Galileo Galilei, nici Newton si, cu siguranta, niciun alt cercetator de anvergura care a contribuit la dezvoltarea fulminanta a stiintei in acea vreme nu au imbratisat parerea potrivit careia credinta intr-un Creator ar inhiba progresul stiintei in vreun fel. Ba, dimpotriva, aceasta credinta a fost pentru ei un factor stimulativ; de fapt, pentru multi dintre ei a fost motivatia principala pentru investigatiile lor stiintifice.

Asa stand lucrurile, vehementa ateismului unor scriitori contemporani ne face sa ne intrebam: De ce sunt ei acum atat de convinsi ca ateismul este singura pozitie viabila din punct de vedere intelectual? Este oare adevarat ca stiinta indica invariabil catre ateism? Este oare legatura dintre stiinta si ateism atat de evidenta si de indestructibila?

Anthony Flew, eminentul filozof britanic care, pentru o perioada indelungata, a fost liderul intelectual al ateismului, este de o alta parere. Intr-un interviu acordat postului de radio BBC¹, el a afirmat ca o Fiinta superinteligenta este singura explicatie satisfacatoare cu privire la originea vietii si la complexitatea naturii.

¹ Radio 4 News, 10 decembrie, 2004

http://vesnicia.ro/care-este-semnificatia-a-tot-ce-exista/

A făcut știința neplauzibilă credința în Dumnezeu?
December 14, 2017

Universul a fost creat?
December 6, 2017

Teoria evoluției combătută în 4 minute de un om de știință celebru (David Berlinski)
May 6, 2017

Creație sau Evoluție?
April 8, 2017

http://vesnicia.ro/care-este-semnificatia-a-tot-ce-exista/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/care-este-semnificatia-a-tot-ce-exista-2/

Caii – Creaturi extraordinare care sfideaza evoluția

Publicat in Stiinta si Creationism

Caii sunt nişte animale deosebite. Sunt rapizi, puternici şi sunt următorii pe lista creaturilor extraordinare. Ştiaţi că aceşti cai au fost îmblânziţi în urmă cu 3000 de ani? De fapt, au ajutat la schimbarea cursului istoriei.

Chiar de la început, caii au fost dintre cele mai bune ajutoare ale omului. Armatele grecilor, cum ar fi cea a lui Alexandru Macedon, au folosit caii, având astfel un avantaj militar formidabil. Grecii au folosit caii pentru primul serviciu de curierat. Chinezii au inventat şaua. Când Cristofor Columb a debarcat în America, le–a prezentat indienilor americani „marele câine al albilor”. Caii au devenit curând parte esenţială a stilului de viaţă al indienilor americani, ajutând la vânătoarea de bizoni. Ani de zile, calul a constituit singurul mijloc de transport de încredere, în cea mai mare parte a lumii.

Prin încrucişarea raselor, oamenii au descoperit că pot amesteca diferite specii de cai şi pot obţine cai cu diferite abilităţi: cai pentru lucru, cai pentru tracţiune sau ponei pentru copii.

Caii pot fi de toate mărimile. Cel mai mare cal a avut 2,1 m înălţime şi cântărea peste o tonă. Cel mai mic cal avea doar 35 cm şi cântărea doar 9 kg. Cu toate aceste varietăţi de specii, încă se mai combină rasele. Şi nu se obţin nici vaci, nici maimuţe, nici porci. Doar cai.

Caii au şi alte caracteristici uimitoare. Dumnezeu a creat calul într–un mod cu totul special. În comparaţie cu mărimea trupului, inima calului este mică. Inima lui nu este suficient de mare pentru a pompa sângele în mod eficient în tot sistemul circulator al calului.

Calul are patru sisteme auxiliare de pompare. Dar mai are şi patru pompe mici care sunt, de fapt, copitele lui. Copita calului, dacă reuşiţi să o întoarceţi şi să vă uitaţi la ea, în partea de jos are o parte dură spre exterior, iar, în mijloc, un ţesut moale în formă de „V”. Se numeşte furcuţa. Când calul păşeşte, comprimă acea parte moale, furcuţa. Când o comprimă, presează o serie de mecanisme care se află în copită, care, la rândul lor, presează venele şi împing sângele în sus, în picior.

