Închide

VIDEO. Reportaj la Caracal: „Ăsta e sistemul. De regulă, dacă vorbești de trafic de persoane, apar clienți din structuri cheie: Primărie, Poliție, Procuratură și altele” — Știri pentru viață

Reportajul „Trafic la nivel înalt” realizat de Evghenia Kironaki pentru emisiunea „În premieră” de la Antena 1 TV dezvăluie înalta protecție de care se bucură traficanții de persoane chiar în instituțiile care ar trebui să-i aresteze și să contribuie la condamnarea lor. În film, un ofițer de la Combaterea Crimei Organizate, afirmă: „De regulă, dacă… via […]

Anchetă PRO TV. Minore traficate în Italia prin metoda LOVERBOY, trecute vama cu mită sau acte false — Știri pentru viață

O anchetă realizată de reproterul Rareș Năstase de la emisiunea „România, te iubesc!” de la PRO TV dezvăluie că în orașe precum Caracal, Câmpulung Muscel, Vaslui, Bacău au loc frecvente dispariții de minore. 1.185 de cuvinte mai mult via Anchetă PRO TV. Minore traficate în Italia prin metoda LOVERBOY, trecute vama cu mită sau acte false […]

Lucruri noi despre Onuț Coldea, 1860-1930, din Dretea

În ziua de 14 iulie 1917 am postat pe blog următorul articol: „Familia Coldea din Dretea, la 122 de ani de credință baptistă”, poți vedea AICI. Am fost ajutat de  Viorica Lupșa Coldea din Cluj, pentru care îi mulțumesc și acum. Biografia străbunicului ei Onuț Coldea, am făcut-o prin calculi, presupuneri approximative, dar acum Domnul ne-a dat date concrete despre strămoșul dânsei, Onuț Coldea.

Căutând prin arhiva Uniunii, prin dosare, am dat peste un dosar ce conținea „Corespondență între Biserici și Uniune” și aici am dat peste fișa pastorală a fratelui Onuț Coldea, din Dretea, botezat în anul 1901 de către fratele Mihai Cornea și ordinat în anul 1903.

Fratele Onuț Coldea s-a născut în luna octombrie 1862 în localitatea Dretea, județul Cojocna (azi Cluj), părinții se numeau Ioan și Doca, de naționalitate română.

Face 4 clase primare în localitatea de naștere.

Se căsătorește cu Măriuța Bora, care este chemată acasă la Domnul, la o vârstă destul de tânără, în anul 1916. Au doi copii: Iosif născut în 1885 și Ioan 1894.

În anul 1899 fratele Onuț a fost operat la gât, iar starea de sănătate s-a îmbunătățit.

Auzind Cuvântul Domnului vestit de niște frați baptiști, se hotărăște să-l urmeze pe Domnul și în anul 1901 este botezat de fratele Mihai Cornea, în localitatea Căpușu Mic.

Fiind deschis  să predice Cuvântul Domnului, este ordinat în anul 1903 ca predicator și bătrân de adunare la Biserica Creștină Baptistă din Dretea.

În ziua de 30 ianuarie 1928, fratele Onuț Coldea a condus Serviciul Divin cu ocazia Conferinței Tineretului din cercul „Vuia”, ținut în Biserica Creștină Baptistă din Macicaș.

Mai jos redau biografia fratelui pe care a scris-o în anul 1925.

 Biografia vieții

                                                                             Dretea la 22 II 1925

Aproape fiindu de 38 ani, născutu în comuna Dretea la 1862 și fiindcă am cetitu Sfânta Scriptură mai nainte cu 3 ani și așa eu cunoșteam mai nainte, am rămas la domnul preotu care cetea Biblia din Biserică în casă și zicea că noi nu cunoaștem ce-i scris aici. Și fiindu că eate și cartea lui Moise 27 unde-i pusă Binecuvântarea și Blestemul și citindu mai departe am zis, poate astă Biblie e de la dumneata și voi ceti când voi putea și m-am dus atunci sara și am toată cetită. 3 ani venia oamenii din vecini duminica și-n sărbători să asculte cuvântul lui Dumnezeu.Un om care venea mai de multe ori să audă Cuvântul, a mers la Huedin fiindcă acolo aveam mărturie, s-a întâlnit cu un om Baptist și mergându au vorbit și-au spus.. ,,că și la noi ieste un om care totu cetește pe Biblia din Biserică și i-am zis ,,Baptistu”.Duminică au și venitu la noi și au întrebat unde-i Biblia și așa că fiindu că din școală și până atunci ce-au venitu aceia oameni baptiști am tot cetitu pe Noul Testament a Domnului Cristos și cu mare bucurie am mers  la casa de rugăciune, adică Biserica. Totuși după ce am văzutu că trebuie cu ajutorul lui Dumnezeu să facem ce-a zis prin Fiul Său Isus, după aceia credeam și eu. Din acea zi am fostu cu inima deschisă la Cuvântul lui Dumnezeu și umblându pe la adunări în vremea din urmă am mers în multe locuri. Mai întâiu la Domoș, la un botez, apoi la Huedin, Gârbău, Măcău, Mera, Bicălat, Tetiș, Sîncraiu, Almaș și Căpușu Mic, unde în 1901 am și primit prin fr. Kornea, fiindcă 6 membri o dată au primit botezu. După aceia prin multă strâmtorare am mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu, după cum am aflat în Sfânta Scriptură. Am predicat prin toate adunările baptiste pe unde Domnul Isus Cristos m-a trimis ca un sclab de fiu.Laudă lui Dumnezeu prin Isus Cristos care prin toate păzitu și scutitu până astăzi prin mila Lui.Dar, după botez la 2 – 3 ani am început a predica prin adunări și am fost tot în comitetul cercului frățesc până astăzi. Și în Covenții în toate locurile, unde am fost prin multe lupte și strâmtorare, dar mărit să fie Domnul Isus. Laudă lui Dumnezeu!                   

Istorie Baptistă

                                                              Onuțiu Coldea.

Cum să obții mântuirea și eliberare din robia păcatului?

download

VASILE FILAT06 IULIE 2017

În acest articol voi răspunde la mai multe întrebări care țin de mântuire și care mi-au fost adresate într-un singur mesaj:

Bună seara, frate! De ceva timp vizionez învățăturile pe care le dați pe site-ul “Moldova Creștină”. Și am realizat că sunteti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Aș vrea să vă întreb ceva, sper să mă puteți ajuta. Aș avea nevoie mare de ajutorul dumnevoastră.

  1. Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?
    2. Cum pot scăpa de păcat, de lanțurile acestuia și de diavol?
    3. Cum pot ajunge copilul lui Dumnezeu?

Eu încerc să mă aproprii de Dumnezeu, dar mereu eșuez. Pocăința mea ține maxim 2-3 zile și cad, apoi iar încerc să mă pocăiesc și iar cad. Scuzați-mă de deranj, dar în dumnevoastră simt că este un ajutor, o speranță. Pace,frate!

Mă bucur să citesc că urmăriți emisiunile și predicile pe care le publicăm pe canalul MCTV și că ele vă aduc zidire sufletească. Continuați să urmăriți, căci vom produce și publica și mai departe astfel de emisiuni și invitați prietenii, rudele, cunoștințele să vizioneze aceste emisiuni și să citească articolele de pe site-ul nostru. La cele mai multe din întrebările pe care mi le-ați adresat am scris anterior mai multe articole și emisiuni și mai jos vă voi invita să le citiți sau vizionați.

Ce trebuie să faci ca să fii mântuit?

Chiar săptămâna aceasta a fost publicată pe canalul nostru o ediție recentă a emisiunii “Adevărul despre Adevăr”, la care am discutat despre aceea cum te poți împăca cu Dumnezeu. Toți oamenii au păcătuit și din pricina aceasta sunt în vrăjmășie cu Dumnezeu. Dacă rămân în starea aceasta, nu pot să fie mântuiți nicicum. Ca să fie mântuiți trebuie să se grăbească a se împăca cu Dumnezeu. Ascultă atent emisiunea și urmează sfaturile pe care le dau.

Urmează o listă de articole, predici și emisiuni la acest subiect…

Cum poți scăpa de păcat și de lanțurile lui?

Atunci când o persoană se pocăiește și ia hotărârea să devină creștină, odată cu iertarea păcatelor primește și Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care îi va da puterea și capacitatea să trăiască o viață neprihănită. Fără aceasta este imposibil să trăiești sfânt și să îndeplinești condițiile Noului Testament. La acest subiect am scris mai multe articole și emisiuni pe care vă invit să le citiși și ascultați:

Un rol deosebit de important în obținerea biruinței asupra păcatului și trăirea unei vieți evlavioase îl joacă studierea profundă a Scripturilor. Împăratul David a spus așa:

Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! (Psalmi 119:11)

Și Domnul Isus a spus astfel despre obținerea biruinței asupra păcatului și eliberarea din robia lui:

„Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31-32)

Îți recomand să faci rost de manualele de studiu inductiv al Bibliei ca să înveți a cerceta profund Scripturile și ca să-ți formezi disciplina duhovnicească de a studia zilnic. Unele din aceste manuale le poți obține direct de pe site-ul nostruși noi îți oferim și posibilitatea să te înscrii într-un grup de studiu biblic prin Skype.

Cum să scapi de puterea Diavolului?

Ca să scapi de puterea Diavolului trebuie să fii conștient de persoana și lucrarea lui și apoi să iei hotărârea să i te împotrivești. El este comparat cu un leu care dă târcoale continuu și caută pe cine să înghită, căci el nu vrea decât moartea și nimicirea tuturor. Citește articolele care urmează și ascultă emisiunile video ca să înțelegi bine cu cine ai a face și cum să te protejezi bine.

Cum poți ajunge copilul lui Dumnezeu?

Doar prin naștere din nou. Nu există altă cale. Domnul Isus a spus astfel:

Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:12-13)

Și a mai spus Mântuitorul:

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3)

Citește cu atenție articolele și ascultă emisiunile la care punem link mai jos ca să înțelegi în profunzime ce este nașterea din nou și cum se poate întâmpla în viața ta. Nu uita că aceasta este o condiție de bază pentru oricine dorește să capete iertarea și intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Aici sunt linkurile:

Dumnezeu să ajute pe fiecare cititor al acestui articol să fie un adevărat ucenic al Domnului Isus Hristos, să capete mântuirea și eliberarea din robia păcatului și să trăiască o viață biruitoare de credință ca să intre cu bucurie și slavă în Împărăția lui Dumnezeu.

https://moldovacrestina.md/cum-sa-obtii-mantuirea-si-eliberare-din-robia-pacatului/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-obtii-mantuirea-si-eliberare-din-robia-pacatului/

Cum să îţi petreci ziua cu Dumnezeu de Richard Baxter (1615-1691)

download

O viaţă sfântă tinde să devină mai uşoară atunci când cunoaştem ordinea obişnuită şi modul de îndeplinire al îndatoririlor noastre – când orice lucru se întâmplă la momentul potrivit. De aceea, vă voi da câteva scurte îndrumări pentru petrecerea zilei într-un mod sfânt.

Somnul Măsoară bine timpul rezervat somnului, ca să nu iroseşti orele preţioase ale dimineţii trândăvind în pat. Orele de somn trebuie să fie potrivite cu sănătatea şi cu munca ta, nu cu plăcerea leneviei.

Primele gânduri Îndreaptă către Dumnezeu primele tale gânduri conştiente; înalţă-ţi inima către El cu reverenţă şi recunoştinţă pentru odihna de care te-ai bucurat în noaptea ce a trecut, apoi încredinţează-te Lui pentru ziua ce urmează.

Obişnuieşte-te să fii atât de consecvent în aceasta încât să ajungi să fii oprit de conştiinţă atunci când gândurile vieţii de zi cu zi vor să aibă întâietatea. Gândeşte-te la îndurarea unei nopţi de odihnă şi la faptul că mulţi şi-au petrecut-o în iad; mulţi au petrecut-o în închisoare; mulţi au petrecut-o în adăposturi reci şi neprimitoare; mulţi şi-au petrecut-o suferind din cauza durerilor chinuitoare şi a bolilor, obosiţi de paturile în care zac şi obosiţi de viaţă. Gândeşte-te la multele suflete care în noaptea ce a trecut au fost chemate din trupurile lor să se înfăţişeze pline de groază în faţa lui Dumnezeu, şi mai gândeşte-te cât de repede trec zilele şi nopţile! Cât de iute va veni ultima ta noapte sau zi! Examinează ce lipseşte sufletului tău ca să fie pregătit pentru o astfel de vreme şi caută acel lucru fără întârziere.

Rugăciunea Rugăciunea personală (sau împreună cu partenerul tău) să aibă loc înaintea rugăciunii la care participă întreaga familie. Dacă e posibil, pune-o pe primul loc, înaintea oricărei alte lucrări a zilei.

Închinarea familiei Închinarea împreună cu întreaga familie trebuie îndeplinită cu consecvenţă şi la o oră la care de obicei nu apar întreruperi.

Obiectivul fundamental Aminteşte-ţi obiectivul tău fundamental, iar atunci când te apuci de munca fiecărei zile, sau înaintea oricărei activităţi din această lume, lasă ca pe inima ta să stea scris „Sfânt Domnului”, în tot ce faci.

Nu fă nici un lucru pe care Dumnezeu nu l-ar aproba şi despre care nu poţi spune cu convingere că El te-a trimis să-l faci. Nu fă nimic în această lume pentru un oricare alt motiv decât acela să Îi fii plăcut Domnului, să Îi dai slavă şi să te bucuri împreună cu El. „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” – 1 Corinteni 10:31.

Fii sârguincios în profesia ta Îndeplineşte sarcinile profesiei tale cu grijă şi cu sârguinţă. Astfel:

(a) Vei dovedi că nu eşti leneş sau supus firii tale pământeşti (ca aceia care nu i se pot împotrivi), şi vei încuraja omorârea tuturor poftelor şi dorinţelor firii pământeşti, care sunt hrănite de lene şi trândăvie.

(b) Vei ţine gândurile nefolositoare departe de mintea ta, acele gânduri care mişună în minţile persoanelor ce-şi pierd vremea degeaba.

(c) Nu vei pierde timp preţios, un lucru de care persoanele leneşe sunt vinovate zilnic.

(d) Vei rămâne pe drumul ascultării de Dumnezeu, atunci când leneşii comit întruna păcate de omitere.

(e) Vei avea mai mult timp pentru activităţi sfinte dacă lucrezi cu sârguinţă în profesia ta. Persoanele leneşe nu au timp să se roage sau să citească pentru că şi-l pierd tărăgănând lucrurile în munca lor.

(f) Te poţi aştepta la binecuvântarea lui Dumnezeu şi la împlinirea nevoilor tale, atât cele personale cât şi ale întregii familii.

(g) Poţi contribui de asemenea la sănătatea trupului tău, mărindu-i astfel competenţa în slujba sufletului.

Ispite şi lucruri care corup Cunoaşte în întregime ispitele şi lucrurile care te pot corupe – şi veghează împotriva lor întreaga zi. Trebuie să te păzeşti în special de cele mai periculoase lucruri care corup şi de acele ispite pe care prietenii sau afacerile ţi le pun inevitabil înainte.

Păzeşte-te de păcatele de căpătâi ale necredinţei: ipocrizia, egoismul, mândria, satisfacerea plăcerilor trupului şi dragostea exagerată pentru lucrurile pământeşti. Ai grijă să nu fii atras de modul de gândire al lumii şi de îngrijorările ei nenumărate, sau să râvneşti la o poziţie mai înaltă în societate, sub pretextul sârguinţei în profesia ta.

Dacă lucrezi sau faci afaceri cu alţii, păzeşte-te de egoism şi de orice urmă de nedreptate sau lipsă de generozitate. În legăturile cu ceilalţi, păzeşte-te de ispita conversaţiei seci şi nefolositoare. Păzeşte-te şi de persoanele care te vor ispiti să te mânii. Păstrează-ţi decenţa şi vorbirea curată pe care o cer legile neprihănirii. Dacă discuţi cu linguşitori, ai grijă să nu te umfli de mândrie.

Dacă stai de vorbă cu cei ce te dispreţuiesc şi te rănesc, întăreşte-te împotriva mândriei nerăbdătoare şi răzbunătoare.

La început, aceste lucruri vor fi foarte dificile, câtă vreme păcatul mai are vreo putere în tine, dar odată ce ai câştigat o înţelegere continuă a pericolului otrăvitor pe care îl prezintă fiecare din aceste păcate, inima ta va fi gata să le evite şi o va face cu uşurinţă.

Meditaţia Când eşti singur în îndeletnicirile tale, profită de acel timp folosindu-l pentru meditaţii practice şi folositoare. Meditează la bunătatea nesfârşită şi la desăvârşirea lui Dumnezeu; la Hristos şi la răscumpărare; la Cer şi la cât de nevrednic eşti să intri în el, şi cum meriţi nenorocirea veşnică în Iad.

Singurul motiv Orice faci, singur sau împreună cu alţii, fă totul pentru slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31). Altfel, acel lucru nu va fi primit de Dumnezeu.

Răscumpără timpul Pune mare valoare pe timpul tău, ai mai mare grijă să nu-ţi pierzi timpul decât ai să nu-ţi pierzi banii. Nu lăsa ca distracţiile fără valoare, discuţiile inutile, prietenii nefolositori sau somnul să îţi răpească timpul preţios.

Ai mai mare grijă să eviţi persoana, fapta sau modul de viaţă care îţi fură timpul, decât te îngrijeşti să eviţi hoţii şi tâlharii.

Asigură-te că nu îţi pierzi niciodată vremea fără folos, ci mai degrabă îţi foloseşti timpul în cel mai profitabil mod cu putinţă şi nu prefera unul mai puţin folositor în locul altuia care-ţi foloseşte mai mult.

Mâncarea şi băutura Mănâncă şi bea cu moderaţie şi recunoştinţă pentru sănătate, nu pentru plăcerea nefolositoare. Niciodată nu-i fă pe plac trupului prin mâncăruri şi băuturi care dăunează sănătăţii tale.

Aminteşte-ţi păcatul Sodomei: „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit” – Ezechiel 16:49.

Apostolul Pavel plângea atunci când îi pomenea pe cei al căror sfârşit „va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ.” – Filipeni 3:18,19. Deci nu trăiţi după îndemnurile firii pământeşti, ca să nu muriţi (Romani 8:13).

Păcatele învingătoare Dacă vreo ispită te biruie şi cazi în vreun păcat, pe lângă eşecurile obişnuite, regretă-l şi mărturiseşte-l imediat înaintea lui Dumnezeu; pocăieşte-te fără întârziere, cu orice preţ. Te va costa cu siguranţă mai mult dacă vei continua în păcat şi nu te vei pocăi.

Nu-ţi subestima eşecurile obişnuite, ci mărturiseşte-le şi luptă zilnic împotriva lor, având grijă să nu le înrăutăţeşti prin nepocăinţă şi dispreţ.

Relaţiile Aminteşte-ţi în fiecare zi de îndatoririle speciale pe care le cer diversele relaţii: soţi, soţii, copii, stăpâni, slujitori, pastori, oameni, judecători, supuşi.

Aminteşte-ţi că fiecare relaţie are îndatoririle ei speciale şi avantajele ei prin binele pe care îl face. Dumnezeu îţi cere credincioşie în această problemă, la fel ca în oricare alta.

Încheierea zilei Înainte să adormi din nou, este un lucru înţelept şi necesar să faci bilanţul faptelor şi binecuvântărilor zilei ce a trecut, ca să poţi mulţumi pentru toate binecuvântările speciale şi să te smereşti pentru toate păcatele tale.

Acest lucru e necesar ca să îţi poţi reînnoi pocăinţa şi hotărârea de a asculta, şi ca să te cercetezi să vezi dacă sufletul tău e mai bun sau mai rău, dacă păcatul scade şi harul creşte, dacă eşti mai bine pregătit pentru suferinţă, moarte şi veşnicie.

Fie ca aceste îndrumări să se întipărească pe mintea ta şi să devină o practică zilnică a vieţii tale.

Dacă sunt practicate cu sinceritate, ele vor duce la sfinţirea, rodirea şi liniştea vieţii tale şi îţi vor aduce o moarte plină de mângâiere şi pace.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/spend.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-iti-petreci-ziua-cu-dumnezeu-de-richard-baxter-1615-1691/

Cum să învingem păcatul John F. MacArthur, Jr.

download

Întrebarea se pune: „Cum să nimicesc păcatul din viaţa mea? Cum să fac acest lucru?” Daţi-mi voie să vă dau câteva principii scurte – de bază şi foarte directe. Dacă trăieşti după Duhul şi eşti condus spre viaţa veşnică datorită mântuirii tale, Duhul care este în tine îţi dă putere să omori faptele cărnii. Întrebarea se pune: „Bine, bine, dar cum fac acest lucru? Sunt de acord cu faptul că puterea se află acolo, către ea înclină viaţa mea, acesta este drumul pe care merg, vreau să văd Duhul lucrând mai mult şi mai mult acest lucru. Dar cum ajung în acel punct? Cum ajung la acea victorie? Cum dobândesc această trăsătură? Cum poate ea deveni o obişnuinţă? Cum să fac acest lucru?”

I. Recunoaşte prezenţa păcatului în firea ta. Ştii de ce (cred aceasta din toată inima) majoritatea creştinilor este învinsă de păcat în cele mai multe cazuri? Din cauză că păcatul i-a înşelat atât de mult încât nu ajung niciodată cu adevărat în punctul în care să evalueze sincer realitatea. Ei nu tratează problema. Petreci atât de mult timp din viaţă încercând să-ţi justifici păcatul, ca şi când ar fi un obicei al personalităţii tale sau un produs al mediului în care trăieşti. Petreci atât de mult timp îndulcind diferitele tipuri de păcate cu care te-ai deprins, ca şi cum ar fi simple particularităţi ale individualităţii proprii, sau un gen de predilecţie prenatală pe care a avut-o mama ta, sau le dai o altă interpretare. Ai devenit atât de dibace (şi noi toţi am devenit aşa) în acoperirea realităţii păcatului nostru, încât nu-l mai vedem, astfel că nu-l mai tratăm; pentru că, de fapt, nu-l mai recunoaştem ca păcat în primă instanţă. Orice gen de biruinţă spirituală începe atunci când îţi identifici duşmanul. Adică, e vechea poveste, „Dacă nu ştii care îţi este ţinta, cum vei putea s-o atingi?” Cum voi putea elimina din viaţa mea acel ceva pe care nici nu-l consider necesar a fi eliminat?

