Interviu cu fratele Viorel Iuga, președintele baptiștilor

În ziua de de 13 noiembrie 2013 fratele președinte Viorel Iuga a avut amabilitatea să ne dea un înterviu în care vorbește despre viața dumnealui, de la apariția dumnealui pe meleagurile maramureșene, trecând prin tot ciclul vieții, până azi.

Mai multe despre fratele Viorel Iuga puteți citi AICI, unde l-am prezentat ca președinte sub genericul: „Centenarul poporului baprist”.

În 1994 a publicat prima carte, „Visul Familiei”. Prin îndurarea lui Dumnezeu, până în prezent, a publicat peste 100 de cărţi şi  broşuri religioase.

În 1997 a ţinut prima conferinţă pentru familişti. De atunci şi până astăzi, continuă să conferenţieze în ţară şi în străinătate, pe tema familiei, atât tinerilor care se pregătesc pentru viaţa de familie, cât şi familiştilor.

Familia Iuga

Mulțumim fratelui Caius Obeada pentru editare.

Vă doresc vizionare plăcută!

https://wordpress.com/read/feeds/94707255/posts/2490853785

MEDITAŢIA 101- Drumul Spre Culmi – Richard Wurmbrand — Ciprian Barsan

,,Cîntati, Domnului o cîntare nouă.” (Psalmul 96:1) „Salvarea tineretului este cu mult mai importantă decît salvarea felului traditional de închinăciune, sau decît vechile cîntări cu care am fost deprinşi. Trăim într-o lume în care mintile şi inimile au fost revolutionate. Au apărut cîntece noi şi moduri noi de închinare. Creştinii din vechea generatie se simt […] […]

Rolul calendarului în tradiția protestantă

Publicat pe 20 noiembrie, 2019 De danutj

liturgical calendar

După modelul celorlalte tradiții creștine mari, respectiv catolică și ortodoxă, protestanții realizează slujbele publice după un calendar liturgic care parcurge evenimentele principale din viața lui Isus Cristos în cadrul unui an. Acest model de desfășurare a vieții comunitare oferă ocazia celebrării unor sărbători importante și construirea unei dinamici a vieții creștine care ia forma unei călătorii, a unui pelerinaj ce permite actualizarea evenimentelor din viața Mântuitorului în istoria concretă a bisericilor locale. Importanța calendarului liturgic poate fi subliniată prin identificarea unor funcții ale acestuia, precum și prin identificarea specificului fiecărei perioade din anul bisericesc pentru viața de credință.

Funcțiile calendarului liturgic

Tema calendarului are o profundă înrădăcinare în tradiția biblică iudaică. Organizarea comunității poporului ales în jurul templului și al marilor sărbători este foarte vizibilă în Scripturi și ne arată importanța parcurgerii unui an ca un exercițiu care susține și dă continuitate unei identități prin raportarea la evenimentele fundamentale realizate de Dumnezeu pentru poporul său. Pe scurt, menționăm câteva posibile funcții ale calendarului, pornind de la logica sa de a da spiritualității creștine un cadru comunitar prin care credincioșii se raportează la viața lui Isus Cristos și la ceea ce el a realizat pentru întreaga lume.

Ritmul cotidian al vieții este asigurat de calendar. Avem zile de lucru și zile de odihnă, perioade de timp împărțite pe tipuri de activități și după importanța lor. Fără acest instrument nu ne-am putea descurca. La construirea calendarului au jucat un rol nu numai ritmul naturii și legile ei, ci și cultura și factorul religios. Ritmicitatea vieții este asigurată la nivelul săptămânii de ziua de odihnă, ziua Domnului, iar peste an, de sărbători și de o alternanță a perioadelor de activitate cu altele de alt tip. Însă, prin calendarul liturgic, Biserica dă o altă cadență experienței omului în lume. Grație iconomiei lui Dumnezeu, istoria a primit o ordine superioară care leagă toate lucrurile într-un destin al convergenței lor spre Dumnezeu. Orientarea creștinilor nu se face numai după anul calendaristic al ciclurilor cosmice, ci după cel liturgic, adică al etapelor parcurse de Isus Cristos în lume pentru a împlini iconomia sa de restaurare și mântuire a omului și a întregii lumi. Ritmul vieții creștine este dat de cel al parcurgerii unor intervale de timp și a unor evenimente ca un efort de actualizare permanentă în viața comunităților creștine a ceea ce a realizat Isus Cristos. Nu este vorba despre un demers repetitiv și mecanic în calitate de raportare la experiențe din trecut, ci de un proces prin care cel credincios își fundamentează o nouă identitate și un nou mod de viață în lume. Parcurgerea din nou a ciclului iconomiei Fiului reprezintă ocazia concretă de a asuma mai profund calea lui și de a actualiza permanent în viața celui credincios  rezultatele dobândite de Isus ca om.

Memoria este importantă atât pentru viața individuală, cât și pentru cea comunitară. Ea joacă rol identitar și slujește nevoii de fundamente și de rădăcini. Prin calendar se păstrează vie istoria binecuvântării, iconomia faptelor minunate ale lui Dumnezeu și ale sfinților. În creștinism, memoria și conștiința istorică sunt legate de însăși natura iconomiei divine. Credința creștină are la bază o istorie a unei vieți și a unor fapte întemeietoare realizate de Dumnezeu în lume. Credincioșii își trăiesc viața în istorie având o dublă orientare. Una este spre trecut, pentru că de acolo se primește o moștenire a unei istorii ce se clădește pe ceea ce a realizat deja Isus Cristos. Amintirea a ceea ce s-a petrecut în trecut, pe vremea lui Pilat din Pont, face posibilă cealaltă orientare, spre viitor. Ceea ce creștinii își doresc să fie sau să devină este înscris deja în lume pe chipul Fiului lui Dumnezeu. Ca să putem ajunge ca el, trebuie să știm cine a fost și ce a realizat Isus. Pe parcursul anului liturgic, Biserica prezintă mereu și mereu istoria mântuirii realizată în lume și continuată apoi de credincioși de la o generație la alta.

Comuniunea sfinților se realizează în mai multe moduri, pe mai multe căi. Participarea la viața comunitară prin intermediul calendarului liturgic reprezintă o asemenea cale. Credincioșii sunt legați într-un corp eclesial local, însă prin efortul și deschiderea de a urma calea lui Cristos se regăsesc în corpul mai mare al tuturor celor care au făcut asta de-a lungul istoriei. Prezența sfinților în calendar, comemorarea modelului lor de viață reprezintă un exemplu concret prin care fiecare generație de creștini se simte legată de celelalte și își întărește mai mult convingerea în valorile credinței pe care alții le-au trăit și le-au transmis mai departe. Dimensiunea liturgică a vieții creștine reprezintă o coordonată de deschidere a orizontului către universalitatea Bisericii, posibilitatea de a trăi concret realitatea solidarității umane în trupul lui Cristos, dincolo de limitele de spațiu și de timp care ne despart.

Așteptarea și pregătirea sunt două coordonate esențiale ale spiritualității creștine. Așteptăm revenirea lui Cristos și ne pregătim pentru întâlnirea cu el. Dar realizăm acest exercițiu mereu în viața noastră în multe direcții. Slujbele și mai ales sărbătorile ne ajută în acest sens pentru că ne oferă contextul pentru a aprofunda aceste coordonate. Perioadele de așteptare și pregătire reprezintă instrumente esențiale pentru dinamica vieții de credință. Structura liturgică a anului bisericesc ne solicită mereu la acest capitol fie că este vorba de pregătirea pentru slujba de duminică și pentru participarea la eucaristie, fie că vorbim de parcurgerea unui drum al pocăinței și suferinței pentru ne împărtăși apoi din lumina învierii.

Anticiparea și participarea sunt alte două modalități de angajare concretă în raport cu anumite realități din viața noastră. Același lucru se întâmplă și cu privire la viața de credință. În contextul vieții comunitare, al experienței liturgice, cel credincios are ocazia de a anticipa și a pregusta din lucruri la care aspiră sau pe care și le dorește. Spiritualitatea creștină oferă această oportunitate de a experia deja din realitățile escatologice în istorie. Prin viața sa sacramentală, comunitatea creștină își așază deja rădăcini în viața veșnică, are acces la plinătatea lui Cristos la care cu toții aspirăm. Parcurgerea anului liturgic alături de Cristos este o experiență concretă prin care creștinul anticipează și trăiește deja moartea și învierea lui Isus, botezul cu care el a fost botezat și accesul la iconomia Duhului pe care el a avut-o în istorie.

Integrarea tuturor dimensiunilor vieții și ieșirea din dualisme sau din orice formă de negare sau ierarhizare a datelor experienței noastre în lume a reprezentat mereu o provocare în creștinism. Viața liturgică a Bisericii ne învață mereu că Dumnezeu vizează complexitatea realității și a vieții noastre și o ia în calcul în totalitate. Anul liturgic este o dovadă în acest sens. Aici se regăsesc ciclurile naturii și diversitatea culturală, materia și spiritul, trecutul și viitorul, viața de aici și viața veșnică.

Celebrarea prin sărbători oferă credincioșilor un tip de deschidere către un alt orizont al existenței și un alt mod de viață, spre o altă logică a raportării la realitate. Funcționând de regulă ca o suspendare a cotidianului și ca instaurare a unei alte ordini, celebrările de pe parcursul anului liturgic joacă un rol regulator pentru experiența omului în lume, ocazie de a reevalua datele fundamentale ale credinței și de a resemnifica coordonatele vieții de zi cu zi. Sărbătorile nu reprezintă o ieșire din cotidian, un refugiu din fața greului, muncii sau problemelor. Dimpotrivă, ele constituie locul unde cotidianul își poate primi o altă logică și poate fi trăit cu alte resorturi. Sărbătorile anului liturgic ne aduc mai aproape de principiile împărăției lui Dumnezeu și ne arată că ele funcționează dacă le facem loc în viața noastră și le luăm în calcul.

Structura calendarului liturgic

Anul liturgic este compus din două mari părți. Prima concentrează evenimentele din viața lui Isus și se structurează în alte două părți determinate de două evenimente majore ale istoriei mântuirii. Pe de o parte, este vorba despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, care dă o primă secțiune a anului liturgic structurată în trei intervale: Advent, Crăciun și Epifania Domnului. Pe de altă parte, avem patima, crucificarea, moartea, învierea și înălțarea Domnului, evenimente care delimitează a doua secțiune a primei jumătăți a anului liturgic și este marcată prin alte intervale de timp importante: Postul Paștelui, Săptămâna Mare, Învierea și Rusaliile. A doua jumătate a anului liturgic este numită și perioada obișnuită și conține o serie de sărbători în care se comemorează personalități marcante ale creștinismului, evenimente din viața Bisericii sau momente prin care sunt aduse în atenție valori fundamentale ale credinței creștine.

Adventul reprezintă perioada de patru săptămâni de dinaintea Crăciunului și deschide anul liturgic. Importante sunt cele patru duminici ale Adventului, prima fiind undeva la sfârșitul lunii noiembrie sau începutul lui decembrie. Termenul Advent înseamnă sosire sau arătare și se referă la perioada premergătoare venirii lui Isus Cristos, cel anunțat din vechime prin profeții VT. Este o perioadă de celebrare și bucurie care privește venirea în lume a lui Dumnezeu ca om, dar și o anticipare a celei de-a doua veniri a lui Isus Cristos la finalul istoriei. Accentul cade pe ideea de pregătire, de orientare către persoana lui Isus pe care omenirea a așteptat-o atât de mult. Este raportarea la promisiunea lui Dumnezeu care s-a împlinit și care ne dă speranța că se va împlini și în viitor. Adventul este despre așteptare și răbdare, despre speranță și încredere în persoanele divine. În unele biserici protestante, alături de catolici și ortodocși, pregătirea pentru întruparea Fiului este și un timp al postului și pocăinței, alături de rugăciune și lectură. Disciplina și ritmul exercițiilor spirituale dau intensitate Adventului și dau profunzime efortului de pregătire a credincioșilor.

Crăciunul privește nu numai o sărbătoare punctuală din an, adică ziua nașterii lui Isus ce este fixată în calendar la data de 25 decembrie, ci o perioadă de 12 zile ce urmează acestui moment. Biserica celebrează întruparea Fiului lui Dumnezeu, actul suprem al iconomiei divine. Dacă Adventul s-a axat pe pregătire și așteptare, de Crăciun comunitatea creștină celebrează realizarea evenimentului și trăiește profund implicațiile realizării lui. Perioada Crăciunului este cea a bucuriei și celebrării, a primirii luminii celei adevărate și a tuturor darurilor divine. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă punctul de turnură al istoriei care dezvoltă o spiritualitate a întrupării, a experienței omului împreună cu Dumnezeu în coordonatele noi ale unirii divinului cu umanul în Isus Cristos. Sărbătoarea s-a dezvoltat de-a lungul timpului și încorporează simboluri și tradiții diverse: lumânările care semnifică venirea în lume a luminii divine, adică a Fiului lui Dumnezeu; darurile oferite celorlalți ca răspuns la darul lui Dumnezeu; colindele ca gest doxologic, alături de îngeri și întreaga creație, la adresa lui Dumnezeu care își împlinește promisiunile făcute omului etc.

Epifania este o altă perioadă din calendar care începe pe data de 6 ianuarie și este asociată cu vizita magilor la Betleem. Această dată marchează descoperirea lui Mesia către neamuri sau către întreaga lume. Însă în acest interval Biserica celebrează și evenimentul botezului Domnului, care apare în calendar, de regulă, în prima duminică după 6 ianuarie. Cu această ocazie Isus este arătat lumii la începutul misiunii sale publice, iar pentru el depun mărturie Tatăl și Duhul Sfânt. După botez, Isus își alege ucenicii și începe munca de formare a acestora, în paralel cu misiunea sa publică. Biserica mai sărbătorește în această perioadă și prima minune realizată de Isus, adică schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii, și evenimentul schimbării la față pe muntele Tabor. Avem un timp liturgic cu multe sărbători care pun accentul pe prezența lui Isus în misiunea sa, pe viața sa trăită alături de noi pe pământ. Epifania vorbește despre manifestarea lui Cristos în lume, despre viața sa care recapitulează toate lucrurile și îi invită pe credincioși să își exprime și ei credința și să îl arate pe Isus celorlalți.

Postul Mare (Lent) este o perioadă de 40 de zile (fără cele de duminică) care începe în Miercurea Cenușii și se încheie în Sâmbăta Mare. Acest interval de timp cuprinde 6 duminici înainte de ziua învierii Domnului și este asociat cu perioada de 40 de zile petrecută de Isus în pustie, unde a postit și a fost ispitit de Diavol. Este un timp pe care Biserica îl dedică apropierii de suferința lui Cristos, asumării ei și purtării crucii lui în lume. Ziua de miercuri cu care începe acest interval din calendar reprezintă un moment de pocăință care amintește de VT și de imaginea poporului iudeu care venea înaintea lui Dumnezeu cu gesturi de umilință și pocăință precum îmbrăcămintea cu sac și presărarea cenușii pe cap (Daniel 9:3). Creștinii postesc și se roagă în această perioadă și trăiesc alături de Isus moartea față de păcat și față de un mod de viață vechi, pentru a fi pregătiți pentru o nouă experiență în lume și pentru viața veșnică. Postul Mare ne invită în fiecare an la un exercițiu de reactualizare a botezului și de asumare tot mai profundă a nevoii omului de Dumnezeu. Postul, rugăciunea și pocăința au rolul de a ne ajuta să înțelegem limitele și dependența de Creator și importanța operei de mântuire realizate de Isus Cristos, realismul căderii și răului, dar și harul lui Dumnezeu care ne ajută să ieșim de sub puterea păcatului și morții.

Săptămâna Mare este ultima săptămână a Postului Mare și comemorează ultima săptămână din viața lui Isus la Ierusalim. Aceasta începe cu intrarea triumfală în sfânta cetate și se încheie cu ziua de sâmbătă, după crucificare, care are loc în Vinerea Mare. De obicei, în fiecare zi din această săptămână se realizează o slujbă publică, iar credincioșii sunt invitați să comemoreze evenimente din aceste zile din viața lui Isus. O zi specială este Joia Mare, când Isus a spălat picioarele discipolilor ca semn al slujirii sale totale, a celebrat cina cu ucenicii și a instituit sacramentul eucaristiei pentru Biserica sa. Vinerea Mare are importanța ei pentru că este ziua în care Isus a fost crucificat și și-a dat viața pentru întreaga lume, ca miel al lui Dumnezeu care acceptă să moară pentru păcatele tuturor. Sâmbăta Mare este ziua tăcerii, perioada în care Isus a fost în mormânt, iar Biserica nu realizează o slujbă publică.

Paștele este perioada din calendar care începe cu prima duminică a învierii și durează 49 de zile. Duminica Paștelui este o zi de bucurie pentru că celebrează biruința Domnului asupra morții și păcatului. Este un simbol al vieții celei noi, pe care Isus o trăiește ca om nou, restaurat și care va dura pentru eternitate. Pentru bisericile apusene (protestante și catolice), această zi nu are o dată fixă în calendar, ci se calculează în funcție de un eveniment astronomic, adică este prima duminică care urmează lunii pline de după echinocțiul de primăvară. Ca urmare, Paștele este celebrat anual între 21 Martie și 25 Aprilie. Bisericile ortodoxe au un alt sistem de calcul al datei Paștelui, de aceea există mereu o diferență față de bisericile occidentale. Sărbătoarea învierii este considerată un nou început, al restaurării și al unui nou mod de viață alături de Isus cei înviat. Tradiția Bisericii a confirmat aceste coordonate prin realizarea botezului pentru noii membri ai comunității creștine tocmai în această zi a învierii Domnului. Șapte săptămâni după această zi, comunitatea creștină trăiește sub semnul învierii, al biruinței lui Cristos și al vieții celei noi, ca o nouă creație ce este în comuniune cu Dumnezeu.

Înălțarea Domnului este o zi menționată în calendar în perioada Paștelui. Acest eveniment are loc la 40 de zile de la învierea Domnului. Biserica celebrează finalul slujirii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu și încununarea activității sale confirmate de primirea alături de Tatăl a omului înviat. Tema înălțării lui Isus este importantă pentru slujirea lui preoțească în calitate de mijlocitor pentru oameni și de sprijin pentru credincioși pe calea lor. Sărbătoarea Înălțării subliniază autoritatea lui Cristos peste toate lucrurile de care ucenicii lui beneficiază în slujirea lor în lume.

Rusaliile sau Cincizecimea este ziua pogorârii Sfântului Duh peste apostoli la Ierusalim și se sărbătorește la 50 de zile de la ziua învierii. De asemenea, se celebrează la 10 zile după înălțarea lui Isus la ceruri. Ziua de Rusalii este importantă pentru că ea este considerată momentul nașterii Bisericii și deschide apoi ultima perioadă din anul liturgic. Această sărbătoare reprezintă un moment de celebrare cu importante semnificații privitoare la viața de credință în trupul lui Cristos, viață care admite o dimensiune carismatică, pentru că Duhul Sfânt constituie Biserica ca un organism nou în care fiecare credincios trăiește și se exprimă prin această iconomie specifică a Duhului lui Dumnezeu. Perioada Rusaliilor este scurtă și face tranziția de la cea pascală la ultima secțiune din calendarul liturgic.

Perioada obișnuită din anul liturgic se desfășoară de la prima duminică după cea de Rusalii, când se celebrează sărbătoarea Sfintei Treimi, până la următorul Advent. Este o perioadă lungă, de aproximativ jumătate de an, timp în care comunitatea creștină celebrează alte momente din viața lui Isus sau din viața Bisericii, alături de personalități importante ale tradiției creștine. Numele de perioadă obișnuită din an este cumva dat în raport cu perioada anterioară în care au fost sărbătorite marile evenimente din viața Mântuitorului. Însă acest timp al anului are cadența lui și este marcat de fiecare duminică, ziua Domnului, timpul liturgic al slujbei care readuce mereu în viața comunității toată viața lui Cristos. Duminica este ziua veacului viitor, ziua învierii și ocazia participării la sacramentele Bisericii. Această parte a doua a anului este și o invitație pentru credincioși să scrie propria istorie, să lase urmele vieții lor de credință pentru cei ce vor veni, să actualizeze permanent valorile lui Isus Cristos în propria experiență.

În data de 25 octombrie, protestanții celebrează Ziua Reformei. În perioada de la finalul toamnei, Biserica a acceptat o sărbătoare a roadelor, a mulțumirii sau recunoștinței, ocazie cu care credincioșii aduc daruri înaintea lui Dumnezeu și oferă din roadele muncii lor și semenilor. Protestanții au pus această zi aproape de sfârșitul anului liturgic.

În calendarul liturgic al bisericilor confesionale apar anumite zile dedicate sfinților în calitate de modele de urmat și oameni pentru care comunitatea creștină păstrează o memorie vie și aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru slujirea și dedicarea lor. Protestanții nu folosesc o semnificație pentru sfinți așa cum o întâlnim la catolici și la ortodocși. Însă prezența lor în calendar are rolul de a sublinia importanța memoriei, comuniunea tuturor sfinților și valoarea tradiției.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2019/11/20/rolul-calendarului-in-traditia-protestanta/

Care este semnificatia a tot ce exista?

download

AUGUST 4, 2017ȘTIINȚĂ ȘI CREDINȚĂBY ALTII

Articol preluat din cartea “Groparul lui Dumnezeu”, scrisa de John Lennox (profesor de Matematica la Universitatea Oxford)De ce exista ceva mai degraba decat nimic? De ce, in mod particular, exista universul? De unde a venit si incotro se indreapta el? Este universul in sine realitatea ultima, dincolo de care nu mai exista nimic, sau exista ceva “dincolo” de el?

Putem intreba, impreuna cu Richard Feynman: “Care este semnificatia a tot ce exista?”, sau a avut dreptate Bertrand Russell atunci cand a spus ca “universul exista pur si simplu, si asta-i tot”? Aceste intrebari nu si-au pierdut niciodata puterea de a starni imaginatia omeneasca.

Stiinta ne invita sa ne punem intrebari existentiale

Manati de dorinta de a escalada Everestul cunoasterii, oamenii de stiinta ne-au oferit deja viziuni spectaculoase cu privire la natura universului in care traim. La o scara inimaginabil de mare, telescopul Hubble ne transmite imagini uimitoare, de pe orbita lui aflata mult deasupra atmosferei.

De cealalta parte, la o scara inimaginabil de mica, microscopul electronic de baleiaj cu efect de tunel ne dezvaluie biologia moleculara incredibil de complexa a lumii vii, cu macromoleculele ei pline de informatie si cu fabricile de proteine micro-miniaturale, ale caror complexitate si precizie fac ca, prin comparatie, chiar si cele mai avansate tehnologii create de om sa para rudimentare.

Suntem noi si universul acesta, cu vastitatea lui galatica atat de frumoasa si cu subtila lui complexitate biologica, doar produsul unor forte irationale, care au actionat intr-un fel intamplator asupra energiei si a materiei lipsite de inteligenta, asa cum sugereaza Ateii Moderni, condusi de Richard Dawkins? Este viata umana, in definitiv, doar o aranjare improbabila, dar norocoasa, a atomilor?

Dupa cum spun unii, de vreme ce anumite proprietati de baza ale universului nostru, precum puterea fortelor fundamentale ale naturii si numarul de dimensiuni observabile ale spatiului si timpului, sunt rezultatul efectelor intamplatoare care au actionat la momentul originii universului, atunci, cu siguranta, ar putea exista si alte universuri, cu structuri foarte diferite.

Nu s-ar putea oare ca universul nostru sa fie doar unul dintr-o multime de alte universuri paralele, pentru totdeauna separate de altele? Prin urmare, nu este oare absurd sa sustii ca fiintele omenesti au vreo semnificatie? Masura lor, in cadrul unui multivers, ar parea redusa la zero.

Inceputurile stiintei moderne si Dumnezeu

Prin urmare, pentru multi ar fi un exercitiu intelectual nostalgic si aproape demn de dispretuit sa te intorci la vremurile de inceput ale stiintei moderne, atunci cand oameni de stiinta precum Bacon, Galileo Galilei, Kepler, Newton si Clerk Maxwell, de exemplu, credeau intr-un Creator inteligent, in Dumnezeu, cosmosul nefiind altceva decat produsul gandurilor si al lucrarilor Lui.

Ni se spune insa ca stiinta a depasit aceasta gandire primitiva, ca L-a inghesuit pe Dumnezeu intr-un colt, ca L-a omorat si ca apoi L-a ingropat prin explicatiile ei atotcuprinzatoare. Intregul proces de inlaturare a Lui demonstreaza ca orice incercare de a-L reintroduce ar constitui o piedica in calea progresului stiintei. Putem vedea acest lucru cu mai multa claritate ca oricand, acum, cand naturalismul – conceptia ca natura este tot ceea ce exista si ca nimic nu poate trece dincolo de nivelul ei – are dominatia suprema.

