SIHEM.
- Fiul hevitului Hamor, domnitorul Sihemului (Geneza 34; Iosua 24:32; Judecători 9:28), care a necinstit-o pe Dina, fiica lui Iacov.
- Un descendent al lui Manase, fiul lui Iosif (Numeri 26:31), întemeietor al unei familii (Iosua 17:2).
- Fiu al lui Şemida, din seminţia lui Manase (1 Cronici 7:19).
- Oraş important în Palestina centrală cu o istorie lungă şi multe legături istorice. În mod obişnuit apare în Biblie ca Sihem (sekem), însă o dată şi ca Sichem (Geneza 12:6, VA) şi de două ori ca Sychem (Faptele Apostolilor 7:16, AV). Era situat în regiunea muntoasă a lui Efraim (Iosua 20:7), în vecinătatea muntelui Garizim (Judecători 9:7). Aşezarea iniţială este reprezentată astăzi de Tell Balata, localitate situată în extremitatea estică a văii dintre muntele Ebal la N şi muntele Garizim la S, la aproximativ 50 km N de Ierusalim şi 9 km SE de Samaria.
Sihemul este prima aşezare palestiniană menţionată în Geneza. Avram a ridicat acolo o tabără la „stejarul lui More” (Geneza 12:6). „Cananiţii erau atunci în ţară”, însă Domnul i S-a revelat lui Avram şi Şi-a reînnoit promisiunea din legământ. După care Avram a construit Domnului un altar (Geneza 12:7).
Nepotul lui Avram, Iacov, întorcându-se din Haran, a ajuns la Salem, o cetate a Sihemului, şi şi-a ridicat cortul (Geneza 33:18-19) pe o bucată de pământ pe care o cumpărase de la Hamor, domnitorul hevit al regiunii (Geneza 33:18-19; 34:2). Când Sihem, fiul lui Hamor, a necinstit-o pe Dina, Simeon şi Levi i-au omorât pe bărbaţii din regiune (Geneza 34:25-26), iar ceilalţi fii ai lui Iacov au jefuit cetatea (vers. 27-29), cu toate că Iacov a condamnat acţiunea (Geneza 34:30; 49:5-7).
Aici Iacov a îngropat „dumnezeii străini” sub stejar şi a ridicat un altar lui El-Elohe-Israel („Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel”, Geneza 33:20; *DUMNEZEU, NUMELE LUI). Mai târziu Iosif şi-a căutat fraţii lângă păşunile mănoase din jurul Sihemului (Geneza 37:12 ş.urm.).
În secolul 15 î.Cr. cetatea a căzut în mâinile lui Habiru, după cum aflăm din scrisorile de la Tell el-Amarna (ANET; p. 477, 485-487, 489-490). Numele apare după toate probabilităţile mai devreme în documentele egiptene, datând încă din secolele 19-18 î.Cr. (ANET, p. 230, 329).
După ce israeliţii au cucerit Palestina, Iosua i-a chemat pentru o reînnoire a legământului la Sihem. Diferite particularităţi ale modelului de legământ tipic, bine cunoscut în Orient, 1500-700 î.Cr., pot fi identificate în Iosua 8:30-35 (*JERTFE ŞI DARURI, I. c. 2.). Înainte de moartea lui, Iosua i-a adunat din nou la Sihem pe bătrânii lui Israel, a reiterat legământul şi a primit jurământul de supunere lui Dumnezeu, Regele (Iosua 24). Mulţi erudiţi moderni văd în aceste adunări o reprezentare sugestivă a unei alianţe amficţionice cu centrul la Sihem (cf. M. Noth, The History of Israel, 1958).
Graniţa dintre Efraim şi Manase trecea în apropierea Sihemului (Iosua 17:7), care era una dintre cetăţile de scăpare şi o cetate levitică atribuită leviţilor chehatiţi (Iosua 20:7; 21:21; 1 Cronici 6:67). Cetatea era aşezată în Efraim (1 Cronici 7:28). Aici israeliţii au îngropat oasele lui Iosif pe care le aduseseră din Egipt (Geneza 50:25; Iosua 24:32).