Păcatul nu este doar rău, este şi înşelător. Este înşelător! Şi este acolo, crede-mă, este acolo. John Owens avea dreptate. El a spus cu privire la păcat:

Nu are uşi pe care să le deschizi. Nu are nevoie de un motor ca să funcţioneze. Zace în mintea, în gândurile noastre. Îl aflăm în voinţa noastră. Se află în înclinaţia afecţiunilor noastre. Se simte atât de acasă în sufletul nostru.

Se află acolo! Dar, fără-ndoială este acoperit. Vă amintiţi când David a spus: „Păzeşte-mă de păcatele secrete, de păcatele ascunse”? Şi pentru a-l nimici, trebuie mai întâi să-l recunoşti, trebuie să-l depistezi. Psalmul 139 versetul 23 este un verset bun, (Psalm 139:23); vă amintiţi? „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă este…” ce anume? „…o cale rea în mine.”(GBV) Ajută-mă să-mi văd păcătoşia. Vreau s-o văd aşa cum este. Vreau să ajung la rădăcina ei. Din acest motiv psihoterapia contemporană este atât de greşită; în loc să trateze realitatea stării spirituale prezente, ea tinde să te târască în trecut şi să găsească pe altcineva vinovat pentru problema ta. Trebuie să tratezi orice lucru care îţi slăbeşte viaţa. Tu trebuie să faci acest lucru. Nu te lăsa înşelat de cât de bun eşti. Crede-mă, păcatul este în tine şi este ticălos şi ţâşneşte prin crăpăturile aşa zisei tale dreptăţi. Iese la suprafaţă prin mânie şi cuvinte amare, gânduri rele, critică, îngâmfare, lipsă de înţelegere, nerăbdare, rugăciuni slabe, gânduri imorale şi chiar păcate făţişe. Ai ajuns să-ţi cunoşti slăbiciunile.

Profetul Hagai în capitolul 1 spune de două ori, în versetele 5 şi 7: „Luaţi aminte la căile voastre! Luaţi aminte la căile voastre!” Priveşte adânc în inima ta. 1Împăraţi 8:38 spune „îşi va cunoaşte rana din inima sa” (GBV). Cunoaşte-ţi rana din inimă! Şi Pavel în Efeseni 4:22 vorbeşte despre poftele înşelătoare. Trebuie să începi prin a-ţi examina propria viaţă pentru a vedea realitatea a ceea ce este cu adevărat acolo.

2).O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. Al doilea pas. Pentru ca să câştigi această biruinţă, triumful ei, şi pentru ca să vezi puterea Duhului lui Dumnezeu începând să-ţi dea putere asupra firii nerăscumpărate, putere pe care şi tu şi Dumnezeu o doriţi, trebuie să ai o inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. Psalmistul spune în Psalmul 57:7 „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare.” Ce vreau să spun cu asta? Devotament neîmpărţit faţă de Dumnezeu! Atunci vorbim de integritate în viaţa spirituală când suntem predaţi în întregime lui Dumnezeu. Ce vreau să spun cu acest lucru? Ce vreau să spun prin acest context este că nu poţi păstra păcatul în nici un domeniu al vieţii tale. Nu poţi să-l îndepărtezi în cea mai mare parte, şi totuşi, să păstrezi un domeniu neatins. Nu poţi să-l înfometezi şi să-l omori într-un anumit domeniu, şi într-altul să-l hrăneşti pentru ca să crească. Dacă îl laşi să trăiască într-un colţ, se va întinde peste tot, va năpădi întreaga suprafaţă. Este cea mai dăunătoare buruiană din lume, creşte cel mai rapid. Nu se va limita doar la un singur răzor, va cuprinde totul. Psalmistul a spus în Psalmul 119, versetul 6: „Atunci nu-mi va fi ruşine.” Când? Când nu-ţi va fi ruşine? „Când voi lua seama la toate poruncile Tale” (Buc. 2001). Viaţa mea nu va urma un curs drept, nu va fi lipsită de ruşine până ce nu voi lua seama aşa cum se cuvine la fiecare poruncă a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a trata fiecare păcat din viaţa mea. Singura viaţă care va fi lipsită de ruşine va fi cea care este îndreptată în întregime către Dumnezeu; viaţa în care orice lucru a fost tratat.

3). Meditează asupra Cuvântului. Meditează asupra Cuvântului. Umplerea cu Duhul este pusă la acelaşi nivel în Coloseni 3 cu a lăsa ca Cuvântul să locuiască din belşug în inimile voastre. Când Cuvântul este cel care te controlează, când îţi controlează gândurile, când se întâmplă ceea ce spune psalmistul: „meditez la el zi şi noapte”, când este ascuns acolo „ca să nu păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu”, atunci ai un factor de control în viaţa ta. Calea de a omorâ păcatul în viaţa ta este de a-l hrăni cu Scriptura. Este ca o otravă. Va otrăvi păcatul. Hrăneşte o viaţă păcătoasă cu Scriptura – ea va fi otrăvită! Oricare ar fi lucrul care îţi controlează gândirea, care îţi controlează comportamentul; astfel că înveţi să laşi afară gunoiul şi să hrăneşti păcatul, păcatul care a rămas înăuntru, în viaţa ta, cu o dietă strictă ce constă din adevărul glorios al lui Dumnezeu, adevăr care va otrăvi păcatul. Trebuie să te dedici Cuvântului. Trebuie să te umpli de Cuvânt. Trebuie să asculţi Cuvântul propovăduit şi explicat. Tu însuţi trebuie să-l înveţi şi să meditezi la el zi şi noapte.

4). Ai părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Aceste lucruri sunt de bază. Cel de-al patrulea, şi foarte important, este acela de a avea părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Comunică cu Dumnezeu în rugăciune. Acest lucru presupune a te întoarce la primul punct pe care ţi l-am arătat. Adevărata rugăciune face ca inima să îşi simtă caracterul josnic şi reînnoieşte ura faţă de păcat. Adevărata rugăciune face acest lucru. Jown Owens a spus: „Cel care se roagă lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatului, se roagă şi pentru inima lui, ca ea să deteste păcatul.” La un moment dat în viaţa ta de rugăciune, vei simţi nevoia să fii sincer. Vei simţi nevoia să fii sincer. Şi va trebui să începi să-I spui lui Dumnezeu: „Vreau să îmi descoperi păcatul, vreau să-l scoţi la suprafaţă. Vreau să mi-l arăţi. Vreau ca să sufli peste praful care îl acoperă. Vreau să dai la o parte toate acele lucruri din viaţa mea care l-au ascuns, pentru ca să devină manifest şi vizibil înaintea ochilor mei. Vreau să văd realitatea păcatului meu. Vreau să mi-l arăţi aşa cum este.” Aceasta face parte din părtăşia ta cu Dumnezeu.

Când te rogi lui Dumnezeu fii sincer în mărturisirea ta. Tu poţi spune că îţi mărturiseşti păcatele, dar până ce nu spui: „Dumnezeule, arată-mi toate păcatele vieţii mele, descoperă-mi-le pe toate, adu la lumină fiecare colţ al vieţii mele. Scoate-l la lumină şi fă ca să fie şi pentru mine la fel de detestabil cum este pentru Tine, şi dă-mi putere ca să-l văd îndepărtându-se.” Acest gen de rugăciuni arată adevăratele rugăciuni de pocăinţă. Am crezut întotdeauna că, atunci când îţi mărturiseşti cu sinceritate păcatele există un mic P.S. (post scriptum) pe care îl adaugi la sfârşit, atunci când spui: „Doamne, iartă-mă pentru acest păcat”, şi întotdeauna adaugi, dacă mărturisirea ta este veritabilă, „Şi Doamne, fă ca niciodată să nu îl mai fac”. Acesta este strigătul inimii mele. Şi atunci, rugăciunea aduce în lumină păcatele ascunse. Rugăciunea slăbeşte puterea de a domina a păcatului. Rugăciunea găseşte în părtăşia cu Dumnezeul cel sfânt puterea de a nimici păcatul în vieţile noastre. Ce trebuie să fac pentru a cunoaşte victoria asupra păcatului? Pentru început, trebuie să recunosc păcatul în viaţa mea. Nu te amăgi, nu te ascunde sub o poleială înşelătoare, nu-ţi subestima starea nenorocită, aşa cum nici Pavel nu a făcut-o în Romani capitolul 7. Apoi focalizează-te în întregime asupra lui Dumnezeu, predă-te Lui în întregime, astfel încât orice lucru din viaţă, din centru sau de la periferie, să fie El. Aşa cum a spus psalmistul în Psalmul 16, „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea” (Buc. 2001), şi aceasta este singura cale de a trăi. Apoi, este la fel de important să cultivi cunoaşterea şi înţelegerea, înţelegerea profundă şi punerea în practică a adevărului biblic, să petreci timp în rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu, aducând în prezenţa Sa, adevărul vieţii. Prin aceste exerciţii spirituale simple vine moartea asupra păcatului. Apoi, mai există cel de-al cincilea lucru şi ultimul, în acest model de biruinţă.

5). Cultivă ascultarea. Ieşim acum din acel loc tainic unde ai căutat să-ţi vezi păcatul şi unde ţi-ai aţintit privirea asupra lui Dumnezeu. Acolo unde ai meditat asupra Cuvântului, unde ai avut părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune, şi mergem acum în loc public, acolo unde modelul tău de viaţă urmează cursul ascultării. Pavel spune: „Nu l-am obţinut încă”, îmi place aceasta, „dar”, spune el, „alerg spre ţintă”. Nu am ajuns încă la ţintă, dar sunt pe drum. Pe ce drum se afla el? Pe drumul ascultării. Petru a spus: „Vieţile noastre trebuie să fie caracterizate”, 1 Petru 1:22, „de ascultarea de adevăr”. Noi mergem pe un drum al ascultării. Dacă vrei să te angajezi în lupta contra păcatului mergi pe drumul ascultării zi de zi, clipă de clipă, pas cu pas. La început pare greu, la început progresul este slab, dar rămâi pe acest drum şi în cele din urmă, ascultarea va deveni un obicei. Ascultarea va deveni un obicei. Devine un obicei! Rămâi pe calea pe care Dumnezeu a arătat-o prin Cuvântul Său. Această cale va face să creşti în har, să îţi desăvârşeşti sfinţirea, să îţi reînnoieşti omul din lăuntru zi de zi, şi astfel vei fi instruit înspre evlavie. Acum, cred că este cinstit să pun întrebarea finală: „Cum mă descurc?” Cum aş putea să mă îndrept spre inima mea şi să-mi spun: „Suflete, suflete, ce faci? Cum te descurci? Faci aceste lucruri?” Pune-ţi câteva întrebări simple.

a. Cât de mare este râvna mea pentru Dumnezeu? Este inima mea rece faţă de Dumnezeu? M-a făcut păcatul indiferent faţă de timpul pe care-l petrec în comuniune cu Dumnezeu? Mă mai interesează prezenţa Sa câtuşi de puţin sau nu mă mai interesează deloc? Mă mai interesează gloria Numelui Său? Iubesc Cuvântul Său? Iubesc legea Sa? Înţeleg ce a vrut să spună psalmistul în Psalmul 119:136, când a zis: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă, pentru că Legea Ta nu este păzită.” Am eu o dragoste aşa de mare pentru legea lui Dumnezeu încât mă simt distrus când ea este încălcată? Lupt cu toată sinceritatea pentru credinţă? Trăiesc eu ca să ţin sus adevărul? Trăiesc eu ca să pun în practică acest adevăr? Trăiesc eu ca să vestesc acest adevăr? La ce nivel se află râvna mea?

b. Iubesc Cuvântul? Mă simt atras de Cuvânt? Sau sunt prins de el cu un ac de siguranţă de către un luptător divin care m-a ţintuit la podea, şi nu mă pot ridica până ce adevărurile Cuvântului nu au devenit propriile mele convingeri? Mă regăsesc în poziţia de a aprofunda Cuvântul? Să-mi pun această întrebare: „Eu-le, iubeşti timpul de rugăciune? Iubeşti locul mărturisirii? Alergi la locul în care poţi să-ţi mărturiseşti păcatul şi Îi ceri lui Dumnezeu să te examineze în lumina Duhului Sfânt, astfel încât fiecare lucru murdar să fie adus la lumină? Cauţi acest lucru? Este închinarea desfătarea ta? Ai tu marea dorinţă de a fi aici cu poporul răscumpărat al lui Dumnezeu? Este un lucru preţios pentru tine să petreci ziua Domnului în biserică? Este desfătarea cea mai mare a sufletului tău să Îi aduci laude şi să-L cunoşti mai bine, pentru a-I aduce cinste?” Sau spui şi tu împreună cu iudeii din vremea lui Maleahi: „Cât de istovitoare este închinarea!” Pune-ţi această întrebare: Eşti sensibil la prezenţa păcatului în biserică? Eşti sensibil la prezenţa păcatului în lume? Te taie la inimă când vezi păcatul în jurul tău, pretutindeni? Chiar şi în viaţa ta?”

Ceea ce v-am dat sunt doar principii de bază, principii pe care le-am transformat în întrebări orientate către examinarea de sine. Biruinţa spirituală este acolo unde recunoşti că nu mai eşti dator păcatului. Este atunci când înţelegi că Duhul lui Dumnezeu ţi-a deschis drumul către viaţă şi El deja omoară păcatul în viaţa ta, şi puterea de a-l nimici în totalitate este prezentă. Tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să trăieşti în realitatea acestor adevăruri şi ţi-am dat principii simple prin care poţi să împlineşti aceste lucruri în viaţa ta, şi un test mic prin care să îţi verifici poziţia.

Nu ştiu cum stau lucrurile cu tine, dar eu unul, vreau să am o viaţă de calitate. Vreau să am o viaţă de bucurie. Vreau să am o viaţă de pace şi vreau o viaţă care să-I fie de folos lui Dumnezeu, iar acesta este drumul către o astfel de viaţă. Dumnezeu să-ţi dea puterea să mergi pe acest drum; şi Dumnezeu să scoată slavă pentru Numele Său prin umblarea ta cu credincioşie. Acesta este scopul tuturor lucrurilor.

Să ne plecăm capetele împreună. Tată, adevereşte în inimile noastre aceste adevăruri, pentru ca toţi să fim ceea ce Tu doreşti să fim.

Tradus de Estera Sandau

https://www.rcrwebsite.com/overcomesin.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-invingem-pacatul-john-f-macarthur-jr/

CUM SĂ FACI TOT CE POŢI SĂ SE BUCURE DIAVOLUL DIN TINE……?

samy-tutac2

Acum câteva zile un grup de sataniști excentrici și cam stupizi au ridicat în Detroit un monument dedicat Diavolului. E atât de urât încât dacă ai acasă un cățel care nu știe să latre, e suficient să-i pui o fotografie cu statuia și va învăța. Adepții Satanei erau atât de fericiți de marea lor ispravă încât au debitat niște prostii de o rară frumusețe. Cea mai tare este afirmația că scopul monumentului este “să fie un scaun pe care toți oamenii în vârstă să poată sta în poalele lui Satana pentru a căuta inspirație și contemplare.” Săracele bunicuțe din Detroit, cred că o să umble zilnic cu usturoi în poșete și o să fugă scuipând în sân văzând urâțenia lui Baphomet. Nu sunt convins că Diavolul se bucură prea tare de isprava acestor neisprăviți excentrici dar știu sigur că se bucură atunci când…

…creștinii chemați să spună adevărul și să trăiască în adevăr, mint cu nonșalanță precum respiră și se hrănesc cu minciuni mai ceva decât gândacii de Colorado cu frunzele de cartofi…

…creștinii chemați să-și încurajeze frații, să se bucure de realizările lor și să-i ridice pe cei căzuți, folosesc orice prilej să-și defăimeze frații, să se îmbolnăvească de invidie și să bârfească mai rău decât Chirița lui Alecsandri…

…creștinii chemați să predice Evanghelia harului eliberator al lui Dumnezeu, prin Cristos, umplu amvoanele cu povești lacrimogene sau contrafăcute, uitând că numai Cuvântul lui Dumnezeu aduce transformare…

…creștinii chemați să trăiască în sfințenie și să se dedice lucrării de extindere a Împărăției lui Dumnezeu, se compac într-un joc religios stupid la fel ca fariseii și cărturarii despre care Isus a zis: “Voi aveți de tată pe diavolul.”…

Într-o zi un predicator plimbăreț, care spunea tot timpul povești și-i făcea pe oameni să (se) râdă, s-a întâlnit cu pastorul Marcu Nechifor. Când l-a văzut fratele Marcu i-a spus cu durere:  “Ce să mai bucură Satana di tine frati, ce să mai bucură Satana! Că tu în loc sa predici Cuvântul lui Cristos le spui oamenilor numa poveștilii lui Satana.”

Vrei să ști cum poți să-i faci bucurie Diavolului? Nu trebuie să-i ridici vreo statuie urâtă. Trebuie doar să continui să minți, să bârfești, să împrăștii vorbe despre alții, să fi rău și invidios, să trăiești în păcate ascunse…și poți veni și la Biserică că dă bine…și vorba fratelui Marcu:”Ce să mai bucură Satana di tine, ce să mai bucură…”

Pastor Samy Tuțac

Cum să depășești frica de a vorbi în public?

VASILE FILAT29 IUNIE 2017 BLOGOSFERA  

Din clipa când am devenit ucenicii lui Isus Hristos, împreună cu mântuirea și viața veșnică, am primit și măreața chemare de a fi reprezentanții și ambasadorii Mântuitorului pe acest pământ. În Noul Testament scrie astfel:

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (2 Corinteni 5:17-20)

Slujba împăcării care ne-a fost încredințată implică vorbire în public. Prin mărturisirea lui Hristos doar putem să-i ajutăm pe oameni să se împace cu Dumnezeu. Când președintele unei țări trimite un ambasador împuternicit la tratative, de la acest ambasador se așteaptă să vorbească când va trebui de vorbit, să tacă când va trebui să tacă și să transmită cu exactitate mesajul pe care a fost trimis să-l transmită. Vai de ambasadorul care va refuza sau va întârzia să transmită mesajul său, căci se poate descalifica pentru totdeauna în ochii celui care l-a trimis și poate aduce mult rău țării sale.

Nouă, creștinilor, ne-a fost încredințată slujba împăcării și noi suntem datori să-i îndemnăm și să-i rugăm fierbinte pe oameni să se împace cu Dumnezeu. Trebuie să o facem zilnic, în discuțiile particulare și cu atât mai mult când avem posibilitate să vorbim unui număr mai mare de oameni.

Duhul Sfânt ne dă putere să vorbim în public

Înainte de înălțarea Sa la cer, Domnul Isus Hristos a spus:

Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Fapte 1:8)

Depunerea mărturiei despre Domnul Isus Hristos implică vorbire în public. Aproape nimeni din cei 12 apostoli nu au fost vorbitori la public mare până a se întâlni cu Domnul Isus Hristos și a deveni ucenicii Lui. Înainte de înălțarea Sa, Domnul le-a încredințat mesajul Evangheliei ca să-l ducă la un număr mare de oameni și Duhul Sfânt pe care L-au primit avea să le dea puterea și capacitatea să ducă această mărturie.

Un ucenic al lui Isus Hristos care își înțelege reponsabilitatea primită va căuta orice ocazie ca să le spună Evanghelia oamenilor în particular și în public, iar cel care nu-și înțelege această responsabilitate se va eschiva și atunci când îi vor fi oferite ocaziile să vorbească în public. Evitarea sau eschivarea de la vorbirea în public nu va fi altceva decât fugă de responsabilitate.

Cum să vorbești în public dacă ai emoții?

Și ce crezi că doar tu ai emoții? Sau crezi că ceilalți vorbitori nu au emoții? Toți au și trebuie să învețe a și le controla și a-și face bine slujba, biruind emoțiile. Uneori când trebuie să vorbesc în public mi se taie respirația și încep să simt o incomoditate la inimă. Înseamnă aceasta că nu pot să vorbesc? Nicidecum. Urmez sfatul Domnului meu, caut un loc să mă retrag și să mă rog, căci El mi-a promis:

Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus. (Filipeni 4:6-7)

Promisiunea și porunca aceasta se aplică și la cazurile când am frică de a vorbi în public. Trebuie să o depășesc și, prin rugăciune, să-mi pun toată nădejdea în Dumnezeu, ca să am pace și să pot face față situației, depunând o mărturie vrednică de Mântuitorul meu. Dacă vei întreba alți vorbitori, predicatori, învățători, cred că toți îți vor spune că au teamă și emoții să vorbească în public, dar ei depășesc această frică și trebuie să înveți și tu să o depășești.

Și dacă îmi pierd cu totul gândurile și cuvintele?

Înțeleg ce spui, căci mi s-a întâmplat și mie. Dacă știi că te confrunți cu aceasta, atunci pregătește-ți mesajul în scris, în cazul când știi din timp că vei avea să vorbești în fața unui public mare. Scrierea mesajului cuvânt în cuvânt te va face să-l înțelegi bine, să-ți fie bine organizat în minte și dacă ai emoții, citește. Foarte bine va fi să-l citești o dată chiar înainte de a ieși în fața publicului, dar și mai bine să fie citit de câteva ori și să fie citit cu voce tare.

Dar cum să fac când sunt invitat prompt să vorbesc?

Să zicem că ești într-o adunare de oameni și deodată ți-a fost dată posibilitatea să vorbești, fără să te fi pregătit mai dinainte. Cum să procedezi? Să te rogi, să-ți organizezi repede gândurile în minte și să vorbești. Dacă ai la îndemână o foaie de hârtie sau un carnet, fă-ți o schiță simplă și urmează acea schiță. De multe ori am folosit tocmai șervețelul de șters mâinile ca să fac repede acea schiță și să pot vorbi. Dacă nu ai nimic la îndemână, nici pix și nici foaie, atunci fă această schiță în minte și las-o să fie scurtă, din trei sau maxim 5 puncte, căci mai multe nu vei putea să urmărești. Nu vorbi nimic în plus, ci spune doar exact ceea de este important pentru public să audă, chiar dacă ei nu sunt conștienți de nevoia pe care o au să audă acel mesaj. Apostolul Petru a fost luat prin suprindere în ziua Cincizecimii, căci nu se aștepta să vină așa o mulțime mare în jurul casei unde erau ei adunați. Totuși, el a ieșit și a explicat mulțimii ce s-a întâmplat cu ei și de la această explicație a mers mai departe ca să le prezinte Evanghelia și pe Domnul Isus Hristos. Drept rezultat, un mare număr de oameni s-au pocăit în ziua aceea și au ales să devină ucenicii lui Isus Hristos, primind și sfântul botez.