In anul 2006, la o conferinta tinuta la Salk Insitute for Biological Sciences, in orasul La Jolla din California, s-a discutat tema: „Dincolo de credinta: stiinta, religia, ratiunea si supravietuirea.” Ca raspuns la intrebarea daca stiinta ar trebuie sa inlature religia, Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel, a spus:

„Lumea trebuie sa se trezeasca din lungul cosmar al religiei…Trebuie ca noi, oamenii de stiinta, sa facem tot ceea ce putem pentru a subrezi edificiul religiei, iar acest lucru ar putea fi cea mai importanta contributie a noastra la binele civilizatiei”.

Deloc suprinzator, Richard Dawkins a mers chiar mai departe cu afirmatiile sale:

„Sunt complet satul de felul in care creierul oamenilor a fost spalat in incercarea de a-i face sa acorde respect religiei”.

Si totusi…Sunt adevarate toate aceste afirmatii? Pot fi oamenii religiosi catalogati drept insuficient informati si plini de prejudecati?

Unii dintre ei, trebuie stiut, sunt oameni de stiinta care au primit premiul Nobel. Sunt acestia caracterizati de speranta de a gasi un colt intunecat al universului, pe care stiinta sa nu-l poata niciodata lumina? Cu siguranta ca o astfel de descriere nu este onesta si nici adevarata, cand ne gandim la unii dintre pionierii stiintei moderne, care, precum Kepler, au sustinut ca ceea ce i-a inspirat si i-a condus tot mai sus in cautarile lor stiintifice a fost tocmai convingerea ca exista un Creator.

Naturalismul – o filozofie ateista, nu neaparat stiintifica

Si cum stau lucrurile in ce priveste biosfera? Complexitatea ei uluitoare este oare doar aparent proiectata, asa cum crede Richard Dawkins, devotatul aliat al lui Peter Atkins? Poate ratiunea sa fie zamislita prin procese naturale necontrolate, care lucreaza, sub constrangerea legilor naturii, asupra materiilor elementare ale universului, intr-un fel aleatoriu? Iar ca solutie la problema relatiei dintre minte si trup se poate oare spune, simplu, ca ratiunea „a aparut” din trupul material prin procese necontrolate, lipsite de orice ratiune?

Astfel de intrebari cu privire la viziunea naturalista nu dispar usor, lucru aratat de interesul public manifestat fata de ele. Este deci naturalismul singura viziune compatibila cu stiinta? Ori, mai degraba, este o filozofie care a fost alaturata stiintei, decat o concluzie a ei? Ba mai mult, as indrazni sa intreb, nu este naturalismul expresia unei credinte, similara cu credinta religioasa? O astfel de concluzie este legitima, avand in vedere modul in care sunt tratati cei care indraznesc sa ridice astfel de intrebari. La fel ca ereticii religiosi din veacurile trecute, ei pot suferi un fel de martiraj prin taierea subventiilor lor.

Aristotel sustinuse ca mai sus de luna totul era perfectiune si ca, de vreme ce miscarea perfecta, in opinia lui, nu putea fi decat circulara, planetele si stelele se miscau in cercuri perfect rotunde. Mai jos de luna, miscarea era liniara si de aceea exista imperfectiune. Aceasta vedere a dominat gandirea vreme de secole, dupa care Galileo Galilei a privit prin telescopul sau si a vazut marginile neregulate ale craterelor lunare. Universul vorbise si astfel deductia lui Aristotel, venita din conceptul sau aprioric cu privire la perfectiune, a fost inmormantata.

Insa Galileo Galiei era inca obsedat de cercurile lui Aristotel: „Pentru mentinerea unei ordini perfecte intre partile Universului, este necesar sa spunem despre corpurile ceresti ca se misca doar in cercuri”

Totusi, chiar si acestor cercuri avea sa le vina sfarsitul. Lui Kepler i-a revenit misiunea ca, pe baza observatiilor meticuloase ale orbitei planetei Marte facute de Tycho Brahe, predecesorul sau in functia de Matematician Imperial la Praga, sa faca un pas indraznet prin a sugera ca observatiile astronomice erau de o valoare evident mai mare decat calculele bazate pe teoria enuntata a priori ca miscarea planetara trebuie sa fie circulara.

Kepler a sugerat, cu efecte devastatoare asupra conceptiei care domnea in lumea stiintei de atunci, ca planetele se misca in elipse „perfecte” in jurul Soarelui, sugestie in mod genial luminata mai tarziu de catre teoria gravitatiei enuntata de Newton. Kepler schimbase cursul stiintei pentru totdeauna prin faptul ca o eliberase de lanturile filozofiei inadecvate care o tinusera legata timp de secole. Ar fi probabil prea indraznet sa ne inchipuim ca un asemenea pas eliberator nu va mai trebuie facut niciodata.

Credinta crestina nu inhiba stiinta

Oameni de stiinta precum Atkins sau Dawkins vor obiecta spunand ca, de la Galileo Galilei, Kepler si Newton incoace, stiinta a crescut in mod exponential si ca nu exista nicio dovada ca filozofia naturalista, cu care stiinta este in stransa legatura (cel putin, in mintile unora), ar fi inadecvata. Ba mai mult, in opinia lor, naturalismul nu face altceva decat sa serveasca progresului stiintei, care acum poate inainta neimpiedicata de balastul mitologic care a tinut-o pe loc o perioada atat de lunga in trecut.

Oare asa stau lucrurile in realitate? Cu siguranta ca Galileo Galilei a considerat filozofia aristoteliana ca fiind un factor inhibitiv al stiintei, prin prescriptiile ei apriorice cu privire la cum trebuie sa fie universul. Insa nici Galileo Galilei, nici Newton si, cu siguranta, niciun alt cercetator de anvergura care a contribuit la dezvoltarea fulminanta a stiintei in acea vreme nu au imbratisat parerea potrivit careia credinta intr-un Creator ar inhiba progresul stiintei in vreun fel. Ba, dimpotriva, aceasta credinta a fost pentru ei un factor stimulativ; de fapt, pentru multi dintre ei a fost motivatia principala pentru investigatiile lor stiintifice.

Asa stand lucrurile, vehementa ateismului unor scriitori contemporani ne face sa ne intrebam: De ce sunt ei acum atat de convinsi ca ateismul este singura pozitie viabila din punct de vedere intelectual? Este oare adevarat ca stiinta indica invariabil catre ateism? Este oare legatura dintre stiinta si ateism atat de evidenta si de indestructibila?

Anthony Flew, eminentul filozof britanic care, pentru o perioada indelungata, a fost liderul intelectual al ateismului, este de o alta parere. Intr-un interviu acordat postului de radio BBC¹, el a afirmat ca o Fiinta superinteligenta este singura explicatie satisfacatoare cu privire la originea vietii si la complexitatea naturii.

¹ Radio 4 News, 10 decembrie, 2004

http://vesnicia.ro/care-este-semnificatia-a-tot-ce-exista/

A făcut știința neplauzibilă credința în Dumnezeu?
December 14, 2017

Universul a fost creat?
December 6, 2017

Teoria evoluției combătută în 4 minute de un om de știință celebru (David Berlinski)
May 6, 2017

Creație sau Evoluție?
April 8, 2017

http://vesnicia.ro/care-este-semnificatia-a-tot-ce-exista/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/care-este-semnificatia-a-tot-ce-exista-2/

Caii – Creaturi extraordinare care sfideaza evoluția

Publicat in Stiinta si Creationism

Caii sunt nişte animale deosebite. Sunt rapizi, puternici şi sunt următorii pe lista creaturilor extraordinare. Ştiaţi că aceşti cai au fost îmblânziţi în urmă cu 3000 de ani? De fapt, au ajutat la schimbarea cursului istoriei.

Chiar de la început, caii au fost dintre cele mai bune ajutoare ale omului. Armatele grecilor, cum ar fi cea a lui Alexandru Macedon, au folosit caii, având astfel un avantaj militar formidabil. Grecii au folosit caii pentru primul serviciu de curierat. Chinezii au inventat şaua. Când Cristofor Columb a debarcat în America, le–a prezentat indienilor americani „marele câine al albilor”. Caii au devenit curând parte esenţială a stilului de viaţă al indienilor americani, ajutând la vânătoarea de bizoni. Ani de zile, calul a constituit singurul mijloc de transport de încredere, în cea mai mare parte a lumii.

Prin încrucişarea raselor, oamenii au descoperit că pot amesteca diferite specii de cai şi pot obţine cai cu diferite abilităţi: cai pentru lucru, cai pentru tracţiune sau ponei pentru copii.

Caii pot fi de toate mărimile. Cel mai mare cal a avut 2,1 m înălţime şi cântărea peste o tonă. Cel mai mic cal avea doar 35 cm şi cântărea doar 9 kg. Cu toate aceste varietăţi de specii, încă se mai combină rasele. Şi nu se obţin nici vaci, nici maimuţe, nici porci. Doar cai.

Caii au şi alte caracteristici uimitoare. Dumnezeu a creat calul într–un mod cu totul special. În comparaţie cu mărimea trupului, inima calului este mică. Inima lui nu este suficient de mare pentru a pompa sângele în mod eficient în tot sistemul circulator al calului.

Calul are patru sisteme auxiliare de pompare. Dar mai are şi patru pompe mici care sunt, de fapt, copitele lui. Copita calului, dacă reuşiţi să o întoarceţi şi să vă uitaţi la ea, în partea de jos are o parte dură spre exterior, iar, în mijloc, un ţesut moale în formă de „V”. Se numeşte furcuţa. Când calul păşeşte, comprimă acea parte moale, furcuţa. Când o comprimă, presează o serie de mecanisme care se află în copită, care, la rândul lor, presează venele şi împing sângele în sus, în picior.

Ori de câte ori calul stă nemişcat în staul, dacă nu se mişcă un timp mai îndelungat, poate paraliza. Mai întâi vor paraliza picioarele din spate. Dacă un cal vrea să se uite la ceva, îşi va mişca capul, dar îşi va mişca puţin şi picioarele din faţă. Va ridica un picior şi îl va mişca, aşa că va pompa aici, chiar dacă se va mişca puţin, doar pentru a lua un snop de fân.

Dar nu îşi va mişca picioarele din spate. Ele rămân nemişcate. Sângele va stagna în picioarele din spate, pentru că nu le mişcă în sus şi–n jos şi nu pompează cu ele. Ce se va întâmpla?

Calul paralizează de multe ori. Când aleargă, are nevoie de un plus de energie. Când încep să alerge, pompează cu putere, deoarece copitele vin în jos. Şi astfel, sângele este împins în sus, pentru a ajuta circulaţia. Când îşi ridică piciorul, se relaxează, şi sângele arterial coboară din nou. Aşa are loc circulaţia sângelui. Uimitor!

Un alt lucru interesant la cai este poziţia ochilor, în părţile laterale. Ei pot vedea la distanţă, dar când îşi lasă capul jos, să pască, nu mai văd ce este în faţa lor. Buza lor de sus este foarte sensibilă. Are fire subţiri de păr şi alte sisteme foarte sensibile.

Astfel calul poate să îşi folosească buza de sus pentru a alege un anumit tip de iarbă. Poate că un smoc de iarbă se află aici şi un alt smoc dincolo. Poate îi place gustul ierbii de aici mai mult decât celei de dincolo. Dar nu le poate vedea pe nici una, pentru că sunt chiar în faţa lui.

Se foloseşte de buza de sus pentru a se decide care este iarba care îi place să o mănânce. Poate face deosebire între cereale. Poate face diferenţă între ovăz şi porumb. Au fost creaţi având acest sistem complex de compensare: „Deşi nu văd, ştiu ce este! Gura mea are o sensibilitate uimitoare.”

În timp ce îmbătrânesc, dinţii continuă să crească şi să iasă afară. Cu cât un cal este mai bătrân, cu atât are dinţii mai lungi. Cei care cunosc caii, de obicei, se vor uita în primul rând în gură, să vadă în ce stare le sunt dinţii.

Cred că cel mai bătrân cal a avut cam 62 de ani. Vârsta media este de aproximativ 20, 25 de ani, dar dacă un cal a ajuns la vârsta de 62 de ani, mă întreb cum i–or fi arătând dinţii. Fiind dentist, presupun că arătau ca şi cum ar avea probleme periodontale sau ceva de genul. Nu ştiu. De aici avem expresia „lung în dinţi”, care înseamnă că îmbătrâneşti. Asta o cunosc cei care s–au uitat la dinţii calului şi ştiu că sunt tot mai lungi odată ce îmbătrâneşte. Cu cât sunt mai bătrâni, cu atât au dinţi mai lungi.

Sunt folosiţi în terapie. Există cai pe care îi folosim în consiliere pentru tinerii agresivi, mânioşi sau poate plini de amărăciune. Se pare că acest animal reflectă sentimentele unei persoane. Aceşti tineri vor fi puşi lângă un cal pentru a se împrieteni. Dacă tânărul este plin de tensiune, de mânie sau de furie, calul se va da înapoi. Tinerii vor spune: „Vreau să mă împrietenesc cu calul!” Astfel tinerii vor fi învăţaţi să se autocontroleze, să îşi controleze sentimentele. Ei vor să fie prietenoşi cu calul, dar dacă au aceste sentimente negative, caii le vor percepe şi nu se vor apropia de ei.

Astfel învaţă să se autocontroleze. Odată ce au o atitudine mai veselă, mai fericită, calul va fi mult mai prietenos. Aşa se folosesc caii în scop terapeutic. Desigur, oricine are un cal, ştie că este terapeutic. Mergeţi doar şi vorbiţi puţin calului sau săriţi pe el şi călăriţi. Consider că aceştia sunt un dar de la Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face viaţa mai bună.

Extras din Documentarul Creaturi extraordinare care sfidează evoluţia III – produs de Exploration Films și difuzat de Alfa Omega TV în cadrul Lunii Creaționiste – află mai multe: http://alfaomega.tv/creationism

https://alfaomega.tv/creationism/articole/6558-caii-creaturi-extraordinare-care-sfideaza-evolutia

BIBLIA ȘI ȘTIINȚA SE PUN DE ACORD

download

Oamenii de știință de-a lungul timpului au dat greș în chestiuni științifice. Dar nu și Sfânta Scriptură-care s-a dovedit a fi corectă din punct de vedere științific. Deși Biblia nu este în primul rând un manual științific, multe subiecte științifice sunt menționate în trecere; și când sunt menționate – mai târziu se dovedesc a fi corecte.
Oamenii de știiință obișnuiau să creadă Dar acum știința arată Biblia întotdeauna a susținut
În întreg universul există doar o mie până la o mie douăsute de stele. Trilioane peste trilioane de stele există; ele nu pot fi numărate de om! Ieremia 33:22a „Ca oştirea cerurilor, care nu se poate număra…”
Pământul este plat. Pământul este rotund. Isaia 40:22a „El şade deasupra cerculuipămîntului…”
Lumia nu se mișcă, ea doar există. Lumina se mișcă – și are proprietăți fizice; ”unde” sau fotoni. Iov 38:19a „Unde este drumul care duce lalocaşul luminii? …”
Teoria Universului Infinit- stelele pur și simplu există. Fiecare stea este unică, și două dintre constelațiile stelare au interacțiuni gravitaționale. Iov 38:31 „Poţi să înozi tu legăturile Găinuşei, sau să deslegi frînghiile Orionului?”
Sângele bolnav trebuie scurs pentru a însănătoși o persoană. Sângele este indispensabil vieții, uneori o transfuzie fiind necesară pentru a suplini deficitul. Levitic 17:11a „Căci viaţa trupului este în sînge:…”
Aerul nu are greutate, el doar există. Oxigenul, azotul, dioxidul de carbon au respectiv mase atomice care pot fi măsurate. Iov 28:25a „Cînd a rînduit greutatea vîntului…”
Vânturile suflă de-a curmezișul pe suprafața pământului. Curenții de aer se mișcă urmând modele circulare întinse. Eclesiastul 1:6 „Vîntul suflă spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăş se întoarce, şi începe din nou aceleaşi rotituri.”
Pământul este purtat pe spatele cuiva. Pământul plutește liber în spațiu. Iov 26:7b „…şi pînzură pămîntul pe nimic.”
Oamenii se îmbolnăvesc din senin; spălatul mâinilor nu este important. Multe boli se răspândesc prin contact; mâinile trebuie spălate în apă curgătoare. Levitic 15:13b „…să-şi spele hainele, să-şi scalde trupul în apă curgătoare şi va fi curat.”
Stelele sunt toate identice între ele. Fiecare stea în parte este de fapt unică. 1 Corinteni 15:41b „…chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea.”
Ceva a apărut din nimic fără nici un motiv aparte-„Teoria Big Bang-ului” poof, iată un univers ! Fiecare acțiune are în egală măsură o reacțiune de sens opus; aceasta este știința reală; Cauză și efect; date inițiale sunt necesare pentru a obține un rezultat. Geneza 1:1 „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul.”

Deși eruditul grec Claudius Ptolemeu (c. 150 A.D.) a fost un om inteligent, învăța în mod greșit că restul universului se învârte în jurul pământului. Fals. Dar vedeți, oamenii de știință au crezut asta mai bine de 1000 de ani. Oamenii de știință au învățat că universul se învârte în jurul pământului; și au convins și pe alți oameni educați, cum au fost liderii europeni politici și religioși, contemporani cu ei. ( Biblia nu învață deloc acest lucru). A fost mai degrabă consensul oamenilor de știință care s-au înșelat, și care mai târziu au convins și pe alții să se opună lui Copernicus și Galileo, în jurul anului 1600 A.D. Galileo a arătat că – de-a lungul a peste 1000 de ani- acea convingere a respectivilor oameni de știință era greșită.

Galileo nu este un exemplu de religie versus știință, ci mai derabă „episodul Galileo” este un exemplu în care oamenii de știință aflați în consens și care s-au înșelat, mai apoi au convins și pe alții–care la rândul lor au crezut greșit. Religia poate fi bună când ne aduce mai aproape de adevăr.

Știința de asemenea poate fi bună când ne aduce mai aproape de adevăr.

Savanții totuși, fiind oameni, se mai înșeală câteodată, cum au fost cei din timpul lui Galileo. Țineți minte, oamenii de știință au fost cei care s-au înșelat, și care au convins și pe alții că restul universului se învârte în jurul pământului.

Amintiți-vă că erudiții obișnuiau să amestece astrologia cu astronomia. Și erudiții mai obișnuiau să amestece alchimia cu chimia, păcălind pe mulți. În timp ce savanții se înșeală ades, de-a lungul timpului, în ce privește știința, Biblia totuși rămâne consistentă și exactă. Astăzi evoluționiștii își amestecă convingerile cu învățătura oamenilor de știință, deși știința reală arată că teoria evoluționismului nu poate fi adevărată. Însă Bilia ne-a spus mereu adevărul despre originea noastră. Geneza 1:1 „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul”.

Oamenii de știință evoluționiști greșesc încă odată în ce privește știința; și Bilia se va dovedi a fi tot exactă și adevărată.


REFERINȚE- Pentru mai multe informații

„Hidden Treasures in the Biblical Text”  (Comori Ascunse în textul biblic) by Chuck Missler, c. 2000.  Published by Koinonia House, 120 pages.  ISBN 1-57821-127-1

„Scientific Facts in the Bible”  (Date Științifice în Biblie) by Ray Comfort, c.2001.  Published by Bridge-Logos Publishers, 95 pages.  ISBN 0-88270-879-1

„The Vanishing Proofs of Evolution”  (Dovezile pe Cale de Dispariție ale Evoluției) by Thomas F. Heinze.  Published by Chick Publications, 94 pages.  ISBN 0-758905-70-X

„Biblia şi ştiinţa se pun de acord”
<http://www.creationism.org/romanian/BibleSci_ro.htm&gt;

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/biblia-si-stiinta-se-pun-de-acord/

Balenele și cașaloții – Creaturi extraordinare care sfidează evoluția

download

În ocean trăiesc nişte mamifere uriaşe, dar care au nevoie de aer pentru a respira. Pot folosi aproximativ 22.730 litri de aer pe minut şi pot să cântărească până la 136 tone. Doar limba lor cântăreşte cât un elefant. Când înoată la suprafaţă, pot dezvolta puterea a trei maşini de concurs. Acestea sunt balenele, giganţii adâncului. Este cel mai mare animal care a fost creat, după câte ştim. Nu avem nici o fosilă a vreunui dinozaur, care să fi fost mai uriaş decât cea mai mare balenă albastră.

Lungă de aproape 30 m, cântăreşte 136 tone. Limba poate avea greutatea unui elefant. Poate avea până la 22 tone de grăsime.

Dar balenele nu sunt masive doar în mărime, sunt complexe şi în felul lor de a fi. Balena cu cocoaşă, cea cu înotătoare mari, înotătoarele sunt asemenea urechilor elefantului.

Aceste înotătoare fine au funcţia de reglare a temperaturii, deoarece balena cu cocoaşă trăieşte în ape nu prea adânci, care sunt mai calde, dar şi în apă adâncă şi merge foarte mult înainte şi înapoi. Astfel, balena trece prin diferenţe mari de temperatură în mediu. Aceste înotătoare au mici vase cu sânge, aproape de suprafaţă şi balena le poate folosi pentru a se răci sau pentru a se încălzi.

Aceste balene înoată foarte adânc şi apoi aruncă bule prin nări. Încep cu un inel mare de bule care este pe post de plasă pentru prada care fuge de bule.

Vor fugi până în mijloc apoi, vor închide cercul. Vor înota în cercuri tot mai mici. Prinde totul în nimic altceva decât în bule de aer. Apoi vine, înoată până sus, în mijloc, îşi deschide gura mare şi o dată poate să prindă o tonă de asemenea crustacee. E ca un pescar cu experienţă. E incredibil.

Dacă evoluţia are dreptate, cum pot avea aceste animale asemenea comportamente?

Caşalotul înoată foarte adânc, cu o viteză de 165 metri pe minut. Să presupunem că este o balenă de 21 m, ceea ce înseamnă o creştere de o atmosferă la fiecare 4 m. Dacă are 21 m, poate avea 3, 4 sau chiar 5 presiuni diferite, în diferite părţi ale corpului.

Şi poate v-aţi gândi că aceasta ar face ca balena să se prăbuşească. Dar Dumnezeu a creat balena astfel încât la nivelul vaselor de sânge să fie diferite presiuni. Are o inimă puternică care poate cântări până la o tonă, care pompează sângele prin artere şi vene.

Pot închide unele părţi ale sistemului circulator, astfel că poate au nevoie de o presiune mai mare, aici, jos, dacă înoată în jos. Ele pot, mai mult sau mai puţin, să direcţioneze presiunea din interiorul corpului lor, mult mai jos. Când se află jos şi se hrănesc, pot să închidă aproape totul, cu excepţia cozii, a creierului şi a inimii. Aşa că pot mânca şi nu consumă o mare cantitate de energie, cât timp sunt acolo jos.

Caşalotul preferă să mănânce calamari, calamari mari, de 1.20 m. Aceasta este o bătălie mare, deoarece pielea multor caşaloţi este plină de cicatrice de la cârligele calamarilor.

Balenele sunt foarte sociabile şi au un mecanism de comunicare foarte sofisticat, care le permite să comunice chiar la sute de kilometri. Dacă se propagă o undă de sunet, ele vor localiza prada, iazuri de pradă sau bancuri de peşti. Pot să înoate şi să găsească prada. Seamănă, de fapt, cu un sonar rudimentar proiectat de noi.

Evoluţia ne învaţă că balenele sunt mamifere de uscat care s-au decis să meargă înapoi în ocean. Dumnezeu a creat balenele astfel că atunci când respiră prin nări, acestea nu au nici o legătură cu gura.

Noi avem o legătură. La mamifere există o legătură între gură şi nas. Poţi trage apă pe nas şi apoi îţi vine în gură. Poţi avea ceva în gură şi ca la copii, iese pe nas.

Dar balenele cum pot să mănânce? Trebuie să îşi deschidă gura şi, uneori, sub o presiune foarte mare, îşi vor umple gura pentru a mânca. Deci, gura nu are legătură cu nasul. Cum se poate ca ceva să evolueze treptat în altceva, unde nu poate fi un sistem parţial fără legătură? Este ori în legătură totală, astfel că nu te poţi îneca sau nu este deloc.