Ori de câte ori calul stă nemişcat în staul, dacă nu se mişcă un timp mai îndelungat, poate paraliza. Mai întâi vor paraliza picioarele din spate. Dacă un cal vrea să se uite la ceva, îşi va mişca capul, dar îşi va mişca puţin şi picioarele din faţă. Va ridica un picior şi îl va mişca, aşa că va pompa aici, chiar dacă se va mişca puţin, doar pentru a lua un snop de fân.

Dar nu îşi va mişca picioarele din spate. Ele rămân nemişcate. Sângele va stagna în picioarele din spate, pentru că nu le mişcă în sus şi–n jos şi nu pompează cu ele. Ce se va întâmpla?

Calul paralizează de multe ori. Când aleargă, are nevoie de un plus de energie. Când încep să alerge, pompează cu putere, deoarece copitele vin în jos. Şi astfel, sângele este împins în sus, pentru a ajuta circulaţia. Când îşi ridică piciorul, se relaxează, şi sângele arterial coboară din nou. Aşa are loc circulaţia sângelui. Uimitor!

Un alt lucru interesant la cai este poziţia ochilor, în părţile laterale. Ei pot vedea la distanţă, dar când îşi lasă capul jos, să pască, nu mai văd ce este în faţa lor. Buza lor de sus este foarte sensibilă. Are fire subţiri de păr şi alte sisteme foarte sensibile.

Astfel calul poate să îşi folosească buza de sus pentru a alege un anumit tip de iarbă. Poate că un smoc de iarbă se află aici şi un alt smoc dincolo. Poate îi place gustul ierbii de aici mai mult decât celei de dincolo. Dar nu le poate vedea pe nici una, pentru că sunt chiar în faţa lui.

Se foloseşte de buza de sus pentru a se decide care este iarba care îi place să o mănânce. Poate face deosebire între cereale. Poate face diferenţă între ovăz şi porumb. Au fost creaţi având acest sistem complex de compensare: „Deşi nu văd, ştiu ce este! Gura mea are o sensibilitate uimitoare.”

În timp ce îmbătrânesc, dinţii continuă să crească şi să iasă afară. Cu cât un cal este mai bătrân, cu atât are dinţii mai lungi. Cei care cunosc caii, de obicei, se vor uita în primul rând în gură, să vadă în ce stare le sunt dinţii.

Cred că cel mai bătrân cal a avut cam 62 de ani. Vârsta media este de aproximativ 20, 25 de ani, dar dacă un cal a ajuns la vârsta de 62 de ani, mă întreb cum i–or fi arătând dinţii. Fiind dentist, presupun că arătau ca şi cum ar avea probleme periodontale sau ceva de genul. Nu ştiu. De aici avem expresia „lung în dinţi”, care înseamnă că îmbătrâneşti. Asta o cunosc cei care s–au uitat la dinţii calului şi ştiu că sunt tot mai lungi odată ce îmbătrâneşte. Cu cât sunt mai bătrâni, cu atât au dinţi mai lungi.

Sunt folosiţi în terapie. Există cai pe care îi folosim în consiliere pentru tinerii agresivi, mânioşi sau poate plini de amărăciune. Se pare că acest animal reflectă sentimentele unei persoane. Aceşti tineri vor fi puşi lângă un cal pentru a se împrieteni. Dacă tânărul este plin de tensiune, de mânie sau de furie, calul se va da înapoi. Tinerii vor spune: „Vreau să mă împrietenesc cu calul!” Astfel tinerii vor fi învăţaţi să se autocontroleze, să îşi controleze sentimentele. Ei vor să fie prietenoşi cu calul, dar dacă au aceste sentimente negative, caii le vor percepe şi nu se vor apropia de ei.