Când ești invitat la un eveniment, fii gata să vorbești în public

Dacă mergi la o zi de naștere sau la o nuntă sau la oricare eveniment unde crezi că ai putea fi solicitat să vorbești în public, pregătește-te din timp, ca să știi bine ce vei spune. Când Pavel a fost invitat să-și prezinte învățătura în Areopagul din Atena, evident că el era deja pregătit, căci mesajul lui a fost foarte bine organizat și deja era gata să citeze și din poeții greci. Structura și buna organizare a mesajului mă face să cred că de multe zile se pregătea și aștepta invitația de a vorbi în Areopag și, când i-a fost oferită ocazia, a profitat de ea. Și ce dacă cei mai mulți au disprețuit învățătura lui pe moment? Totuși a câștigat primele suflete din acel oraș și ei au fost Damaris, Dionisie Areopagitul și încă câțiva alții. Fii și tu atent și totdeauna gata pregătit să vorbești și nu disprețui invitația care ți-a fost făcută o dată.

Nu vorbi nimic în plus. Nu vorbi lung, dar fii sigur că vei transmite mesajul despre Domnul Isus Hristos într-un fel clar pentru toți cei care vor fi prezenți. Este lipsit de etică și de bun simț să refuzi invitația să vorbești în public. Prin aceasta vei arăta dispreț față de persoana care te invită în față și față de toți ceilalți adunați.

Doar prin vorbirea în public și pregătirea sistematică vei acumula experiență. Nu uita că vorbești nu pentru tine, ci pentru oamenii care te ascultă și dorești ca fiecare din ei să fie mântuit și să aibă viața veșnică.

https://moldovacrestina.md/cum-sa-depasesti-frica-de-vorbi-public/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/articole-crestine/cum-sa-depasesti-frica-de-a-vorbi-in-public/

Suveranitatea lui Dumnezeu Două moduri in care poate fi înţeleasă de Iosif Ţon

Pagina de Teologie

Suveranitatea lui Dumnezeu  Două moduri in care poate fi înţeleasă

de Iosif Ţon

Iosif Ton

Când studiam la Oxford (1969-1972), cineva mi-a spus că odată pe lună Martyn Lloyd-Jones are o întâlnire de o zi cu un grup de aproximativ 150 de pastori în ceea ce se numea „The Westminster Fellowship”. Am făcut aranjamentele necesare şi am fost acceptat în acea organizaţie şi astfel am putut să particip şi eu la acele adunări speciale. Martyn Lloyd-Jones ţinea  la început o scurtă prelegere, apoi începeau discuţii. Fiecare pastor îşi spunea punctul  de vedere în subiectul respectiv. Martyn Lloyd-Jones îi asculta cu atenţie, îşi lua notiţe,  iar la sfârşit sistematiza argumentele tuturor şi îşi spunea în concluzie propria lui poziţie. Întrunirile acelea au contat pentru formarea mea teologică poate mai mult decât studiile de la Oxford!

Un lucru care m-a captivat acolo a fost faptul că Martyn Lloyd-Jones repeta mereu această afirmaţie: „Fă-ţi din suveranitatea lui Dumnezeu stâlpul principal al teologiei sau al gândirii tale.” Până atunci, eu consideram că stâlpul principal al gândirii mele este unirea cu Cristos (faptul că El S-a făcut una cu mine şi pe mine m-a făcut una cu El, că eu sunt „În Cristos” şi că „El trăieşte în mine”). După ce am înţeles ce înseamnă suveranitatea lui Dumnezeu şi mi-am dat seama că este într-adevăr elementul central al gândirii creştine, mi-am zis că eu am doi stâlpi principali ai gândirii mele: suveranitatea lui Dumnezeu şi unirea cu Cristos. Şi aşa a rămas până astăzi!

Studiind, deci, tema suveranităţii lui Dumnezeu, am ajuns să văd că ea este înţeleasă în două feluri radical deosebite. Vă voi arăta în cele ce urmează aceste două feluri de înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu şi apoi vă voi arăta importanţa practică a acestei teme centrale a teologiei creştine.

Înţelegerea calvinistă

În înţelegerea calvinistă, suveranitatea lui Dumnezeu se manifestă printr-un sistem strict de predestinare. Adică, Dumnezeu a făcut dinainte de creaţie un plan detaliat a tot ce se va întâmpla în creaţie şi totul se desfăşoară conform acestui plan predestinat, până la cele mai mici detalii. Nimic nu se poate abate de la planul acesta.

Pentru mai multă claritate, citez din Mărturisirea de credinţă a baptiştilor calvinişti, scrisă la Londra în 1689:

„Credem că înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au intrat într-un Sfat al Păcii, sau Legământ al Răscumpărării, ca să mântuiască un popor ales din păcatele lor (Efeseni 1:1-14; Tit 1:9). Că în decretele lui Dumnezeu au fost desemnaţi numai doi ca fiind capi de legământ, Adam şi Cristos. Că Dumnezeu Tatăl a decretat să creeze lumea, inclusiv pe Adam ca şi cap de legământ al umanităţii, că El a decretat să permită căderea lui Adam prin alegerea lui liberă şi că el a decretat să-L trimită pe Fiul Său ca şi Cap de Legământ ca să răscumpere din păcat şi din moarte un popor de aleşi. Că toţi oamenii care se vor naşte îl vor avea pe Adam drept cap în Legământul Faptelor şi că toţi cei ce sunt aleşi de Dumnezeu Îl vor avea pe Cristos drept cap al lor în Legământul Răscumpărării.”

Iată aceleaşi lucruri spuse de un baptist calvinist modern:

„Baptiştii ai căror crez se bazează pe legământ cred în decretele lui Dumnezeu şi în Legământul Răscumpărării făcut înainte de întemeierea lumii. Legământul Răscumpărării este planul unificat făcut între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să-i răscumpere pe cei aleşi din păcatele lor (2 Tim. 1:9). Tatăl a creat planul răscumpărării în calitatea lui de cap al Trinităţii, Fiul a fost de acord să vină în lumea aceasta ca Răscumpărător al celor aleşi, iar Duhul Sfânt a fost de acord să regenereze inimile poporului ales al lui Dumnezeu (Efeseni 1:3-14)” (Citat din Fred Malone, The Baptism of Disciples Alone, Founders Press, 2003, pag. 52).

Vreau să fac la acest punct o observaţie foarte importantă. Nu găsim nicăieri în Scriptură vreo indicaţie despre „decrete” şi „legământ” făcute înainte de întemeierea lumii. Ceea ce citim clar este că Dumnezeu Sfânta Treime au zis între Ei: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească…” (Geneza 1:26). Este foarte semnificativ faptul că despre acest plan exprimat clar în Scriptură aceşti oameni nu vorbesc nimic, ci în locul lui presupun un alt plan care s-ar fi făcut înainte de creaţie.

Deduc din tot ce am citit în cărţile calviniste că neascultarea lui Adam a fost atât de catastrofală încât a şters complet planul din Geneza 1:26 şi de aceea acesta nici nu mai trebuie amintit. Dar, dacă Dumnezeu este suveran, adică totul se întâmplă aşa cum a decis El dinainte, oare anularea planului din Geneza 1:26 nu este o contrazicere a suveranităţii lui Dumnezeu? După schema aceasta, suveranitatea lui Dumnezeu este anulată din start!

Dar, să revenim la înţelegerea suveranităţii lui Dumnezeu în calvinism. Unul dintre cei mai de seamă scriitori calvinişti din America de astăzi este R. C. Sproul. În scrierile lui, acesta face foarte clar conceptul acesta că Dumnezeu este suveran numai dacă Dumnezeu a făcut un plan a tot ce se va întâmpla în creaţie şi în istorie şi numai dacă planul acesta se va împlini cu cea mai mare exactitate. Dacă nu ar exista un asemenea plan şi dacă planul nu s-ar împlini până la ultimul lui detaliu ar însemna că Dumnezeu nu este suveran.

În concepţia calvinistă, după neascultarea lui Adam, omenirea a devenit totalmente depravată şi a intrat totalmente sub condamnarea la moarte eternă. Ceea ce s-a distrus totalmente a fost voinţa omului, astfel încât acesta nu mai poate alege altceva decât păcatul şi moartea. Din masa aceasta de corupţi şi de condamnaţi Dumnezeu alege un număr fix de oameni pe care să-i mântuiască. Cristos a murit pe cruce numai pentru aceştia. Cândva în cursul vieţii lor, cei aleşi capătă harul mântuitor. Acest har este „irezistibil,” adică cei aleşi nu i se pot opune, deoarece voinţa lor nu este în stare nici să-L aleagă pe Dumnezeu nici să se opună harului lui Dumnezeu.

Ceea ce este distrus în concepţia aceasta este omul ca fiinţă liberă să răspundă chemării lui Dumnezeu sau să o respingă. Şi ceea ce este distrus în consecinţă este responsabilitatea omului. El nu este responsabil pentru că este căzut şi nici pentru că ar fi respins harul lui Dumnezeu.

Sistemul acesta este totalmente determinist. Totul este determinat dinainte şi nimic nu se poate schimba în sistem. Întreaga istorie umană este doar desfăşurarea mecanică a ceea ce a fost decretat de la început. Te întrebi atunci, oare de ce a mai făcut Dumnezeu această lume în care totul se întâmplă cum a decis El dinainte? Dacă cei pe care i-a ales El vor face totdeauna numai ce a decis El mai dinainte, de ce mai era necesară istoria aceasta? Nu putea Dumnezeu să producă automat şi dintr-o dată produsul final, care oricum se va face exact aşa cum a decretat El?

Înţelegerea arminianistă

Această înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu pleacă de la planul lui Dumnezeu de a crea pe oameni după chipul şi asemănarea Sa. Există enorm de multe păreri cu privire la „chipul lui Dumnezeu” în om. Nu este cazul să intrăm în discutarea lor. Ceea ce trebuie să ştim, însă, este că majoritatea celor care discută această problemă sunt de acord că un aspect al „chipului lui Dumnezeu” în om este faptul că omul este o persoană, adică o fiinţă care gândeşte pentru sine, şi decide pentru sine. Dumnezeu l-a făcut pe om deoarece „voia să ducă pe mulţi fii la slavă” (Evrei 2:10). Când Dumnezeu vrea „fii”, El vrea fiinţe care sunt ca El Însuşi, adică persoane care gândesc, aleg şi comunică, adică intră în relaţii inteligente şi voluntare.

Acum opriţi-vă şi gândiţi puţin. Când Dumnezeu vrea să aibă fii, adică persoane inteligente şi libere, înseamnă că El este pregătit să le creeze acestor persoane un spaţiu liber al lor însele, în care să decidă pentru sine.

Dumnezeu este suveran, adică voia lui se face pretutindeni. Dar când Dumnezeu creează o altă persoană, El, în suveranitatea Lui, alege să-Şi limiteze suveranitatea şi să zică persoanei pe care tocmai a creat-o: „Eu vreau să gândeşti pentru tine. Eu vreau să Mă priveşti şi să Mă alegi pe Mine ca partener al tău. Dar nu te oblig la aceasta. Eu vreau să Mă alegi pe mine din propria ta iniţiativă.” Aceasta înseamnă că Dumnezeu îi spune persoanei pe care tocmai a creat-o: „În sfera care eşti tu însuţi, tu eşti suveran. Acolo tu iei decizii. Eu viu până lângă sfera ta şi îţi propun prietenia Mea, dar nu te invadez. Eu îţi respect propria ta suveranitate asupra ta însuţi.”

Dacă nu ar exista această sferă de autoritate, sau suveranitate, a omului asupra propriei sale persoane, omul nu ar mai fi om, ci ar fi robot. Ceea ce vedem în Geneza, după neascultarea lui Adam şi după alungarea lui din grădină, este că Dumnezeu i se adresează tot ca unei persoane care poate alege. Şi vedem că El Îşi găseşte mereu oameni care acceptă să umble cu Dumnezeu, adică să păstreze relaţia personală de asociere cu Dumnezeu, cu toată corupţia care a intrat în toată omenirea prin neascultarea lui Adam.

Să punem lucrurile sun altă formă. Ceea ce îşi doreşte Dumnezeu sunt oameni care Îi văd frumuseţea şi bunătatea şi care se îndrăgostesc de El, adică aleg să-L iubească pe El, să intre în asociere cu El şi să asculte de El. Lucrul acesta nu se poate realiza decât dacă om ul este liber să aleagă! Dumnezeu nu-i impune omului să-L iubească, deoarece dragoste cu sila nu se face. Dumnezeu doreşte să fie ales de om şi doreşte ca omul să-L iubească din liberă alegere.

Atunci, unde mai rămâne suveranitatea lui Dumnezeu?

Dumnezeu a creat câteva miliarde de persoane, adică de sfere a căror independenţă şi suveranitate El, în suveranitatea Lui, a decis să o respecte.

Şi, în ciuda atâtor voinţe libere, Dumnezeu este totuşi capabil să-şi ducă la îndeplinire toate planurile Lui, exact aşa cum le-a făcut dinainte de întemeierea lumii. Cum se poate întâmpla aşa ceva? Răspunsul este că Dumnezeu este suveran peste întreaga omenire în ciuda existenţei atâtor voinţe libere. Cum? Răspunsul final îl vom vedea numai când vom merge dincolo, de unde totul se vede altfel decât de aici.

Dar putem să facem totuşi încă nişte explorări în Biblie de unde să vedem cum îşi exercită Dumnezeu suveranitatea Lui în ciuda atâtor voinţe libere.

Mai întâi, să ne gândim la Lucifer. Şi el este o creatură a lui Dumnezeu. Şi el este o persoană. Şi tocmai pentru că este o persoană, a fost liber să aleagă altceva decât fidelitate faţă de Creatorul Său.

În procesul acestei alegeri, el s-a transformat în tot ce e opusul lui Dumnezeu. Putem să spunem cu încredere că Dumnezeu îl lasă să existe tocmai pentru a ne crea nouă libertate de alegere. A fi om înseamnă a avea în faţă doi stăpâni, pe Dumnezeu şi pe Diavolul, şi a alege pe care să-l crezi, pe care să-l asculţi, a cui să fii şi cu cine să petreci veşnicia viitoare.

Dar Diavolul nu este nici egal cu Dumnezeu, nici în afara suveranităţii lui Dumnezeu. Din primele două capitole din Iov, vedem că Satan trebuie să-i ceară permisiunea lui Dumnezeu ca să se atingă de omul Lui. Dumnezeu îi dă o anumită permisiune, dar îi şi fixează limite până unde să meargă şi Diavolul respectă aceste limite. De asemenea, Domnul Isus îi spune lui Petru că Satan i-a cerut pe ucenici să îi cearnă, dar El i-a pus lui Satan limită: să nu se atingă de credinţa lui.

Prin  urmare, Dumnezeu este atât de suveran încât îl lasă pe Satan liber să înşele oamenii, dar în ciuda acestui fapt, El, Dumnezeu Îşi face totuşi planurile Lui. Ba mai mult, ori de câte ori cel rău întreprinde o acţiune prin care crede că lucrează împotriva lui Dumnezeu, la sfârşitul acţiunii descoperă că şi prin acea acţiune a promovat planul lui Dumnezeu. Şi aşa păţesc toţi duşmanii lui Dumnezeu. Avem un caz foarte semnificativ în acest sens în Faptele apostolilor capitolul 4. Conducătorii iudeilor le spun lui Petru şi Ioan să nu mai predice despre Isus şi îi ameninţă cu represalii dacă continuă. Petru şi Ioan se duc şi spun Bisericii ce au spus conducătorii statului. Biserica întreagă se duce atunci la rugăciune şi ceea ce se roagă ei este deosebit de semnificativ. În primul rând, Biserica I se adresează lui Dumnezeu cu un titlu care mai apare doar o singură dată în Noul Testament, şi anume, „Despotes”, care înseamnă ”Conducător Absolut” , sau „Suveran”, tocmai ca să îşi exprime astfel încrederea în puterea Lui absolută asupra evenimentelor. Apoi, Biserica afirmă despre El: „Doamne, care ai făcut cerul şi pământul, marea şi tot ce este în ele.”

Apoi, Biserica se referă la evenimentele recente petrecute cu Fiul lui Dumnezeu:

„Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşerte? Împăraţii pământului s-au răsculat şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său. Într-adevăr, împotriva Robului Tău cel sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău” (Fapte 4:25-28).

Observaţi că Irod şi Pilat, naţiunile păgâne şi Israelul, s-au unit ca să se scape de Isus. Dar la urmă se constată că tot ce au făcut ei „hotărâse mai dinainte” Dumnezeu!  Biserica vede clar că tot ce I-au făcut duşmanii lui Dumnezeu lui Isus era exact ceea ce a decis Dumnezeu să I se facă, deoarece aşa decisese El să mântuiască omenirea!

Observaţi acum logica Bisericii. Conducătorii lui Israel se ridică din nou împotriva lui Dumnezeu, vrând să-i oprească pe apostoli de la vestirea Evangheliei. Dar ce vor face ei? Cu siguranţă că nu le vor face lui Petru şi lui Ioan decât ce a hotărât Dumnezeu mai dinainte!

Atunci, să se mai roage Biserica să-i apere pe Petru şi pe Ioan? De ce să-i apere? De ce a hotărât Dumnezeu să li se facă?

Recunoscând suveranitatea lui Dumnezeu chiar şi asupra duşmanilor Săi, Biserica nu se mai poate ruga ca lui Petru şi lui Ioan să nu li se întâmple ceva dureros, deoarece lor li se va întâmpla numai ce a hotărât Suveranul. Şi atunci, lor nu le numai rămâne decât să se roage astfel: „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor şi dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-Ţi mâna ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui sfânt, Isus” (v.29-30).

Apostolii s-au dus şi au predicat Cuvântul. Şi, da, au fost arestaţi şi au fort bătuţi crunt, dar ei „s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui” (5: 41). Ei nu au privit bătaia aceea ca pe o nenorocire. Ea a venit pentru ei de la Acela care i-a găsit vrednici să primească un asemenea tratament!

Concluzia pe care o scot din toate acestea este că Dumnezeu este atât de suveran asupra evenimentelor din istorie încât şi duşmanii Lui, care se luptă împotriva lucrării Lui, fac de fapt întotdeauna, fără să vrea, planul lui Dumnezeu.

Aşa am înţeles eu suveranitatea lui Dumnezeu în anii aceia în Anglia. Şi acea concepţie despre suveranitatea Domnului meu mi-a dat curajul să mă întorc în România, unde ştiam că duşmanii lui Dumnezeu vor sări pe mine! Dar acum ştiam că ei îmi vor face numai ceea ce a hotărât Dumnezeu ca ei să-mi facă!

Acum, să vă relatez ce s-a întâmplat. Într-adevăr au sărit pe mine. La 4 octombrie, 1974, mi-au făcut percheziţie la domiciliul meu din Ploieşti şi mi-au confiscat toată biblioteca şi toate scrierile mele personale. Apoi, prin 25 octombrie, m-au chemat la securitate. M-au introdus într-o cameră mare, în care era o masă lungă acoperită cu pânză roşie şi în spatele ei erau şase indivizi, printre care şi un colonel de securitate în uniformă. Pe mine m-au pus să şed la o masă mică aşezată la o oarecare distanţă în faţa mesei celei lungi.

Colonelul a dat citire actului prin care eram pus sub cercetare penală pentru vina de a fi făcut „activitate care pune în primejdie securitatea statului.” Aceasta fiindcă am scris „Manifestul creştin”. Colonelul mi-a spus că pentru activitatea aceasta voi putea fi condamnat la închisoare de la 5 la 15 ani. A pornit atunci la un discurs ameninţător, căutând să mă înspăimânte cu consecinţele care vor urma. La un moment dat, a pomenit de Romani 13 şi a spus că acolo scrie că stăpânirile sunt de la Dumnezeu şi eu m-am ridicat împotriva stăpânirii puse de Dumnezeu.

La auzul acestor cuvinte nu m-am putut abţine şi am spus: „Domnule colonel, îmi permiteţi să vă spun cum văr eu că se aplică aici Romani 13?”

El a fost surprins de intervenţia mea şi mi-a zis: „Hai, spune.”

Eu am zis cam aşa: „Domnilor, ce se întâmplă aici nu este între dumneavoastră şi mine, ci este între Dumnezeul meu şi mine. Dumnezeu are ceva de lucru cu mine aici. Nu ştiu exact ce. Poate că vrea să mă înveţe aici câteva lecţii. Una ştiu, domnilor, că dumneavoastră o să-mi faceţi numai ce a hotărât Dumnezeu să-mi faceţi şi n-o să treceţi nici cu un centimetru peste ceea ce a hotărât El, deoarece, într-adevăr dumneavoastră sunteţi aici instrumentele lui Dumnezeu pentru mine.”

S-a văzut imediat că domnului colonel nu i-a plăcut cum am aplicat eu Romani 13 la situaţia aceea. Dar mie mi-a dat o satisfacţie imensă, deoarece în clipa aceea eu nu mai vedeam în faţa mea şase oameni solizi, cu feţe încruntate şi furioşi pe mine, ci vedeam în spatele lor pe Dumnezeul meu care îşi ţinea mâinile deasupra lor şi trăgea şase sfori, prin care mânuia cele şase marionete ale Lui care stăteau în faţa mea!

Aceasta consider eu că este cea mai bună ilustrare a suveranităţii lui Dumnezeu văzută la securitatea din Ploieşti!

Observaţi cât de important şi cât de practic este să înţelegi bine suveranitatea lui Dumnezeu!

Pot să amintesc aici şi modul în care a înţeles Iosif suveranitatea lui Dumnezeu în actul de răutate prin care l-au vândut fraţii lui: „Voi negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se împlinească ce se vede astăzi, şi anume, ca să scape viaţa unui popor în mare număr” (Geneza 50: 20).

Acelaşi lucru îl vedem scris şi cu privire la cele zece coarne şi la fiară: „Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu” (Apocalipsa 17: 17).