Deci, nu văd nici o dovadă ca mamiferele terestre să fi migrat în ocean şi să devină balene, delfinii bruni, alte specii de delfini sau orice altceva. Nu cred că avem nici o dovadă pentru aceasta.

creationism sectiune

Extras din Documentarul Creaturi extraordinare care sfidează evoluţia II – produs de Exploration Films și difuzat de Alfa Omega TV în cadrul Lunii Creaționiste – află mai multe: http://alfaomega.tv/creationism

https://alfaomega.tv/creationism/articole/6361-balenele-si-casalotii-creaturi-extraordinare-care-sfideaza-evolutia

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/balenele-si-casalotii-creaturi-extraordinare-care-sfideaza-evolutia/

Astronomia susține Creația – secretele Cosmosului confirmă Biblia

download

29.09.2017  |   Stiinta si Creationism  |   638  |   sursa: ICR – Institute for Creation Research

sursa: ICR – Institute for Creation Research

Vreau să vorbesc despre astronomie, unul dintre numeroasele domenii care au fost folosite de laici pentru a ataca veridicitatea Bibliei. Ei spun că nu te poţi încrede în Biblie din diferite motive, iar apoi îţi vor enumera ceea ce ei cred a fi dovezi astronomice care contestă Biblia. Însă eu vreau să vă arăt că, atunci când înţelegem cu adevărat Biblia si universul, descoperim că dovezile stiinţifice susţin învăţăturile biblice. Vom vedea că secretele cosmosului confirmă cele scrise în Biblie. Vă voi prezenta cinci secrete ale cosmosului si vom vedea că slava lui Dumnezeu e revelată în cer, că Biblia are dreptate cu privire la fundamentele astronomiei, cu privire la vârsta universului, cu privire la unicitatea Pământului, dar si cu privire la lumina stelelor. Practic, principala temă ar fi că Biblia e adevărată

Acest lucru e important deoarece mulţi oameni au deviat de la drumul drept fiindcă ţi se spune că nu te poţi încrede în Biblie, chipurile, din motive stiinţifice. Însă nu este asa.

  1. Biblia și gloria lui Dumnezeu

Vom vedea că Biblia are dreptate când spune că slava lui Dumnezeu e revelată prin intermediul universului. În Psalmi 19:1, Biblia spune: ”Cerurile spun slava lui Dumnezeu, si întinderea lor vesteste lucrarea mâinilor Lui.” Această metaforă susţine că universul are ceva de spus despre Dumnezeu.

Cred că o face în mai multe moduri, dar eu voi vorbi doar despre două: mărimea si frumuseţea universului, dar si că acestea confirmă creaţia menţionată în Biblie. Dacă Dumnezeu a vrut să-Si impresioneze creaţia, universul Îl ajută în acest sens. E incredibil de frumos si de mare.

Sunt mai multe moduri prin care declară slava lui Dumnezeu: precizia uimitoare cu care universul funcţionează, puterea si energia prezente în univers si asa mai departe. Noi vom vorbi despre mărimea si frumuseţea lui.

El a vorbit si totul a luat fiinţă. Biblia ne spune că El doar a poruncit, si totul a luat fiinţă. E vorba de o putere uimitoare. Îmi place cum e descris în Biblie procesul creării acestor sute de miliarde de galaxii, fiecare având sute de miliarde de stele. Totul e rezumat prin scurta afirmaţie: ”… a făcut si stelele”.

Lui Dumnezeu I-a fost foarte usor să creeze aceste sute de miliarde de stele, doar e Dumnezeu! Pentru El, nu a fost nicio problemă să creeze totul în sase zile. De fapt, stelele au fost create într-o singură zi, în a patra zi. Dacă stăm să ne gândim, Dumnezeu a petrecut cinci zile ca să creeze pământul si să-l pregătească pentru noi.

În a patra zi, a creat o sută de miliarde de galaxii, care au sute de miliarde de stele. Parcă ar fi zis: ”Pe lângă Pământ, hai să facem si o sută de galaxii! De ce nu? Asa, sigur Îmi voi impresiona creaţia!” Pe mine sigur mă impresionează!

astronomia dumnezeu stelele

  1. Biblia are dreptate despre fundamentele astronomiei

Biblia are dreptate când spune că slava lui Dumnezeu e revelată prin cer. Cum rămâne cu fundamentele astronomiei? Sunt lucruri asupra cărora suntem de acord cu toţii, cum ar fi forma rotundă a Pământului. Biblia vorbeste si despre forma sferică a Pământului. În Isaia 40:22 e vorba despre ”cercul pământului”.

Poate credeţi că e vorba de un cerc plat, dar în Iov 26:10 scrie că Dumnezeu înscrie cercul pe faţa apelor, la limita dintre lumină si întuneric. Aceasta este o linie de demarcaţie, unde se opreste lumina, lucru ce e posibil doar în cazul unei sfere.

Linia apare pe apă deoarece suprafaţa Pământului e acoperită mai mult cu apă. Această referire s-a făcut la o planetă sferică într-o perioadă în care majoritatea oamenilor nu credeau că Pământul are formă sferică. Interesant, nu?

Majoritatea manualelor de astronomie spun că Pitagora e primul care a afirmat că Pământul e rotund. Aristotel e considerat a fi primul care a si dovedit acest lucru. Însă Pitagora a trăit în anul 500 î.H., iar Aristotel, în 300 î.H. Isaia a scris acest lucru în anul 700 î.H., iar Iov a scris asta prin anul 2000 î.H. E interesant că Biblia a descris forma sferică a Pământului într-o perioadă în care majoritatea savanţilor nu credeau acest lucru.

Oare nu au fost tentaţi să facă un compromis si să spună: ”Da, Biblia spune că lumea e sferică, dar e imposibil, căci cei mai buni experţi ai nostri arată că e plată, iar acest lucru e dovedit de ţestoase.” Merită să ne gândim la asta. Nu stim dacă asa au făcut, ci doar m-am întrebat.

Pământul stă atârnat în spaţiu. În Iov 26:7 scrie: ”(Dumnezeu) spânzură Pământul pe nimic”. E o minunată descriere a gravitaţiei, căci Pământul chiar stă atârnat de nimic. E o minunată descriere ce a fost greu de crezut atunci când a fost scrisă de Iov prin anul 2000 î.H. Experţii greci din vechime au afirmat că Pământul e un disc plat ce pluteste pe apă. Are sens, căci vedem lucruri care plutesc pe apă, dar cum poţi sta atârnat de nimic? Pare ridicol, dar e adevărat! Ca să vedeţi, Dumnezeu a avut dreptate!

Oamenii spun că Biblia nu e un manual de astronomie. Stiu asta, căci e Cuvântul lui Dumnezeu, dar, când face afirmaţii din domeniul astronomiei, acestea sunt adevărate. Dumnezeu stie cum funcţionează universul, căci El l-a creat.

Cred că Biblia ne vorbeste si despre extinderea universului: ”(Dumnezeu) întinde cerurile ca o mahramă subţire si le lăţeste ca un cort, ca să locuiască în el.” Astfel, ni se spune că Dumnezeu a mărit universul faţă de cum era când l-a creat. Poate că acest lucru a fost greu de crezut atunci când a fost scris de Isaia prin anul 700 î.H. Până prin anii 1500-1600, majoritatea savanţilor credeau că universul este static si vesnic, că e constant si că nu poate fi modificat. Acestora le-ar fi fost greu să creadă că universul se extinde. Nici nu pare că s-ar extinde.

Dacă mergi afară diseară, cerul pare mare, dar si mâine seară va părea la fel de mare, nu va arăta că s-ar fi extins.

În anii 1920, unii astronomi, după ce au făcut măsurători ale galaxiei, au spus că s-ar părea că universul se extinde. Ce ziceţi de asta? Asta s-a afirmat si în Biblie cu mii de ani mai devreme. Unii poate ar spune că acest lucru dovedeste că ar fi existat un Big Bang. Dacă toate galaxiile se îndepărtează unele de altele, nu înseamnă că toate au pornit dintr-un punct, care a explodat si asa au luat nastere acestea cu 13,7 miliarde de ani în urmă?

Răspunsul e nu. Dacă ceva se măreste, nu înseamnă că a apărut acum multe miliarde de ani, în urma unei explozii. Unii dintre voi vă măriţi, dar nu înseamnă că aţi apărut în urma unei explozii acum câteva miliarde de ani. Nu e deloc asa! Dumnezeu a creat universul de o anumită mărime, dar, de atunci, l-a mai mărit puţin. Nu stim cu cât, căci nu scrie. Nu e nicio dovadă că universul ar fi pornit dintr-un punct, asa cum cred adepţii teoriei Big Bangului.

Unii spun că acest lucru confirmă teoria Big Bangului, deoarece, conform acesteia, universul s-ar extinde, iar observaţiile arată că asa este. Nu ar fi aceasta o predicţie valabilă?

Nu, deoarece extinderea universului a fost descoperită prin anii 1920, iar teoria Big Bangului, conform căreia universul a apărut dintr-un punct, a fost inventată în 1931, ca explicaţie seculară pentru acea extindere. Inventatorul teoriei credea în Dumnezeu, dar si că stiinţa si Dumnezeu erau două lucruri diferite. El a vrut să explice originea universului cu ajutorul stiinţelor naturii. Nu e deloc o confirmare a teoriei Big Bangului.

Trecem la conservarea energiei si a masei. E ceva mai abstract, dar cred că Biblia ne învaţă acest principiu. Cantitatea de masă si energie din spaţiu… Einstein ne spune că, în principiu, masa si energia sunt acelasi lucru, dar măsurate diferit. Toată materia din univers e constantă, nu poate fi schimbată. Energia nu poate fi creată si nici distrusă. Aceasta nu poate fi decât transformată.

Acest lucru e de asteptat, căci Biblia ne spune că Dumnezeu nu mai creează material nou acum, ci El Si-a încheiat activitatea creatoare până în ziua a saptea. Nimic nu poate apărea dacă nu e creat de Dumnezeu, căci Biblia spune că totul a fost creat de El.

Acest lucru exclude o minune creatoare? Nu, căci Dumnezeu poate crea lucruri noi, dar, în mare parte, activitatea Sa creatoare e încheiată. Astfel, nu ne putem astepta să vedem apărând lucruri noi din neant. Nu sunt create materiale noi, iar Dumnezeu susţine ce a creat. Asadar, nu vor apărea din neant lucruri noi.

Aceste două principii reprezintă conservarea masei si energiei. Exact asta face si universul, dovedeste ce scrie în Biblie.

Există nenumărate stele. Biblia spune că urmasii lui Avraam sunt ca stelele de pe cer sau ca boabele de nisip de pe plaje. E o frumoasă figură de stil ce înseamnă ”nenumărat”. În unele locuri, chiar scrie că e ceva ce nu poate fi numărat. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu le poate număra, căci poate, ci oamenii nu le pot număra. E o metaforă extraordinară si o descriere foarte frumoasă.

Poate că a fost o afirmaţie greu de crezut când a fost scrisă. Cu ochiul liber putem vedea câteva mii de stele. Chiar si în condiţii ideale, putem vedea maxim 10 000 de stele. Chiar dacă e un număr mare, tot poate fi numărat. Apoi a fost inventat telescopul si ne-am dat seama că, de fapt, Calea Lactee, dâra aceea care seamănă cu un nor, e alcătuită din sute de miliarde de stele. E imposibil să le numărăm. E imposibil să numeri până la o sută de miliarde într-o viaţă de om. E o metaforă minunată!

Am învăţat o lecţie de la istorie? Am aflat că, atunci când experţii momentului nu au fost de acord cu Biblia, aceasta s-a dovedit mereu adevărată? Ne-am învăţat lecţia?

E tentant să spunem că am reusit să fim mai destepţi decât Dumnezeu, că am adus tehnologia la asemenea nivel încât să înţelegem mai bine decât scrie în Biblie originea universului. Dacă facem această afirmaţie, atunci nu am învăţat din istorie. Toţi cei care au contrazis Biblia în trecut s-au dovedit a nu avea dreptate. Dacă nu vreţi să păţiţi la fel, mai bine aţi trece de partea lui Dumnezeu.

  1. Biblia și vârsta Universului

Acum vreau să vorbesc despre lucruri pe care colegii mei seculari nu le-au priceput din Biblie. Unul dintre acestea este vârsta universului.

Biblia ne arată că e vorba de mii de ani, căci scrie că Dumnezeu a creat lumea în sase zile. Din context reiese că e vorba de rotaţii normale ale Pământului, căci zilele sunt limitate de seară si dimineaţă. Acestea formează o secvenţă, căci scrie că Dumnezeu a creat în sase zile cerul, pământul si tot ce este pe acestea. Adică le-a creat pe durata a sase zile.

Nu e nicio îndoială că s-a întâmplat cu câteva mii de ani în urmă deoarece Adam a fost creat în a sasea zi. Dacă adăugaţi acele genealogii pe care vă placeţi să le citiţi înainte de culcare, atunci descoperiţi că s-a întâmplat cu câteva mii de ani în urmă. E vorba de vreo 6 000 de ani. Biblia e clară cu privire la acest lucru. De fapt, obiectele luminoase din univers, adică stelele, planetele si celelalte au fost create în a patra zi, fiind mai tinere decât Pământul.

Această afirmaţie nu se potriveste cu perspectiva seculară. Însă colegii mei seculari afirmă că e vorba de miliarde de ani pentru a putea susţine teoria evoluţiei. Mulţi acceptă milioanele de ani fără a-si da seama că acestea sunt folosite pentru a justifica evoluţia, care nu ar putea avea loc în câteva mii de ani. Chiar si în prezent există dovezi că universul are o vechime de mii de ani. Oamenii ar trebui să le verifice. Din păcate, nu aflăm despre acestea în manuale, chiar dacă există.

Excesul de căldură al planetelor uriașe

Jupiter emite de două ori mai multă energie faţă de cât primeste de la Soare. El primeste o cantitate de energie de la Soare, dar emite o cantitate dublă. Am putea crede că pierde energie, fiindcă nu poate face asta la nesfârsit. Nu poţi cheltui mai mult decât primesti decât dacă esti guvernul țării! Asadar, Jupiter nu poate face asta la nesfârsit, sau timp de miliarde de ani, căci acum ar fi ajuns un cub de gheaţă.

E ca în cazul unui cartof încălzit la microunde. El radiază în spaţiu căldura primită si pierde energia. Jupiter, fiind un cartof mult mai mare, poate face acest lucru timp de mii de ani fără nicio problemă, dar, după miliarde de ani, va îngheţa. Problema e si mai gravă în cazul lui Neptun, care emite de 2,7 orimai multă căldură decât cea primită de la Soare. Cum poate face asta timp de miliarde de ani? E imposibil, căci ar fi rece deja.

Câmpul magnetic al planetelor

De exemplu, Pământul are un câmp magnetic, după cum probabil că stiţi. Majoritatea aveţi în masină o busolă care vă arată nordul deoarece, în interior, sunt curenţi care generează acel câmp magnetic. Acesta ne protejează de radiaţiile solare si de alte radiaţii din spaţiu, asa că e benefic pentru existenţa vieţii pe pământ.

Unele planete au câmp magnetic, altele, nu. Interesant, dar câmpul magnetic nu durează miliarde de ani. E imposibil, căci curentul electric se termină la un moment dat, întâmpinând rezistenţă. Acesta a fost măsurat si s-a descoperit că puterea câmpului magnetic a scăzut în ultimul secol si jumătate, chiar dacă noi nu ne-am dat seama de acest lucru.

Credem că, în anul potopului, a fost mai complicat, căci plăcile tectonice au fost împinse la o parte, provocând astfel inversiuni rapide în polaritatea câmpului magnetic, dar energia totală a scăzut. A scăzut chiar si în anul potopului. Din câte ne dăm seama, e o scădere exponenţială. E în scădere încă din momentul creaţiei.

Dacă o calculăm din urmă, aflăm că nu poate avea mai mult de câteva mii de ani. Dacă dăm înapoi cu milioane de ani, care ar fi scăderea exponenţială? Dacă derulăm înapoi, vedem că e foarte mare si foarte rapidă. Ţi-ar face să-ţi explodeze arterele si nu ar fi un lucru bun. Nu poate fi vorba de milioane de ani, ca să nu mai spunem de miliarde! Se potriveste teoriei cu miile de ani.

Acesta nu e doar cazul Pământului, ci si al altor planete. Jupiter are un câmp magnetic urias. Dacă l-aţi vedea, aţi remarca că e mai mare decât Soarele. De ce? Dacă e vechi de miliarde de ani, de ce nu s-a terminat până acum? Poate fiindcă nu are o vechime de miliarde de ani!

Planetele Uranus si Neptun…Uranus e înclinată într-o parte, asa că se rostogoleste în jurul Soarelui. Chiar si câmpul său magnetic se află într-un unghi ciudat, asa că acesta se clatină în timp ce planeta se roteste. Uranus e destul de aiurea făcut. Oricum, e diferit de Pământ. Secularii nu se asteptau la acest lucru. Însă câmpul său magnetic e foarte puternic, confirmând teoria miilor de ani.

Unul dintre colegii mei, dr. Russ Humphreys, care e pensionar acum, dar a lucrat pentru ICR, a prezis valoarea câmpurilor magnetice ale planetelor Uranus si Neptun înainte ca acestea să fie măsurate de nava spaţială Voyager. El s-a bazat pe o vechime de 6000 de ani pentru a vedea cât trebuiau să scadă câmpurile magnetice si a făcut o previziune corectă. Nu e interesant?

Secularii s-au înselat foarte tare fiindcă s-au bazat pe miliardele de ani, reiesind că acele câmpuri magnetice ar fi trebuit să se termine până acum. Însă ei încearcă să se justifice, spunând că trebuie să existe vreun mecanism de reîncărcare ce regenerează câmpurile magnetice ale acestor planete, ca un dinam magnetic sau ca alternatorul de la masină.

Acesta e un dispozitiv foarte complicat si nu se găseste în natură. Una dintre previziunile modelului cu dinam e că acel câmp magnetic se va alinia cu axa de rotaţie. Asa este? Nu, nici pe departe. La Neptun e la fel, căci câmpul magnetic nu trece prin centru, fiind foarte ciudat.

Totul se potriveste cu miile de ani. E vorba de o scădere exponenţială.

Îndepărtarea Lunii de Pământ…

Luna se îndepărtează de Pământ din cauza forţei mareice. Luna creează două umflături mareice în jurul Pământului, una pe partea cu Luna, iar cealaltă, pe cealaltă parte. Oamenii se întreabă de ce creează o umflătură în spate. Fiindcă Pământul e îndepărtat de ocean. Deoarece Pământul se roteste mai repede decât gravitează Luna, atunci acele umflături mareice o iau înaintea Lunii si o împing înainte.

Când împingi un obiect care orbitează, acesta se duce în sus, îndepărtându-se. E ceva paradoxal. Dacă v-aţi jucat cu un giroscop, stiţi că, atunci când se roteste, nu se comportă asa cum v-aţi astepta. Însă Luna câstigă energie în timp ce se îndepărtează de Pământ, luând puţin din energia Pământului. Derulând în timp, Luna ar fi fost mai aproape de Pământ în trecut.

astronomia luna

Dacă ne ducem înapoi în timp cu 1,4-1,5 miliarde de ani, Luna si Pământul ar fi avut aceeasi locaţie, asa că nu pot fi atât de vechi. 1,4-1,5 miliarde de ani reprezintă mult timp, dar colegii mei seculari cred că sistemul creat de Pământ si Lună ar avea 4,5 miliarde de ani. Modul lor de gândire nu are justificare.

În cazul creaţionismului, nu e nicio problemă fiindcă, acum 6 000 de ani, Luna era cu vreo 222,5 metri mai aproape de Pământ. Nu e mare lucru, ţinând cont că acum e la o depărtare de 73 de kilometri. Acest lucru dovedeste teoria miilor de ani.

Cometele

Cometele sunt o dovadă că sistemul solar are o vechime de mii, nu de milioane sau miliarde de ani. Cometele sunt formate din materie îngheţată, dar nu e o problemă fiindcă există gheaţă în spaţiu.

Când se apropie de Soare, sunt împinse înapoi, asa că majoritatea timpului se află departe de Soare, unde gheaţa rămâne îngheţată. Însă ce credeţi că se întâmplă cu gheaţa când se apropie de Soare? Aceasta e vaporizată si aruncată în spaţiu. Asa se formează coada unei comete: din material care e aruncat din cometă. Când vedeţi o cometă, să stiţi că aceasta se micsorează, urmând a fi distrusă.

astronomia comete

Cometele nu rezistă 100.000 de ani. Se poate vedea rata la care e aruncată acea materie de nucleu. Se poate calcula, căci stim câtă materie este acolo. Se cunoaste acea rată. Se stie că, în general, o cometă nu rezistă mai mult de 100.000 de ani. Unele trăiesc si mai puţin.

În cadrul cercetărilor făcute pentru lucrarea de doctorat, am văzut comete distruse complet într-o singură trecere. Am folosit Observatorul Solar si Heliosferic, îndreptat direct spre Soare si care conţine numeroase instrumente. Unul urmăreste cometele care ocolesc Soarele. Mai urmăreste si vântul solar. Am văzut comete care trec prin spatele Soarelui, după care dispar complet. Sunt distruse complet într-o singură trecere. Acestea nu rezistă milioane de ani.

Dacă ai intra într-o saună, plăcută si caldă, si ai vedea niste cornete cu îngheţată ce încep să se topească, ai sti că nu se află acolo de mult timp. Cometele sunt cornetele cu îngheţată ale sistemului solar, indicând tinereţea acestuia. Poate că există vreun nor care generează comete noi! Poate că în spaţiu există un urias generator de comete! Noi nu am văzut nicăieri asa ceva. E doar un pretext.

Galaxiile spiralate…

Nu toate galaxiile sunt spiralate, unele fiind eliptice. Însă majoritatea sunt spiralate. Acestea nu rezistă miliarde de ani deoarece acele spirale se rotesc. Se pare că cele din interior se rotesc mai repede, iar cele exterioare, mai încet. Acest lucru înseamnă că acea spirală se strânge tot mai mult si nu o poate face miliarde de ani la rând. Dacă ar avea un miliard de ani, ar fi atât de răsucită încât nu ar mai fi recognoscibilă, deci nu s-ar mai vedea spiralele.

Se poate măsura rata de răsucire a acesteia. Galaxiile spiralate se află peste tot. Colegii mei seculari cred că acestea au o vechime de 10 miliarde de ani, adică de 10 ori mai în vârstă decât ar putea fi, teoretic, din cauza răsucirii. Eu cred că se dovedeste vechimea de mii de ani.

astronomia galaxii spirale

Observaţi că acele spirale au o culoare albăstruie. Asa este, fiindcă în ele se află mai multe stele albastre. Chiar si acestea dovedesc vârsta mică a universului, deoarece stelele albastre sunt cele mai fierbinţi si luminoase stele din univers. Ele îsi consumă combustibilul foarte repede. De obicei, sunt si cele mai mari stele. Conţin foarte mult combustibil, dar ard foarte repede.

Sunt un fel de SUV-uri ale cosmosului: au un rezervor foarte mare, dar si consumă foarte mult. Astfel, nu pot rezista prea mult în timp. Cele mai fierbinţi si mai strălucitoare stele albastre nu trăiesc decât vreun milion de ani. Aceasta nu e adevărata lor vârstă, ci e maximul de ani pe care îl pot trăi. Acestea se găsesc peste tot prin univers. Ar fi o problemă dacă ai crede că universul are miliarde de ani, dar nu e nicio problemă dacă ar avea mii de ani.

Colegii mei seculari spun că oriunde vezi o stea albastră, aceasta trebuie să se fi format de curând. Ei cred că stelele se formează mereu. Însă nimeni nu a văzut vreo stea formându-se. Citiţi despre asta în ziare, dar numai în ziare si în manuale le găsiţi. Nu le veţi găsi în spaţiu. Din câte stim, acest lucru nu se întâmplă.

E problematic să iei gaze dintr-o nebuloasă si să le comprimi, formând o stea ce are propria gravitaţie, deoarece presiunea gazului dintr-o nebuloasă depăseste cu mult gravitaţia. Presiunea gazului duce la extindere, nu la contracţie. Stelele albastre sugerează vârsta mică a universului. Biblia are dreptate când face referire la vârsta universului.

  1. Biblia și Unicitatea Pământului

Ce ziceţi de unicitatea Pământului? Pământul e doar un punct albastru? E doar o altă planetă care are întâmplător condiţii prielnice existenţei vieţii? Sau e cumva ceva creat special de Dumnezeu?

Biblia arată că Dumnezeu a creat Pământul ca să fie locuit, fiind o lume diferită de toate celelalte din sistemul nostru solar si chiar din univers. În Isaia 45:18 scrie că Dumnezeu a creat Pământul ca să fie locuit, nu ca să fie un loc pustiu. De fapt, Pământul e cu trei zile mai vechi decât celelalte planete din univers, căci toate au fost create în a patra zi, când Dumnezeu a creat astrii. Acestea include atât stelele, cât si planetele, dar toate au fost create mai târziu. Pământul e diferit.

Să vedem vecinii Pământului! Luna e o lume minunată si mă bucur că a fost creată de Dumnezeu. E frumos să o privesti prin telescop. Unul dintre astronauţii care au păsit pe suprafaţa ei au numit-o ”un pustiu magnific”. Cred că i se potriveste. Chiar dacă are o anumită frumuseţe, nu e creată pentru a susţine viaţa. Este lipsită de formă si goală.

Poate că asa arăta si Pământul înainte ca Dumnezeu să-l formeze si să-l umple, chiar dacă era plin cu apă. Însă Lunii îi lipseste structura frumoasă a Pământului. E un desert. E uimitoare în felul său, dar nu e creată să susţină viaţa.

Cum e cu celelalte planete ale sistemului solar? Să vorbim despre cele care seamănă cel mai mult cu Pământul!