Astfel învaţă să se autocontroleze. Odată ce au o atitudine mai veselă, mai fericită, calul va fi mult mai prietenos. Aşa se folosesc caii în scop terapeutic. Desigur, oricine are un cal, ştie că este terapeutic. Mergeţi doar şi vorbiţi puţin calului sau săriţi pe el şi călăriţi. Consider că aceştia sunt un dar de la Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face viaţa mai bună.

Extras din Documentarul Creaturi extraordinare care sfidează evoluţia III – produs de Exploration Films și difuzat de Alfa Omega TV în cadrul Lunii Creaționiste – află mai multe: http://alfaomega.tv/creationism

https://alfaomega.tv/creationism/articole/6558-caii-creaturi-extraordinare-care-sfideaza-evolutia

BIBLIA ȘI ȘTIINȚA SE PUN DE ACORD

download

Oamenii de știință de-a lungul timpului au dat greș în chestiuni științifice. Dar nu și Sfânta Scriptură-care s-a dovedit a fi corectă din punct de vedere științific. Deși Biblia nu este în primul rând un manual științific, multe subiecte științifice sunt menționate în trecere; și când sunt menționate – mai târziu se dovedesc a fi corecte.
Oamenii de știiință obișnuiau să creadă Dar acum știința arată Biblia întotdeauna a susținut
În întreg universul există doar o mie până la o mie douăsute de stele. Trilioane peste trilioane de stele există; ele nu pot fi numărate de om! Ieremia 33:22a „Ca oştirea cerurilor, care nu se poate număra…”
Pământul este plat. Pământul este rotund. Isaia 40:22a „El şade deasupra cerculuipămîntului…”
Lumia nu se mișcă, ea doar există. Lumina se mișcă – și are proprietăți fizice; ”unde” sau fotoni. Iov 38:19a „Unde este drumul care duce lalocaşul luminii? …”
Teoria Universului Infinit- stelele pur și simplu există. Fiecare stea este unică, și două dintre constelațiile stelare au interacțiuni gravitaționale. Iov 38:31 „Poţi să înozi tu legăturile Găinuşei, sau să deslegi frînghiile Orionului?”
Sângele bolnav trebuie scurs pentru a însănătoși o persoană. Sângele este indispensabil vieții, uneori o transfuzie fiind necesară pentru a suplini deficitul. Levitic 17:11a „Căci viaţa trupului este în sînge:…”
Aerul nu are greutate, el doar există. Oxigenul, azotul, dioxidul de carbon au respectiv mase atomice care pot fi măsurate. Iov 28:25a „Cînd a rînduit greutatea vîntului…”
Vânturile suflă de-a curmezișul pe suprafața pământului. Curenții de aer se mișcă urmând modele circulare întinse. Eclesiastul 1:6 „Vîntul suflă spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăş se întoarce, şi începe din nou aceleaşi rotituri.”
Pământul este purtat pe spatele cuiva. Pământul plutește liber în spațiu. Iov 26:7b „…şi pînzură pămîntul pe nimic.”
Oamenii se îmbolnăvesc din senin; spălatul mâinilor nu este important. Multe boli se răspândesc prin contact; mâinile trebuie spălate în apă curgătoare. Levitic 15:13b „…să-şi spele hainele, să-şi scalde trupul în apă curgătoare şi va fi curat.”
Stelele sunt toate identice între ele. Fiecare stea în parte este de fapt unică. 1 Corinteni 15:41b „…chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea.”
Ceva a apărut din nimic fără nici un motiv aparte-„Teoria Big Bang-ului” poof, iată un univers ! Fiecare acțiune are în egală măsură o reacțiune de sens opus; aceasta este știința reală; Cauză și efect; date inițiale sunt necesare pentru a obține un rezultat. Geneza 1:1 „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul.”