Pe vremea judecătorilor Sihemul era încă un centru de închinare canaanită, iar templul lui Baal-Berit („domnul legământului”) se distinge în istorisirea despre fiul lui Ghedeon, Abimelec (Judecători 9:4), a cărui mamă era o femeie din Sihem. Abimelec i-a convins pe bărbaţii cetăţii să-l facă împărat (Judecători 9:6; cf. 8:22-23). El a măcelărit sămânţa regală, însă Iotam, un fiu care a scăpat de această purificare sângeroasă, stând pe vârful muntelui Garizim a rostit o pildă cu privire la copaci (Judecători 9:8-15), solicitându-le cetăţenilor Sihemului să-l părăsească pe Abimelec. Aceasta ei au făcut-o după trei ani (v. 22-23), Abimelec însă a distrus Sihemul (v. 45), iar apoi a atacat locul întărit al templului lui Baal-Berit şi i-a dat foc să ardă împreună cu cei care căutaseră să se refugieze acolo (v. 46-49).
După moartea lui Solomon adunarea lui Israel l-a respins pe Roboam la Sihem şi l-a făcut împărat pe Ieroboam (1 Împăraţi 12:1-19; 2 Cronici 10:1-11). Ieroboam a restaurat cetatea şi şi-a făcut-o capitală pentru un timp (1 Împăraţi 12:25), murind însă mai târziu capitala la Penuel, iar apoi la Tirţa. După mutarea capitalei din Sihem cetatea a început să piardă din importanţă, a continuat însă să existe mult timp după căderea Samariei în 722 î.Cr., bărbaţi din Sihem venind cu jertfe la Ierusalim chiar şi în anul 586 î.Cr. (Ieremia 41:5).
În perioada post-exilică Sihemul a devenit cetatea principală a samaritenilor (Eclesiasticul 50:26; Josephus, Ant. 11. 340), care au construit acolo un templu. În 128 î.Cr. Ioan Hyrcanus a capturat cetatea (Josephus, Ant. 13. 255). În timpul primei revolte iudaice Vespasian şi-a ridicat corturile lângă Sihem, iar după război cetatea a fost reconstruită şi numită Flavia Neapolis în onoarea împăratului Flavius Vespasianus (de unde denumirea modernă de Nablus).
Excavaţii importante la Tell Balata conduse de C. Watzinger (1907- 9), de E. Sellin şi colegii lui (între 1913 şi 1934), şi de G. E. Wright (1956-66) au dezvăluit istoria acestui aşezământ începând cu mileniul al patrulea î.Cr. şi până la cca. 100 î.Cr., când cetatea elenă a ajuns la sfârşitul ei. Cu toate că în mileniul al patrulea î.Cr. a existat un sat calcolit de mărime considerabilă, cetatea perioadei istorice a apărut cca. 1800 î.Cr. în Epoca mijlocie a bronzului şi a atins culmea prosperităţii ei în perioada hicsoşilor (cca. 1700-1550 î.Cr.). În timpul acestor ani au fost construite mai multe temple cu curţi interioare precum şi zidurile de cetăţii. Pe la 1600 î.Cr. a fost înălţat un zid masiv de piatră, zidurile mai vechi au fost îngropate, iar pe locul rezultat a fost construit un templu, care urma să rămână, cu unele transformări, până la cca. 1100 î.Cr. şi se prea poate să reprezinte în etapele ulterioare templul lui Baal-Berit (Judecători 9:4), cunoscut primilor israeliţi. Cetatea a rămas importantă până în sec. 9-8 î.Cr., când a început să se deterioreze. Mormane de cărămizi căzute şi de dărâmături arse atestă distrugerea cetăţii de către asirieni în 724-721 î.Cr. Timp de patru secole cetatea s-a întors la stadiul de sat până ce a dobândit viaţă nouă, după toate probabilităţile ca centru samaritean, între cca. 325 şi cca. 108 î.Cr. Există o mărturie monetară continua pentru această perioadă. Cetatea a încetat să mai existe după ce a fost distrusă de Ioan Hyrcanus, cca. 108 î.Cr.
Întrebarea dacă Sihem este egal cu *Sihar din Ioan 4:5 nu a fost rezolvată. Există doar câteva urme de ocupaţie romană la Tell Balata. Se poate ca Sihar să se fi aflat prinaceeaşi zonă.
BIBLIOGRAFIE
- F. Campbell, Jr., şi J. F. Ross, „The Excavation of Shechem and the Biblical Tradition”, BA 26, 1963, p. 2-26; E. Nielsen,Shechem, A Traditio-Historical Investigation, 1955, E. Sellin, ZDPV, 1926, 1927, 1928; E. Sellin and H. Steckeweh, ZDPV, 1941; G. E. Wright,Shechem, The Biography of a Biblical City, 1965; „Shechem”, în AOTS, p. 355-370. J.A.T.
Blog Creștin Ardelean Viorel 