Venus are cam aceeasi mărime ca Pământul, doar puţin mai mică. Apoi, Marte e mai micăsi mai îndepărtată. Venus e mai aproape de Soare. Sunt lumi frumoase, dar nu sunt create să susţină viaţa. În trecut, secularii credeau că pe aceste planete ar putea exista forme de viaţă care evoluează. Mă gândeam că Venus, fiind mai aproape de Soare, ar putea fi un paradis tropical. Se putea specula orice fiindcă Venus e mereu acoperită de nori, nu i se poate vedea suprafaţa. E frumos să poţi specula fără a ţine cont de dovezi sau observaţii neconvenabile.

În literatura mai veche se poate citi despre speculaţiile cu privire la viaţa pe Venus, dar, uneori, si în filme stiinţifico-fantastice, precum ”La limita imposibilului” sau ”Zona crepusculară”. Într-un episod din ”La limita imposibilului”, William Shatner aterizează pe Venus, unde sunt niste creaturi ciudate care cântă o muzică ciudată. E distractiv, dar reflectă gândirea acelei perioade.

Asta a fost înainte de a se măsura temperatura de pe Venus, care e de 482,2 grade Celsius. Nu există umiditate, deci e o căldură uscată. Să vă aduceţi aminte de acest aspect în luna august.

Marte se află puţin mai departe si e puţin mai rece, dar tot nu are atmosfera potrivită. Norii de pe Venus conţin acid sulfuric, asa că nu e creată pentru a susţine viaţa, asa cum nu e nici Marte. Marte e puţin mai primitoare, dar tot nu e creată pentru a susţine viaţa, căci are o atmosferă otrăvitoare de dioxid de carbon. E o atmosferă foarte subţire, neputând susţine viaţa.

Din câte stim, nu există nici apă. E ca în desenul animat ”Goldilocks si cei trei ursuleţi”. Cele două planete sunt prea calde, cealaltă e prea rece, iar cea din mijloc, adică Pământul, e potrivită. Nu e deloc surprinzător din perspectivă creaţionistă.

astronomia planeta potrivita

Viața extraterestră

Cum rămâne cu viaţa extraterestră? Evoluţionistilor le-ar plăcea să găsească forme de viaţă extraterestră din mai multe motive. Unul ar fi că ar putea susţine evoluţia. Dacă Pământul e doar o planetă pe care s-a nimerit să poată exista viaţă, atunci probabil că mai sunt si alte planete asemănătoare. Asadar, se poate ca viaţa să fi evoluat si în altă parte. E de asteptat să găsim extraterestri.

Există programe, precum SETI, căutarea inteligenţei extraterestre, despre care aţi auzit, prin care sunt instalate radiotelescoape în spaţiu pentru a putea asculta civilizaţii extraterestre. Încă nu s-a auzit nimic, în afara undelor radio obisnuite. De ce vor oamenii să găsească asa ceva?

Noi, creaţionistii, ar trebui să ne asteptăm la aceste lucruri? Recunosc, Biblia nu spune direct că nu există extraterestri, dar, din perspectivă crestină, acest lucru mi se pare a fi problematic.

Dacă ar exista vulcanieni si klingonieni, ar apărea anumite probleme teologice. Vulcanienii si klingonienii nu pot fi mântuiţi fiindcă nu sunt înrudiţi cu Isus. Noi suntem urmasii lui Adam, ca si Isus, astfel, fiind înrudiţi cu El. Asadar, El poate fi Mântuitorul nostru. Noi putem fi mântuiţi fiindcă suntem înrudiţi cu El, de aceea sângele Lui îl acoperă pe al nostru.

Biblia spune că sângele taurilor si al caprelor nu poate sterge păcatele, acesta fiind folosit doar simbolic în Vechiul Testament. Doar sângele lui Hristos poate sterge păcatele fiindcă El e înrudit cu noi. Însă comandantul Worf nu are noroc fiindcă nu e înrudit cu Isus, asa că nu poate fi mântuit.

Atunci de ce vor oamenii să existe extraterestri? Un motiv ar fi că ar susţine evoluţia. I-am întrebat de multe ori pe astronomii laici: ”De ce vrei să fie adevărat?” ”Din cauza sentimentului de singurătate. Ar fi frumos să nu mai fim singuri în univers. Poate că aceste civilizaţii extraterestre sunt avansate si ne pot oferi răspunsuri la întrebările vieţii. Poate dispun de o tehnologie medicală incredibilă, putând vindeca bolile. Poate au reusit să-si dea seama si cum să învingă moartea.”

Aceasta este o înlocuire seculară a lui Dumnezeu. Nu suntem singuri în univers, căci Îl avem pe Dumnezeu. Am fost creaţi să avem o relaţie cu El, însă Îl respingem, iar acea nevoie de a avea o relaţie se va manifesta în alte direcţii.

Dumnezeu e Cel care dă scop si sens vieţii. El e Cel care deţine toate răspunsurile. El ne poate vindeca bolile si tot El le-a promis viaţa vesnică celor care se încred în El. E interesant că acea nevoie se manifestă în alte moduri. Poate că de aceea se caută forme de viaţă extraterestră si de aceea laicii sunt atât de dornici să le găsească.

Însă unde sunt extraterestrii? Unde sunt, conform perspectivei laice? Acesta este paradoxul lui Fermi, fiind numit după savantul care l-a inventat. El a spus: ”Dacă universul are o vechime de miliarde de ani, iar evoluţia e adevărată, iar viaţa poate apărea si în altă parte, atunci are sens. Probabil că s-a mai întâmplat si în altă parte înainte de a se întâmpla pe Pământ. Si asta are sens, căci universul are miliarde de ani.”

Din moment ce viaţa s-a dezvoltat si în altă parte, e logic că unele forme de viaţă au devenit civilizaţii extrem de dezvoltate si au călătorit în alte părţi. Asadar, ar fi trebuit să colonizeze galaxia. Însă galaxia nu e colonizată. Unde sunt extraterestrii? Ar trebui să existe numeroase civilizaţii care să comunice unele cu altele, dar noi nu le-am găsit.

Aceasta e o problemă a perspectivei laice. Însă e ceva caracteristic acesteia, dacă esti un creaţionist biblic. La asta ne asteptăm, cel puţin.

  1. Biblia și lumina stelelor aflate la depărtare

Cu asta pot spune criticii că ne-au prins fiindcă e imposibil ca universul să aibă câteva mii de ani, ţinând cont cât de îndepărtate sunt galaxiile. Unele galaxii sunt foarte îndepărtate, la miliarde de ani-lumină. Oamenii cred că anul-lumină se referă la vârstă, dar acesta măsoară distanţa, nu timpul. Un an-lumină are cam 9 trilioane de kilometri, deci e foarte departe.

Când auzim că universul are miliarde de ani-lumină ca suprafaţă, înseamnă că este extrem de mare. Poate vă întrebaţi dacă nu cumva luminii îi ia un an ca să călătorească. Cam asa e definit anul-lumină.

Aceste galaxii aflate la miliarde de ani-lumină… Eu cred că asa este si că faptul că universul este atât de mare arată slava lui Dumnezeu. Fiindcă le vedem, înseamnă că lumina a călătorit de acolo până la noi. Se presupune că asta durează miliarde de ani. Nu se dovedeste astfel că universul are o vechime de miliarde de ani?

Unii oameni au spus că trebuie să renunţe la Biblie ca să creadă asta fiindcă nu mai pot crede în creaţionismul biblic. Însă obiecţia în sine e destul de prostească: nu poţi crede în Cuvântul lui Dumnezeu fiindcă nu poţi explica ceva din punct de vedere stiinţific. Însă Dumnezeu nu e limitat de fenomenele naturii, nu?

Cum putem explica învierea lui Hristos din punct de vedere naturalist? Dacă tu nu poţi să o faci, nici Dumnezeu nu poate?! Nu are niciun sens, niciun fel de logică!

Oricum, cred că avem un răspuns la acest lucru. Nu cred că e nevoie neapărat de vreo activitate supranaturală deoarece există si explicaţii naturaliste pentru cum a reusit Dumnezeu să trimită anul-lumină în mii de ani. Nu e nicio problemă, doar că oamenii nu cunosc fizica prea bine.

Vreau să subliniez că multe dintre soluţiile propuse pe care cred că le-aţi auzit nu sunt valabile si îmi pare rău că nu pot elabora mai mult acest subiect.

Unii spun: ”Distanţele nu sunt reale si poate că toate galaxiile sunt apropiate, la doar 6 000 de ani-lumină.” Nu este adevărat. Metodele folosite pentru a calcula distanţele dintre aceste galaxii sunt niste metode stiinţifice foarte bune, care nu se bazează pe gândirea evoluţionistă. Creaţionistii si evoluţionistii sunt de acord cu acestea.

Unii au spus: ”Poate că viteza luminii era mult mai mare în trecut. Apoi, lumina si-a încetinit viteza, iar noi doar presupunem că a rămas constantă.” Acesta e un lucru bun de dezbătut deoarece, uneori, evoluţionistii presupun că ratele sunt constante, când nu e deloc asa. Însă, în acest caz, putem crede că viteza luminii a rămas constantă în timp.

Are legătură cu puterea câmpurilor electric si magnetic. Nu prea cred că poţi schimba viteza luminii, iar materia să fie stabilă.

De obicei, oamenii spun: ”Poate că Dumnezeu a făcut razele de lumină în proces de parcurgere a distanţei.” Îmi plac unele aspecte ale acestei idei, dar nu cred că funcţionează. Vă voi explica în detaliu de ce apare o problemă în acest caz.

Dacă crezi că Dumnezeu a creat stelele si razele de lumină legate deja de Pământ, lucru ce pare logic, deoarece Dumnezeu a făcut universul deja matur si funcţional… El i-a făcut si pe oameni direct adulţi, nu au trebuit să crească din niste copii. Poate că e la fel si cu lumina. Însă ar fi fost nevoie ca Dumnezeu să fi creat imagini fictive si ”scenarii”.

Să vă dau un exemplu! E vorba de supernova 1987A. Dacă aţi fi privit cu telescopul Marele Nor Magellan înainte de luna ianuarie a anului 1987, aţi fi observat o mică stea albastră. De fapt, era o stea mare, dar se afla foarte departe. Iat-o acolo!

astronomia supernova1987

La începutul anului 1987, acea stea a explodat, asa că a devenit foarte strălucitoare datorită energiei eliberate de acea supernovă. Asta s-a întâmplat în Marele Nor Magellan, o galaxie satelit aflată la 163.000 de ani-lumină depărtare. Laicii ar zice că s-a întâmplat cu 163.000 de ani în urmă.

Unii ar zice că Dumnezeu a creat o rază de lumină ce conţine imaginea acelui eveniment. Asta ar însemna că acel eveniment nu a avut loc niciodată. A fost doar o imagine sau ”un film” pe care Dumnezeu l-a creat într-o rază de lumină cu 6 000 de ani în urmă si care a ajuns pe Pământ în 1987.

Dacă sunteţi adepţii ipotezei luminii creată în tranzit, atunci această stea nu a existat niciodată, în ciuda faptului că am o poză cu ea chiar aici. Aceasta e o problemă. În prezent, arată asa. Se vede că materia se extinde cu fiecare an. Practic, ce a mai rămas din acea stea care a explodat fiindcă nu mai suporta presiunea, se măreste cu fiecare an. Merită să studiem asa ceva? Poate că nici nu e ceva real, ci e doar o imagine creată de Dumnezeu într-o rază de lumină. E cu adevărat problematic, nu?

Nu e vorba de ceea ce poate face Dumnezeu, fiindcă El poate face asta. Întrebarea este dacă ar face-o, dacă ţine de natura Lui. Dacă lumina creată în tranzit ar fi adevărată, niciunul dintre aceste lucruri nu ar mai exista. Poate spuneţi că nu vă deranjează deoarece credeţi că Dumnezeu ar putea crea imagini fictive. Aveţi grijă, cum puteţi fi siguri că mă aflu aici acum?

”Te putem vedea.” Da, dar Dumnezeu putea crea raza de lumină la 2,5 centimetri de ochii tăi! ”Te si putem auzi!” Da, dar Dumnezeu putea crea si sunetul la 2,5 centimetri de urechile voastre! Cum poţi sti că nu esti un creier aflat într-un borcan? Poate că Dumnezeu îţi trimite toate datele senzoriale. Aceste lucruri ne îndepărtează de realitatea universului creat de Dumnezeu.

Însă nu cred că e necesar, fiindcă avem niste explicaţii mai bune. Colegul meu Russ Humphreys a arătat că dilatarea timpului ar putea explica traversarea luminii aflată la depărtare. Ideea e că ceasurile funcţionează diferit în locuri diferite. Nu voi intra în detalii deoarece nu cred că acesta e răspunsul corect. Însă el lucrează în continuare la această teorie.

Nu e nicio problemă să existe idei concurente, căci pe asta se bazează stiinţa. Vrem să existe mai multe modele fiindcă unul va câstiga, iar adevărul va iesi la lumină. Însă el nu a explicat cum poate ajunge lumina stelelor aici în 6 000 de ani. Mai are de lucru la calculele matematice.

Cred că răspunsul corect implică viteza unidirecţională a luminii. Aţi auzit că, într-un vid, viteza luminii e constantă. E adevărat, dar e o viteză în circuit. Dacă măsor viteza luminii în circuit cu ajutorul unei lanterne… Să zicem că avem un hol foarte lung, iar la un capăt punem o lanternă. Holul are o lungime de 300.000 de kilometri. Să zicem că am primit fonduri guvernamentale si îl putem construi. La celălalt capăt am pune o oglindă. Când ceasul bate ora 12, trimitem pulsul de lumină, care ricosează în oglindă. Apoi, privind ceasul, văd că au trecut două secunde. Luminii îi trebuie două secunde să străbată holul, apoi ricosează în oglindă si se întoarce. E o călătorie în circuit. Se duce până acolo si înapoi.

Majoritatea oamenilor presupun că i-a luat o secundă să se ducă si încă una ca să se întoarcă. Însă nu stim dacă e asa. Poate că lumina porneste mai repede. Poate că ajunge imediat la oglindă si apoi îi trebuie două secunde să se întoarcă. Am vedea acelasi lucru. Dacă as sta lângă lanternă cu ceasul, as vedea lumina întoarsă deja. Sau ar putea fi invers: poate că luminii îi ia mai mult să ajungă la oglindă, iar înapoi călătoreste foarte lent.

Poate vă întrebaţi de ce ar fi diferite vitezele. Nu stiu, dar nici nu stiu dacă e aceeasi viteză. Direcţia aceasta si direcţia aceea nu sunt una si aceeasi. La unele cristale, viteza luminii diferă în funcţie de direcţie din cauza structurii cristalului. E posibil ca în vid să aibă aceeasi viteză. Poate că lumina se propagă prin spaţiu în direcţia asta cu altă viteză decât în cealaltă direcţie. Nu stim cum e, stim numai care e viteza călătoriei în circuit.

Poate ziceţi că ar trebui să măsurăm viteza luminii într-o singură direcţie. Cum putem face asta? Se pare că e foarte greu. Pentru asta, nu mai putem folosi o oglindă, căci e o călătorie într-o singură direcţie. Asadar, avem câte un ceas la fiecare capăt. Trimitem pulsul când primul ceas bate ora 12, iar apoi citim timpul când raza ajunge dincolo. Poate credeţi că a trecut o secundă după ora 12, nu? Am încercat si eu asta la mine în birou. Când ceasul a ajuns la 12, am aprins lumina, iar când am văzut reflecţia pe ceasul de lângă telefon, m-am uitat la ceasul meu, care arăta 12:05. Atunci mi-am zis că luminii îi ia cinci minute ca să ajungă…

Nu e asa? Nu mă credeţi? Am făcut o presupunere ce nu e corectă? Un astfel de experiment funcţionează numai dacă cele două ceasuri sunt sincronizate. Ceasul de pe biroul meu e cu cinci minute înainte, asa că normal că voi primi un răspuns gresit. Fiindcă e vorba de lumină, care e foarte rapidă, cele două ceasuri trebuie să fie sincronizate perfect.

Poate ziceţi că atunci vom sincroniza ceasurile despărţite de distanţă. Se pare că e imposibil. Să vă arăt de ce! De obicei, folosim un emiţător radio pentru a sincroniza ceasurile. Problema este că… Există un emiţător radio la Fort Collins.

Ceasul meu se fixează după acesta. În fiecare seară primeste un semnal si se resetează. E frumos, fiindcă nu mai trebuie să o fac eu. Însă semnalului radio îi ia ceva timp să ajungă de la un ceas la celălalt, nu? Când acesta ajunge la 12, trimite un puls radio, iar celălalt ceas îl primeste. Chiar dacă a plecat la 12, i-a luat ceva timp. Să-l trimit puţin înainte de 12? Cu cât? Cât îi ia semnalului radio să călătorească?

Problema e că semnalul radio călătoreste cu viteza luminii. Dar chiar asta încerc si eu să măsor! Nu se poate face.

Unii au zis să punem semnalul radio la mijloc, dar nu rezolvă problema. Dacă lumina călătoreste cu viteze diferite în direcţii diferite, la fel e si cu semnalul radio. Ceasurile nu ar fi sincronizate nici în aceste condiţii.

Poate spuneţi să sincronizăm ceasurile când sunt unul lângă altul, iar apoi să le îndepărtăm până la capetele holului. Pare să meargă, căci le putem sincroniza când sunt împreună, căci se vede că arată aceeasi oră. Apare altă problemă: miscarea afectează trecerea timpului. Einstein spune că, dacă misti ceasurile, acestea nu vor mai fi sincronizate. Vestea bună e că există o ecuaţie care ne spune cu cât sunt desincronizate. Asa, le putem fixa iar.

Vestea proastă e că acea ecuaţie conţine si viteza luminii. Nu e interesant? Parcă Dumnezeu nu ar vrea ca noi să aflăm care e viteza luminii. Se pare că nu putem sincroniza ceasurile fără a cunoaste viteza luminii într-o singură direcţie, dar e imposibil si să aflăm viteza luminii într-o singură direcţiedacă nu sincronizăm ceasurile. Suntem într-un cerc vicios.

Asta înseamnă că viteza luminii într-o singură direcţie nu este o proprietate a naturii, ci e o convenţie, adică ceva stabilit de noi. E ceva paradoxal. Oamenii ar spune că, fiindcă are o viteză, ar fi bine ca Dumnezeu să ne spună care e aceasta. Însă eu spun că are o viteză în circuit stabilită de Dumnezeu, iar pe cea într-o singură direcţie o alegem noi. E uimitor!

Nu sunt primul căruia i-a venit această idee. Albert Einstein a fost primul care a afirmat că viteza luminii e diferită dacă direcţiile sunt diferite si îi putem alege noi valoarea, aceasta nefiind o ipoteză despre natura fizică a luminii, ci o convenţie pe care o pot stabili eu pentru a obţine o definiţie a vitezei simultane. El si-a dat seama că e imposibil să sincronizezi două ceasuri dacă nu alegi mai întâi viteza luminii într-o singură direcţie.

Asta înseamnă că pot alege viteza luminii într-o singură direcţie dacă vreau să fie mult mai rapidă când vine spre mine, atât timp cât viteza de întoarcere e apropiată de ”c”, adică jumătate din ”c” la plecare. Se pare că ecuaţiile fizice se potrivesc.

As vrea să am mai mult timp ca să vorbesc despre aceasta, dar ar trebui să mă apropii de final. Dacă folosim această convenţie, se poate rezolva problema luminii stelare aflată la depărtare. Lumina nu trebuie să se ducă spre anumite galaxii si să se întoarcă, căci ar dura miliarde de ani, ci trebuie să circule

într-o singură direcţie, iar asta nu-i ia deloc timp, dacă Biblia foloseste această ”convenţie a sincronizării anizotropice”. ”Anizotropic” înseamnă ”diferit în direcţii diferite”.

Dacă Biblia foloseste această convenţie anizotropică, atunci problema luminii la depărtare e rezolvată. Dumnezeu a creat stelele în ziua a patra, iar lumina lor a ajuns pe Pământ instantaneu. E valabil si acum. Asadar, vedem universul în timp real dacă alegem această convenţie.

Însă foloseste oare Biblia această convenţie? Eu cred că da. În primul rând, această convenţie a fost folosită în mod implicit de către toţi savanţii din vechime. În al doilea rând, cred că e sugerată de Biblie în Genesa 1:14-15: ”Dumnezeu a zis: ‘Să fie niste luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie niste semne care să arate vremurile, zilele si anii si să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.’ Si asa a fost.”

Ce a fost asa? Au luminat Pământul. Când Dumnezeu a spus să apară stelele, acestea si-au împlinit imediat rolul dat de Dumnezeu: acela de a lumina Pământul. Totul s-a întâmplat imediat, fiind folosită convenţia sincronizării anizotropice. Cred că Biblia foloseste acest sistem. Nu cred că foloseste sistemul lui Einstein, care a fost inventat abia la începutul secolului al XX-lea.

Poate mă însel în această privinţă, dar e un model bun ce nu a putut fi dezminţit de nimeni până acum. Vreau să înţelegeţi că avem răspunsuri. Biblia are dreptate când spune că slava lui Dumnezeu e revelată prin creaţie, are dreptate când vorbeste despre bazele astronomiei, când vorbeste despre vârsta universului, despre unicitatea Pământului si despre lumina stelelor aflate la depărtare. Biblia are dreptate în toate aceste privinţe.

Extras din documentarul ”Astronomia susţine creaţionismul” cu dr. Jason Lisle, difuzat pe Alfa Omega TV în cadrul Lunii Creaționiste. Mai multe articole despre știință și credința creștină: http://alfaomega.tv/creationism

Etichete: creationismcreatiesoarecosmosevolutieastronomiesteleuniverslunacometeplaneteicr

Citeste mai mult la

http://alfaomega.tv/creationism/articole/7616-astronomia-sustine-creatia-secretele-cosmosului-confirma-biblia#

http://alfaomega.tv/creationism/articole/7616-astronomia-sustine-creatia-secretele-cosmosului-confirma-biblia#axzz4yK4zPZgh

https://ardeleanlogos.wordpress.com/creationism/astronomia-sustine-creatia-secretele-cosmosului-confirma-biblia/

„Puternica Biserica Ortodoxa” Dan CIACHIR 

Pagina de ştiri

„Puternica Biserica Ortodoxa”

Dan CIACHIR 

http://www.ziua.net/display.php?id=222303&data=2007-06-14

– Nu stiu daca Reuters este, asa cum sustin multi, cea mai mare agentie de presa din lume. Dar cu siguranta este una dintre cele mai importante. Prestigiul sau este urias. Reuters ne caracteriza zilele trecute Biserica nationala drept una puternica, asumata de popor.

Afirmatia era formulata in contextul opozitiei la exhibitia sodomitilor si gomoreenelor de sambata. Citez: „Homosexualii sunt priviti cu ostilitate, in conditiile in care majoritatea celor 22 de milioane de locuitori ai tarii impartasesc viziunea Bisericii Ortodoxe care considera homosexualitatea un pacat si o boala.”

Fraza de mai sus este cat se poate de corecta. S-ar putea adauga pe marginea ei doar atat: Biserica Ortodoxa Romana, constituita din cler si popor, socoteste homosexualitatea „un pacat si o boala” nu de capul Ei, ci intrucat asa o considera Insusi Dumnezeu. Adevar invederat atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Evaluarea homosexualitatii in termeni de „pacat si boala”, de catre Biserica, nu face decat sa reflecte fidelitatea Acesteia fata de Creator, perspectiva insusita intocmai si de Biserica Romano-Catolica.

Suntem, pe buna dreptate, sensibili – chiar foarte sensibili – la aprecierile si constatarile care ne privesc, formulate de persoane sau de institutii din strainatate, mai ales cand acestea au o pondere incontestabila: situatia agentiei Reuters. Nu stiu ca dintr-un izvor cu autoritate similara sa ne fi fost calificata drept puternica – economia, probitatea institutionala, viata politica, sau tanara… societate civila. Biserica este puternica datorita continuitatii si specificului Ei organic. Iar puterea ii este de natura spirituala: forta Duhului. Sa multumim lui Dumnezeu pentru aceasta realitate in deplina smerenie si sa ne reamintim de pericopa din Evanghelie in care ni se spune ca defaimatorii nostri sunt binefacatorii nostri.