Să rezumăm, deci, această înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu. Când Dumnezeu creează persoane, El, în libertatea suveranităţii Lui, Îşi limitează suveranitatea pentru a face loc voinţei acelei persoane de a se determina pe sine.. Numai aşa îşi poate face Dumnezeu fii care să-L aleagă în libertate, să-L iubească în libertate şi să trăiască în părtăşie cu El în libertate. Această înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu acordă cea mai deplină valoare şi responsabilitate fiinţei umane. Dumnezeu este acela care ni se revelează pe Sine în felul acesta.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_iul07.htm

ECLESIOLOGIE – doctrina despre Trupul lui Cristos (Biserica) -Bătrinii Bisericii – Presbiterii – Prezbiterii în bisericile baptiste – idee examinată la conferinţă De Gary D. Myers

Prezbiterii în bisericile baptiste – idee examinată la conferinţă

De Gary D. Myers

NEW ORLEANS (BP) – Prezbiterii şi congregaţionalismul. Pentru mulţi baptişti, aceşti termeni par a fi opuşi. Totuşi, potrivit unor vorbitori de la conferinţa legată de „Chestiunea organizării baptiste”, cei doi termeni nu se exclud reciproc neapărat.

Chestiunea prezenţei crescânde a prezbiterilor în bisericile baptiste a fost una din discuţiile principale din cadrul sesiunilor din 5-7 februarie, de la Centrul Baptist pentru Teologie şi Lucrare al Seminarului Teologic Baptist din New Orleans.

Mark Dever, pastor al Bisericii Baptiste Capitol Hill din Washington, D.C., a argumentat că un grup de prezbiteri constituie modelul nou-testamental al structurii bisericii. El a făcut o distincţie clară între conducerea prezbiterilor şi guvernarea lor, respingând categoric modelul prezbiterian care face o distincţie între prezbiterii care dau învăţătură şi cei care guvernează. În schimb, Dever a prezentat un argument biblic în favoarea unei forme de congregaţionalism condusă de prezbiteri, în care congregaţia are rolul unei „curţi de apel supreme”, în procesul de luare a deciziilor.

Invocând pasajele din Fapte, 1 Timotei, Filipeni, Iacov şi 1 Petru, Dever şi-a construit argumentul că biserica nou-testamentală avea o pluralitate de prezbiteri în cadrul fiecărei congregaţii. Într-o serie de cazuri, scriitorii Noului Testament se referă la prezbiteri (plural) atunci când se adresează unei biserici (singular). El a citit verset după verset.

„Pot spune numai că dovezile Noului Testament par să indice faptul că practica obişnuită, chiar cea aşteptată, era cea a pluralităţii prezbiterilor în fiecare congregaţie locală”, a spus Dever.

Pe lângă argumentul biblic, Dever a încercat să dovedească faptul că, în istoria baptiştilor, nu lipsesc congregaţiile conduse de prezbiteri. El a citat o serie de documente baptiste timpurii care menţionează o pluralitate de prezbiteri. Printre acestea, se număra şi o scrisoare a lui W.B. Johnson, primul preşedinte al Convenţiei Baptiste de Sud, care se referă la o pluralitate de prezbiteri în cele mai multe biserici baptiste din sud. Dever a mai citat corespondenţa bisericilor baptiste din Anglia, Philadelphia şi Virginia drept dovadă.

„Modelul biblic este cel al congregaţionalismului direcţionat sau condus de prezbiteri”, a spus Dever. „Este un model biblic şi baptist.”

Deşi au existat susţinători ai congregaţionalismului condus de prezbiteri, majoritatea vorbitorilor de la conferinţa NOBTS referitoare la organizare au respins conducerea prezbiterilor în bisericile baptiste de sud. În cazul modelului conducerii prezbiterilor, congregaţia are puţine de spus sau chiar nimic în ce priveşte problemele bisericii. Un grup select conduce şi controlează toate sau cele mai multe decizii ale bisericii.

În contrast, diferiţi prezentatori au fost cel puţin deschişi faţă de ideea unui model condus de prezbiteri, ca formă de congregaţionalism. Acest fapt s-a datorat, în parte, consensului lor în ce priveşte învăţătura biblică despre numărul slujbelor din biserică.

„Toţi sunt de acord că în Noul Testament nu există trei funcţii distincte în biserică, ci numai două – cea de diacon şi cea de prezbiter/supraveghetor/pastor”, a spus David Dockery, preşedinte la Union University în Jackson, Tenn. „Dumnezeu a intenţionat ca în fiecare congregaţie să existe cel puţin un lider sau, probabil, o echipă de lideri.”

Dockery a explicat că, începând din Fapte 14, prezbiterii sunt de obicei menţionaţi la plural în Noul Testament, iar contextul sugerează că existau mai mulţi prezbiteri în fiecare biserică.

Funcţionarea bisericii, a spus Dockery, este mult mai importantă decât forma, câtă vreme forma corespunde învăţăturii scripturale. Din perspectiva lui Dockery, domnia lui Cristos asupra bisericii poate fi experimentată cel mai bine în biserici care au o organizare congregaţională. Totuşi, el observa că „o conducere a prezbiterilor corespunde în mare măsură organizării congregaţionale.”

Paige Patterson, preşedinte la Southwestern Baptist Theological Seminary, în Texas, a abordat chestiunea prezbiterilor în congregaţiile baptiste în cadrul unei discuţii care i-a avut în prim plan pe Dever, Richard Land şi James Leo Garrett. El şi-a exprimat preocuparea faţă de tendinţa crescândă spre „conducerea prezbiterilor” în bisericile baptiste de sud.

Un susţinător al congregaţionalismului, Patterson a spus că el crede că unele biserici adoptă conducerea prezbiterilor pentru a repara unele forme nebiblice de congregaţionalism. O formă „detestabilă” de congregaţionalism, a spus el, îl consideră pe pastor drept sclavul bisericii. În loc să se îndrepte spre un model biblic de congregaţionalism, unele biserici aleg conducerea prezbiterilor. Patterson a sugerat că acel gen de „reparare” poate fi mai rău decât problema în sine.

„Nu îmi place sugestia unei ‚conduceri a prezbiterilor’. Cred că vom pierde unul dintre elementele distinctive ale noastre, ca baptişti, dacă renunţăm la organizarea congregaţională a bisericii”, a spus Patterson. „Nu am nimic împotriva numărului mare de prezbiteri în cadrul congregaţionalismului.”

Patterson a spus că modelul găsit în Noul Testament este mai degrabă cel al congregaţionalismului în care există mai mulţi prezbiteri, între care unul are întâietate, decât un congregaţionalism reprezentat de un singur prezbiter.

Garrett, un distins profesor emerit la Southwestern Seminary, a spus că practica unei conduceri a prezbiterilor în bisericile baptiste constituie o eroziune serioasă a organizării congregaţionale. El crede că această organizare este respinsă de unele biserici baptiste de sud pentru că necesită mult timp şi este, uneori, dificilă.

 „Cerinţa de a permite unui grup mic din congregaţie să ia deciziile pentru biserică echivalează cu a cere cetăţenilor să renunţe la dreptul lor de vot şi la democraţia participativă, lăsând conducerea în mâinile experţilor”, a spus Garrett. „Luarea deciziilor referitoare la viaţa, lucrarea şi misiunea bisericii nu ar trebui să fie separată în mod rigid de viaţă, lucrare şi misiune. Membrii care sunt implicaţi în una, ar trebui să fie implicaţi şi în cealaltă.”

Garrett a spus că o congregaţie poate delega anumite probleme unui grup mai mic din cadrul bisericii. El a insistat că aceste lucruri ar trebui să fie de o importanţă mai mică, în vreme ce chestiunile esenţiale sunt supuse votului congregaţiei.

Aşa se întâmplă la Capitol Hill Baptist Church, care deleagă deseori anumite probleme grupului de prezbiteri; totuşi, congregaţia continuă să joace un rol cheie în luarea deciziilor, prin votarea chestiunilor importante. Numirea unui pastor sau alegerea prezbiterilor, de exemplu, trebuie aprobată de biserică, a spus Dever.

„Cred că această conferinţă a lărgit pentru mulţi semnificaţia pe care baptiştii de sud o acordă termenului de ‚organizare congregaţională’”, a spus Stan Norman, asistent la teologie la NOBTS, directorul BCTM şi organizatorul conferinţei. „Sunt deschis pentru discuţii şi studii viitoare în ce priveşte problema ‚conducerii prezbiterilor’ ca formă viabilă de congregaţionalism, însă la ora actuală nu sunt pe deplin convins.”

http://www.voxdeibaptist.org/Congregationalismul.htm

DESPRE „VORBIREA CU HAR ŞI DREASĂ CU SARE” – IONEL LAZAR

DESPRE „VORBIREA CU HAR ŞI DREASĂ CU SARE” SAU, „CINCI CUVINTE ÎNŢELESE… MAI MULT DECÂT ZECE MII DE CUVINTE (ÎN ALTĂ LIMBĂ)!”

IONEL LAZAR

Introducere:

Substantivul grecesc „omilie”* (la plural „omilii”) nu este specific doar bisericii ortodo-xe ci aparține totalmente primilor creştini care deşi erau „oameni necărturari şi de rând” („agramatos kai idiotai” – Fapte 4:13) erau „tari în Scripturi” (Fapte 18:24), propovăduiau cu multă convingere (elocință) şi mărturiseau „cu cuvântul şi cu fapta” mântuirea Domnului Isus Hristos în viața lor.

Doresc din toată inima mea ca aceste gânduri care remarcă aspecte esenţiale în conduita şi comportamentul slujitorilor Evengheliei şi nu numai, să fie binecuvântate de Domnul Dumnezeu şi de folos tuturor celor sincer interesaţi de o sfântă şi totală schimbare şi de reconsiderarea unei atitudini evlavioase în timpul slujirii şi în afara ei.

OMILIE, (omilíi), s. f. – Predică. – În limba megleno-română, omilie sau homilie. În limba greacă, ỏμιλία – homilia (secolul al XVIII – lea). – DER. Omiliar, s. n. (Carte de predici). DEX-ul limbii ro-mâne. OMILIE. (Din limba greacă, homilia – o relaționare (comunicare) familiară). OMILIE s.f.

(Bisericesc). Cazanie, cuvînt, predică, (înv.) chiriacodromion, didahie, poucenie, predicare, predica-ție, propovedanie, carte cu învățătură.Este o specie a elocinței de amvon, predică (sinonim cu caza-nie), omilia constă în explicarea unei epistole, a evangheliei zilei, a unui pasaj din cărțile religioase și care pare-se a fi constituit forma primitivă a elocinței de amvon.

Acest gen de elocință a fost ilustrat de mitropoliții erudiți Grigore Țamblac (în secolul al XV-Iea) și apoi, Antim Ivireanu, mitropolit de Bucureşti, născut la circa anul 1640 sau 1650, în Iviria (Georgia de azi sau Gruzia) – decedat în anul 1716, asasinat în Rumelia a fost un autor, tipograf, gra-vor, teolog creştin, episcop și mitropolit român de origine georgiană. În „Didahiile” sale, el deschide drumul genului retoric în cultura noastră. Termenul grecesc, „omiletică” („homiletică”), derivat de la omilie, apărut în cultura europeană a secolului al XVIII-lea, denumește acea artă a elocinței sacre.

  • Coloseni 4:6: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum tre-buie să răspundeţi fiecăruia.”

EXEGEZĂ.

 Vorbirea.

Cuvintele merg mână în mână cu vieţuirea creştină. Lucrul acesta este valabil mai ales în relaţiile cu cei care sunt afară (vers. 5). Nu doar cuvintele în sine, ci şi felul cum sunt rostite, şi chiar şi tonul vocii fac o impresie pozitivă sau negativă asupra acelora care le aud. De aceea vorbirea şi purta-rea creştinului trebuie să fie bine supravegheate.

(Cu) Har.

Grecescul „charis” (vezi Romani 3:24). În acest context cuvântul poate avea sensul de

amabilitate, dulceaţă. În cartea Proverbele 16:24 stă scris: „Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere, dulci pentru suflet şi sănătoase pentru oase.” Atunci când a vorbit Domnul Isus în sinagoga din Nazaret, cei care L-au ascultat au rămas impresionaţi de cuvintele pline de har (literal cuvinte de har) care se revărsau de pe buzele Lui (Luca 4:22; Psalmul 45:1-2). Cuvintele creştinului ar trebui să poarte cu ele puterea şi influenţa cerului.

Dreasă cu sare.

Sarea face hrana gustoasă. (Matei 5:13). Aici se referă la acele elemente care fac vorbirea atrăgătoare, cu putere şi agreabilă la ascultare.

La polul opus al vorbirii pline de har („dreasă cu sare”) ar fi vorbirea banală, fără gust, sau inutilă (vezi Matei 12:36). De asemenea este extrem de toxică (otrăvitoare) vorbirea eufemistică, persiflantă, „la miştocăreală” sau pe post de glumă, atât de la amvon cât şi în afara lui.

Amvonul nu este scena de la… „stand-up comedy”(„Să nu se audă nici cuvinte porcoa-se, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire.” Efeseni 5:4).

Când creştinul îşi deschide gura, (predicator sau ascultător) din ea ar trebui să se reverse cuvinte plă-cute, care să întărească.

 Să răspundeţi fiecăruia.

Este responsabilitatea fiecărui creştin să fie gata să răspundă oricui cere socoteală de nădejdea care este în el (vezi 1 Petru 3:15). Mărturisirea personală este o parte esenţială a vieţii de creştin.

CONCLUZII.

                     Deci, cum să fie vorbirea noastră?

  • Neviciată, nepângărită, netendențioasă, neinsinuantă.

Efeseni 5:4: „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire.” 

  • O poruncă din Legea mozaică interzicea folosirea greşită a Numelui lui Dumnezeu. 

Exodul 20:7: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.”

 Dumnezeu ne porunceşte  să ne lăsăm de vorbele murdare. 

Coloseni 3:8:„Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.”

 Ceea ce credem se reflectă în ceea ce vorbim. 

Proverbe 13:3: „Cine-şi păzeşte gura, îşi păzeşte sufletul; cine-şi deschide buzele mari aleargă spre pieirea lui.”

 Urmaşii Domnului Isus Hristos trebuie să vorbească cu grijă şi atenţie. 

Coloseni 4:6: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.”

 Felul nostru de vorbire va influenţa pe alţii. 

1 Timotei 4:12: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.”

  • 1 Corinteni 14:19: „Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă.”

EXEGEZĂ.

 În Biserică.

Greceşte, „ekklesia”,(vezi Matei 18:17). Referirea nu este la clădirea în care sunt ţinute adunările creştinilor, ci la grupări umane organizate ale credincioşilor, indiferent de locul în care ei s-ar putea aduna.

Cinci cuvinte.

În Noul Testament numărul cinci e folosit adesea ca un număr rotund însemnând câţiva, câteva. Astfel erau cinci vrăbii (Luca 12:6), cinci într-o casă (vers.52), cinci perechi de boi (Luca 14: 19), etc.

Înţelese. (Cu înţelegerea mea KJV Bible).

Sau cu mintea mea, adică, într-un alt fel decât în limbi, încât să fie inteligibil pentru alţii. Adică, cinci cuvinte coerente, inteligibile; având sens gramatical şi corelate atât din punct de vedere semantic cât şi etimologic.

Să învăţ (pe alții). 

Greceşte, „katecheo”, a instrui oral, a învăţa prin cuvântul gurii. De la acest cuvânt de-rivă termenul catehism, care în original înseamnă învăţătură orală ca la doctrinele credinţei. Este mai bine a da o foarte scurtă îndemnare în biserică, aşa cum e arătat de cinci cuvinte, dacă sunt de natură edificatoarea, decât o lungă cuvântare care nu e înţeleasă de ascultători şi în felul acesta nu ajută la instruirea lor.

Apostolul Pavel îi atrage atenția tânărului păstor Timotei: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc.” (1 Timotei 1:5-7).

În (altă) limbă. (Limbă necunoscută, KJV Bible). Literal, o limbă.

CONCLUZII.

 Strângerea laolaltă „în Hristos” trebuie să fie întotdeauna „pentru zidire”. 

Zidirea înseamnă a folosi efectiv timpul consacrat zidirii. Zidirea se face printr-o comuni-care inteligibilă, accesibilă tuturor, nu neapărat că durata de timp ci doar că explicită, bogată în subs-tanţă, în conţinut ziditor.

În contextul acesta, apostolul Pavel, cu o gentileţe şi fineţe remarcabilă îi dojeneşte  subtil pe corintenii scindaţi în partide (1 Corinteni 1:12-13; 3:4-9) dar „care cheamă în vreun loc Numele Domnului” (1 Corinteni 1:2), adică un alt loc decât cel iubit (frecventat) de credincioşii creştini stator-nici, serioşi şi integri; deci o locaţie diferită de adunarea bisericii creştine  înfiinţată iniţial în cetatea Corintului.

  • Vorbirea (fără alte limbi neînțelese) trebuie să zidească în Biserică , nu să fie doar o aramă sunătoare, chimval zângănitor sau să sune în gol făcând zgomot.

Apostolul Pavel menţionează că : „Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă”. (1 Corinteni 14:19).

Vorbirea în alte limbi (fără translator, interpret) dacă nu zideşte pe nimeni înBiserică, este doar mult zgomot.

  • „Cine vorbeşte în altă limbă, (Îi) vorbeşte lui Dumnezeu, cu duhul, el spune taine, căci nimeni nu-l înţelege (1 Corinteni 14:2). 
  • „Cine vorbeşte în altă limbă se zideşte pe sine însuşi”. (1 Corinteni 14:4).
  • „Cine proroceşte zideşte sufleteşte Biserica” (1 Corinteni 14:4). 
  • „Cine proroceşte, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere”. (1 Corinteni 14:3).

Unii creştini mulţumesc foarte frumos lui Dumnezeu, dar ceilalţi nu rămân zidiţi sufleteş-te. Dacă spun taine lui Dumnezeu, de ce fac zgomot şi de ochii oamenilor?

                    „A spune taine lui Dumnezeu” înseamnă numai între tine şi Dumnezeu să se ştie ce spui, oamenii nu înţeleg şi nu se pot zidi. Dacă ai „taine” (personale) de spus lui Dumnezeu, atunci nu veni cu ele în public ci, „încuie-te în cămăruța ta…” (Matei 6:6).

Aceasta este rânduiala Bisericii pusă de către Apostolul Pavel. La unii nu le place ordinea, rânduiala, ci neorânduiala. Aceasta este realitatea, acesta e adevărul. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi ce fac ei este după poftele lor, pozând în rugăciune de ochii oamenilor.

  • Când putem rosti cu încredere un „Amin!” hotărât la vorbirea cuiva?

Dacă mai zăbovim puțin la „vorbirea ăn limbi” constatăm că dacă adunarea (biserica) lui Hristos este zidită sufleteşte sau nu, acesta este faptul care decide pentru apostol – şi acestea sunt gân-durile lui Dumnezeu! – care este darul mai mare.

Cine vorbea în limbi (în partidele scindate din Corint), vorbea doar lui Dumnezeu. Oricât de minunat ar fi acest dar, orice desfăşurare de forţe ar reprezenta, indiferent de câtă binecuvântare se bucura cel care îl avea, dacă el nu îl folosea împreună cu un interpret (traducător), aşa încât cei credin-cioşi să înţeleagă cele auzite, atunci nu ducea la zidirea sufletească şi era mai mic decât darul prooro-ciei. Ce lovitură dură pentru mândria acelora care se lăudau cu vorbirea în limbi! Şi nu numai că vorbi-rea în limbi era mai prejos, ci ea trebuia lăsată deoparte (afară din adunare, Biserică), dacă nu era de faţă un interpret (versetul 28). Cel în cauză putea să-şi vorbească sieşi şi lui Dumnezeu, dar în adunare trebuia să tacă.

Acest lucru era valabil chiar şi atunci când cineva îndrepta o mulţumire către Dumnezeu şi pentru aceasta vorbea în limbi. Dacă celălalt nu-l înţelegea, acesta nu era zidit şi atunci o asemenea mulţumire trebuia lăsată deoparte. Cum putea într-o asemenea situaţie „să răspundă omul cel simplu „Amin” la mulţumirile pe care le aduci tu, când el nu ştie ce spui?“ (versetul 16).

  • Acest lucru este perfect valabil şi în timpul eventualelor predici încâlcite şi pline de… elucubrații pretinse a fi rostiri „academice”!

Cuvintele sunt înviorătoare şi pentru noi doar dacă sunt exprimate inteligibil! Câtă lipsă de claritate există în acest domeniu! Personal, pe baza acestui cuvânt nu mi-aş lpermite ca într-o ţară străină, să mă rog în mod public, în limba mea naţională, dacă acolo nu m-ar înţelege nimeni.

Totodată, nici in biserica mea de limbă materna, in mijlocul conaționalilor mei, nu mă rog sau vorbesc în altă limbă care, chiar inteligibilă fiind, s-o fac doar pentru a epata, a-mi expune veleitățile (darurile) mele de… poliglot! Aici învăţăm, pe plan secundar, alte două lucruri importante pentru viaţa practică de adunare:

  • A spune „Amin” la o mulţumire este după voia lui Dumnezeu şi este o expresie auzibilă a aprobării adunării. 

Cuvântul „Amin” este de origine ebraică şi înseamnă „cu adevărat”, „desigur”, „aşa este” sau „aşa să fie”! Apostolul Pavel arată un obicei al primilor creştini: ei spuneau „Amin!“ nu numai cu inima, ci şi cu gura. Ei nu-şi spuneau doar în gând un „Amin“, ci îl rosteau.

Dumnezeu Şi-a învăţat deja în Vechiul Testament poporul în acest sens: „Şi tot poporul“ (bărbaţi şi femei!) „să răspundă: Amin!“ (Deuteronomul 27:15 ). În cartea lui Neemia 5:13 , citim frumoasele cuvinte: „Toată adunarea a zis: Amin!“ Este deci un obicei potrivit Scripturii, la care din nefericire s-a renunţat în multe locuri.

  • Mijloacele dominante pentru zidirea sufletească a adunării, lăsând deoparte revelaţia refe-ritoare la vremea noastră, sunt proorocia (1 Corinteni 14: 3, 4 şi 6), descoperirea, cunoştin-ţa (versetul 19). 

Dar oare ne-am gândit vreodată că şi o rugăciune, o cântare, o mulţumire slujesc la zidirea sufletească (1 Corinteni 14:15-17)? Cât de îmbucurătoare este această varietate: pentru toate acestea este loc şi timp în strângerile credincioşilor!  Deci, avem aici, de altfel, una dintre foarte rarele referiri la faptul că în adunările (bisericile) sfinţilor se şi cântă!