Deși eruditul grec Claudius Ptolemeu (c. 150 A.D.) a fost un om inteligent, învăța în mod greșit că restul universului se învârte în jurul pământului. Fals. Dar vedeți, oamenii de știință au crezut asta mai bine de 1000 de ani. Oamenii de știință au învățat că universul se învârte în jurul pământului; și au convins și pe alți oameni educați, cum au fost liderii europeni politici și religioși, contemporani cu ei. ( Biblia nu învață deloc acest lucru). A fost mai degrabă consensul oamenilor de știință care s-au înșelat, și care mai târziu au convins și pe alții să se opună lui Copernicus și Galileo, în jurul anului 1600 A.D. Galileo a arătat că – de-a lungul a peste 1000 de ani- acea convingere a respectivilor oameni de știință era greșită.

Galileo nu este un exemplu de religie versus știință, ci mai derabă „episodul Galileo” este un exemplu în care oamenii de știință aflați în consens și care s-au înșelat, mai apoi au convins și pe alții–care la rândul lor au crezut greșit. Religia poate fi bună când ne aduce mai aproape de adevăr.

Știința de asemenea poate fi bună când ne aduce mai aproape de adevăr.

Savanții totuși, fiind oameni, se mai înșeală câteodată, cum au fost cei din timpul lui Galileo. Țineți minte, oamenii de știință au fost cei care s-au înșelat, și care au convins și pe alții că restul universului se învârte în jurul pământului.

Amintiți-vă că erudiții obișnuiau să amestece astrologia cu astronomia. Și erudiții mai obișnuiau să amestece alchimia cu chimia, păcălind pe mulți. În timp ce savanții se înșeală ades, de-a lungul timpului, în ce privește știința, Biblia totuși rămâne consistentă și exactă. Astăzi evoluționiștii își amestecă convingerile cu învățătura oamenilor de știință, deși știința reală arată că teoria evoluționismului nu poate fi adevărată. Însă Bilia ne-a spus mereu adevărul despre originea noastră. Geneza 1:1 „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul”.

Oamenii de știință evoluționiști greșesc încă odată în ce privește știința; și Bilia se va dovedi a fi tot exactă și adevărată.


REFERINȚE- Pentru mai multe informații

„Hidden Treasures in the Biblical Text”  (Comori Ascunse în textul biblic) by Chuck Missler, c. 2000.  Published by Koinonia House, 120 pages.  ISBN 1-57821-127-1

„Scientific Facts in the Bible”  (Date Științifice în Biblie) by Ray Comfort, c.2001.  Published by Bridge-Logos Publishers, 95 pages.  ISBN 0-88270-879-1

„The Vanishing Proofs of Evolution”  (Dovezile pe Cale de Dispariție ale Evoluției) by Thomas F. Heinze.  Published by Chick Publications, 94 pages.  ISBN 0-758905-70-X

„Biblia şi ştiinţa se pun de acord”
<http://www.creationism.org/romanian/BibleSci_ro.htm&gt;

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/biblia-si-stiinta-se-pun-de-acord/

Balenele și cașaloții – Creaturi extraordinare care sfidează evoluția

download

În ocean trăiesc nişte mamifere uriaşe, dar care au nevoie de aer pentru a respira. Pot folosi aproximativ 22.730 litri de aer pe minut şi pot să cântărească până la 136 tone. Doar limba lor cântăreşte cât un elefant. Când înoată la suprafaţă, pot dezvolta puterea a trei maşini de concurs. Acestea sunt balenele, giganţii adâncului. Este cel mai mare animal care a fost creat, după câte ştim. Nu avem nici o fosilă a vreunui dinozaur, care să fi fost mai uriaş decât cea mai mare balenă albastră.

Lungă de aproape 30 m, cântăreşte 136 tone. Limba poate avea greutatea unui elefant. Poate avea până la 22 tone de grăsime.

Dar balenele nu sunt masive doar în mărime, sunt complexe şi în felul lor de a fi. Balena cu cocoaşă, cea cu înotătoare mari, înotătoarele sunt asemenea urechilor elefantului.

Aceste înotătoare fine au funcţia de reglare a temperaturii, deoarece balena cu cocoaşă trăieşte în ape nu prea adânci, care sunt mai calde, dar şi în apă adâncă şi merge foarte mult înainte şi înapoi. Astfel, balena trece prin diferenţe mari de temperatură în mediu. Aceste înotătoare au mici vase cu sânge, aproape de suprafaţă şi balena le poate folosi pentru a se răci sau pentru a se încălzi.