Sa ne reamintim ca, dupa prabusirea comunismului in Romania, nimic nu a fost defaimat la noi ca Biserica. Biserica in integritatea ei si clerul in totalitatea sa, inclusiv Ierarhia. Nu strainii au facut-o, ci compatriotii nostri, indeosebi intelectualii. Un filosof ne recomanda insistent un Vatican II ortodox tocmai in vremuri in care catolicii il regretau pe al lor, recurgand la marsarierul ecleziologic atat de evident in ultimii ani: in urma cu doua luni Benedict al XVI-lea promulga reintoarcerea la ritul latin, pulverizand astfel masura „reformatoare” adoptata de Paul al VI-lea in 1969. Pentru ca in Biserica „reforma” nu este decat o fereastra deschisa spre schisma, erezie si dezduhovnicire. Intelectualii, pe langa „reforma”, ii recomandau Bisericii propriile lor ineptii: „modernizare”, „deschidere”, „liberalism”. Si nu pridideau sa ne injure clerul, episcopii si patriarhii trecuti la cele vesnice. Nu s-a uscat inca noroiul cu care a fost improscata Biserica in capitolul „Regimul comunist si cultele religioase” din Raportul „Comisiei Tismaneanu”, redactat de „expertii” binecredinciosului presedinte Traian Basescu, text in care sunt defaimati atat Patriarhul Justinian cat si parintele Staniloae…

Cum se face ca Biserica aceasta calificata, indeosebi la nivelul clerului, de „colaborationista”, „aservita”, „securista”, corupta, imorala, bolsevizata, este urmata fidel de poporul lui Dumnezeu si perceputa ca puternica?! Sunt atat de idioti si de abrutizati credinciosii care ii alcatuiesc comunitatea de iubire si de credinta?… Daca ne luam dupa realitati, inclusiv dupa evaluarile externe serioase, demni de mila si de crestineasca iertare sunt nefericitii Ei detractori.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri32_iul07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) -FEMEILE ÎN BISERICĂ: UN STUDIU BIBLIC AL ROLULUI FEMEII ÎN CADRUL BISERICII – FEMEILE ŞI FUNCŢIA BISERICEASCĂ – de Samuele Bacchiocchi, Ph. D., Andrews University

download

FEMEILE ÎN BISERICĂ UN STUDIU BIBLIC AL ROLULUI FEMEII ÎN CADRUL BISERICII

Samuele Bacchiocchi, Ph. D., Andrews University

Capitolul 6

FEMEILE ŞI FUNCŢIA BISERICEASCĂ

Cum se relatează principiul de subordonare faţă de cap, examinat de noi în capitolul anterior, la rolul femeii în biserică? Permite acest principiu femeilor să funcţioneze ca pastori sau bătrâni ai congregaţiei? Astfel de întrebări primesc doar o tratare limitată în Noul Testament, probabil pentru că doar în anumite instanţe s-a ivit întrebarea referitoare la rolul pe care să-l îndeplinească femeia în congregaţiile creştine. Cele două pasaje principale care se referă la aceste întrebări sunt 1 Timotei 2:9-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36. În cadrul observări importanţei lor majore, s-au făcut numeroase investigaţii recente în ceea ce priveşte înţelesul şi relevanţa lor pentru astăzi.

Obiective. Acest capitol reprezintă o încercarea proaspătă de a re-examina însemnătatea şi relevanţa contemporană a textelor din 1 Timotei 2:9-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36 în lumina cercetării contemporane. Nu se va face nici o încercare de a se interacţiona direct cu toată literatura curentă, deşi cei ce sunt familiari cu acest subiect vor recunoaşte răspunsurile mele la poziţiile majore.

Scopul specific este de a stabili învăţătura acestor două texte cruciale din cadrul contextului gândirii lui Pavel şi a obiceiurilor zilelor lui. Acest studiu va forma baza pentru considerarea relevanţei acestor pasaje pentru situaţia noastră contemporană. Evident că concluziile nu îi vor satisface pe toţi. Ceea ce se poate cel mai mult spera este că majoritatea cititorilor vor recunoaşte efortul de a nu încălca integritatea şi autoritatea acestor două pasaje ale Scripturii.

PARTEA I

1 Timotei 2:9-15: FEMEILE ŞI CONDUCEREA ÎN BISERICĂ

  1. Importanţa şi aplicabilitatea pasajului

Importanţa pasajului. În cadrul dezbaterii contemporane asupra rolului femeii în biserică, un pasaj i-a polarizat pe interpreţi mai mult decât oricare altul. acest pasaj este 1 Timotei 2:11-15, care spune: „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”.

Semnificaţia acestui pasaj stă în faptul că acesta adresează în mod specific întrebarea rolului femeii din cadrul bisericii. Astfel, nu este surprinzător faptul că acest pasaj a fost examinat destul de mult de către evanghelici care se opun sau limitează1 sau sprijină deplina participare a femeii în lucrarea bisericii2. De obicei, părerea preluată de un autor asupra unui astfel de pasaj reflectă părerile sale asupra rolului femeilor din biserică şi vice versa.

Scopul lui 1 Timotei. Înainte de a examina instrucţiunile specifice date de Pavel în acest pasaj, este adecvat să luăm în considerarea faptul dacă astfel de instrucţiuni au fost intenţionate pentru situaţia locală care exista în Efes sau exclusiv pentru biserică, ca întreg. Pentru a răspunde la această întrebare, să privim mai întâi la scopul general al epistolei.

Se admite faptul că 1 Timotei a fost scrisă pentru a contracara influenţa păcătoasă a anumitor învăţători falşi din cadrul biserici din Efes. Natura exactă a acestor învăţături false nu este definită de Pavel, dar aparent aceasta includea speculaţii despre „genealogii” (1:4), interzicerea căsătoriri şi abstinenţa de la anumite mâncări (4:3). Rezultatul unei astfel de învăţături este că unii membrii „s-au rătăcit şi s-au apucat de flecării” (1:6).

Preocupat fiind de sfărâmătoarea influenţă a acestor învăţături false din viaţa bisericii, Pavel a scris lui Timotei, reprezentativul său delegat, oferindu-i acestuia instrucţiuni despre felul cum să ordoneze şi să conducă viaţa unei congregaţii: „Îţi scriu aceste lucruri cu nădejde că voi veni în curând la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (3:14-15).

Formularea precisă folosită aici de Pavel indică faptul că el a considerat instrucţiunile sale a fi normative ce trec dincolo de situaţia locală a bisericii din Efes. Impresionantul verb dei („ar trebui”) accentuează o puternică necesitatea, de obicei derivând dintr-o obligaţie morală stabilită în mod divin3. În mod similar forma de infinitiv prezent anastrephesthai („a se comporta”), care nu preia nici un număr de persoană, sugerează o aplicaţie generală mai degrabă decât una restrânsă.

James Hurley arată clar faptul că „Pavel nu a spus, ‚Timotei, uite cum ar trebui să te comporţi tu personal.’ El a spus în mod deliberat că el vroia ca Timotei să cunoască ‚felul cum cineva ar trebui să se comporte în casa lui Dumnezeu’”4. Folosinţa lui Pavel a acestui limbaj generic indică o aplicaţie generală a instrucţiunilor conţinute în 1 Timotei. Această concluzie este sprijinită de faptul că scopul explicit al lui Pavel este acela de a oferi sfat în felul cum să ordoneze şi să direcţioneze nu doar biserica din Efes, ci şi „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (3:15). Implicaţia este clară. Ceea ce este declarat despre ordinea din biserică se aplică bisericii universale.

Doar aplicaţie locală? În ciuda scopului general declarat, numeroşi scriitori recenţi au argumentat faptul că instrucţiunile oferite în 1 Timotei, în special cele referitoare la femei, ar trebui să fie înţelese ca fiind relevante doar către acel timp şi ocazie particulară. David Scholer, de exemplu, conclude: „Prin urmare, 1 Timotei ar trebui să fie înţeles ca o scrisoare ocazională ad hocă direcţionată în mod specific spre a permite lui Timotei şi bisericii de a evita şi a combate falşii învăţători din Efes. Această învăţătură falsă făcea un apel puternic la femei şi le rătăcea aşa de mult încât valorile tradiţionale ale căsătoriei şi ale căminului erau în mod serios violate. . . . 1 Timotei 2:9-15 ar trebui să fie înţeles ca un paragraf unificat despre locul femeii în biserica din Efes. Acesta oferea instrucţiuni pentru şi era limitat la o situaţie particulară a învăţăturii false”5.

Eforturile depuse în a detecta circumstanţele locale din spatele instrucţiunilor lui Pavel, în special cele legate la comportamentul adecvat al femeii creştine din cadrul serviciului de închinare, sunt motivate de presupunerea că dacă se pot demonstra circumstanţele locale, atunci instrucţiunile puse la îndoială nu sunt aplicabile în mod universal. Această presupunere este în mod evident greşită. Faptul că o învăţătură particulară a fost ocazionată de circumstanţele locale nu neagă per se natura normativă a unei astfel de învăţături. Învăţătura lui Pavel că „omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos” (Galateni 2:16) nu este privită ca lipsindu-i validitatea universală deoarece aceasta a fost ocazionată de o erezie de iudaizare care îi atrăgea pe galateni. Aplicabilitatea de font a oricărei porunci biblice ar putea să fie negată simplu prin a se argumenta că există circumstanţe locale posibile în spatele acesteia.

Patru criterii ajutătoare. Pentru a determina extinderea aplicabilităţii unei învăţăturii sau porunci biblice, patru criterii principale sunt de folos6:

(1)            Sunt circumstanţele care însoţeau instrucţiunea apte de a se repeta? În cazul pasajului în discuţie, am putea întreba, Există vreo ispită pentru femeile emancipate de astăzi, ca în vremea lui Pavel, de a părăsi „rolurile casnice cum sunt cele de creştere ale copiilor pentru a-şi asuma astfel de roluri proeminente în viaţa de congregaţie cum ar fi învăţătura?”7

(2)            Este oare baza pentru o poruncă sau o învăţătură o situaţie locală, temporară sau un principiu general? În cazul lui 1 Timotei 2:11-15, şi-a bazat Pavel porunca sa pe anumite probleme locale cauzate de femei emancipate sau pe ordinea creaţiei?

(3)            Mai este dată aceeaşi poruncă sau învăţătură în alte situaţii? Dacă este aşa, cineva ar putea deduce cu uşurinţă că învăţătură are rolul de a avea o aplicaţie mai largă. În cazul lui 1 Timotei 2:11-15, instrucţiune similară se poate găsi şi în 1 Corinteni 11:3-16 şi 14:34-35.

(4)            Indică autorul o aplicabilitate generală sau limitată a învăţăturii sale? În pasajul de faţă Pavel nu restrânge interzicerea exercitării rolurilor improprii în cadrul bisericii doar la anumite femei liberale, ci la femei în general. Aşa cum observă şi Susan T. Foh: „Nu este nici o menţionare de învăţătură falsă, nici un cuvânt de corecţie în 1 Tim 2:9-15. Pavel spune că femeile nu ar trebui să înveţe sau să exercite autoritate peste bărbaţi, punct. Nu există nici o condiţie ataşată care să permită excepţii de la porunca lui Pavel”8.

Aplicabilitate generală. Chiar şi o citire superficială a lui 1 Timotei ajunge pentru a se vedea că instrucţiunile oferite de Pavel erau intenţionate nu doar pentru biserica locală din Efes, ci pentru biserica Creştină ca întreg. În timp ce epistola a fost ocazionată de influenţa sfărâmătoare a numitor învăţători falşi (1:3-6: 6:3-5), preocuparea lui Pavel nu este de a lansa o răsturnarea detailată a învăţăturilor lor, ci mai degrabă să explice congregaţiei, liderilor ei, şi lui Timotei, de felul cum ar trebui să-şi trăiască vieţile evlavioase creştinii într-un cadru de învăţătură nesănătoasă şi de păgânism depravat.

Aplicabilitatea generală a lui 1 Timotei este evidentă în special în natura subiectelor discutate. Capitolul de deschidere discută de folosirea pervertită a legii de către falşii învăţători, folosirea adecvată a legii pentru dezvoltarea caracterului, lucrarea lui Hristos şi provocarea lui Timotei de a exercita conducere competentă. Al doilea se ocupă de rugăciunile pentru conducători şi procedurile de închinare pentru bărbaţi şi femei. Al treilea şi al patrulea capitol discută calificările pentru liderii bisericii şi sugestiile practice pentru o lucrare mai serioasă. Capitolele cinci şi şase explică felul în care Timotei ar trebui să funcţioneze în relaţia cu membrii bătrâni şi tineri, văduve, bătrâni aleşi, învăţători falşi şi bogăţiile lumeşti.

Subiectele discutate nu se relatează cultural, deşi ele sunt adresate în cadrul contextului culturii vremii lui Pavel. Orice încercare de a reduce instrucţiunile lui 1 Timotei la o aplicabilitate locală şi temporară nu poate fi susţinută legitim din intenţia însăşi a epistolei.

  1. Modestia şi supunerea

Rugăciunea şi modestia. Prima parte din 1 Timotei 2 se ocupă de rugăciune şi de modestie. După ce îndemână ca să se facă rugăciuni „pentru toţi oamenii”, în special pentru „regi şi cei care sunt în poziţii înalte” (2:1-2), Pavel se întoarce pentru a discuta despre cum „ar trebui să se roage bărbaţii”, prin „ridicarea de mâini curate fără mânie şi îndoieli” (2:8). Acest comentariu ne aminteşte de Psalmul 24:3-4 în care David afirmă că „cel cu mâinile curate şi o inimă pură” poate sta în locul sfânt. Pavel era preocupat de faptul ca bărbaţii să nu-şi strice rugăciunile lor prin „mânie şi ceartă” (îndoială, în versiunea din limba română, n. tr.).

Apoi Pavel îşi exprimă preocuparea sa pentru femei prin a spune: „Doresc. . . ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (2:9-10).

Chemarea lui Pavel spre un mare standard de modestie în îmbrăcăminte şi în împodobirea părului este în mod evident că nu are o relatare culturală. Ceea ce ar fi relatat cultural sunt unele din exemplele date „împletituri de păr sau cu aur, sau mărgăritare sau haine scumpe” (2:9). Este de notat faptul că numeroase texte iudaice şi păgâne favorizează modestia şi resping împodobirea externă extravagantă, argumentând faptul că o împodobire reală a unei femei ar trebui să fie frumuseţea ei interioară9.

Împodobirea şi nesupunerea. Împodobirea externă pompoasă exprima în mod aparent independenţa unei femei de soţul ei. David Scholer conclude analiza sa a numeroase texte referitoare la împodobirea femeii şi a hainelor din culturile iudaice şi greco-romane prin a spune: „Ceea ce este mai important, în fondul a toate textele iudaice şi păgâne, respingerea împodobirii externe era partea a supunerii unei femei faţă de soţul ei, şi o recunoaştere a locului ei printre bărbaţi în general. Folosirea împodobirii externe cum ar fi mărgăritarele, bijuteriile de aur, împletituri şi îmbrăcăminte scumpă şi provocatoare, indicau două caracteristici inoportune – extravaganţa materială şi infidelitatea sexuală”10.

Legătura dintre împodobirea modestă a unei femei şi supunerea faţă de soţul ei este de asemenea sugerat de îndemnul dublu al lui Petru ca soţiile să fie supuse soţilor lor şi ca ele să fie modeste în împodobirea lor (1 Petru 3:1-4). Unii argumentează asupra faptului că există o progresie de gândire de la preocuparea lui Pavel pentru îmbrăcămintea indecentă a femeilor (v. 9-10), care exprima nesupunerea, faţă de dispoziţia sa ca femeile să tacă în cadrul serviciilor de închinare în public (v. 11-12). Concluzia este că Pavel nu a interzis doar femeilor în general să nu înveţe în biserică, ci doar acelor femei din biserica din Efes care erau îmbrăcate indecent. Aşa cum exprimă Philip Payne aceasta, „Căci o astfel de indecenţă le înveşmânta pe femei să înveţe în biserică ceea ce avea să aducă evanghelia la dispreţ”11.

Acest argument poate fi drept în sugerarea existenţei unei unităţi profunde dintre avertizarea lui Pavel împotriva îmbrăcării indecente a femeilor şi a rolurilor lor neadecvate din cadrul bisericii. După cum se pare, ambele lucruri exprimau nesupunerea. Însă argumentul este greşit în susţinerea faptului că un „factor de contribuţie la restricţia lui Pavel asupra femeilor din biserica din Efes era o îmbrăcăminte indecentă”12. În primul rând, problema pare a fi ceea de îmbrăcare împopoţonată mai degrabă decât una superficială, aşa cum este indicat în accentul pus pe îmbrăcarea în mod risipitor (cf. 1 Petru 3:3-5). În al doilea rând, motivul dat de Pavel pentru interzicerea lui din v. 12 nu este îmbrăcămintea indecentă ci ordinea creaţiei lui Adam şi Eva (v. 13). Astfel, încercarea de a relativiza interzicerea lui Pavel prin a se face apel la pretinsa îmbrăcăminte indecentă a femeilor din Efes trebuie să fie respinsă ca fiind lipsită de suportul contextual.

Învăţarea în tăcere. De la modestia în îmbrăcăminte, Pavel purcede în a discuta în v. 11 şi 12 aspectele de învăţare şi de predare din vieţile „femeilor care spun că să închină lui Dumnezeu” (2:10): „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (2:11-12). Aceste două versete trebuiesc luate ca o unitate, deoarece ele formează un paralelism inversat. Ceea ce este afirmat în mod pozitiv în v. 11, este reafirmat şi amplificat în mod negativ în v. 12. învăţarea în tăcere este paralelă cu porunca de a nu învăţa pe alţii, şi atitudinea de supunere este paralel cu porunca de a nu exercita autoritate.

Prima dispoziţie este semnificativă deoarece conţine porunca pozitivă a lui Pavel (manthaneto – un verb imperativ): „Femeia să înveţe”. Această poruncă arată faptul că Pavel a presupus că femeile pot şi trebuie să înveţe adevărurile Evangheliei. Părerea sa despre femei, prin urmare, nu este una rabinică, „chiar radicală pentru vremea sa”13.

Maniera în care femeile trebuie să înveţe este calificată de două fraze: „în tăcere (hesychia) şi în deplină supunere (hypotage).” Cuvântul hesychia nu cere o linişte totală la fel ca şi cuvântul sigao din 1 Corinteni 14:34, ci mai degrabă „linişte, în pace”14. Aşa cum indică James Hurley, „Pavel nu cheamă doar la ‚buze lipite’ ci la o receptivitate tăcută şi o supunere faţă de autoritatea din descrierea sa a manierei femeii de învăţare”15.

Pentru a aprecia relevanţa dispoziţiei lui Pavel este important să ne amintim că un serviciu de biserică Nou Testamentală era mai degrabă diferit decât al nostru. Diferenţa este clar explicată de N. J. Hommes: „Evidenta şi cea mai izbitoare diferenţă dintre serviciile de biserică de atunci şi de acum se bazează pe faptul că predica, cuvântul vorbit, era discutat printre închinători, şi că exista mai mult de un predicator la un serviciu. Vedem aceasta clar în 1 Corinteni 14:26 şu. Este adevărat că Pavel aduce ordinea serviciului de închinare în linie cu charisma profeţiei, însă o astfel de discuţie reciprocă era, în vremea apostolică, întotdeauna o parte a serviciului de închinare”16.

Învăţarea în supunere. Învăţarea „în tăcere” este recomandată de Pavel, probabil nu doar pentru că o mare parte din vorbirea care se derula în dispoziţia sa cu „tipul de discuţie” al serviciului de închinare nu conducea întotdeauna la învăţarea efectivă, ci şi pentru că anumite femei prin vorbirea lor ar fi exprimat nesupunere faţă de soţii lor sau faţă de oficialii bisericii. Cea din urmă este sugerată de cea de-a doua frază de calificare „cu toată supunerea”. Conceptul de „supunere” (hypotasso) se repetă în mod regulat în discuţia femeilor în relaţia cu bărbaţii (Efeseni 5:21-24; 1 Petru 3:1-5). „Supunerea” apare a fi conceptul central care uneşte învăţătura femeilor din v. 11 cu subiectul din învăţătura lor în v. 1217.

  1. Învăţarea şi exercitarea autorităţii

Învăţarea autoritară. După ce le chemă pe femei să înveţe „în tăcere şi supunere deplină”, Pavel merge mai departe la a interzice contrariul: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (2:12). Am notat anterior că acest verset formează împreună cu cel precedent un paralelism inversat. Prin urmare, este important să privim împreună la ambele versete, pentru a înţelege ceea ce accentuează Pavel. Introducerea paralelismului este bine explicat de James Hurley: „Versetul 11 cheamă la învăţarea în linişte şi supunere. Versetul 12 interzice învăţarea sau exercitarea autorităţii peste bărbaţi. Cele două lucruri sunt în mod vizibil paralele. Învăţarea în tăcere este un paralelism invers (verbal) al învăţării şi a deplinei supuneri care este paralela inversă a exercitării autorităţii. Ambele versete au aceeaşi situaţie în minte, una în care femeile nu trebuie să înveţe în mod autoritar ci în tăcere. Remarca de încheiere a versetului 12 clarifică aceasta prin a însuma ambele versete cu o singură afirmaţie scurtă: ‚ea trebuie să stea în tăcere’. Concludem, prin urmare, că Pavel a intenţionat ca femeile să nu fie învăţătoare autoritare în biserică”18.

Interzicere locală sau universală? Înainte de a încerca să definim ceea ce constituie învăţătura autoritară, este important să stabilim dacă interzicerea lui Pavel este de natură locală sau universală. Unii scriitori argumentează faptul că porunca lui Pavel nu este nici universală şi nici permanentă (trans-temporală), deoarece el foloseşte forma activă de indicativ prezent a persoanei întâi din cadrul verbului: „Eu nu permit….” Această formă a verbului, conform cu Philip B. Payne, „este felul tipic al lui Pavel de exprimare a propriei sale păreri”. Pentru a sprijini această dispută Payne apelează la faptul că verbul „a permite” (epitrepo) „din Noul Testament apare rar cu referinţă la o stare continuă” şi că „Pavel în 1 Timotei 2:12 nu revendică faptul că această restricţie asupra femeilor este de la Domnul sau că trebuie să fie observată de toate bisericile”19.

Argumentul folosirii indicativului activ prezent al persoanei întâi de către Pavel pentru a exprima propria sa părere personală mai degrabă decât un principiu valabil universal nu poate fi susţinut. Deşi această formă este destul de rară în scrierile lui Pavel, există instanţe în care apostolul foloseşte indicativul singular de la persoana întâi pentru a comunica ceea ce credea el a fi voia lui Dumnezeu. De exemplu, în Romani 12:1, Pavel face apelul: „Vă îndemn fraţilor, . . . să prezentaţi trupurile voastre ca o jertfă vie” (cf. 1 Corinteni 4:16; 11:2; 12:3; Galateni 5:2,3; Efeseni 4:1; 1 Tesaloniceni 4:1; 5:12,14). Nimeni nu ar interpreta acest îndemn ca fiind părerea personală, presupusă a lui Pavel doar pentru că el foloseşte indicativul singular al persoanei întâi fără vreo calificare universală.

Rara apariţie a verbului „a permite” (epitrepo) de a exprima o stare continuă, este per se irelevantă deoarece verbul în sine nu are nici o implicaţie temporală. În mod similar, faptul că Pavel „nu revendică faptul că această restricţie asupra femeilor este de la Domnul sau să fie observată în toate bisericile”, nu neagă aplicabilitatea sa universală. Pavel şi-a stabilit fundamentul autorităţii sale în versetul 7: „propovăduitorul şi apostolul lui am fost pus eu”.

Rareori Pavel clarifică dacă instrucţiunea sa este un sfat personal sau o poruncă de la Dumnezeul. Această clarificare este de obicei oferită în anumite situaţii nesigure, ca referitor la sfatul lui Pavel pentru cei căsătoriţi şi cei necăsătoriţi (1 Corinteni 7:6, 10, 12, 25, 40). Atunci când Pavel foloseşte în aceste instanţe părerea sa personală, el spune în mod explicit: „eu spun, nu Domnul” (1 Corinteni 7:12; cf. v. 6, 40). Astfel, absenţa unui calificator în cadrul interzicerii din 1 Timotei 2:12 sugerează faptul că Pavel nu a avut nici o îndoială în ceea ce priveşte natura normativă a instrucţiunilor sale. Această concluzie este sprijinită de faptul că instrucţiunea similară dată în 1 Corinteni 14:34-35 este urmată de afirmaţia lui Pavel: „Ceea ce vă scriu este o poruncă a Domnului” (1 Corinteni 14:37).

Învăţători feminini falşi? Care este înţelesul poruncii lui Pavel: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (2:12)? Evident că intenţia lui Pavel de aici nu este de a interzice toate formele de învăţătură ale femeilor şi de vorbire din biserică. Am notat în capitolul 5 că în 1 Corinteni 11:5 Pavel presupunea că unele femei se rugau şi proroceau alături de bărbaţi în cadrul serviciului de închinare. Mai mult, Pavel impune femeilor mai în vârstă „să înveţe pe alţii ce este bine” (Tit 2:3-4).

Unii autori argumentează faptul că porunca lui Pavel este doar „direcţionată împotriva femeilor implicate în învăţătură falsă care au făcut abuz de exercitarea adecvată a autorităţii în cadrul bisericii (care nu este negat nicăieri de Pavel faţă de femei) prin uzurparea şi dominarea liderilor şi a învăţătorilor masculini din biserica din Efes”20. Această concluzie se bazează pe două presupuneri false: (1) Ordinul lui Pavel a fost ocazionat şi direcţionat (în mod exclusiv) faţă de „învăţătura falsă care infesta biserica din Efes”21. (2) Verbul authentein tradus de obicei cu „a avea autoritate peste” pare „mai degrabă a purta sensul negativ de ‚autoritar’ sau de ‚autoritate uzurpatoare’”22. Astfel Pavel interzice învăţarea la acele femei care erau învăţători falşi şi care uzurpau autoritatea liderilor bărbaţi. Dacă femeile ar fi fost învăţătoare ortodoxe şi respectuoase faţă de liderii bisericii, Pavel nu ar fi avut nici o obiecţie faţă de învăţătura lor.