Dacă ceva trebuie să fie pentru zidire, atunci în primul rând trâmbiţa trebuie să dea un ton inteligibil, trebuie să se ştie „ce se cântă cu fluierul sau cu harpa“ (versetele 7-12), pe scurt, trebuie să se înţeleagă ce se vorbeşte. Tot restul este „vorbă în vânt“ (versetul 9).

  • Având mintea „conectată”! (1 Corinteni 14:14-15).

Nu este nicidecum gândul lui Dumnezeu ca în strângerile noastre lalolaltă („toți împreu-nă” – Fapte 3:42-47; 4:32-33; 9:31) spre „zidire sufletească” mintea să ne fie „deconectată“.

A presupune acest lucru ar fi cu totul lipsit de sens şi nespiritual. Apostolul Pavel insistă ca şi la rugăciune, la slăvire şi la mulţumire, alături de Duhul (adică noua, dumnezeiasca natură din noi; Ioan 3:6 ; Romani 8:6, 10 ) să participe şi mintea.

Zgomotele goale (1 Corinteni 13:1), pe care mintea nu le poate deosebi sau recepţiona, sunt fără valoare pentru zidirea sufletească. Astfel de rugăciuni şi laude rostite ( în alte limbi) nu sunt de nici un folos pentru cel care nu le înţelege. Cel care vorbeşte să-şi folosească mintea în aceeaşi mă-sură ca şi cel care ascultă vorbirea (predica, rugăciunea, cântarea). De aceea ne-a dat-o Dumnezeu, ea este poarta de intrare pentru tot ce vine de la Dumnezeu.

Apostolul Pavel a vorbit în limbi mai multe decât ei toţi şi el i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta, dar el a făcut-o pentru sine, atunci când era singur cu Dumnezeu. În biserică însă, el dorea să vorbească mai bine cinci cuvinte înţelese: „ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte într-o altă limbă“ (reciteşte versetele 18-19). 

  • Dacă există ceva ce nu contribuie la zidire (o predică fără Hristosul Măntuitor sau dintr-o „altă evanghelie”, cu „un alt Isus” sau cu un alt duh…” (2 Corinteni 11:4), sau o vorbire în limbi neînțelese) atunci nu trebuie să se facă auzit în Biserica lui Hristos! Biserica Dom-nului Isus Hristos este „biserica întâilor născuți” (Evrei 12:23) adică formatănumai  din oameni născuți din nou! (Ioan 1:13).

La aceasta nu are importanţă dacă darul este de la Dumnezeu (darul vorbirii în limbi era): dacă prin aceasta adunarea nu este zidită, acest dar nu trebuie să fie întrebuinţat.

Deținerea unui dar dat de Dumnezeu nu îndreptăţeşte utilizarea acestuia în orice timp şi în orice loc. Uneori ne vine greu să acceptăm acest lucru, dar aceasta este învăţătura întregului capitol de faţă. Dacă suntem în „adunare“, atunci nu suntem oriunde, şi acest fapt este hotărâtor.

  • Câteva observaţii practice: 
  • Dacă un frate se roagă în adunare, atunci el este gura celor adunaţi în rugăciune către Dumnezeu. 

Atunci, ceea ce exprimă trebuie să reflecte preocuparea comună a celor adunaţi. Proble-me de natură pur personală nu-şi au locul acolo. Tot astfel stau lucrurile pentru mulţumire şi laudă. Cât de mult trebuie să se păzească fraţii ca să nu depăşească adevăratele sentimente şi măsura adunării. De asemenea, cel în cauză trebuie să vorbească destul de tare şi de clar ca să poată fi înţeles de toţi. Dacă, de exemplu, cineva vorbeşte încet şi repede, astfel încât aproape nimeni nu-l poate urmări, atunci este mai bine să lase altora această slujbă.

  • De asemenea există, mai ales astăzi, pericolul de a impresiona prin cunoştinţe (biblice sau chiar extrabiblice). 

Dacă vorbirea sau rugăciunea sunt pline de cuvinte străine sau de expresii artistice, astfel încât fraţii simpli (modeşti în cultura lor, adică „agramatos kai idiotai” – necărturari şi de rând – Fapte 4:13) să nu mai poată înţelege sensul, atunci această slujire nu corespunde gândurilor Domnu-lui. El vrea ca adunarea să fie zidită sufleteşte.

Acest lucru este valabil şi pentru rugăciune şi pentru mulţumire. Totul se petrece în adu-nare şi pentru adunare. Cel care vorbeşte trebuie să fie gura celor adunaţi „împreună” pentru Dum-nezeu (Matei 18:20) (în rugăciune, mulţumire, laudă), fie gura lui Dumnezeu către cei adunaţi (pro-orocie, învăţătură).

Acest lucru ar trebui să nu-l uite niciodată cei care-şi deschid gura într-o adunare. Nu este acesta un gând profund mişcător, că Dumnezeu are zidirea sufletească a Adunării drept gând călăuzi-tor, astfel încât toate celelalte trebuie să se supună acestuia? Atât de mult doreşte El acest lucru!

Sunt ferm convins că aceasta contrazice părerea multora din creştinătate, chiar şi a acelora care sunt născuţi din nou, dar sunt gândurile lui Dumnezeu pentru poporul Său. De aceea învăţăturile apostolului Pavel din prima epistolă către Corinteni sunt atât de importante şi pentru zilele noastre.

  • Prezenţa Sa în Adunare, prin Duhul Sfânt, rămâne. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său rămâne. 

În Vechiul Testament, profetul Ezechiel declara ferm: „Numele cetății este: „Domnul Dumnezeu este aici!” (Ezechiel 47:35).

Încă o dată, mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta! Acum este în întregime o întrebare a credinţei personale de a prelua şi de a îndeplini aceste lucruri. Există mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu care au părăsit sistemele omeneşti aflate pe teren creştin, pentru a se apropia de adevăr.

  • Nu este de mirare că adesea nici aceştia nu mai cunosc acest mod de strângere?

Se cunosc conferinţe şi ore biblice pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Se cunosc adunări speciale pentru vestirea Evangheliei de către evanghelişti şi predicatori în general sau pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu de către învăţători. Se cunosc întâlniri frăţeşti pentru discutarea dif-eritelor aspecte ale lucrării Domnului.

Toate acestea nu sunt strângeri pentru şi în Numele Domnului. Ele sunt bune şi deosebit de utile, dar nu au nivelul înalt al unei strângeri ca Adunare (Biserică).

  • De ce s-a renunţat în întreaga lume, chiar şi între fraţi, la această strângere pentru zidire?

Din cauza pericolului abuzului de libertate? Probabil… 

Într-adevăr, pericolul de a folosi în mod greşit o libertate dată de Dumnezeu este mare şi mereu s-au întâmplat lucruri care i-au înjosit pe cei adunaţi. Dar să ne gândim că deşi înclinaţia fireas-că a corintenilor scindați în partide populiste a lipsit în mare măsură aceste strângeri de utilitatea şi de rânduiala lor, gândul lui Dumnezeu nu a fost desfiinţarea lor completă.

În schimb, apostolul Pavel îi învaţă ce s-ar fi potrivit pentru cei care, (deşi dezbinați în tot felul de partide) atunci când erau adunaţi laolaltă (împreună) ei trebuiau sa fie astfel.

Duhul Sfânt numeşte aceasta în versetul 40: „în chip cuviincios şi cu rânduială“. Şi noi ar trebui să medităm cu grijă şi prin rugăciune la aceste porunci ale Domnului. Dumnezeu nu spune: „Cu voi nu se poate face aceasta. Pentru o strângere atât de măreaţă, cu libertatea ei duhovnicească, voi sunteţi prea fireşti. Să lăsăm asta deoparte!“ Dimpotrivă, din partea Sa, El menţine tot ce ne-a făgăduit pentru o asemenea strângere. Cât de mult corespunde aceasta harului Său de nepătruns cu noi!

  • Apoi, El îi dă celui credincios în mână măsura dumnezeiască şi spune: „Dar toate să se fa-că în chip cuviincios şi cu rânduială“. 

Cât de simplu, cât de modest, cât de frumos este totul! Strângerea pentru zidire este o bi-necuvântare aleasă a lui Dumnezeu pentru ai Săi, atât timp cât sunt pe pământ. În cer nu mai au nevoie de ea. Faptul că astăzi mai putem avea o astfel de „zidire in Hristos” , pentru aceasta fie slăvit sfântul Său Nume în Hristos Isus, Domnul nostru!

  • Eclesiastul 5:1-3: „Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai bine să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumne-zeu este în cer, şi tu, pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe. Căci, dacă visele se nasc din mulţimea grijilor, prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cuvintelor.”

EXEGEZĂ.

 . Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai bine să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta.

Păzeşte-ţi piciorul.

În Bibliile ebraice, în LXX (Septuaginta) şi în Vulgata acesta este versetul 17 din cap. 4. „Păzeşte-ţi piciorul” este echivalent cu expresia „ai grijă pe unde mergi” şi este folosit aici în mod figurat, în armonie cu ideea din Genesa 17:1 şi Psalmul 119:101. La fel corespunde şi cu avertizarea pe care Dumnezeu i-o dă lui Moise la rugul aprins: „Scoate-ți încălțămintea…” (Exodul 3:1-6).

Casa lui Dumnezeu.

Vechiul Cort al Întâlnirii era numit „Casa Domnului (Iehova)” (1 Samuel 1:7; 2 Samuel 12:20). Acelaşi titlu a fost folosit mai târziu cu privire la Templul din Ierusalim (vezi 1 Regi 3:1).

Jertfa nebunilor.

                    „Nebunii” (sau „alienații” din 1 Corinteni 14:23) la care se face referire aici „fac (mult) rău” când intră în „Casa lui Dumnezeu”, pentru că nu-şi păzesc „piciorul” şi nu sunt dispuşi „să as-culte” (ci doar ei să vorbească!). Aduceți-vă aminte de  incidentul din sinagoga din Capernaum! (Mar-cu 1:21-28). Ei nu sunt conştienţi de Acela în prezenţa Căruia stau (vers. 2), se gândesc la lucruri vre-melnice şi ca urmare cuvintele lor sunt adesea nesăbuite, pripite şi multe. Acei care vin la biserică atât de inconştienţi de prezenţa lui Dumnezeu încât cugetă la lucruri obişnuite şi vorbesc numai despre lu-cruri obişnuite, banale şi vremelnice, sunt numiţi aici de către înţeleptul Solomon ca fiind „nebuni.” Închinarea lor nu este decât o simplă formalitate păgănă.

Fac (mult) rău.

Ignoranţi cu privire la cerinţele spirituale ale lui Dumnezeu, ei nu I se închină în mod sin-cer şi inteligent (vezi Ioan 4:24). Ei păcătuiesc în ignoranţa lor auto-impusă, şi ca urmare închinarea şi darurile lor – aduse în mod neglijent – sunt inacceptabile în ochii lui Dumnezeu.

2. Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu, pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.

Nu te grăbi.

Cum este tradus şi în cap. 7:9 şi apoi în cap. 8:3. Cuvintele nesăbuite, pripite, folosite fie în conversaţii, fie în cereri, fie în rugăciune, sunt periculoase. Limba, asemenea calului, are nevoie să fie bine ţinută în frâu (Iacov 3:5-10). Notează sfatul Domnului Isus Hristos cu privire la rugăciune! „Când vă rugaţi, să nu bol-borosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mul-ţime de vorbe, vor fi ascul-taţi.” (Matei 6:7).

Înaintea lui Dumnezeu.

Omul trebuie să I se adreseze lui Dumnezeu cu o teamă plină de respect (în limba greacă „Theosebeia”(vezi 1 Regi 8:43). De Dumnezeu nu ne putem apropia aşa cum ne-am apropia în mod obişnuit de un om.

Să nu spui vorbe multe. (Puţine să-ţi fie cuvintele, KJV Bible). 

                    Compară cu apelul preoţilor lui Baal (1 Regi 18:26). Dumnezeu cunoaşte nevoile noastre. Nu este nevoie de un potop de cuvinte care să detalieze cererile noastre (Matei 6:7-8; conform cu Luca 18:9-14).

3. Căci, dacă visele se nasc din mulţimea grijilor, prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cu-vintelor.

Visurile.

Evreieşte, „chalom”, un cuvânt folosit pentru întreaga gamă de vise (începând de la coş-marul lui Elifaz din Teman din Iov 4:12-21 până la vedenia lui Daniel din Daniel 8 ), cuprinzând şi visele profeţilor adevăraţi şi pe ale celor falşi. Referirea ar putea fi aici la starea confuză a minţii omu-lui lumesc, prins în capcana multi-tudinii de griji, dar fără să cunoască pacea care este în Dumnezeu.

Se cunoaşte. (Se remarcă, se identifică după…) 

                    Cuvintele acestea deşi nu sunt în limba ebraică ci sunt proverbiale. Şi noi în limba română avem un astfel de proverb. De exemplu: „Vorba multă sărăcia omului…”

Sensul este că, după cum visele sunt dovada surmenării şi a tensiunii nervoase, tot aşa un exces de cuvinte îl etichetează drept nebun pe cel care le rosteşte. (Vezi şi comparația pe care o face apostolul Pavel cu acei corinteni scindați şi… „alienați” (!) din 1 Corinteni 14:23).

CONCLUZII.

Acest text din Vechiul Testament ne atrage tuturor, fără nicio deosebire, atenţia asupra respectării Bunelor Maniere (Etica Creştină), asupra comportamentului exterior dar şi interior în tim-pul în care suntem în Casa Domnului.

Acest text precum şi altele ne sugerează faptul, că este un mod anume de a te purta în adu-nare (Casa lui Dumnezeu – Biserica lui Hristos, oricare ar fi ea), dar care are aprobarea şi recunoaşte-rea lui Dumnezeu. Înainte de a încerca să aflăm din Scripturi cum să ne comportăm în Casa Domnului, ar trebui să analizăm ce este Casa Domnului.

  • Prima şi cea mai importantă constatare este prezenţa Domnului care face din acest loc un Betel, un loc sfânt în care Domnul se întâlneşte cu poporul său. 

Domnul nostru Isus Hristos ne asigură în Evanghelia după Matei 18:20: „Căci acolo un-de doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Să-L ai pe Domnul în mijlocul adunării, ca sprijin şi ajutor, este cel mai minunat lucru şi este o onoare deosebită să stai în prezenţa Sa. Această constatare ar trebui să trezească în noi o reve-renţă (eusebeia) şi atenţie sporită asupra a tot ce gîndim, vorbim şi facem, astfel încît jertfa noastă să fie de un miros bine-plăcut Domnului.

Apostolul Pavel îl sfătuieşte pe tânărul păstor Timotei despre modul în care trebuie să se comportă în Casa Domnului:  „Dar dacă voi întîrzia, să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu, stîlpul şi temelia (susţinerea, temelia, sau infrastructura) adevărului”. (1 Timotei 3:15).

  • Analizînd acest text observăm că frica de Domnul, este una din calităţile spiritului cu care a fost uns Domnul nostru şi biserica Sa. 

Dacă Domnul Isus Hristos, desăvârşit fiind, cel mai important dintre fii lui Dumnezeu „unicul fiu născut din Tatăl” (Ioan 1:14b) a manifestat cu prisosinţă reverenţa faţă de Tatăl, cu cât mai mult ar trebui noi care am fost pierduţi, ca nişte oi rătăcite dar prin grija Tatălui am fost găsiţi de Păstorul cel bun care ne-a scos din groapa pieirii şi ne-a adus la loc larg.

Ucenicii Lui, „rodul” suferințelor Lui şi „sămânța de urmaşi” ar trebui să-i invioreze întotdeauna Duhul Său (Isaia 53:10-11) pentru că Biserica Lui este alcătuită din oameni născuți din nou! (Ioan 1:13; Evrei 12:23).

  • Astfel noi vedem că mai întâi de toate, a avea respect pentru Dumnezeu este un act de drep-tate simţindu-ne datori graţiei lui. 

Pentru ca noi să apreciem cât mai corect „Casa Domnului” aş mai aduce un pasaj biblic din epistola lui Pavel către Evrei 12:18-24 unde apostolul doreşte să ne facă conştienţi de poziţia noa-stră sau cum spune în context că „ne-am apropiat de… “ cele mai înalte lucruri sau entităţi.

  • Mai întâi apostolul face o comparaţie între Israel după trup şi Israel spiritual, din care ob-servăm o diferenţă de slavă cu toate că maifestările înfricoşătoare de la muntele Sinai indi-cau măreţia Lui Dumnezeu, cu care ei încheiau un legământ. 

Comparaţia porneşte cu cei doi munţi, Sinai şi Sion din care reiese superioritatea munte-lui Sion care în mod literal a fost ales ca reşedinţă pentru Dumnezeu şi aici ne amintim cuvintele din Psalmul 132:1-5, 13, 14: „Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate necazurile lui; cum a jurat el Domnului şi a făcut un jurământ Puternicului lui Iacov: „Nu voi intra în cortul casei mele, nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc, nu voi da somn ochilor mei nici aţipire pleoapelor mele, până voi găsi un loc pentru Domnul, locuinţă pentru Puternicul lui Iacov…” „Căci Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Sa:”Aceasta este locul Meu de odihnă pe vecie; aici voi locui căci l-am dorit”.

Reprezentarea simbolică a Sionului este cu mult mai măreaţă deoarece Sionul ceresc este Biserica, sau „cetatea Dumnezeului Celui viu, Ierusalimul ceresc, adunarea în sărbătoare, Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri”.

Pe lîngă faptul că ne apropiem de aceeaşi Biserică a lui Hristos sub diferitele denumiri fo-losite de apostol în acest pasaj, el ne spune în continuare că ne apropiem de „zecile de mii de îngeri, de Dumnezeu Judecătorul tuturor, de duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legă-mântului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”.

  • Prin urmare Casa Domnului este un loc sfânt, membri care formează această „ekklesia”!

Ei au fost curăţiţi şi sfinţiţi prin sângele Domnului Isus Hristos, care au fost socotiţi ca şi mădulare ale aceluiaşi trup, iar pentru această turmă mică Tatăl a investit atât de mult; de aceea Dum-nezeu priveşte cu mare interes la construcţia templului Său spiritual, iar noi să luăm seama la aceasta, ca tot cea ce facem să fie spre zidirea fraţilor şi a noastră proprie.

Deci, să nu uităm că zidirea – duce spre viaţă, iar distrugerea –spre moarte!  Dacă dorim să lucrăm cu Dumnezeu – să-i zidim,să-i edificăm pe fraţii nostri! Dacă-i iubim cu adevărat şi le dorim să aibă parte de viaţa veşnică, atunci să dorim să facem acest lucru sfânt! Dar să nu înţelegem greşit – când suntem mustraţi de Domnul! Proverbe 3:11-12: „Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului, şi nu te mâhni de pedepsele Lui. Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care -l iubeşte!” (Evrei 12:5-6).

 SIBBOLETH – O PAROLĂ EBRAICĂ ÎMPOTRIVA VORBIRII…  PELTICE!

 Judecătorii 12:4-6: „Iefta a strâns pe toţi bărbaţii Galaadului şi a început lupta cu Efraim. Bărbaţii Galaadului au bătut pe Efraim, pentru că efraimiţii ziceau: „Sunteţi nişte fugari ai lui Efraim! Gala-adul este în mijlocul lui Efraim, în mijlocul lui Manase!” Galaadiţii au pus mâna pe vadurile Iordanu-lui dinspre Efraim. Şi când unul din fugarii lui Efraim zicea: „Lasă-mă să trec!”, bărbaţii Galaadului îl întrebau: „Eşti efraimit?” Dacă răspundea: „Nu”, atunci îi ziceau: „Ei bine, zi: Şibolet.” Şi el zicea: „Sibolet”, căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau şi-l înjunghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.”

 EXEGEZĂ.

 4. Iefta a strâns pe toţi bărbaţii Galaadului şi a început lupta cu Efraim. Bărbaţii Galaadului au bătut pe Efraim, pentru că efraimiţii ziceau: „Sunteţi nişte fugari ai lui Efraim! Galaadul este în mijlocul lui Efraim, în mijlocul lui Manase!”

Toţi bărbaţii Galaadului. 

Cuprinzându-i, probabil, pe toţi israeliţii de la est de Iordan. Semnale de focuri şi trompe-te (trâmbițe) au putut transmite chemarea pentru adunare (mobilizare) către satele seminţiilor de răsă-rit, într-un timp foarte scurt.

 

Pentru că… ziceau. 

În ciuda răspunsului „rezonabil” de… acuzator al lui Iefta, se pare că bărbaţii lui Efraim au precipitat conflictul prin batjocuri de neîngăduit.

Fugari ai lui Efraim. 

Puterea batjocurii (ca noțiune lingvistică împreună cu semantica ei) este pierdută pentru noi, având în vedere că nu cunoaştem toate amănuntele. Se pare că se iscase o gelozie amară între ma-nasiţii (seminția lui Manase, la nord de Gad – vezi harta biblică cu împărțirea teritoriala a Canaanului pentru semințiile lui Israel) care locuiau la răsărit de Iordan şi restul manasiţilor şi efraimiţilor, rudele lor apropiate din Palestina vestică.

Manasiţii (seminția lui Manase) din răsărit îngăduiseră ca strânsele lor legături de seminţie şi de familie să lase de dorit şi au fost răspândiţi în lotul lor de pământ din ce în ce mai mult cu semin-ţiile de păstori ale lui Ruben şi Gad în mijlocul cărora locuiau.

Pentru această despărţire de seminţie i-au batjocorit efraimiţii, numindu-i fugari, adică, ră-măşițele şi clasa de jos a rudeniilor tribale din apus.

5. Galaadiţii au pus mâna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Şi când unul din fugarii lui Efra-im zicea: „Lasă-mă să trec!”, bărbaţii Galaadului îl întrebau: „Eşti efraimit?” Dacă răspundea: „Nu”,

Vadurile Iordanului.  

                    Numai prin aceste vaduri puteau trece repede Efraimiţii în propriul lor teritoriu.

 Fugarii lui Efraim. 

În limba ebraică, acestea sunt exact aceleaşi cuvinte cu care cu puţin timp înainte efraimi-ţii îşi bătuseră joc de oamenii Galaadului – fugarii lui Efraim. Acum efraimiţii sunt fugari.

Eşti efraimit? 