Aceste balene înoată foarte adânc şi apoi aruncă bule prin nări. Încep cu un inel mare de bule care este pe post de plasă pentru prada care fuge de bule.

Vor fugi până în mijloc apoi, vor închide cercul. Vor înota în cercuri tot mai mici. Prinde totul în nimic altceva decât în bule de aer. Apoi vine, înoată până sus, în mijloc, îşi deschide gura mare şi o dată poate să prindă o tonă de asemenea crustacee. E ca un pescar cu experienţă. E incredibil.

Dacă evoluţia are dreptate, cum pot avea aceste animale asemenea comportamente?

Caşalotul înoată foarte adânc, cu o viteză de 165 metri pe minut. Să presupunem că este o balenă de 21 m, ceea ce înseamnă o creştere de o atmosferă la fiecare 4 m. Dacă are 21 m, poate avea 3, 4 sau chiar 5 presiuni diferite, în diferite părţi ale corpului.

Şi poate v-aţi gândi că aceasta ar face ca balena să se prăbuşească. Dar Dumnezeu a creat balena astfel încât la nivelul vaselor de sânge să fie diferite presiuni. Are o inimă puternică care poate cântări până la o tonă, care pompează sângele prin artere şi vene.

Pot închide unele părţi ale sistemului circulator, astfel că poate au nevoie de o presiune mai mare, aici, jos, dacă înoată în jos. Ele pot, mai mult sau mai puţin, să direcţioneze presiunea din interiorul corpului lor, mult mai jos. Când se află jos şi se hrănesc, pot să închidă aproape totul, cu excepţia cozii, a creierului şi a inimii. Aşa că pot mânca şi nu consumă o mare cantitate de energie, cât timp sunt acolo jos.

Caşalotul preferă să mănânce calamari, calamari mari, de 1.20 m. Aceasta este o bătălie mare, deoarece pielea multor caşaloţi este plină de cicatrice de la cârligele calamarilor.

Balenele sunt foarte sociabile şi au un mecanism de comunicare foarte sofisticat, care le permite să comunice chiar la sute de kilometri. Dacă se propagă o undă de sunet, ele vor localiza prada, iazuri de pradă sau bancuri de peşti. Pot să înoate şi să găsească prada. Seamănă, de fapt, cu un sonar rudimentar proiectat de noi.

Evoluţia ne învaţă că balenele sunt mamifere de uscat care s-au decis să meargă înapoi în ocean. Dumnezeu a creat balenele astfel că atunci când respiră prin nări, acestea nu au nici o legătură cu gura.

Noi avem o legătură. La mamifere există o legătură între gură şi nas. Poţi trage apă pe nas şi apoi îţi vine în gură. Poţi avea ceva în gură şi ca la copii, iese pe nas.

Dar balenele cum pot să mănânce? Trebuie să îşi deschidă gura şi, uneori, sub o presiune foarte mare, îşi vor umple gura pentru a mânca. Deci, gura nu are legătură cu nasul. Cum se poate ca ceva să evolueze treptat în altceva, unde nu poate fi un sistem parţial fără legătură? Este ori în legătură totală, astfel că nu te poţi îneca sau nu este deloc.

Deci, nu văd nici o dovadă ca mamiferele terestre să fi migrat în ocean şi să devină balene, delfinii bruni, alte specii de delfini sau orice altceva. Nu cred că avem nici o dovadă pentru aceasta.

creationism sectiune

Extras din Documentarul Creaturi extraordinare care sfidează evoluţia II – produs de Exploration Films și difuzat de Alfa Omega TV în cadrul Lunii Creaționiste – află mai multe: http://alfaomega.tv/creationism

https://alfaomega.tv/creationism/articole/6361-balenele-si-casalotii-creaturi-extraordinare-care-sfideaza-evolutia

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/balenele-si-casalotii-creaturi-extraordinare-care-sfideaza-evolutia/