Prima presupunere este discreditată de faptul că, aşa cum am arătat anterior, deşi scrierea lui 1 Timotei a fost ocazionată de influenţa frapantă a anumitor învăţători falşi (1:3-6: 6:3-5), Pavel a ales să contracareze o astfel de influenţă prin a nu se adresa în mod specific falşilor învăţători, ci mai degrabă prin oferirea de linii călăuzitoare despre felul cum ar trebui să trăiască creştinii în biserică în faţa învăţăturilor nesănătoase şi a mediului păgân depravat.

Dacă Pavel intenţiona să interzică doar învăţătura adusă de anumiţi învăţători de gen feminin, el ar fi făcut cu siguranţă aluzie la aceştia, aşa cum se referă el la tinerele văduve care au intrat „în obiceiul de a umbla fără nici o treabă din casă în casă. . . şi vorbesc ce nu trebuie vorbit” (5:13). Ba mai mult, motivul oferit de Pavel pentru această interzicere nu este datorită efectului sinistru al anumitor învăţături false a femeilor, ci prioritatea creaţiei lui Adam şi înşelarea lui Eva, ambele fiind nerelatate faţă de problema învăţăturii false.

„Autoritate peste” sau „dominator”? A doua presupunere că verbul authenteo ar trebui tradus cu „a domina, a uzurpa autoritatea”, în schimbul la „a avea autoritate”, este greşit din două motive principale. În primul rând, studiul recent al lui George Knight a tuturor cazurilor lexicale majore ale lui authenteo (publicate în New Testament Studies [Studii ale Noului Testament], ianuarie 1984), au arătat că „înţelesul recunoscut pentru documentele din primul secol î. Hr. şi d. Hr. . .  este de ‚a avea autoritate peste’. Nuanţa este pozitivă, sau cel puţin neutră, însă în nici un caz nu există nici o conotaţie inerentă negativă ca cea care este sugerată de cuvântul ‚dominator’”23.

În al doilea rând, înţelesul la „a avea autoritate peste” se potriveşte cel mai bine în text cu verbul „a învăţa” (didasko) cu care este legat acesta, din moment ce ultimul nu are nici o implicaţie negativă. Am văzut că autoritatea şi învăţătura din versetul 12 sunt paralele cu supunerea şi tăcerea din versetul 11. aceasta sugerează faptul că inversul lui authenteo trebuie să fie găsit în fraza „deplină supunere”: conceptul „supunerii”, aşa cum am văzut din studiul nostru al Efeseni 5, nu poartă cu sine înţelesul de „ghemuire cu servilism sub o persoană care domină ci o supunere voită faţă de o autoritate recunoscută”24. Ceea ce refuză Pavel, deci, nu este abuzul sau uzurparea autorităţii, ci simpla exercitare a autorităţii de către femei peste bărbaţi în cadrul bisericii.

Femei needucate? Unii susţin faptul că Pavel a interzis femeilor să înveţe şi să exercite autoritate peste bărbaţi în biserică deoarece femeile erau needucate. Din moment ce aceasta nu mai este adevărat astăzi, atunci interzicerea lui Pavel nu ar mai fi deloc relevantă. Dacă lipsa educaţiei ar fi fost motivul interzicerii lui Pavel, atunci el ar fi interzis atât la bărbaţi cât şi la femei să înveţe, dacă aceştia nu erau educaţi. Mai mult, femeile precum şi bărbaţii puteau să fie pregătite să devină învăţători buni. Diaconiţele şi lucrătorii din vremurile apostolice trebuie să fi primit o anumită educaţie.

Situaţia reală din Efes se poate să fi fost chiar din contra. Unele dintre femei se poate să fi fost mult mai educate decât mulţi dintre bărbaţi, şi în consecinţă ele s-ar fi simţit justificate să acţioneze ca învăţători şi lideri în congregaţie. Priscila era destul de educată în credinţa creştină să poată să instruiască pe un intelectual ca Apolo atunci când acesta a mers la Efes (Fapte 18:26). Pavel, aşa cum am văzut în capitolul 2, le laudă pe anumite femei pentru contribuţia lor uimitoare la viaţa şi creşterea bisericii. Toate acestea sugerează faptul că motivul dispoziţiei lui Pavel nu a fost faptul că femeile erau needucate.

Natura învăţăturii.  Care este natura învăţăturii interzisă la femei? Această întrebare a fost dezbătută destul de mult. Unii au presupus că Pavel interzice femeilor de a participa în oricare fel de învăţare sau de vorbire, inclusiv învăţarea în şcolile publice şi în a avea o slujbă unde femeia să exercite autoritate peste bărbat. O astfel de părere este în mod evident nejustificată deoarece, aşa cum am văzut în capitolul 2, în lucrarea lui Pavel femeile se rugau, proroceau şi exercitau o lucrare de învăţare (1 Corinteni 11:5; Fapte 18:26; Filipeni 4:3; Romani 16:12).

Natura învăţăturii interzise femeilor în 1 Timotei 2:12 este fără îndoială învăţătura autoritară limitată doar pastorului sau bătrânului/supraveghetorului congregaţiei. Această concluzie este sprijinită nu doar de înţelesul paralelismului inversat discutat mai devreme, ci şi de folosirea verbului „a învăţa” şi a pronumelui „învăţătură” din cadrul epistolelor pastorale. Lucrarea de învăţare este prezentată, în special în epistolele pastorale, ca o funcţie guvernantă îndeplinită de Pavel, Timotei sau de bătrânii/supraveghetorii congregaţiei. Pavel vorbeşte despre sine ca un „învăţător al neamurilor” (1 Timotei 2:7; cf. 2 Timotei 1:11). El îi încredinţează lui Timotei să „poruncească şi să înveţe” (1 Timotei 4:11), „Să iei aminte la tine însuti şi la învăţătura ta” (4:16), „să înveţi şi să îndemni apăsat aceste datorii” (6:2), „predică cuvântul. . . în învăţătură” (2 Timotei 4:2).

Înţelesul restrictiv al lucrării de învăţare este evidenţiat în mod evident în 2 Tim 2:2 unde Pavel oferă o poruncă solemnă lui Timotei: „ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii”. „Oamenii de încredere” se presupune a fi bătrânul/supraveghetorii congregaţiei. O calificare pentru o astfel de slujbă era aceea de a fi „capabil să înveţe pe alţii” (1 Timotei 3:2). Pavel îndeamnă să se acorde o recunoaştere specială „Presbiterii (sau bătrâni) care cârmuiesc bine. . . mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Timotei 5:17).

Importanţa ataşată învăţăturii sănătoase din 1 Timotei şi alte epistole pastorale este ilustrată de faptul celor 21 de cazuri ale cuvântului „învăţătură, doctrină” (didaskalia) din Noul Testament, de 15 ori apare în 1 şi 2 Timotei şi în epistola către Tit25. Învăţătura prin lideri rânduiţi era cea mai importantă deoarece aceasta implica transmitea atentă a învăţăturilor lui Isus Hristos (cf. Galateni 1:12) şi a semnificaţiei lor pentru viaţa bisericii. Înaintea existenţei şi a disponibilităţii scrierilor Noului Testament, învăţătorul (pastor, bătrân, supraveghetor) slujea congregaţiei ca un fel de Biblie vie. El era gardianul trupului de învăţături care au fost primite de către biserici şi faţă de care ele trebuiau să rămână adevărate (Romani 16:17; Efeseni 4:21; Coloseni 2:7; 2 Tesaloniceni 2:15).

În lumina folosirii limitate a cuvintelor „a învăţa” şi „învăţătură” din cadrul epistolelor pastorale, este raţional să concludem că învăţătura interzisă femeilor este învăţătura autoritară făcută de „liderii congregaţiei”26 cum ar fi Pavel, Timotei, Tit, bătrân/supraveghetor. „Deşi femeilor li s-a permis o participare perceptibilă în cadrul adunărilor bisericii, ele nu trebuie să aspire la rolul de conducere cum ar fi cel de supraveghetori al congregaţiei locale”27. Rolul de învăţătură al acestor lideri este accentuat în special în epistolele pastorale, în care învăţătura distructivă şi demonică (1 Timotei 4:1) impunea lideri care să susţină „învăţătura sănătoasă” (2 Timotei 4:3). Pavel interzice femeilor să înveţe în calitate de lideri ai bisericii deoarece aceasta avea să le pună pe ele într-un rol principal de autoritate peste bărbaţi. Acest rol este nepotrivit pentru femei, nu pentru că ele sunt mai puţin capabile sau competente decât bărbaţii, ci datorită ordinii de creaţie pentru bărbaţi şi femei stabilit de Dumnezeu (1 Timotei 2:13). Aceste motive teologice oferite de Pavel vor fi examinate acum.

  1. Motivele teologice

Motiv sau ilustraţie? Pentru a-şi justifica părerea sa în ceea ce priveşte excluderea femeilor de la învăţătură (ca lideri) şi de la exercitarea autorităţii peste bărbaţi în cadrul bisericii, Pavel propune două motive: „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:13-14). Înainte de examinarea acestor două motive, trebuie acordat atenţie conjuncţiei „căci” (gar).

Unii argumentează faptul că acest „căci” este ilustrativ şi nu deductiv, adică, acesta este desemnat pentru a introduce un exemplu şi nu un motiv pentru concluzia lui Pavel28. Pentru a justifica această părere ei apelează la gramatică şi la context. Din punct de vedere gramatical, folosirea ilustrativă a lui gar („căci”) este o posibilitate lexicală. Din punct de vedere contextual, ei văd referinţa lui Pavel la Eva ca fiind un exemplu istoric a ceea ce s-a întâmplat atunci, într-o situaţie similară cu cea din Efes, o femeie înşelată a învăţat pe un bărbat. Astfel, afirmaţia lui Pavel nu oferă motive pentru excluderea generală a femeilor de la învăţătură sau de la exercitarea autorităţii peste bărbaţi în biserică, ci doar un exemplu istoric doar relevant faţă de situaţia locală din biserica din Efes.

Interpretarea lui gar („căci”), aşa cum a arătat Douglas Moo în mod convingător, se zbate din greu atât pe gramatică precum şi pe context29. Din punct de vedere gramatical, folosirea acestui cuvânt este rară. Toate lexicoanele majore şi manualele de gramatică oferă înţelesul obişnuit ca fiind primul şi cel mai comun. Din punct de vedere contextual, folosirea ilustrativă a lui gar („căci”) nu poate explica felul în care, de exemplu, prioritatea creării lui Adam ar putea explica ceea ce se întâmplă atunci când femeile falsei învăţături învaţă şi exercită autoritate peste bărbaţii din biserică. Motive ca aceste indică faptul că această conjuncţie „căci” este folosită pentru a introduce nu o ilustraţie ci un motiv pentru baza versetelor 11-12.

Prioritatea creării lui Adam. Primul motiv dat de Pavel pentru a justifica verdictul său prioritate creării lui Adam: „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva” (1 Timotei 2:13). Înţelesul acestei afirmaţii este clar exprimat de Paul Jewett: „Înţelesul clar al argumentului lui Pavel este că supunerea femeii faţă de bărbat este o parte esenţială a ierarhiei pe care însăşi Dumnezeu a stabilit-o pentru a garanta o ordine corespunzătoare în relaţiile vieţii”30.

Conform cu câţiva scriitori, argumentul lui Pavel din creare este defectuos din două lucruri. În primul rând, acesta este bazat pe greşita declarare a creării. În locul folosirii declaraţiei de creaţie din Geneza 1 care vorbeşte în mod clar despre creaţia simultană a femeii şi a bărbatului, Pavel a făcut nefericita greşeală de a folosi a doua, „poetică” relatare despre creaţie31. În al doilea rând, aceasta ataşează o semnificaţie ierarhică la faptul că omul a fost creat înaintea femeii. „Dacă fiinţele ce au fost create la început ar avea precedenţă, atunci animalele sunt în mod clar lucrurile mai bune ale noastre”32. În mod presupus Pavel a recurs la eisegeza sa rabinică, care l-a determinat să argumenteze pentru o doctrină greşită dintr-un text greşit33. Prin urmare, argumentul din creaţie nu oferă nici un suport valid faţă de decretul lui Pavel din versetele 11-12.

Autoritatea Scripturii. Acuzaţiile care au fost aduse împotriva lui Pavel în acest subiect sunt neimportante. Dacă Pavel a făcut o greşeală în interpretarea înţelesului lui Geneza în ceea ce priveşte relaţiile de rol ale bărbaţilor şi femeilor, el ar fi putut fi la fel de eronat în interpretarea înţelesului vieţii şi morţii lui Hristos, a învierii, a Celei de-a Doua Veniri, sau a relaţiei dintre credinţă şi fapte din procesul mântuirii. În cele din urmă ceea ce este în mijloc este autoritatea Scripturii. Dacă vreo parte din Scriptură prezintă învăţătură falsă prin exegeza greşită sau raţionament, atunci autoritatea sa normativă este discreditată.

Pavel a declarat foarte clar propria sa părere despre autoritatea învăţăturii sale şi a acelora care aveau să o provoace: „Dacă crede cineva că este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului. Şi dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!” (1 Corinteni 14:37-38). În mod frapant, Pavel a făcut această declaraţie în însăşi cadrul învăţăturii sale despre rolul bărbaţilor şi a femeilor din biserică. Prin urmare, se cuvine să acceptăm interpretarea sa a Scripturii.

Prioritatea creării şi supunerea. De ce a făcut Pavel apel la formarea anterioară a lui Adam pentru a-şi justifica dispoziţia sa ca femeilor să nu li se permise „să înveţe sau să aibă autoritate peste bărbaţi” (1 Timotei 2:12)? Iniţial pentru că Pavel a văzut în prioritatea creării lui Adam simbolul rolului de conducere pe care l-a intenţionat Dumnezeu ca omul să-l împlinească în cămin şi în biserică.

Dintr-un punct de vedere empiric, se pare a fi arbitrar şi iraţional ca unei conduceri să i se acorde poziţia ei pe baza priorităţii creaţiei. Dintr-un punct de vedere biblic, totuşi, arbitrarul şi iraţionalul dispar deoarece prioritatea creaţiei este văzută nu ca un accident ci ca un proiect divin, intenţionat să simbolizeze conducerea şi rolul de cap al omului pentru care a fost creat să-l îndeplinească. Sfinţirea zilei a şaptea oferă un alt exemplu. Dintr-un punct de vedere empiric, se pare a fi arbitrar faptul că Dumnezeu ar fi trebuit să aleagă să binecuvânteze şi să sfinţească ziua a şaptea în schimbul primei zile sau oricare altă zi. În cele din urmă, cele şapte zile, fiecare constând din aceleaşi 24 de ore, par identice una de alta. Dintr-un punct de vedere biblic, totuşi, nu este arbitrar ca Dumnezeu să fi ales ziua a şaptea ca simbol al creaţiei şi al sfinţirii (Geneza 2:2-3; Exod 31:13, 17; Ezechiel 20:20).

În acelaşi fel Pavel vede prioritatea formării lui Adam şi a derivării femeii de la bărbat (1 Corinteni 11:8) ca simbolizând distincţiile de rol dintre bărbaţi şi femei. Această înţelegere tipologică a priorităţii formării lui Adam este reflectată atât în înţelesul ataşamentului Vechiului cât şi al Noului Testament la dreptul primului născut. Primul fiu născut moştenea nu doar o „porţie dublă” a bunurilor tatălui său, ci şi responsabilitatea de a acţiona ca un lider de închinare în urma morţii tatălui său.

Hristos „Primul Născut”. Însemnătatea tipologică a întâiului născut este folosită de Pavel cu referire la Hristos în Coloseni 1:15-18: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile . . . El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea”. Reprezentarea bogată folosită aici îl prezintă pe Hristos ca fiind (1) Chipul lui Dumnezeu, (2) Întâiul născut, (3) Sursă a Creaţiei, (4) Capul bisericii toate acestea sunt aduse laolaltă pentru a stabili autoritatea preeminentă a lui Hristos peste toate lucrurile.

Este de notat faptul că autoritatea şi calitatea de cap a lui Hristos sunt strâns legate de idee de „Întâi născut” a Sa. Studiul nostru anterior al Efeseni 5 arăta felul cum Pavel a folosit autoritatea şi calitatea de cap a lui Hristos ca model al rolului de cap al soţului pe care îl exercită acesta de dragul soţiei sale. Folosirea sa a tipologiei „primul născut” pentru a exprima capul şi autoritatea lui Hristos sugerează faptul că el a ataşat acelaşi înţeles la ideea că Adam „a fost format mai întâi”. În lumina fundalului Vechiului Testament, Pavel probabil că a văzut prioritatea formării lui Adam ca un tip al rolului de cap la care Dumnezeu l-a chemat pe om să-l îndeplinească, motiv pentru care bărbaţii, mai degrabă decât femeile, ar trebui să exercite învăţarea autorităţii de conducere din cadrul bisericii.

Prioritatea animalelor. Observaţiile de mai sus ajută în a arăta slăbiciunea argumentului care revendică faptul că motivul lui Pavel duce la concluzia că animalele ar trebui să stăpânească omenirea datorită dreptului lor la prioritate temporală în creaţie. Propunătorii acestui argument au trecut cu vederea faptul că nu este ataşat nici o semnificaţie tipologică în Scriptură în ceea ce priveşte prioritatea temporală a animalelor. Mai mult, în 1 Corinteni 11:8-9 Pavel asociază în mod clar prioritatea formării lui Adam cu derivarea lui Eva de la bărbat. Animalele au fost create înaintea omenirii, dar omenirea nu derivă din animale.

Semnificaţia faptului pe care o ataşează Pavel priorităţii de formarea a lui Adam este compatibilă cu rolul central al omului din Geneza 2. Am arătat în Capitolul 3 că rolul de conducere al bărbatului este implicat în Geneza 2, nu neapărat prin prioritatea creării sale, ci şi prin faptul că Dumnezeu i-a oferit acestuia o grădină, o ocupaţie şi o soţie care să fie „ajutorul potrivit pentru el” (v. 18). În plus Dumnezeu l-a numit pe om ha-’adam („omul”, „umanul”) numele colectiv al omenirii, şi i-a încredinţat responsabilitatea de a denumi mai întâi animalele şi apoi pe femeie. Pavel oferă în 1 Timotei 2:13 o interpretare explicită a acestor fapte istorice, aplicându-le la rolul femeilor în cadrul serviciului de închinare, care ar trebui să fie în conformitate cu supunerea, rolul de ajutare luat în considerare de către acestea în creaţie.

Înşelarea lui Eva. Al doilea motiv oferit de Pavel pentru a sprijini decizia sa este derivat din înşelarea lui Eva: „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14). Acest argument este puţin dezvoltat de Pavel şi a produs multe interpretări periculoase. Unii au presupus că acest verset învaţă că femeile nu sunt calificate să înveţe doctrina religioasă din biserică deoarece ele nu au aceeaşi perspectivă critică precum bărbaţii şi astfel ele sunt susceptibile faţă de presiunile exterioare34.

Această părere este fără nici o bază, deoarece textul nu spune că „femeia este capabilă să fie înşelată”, ci că „ea a fost înşelată”. Dacă era adevărat ca femeile să fi fost mai susceptibile faţă de decepţie, aceasta l-ar fi făcut în cele din urmă pe Dumnezeu să fie responsabil de faptul că a creat femeile mai puţin perfecte decât bărbaţii. Dacă Pavel a crezut că femeile au mai mare tendinţa să greşească decât bărbaţii, el nu ar mai fi îndemnat atunci ca ele „să înveţe ceea ce este bine” copiilor şi altor femei (Tit 2:3-4; cf. 2 Timotei 1:5; 3:15).

Rolul tipologic al Evei. Cea mai bună cale de a înţelege afirmaţia „femeia a fost înşelată” este să nu privim la aceasta în mod empiric, adică, să ne întrebăm de felul cum afectează înşelarea lui Eva supunerea femeii; ci mai degrabă tipologic, adică, prin a întreba ceea ce reprezintă înşelarea lui Eva pentru Pavel. Stephen B. Clark subliniază în mod perceptiv faptul că noi avem tendinţa să gândim empiric, adică, în termeni de a cauze observabile, în timp ce scriitorii Bibliei sunt „mai înclinaţi să gândească tipologic”35, adică, în termenii înţelesului simbolic al unui eveniment. „Gândirea tipologică,” explică Clark, „se concentrează pe evenimentul concret – ‚tipul’ care descoperă scopul general sau intenţia lui Dumnezeu. Generalizările empirice se concentrează asupra faptelor verificabile şi a regularităţilor observate”36.

Gândirea tipologică presupune că dacă Adam a fost format mai întâi, atunci Scriptura trebuie să indice ceva mai presus decât rolul bărbatului. În mod similar, dacă femeia a fost înşelată şi nu bărbatul, Scriptura trebuie să indice ceva despre rolul femeilor. Aşa cum Adam este un bărbat „tip” (Romani 5:12, 18), în acelaşi fel şi Eva este o femeie „tip”, şi faptul că ea a fost înşelată arată spre ceea ce ar trebui femeile să facă sau să nu facă.

Cum putea să privească Pavel înşelarea lui Eva ca un tip al subordonării femeii faţă de bărbat? Textul nu ne spune. Putem presupune faptul că Pavel a înţeles că înşelarea lui Eva era rezultatul încercării ei de a-şi afirma independenţa sa faţă de bărbat. Comentariu Bibliei al Adventiştilor de Ziua a Şaptea sprijină această interpretare: „Al doilea argument al apostolului pentru supunerea femeilor este că Eva a încercat să-şi afirme conducerea cu care ea a fost ademenită”37. Ceea ce s-a întâmplat lui Eva în acea ocazie cea mai istorică şi mai semnificativă devine prin urmare un tip a ceea ce se poate întâmplă atunci când ordinea creaţiei este inversată. „În versetele 13-14, deci,” aşa cum observă Douglas Moo, „Pavel dovedeşte învăţătura sa din versetele 11-12 prin a argumenta că ordinea creată stabileşte o relaţie de subordonare a femeii faţă de bărbat, ordine care dacă este ignorată, duce la dezastru”38.

Supunerea şi căderea. Unii se luptă asupra faptului că argumentul din cadrul înşelării femeii este de neapărat deoarece acesta bazează supunerea femeii faţă de bărbat pe rezultatul Căderii. Dacă decizia lui Pavel despre supunerea femeilor în biserică este bazat pe „blestemele” care au rezultat de la Cădere, atunci o astfel de decizie a fost inversată de lucrarea lui Hristos39.

Slăbiciunea acestei motivări este dublă. În primul rând, aceasta ignoră faptul că apelul primar al lui Pavel este faţă de prioritatea formării lui Adam. În al doilea rând, acesta eşuează în a distinge între cauza şi rezultatele Căderii. Înşelarea lui Eva a fost cauza Căderii însă aceasta a avut loc înainte ca rasa umană să înfrunte judecata lui Dumnezeu şi să înceapă să îndure consecinţele ei. Pavel nu bazează supunerea femeilor pe Cădere, ci pe creaţie. Punctul argumentului său este că „Adam a fost făcut mai întâi” şi că „femeia a fost înşelată” (v. 13-14). Aceste două evenimente, care au avut loc înaintea rasei umane au înfruntat judecata lui Dumnezeu, simbolizează pentru Pavel rolul de conducere al bărbatului şi rolul de supunere al femeilor.

Mântuită prin naştere de copii? Pentru a contracara orice înţelegere greşită posibilă derivată din afirmaţiile sale negative din v. 11-14, Pavel îşi conclude argumentul său cu o afirmaţie pozitivă: „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie” (v.15). Acest verset este în mod clar conectat cu cel precedent prin prepoziţia de („totuşi”) şi formează concluzia culminantă faţă de argumentul introdus în versetul 9 cu fraza „astfel femeile”. Prin urmare, o înţelegerea a acestei afirmaţii de încheiere poate să clarifice mai departe însemnătatea întregului pasaj.

Interpretarea acestui pasaj pozează anumite probleme lingvistice. Cea majoră se pare că are de a face cu verbul sothesetai, care poate însemna ori că „ea va fi mântuită” sau că „ea va fi în siguranţă prin naşterea de copii”. A doua opţiune a fost adoptată de Noua Versiune Internaţională (din limba engleză, n. tr.)40. Conform acestei traduceri ceea ce spune Pavel este că femeia va supravieţui la naşterea de copii dacă ea este evlavioasă. Această interpretare nu numai că este irelevantă faţă de context ci şi neadevărată din punct de vedere empiric. Femei creştine evlavioase au murit în timp ce năşteau copii.

Prima traducere este în armonie cu folosirea verbului „a mântui” din scrierile lui Pavel în care acesta se referă întotdeauna, în fond, la mântuirea de păcat. Întrebarea este, în ce sens va fi o femeie mântuită prin naşterea de copii? Unii cred că aceasta înseamnă că femeile creştine vor fi mântuite prin fapte bune, reprezentate figurativ de naşterea de copii41. Aceasta ar fi o contradicţie clară a părerii lui Pavel despre mântuirea prin credinţa în Hristos.