Traficul era mare prin vadurile Iordanului. Scopul întrebării era spre a se face deosebire între fugari şi călători şi negustorii fără vină. Bărbaţii care cu puţin timp mai înainte se mândriseră cu seminţia lor erau acum gata să nege orice legătura cu ea în scopul de a-şi salva viaţa.

6. atunci îi ziceau: „Ei bine, zi: Şibolet.” Şi el zicea: „Sibolet”, căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau şi-l înjunghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.

Zi „Şibolet”. 

Cuvântul, probabil, a fost ales la întâmplare ca un exemplu al unui cuvânt care începe cu litera shin. Oricare alt cuvânt care începe cu acea literă putea tot aşa de bine să fie folosit. Evreii de la răsărit de Iordan au pronunţat litera iniţială ş ca în şibolet. Evreii din Canaan o redau ca sunet moale s ca în sibolet. Aceasta era una dintre acele deo-sebiri de dialect care s-au dezvoltat în decursul anilor. „Şibolet” înseamnă în limba ebraică, „pârâu”, „râu curgător”, „vad de trecere”, „trecătoare”, „ure-che” („urechea acului” – Matei 19:24).

7. Iefta a fost judecător în Israel zece ani; apoi Iefta, galaaditul, a murit şi a fost îngropat într-una din cetăţile Galaadului.

Zece ani. (În versiunea engleză, KJV, „ şase ani”).

Stăpânirea judecătorului Iefta a fost cea mai scurtă dintre toţi judecătorii. Se poate ca el să fi căzut în luptă în timp ce se lupta împotriva altor vrăjmaşi ai lui Israel.

SIBBOLETH SAU… SHIBBOLETH?

 Şibolét, șiboléte, s.n. (înv.) 1. parolă, cuvânt de ordine. 2. (fig.) semn distinctiv.

Termenul „shibbòleth” indică un cuvânt sau expresie care, datorită dificultăților sale so-nore, este foarte greu de pronunțat pentru cei care vorbesc o altă limbă sau dialect. Din acest motiv, cuvântul este ales ca semn pentru a se distinge de vorbitorii altor comu-nități învecinate. Cei care nu sunt capabili să-l pronunțe corect sunt, prin urmare, recunoscuți (identificați) ca străini.

De exemplu, cuvântul olandez „Scheveningen” (pronunțat „ˈsxeːvəˌnɪŋə (n)”, este foarte greu de pronunțat corect chiar și pentru vecinii germani. (Kurhaus din Scheveningen, Haga, în Olanda, este un hotel care a fost numit Grand Hotel Amrâth Kurhaus The Hague din octombrie 2014. Este situ-at în zona principală a stațiunii de pe litoral, în apropierea plajei.)

                     „Scheveningen” este uvânt sau o expresie olandezăde tip  SIGNA care, datorită particu-larităților sale, în special ale pronunției, nu poate fi tradus în limba germană, de exemplu, printr-o spe-cială adaptare fonetică, dar el poate fi folosit pentru a distinge membri unui grup de străini; el este tot un tip de parolă ca şi cel din limba ebraică „shibbólet” (dar în anumite contexte, pârâu, râu, vad de trecere, trecătoare, ureche, (urechea acului), chiar fluviu sau curent de apă). Diferit de „sibboleth” – spic (spiga) de grâu, orz, orez, ovăz.

  • Un cuvânt ciudat? 

Da. Dar conceptul pe care îl descrie este precis și tragic prin importanța lui. În Cartea Ju-decătorilor, Biblia vorbește despre o bătălie la Iordan între Galaadiți și Efraimiți, câștigată de primii.

La sfârșitul unei bătălii nu era atât de ușor să vezi care dintre supraviețuitori era ce facțiu-ne; așa că Gileaditii, soldaților care s-au apropiat de Iordan pentru a o da, au cerut să pronunțe un cu-vânt: „shibbóleth”. Efraimiții, în limbajul lor, nu știau sunetul „sh” („ş”)  și, prin urmare, cu pronun-ția lor proastă au lăsat să se înțeleagă imediat că nu sunt galaadiți – și au fost uciși. Acesta este doar cel mai vechi episod de acest tip care este documentat și, prin urmare, își dă numele întregului fenomen, care trece prin istorie și în lume, cu o uriașă strecurare (infiltrare). Întâmplarea din Judecătorii 12:5-6 cu parola de trecere „shibboleth” este doar un precedent creat:

  • S-a mai întâmplat şi în timpul „Vecerniilor siciliene”* din anul 1282: sicilienii au arătat sus-pecților o mână de năut; mare necaz era dacă s-ar fi pronunțat „ciciri” cu accent francez.

(* În limba italiană, „I vespri siciliani” (Vecerniile siciliene) este o operă italiană în cinci acte scrisă inițial în limba franceză pentru Opéra de la Paris de compozitorul romantic italian Giuseppe Verdi și tradusă în italiană la scurt timp după premiera sa în iunie 1855 . Sub titlul său original, „Les vêpres siciliennes”, libretul a fost pregătit de Eugène Scribe și Charles Duveyrier din lucrarea lor Le duc d’Albe, care a fost scris în 1838 și oferit lui Halévy și Donizetti înainte ca Verdi să fi fost de acord să o pună pe muzică în 1854.

Povestea se bazează pe un eveniment istoric, Vecernia siciliană din 1282, folosind materi-al extras din tractul sicilian medieval Lu rebellamentu di Sichilia.  După premiera sa din Paris, în luna iunie 1855, un libret italian a fost pregătit rapid folosind un nou titlu, deoarece Verdi și-a dat seama că ar fi fost imposibil să situăm povestea în Sicilia. Pe baza sugestiilor Scribe pentru schimbarea locației,  a devenit Portugalia în 1640, în timp ce era controlată de Spania.

Această versiune a fost interpretată pentru prima dată la Teatro Regio din Parma la 26 de-cembrie 1855. (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/I_vespri_siciliani).

  • S-a mai întâmplat apoi, în Republica Dominicană în anul 1937, când dictatorul Trujillo a ucis zeci de mii de haiti: moștenitorii săi i-au identificat arătându-le frunze de pătrunjel carora în limba spanio-lă, i se spune „perejil”; de asemenea, în acest caz, accentul creolei haitiene, de-rivat din limba franceză, i-ar fi trădat.
  • Și sunt nenumărate ori când s-a întâmplat în toată Europa centrală, între Franța, Olanda, Ger-mania și Austria, întotdeauna cu ocazia unor bătălii sau războaie între țările vecine. Iar cea a folosirii unui cu-vânt „shibboleth” ca parolă (nume de cod) a fost o tactică practicată chiar în Orientul Îndepărtat: în Ja-ponia, după marele cutremur Kantō din 1923, a izbucnit o vânătoare de vrăjitoare împotriva coreenilor, căreia i s-au atribuit jafuri și sabotaje; de asemenea, în acest caz, au fost identificați pentru modul lor de a pronunța anumite cuvinte.
  • În schimb, în timpul celui de-al doilea război mondial, soldații americani obișnuiau să folo-sească cuvântul „lollapalooza” pronunțându-se: un vorbitor nativ japonez (și, prin urmare, inamic) ar fi a-vut dificultăți în a distinge „l” și „r” – dimpotrivă, de exemplu, dintre filipinezi. Cu toate acestea, cazurile documentate de folosire a cuvântului ebraic „shibboleth” ca parolă în scopuri de război și persecutori sunt sute și sute.

Există, de asemenea, fațețe mai puțin crude ale lui „shibboleth”:

  • Să ne gândim la jargonurile exclusiviste a căror cunoaștere întărește complicitatea unui grup;
  • La termenii tehnici care îi determină pe inițiați să recunoască o anumită artă, profesie sau joc, și chiar informatică , ca un fel de parolă.
  • Sunt fenomene obișnuite și frumoase, o coroană de identitate colectivă și de design. Păcat că partea întunecată a acestui concept a fost – și, din păcate, este astăzi, și va fi încă în viitor – atât de uriaș și bestial.
  •  
  • Interviul Peltic: Şibolet-ul… obtuzilor!

Pentru ochiul avizat (gândirea duhovnicească), istoria biblică este plină de pilde grăitoare şi inspiratoare. Am găsit şi eu una, inspirat fiind de lectura unui pasaj din cartea Judecătorilor. Era pe vremea când copiii lui Dumnezeu se măcelăreau între ei, mânaţi cu toţii de cu totul o altă stare (senti-ment) decât de dragostea Duhului căruia i se închinau. Ne povesteşte Sfânta Scriptură cum bărbaţii din Efraim şi cei din Galaad au pus de un… „holocaust” (sau un mic genocid) crezând că astfel vor fi pe placul Domnului. Cum după război mulţi viteji se arată, bărbaţii din Efraim s-au sculat cu mic cu mare să-l omoare pe Iefta, unsul Domnului, şi pe galaadiți, fraţii lor de neam si de sânge, pe motiv că n-au „cocoaşă” (sau „cipilică”!), pentru că doar astfel putea fi înţeles argumentul nevrozei efraimite (Ju-decătorii 12:1).

Oricum ar fi dat-o Iefta şi ai săi „la-ntors”, de măcel nu scăpau nicicum. Din încăierarea care a urmat, efraimiții au încasat, literalmente, o bătaie soră cu moartea (42.000 de morți, nu-i chiar puțin!), risipindu-le astfel pofta de a mai revendica prada de război pe care Iefta şi galaadiții au dobân-dit-o căsăpindu-i pe fiii lui Amon.În această minusculă poveste de… „dragoste” non-yahwistă, exista un detaliu care ne a-trage atenţia într-un mod cu totul şi cu totul deosebit: când galaadiții au procedat la rândul lor la vână-toarea de fraţi, au inventat metoda perversă a „interviului peltic”.

Mai pe înțelesul nostru, luau omul de pe drum şi îl întrebau: „Eşti Efraimit?” Dacă răs-pundea: „Nu”,atunci îi ziceau: „Ei bine, zi Şibolet.” Şi el zicea: ,,Sibolet”, căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau, şi-l jungheau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.” (Judecătorii 12:5-6).

Nici astăzi n-am scăpat de blestemul acestui cuvânt „shibboleth” al religiosului obtuz, aşa că omenirea întreagă este angajată asiduu la desăvârşirea holocaustului anti-yahwist. „Dumnezeu este dragoste” spune Biblia la 1 Ioan 4:8,16, preluând robustețea termenului ebraic „Hesed” din Exodul 34:6-7; Psalmul 136; Osea 11:4,8-9; Ioan 3:16; 1 Ioan 3:1)

Şi astăzi, ca şi ieri, superstiţia toantă şi obtuză se îmbracă cu religia hâdă dăruind lumii soldatul universal care-şi scuipă în sân când se urcă în avion şi-şi face cruce cu limba-n cerul gurii când stă la semafor, dar omoară fără să clipească pe cel a cărui viaţă nu poartă marca peltică a mărtu-risirii de inepţii. În ce lume frumoasă trăim!

  • Şibolet-ul vorbirii siflante (şuierate, sâsâite)! Deficiențe de limbaj?

Pronunţia, poate fi socotită corectă atunci când vorbitorul respecta baza de articulare a limbii în care se exprimă. Orice abatere este considerată o tulburare de pronunţie:

  • Dislalia (pelticia în popor)  reprezintă 90%din totalul tulburărilor de limbaj, este prezentă atât la indivizii normali cât şi la cei care prezintă dizabilităţi cognitive şi senzoriale.
  • Rinolalia (fonfoiala în popo r- vorbirea pe nas) este o formă a dislaliei, se produce ca urmare a unor malformaţii, ale valului palatin, de despicăturile labio-maxilo-palatine, de hipoacuzie, de funcţionarea defectuoasă a muşchilor sau a valului palatin care nu permit deschiderea traiectu-lui nazal pentru pronunţia sunetelor nazale.

                    „Shibboleth” este un termen caracterizat printr-un lanț de sunete care este deosebit de di-ficil de articulat, dar numai pentru străini: de fapt, un shibboleth se distinge de o răsucire a limbii, a că-rei pronunție este dificilă pentru oricine. Nu e neobișnuit ca dificultatea să se datoreze unui grup con-sonantic deosebit de com-plex. Poate fi și faptul că vorbitorul unei anumite comunități lingvistice nu cunoaște în totalitate faptul că nu știe să pronunțe un „shibboleth” străin, dar acest lucru nu ar trebui să surprindă: un aspect socio-lingvistic particular al fenomenului constă în faptul că un vorbitor nu are întotdeauna conștientizarea deplină a efectului creat de cuvintele sale asupra interlocutorilor.

  • Etimologie și exemple.

Cuvântul ebraic original שבולת  (Sibboleth) înseamnă, în principiu, „spigă” (spic de grâu, orz, ovăz – Matei 12:1), chiar dacă „Shibboleth” poate să fi fost și numele unui râu sau al unui pârâu, în funcție de sursele contextuale ale utilizării (pronunțării) acestuia. Cuvântul „shibboleth” a dobândit funcția de semn de recunoaștere pe baza narațiunii biblice în confor-mitate cu Cartea Judecătorilor, 12:5-6: după o luptă, galaadiții au dorit să împiedice evadarea dușma-nilor lor supraviețuitori, Efraimi-ții. Aceştia din urmă, când au fugit peste râul Iordan, au trebuit, prin urmare, să fie opriți și identificați ca atare, deși nu a fost întotdeauna evident cum îi recunoașteau.

Prin urmare, Galaadiții s-au decis să folosească o stratagemă: cei pe care i-au oprit și care au negat că sunt Efraimiți, au trebuit să demonstreze că pot pronunța corect cuvântul „shibboleth”, cu semnificațiile etimologice şi contextuale de mai sus. Întrucât, în discursul lor, efraimiții nu au putut pronunța sunetul corect (siflant) „ş” testul nu a fost considerat eficient: cine a ratat pronunția, spunând ceva ca „sibboleth”, a fost de fapt identi-ficat ca Efraimit și ucis. Datorită simplității caracteristicilor sale fonologice, italiana nu este o limbă care se acordă în special fenomenului „shibboleth”. Cu toate acestea, există exemple comparabile cu cea biblică a râ-ului Iordan. Ele sunt legate nu atât de mult de limba italiană, cât și de diferitele limbi locale.

Se spune, de exemplu, ca anecdotă, că, în timpul rebeliunii Vecerniilor siciliene (din anul 1282) locuitorii insulei Sicilia i-au ucis pe ocupanții francezi care, atunci când au fost chemați, nu au putut pronunța corect cuvântul sicilian „ciciri” – (de la italianul „ceci” – năut).

  • Lingvistica pe scurt.

                     „SHIBBOLETH” este o parolă lingvistică, un cuvânt care datorită dificultății sale de pronunție ne permite să înțelegem dacă vorbitorul este sau nu cine spune că este, este sau nu un vor-bitor nativ al unei limbi, aparține sau nu unei comunități lingvistice.

Din motive evidente, „shibboleth” este adesea folosit pe timp de război. Cuvântul ebraic original שבולת („Şibolet”) însemna „râu” „pârâu” , „vad de trecere” (poate chiar acel vad de trecere de atunci al efraimiților de la râul Iordan) sau „ureche”. S-a ajuns să însemne „semn de recunoaștere” , „parolă”, „consemn” sau „slogan” din cauza episodului din Biblie care povestește cum galaadiții, după o luptă, au dorit să împiedice evadarea prin vadurile de pe râul Iordan către Efraimiți.  „(…) când unul dintre fugarii lui Efraim a spus:„Lasă-mă să trec „, oamenii lui Galaad l-au întrebat:” Ești un Efraim? ” Dacă răspunse: „Nu”, Gileadiții i-au spus: „Ei bine, din„ Şibolet ”și el a spus „Sibolet”, neștiind să pronunțe bine. Apoi l-au apucat și l-au omorât în apropierea pădurilor Iordanului. Cu a-cea ocazie, au murit patruzeci și două de mii de oameni ai lui Efraim „(Judecătorii 12:5-6).

Un faimos „shibboleth” este ceea ce olandezii au cerut să pronunțe nemților în timpul ce-lui de-al doilea război mondial: „achtentachtig Scheveningse potkacheltjes”. Germanii nu au putut pronunța cuvântul olandez „g dura” (fricativul surlar velar: / x /) și au fost descoperiți.

  • ÎMBUNĂTĂŢIREA VOCII PREDICATORULUI ŞI UTILIZAREA… TEHNICII MODERNE (MICROFOANELE)! LECŢII ŞI EXERCIŢII UTILE DE ELOCUŢIE (ELOCINŢĂ).
  •  

Pe vremea fratelui Dr. Alexa Popovici şi apoi în perioada când profesor de Homiletică era fratele Dr. Jean Staneschi, se desfăşurau serioase ore de Elocuție (Elocința verbală) care perfecționau calitatea vorbirii predicatorului (eliminându-i eventualele defecte de vorbire).

Exerciţii de genul:

  • „Capra crapă piatra-n patru”; 
  • „Şase saşi în şase saci” sau:
  • „Toată cărămida se cărămidăreşte cu cărămidăroiul ei pe cărămidărie…” sau:
  • „Prepelița pestrița are paisprezece pui. Dar mai pestriți sunt puii prepeliței pestrițe decât prepelița pestrița…” 

Toate aveau drept scop (darul) de a-l ajuta pe viitorul predicator-păstor să aibă o dicţie bu-nă în timpul predicii şi nu numai. Uneori, eram puşi să vorbim ţinând sub limbă un sâmbure de prună sau cireaşă, tocmai pentru a înlătura deficienţele de vorbire şi pentru a înlătura bâlbâiala.

În legătură cu timbrul vocii, pentru a înlătura o eventuală moleşeală a vocii sau un timbru graseiat, eram sfătuiţi să nu ne… „îndopăm de-a binelea” (Iuda 12), în special la masa de prânz pen-tru a nu obosi  diafragma stomacului (hernia hiatală) iar hiatusul să funcţioneze la parametri optimi fă-ră eructări sau panicaţi de lipsa unui pahar cu apă sub amvon…

 Care sunt unele slăbiciuni în calitatea vocii, şi ce anume ne poate ajuta atunci când anali-zăm problema personală a cuiva?

  •                     „Cine este Cel care a dăruit omului o gură?“ este o întrebare pe care Dumnezeu, Crea-torul nostru, Domnul Dumnezeu, i-a pus-o lui Moise (Exodul 4:10,11).

Noi am putea adăuga: Cine i-a dat omului toate organele minunate care îi permit să vor-bească? Deşi vorba şi limba îi erau „greoaie“, Moise a înţeles în cele din urmă că Dumnezeu îl putea ajuta, şi chiar l-a ajutat, să-şi îmbunătăţească vorbirea. Profetul a fost făcut capabil să-i vorbească în mod eficient naţiunii Israel.

  • Astăzi, numeroşi slujitori ai lui Dumnezeu sînt conştienţi de slăbiciunile lor în vorbire.

Unii au o voce slabă, alţii au o voce stridentă, aspră sau răguşită. Nu-l ascultăm cu plăcere pe cel care vorbeşte pe un ton plângăreţ, sacadat (lătrat), milităros, cu o voce inflexibilă, nazală sau morocănoasă, fornăită.

Un vorbitor (predicator, păstor) nu stimulează (captivează) pe nimeni atunci cînd vorbeşte monoton, fără însufleţire. (Nu captează atenția nimănui). Dacă vocea ta pare a se caracteriza printr-una din aceste slăbiciuni, nu te descuraja. Nu este cazul să te resemnezi în faţa acestei situaţii, ca şi cum ar fi imposibil să faci vreo corectare sau vreo îmbunătăţire.

  • Evident, cel care vrea să progreseze trebuie să fie conştient de slăbiciunea pe care trebuie să o corecteze. 

Şcoala de pregătire homiletico-oratorică şi sfaturile ei constructive, date de profesorul di-sciplinei respective (dacă este într-adevăr profesor) , te pot ajuta să îţi analizezi şi apoi să-ți corectezi sau să-ți elimini orice slăbiciune a vocii. Este, de asemenea, util să asculţi frecvent o înregistrare a vo-cii tale. Dacă nu ai făcut încă lucrul acesta, poate că vei rămîne surprins, deoarece atunci când vorbeşti simţi vibraţiile oaselor capu-lui, care favorizează tonurile joase, pe cînd un magnetofon îţi va dezvălui cum sună pentru alţii vocea ta. Pentru a pune un fundament în vederea ameliorării vocii tale, este bine-venită o scurtă examinare a mecanismului vocii de care te serveşti de obicei în mod inconştient.

  • Cum se produce vorbirea?

Baza oricărei expresii vocale este coloana de aer pe care o expulzezi din plămâni, care ac-ţionează ca un burduf.

 

  • Parcurgând traheea, aerul pătrunde în laringe, care este situat în mijlocul gâtului. 

În interiorul laringelui se găsesc două pliuri musculoase subţiri, numite şi coarde (corzi) vocale. Acestea sînt principalele mijloace de producere a sunetelor. Aceste coarde sau „plice vocale“, cum mai sunt numite, se aseamănă întrucâtva unor console mobile situate pe pereţii laringelui. Rolul lor principal constă în a se deschide şi a se închide pentru a permite aerului să iasă şi să intre, cât şi în a opri accesul unor corpuri străine în plămâni. Coloana de aer care vine din plămâ-nii tăi pune în miş-care aceste coarde. Când aerul forţează trecerea, acestea vibrează şi emit un sunet.  Să ilustrăm lucrul acesta printr-un exemplu: dacă umflăm un balon şi îl gâtuim, iar apoi îi permitem aerului să iasă forţat prin gâtul balonului, acesta va vibra şi va emite un sunet. Tot astfel, a-tunci când vorbim, pliurile sau coardele laringelui se apropie puternic. Orificiul în formă de V care le separă se închide. Cu cât coardele sînt mai întinse, cu atât vibrează mai rapid şi cu atât mai înalte sunt sunetele produse. Pe de altă parte, cu cât sunt mai destinse coardele, cu atât sunt mai joase sunetele emise.

  • După ce părăseşte laringele, coloana de aer intră în partea superioară a gâtului, numită faringe.

Apoi ea ajunge în cavitatea bucală şi în cea nazală. Aici, tonului fundamental i se adaugă sunetele armonice care îl amplifică şi îl întăresc. Palatinul, limba, dinţii, gingiile, maxilarele şi buzele contribuie toate la fragmentarea vibraţiei undelor sonore, transformându-le în vocale şi consoane, pen-tru ca sunetele să iasă sub formă de vorbire inteligibilă.