Alţii cred că aceasta înseamnă că femeile creştine vor fi mântuite prin naştere de copii, adică, prin venirea lui Mesia42. Această interpretare îşi găseşte sprijinul în special în prezenta articolului de la expresia „naşterea de copii” (tes teknogonia), care ar putea sugera o naştere particulară, anume, aceea a lui Hristos. O astfel de părere, totuşi, este discreditată în primul rând de însăşi înţelesul lexical al lui teknogonia („purtarea de copii” sau „creştere de copii”) care denotă rolul femeii în a da naştere, şi nu naşterea ca urmare (cf. 1 Timotei 5:14). În al doilea rând, această interpretare nu se potriveşte cu contextul. Cum ar putea fi rolul lui Maria în naşterea lui Isus mijlocul de mântuire a femeilor?

Credincioşie faţă de rolul corespunzător. Interpretarea care se potriveşte cel mai bine cu vocabularul şi locaţia contextuală a versetului 15 – afirmaţia de concluzie referitoare la rolul femeilor în biserică – este următoarea: Femeile vor fi mântuire, nu prin aspirarea la rolul de conducere de învăţător-supravheghetor al congregaţiei locale, ci prin credincioşia faţă de rolurile lor materne şi casnice, dacă ele continuă în credinţă, dragoste şi sfinţire, cu modestie43.

Această interpretare se potriveşte în mod admirabil cu contextul imediat al versetelor 9-14, unde preocuparea lui Pavel este de a accentua sfera adecvată a activităţilor femeilor. Aceasta îşi găseşte de asemenea suport în contextul mai larg al epistolelor pastorale în care ideea dominantă repetată este nevoia ca femeile creştine să se devoteze pe ele insele în rolurile lor materne si casnice (1 Timotei 5:9-14; Tit 2:3-5).

Aparent era nevoie de o astfel de avertizare pentru a contracara influenţa sinistră a falşilor învăţători, care le sfătuiau pe femei să se abţină de la căsătorie (1 Timotei 4:3) şi să caute împlinirea în afara căminului (1 Timotei 5:13-15), prin a-şi asuma roluri de conducere în biserică (1 Timotei 2:12). Pentru a contracara această învăţătură, Pavel le îndeamnă pe femeile creştine să îşi menţină modestia lor (sophrosyne) – un termen pe care el îl foloseşte de două ori (v. 9, 15), la începutul şi sfârşitul îndemnului său. Femeile creştine trebuiau să-şi arate modestia şi proprietatea lor prin a se îmbrăca în mod sensibil, prin a învăţa în supunere, prin a se abţine de la aspirarea la rolul de învăţător (lider) al congregaţiei, şi prin îndeplinirea rolurilor lor materne-casnice.

Mântuirea prin naşterea de copii? Interpretarea noastră produce o problemă: A vrut Pavel să spună în versetul 15 că toate femeile ar trebui să se căsătorească şi să aibă copii ca să poată fi mântuite? Evident că nu. Ştim din 1 Corinteni 7 că Pavel a luat în considerare ambele căsătoria şi celibatul ca o chemare divină. Mai mult, această părere ar reduce mântuirea la o relaţie umană şi la un proces biologic, mai degrabă decât un dar divin al harului (Romani 3:28; Galateni 2:16). Prin urmare, este mai probabil faptul că Pavel menţionează naşterea de copii ca un aspect tipic, dar nu exclusiv al rolului femeii. Acesta este sprijinit de 1 Timotei 5:14 în care Pavel îşi exprimă dorinţa ca tinerele văduve să se „căsătorească” şi „să aibă copii” (teknogonein). Este evident că Pavel nu s-a aşteptat ca toate femeile tinere să se căsătorească; mai degrabă, el s-a aşteptat ca ele să-şi menţină rolurile lor casnice adecvate.

Pentru a elimina orice posibilitate de atribuire a unei valori merituoase naşterii de copii, Pavel adaugă virtuţile esenţiale creştine pe care trebuie să le menţină femeile „credinţa şi dragostea în sfinţenie, cu modestie” (v. 15). Versetul 15 se încheie prin a accentua „modestia”, însăşi calitatea menţionată la începutul pasajului (v. 9). Aceasta este accentuată de Pavel deoarece exprimă virtutea principală a unei femei creştine, manifestată nu doar în aspirarea de a fi lider-învăţător al congregaţiei, ci în menţinerea unui rol de supunere şi casnic, care este în acord cu rolul femeilor stabilit de Dumnezeu la creaţie.

În contextul său imediat şi mai larg, deci, 1 Timotei 2:15 ajută la clarificarea motivului pentru care Pavel interzice femeilor „să înveţe sau să aibă autoritate peste bărbaţi” în biserică, anume, deoarece el vede un astfel de rol ca fiind o violare a rolului casnic şi de supunere adecvat pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru femei la creaţie. Prin menţinerea acestui rol corespunzător în credinţă, dragoste şi sfinţenie, femeile, precum bărbaţii, devin recipienţi ai darului vieţii veşnice.

Relevanţa contemporană. Cât de relevant este pentru noi astăzi învăţătura lui Pavel despre rolul femeii în cămin şi în biserică? Unii argumentează faptul că acesta este total irelevant deoarece astăzi multe femei măritate îşi găsesc împlinirea nu în a se îngriji de familie, ci în a urma o carieră profesională. Ei argumentează că dacă Pavel ar fi trăit în era noastră, el ar fi avut o atitudine diferită. În consecinţă, pentru a fi credincios „vârfului central” sau a „viziunii mai mari” a lui Pavel, noi trebuie să respingem restricţiile lui şi să permitem femeilor să funcţioneze ca lideri nu doar în lumea seculară, ci şi în biserică unde ele ar trebui să fie ordinate ca pastori/bătrâni ai congregaţiei. Această raţionalizare este inacceptabilă din trei motive principale.

În primul rând, convingerea lui Pavel despre rolul femeilor în biserică şi în cămin derivă nu din percepţiile culturale, ci din înţelegerea sa a rolului special la care Dumnezeu le-a chemat pe femei să-l împlinească. A se îngriji de o familie şi a fi supusă erau pentru Pavel elementele centrale ale definiţiei biblice a feminităţii şi a împlinirii ei a chemării lui Dumnezeu pentru omenire. Prin urmare, dacă Pavel ar fi trăit astăzi el tot ar mai avertiza femeile să rămână adevărate faţă de rolurile lor stabilite divin.

Un al doilea motiv pentru care învăţăturile lui Pavel despre rolul femeilor sunt importante astăzi este pentru că în anumite feluri emanciparea contemporană a femeilor ar putea să fie uluitor de similară cu ce din vremea sa44. Dacă, aşa cum argumentează numeroşi scriitori, oponenţii lui Pavel din epistolele pastorale le includeau şi pe „femeile [care] erau fruntea tendinţei libertine”45, evidenţiată prin îmbrăcămintea extravagantă, „părăsirea rolurilor casnice cum ar fi creşterea copiilor pentru a-şi asuma un rol proeminent în viaţa congregaţională – ca învăţatul”46, atunci Pavel se adresa unei situaţii mai degrabă similare cu cea care există astăzi.

Existenţa unei mişcări de „libertate a femeilor” din Creştinismul timpuriu este implicat nu numai de stricteţea lui Pavel (1 Timotei 2:11-12; 5:13; 2 Timotei 3:6; 1 Corinteni 11:5-10; 14:34), ci şi de documente cum sunt cele post-Noul Testament cum sunt apocrifa Faptele lui Pavel (circa 185 d. Hr.). În cea din urmă, Pavel deleagă o femeie, Tecla, să fie un predicator şi învăţător al cuvântului lui Dumnezeu: „Mergi şi predică cuvântul lui Dumnezeu”. Tecla a ascultat prin a merge în Iconia. Acolo ea a „mersa la casa lui Onisifor. . . şi a învăţat prezicerile lui Dumnezeu”47.

Încercarea acestui document apocrif de a-l prezenta pe Pavel nu numai ca interzicând ci şi ca delegând o femeie să fie un învăţător oficial al Cuvântul lui Dumnezeu în biserică, oferă o indicaţie adiţională a posibilei existenţe a unei mişcări feministe deja din vremea lui Pavel48. Dacă o astfel de mişcare a existat în acel timp, atunci instrucţiunea lui Pavel despre rolul femeilor în biserică ar fi în particular relevant pentru vremurile noastre, când o mişcare feministă din cadru bisericii câştigă teren.

Mărturia textului. Un al treilea motiv pentru acceptarea învăţăturii lui Pavel din 1 Tim 2:11-15 ca fiind relevantă pentru astăzi este faptul că textul nu conţine nici un element cultural care să fie modificat în lumina situaţiei noastre istorice noi. Dacă Pavel ar fi spus „Nu permit ca o femeie să înveţe ca un lider al bisericii sau să aibă autoritate peste bărbat deoarece femeia este needucată şi din punct de vedere cultural inacceptabil să fie lider în biserică”, atunci ar fi existat un motiv legitim de respingere a dispoziţiei lui ca relatându-se din punct de vedere cultural.

Pavel, totuşi, îşi bazează verdictul său nu pe factori culturali, ci pe evenimentele din capitolele de deschidere ale Genezei. El nu face nici un fel de referinţă la factorii culturali cum ar fi lipsa educaţiei şi orice posibilă ofensă culturală care ar fi rezultat dacă femeile erau acceptate să înveţe în calitate de lideri ai congregaţiei. Argumentul său înlătură introducere „noilor factori culturali” care l-ar determina pe acesta să aibă o atitudine diferită astăzi în ceea ce priveşte rolul femeilor în biserică.

Concluzie. Concluzia examinării noastre a textului din 1 Timotei 2:9-15 este că intenţia acestui pasaj, în lumina contextului imediat şi mai larg al epistolelor pastorale, este de a nu interzice femeilor să participe în lucrarea generală de învăţare din biserică („ele [femeile] să înveţe ceea ce este bun” – Tit 2:3), ci mai degrabă să le împiedice pe femei de la aspirarea la rolul restricţionat de învăţătură a liderului congregaţiei. Motivul verdictului lui Pavel este că dacă o femei exercită un astfel de rol de conducere ea este incompatibilă cu rolul de supunere pe care Dumnezeu l-a desemnat la început femeilor în cămin şi în biserică. În mod esenţial aceeaşi părere este exprimată de Pavel în 1 Corinteni 14:33b-36, un pasaj pe care îl vom examina acum.

PARTEA II

1 Corinteni 14:33b-36

VORBIREA FEMEILOR ÎN CADRUL BISERICII

  1. Conţinutul şi interpretările pasajului

DispoziţiaÎn 1 Corinteni 14:33b-36 Pavel oferă o scurtă instruire referitoare la rolul femeilor în biserică, oarecum similar cu sfatul găsit în 1 Timotei 2:9-15. Iată ce spune pasajul: „Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică. Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el?” (1 Corinteni 14:33b-36).

Această afirmaţie are loc în cadrul contextului discuţiei despre cum să se menţină ordinea în adunările de închinare. Începând cu versetul 26 Pavel oferă instrucţiuni specifice despre cum ar trebui să se desfăşoare vorbirea în limbi şi prorocia în cadrul bisericii, ca să predomine ordinea. În acest context Pavel îşi oferă instrucţiunea sa referitoare la tăcerea femeilor în adunare. Acest pasaj a fost subiectul controversei considerabile, în special pentru că aceasta pare să fie într-un contrast puternic cu 1 Corinteni 11:5, unde, aşa cum am văzut, Pavel presupune că femeile se vor ruga şi vor proroci în biserică.

Patru interpretări. Patru interpretări principale au fost propuse pentru a rezolva contradicţia aparentă dintre 1 Corinteni 11:5 şi 14:34. O primă părere susţine că 1 Corinteni 14:34-35 este o interpolaţie post-Paulină49. Nu există nici o evidenţă textuală pentru o astfel de părere, deşi, câteva manuscrise tind să editeze textul prin a pune pasajul după versetul patruzeci50. Cu excepţia dificultăţii textului, nu există nici un motiv să îl privim ca o interpolare.

O a doua părere susţine că Pavel a fost pur şi simplu inconsistent în aplicarea sa a Evangheliei51. Este greu de crezut că un om de calibrul lui Pavel să nu fi recunoscut inconsistenţa sa într-un anumit domeniu, în cadrul a trei capitole. O astfel de părere subminează confidenţa în inspiraţia Scripturii.

O a treia părere presupune faptul că Pavel în 1 Corinteni 11 nu a dat permisiune femeii să se roage sau să prorocească în public ci doar în particular. În consecinţă, în 1 Corinteni 14 avem „o interzicere absolut împotriva vorbirii femeilor în slujbă”52. Slăbiciunea acestei păreri este că există puţină garanţie spre a se crede că rugăciunea şi profeţirea menţionată în 1 Corinteni 11:5 trebuia să fie făcută doar în particular acasă. Pavel a văzut prorocia ca un dar pentru folosire publică53. Mai mult, este greu de crezut ca Pavel să interzică femeilor să se roage cu capul neacoperit în casele lor. Prin acelaşi indiciu, este greu de conceput ca Pavel să interzică ca un om să se roage cu capul acoperit când este afară şi este frig.

O a patra părere susţine faptul că acest capitol 14 nu-l contrazice pe al 11lea, ci doar limitează anumite forme preluate de femei, cum ar fi soţiile să întrebe în public ceva pe soţii lor, sau ca femeile să se angajeze într-o formă dezorganizată de vorbire54. O slăbiciune de bază a acestei păreri este că aceasta ignoră faptul că Pavel le instruieşte pe femei să tacă în biserică nu pentru că ele sunt dezordonate, ci pentru că ele sunt femei.

Dacă problema era vorbirea dezordonată, este dificil să vedem de ce ar pune Pavel deoparte pe femei (ca soţii) în timp ce în contextul imediat el vorbeşte despre confuzia creată de oameni în general care vorbesc simultan în limbi sau prorocesc. Dacă problema era una de dezordine, cum ar fi cu limbile şi prorocia, atunci Pavel ar fi prescris pur şi simplu ordinea (cf. v. 27, 29, 31), şi nu tăcerea femeilor. Cu siguranţă că nu toţi cei se comportă în mod dezordonat erau femeile.

În al doilea rând, Pavel spune că aceeaşi regulă este prezentă în toate bisericile sfinţilor. Este puţin probabil ca problema femeilor gălăgioase să fi apărut în toate bisericile. În fine, Pavel afirmă în mod clar că „este o ruşine ca o femeie să vorbească în biserică” (v. 35). Ceea ce este ruşinos nu este vorbirea ei dezordonată ci „vorbirea” ei ca femeie. Astfel motivul pentru această dispoziţie trebuie căutat nu într-o anumită vorbire dezordonată, ci în felul vorbirii care era neadecvat pentru o femeie în adunare.

  1. Interzicerea vorbirii autoritare

Fraza cheie. Propoziţia care poate oferi cheia înţelegerii dispoziţiei este fraza „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.” (1 Corinteni 14:34). Fraza „să fie supuse” este adesea trecută cu vederea în determinarea înţelesului pasajului, totuşi aceasta conţine o calificare importantă. Contrastul puternic implicat de prepoziţia „ci” (alla), sugerează faptul că vorbirea pe care o are Pavel în gând este cea care implica nesupunerea. Femeilor li se interzice un tip specific de vorbire, anume, acela care este constituit dintr-un anumit exerciţiu al autorităţii şi care era prin urmare inconsistent cu rolul de supunere pe care Pavel credea că femeile trebuie să-l îndeplinească în cadrul bisericii. Vorbirea negată în dreptul femeii este o vorbire care este neadecvată poziţiei lor ca femei sau ca soţii.

Ce fel de vorbire din partea femeilor din biserică reprezenta pentru Pavel o violare a principiului supunerii femeii faţă de bărbaţi? Trei păreri majore au fost exprimate.

(1) Învăţarea. Unii susţin că Pavel trebuie să se fi referit la învăţătură deoarece „învăţătura este prin natură un exerciţiu al autorităţii şi ar viola principiul supunerii femeilor faţă de bărbaţi”55. Această părere este plauzibilă deoarece, aşa cum explică George W. Knight, „corelarea dintre vorbire şi linişte găsită aici este paralelă cu cea din 1 Timotei 2:11-14, unde ceea ce se interzice este ca femeile să înveţe pe bărbaţi. O astfel de înţelegere pare a fi cea mai adecvată pentru 1 Corinteni 14”. Pe de altă parte, trebuie admis faptul că nu există nimic specific în contextul din 1 Corinteni 14:34 care să indice faptul că Pavel se referă în mod exclusiv la învăţătură.

(2) Evaluarea profeţilor. Pe baza unei analize convingătoare mai degrabă structurală a 1 Corinteni 14:29-36, atât James Hurley cât şi Wayne Grudem conclud faptul că ceea ce a interzis Pavel este participarea femeilor la evaluarea profeţilor57. Chestiunea specifică adresată în versetele de la 29 la 33a este regularea vorbirii profeţilor. Numărul vorbitorilor este limitat la doi sau trei iar cuvintele profeţilor trebuiau „cantaride” (literal, „judecate” sau „evaluate”, diakrino) pentru a se asigura conformitatea cu învăţătura apostolică.

Următoarele trei versete 33b la 36 sunt văzute ca o instrucţiune în plus referitoare la evaluarea de către femei a mesajului profetului. În această privinţă, ceea ce ar fi spus Pavel este, „Femeile să tacă în biserici în timpul evaluării profeţiilor”. Motivul pentru care li se interzicea femeilor să evalueze în mod public mesajul unui profet este pentru că aceasta ar fi văzută ca o exercitarea a rolului de conducere inadecvat pentru femei.

(3) Cuvintele vorbite. O neînsemnată variaţie a acestei păreri este oferită de Walter L. Liefeld care crede că „judecarea” nu trebuieşte limitată faţă de mesajul profeţilor, ci s-ar putea referi la cuvintele vorbite în general de oricare lider al congregaţiei. El găseşte sprijin pentru această interpretare în referinţa lui Pavel la „lege”: „aşa cum spune şi legea” (v. 34). El sugerează că un exemplu al unei astfel de legi ar putea fi Numeri 12:1-15 unde Miriam şi Aaron s-au plâns împotriva lui Moise. Liefeld trage următoarea concluzie din acest exemplu: „Miriam a fost o prorocită (ca şi Debora, Judecători 4:4, şi Hulda, 2 Împăraţi 22:14; 2 Cronici 34:22), însă atunci când ea a contracarat autoritatea lui Moise, ea a păcătuit. Ea era un lider (Mica 6:4) dar  nu ar fi trebuit să-l judece pe profetul Moise (Deuteronom 18:15). Astfel, argumentul lui Pavel ar putea decurge în acest fel, femeile din biserică por proroci, dar nu ar trebui să judece cuvintele altora. Ele ar trebui să fie „în supunere” aşa cum ar fi trebui să fie Miriam faţă de conducerea lui Moise. Aceasta se potriveşte bine dar nu necesită faptul ca limitarea pusă peste femei în capitolul 14 să fi fost cu referire la „judecarea” profeţilor.”58

Vorbirea autoritară. Toate încercările de mai sus de a defini natura vorbirii interzise femeilor în 1 Corinteni 14:34 în termenii învăţării oficiale, evaluarea profeţilor sau a cuvintelor rostite de alţii, par să conţină un element de adevăr. Noţiunea că un anumit fel de „judecare” poate fi implicat este sugerat de contextul imediat care vorbeşte despre cântărirea cuvintelor profeţilor (v. 29). Pe de altă parte, lipsa unei legături explicite dintre regularea despre profeţi (v. 29-33a) şi cea referitoare la femei (v. 33b-36) sugerează că vorbirea interzisă femeilor include orice formă de vorbire inadecvată faţă de rolul de supunere al femeilor.

Fraza cheie care califică felul de vorbire al femeilor pe care o avea Pavel în minte este „dar să fie supuse” (v. 34). Această frază sugerează faptul că vorbirea interzisă femeilor este un tip de vorbire care a fost văzut drept inadecvat lor în calitate de femei sau soţii. Din acestea puteau face parte femeile care vorbeau în biserică în calitate de învăţători autoritari ai congregaţiei, sau ca judecători ai cuvintelor rostite de profeţi, bătrâni sau chiar de proprii lor soţi. Aceasta ar fi putut să includă orice formă de întrebare care era văzută ca provocatoare pentru conducerea bisericii. În lumina acestor observaţii, este preferabil să înţelegem interzicerea lui Pavel în termeni mai extinşi, adică, care să includă orice formă de vorbire de către femei care era văzută ca reflectând lipsa de supunere faţă de soţul lor şi/sau faţă de liderii bisericii.

Vorbirea şi autoritatea. Pentru a aprecia semnificaţia declaraţiei lui Pavel, este important să notăm că în majoritatea culturilor, incluzând cultura evreiască din vremea lui Pavel, oamenii erau presupuşi să vorbească într-o manieră adecvată cu poziţia şi statutul lor. De exemplu, Stephen B. Clark indică faptul că „un ucenic pregătit în cadrul Palestinei din secolul întâi ar fi foarte şovăitor în exprimarea unei opinii în prezenţa rabinului său sau a altor rabini; el ar fi la fel de şovăielnic în a interveni într-o discuţie cu rabinul său prezent”59. Am descoperit spre surpriza mea că acelaşi obicei era adevărat în majoritatea claselor la care am fost la Universitatea Pontifical Gregorian din Roma. Întrebările nu trebuiau să fie puse în public în clasă, ci în particular profesorului, după terminarea clasei. Reţinerea de la a pune întrebări în clasă era văzut ca un semn de respect pentru autoritatea învăţătorului.

Ucenicii, soţiile şi copiii se presupuneau să-şi reţină vorbirea lor într-o adunare publică în care învăţătorii sau capii caselor discutau chestiuni care preocupau comunitatea. Aceşti oameni reprezentau în public preocupările membrilor căminelor lor la care ei le explicau ulterior sau cu care se discutau mai extins orice altă întrebare discutată60. În mod presupus acesta este motivul pentru care Pavel le îndemână pe femei să pună întrebări nu în mod public în adunare, ci în privat în casa soţilor lor (v. 35). Făcând astfel ele arătau respect pentru rolul de cap al soţilor lor. Din contra, dacă o femeie insista în a-şi prezenta propria sa părere, lipsită de respectul prezenţei soţului ei sau a liderilor bisericii, care, conform cu Pavel, era „ruşinos” (v. 35), deoarece aceasta încălca „legea” (v. 34) referitoare la supunerea femeilor.

  1. Baza şi scopul decretului lui Pavel

Lege culturală sau biblică? Pentru a valida autoritatea decretului său, Pavel face apel la „lege”: „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi legea” (v. 34). La care „lege” se referă Pavel? Unii argumentează faptul că el se referă la „legile culturale evreieşti şi ale neamurilor care limitau participarea publică a femeilor”61. Această părere este discreditată de faptul că termenul „lege” (nomaos) nu este niciodată folosit în scrierile lui Pavel cu referire la obiceiurile culturale. Mai mult, aşa cum am văzut din analiza noastră a textului din 1 Timotei 2:13 şi 1 Corinteni 11:8-9, Pavel îşi bazează decretul său referitoare la femei nu pe obiceiuri culturale, ci pe revelaţia biblică.

Problema e să descifrăm care „lege” a Vechiului Testament o avea Pavel în minte. Evident că el nu se putea gândi la o lege a Vechiului Testament care să le ceară femeilor să tacă în tot timpul la închinare, deoarece nu există o astfel de lege. Vechiul Testament arată că opusul este adevărat (Exod 15:20-21; 2 Samuel 6:15; Psalmul 148:12). „Legea” pe care Pavel o avea în minte este cel mai probabil principiul Vechiului Testament al rolului de cap şi al supunerii pe care l-am discutat în Capitolul 1.

Unii comentatori cred că Pavel se gândea la Geneza 3:16 („Soţul tău. . . să stăpânească peste tine”) atunci când a vorbit despre „lege”62. Aceasta puţin probabil deoarece Noul Testament nu apelează niciodată la „blestemele” Căderii ca bază pentru conduita creştină sau învăţătură. Am văzut că în celelalte pasaje în care Pavel dă instrucţiuni despre rolurile femeilor, el apelează în mod consistent la relaţia lui Adam şi Eva dinainte şi nu după Cădere, adică, la Geneza 2 şi nu la Geneza 3 (cf. 1 Timotei 2:13; 1 Corinteni 11:8-9).

Principiul de supunere faţă de cap. Din moment ce legea la care apelează Pavel în pasajele paralele sau analoge (1 Corinteni 11:8-9; 1 Timotei 2:13) este ordinea creaţiei în Geneza 2, putem presupune cu siguranţă că ultima este ceea ce a avut şi Pavel în vedere în referirea sa la „lege” în 1 Corinteni 14:34. aceasta înseamnă că apelul lui Pavel la „lege” nu trebuie să aibă nici un text particular în minte. Este suficient pentru el să le reamintească femeilor de principiul de supunere faţă de cap pe care Dumnezeu l-a stabilit în Vechiul Testament, un principiu încă aplicabil în participarea femeii la serviciul de închinare (1 Corinteni 11:5).