  •  
  • Vocea umană este, fără îndoială, o minune a cărei flexibilitate nu poate fi egalată de nici un instrument făcut de mâna omului. 

Ea poate exprima sentimente şi emoţii care merg de la iubirea tandră şi binevoitoare la ura neînduplecată şi violentă. În pofida imperfecţiunii, vocea umană, dacă este bine antrenată şi culti-vată, poate acoperi până la trei octave şi poate emite nu numai sunete muzicale de mare frumuseţe, ci şi cuvinte capabile să mişte profund inima. După cum vom vedea, trebuie să ţinem cont de doi factori esenţiali pentru a ne îmbunătăţi vocea.

  • Cum trebuie să ne controlăm volumul de aer, şi de ce?

Pentru a obţine bune rezultate, un vorbitor trebuie să dispună permanent de un suficient volum de aer şi să-şi controleze în mod corespunzător respiraţia. Mulţi oameni nu ştiu cum să inspire şi să expire în mod corespunzător atunci când vorbesc.

Ei nu se servesc decât de partea superioară a plămânilor, astfel că, atunci când vorbesc re-pede, îşi epuizează rezerva de aer şi sunt nevoiţi să emită cuvintele gâfâind. Contrar părerii generale, partea cea mai mare a plămânilor nu se află în partea de sus a pieptului; această regiune a corpului doar pare a fi mai dezvoltată din cauza osaturii umerilor.

Plămânii sunt mai voluminoşi imediat deasupra diafragmei. Aceasta este un muşchi pu-ternic, curbat, care acţionează ca o pompă, ajutând plămânii să inspire aerul proaspăt şi să elimine ae-rul viciat. Fixată pe coastele inferioare, diafragma separă toracele de cavitatea abdominală. Acest mu-şchi în formă de boltă joacă un rol esenţial în respiraţie. Cînd bolta diafragmatică se ridică, ea expul-zează aerul din plămâni. Când ea coboară, aerul pătrunde în plămâni.

  • Pentru a-ţi ameliora vocea, primul lucru pe care trebuie să-l faci constă în a învăţa să-ţi controlezi volumul de aer

În timp ce respiri, fă un efort conştient de a evita să-ţi umpli partea superioară şi mai puţin voluminoasă a plămânilor. Umple-ţi în schimb cu aer proaspăt partea inferioară a plămânilor. Contro-lează-ţi apoi expiraţia, lăsînd ca aerul să iasă treptat cu ajutorul unei uşoare presiuni a diafragmei exer-citate de muşchii abdominali. Aceasta va împiedica aerul să fie expulzat brusc.

Vorbitorul care nu îşi controlează respiraţia îşi va pierde foarte repede suflul, iar vocea sa va deveni gâfâitoare şi înăbuşită.

  • Un mare număr de vorbitori au tendinţa de a încerca să îşi controleze volumul de aer con-tractându-şi gâtul, dar vocea lor devine răguşită şi obosită. Pentru a evita lucrul acesta, stră-duieşte-te să-ţi păstrezi relaxaţi muşchii gâtului.
  • La fel cum un alergător se antrenează pentru un concurs, un vorbitor trebuie să-şi dezvolte controlul diafragmatic al respiraţiei prin exerciţiu. 

El poate să stea în picioare, să inspire adânc aerul şi apoi să expire treptat, pronunţând în-cet şi nesacadat cât mai multe litere posibile ale alfabetului sau numărând cât mai mult posibil fără să inspire din nou. El poate face lucrul acesta şi citind cu voce tare.

  • De ce contracţia musculară produce o voce stridentă, nazală sau înăbuşită?
  • Relaxează-ţi muşchii încordaţi. Relaxează-te! 

Aplicarea acestui sfat simplu este şi ea foarte importantă pentru a învinge cele mai multe probleme de ordin vocal. Nu poţi face mare lucru pentru a ajuta pe cineva să-şi îmbunătăţească vocea dacă el nu învaţă cum să se relaxeze.

În schimb, vei fi cu adevărat uimit să constaţi ce progres poţi face învăţînd să te relaxezi cînd vorbeşti. Trebuie să-ţi relaxezi atât mintea, cât şi corpul, căci tensiunea mintală provoacă tensiune musculară. Destinde-ţi mintea, adoptând un punct de vedere potrivit faţă de auditorii tăi, care, în majo-ritatea cazurilor, sunt membri ai Bisericii Domnului Isus Hristos.

Devin oare prietenii tăi în mod subit duşmanii tăi, datorită simplului fapt că sunt aşezaţi în primele rânduri (bănci, scaune sau şiruri) în faţa ta? Evident că nu! Nimeni de pe pămînt nu are un auditoriu atât de prietenos şi plin de iubire ca acela pe care-l avem noi de obicei.

  •  
  • La început va fi poate necesar să faci eforturi mari şi conştiente pentru a fi relaxat. 

Ai putea constata că imediat înainte de a începe să vorbeşti, respiraţia îţi este întretăiată din cauza nervozităţii. Poţi corecta în mod deliberat lucrul acesta adoptând o respiraţie lentă şi ritmică, străduindu-te tot timpul să-ţi relaxezi muşchii gîtului.

  • După cum am văzut, tensiunea crescândă a coardelor vocale produce un sunet ascuţit; ast-fel, cu cât le întinzi mai mult, cu atât mai înalte sunt sunetele pe care le produci. 

Rezultatul poate fi o voce stridentă, care pare strangulată şi care provoacă o anumită tensi-une printre auditori. Ce se poate face pentru a învinge această slăbiciune?  După cum ne putem aduce aminte, corzile vocale vibrează sub acţiunea aerului care le traversează. Sunetul produs de corzile vo-cale variază în funcţie de încordarea sau relaxarea muşchilor, tot la fel cum sunetele emise de corzile unei viori se modifică în funcţie de întinderea sau slăbirea corzilor. Cînd îţi destinzi coardele vocale, tonurile sunt joase sau devin mai grave. Trebuie deci să-ţi destinzi muşchii gâtului. Sub efectul încor-dării, muşchii ce controlează deglutiţia (inghițitura) se pot opune celor care controlează corzile vocale, ceea ce face ca vocea să fie răguşită. Vei înre-gistra progrese dacă vei face eforturi conştiente de a te relaxa.

  • Uneori, contractându-şi muşchii gâtului şi ai gurii, vorbitorul îşi închide cavitatea nazală, astfel încât aerul nu poate să treacă liber prin ea. 

Rezultatul este un sunet nazal. Pentru a evita lucrul acesta este necesară, de asemenea, de-stinderea. În anumite cazuri însă problema poate consta într-o obstrucţie a foselor nazale.

  • Maxilarele trebuie să fie şi ele relaxate. 

Dacă ele sunt contractate, gura nu se deschide suficient, iar sunetele ies cu greutate printre dinţi. Rezultatul este o voce înăbuşită, şuierată (siflantă)  şi nedistinctă. Relaxarea maxilarelor nu înse-amnă să ne deprindem a vorbi în mod leneş. Este necesar să fim echilibraţi în modul de a produce su-netele, astfel încât să avem o dicţie bună.

  • Ce anume ne va ajuta să ne ameliorăm rezonanţa vocii, şi de ce este foarte important lucrul acesta?
  • Relaxarea musculară generală va favoriza mult rezonanţa. 

Odată ce sunetele clare sunt emise de un gât relaxat, sunetele armonice produse prin rezo-nanţă trebuie să le întărească pe cele dintâi pentru a-i da vocii sonoritate. Rezonanţa este produsă prin utilizarea întregului corp, care serveşte drept cutie de rezonanţă; încordarea împiedică însă acest efect. Sunetele emise de laringe se reverberează nu numai în cavitatea nazală, ci şi în structura osoasă a pie-ptului, în dinţi, în palat şi în sinusuri. Toate aceste părţi ale corpului contribuie la calitatea rezonanţei.

Dacă se pune o greutate pe cutia de rezonanţă a unei viori, sunetul este înăbuşit; ea trebuie să fie liberă ca să vibreze. Tot aşa stau lucrurile şi cu structura osoasă a corpului nostru, care este susţi-nută de muşchi. Graţie rezonanţei, vei putea să te adresezi cu uşurinţă unui auditoriu larg, fără să-ţi forţezi vocea. Dacă nu ai această rezonanţă, vocea nu va avea putere şi îţi va fi greu să o modulezi în mod corespun-zător sau să exprimi sentimente nuanţate.

  • Rezonanţa poate fi îmbunătăţită prin exerciţii de fredonare, însoţite de o relaxare conştientă a corpului. Buzele trebuie abia să se atingă şi nu să se închidă cu putere. 

În felul acesta vibraţiile sonore nu vor fi reţinute de muşchii încordaţi, nici nu vor fi ex-pulzate cu putere prin cavitatea nazală. Un exerciţiu foarte util constă în a repeta anumite cuvinte şi în a face să sune prelungit sunetele reprezentate prin literele ng, m, n, şi l.

Pentru a-ţi ameliora calitatea vocii poţi, de asemenea, să pronunţi cu un volum redus vo-calele şi să le lungeşti în mod exagerat, cu gâtul necontractat şi cu maxilarele relaxate.

  • Ce sfaturi trebuie să avem le prezente în minte pentru a folosi cu eficienţă microfoanele?

Îmi aduc aminte de condiţiile predicării din perioada anilor 1950 – 1989. Prea puţine bise-rici baptiste se bucurau de oportunitatea condiţiilor tehnice de sonorizare, de amplificare a vocii.

Fraţii păstori (predicatori) predicau cu putere (şi la propriu şi la figurat), făceau eforturi fi-zice pentru a fi „eficienţi” din punct de vedere… acustic (!), patosul lor era natural, nedisimulat şi au-dienţa  simţea efectul predicării! Predicatorii (păstorii), începând cu anunţurile de la începutul servici-ilor divine, aveau acel timbru verbal, inteligibil, pe înţelesul tuturor (chiar şi pentru cei… „antifonaţi” de numărul anilor), fără microfon şi fără a molfăi a plictiseală (lenevie) cuvintele!

Îmi aduc de asemenea aminte de un frate păstor, actualmente trecut la Domnul, care până în anul 1990 nu a avut amplificare în biserica păstorită de el. N-avea nevoie de aşa ceva. Timbrul lui vocal, rezonanţa „fonică”, dicţia, coerentă, acurateţea (inteligibilă) a limbajului îl făceau de „neega-lat” printre vorbitorii din vremea lui. Timbrul plăcut al vocii sale de bariton aduna în jurul său mulţi ascultători. Chiar şi cei mai pretenţioşi şi… neaveniți (!) îl ascultau cu plăcere şi interes.

Biserica devenise neîncăpătore. Spaţiul existent care fusese extins la maximum, conferea condiţii de… „sardele” conservate! Nimeni şu se plângea de aceste condiţii, nimeni cu se plictisea, nimeni nu părăsea sala. De fapt, nici n-aveai cum! Odată intrat nu mai puteai respecta procedura FIFO: „First inn, first out!”(Primul intrat, primul ieşit!) ci doar „Primul intrat…. ultimul ieşit! 

În una din părtăşiile avute cu el îmi mărturisea (cu aceeaşi voce baritonală de la amvon) că pe el îl… „complexează” microfoanele şi îl face leneş în respiraţie, în folosirea capacităţii pulmo-nare şi că se simte în largul lui doar acolo unde nu vede înaintea ochilor vreun microfon!

În decurs de 46 de ani de păstorire a aceleiaşi biserici, biserica lui crescuse (şi din punct de vedere numeric dar şi spiritualiceşte), de la 67 de persoane la aproape 800 de membri!

Predicile lui erau toate-toate,  hristocentrice, astfel încât, „admiratorii” lui fariseici şi … „securistici” (!) îl numiseră… „Măcelarul”(!), poreclă justificată (motivată) de şi prin sloganul: „Ni-cio predică fără jertfă, fără sângele lui Hristos!”

  • Utilizarea corectă a microfoanelor

Când locurile de întrunire sunt spaţioase, este (acum) necesară amplificarea electronică a vocii umane, atât pentru a uşura sarcina vorbitorului, cât şi pentru a le permite ascultătorilor să asculte fără vreo dificultate. Vorbitorul (păstorul, predicatorul) nu va trebui să facă eforturi pentru ca să aibă un volum (pulmonar!) corespunzător al vocii, iar ascultătorii nu vor trebui să-şi încordeze auzul pentru a înţelege ceea ce se spune.

Microfoanele sunt utilizate astăzi peste tot la numeroasele întruniri, părtăşii, dar nu numai pe podium (estradă) sau la amvon, ci şi în rândurile aascultătorilor, pentru a se auzi comentariile, luă-rile de cuvânt pe care le fac aceştia.

Chiar dacă nu în toate bisericile se utilizează microfoane (rămân încă fără amplificare u-nele biserici din mediul rural izolat) totuşi aceste amplificări  se folosesc de obicei la programele de evanghelizare în aer liber sau în acele biserici de la țară, prin stații mobile de amplificare. De aceea, este necesar să ştim cum să le utilizăm corect.

  • Cît de aproape de gură trebuie să fie microfonul

La distanța la care eşti sigur că nu-l… „înghiți”! La distanța la care să nu-i dai palme ges-ticulând sau să realizeze polifonie. În mod obişnuit, între zece şi cincisprezece centimetri.

Problemele cele mai frecvente legate de utilizarea microfoanelor rezultă din faptul că vor-bitorul (neobişnuit cu amvonul…) se distanţează prea mult.

  • Fii atent deci la distanţa care te separă de microfon.
  • Fii atent, de asemenea, când vorbeşti în direcţia microfonului, ţinând cont de poziţia sa, pentru ca operatorul de sunet să nu aibă dificultăţi în a regla amplificarea, în aşa fel încât sunetele să ajungă cu claritate la ascultători.
  • Trebuie, evident, să eviţi să tuşeşti, să-ţi dregi vocea sau să strănuţi în microfon.
  • Când utilizezi microfonul, ascultă cum se reproduce acustic (reverberează) vocea ta prin difuzoare

Astfel, vei putea să îţi reglezi volumul vocii şi să îţi corectezi, eventual, poziţia. Această corectare poate fi făcută apropiindu-te de microfon sau depărtându-te cîţiva centimetri de el. Este necesar ca unii vorbitori să evite volumul excesiv al vocii, care nu face decît să o deformeze, riscînd să fie neplăcută şi să îi irite pe auditori. Totodată, nu uita că, dacă vrei să-ţi reduci volumul vocii pentru a obţine anumite efecte oratorice într-un moment oarecare al cuvîntării, datorită acestei minuni moderne care este amplificarea electronică, auditorii tăi pot auzi chiar şi o simplă şoaptă.

Am ascultat o istorioară de tip anecdota despre un frate (predicator) care atunci se ridică să predice la amvonul bisericii sale, obişnuia să-şi salute de la microfon ascultătorii, cu: „Pacea să fie cu voi!” la care ascultătorii îi răspundeau cu promptitudine: „Şi cu dumneavoastră la fel!”

La un moment dat, îşi începe predica, salutându-şi ascultătorii. Numai că microfonul era defect. Amplificarea nu funcţiona. Se uită la microfon şi constată cu voce tare: „Este ceva cu micro-fonul acesta!” La care ascultătorii îi răspund la fel de prompt: „Şi cu dumneavoastră, la fel!”

  • Va trebui să-ţi iei şi alte precauţii (măsuri de prevedere) în întrebuinţarea microfonului. 

Ai remarcat că sunetul (consoana) „p“ produce uneori un sunet exploziv? Aceasta se în-tâmplă atunci cînd vorbitorul stă prea aproape de microfon. Consoana „s“, care este şuierătoare, si-flantă, poate crea, de asemenea, probleme.  Aceste sunete trebuie atenuate deoarece, dacă sunt prea accentuate prin amplificare, se a-seamănă cu nişte şuierături care ies din difuzor. Nu-ţi va fi greu să învingi aceste probleme dacă ur-mezi sfaturile date mai sus.

  • Fereşte-te de sindromul lui Irod din Fapte 12:21-23.

                    „Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui îm-părătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi.”

  • Nu tuna şi fulgera în microfon. Nu te considera pe Muntele Sinai! Vorbeşte despre Domnul Isus! El este „susurul blând şi subțire” al dragostei lui Dumnezeu!
  • „Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliş-tea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: „Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” (Exodul 20:18-19).

 „Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: ci-ne poate s-o sufere?” Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi ve-dea pe Fiul omului suin-du-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la în-ceput cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă.” (Ioan 6:60-64).

 

  • „Domnul i-a zis: „Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului!” Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşte-ră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfă-râma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutre-murul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Dom-nul nu era în focul acela. Şi du-pă foc, a venit un susur blând şi subţire. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la gura peşterii. Şi un glas i-a vorbit, zicând: „Ce fa-ci tu aici, Ilie?” El a răspuns: „Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfă-râmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să-mi ia viaţa.” (1 Regi 19:11-14).

 

  • „Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vor-bire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit.” (1 Corinteni 2:1-2).

 

  • „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! Dacă fac lucrul acesta de bunăvoie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată. Care este atunci răs-plata mea? Este să ves-tesc fără plată Evanghelia pe care o vestesc, şi să nu mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie.” 
  • (1 Corinteni 9:16-18).
  •  
  • Mecanismul vocii noastre este un minunat dar din partea Domnului Dumnezeu, Creatorul nostru. 

Tot Lui îi datorăm şi electricitatea, precum şi inventivitatea minţii noastre, care a făcut po-sibilă utilizarea microfonului. Ori de câte ori ne utilizăm vocea, folosind sau nu un sistem de amplifi-care, să o facem într-un mod care să Îl onoreze pe Creatorul vorbirii.

  • BUCURIA… TĂCERII (CA ŞI UN DAR SPIRITUAL) CA PARTE A VORBIRII FĂRĂ CUVINTE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU! 
  • Eclesiastul 5:1-3: „Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai bine să as-culţi decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi gu-ra, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu, pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.Căci, dacă visele se nasc din mulţimea grijilor, prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cuvintelor.”
  •  
  • 1 Corinteni 14:19-20: „ Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă. Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi prunci; iar la minte fiţi oameni mari.”
  •  
  • Psalmul 62:11-12: „O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că: „Puterea este a lui Dumne-zeu.” A Ta, Doamne, este şi bunătatea, căci Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui.”
  •  
  • Ţefania 1:7: „Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu! Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii.”
  •  
  • Apocalipsa 8:1: „Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.”
  •  
  • Luca 18:11-14: „Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumneze-ule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele” Vameşul stătea deoparte şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în pi-ept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul ace-sta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi orici-ne se smereşte va fi înălţat.”

 Logoreea inutilă a ultrademagogilor moderni!

Lumea (omenirea) din jurul nostru este obosită de vorbe, de un anumit debit verbat abuziv şi inutil; de absurdul cerinţelor de tot soiul, în care nu se mai regăseşte chiar nimic din durerea, ca du-rerile naşterii, a vieţii ca viaţă.  Am constatat că, dacă nu trăieşti cu adevărat ceea ce vorbeşti, ceea ce spui altora, oricât de mult le vorbeşti oamenilor despre Dumnezeu, nu sporeşti în credibilitate; cu atât mai puțin în… infailibilitate! (Şi de aici lipseşte acea „ineranță”  pe care o propovăduim fără vlagă, fără să o credem câtuşi de puțin ci doar o… interpretăm cu un talent de cabotini, de artişti mediocri!).

Trebuie să trăim ceea ce propovăduim în mijlocul poporului care aşteaptă de la noi, pro-povăduirea Unui Dumnezeu Viu, nu doar Unul vorbit („un Dumnezeu necunoscut” – Fapte 17:23) dar nu trăit eficialmente!

Dumnezeu Însuşi nu se vrea idolatrizat ori curtat ca un şef de departament ori director. De aceea, devine jenantă, deseori, atitudinea noastră faţă de El, Cel care învăluie în tăcere mare parte din binele ce ni-l face. Căci viaţa noastră, fiind darul Său pentru noi, nu este clipă în care nu ar trebui să ne ofere indicaţii de folosire ale darului Său. Preocupat de binele din viaţa noastră, nu în puţine cazuri, pare absent din dialogul cu noi. El preferă să tacă.

Unul dintre teologii români moderni, teologul ortodox Constantin Coman, extrem de atent la exegeza propusă nouă despre Duhul Sfânt, scrie: „Personal am impresia că în vremea noastră sun-tem copleşiţi de prea multa vorbire despre Dumnezeu. Vorbim prea mult despre Dumnezeu. Trăim o epocă cu un excedent uriaş de vorbire, de predică, de conferinţe, de cărţi. Este o ispită chiar şi în cea mai duhovnicească vorbire despre Dumnezeu. Un părinte al veacului al XX-lea, Gheron Iosif Isihas-tul, spunea că îndelunga vorbire este vătămătoare chiar şi atunci când este duhovnicească. Iar is-pita vine din aceea că ne ancorăm în vorbire, ne îndulcim de vorbire şi de auzire, ne mulţumim cu frumu-seţea cuvintelor, cu puterea argumentelor, cu frumuseţea sistemelor noastre teoretice şi nu trecem mai departe. Ne blocăm în vorbă, în discurs. Îndelunga vorbire (filozofare) despre Dumnezeu devine, la un moment dat, un obstacol între noi şi Dumnezeu. Am certitudinea – şi mă rog să greşesc – că a venit să micşorăm mult vorbirea, pentru că aduce cu sine o tocire a sensibilităţii, a capacităţii de simţire. Tot vorbind despre o realitate atât de depărtată, atât de nepătrunsă, cum este Dumnezeu, ni se pare că de-venim familiari cu acea realitate, fără ca acest lucru să se întâmple. De fapt, noi devenim familiari cu vorbirea despre Dumnezeu şi de multe ori ne mulţumim cu aceasta” (Despre vederea lui Dumnezeu, ed. Bizantină, Bucureşti, 2016, p. 5-6).

  • Semănăm mult şi secerăm puțin… (Hagai 1:4-11).

Semănăm, cu alte cuvinte, foarte tare cu scriitorii de SF, care caută apă pe Marte, cheltu-ind milioane de dolari, în vreme ce aceeaşi sumă ar astâmpăra setea a mii de copiii, a mii de familii atinse de flagelul secetei şi foametei. Aşa păţim. Cheltuim mii de cuvinte bârfind pe Dumnezeu pentru neputinţele noastre şi greşelile lu-mii, pe care i le punem în seamă. Astupăm cu mii de fraze, vai, sfo-răitoare uneori, lipsa noastră de convingere în speranţa mascării neputinţelor noastre.