La acest punct este necesar să facem distincţia dintre un principiu biblic permanent şi aplicarea sa culturală, legată de timp. Abţinerea de la a pune întrebări în adunare era obiceiul prin care femeile arătau supunere faţă de soţii lor şi/sau faţă de liderii bisericii. Astfel, „să nu pună întrebări în adunare” era un obicei servil faţă de principiul „[femeile] să fie supuse” (1 Corinteni 14:34). În timp ce principiul este permanent, aplicarea sa este condiţionată din punct de vedere cultural. Totuşi, în fiecare cultură principiul trebuie să fie exprimat în cămin şi în biserică prin obiceiuri adecvate.

Interpretarea este consistentă cu preocuparea lui Pavel de a menţine o structură autoritară în cămin şi în biserică, unde bărbaţii erau chemaţi să exercite conducere responsabilă şi de sacrificiu, iar femeile să răspundă în mod susţinut. Am văzut în cursul studiului nostru că Pavel accentuează în mod repetat importanţa respectării principiului de supunere faţă de cap: „capul unei femei este bărbatul ei” (1 Corinteni 11:3); „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului” (Efeseni 5:22; cf. Coloseni 3:18); „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (1 Timotei 2:11-12); „învaţă-le pe femeile tinere. . . să fie supuse soţilor lor” (Tit 2:4-5).

Armonia dintre 1 Corinteni 11:5 şi 14:34. În lumina principiului de supunere faţă de cap, se înţelege de ce are nega Pavel unei femei funcţia de  vorbire autoritară din 1 Corinteni 14:33b-34. A permite ultima ar fi subminat principiul de mai sus. Pe de altă parte, Pavel a permis în mod prompt ca femeile să se roage şi să prorocească în 1 Corinteni 11:5, deoarece aceste activităţi nu implicau presupunerea unei poziţii de autoritate peste bărbaţi.

Prorocirea în Corint era în mod aparent înţeleasă în sensul larg de comunicare pentru congregaţie a unui mesaj de îndemn de la Dumnezeu. Această lucrare nu implică asumarea rolului de conducere al bisericii pentru cel puţin două motive. Primul, Pavel sugerează faptul că lucrarea profetică de „zidire, sfătuire şi mângâiere” (1 Corinteni 14:3) era deschisă tuturor: „Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul” (14:31). În al doilea rând, fiecare membru al congregaţiei ar putea pune la întrebare limbajul profeţilor: „Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece” (1 Corinteni 14:29).

Implicaţia cuvântului grecesc diakrino, tradus aici prin „a cântări ceea ce este spus”, este că membrii trebuiau să asculte în mod critic, cernând binele de rău. E greu de imaginat că un profet al Vechiului Testament ca Isaia să îi invite pe oameni să evalueze în mod critic mesajul său şi să accepte doar ceea ce ei vedeau ca sănătos. Acesta sugerează faptul că, aşa cum notează Wayne A. Grudem, „că profeţii din Corint nu au fost învăţaţi de Pavel să vorbească cu o autoritate divină a cuvintelor actuale”63.

Această concluzie este sprijinită de versetul 36: „Ce? de la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el?” Aceasta implică faptul că Cuvântul lui Dumnezeu a venit de la Pavel şi de la alţi apostoli; astfel chiar şi profeţii din bisericile locale trebuiau să fie supuşi directivelor apostolice. În lumina acestei observaţii nu există nici o contradicţie între vorbirea profetică a femeilor din 1 Corinteni 11:5 şi interzicerea vorbirii lor în mod autoritar din 1 Corinteni 14:34, din moment ce prima nu a implicat-o pe ultima.

Soţii sau femei? Este directiva lui Pavel din 1 Corinteni 14:34 intenţionată pentru toate femeile sau doar către soţii? Versetul 35 se referă în mod explicit doar la soţii: „Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă”. Această afirmaţie i-a determinat pe unii să concludă faptul că verdictul lui Pavel se aplică în mod exclusiv soţiilor şi nu inclusiv şi tuturor femeilor64. În discuţia noastră a textului din 1 Corinteni 11:3 am arătat că pentru Pavel relaţia dintre soţ-soţie este paradigma pentru relaţia bărbat-femeie în general. Femeile căsătorite, care alcătuiau majoritatea femeilor din congregaţie, slujeau ca model pentru femei în general. Stephen B. Clark ilustrează acest punct cu o analogie potrivită: „Dacă Pavel ar fi interzis copiilor să nu vorbească în public ca o expresie a supunerii lor faţă de părinţii lor, nimeni nu ar ezita să aplice această regulă la orfani precum şi la copiii cu părinţi. Relaţia părinte-copil ar fi cauza normală, însă regula s-ar aplica şi copiilor cu părinţi surogat. În mod similar, femeile necăsătorite ar fi aşteptate să adere la o regulă pentru femeile măritate”65.

Femeile şi darurile spirituale. Trebuie notat faptul că decretul lui Pavel referitor la femeile din biserică din 1 Corinteni 14 este oferit în contextul unui capitol care are de a face cu darurile spirituale. În mod aparent unii oameni le revendicau, ca şi cum, că dacă o persoană a primit un dar spiritual, atunci el sau ea îl poate folosi în mod liber în biserică fără restricţii. O întrebare pusă adesea este cine are dreptul de a nega unei femei oportunitatea de slujire ca pastor/învăţător al congregaţiei dacă Duhul Sfânt i-a dat acesteia un astfel de dar?

În acest capitol despre darurile spirituale, Pavel arată, în primul rând, că o folosire nelimitată a darurilor rezultă într-o confuzie şi dezordine. Ultima este contrară cu voia lui Dumnezeu, „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14:33). În al doilea rând, apostolul respinge disputa aparentă că dacă femeilor nu lise permită să vorbească în calitate de lideri autoritari ai congregaţiei, atunci biserica s-ar opune lui Dumnezeu şi Duhului Său. Pavel răspunde că un astfel de exerciţiu al acelui dar spiritual este contrar legii lui Dumnezeu, adică, faţă de principiul de supunere faţă de cap care este bazat pe ordinea creaţiei. Prin urmare, darurile spirituale sunt date pentru a fi folosite, nu contrar cu, ci în armonie cu voia revelată a lui Dumnezeu. În alte locuri Pavel explică felul cum femeile îşi pot folosi darurile lor spirituale cu cuviinţă prin rugăciunile şi prorocirea din biserică (1 Corinteni 11:5) şi prin a învăţa pe femei şi pe copii (Tit 2:3-5; 1 Timotei 5:14).

Nici o normă independentă. Pavel îşi încheie instrucţiunile sale despre „vorbirea” femeilor în biserică prin a spune: „Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el?”(1 Corinteni 14:36). Aceste cuvinte sunt direcţionate nu doar către femei ci atât bărbaţilor cât şi femeilor, aşa cum indică forma de masculin plural monous („numai voi”). În această afirmaţie Pavel provoacă dreptul bisericii creştine de a stabili norme pentru închinarea bisericii care sunt contrare cu cele enunţate, anume, ca femeile, într-un sens calificat să păstreze liniştea în biserici.

Provocarea directă a lui Pavel din acest verset sugerează faptul că biserica din Corint a adoptat practica permiterii femeilor să vorbească şi să înveţe în mod autoritar în calitate de lideri ai congregaţiei. Apostolul provoacă cursul lor de acţiune prin a le aminti că acestea nu erau sursa şi definiţia principiilor şi practicilor creştine; din contra, ei ar trebui să se conformeze faţă de ceea ce a fost făcut „în toate bisericile sfinţilor” (v. 33).

Pentru a întări autoritatea instrucţiunilor lui date în întregul capitol, Pavel face apel la cei care se privesc pe ei înşişi ca „un profet, sau un om spiritual” pentru a recunoaşte că ceea ce a fost scris „este o poruncă de la Domnul” (v. 37). Această afirmaţie puternică clarifică faptul că Pavel privea învăţăturile întregului capitol, inclusiv cele referitoare la femei, ca aplicându-se nu doar situaţiei locale a bisericii din Corint ci la bisericile creştine în general. Aceasta înseamnă că învăţăturile lui Pavel despre rolul femeilor trebuiesc acceptate ca parte integrantă a revelaţiei lui dumnezeu găsită în Scriptură.

CONCLUZIE

Am Întrebat la începutul capitolului: Cum se relatează principiul de cap şi de supunere la rolul femeilor în biserică? Examinarea noastră a textelor din 1 Timotei 2:9-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36 a arătat că aplicarea acestui principiu în biserică necesită ca femeile să fie numite „să înveţe” (1 Timotei 2:12) sau „să vorbească” (1 Corinteni 14:34) în mod autoritar ca lider al congregaţiei. Am descoperit că această instrucţiune Paulină derivă nu din convenţiile culturale ale vremii lui care limita participarea femeilor la adunările publice, ci mai degrabă din înţelegerea lui Pavel a rolurilor distinctive pentru bărbaţi şi femei pe care Dumnezeu le-a stabilit la creaţie.

Pavel a simţit că modelul de creaţie ca calităţii de cap a bărbatului şi supunerea femeii în cămin şi în biserică, cere ca femeile să nu exercite supravegherea spirituală pentru turmă. El şi-a bazat părerile lui pe relaţia omului şi a femeii de dinainte, şi nu de după, rezultatele Căderii. El nu a făcut apel la factorii local sau cultural cum ar fi comportamentul dezordonat al unor femei, a lipsei lor relative de educatei sau a impactului negativ asupra celor de afară a numirii femeilor ca lideri în biserică. Natura argumentelor lui Pavel nu lasă ni un loc pentru a face din instrucţiunile sale să aibă doar o aplicare locală şi legată de timp.

Excluderea femeilor din oficiul de învăţare şi de conducere din 1 Timotei 2:11-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36 nu trebuie construită ca să însemne că Pavel le exclude pe femei de la participarea activă din lucrarea bisericii. Am văzut în Capitolul 2 că Pavel laudă un număr semnificativ de femei că lucrează din greu alături de el în lucrarea misionară a bisericii. Totuşi, femeile slujeau în biserică, nu ca lideri numit, ci în roluri de susţinere cum ar fi acelea de „tovarăşi de lucrare”, diaconiţe şi prorociţe care edificau şi încurajau congregaţia.

Pentru a aprecia mai bine motivul pentru care doar anumit bărbaţi şi nu femei au fost numite în biserica apostolică să slujească drept pastori sau bătrâni sau supraveghetori ai congregaţiei, vom lua în considerare în următorul capitol înţelegerea Noului Testament a rolului pastorului.

Note de subsol

  1. Some of the studies which view 1 Timothy 2:9-15 as limiting or prohibiting the full participation of women in the ministry of the church, are: George. W. Knight III, „Authenteoin Reference to Women in 1 Timothy 2:12,” New Testament Studies30 (1984): 143-157; Douglas J. Moo, „The Interpretation of 1 Timothy 2:11-15: A Rejoinder,” Trinity Journal 2 (1981): 198-222; Carroll D. Osburn, „Authenteo (1 Timothy 2:12),” Restoration Quarterly 25 (1983): 1-12; A. J. Panning, „Authentein–A Word Study,” Wisconsin Lutheran Quarterly 78 (1981): 185-191; B. W. Powers, „Women in the Church: The Application of 1 Timothy 2:8-15,” Interchange 17 (1975): 55-59; Susan T. Foh, Women and the Word of God (Phillipsburg, New Jersey, 1979), pp. 122-128; James B. Hurley, Man and Woman in Biblical Perspective (Grand Rapids, Michigan, 1981), pp. 193-228.
  2. Some of the studies which view 1 Timothy 2:9-15 as supporting the full participation of women in the ministry of the church, are: J. J. Davis, „Ordination of Women Reconsidered: Discussion of 1 Timothy 2:8-15,” Presbyterian Communique12 (November/December 1979): 1-15; N. J. Hommes, „Let Women Be Silent in the Church: A Message Concerning the Worship Service and the Decorum to Be Observed by Women,” Calvin Theological Journal4 (1969): 5-22; Catherine C. Kroeger, „Ancient Heresies and a Strange Greek Verb,” Reformed Journal 29 (March 1979): 12-15; „1 Timothy 2:12–A Classicist’s View,” in Women, Authority and the Bible, ed. Alvera Mickelsen (Downers Grove, Illinois, 1986), pp. 225-244; Philip B. Payne, „Libertarian Women in Ephesus: A Response to Douglas J. Moo’s Article: ‘1 Timothy 2:11-15: Meaning and Significance,’” Trinity Journal 2 (1981): 169-197; David M. Scholer, „Exegesis: 1 Timothy 2:8-15,” Daughters of Sarah 1 (May 1975): 7-8; also „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry” in Women, Authority and the Bible, ed. Alvera Mickelsen (Downers Grove, Illinois 1986), pp. 193-224; Aida D. B. Spencer, „Eve at Ephesus (Should Women Be Ordained As Pastors According to the First Letter to Timothy 2:11-15?),” Journal of the Evangelical Theological Society 17 (1974): 215-222.
  3. See, for example, Rom 1:27; 1 Cor 15:25, 53; 2 Cor 5:10; 1 Thess 4:1; 1 Tim 3:2; 2 Tim 2:6, 24; Titus 1:7, 11).
  4. James B. Hurley (n. 1), p. 196.
  5. David M. Scholer, „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry” (n. 2), pp. 200, 218. The same view is strongly defended by Philip B. Payne (n. 2), pp. 190-194; Catherine C. Kroeger, „1 Timothy 2:12 — A Classicist’s View,” (n. 2), pp. 225-244.
  6. I am indebted for some of the criteria to Douglas J. Moo, „The Interpretation of 1 Timothy 2:11-15: A Rejoinder” (n. 1), pp. 220-221.
  7. Carroll D. Osburn (n. 1), p. 11.
  8. Susan T. Foh (n. 1), p. 123.
  9. For an extensive documentation of this point, see David M. Scholer, „Women’s Adornment: Some Historical and Hermeneutical Observations on the New Testament Passages,” Daughters of Sarah6, (January/February 1980):3-6.
  10. David M. Scholer, „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry” (n. 2), pp. 201-202; see also n. 9.
  11. Philip B. Payne (n. 2), p. 191; see also David M. Scholer, „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry,” (n. 2), p. 202.
  12. Philip B. Payne (n. 2), p. 192.
  13. Aida Spencer, „Eve at Ephesus,” The Journal of the Evangelical Theological Society17 (1974): 217.
  14. Philip B. Payne offers very compelling reasons for translating hesychiaas „quiet” and not „silence” (n. 2), pp. 169-170.
  15. James B. Hurley (n. 1), p. 200.
  16. N. J. Hommes, „Let Women Be Silent in Church,” Calvin Theological Journal4 (April 1969): 7.
  17. Douglas J. Moo sees in verses 11 and 12 a chiastic structure (inverted parallelism) with the word „submission” (hypotage) functioning as the pivotal point of the verses („1 Timothy 2:11-15: Meaning and Significance,” Trinity Journal1 [1980]: 64).
  18. James B. Hurley (n. 1), p. 201.
  19. Philip B. Payne (n. 2), p. 172; also G. Osborne, „Hermeneutics and Women in the Church,” Journal of the Evangelical Theological Society20 (1977): 347.
  20. David M. Scholer (n. 10), p. 205; also Grant Osborne (n. 18), p. 346; Richard and Joice Boldrey, Chauvinist or Feminist? Paul’s View of Women(Grand Rapids, Michigan, 1976), p. 62; Philip B. Payne (n. 2), pp. 173-175; Catherine C. Kroeger (n. 2), pp. 225-232.
  21. David M. Scholer (n. 10), p. 203.
  22. Ibid., p. 205; the same view is defended by Philip B. Payne (n. 2), p. 175. A similar conclusion is reached by Catherine C. Kroeger who interprets 1 Timothy 2:12 as follows: „I do not allow a woman to teach nor to represent herself as the originator or source of man” („1 Timothy 2:12 — A Classicist’s View” [n. 2], p. 232).
  23. George W. Knight III, „Authenteoin Reference to Women in 1 Timothy 2:12,” New Testament Studies30 (January 1984): 152. The same view is expressed by Fritz Zerbst, The Office of Woman in the Church (St. Louis, Missouri, 1953), p. 53 (Zerbst gives an extensive list of other authors who hold the same view); J. N. D. Kelly, A Commentary on the Pastoral Epistles (London, 1963), p. 68; James B. Hurley (n. 1), p. 202; Stephen B. Clark, Man and Woman in Christ (Ann Arbor, Michigan, 1980), pp. 197-198.
  24. George W. Knight III (n. 23), p. 152.
  25. See 1 Tim 4:6, 13, 16; 2 Tim 3:14-17; 4:1-4; Titus 1:9; 2:1, 7.
  26. Karl H. Rengstorf, „Didasko,” Theological Dictionary of the New Testament, ed. Gerhard Kittel (Grand Rapids, Michigan, 1974), vol. 2, p. 147; also Douglas J. Moo, „1 Timothy 2:11-15: Meaning and Significance” (n. 1), pp. 65-66; „The Interpretation of Timothy 2:11-15: A Rejoinder” (n. 1), pp. 200-202; R. C. H. Lenski, The Interpretation of St. Paul’s Epistles to the Colossians, to the Thessalonians, to Timothy, to Titus, and to Philemon(Minneapolis, 1937), p. 564; David P. Scaer, „May Women Be Ordained as Pastors?” The Springfielder 36-2 (September, 1972): 104; Susan T. Foh (n. 1), p. 125.
  27. J. Keir Howard, „Neither Male nor Female: An Examination of the Status of Women in the New Testament,” The Evangelical Quarterly55, 1 (January, 1983): 41.
  28. Aida Spencer, (n. 2), p. 219; Philip B. Payne (n. 2), pp. 175-177.
  29. Douglas J. Moo provides a most compelling critical refutation of this interpretation in („The Interpretation of 1 Timothy 2:11-15: A Rejoinder,” Trinity Journal 2 (1981): 202-204.
  30. Paul K. Jewett, Man as Male and Female(Grand Rapids, MI, 1975), p. 57.
  31. Virginia Mollenkott, Women, Men and the Bible (Nashville, 1977), p. 99; Arlene Swidler, Woman in a Man’s Church (New York, 1972), pp. 34-35; Karl Schelkle, The Spirit and the Bride(Collegeville, Minnesota, 1979), p. 90.
  32. Letha Scanzoni and Nancy Hardesty, All We’re Meant to Be: A Biblical Approach to Women’s Liberation(Waco, Texas, 1974), p. 28; see also Paul K. Jewett (30), pp. 126-127; Karen Hoover, „Creative Tension in 1 Timothy 2:11-15,” Brethren Life22 (1977): 164; Margaret Howe, Women and Church Leadership (Grand Rapids, Michigan, 1982), pp. 46-47.
  33. Elizabeth Fiorenza, in The Liberating Word: A Guide to Nonsexist Interpretation of Scripture, ed. Letty Russel (Philadelphia, 1976), p. 49.
  34. Paul K. Jewett (n. 30), p. 61; Francis Cleary, „Women in the New Testament,” Biblical Theology Bulletin10 (1980): 81; Donald Guthrie, The Pastoral Epistles: an Introduction and Commentary(Grand Rapids, Michigan, 1957), p. 77; H. P. Liddon, Explanatory Analysis of St. Paul’s First Epistle to Timothy (Minneapolis, 1978), p. 19.
  35. Stephen B. Clark, Man and Woman in Christ(Ann Arbor, MI, 1980), p. 204.
  36. Ibid.
  37. The Seventh-dayAdventist Bible Commentary (Washington, D. C., 1957), vol. 7, p. 296; see also George W. Knight III, The Role Relationship of Men and Women (Chicago, 1985), p. 32.
  38. Douglas J. Moo (n. 17), p. 70.
  39. See, for example, Ida Ramig, Exclusion of Women from the Priesthood: Divine Law or Sex Discrimination?(Metuchen, 1976), pp. 111-116; A. M. McGrath, O. P., What a Modern Catholic Believes about Women(Chicago, 1972), pp. 36-37.
  40. This translation has been adopted also by Moffat and NASB.
  41. See C. Spicq, Les Epîtres Pastorales(Paris, 1969), p. 380.
  42. Philip B. Payne (n. 2), p.; Aida Spencer (n. 2), pp. 219-220; H. P. Liddon (n. 34), pp. 38, 39; Walter Lock, A Critical and Exegetical Commentary on the Pastoral Epistles(Edinburgh, 1924), p. 33; Pace Don Williams, The Apostle Paul and Women in the Church(Van Nuys, California, 1977), p. 113.
  43. This view is expressed by Douglas J. Moo (n. 17), pp. 71-72; Robert Falconer, „1 Timothy 2:14-15. Interpretative Notes,” Journal of Biblical Literature66 (1941): 376-378; J. N. D. Kelly, A Commentary on the Pastoral Epistles (London, 1963), p. 69; C. Spicq (n. 41), pp. 382-383; Herman Ridderbos, Paul: An Outline of His Theology (Grand Rapids, Michigan 1975), p. 309.
  44. For information on the improved social status of women in the Roman world in New Testament times, see Mary Lefkowitz and Maureen Fant, Women in Greece and Rome(Toronto, 1977); J. P. V. D. Balsolon, Roman Women (London, 1962).
  45. Philip B. Payne (n. 2), p. 190; see also David M. Scholer (n. 10), pp. 195-205; Catherine Clark Kroeger (n. 22), pp. 226-232.
  46. Carroll D. Osborn (n. 1), p. 11.
  47. Acts of Paul41, 42, in New Testament Apocrypha, eds. Edgar Hennecke and Wilhelm Schneemelcher (Philadelphia, 1965), vol. 2, p. 364; Tertullian challenges the use that some made of Thecla’s example to defend the right of women to teach and to baptize, by pointing out that the presbyter who fabricated the story was convicted and removed from office (On Baptism 17).
  48. The suggestion is made by Martin Dibelius and Hans Conzelmann, The Pastoral Epistles,Hermeneia(Philadelphia, 1972), p. 48.
  49. See, William O. Walker, Jr., „The ‘Theology of Women’s Place and the ‘Paulinist’ Tradition,” Semeia28 (1983): 101-112; E. Schweizer, „The Service of Worship: An Exposition of 1 Corinthians 14,” Interpretation13 (1959): 402f.; Arnold Bittlinger, Gifts and Graces: A Commentary on 1 Corinthians 12-14 (London, 1967), p. 110f.; Hans Conzelmann, 1 Corinthians, Hermeneia (Philadelphia, 1975), p. 246.
  50. For a discussion see Wayne A. Grudem, The Gift of Prophecy in 1 Corinthians(Washington, D. C., 1982), p. 241.
  51. Paul K. Jewett (n. 30), p. 115; Hans Conzelman (n. 49), p. 246.
  52. F. W. Grosheide, Commentary on the First Epistle to the Corinthians (Grand Rapids, Michigan, 1983), p. 342; cf. George Eldon Ladd, A Theology of the New Testament(Grand Rapids, Michigan, 1974), p. 528.
  53. For a discussion of prophecy as a gift for public use, see Wayne A. Grudem (n. 50), p. 181.
  54. Among those who believe that the issue is disorderly speech are R. Banks, „Paul and Women’s Liberation,” Interchange18 (1976): 94; Letha Scanzoni and Nancy Hardesty (n. 32), pp. 68-69; D. Pape, In Search of God’s Ideal Woman (Downers Grove, Illinois, 1975), p. 138.
  55. L. Birney, The Role of Women in the New Testament Church (Pinner, 1971), p. 15.
  56. George W. Knight III (n. 37), pp. 24-35.
  57. James B. Hurley (n. 1), pp. 188-193; Wayne A. Grudem (n. 50), pp. 249-255.
  58. Walter L. Liefeld, „Women, Submission and Ministry in 1 Corinthians,”_ in Women, Authority and the Bible, ed. Alvera Mickelsen (Downers Grove, Illinois, 1986), p. 150.
  59. Stephen B. Clark (n. 35), p. 187.
  60. See discussion in Stephen B. Clark (n. 35), pp. 186-187.
  61. See Walter L. Liefeld (n. 58), p. 149.
  62. See C. K. Barrett, A Commentary on the First Epistle to the Corinthians(London, 1968), p. 330; Leon Morris, The First Epistle of Paul to the Corinthians(London, 1958), p. 201.
  63. Wayne A. Grudem (n. 50), p. 73. See Grudem’s analysis of the prophetic speech at Corinth on pp. 58-73.
  64. See, for example, E. Earle Ellis, „The Silenced Wives of Corinth,” in New Testament Textual Criticism, eds. Eldon Jay Epp and Gordon D. Fee (Oxford, 1981), p. 217; Gilbert Bilezikian, Beyond Sex Roles (Grand Rapids, Michigan, 1985), p. 149.
  65. Stephen B. Clark (n. 35), p. 187.

http://www.voxdeibaptist.org/women_in_the_church_trd.htm