  • Priviţi în jur şi ascultaţi. Suntem sufocaţi în marasmul unor ideologizări sincretiste. 

Uneori chiar Domnul Hristos al nostru, al creştinilor cu numele, suferă de această drapare în jumătăţi de măsură, mediocre metafore ale neputinţei noastre de a tăcea constructiv. Suntem servan-ţii (slugile docile) ai multora dintre delatorii creştinismului, naştem fraze-Iude, care vând pe Domnul pe talanţi puţini, uşurei şi ruginiţi.

Părinţii (preoții şi arhiereii) Bisericii moderne, predicatorii, păstorii, evangheliştii,  ne în-deamnă tot mai des la rugăciune, meditaţie şi tăcere. Aceste acte ale unei mistici inutile şi fără pocă-inţă, convertire, a unei propovăduirii false, placide şi lipsite de patosul trăirii suferinţelor lui Hristos, care nu mai converteşte astăzi pe nimeni! Această propovăduire stearpă şi rutinată, influenţată şi vici-ată (intoxicată) de un copy-past sincretic, nu mai rodeşte în harul Duhului Sfânt.

Spunea cuviosul Siluan Athonitul:  „Am început a cere lui Dumnezeu iertare, iar el mi-a dat nu numai iertare, ci şi Duhul Sfânt, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu… Domnul însă nu a pomenit păcatele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii şi doreşte sufletul meu, ca întreaga lume să se mântuiască şi să fie în împărăţia cerească şi să vază slava Domnului şi să se îndulcească de iubirea lui Dumnezeu” (Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Alba-Iulia, 2009, p. 292-293).

De aceea, tinerii şi cei maturi (în credință), copiii nici nu-i mai pomenesc, toți au nevoie să le vorbim, după o atentă tăcere, cu sinceritate despre, pocăință, iertare şi iubire, despre curaj şi îm-plinire umană. Nu aşa cum le vorbeşte lumea, cu emfaza reclamelor şi linguşeala limbii de lemn a po-litrucului (politic), ci cu sinceritatea tăcerii liturgico-evlavioase, asumată de graiul îngeresc care ves-teşte adevărul. Lumea din jur este obosită de vorbe, de absurdul cerinţelor de tot soiul, în care nu se mai regăseşte nimic din durerea, ca de facere, a vieţii ca viaţă.

  • A tăcea inaintea Domnului (Ţefania 1:7; Psalmul 62:11-12) înseamnă a vorbi de la înălţi-mea celui mai amplu amvon (altar) al Bisericii: inima ta! Legată mereu de inima lui Dum-nezeu şi a aproapelui tău.

De aici, greutatea momentului de acum, al vorbăriei argumentate prin îndreptățiri (reven-dicări) si dreptăţi personale. Nu! Biserica nu poate să constituie o placă de presiune pe trupul rănit al lumii. Şi nici nu este falia adâncită de extremisme, plină de veninul cotidian al lipsei de dialog.

  • Suntem chemaţi la exerciţiul efectiv al iertării, al comunicării acestei iertări. 

Bolnavii de argument, care, deşi cântă cu gura plină „Lăsați Duhul Sfănt să lucreze…”, anulează parcă lucrarea Duhului Sfânt, reducându-I Acestuia lucrarea la simple colecţii de hotărâri o-meneşti, propun ura ca panaceu universal, vorbind de iertare fără să o fi crescut în tăcere, în taina tă-cerii din inima lor.

Seamănă cu bogatul nemilostiv, atent la hlamidă de purpură şi la petrecerea sa strălucitoa-re, indiferent la zbaterea între răni şi câini a celui flămând mereu de adevăr (Luca 16:19-31) . Cine nu înţelege foamea de adevăr a aproapelui reconstruieşte prăpăstii de netrecut, fără punți reconciliatoare, de împăcare spirituală, nici cu Domnul şi nici cu aproapele, hotărât să rişte totul pe cartea dreptăţii, uitând de adevăr.

  • „Vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har şi dreasă cu sare!” (Coloseni 4:6). Dar mai ales, să fie expresia unei „bucurii depline, o simțire, o dragoste, un suflet şi un cuget… asemănător cu gândul lui Hristos” (Filipeni 4:2-11).

Suntem la vremea în care avem nevoie de tăcerea care naşte unitatea de Duh. Vom fi oare capabili să ne asumăm bucuria tăcerii, liniştea care naşte cultura adevărului? Vom vedea. Până atunci să ne rânduim tăceri şi rostuiri ale rostirii, sinceri, fideli evangheliei şi sinceri doritori de iertare.

Influența Reformei asupra slujirii bivocaționale – Pastor Narcis Vlasin | Comunitatea Baptista Arad

Introducere:

A munci este o bucurie, un drept, și o împlinire sufletească. Dar după căderea omului în păcat a devenit o corvoadă, și este adesea privită negativist. În istorie, s-a încercat recuperarea intenției originale a muncii, prin termeni ca vocație, și prin oglindirea efortului (muncii) divin în menținerea creației și restaurarea omului prin credința în Isus Cristos. Dar și prin delimitarea obiectului muncii (diviziunea muncii) în muncă sacră și profană. În acest scurt periplu asupra muncii ca vocație (și bivocație), suntem conștienți că este un subiect sensibil, chiar tabu, și nu dorim deschiderea unui conflict, ci doar să devenim o voce care vine din realitatea existentă și încearcă să ofere accente potențial profetice sau provocative.

Pornim cu o perspectivă misiologică: numărul evanghelicilor din România stagnează, chiar scade – misiologii ne spun ca ar trebui să avem 2% creștere anuală doar pentru a menține poziția actuală.

Adăugăm la dezbatere o cercetare proprie într-o Comunitate Baptistă din România (sunt 13 astfel de comunități în Uniunea Baptistă, plus Convenția maghiară) unde peste 70% dintre slujitorii (păstorii/misionarii) angajați au și alte venituri din activități plătite prin care se susțin financiar (nu includ aici posibilele sponsorizări pentru aceeași slujbă pastorală/misionară; dacă aș face-o, procentul ar fi probabil și mai ridicat). Deasemenea, peste 90% din plantatorii de biserici, susținuți în cadrul proiectului misionar pe care-l coordonez, au si alte modalitati de a-și susține financiar efortul.

Aspectul pe care dorim să-l subliniem, susținut de realitate, este că în Uniunea Baptistă din România slujitorii se simt incurajați (chiar obligați, datorită finanțelor precare) la a avea și o altă slujbă plătită (asta și în contextul în care Uniunea Baptistă refuză acceptarea finanțării slujitorilor din bugetul de stat). Cu toate acestea, nu avem o înțelegere corectă și exactă a slujirii bivocaționale. Ba din contră, din conversațiile purtate am putea conclude, că există o atitudine negativă față de acest concept.

Convingerea fundamentală pe care ne bazăm cercetarea de față este că Dumnezeu a chemat toți credincioșii în El să-I fie ambasadori trăind într-un mod vrednic, jertfitor și rodnic în ce privește răspândirea Evangheliei. Oriunde, în multiple feluri, și tot timpul.
Vom defini mai întâi termenii folosiți, apoi vom trece la o scurtă radiografie biblico-teologică a muncii, și vom zăbovi asupra termenului cheie klesis folosit înainte, în timpul și după Reformă pentru definirea bivocației ca vocație. La sfârșit, vom încerca să subliniem câteva implicații aplicative.

BAPTISTI-ARAD.RO
Vezi articolul Influența Reformei asupra slujirii bivocaționale – Pastor Narcis Vlasin scris pe site-ul comunitatii baptiste din Arad
BAPTISTI-ARAD.RO

Paula Seling, mărturisire de credință: Nimic din ceea ce fac nu ar fi posibil dacă nu ar exista sclipirea divina. Îi las loc Lui, să transforme muzica în vibrația potrivită

Paula Seling, mărturisire de credință: Nimic din ceea ce fac nu ar fi posibil dacă nu ar exista sclipirea divina. Îi las loc Lui, să transforme muzica în vibrația potrivită
Paula Seling a mărturisit, recent, că toate rezultatele obținute în activitatea muzicală sunt pozibile doar pentru că există o sclipire divină, artista lăsând loc Divinității pentru a transforma muzica în vibrația pozitivă.
Artista Paula Seling a mărturisit, într-o postare pe Facebook, că de când a înțeles că Dumnezeu este în toate, încearcă să facă totul așa cum își imaginează „că și-ar dori El”.
„Sunt un om simplu. Am muncit și continui să muncesc mult pentru tot ce vă ofer. Sunt artist independent, ceea ce înseamnă că travaliul prin care trece o producție până ajunge la voi este imens, din partea mea, a soțului meu și a oamenilor cu care lucrez. Și vreau să vă mulțumesc vouă, în primul rand, pentru întreaga susținere, pentru că veniți în număr atât de mare la concerte, pentru ca îmi ascultați muzica, mereu, pe canalul meu de youtube, pentru ca, atunci când ne întâlnim, mereu aveți cuvinte frumoase cu care mă răsfățați.
Și nimic din ceea ce fac, nu ar fi posibil dacă nu ar exista sclipirea divină. Prin orice fac, îi las loc Lui, să transforme muzica în vibrația potrivită. Dumnezeu îmi e călăuză și, de când am înțeles ca El e în toate, încerc să fac totul asa cum mi-aș imagina ca și-ar dori El. Am convingerea ca toate aceste lucruri au fost simțite de către El, înainte ca eu sa mă gândesc să vi le trimit. Atunci când munca îți este recunoscută și apreciata , este cea mai mare răsplată. De aceea vreau sa îi mulțumesc din toată inima, Preafericitului Patriarh Daniel pentru această diploma extrem de importantă și de specială pentru mine, am primit-o cu mare bucurie în seara spectacolului susținut la Trinitas TV, de la delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Părintele Arhimandrit Paisie Teodorescu, Vicar patriarhal. Mulțumesc tuturor celor care au făcut posibila aceasta frumoasa întâmplare. Vă îmbrățișez cu drag”, a scris artista pe Facebook, după Gala Magazin Folcloric.
Gala Magazin Folcloric a avut loc,luni, la Palatul Național al Copiilor din București. La finalul evenimentului, Paula Seling  a primit din partea Patriarhui Daniel o Diplomă omagială a satului românesc.

Manipulare grosieră a celor de Libertatea: Refuzul MAE de a ceda în fața presiunilor activiștilor LGBT, de a recunoaște căsătoriile homosexuale și de a încălca legile țării, prezentat ca „abuz” și „discriminare” de către Tolontan & Co

Manipulare grosieră a celor de Libertatea: Refuzul MAE de a ceda în fața presiunilor activiștilor LGBT, de a recunoaște căsătoriile homosexuale și de a încălca legile țării, prezentat ca „abuz” și „discriminare” de către Tolontan & CoFOTO: Adrian Coman (centru) alături de Csaba Astalosz (stânga) și Mircea Toma (extrema stângă)
Cotidianul „Libertatea” a dus propaganda în favoarea homosexualității la un alt nivel: în ediția de azi, jurnaliștii conduși de Cătălin Tolontan au realizat un material gigant în care demonizează statul român pe motiv că…respectă propriile legi și nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex înfăptuite în alte țări.
Deși Codul Civil este clar și specifică faptul că singura căsătorie recunoscută de statul român este cea dintre un bărbat și o femeie, materialul propagandistic din Libertatea acuză Ministerul de Externe, prin Consulatul României de la New York pentru că…respectă legea.
Mai precis, autorii articolului afirmă că statul român îl discriminează pe activistul homosexual Adrian Coman (membru al USR, printre altele), deoarece Consulatul României de la New York a constatat, conform legii românești, că nu recunoaște „căsătoria” pe care acesta a contractat-o cu o altă persoană de același sex.

5 mituri despre Reforma Protestantă

5 mituri despre Reforma Protestantă

Trebuie să sărbătorim Reforma?

Mulți creștini sărbătoresc în această perioadă a anului Reforma Protestantă. Unii, însă, consideră că este ciudat să „sărbătorim” un eveniment care a dezbinat biserica. Nu s-a rugat Isus pentru unitatea Bisericii? Alții nu au nici o dificultate în a sărbători Reforma, considerând că a fost punctul de început a tot ceea ce ei prețuiesc în istoria bisericii.

Care este deci cel mai potrivit mod în care protestanții din ziua de azi ar trebui să privească înapoi la reformă? Ar trebui să ne gândim la ea ca la un eveniment fericit precum nașterea unui copil sau mai degrabă ca la un divorț urât?

Un punct de vedere înțelept presupune să avem o atitudine echilibrată care să aprecieze beneficiile pe care le-a adus Reforma, în timp ce analizăm într-un mod corect contextul și scopul ei.

Mitul numărul 1: Reforma a reprezentat o renaștere a bisericii

Unele reprezentări ale reformei ne dau impresia că biserica murise, și că a fost readusă la viață. Reformatorii cu siguranță nu au privit-o în acest mod. Ei au afirmat că Dumnezeu și-a păstrat întotdeauna Biserica Sa, chiar și în perioadele cele mai întunecate de corupție, iar ei au depus eforturi pentru reformarea bisericii, nu pentru renașterea ei.

Martin Luther, de exemplu, era convins că adevărata Biserică nu a murit niciodată, și și-a întreptat criticile față de Biserica Romei pentru a reflecta această îngrijorare: „Astăzi încă numim sfântă Biserica Romei și toate instituțiile ei, chiar dacă acestea au fost compromise și preoții ei au ajuns nelegiuiți… încă este Biserica.” În mod similar, John Calvin a respins ideea că Biserica „a fost lipsită de viață de ceva timp”, și a susținut din Matei 28:20 că „Biserica lui Hristos a trăit și va trăi atâta timp cât Hristos domnește la dreapta Tatălui.”

Ulterior, protestanții au dezvoltat această noțiune de prezervare a Bisericii, mai ales ca răspuns la critica romano-catolică legată de tot ceea ce e aduceau nou protestanții. Francis Turretin, de exemplu, a susținut că „biserica noastră s-a aflat însăși în papalitate, în aceeași măsură în care Dumnezeu a păstrat întotdeauna în mijlocul Babilonului o rămășiță a Lui, conform alegerii prin har.” Astfel de afirmații disting Reforma și tradițiile născute din ea, de separatismul mai radical al Anabaptiștilor.

Mitul numărul 2: Reforma a însemnat respingerea trecutului

Reforma este uneori interpretată ca și când Protestanții au venit cu argumente din Biblie, în timp ce Catolicii au argumentat din tradiția lor. De fapt, o mare parte din polemica protestantă s-a bazat pe mărturia bisericii primare. John Calvin s-a folosit atât în scris, cât și în discuții de părinții bisericii pentru a argumenta nevoia unei reforme. În scrisoarea sa introductivă către Regele Francisc, de exemplu, Calvin a documentat o listă extinsă de probleme în care părinții bisericii se aflau mai degrabă de partea protestanților și împotriva practicilor romano-catolice. Apologia din 1562 a lui John Jewel pentru Biserica Angliei a făcut același apel, stabilind opinii protestante asupra Scripturii și asupra bisericii din mai multe surse patristice.

Așadar, am putea spune că Reforma a fost menită să fie o regenerare a bisericii timpurii, mai degrabă decât respingerea acesteia. În dezbaterea sa din 1539 împotriva cardinalului Sadoleto, Calvin a precizat exact lucrul acesta: „tot ceea ce am încercat a fost să reînnoim forma străveche a bisericii… [care a existat] în epoca lui Hrisostom, și Basil printre greci, și a lui Ciprian, Ambrose și Augustin printre latini.”

Mitul numărul 3: Reforma a fost fără precedent

Luther nu a fost primul care a protestat împotriva abuzurilor din Roma. El a urmat o lungă tradiție de disidențe. Cele mai evidente exemple, sunt probabil John Wycliffe (d. 1384), așa numitul „luceafăr de dimineață al Reformei” în Anglia, și Jan Hus (d. 1415) – reformatorul din Boemia. Hus a avut o implicare semnificativă în Reforma din Boemia, reformă care a avea deja o lungă tradiție împotriva Romei, și care a început – independentă de Martin Luther – la începutul secolului al XIV-lea în Praga și a continuat prin intermediul expedițiilor militare ale husiților (dintre care o fracțiune vor deveni în cele din urmă Moravienii).

Există de asemenea și alte tradiții ale disidenței, care sunt mai vechi, precum Arnoldiștii (adepții lui Arnold din Brescia) și Waldensienii (adepții lui Peter Waldo) în secolul al XII-lea sau Albigenii din secolul al XII-lea și al XIII-lea. Chiar dacă există multe diferențe între aceste grupuri, există și puncte din agendele lor care se suprapun cu disensiunea protestantă ulterioară. Francis Turretin, de exemplu, i-a numit pe Waldensieni și pe Albigeni „niște creștini mai curați” și a susținut că „în lucrurile esențiale, ei au avut aceleași convingeri ca și noi”. Turretin ne îndreaptă, de asemenea, atenția și către protestele împotriva Romei, care nu au provenit din grupuri separatiste, ci din interiorul bisericii, cum ar fi, condamnarea cultului icoanelor la Consiliul de la Frankfurt din anul 794, sau opoziția față de transsubstanțiere a lui Ratramnus (secolul al IX-lea) și a lui Berengar din Tours (secolul al XI-lea).

Mitul numărul 4: Reforma a divizat o biserică unificată

Reforma este adesea considerată vinovată pentru diviziunea pe care a provocat-o și pentru incontestabilul fapt că protestantismul a rezultat într-o varietate uriasă de denominațiuni. Mai mult decât atât, din păcate, mulți protestanți moderni sunt conduși de o mentalitate sectară care este complet indiferentă când vine vorba de urmărirea unității cu alte tradiții din Trupul lui Hristos.

În același timp, este greșit să considerăm că lipsa de unitate a început la Reformă. În primul rând, reformatorii au moștenit o biserică deja dezbinată. Tensiunile dintre ramurile de est și de vest au început devreme în istoria bisericii, rezultând într-un final într-o divizare oficială în anul 1054, cu o jumătate de mileniu înainte de Reformă. Mai mult decât atât, Biserica Romano-Catolică medievală târzie a fost o entitate diversă, plină de numeroase tensiuni și diviziuni interne.

Noi toți – protestanți, catolici sau ortodocși – ar trebui să tânjim după unitatea Bisericii, să plângem diviziunile din cadrul ei și să ne recunoaștem contribuțiile care au dus la aceste provocări. Nu este însă corect, să presupunem că numai protestanții au o vină în această privință.

Pe măsură ce lucrăm spre unitatea bisericii, trebuie să conștientizăm că adevărata unitate nu se realizează niciodată prin lipsa de rigurozitate sau grijă în ce privește adevărul.

Mitul numărul 5: Reforma nu mai este relevantă în prezent

În ziua de astăzi, unii cer sfârșitul Reformei. Și, cu siguranță, au fost înregistrate progrese importante în ce privește dialogul între protesanți și catolici în ultimele câteva decenii – de exemplu, prin Declarația comună Luterano-Catolică din anul 1999 privind doctrina justificării și prin cea de a doua publicare a acestia, produsă împreună de către Evanghelici și Catolici. Protestanții și Catolicii pot găsi de asemenea, noi ocazii de a se ridica împreună pentru diferite cauze sociale, ca răspuns împotriva secularizării din ce în ce mai accentuată a societății occidentale.

În același timp, rămân multe diferențe teologice pe o serie de probleme importante, și nu este un lucru divizibil sau lipsit de dragoste să atragem atenția asupra acestor diferențe. După cum a spus J. Gresham Machen: „Se spune adesea că starea împărțită a creștinătății este un lucru rău, și așa este. Dar acest rău constă în existența erorilor care determină aceste diviziuni și nu în recunoașterea acestor erori atunci când ele există deja.”

Pe măsură ce lucrăm spre unitatea bisericii, trebuie să conștientizăm că adevărata unitate nu se realizează niciodată prin lipsa de rigurozitate sau grijă în ce privește adevărul. Atunci când diferențele noastre teologice privesc lururi vitale pentru Evanghelie, trebuie să fim dispuși să spunem, împreună cu Luther: „Aici stau și nu pot face altfel.”

Sursa: Gavin Ortlund | Crossway.org

Gavin Ortlund este autor al cărții Recuperarea Teologică a Evanghelicilor: De ce avem nevoie de trecutul nostru pentru a avea un viitor (engl. Theological Retrieval for Evangelicals: Why We Need Our Past to Have a Future). Și-a obținut doctoratul în filozofie în cadrul Seminarului Theologic Fuller și slujește ca pastor senior al First Baptist Church din Ojai, California.

Autoritățile demolează o megabiserică din China

Oamenii erau prezenți la slujbă când a început demolarea. Era o biserică legală din China.Fără veste, autoritățile au decis să vină și să dărâme biserica.

Avem și exemplul bisericii „Sfeșnicul de aur”, o altă congregație uriașă doborâtă la pământ.

Anul trecut am văzut că numărul demolărilor de biserici a crescut în zone precum provincia Henan, unde autoritățile au început să reprime bisericile. Am observat că tot mai multe biserici sunt demolate peste tot.

Sursa: Global News Alliance

Fii la curent cu ultimele știri creștine: https://alfaomega.tv/stiri

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/11441-autoritatile-demoleaza-o-megabiserica-din-china

APĂ din AER!?

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/11423-apa-din-aer

Israelul transformă aerul în apă potabilă pentru locuitorii unui oraș mic din nordul Columbiei. Compania israeliană Water-Gen a realizat un aparat care produce apă din aer. Invenția a fost premiată și se află în Columbia datorită parteneriatului dintre un pastor columbian și companie. Acum, Water-Gen produce apă potabilă pentru comunitățile nevoiașe din Columbia. Water-Gen nu îi ajută doar pe cei din America de Sud, ci și pe oamenii nevoiași din alte părți ale lumii.

 

Știre difuzată în cadrul emisiunii „Mapamond creștin” 798 – octombrie 2019. Fii la curent cu ultimele știri creștine: https://alfaomega.tv/stiri.

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/11423-apa-din-aer

O familie se confruntă cu o decizie incredibil de dureroasă

O familie este prinsă în capcana birocrației, iar viața băiețelului lor de doi ani este în pericol. De ce cere guvernul din Irak familiei să părăsească America și îngrijirea medicală de care are mare nevoie? Eric Philips vine cu detalii despre decizia pe care o au de luat.
Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: